Analiza Financiara - Suport de Curs

Cap. 1 Fundamente teoretico-metodologice ale analizei economice.........................................................................31. Abordări metodologice..........................................................................................................................................32. Analiza microeconomică. Conţinut. Necesitate. Obiective................................................................................43. Sistemul analizei microeconomice........................................................................................................................64. Tipologia factorilor de intercondiţionare a fenomenelor economice................................................................8

Cap. 2 Metodologia analizei economico-financiare a firmei......................................................................................91. Procedeul, tehnica, metoda analizei economico-financiare..............................................................................92. Metodologia de analiză calitativă.........................................................................................................................93. Metodologia de analiză cantitativă a stării firmelor.........................................................................................13

3.1. Analiză competiţională.................................................................................................................................133.2. Analiza stării interne a firmelor.................................................................................................................213.2.1. Procedee aplicabile în cazul relaţiilor deterministe................................................................................21

3.2.1.1. Procedee de evaluare a influenţei factorilor în mărimi absolute..........................................................223.2.1.2. Procedee de evaluare a influenţei factorilor în mărimi relative.....................................................31

3.2.2. Procedee utilizate în cazul relaţiilor nedeterministe (statistice)............................................................404. Funcţiile analizei economico-financiare.................................................................................................................44

Cap. 3: Sistemul informaţional economic –condiţie şi instrument pentru desfăşurarea procesului de analiză economico-financiară...................................................................................................................................................46

1. Caracteristicile sistemului informaţional economic.........................................................................................462. Programul de armonizare/convergenţă contabilă în România.......................................................................493. Conţinutul situaţiilor financiare în România....................................................................................................504. Implicaţiile programului de armonizare/ convergenţă contabilă asupra nevoilor informaţionale ale analizei financiare....................................................................................................................................................515. Modalităţi de perfecţionare a bazei informaţionale utilizate în analiza financiară a situaţiilor financiare - nu se cere...................................................................................................................................................................577. Obiectivele situaţiilor financiare şi a rapoartelor de analiză...........................................................................688. Utilizatorii situaţiilor financiare şi a rapoartelor de analiză...........................................................................69

Cap. 4 Analiza poziţiei financiare a întreprinderii..................................................................................................741. Analiza de ansamblu a poziţiei financiare.........................................................................................................75

1.1. Analiza evoluţiei (dinamicii) poziţiei financiare........................................................................................781.1.2. Analiza dinamicii datoriilor..................................................................................................................901.13. Analiza dinamicii capitalurilor proprii.................................................................................................951.2. Analiza structurii poziţiei financiare......................................................................................................991.2.2. Analiza structurii datoriilor...............................................................................................................1051.2.3. Analiza structurii capitalurilor proprii.............................................................................................106

2. Analiza echilibrului financiar.......................................................................................................................1082.1.Analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii.....................................................................................108

2.1.1.Analiza lichidităţii financiare..............................................................................................................1092.1.2. Analiza solvabilităţii financiare..........................................................................................................112

2.2.Analiza echilibrului financiar patrimonial prin capitalul de lucru........................................................1162.3. Analiza echilibrului financiar prin indicatori de activitate........................................................................118

Cap 5. Analiza performanţelor financiare..............................................................................................................1241. Analiza de ansamblu a performanţelor financiare.........................................................................................124

1.2. Analiza evoluţiei performanţelor financiare............................................................................................1351.3. Analiza structurală a performanţelor financiare....................................................................................136

2. Analiza performanţelor pe baza ratelor de rentabilitate...............................................................................1372.1. Analiza rentabilităţii financiare................................................................................................................1382.2 Analiza ratelor rentabilităţii economice...................................................................................................1392.3 Analiza rentabilităţii investiţiilor de capital..............................................................................................141

Cap. 6 Analiza fluxurilor de trezorerie....................................................................................................................145

1

Cap.7 Analiza riscurilor întreprinderii...................................................................................................................1521. Analiza riscului economic (de exploatare) ......................................................................................................1522. Analiza riscului financiar..................................................................................................................................158

3. Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor......................................................................................1623.1. Modelul Altman..........................................................................................................................................1643.2. Modelul Canon-Holder...............................................................................................................................1653.3. Modelul Băncii Centralei Franţei..............................................................................................................167

3.4. Modelul funcţiei„F” în practica românească.........................................................................................168

Cap.8 Previziunea situaţiilor financiare.................................................................................................................1691. Necesitatea previziunii financiare....................................................................................................................1692. Previziunea vânzărilor......................................................................................................................................1703. Metode de previziune a situaţiilor financiare..................................................................................................171

2

Cap. 1 Fundamente teoretico-metodologice ale analizei economice

1. Abordări metodologice

Termenul de analiză provine din limba franceză şi are un dublu înţeles: Pe de-o parte, prin verbul a analiza se înţelege a cerceta un fenomen sau un întreg

parcurgând fiecare element în parte; Pe de altă parte, prin substantivul analiză se înţelege o metodă ştiinţifică de cercetare care se

bazează pe studiul sistematic al fiecărui element în parte respectiv examinare amănunţită a unei probleme.

Prof. Aurel Işfănescu şi colaboratorii consideră că analiza economică este o metodă de cercetare bazată pe descompunerea sau desfăşurarea unui obiect sau fenomen în părţile sale componente, în elemente mai simple. Cu ajutorul metodelor specifice domeniului se cercetează fiecare componentă, se stabilesc relaţiile de cauzalitate, factorii care le generează, se formulează concluziile şi se conturează cadrul activităţii viitoare. Ca un corelativ al analizei apare sinteza = care reprezintă reunirea părţilor, elementelor unui obiect într-un tot, trecerea de la particular la general, de la simplu la compus.

Prof. I. Bătrâncea consideră că analiza economică reprezintă o parte componentă a sistemului general al analizei fenomenelor şi proceselor ce se desfăşoară în natură şi societate şi care cuprinde următoarele segmente:

Sistemul general al analizei cuprinde: - analiza matematică- analiza fenomenelor fizice- analiza chimică- analiza biologică- analiza fenomenelor sociale (socio-politică)- analiza economică.Pe de altă parte analiza economică este o cale de cunoaştere ştiinţifică a mecanismului care

generează, întreţine şi dinamizează fenomenele/procesele din mediul economic. Aceasta presupune descompunerea fenomenelor sau proceselor în părţile lor componente, stabilirea legăturilor dintre componente şi identificarea cauzelor şi factorilor care determină o anumită evoluţie a fenomenelor sau proceselor economice.

Analiza economică văzută ca sistem se poate descompune în funcţie de aria de cuprindere în următoarele componente:

- analiza mondo-economică- analiza regională- analiza macroeconomică- analiza mezoeconomică/sectorială- analiza microeconomică.Din această descompunere rezultă că elementul comun regăsit în fiecare tip de analiză îl

reprezintă economia ca proces şi fenomen care condiţionează şi coordonează. Ceea ce deosebeşte un tip de analiză de alt tip îl reprezintă nivelul la care se desfăşoară analiza.

Economia reprezintă ansamblul activităţilor umane desfăşurate în sfera producţiei, distribuţiei şi consumului bunurilor materiale şi serviciilor.

În funcţie de gradul de agregare al acţiunilor agenţilor economici, economia poate fi structurată pe cinci niveluri:

3

- mondială- zonală- naţională- sectorială- agentului economic, a firmei.Economia mondială cuprinde totalul economiilor ţărilor lumii şi a legăturilor dintre acestea. Economia regională este parte a economiei mondiale reprezentând totalul economiilor statelor

unei anumite zone aflate în relaţii speciale de colaborare, cooperare economică.Economia naţională cuprinde activitatea ramurilor, subramurilor, sectoarelor şi agenţilor

economici şi a legăturilor ce au loc în cadrul graniţelor unei ţări.Economia sectorială cuprinde activitatea agenţilor economici ce îşi desfăşoară activitatea într-

un sector instituţionalizat (agricultură,comerţ, banking).Economia firmelor se referă la activitatea oricărui întreprinzător care se bazează pe o anumită

formă de proprietate, pe capital financiar, activitate din care se scontează obţinerea unui profit în urma derulării afacerii respective.

Ştiinţa economică respectiv economicsul cercetează legităţile şi mecanismele ce pun în mişcare componentele sistemului economic, mondial, regional, naţional, sectorial sau particular în vederea prevenirii dezechilibrelor economice, sociale şi ecologice.

Analiza mondoeconomică vizează ansamblul economiilor şi politicilor care coordonează legăturile dintre acestea în procesul de alocare eficientă a resurselor pentru menţinerea economiei mondiale într-un echilibru permanent.

Analiza economico-regională urmăreşte să evidenţieze efortul economic eficient comun al unor state dintr-o anumită parte a globului care să asigure prosperitatea economică a regiunii respective.

Analiza macroeconomică are ca obiect cercetarea fenomenelor şi proceselor care determină şi condiţionează dezvoltarea şi creşterea economică a unei ţări.

Analiza mezoeconomică vizează fenomenele care au loc şi mecanismele care funcţionează la nivel sectorial sau instituţional în procesul de asigurare şi alocare eficientă a resurselor în funcţie de comanda sectorială.

2. Analiza microeconomică. Conţinut. Necesitate. Obiective.

A. Conţinut.M. Niculescu apreciază că analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de concepte

tehnice şi instrumente ce asigură tratarea informaţiilor externe şi interne în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situaţia unui agent economic, la nivelul şi calitatea performanţelor sale, la gradul de risc într-un mediu concurenţial extrem de dinamic. Analiza economico-financiară integrează trei accepţiuni:

- analiza ca disciplină- analiza ca activitate de cercetare-ştiinţifică- analiza ca activitate practic

În oricare din aceste accepţiuni, analiza economico-financiară e complexă pentru că:1. Acelaşi efect poate fi generat de cauze diferite.2. Efecte diferite se pot combina dând o rezultantă a complexului de acţiuni sau forţe;

4

3. Complexitatea şi intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului ci şi calitatea lui.

4. În fenomenul analizat pot apărea însuşiri noi pe care anterior nu le avusese nici unul din elementele fenomenului.

5. În realitatea obiectivă însuşirile esenţiale se pot combina cu cele neesenţiale, secundare, întâmplătoare.

A. Işfănescu apreciază că analiza microeconomică se desfăşoară la nivelul întreprinderii şi a elementelor ei privite ca sistem. Analiza microeconomică studiază comportamentul individual sau cel al întreprinderii în activitatea economică şi rezultatele obţinute relevă factorii ce determină orientarea în investirea capitalului, în utilizarea resurselor şi a rezultatelor obţinute.

Analiza microeconomică cercetează cu ajutorul unui sistem corelat de indicatori fenomenele şi mecanismele specifice ce acţionează la nivelul agentului economic.

Obiectivul central al analizei microeconomice îl constituie sporirea eficienţei comportamentului în afaceri al firmelor.

B. Necesitate.Necesitatea analizei microeconomice rezidă din cel puţin următoarele considerente:

Sporirea eficienţei întregii activităţi a întreprinderii care constituie ţinta principală a analizei. Se realizează prin cunoaşterea postfaptică curentă şi previzională a evoluţiei sistemului cibernetic al firmei, al rezervelor interne, al cauzelor ce determină apariţia şi amplificarea acestora.

Scopul analizei microeconomice constă în cunoaşterea esenţei fenomenelor şi proceselor desfăşurate în mediul microeconomic în vederea descoperirii legităţilor care pot dinamiza afacerile firmelor.

Analiza microeconomică prin metodele şi procedeele sale e un instrument indispensabil activităţii manageriale căci oferă soluţii practice de prevenire, înlăturare a factorilor distructivi şi creează condiţii prielnice pentru acţiunea nelimitată a factorilor pozitivi.

C. Obiective.1. Maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii.

În economia de piaţă, concurenţială întreprinderea este un activ care este supus regulilor pieţei, decii variind în timp şi spaţiu în funcţie de locul întreprinderii în cadrul economiei naţionale sau regionale, în funcţie de performanţele obţinute în competiţia dură a pieţei precum şi în funcţie de încadrarea întreprinderii în rigorile impuse de o dezvoltare durabilă.

2. Asigurarea echilibrului financiar.Desfăşurarea activităţii firmei în condiţii de dezechilibre financiare majore nu poate duce pe termen lung decât la pierderea controlului financiar asupra firmei. La nivelul compartimentului de analiză financiară e necesară monitorizarea permanentă a echilibrului financiar, orice formă de dezechilibru trebuind imediat raportată conducerii firmei.

3. Scăderea vulnerabilităţii firmei.Întreprinderea este supusă permanent efectelor negative ale instabilităţii pieţelor de desfacere, inflaţiei şi concurenţei. Gradul de vulnerabilitate indică rezistenţa firmei la condiţiile vitrege ale mediului socio-economic, capacitatea de echilibru prin forţe proprii ale acesteia în urma unor dezechilibre apărute în viaţa economică.

4. Evitarea riscului de faliment.

5

Riscul de faliment reprezintă o ameninţare permanentă asupra oricărei afaceri iar monitorizarea constantă a lui este singura şansă de evitare a „prăbuşirii” sale din punct de vedere financiar. Neluarea în considerare a riscului, în special în faza de maturizare a afacerilor e o greşeală fundamentală a managementului financiar, cu consecinţe nefaste asupra viitorului întreprinderii.

3. Sistemul analizei microeconomice

Analiza microeconomică se structurează în două mari subsisteme:- subsistemul analizei de gestiune- subsistemul analizei financiare.

A. Sistemul analizei de gestiune.Analiza de gestiune vizează două mari componente:

a) Analiza asigurării şi eficienţei utilizării resurselor care vizează:- resursele materiale- resursele de natura imobilizărilor- resursele de natura personalului.

b) Analiza costurilor vizează cu precădere combinarea şi substituţia tehnică şi economică a factorilor de producţie.

B. Sistemul analizei financiare. Opiniile cu privire la conţinutul analizei financiare se pot grupa în patru categorii:

- viziunea analiştilor financiari- viziunea economiştilor finanţişti- viziunea economiştilor contabili- viziunea managerilor, evaluatorilor, inginerilor.

a) Viziunea analiştilor financiari.Prof. A. Mihai apreciază că analiza financiară constă într-un ansamblu de instrumente, metode

ce permit aprecierea situaţiei financiare a performanţelor unei întreprinderi. M Niculescu este de părere că analiza financiară în accepţiunea sa de componentă de bază a

diagnosticului global strategic e orientată spre investigarea unor aspecte complexe – performanţele globale ale întreprinderii, perenitatea economică - convergente cu obiectivele economico-financiare ale oricărui agent economic – în ultimă instanţă.

b) Viziunea economiştilor finanţiştiI. Stancu apreciază că analiza financiară este activitatea de diagnosticare a performanţelor

financiare ale întreprinderii la un moment dat. Ea îşi propune să stabilească punctele tari şi punctele slabe ale gestiunii financiare în vederea fundamentării unei noi strategii de menţinere şi dezvoltare într-un mediu concurenţial. Analiza financiară face obiectul preocupărilor externe ale partenerilor economici şi financiari voluntari pentru fundamentarea unor posibile acţiuni de cooperare cu respectiva întreprindere. Analiza pe plan intern şi analiza externă are ca obiectiv determinarea rentabilităţii şi a riscului de faliment şi în final a valorii întreprinderii.

6

c) Viziunea economiştilor contabili E. Cohen apreciază analiza financiară ca un ansamblu de concepte, metode, instrumente, ce

permit tratarea informaţiilor contabile şi a altor informaţii de gestiune în vederea formării unei aprecieri privind situaţia financiară a unei societăţi sau organizaţii, a riscurilor care afectează această entitate, a nivelului şi calităţii performanţelor sale.

N. Feleagă apreciază că sarcina analistului este „să facă cifrele să vorbească” raportându-se totdeauna la scopul investigaţiei sale: acordarea sau refuzul unui împrumut, cumpărarea unei participaţii la capitalul unei societăţi, lansarea unui nou produs sau abandonarea unei producţii sau unui sector de activitate, prelungirea unui credit. Cu alte cuvinte se deduce că analiza financiară trebuie să vizeze rentabilitatea prezentă şi viitoare a întreprinderii dar în egală măsură şi riscurile cu care aceasta (şi partenerii ei ) se confruntă.

Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS)1 apreciază că analiza financiară este disciplina prin care instrumente analitice sunt aplicate situaţiilor financiare şi altor date financiare în scopul interpretării tendinţelor şi relaţiilor într-o manieră consecventă şi disciplinată. În esenţă, analistul se ocupă de convertirea datelor în informaţii şi ajută, în consecinţă la procesul de diagnosticare care are drept obiectiv cercetarea şi prognozarea informaţiilor.

d) Viziunea managerilor, investitorilor, evaluatorilorDin punct de vedere al investitorului cel mai important aspect al analizei financiare îl reprezintă

previzionarea viitorului întreprinderii adică a câştigurilor viitoare şi a dividendelor pe baza situaţiilor financiare, în principal.

Din punct de vedere al managerului, analiza documentelor financiare este utilă ca mod de a anticipa condiţiile viitoare cât şi, mai important, ca punct de plecare în planificarea acţiunilor care să influenţeze evenimentele viitoare.

Majoritatea specialiştilor din evaluare pun semnul egalităţii între analiza financiară şi activitatea de diagnosticare economico-financiară a firmei. Analiza diagnostic presupune într-o exprimare sintetică reperarea simptomelor, disfuncţionalităţilor, stabilirea stării financiare a întreprinderii, prescrierea „terapiei” pentru redresarea unei situaţii existente la un moment dat.

În concluzie analiza financiară reprezintă un sistem complex de tratare a situaţiilor financiare trecute şi de perspectivă a întreprinderii, sistem bazat pe metode şi procedee de cercetare ştiinţifică ce vizează în principal următoarele obiective:

1. Ameliorarea managementului firmei pornind de la un diagnostic precis;2. Constituirea unei pârghii de decizie în contractarea unui împrumut;3. Asigurarea bazei informaţionale pentru tranzacţionarea acţiunilor la bursa de valori;4. Asigurarea studiului stării unui concurent, client sau furnizor, în planul gestiunii, al

solvabilităţii şi rentabilităţii sale. În acelaşi timp analiza financiară poate fi privită ca un studiu metodic şi sistematic a situaţiei

financiare şi evoluţiei unei firme sub aspectul structurii financiare, a performanţei şi a riscului pe baza datelor oferite prin situaţiile financiare. În acest sens analiza financiară privită ca sistem se structurează în următoarele componente:

- analiza poziţiei financiare pe baza bilanţului contabil- analiza performanţelor pe baza contului de profit şi pierdere;- analiza fluxurilor de trezorerie;- analiza riscului de faliment.

1 H. V. Greuning, Standarde Internaţionale de Raportare Financiară, Ghid practic, Ed. Irecson, 2005, pag. 26

7

4. Tipologia factorilor de intercondiţionare a fenomenelor economice

Fenomenele economice sunt influenţate de o serie de factori. Aceştia pot fi grupaţi după mai multe criterii:1. După natura lor: tehnici, tehnologici, manageriali, economici, socio-politici, demografici,

psihologici, biologici, naturali.2. După caracterul lor în relaţiile cauzale:

- cantitativi (purtătorii materiali ai celor calitativi);- calitativi (de aceeaşi natură cu fenomenul analizat);- de structură (intervin în cazul în care rezultatul analizat se referă la mărimile agregate).

3. După modul în care acţionează asupra fenomenelor:- factori de gradul I (primari, direcţi);- factori de gradul II, III…., n (indirecţi, derivaţi);

4. În funcţie de efortul propriu al firmei:- factori dependenţi de efortul propriu (ex. calitatea produselor);- factori independenţi de efortul propriu (ex. costul de achiziţie).

5. După modul de agregare:- factori simpli (care nu mai pot fi descompuşi)- factori complecşi (pot fi supuşi procedeului de descompunere)

6. După provenienţă:- factori interni (endogeni), ex. costul de producţie;- factori externi (exogeni), ex. cursul de schimb al monedei naţionale.

7. După dependenţa faţă de variaţia fenomenului analizat:- factori ficşi (constanţi) cu influenţă zero;- factori variabili care pot influenţa în sensul creşterii sau scăderii fenomenului.

8. După intensitatea acţiunii lor:- factori dominanţi (factori cheie) care influenţează variaţia fenomenului într-o proporţie de 80

%;- factori secundari, a căror influenţă nu depăşeşte 20 % din totalul influenţelor factorilor.

9. După sensul influenţei asupra fenomenului:- factori pozitivi;- factori negativi;- factori indiferenţi sau factori cu influenţă zero.

8

Cap. 2 Metodologia analizei economico-financiare a firmei

1. Procedeul, tehnica, metoda analizei economico-financiare

Conform D.E.X. procedeul reprezintă un mijloc folosit pentru a ajunge la un rezultat, mod de a proceda, mijloc, modalitate, procedură, soluţie practică adoptată ca sistem pentru efectuarea unui lucru.

Prin tehnică (conform D.E.X.) se înţelege totalitatea procedeelor întrebuinţate în practicarea unei meserii, a unei ştiinţe.

Prin metodă (conform D.E.X.) se înţelege un mod sistematic de cercetare, de cunoaştere de transformare a realităţii obiective.

Metodologia reprezintă o metodă de cunoaştere cu maximum de generalitate care constă în totalitatea metodelor de cercetare folosite de o ştiinţă. Metodologia analizei cuprinde 2 grupe de metode:

- ale analizei calitative- ale analizei cantitative

2. Metodologia de analiză calitativă

Determinarea cauzelor de intercondiţionare a unui fenomen economic, a relaţiilor dintre ele pe baza abstractizării ştiinţifice a elementelor componente face obiectul metodologiei analizei calitative.

Majoritatea procedeelor utilizate de metodologia analizei calitative au fost publicate încă din 1843 de către cercetătorul John Stuart Mill în lucrarea „Sisteme de logică inductivă şi deductivă”. Acestea erau reprezentate de :

- procedeul concordanţei- procedeul diferenţei- procedeul combinat- procedeul variaţiilor concomitente- procedeul soldului sau rămăşiţei.

Ulterior au fost puse în evidenţă şi alte metode ale analizei calitative şi anume:- descompunerea rezultatelor- gruparea- comparaţia.

1.Procedeul concordanţei:- dacă în toate cazurile observate se constată printre antecedentele fenomenului aceeaşi împrejurare comună atunci ea este cauza fenomenului.Sub forma de schemă logică, procedeul se prezintă astfel:

I a b c A II a d g A => a – > A (a este o cauza esentiala a lui A) III a e f AUnde:

I,II,III reprezintă împrejurări de apariţie a fenomenului analizat

9

A reprezintă fenomenul de analizat A,b,c,d,e,f,g reprezintă împrejurări de apariţie a fenomenului care pot deveni cauze şi

factori determinanţi pentru apariţia unui fenomen.

Exemplu:

I a=vanzari b=cost c=fiscalitatea A=Venituri II a=vanzari e= retehnologizare f=concurenta A=Venituri

III a= vanzari g= management h=publicitate A=Venituri

=> vânzările reprezintă factorul esenţial generator de venitor pentru o entitate.

2.Procedeul diferenţei: - dacă împrejurările în care apare un fenomen şi împrejurările în care acesta lipseşte se aseamănă între ele prin toate condiţiile afară de una singură atunci aceasta este cauza sau una din condiţiile necesare fenomenului datorat.

Sub forma de schemă logică, procedeul se prezintă astfel:

I a b c A II - d g - => a – > A (a este o cauza esenţială a lui A)

Exemplu: I a= producţie b=costuri c= management A= Profit II - d=producţie e=forţă de muncă -

=> obţinerea de producţie reprezintă factorul esenţial generator de profit pentru o entitate cu specific productiv.

3.Procedeul combinat: dacă două sau mai multe cazuri de apariţie a fenomenului se aseamănă prin prezenţa aceleiaşi împrejurări iar 2 sau mai multe cazuri se aseamănă prin absenţa aceleiaşi cauze, împrejurarea în care ambele serii de cazuri se deosebesc este o parte din cauza fenomenului.Procedeul constă, după cum se observă, într-o sinteză a primelor două (combinat şi diferenţei) ducând implicit şi la rezultate mai exacte.

Sub forma de schemă logică, procedeul se prezintă astfel:

I a b c A II a d g A şi III a e f A

I a b c A II - d g - => a – > A (a este o cauza esentiala a lui A)

Exemplu: I a= venituri b =materiale c= management A= Profit

II a= venituri d= producţie e= forţă de muncă A= Profit

10

III a= venituri f=costuri g= utilaje A= Profit si

I - b =materiale c= management - II - d= producţie e = forţă de muncă - III - f=costuri g= utilaje -

=> obţinerea de venituri reprezintă factorul esenţial generator de profit pentru o entitate

4.Procedeul variaţiilor concomitente: dacă în cazul unei variaţii a unui fenomen îi urmează întotdeauna o variaţie a altui fenomen atunci primul fenomen este cauza celui de-al doilea. Procedeul are următoarea reprezentare sub formă de schemă logică:

I Δa b c ΔA II Δa b c ΔA => Δa => ΔA adică

a =>A (a este o cauza esenţială a lui A)Exemplu:

I Δa=Δcerere b=cost c=fiscalitatea ΔA=ΔVenituri II Δa=Δcerere e= retehnologizare f=concurenta ΔA=ΔVenituri

III Δa=Δcerere g= management h=publicitate ΔA=ΔVenituri

=> modificărilor în volumul şi structura cererii le urmează întotdeauna modificări în volumul veniturilor, deci cererea este un factor esenţial pentru obţinerea de venituri pentru o entitate.

5.Procedeul soldului sau rămăşiţei: dacă scădem dintr-un fenomen acea parte care e cunoscută ca fiind consecinţa unei părţi din împrejurarea în care apare, rămăşiţa este consecinţa împrejurării rămase. Formula raţionamentului este:

ABC – bc => a =>ADe exemplu, dacă se cunoaşte variaţia salariului mediu din perioada curentă faţă de perioada anterioară (1) şi influenţa variaţiei numărului de angajaţi asupra evoluţiei salariului mediu (2) se poate determina influenţa salariilor totale asupra salariului mediu (3) prin diferenţă: (3) = (1) –(2)

6.Procedeul descompunerii fenomenelor: are în vedere structurarea indicatorilor de evaluare a acestora pe factori de gradul 1,2,3… în timp, spaţiu sau pe componente şi factori de influenţă

Descompunerea în timp pune în evidenţă abaterile fenomenului în 2 sau mai multe perioade succesive.

Descompunerea în spaţiu reflectă locurile în care s-au semnalat abaterile fenomenului.

Descompunerea în părţi componente sau factori de influenţă permite descompunerea fenomenului până la aflarea cauzelor finale care au contribuit la modificarea stării iniţiale a fenomenului.

Descompunerea în factori (fracţii) în cazul relaţiilor de raport se poate face în 2 moduri:a) Se menţine constant numărătorul şi se schimbă numitorul astfel încât numitorul primei fracţii să

fie identic cu numărătorul fracţiei următoare, ultima fracţie va conţine numitorul modelului iniţial.

11

b) Se menţine constant numitorul şi se schimbă succesiv numărătorul astfel încât numărătorul primei fracţii să fie identic cu numitorul următoarei fracţii, ultima fracţie va conţine numărătorul modelului iniţial.Condiţia de bază în cazul procedeului descompunerii este ca fracţiile obţinute să aibă sens

economic.

Exemplu:

unde,

reprezintă productivitatea medie a muncii CAN reprezintă cifra de afaceri netă realizată de întreprindere reprezintă numărul mediu de angajaţi reprezintă numărul mediu de zile lucrate de un muncitor pe lună reprezintă numărul mediu de ore lucrate de un muncitor pe zi

7.Procedeul grupării corelative a factorilor are în vedere gruparea factorilor simpli de intercondiţionare a fenomenului în factori agregaţi cu putere de generare a fenomenului analizat.

De exemplu, reprezintăm productivitatea medie anuală a muncii ( )ca o grupare a următorilor factori:

l reprezintă numărul mediu de angajaţi dintr-o lună reprezintă productivitatea lunară reprezintă productivitatea zilnică reprezintă numărul mediu de zile lucrate de un muncitor pe lună reprezintă numărul mediu de ore lucrate de un muncitor pe zi

l l

z

h

8.Procedeul comparaţiei evidenţiază evoluţia stării firmelor prin compararea postafctum, curentă şi previzională a rezultatelor acesteia cu rezultatele economico-financiare ale altor firme aflate în aceeaşi competiţie. Indiferent de tipul comparaţiei care poate fi în timp, în spaţiu, mixtă sau faţă de plan, faţă de realizările altor companii, condiţiile care trebuie îndeplinite sunt:

- să aibă caracter omogen;- să fie exprimate într-un etalon unic;- să fie determinate după o metodologie unică.

12

3. Metodologia de analiză cantitativă a stării firmelor

Grupează procedeele utilizate în 2 categorii:- Procedee de analiză competiţională- Procedee de analiză a stării interne

3.1. Analiză competiţională

Vizează alcătuirea topului firmelor de pe o anumită piaţă şi utilizează în acest sens următoarele categorii de procedee:A. Procedee bazate pe dinamica activităţii

- procedeul indicatorului sintetic;- procedeul matricei comparaţiilor;- procedeul distanţei sau firmei etalon;- procedeul scorului sau ierarhizării finale a firmelor.

Aplicarea în practică a acestor procedee se poate face, în două variante:- varianta în care criteriile de evaluare a stării economice şi financiare sunt considerate egale ca

importanţă;- varianta în care aceste criterii sunt departajate prin coeficienţi de importanţă.

B. Procedee bazate pe indicatori ce reflectă performanţele curente ale activităţii Sunt incluse aici procedeele utilizate de diferite organizaţii în vederea realizării topului firmelor dintr-un anumit domeniu: Camerele de Comerţ şi Industrie Judeţene, diferite societăţi de rating naţionale şi internaţionale etc.

A. Procedee bazate pe dinamica activităţii

Realizează topul firmelor dintr-un anumit domeniu pe baza unor indicatori reprezentativi pentru performanţele generale ale activităţii, urmăriţi de la o perioadă la alta. În acest sens se calculează indicii cu baza în lanţ care reflectă evoluţia activităţii de la o perioadă la alta. Cele mai reprezentative procedee din această categorie sunt:

1. Indicatorul sintetic

Este o modalitate de ierarhizare a firmelor în care mărimea indicatorului se determină fie ca o medie geometrică, fie ca o medie ponderată a indicilor criteriilor de performanţă a firmelor:

a) Varianta în care nu se ţine cont de importanţa economică a criteriilor de performanţă selectate (variantă echidistantă – varianta statisticienilor):- dacă criteriile de performanţă se optimizează toate în acelaşi sens (prin maxim sau prin minim);

unde,

Isg (k) reprezintă valoarea indicatorului sintetic global al firmei k; n reprezintă numărul criteriilor de performanţă selectate;

13

Ii (k) reprezintă indicele criteriului de performanţă i (direct sau indirect, după caz) al firmei k.

- dacă criteriile de performanţă se optimizează în sensuri diferite:

, unde

Ii (k) reprezintă indicele criteriului de performanţă direct i al firmei K; Ij (k) reprezintă indicele criteriului de performanţă indirect j al firmei K; m reprezintă numărul criteriilor de performanţă directe; p reprezintă numărul criteriilor de performanţă indirecte deci m+p=n.

b) Varianta în care se ţine cont de importanţa economică a criteriilor de performanţă selectate (varianta economiştilor):- dacă criteriile de performanţă se optimizează toate în acelaşi sens (prin maxim sau prin minim);

unde

Isc(k) reprezintă indicatorul sintetic complex al firmei k; Ii(k) reprezintă indicele criteriului de performanţă i (direct sau indirect, după caz) al

firmei k. pi reprezintă ponderea de importanţă economică acordată criteriului de performanţă i

cu condiţia ,

- dacă criteriile de performanţă se optimizează în sensuri diferite:

, unde

pi reprezintă ponderea de importanţă economică acordată criteriului de performanţă direct i;

pj reprezintă ponderea de importanţă economică acordată criteriului de performanţă

indirect j, cu condiţia

Ierarhizarea firmelor se face în ordinea descrescătoare a valorii indicatorului sintetic astfel determinat.

2. Procedeul matricei comparaţiilorConstă în evaluarea performanţelor firmelor cu ajutorul unei matrici în care liniile reprezintă

criteriile de performanţă selectate iar coloanele reprezintă locurile ocupat de o firmă, în ordine descrescătoare, în funcţie de nivelul criteriului de performanţă, pentru criteriile de maxim, şi în ordine crescătoare, în funcţie de nivelul criteriului de performanţă, pentru criteriile de minim.

14

C(cij) unde: i reprezintă criteriile de performanţă selectate; j reprezintă locul ocupat de firmă în funcţie de criteriul i.

Fiecărui loc din ierarhie i se atribuie în ordine descrescătoare un punctaj sub forma:

a) Varianta în care nu se ţine cont de importanţa economică a criteriilor de performanţă selectate (variantă echidistantă – varianta statisticienilor):

Starea economică şi financiară globală a firmei se determină ca o sumă ponderată dintre numărul de apariţii pe locul j al firmei k şi punctajul lj acordat acelui loc, astfel:

unde,

Mg(k) reprezintă un indicator global determinat pe baza matricei comparaţiilor, care sintetizează performanţele economico-financiare ale firmei k;

lj reprezintă punctajul acordat locului j; nij(k) reprezintă numărul de apariţii al fiecărei firme k pe fiecare dintre cele j locuri,

de la 1 la m, în funcţie de fiecare criteriu de performanţă i.

b)Varianta în care se ţine cont de importanţa economică a criteriilor de performanţă selectate (varianta economiştilor):

unde,

Mc(k) reprezintă un indicator complex determinat pe baza matricei comparaţiilor, care sintetizează performanţele economico-financiare ale firmei k;

pi reprezintă ponderea de importanţă economică acordată criteriului.

În ambele cazuri ierarhizarea firmelor se face în ordinea descrescătoare a valorii indicatorului astfel determinat.

3. Procedeul distanţeiPresupune calcularea unei distanţe între fiecare firmă aflată în competiţie şi o firmă etalon.

Firma etalon este o companie ipotetică care realizează nivele maxime (pentru indicatorii de eficienţă direcţi) sau minime (pentru indicatorii de eficienţă indirecţi).

a) Varianta în care nu se ţine cont de importanţa economică a criteriilor de performanţă selectate (variantă echidistantă – varianta statisticienilor):

15

, unde

Dg(k) reprezintă distanţa globală între firma k din competiţie şi firma etalon; Ii(k) reprezintă indicele criteriului de performanţă i (direct sau indirect) al firmei k. Ii(e)e reprezintă indicele criteriului de performanţă i al firmei etalon.

b)Varianta în care se ţine cont de importanţa economică a criteriilor de performanţă selectate (varianta economiştilor):

,unde

pi reprezintă ponderea de importanţă economică acordată criteriului de

performanţă i cu condiţia ,

Ierarhizarea firmelor se face în ordinea crescătoare a valorii indicatorului astfel calculat.

