Analiză formala Mozart.pdf

14
Analiza formal-stilistică a ariilor din operele mozartiene Opera este un spectacol sincretic, muzical-dramatic, cu reprezentare scenică, având la bază texte concepute sau adaptate la anumite necesități ale cântului. Aceste lucrări se încadrează, conform unor numeroase opinii, în genul liric și dobândește o desfășurare de evenimente redate prin mijloacele specifice ale artei sunetelor. 1 Conform alcătuirii sale, opera poate fi divizată în două mari categorii: Opera veche și Drama muzicală. Opera veche a fost atestată încă din anii 1600 și a durat până în primele decenii ale secolului XIX, având ca specific divizarea în „numere” muzicale, ce ușurau perceperea de către ascultători a conținutului muzical, dar care truncheau desfășurarea firească a acțiunii, fapt ce a creat dispute de ordin estetic și muzical de-alungul vremurilor. Opera era împărțită în secțiuni închise, ce purtau număr de ordine (ex. Nr. 1 Recitativ, Nr. 2 Arie, Nr. 3 Cor, Nr. 4 Duet etc.), dar, de asemenea, existau și diviziuni specifice teatrului strict literar (Acte, Tablouri, Scene). Printre componetele operei de tip vechi, existau două principii importante aflate la pol opus, dar cu rol fundamental în desfășurarea dramatică: Recitativul și Aria. Recitativul este cel mai apropiat vorbirii, deoarece predomină cuvintele, vocea putând fi acompaniată de clavecin (recitativ secco) sau de orchestră (recitativ acompaniat), ambele tipuri de acompaniament având rol de suport armonic și de evidențiere a momentelor de dramatism intens sau subliniere a importanței unui personaj deosebit. Formele pe care le îmbracă recitativul sunt, în general, libere. Totul este condus după coordonatele textului literar, astfel că muzica și tiparele sale dobândesc aici o importanță redusă. Pe de altă parte, Aria reprezintă predominanța elementului muzical, cântat într-o manieră deosebit de lirică și suavă, având forme bine articulate și clar alcătuite sub raport morfologic, datorită melodicității specifice. Creația mozartiană cuprinde 17 lucrări de gen, dintre care amintim „Răpirea din Serai”, „Nunta lui Figaro”, „Don Giovanni”, „Cosi fan tutte”, „Flautul fermecat”. „Melodiile lui au un fel de eleganță fermecătoare, armonia, deși simplă, este de o bogăție somptuoasă.” P. I. Ceaikovski 1 HERMAN, Vasile – „Originile și dezvoltarea formelor muzicale”, Ed. Muzicală, București, 1992

Transcript of Analiză formala Mozart.pdf

Page 1: Analiză formala Mozart.pdf

Analiza formal-stilistică a ariilor

din operele mozartiene

Opera este un spectacol sincretic, muzical-dramatic, cu reprezentare scenică, având la bază

texte concepute sau adaptate la anumite necesități ale cântului. Aceste lucrări se încadrează, conform

unor numeroase opinii, în genul liric și dobândește o desfășurare de evenimente redate prin mijloacele

specifice ale artei sunetelor.1 Conform alcătuirii sale, opera poate fi divizată în două mari categorii:

Opera veche și Drama muzicală.

Opera veche a fost atestată încă din anii 1600 și a durat până în primele decenii ale secolului

XIX, având ca specific divizarea în „numere” muzicale, ce ușurau perceperea de către ascultători a

conținutului muzical, dar care truncheau desfășurarea firească a acțiunii, fapt ce a creat dispute de

ordin estetic și muzical de-alungul vremurilor. Opera era împărțită în secțiuni închise, ce purtau

număr de ordine (ex. Nr. 1 Recitativ, Nr. 2 Arie, Nr. 3 Cor, Nr. 4 Duet etc.), dar, de asemenea, existau

și diviziuni specifice teatrului strict literar (Acte, Tablouri, Scene). Printre componetele operei de tip

vechi, existau două principii importante aflate la pol opus, dar cu rol fundamental în desfășurarea

dramatică: Recitativul și Aria.

Recitativul este cel mai apropiat vorbirii, deoarece predomină cuvintele, vocea putând fi

acompaniată de clavecin (recitativ secco) sau de orchestră (recitativ acompaniat), ambele tipuri de

acompaniament având rol de suport armonic și de evidențiere a momentelor de dramatism intens sau

subliniere a importanței unui personaj deosebit. Formele pe care le îmbracă recitativul sunt, în

general, libere. Totul este condus după coordonatele textului literar, astfel că muzica și tiparele sale

dobândesc aici o importanță redusă.

Pe de altă parte, Aria reprezintă predominanța elementului muzical, cântat într-o manieră

deosebit de lirică și suavă, având forme bine articulate și clar alcătuite sub raport morfologic, datorită

melodicității specifice.