4. Procedeul scorului sau ierarhizării finale a firmelor.Constă în atribuirea de puncte pentru locurile stabilite fiecărei firme prin cele trei procedee

prezentate anterior. Fiecărui loc din competiţie i se va acorda un punctaj diferenţiat în mod semnificativ. Locul final al fiecărei firme se determină prin însumarea acestor puncte iar ierarhizarea se face în ordine descrescătoare a scorului obţinut.

unde

Pk reprezintă punctajul total însumat de firma k; Pjk reprezintă punctajul aferent locului j al firmei k.

B. Procedee bazate pe indicatori ce reflectă performanţele curente ale activităţii

Realizează topul firmelor dintr-un anumit domeniu şi clasă de mărime a întreprinderilor pe baza unor indicatori reprezentativi pentru performanţele generale ale activităţii, urmăriţi în comparaţie cu o bază de comparaţie (de obicei media pe ţară constatată la criteriul respectiv).

Se bazează pe calculul unui punctaj mediu ponderat astfel:

, unde

Pi(k) reprezintă punctajul realizat de criteriu i, în funcţie de raportarea la un nivel etalon, luat ca bază de comparaţie (valoarea medie la nivel de ramură,ţară etc) pentru fiecare firma k ;

pi reprezintă ponderea de importanţă economică acordată criteriului de performanţă i.

16

Redăm în continuare, pentru exemplificare, metodologia de realizare a topului firmelor din municipiul Bucureşti, pentru anul 2006 organizat de Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti (CCIB).

Pentru organizarea si realizarea Topului Firmelor din Municipiul Bucureşti si pe sectoarele Capitalei pentru anul 2006, sunt prevăzute 6 domenii de activitate:

Cercetare-Dezvoltare şi High-Tech; Industrie; Agricultură, Pescuit, Piscicultură Construcţii; Servicii; Comerţ, Export,Turism.

Surse de date utilizate: situaţiile financiare pentru anul 2005 puse la dispoziţie de Ministerul Finanţelor Publice

- Direcţia Generală a Finanţelor Publice Municipiul Bucureşti; declaraţiile vamale pentru valoarea exportului, puse la dispoziţia CCIB de Autoritatea

Naţională a Vămilor.

Condiţii şi criterii de participare la TOP:Sunt admise să participe la top firmele care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:

comercianţi de tip: SA (societate pe acţiuni), SRL (societate cu răspundere limitată), SNC (societate în nume colectiv), SCS (societate în comandită simplă), SCA (societate în comandită pe acţiuni), OC (organizaţii cooperatiste), SC (societăţi cooperative);

realizează o rată a profitului (profit curent/cifra de afaceri) între 1% şi 60%, dar fără să depăşească 60%;

realizează o cifră de afaceri de: minim 200.000 RON pentru microîntreprinderi; peste 280.000 RON la celelalte categorii de firme;

inexistenţa plăţilor restante la bugetele publice, la 31.12.2005; au un număr mediu de salariaţi, declarat în situaţiile financiare pentru anul 2005, mai

mare sau egal cu 2.

Nu participă la Top: regiile autonome (RA); societăţile bancare şi de intermedieri financiare (CAEN 651, 652); societăţile de asigurare-reasigurare (CAEN 660, 672); casele de schimb valutar; societăţile de servicii de investiţii financiare (CAEN 671); societăţile al căror obiect de activitate constă din jocuri de noroc şi pariuri (CAEN 9271); societăţile cu obiect de activitate învăţământ (CAEN 801, 802, 803,) grupurile de interes economic (GIE)

Structurarea firmelor pe domenii, grupe de activitate şi clase de mărime

Se realizează în baza codului CAEN al obiectului principal de activitate, declarat pe proprie răspundere în situaţiile financiare pentru anul 2005 cu următoarele precizări:

17

firmele cu activitate în industrie, agricultură, silvicultură, servicii şi construcţii la care indicatorul producţia vândută este mai mic de 30% din cifra de afaceri, se încadrează la comerţ;

dacă în urma verificării obiectului de activitate sunt depistate erori se poate face reîncadrarea la alte grupe de activitate, cu acordul scris al firmelor în cauză.

Clasificarea întreprinderilor pe grupe de mărime se realizează în conformitate cu prevederile Legii nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, în vigoare la 31.12.2005, care stabileşte şi criteriile de încadrare a firmelor în aceste categorii.

Împărţirea firmelor pe clase de mărime se face după numărul mediu de salariaţi, astfel:

între 2 şi 9 microîntreprinderi între 10 şi 49 întreprinderi mici între 50 şi 249 întreprinderi mijlocii între 250 şi 999 întreprinderi mari 1000 şi peste întreprinderi foarte mari

În legătură cu împărţirea pe clase de mărime sunt de făcut următoarele precizări: în conformitate cu prevederile Legii nr. 346/2004, în vigoare la 31.12.2005, firmele care prin numărul de angajaţi s-ar încadra la categoria IMM (microîntreprinderi, întreprinderi mici, întreprinderi mijlocii), în situaţia în care realizează o cifră de afaceri mai mare de 8 milioane de EURO (1 EURO = 3,6771 RON la 31.12.2005, ceea ce înseamnă 29.416.800 RON) sunt încadrate la clasa de mărime întreprinderi mari.

Clasamentul de top pentru fiecare domeniu conţine 10 firme pentru fiecare grupă de activitate şi clasă de mărime a întreprinderilor.

De asemenea, va fi elaborat Top-ul exportatorilor direcţi care va cuprinde primele 10 firme cu cele mai mari venituri din export, pe fiecare clasă de mărime a întreprinderii, din toate domeniile de activitate mai puţin cele de Comerţ şi Exportatori.

Indicatori generali utilizaţi pentru clasificarea firmelor: cifra de afaceri netă; profitul din exploatare; rata profitului: Profit curent / Cifra afaceri eficienţa utilizării resurselor umane: Valoarea adăugată*) / Număr mediu de salariaţi efort de dezvoltare:(Creşteri ale activelor imobilizate în anul de raportare – creşteri ale

rezervei din reevaluare în anul de raportare)/( Total active imobilizate – rezerve din reevaluare)

eficienţa utilizării capitalului angajat: (Profitul curent + Cheltuieli privind dobânzile)/ Total active**)

*) Valoarea adăugată = Profit din exploatare + Cheltuieli cu personalul + Cheltuieli privind amortizările şi provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor corporale şi necorporale.**) Total active = Total active imobilizate + Total active circulante + Cheltuieli în avans.

18

http://www.ccib.ro/TOP2006/docs/metodologia.htm#_ftn2%23_ftn2

http://www.ccib.ro/TOP2006/docs/metodologia.htm#_ftn1%23_ftn1

Pentru domeniul Exportatori:

cifra de afaceri se înlocuieşte cu veniturile realizate din export; nu sunt luaţi în calcul indicatorii: profitul brut din exploatare; efortul de dezvoltare;

eficienţa capitalului angajat. încadrarea pe clase de mărime se realizează în funcţie de numărul de salariaţi.

Pentru domeniul Construcţii încadrarea pe clase de mărime se realizează în funcţie de numărul de salariaţi.

Determinarea poziţiei (locului) fiecărei firme acceptată în Top se realizează în funcţie de valoarea indicatorului agregat reprezentând numărul de puncte, astfel:

- pentru fiecare indicator general utilizat la clasificarea firmelor (I1, I2, I3, I4, I5, I6) se calculeaza media naţională, pe domenii de activitate şi grupe de marime ale întreprinderilor (M1, M2, M3, M4, M5, M6). Sunt luate in considerare firmele care îndeplinesc condiţiile şi criteriile de participare la TOP;

- se calculează apoi punctajul simplu al indicatorilor generali (P1, P2, P3, P 4, P5, P6) ca rezultat al raportului dintre valoarea indicatorului pentru firma respectivă si media naţională a indicatorului P = I / M);

- pentru fiecare indicator general este stabilită o anumită pondere, de către comisiile pe domenii de TOP (p1, p2, p3, p4, p5, p6) ;

- punctajul agregat se calculează ca fiind suma produselor dintre punctajul simplu şi ponderea aferentă fiecărui indicator general după relaţia:

, unde

Pi(k) reprezintă punctajul realizat de criteriu i, în funcţie de raportarea la un nivel etalon, luat ca bază de comparaţie (valoarea medie la nivel de ramură,ţară etc) pentru fiecare firma k ;

pi reprezintă ponderea de importanţă economică acordată criteriului de performanţă i;

Pentru firmele care au implementat orice tip de sistem propriu de conducere şi asigurare a calităţii, dovedit printr-un certificat valabil în anul 2005, acordat de un organism de certificare, va fi acordată o singură dată o primă de 10% la punctajul total.

Pentru firmele care au certificate de conformitate a produselor, acordate de organisme acreditate, va fi acordată o singură dată o primă de 10% la punctajul total.

Pentru firmele membre CCIB care au achitată cotizaţia pe anul în curs, până la data de 31.07.a.c., va fi acordată o primă de 10% la punctajul total.

Validarea clasamentelor

19

Clasamentele rezultate din prelucrarea datelor pe calculator sunt analizate de Comisiile pe domenii de organizare şi realizare a Topului, urmărindu-se, în principal, corectarea rezultatelor în raport de motive întemeiate precum:

·faliment declanşat; ·fapte grave de notorietate publică; ·existenţa unor informaţii referitoare la incidente comerciale în afaceri etc.

INDICATORI ŞI PONDERI UTILIZAŢI LA CALCULUL PUNCTAJELOR

INDICATORI ŞI PONDERI: DOMENII:

Cifra de afaceri netă

Venituri realizate

din export

Profitul din exploatare

Eficienţa utilizării

resurselor umane

Rata profitului

Efortul de dezvoltare

Eficienţa utilizării

capitalului angajat

Industrie

30% - 15% 20% 15% 10% 10%

Agricultură 25% - 25% - 20% 15% 15%

Construcţii 15% - 20% 20% 20% 15% 10%

Cercetare – Dezvoltare şi High-Tech

15% - 15% 30% 10% 20% 10%

Servicii 20% - 15% 25% 15% 15% 10%

Comerţ, Export Turism:

-

- Comerţ 35% - 15% 15% 15% 20% -

- Agenţii de Turism

65% - 10% 10% 5% 5% 5%

- Hoteluri, Restaurante

60% - 15% 5% 10% 5% 5%

- Exportatori - 70% - 15% 15% - -

20

3.2. Analiza stării interne a firmelor

Reliefarea stării economic-financiare a firmelor poate fi realizată prin aplicarea principiilor şi regulilor matematice în procesul de construcţie a unor modele de analiză competitivă.

În cadrul acestui proces un rol important revine stabilirii modalităţii de intercondiţionare a factorilor de influenţă a fenomenelor care determină ordinea de analiză cantitativă şi calitativă a acestora.

Factorii cantitativi se exprimă în unităţi fizic iar din punctul de vedere al măsurării eficienţei consumului de resurse aceştia sunt practic limitaţi în efortul firmelor de maximizare/minimizare a a variaţiei fenomenelor.

Factorii calitativi sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat şi se exprimă în aceleaşi unităţi de măsură cu acesta.

Stabilirea şi apoi menţinerea ordinii de analiză în procesul separării influenţei factorilor prezintă o importanţă deosebită întrucât din factori agregaţi se pot obţine factori simpli care la rândul lor, în procesul de combinare, pot contribui la stabilirea unor noi dimensiuni de evoluţie a fenomenelor cercetate.

Metodologia de analiză a stării interne a firmelor are în vedere două categorii de procedee:a) procedee aplicabile în cazul relaţiilor deterministe;b) procedee aplicabile în cazul relaţiilor statistice.

3.2.1. Procedee aplicabile în cazul relaţiilor deterministe

În categoria acestor procedee evidenţiem: i) Procedee de evaluare a influenţei factorilor în mărimi absolute:

- procedeul teoretico-matematic sau procedeul determinării izolate a influenţei factorilor- procedeul substituţiilor înlănţuite- procedeul coeficienţilor de repartiţie- procedeul matriceal- procedeul balanţier.

ii) Procedee de evaluare a influenţei factorilor în mărimi relative- procedeul substituţiilor înlănţuite relativ- procedeul indicilor- procedeul logaritmării indicilor- procedeul balanţier relativ.

21

3.2.1.1. Procedee de evaluare a influenţei factorilor în mărimi absolute

1. Procedeul teoretico-matematic

Premise:1. Procedeul se aplică în cazul relaţiilor de produs, raport sau complexe.2. Modificarea absolută a fenomenului se descompune în influenţele izolate ale fiecărui factor şi în influenţele comune a câte 2,3, ..n factori.3. Stabilirea influenţei parţiale a fiecărui factor presupune determinarea acestuia faţă de nivelul de bază restul factorilor rămânând nemodificaţi.4. Influenţele comune ale factorilor înseamnă, în cazul relaţiilor de produs, variaţia concomitentă a câte 2,3,..n factori restul factorilor rămânând în starea iniţială.

Etape:1. Determinarea abaterii fenomenului faţă de baza de comparaţie;2. Stabilirea succesivă a influenţei parţiale a fiecărui factor;3. Stabilirea influenţelor comune:4. Stabilirea relaţiilor de adevăr.

a) Aplicarea procedeului în cazul relaţiilor de produs de doi factori: F = X x Y

1.Abaterea absolută a fenomenului: ∆F=F1-F0= X1x Y1- X0xY0

2.Influenţele parţiale ale factorilor:

- influenţa factoruuil x: ∆F(x)= ∆ X x Y0 ,în condiţiile Y0

- influenţa factoruuil y: ∆ F(y)= X0 x ∆Y , în condiţiile X0

3.Influenţa comună a celor 2 factori

I(x,y)= ∆X x ∆Y

4.Relatia de adevar ∆F= ∆F(x)+ ∆F(y)+I(xy)

b) Aplicarea procedeului în cazul relaţiilor de raport:

1.Abaterea absolută a fenomenului: ∆F=F1-F0= X1/ Y1- X0/Y0

2.Influenţele parţiale ale factorilor:

22

-influenţa factorului x:

∆F(x)= X1/Y0 - X0/Y0 = ∆X/Y0 ,în condiţiile Y0

-influenţa factorului y:

∆F(y)=X0/Y1-X0/Y0= (-X0x ∆Y)/y0xY1 , în condiţiile X0

3.Influenţa comună a celor 2 factori:

I(X,Y) = -(∆Xx ∆Y)/(Y0xY1)

4.Relaţia de adevăr ∆F= ∆F(x) + ∆F(y) + I(xy)

Avantajul aplicarii acestui procedeu este acela că procedeul stă la baza fundamentării teoretice a celorlalte procedee determinste absolute şi relative.

Dezavantajele ar consta în:– nerespectarea ordinii de analiza;- în ipoteză am presupus ca fenomenul F este influenţat de 2 factori „x” sau „z”, în timp ce în

relaţia de adevăr există 3 factori chiar daca unul, I(x,y) e infuenţat de combinarea celor doi factori x si y.

Pentru eliminarea acestor dezavantaje, în practică s-au propus mai multe ipoteze:- influenţele comune să fie repartizate exclusiv factorilor cantitativ şi/sau factorilor calitativi

I(x,y) – 100% lui x sau 100% lui y- influenţele comune să fie repartizate în procent de 50% fiecărei grupe de factori I(x,y) – 50%

lui x si 50% lui y- influenţele comune sa fie repartizate proporţional cu influenţa lor parţială cu ajutorul unor

coeficienţi.

2. Procedeul substituţiilor înlănţuite

În vederea separării factorilor,un rol determinant revine stabilirii modalitatii de inter-conditionare dintre fenomen sau „variabila dependentă” şi factorii de influenţă ai acestuia sau „variabilele independente”.

Modalitatea de stabilire a intercondiţionării dintre fenomen şi factori reprezintă de fapt ordinea de analiza cantitativă şi calitativă a fenomenului.

Factorii cantitativi se caracterizează prin următoarele:- se exprimă, de obicei, în mărimi fizice;- din punct de vedere al măsurării eficienţei consumului de resurse, sunt practic limitaţi în

eforturile de maximizare a rezultatelor sau de minimizare a consumurilor de resurse;- exprimă latura extensivă a fenomenului. Factorii calitativi au următoarele caracteristici:

- sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat;- se exprimă în aceleaşi unităţi de măsură;- sunt factori care practic determină latura cea mai dinamica a fenomenului, adică latura

intensivă a fenomenului.

23

Stabilirea şi apoi menţinerea ordinii de analiză prezintă o mărime importantă pentru cercetarea economica întrucât din factorii agregaţi se pot obţine factori simpli, care la rândul lor, în procesul de combinare pot contribui la evidenţierea unor noi dimensiuni de evoluţie a fenomenelor.

Premise:1.Se aplică în cadrul relaţiilor deterministe de produs, raport sau complexe;2. În vederea separării influenţei factorilor se construieşte modelul de analiză şi se precizează ordinea de analiză.3. Abaterea absolută a fenomenului se descompune în influenţele factorilor cantitativi si calitativi.4. Principiul de la baza separării influenţei factorilor este acela că factorul substituit ramâne substituit până la sfărsitul analizei (până la terminarea procesului de separare influenţei factorilor).

Etape: 1. Determinarea abaterii absolute a fenomenului.2. Stabilirea succesivă a influenţei factorilor cantitativi şi calitativi;3. Verificarea relaţiei de adevăr.

a) Aplicarea procedeului în cazul relaţiei de produs a doi factori:

F= XxY (X=cant, Y=calit)

1.Abaterea absolută a fenomenului: ∆F = F1-F0 = X1/ Y1- X0/Y0

2. Influenţele factorilor: - influenţa factorului cantitativ x:

ΔF(X)= ∆X x Y 0; , în condiţiile Y0

- influenţa factirului y:

ΔF(Y)= X1 x ∆Y; , în condiţiile X1

3.Relaţia de adevăr ∆F=∆F(X)+ ∆F(Y)

b) Aplicarea procedeului în cazul relaţiei de raport de doi factori : F =X/YVor exista doua situatii:S1.Situaţia în care factorul cantitativ este x si cel calitativ este y;S2. Situaţia în care factorul cantitativ este y si cel calitativ este x.

S1. Situaţia în care factorul cantitativ este x si cel calitativ este y:

1.Abaterea absolută a fenomenului: ∆F = F1-F0,

2.Influenţele factorilor: -influenţa factorului x cantitativ:

∆F(X)= ∆X/Y0 ,în condiţiile Y0

24

- -influenţa factorului y calitativ:

∆F(Y)= -(X1x ∆Y)/(Y0 x Y1) ,în condiţiile X1

3. Relaţia de adevăr: ∆F= ∆F(x)+ ∆F(y)

S2. Situaţia în care factorul cantitativ este y si cel calitativ este x.

1.Abaterea absolută a fenomenului: ∆F = F1 - F0

2. Influenţele factorilor: -influenţa factorului y cantitativ:

∆F(Y)= -(X0 x ∆y)/ (Y0 x Y1) ,în condiţiile X0

-influenţa factorului x calitativ:

∆F(x)= ∆X/Y1 ,în condiţiile Y1

3.Relaţia de adevăr ∆F =∆F(Y)+ ∆F(X)

c) Aplicarea procedeului în cazul relaţiilor complexe: Se procedeaza în acelaşi mod în separarea influenţei factorilor pe baza ordinii de analiză cantitativă şi calitativă şi cu reprezentarea principiului substituţiei.

Presupunem că: F=XxY/Z iar ordinea de analiză este x, y si z.

1.Abaterea absolută a fenomenului: ∆F = F1 - F0

2. Influenţele factorilor: -influenţa factorului x cantitativ:

∆F(X)= ∆Xx Y0 / Z0 ,în condiţiile Y0,Z0.

-influenţa factorului y cantitativ:

∆F(Y)= X1 x ∆y /Z0 ,în condiţiile X1, Z0.

-influenţa factorului Z calitativ:

∆F(Z)= ( -X1 x Y1 x ∆Z) /Zo x Z1 ,în condiţiile X1, Y1

3.Relaţia de adevăr ∆F =∆F(Y)+ ∆F(X)+ ∆F(Z)

Avantaje:- respectarea ordinii de analiză;- existenta concordanţei intre ipotezş şi concluzie;- permite separarea cu uşurinta a influenţei factorilor;- se aplică cu bune rezultate daca influenţa/influenţele comune sunt nesemnificative.

Dezavantaje:

25

- prin acest procedeu se atribuie influenţa/influenţele comune, exclusiv, fie factorilor cantitativi fie factorilor calitativi.

3. Procedeul coeficienţilor de repartiţie

Premise:1. Se aplică în cadrul relaţiilor deterministe de produs, raport, complexe.2. În vederea separării influenţei factorilor se construieşte modelul de analiză şi se precizează ordinea de analiză.3. Abaterea absolută a fenomenului se descompune în influenţe totale de factori cantitativi şi calitativi.4. Influenţa totală a unui factor se determină prin însumarea influenţelor parţiale cu părţi din influenţele comune în care factorul respectiv e parte componentă.5. Sumele de repartizat asupra influenţelor parţiale se stabilesc cu ajutorul coeficienţilor de repartiţie. 6. Influenţele parţiale ale factorilor ca şi influenţele comune ale factorilor se stabilesc ca şi în cazul procedeului determinării izolate, cu respectarea ordini de analiza.

Etape:1. Determina abaterii absolute a fenomenului2. Stabilirea succesiva a influenţelor parţiale ale factorilor cantitativi si calitativi3. Stabilirea influenţelor comune a câte 2,3,...,n factori.4. Determinarea bazelor de repartiţie a influenţelor comune a câte 2,3,...,n factori.5. Determinarea valorii coeficienţilor de repartiţie a influenţelor comune pentru câte 2,3,...,n factoriObs. Suma coeficienţilor pentru câte 2,3,...,n = 16. Stabilirea influenţelor totale ale factorilor cantitativi si calitativi.7. Verificarea relaţiei de adevăr

a) Aplicarea procedeului în cazul relaţiei de produs de 2 factori: F = X x Y; - x factor cantitativ si y factor calitativ:

1. Abaterea absolută a fenomenului:

∆F = F1-F0

2.Influenţele parţiale ale factorilor

-pentru factorul cantitativ X :∆F(X)= ∆ X x Y0 ,în condiţiile Y0

-pentru factorul calitativ Y: ∆ F(Y)= X0 x ∆Y , în condiţiile X0

3.Influenţa comuna a celor doi factori X şi Y:

I(x,y)= ∆X x ∆Y

4. Calculul bazei de repartizare:

S(x,y)= | ∆F(X)| + |∆F(Y)|5. Calculul coeficienţilor de repartiţie

26

Kx y = |∆F(X)| / S(X,Y) Ky x = |∆F(Y)| / S(X,Y) Kx y + Ky x = 1

7. Determinarea influenţelor totale- pentru factorul X cantitativ ∆F(X)’= ∆F(X) + Kx y x I(X,Y)- pentru factorul Y calitativ ∆F(Y)’ = ∆F(Y) + Ky x x I(X,Y)

8.. Relaţia de adevăr : ∆F = ∆F(X)’ + ∆F(Y)’

b) Aplicarea procedeului în cazul relaţiei de raport de doi factori. F=X/Y Se menţin cele două situaţii de la procedeul determinării izolate a influenţei factorilor:

S1. x =cantitativ si y =calitativ sauS2. x =calitativ si y = cantitativ

Ca mod de obţinere a rezultatului se ajunge la acelaşi rezultat, doar ca respectarea ordinii de analiza este alta.



2.Influenţele parţiale ale factorilor: -pentru factorul cantitativ X:

∆F(X)= X1/Y0 - X0/Y0 = ∆X/Y0 ,în condiţiile Y0

- pentru factorul calitativ Y:

∆F(Y)=X0/Y1-X0/Y0= (-X0x ∆Y)/Y0xY1 , în condiţiile X0

3.Influenţa comuna a celor 2 factori: I(X,Y) = -(∆Xx ∆Y)/(Y0xY1)

4. Baza de repartizat : S(X,Y)= |∆F(X)| + |∆F(Y)|5. Determinarea coeficienţilor de repartiţie: Kx y= |∆F(X) |/ S(X,Y) Ky x = |∆F(y)| / S(X,Y) Kx y + Ky x =1

6. Determinarea influenţelor totale ale factorilor:- pentru factorul cantitativ X: ∆F(X)’= ∆F(X) + Kx y x I(X,Y)- pentru factorul calitativ Y: ∆F(Y)’ = ∆F(Y) + Ky x x I(X,Y)

7. Relaţia de adevăr: ∆F = ∆F(x)’+ ∆F(y)’

S1. Situaţia în care factorul cantitativ este Y şi cel calitativ este X:


2. Influenţele parţiale ale factorilor: - pentru factorul cantitativ Y:

27

∆F(Y)=X0/Y1-X0/Y0= (-X0x ∆Y)/Y0xY1 , în condiţiile X0

-pentru factorul calitativ X:

∆F(X)= X1/Y0 - X0/Y0 = ∆X/Y0 ,în condiţiile Y0

3. Influenţele comune ale factorilor:

I(X,Y) = -(∆Xx ∆Y)/(Y0xY1)

4. Deteminarea bazei de repartizare: S(Y,X)= |∆F(Y)| + |∆F(X)|5. Determinarea coeficienţilor de repartiţie: Kx y= |∆F(X)| / S(Y, X) Ky x = |∆F(y)|/ S(Y, X) Kx y + Ky x =16. Influenţele totale ale factorilor: - pentru factorul Y cantitativ: ∆F(Y)’ = ∆F(Y) + Ky x x I (X,Y) - pentru factorul X calitativ: ∆F(X)’= ∆F(X) + Kx y x I(X,Y)7. Relaţia de adevăr: ∆F = ∆F(x)’ + ∆F(y)’

Avantaje:-Respectarea ordinii de analiză;-Repartizarea riguroasa a influenţelor comune;-Procedeul se aplică cu bune rezultate dacă influenţele comune sunt consistente.

Dezavantaje:- Calculul analitic laborios în sistemul unor influenţe nesemnificative, nu se justifică..

4. Procedeul matriceal

Premise:1. Se aplica în cazul relaţiilor certe de produs, raport sau complexe.2. În vederea separării influenţei factorilor se construieşte modelul de analiza şi se precizează ordinea de analiza.3. Factorul cantitativ se prezintă sub forma unei matrici de dimensiuni (2 x n) în care prima linie reprezintă nivelul efectiv al factorului iar a doua linie reprezintă nivelul de bază al factorului pentru toate cele n stări ale factorului/fenomenului.4. Factorul calitativ se prezintă sub forma unei matrici de dimensiune (n x 2) în care prima coloană reprezintă valorile efective ale factorului iar a doua coloană reprezintă valorile de bază sau prevăzute ale factorului pentru toate cele n stări ale factorului/fenomenului. 5. Fenomenul analizat rezultă prin înmulţirea celor două matrici rezultând o matrice de dimensiuni (2 x 2) în care elementele componente au următoarea semnificaţie:

- elementul de pe prima line - prima coloana reprezintă nivelul curent (efectiv) al fenomenului;- elementul de pe prima line – a doua coloana reprezintă nivelul recalculat al fenomenului în

funcţie de factorul cantitativ;

28

- elementul de pe a doua linie - prima coloană reprezintă nivelul recalculat al fenomenului în funcţie de factorul calitativ. Acesta nu are conţinut economic din punct de vedere al procedeului.

- elementul de pe a doua linie - a doua coloană reprezintă baza de comparaţie a fenomenului - procedeul se bazează pe principiul substituţiei - factorul substituit rămâne în noua stare până la

sfârşitul analizei.

Etape :1. Determinarea abaterii absolute a fenomenului ca diferenţă între elementele situate pe diagonala principală a matricii fenomenului (m22-m11).2. Separarea succesivă a influenţei factorilor cantitativi si calitativi. - influenţa factorului cantitativ se determină ca direnţa între elementele situate pe a doua coloană matricii fenomenului (m12-m22); - influenţa factorului calitativ se determină ca diferenţa între elementele situate pe prima linie a matricii fenomenului (m11-m12).3. Verificarea relaţiei de adevăr.

Avantaje:- permite separarea influentei factorilor la nivel de sortiment constituind în acest sens un

instrument principal de previziune financiara şi de decizie la nivelul întreprinderii;- respectarea ordinii de analiză..

Dezavantaje:- repartiţia influenţei / influenţelor comune se face în mod distorsionat (exclusiv factorii

cantitativi sau calitativi);- se aplică cu bune rezultate doar atunci când influenţele comune nu sunt semnificative.

► Atunci când între fenomene şi factori există relaţia de sumă / diferentă se respectă regulile de

operare cu matrici. ►Atunci când între factori şi fenomene intervin relaţii de raport se transformă aceste relaţii în relaţii de produs, se continuă cu construirea unei noi matrici şi separarea influenţelor factorilor după acelaşi algoritm.

Exemplu: Cifra de afaceri (CA) determinată în funcţie de cantitatea vândută (qv) şi preţul de vânzare (pv) la nivelul fiecărui sortiment de produs i (i =1,n)

CA =

qv = Pv =

29

M =

m11 = ∑ qv1j * pvj1 m12 = ∑ qv1j * pvj2 m22 = ∑ qv 2j * pvj1 m22 = ∑qv2j * pvj2

1. Modificarea absolută a cifrei de afaceri:

∆CA = CA1 – CA0 = m22 – m11

2. Influenţele factorilor:- influenţa cantităţii vândute asupra modificării cifrei de afaceri:∆CA(qv) = m12 –m22 - influenţa preţului de vânzare la nivel de sortiment asupra modificării cifrei de afaceri:∆CA(pa) = m11 –m12

3. Relaţia de adevăr:∆CA = ∆CA(qv) + ∆CA(pv)

5. Procedeul balanţier

Se utilizează cu bune rezultate în analiza financiară pe bază de Bilanţ, Cont de Profit şi Pierdere, Cash-flow, Notele la situaţiile financiare privind imobilizările, capitalul propriu etc.

Premise:1. Se aplica în cadrul relaţiilor de sumă şi diferenţă.2. Abaterea absoluta a fenomenului se descompune în influenţele factorilor direcţi şi opuşi. 3. Atât fenomenele cât şi factorii se exprimă în aceeaşi unitate de măsură.4. Se bazează pe procedeul substituţiilor dar nu e neapărat necesar.5. Influenţa unui factor direct este egală cu abaterea absoluta a factorului faţă de baza sa de comparaţie. 6. Influenţa unui factor opus (cu semn “–“ în ecuaţia bilanţieră) este egală cu opusul abaterii absolute a factorului faţă de baza sa de comparaţie.

Etape:1. Determinarea abaterii absolute a fenomenului.2. Separarea influentei factorilor direcţi si opuşi fenomenului.3. Verificarea relaţiei de adevăr.

30

Avantaje:- respectarea ordinii de analiză; - în urma aplicării procedeului nu rezultă factori agregaţi, complecsi, de tipul sporurilor nedescompuse.

Exemplu de aplicare a procedeului pe relaţia costului mărfurilor vândute: CM = Si + I – Sf CM - costul mărfurilor vândute;Si + I - acoperirea cu mărfuri a desfacerilor;Sf – stocul final de mărfuri.

1. Abaterea fenomenului: ∆CM = CM1 – CM0

2. Influenţele factorilor:

– influenţa stocului iniţial de mărfuri Si: ∆CM(Si) = ∆ Si

- influenţa aprovizionărilor cu mărfuri I: ∆CM(I) = ∆I

- influenţa stocului final de mărfuri Sf: ∆CM(Sf) = -∆Sf

3. Verificarea relaţiei de adevăr: ∆CM =∆CM(Si) + ∆CM(I) + ∆CM(Sf)

3.2.1.2. Procedee de evaluare a influenţei factorilor în mărimi relative

Procedeele relative pun in evidenta abaterea relativa fata de baza sa de comparaţie considerând a fi egală cu 100% cât şi influenţele relative ale factorilor şi care permit în acest fel atât comparaţii între perioade diferite de gestiune ale firmei cât şi între firme aflate în competiţie şi aceeaşi perioadă de gestiune. În cadrul acestora se includ

1. Procedeul substituţiei relative.2. Procedeul indicilor3. Procedeul logaritmării indicilor.4. Procedeul balanţier relativ.5. Procedeul relative ale:- determinării izolate- coeficientului de repartiţie- matricial- ariilor

1. Procedeul substituţiilor relative

Premise:

31

1. Se aplică în cadrul relaţiilor deterministe de produs, raport sau complexe.2. În vederea separării influenţei factorilor se construieşte modelul de analiză şi se precizează ordinea de analiză.3. Abaterea relativă a fenomenului se descompune în influenţele relative ale factorilor cantitativi şi calitativi. Aceasta se calculează ca raport procentual între abaterea absolută şi nivelul de bază al fenomenului.4. Influenţa relativă a unui factor se poate determina ca un raport procentual între influenţa absolută a factorului şi starea iniţială a fenomenului.5. Procedeul se bazează pe principiul substituţiilor cu particularitatea că factorul substituit în varianta relativă rămâne substituit până la sfârşit.

Etape:1. Determinarea abaterii relative a fenomenului;2. Stabilirea succesivă a influenţelor factorilor cantitativi şi calitativi;3. Determinarea relaţiei de adevăr.

Avantajele şi limitele sunt similare cu cele a produselor substituibile înlănţuite.

a) Aplicarea procedeului în cadrul relaţiei de produs de 2 factori: F =X xY cu X-factor cantitativ şi Y-factor calitativ.

Indicele fenomenului IF se determină după relaţia IF =F1/F0 x100 =

1. Modificarea relativă a fenomenului:

2. Influenţele relative ale factorilor:

- pentru X-factor cantitativ:

(x)=

- pentru Y-factor calitativ:

(y)=

3. Verificarea relaţiei de adevăr: = (x)+ (y)

32

b) Aplicarea procedeului în cadrul relaţiilor de raport: F=


IF =



- pentru X factor cantitiv:

- pentru Y factor calitativ:

3. Verificarea relaţiei de adevăr: = (x)+ (y)

S2. Situaţia în care factorul cantitativ este y şi cel calitativ este x:



33

- pentru Y factor cantitativ:

- pentru X factorul calitativ

3. Verificarea relaţiei de adevăr: = (Y)+ (X)

2. Procedeul indicilor

Premise: 1. Procedeul se aplică cu bune rezultate în cazul relaţiilor de produs, raport, complexe;2. În vederea separării influenţelor factorilor se construieşte modelul de analiză şi se precizează ordinea de analizat;3. Abaterea relativă a fenomenului se descompune în influenţele relative ale factorilor cantitativi şi calitativi;4. Abaterea relativă a fenomenului se determină ca diferenţă între indicele fenomenului şi nivelul relativ al acestuia considerat de 100%;5. Semnul algebric al influenţelor relative ale factorilor se determină sau rezultă în urma comparaţiei între indicele fiecărui factor şi baza de comparaţie a factorului egal cu 100%. Din aceste prezentări rezultă că procedeul operează cu indici:

-indicele fenomenului-indicele factorilor cantitativi şi calitativi;

6. Factorul substituit sub forma indicelui rămâne substituit până la sfârşitul analizei.

Etape:1. Determinarea abaterii relative a fenomenului;2. Stabilirea succesivă a influenţei factorilor cantitativi şi calitativi;3. Verificarea relaţiei de adevăr.

Avantajele şi limitele aplicării acestui procedeu sunt identice procedeului substituirii înlănţuite.

Notă: Rezultatele obţinute în cazul acestui procedeu sunt identice cu rezultatele obţinute prin procedeul substituirii relative.

a)Aplicarea procedeului în cadrul relaţiilor de produs: F = XxY

34

unde x-factor cantitativ şi y-factor calitativ

Notăm: IF= *100=

1.Modificarea relativă a fenomenului:

2. Influenţele relative ale factorilor:- pentru X factorul cantitativ

- pentru Y factorul calitativ

3. Verificarea relaţiei de adevăr:

b)Aplicarea procedeului în cadrul relaţiilor de raport:

Fie F= unde

S1. Situaţia în care factorul cantitativ este X şi cel calitativ este Y:

IF = =


35


- pentru X factor cantitativ:

- pentru Y factor calitativ:





- pentru Y factorul cantitativ:

- pentru X factorul calitativ:


3. Procedeul logaritmării indicilor

Premise:1. Se aplică în cadrul relaţiilor de produs, raport şi complexe;

36

2.În vederea separării factorilor se construieşte modelul de analiză şi se precizează ordinea de intercondiţionare.3. Se operează cu logaritmii indicilor fenomenelor şi factorilor ce intervin în cadru;4. Indicii se raportează la 1;5 Se bazează pe regulile de operare cu logaritmi şi pe proprietăţile logaritmilor;6. Influenţele negative ale factorilor se stabilesc sub forma unor rapoarte (procentuale) între logaritmii indicilor factorilor şi logaritmii indicii fenomenului sau valoarea absolută a acestuia, după caz.

Etape:1. Se porneşte de la egalitatea existentă între indicii fenomenului şi indicii factorului;2. Se logaritmează egalitatea într-o bază aleasă;3. Se aplică regulile de operare cu logaritmi;4. Se împarte egalitatea cu logaritmul indicelui fenomenului sau cu valoarea absolută a acestuia;5. Se stabileşte influenţa factorilor în relaţia de adevăr;6. Influenţele factorilor se raportează la starea iniţială a acestuia considerată egală cu 1 sau 100, 1000, 10000 (în comparaţie cu celelalte procedee relative).

Avantaje/ limite:1. Respectarea ordinii de analiză; 2. Separarea influenţei factorilor se face relativ uşor;3. Raportarea la baza de comparaţie a fenomenului poate asigura previziunea financiară a fenomenului bazându-se pe rezervele interne identificate în timp;4. Utilizarea unor baze diferite de logaritm poate conduce la mărimi diferite ale rezervelor interne.

a) Aplicarea procedeului pe relaţie de produs: F=XxY

b) Aplicarea procedeului pe relaţie de raport: F=

S1. Situaţia în care factorul cantitativ este X şi cel calitativ este Y:

37


4. Procedeul balanţier relativ

Premise:1. Se aplică în cazul relaţiilor de sumă şi diferenţă;2. În vederea separării factorilor se construieşte modelul de analiză şi se precizează ordinea de analiză (care coincide cu ordinea din balanţă);3. Abaterea relativă a fenomenului se descompune în influenţele relative ale factorilor, direcţi şi opuşi, cantitativi şi calitativi;4. Abaterile relative se determină ca şi în cazul procedeului substituţiei relative;5. Influenţa relativă a unui factor se determină ca un raport procentual între influenţa absolută a acestuia şi starea fenomenului.

Etape:1. Determinarea abaterii relative a fenomenului;2. Separarea succesivă a influenţei factorilor direcţi şi opuşi;3. Verificarea rela.iei de adevăr.

Exemplificăm pe relaţia FR = CMP-Ai unde - FR reprezintă fondul de rulment al firmei; - CMP reprezintă capitalul permanent al firmei şi se determină ca şi sumă între capitalul propriu şi datoriile pe termen mediu şi lung ale firmei (CPR+DTML ). - Ai reprezintă activele imobilizate ale firmei. Deci FR = CPR + DTML-Ai

38

1. Modificarea relativă a fondului de rulment:

2. Influenţa factorilor:- influenţa capitalurilor proprii CPR:

- influenţa datoriilor pe termen mediu şi lung:

0

- influenţa activelor imobilizate Ai:


În cazul celorlalte procedee relative (procedeul coeficienţilor de repartiţie relativă, procedeul ariilor relative, procedeul matricial relativ, procedeul determinării izolate relative) abaterea relativă şi influenţele relative ale factorilor se stabilesc după aceleaşi principii care au stat la baza substituţiei relative şi anume:- abaterea relativă a fenomenului se determină ca un raport procentual între abaterea absolută şi starea iniţială a fenomenului;- influenţele relative ale factorilor se determină sub forma unor rapoarte între influenţele absolute ale factorilor şi starea iniţială a fenomenului.

39

3.2.2. Procedee utilizate în cazul relaţiilor nedeterministe (statistice)

În acţiunea de evaluare a performanţelor întreprinderii, în afara legilor deterministe, de multe ori e necesară stabilirea pe baza analizei post-factum a influenţei factorilor care se află în relaţii aleatoare / întamplatoare cu fenomenul studiat. În acest sens putem exemplifica legaturile care se pot stabili între:- profitul anual şi gradul de utilizare al capacităţii de producţie;- profitul anual şi calitatea produselor;- cifra de afaceri şi calificarea personalului.

Relaţiile nedeterministe denumite şi relaţii statistice sunt acele tipuri de relaţii între fenomene şi factori în cadrul cărora influenţele factorilor asupra fenomenului nu se pot determina în mod exact ci doar cu o anumită aproximaţie. De asemenea în modelul matematic de exprimare a fenomenului economic în funcţie de factorii de influenţă intervine o variabilă aleatoare, ceea ce imprimă acestor tipuri de relaţii caracterul nedeterminist.

1. Analiza regresională 2. Funcţiile de producţie3. Analiza discriminanta multiplă (MDA)

1. Procedeul anlizei regresionale Analiza regresională permite stabilirea cu aproximaţie a formei legăturii dintre fenomen şi factorii de influenta ai acestuia. Ca urmare, analiza regresionala oferă analizei economico-financiare posibilitatea evaluării cu aproximaţie a influenţei factorilor asupra fenomenelor economice garantând rezultatele obţinute cu o anumită probabilitate.

Etape de aplicare:1. Stabilirea conţinutului economic al fenomenelor si al factorilor de influenţă;2. Stabilirea formei legăturii dintre fenomene şi factori utilizând o serie de procedee: norul statistic, tabelul de corelaţie etc.3. Estimarea parametrilor ecuaţiei de regresie utilizând metoda celor mai mici pătrate având în vedere că media abaterilor valorilor reale ale funţtiei Y faţă de cele calculate, să fie minimă.4. Stabilirea influenţei factorilor asupra modificării fenomenului analizat utilizând în acest scop coeficientul de determinaţie.5. Pentru generalizarea rezultatelor se verifică semnificaţia coeficienţilor ecuaţiei de regresie şi se stabileste intervalul de garantare a rezultatelor.

Avantatajele acestui procedeu:- analiza regresională permite lărgirea posibilităţilor de măsurare a rezultatelor economice şi

a influenţei factorilor.- analiza regresională usureaza modalitatile de investigare a fenomenului.- analiza regresională pune in evidenta relatiile cauzale existente in

interiorul firmei şi garantează probabilistic rezultatele astfel obtinute.Dezavantaje:- aproximarea formei legăturii dintre fenomen şi factori;- modelele stabilite nu surprind întotdeauna dinamica şi complexitatea fenomenelor supuse

analizei.

40

2. Procedeul funcţiilor de producţie În cadrul procesului productiv are loc transformarea unor factori primari “input” într-un rezultat al producţiei denumit “output”. Aceasta înseamnă de fapt o combinare a factorilor primari la care se suprapune combinarea factorilor dispozitivi de comanda şi decizie. La baza combinării diferiţilor factori se afla pe de o parte proprietatea de substituţie tehnica a procesului productiv şi pe de alta parte substituţia economica a acestui proces. Modul de combinare a factorilor a fost descris prima dată de economistul englez P. H. Wicksteed care a inclus noţiunea generală de funcţie de productie sub forma :

P = f (a, b, c .......) unde - P reprezintă produsul (rezultatul) combinării şi substituţiei factorilor de producţie a,b,c...

Kenneth Boulding defineşte funcţia de producţie ca reprezentând cantităţile de inputuri ce pot fi transformate în anumite cantităti de output . Forma funcţiei de producţie:

Q= f ( x1 x2 ............xn) unde - Q reprezintă producţia (variabila dependentă); - f reprezintă forma legăturii dintre variabila dependentă Q şi variabilele independente (X1 X2...Xn ) - x1 ... xn reprezintă cantităţile care se combină din factorii de producţie X1....Xn.

În literatura economica variaţia independentă a factorilor în cadrul procesului productiv este cunoscută sub denumirea de “legea producţiei” fiind formulata pentru prima data de Jack Turgot pentru definirea legii randamentelor descrescânde din producţia agricola. Cu ajutorul acestei funcţii se obţine utilizarea diferitelor variante de combinare a factorilor. Alegerea variantei optime depinde de condiţiile obtinerii eficientei economice maxime. Între criteriile care vizează eficienta economica maxima amintim: producţia maximă, productivitatea maximă, profitul maximcosturi minime etc.

O modalitate de combinare a factorilor de productie o reprezinta functia “COBB-DOUGLAS” a cărei baze au fost puse de economiştii americani care-i poartă numele.

Forma originala a funcţiei de producţie este:

Q = 1.10 * L0.75 * K0.25 unde:- Q reprezintă outputul; - K reprezintă intrări de capital; - L reprezintă intrări de munca.

Forma generala a functiei de Q

Q = A * Lα * Kβ unde - A >0 reprezintă o constantă numerică nenulă care reuneşte influenţele altor factori nenominalizati în model. Ex.: abilitatea manageriala , progresul tehnic etc.

41

- α, β reprezintă coeficienţi de elasticitate şi exprimă variaţia volumului producţiei în funcţie de variaţia independenta a factorului muncă pentru α si variaţia volumului producţiei în funcţie de factorul capital pentru β. α şi β se pot combina exprimând variaţia producţiei în cazul influenţei concomitente a celor doi factori.

Influentele factorilor α si β asupra producţiei:

1. Variaţia independentă a factorului muncă- L în condiţiile în care factorul capital K se

menţine constant se obţine prin derivarea parţială a lui Q în functie de L

= α * A * Lα-1* Kβ = α *

- α masoara cu câte puncte sau unităti procentuale se modifică producţia marginala a factorului munca daca factorul muncă se modifica cu 1 % sau cu o unitate. 2. Variaţia independentă a factorului capital- K în condiţiile în care factorul muncă-L se menţine constant se obţine prin derivarea parţială a lui Q în functie de K:

= β * , = β *

- β măsoara cu câte procente se modifica Q atunci când factorul capital se modifica cu 1% sau cu o unitate.

3. Variatia concomitentă a factorilor muncă –L şi capital-K:Se identifică trei subcazuri: - α + β > 1 - α + β =1 - α + β >1

a. α + β > 1 sau randament descrescator. La o alocare simultană de cantităţi suplimentare din cei doi factori în proporţie de 1 %, producţia se modifică cu un procent mai mic de 1% şi în consecinţă alocarea de cantităţi suplimentare din cei doi factori nu se justifică din punct de vedere economic. b. α + β = 1 sau randament constant. La o alocare suplimentară din cei doi factori de 1%, producţia se modifică cu 1%. Ca atare alocarea de cantităţi suplimentare din cei doi factori va fi o decizie manageriala care va ţine cont de segmentul de piaţă, absorbţia pieţei, noua clientelă etc. c. α + β > 1 sau randament crescator. La o alocare suplimentară din cei doi factori de 1% producţia se modifică cu mai mult de 1%. În consecinţă alocarea de cantităţi suplimentare din cei doi factori se justifică din punct de vedere economic.

42

3. Analiza discriminantă multipla (ADM)Detectarea dificultatilor financiare a firmei e susceptibila a fi rezolvată prin intermediul

ratelor financiare. Studii care agregă performanţele unei firme au apărut încă din 1930.Criza economică mondială din 1929-1933 a sporit interesul pentru analiza falimentului întreprinderilor. Predicţia falimentului utilizează o tehnică statistică denumită “analiza discriminantă” care transformă informaţiile oferite de indicatorii economico-financiari într-un scor capabil să prezică succesul sau insuccesul unei afaceri. Analiza discriminantă a fost utilizată într-o serie de discipline începând cu primele aplicaţii din 1930 în biologie şi ştiinţele naturii. Între anii 1960-1970 s-au pus bazele primelor aplicaţii ale analizei discriminante în domeniul financiar De remarcat sunt aici studiile profesorilor BEAVER (1966) si ALTMAN (1968) (pionierii modelelor de previziune a falimentelor). Analiza discriminanta multiplă e capabilă să ofere o combinaţie între două sau mai multe rate financiare rezultate în urma aplicării unei tehnici numite “analiza discriminanta multipla”- utilizată pentru a clasifica o observare în doua sau mai multe grupuri, în funcţie de caracteristicile individuale observabile.

În termeni simpli înseamnă ca această tehnică permite ca în urma analizei unei firme să se obţină o cifră, un scor care să spună daca firma urmează sau nu sa intre în colaps.

În termeni simpli scorul unei firme se prezintă astfel: Z = ∑ ai * xi unde:

ai = coeficienţi de ponderare rezultaţi în urma aplicării tehnicii MDA

xi = variabile prezentate sub forma unor rate financiare.

Paşii necesari pentru construirea unor funcţii scor:

1. Alegerea unui eşantion de intrări care să cuprindă două grupuri: un grup de intrări falimentare sau în dificultate financiară şi un grup fără probleme financiare.

2. Compararea de-a lungul unei perioade de timp pe baza unui set de indicatori susceptibili de a fi semnificativi a celor doua grupe de intrări.

3. Selectarea indicatorilor care realizează cea mai buna discriminare. Aceasta etapa se bazează pe teste statistice diferite, rezultatul fiind alegerea indicatorilor cu acţiune permanentă şi puternica în cadrul eşantioanelor cercetate.

Q

α, KQmax

alocarejustificata

d.p.v. economic

alocareineficientade factori

43

4. Elaborarea prin tehnica analizei discriminante a unei combinaţii liniare Z a indicatorilor semnificativi Xi.

5. Alegerea unui punct sau a unor puncte de inflexiune care sa realizeze clasificarea predictivă a intrărilor în cele două grupuri. Scopul îl reprezintă minimizarea erorilor sau costul predicţiei.

6. Analizarea ratei de succes a scorului Z prin compararea clasificării predictive cu situaţia cunoscuta a intrărilor din sector. Aceasta reprezintă o rată de succes apriorică în sensul că ea se bazează pe o testare cu eşantionul care a stat la baza construirii funcţiei scor.

7. Analiza aposteori a ratei de succes a funcţiei Z prin analiza gradului de relevanţă pentru un alt eşantion de firme.

4. Funcţiile analizei economico-financiare

Recunoaşterea sferei şi a conţinutului problematicii de cercetare ale analizei economico-financiare implică o serie de funcţii pe care aceasta le poate îndeplini în actualele coordonate ale economiei.

I Analiza trebuie sa stabilească diagnosticul stării economico-financiare a unei firme într-un timp şi spaţiu particular. Stabilirea unui diagnostic corect va deschide calea administrării terapiei impuse de starea economica si financiara a firmei. Aceasta “terapie” va mări credibilitatea în faţa investitorilor şi creditorilor actuali şi potentiali ai firmei. În acest sens analiza evaluează post-factum curent şi previzional starea economico-financiara a firmei cu ajutorul unui sistem de indicatori care pot fi exprimaţi atât în mărimi absolute cât şi relative. Starea economică şi financiară a firmei e evaluata permanent prin compararea cu alte stări ale unor intrări aflate in competiţie cu firma analizată în aceeaşi perioadă de gestiune. Comparabilitatea e considerata riguroasă, ştiinţifică dacă procedeele de evaluare angajate în evaluarea stării firmei nu se modifică în timpul unei perioade de gestiune analizate. Pe această bază se asigură consistenţa procesului de analizare a stării concurenţiale a firmelor. În urma diagnosticării firmei se elaborează o serie de variante de schimbare a strategiei firmelor în competiţia în care acestea şi-au angajat resursele.

II.Functia de conservare a rezultatelor presupune ca în perioada următoare firma să atingă cel puţin nivelul performanţelor exerciţiilor financiare precedente. Aceasta face necesară menţinerea poziţiei financiare, a performantelor financiare şi a altor criterii de performanţă, în parametrii exerciţiilor financiare precedente. Pe aceasta bază, firma va genera în permanenţă numerar şi echivalente de numerar necesar pentru finanţarea curenta şi pentru finanţarea afacerilor viitoare ale firmei.

III. Funcţia de descoperire a rezervelor interne. Principiul descoperirii rezervelor totale interne are un impact favorabil asupra evaluării corecte a firmelor. Pe baza principiului descoperirii totale a rezervelor interne se asigură protecţia economică a investiţiilor, atragerea de noi investitori, protejarea stocului de acţiuni ale firmei la bursă. Descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne permite evidenţierea factorilor, cauzelor şi a momentului apariţiei acestora în mecanismul întreprinzătorului. Pe aceasta bază se pot elabora strategii de prevenire şi înlăturare a unor stări de disfuncţionalitate din interiorul întreprinderii.

44

IV. Funcţia de sporire a eficienţei economice- functie specifică analizei potrivit căreia orice acţiune sau activitate desfăşurata în interiorul şi în afara firmei trebuie să fie analizată prin prisma principiului costului minim si al profitului maxim. Acest principiu care stă la baza stabilirii eficienţei economice maxime are în vedere pe de o parte creşterea economica a firmei iar pe de alta parte are în vedere dinamica societăţii. În acest sens relaţia cost-profit se regăseşte pe de o parte în cotaţia la bursă a acţiunilor firmei iar pe de altă parte relaţia cost-profit este implementată în societate sub forma preţurilor şi acţiunilor sociale ale întreprinderii, relaţie care va reflecta alocarea eficientă sau ineficientă a resurselor în funcţie de reacţia clientelei faţă de oferta întreprinderii.

5. Trăsăturile şi tipurile analizei economico-financiare

Analiza ca metoda generală de cunoaştere presupune descompunerea fenomenelor şi proceselor în părţile lor componente, evaluarea corelaţiei dintre acestea, evidenţierea structurii fenomenelor şi proceselor, a factorilor, a cauzelor care determină geneza şi evoluţia lor, evidenţierea dezvoltării fenomenelor şi proceselor şi fundamentarea deciziilor strategice viitoare. În comparaţie cu alte ştiinţe, în mediul economic experimentul de laborator înseamnă de fapt experimentarea ”pe viu” a unei decizii, a unei strategii care poate fi benefică sau mai puţin benefică pentru firma respectivă. De aceea, spre deosebire de fizică, chimie etc. experimentul economic nu se poate regreta când firma a ajuns în stare de faliment.

Tipurile de analize economico-financiare generate de varietatea fenomenelor şi proceselor economice, de complexitatea şi mobilitatea acestora pot fi grupate astfel:

1. După sfera cercetată:- analize totale ale segmentului- analize parţiale ale segmentelor

2. După perioada de raportare:- analize permanente- analize curente- analize ocazionale / speciale

3. După modalitatea de desfăşurare a analizei:- analize pe nivele organizatorice- analize pe tematici

4. După modul de urmărire în timp a fenomenelor:- analize statice / pe verticală (cercetarea fenomenelor economice şi financiare la un moment

dat)- analize dinamice / pe orizontala (cercetarea fenomenelor şi proceselor economice în

continuarea lor – mişcare transformala)5. După orizontul de timp la care se referă:

- analiza pe termen scurt- analiza pe termen lung

6. După sursele de informaţii:- contabilitate de gestiune – analiza de gestiune- contabilitate financiara – analize financiare

45

Cap. 3: Sistemul informaţional economic –condiţie şi instrument pentru desfăşurarea procesului de analiză economico-financiară

1. Caracteristicile sistemului informaţional economic

Sistemul informaţional în general reprezintă „totalitatea metodelor, procedeelor, tehnicilor şi mijloacelor privite ca un ansamblu integrat prin care se asigură înregistrarea, transmiterea (circulaţia), prelucrarea , valorificarea şi stocarea informaţiilor menite să ajute la planificarea şi îndeplinirea obiectivelor organizaţiei”2.

Întrucât „economistul american Hybe aprecia că într-o unitate economică din totalul informaţiilor, 80 % sunt informaţii economice”3 în continuare vom vorbi despre componenta de bază a sistemului informaţional şi anume sistemul informaţional economic.

Acesta poate fi definit ca fiind reprezentat de „un ansamblu organizat şi integrat al principiilor, metodelor, mijloacelor şi procedeelor utilizate într-o unitate pentru culegerea, înregistrarea, prelucrarea, stocarea şi/sau transmiterea, analiza şi valorificarea informaţiilor economice necesare organelor de conducere în vederea luării deciziilor”4.

Din definiţiile prezentate anterior reiese rolul sistemului informaţional economic şi anume acela de a asigura informaţiile necesare bunei desfăşurări a activităţii economice

Realizându-şi rolul său, sistemul informaţional economic „permite cunoaşterea permanentă, în momentul desfăşurării activităţilor pentru a se analiza în mod critic procesele (economice – n.n.) ce au loc şi a se putea interveni în mod operativ pentru reglarea şi menţinerea proceselor în parametrii prevăzuţi”5.

Prin informaţie în general „se înţeleg acele date care aduc beneficiarului un spor de cunoaştere privind direct sau indirect întreprinderea (firma) respectivă, care îi furnizează elemente noi, utilizabile în realizarea necesităţilor firmei în cauză”6.

Concretizând, putem afirma că „informaţia economică reprezintă o comunicare, o ştire sau un mesaj ce conţine elemente noi de cunoaştere a unor stări, a unor situaţii sau a condiţiilor de manifestare a anumitor fenomene sau procese economice din trecut, prezent sau viitor” 7. Astfel informaţiile economice aduc elemente noi de cunoaştere pentru cel ce le primeşte, referitoare la fenomenele şi procesele susceptibile de a-i influenţa activitatea.

În literatura de specialitate8 sunt prezentate mai multe criterii de clasificare a informaţiilor economice dintre care amintim:

1. După conţinutul lor informaţiile economice pot fi: de planificare sau de programare, efective şi de control.

2 Lazăr I. şi colaboratori, Management general, Editura Star Soft, Alba Iulia, 2000, pag. 1783 Boldea I., Sistemul informaţional şi managementul întreprinderii, Editura Eubeea, Timişoara, 2002, pag. 1204 Epuran M., Băbăiţă V., Bazele contabilităţii. Noul sistem contabil, Editura de Vest, Timişoara, 1994, pag. 155 Lazăr I. şi colaboratori, op. cit., pag 1786 Lazăr I. şi colaboratori, op. cit. pag. 1797 Oprean I. (coordonator), op. cit., pag. 208 vezi Oprean I. (coordonator), op. cit., pag. 21

46

a. Informaţiile de planificare (programare) se concretizează sub forma obiectivelor prevăzute în planurile şi programele de activitate ale unităţilor economice. (e. Informaţiile cuprinse în Bugetul de Venituri şi Cheltuieli )

b. Informaţiile efective caracterizează operaţiile şi procesele economice efectuate într-un anumit loc şi timp, cum ar fi de exemplu veniturile şi cheltuielile aferente unei perioade.

c. Informaţiile de control rezultă din compararea informaţiilor efective cu informaţiile de planificare sau programare, cu prevederile legale, cu hotărârile conducerii. Ele reflectă abaterile de la obiectivele prevăzute, cum ar fi de exemplu diferenţa dintre veniturile efective ale unei perioade şi veniturile prevăzute în Bugetul de Venituri şi Cheltuieli al perioadei respective.

2. După etaloanele informaţionale deosebim informaţii cantitative şi informaţii calitativea. Informaţiile cantitative permit cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economice

din punct de vedere cantitativ, cu ajutorul etaloanelor informaţionale corespunzătoare. Pentru exemplificare putem considera ca informaţie de natură cantitativă cantitatea de materie primă consumată, pe bucată de produs

b. Informaţiile valorice exprimă aceleaşi fenomene dar în etalon bănesc. Pentru exemplificare putem considera ca informaţie de natură valorică valoarea materiei prime consumate, pe unitate de produs.

3. După scopul pentru care sunt folosite deosebim informaţii de conducere sau dirijare, informaţii de raportare şi informaţii de reglare.

a. Informaţiile de conducere (dirijare) se concretizează sub forma dispoziţiilor, hotărârilor, deciziilor, recomandărilor, instrucţiunilor etc. emise de către organele de conducere către organele inferioare acestora. Aceste informaţii circulă vertical pe un traseu descendent şi au, în cele mai multe cazuri, un caracter imperativ, obligatoriu. Exemplu: modificarea tarifelor serviciilor de transporturi locale de călători.

b. Informaţiile de raportare sunt furnizate de sistemul condus către sistemul conducător privind starea şi comportamentul verigilor organizatorice ale unităţilor economice. Aceste informaţii joacă un rol deosebit în procesul decizional, indiferent de nivelul ierarhic la care se manifestă, iar traseul pe care circulă este unul ascendent. Exemplu: încasările din vânzarea unui anumit tip de produs într-o anumită perioadă.

c. Informaţiile de reglare urmăresc corectarea activităţilor economice, atunci şi acolo unde apar dereglări în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor economice. Traseul acestora este de regulă unul descendent, de la conducere la subordonaţi, baza acestor informaţii reprezentând-o diferenţele dintre informaţiile de conducere şi cele de raportare referitoare la aceleaşi fenomene sau procese economice. Exemplu: penalizarea salariaţilor cu performanţe mai slabe în activitatea desfăşurată.

4. În funcţie de reflectarea în timp a fenomenelor şi proceselor economice deosebim informaţii active, informaţii pasive şi informaţii previzionale.

a. Informaţiile active (dinamice) sunt cele culese în timpul desfăşurării fenomenelor sau proceselor economice şi pot fi reprezentate de informaţii legate de modul de derulare a contractelor încheiate cu furnizorii de materii prime.

47

b. Informaţiile pasive reflectă fenomene şi procese economice care au avut loc în trecut şi care servesc la analiza activităţii desfăşurate cum ar fi de exemplu informaţiile prezentate în situaţiile financiare elaborate de întreprinderi.

c. Informaţiile previzionale se referă la fenomene şi procese economice ce se vor desfăşura în viitor şi pot fi reprezentate de fluxurile de numerar estimate a se realiza de întreprindere în perioadele următoare.

5. După sfera de cuprindere informaţiile economice pot fi: informaţii sintetice şi informaţii analitice.

a. Informaţiile sintetice asigură cunoaşterea generală, de ansamblu a activităţilor economice. Acest tip de informaţii trebuie să se regăsească pe nivelurile ierarhice superioare, gradul de sintetizare a informaţiilor crescând o dată cu nivelul ierarhic. Pentru exemplificare putem considera valoarea totală a stocurilor deţinute la un moment dat de către o întreprindere.

b. Informaţiile analitice fac posibilă cunoaşterea detaliată a activităţilor desfăşurate prin caracterizarea amănunţită a lor şi ele trebuie să se regăsească doar la nivelurile ierarhice inferioare. Pentru exemplificare putem considera cantităţile şi valorile fiecărei categorii de stocuri deţinute de o întreprindere.

Potrivit opiniei specialiştilor9 cele mai reprezentative surse de date şi informaţii economice sunt:a) planificarea economică, care furnizează circa 28 % din informaţiile economice care circulă

într-o unitate economică;b) evidenţa economică, care furnizează circa 70 % din informaţiile economice vehiculate într-o

unitate economică, distribuite astfel: 46 – 50 % sunt furnizate de contabilitate; 9 – 13 % sunt furnizate de statistică; 11 % sunt furnizate de evidenţa operativă.

c) alte surse, care furnizează circa 2 % din informaţiile vehiculate într-o întreprindere.Aşa cum reiese din structura prezentată anterior, contabilitatea reprezintă principala sursă

de date şi informaţii a sistemului informaţional economic, ea producând circa 30 – 35 % din informaţiile economice vehiculate într-o unitate economică.

Potrivit reglementărilor legale în vigoare10 contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute (...) trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru cerinţele interne (...), cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile guvernamentale şi alţi utilizatori”.

Sistemul informaţional contabil reprezintă o componentă distinctă a sistemului informaţional al unei întreprinderi datorită cel puţin următoarelor două caracteristici11: a) Contabilitatea se situează „în avalul celorlalte funcţiuni ale întreprinderii, respectiv ţine cont doar de evenimentele ce pot fi exprimate în unităţi monetare. Aceste caracteristici permit

9 Oprean I. (coordonator), op. cit., pag. 2410 Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în M.O. nr. 20/20.01.2000, art. 2, modificat prin O.G. nr. 61/30.08.2001 publicată în M.O. nr. 531/31.08.200111după Grosu C., Sistemul informaţional contabil de gestiune, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998, pag. 59

48

contabilităţii să ocupe un loc distinct în cadrul sistemului informaţional economic întrucât asigură o raportare omogenă, comparabilă, a tuturor fenomenelor şi proceselor economice desfăşurate într-o întreprindere”.b) Mai mult, britanicii Glautier şi Underdown12 apreciau contabilitatea ca fiind „cel mai important element al sistemului informaţional al unei organizaţii deoarece:

(i) sistemul informaţional contabil permite administratorilor şi utilizatorilor externi de informaţii contabile să obţină o imagine asupra întregii organizaţii şi prin faptul că

(ii) sistemul informaţional contabil leagă alte sisteme informaţionale importante ale organizaţiei, cum sunt cele aferente marketingului, personalului, producţiei, de cercetare – dezvoltare etc., deoarece informaţiile produse de aceste sisteme pot fi exprimate în termeni monetari şi înregistrate în contabilitate, în vederea realizării obiectivelor prezente şi viitoare ale unei organizaţii”.

De asemenea, chiar şi specialiştii americani13 consideră că sistemul informaţional contabil este cea mai importantă parte a sistemului informaţional economic al unei entităţi pentru că joacă un rol principal în direcţionarea fluxului de date economice către toate compartimentele unei întreprinderi şi către terţii interesaţi din afara întreprinderii. Contabilitatea reprezintă, în opinia respectivilor specialişti, nucleul financiar al sistemului informaţional economic, deoarece oferă, atât conducerii întreprinderilor cât şi terţilor din exterior, o imagine completă asupra organizării entităţii respective.

2. Programul de armonizare/convergenţă contabilă în România

Ca o consecinţă a demersului României către economia de piaţă este şi procesul de normalizare contabilă. Profesorul francez Bernard Colasse caracterizează procesul de normalizare contabilă astfel:14 „În majoritatea ţărilor, contabilităţile întreprinderilor sunt astăzi normalizate ceea ce semnifică faptul că acestea se bazează pe o tehnologie şi reguli comune şi produc documente de sinteză ale căror prezentări sunt identice de la o întreprindere la alta, iniţiativa unei astfel de normalizări revine uneori statului sau instanţelor politice internaţionale, alteori însăşi profesiei contabile”.

Scopul armonizării contabile româneşti la Standardele Internaţionale de Contabilitate (prescurtat IAS) constă în limbajul contabil comun astfel încât situaţiile financiare ale societăţilor comerciale să poată fi utilizate în lumea întreagă.

Organismul internaţional de normalizare contabilă este Comisia Internaţională a Normelor contabile- International Accounting Standards Boards (IASB) înfiinţată la 29 iunie 1973 la Londra, ca un organism privat al asociaţiei profesie contabile din principalele ţări dezvoltate ale lumii. Lucrările de normalizare contabilă ale IASB s-au materializat până în prezent în elaborarea a 41 de norme contabile internaţionale şi definirea unui Cadru Conceptual cărora li se mai adaugă interpretările S.I.C. Acest demers a fost făcut ca urmare a cererii Organizaţiei Internaţionale a Comisiilor de Valori Mobiliare - International Organisation of Securities Commission (I.O.S.C.O.) – organism care are ca proiect impunerea de reguli contabile comune pe care întreprinderile trebuie să le respecte pentru a fi cotate la bursele membre. Aceste norme sunt larg inspirate din normele internaţionale de contabilitate anglo-saxone emise de Financial Accounting Standards Boards (FASB).

Ce este de remarcat este că aceste norme au un caracter facultativ. Însă multe din ţările dezvoltate au considerat aceste norme ca elementul de referinţă în procesul de normalizare a contabilităţii.12 citaţi după Feleagă N., Ionaşcu I., op.cit., vol I, pag. 3413 Needles B. E., Anderson H. R., Caldwell J. C, op. cit., pag. 414 B. Colasse, Comptabilité générale , 3e edition,1991, Collection Géstion, Economica, Paris, citat după A. Pop, Contabilitate comparată şi aprofundată , Ed. Intelcredo, Deva, 1996, pag. 73.

49

Demararea procesului de armonizare contabilă la prevederile IAS a început însă să suscite în ultimul timp diverse discuţii aprinse pe fondul adoptării în paralel şi a directivelor contabile europene. Ambele referenţiale contabile au acelaşi ţel: exprimarea într-un limbaj omogen a informaţiilor contabile prin situaţiile financiare, însă modalitatea prin care se realizează acest deziderat este adeseori contradictorie. În consecinţă se vorbeşte tot mai mult la momentul actual despre convergenţă, tradusă prin alinierea, fără preluarea identică la normele contabile internaţionale. Soluţia convergenţei contabile a fost sesizată şi prezentată de Comisia Europeană care, pe baza încrederii manifestate, a însărcinat în acest sens IASB cu elaborarea unui set de norme contabile unice, care să faciliteze accesul la pieţele de capital străine şi să crească protecţia investitorilor.

Astfel, din iulie 2000 s-a dat startul unei noi strategii de reformă a contabilităţii, în cadrul căreia începând din 2005, întreprinderile europene cotate vor trebui să-şi prezinte conturile consolidate în conformitate cu standarde internaţionale de raportare financiară – denumite IFRS care cuprind în structura lor:

a) Standardele Internaţionale de Raportare Financiară;b) Standardele Internaţionale de Contabilitate;c) Interpretările emise de Comitetul pentru interpretarea Standardelor Internaţionale de

Raportare Financiară.În perspectiva aderării la Uniunea Europeană, România a înţeles necesitatea alinierii la

reglementările contabile din spaţiul comunitar şi a făcut eforturi sporite de a se adapta acestor cerinţe.Prin urmare România a avut cel puţin două motive importante de demarare a programului de

armonizare: primul este legat de necesitatea atragerii de investiţii străine şi al doilea de integrare în Uniunea Europeană.