Creația mozartiană cuprinde 17 lucrări de gen, dintre care amintim „Răpirea din Serai”,

„Nunta lui Figaro”, „Don Giovanni”, „Cosi fan tutte”, „Flautul fermecat”.

„Melodiile lui au un fel de eleganță fermecătoare, armonia, deși simplă, este de o bogăție

somptuoasă.” P. I. Ceaikovski

1 HERMAN, Vasile – „Originile și dezvoltarea formelor muzicale”, Ed. Muzicală, București, 1992

Page 2: Analiză formala Mozart.pdf

Opera „Nunta lui Figaro” a fost compusă în anul 1786, pe un libret de Lorenzo da Ponte

inspirat din comedia franceză a lui Pierre Caron de Beaumarchais, este alcătuită din două părți și patru

acte și poate fi încadrată în genul operei buffe. Caracterele personajelor și dinamica sentimentelor lor

merg de la aprinse mărturisiri de dragoste la gelozie și frivolitate, de la ironizarea micului rival

Cherubino de către Figaro la demna opoziție a acestuia față de atotputernicul conte Almaviva.

Vom analiza în continuare Aria nr. 12 – „Venite inginocchiatevi”, din actul II și Aria recitativă

nr. 27 – „Giunse alfin il momento – Deh vieni, non tardar”, din actul IV, ambele fiind interpretate de

personajul Susanna, logodnica lui Figaro.

Din punct de vedere formal, Aria nr. 12 dezvoltă o construcție arhitecturală „spiralată”, prin

prezentarea a patru linii tematice ce dispar treptat printr-o manieră de comprimare tematică și

„dezvoltare prin eliminare” a parametrilor melodici.

Aria debutează cu o Introducere în Sol Major, adusă la nivel de perioadă închisă (măs. 1 – 8

c.a.), alcătuită din două fraze – f1 (măs. 1 - 4 c.a.) cadențează pe tr. V, iar f2 (măs. 5 - 8 c.a.) pe tr. I.

Prima idee tematică – A – este prezentată ca frază închisă (măs. 8 – 14), iar B – ul expune

identic două fraze – f1 (măs. 14 – 18) și f2 (măs. 19 – 22 c.a.), ambele cadențând pe tr. I, înlănțuirea

celor două momente tematice (A – B) fiind conjuctă. A treia temă – C – modulează la tonalitatea

dominantă Re Major și își expune firul melodic printr-o perioadă alcătuită din două fraze identice –

f1 (măs. 23 – 26) și f2 (măs. 27 – 30), amândouă având cadența pe tonică. Încheierea expoziției

temelor se face prin prezentarea unei fraze concluzive – D – ce cadențează pe tr. V din Re Major

(măs. 31 – 36 c.a.).

Revenirea A-ului se produce prin prezentarea temei inițiale în tonalitatea dominantei lui Sol

Major. Adusă la nivel de perioadă, această secțiune dezvoltă o construcție tripartită a frazelor: f1

(măs. 37 – 40 c.a.), f2 (măs. 40 – 44), complement cadențial (măs. 44 – 46) și f1 variat (măs. 47 – 52

c.a.), toate cadențând pe tr. I. A doua expunere a B-ului modifică tonalitatea (Re Major), discursul

melodic suferind de asemenea ușoare variații, în timp ce scriitura orchestrală se păstrează. Acesta este

structurat pe două fraze închise – f1 (măs. 52 – 56) și f2 (măs. 56 – 60). Reapariția C-ului marchează

un traseu tonal modulatoriu: f1 (măs. 61 – 64 c.a.) – Re Major – la minor, f2 (măs. 65 – 68 c.a.) – la

minor – Sol Major și f3 (măs. 69 – 74 c.a.), plus un complement cadențial (măs. 74 – 76) – Sol Major

– Re Major.

A treia expunere a ideii tematice A este aduce o singură frază (măs. 76 – 80), conjuctă cu

secțiunea anterioară, ce cadențează pe tonica lui Re Major. B-ul marchează revenirea la tonalitatea

inițială Sol Major și este alcătuit din două fraze închise – f1 (măs. 80 – 84) și f2 (84 – 90), urmate de

Page 3: Analiză formala Mozart.pdf

f3 (măs. 91 – 94 c.a.), ce are rol de cadență ce dezvoltă prin ranversare registrală și diminuare ritmică

elemente ale B-ului, unde primul motiv este repetat de patru ori.

Ciclicitatea tematică este încheiată printr-o ultimă apariție a A-ului în tonalitatea de bază,

adusă la nivel de perioadă, alcătuită din două fraze închise – f1 (măs. 95 – 98 c.a.) și f2 (măs. 99 –

102 c.a.).

Întreaga Arie concluzionează cu o Codă formată din patru fraze închise, unde prima frază este

dublu expusă – f1 (măs. 103 – 106 c.a.) și f2 (măs. 107 – 110 c.a.), alcătuind o primă perdioadă. Prima

frază a perioadei secunde (măs. 111 – 114 c.a.) creează un efect de rallentando, printr-un procedeu

componistic de diminuare ritmică prin trioleți pe optimi al discursului vocal și prin rarefierea scriiturii

orchestrale. Fraza a doua (măs. 115 – 118 c.a.) revine la dinamismul inițial al lucrării.