Startul oficial pe linia armonizării la Standardele Internaţionale de Contabilitate a fost dat în 1999, o dată cu publicarea Ordinului Ministrului Finanţelor nr. 403/1999 care aprobă Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. Ulterior a apărut o nouă reglementare legislativă - Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/29.01200115 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate.

Se pare însă că întreprinderile româneşti au fost luate prea „din plin” şi prea „frontal” în ceea ce priveşte armonizarea contabilităţii la standardele internaţionale de contabilitate. Din aceste considerente ulterior legiuitorii români au abordat o variantă mai „light” de adoptare a IAS şi anume prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1752/2005 care aprobă Reglementările contabile conforme cu directivele europene.

3. Conţinutul situaţiilor financiare în România

Raportarea informaţiilor produse de contabilitatea financiară se face cu ajutorul situaţiilor financiare, care, potrivit Legii contabilităţii, art. 26, sunt obligatoriu a se întocmi de către toate persoanele juridice care au obligativitatea să conducă o contabilitate în partidă dublă.

În România, pe lângă situaţiile financiare anuale întocmite de unităţile economice, acestea au obligativitatea întocmirii unor raportări semestriale formate din:

a) Situaţia activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii;b) Rezultate financiare;c) Date informative.

15 publicat în M.O. nr. 85/20.02.2001.

50

Întrucât aceste raportări semestriale prezintă situaţia resurselor controlate de întreprindere şi a rezultatelor la finele primului semestru în aproximativ aceeaşi structură ca situaţiile financiare anuale vom prezenta numai structura şi componenţa situaţiilor financiare anuale.

Întreprinderile din România, au obligaţia să întocmească situaţiile financiare anuale respectând prevederile O.M.F.P. nr. 1752/2005 în funcţie de îndeplinirea anumitor criterii aşa zise „de mărime”.

Astfel, dacă se depăşesc limitele a două dintre următoarele criterii:- total active: 3.650.000 euro- cifră de afaceri netă: 7.300.000 euro- număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50

Întreprinderile sunt obligate la a întocmi:a) Bilanţb) Cont de profit şi pierderec) Situaţia modificărilor capitalului propriud) Situaţia fluxurilor de trezoreriee) Note explicative la situaţiile financiare anuale.

Întreprinderile care la data bilanţului nu depăşesc limitele a două dintre criteriile de mărime prevăzute anterior întocmesc situaţii financiare anuale simplificate care cuprind:

a) Bilanţul prescurtatb) Contul de profit şi pierderec) Note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate.

Opţional se pot întocmi situaţia modificărilor capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor de trezorerie.

4. Implicaţiile programului de armonizare/ convergenţă contabilă asupra nevoilor informaţionale ale analizei financiare

Adoptarea standardelor internaţionale de contabilitate şi pe viitor a standardelor de raportare financiară au adus şi vor aduce mutaţii structurale importante în asigurarea sistemului informaţional contabil care să acopere într-o măsură semnificativă nevoile informaţionale ale utilizatorilor. Scopul contabilităţii „nu este în mod unic de a se constitui într-o „memorie” a operaţiilor întreprinderii..”16 ci prin intermediul informaţiilor contabile comunicate prin situaţiile financiare trebuie să se permită decidenţilor „să aprecieze sănătatea întreprinderii, în funcţie de criterii bine determinate: mărimea garanţiilor oferite terţilor, capacitatea de a produce beneficii, capacitatea de a se autofinanţa, de a fi un agent economic creator de valoare”.

Modificările aduse calităţii informaţiilor contabile prin situaţiile financiare pentru satisfacerea nevoilor informaţionale de analiză sunt multiple, în linii generale ele fiind concretizate în17:I. Modul de abordare a analizei echilibrului financiar

În România, reglementările legale de după anii 1990 au permis utilizarea a două scheme de bilanţ.► Primul model de bilanţ, de inspiraţie franceză consacrat de Legea Contabilităţii nr. 82/1991 era de

tip orizontal facilitând deci o analiză a echilibrului financiar orizontală. Indicatorii specifici acestei categorii de analize erau: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă.

Un astfel de model bilanţier era axat pe furnizarea următoarelor categorii de nevoi informaţionale pentru analiza financiară:

16 Feleagă N. Dincolo de frontierele vagabondajului contabil, Ed. Economica, Bucureşti, 1998, pag. 106, citându-l pe Edmond Marquẻz,, Compabilitẻ gẻnẻrale,. Analyse comptable et financiẻre, Nouvelle Edition, Paris, 1995.17 O prezentare detaliată este realizată de autoare în lucrarea Bătrâncea I.şi colab , Analiză financiară pe bază de bilanţ, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, pag. 208-233.

51

În centrul atenţiei se află politica de investiţii şi finanţare. Un echilibru financiar degajat ca efect al acestor politici este atestat de un fond de rulment pozitiv determinat ca excedentul resurselor permanente (sub forma capitalurilor proprii şi a datoriilor pe termen mediu şi lung) asupra nevoilor permanente (sub forma activelor imobilizate).

Într-un plan secund se afla gestiunea financiară pe termen scurt. Realizarea unui echilibru financiar la nivelului ciclului exploatării se asigura prin realizarea unui fond de rulment suficient pentru a acoperi necesarul de fond de rulment (acesta din urmă fiind reprezentat de excedentul de nevoi temporare de finanţare, peste resursele temporare disponibile.

Pe ultimul loc se afla trezoreria netă văzută ca o valoare reziduală. Deoarece prin Legea 82/1991 nu exista obligativitatea întocmirii unui tablou al fluxurilor de trezorerie care să explice cauzele variaţiei trezoreriei, aceasta era pusă în evidenţă de variaţia activelor de exploatare.

Nu s-au urmărit şi alte aspecte ale analizei financiare legate de deciziile de investiţii şi finanţare la fel de importante ca asigurarea echilibrului financiar minim. Este vorba despre impactul acestor decizii asupra lichidităţii, rentabilităţii şi riscurilor asumate de întreprindere.

► Modelul de bilanţ adoptat prin reglementările contabile armonizate la IAS şi în prezent prevăzute de O.M.F.P. nr. 1752/2005 este de tip vertical creând premisele unei analize a echilibrului financiar în dinamică. Un astfel de model de bilanţ a fost creat pentru a satisface următoarele nevoi informaţionale:

În centrul atenţiei se află gestiunea resurselor controlate de întreprindere pe termen scurt. Un echilibru la acest nivel este pus în evidenţă prin utilizarea ratelor de rotaţie (rotaţia activelor, rotaţia creanţelor-clienţi, rotaţia datoriilor-furnizori). Ratele de rotaţie se determină prin raportarea unui element din bilanţ (existent la un moment dat „t”) la un element din contul de profit şi pierdere (care reprezintă în fapt un flux financiar). Fluxul este reprezentat fie de cifra de afaceri netă fie de elemente specifice costurilor exploatării.

Un rol deosebit este acordat trezoreriei care nu mai este văzută acum ca o valoare reziduală ci dimpotrivă variaţiile trezoreriei sunt explicate acum detaliat într-un document distinct în cadrul situaţiilor financiare şi anume „Situaţia fluxurilor de numerar”. Cele trei activităţi principale ale întreprinderii: exploatare, investiţii, finanţare sunt antrenate simultan în generarea de numerar.

Se pune în evidenţă în mod explicit poziţia financiară netă sub forma a doi indicatori calculaţi în diviziunile bilanţiere:

E. Active circulante respectiv obligaţii nete, care pun în evidenţă capitalul de lucru al firmei (existentul (+) sau deficitul (-) )F. Total active minus obligaţii curente, care pune în evidenţă poziţia financiară netă curentă adică neinfluenţată de datoriile mai mari de 1 an.

II. Importanţa acordată fluxurilor de numerar► Aşa după cum am mai menţionat anterior, primul model de situaţii financiare (conturi anuale în

denumirea de atunci) acorda o importanţă secundară trezoreriei. ► Noua schemă a situaţiilor financiare acordă o importanţă capitală acestui concept. Nevoile

informaţionale ale utilizatorilor nu pot fi satisfăcute fără o prezentare detaliată a modului cum s-a generat numerarul în întreprindere. Astfel au apărut componente noi în cadrul situaţiilor financiare şi ne referim aici la „Situaţia fluxurilor de numerar” care oferă informaţii foarte utile privind modul de degajare a trezoreriei din principalele activităţi ale întreprinderii şi cauzele variaţiei acestora.

Acest aspect de analiza este foarte binevenit având în vedere, ca doar utilizând informaţiile din Bilanţ şi Contul de Profit şi pierdere pot genera distorsionări ale interpretării stării financiare reale a entităţii. O rată de rentabilitate ridicată a entităţii creată pe fondul unui profit substanţial raportat în Contul

52

de Profit şi Pierdere poate să inducă crearea unei imagini foarte favorabile a activităţii entităţii. Nu şi dacă acest aspect este corelat cu informaţii privind trezoreria, putând exista situaţia unui gol de trezorerie, care dacă se repetă succesiv reflectă o proastă gestiune a capitalului de lucru (care reflectă echilibrul financiar realizat pe termen scurt). Cu alte cuvinte ne aflam în situaţia unei entităţi aparent foarte profitabile însă aflată în incapacitate de plată.

Vom mai putea afirma deci că entitatea prezintă o stare financiară bună ? Desigur că nu. Si viceversa este de asemenea valabilă si posibilă.

Pentru manager „Situaţia fluxurilor de numerar” este utilă pentru a determina gradul de lichiditate al întreprinderii, pentru a stabili politica de dividende şi pentru a evalua efectele unor decizii strategice majore privind investiţiile şi finanţarea.

Pentru investitori şi creditori documentul este util în vederea determinării capacităţii întreprinderii de a gestiona fluxurile de trezorerie, de a genera pe viitor fluxuri pozitive de lichidităţi, de a-şi achita datoriile, de a plăti dividende şi dobânzi.

Situaţia fluxurilor de numerar este de asemenea importantă pentru a explica diferenţele dintre profitul net reflectat în Contul de profit şi pierdere şi trezoreria întreprinderii deţinută la un moment dat.

III. Valenţele analizei financiare prin situaţiile financiare► Prima schemă a situaţiilor financiare era orientată în primul rând pentru satisfacerea nevoilor

informaţionale ale băncilor. Acestea dispunând de procedee şi tehnici de analiză proprii nu mai era necesar ca din situaţiile financiare să transpară aspecte referitoare la lichiditate, rentabilitate, riscurile prezente şi viitoare ale întreprinderii. ► Noul cadru al situaţiilor financiare acordă valenţe nebănuite analizei financiare. Sunt rezervate astfel 2 note explicative pentru detalierea şi prezentarea unor indicatori care să pună în evidenţă performanţele, lichiditatea, modul de gestionare a resurselor controlate de întreprindere dar şi riscurile la care este supusă întreprinderea. Ne referim la Nota 4: „Analiza rezultatului din exploatare” şi respectiv Nota 9: „Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori”.

Astfel diverse nevoi decizionale sunt satisfăcute chiar şi de către un personal mai puţin avizat în domeniul analizei financiare. De asemenea orientarea principală a conţinutului situaţiilor financiare vizează investitorii, detaliând aspecte referitoare la rentabilitatea investiţiilor de capital sub diverse forme (interese de participare sau investiţii financiare)..

Analiza rezultatului din exploatare în cadrul unei note explicative (Nota 4) are rolul de a explica performanţele întreprinderii printr-o clasificare a cheltuielilor şi veniturilor după destinaţie. Într-o formă sintetică această notă la situaţiile financiare se prezintă astfel:

ANALIZA REZULTATULUI DIN EXPLOATARE - mii lei -──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────── Indicatorul Exerciţiul precedent Exerciţiul curent──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────── 0 1 2──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────── 1. Cifra de afaceri netă

53

2. Costul bunurilor vândute şi serviciilor prestate (3+4+5) 3. Cheltuielile activităţii de bază 4. Cheltuielile activităţii auxiliare 5. Cheltuielile indirecte de producţie 6. Rezultatul brut aferent cifrei de afaceri nete (1-2) 7. Cheltuielile de distribuţie 8. Cheltuieli, administrative 9. Alte venituri din exploatare10. REZULTATUL DIN EXPLOATARE (6-7-8+9)────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────

Indicatorii cuprinşi în situaţiile financiare spre exemplificare, în cadrul notei 9, vizează analiza lichidităţii, riscurilor, rentabilităţii dar şi a gestiunii resurselor controlate de întreprindere după cum urmează.

Exemple de calcul şi analiză a principalilorindicatori economico-financiari

1. Indicatori de lichiditate:

Active curente a) Indicatorul lichidităţii curente = ─────────────── (Indicatorul capitalului circulant) Datorii curente

- valoarea recomandată acceptabilă - în jurul valorii de 2; - oferă garanţia acoperirii datoriilor curente din activele curente.

Active curente - Stocuri b) Indicatorul lichidităţii imediate = ──────────────────────── (Indicatorul test acid) Datorii curente

2. Indicatori de risc: a) Indicatorul gradului de îndatorare

Capital împrumutat Capital împrumutat ────────────────── x 100 sau ────────────────── Capital propriu Capital angajat

unde:

54

- capital împrumutat - credite peste un an; - capital angajat = capital împrumutat + capital propriu. b) Indicatorul privind acoperirea dobânzilor - determină de câte ori persoana juridică poate achita cheltuielile cu dobânda. Cu cât valoarea indicatorului este mai mică, cu atât poziţia persoanei juridice este considerată mai riscantă. Profit înaintea plăţii dobânzii şi impozitului pe profit ───────────────────────────────= Număr de ori ˙ Cheltuieli cu dobândă 3. Indicatori de activitate (indicatori de gestiune) - furnizează informaţii cu privire la: - viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de numerar ale persoanei juridice; - capacitatea persoanei juridice de a controla capitalul circulant şi activităţile sale comerciale de bază. - Viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de câte ori stocul a fost rulat pe parcursul exerciţiului financiar

Costul vânzărilor ────────── = Număr de ori Stocul mediu

sau - Număr de zile de stocare - indică numărul de zile în care bunurile sunt stocate în unitate

Stoc mediu ────────── x 365 Costul vânzărilor

- Viteza de rotaţie a debitelor-clienţi • calculează eficacitatea persoanei juridice în colectarea creanţelor sale; • exprimă numărul de zile până la data la care debitorii îşi achită datoriile către persoana juridică

Sold mediu clienţi ─────────── x Cifra de afaceri

O valoare în creştere a indicatorului poate indica probleme legate de controlul creditului acordat clienţilor şi, în consecinţă, creanţe mai greu de încasat (clienţi rău platnici). - Viteza de rotaţie a creditelor-furnizor - aproximează numărul de zile de creditare pe care persoana juridică îl obţine de la furnizorii săi. În mod ideal ar trebui să includă doar creditorii comerciali.

Sold mediu furnizori ─────────────────── x 365, Achiziţii de bunuri (fără servicii)

unde pentru aproximarea achiziţiilor se poate utiliza costul vânzărilor sau cifra de afaceri.

55

- Viteza de rotaţie a activelor imobilizate - evaluează eficacitatea activelor imobilizate prin analiza cifrei de afaceri raportate la activele imobilizate

Cifra de afaceri ──────────── Active imobilizate

- Viteza de rotaţie a activelor totale

Cifra de afaceri ──────────────── Total active

4. Indicatori de profitabilitate - exprimă eficienţa persoanei juridice în realizarea de profit din resursele disponibile: a) Rentabilitatea capitalului angajat - reprezintă profitul pe care îl obţine persoana juridică din banii investiţi în afacere:

Profitul înaintea plăţii dobânzii şi a impozitului pe profit ────────────────────────────────── Capitalul angajat

unde capitalul angajat se referă la banii investiţi în persoana juridică atât de către acţionari, cât şi de creditorii pe termen lung, include capitalul propriu şi datoriile pe termen lung sau active totale minus datorii curente.

b) Marja brută din vânzări:

Profitul brut din vânzări ─────────────── x 100 Cifra de afaceri

O scădere a procentului poate scoate în evidenţă faptul că societatea nu este capabilă să îşi controleze costurile de producţie sau să obţină preţul de vânzare optim.

Pentru a aduce un plus de argument referitor la noile valenţe ale analizei financiare căpătate prin adoptarea IAS/IFRS, dacă ar mai fi nevoie de aşa ceva după cele prezentate, prezentăm faptul că IAS 1 (paragrafele 8 şi 9) încurajează furnizarea de analize financiare de către conducere în afara situaţiilor financiare pentru descrierea şi explicarea performanţei financiare, a poziţiei financiare precum şi a principalelor incertitudini cu care se confruntă întreprinderea. Un astfel de raport poate include o analiză a:

a) principalilor factori şi influenţe care determină performanţa, inclusiv a modificărilor mediului în care întreprinderea şi desfăşoară activitatea, reacţiei întreprinderii la modificările respective şi efectul acestora, precum şi a politicii de investiţii pentru a menţine şi îmbunătăţi aceste performanţe, inclusiv politica de dividende;

56

b) surselor de finanţare ale întreprinderii, politicii de îndatorare şi politicii de gestionare a riscului;c) punctelor forte şi resurselor întreprinderii a căror valoare nu este reflectată în bilanţ, conform

IAS;De asemenea întreprinderile mai pot prezenta pe lângă situaţiile financiare, situaţii suplimentare

cum ar fi rapoarte asupra mediului sau situaţii asupra valorii adăugate, în special în sectoarele în care factorii de mediu sunt semnificativi şi atunci când angajaţii sunt consideraţi un grup important de utilizatori.

Întreprinderile sunt încurajate să prezinte astfel de situaţii suplimentare atunci când conducerea crede că acestea vor ajuta utilizatorii în luarea deciziilor economice.

Scurte comentarii la cele prezentate: ► Cea mai mare parte a exigenţelor impuse de procesul de armonizare/convergenţă se regăseşte la nivelul contabilităţii valorilor mobiliare. Cele mai multe domenii ale armonizării contabile au o strânsă legătură cu contabilitatea valorilor mobiliare: terminologie, impunerea unor noi valenţe calitative informaţiei contabile oferite investitorilor, impactul operaţiunilor pieţei de capital asupra structurii schemelor situaţiilor financiare.► Noua configuraţie a situaţiilor financiare şi valenţele calitative ale informaţiei contabile vin să confere procesului de valorificare a informaţiei contabile o semnificaţie deosebită în următoarele direcţii:

a) Creşterea numărului categoriilor de utilizatori în care pe primul plan se situează investitorii dar se are în vedere şi publicul larg;

b) Sporirea criteriilor calitative ale informaţiilor contabile, pe lângă criteriile consacrate fiind înserate şi altele noi cum ar fi: inteligibilitatea, integralitatea, neutralitatea. În acest sens un rol important îl au utilizarea impozitelor amânate care reflectă un rezultat net contabil coroborat cu cel fiscal (conform IAS 12 „Impozitul pe profit”) dar şi actualizarea la inflaţie a activelor şi datoriilor nemonetare (conform IAS 29 „Raportarea financiară în economiile hiperinflaţioniste”);

c) Aducerea în centrul atenţiei a faptului că situaţiile financiare nu au rolul doar de memorare a aspectelor financiare dintr-o întreprindere la un moment dat, ci un accent deosebit se pune pe valorificarea informaţiei contabile prin analiza financiară, în mod public, prin situaţiile financiare.

5. Modalităţi de perfecţionare a bazei informaţionale utilizate în analiza financiară a situaţiilor financiare - nu se cere

În contextul procesului de armonizare/convergenţă a contabilităţii româneşti la IAS s-a realizat un pas foarte important în direcţia perfecţionării calităţii informaţiei contabile furnizate prin situaţiile financiare. Pe de altă parte însă, şi aceste norme internaţionale sunt perfectibile deoarece lasă încă diferite portiţe care duc la o imagine denaturată a poziţiei financiare, a performanţelor şi fluxurilor de numerar ale întreprinderii. De exemplu, datorită libertăţii care îi este asigurată profesionistului contabil, informaţiile cuprinse în situaţiile financiare pot fi mai uşor manipulate de către practicanţii fără scrupule ai profesiei contabile, în cadrul aşa zisei „contabilităţi creative”.

Aşa cum rolul profesionistului contabil este tot mai bine conturat, o dată cu procesul de armonizare/convergenţă a contabilităţii româneşti la IAS, aşa şi rolul analistului financiar va fi mai bine definit iar procesul de analiză financiară nu se va putea face oricum, la întâmplare, conferindu-i-se un rang de valoare distinct.

57

Am făcut aceste precizări, având în vedere o multitudine de aspecte de luat în considerare atunci când se apreciază o anumită latură financiară a unei întreprinderi utilizând nişte rate, pe baza cărora reiese în mod automat o apreciere numerică a respectivului aspect. Printre aceste aspecte, enumerăm câteva fără a avea pretenţia exhaustivităţii lor şi anume:

1. Metode, politici şi opţiunile contabile şi modificări ale acestora.2. Utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă

1. Metode, politici şi opţiunile contabile şi modificări ale acestora.Utilizarea unor metode şi opţiuni contabile trebuie să se realizeze de o manieră consecventă de către o

întreprindere. Totuşi, nu este indicat pentru o întreprindere să continue evidenţierea în contabilitate în aceeaşi manieră pentru o tranzacţie, dacă metoda adoptată nu menţine caracteristicile calitative de relevanţă şi credibilitate. De asemenea, nu este indicat nici să-şi lase politicile contabile neschimbate atunci când există alternative mai relevante, mai credibile.

În procesul de utilizare a metodelor şi opţiunilor contabile adecvate de către o întreprindere, IAS a ţinut seama de nevoia de comparabilitate a situaţiilor financiare în timp şi spaţiu solicitând ca prin situaţiile financiare utilizatorii să fie informaţi asupra politicilor contabile utilizate de întreprindere precum şi de orice schimbare a acestor politici inclusiv efectele unor astfel de schimbări.

Concret IAS precizează necesitatea prezentării tuturor tratamentelor alternative utilizate de întreprindere în cadrul notelor explicative, precizându-se:

Elementele afectate şi valoarea acestora la costul istoric. Baza de evaluare adoptată. Ajustările efectuate în vederea aplicării tratamentului contabil alternativ. Influenţa asupra rezultatului. Conţinutul, limitele şi modalităţile de aplicare.

De asemenea, în cazul schimbării metodelor şi politicilor contabile, IAS solicită precizarea acestui lucru în cadrul notelor explicative, menţionând:

Natura. Motivele. Evaluarea efectului asupra patrimoniului, a rezultatului şi poziţiei financiare.

Un bun analist financiar va trebui să fie foarte atent la metodele şi politicile contabile utilizate de o întreprindere atunci când realizează diferite comparaţii a stării financiare a unei întreprinderi în timp sau spaţiu. Pentru aceasta va trebui să treacă dincolo de informaţiile cuprinse doar în bilanţ şi cont de profit şi pierdere acordând un rol din ce în ce mai important informaţiilor furnizate de notele explicative. Acestea îl vor ajuta să asigure comparabilitatea informaţiilor contabile şi să nu emită opinii pripite cu privire la trendul unor indicatori sau comparaţii cu alte întreprinderi.

i) Un rol aparte în cadrul metodelor şi politicilor contabile revine tratamentelor contabile alternative agreate de IAS. Acesta poate viza diverse aspecte contabile cum ar fi:

Evaluarea a stocurilor la ieşirea din patrimoniu Contabilizarea contractelor de construcţii Reevaluarea imobilizărilor corporale Capitalizarea diferenţelor nefavorabile de curs valutar aferente achiziţiilor de active Capitalizarea costurilor îndatorării

58

În România prin O.M.F.P. nr. 94/2001 tratamentele alternative agreate de IAS au fost adoptate doar parţial, existând unele excepţii, de exemplu capitalizarea diferenţelor nefavorabile de curs valutar aferente achiziţiilor de active. Reglementarea ulterioara respectiv O.M.F.P. nr. 1752/2005 face câteva clarificări privind aceste aspecte si anume…….(citez)

Incidenţa tratamentelor alternative asupra indicatorilor privind gestionarea activităţii întreprinderii, lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii, rentabilităţii poate fi foarte pronunţată. Vom exemplifica utilizarea tratamentelor alternative în cadrul evaluării stocurilor la ieşirea din patrimoniu.

Tratamentul alternativ privind evaluarea stocurilor la ieşirea din patrimoniu.Norma IAS 2 prevede două metode de evaluare a stocurilor confundabile la ieşirea din patrimoniu,

în cadrul tratamentului de bază şi anume: metoda „primul intrat-primul ieşit- metoda FIFO” şi metoda „costului mediu ponderat - metoda CMP. ”

Metoda FIFO presupune ca evaluarea ieşirilor să se facă la costurile intrărilor în ordinea cronologică a apariţiei. Altfel, spus, stocul final va fi constituit din elementele cele mai recente.

Metoda CMP calculează costul ieşirilor utilizând media ponderată a costurilor. Această metodă poate fi aplicată fie periodic, fie cu ocazia fiecărei intrări în stoc.

Tratamentul alternativ precizează utilizarea metodei „ultimul intrat-primul ieşit- metoda LIFO”. Aceasta presupune atribuirea costului ieşirilor în ordinea inversă a intrărilor. Primele cantităţi ieşite se evaluează la preţul de achiziţie al ultimei intrări şi după epuizarea lotului se trece la preţurile lotului achiziţionat înaintea acestuia etc.

Pentru exemplificare vom considera următorul exemplu: Societatea X realizează următoarele operaţii referitoare la stocul de mărfuri, în luna mai, anul N:

Intrări Ieşiri1.05.N Stoc iniţial 20 kg x 25.000 lei/kg -10.05.N Achiziţie 10 kg x 26.000 lei/kg -15.05.N Vânzare - 15 kg25.05.N Achiziţie 20 kg x 28.000 lei/kg -30.05.N Vânzare - 25 kg

Preţul de vânzare unitar a fost de 50.000 lei/kg.

59

Exemplu privind incidenţa diferitelor metode de evaluare asupra stocurilorData Tranzacţii Metoda FIFO Metoda LIFO Metoda CMP

Intrări Ieşiri Stoc final Intrări Ieşiri Stoc final Intrări Ieşiri Stoc final1.05.N Stoc iniţial 20kg x 25.000 lei/kg

=500.000lei20kg x 25.000 lei/kg =500.000lei

20kg x 25.000 lei/kg =500.000lei

20kg x 25.000 lei/kg =500.000lei

20kg x 25.000 lei/kg =500.000lei

20kg x 25.000 lei/kg =500.000lei

10.05.N Achiziţie 10 kg x 26.000 lei/kg=260.000lei

20kg x 25.000 lei/kg =500.000lei10 kg x 26.000 lei/kg=260.000lei

10 kg x 26.000 lei/kg=260.000lei

20kg x 25.000 lei/kg =500.000lei10 kg x 26.000 lei/kg=260.000lei

10 kg x 26.000 lei/kg=260.000lei

30kgx25.334 lei/kg=76.000

15.05.N Vânzare 15kgx25.000 lei/kg= 375.000 lei

5kg x 25.000 lei/kg =125.000lei10kgx26.000 26.000 lei/kg=260.000lei

10kgx26.000= lei/kg= 260.000 lei5kg x 25.000=125.000 lei

15.kg x 25.000 lei/kg=375.000 lei

15.kg x 25.334 lei/kg=380.000 lei

15.kg x 25.334 lei/kg=380.000 lei

20.05.N Achiziţie 20 kg x 28.000 lei/kg=560.000 lei

5kg x 25.000 lei/kg =125.000lei10kgx26.000 lei/kg=260.000lei20kgx28.000 lei/kg=560.000 lei

20 kg x 28.000 lei/kg=560.000 lei

15.kg x 25.000 lei/kg=375.000 lei20kgx28.000 lei/kg=560.000 lei

20 kg x 28.000 lei/kg=560.000 lei

35kg x 26.857lei/kg=940.000 lei

30.05.N Vânzare 5kg x 25.000 lei/kg =125.000lei10kgx26.000 lei/kg=260.000lei10kgx28.000 lei/kg=280.000lei

10kgx28.000 lei/kg=280.000 lei

20kgx28.000 lei/kg=560.000 lei5.kg x 25.000 lei/kg=125.000 lei

10.kg x 25.000 lei/kg=250.000 lei

25kgx kg 26.857lei/kg=671.430 lei

10kg x 26.857lei/kg=268.570 lei

31.05.N Stoc final 10kgx28.000 lei/kg=280.000 lei

10.kg x 25.000 lei/kg=250.000 lei

10kg x 26.857lei/kg=268.570 lei

60

Efecte asupra indicatorilor economico-financiari în urma adoptării diferitelor metode de evaluare a stocurilor:

Nr.crt. Elemente Metoda FIFO Metoda LIFO Metoda CMP1. Cifra de afaceri netă 2.000.000 2.000.000 2.000.0002. Stoc iniţial 500.000 500.000 500.0003. Achiziţii 820.000 820.000 820.0004. Stoc final 280.000 250.000 268.5705. Costul mărfurilor vândute 1.040.000 1.070.000 1.051.4306. Rezultat brut aferent cifrei de afaceri nete 960.000 930.000 948.5707. Viteza de rotaţie a stocurilor

(Costul vânzărilor/Stoc mediu*)2,66 2,85 2,73

8. Marja brută din vânzări(Profit brut din vânzări/Cifra de afaceri)

0,48 0,46 0,47

9. Rata rentabilităţii exploatării(Rezultat brut din exploatare*/Total activ**)x 100

3,79 % 3,68 % 3,75 %

* Se calculează ca şi (Stoc iniţial + Stoc final)/2*Presupunem că întreprinderea nu mai are alte venituri decât cele din vânzarea mărfurilor.** Presupunem că totalul activului bilanţier mai puţin stocurile de mărfuri este de 25.000.000

lei.*** Presupunem cp valoarea capitalului propriu al întreprinderii este de 12.000.000 lei.

Se poate constata din cele prezentate că modificarea metodelor de evaluare a ieşirilor de stocuri generează modificarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii. Majoritatea indicatorilor economico-financiari vor fi afectaţi, noi exemplificând doar câţiva dintre aceştia.

Se observă că performanţele cele mai mari se obţin prin utilizarea metodei FIFO, urmată de metoda CMP în timp ce metoda LIFO duce la rezultatele cele mai mici în contul de profit şi pierdere. Observăm că marja brută din vânzări şi rata rentabilităţii exploatării sunt cele mai mari în cazul metodei FIFO, iar rotaţia cea mai rapidă a stocurilor se realizează în cazul utilizării metode LIFO.

Tratamentele alternative utilizate de întreprindere trebuie precizate în notele explicative precum şi efectele lor asupra situaţiilor financiare. Analistul financiar va trebui să se folosească de aceste informaţii mai ales dacă efectuează comparaţii în timp şi spaţiu ale stării financiare a unei întreprinderi.

ii) O altă categorie care rămâne la latitudinea profesionistului contabil constă în manifestarea opţiunilor privind diverse aspecte contabile abordate. În cadrul acestora putem menţiona:

Opţiuni privind alegerea metodei de amortizare. Opţiuni privind forma de reprezentare a duratei de viaţă utile.

În notele explicative va trebui să se facă referiri la politicile contabile la care întreprinderea a optat iar analistul financiar va trebui să utilizeze astfel de informaţii deoarece alegerea unei opţiuni contabile poate să modifice semnificativ poziţia financiară şi performanţele unei întreprinderi.

2. Informaţiile cuprinse în situaţiile financiare sunt adeseori manipulate fără scrupule de practicanţii profesiei contabile, pentru a prezenta o imagine favorabilă a întreprinderii în ochii terţilor, în cadrul aşa-zisei contabilităţi creative. Respectând litera dar nu şi spiritul legi, prin tehnicile contabilităţii creative se pot distorsiona valorile diferitelor categorii de active, datorii, capitaluri proprii, venituri, cheltuieli pentru a prezenta indicatori ai performanţelor financiare favorabili. În mod concret se

pot manipula veniturile, cheltuielile, activele, datoriile, capitalurile proprii, informaţiile prezentate în anexe

Referitor la definirea contabilităţii creative prezentăm câteva opinii ale specialiştilor: I. Griffith, jurnalist american de meserie, consideră că:„Toate întreprinderile îşi ascund

beneficiile. Documentele de sinteză publicate se bazează pe registre care au fost „aranjate” în mod delicat sau chiar modificate substanţial. Cifrele prezentate investitorilor au fost schimbate în întregime pentru a-i proteja pe cei vinovaţi. Aceasta reprezintă cea mai mare înşelătorie de la Calul Troian încoace. În fapt această înşelătorie este legitimă şi poartă denumirea de contabilitate creativă.” 18

Poziţia practicianului pare însă a fi mai puţin incisivă referitor la această practică. În calitate de practician al profesiei contabile, M. Jameson precizează că„ Procesul contabil presupune operarea cu opinii diferite şi rezolvarea conflictelor între acestea în vederea prezentării rezultatelor generate de tranzacţii. O asemenea flexibilitate facilitează manipularea, înşelătoria şi denaturarea. Aceste activităţi, practicate de către unii membrii mai puţin scrupuloşi ai profesiei, încep să fie cunoscute sub denumirea de contabilitate creativă…. Contabilitatea creativă nu încalcă legea şi normele contabile. Ea respectă litera, dar evident, nu şi spiritul acestora… Nu există nici un dubiu asupra caracterului negativ al contabilităţii creative. Ea distorsionează rezultatele şi poziţia financiară referitoare la întreprindere şi, dacă le dăm crezare teoreticienilor, devine o practică din ce în ce mai utilizată…”.19

O definiţie foarte completă o dă Naser20 care apreciază contabilitatea creativă ca un proces prin care:

se manipulează cifrele contabile şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi informare ce permit transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc; şi

tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită producerea rezultatului contabil dorit.

În cele ce urmează vom încerca o depistare a tehnicilor de contabilitate creativă realizate pe fondul adoptării IAS. Tehnicile de contabilitate creativă izvorăsc din următoarele situaţii:

1. Utilizarea estimărilor şi previziunilor contabile.2. Efectuarea de tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a

netezi rezultatul.3. Momentul alegerii unor tranzacţii care în mod normal duce la o modificare a imaginii

prin conturi.4. Utilizarea alternativelor de recunoaştere a elementelor poziţiei financiare şi

performanţelor.