În această Arie, Mozart utilizează o tehnică compozițională de construcție și dezvoltare

formală mai puțin obișnuită; prezentarea liniilor tematice și extragerea treptată a lor din discursul

muzical, dar și frecvența de repetitivitate a acestora, creează un efect de „spirală” din punct de vedere

arhitectural. Plecând de la enunțarea a patru idei tematice distincte, traseul formulat este următorul:

A – B – C – D/ A – B – C/ A – B/ A. Acest parcurs „elicoidal” reliefează un nucleu tematic cert;

secțiunea A este cea mai frecvent întâlnită, celelalte teme gravitând în jurul acesteia și având o

proporție de repetitivitate mai scăzută, ceea ce ne permite încadrarea acestei Arii într-o formă de

Rondo, unde A-ul este interpretat ca refren.

Din punct de vedere tono-armonic, lucrarea este împărțită în trei mari secțiuni, asemenea unui

Lied tripartit: 1. Sol Major –> Re Major (A – B – C – D), 2. Re Major –> Re Major (A – B – C), 3.

Re Major –> Sol Major (A – B – A).

Desenul melodic urmează aceeași manieră sinusoidală, dezvoltându-se în valuri, vocea fiind

exprimată printr-un ambitus de undecimă (re1 – sol2) și având majoritatea culminațiilor melodice în

secțiunile A și B. Caracterul dinamic și efervescent al Ariei este redat atât prin complexitate tehnică,

cât și prin scriitura vocală; mersurile treptate alternează cu cele în salturi, cel mai mare salt fiind de

octavă.

De asemenea, în finalul Ariei, putem observa o tendință de repetitivitate motivică, ce are ca

scop legitimizarea anumitor intenții melodico-armonice.

Page 4: Analiză formala Mozart.pdf

Aria nr. 27 debutează cu un Recitativ enunțat printr-o scurtă introducere a orchestrei în fraza

întâi (măs. 1 – 5), iar din fraza a doua (măs. 5 – 7) vocea preia rolul solist, acompanimentul punctând

pe alocuri pilonii armonici. Această primă perioadă este închisă tonal, cadențând pe tr. I a tonalității

Do Major.

Fraza întâi a perioadei secunde (măs. 8 – 11) reexpune identic replica inițială a orchestrei,

vocea continuând de data aceasta, în fraza a doua (măs. 12 – 15), cu discurs melodico-tonal diferit;

perioada a doua cadențează pe tr. I a tonalității relative – la minor.

Perioada a treia a Recitativului este alcătuită din două fraze ce urmăresc un traseu tonal

modulatoriu, cu rolul de a stabiliza tonalitatea Ariei: f1 (măs. 15 – 20) – Fa Major, tr. V și f2 (măs.

21 – 24) – Fa Major, tr. I.

Începutul Ariei este marcat printr-o modificare a metrului și a tempo-ului; de la măsura de 4/4

în Allegro vivace assai a Recitativului, Aria apare în măsura de 6/8, în Andante, pentru a creea un

efect de parlando-rubato, evidențiat și prin utilizarea succesiunii ritmice „pătrime – optime”.

Secțiunea A aduce în prim-plan o scurtă introducere tematică orchestrală, la nivel de perioadă

(f1 (măs. 1 – 3 c.a) – închisă și f2 (măs. 4 – 6 c.a.) – închisă). Apariția vocii marchează a doua expunere

a temei, de această dată completă, pe parcursul unei perioade, ușor variată ritmico-melodic în prima

frază (măs. 7 – 9 c.a.) – închisă și f2 (măs. 10 – 12 c.a.) – deschisă, pe tr. V a tonalității Fa Major. În

prima frază a celei de-a treia perioade regăsim doar capul tematic enunțat anterior, păstrându-se

aproape intacte elementele orchestrale (măs. 13 – 15 c.a.) – închisă. Fraza a doua (măs. 16 – 18 c.a.)

cadențează pe tr. V și este precedată de un complement cadențial modulatoriu - Fa Major –> Do

Major (măs. 19 – 20 c.a.), ce preia elemente ritmico-melodice din fraza secundă a introducerii

orchestrale.

B-ul lucrării apare în tonalitatea dominantei – Do Major și este alcătuit din două perioade.

Fraza întâi a primei perioade (măs. 21 – 23 c.a.) diminuează ritmic discursul melodic vocal prin

utilizarea preponderentă a optimilor, iar în f2 (măs. 24 – 26 c.a.) se revine la parlando-ul-rubato

inițial, ambele fraze cadențând pe tr. I. În prima frază a perioadei următoare (măs. 27 – 29 c.a.) este

introdus ritmul aksak (optime cu punct – șaisprezecime), fraza a doua (măs. 30 – 32 c.a.) revenind la

omogenitatea ritmică a optimilor. Din punctul de vedere al orchestrației, fraza a treia (măs. 33 – 36

c.a.) aduce un joc timbral inedit între partida lemnelor și cea a corzilor, în contrast cu scriitura acordică

întâlnită până aici. Toate cele trei fraze cadențează pe subdominanta tonalității Do Major.