1. Utilizarea estimărilor şi previziunilor contabile şi modificări ale acestora.Estimările şi previziunile contabile reprezintă un cadru foarte generos pentru manifestarea

valenţelor „contabilităţii creative”. Profesionistul contabil poate fi mai optimist sau mai pesimist în estimările efectuate. „Nu este posibil să captezi de o manieră univocă şi definitivă activitatea economico-financiară pe care o dezvoltă întreprinderii. Sunt necesare estimări privind consumurile viitoare”.21

Utilizarea estimărilor contabile se aplică în diverse situaţii ale practicilor contabile cum ar fi:

18 I. Griffith, „Creative accounting”, ,Sidgwick & Jackson, 1986, pag. 1, citat după N. Feleagă, L. Malciu, “Politici şi opţiuni contabile”, Ed. Economica, Bucureşti, 2002, pag. 389.19 M. Jameson, A practical guide to creative accounting, Kogan Page, 1988, pag. 7-8 şi 20, citat după N. Feleagă, L. Malciu, “Politici şi opţiuni contabile”, Ed. Economica, Bucureşti, 2002, pag. 390.20 K. Naser, Creative financial accounting: its nature and use, Prentice Hall, 1993, pag. 5921 N. Feleagă, L. Malciu, “Politici şi opţiuni contabile”, Ed. Economica, Bucureşti, 2002, pag. 390.

62

Estimări privind durata de viaţă utilă ale imobilizărilor pentru calculul amortizării; Estimarea valorii reziduale pentru calculul amortizării; Estimări utilizate în calculul valorii recuperabile a imobilizărilor; Estimări utilizate în politica de provizionare; Estimări privind rata de actualizare utilizată în diverse situaţii contabile.

Vom exemplifica incidenţa estimărilor şi modificărilor de estimări realizate de profesionistul contabil asupra indicatorilor economico-financiari în ce priveşte durata de viaţă utilă a unui activ pe următoarea situaţie ipotetică:

Întreprinderea A achiziţionează un autocamion la un preţ de 600 mil lei Durata de viaţă utilă estimată este de 5 ani. Metoda de amortizare utilizată pentru bunurile similare este cea liniară.Contul de profit şi pierdere al întreprinderii A, pe perioada exerciţiilor N+1 - N+5 va arăta în formă simplificată astfel:

N+1 N+2 N+3 N+4 N+5 Total

Cifra de afaceri 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600 9.600Cheltuieli cu amortizarea 120 120 120 120 120 600Rezultat din exploatare 1.480 1.480 1.480 1.480 1.480 9.000

Pentru comparaţie vom considera acum o altă întreprindere B care achiziţionează în aceleaşi condiţii un autocamion identic cu diferenţa că aceasta va estima o durată de viaţă utilă de 6 ani fără modificări ulterioare. În consecinţă avem:

Vi = 600 mil. lei Amr = 600/6= 100 mil. lei.Contul de profit şi pierdere al întreprinderii B, pe perioada exerciţiilor N+1 -

N+6 va arăta în formă simplificată astfel:N+1 N+2 N+3 N+4 N+5 Total

Cifra de afaceri 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600 9.600Cheltuieli cu amortizarea

100 100 100 100 100 600

Rezultat din exploatare

1.500 1.500 1.500 1.500 1.500 9.000

Se poate constata că în aceleaşi condiţii de utilizare a activului, întreprinderea B obţine performanţe mai ridicate deoarece a utilizat o durată de amortizare (durată de viaţă utilă estimată mai mare).

2. Efectuarea de tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a netezi rezultatul.

Putem aminti aici două categorii de operaţiuni: Operaţiunea de lease-back; Operaţiuni cu titluri;

Lease-back-ul este o formă specială a leasingului caracterizată prin vânzarea unui activ către o societate de leasing după care are loc reînchirierea lui Utilizatorul îşi procură fondurile necesare pe care urmează să le restituie eşalonat iar la expirarea contractului va plăti restul din preţ redobândindu-şi bunul. Prin operaţiunea de lease-back utilizatorul:

dobândeşte lichidităţile din vânzarea bunului; îşi menţine dreptul de folosinţă asupra bunului, în schimbul plăţii redevenţelor.

63

Pentru exemplificarea incidenţei operaţiunii de lease-back asupra imaginii rezultate prin situaţiile financiare, vom considera următorul exemplu:

Întreprinderea A deţine la sfârşitul exerciţiului N o clădire în valoare netă contabilă de 1.500 mil. lei. Situaţia poziţiei financiare reflectată prin bilanţul contabil, în formă simplificată se prezintă astfel:

Activ Pasiv

Imobilizări corporale 1.500 Capital social 1.500Disponibil 0Total activ 1.500 Total pasiv 1.500

Aflându-se în dificultate financiară ea are două variante care i-ar produce o ameliorare a situaţiei financiare:

a) Vânzarea clădirii la un preţ de vânzare de 6.000 mil lei după care se reînchiriază imediat printr-un contract de leasing operaţional pe o durată de 3 ani, chiria anuală fiind stabilită la 1.000 mil. lei. Situaţia poziţiei financiare reflectată prin bilanţul contabil, în formă simplificată, după efectuarea operaţiei de lease-back (fără luarea în considerare a impozitării), se prezintă astfel:

Activ Pasiv

Imobilizări corporale 0 Capital social 1.500Disponibil 5.000 Rezultat* 3.500Total activ 5.000 Total pasiv 5.000

* Rezultatul se determină ca diferenţă între venitul net obţinut din cedare 4.500 mil. lei (6.000 mil. lei-1.500 mil. lei) şi cheltuielile aferente locaţiei (1.000 mil. lei).

b) Recurgerea la un împrumut bancar garantat în sumă de 6.000 mil. lei, rata dobânzii este de 10 %, anuitatea este de 2.413 mil. lei din care, pentru anul N+1, dobânda reprezintă 600 mil. lei iar rambursarea principalului 1.813 mil. lei.

Situaţia poziţiei financiare, în varianta împrumutului bancar, pentru anul N+1 se prezintă astfel:

Activ Pasiv

Imobilizări corporale 1.500 Capital social 1.500Disponibil 3.587 Rezultat* -600

Datorii pe termen mediu şi lung

4.187

Total activ 5.087 Total pasiv 5.087

Impactul asupra principalilor indicatori de îndatorare ale celor două variante se prezintă mai jos:Se poate

constata că indicatorii structurii pasivului reflectă o situaţie financiară sensibil ameliorată în varianta recurgerii la operaţiunea de lease-back comparativ cu recurgerea la un împrumut bancar. Pentru a preîntâmpina tehnicile de aranjare a situaţiei financiare prin lease-back, norma IAS 17 Leasing a venit cu diverse prevederi de contabilizare a acestor categorii de operaţiuni. Cu toate acestea există încă

Indicatori de îndatorare Lease-back Împrumut bancar

1. Rata serviciului datoriei (Datorii/Total pasiv)x 100

0 % 823 %

1. Grad de îndatorare (Capital împrumutat/Capital propriu) x 100

0 % 465 %

3. Rata autonomiei financiare la termen (Capital propriu/Capital permanent) x 100

100 % 17,69 %

64

diverse portiţe, mai ales dacă ne referim la informaţiile de furnizat prin anexă privind descompunerea vânzărilor de imobilizări în „vânzări normale” şi „vânzări lease-back” sau referirile cu privire la preţurile de vânzare sau valoarea redevenţelor, informaţii care deocamdată nu sunt cuprinse în prevederile IAS ca fiind obligatorii de furnizat.

Deocamdată în România, operaţiunile de lease-back nu sunt încă legiferate însă în perspectiva dezvoltării afacerilor de leasing acest lucru se va impune cu necesitate şi deci va trebui să se acorde un plus de atenţie tehnicilor de aranjare a situaţiilor financiare prin recurgerea la astfel de operaţiuni.

În cadrul operaţiunilor cu titluri putem menţiona două categorii de operaţii artificiale de aranjare a imaginii financiare astfel:

Cesiunea artificială a titlurilor de plasament.Aceasta presupune vânzarea titlurilor de plasament atunci când valoarea de piaţă a acestora este

semnificativ mai mare decât preţul de achiziţie. Operaţiunea de vânzare este urmată de răscumpărarea imediată a titlurilor. Rezultatul se concretizează în ameliorarea performanţelor financiare pe termen scurt.

Emisiunea de titluri hibride.Operaţiunile cu titluri pot afecta în acelaşi timp şi poziţia financiară dacă ne referim la o serie de

titluri pe termen lung care nu pot fi ataşate nici capitalurilor proprii nici datoriilor şi aceasta din cauza complexităţii unor categorii de titluri cărora emiterea unor definiţii şi clasificări prin prevederile IAS nu i-au mai putut ţine pasul. Problema clasificării titlurilor este una majoră care creează un teren foarte favorabil pentru manifestarea tehnicilor de contabilitate creativă atunci când acest lucru poate implica manipularea ratelor de lichiditate prin încadrarea sau nu a unui titlu la categoria activelor circulante.

3. Momentul alegerii unei operaţiuni poate fi ales cu grijă în funcţie de măsura în care se doreşte împodobirea situaţiilor financiare.

De exemplu, o întreprindere deţine un volum mare de valori imobilizate în creanţe clienţi şi în acelaşi timp are un volum mic de disponibilităţi. Pentru a-şi ameliora ratele de lichiditate ea poate recurge la acordarea unor discounturi semnificative pentru încasarea creanţelor într-un timp mai scurt.

Un alt exemplu ar fi deţinerea unei imobilizări în legătură cu care întreprinderea respectivă îşi manifestă intenţia de a o vinde deoarece nu mai corespunde necesităţilor sale. Momentul luării deciziei de a vinde activul va fi influenţat de necesităţi de ameliorare a imaginii financiare la un moment dat.

4. Utilizarea alternativelor de recunoaştere a elementelor poziţiei financiare şi performanţelor. De exemplu astfel de tehnici s-ar referi la:

Evidenţierea unei părţi a cheltuielilor aferente exerciţiului încheiat la cheltuieli înregistrate în avans, în speranţa că în anul următor acestea vor putea fi acoperite.

Menţinerea profitului excedentar în conturi de rezervă, pentru a acoperi situaţiile neprevăzute din anii următori. Această situaţie se întâlneşte des atunci când profitul înregistrat la sfârşitul unui exerciţiu financiar este mult mai mare decât de obicei şi dacă va fi raportat acţionarilor la acest nivel s-ar putea ca în anul următor să nu mai poată fi realizat nivelul respectiv al profitului şi acţionarii să fie dezamăgiţi.

Analistul financiar va trebui să ţină seama de tehnicile de contabilitate creativă utilizată de o întreprindere şi acest lucru să se reflecte corespunzător în valorile indicatorilor financiari calculaţi care vor duce astfel la reflectarea unei poziţii financiare, performanţe şi fluxuri de trezorerie reale ale întreprinderii analizate.

6. Etapele procesului de analiză economico-financiară

65

Activitatea practică de analiză economico-financiară este strâns legată de realizarea funcţiilor managementului precum şi de realizarea practică a activităţii de audit şi control.

Astfel fundamentarea deciziilor privind planificarea, urmărirea şi reglarea activităţii întreprinderii se bazează pe concluziile analizei financiare legate de factori şi cauzele modificării rezultatelor economico-financiare, pe soluţiile oferite de analiză pentru prevenirea şi înlăturarea unor factori perturbatori.

Nivelul eficienţei activităţii de decizie, control şi audit depinde de metodele de cercetare folosite, de calităţile, experienţa şi pregătirea profesională a personalului aplicate în toate etapele muncii de analiză.

Etapele practice ale muncii de analiză sunt:a) Întocmirea planului de analizăb) Culegerea şi selectarea informaţiilor necesare analizeic) Verificarea informaţiilor culesed) Analiza propriu-zisă a informaţiilor economicee) Întocmirea referatului de analiză.

a) Întocmirea planului de analiză presupune precizarea scopului analizei microeconomice, obiectivele principale ce trebuie atinse, problemele cheie de cercetat pentru realizarea scopului, ordinea executării lor, locul desfăşurării analize, perioada de timp analizată, perioada cât se desfăşoară analiza, baza informaţională a analizei, stabilirea echipei de analiză, eventualele colective mixte pentru probleme şi repartizarea sarcinilor pe persoane.

Tot cu ocazia definitivării planului de analiză, echipa se informează asupra situaţiei financiare a întreprinderii, asupra obiectului activităţii acesteia, asupra particularităţilor tehnologice şi organizatorice.

b) Culegerea şl selectarea informaţiilor asigură baza de date necesare analizei. Purtătorii de informaţii economice, ale evidenţei economice sau alte informaţii constituie principalele surse informaţionale care pot fi folosite de analiză.

Constatările directe, sesizările clienţilor, materialele de profil economic din presă, procesele verbale ale organelor de control, actele normative, instrucţiunile elaborate de Ministerul de Finanţe, pot oferi informaţii care ajută la atingerea obiectivelor analizei.

Selectarea informaţiilor economice în funcţie de scopul urmărit, utilizarea informaţiilor economice reprezentative, apelarea la mai multe surse de culegere a informaţiilor economice, gruparea şi clasificarea informaţiilor financiare uşurează desfăşurarea analizei financiare.

c) Verificarea informaţiilor culese are menirea de a asigura baza informaţională în concordanţă cu realităţile din economia întreprinderii.

Verificarea formei de prezentare a purtătorilor de informaţie (planul economic, dări de seamă statistice, contabile etc.) trebuie să concorde cu normele de întocmire a lor ca: termen de depunere, conţinut economic, semnăturile pe care le poartă, corecturile să fie certificate etc.

Verificarea calculelor indicatorilor economici comparativ cu normele legale evidenţiază eventualele erori de calcul şi anomalii între diferiţi indicatori economici.

Verificarea de fond a informaţiilor economice se referă la urmărirea veridicităţii acestora, la concordanţa evidenţei economice cu realitatea practică din întreprindere, la verificările faptice pentru identificarea activelor întreprinderii, la evaluarea corectă a unor indicatori financiari din situaţiile financiare sau analizele acestora, la asigurarea comparabilităţii dintre diferiţi indicatori economico-financiari etc. d) Analiza propriu-zisă a informaţiilor financiare

66

Prelucrarea informaţiilor financiare cu ajutorul procedeelor analizei microeconomice presupune efectuarea de analize postfaptice, curente şi previzionale.

Prin analiza postfaptică şi curentă se urmăresc posibilităţile reale ale întreprinderii faţă de rezultatele efectiv obţinute, evidenţiind şi valorificând rezervele interne din economia întreprinderii.

Prin analiza previzională se urmăreşte modul de fundamentare a planului economic al întreprinderii pentru asigurarea unui etalon obiectiv, actualizat în aprecierea activităţii economice. Cu această ocazie se evidenţiază abaterile potenţiale faţă de plan, locul şi momentul apariţiei lor, probabilitatea transformării lor în abateri reale şi stabilirea măsurilor preventive care se impun.

Desfăşurarea unei astfel de analize presupune parcurgerea următoarelor faze:1) Constatarea rezultatelor financiare ale întreprinderii la un moment dat sau o perioadă dat, compararea şi stabilirea abaterilor faţă de plan sau în dinamică faţă de perioada luată ca bază, pentru evidenţierea gradului de îndeplinire a planului şi a tendinţei fenomenului.

El evidenţiază perioada dintre momentul apariţiei abaterii şi momentul constatării şi pentru urgentarea rezolvării abaterii, deoarece timpul în analiza financiară constituie o importantă rezervă materială. 2) Descompunerea rezultatelor financiare în elementele lor componente, în factori ca forţe motrice ale acestora, în cauze care explică, de fapt, esenţa fenomenelor, a rezultatelor economice şi financiare.

Prin descompunere se evidenţiază părţile componente ale fenomenelor, corelaţiile dintre părţi, se descoperă structura fenomenelor, corelaţiile dintre ele.3) Precizarea formei dintre fenomenul sau rezultatul economic analizat şi factorii de influenţă (legături deterministe sau statistice) şi stabilirea ordinii de intercondiţionare (de analiză) a factorilor de influenţă (care este inversa modului de formare a fenomenelor economice). 4) În funcţie de tipul legăturii dintre fenomenul economic şi factorii de influenţă se alege procedeul adecvat de stabilire a mărimii şi sensului influenţei factorilor. Prin calculul influenţei factorilor se evaluează mărimea rezervelor interne din economia întreprinderii privind creşterea rezultatelor economico-financiare, stabilindu-se priorităţi de valorificare a lor în funcţie de mărimea rezervelor, importanţa domeniului în care se găsesc, timpul disponibil pentru valorificare, eficienţa evidenţierii şi valorificării rezervelor, tendinţa de evoluţie a lor.

e) Sinteza în referatul de analiză oferă posibilitatea stabilirii concluziilor de ansamblu privind laturile pozitive şi negative ale rezultatelor economice şi financiare ale întreprinderii.

În general analiza stării financiare a unei întreprinderi vizează două orizonturi bine definite: Pe de-o parte, se realizează o analiză în timp, care vizează tendinţele în starea financiară a unei

întreprinderi; Pe de altă parte, se realizează o analiză în spaţiu, prin compararea stării financiare a mai multor

întreprinderi. Pe baza cunoaşterii factorilor şi cauzelor abaterilor rezultatelor economico-financiare de la nivelul

planificat sau faţă de o perioadă luată ca bază se elaborează măsurile pentru îmbunătăţirea situaţiei.În acest mod se oferă conducerii întreprinderii variante multiple de îmbunătăţire a situaţiei

pentru a se lua o decizie optimă. În funcţie de decizia adoptată şi de condiţiile perioadelor viitoare se elaborează previziunea situaţiei economico-financiare a întreprinderii.

Rolul analistului financiar este unul foarte dificil pentru că de rezultatele raportului de analiză depind o sumedenie de procese decizionale de întreprins de către diversele categorii de utilizatori ca de exemplu: acordarea unui credit bancar, asigurarea credibilităţii în faţa furnizorilor şi a altor parteneri contractuali, atragerea investitorilor.

În efectuarea unei analize pertinente a stării financiare, analistul financiar va proceda în principal la calculul unor indicatori a căror valoare este adesea furnizată în mod automat prin tehnicile de prelucrare automată a datelor. De asemenea, reglementări legale sau aprecieri ale specialiştilor economişti realizează şi anumite intervale de siguranţă în cadrul cărora un anumit aspect al stării

67

financiare este calificat ca un punct forte sau un punct slab al întreprinderii. Se acordă un punctaj de performanţă fiecărui aspect financiar analizat, se însumează punctajele realizate şi în final se apreciază starea financiară a respectivei întreprinderi, rezultat în funcţie de care se iau diverse decizii.

Aceasta este procedura generală de analiză a stării financiare a unei întreprinderi. Ceea ce trebuie să înţeleagă utilizatorii situaţiilor financiare este că analiza financiară nu se rezumă doar la calculul, adeseori mecanic al unor indicatori, ci procesul de analiză este unul mult mai amplu care necesită cunoştinţe foarte amănunţite de contabilitate-finanţe şi de multe ori „feelingul” analistului financiar este hotărâtor în aprecierea stării financiare a unei întreprinderi.

În capitolul următor ne vom referi la metodele şi tehnicile contabile utilizate pentru prezentarea informaţiilor contabile prin situaţiile financiare pe care un bun analist financiar va trebui să şi le însuşească şi să ţină seama de efectele lor atunci când analizează fenomenele financiare din întreprindere.

7. Obiectivele situaţiilor financiare şi a rapoartelor de analiză

Obiectivul situaţiilor financiare este de a furniza informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare ale întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice.

Situaţiile financiare elaborate în acest scop satisfac necesităţile comune ale majorităţii utilizatorilor. Totuşi, situaţiile financiare nu oferă toate informaţiile de care utilizatorii au nevoie pentru luarea deciziilor economice, întrucât acestea, în mare măsură, relevă efectele financiare ale unor evenimente din trecut şi nu oferă, de regulă, informaţii nefinanciare. Situaţiile financiare prezintă, de asemenea, rezultatele administrării întreprinderii de către conducători, inclusiv modul de gestionare de către aceştia a resurselor încredinţate. Acei utilizatori ce doresc să evalueze modul de administrare sau responsabilitatea conducerii fac acest lucru pentru a putea lua decizii economice; aceste decizii pot viza, de exemplu, opţiunea de a păstra sau a vinde investiţia în întreprinderea respectivă sau înlocuirea ori reconfirmarea conducerii.

Poziţia financiară, performanţa şi modificările poziţiei financiare Deciziile economice, care sunt luate de utilizatorii situaţiilor financiare, necesită evaluarea capacităţii unei întreprinderi de a genera numerar sau echivalente ale numerarului şi a perioadei şi siguranţei generării lor. În ultimă instanţă, de aceasta depinde, de exemplu, capacitatea unei întreprinderi de a-şi plăti angajaţii şi furnizorii, de a plăti dobânzi, de a rambursa credite şi de a remunera proprietarii acesteia. Utilizatorii sunt mai în măsură să evalueze această capacitate de a genera numerar sau echivalente ale numerarului dacă le sunt oferite informaţii concentrate asupra poziţiei financiare, performanţei şi modificărilor poziţiei financiare a unei întreprinderi.

Poziţia financiară a unei întreprinderi este influenţată de resursele economice pe care le controlează, de structura sa financiară, lichiditatea şi solvabilitatea sa, şi de capacitatea sa de a se adapta schimbărilor mediului în care îşi desfăşoară activitatea.

Informaţiile despre resursele economice controlate de întreprindere şi capacitatea sa din trecut de a modifica aceste resurse sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera numerar sau echivalente ale numerarului în viitor.

Informaţiile despre structura financiară sunt utile pentru a anticipa nevoile viitoare de creditare şi modul în care profiturile şi fluxurile viitoare de trezorerie vor fi repartizate între cei care au un interes faţă de întreprindere; acestea sunt utile şi pentru anticiparea şanselor întreprinderii de a primi finanţare în viitor.

Informaţiile despre lichiditate şi solvabilitate sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele financiare scadente. Lichiditatea se referă la disponibilităţile de numerar în viitorul apropiat, după luarea în calcul a obligaţiilor financiare aferente acestei perioade.

68

Solvabilitatea se referă la disponibilităţile de numerar pe o perioadă mai lungă de timp în care urmează să se onoreze angajamentele financiare scadente.

Informaţiile despre performanţa unei întreprinderi, în special profitabilitatea acesteia, sunt necesare pentru evaluarea modificărilor potenţiale ale resurselor economice pe care întreprinderea le va putea controla în viitor. În acest sens, informaţiile despre variabilitatea performanţelor sunt importante. Informaţiile despre performanţe sunt utile în a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie cu resursele existente. Ele sunt utile şi pentru formularea raţionamentelor despre eficienţa cu care întreprinderea poate utiliza noi resurse.

Informaţiile privind modificările poziţiei financiare a unei întreprinderi sunt utile pentru a evalua activităţile sale de exploatare, finanţare şi investiţii în perioada de raportare. Aceste informaţii sunt utile, oferind utilizatorului o bază pentru evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera numerar sau echivalente ale numerarului şi a nevoilor întreprinderii de a utiliza aceste fluxuri de trezorerie. La întocmirea unei situaţii a modificărilor poziţiei financiare, fondurile pot fi definite în diverse moduri, cum ar fi: toate resursele financiare, fondul de rulment, lichidităţile sau numerarul. În acest "cadru general" nu s-a încercat definirea noţiunii de "fonduri".

Informaţiile privind poziţia financiară sunt oferite, în primul rând, de bilanţ. Informaţiile privind performanţa sunt oferite, în primul rând, de contul de profit şi pierdere. Informaţiile privind modificările poziţiei financiare sunt furnizate în situaţiile financiare prin intermediul unei situaţii distincte.

Părţile componente ale situaţiilor financiare se interrelaţionează, deoarece ele reflectă diferite aspecte ale aceloraşi tranzacţii sau ale altor evenimente. Deşi fiecare situaţie oferă informaţii diferite, este probabil. că nici una să nu servească unui singur scop sau să ofere toate informaţiile impuse de necesităţile specifice ale utilizatorilor. De exemplu, contul de profit şi pierdere oferă o imagine incompletă a performanţei dacă nu este folosit împreună cu bilanţul şi situaţia modificărilor poziţiei financiare.

Note şi materiale suplimentare Situaţiile financiare cuprind, de asemenea, note, materiale suplimentare, precum şi alte

informaţii. De exemplu, pot cuprinde informaţii suplimentare relevante pentru necesităţile utilizatorilor, referitoare la elementele din bilanţ şi contul de profit şi pierdere. Pot fi incluse, de asemenea, informaţii privind riscurile şi incertitudinile ce afectează întreprinderea, precum şi orice resurse şi obligaţii care nu apar în bilanţ (de exemplu, rezervele minerale). Informaţiile despre segmentele geografice şi industriale, precum şi efectul modificării preţurilor asupra întreprinderii pot fi, de asemenea, oferite sub forma informaţiilor suplimentare.

8. Utilizatorii situaţiilor financiare şi a rapoartelor de analiză

După Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASC), informaţiile contabile trebuie să satisfacă necesităţile informaţionale ale unui complex de utilizatori:

1. Investitorii prezenţi şi potenţiali;2. Personalul angajat;3. Creditorii financiari;4. Furnizorii şi alţi creditori comerciali;5. Clienţii;6. Guvernul şi instituţiile sale;

69

7. Publicul.22

Deşi informaţiile din situaţiile financiare de sinteză (produsul contabilităţii financiare) se adresează utilizatorilor externi, managerii unităţilor patrimoniale utilizând cu predilecţie informaţiile din contabilitatea de gestiune, această categorie de utilizatori foloseşte şi ea informaţia de tip extern. Celor şapte categorii de utilizatori ai informaţiilor contabile, care se publică, prevăzuţi în cadrul conceptual al IASB li se adaugă managerii unităţilor patrimoniale şi instanţele judecătoreşti.

Managerii şi nevoia de informaţii Contabilitatea este principala sursă de informaţii la nivelul întreprinderii. Deciziile luate în

procesul de conducere au la bază informaţiile contabile furnizate în cea mai mare parte de contabilitatea de gestiune. Cu toate acestea, informaţiile din situaţiile financiare constituie instrumentul de gestiune internă a afacerilor firmei. Conducerea unităţii are capacitatea de a determina forma şi conţinutul unor informaţii suplimentare pentru a satisface propriile necesităţi. Responsabilitatea principală de a întocmi şi prezenta situaţiile financiare ale firmelor revine conducerii acestora. Managerii utilizează din situaţiile financiare informaţiile referitoare la poziţia financiară, rezultatele obţinute şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii.

S-ar părea că obiectivul unic al întreprinderii, şi, implicit, al managerilor îl constituie maximizarea profitului. În teoria economică clasică acesta reprezintă şi optimul microeconomic. Acest obiectiv se considera atins atunci când se realiza egalizarea încasărilor marginale şi a costului marginal al întreprinderii.23

Neajunsurile acestor aprecieri rezidă în următoarele:- teoria clasică nu preciza despre ce fel de profit este vorba, de profitul pe termen scurt sau pe

termen lung. Ori este cunoscut faptul că maximizarea ambelor tipuri de profit, în acelaşi timp este imposibilă;

- maximizarea profitului presupune o situaţie de monopol. Obiectul maximizării profitului nu este operaţional într-o piaţă concurenţială. Într-o economie de piaţă se realizează o egalizare a ratei profitului;

- obiectivul maximizării profitului nu ţine seama de incertitudinile şi riscurile care există într-o economie de piaţă. Riscurile pe care le suportă întreprinderea pot fi: riscuri economice şi riscuri financiare.

Riscurile economice se mai numesc şi riscuri de exploatare fiind legate de realizarea volumului de activităţi specifice, de realizarea profitului sperat sau de realizarea unor fluxuri de lichidităţi viitoare.

Riscurile financiare sunt cele asumate de întreprindere şi depind de maniera în care este finanţată întreprinderea. O întreprindere finanţată exclusiv din capitalurile proprii nu comportă un risc financiar. Riscurile financiare apar atunci când întreprinderea se finanţează prin credite bancare sau împrumuturi obligatare. Riscurile financiare multiplică riscurile economice şi depind hotărâtor de capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi datoriile financiare.24

Revenind la optimul microeconomic apreciem că acesta nu poate fi altul decât maximizarea valorii întreprinderii. „Pentru marile întreprinderi acest obiectiv vizează maximizarea valorii de piaţă a acţiunilor sale, iar pentru întreprinderile mici şi mijlocii obiectivul substanţial este asigurarea independenţei şi a rentabilităţii.”25

„Valoarea este reprezentată de preţul pieţei care se va reflecta în deciziile de investiţii, de

22 Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare elaborat de IASB, paragraful nr. 9.23 Matiş D., Probleme privind gestiunea economico-financiară în industria de pielărie şi încălţăminte, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1997, pag. 41.24 Matiş D., Probleme privind gestiunea economico-financiară în industria de pielărie şi încălţăminte, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1997, pag. 42.25 Stancu I., Gestiunea financiară a agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 1994, pag. 22.

70

finanţare şi de dividende.”26

Profitul total nu este atât de important cât valoarea întreprinderii. Adoptarea criteriului maximizării valorii întreprinderii ca obiectiv al managementului unei întreprinderi este motivată astfel:- întreprinderea aparţine acţionarilor sau asociaţilor, ori aceştia au tot interesul să maximizeze

valoarea investiţiei efectuate;- obiectivul maximizării valorii întreprinderii ţine seama de incertitudinile şi riscurile care planează

în timp asupra agenţilor economici;- obiectivul este operaţional, în sensul că orice decizie care urmăreşte maximizarea valorii este

bună.27

InvestitoriiPrincipalii parteneri ai întreprinderilor pe piaţa financiară sunt investitorii. Ofertanţii de capital

şi consultanţii lor sunt preocupaţi de riscul inerent al tranzacţiilor în care s-au angajat sau intenţionează să se angajeze şi de profitul adus de investiţiile lor.

Pentru investitori informaţia contabilă trebuie să-i ajute să decidă momentul când trebuie să cumpere, să conserve sau să vândă părţi din capital (acţiuni). În concepţia anglo-saxonă informaţia contabilă trebuie să ofere investitorului o imagine cât mai fidelă asupra situaţiei întreprinderii, în timp ce pentru în concepţia continentală regula contabilă de bază este prudenţa.

Acţionarii sunt interesaţi şi de informaţiile referitoare la capacitatea unităţii de a plăti dividendele (câştigul pe acţiune).

AngajaţiiPersonalul angajat şi sindicatele sunt interesaţi de informaţiile referitoare la stabilitatea locurilor

de muncă şi rentabilitatea întreprinderii. De asemenea, ei solicită informaţii referitoare la nivelurile şi modalităţile de remunerare, avantajele în materie de pensionare, natura şi mărimea oportunităţilor profesionale. De altfel Nota 8 la conturile anuale se referă la „Informaţii privind salariaţii, administratorii şi directorii”. În Franţa, la unităţile cu peste 300 de salariaţi se întocmeşte un bilanţ social. Acesta cuprinde informaţii privitoare la: angajarea şi oferta de locuri de muncă; remunerarea, participarea la profit şi cheltuielile de protecţie socială; condiţiile de igienă şi de securitate; alte condiţii de muncă; formarea profesională; relaţiile profesionale; condiţiile de viaţă ale salariaţilor şi familiilor lor în măsura în care acestea depind de

întreprindere.28

Creditorii financiariCreditorii financiari sunt terţii care acordă împrumuturi întreprinderii, pe o durată stabilită în

prealabil şi în schimbul unei dobânzi. Aceste împrumuturi trebuie rambursate la scadenţă. Oferta de informaţie trebuie să aibă în vedere alături de situaţiile financiare de sinteză şi date previzionale referitoare la fluxurile monetare (cash – flow).

Furnizorii şi alţi creditori comercialiPartenerii comerciali ai unităţilor patrimoniale sunt furnizorii şi clienţii săi. Aceştia sunt

26 Van Horne J.C., Financial Management and Policy, Fifth Edition. Prentice Hall, New Jersey, 1980, pag. 7 – 8.27 Giurgiu A.I., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pag. 10 – 11.28 Feleagă N., Ionaşcu I., Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 52 – 53.

71

interesaţi de informaţiile contabile care să le permită să aprecieze situaţia financiară şi continuitatea activităţii firmei. Furnizorii sunt interesaţi de solvabilitatea întreprinderii şi gradul de lichiditate a acesteia. În funcţie de aceasta îşi pot proiecta politica faţă de clientul lor. Creditorii comerciali sunt în general interesaţi de o întreprindere pe o perioadă mai scurtă decât creditorii financiari, numai dacă nu sunt dependenţi de continuitatea activităţii întreprinderii ca principal client.

ClienţiiClienţii sunt interesaţi ca furnizorii lor să-şi continue activitatea pentru a avea garanţia surselor

de bunuri şi servicii care să le asigure securitatea aprovizionării lor. Acest interes se manifestă în special când au o colaborare pe termen lung cu întreprinderea respectivă sau sunt dependenţi de ea.

Guvernul şi instituţiile saleStatul şi instituţiile sale sunt interesate de activitatea unităţilor patrimoniale. Statul face apel la

informaţiile contabile ale agenţilor economici pentru realizarea funcţiei fiscale. Datele din contabilitatea unităţilor patrimoniale sunt folosite de organele fiscale pentru stabilirea bazei de impozitare, pentru determinarea unor impozite şi taxe: impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe dividende, impozitul pe salarii etc..

În ţările în care contabilitatea este conectată la fiscalitate informaţiile din contabilitate sunt folosite în activitatea de control a organelor fiscale.

Pe baza informaţiilor furnizate de unităţile patrimoniale statul îşi determină politicile fiscale, calculează venitul naţional, produsul intern brut, conturile naţionale şi elaborează previziuni macroeconomice.

Publicul De situaţia financiară a unităţilor patrimoniale sunt interesate din ce în ce mai mult următoarele

categorii ale publicului: analiştii financiari fac cifrele să vorbească atunci când sunt solicitaţi să-şi spună părerea despre

oportunitatea acordării sau refuzului unui împrumut, cumpărarea unor titluri de participare în capitalul unei societăţi, lansarea unui nou produs sau redimensionarea unei activităţi, diagnosticarea „stării de sănătate” a unei întreprinderi;

responsabilii politici ai colectivităţilor locale sunt interesaţi de situaţia financiară a unităţilor patrimoniale pentru a calcula contribuţia acestora la economia locală, ocuparea şi formarea forţei de muncă, tendinţele legate de prosperitatea întreprinderii şi sfera activităţii ei etc.;

agenţiile de mediu sunt interesate de politicile antipoluante promovate de agenţii economici, încadrarea în normele de mediu admise;

oficiile de protecţia consumatorilor urmăresc justificarea majorărilor de preţuri şi tarife, raportul calitate-preţ pentru bunurile şi serviciile vândute etc..

Instanţele judecătoreşti şi nevoia de probă în justiţieDatorită faptului că informaţiile din contabilitate au la bază documente justificative,

contabilitatea reprezintă un mijloc de probă în viaţa afacerilor.În cazul unor litigii între participanţii la activitatea economico-socială organele de urmărire

penală sau instanţele de judecată pot apela la expertiza contabilă judiciară. Prin intermediul ei se urmăreşte stabilirea adevărului şi o soluţionare corectă a cauzei, pornind de la cercetarea documentelor justificative şi a registrelor contabile.