Page 5: Analiză formala Mozart.pdf

Secțiunea este încheiată printr-un complement cadențial modulatoriu (măs. 37 – 38 c.a.),

asemănător celui din prima secțiune, ce înlesnește revenirea la tonalitatea de bază – Fa Major prin

aducerea pentru prima oară a fermatei.

Coda reprezintă o secțiune de sine stătătoare, exprimată printr-o perioadă închisă din punct de

vedere armonico-tonal, alcătuită din două fraze ce împărtășesc aceeași idee tematică: f1 (măs. 39 –

42 c.a.) – deschisă, pe tr. I a tonalității relative – re minor și f2 (măs. 43 – 48 c.a.) – închisă, pe tr. I a

tonalității de bază. Și aici putem observa abordarea aceleiași tehnici de dinamizare ritmică a melodiei,

prin introducerea valorilor de șaisprezecimi în planul vocal, prin accesarea unui alt sistem metric –

sistemul giusto-silabic. Inserarea celor două coroane la încheierea frazei a doua, pregătește ultima

apariție a complementului cadențial (măs. 49 – 50 c.a.), ce concluzionează întreaga Arie.

Un rol important în construcția arhitecturală a acestei Arii îl are complementul cadențial,

despre care putem afirma că dezvoltă o temă proprie, având elemente preluate din introducerea

orchestrei și care se comportă ca un leit-motiv în cadrul acestei lucrări. Șirul, de cele mai multe ori

ascendent, al șaisprezecimilor staccato, poate fi privit ca o „contopire” timbrală a instrumentelor din

lemn (fagot, oboi, flaut).

Din punct de vedere melodic, linia vocală dezvoltă un ambitus de două octave (la – la2), ce

pretinde solistei o mare acuratețe și maleabilitate tehnică și interpretativă. Un prim punct culminant

negativ, ce trebuie atent construit, îl întâlnim în aureea pozitivă a secțiunii A, iar climaxul superior

este reliefat în aureea negativă a Codei. Între aceste extreme, planul melodic străbate un traseu

„unghiular”, mersurile treptate alternând cu cele în salturi, fără a se bucura de momente largi de

„respiro”.

Dacă în plan vocal, Aria aduce numeroase schimbări de ordin ritmic, prin dinamizarea

continuă a discursului, scriitura orchestrală păstrează cu consecvență omogenitatea parlando-ului-

rubato, folosind ca articulații expresive pizzicato-ul și staccato-ul. Coda, în contrast cu celelalte

secțiuni, aduce un nou profil orchestral, mult mai sinuos și legato.

Această Arie dezvoltă o formă bipartită de tip binomic A – B – Codă.

Page 6: Analiză formala Mozart.pdf

Opera „Don Giovanni” este o lucrare în două acte, pe un libret de Lorenzo da Ponte și a

avut premiera în anul 1787. Acțiunea operei este bazată pe legendele lui Don Juan, un personaj

fictiv, libertin și seducător.

Aria „Batti, batti, o bel Masetto” este interpretată de personajul Zerlina, în actul I, scena IV

și are în introducere un Recitativ secco, anacruzic, cu caracter modulator, dezvoltat printr-o formă

liberă. Parcursul armonic urmărit este de tip secvențial: la minor – tr. V – I, Re Major – tr. V – I,

Sol Major – tr. V – I, Do Major – tr. V – I, Fa Major – tr. V. Armoniile sunt punctate de clavecin,

iar linia melodică este expusă într-o manieră ad-libitum, ce nu impune probleme tehnice speciale.

Aceste caracteristici reies din scriitura acordică rarefiată, nefiind notate indicații agogice, iar măsura

de 4/4 apare scrisă între paranteze, la începutul lucrării.

Aria este alcătuită din două mari secțiuni distincte – Andante grazioso și Allegretto.

Andante grazioso debutează anacruzic în tonalitatea Fa Major, în măsura de 2/4 și dezvoltă o

construcție formală tripartită: A – B – A – Codă.

A-ul este enunțat în tonalitatea de bază și este alcătuit din două perioade, expuse aproximativ

identic. În perdioada întâi, planul melodic vocal este susținut și evidențiat la unison de către viori, iar

corzile grave figurează acompaniamentul armonic printr-un bas alberti. Prima frază (măs. 1 – 4 c.a.)

este închisă din punct de vedere tonal, iar f2 (măs. 5 – 8 c.a.) cadențează pe tr. V a tonalității de bază.

Perioada a doua, deși păstrează aceiași parametri armonici, ritmici și melodici, aduce schimbări de

ordin acustico – registral; în prima frază (măs. 9 – 12 c.a.) – închisă, tema este susținută în întregime

de orchestră, vocea având doar două intervenții de tip responsorial. Fraza a doua (măs. 13 – 16 c.a.)

revine la scriitura originală de melodie acompaniată și, în contrast cu echivalenta sa din prima

perioadă, cadențează pe tr. I.

A doua secțiune – B – debutează în tonalitatea dominantei – Do Major, pe parcursul a două

perioade. Prima frază este dublu expusă: f1 (măs. 17 – 20 c.a.) și f2 (măs. 21 – 24 c.a.), ambele fiind

închise tonal. Și aici regăsim același procedeu componistic utilizat anterior, de „intervenție” a vocii

peste acompaniamentul orchestrei. Fraza a treia (măs. 25 – 28 c.a.) – deschisă, cadenșează pe tr. V și

aduce o schimbare de scriitură a planului armonic acompaniator; de data aceasta, întregul aparat

orchestral adoptă profilul desenului melodic vocal, evidențiind caracterul melancolico-tumultuos

redat de gruparea sunetelor două câte două, prin legato sau prin inserarea pauzelor de șaisprezecime,

ce creează astfel efectul de „suspin” muzical. Perioada a doua a secțiunii este alcătuită din două fraze:

f1 (măs. 28 – 31) – închisă și f2 (măs. 32 – 36) – închisă, dar cu pregnante elemente cromatice, ce

pregătesc reîntoarcerea la tonalitatea de bază – Fa Major.

Page 7: Analiză formala Mozart.pdf

Punctul culminant al acestei secțiuni și chiar al întregului Andante este atins în fraza întâi a

ultimei perioade, unde întâlnim o augmentare ritmică a discursului muzical vocal, prin introducerea

valorilor de pătrimi cu punct și optimi, ce apar în contrast cu cambiatele pe terțe ascendente de

șaisprezecimi regăsite până aici și care ajută la crearea caracterului declamativ al acestui climax.

Trecerea către revenirea A-ului se produce printr-o punte modulatorie, cu traseu descendent.

A doua expunere a secțiunii A se produce în tonalitatea de bază, cu mici variații față de prima

prezentare a acestuia. Tema este diminuată ritmic, folosind tehnicile întâlnite în cadrul orchestrației

secțiunii mediene (cambiatele). Construcția formală a A-ului păstrează aceeași structură bi-periodică,

unde f1 (măs. 37 – 40 c.a.) – închisă, f2 (măs. 41 – 44 c.a.) – deschisă, tr. V, f1 – perioada a II-a (măs.

45 – 48 c.a.) și f2 – perioada a II-a (măs. 49 – 52 c.a.) nu aduc schimbări majore față de apariția

inițială.

Coda este dezvoltată la nivel de perioadă, alcătuită din două fraze închise: f1 (măs. 53 – 56

c.a.) și f2 (măs. 57 – 60 c.a.). Elementul de noutate adus în această încheiere se datorează scriituri

orchestrale, care devine mult mai densă, folosindu-se atât diviziuni ritmice de șaizecipătrimi, cât și

ornamentații (triluri) pe valori foarte scurte de timp, într-un sistem ritmic anapest, ce predomină în

această secțiune. O altă trăsătură inedită este oferită de aparația sincopelor în planul vocal, ca urmare

a contopirii grupărilor ritmice, a aksak-ului – optime cu punct – șasprezecime și a anapest-ului – două

șaisprezecimi – optime.

Andante este încheiat prin introducerea coroanei, ce creează un moment de relaxare, pregătind

trecerea către a doua mare secțiune a Ariei – Allegretto.

Apariția Allegretto-ului este evidențiată atât agogic, cât și metric, prin schimbarea măsurii

binare (2/4) cu cea în metru ternar, de 6/8. Forma arhitecturală a acestei secțiuni este de tip „lanț” –

A – B – C – Codă, unde fiecare secțiune este expusă la nivel de perioadă, mai puțin Coda, alcătuită

din două perioade.

A-ul începe cu un auftakt dublu, de o măsură și jumătate, în care este adusă tr. V a tonalității

Fa Major. Perioada este alcătuită din două fraze: f1 (măs. 61 – 64 c.a.) – închisă, marcantă prin mersul

treptat sinuos expus de către orchestră și f2 (măs. 65 – 68 c.a.) – închisă, caracterizată de jocul registral

al acompanimentului, ce redă foarte clar balansul unui vals, urmată de un complement cadențial (măs.

69 – 70) cu inflexiune modulatorie către Sib Major.

A doua secțiune – B – apare în tonalitatea Fa Major, printr-un dublu auftakt, unde prima frază

(măs. 71 – 75 c.a.) – închisă și f2 (măs. 75 – 78) – închisă. Putem observă că scriitura

acompaniamentului orchestral este inspirată din prima frază a A-ului.