„Deşi nu toate necesităţile de informaţie ale utilizatorilor pot fi satisfăcute de situaţiile financiare, există cerinţe comune tuturor utilizatorilor” se subliniază în cadrul genera IASB. Se precizează că: „Întrucât investitorii sunt ofertanţii de capital de risc al întreprinderii, furnizarea de situaţii financiare care satisfac necesităţile lor, va satisface majoritatea necesităţilor altor utilizatori”.

72

Contabilitatea apare ca un limbaj cu cifru rezervat unui cerc de iniţiaţi. Fiecare dintre utilizatorii informaţiei contabile manifestă exigenţe diferite.

Managerul societăţii o consideră ca unul din instrumentele de gestiune sau ca un mijloc de comunicare. Acţionarii vor să ştie dacă mai au interesul să-şi menţină încrederea în plasamentul lor. Bancherii vor să evalueze rentabilitatea întreprinderii şi să aprecieze riscurile pe care şi le asumă. Furnizorii vor să ştie dacă solvabilitatea pe termen scurt a întreprinderii le permite să continue, fără riscuri, livrările. Statul determină impozitul pe profit şi celelalte impozite şi taxe pe care trebuie să le achite întreprinderea. Aleşii locali sunt preocupaţi de păstrarea reţelei economice a localităţii sau a regiunii lor. Salariaţii şi reprezentanţii lor în organizaţiile sindicale pretind o analiză a rezultatelor contabile.29

29 Capron M., Contabilitatea în perspectivă. Traducere de Sorin Nicolae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 118-119.

73

Cap. 4 Analiza poziţiei financiare a întreprinderii

Poziţia financiară a unei întreprinderi este reprezentată conform IAS de relaţia dintre activele, datoriile şi capitalurile proprii ale sale. Informaţii despre aceste structuri financiare sunt oferite în principal de bilanţ dar în completare şi celelalte elemente ale situaţiilor financiare pot furniza informaţii utile relativ la aceste elemente. Este vorba despre „Situaţia modificărilor capitalurilor proprii” precum şi o parte importantă din notele explicative ca de exemplu: „Activele imobilizate”, „Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli”, ”Repartizarea profitului”, „Situaţia creanţelor şi datoriilor”, „Principii, politici şi metode contabile”, „Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori economico-financiari”.

Analiza poziţiei financiare se poate defalca astfel:A. În funcţie de obiectivele urmărite în cadrul analizei poziţiei financiare regăsim:

a) Analiza de ansamblu a poziţiei financiare b) Analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii;c) Analiza capacităţii întreprinderii de a se adapta schimbărilor mediului în care îşi desfăşoară

activitatea (riscul)B. În funcţie de sursele de provenienţă ale informaţiilor privind poziţia financiară avem:a) Analiza poziţiei financiare în contextul valorificării informaţiilor bilanţiere (vom numi o astfel de

analiză drept o analiză simplă a poziţiei financiare);b) Analiza poziţiei financiare în contextul valorificării informaţiilor altele decât cele bilanţiere.

Această din urmă analiză vine să completeze prima categorie realizându-se astfel o analiză mai complexă a poziţiei financiare adică mai pertinentă, ea exploatând la maximum informaţiile oferite prin situaţiile financiare).Acest tip de analiză elemente ale poziţiei financiare care nu sunt reflectate prin bilanţ însă analiza acestora are o puternică valenţă informaţională. Ne referim aici la următoarele categorii de informaţii:

- Informaţii privind mişcările elementelor componente ale capitalurilor proprii cu o defalcare mult mai analitică în special la nivelul rezultatului reportat. Aceste informaţii se regăsesc în cadrul „Situaţiei modificărilor capitalurilor proprii”.

- Informaţii privind variaţia în timp a valorii brute şi a amortizării activelor imobilizate pe care le obţinem din Nota 1 denumită „Active imobilizate”.

- Informaţii suplimentare privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli care să detalieze categoriile de provizioane întocmite de întreprinderi prezentând şi o detaliere a variaţiei în timp a acestor categorii de provizioane (Nota 2 „Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli).

- Informaţii suplimentare privind creanţele şi datoriile întreprinderii care să prezinte: Valoarea fiecărui element al creanţelor la sfârşitul exerciţiului financiar de

raportare, creanţele fiind clasificate în funcţie de termenul de lichiditate – sub 1 an sau peste 1 an.

Valoarea fiecărui element de datorii detaliat pe cele trei termene de exigibilitate – sub 1 an, între 1-5 ani, peste 5 ani. În cadrul acestor datorii se vor pune în evidenţă: odatoriile pentru care s-au depus garanţii sau au fost depuse ipoteciovaloarea obligaţiilor pentru care s-au întocmit provizioaneovaloarea obligaţiilor privind plata pensiilor.

Aceste informaţii le regăsim în Nota 5 „Situaţia creanţelor şi datoriilor”

Informaţiile despre resursele economice controlate de întreprindere şi capacitatea sa din trecut de a modifica aceste resurse sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera numerar

74

sau echivalente ale numerarului în viitor. Informaţiile despre structura financiară sunt utile pentru a anticipa nevoile viitoare de creditare şi modul în care profiturile şi fluxurile viitoare de trezorerie vor fi repartizate între cei care au un interes faţă de întreprindere; acestea sunt utile şi pentru anticiparea şanselor întreprinderii de a primi finanţare în viitor. Informaţiile despre lichiditate şi solvabilitate sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele financiare scadente. Lichiditatea se referă la disponibilităţile de numerar în viitorul apropiat, după luarea în calcul a obligaţiilor financiare aferente acestei perioade. Solvabilitatea se referă la disponibilităţile de numerar pe o perioadă mai lungă de timp în care urmează să se onoreze angajamentele financiare scadente.

1. Analiza de ansamblu a poziţiei financiare

Primul pas în analiza poziţiei financiare îl reprezintă analiza de ansamblu a poziţiei financiare în cadrul căreia vom pune în evidenţă evoluţia şi mutaţiile structurale produse în cadrul structurilor poziţiei financiare respectiv în cadrul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii pe baza informaţiilor puse la dispoziţie prin situaţiile financiare. Sporirea valorii unei astfel de analize necesită investigarea situaţiilor financiare pe mai multe exerciţii financiare succesive.

1. Definiţii ale elementelor poziţiei financiareActivele reprezintă o sursă controlată de întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute de

la care se aşteaptă beneficii economice viitoare (paragraful 49 a din Cadrul general). Două criterii trebuie îndeplinite cumulativ pentru recunoaşterea unui activ (conform paragrafului 89 din Cadrul general ):

probabilitatea de realizare a unui beneficiu economic viitor; şi determinarea valorii/costului în mod credibil.

Datoriile reprezintă obligaţii actuale ale întreprinderii, rezultate din evenimente trecute şi prin decontarea cărora se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care să încorporeze beneficii economice (paragraful 49 b). Criteriile cumulative pentru recunoaşterea datoriilor sunt (conform paragrafului 91 din Cadrul general ):

probabilitatea unei ieşiri de resurse purtătoare de beneficii economice şi evaluarea să se poată face în mod credibil.

Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale. Cu alte cuvinte capitalurile proprii reflectă relaţia existentă între active şi datorii şi se determină ca diferenţă între activele şi datoriile întreprinderii. Conceptul de menţinere a capitalului este direct corelat cu performanţele/nonperformanţele întreprinderii, variaţia sa reflectând profitul net al întreprinderii.

Activele, datoriile şi capitalurile proprii reprezintă resursele controlate de întreprindere iar informaţii despre ele sunt furnizate în primul rând de bilanţ. Bilanţul contabil reprezintă deci un document de sinteză contabilă care evidenţiază resursele controlate de întreprindere la un moment „t”. Într-o prezentare sintetică structura resurselor economice controlate de întreprindere se prezintă astfel30:

30 Pop A şi colab, Bazele teoretico-metodologice ale contabilităţii în partidă dublă, Ed. Presa Universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pag. 44.

75

Resurse economice controlate de întreprindere

Active economice formate din: Pasive economice formate din:► Active imobilizate► Active circulante

► Datorii► Capitaluri proprii

2. Prezentarea în bilanţ a elementelor poziţiei financiare . Structura generală a elementelor poziţiei financiare prezentate cu ajutorul bilanţului, conform

reglementărilor legale în vigoare se prezintă astfel:

1. Active ACTIVE 1.1. Active imobilizate

1.2. Active circulante 1.3 Cheltuieli în avans2. Datorii

PASIVE2.1. Datorii pe termen mai mic de 1

an2.2. Datorii pe termen mai mare de

1 an 2.3.Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 2.4. Venituri în avans 3. Capitaluri proprii

Activele sunt reprezentate în bilanţ la valoarea netă contabilă care se obţine deducând din

valoarea de intrare a unui activ amortismentul şi provizioanele legal constituite.

3. Evaluarea elementelor poziţiei financiare în bilanţLa sfârşitul exerciţiului financiar resursele controlate de întreprindere sunt evaluate şi reflectate

în situaţiile financiare anuale la valoarea de intrare, respectiv valoarea contabilă, pusă de acord cu rezultatele inventarierii. În acest scop, valoarea de intrare sau contabilă se compară cu valoarea stabilită pe baza inventarierii, astfel:

a) Pentru elementele de activ: diferenţele constatate în plus între valoarea de inventar şi valoarea de

intrare nu se înregistrează în contabilitate, aceste elemente menţinându-se la valoarea lor de intrare;

diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar stabilită la inventariere şi valoarea contabilă netă a elementelor de activ se înregistrează în contabilitate pe seama unei amortizări suplimentare, în cazul activelor amortizabile pentru care deprecierea este ireversibilă sau se constituie un provizion pentru depreciere, atunci când deprecierea este reversibilă, aceste elemente menţinându-se, de asemenea, la valoarea lor de intrare.Prin valoare contabilă netă se înţelege valoarea de intrare, mai puţin amortizarea şi provizioanele pentru depreciere, cumulate.

b) Pentru elementele de pasiv de natura datoriilor: diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar şi valoarea de intrare nu se

înregistrează în contabilitate, aceste elemente menţinându-se la valoarea lor de intrare;

76

diferenţele constatate în plus între valoarea stabilită la inventariere şi valoarea de intrare a elementelor de pasiv de natura datoriilor se înregistrează în contabilitate prin constituirea unui provizion, aceste elemente menţinându-se, de asemenea, la valoarea lor de intrare.

.

În cazul resurselor economice controlate de întreprindere exprimate în valută evaluarea la sfârşitul exerciţiului financiar se face în funcţie de încadrarea lor în categoria elementelor monetare sau a celor monetare.

Elementele monetare sunt reprezentate de disponibilităţile băneşti precum şi toate elementele care reflectă un drept de primit sau o obligaţie de plătit. Într-o prezentare exhaustivă elementele monetare sunt redate în tabelul de mai jos:

ACTIVE monetare PASIVE monetare

fracţiune din capitalurile proprii formate din: fondul de participare la profit, alte fonduri care au surse de formare diferite de profit, subvenţiile pentru investiţii;

fracţiunile din imobilizările financiare reprezentate de creanţe imobilizate şi vărsăminte de efectuat pentru imobilizări financiare;

creanţe, lichidităţi sau echivalente de lichidităţi exprimate în monedă naţională;

operaţii în curs de clarificare activ;

prime privind rambursarea obligaţiunilor;

datorii, formate din: împrumuturi şi datorii asimilate, furnizori şi conturi asimilate, clienţi creditori, precum şi alte datorii, exprimate în moneda naţională.

operaţii în curs de clarificare pasiv;

În categoria elementelor nemonetare sunt cuprinse restul resurselor economice controlate de întreprindere. Într-o prezentare exhaustivă acestea sunt reprezentate de:

ACTIVE nemonetare PASIVE nemonetare

imobilizări necorporale şi corporale;

parte a imobilizărilor financiare formate din titluri de participare, imobilizări financiare sub formă de interese de participare, titluri puse în echivalenţă şi alte titluri imobilizate;

stocurile respectiv activele circulante materiale;

cheltuielile înregistrate în avans;

creanţele şi elementele de

capitalul şi rezervele formate din: capital social, primele legate de capital, diferenţele din reevaluare, rezerve, rezultatul reportat;

alte elemente ale capitalurilor proprii formate din alte fonduri (care au ca provenienţă profitul) şi provizioanele reglementate;

veniturile înregistrate în avans;

datoriile exprimate în valută.

77

trezorerie exprimate în valută.

Astfel: elementele monetare sunt evaluate prin transformarea în lei ţinând cont de cursul valutar existent

la data ieşirii din întreprindere, cu reflectarea diferenţelor de curs favorabile sau nefavorabile ca venituri respectiv cheltuieli cu diferenţele de curs valutar;

elementele nemonetare sunt evaluate prin transformarea în lei ţinând cont de cursul valutar existent la data intrării în întreprindere (cursul valutar în funcţie de care au fost evaluate la intrare).

4. Clasificarea activelor şi pasivelor bilanţiereCâteva grupări ale activelor şi pasivelor bilanţiere sunt relevante pentru a putea înţelege modul

cum sunt ele prezentate în bilanţ. Elementele de activ se grupează în bilanţ după natură, destinaţie, lichiditate şi efectele variaţiei de curs valutar iar elementele de pasiv se grupează în bilanţ după natură, provenienţă, exigibilitate şi de asemenea după efectele variaţiei de curs valutar Într-o prezentare schematică aceste clasificări se realizează după cum urmează:

ACTIV PASIV a) După natură 1. Active imobilizate 1. Datorii ce trebuie achitate la terţi 2. Active circulante 2. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 3 Cheltuieli în avans 3. Venituri în avans

b1) După destinaţie b2) După provenienţă 1. Active utilizate în mai multe cicluri financiare (active imobilizate)

1. Datorii faţă de terţi (datorii totale, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, venituri în avans)

2. Active utilizate într-un singur ciclu financiar (active circulante plus cheltuieli în avans)

2. Datorii faţă de acţionari/asociaţi (capital şi rezerve)

c1) După lichiditate c2) După exigibilitate1. Active cu lichiditate redusă (active imobilizate)2. Active cu lichiditate parţială (stocuri, creanţe, cheltuieli în avans)3. Active lichide (investiţii financiare pe termen scurt, casa şi conturi la bănci)

1. Datorii exigibile pe termen scurt (datorii curente, venituri în avans)2. Datorii exigibile pe termen lung (datorii pe termen de peste 1 an)3. Datorii cu exigibilitate nedeterminată (capital şi rezerve reprezentând datorii faţă de acţionari/asociaţi, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli,)

d) După efectele variaţiei de curs valutar1. Active monetare2. Active nemonetare

1. Pasive monetare2. Pasive nemonetare

1.1. Analiza evoluţiei (dinamicii) poziţiei financiare

Se bazează pe calculul unor indici în care posturile din bilanţ se exprimă sub forma modificărilor procentuale faţă de:

78

valoarea aceluiaşi post dintr-un an de bază, considerat 100 % pentru indicii cu baza fixă; sau succesiv pentru perioada precedentă, în cazul indicilor cu baza în lanţ.

1.1.1 Analiza dinamicii activelor

Aşa cum rezultă şi din schema de bilanţ prezentată mai sus activele sunt structurate în trei mari categorii şi anume:

I. Activele imobilizateII. Activele circulanteIII. Cheltuieli înregistrate în avans

Analiza dinamicii activelor presupune adâncirea analizei pe grupele de active şi în cadrul lor pe elemente componente.

I. Activele imobilizateActivele imobilizate reprezintă acea parte a activelor pe care întreprinderea intenţionează să le

deţină pe un anumit termen (de regulă mai mare de 1 an) şi care nu se consumă la prima lor utilizare.Activele imobilizate se structurează în:

1. Imobilizări necorporale2. Imobilizări corporale4. Imobilizări financiare

1. Imobilizările necorporaleO imobilizare necorporală este un activ identificabil nemonetar, fără suport material şi deţinut

pentru utilizare în procesul de producţie sau furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau pentru scopuri administrative.

În cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind: a) cheltuielile de constituire; b) cheltuielile de dezvoltare; c) concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile, drepturile şi alte valori similare; d) fondul comercial; e) alte imobilizări necorporale.

a) Cheltuielile de constituire sunt cheltuielile ocazionate de înfiinţarea sau dezvoltarea unei întreprinderi (taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare, cheltuieli privind emisiunea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, cheltuieli de prospectare a pieţei, de publicitate şi alte cheltuieli de această natură, legate de înfiinţarea şi extinderea activităţii persoanei juridice). Conform Codului Fiscal cheltuielile de constituire se amortizează pe o perioadă de maxim 5 ani. Informaţii foarte detaliate relativ la cheltuielile de constituire sunt prezentate detaliat în Nota 7 „Acţiuni şi obligaţiuni” satisfăcând astfel nevoile suplimentare de informare ale utilizatorilor situaţiilor financiare.

b) Cheltuielile de dezvoltare sunt reprezentate de cheltuielile efectuate de întreprinderi pentru dezvoltarea potenţialului de activitate. Dezvoltarea este aplicarea rezultatelor cercetării sau a altor cunoştinţe, în scopul realizării de produse sau servicii noi sau îmbunătăţite substanţial, înaintea stabilirii producţiei de serie sau utilizării. Exemple de activităţi de dezvoltare sunt: proiectarea, construcţia şi testarea producţiei intermediare sau folosirea intermediară a

prototipurilor şi modelelor; proiectarea uneltelor şi matriţelor care implică tehnologie nouă; proiectarea, construcţia şi operarea unei uzine pilot care nu este fezabilă din punct de vedere

economic pentru producţia pe scară largă; şi proiectarea, construcţia şi testarea unei alternative alese pentru aparatele, produsele, procesele,

79

sistemele sau serviciile noi sau îmbunătăţite.Aceste elemente sunt considerate imobilizări necorporale atunci când se apreciază că rezultatele cercetării se concretizează în elemente care vor genera beneficii economice viitoare (vor fi utile întreprinderii).

c) Concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile, drepturile şi alte valori similare sunt reprezentate de ansamblul cheltuielilor ocazionate de achiziţionarea sau realizarea prin efort propriu a brevetelor de invenţii şi inovaţii, a diverselor categorii de licenţe, a mărcilor de producţie sau de comerţ, a know-how-urilor precum şi a altor elemente similare.

d) Fondul comercial apare de regulă la achiziţia parţială sau totală de întreprinderi (fuziunea prin absorbţie) şi reprezintă diferenţa dintre costul de achiziţie şi valoarea justă, la data tranzacţiei, a părţii din activele nete ale întreprinderii achiziţionate.

e) În cadrul altor imobilizări necorporale se înregistrează programele informatice create de unitate sau achiziţionate de la terţi, pentru necesităţile proprii de utilizare, precum şi alte imobilizări necorporale.

Creşterea valorii imobilizărilor necorporale se poate realiza prin achiziţionarea de imobilizări necorporale, reevaluare. Scăderea imobilizărilor necorporale este explicabilă prin amortizare, vânzare, casare.

Analiza în dinamică a imobilizărilor necorporale vizează: IIC > 100 ceea ce înseamnă un ritm superior al intrărilor de imobilizări faţă de ieşirile de

imobilizări de la un an la altul. IIC = 100 ceea ce înseamnă un ritm constant al intrărilor faţă de ieşirile de imobilizări de la

un an la altul. IIC < 100 ceea ce înseamnă un ritm inferior al intrărilor de imobilizări faţă de ieşirile de

imobilizări de la un an la altul.

În general pentru întreprinderile româneşti se constată atât o pondere redusă a imobilizărilor necorporale în totalul imobilizărilor cât şi o tendinţă de scădere a valorii acestora ca urmare a amortizării lor.

2. Imobilizările corporale Imobilizările corporale sunt active imobilizate care:

1) sunt deţinute de o persoană juridică pentru a fi utilizate în producţia proprie de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative;

2) sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an; şi 3) au valoare mai mare decât limita prevăzută de reglementările legale în vigoare. În prezent limita

minimă este de 15 mil.Imobilizările corporale cuprind terenuri, construcţii, utilajele, instalaţiile, mijloacele de

transport, animale şi plantaţii, mobilier, aparatură birotică etc..

Caracteristica generală a imobilizărilor necorporale şi corporale (mai puţin a terenurilor) este faptul că valoarea lor se recuperează prin amortizare pe durata de viaţă utilă. Amortizarea reprezintă recuperarea treptată a valorii unei imobilizări necorporale şi/sau corporale prin includerea în cheltuielile curente a unei cote părţi din valoarea activului care se amortizează.

Atât imobilizările necorporale cât şi cele corporale pot fi reprezentate la un moment dat în bilanţ ca imobilizări în curs reprezentate:

pe de o parte de avansurile acordate furnizorilor de imobilizări necorporale şi/sau corporale; pe de altă parte de costul imobilizărilor necorporale şi/sau corporale neterminate până la

80

sfârşitul perioadei.

Valoarea imobilizărilor corporale se poate modifica în sensul creşterii sau scăderii de la un an la altul. Creşterea valorii imobilizărilor corporale se poate explica prin: reevaluări, modernizări, noi achiziţii. Scăderea valorii imobilizărilor corporale se poate explica prin scoatere din funcţiune, vânzare, recuperare a investiţiilor prin amortizare, trecerea imobilizărilor în categoria obiectelor de inventar. Valoarea netă contabilă a IC este reprezentată de valoarea de intrare a imobilizării diminuată cu amortizarea şi provizioanele legale constituite.

Analiza în dinamică a imobilizărilor corporale vizează două aspecte:

a) Analiza în dinamică a valorii nete contabile (valorii rămase)b) Analiza corelativă a dinamicii imobilizărilor corporale şi dinamica indicatorilor de volum

a) Analiza în dinamică a valorii rămase se poate prezenta la un moment dat sub trei aspecte: IIC > 100 ceea ce înseamnă un ritm superior al intrărilor de imobilizări faţă de ieşirile de

imobilizări de la un an la altul. IIC = 100 ceea ce înseamnă un ritm constant al intrărilor faţă de ieşirile de imobilizări de la

un an la altul. IIC < 100 ceea ce înseamnă un ritm inferior al intrărilor de imobilizări faţă de ieşirile de

imobilizări de la un an la altul.b) Analiza corelativă a dinamicii imobilizărilor corporale şi dinamica indicatorilor de volum (CAN) se poate prezenta sub trei aspecte:

IIC < ICAN adică imobilizările corporale generează beneficii economice viitoare într-un ritm superior dotării de care dispune (există o creştere a gradului de utilizare a imobilizărilor corporale). O astfel de corelaţie între cei doi indicatori poate însemna:

sporirea eficienţei mijloacelor fixe utilizate de întreprindere accelerarea vitezei de rotaţie a mijloacelor fixe scăderea necesarului relativ de imobilizări corporale (când se realizează aceeaşi

producţie sau o producţie suplimentară cu un volum de mijloace fixe mai mic) IIC = ICAN ceea ce înseamnă că imobilizările corporale generează beneficii economice

viitoare în acelaşi ritm. IIC > ICAN ceea ce înseamnă un ritm al dotărilor superior rezultatelor. Pentru o analiză

pertinentă se va adânci incursiunea pe categorii de imobilizări corporale pentru a se identifica categoriile care nu generează beneficii economice viitoare. O astfel de corelaţie între cei doi indicatori poate însemna:

diminuarea eficienţei mijloacelor fixe utilizate de întreprindere reducerea vitezei de rotaţie a mijloacelor fixe scăderea nivelului de eficienţă al mijloacelor fixe

3. Imobilizările financiareImobilizările financiare reprezintă titluri de valoare pe care întreprinderea intenţionează să le

deţină pe un anumit termen (de regulă mai mare de 1 an) şi din deţinerea cărora întreprinderea doreşte obţinerea unor venituri de natură financiară (sub formă de dobânzi sau dividende) şi, în cazul în care sunt reprezentate de acţiuni, exercitarea unui control sau a unei influenţe notabile asupra emitentului. Ele cuprind titlurile de participare, interese de participare deţinute, alte titluri imobilizate şi creanţele imobilizate.

Titlurile de participare reprezintă drepturile sub formă de acţiuni şi alte titluri cu venit variabil

81

deţinute de o societate în capitalul altor societăţi comerciale, a căror deţinere pe o perioadă îndelungată este considerată utilă acesteia.

Interesele de participare reprezintă drepturi deţinute în capitalul altei societăţi comerciale. Interesele de participare sunt deţinute pe termen lung în scopul garantării contribuţiei la activităţile persoanei juridice respective. Ele cuprind investiţii strategice şi investiţii în întreprinderi asociate.

O participare de 10% până la 20% în capitalul altei societăţi este o investiţie strategică. Titlurile de participare deţinute în capitalul întreprinderilor asociate într-o proporţie de 20-50%

asigură posibilitatea exercitării unei influenţe semnificative. Dacă o societate deţine controlul asupra unei alte societăţi, aceasta din urmă este filială pentru

societatea care deţine controlul (societate mamă). Controlul reprezintă capacitatea de a conduce politicile financiare şi operaţionale ale unei societăţi pentru a obţine beneficii din activitatea ei.

În categoria creanţelor imobilizate sunt cuprinse următoarele categorii: creanţe legate de participaţii, respectiv titlurile de participare şi interesele de participare,

reprezentate de împrumuturile acordate pe termen lung societăţilor la care se deţin titluri sau interese de participare;

împrumuturi acordate pe termen lung altor întreprinderi, la care nu se deţin titluri sau interese de participare, împrumuturi pentru care se percep dobânzi, potrivit legii.;

acţiuni proprii deţinute pe termen lung (mai mare de 1 an); şi alte creanţe imobilizate: garanţii, depozite şi cauţiuni depuse la terţi, depozite bancare indiferent

de termen etc..

În general o sporire a acestor imobilizări (IIF > 100) reprezintă o angajare a resurselor întreprinderii în activitatea altor firme. II. Activele circulante

În categoria activelor circulante se cuprind acele active care: a) sunt achiziţionate sau produse pentru consum propriu sau în scopul comercializării şi se aşteaptă a

fi realizate în termen de maxim 1 an; b) este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare; c) este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu este restricţionată.

Ciclul de exploatare al unei persoane juridice reprezintă perioada de timp dintre achiziţionarea materiilor prime care intră într-un proces de transformare şi finalizarea acestora în numerar sau sub forma unui echivalent de numerar.

Prin echivalente de numerar se înţelege investiţiile financiare pe termen scurt, uşor convertibile în numerar şi al căror risc de schimbare a valorii este nesemnificativ.

În categoria activelor circulante se cuprind:1. Stocurile2. Creanţele3. Investiţiile financiare pe termen scurt4. Casa, conturi la bănci

1. StocurileStocurile sunt active circulante:

o deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii;o în curs de producţie în vederea vânzării în aceleaşi condiţii ca mai sus; o sub forma de materii prime, materiale şi alte consumabile ce urmează a fi

folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii.

82

În cadrul stocurilor se cuprind:1. Stocurile de materii prime şi materiale formate din:

a) Materiile prime, care participă direct la fabricarea produselor şi se regăsesc în produsul finit integral sau parţial, fie în starea lor iniţială, fie transformată.

b) Materialele consumabile, care participă sau ajută la procesul de fabricaţie sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit. Acestea, la rândul lor, cuprind: materiale auxiliare – sunt adăugate materiilor prime pentru a facilita transformarea lor în

produse finite; combustibili – utilizaţi pentru funcţionarea utilajelor, instalaţiilor, mijloacelor de transport

precum şi pentru încălzirea locurilor de muncă respectiv pentru obţinerea energiei electrice şi/sau termice;

materiale pentru ambalat – utilizate, de regulă, în comerţul cu amănuntul pentru ambalarea mărfurilor comercializate;

piese de schimb – utilizate pentru înlocuirea unor componente uzate ale imobilizărilor corporale;

alte materiale consumabile, care nu sunt cuprinse mai sus.c) Materialele de natura obiectelor de inventar, care cuprind bunuri care participă la mai multe

cicluri de producţie dar au valori mai mici decât cele prevăzute de lege pentru a putea fi incluse în categoria imobilizărilor corporale.

d) Stocurile aflate la terţi, care cuprind bunurile de natura stocurilor trimise la terţi pentru depozitare, prelucrare .

2. Stocurile de produse finite formate din:a) Produsele, care la rândul lor cuprind:

produsele finite – reprezentate de bunurile realizate de întreprindere care au parcurs toate fazele procesului de producţie, corespund din punct de vedere calitativ, au fost recepţionate şi predate la un depozit de produse finite şi sunt destinate vânzării;

semifabricatele – reprezentate de bunurile realizate de întreprindere care au parcurs numai anumite faze ale procesului de producţie corespund din punct de vedere calitativ, au fost recepţionate şi predate la un depozit de semifabricate şi sunt destinate fie vânzării fie utilizării lor în continuare pentru obţinerea de produse finite;

produsele reziduale – reprezentate de deşeurile şi rebuturile rezultate în urma procesului productiv.

b) Stocurile aflate la terţi, care cuprind bunurile de natura stocurilor trimise la terţi pentru depozitare, prelucrare sau vânzare în regim de consignaţie.

3. Stocuri de mărfuri şi ambalaje cuprind:a) Mărfurile, reprezentate de bunurile achiziţionate de întreprindere în vederea revânzării lor ca atare (fără a suferi nici o prelucrare în interiorul întreprinderii) precum şi produsele obţinute de întreprindere comercializate prin magazinul propriu de desfacere.b) Ambalajele, care cuprind bunurile utilizate pentru protecţia altor bunuri pe timpul transportului,

depozitării sau comercializării.c) Animalele şi păsările, respectiv animalele născute şi cele tinere de orice fel (viţei, miei, purcei,

mânji şi altele) crescute şi folosite pentru reproducţie, animalele şi păsările la îngrăşat pentru a fi valorificate, coloniile de albine, precum şi animalele pentru producţie - lână, lapte şi blană.

d) Stocurile aflate la terţi, care cuprind mărfuri trimise la terţi pentru depozitare sau vânzare în regim de consignaţie.

83

4. Stocuri de producţie în curs de execuţie care reprezintă producţia care nu a trecut prin toate fazele procesului tehnologic, precum şi produsele nesupuse probelor şi recepţiei tehnice sau necompletate în întregime. Totodată, în cadrul producţiei în curs de execuţie se cuprind, de asemenea, lucrările şi serviciile, precum şi studiile în curs de execuţie sau neterminate.

1.1. Analiza în dinamică a stocurilor de materii prime, materialeVizează două aspecte:- ritmul modificării stocurilor- corelaţia între ritmul modificării stocurilor de materii prime, materiale (ISM), ritmul modificării

consumului de materiale (ICM) şi ritmul modificării indicatorilor de volum – cifra de afaceri netă (ICAN)

a) Privind ritmul modificării stocurilor pot exista următoarele situaţii: ISM >100 adică o creştere a stocului final de materii prime comparativ cu perioada

precedentă. Această creştere se poate datora:- aprovizionării în devans sau peste necesar- modificării în structura de fabricaţie- scăderii consumului specific- creşterii costului de achiziţie a materiilor prime de la furnizori- metode diferite de evaluare a stocurilor (FIFO; LIFO; CMP)- ritmul intrărilor devansează ritmul consumurilor în producţie

ISM >100 ceea ce reprezintă:- aprovizionare ritmică- consum specific constant- costuri de achiziţie constante- menţinerea structurii de fabricaţie

ISM < 100 reprezentând o scădere a stocurilor de materii prime faţă de perioada precedentă care se poate datora:

- reducerii cantităţii de materii prime aprovizionate- reducerii preţului de achiziţie al materiilor prime sau folosirea înlocuitorilor

cu preţuri reduse- creşterii consumurilor specifice- ritmul consumurilor devansează ritmul intrărilor de materii şi materiale

b) Privind analiza corelativă a celor trei indicatori se pot întâlni următoarele situaţii:b1) ISM >100, ICM >100, ICAN >100, ICAN > ICM

Aceasta înseamnă o creştere a stocurilor de materii prime şi materiale pe fondul creşterii gradului de valorificare a materiilor prime şi materialelor care se poate datora:

- reducerii consumului de materiale la unitatea valorică a cifrei de afaceri- accelerării vitezei de rotaţie a stocului de materii prime şi materiale prin:

- reducerea consumului specific şi/sau valoric- reducerea duratei ciclului de fabricaţie- modificarea structurii stocurilor

- creşterii preţului materialelor.

b2) ISM >100, ICM >100, ICAN >100, ICAN < ICM

Această situaţie reflectă o creştere a stocurilor de materii prime şi materiale pe fondul scăderii gradului de valorificare a materiilor prime şi materialelor. Factorii care pot duce la o astfel de

84

situaţie ar fi:- creşterii costurilor de achiziţie în condiţiile menţinerii nemodificate a

cantităţii aprovizionate- creşterii ponderii materialelor cu preţuri mari în totalul stocului- creşterii consumului specific normat de material la o unitate valorică a

cifrei de afaceri

b3) ISM >100, ICM >100, ICAN >100, ICAN =ICM

Situaţia presupune o creştere a stocurilor pe fondul creşterii costului de achiziţie al materiilor prime şi materialelor. b4) ISM >100, ICM > 100, ICAN < 100

Situaţia presupune o creştere a stocurilor pe fondul reducerii gradului de valorificare a materiilor prime, situaţie datorată:

- reducerii vânzărilor - creşterii normelor de consum- creşterii costului de achiziţie

b5) ISM < 100, ICM < 100, ICAN >100

Situaţia reflectă o situaţie favorabilă de scădere a stocurilor pe fondul creşterii gradului de valorificare a materiilor şi materialelor datorită:

- creşterii vânzărilor - reducerii normelor de consum - reducerii costului de achiziţie.

1.2. Analiza în dinamică a stocurilor de producţie în curs de execuţie (SPCE)Producţia în curs de execuţie este evaluată la cost de producţie. Dacă valoarea realizabilă netă a

producţiei în curs de execuţie este mai mică decât costul producţiei atunci valoarea la care se raportează în bilanţ este valoarea realizabilă netă. Producţia în curs de execuţie este influenţată de următorii factori:

- volumul fizic al producţiei (influenţează direct nivelul producţiei neterminate)- durata ciclului de fabricaţie (influenţează direct nivelul producţiei neterminate)- structura sortimentală influenţează nivelul şi evoluţia producţiei în curs, nivelul şi

evoluţia costului de producţie astfel: - dacă structura sortimentală se modifică în favoarea unor produse cu un cost de

producţie comparativ mai mic, are loc o scădere a valorii producţiei în curs- dacă structura sortimentală se modifică în favoarea unor produse cu un cost de

producţie comparativ mai mare, are loc o creştere a valorii producţiei în curs, cu consecinţe negative asupra echilibrului financiar

- costul de producţie influenţează în mod direct nivelul şi dinamica producţiei în curs.