Page 8: Analiză formala Mozart.pdf

C-ul Allegretto-ului este structurat din punct de vedere formal din două fraze închise: f1 (măs.

79 – 82 c.a.) și f2 (măs. 83 – 86 c.a.) – aceasta fiind dubla expunere a frazei întâi. Și aici regăsim în

scriitura orchestrală elemente tipice acompaniamentului mozartian, preluate din fraza secundă a A-

ului (basul alberti).

Coda este formată din două perioade închise, prima expunând de două ori aceeași idee

tematică, la nivel de frază: f1 (măs. 86 – 89) și f2 (măs. 89 – 92), ambele fiind închise din punct de

vedere tonal. Perioada a doua este alcătuită de asemenea din două fraze – f1 (măs. 92 – 96) – închisă

și f2 (măs. 96 – 99), unde f2 are rol de cocluzie finală, adusă doar de orchestră printr-un mers melodic

descendent, susținut de o pedală armonică pe dominantă și apoi pe tonică.

Un inedit element de limbaj armonic este constituit de prezența falsei relații „si bemol – si

becar”, pe care o întâlnim în măsurile 87 și 90.

Page 9: Analiză formala Mozart.pdf

„Vedrai, carino” este aria Zerlinei din actul al II-lea, scena I și este construită din punct de

vedere formal pe tiparul bipartit complex A – B cu mică repriză și Codă:

A

A B A

a b c a b

Prima expunere tematică a A-ului – a – este enunțată de orchestră, la nivel de perioadă, aceasta

fiind alcătuită din două fraze, f1 (măs. 1 – 4) și f2 (măs. 5 – 8), ambele cadențând pe tr. I a tonalității

de bază – Do Major. Din a doua perioadă, discursul tematic prezentat inițial doar de orchestră, revine

expus identic și în planul melodic vocal, registrația superioară a aparatului orchestral dublând linia

melodică la unison: f1 (măs. 9 – 12) și f2 (măs. 13 – 16) – amândouă fiind închise din punct de vedere

tonal.

O primă apariție a b-ului este manifestată printr-un semnal orchestral, la nivel de motiv,

urmând ca vocea să aibă o „replică” responsorială, de asemenea de dimensiuni motivice. Urmărind

același tipar expozitiv ca în secțiunea precedentă, prima frază (măs. 17 – 20) va fi dublu expusă – f2

(măs. 21 – 24), ambele fraze cadențând pe tr. V. Cu acest b, se va încheia secțiunea mare a primului

A.

B – ul este o secțiune de sine stătătoare la nivel de perioadă – c –, ce este expusă în tonalitatea

dominantei – Sol Major, aceasta fiind marcată de apariția sunetului fa# atât în prima frază (măs. 25 –

28) cât și în f2 (măs. 29 – 33), ambele cadențând pe tr. I, ultima dintre acestea având dublu rol, de

tonică pentru ce a fost anterior și de dominantă pentru ceea ce va urma.

Revenirea A – ului se va face și se va finaliza, așa cum ne-am obișnuit încă de la început, în

tonalitatea Do Major fiind formată din cele 2 subsecțiuni la nivel de perioadă – a – b, iar în final apare

un scurt complement cadențial. Prima subsecțiune – a – este la rândul ei împărțită în f1 (măs. 34 –

37) și f2 (măs 38 – 41) urmată de – b – cu frazele: f1 (măs. 42 – 45) și f2 (măs. 46 – 49) încheindu-

se cea de a doua perioadă din cadrul A-ului. Complementul cadențial este adus de către compozitor

Page 10: Analiză formala Mozart.pdf

la nivel de motiv (măs. 50 – 52) având un rol de „strigăt” datorită textului – dove, dove mi sta? – și

de „suspin” datorită coroane,i aceasta încheind și totodată pregătind următoarea macro – sectiune B.

Observăm că această revenire a A-ului reia discursul armonico – melodic din primul A, foarte

puțin variată orchestral în finalul fiecărei perioade, aceste modificări fiind insesizabile, ambele

păstrând cadența pe treapta I din tonalitatea inițială – Do Major.

Macro – sectiunea B este și ea împărțită în 3 secțiuni, după cum urmează A – B – C.

A-ul fiind la nivel de perioadă, unde prima frază (măs. 53 – 57) – închisă, va debuta cu un

scurt „semnal” la orchestră, urmat de melodia vocii la nivel motivic. Această frază este reexpusă

variat, atât vocal, cât și orchestral în fraza următoare (măs. 58 – 63 c.a.), de data aceasta cadențând

pe tr. V, urmată de un scurt complement cadențial (măs.63 – 65) – deschis, pe tr. V, fiind conjunct cu

fraza precedentă.

Secțiunea B este alcătuită din două fraze, prima (măs. 66 – 69) – deschisă, pe tr. V, iar a doua

(măs. 70 – 75) – deschisă, pe tr. VI (apare pentru prima data cadența întreruptă). Finalul secțiunii

este marcat de reapariția coroanei, ce pregătește de data aceasta o expunere a ultimei secțiuni din

cadrul B-ului.

C-ul este prezentat pe parcursul unei perioade, în care prima frază (măs. 76 – 79) dezvoltă

discursul tematic prin diminuarea ritmică a unei secunde mici. Fraza a doua (măs. 80 – 85 c.a.) este

construită prin repetarea primului motiv și adăugarea unui motiv cadențial, cu rol de pedală pe

dominantă, cadențând pe tr. I.

Reenunțarea macro – secțiunii A este expusă doar de către orchestră, așa cum am întâlnit-o

inițial, la nivel de perioadă, conjunctă cu secțiunea precedentă. Cele două fraze – f1 (măs. 85 – 88) și

f2 (măs. 89 – 92) sunt închise tonal.

Coda preia elemente motivice ale secțiunilor A – B (măs. 93 – 94), B – C (măs. 95 – 96), B -

B (măs. 97 – 99) și este încheiată printr-o concluzie (măs. 101 – 104).

Page 11: Analiză formala Mozart.pdf

Opera „Cosi fan tutte” a fost compusă în 1789, pe un libret de Lorenzo da Ponte și se

încadrează în genul operei buffe, în două acte. Lucrarea se remarcă prin felul în care prezintă

schimbările și răsturnările de situație ale iubirii.

Ariile „In uomini, in soldati” și „Una donna a quindici anni” sunt interpretate de personajul

Despina, în actul I, scena II, respectiv actul II, scena I.

Prima Arie debutează cu o introducere Allegretto, ce ține locul recitativului propriu-zis.

Tonalitatea acestei secțiuni este Fa Major, iar forma arhitecturală liberă, este alcătuită din două

perioade. Prima frază (măs. 1 – 4 c.a.) – închisă, aduce în prim-plan ideea tematică atât la orchestră,

cât și la vocea solistă, în contrast cu f2 (măs. 5 – 8 c.a.) – închisă, unde orchestra enunță o linie

tematică nouă, rarefiată melodic prin augmentare ritmică cu optimi. Perioada a doua este formată din

fraze deschise, ce cadențează pe dominanta tonalității de bază: f1 (măs. 9 – 14 c.a.), f2 (măs. 13 – 19)

și f3 (măs. 17 – 20). După cum se poate observa din numerotarea frazelor, linia vocii apare în stretto

față de planul orchestral. Ultima frază are rol concluziv și este urmată de o Codettă (măs. 21 – 23

c.a.), astfel încheindu-se Introducerea în măsura de 2/4.

Cel de-al doilea Allegretto este adus în contrast metric față de primul, acesta trecând de la

măsura binară la cea ternară, de 6/8. Din punct de vedere formal, această secțiune este structurată

tripartit: A – B – A – A variat – Codă.

Prima expunere a A-ului este alcătuită din trei fraze: f1 (măs. 24 – 29) – închisă, unde

acompaniamentul orchestral susține linia melodică vocală prin punctarea pilonilor armonici, f2 (măs.

30 – 33 c.a.) cadențează pe tr. V, orchestra dezvoltând ritmic treptat, mai întâi timpii din a doua

jumătate a măsurii, apoi întreaga măsura, prin introducerea valorilor de optimi în fraza a treia (măs.

34 – 37 c.a.) – deschisă, pe tr. V. Deși desenul melodic al vocii urmărește merul treptat, cu puține

salturi de întindere mică, în fraza a doua a acestei perioade, vocea își lărgește ambitusul printr-un salt

continuu de octavă.

B-ul Ariei este expus la nivelul a două perioade modulatorii și dezvoltă frazele 1 și 2 din

secțiunea anterioară. Atât fraza întai (măs. 38 – 42 c.a.), cât și fraza a doua (măs. 42 – 45) cadențează

pe tr. I a tonalității dominantei - Do Major. Fraza a treia (măs. 46 – 49 c.a.) este deschisă, pe tr. IV,

dând falsa impresie de revenire la tonalitatea inițială – Fa Major. A doua perioadă este alcătuită din

două fraze: f1 (măs. 50 – 53 c.a.) și f2 (măs. 53 – 57), ambele închise tonal, cadențând pe tonica lui

Do Major. Fraza a doua revine din punctul de vedere al scriiturii orchestrale, la punctarea timpilor

accentuați prin acorduri. Un element important regăsit în această frază îl constituie apariția acordului

de sextă napolitană (tr. II coborâtă, cu sextă), marcată de utilizarea coroanei, ce are ca rol expresiv

pregătirea revenirii A-ului.

Page 12: Analiză formala Mozart.pdf

Secțiunea A este alcătuită dintr-o perioadă cu două fraze închise – f1 (măs.58 – 63) și f2 (măs.