Din compararea ritmului de modificare a stocurilor de producţie în curs de execuţie (ISPCE) cu ritmul de modificare a stocului de produse finite (ISPF) pot întâlni următoarele situaţii:

ISPCE > ISPF ceea ce reflectă o creştere a duratei ciclului de fabricaţie în paralel cu o creştere a costurilor de producţie având ca efecte:

- încetinirea vitezei de rotaţie a activelor circulante- imobilizări de active circulante- diminuarea profitului brut aferent producţiei stocate

ISPCE = ISPF reflectă o menţinere a duratei ciclului de fabricaţie în paralel cu o nemodificare a costurilor de producţie.

85

ISPCE < ISPF ceea ce reflectă o reducere a duratei ciclului de fabricaţie în paralel cu o reducere a costurilor de producţie având ca efecte:

- creşterea vitezei de rotaţie a activelor circulante- eliberări de active circulante- creşterea profitului brut aferent producţiei stocate

1.3. Analiza în dinamică a stocurilor de produse finite şi produse rezidualeValoarea produselor aflate în stoc este influenţată de următorii factori:

- volumul fizic al produselor aflate în stoc- structura produselor în stoc- costul efectiv al produselor

ISPF > 100 indică o creştere a stocului de produse finite faţă de perioada precedentă. Această situaţie se poate datora:

- nerespectării termenelor de livrare- creşterii volumului fizic al producţiei- creşterea costului de producţie unitar- modificării structurii de producţie în favoarea unor sortimente cu un cost de

producţie unitar mai mareISPF = 100 indică o menţinere a stocului final de produse finite faţă de anul anterior.ISPF < 100 indică o reducere a stocului de produse finite cu efecte favorabile pentru întreprindere

în condiţiile în care scăderea acestora nu afectează ritmul livrărilor.

1.4. Analiza în dinamică a stocurilor de mărfuriVizează aspecte legate de latura comercială a firme. Modificarea stocurilor de mărfuri depinde de următorii factori:

- raportul dintre ritmul aprovizionărilor şi ritmul desfacerilor de mărfuri- structura mărfurilor vândute- adaosul comercial practicat- metodele de evaluare a stocurilor la ieşirea din patrimoniu (FIFO, LIFO, CMP)

2. CreanţeleCreanţa în general reprezintă dreptul unei creditor de a solicita unui debitor o sumă de bani sau

anumite bunuri sau servicii.Principalele categorii de creanţe, clasificate în raport cu natura lor (categoriile de terţi cu care

entitatea întreţine relaţii economice), sunt:1) Creanţele comerciale care cuprind:

Creanţele faţă de furnizori reprezentate de avansurile acordate furnizorilor. Avansurile acordate furnizorilor constau în sumele acordate furnizorilor înainte de achiziţionarea de bunuri, lucrări şi servicii de la aceştia.

Creanţele faţă de clienţi reprezentate de contravaloarea neîncasată a bunurilor livrate, lucrărilor executate şi serviciilor prestate către aceştia, bunuri, lucrări şi servicii care reprezintă obiectul de activitate al întreprinderii.

Creanţele reprezentate de efectele comerciale (cambii, bilete la ordin) de primit. Cambia reprezintă un ordin dat de o persoană (emitentul cambiei) numită trăgător unui debitor de al său numit tras de a plăti la o anumită dată, o anumită sumă de bani (valoarea nominală a cambiei) unui creditor al emitentului numit beneficiar sau la ordinul acestuia din urmă. Beneficiarul unei cambii are trei posibilităţi:

să păstreze cambia până la scadenţă şi la data respectivă să o depună spre încasare;să andoseze (gireze) cambia către un alt creditor de al său, adică să transmită

86

cambia unui persoane faţă de care are o datorie în valoare egală cu valoarea nominală a cambiei pentru stingerea datoriei respective;să sconteze cambia la o bancă, adică să depună cambia respectivă spre încasare la o bancă înainte de data scadentă, iar în situaţia în care banca acceptă scontarea cambiei, să încaseze de la banca scontatoare valoarea nominală a cambiei mai puţin taxa de scont reţinută de bancă care acoperă comisioanele reţinute de bancă precum şi dobânda pentru perioada de la data scontării şi până la data scadenţei cambiei respective.

Biletul la ordin reprezintă un angajament al emitentului de a plăti la o anumită dată, o anumită sumă de bani (valoarea nominală a biletului la ordin) unui creditor de-al său sau la ordinul acestuia din urmă. Beneficiarul unui bilet la ordin are aceleaşi trei posibilităţi ca şi în cazul cambiei.

2)Creanţele legate de grup care includ: Sume de încasat de la societăţi din cadrul grupului reprezentate de eventualele ajutoare

financiare acordate societăţilor din cadrul grupului de către întreprindere precum şi de eventualele dobânzi aferente.

Sume de încasat din interese de participare care includ împrumuturi acordate societăţilor din grup în care întreprinderea are interese de participare precum şi dobânzile aferente

3) Creanţele faţă salariaţi reprezentate de: avansurile din salarii acordate angajaţilor (chenzina I); imputaţiile stabilite pentru angajaţi precum şi diverse alte sume de încasat de la salariaţi.

4) Creanţele faţă de buget reprezentate de impozite şi taxe de recuperat de la buget (impozite şi taxe plătite în plus). 5) Creanţele faţă de acţionari/asociaţi reprezentate de împrumuturile acordate acţionarilor/asociaţilor (în acest caz pe termen scurt) şi de dobânzile de încasat aferente. 6) Alte creanţe care includ creanţele faţă de alţi debitori reprezentate de diverse creanţe care nu pot fi încadrate în cazurile de mai sus, rezultate, de exemplu, din cedarea activelor imobilizate, din vânzarea obligaţiunilor etc.. Informaţii detaliate privind creanţele faţă de grup, faţă de buget, faţă de salariaţi şi alte creanţe le găsim în Nota 5 „Situaţia creanţelor şi datoriilor” deoarece în bilanţ valorile lor sunt raportate într-un singur post bilanţier.

Analiza în dinamică a volumului creanţelor trebuie apreciată prin prisma categoriilor de creanţe, ca elemente componente, astfel:

2.1. Analiza în dinamică a creanţelor comerciale:Creanţele comerciale sunt în directă legătură cu generarea cifrei de afaceri nete ca atare le vom

acorda o atenţie specială. a) ICCOM > 100 indică o creştere a activităţii comerciale a întreprinderii faţă de perioada precedentă care se poate datora:

- creşterii volumul fizic al vânzărilor- creşterii preţului de vânzare unitar al produselor s/sau serviciilor- prevederile contractuale privind termenele de încasare- garanţiile materiale constituite în cazul insolvabilităţii clienţilor debitori- structura vânzărilor- calitatea produselor.

O creştere a volumului creanţelor este justificată economic reflectând o dezvoltare a laturii comerciale a întreprinderii cu condiţia însă ca acestea să fie încadrate în termenele de încasare contractuale. În acest sens se va apela la informaţiile suplimentare cuprinse în Nota 5 „Situaţia

87

creanţelor şi datoriilor” unde sunt urmărite creanţele după diverse criterii inclusiv cele restante. O creştere a creanţelor pe termen mediu şi lung poate crea probleme de lichiditate financiară.

ICCOM = 100 indică o menţinere în timp a laturii comerciale a întreprinderii.ICCOM < 100 indică o restrângere a activităţii comerciale faţă de perioada precedentă.

b) Pentru o apreciere pertinentă a modului de evoluţie a creanţelor se impune corelaraea dinamicii creanţelor comerciale cu dinamica cifrei de afaceri nete putând rezulta următoarele situaţii:

ICCOM > 100, ICAN > 100 şi ICCOM > ICAN situaţie ce reflectă o acumulare a volumului creanţelor generând o viteză de rotaţie a acestora în scădere faţă de anul anterior, situaţie nefavorabilă dacă se menţine în timp.

ICCOM > 100, ICAN > 100 şi ICCOM < ICAN situaţie ce reflectă o dezvoltare a activităţii comerciale pe fondul creşterii în paralel a vitezei de rotaţie a creanţelor, situaţie favorabilă pentru întreprindere, dacă nivelul creanţelor comerciale se menţine în termenele contractuale.

ICCOM < 100, ICAN > 100 situaţie ce reflectă o dezvoltare a activităţii comerciale cu o încasare a creanţelor într-un ritm superior timpilor de facturare, situaţie favorabilă.

ICCOM > 100, ICAN < 100 situaţia indicând o acumulare a creanţelor comerciale fără realizarea unei activităţi comerciale corespunzătoare. Cauzele trebuie căutate în modul de selecţionare a clienţilor in direcţia ţintirii pe viitor a categoriilor de clienţi platnici, care să prezinte garanţii rezonabile de plata altfel întreprinderea se poate confrunta cu grave probleme de ilichiditate iar în timp de insolvabilitate şi risc de faliment.

2.2. Analiza în dinamică a altor categorii de creanţe: creanţe faţă de grup, creanţe faţă de buget, creanţe faţă acţionari şi asociaţi, creanţe faţă de salariaţi şi alte creanţe.O creştere a acestor categorii de creanţe trebuie apreciată prin prisma încadrării în Graficele de recuperare.

3. Investiţii financiare pe termen scurtInvestiţiile financiare pe termen scurt sunt titlurile de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.)

achiziţionate de întreprindere în scop speculativ (pentru revânzarea lor cât mai rapidă cu un preţ mai mare decât costul de achiziţie) sau în scopul anulării lor (posibilă numai în cazul acţiunilor sau obligaţiunilor proprii).

4. Casa şi conturi la bănciÎn această categorie intră activele care se regăsesc în forma de „bani” sau sunt uşor

transformabile în bani (mai poartă denumirea de numerar şi echivalente de numerar) astfel:a) Valorile de încasat, care cuprind cambii, bilete la ordin, cecuri deţinute în portofoliu pentru a fi

încasate.b) Disponibilităţile din contul curent, care cuprind sumele din conturile prin intermediul cărora sunt

realizate încasările şi plăţile fără numerar.c) Numerarul şi alte valori, care reprezintă sumele de bani păstrate în casieria întreprinderii

respectiv alte valori păstrate de întreprindere sub forma timbrelor fiscale şi poştale, biletelor de odihnă şi tratament, tichetelor de călătorie, bonurilor de masă etc..

d) Acreditivele, care reprezintă sumele depuse în conturi deschise la bănci la dispoziţia unor furnizori, pentru a-i asigura pe aceştia din urmă că, dacă vor efectua livrările sau prestările conform contractelor încheiate, vor încasa integral contravaloarea acestor livrări sau prestări.

e) Avansurile de trezorerie, care reprezintă sumele acordate de întreprindere unor angajaţi pentru acoperirea cheltuielilor cu deplasările şi delegaţiile în interes de serviciu (transportul, cazarea, diurna, diverse bunuri achiziţionate etc.).

88

Investiţiile financiare pe termen scurt împreună cu casa şi conturile la bănci reprezintă activele care se regăsesc în forma de numerar sau echivalente de numerar şi formează trezoreria întreprinderii. (mai poartă denumirea de numerar şi echivalente de numerar).

Analiza în dinamică a trezoreriei se realizează astfel: ITr > 100 reflectă o creştere valorică a trezoreriei care determină consolidarea stării de

lichiditate şi solvabilitate financiară cât şi menţinerea unui echilibru monetar şi pe această bază menţinerea capacităţii de autofinanţare a firmei. Această creştere a valorii trezoreriei se poate datora:- Accelerării vitezei de rotaţie a altor elemente de active circulante (stocuri şi creanţe)- Reducerea termenelor de încasare a creanţelor în raport cu termenele de achitare a

datoriilor faţă de furnizori- Un volum mai ridicat al creanţelor în raport cu datoriile

ITr = 100 ITr < 100 indică o degradare a stării de lichiditate care, dacă se întinde pe o perioadă mai

mare de timp, poate genera incapacitate de onorare a plăţilor imediate, întârzâieri în onorarea obligaţiilor care generează penalităţi suplimentare, nevoia de a apela la credite de trezorerie purtătoare de dobânzi. Potenţialii factori care ar duce la o reducere a volumului trezoreriei sunt aceiaşi, menţionaţi anterior doar că acum acţionează în sens opus.

Dacă un nivel scăzut al disponibilităţilor băneşti reprezintă o situaţie nefavorabilă, la fel de nefavorabilă este şi situaţia în care firma are la dispoziţie pentru o durată mai mare de timp un volum al disponibilităţilor mai mare decât necesarul curent. Acest lucru înseamnă:

- imobilizări de lichidităţi şi neangajarea lor în afaceri- lipsa unei politici de plasamente care să asigure , pe de-o parte menţinerea valorii

banilor iar pe de altă parte realizarea unor venituri suplimentare din dividende sau dobânzi şi/sau din vânzarea titlurilor de plasament la preţuri mai mari decât cele de achiziţie.

Observaţie: O categorie distinctă de active care însă nu apar separat în bilanţ este reprezentată de provizioanele pentru deprecieri care constată o depreciere probabil reversibilă a activelor la care se referă şi care poartă denumirea de active rectificative deoarece corectează (prin scădere) valoarea activelor la care se referă. Aceste provizioane se pot contabiliza în cazul tuturor activelor care pot suferi deprecieri probabil reversibile de valoare şi astfel există:

a) Provizioane pentru deprecierea imobilizărilor necorporale, corporale, în curs şi financiare.b) Provizioane pentru deprecierea stocurilor.c) Provizioane pentru deprecierea creanţelor faţă de clienţi, creanţelor faţă de acţionari şi a

creanţelor faţă de debitori diverşi.d) Provizioane pentru deprecierea investiţiilor financiare pe termen scurt.

Valoarea acestor provizioane diminuează împreună cu amortizarea (pentru activele amortizabile) valoarea de intrare în patrimoniu obţinându-se valoarea netă contabilă la care sunt raportate activele în bilanţ.

Stabilirea mărimii şi tipului provizioanelor pentru depreciere necesare se face la evaluarea resurselor economice controlate de întreprindere la sfârşitul exerciţiului financiar.

Informaţii cu privire la provizioanele pentru depreciere constituite de întreprindere le găsim în note le explicative.

III. Cheltuieli înregistrate în avans

89

Cheltuielile înregistrate în avans sunt reprezentate de chirii, abonamente, prime de asigurare şi alte asemenea achitate în prezent, dar care se referă la perioade viitoare.În general o creştere a cheltuielilor în avans reprezintă o direcţionare a surplusului monetar spre obţinerea unor beneficii viitoare.

Activele circulante împreună cu cheltuielile înregistrate în avans formează activele curente ale întreprinderii şi reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă datoriilor curente, capacitate exprimată în cadrul lichidităţii generale a întreprinderii denumită şi fond de rulment sau capital de lucru. Creşterea activelor curente comparativ cu exerciţiul precedent consolidează starea de lichiditate financiară generală a întreprinderii.

1.1.2. Analiza dinamicii datoriilor

Obligaţiile întreprinderii faţă de terţi sunt grupate în bilanţ astfel:I. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mică de 1 an

II. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de 1 an III. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli IV. Venituri în avans

Categoria cea mai mare a obligaţiilor întreprinderii este reprezentată de datoriile întreprinderii iar din punctul de vedere al informării utilizatorilor este foarte importantă separarea acestora în:

I. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mică de 1 an (datorii pe termen scurt); II. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de 1 an (datorii pe termen lung).

O datorie trebuie clasificată ca datorie pe termen scurt atunci când: se aşteaptă să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al persoanei

juridice; sau este exigibilă în termen de 12 luni de la data recunoaşterii ei.

Toate celelalte datorii trebuie clasificate ca datorii pe termen lung.La sfârşitul exerciţiului financiar întreprinderile trebuie să menţină în situaţiile financiare

clasificarea datoriilor pe termen lung purtătoare de dobândă în această categorie chiar şi atunci când acestea sunt exigibile în 12 luni dacă:

a) termenul iniţial a fost pentru o perioadă mai mare de 12 luni; şib) există un acord de refinanţare sau de reeşalonare a plăţilor, care este încheiat până la data

respectivă.Similar creanţelor şi datoriile sunt generate în relaţiile cu terţii şi în funcţie de natura lor în

contabilitate se clasifică astfel:1) Datorii financiar-bancare reprezentate de:

Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni reprezentate de valoarea obligaţiunilor emise de către o întreprindere precum şi de dobânzile de plătit aferente.

Creditele bancare reprezentate de împrumuturile contractate de la bănci de către o întreprindere precum şi de dobânzile de plătit aferente.

2) Datorii comerciale Datoriile faţă de furnizorii reprezentate de contravaloarea bunurilor, lucrărilor şi serviciilor

achiziţionate de la furnizori. Datoriile privind efectele comerciale de plătit reprezentate de cambiile şi biletele la ordin a căror

valoare nominală întreprinderea trebuie să o plătească. Datoriile faţă de clienţi reprezentate de avansurile acordate clienţilor. Avansurile primite de la

clienţi constau în sumele încasate de la clienţi înainte de livrarea bunurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor către aceştia.

90

3) Datorii legate de grup Împrumuturile primite de la societăţi din cadrul grupului reprezentate de eventualele ajutoare

financiare primite de la societăţi din cadrul grupului de către o întreprindere precum şi de eventualele dobânzi aferente.

Sume datorate privind interesele de participare care includ împrumuturi primite de la societăţi din grup în care întreprinderea are interese de participare precum şi dobânzile aferente.

4) Datorii faţă de salariaţi Datoriile faţă de salariaţi şi asimilate reprezentate de:

salariile nete cuvenite angajaţilor; indemnizaţiile şi ajutoarele de acordat în diverse situaţii precum şi alte datorii în

legătură cu salariaţii.5)Datoriile faţă de buget (stat) reprezentate de impozitele, taxele şi contribuţiile de plătit către

buget.6) Datoriile faţă de acţionari/asociaţi reprezentate de:

împrumuturile primite de la acţionari/asociaţi şi dobânzile de plătit aferente; dividendele de plătit acţionarilor/asociaţi; sumele de plătit în cazul retragerii sau excluderii unui acţionar/asociat. 7) Alte datorii unde includem datoriile faţă de alţi creditori reprezentate de obligaţii ale

întreprinderii care nu se încadrează în nici o categorie de mai sus.

Datoriile faţă de salariaţi, faţă de stat, faţă de acţionari şi asociaţi precum şi faţă de orice alţi creditori rămaşi sunt raportate în bilanţ împreună, în cadrul aceluiaşi post bilanţier. Pentru a obţine informaţii detaliate, se urmăreşte în mod suplimentar Nota 5 „Situaţia creanţelor şi datoriilor” care vine să completeze astfel necesităţile informaţionale ale utilizatorilor situaţiilor financiare.

Analiza în dinamică a datoriilor (atât sub 1 an cât şi peste 1 an) trebuie realizată pe categoriile de datorii, existând particularităţi de interpretare a rezultatelor aferente fiecărei categorii:

1.a) Analiza dinamicii datoriilor financiar bancare IDFB > 100 % indică o creştere a datoriilor financiar bancare faţă de anul de bază prin:

- contractarea de noi credite într-o sumă mai mare decât rambursările din aceeaşi perioadă - creşterea nivelului dobânzilor percepute - nerespectării termenelor de rambursare a ratelor scadente şi a dobânzilor aferente

Informaţii suplimentare asupra factorilor posibili de influenţă a serviciului datoriilor financiar bancare le regăsim în Nota 5 „Situaţia creanţelor şi datoriilor”.O creştere a serviciului datoriei datorată primului factor trebuie apreciată ca şi favorabilă atâta timp cât ea determină o dezvoltare viitoare a firmei. Acest aspect poate fi surprins în cadrul analizei financiare prin studierea efectului le levier financiar. Prin acest indicator se urmăreşte rezultatul financiar pozitiv sau negativ care rezultă ca urmare a folosirii creditului în calitate de capital. El se obţine comparând rentabilitatea economică (Re = Profit/Total active x 100) cu costul capitalului împrumutat (reprezentat de rata dobânzii d %) putând întâlni următoarele situaţii:

- dacă Re > rd % rezultă un efect de îndatorare pozitiv (favorabil) ceea ce înseamnă că îndatorarea produce beneficii economice viitoare- dacă Re < rd % rezultă un efect de îndatorare negativ (nefavorabil) ceea ce înseamnă că îndatorarea este ineficientă generând o diminuare a beneficiilor economice viitoare.Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa dintre rata

rentabilităţii economice şi rata dobânzii, fiind exprimat astfel:

91

În ceea ce priveşte al doilea factor, o creştere a serviciului datoriei cauzată de acesta nu poate fi apreciată decât nefavorabil generând costuri suplimentare majore reprezentate prin penalităţi de întârzâiere. Un astfel de aspect este un semnal de alarmă pentru menţinerea echilibrului monetar atât pe termen scurt cât şi pe termen lung. IDFB = 100 % indică o constanţă a serviciului datoriei financiar bancare. IDFB < 100 % indică o diminuare a serviciului datoriei financiar bancare, întreprinderea apelând

într-o măsură mai pronunţată la alte surse de finanţare pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt şi lung comparativ cu anul de bază.

1.b.) Analiza în dinamică a datoriilor comerciale IDC > 100 % indică o creştere a datoriilor comerciale faţă de anul anterior, creştere care se poate

explica prin:- creşterea volumului achiziţiilor şi/sau sau a costului de achiziţie pentru intrările

provenite de la terţi constând în materii prime, materiale, servicii etc.- majorarea termenelor contractuale de achitare a datoriilor- creşterea valorică a avansurilor primite de la clienţi

O creştere a datoriilor comerciale trebuie apreciată ca fiind favorabilă atâta timp cât ele se încadrează în termenul contractual deoarece ele sunt surse gratuite de finanţare a necesarului de fond de rulment Însă pentru o apreciere pertinentă a nivelului până la care pot creşte aceste datorii se impune efectuarea în mod suplimentar de comparaţii cu nivelul creanţelor aparţinând exploatării supervizând o existenţă permanentă a unui decalaj superior al nivelului plăţilor cu nivelul încasărilor

IDC = 100 % indică o constanţă în ce priveşte ritmul contractării de datorii comerciale. IDC < 100 % reflectă o diminuare a nivelului datoriilor comerciale întreprinderea apelând într-o

măsură mai pronunţată la alte surse de finanţare decât cele din activitatea comercială

1.c.) Analiza în dinamică a datoriilor legate de grup IDG > 100 % indică o creştere a datoriilor legate de grup faţă de anul anterior, creştere care se poate

explica prin:- o creştere a sumelor contractate de la societăţi din cadrul grupului- creşterea nivelului dobânzilor percepute - nerespectării termenelor de rambursare a ratelor scadente şi a dobânzilor aferente

În general, datoriile faţă de grup sunt puţin costisitoare, aplicându-se în spiritul ajutorării reciproce, un nivel al ratei dobânzii preferenţial, inferior ratei medii a dobânzii de pe piaţă. Nefiind totuşi surse gratuite de finanţate, creşterea nivelului acestor datorii trebuie apreciată prin prisma asigurării de beneficii economice viitoare rezonabile care să acopere costurile generate. IDG = 100 % indică o constanţă în ce priveşte ritmul contractării de datorii faţă de grup. IDG < 100 % reflectă o diminuare a datoriilor faţă de grup faţă de anul de bazăl în finanţarea

necesarului exploatării punându-se pe alte surse.

1.d.) Analiza în dinamică a datoriilor faţă de salariaţi IDS > 100 % indică o creştere a datoriilor faţă de salariaţi care se poate datora:

- creşterii salariilor nete cuvenite angajaţilor - creşterii numărului de angajaţi ca urmare a extinderii activităţii întreprinderii- creşterii calificării personalului- creşterii indemnizaţiilor şi ajutoarelor de acordat în diverse situaţii- creşterii ratei inflaţiei- creşterii productivităţii muncii

92

- neachitării la termen a datoriilor faţă de salariaţii întreprinderii O creştere a datoriilor de achitat către salariaţii întreprinderii nu trebuie în nici un caz să se datoreze neachitării lor la termen deoarece această situaţie poate genera mari revolte sindicale care va duce în final la deteriorarea generală a imaginii întreprinderii pe piaţă. Altfel acest surse de finanţare sunt surse gratuite de finanţare deci creşterea lor este benefică pentru finanţarea curentă a necesarului exploatării atâta timp cât se realizează un decalaj favorabil al încasărilor cu plăţile.

IDS = 100 % indică o constanţă în nivelul datoriilor faţă de salariaţi de la un an la altul, aceasta neexcluzând însă modicări de ritm în cadrul structurii acestor datorii.

IDS < 100 % reflectă o diminuare a datoriilor faţă de salariaţi faţă de anul de bazăi de influenţă ar fi aceiaşi cu cei menţionaţi anterior doar că acum au o influenţă inversă.

1.e.) Analiza datoriilor faţă de buget (datorii fiscale) IDF > 100 % reflectă o creştere a sarcinilor fiscale ale întreprinderii care se poate datora:

- creşterii bazei de calcul a impozitelor (creşterii profitului impozabil, creşterii nivelului salariilor, creşterii volumului de imobilizări supuse impozitării etc.)

- creşterii cotelor de impunere (a cotei impozitului pe profit, pe salarii, pe imobilizări, TVA, accize, etc.)

- renunţării la acordarea unor facilităţi fiscale ce fusese valabilă în anul de bază- nerespectării termenelor de plată.

O creştere a datoriilor fiscale este inevitabilă şi trebuie apreciată ca atare atâta timp cât ea se datorează altor cauze decât cea reprezentată de neachitarea lor la scadenţă. Întreprinderea trebuie să-şi gestioneze eficient raportul creanţe/datorii astfel încât sub nici o formă să nu apeleze la surse suplimentare de finanţare neachitându-şi sarcinile fiscale. Acest lucru nu numai că va atrage penalităţi usturătoare de întârzâiere dar mai mult va genera o imagine şifonată a întreprinderii în faţa potenţialilor creditori. IDF = 100 % reflectă o menţinere a sarcinilor fiscale faţă de anul de bază. IDF < 100 % indică o diminuare a datoriilor fiscale factorii de influenţă fiind aceiaşi cu cei

menţionaţi anterior dar de sens invers. O reducere a sarcinilor fiscale va trebui însă să surprindă cauzele generatoare având importanţă dacă ea se datorează unor eventuale facilităţi fiscale sau ea datorându-se de exemplu restrângerii activităţii.

1.f.) Analiza în dinamică a datoriilor faţă de acţionari/asociaţi IDA > 100 % reflectă o creştere a acestor datorii care se poate datora:

- creşterii împrumuturior primite de la acţionari/asociaţi şi dobânzile de plătit aferente;- creşterii nivelului dividendelor de plătit către acţionarilor/asociaţi;- creşterii sumelor de plătit în cazul retragerii sau excluderii unui acţionar/asociat.

Creşterea nivelului acestor datorii trebuie apreciată pe de-o parte favorabil atunci când ea este rezultatul implicit al unei creşteri de profit iar pe de altă parte nefavorabil dacă ea se datorează unor împrumuturi care generează cheltuieli cu dobânzile şi acestea au un nivel semnificativ.

În general, pentru o bună gestionare a datoriilor întreprinderea va apela finanţarea nevoilor sale astfel:

- pentru finanţarea activelor imobilizate întreprinderea va utiliza capitalul propriu şi pentru necesităţi suplimentare datorii cu termen de scadenţă mai mare de 1 an, reprezentate în principal de datorii financiar-bancare

- pentru finanţarea activelor curente întreprinderea va apela în general, la surse de finanţare curente (pasive curente) în ordinea directă a costurilor pe care le implică, începând cu datoriile cu costuri reduse şi continuând cu cele financiar - bancare care implică costurile cele mai mari, cu menţiunile efectuate pe parcurs care vizează

93

menţinerea unei imagini luminoase a întreprinderii în ochii creditorilor.

III. Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli.Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli reprezintă pasive cu exigibilitate incertă şi se constituie

pentru elemente cum sunt: a) litigiile, amenzile şi penalităţile, despăgubirile, daunele şi alte datorii incerte;b) cheltuielile legate de activitatea de service în perioada de garanţie şi alte cheltuieli privind

garanţia acordată clienţilor; c) alte provizioane.

Un provizion pentru riscuri şi cheltuieli este recunoscut dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

(i) există o obligaţie curentă generată de un eveniment anterior; (ii) este probabilă efectuarea unor plăţi pentru onorarea obligaţiei respective; şi (iii) suma poate fi estimată credibil.

Valoarea constituită ca provizion trebuie să reprezinte cea mai bună estimare la data bilanţului a costurilor necesare stingerii obligaţiei curente. Aceste provizioane reprezintă în fapt surse la dispoziţia întreprinderii până în momentul producerii riscurilor pentru care s-au constituit, neavând o scadenţă determinată. Din aceste motive, în analizele financiare această categorie este asimilată categoriei capitalurilor proprii ca şi surse prin definiţie cu o scadenţă nedeterminată.

Analiza în dinamică a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli vizează următoarele aspecte: IPR > 100 indică o creştere a acestor tipuri de provizioane faţă de anul de bază, fie

datorită constituirii de noi provizioane fie datorită majorării celor precedente IPR =100 indică o menţinere a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli la acelaşi nivel IPR < 100 indică o diminuare a acestor categorii de provizioane fie datorită anulării lor ca

urmare a rămânerii lor fără obiect fie datorită diminuării lor ca urmare a reconsiderării valorii activelor pentru care au fost constituite.

Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt prezentate detaliat în Nota 2 „Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli” reflectând şi o detaliere a variaţiei în timp a acestor categorii de provizioane). Pentru o analiză detaliată a dinamicii acestor provizioane se impune deci exploatarea informaţiilor suplimentare reflectate prin această notă.

IV. Veniturile în avans.În această categorie sunt cuprinse:

1. Subvenţiile pentru investiţii2. Veniturile înregistrate în avans

Subvenţiile pentru investiţii reprezintă sumele primite cu titlu gratuit şi care au un caracter nerambursabil pentru acordarea cărora, principala condiţie este ca întreprinderea beneficiară să cumpere, construiască sau achiziţioneze active cu ciclu lung de fabricaţie şi/sau de utilizare. Sunt asimilate subvenţiilor pentru investiţii donaţiile primite de imobilizări necorporale, corporale şi în curs precum şi plusurile constatate la inventariere pentru categoriile respective de active.

Veniturile înregistrate în avans sunt reprezentate de chirii, abonamente, prime de asigurare şi alte asemenea încasate în prezent, dar care se referă la perioade viitoare.

Analiza în dinamică a veniturilor în avans vizează următoarele aspecte: IVav > 100 indică o creştere a veniturilor în avans faţă de anul de bază aceasta

reprezentând o creştere pe viitor a capitalurilor proprii ale întreprinderii într-un ritm mai accentuat.

IVav =100 indică o menţinere la acelaşi nivel a veniturilor în avans IVav < 100 indică o diminuare a veniturilor în avans faţă de anul de bază aceasta ducând

la o creştere a capitalurilor proprii într-un ritm mai redus

94

Pe baza informaţiilor detaliate în note, această categorie de venituri în avans se va detalia pe venituri înregistrate în avans şi subvenţii pentru investiţii, punând în evidenţă astfel valenţe informaţionale suplimentare, necesare utilizatorilor analizei financiare.

1.13. Analiza dinamicii capitalurilor proprii

Capitalurile proprii reprezintă dreptul acţionarilor (interesul rezidual) în activele întreprinderii, după deducerea datoriilor acestora.

Dacă avem în vedere recunoaşterea capitalurilor proprii mai puţin cea a rezultatelor (despre care vom vorbi în paragraful următor) aceasta se face în momentul în care sunt generate beneficii economice pentru întreprindere dar care nu vor fi recunoscute ca venituri (în rezultat) pentru a nu putea fi distribuite acţionarilor sub formă de dividende.

În categoria capitalurilor proprii sunt cuprinse:1. Capitalul social2. Primele legate de capital3. Rezervele din reevaluare4. Rezervele5. Rezultatul reportat6. Rezultatul exerciţiului

1. Capitalul social care reprezintă contribuţia acţionarilor/asociaţilor într-o întreprindere. Capitalul social poate fi:

Capital social subscris nevărsat reprezentat de partea din capitalul social care nu a fost încă depusă de către acţionari/asociaţi.

Capital social subscris vărsat reprezentat de partea din capitalul social care a fost pusă deja la dispoziţia întreprinderii de către acţionari/asociaţi.

Capitalul social al unei întreprinderi este egal cu valoarea nominală totală a acţiunilor/părţilor sociale emise de întreprinderea respectivă.

Analiza în dinamică a capitalului social vizează următoarele aspecte: IKsoc > 100 indică o majorare a capitalului social ca urmare a necesităţilor suplimentare de

capital apărute. Majorarea capitalului social se poate face prin majorarea numărului de acţiuni/părţi sociale sau prin majorarea valorii nominale a unei acţiuni/părţi sociale în urma unor operaţiuni economice reprezentate în principal de: primirea de noi aporturi în bani sau în natură de la acţionari/asociaţi vechi şi/sau noi, încorporarea altor elemente de capitaluri proprii în capitalul social, transformarea unor datorii în capital social, operaţiuni de fuziune etc..

IKsoc = 100 indică o menţinere la acelaşi nivel a capitalului social. IKsoc < 100 indică o diminuare a capitalului social care se poate face prin diminuarea numărului

de acţiuni/părţi sociale sau prin majorarea valorii nominale a unei acţiuni/părţi sociale în urma unor operaţiuni economice reprezentate în principal de: retragerea unuia sau mai multor acţionari/asociaţi, răscumpărarea şi anularea acţiunilor proprii, acoperirea unor pierderi din capitalul social, operaţiuni de divizări etc..

2. Primele legate de capital apar în cazul operaţiunilor de majorare a capitalului social şi reprezintă diferenţa dintre valoarea echivalentului primit în schimbul acţiunilor/părţilor sociale şi valoarea nominală a lor. Primele legate de capital cuprind:

Primele de emisiune – apar în cazul emisiunii de acţiuni cu încasare în numerar sau în contul curent şi reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune a acţiunilor/părţilor sociale şi

95

valoarea nominală a lor.Exemplu: O societate comercială pe acţiuni are următoarea situaţie la un moment dat: capital social integral vărsat 1.000.000.000 lei divizat în 10.000 acţiuni cu o valoare nominală de 100.000 lei/acţiune şi alte capitaluri proprii (rezerve) 250.000.000 lei. Adunarea Generală a Acţionarilor hotărăşte majorarea capitalului social prin emisiunea a 2.000 noi acţiuni, valoarea de emisiune fiind egală cu valoarea matematică – contabilă a lor. Valoarea matematică – contabilă (VMC) a unei acţiuni se determină potrivit relaţiei:

= 125.000 lei/acţiune. Prima de emisiune aferentă unei acţiuni se determină ca diferenţă între valoarea de

emisiune (valoarea matematică – contabilă) şi valoarea nominală a unei acţiuni, adică 125.000 lei/acţiune – 100.000 lei/acţiune = 25.000 lei/acţiune.

Prima de emisiune totală recunoscută de întreprindere se determină înmulţind prima de emisiune aferentă unei acţiuni cu numărul de acţiuni noi emise, adică 25.000 lei/acţiune x 2.000 acţiuni = 50.000.000 lei.