64 – 67 c.a.), ce revin la tonalitatea Fa Major. Ultima secțiune – A variat – preia elemente din primul

A și le dezvoltă melodic, pe parcursul a două perioade: P1 – f1 (măs. 68 – 71 c.a.) și f2 (măs. 72 –

75 c.a.) – închise și P2 – f1 (măs. 76 – 79 c.a.) și f2 (măs. 80 – 83 c.a.) – închise, devenind dubla

expoziție a primei perioade.

Lucrarea se încheie printr-o Codă, expusă la nivel de perioadă: f1 (măs. 84 – 87 c.a.), care

aduce la unison planul vocal cu cel orchestral și f2 (măs. 88 – 92 c.a.), urmată de un complement

cadențial, lasă orchestrei rolul concluziv.

Page 13: Analiză formala Mozart.pdf

Aria „Una donna a quindici anni” este construită arhetipal binomic A – B – Codă, în cadrul

B-ului putând fi regăsită forma unui Rondo.

A-ul este adus la nivelul a două perioade în tonalitatea Sol Major. Prima perioadă este alcătuită

din două fraze: f1 (măs. 1 – 5) – închisă și f2 (măs. 6 – 9 c.a.) – deschisă, pe tr. V, iar cea de-a doua

perioadă din trei fraze, ultima fiind dubla expunere a celei de-a doua: f1 (măs. 10 – 13 c.a.) – deschisă,

pe tr. V, f2 (măs. 14 – 17 c.a.) – închisă = f3 (măs. 18 – 21 c.a.) – închisă din punct de vedere tonal.

A doua secțiune a Ariei se poate numi „macro-secțiune”, deoarece aceasta dezvoltă o formă

clară de Rondo; B-ul este alcătuit din a – b – a variat – c – d – a. Prima secțiune – a – este adusă, ca

toate celelalte reexpuneri ale sale, la nivel de perioadă: f1 (măs. 22 – 27 c.a.) – închisă, f2 (măs. 28 –

33 c.a.) – deschisă, pe tr. V și f3 (măs. 34 – 36 c.a.) – deschisă, pe tr. V. Din punct de vedere

componistic, linia vocală este dublată de cea orchestrală, iar în plan ritmic, construcția metrică

dezvoltă un caracter dansant, de vals.

b-ul continuă în aceași manieră de scriitură, acompaniamentul orchestral susținând și aici linia

melodică vocală, îmbogățind-o pe alocuri. Această secțiune apare în tonalitatea dominantei – Re

Major și este construită pe parcursul a două perioade închise, alcătuite fiecare din cate două fraze: P1

– f1 (măs. 37 – 40 c.a.) și f2 (măs. 41 – 44 c.a.) și P2 – f1 (măs. 45 – 48 c.a.) și f2 (măs. 49 – 51 c.a.),

toate cadențând pe tr. I.

a-ul variat revine la tonalitatea inițială – Sol Major, fiind structurat pe același tipar ca la

început, modificările constatându-se doar în plan melodic, în ultimele două fraze: f1 (măs. 52 – 57

c.a.) – închisă, f2 (măs. 58 – 61 c.a.) – închisă și f3 (măs. 62 – 66 c.a.) – deschisă, pe tr. V.

A patra secțiune – c – este expus la nivel de perioadă, alcătuită din trei fraze, prima frază (măs.

67 – 70 c.a.) - închisă, fiind enunțată printr-un unison general. Fraza secundă (măs. 71 – 74 c.a.)

cadențează pe tr. I a tonalității Sol Major și este conjunctă cu cea de-a treia (măs. 74 – 79) – deschisă,

pe tr. V. Aceste ultime două fraze au în comun scriitura orchestrală de tip „dialog”, reliefată prin

jocurile de registre propuse în planul acompaniamentului.

Ultima noutate tematică propusă de secțiunea B se va face prin apariția d-ului, unde desenul

melodic vocal devine mai „static”, atât prin reducerea salturilor și abordarea mersurilor treptate, cât

și prin augmentare ritmică. În contrast cu aceste caracteristici ale planului vocii, scriitura orchestrală

capătă amploare, readucând prin linia basului caracterul dansant propus în secțiunile anterioare. D-ul

este alcătuit din două fraze: f1 (măs. 80 – 83) – deschisă, pe tr. VI (cadență întreruptă în tonalitatea

Sol Major) și f2 (măs. 84 – 87) – închisă tonal.

Page 14: Analiză formala Mozart.pdf

Cea din urmă apariție a a-ului se va produce la nivel de frază închisă (măs. 88 – 93 c.a.),

aceasta putând fi interpretată ca o „mică repriză” a refrenului.

Coda Ariei este expusă pe parcursul unei perioade, alcătuită din două fraze: f1 (măs. 93 – 97)

și f2 (măs. 97 – 99), ambele conjuncte și închise din punct de vedere tonal.

Fiecare final de macro și micro - secțiune este marcat prin utilizarea coroanelor, ce au ca rol

pregătirea enunțării unor noi idei tematice. O altă trăsătură comună a acestei lucrări este definită prin

scriitura orchestrală, care urmărește linia melodică vocală pe tot parcursul Ariei.