Primele de fuziune – apar în cazul fuzionării prin absorbţie şi se determină ca diferenţă între valoarea întreprinderii absorbite şi valoarea nominală a acţiunilor/părţilor sociale emise în schimb.

Primele de aport – apar în cazul aporturilor în natură şi se determină ca diferenţă între valoarea justă a activelor aportate şi valoarea nominală a acţiunilor/părţilor sociale emise în schimb.

Primele de conversie a obligaţiunilor în acţiuni – apar în cazul conversiei obligaţiunilor în acţiuni şi se determin ca diferenţă între suma datoriilor faţă de deţinătorii de obligaţiuni care se convertesc (valoarea de emisiune plus eventualele dobânzi aferente) şi valoarea nominală a acţiunilor emise în schimb.

Primele legate de capital, în general sunt încorporate, în funcţie de hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor/Asociaţilor, fie în categoria altor rezerve fie în capitalul social.Observaţie: Mărimea primelor de fuziune, aport respectiv de conversie a obligaţiunilor în acţiuni se stabileşte similar celor de emisiune cu precizarea că valoarea de emisiune a acţiunilor din relaţia de calcul este înlocuită cu valoarea întreprinderii absorbite – în cazul fuziunilor, cu valoarea de aport – în cazul aporturilor în natură, respectiv cu sumele datorate deţinătorilor de obligaţiuni la data conversiei – în cazul conversiei obligaţiunilor în acţiuni.

Analiza în dinamică a primelor legate de capital vizează următoarele aspecte: IPK > 100 indică o creştere a primelor legate de capital ce va determina o creştere a

capitalurilor proprii IPK = 100 indică o menţinere la acelaşi nivel a primelor legate de capital. IPK < 100 indică o diminuare a primelor legate de capital şi implicit o diminuare a capitalurilor

proprii.

3. Rezervele din reevaluare care reprezintă plusul de valoare obţinut în cazul reevaluării imobilizărilor corporale. Reevaluarea imobilizărilor corporale trebuie făcută atunci când valoarea actuală a respectivelor imobilizări diferă semnificativ de valoarea netă contabilă a lor. Totodată, în situaţia în care este reevaluată o imobilizare corporală trebuie reevaluate toate imobilizările corporale de aceeaşi natură (din aceeaşi clasă).

Analiza în dinamică a rezervelor din reevaluare poate surprinde la un moment dat unul din următoarele aspecte:

IRreev > 100 indică o creştere a rezervelor din reevaluare realizată în condiţiile prezentate anterior.

96

I IRreev = 100 indică o menţinere la acelaşi nivel a rezervelor din reevaluare faţă de anul de bază.

I IRreev < 100 indică o diminuare a rezervelor din reevaluare realizată de asemenea în condiţiile prezentate mai sus.

4. Rezervele care reprezintă acea parte din capitalurile proprii care se constituie în principal din profitul obţinut de o întreprindere pe care acţionarii/asociaţii consimt să-l lase la dispoziţia întreprinderii (să-l capitalizeze) sau, în cazuri excepţionale, din alte surse (cum ar fi primele legate de capital, rezervele din reevaluare etc.). rezervele constituite de o întreprindere pot fi:

Rezervele legale care se constituie potrivit prevederilor legale. În prezent în România, potrivit Legii nr. 31/1990, întreprinderile trebuie să constituie anual rezerve legale în cotă de 5 % din profitul brut al anului respectiv până ce rezervele legale constituite ajung la 20 % din capitalul social. În situaţia în care aceste rezerve sunt utilizate pentru acoperirea pierderilor, pentru majorarea capitalului social sau sunt distribuite acţionarilor cota parte utilizată nu mai poate fi reconstituită din profitul brut al exerciţiilor financiare viitoare.Exemplu: O întreprindere are la sfârşitul exerciţiului financiar N următoarea situaţie: capital social 400.000.000 lei, rezerve legale 36.000.000 lei, profit brut 1.000.000.000 lei. Rezerva legală posibil de constituit este dată de cea mai mică dintre sumele S1 şi S2, unde:S1 = 5 % x profitul brut = 5 % x 1.000.000.000 lei = 50.000.000 leiS2 = 20 % x capitalul social – rezerva legală constituită anterior = 20 % x 400.000.000 lei – 36.000.000 lei = 44.000.000 lei.În această situaţie rezerva legală posibil de constituit este de 44.000.000 lei.

Rezervele pentru acţiuni proprii care se constituie în situaţia în care la sfârşitul exerciţiului financiar (în principiu la data stabilirii persoanelor care încasează dividendele) întreprinderea îşi deţine o parte din propriile acţiuni şi sunt reprezentate de mărimea dividendelor cuvenite acţiunilor respective. În momentul în care întreprinderea nu va mai deţine acţiunile proprii (le vinde sau le anulează) rezervele pentru acţiuni proprii vor fi încorporate în rezultatul reportat fiind la dispoziţia acţionarilor.

Rezervele statutare sau contractuale care se constituie din profitul net al unui exerciţiu financiar potrivit prevederilor statutului sau contractului de societate. Aceste rezerve pot fi utilizate potrivit prevederilor statutului sau contractului de societate pentru acoperirea pierderilor, pentru majorarea capitalului social sau în alte scopuri.

Alte rezerve care se constituie din profitul net al unui exerciţiu financiar potrivit hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor/Asociaţilor sau din alte surse, potrivit prevederilor legale. Utilizarea acestor rezerve se face pentru acoperirea pierderilor sau pentru majorarea capitalului social, potrivit hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor/Asociaţilor

Analiza în dinamică a rezervelor poate surprinde următoarele situaţii: IR > 100 indică o creştere a rezervelor ce va determina o creştere a capitalurilor proprii IR = 100 indică o menţinere la acelaşi nivel a rezervelor IR < 100 indică o diminuare a rezervelor şi implicit o diminuare a capitalurilor proprii.

Pentru o analiză în dinamică detaliată a rezervelor se exploatează informaţiile suplimentare furnizate de „Situaţia modificării capitalului propriu”.

5. Rezultatul exerciţiului care reprezintă diferenţa între veniturile unui exerciţiu şi cheltuielile aceluiaşi exerciţiu. Rezultatul exerciţiului se calculează lunar, cumulat de la începutul exerciţiului, iar la sfârşitul exerciţiului el poate fi:

b) Profit – în situaţia în care veniturile unui exerciţiu financiar sunt mai mari decât cheltuielile aceluiaşi exerciţiu financiar. În această situaţie, după constituirea rezervelor legale şi a celor

97

pentru acţiuni proprii (dacă este cazul) ceea ce rămâne este repartizat pe destinaţii potrivit hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor/Asociaţilor fie pentru constituirea de rezerve fie pentru dividende.

c) Pierdere – în situaţia în care veniturile unui exerciţiu financiar sunt mai mici decât cheltuielile aceluiaşi exerciţiu financiar. În această situaţie această pierdere este acoperită potrivit hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor/Asociaţilor. Potrivit prevederilor legale o pierdere poate fi acoperită din profitul brut al maxim următoarelor 5 exerciţii financiare, urmând ca diferenţa rămasă să fie acoperită din alte capitaluri proprii sau din contribuţii ale acţionarilor/asociaţilor.Se apreciază favorabil o obţinere de profitului net iar în dinamică o creştere a acestuia deoarece

această categorie reprezintă principala cale de autofinanţare a întreprinderii. Referitor la explicarea dinamicii repartizării profitului, analistul financiar va utiliza informaţiile

suplimentare furnizate de Nota 3 „Repartizarea profitului” respectiv repartizarea acestuia pe principalele destinaţii: rezerve legale, acoperirea pierderii contabile sau dividende precum şi partea din profit rămasă nerepartizată.

6. Rezultatul reportat care reprezintă: Profitul exerciţiului sau exerciţiilor financiare anterioare, care încă nu a fost repartizat pe

destinaţii; sau Pierderea exerciţiului sau exerciţiilor financiare anterioare, care încă nu a fost acoperită.

7. Patrimoniul public care reprezintă partea din patrimoniul regiei constituită din bunurile proprietate publică pe care regia le are în administrare. Se evidenţiază distinct de patrimoniul regiei.

Capitalurile proprii plus patrimoniul public reprezintă totalul capitalurilor întreprinderii.

98

1.2. Analiza structurii poziţiei financiare

Acest tip de analiză vine să surprindă mutaţiile structurale survenite în cadrul celor trei ccomponente ale poziţiei financiare: active, datorii şi capital propriu.

1.2.1. Analiza structurii activelor

Ratele de structură generale ale activelor se diferenţiază în:

1. Rata generală a imobilizărilor

2. Rata generală a activelor circulante

3. Rata cheltuielilor în avans

4. Rata activelor curente

O creştere a ratei imobilizărilor faţă de anul de bază semnifică o consolidare, modernizare a insfrastructurii întreprinderii care are consecinţe favorabile în direcţia creşterii credibilităţii firmei în faţa investitorilor şi ai creditorilor. De asemenea însă o imobilizare prea mare de active imobilizate poate crea pe termen scurt probleme de lichiditate financiar, dacă întreprinderea nu dispune de suficient numerar pentru finanţarea afacerilor curente.

Rata activelor circulante pune în evidenţă dimensiunea propriu-zisă a afacerii derulate de întreprindere în decursul exerciţiului financiar. Această rată diferă de la o ramură la alta şi de la un sector la altul. O imobilizare consistentă în stocuri şi creanţe generează probleme de lichiditate pe termen scurt.

Rata cheltuielilor în avans pune în evidenţă direcţionarea resurselor financiare ale întreprinderii în perioada curentă pentru obţinerea de beneficii în perioada următoare. În întreprinderile din România rata cheltuielilor în avans este nesemnificativă.

În general în România există următoarea repartizare a structurii elementelor principale de activ în total:Rate de

structură activIndustrie Comerţ

RAI 70 % 40 -50 %RAc 29 % 40 -50 %RCav 1 % 0 %

Aflarea cauzelor finale care au generat mutaţii structurale în cadrul activelor presupune descompunerea ratelor pe elemente componente.

1. Rata generală a activelor imobilizate (RAI) se descompune pe elemente componente astfel:1.1. Rata imobilizărilor necorporale indică ponderea activelor necorporale în totalul activelor

imobilizate.

1.2. Rata imobilizărilor corporale evidenţiază ponderea imobilizărilor corporale în totalul activului imobilizate.

99

Mărimea acestui indicator este determinată în primul rând de natura activităţii. În ramurile industriei grele şi cele care solicită echipamente importante ca volum şi costisitoare rata înregistrează valori ridicate. Este foarte greu a determina un nivel optim al acestei rate în cadrul aceleiaşi ramuri sau sector de activitate. Totuşi, RIC poate indica o capacitate a întreprinderii de a se adapta schimbărilor bruşte ale tehnicii sau cerinţelor pieţei. Ca atare, întreprinderile cu o valoare mare a acestei rate vor fi mai puţin mobile în transformarea acestor categorii de active în disponibilităţi.1.3. Rata imobilizărilor financiare pune în evidenţă politica întreprinderii de investiţii pe piaţa de capital prin determinarea ponderii imobilizărilor financiare în totalul activelor imobilizate.

O creştere a acestei rate arată expansiunea financiară a relaţiilor cu terţe firme iar scăderea sa arată o neangajare a firmei în operaţiuni de capital.

O modificare a acestor rate faţă de perioada precedentă pune în evidenţă modificarea politicilor întreprinderii care pot să aibă o orientare la un moment dat către investiţii în capacităţi productive, investiţii nemateriale sau către investiţii pe piaţa de capital.

☻▲ Ca tendinţă,, se apreciază favorabil o reducere a activelor imobilizate în special a celor corporale, aceasta reflectând o creştere a flexibilităţii firmei şi respectiv o creştere a capacităţii ei de a se adapta conjuncturilor pieţei.

☺▼ O creştere a acestor rate la un moment nu înseamnă însă că trebuie apreciată ca fiind nefavorabilă atâta timp cât investiţiile respective au fost necesare pentru o dezvoltare viitoare a întreprinderii şi o creştere a valorii sale în final. Ca urmare o creştere a acestor rate dat trebuie apreciată prin prisma existenţei unei capacităţi a activelor respective de a genera beneficii economice viitoare. În acest sens se impune ca analiza ratelor de structură a activelor imobilizate să fie completată în mod corespunzător cu analiza vitezelor de rotaţie ale elementelor componente de active imobilizate determinate astfel: Viteza de rotaţie a activelor imobilizate:

o Exprimată ca număr de rotaţii , arată numărul de rotaţii pe care îl fac activele

imobilizate pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.

o Exprimată ca durată în zile a unei rotaţii , arată durata în zile a unei

rotaţii a activelor imobilizate. Viteza de rotaţie a imobilizărilor necorporale:

o Exprimată ca număr de rotaţii , arată numărul de rotaţii pe care îl fac

imobilizările necorporale pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.


rotaţii a imobilizărilor necorporale. Viteza de rotaţie a imobilizărilor corporale:


imobilizările corporale pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.


rotaţii a imobilizărilor corporale Viteza de rotaţie a imobilizărilor financiare:

100


imobilizările financiare pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.


rotaţii a imobilizărilor financiare.

În cadrul vitezei de rotaţie a unui element de activ (sau pasiv), dacă valoarea coeficientului vitezei de rotaţie este în creştere atunci durata în zile a unei rotaţii este în scădere şi invers, deoarece între cei doi indicatori există o relaţie invers proporţională.

☻▲ Dacă vitezele de rotaţie a elementelor de activ imobilizat prezentate mai sus cresc în acelaşi ritm sau într-un ritm superior cu ratele de structură corespunzătoare, rezultă că imobilizările respective generează beneficii viitoare superioare sau cel puţin egale cu valoarea investiţiei.

☺▼ Dacă însă vitezele de rotaţie scad iar ratele de structură cresc pentru aceleaşi elemente de active imobilizate, atunci acele active nu vor genera beneficii economice viitoare pe măsură.

2. Rata generală a activelor circulante (RAC) se descompune pe elemente componente astfel:2.1. Rata stocurilor indică ponderea stocurilor în totalul activelor circulante, după relaţia:

Rata stocurilor ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura activităţii, ea fiind mai ridicată la întreprinderile din sfera producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale. Durata ciclului de fabricaţie se reflectă în mod direct în această rată, întreprinderile cu un ciclu lung de fabricaţie înregistrând o valoare a ratei stocurilor ridicată. De asemenea o creştere a volumului activităţii generează o sporire justificată a stocurilor. Dar, totodată nivelul stocurilor poate fi afectat şi de diverşi factori conjuncturali ai pieţei, putând exista la un moment dat aprovizionări peste necesar mai ales la unele materii prime la care sunt fluctuaţii pronunţate de preţ.

Ca atare, dată fiind complexitatea factorilor de influenţă nu putem determina un nivel de referinţă al ratei stocurilor dintr-o anumită ramură sau sector de activitate.

☺▼ În general, ca tendinţă, însă o creştere a stocurilor faţă de anul precedent se apreciază nefavorabil deoarece presupune imobilizări suplimentare de fonduri, numerar şi echivalente de numerar. Însă pentru o analiză pertinentă se impune defalcarea ratei stocurilor pe elemente componente de stocuri.

2.1.1. Rata stocurilor de materii prime şi materiale reprezintă ponderea stocurilor de materii prime şi materiale în totalul stocurilor.

O creştere a ratei stocurilor de materii prime şi materiale se poate datora fie diminuării ratelor celorlalte categorii de stocuri în condiţiile menţinerii neschimbate a volumului stocului de materii prime fie datorită creşterii volumului de stocuri de materii prime şi materiale menţinându-se neschimbate valoarea celorlalte stocuri, fie ambilor factori. Atunci când creşterea RSMP se datorează creşterii stocului de materii prime cauzele trebuie căutate printre:

- aprovizionări peste necesar datorită fluctuaţiilor de preţ- modificări în structura de fabricaţie în favoarea unor sortimente cu costuri de achiziţie

mai mari sau care necesită un volum mai mare de materiale în producţie- încetinire a vitezei de rotaţie a acestor stocuri

101

2.1.2. Rata producţiei în curs de execuţie reprezintă ponderea stocurilor de producţie în curs de execuţie în totalul stocurilor.

O creştere a ratei stocurilor de producţie în curs de execuţie se poate datora fie diminuării ratelor celorlalte categorii de stocuri în condiţiile menţinerii neschimbate a volumului stocului de producţiei în curs de execuţie fie datorită creşterii producţiei în curs de execuţie menţinându-se neschimbate valoarea celorlalte stocuri, fie ambilor factori. Atunci când creşterea RSPCE se datorează creşterii volumului producţiei în curs de execuţie cauzele trebuie căutate cel puţin printre următoarele:

- creşteri a duratei ciclului de fabricaţie- modificări în structura producţiei în favoarea unor sortimente cu un ciclu mai lung de

fabricaţie- încetinire a vitezei de rotaţie a acestor stocuri

2.1.3. Rata stocurilor de produse finite reprezintă ponderea stocurilor de produse finite în totalul stocurilor.

O creştere a ratei stocurilor de produse finite se poate datora fie diminuării ratelor celorlalte categorii de stocuri în condiţiile menţinerii neschimbate a volumului stocului de produse finite fie datorită creşterii stocurilor de produse finite menţinându-se neschimbate valoarea celorlalte stocuri, fie ambilor factori.

2.1.4. Rata avansurilor pentru cumpărări de stocuri reprezintă avansurilor lansate către furnizorii de stocuri în totalul stocurilor.

O creştere a ratei cheltuielilor în avans se poate datora fie diminuării ratelor celorlalte categorii de stocuri în condiţiile menţinerii neschimbate a volumului avansurilor pentru stocuri fie datorită creşterii valorice a avansurilor pentru cumpărări de stocuri menţinându-se neschimbate valoarea celorlalte stocuri, fie ambilor factori.

Creşterea ratelor de stocuri semnifică imobilizări de numerar sau echivalente de numerar în diverse faze (aprovizionare, producţie, desfacere). Pentru o analiză pertinentă a creşterii ratelor de structură a stocurilor se impune corelarea acestora cu vitezele de rotaţie ale categoriilor respective de stocuri:

Viteza de rotaţie a stocurilor: , arată numărul de rotaţii pe care îl fac stocurile pentru

obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.

Viteza de rotaţie a stocurilor de producţie în curs de execuţie: , arată numărul de

rotaţii pe care îl fac stocurile de producţie în curs de execuţie pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.

Viteza de rotaţie a stocurilor de produse finite: , arată numărul de rotaţii pe care îl fac

stocurile de produse finite pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.

Viteza de rotaţie a avansurilor pentru cumpărările de stocuri: , arată câtă cifră de afaceri

netă revine la o unitate avans pentru stocuri.

102

Vitezele de rotaţie a stocurilor pot fi exprimate în mod corespunzător şi ca durate în zile.☻▲ Dacă vitezele de rotaţie a elementelor de stocuri prezentate mai sus cresc în acelaşi ritm sau

într-un ritm superior cu ratele de structură corespunzătoare, rezultă că stocurile respective generează beneficii viitoare superioare sau cel puţin egale cu valoarea imobilizărilor în stocuri.

☺▼ Dacă însă vitezele de rotaţie scad iar ratele de structură cresc pentru aceleaşi elemente de stocuri, atunci acele stocuri nu vor genera beneficii economice viitoare pe măsură.

2.2. Rata creanţelor evidenţiază ponderea creanţelor în totalul activelor circulante:

O creştere a ratei creanţelor se poate datora fie diminuării ratei stocurilor sau ratei trezorerie, în condiţiile menţinerii neschimbate a volumului creanţelor fie datorită creşterii volumului creanţelor menţinându-se neschimbate valoarea stocurilor şi a trezoreriei, fie ambilor factori. Atunci când creşterea ratei creanţelor se datorează creşterii volumului creanţelor cauzele trebuie căutate printre:

- extinderea relaţiilor cu partenerii externi- creşterea termenului de încasare prevăzut prin contractÎn ambele situaţii se realizează însă o creştere a imobilizărilor monetare cu implicaţii

nefavorabile asupra echilibrului financiar pe termen scurt. Din aceste motive, pentru o analiză pertinentă se impune realizarea unei corelaţii cu viteza de rotaţie a creanţelor.

Rata creanţelor unei entităţi economice depinde de domeniul de activitate al firmei, de natura relaţiilor ei comerciale şi termenele de plată practicate. O rată redusă a creanţelor indică o apropiere importantă a entităţii faţă de clientela sa (comerţul en-detail). Dimpotrivă, entităţile economice din domeniul industrial şi al comerţului en-gros înregistrează valori mari ale acestor rate. 31

Viteza de rotaţie a creanţelor se poate exprima:

o Ca număr de rotaţii: , arată numărul de rotaţii pe care îl fac creanţele pentru


o Ca termen de încasare a creanţelor: , arată termenul mediu anual de încasare

a creanţelor.

☻▲ Astfel, dacă viteza de rotaţie a creanţelor creşte în acelaşi ritm sau într-un ritm superior cu rata creanţelor rezultă că imobilizările în creanţe sunt profitabile.

☺▼ Dacă însă viteza de rotaţie a creanţelor scade iar rata creanţelor creşte imobilizările în creanţe pot genera dezechilibre financiare pe termen scurt.

În scopul identificării cauzelor finale, pentru a identifica locurile unde trebuie acţionat pentru a ameliora eventualele dezechilibre financiare pe termen scurt generate de o creştere a volumului creanţelor, este necesar a se aprofunda analiza ratei creanţelor prin calculul unor rate ale creanţelor analitice având în vedere:

- natura creanţelor (creanţe comerciale, creanţe faţă de grup, creanţe faţă de salariaţi, creanţe faţă de stat, creanţe faţă de acţionari şi asociaţi)

- certitudinea încasării lor (creanţe aflate în termenul de încasare şi asupra cărora există certitudinea încasării lor şi creanţe neîncasate la termen şi a căror încasare este nesigură)

- termenul de realizare (creanţe pe termen scurt – până la 10 zile, creanţe pe termen mediu – între 10 şi 30 de zile) şi creanţe pe termen lung (mai mult de 30 zile)

31 Crecană Cornel, Analiza afacerilor industriale,agricole,comerciale,bancare, Ed. Economica 2002, pag. 122

103

Datele necesare calculării unor astfel de rate analitice le regăsim în Nota 5 „Situaţia creanţelor şi datoriilor”.

2.3. Rata trezoreriei indică ponderea trezoreriei în totalul activelor circulante.

O creştere a ratei trezoreriei se poate datora fie diminuării ratei stocurilor sau ratei creanţelor, în condiţiile menţinerii neschimbate a volumului trezoreriei fie datorită creşterii volumului trezoreriei menţinându-se neschimbate valoarea stocurilor şi a creanţelor, fie ambilor factori. Atunci când creşterea ratei trezoreriei se datorează creşterii în mărime absolută a volumului trezoreriei cauzele trebuie căutate printre:

- extinderea volumului plasamentelor pe termen scurt- creşterea numerarului existent în casieria întreprinderii şi în conturi la bănci. Aceiaşi interpretare însă de sens invers se poate realiza atunci când e vorba despre o scădere a

ratei trezoreriei. În ambele situaţii se impune deci o defalcare a trezoreriei prin calcularea celor două rate structurale analitice, adică:o Rata investiţiilor financiare pe termen scurt care reflectă ponderea plasamentelor pe termen scurt

(IFTS) în nivelul total al trezoreriei (TR).

o Rata numerarului din casă şi bancă care reflectă ponderea numerarului din casă şi bancă (CCB) în

cadrul trezoreriei (TR).

☻▲ O creştere a ratei trezoreriei semnifică o consolidare a stării de lichiditate financiară cu implicaţii favorabile asupra menţinerii unui echilibru financiar pe termen scurt. O creştere necontrolată a numerarului înseamnă însă pentru acţionarii întreprinderii că nu există o angajare a firmei în afaceri, banii fiind imobilizaţi în bănci sau titluri.

În literatura de specialitate32 se apreciază acceptabil totuşi un nivel al ratei trezoreriei cuprins între (3 -5 %) din activul circulant. Conform IAS însă o creştere a ratei trezoreriei nu este restricţionată din punct de vedere al obţinerii şi utilizării elementelor de trezorerie în procesul afacerii.

32 Ioan Bătrâncea, Analiză financiară pe bază de bilanţ, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, pag. 41

104

1.2.2. Analiza structurii datoriilor

Pune în evidenţă ponderea pe care diferitele tipuri de datorii o deţin în totalul acestora. Ca urmare se pot evidenţia următoarele rate de structură a datoriilor:

1. Rata datoriilor pe termen scurt:

2. Rata datoriilor pe termen mediu şi lung

3. Rata provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli:

4. Rata veniturilor în avans:

5. Rata datoriilor curente:

O creştere a acestor rate faţă de anul de bază semnifică la un moment dat o orientare a surselor de finanţare mai mult sau mai puţin pentru activitatea curentă sau cea de investiţii.

Pentru o analiză detaliată se impune defalcarea categoriilor de datorii în rate analitice astfel:1.1. Rata datoriilor pe termen scurt se poate detalia în:

1.1.1. Rata datoriilor financiar bancare pe termen scurt reprezintă ponderea pe care o deţin datoriile curente faţă de bănci şi alte instituţii financiare, precum şi ratele curente la emisiunile de obligaţiuni (DBS) în totalul datoriilor pe termen scurt (DTS).

1.1.2. Rata datoriilor comerciale pe termen scurt reprezintă ponderea pe care o deţin obligaţiile pe termen scurt faţă de terţi izvorând din activitatea comercială (DCS) în totalul datoriilor pe termen scurt (DTS).

1.1.3. Rata datoriilor faţă de grup pe termen scurt indică ponderea datoriilor pe termen scurt faţă de societăţi din cadrul grupului (DGS) în totalul datoriilor pe termen scurt (DTS).

1.1.4. Rata datoriilor faţă de salariaţi pe termen scurt indică ponderea obligaţiilor pe termen scurt faţă de angajaţii întreprinderii (DSS) în totalul datoriilor pe termen scurt (DTS)

1.1.5. Rata datoriilor fiscale pe termen scurt indică ponderea datoriilor faţă de buget pe termen scurt (DFS) în totalul datoriilor pe termen scurt (DTS).

1.1.6. Rata datoriilor faţă de acţionari pe termen scurt indică ponderea datoriilor pe termen scurt faţă de acţionarii/asociaţii întreprinderii (DAS) în totalul datoriilor pe termen scurt (DTS).

105

1.1.7. Rata altor datorii pe termen scurt ce nu apar în cadrul datoriilor menţionate mai sus (ADS) în totalul datoriilor pe termen scurt (DTS):

Creşterea acestor rate se poate datora fie diminuării celorlalte categorii de rate din această categorie fie creşterii elementelor de datorii pe termen scurt la care se referă, fie ambilor factor.

☻▲ În general se apreciază favorabilă situaţia în care modificările în structura datoriilor pe termen scurt sunt în favoarea datoriilor cu costuri reduse. O creştere a ratei datoriilor financiar bancare poate fi însă benefică pentru întreprindere dacă ea nu generează penalităţi şi majorări de întârzâiere şi de asemenea costurile implicate sunt însoţite de beneficii economice viitoare superioare.

1.2. Rata datoriilor pe termen lung, se poate detalia în mod similar, de această dată vizând însă coordonatele pe termen lung, astfel:

1.2.1. Rata datoriilor financiar bancare pe termen lung:

1.2.2. Rata datoriilor comerciale pe termen scurt :

1.2.3. Rata datoriilor faţă de grup pe termen lung:

1.2.4. Rata datoriilor faţă de salariaţi pe termen lung:

1.2.5. Rata datoriilor fiscale pe termen lung:

1.2.6. Rata datoriilor faţă de acţionari pe termen lung:

1.2.7. Rata altor datorii pe termen lung:

În cazul ratelor structurale ale datoriilor pe termen mediu şi lung putem spune că în majoritatea situaţiilor acestea sunt reprezentate de o valoare semnificativă a ratei datoriilor financiar-bancare, urmate eventual de rata datoriilor fiscale, celelalte rate înregistrând însă valori nesemnificative.

1.2.3. Analiza structurii capitalurilor proprii

Pune în evidenţă modalitatea de asigurare a întreprinderii cu diferite categorii de resurse pe termen nelimitat, reprezentate pe de-o parte de capitalul social al firmei iar pe de altă parte de dimensiunea celorlalte categorii de surse proprii. Se are în vedere însă şi dimensiunea patrimoniului public în măsura în care este vorba despre întreprinderi care posedă într-o măsură mai mare sau mai mică capital de stat.

Ca urmare o primă structurare a capitalurilor întreprinderii pune în evidenţă ponderea capitalului propriu în raport cu capitalul de stat, în cadrul următoarelor rate:

106

1. Rata capitalului propriu care evidenţiază ponderea capitalurilor proprii în cadrul capitalurilor totale ale întreprinderii:

2. Rata patrimoniului public care evidenţiază ponderea patrimoniului public în cadrul capitalurilor totale ale întreprinderii:

În vederea sublinierii cauzelor finale care au generat la un moment dat o modificare a capitalurilor proprii se impune analiza structurii acestora, în cadrul unor rate analitice de forma:

1.1. Rata capitalului social:

1.2. Rata primelor legate de capital:

1.3. Rata rezervelor din reevaluare:

1.4. Rata rezervelor:

1.5. Rata rezultatului reportat:

1.6. Rata repartizării rezultatului:

Rata capitalului social va fi însă în majoritatea cazurilor semnificativă, în jurul său oscilându-se între valori diferenţiate ale celorlalte categorii de rate la diverse momente în funcţie de politica de majorare a capitalurilor proprii adoptată la un moment dat.

107

2. Analiza echilibrului financiar

Echilibrul economico-financiar la nivelul firmei se realizează atunci când se recuperează integral mijloacele consumate, respectiv când veniturile sunt egale cu cheltuielile. O asemenea înţelegere are un caracter reducţionist pentru că nu pune în evidenţă legătura ansamblului cu componentele echilibrului general, cu stările parţiale ale lui. Astfel în cadrul egalităţii generale dintre venituri şi cheltuieli, trebuie avut în vedere că, în fapt, aceasta înseamnă recuperarea mijloacelor consumate, dar şi realizarea unui profit care să permită constituirea surselor necesare finanţării unor activităţi sau stingerii unor obligaţii.

Echilibrul financiar este o formă de manifestare a echilibrului microeconomic şi presupune asigurarea unei permanente corelaţii între încasări şi plăţi. Instrumentul principal de realizare a echilibrului financiar este bugetul de venituri şi cheltuieli.

Echilibrul financiar este o stare economică a unei întreprinderi, care exprimă egalitatea sau coincidenţa dintre resursele financiare necesare pentru îndeplinirea activelor şi acţiunilor din plan şi posibilităţile de constituire a acestor resurse din rezultate economice proprii şi din resursele financiare centralizate.

Noile abordări IFRS modifică esenţial optica de abordare a echilibrului financiar patrimonial, în centrul atenţiei aflându-se gestiunea resurselor controlate de întreprindere pe termen scurt. Forma verticală a schemei bilanţiere asigură premisele unei analize a echilibrului financiar patrimonial în dinamică. În noul context al globalizării contabile, echilibrul financiar capătă noi valenţe şi îmbracă după părerea noastră, îmbracă următoarele forme:

Echilibrul financiar realizat la nivelul asigurării capacităţii de plată a firmei-pe termen scurt în primul rând şi apoi pe termen lung, cuantificat cu ajutorul indicatorilor de lichiditate şi solvabilitate

Se pune în evidenţă în primul rând un echilibru financiar patrimonial la nivelul activităţii de exploatare cu ajutorul indicatorului capital de lucru care apare de altfel şi calculat în structurile bilanţiere. Pe ultimul loc, ca importanţă aflându-se resursele proprii (capitalurile proprii ale entităţii) acestea fiind apreciate ca o valoare reziduală care poate finanţa investiţiile entităţii.

Este vizat mai întâi realizarea unui echilibrul financiar realizat la nivelul gestiunii resurselor controlate de întreprindere pe termen scurt şi ca o valoare reziduală apare realizat echilibrul aferent gestiunii resurselor controlate de întreprindere pe termen lung. Un echilibru la acest nivel este pus în evidenţă prin utilizarea ratelor de rotaţie (rotaţia activelor, rotaţia creanţelor-clienţi, rotaţia datoriilor-furnizori). Putem astfel să identificăm acest tip de echilibru ca şi un echilibru realizat prin indicatori de activitate (de gestiune).

Un rol deosebit este acordat trezoreriei, echilibrul financiar la nivel monetar (între încasări şi plăţi) fiind explicit pus în evidenţă într-un document distinct în cadrul situaţiilor financiare şi anume „Situaţia fluxurilor de trezorerie”.

2.1.Analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii

O primă formă de realizarea a echilibrului financiar al firmei este realizată prin asigurarea permanentă a capacităţii de plată a firmei, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.

În sens general lichiditatea şi solvabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă plăţilor scadente. Lichiditatea vizează capacitatea de plată pe termen scurt în timp ce solvabilitatea vizează coordonatele pe termen lung.

108

Ca şi orice analiză bazată pe informaţiile din Bilanţ şi Contul de profit şi pierdere şi analiza lichidităţii, utilizând indicatori specifici ai lichidităţii financiare va trebui să aibă în vedere:

- Pe de-o parte asigurarea comparabilităţii elementelor poziţiei financiare reflectate prin bilanţ atât în timp cât şi în spaţiu.

- Pe de altă parte să se aibă în vedere posibilitatea existenţei unei măsuri de utilizare a eventualelor tehnici de contabilitate creativă.

Referiri pe larg cu privire la aceste aspecte le-am făcut în capitolele anterioare şi ca atare nu vom mai insista cu explicaţii suplimentare.

După realizarea prealabilă a acestor retratări ale elementelor poziţiei financiare ale întreprinderii reflectate prin structurile bilanţier, analistul financiar poate trece la calculul unor indicatori de lichiditate şi solvabilitate reali care vor reflecta adevăratul grad de lichiditate pe care îl are o întreprindere la un moment dat.

2.1.1.Analiza lichidităţii financiare

A. Abordări generale.În literatura economică din ţară şi străinătate există o diversitate de opinii cu privire la definirea

conceptului de lichiditate.Prof. Mihai Toma apreciază că „lichiditatea financiară este o componentă a diagnosticului

financiar al unei societăţi comerciale alături de îndatorarea financiară şi rentabilitate. Aprecierea lichidităţii globale pe bază de bilanţ se face prin Fondul de rulment şi diverşi coeficienţi de lichiditate şi îndatorare.

Prof. Marin Toma şi Marin Chivulescu sunt de părere că „indicatorii lichidităţii fac parte din categoria de structură bilanţieră şi măsoară abilitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt din activele curente.”

Prof. Ioan Bătrâncea33 apreciază că lichiditatea financiară este o stare a echilibrului financiar ce exprimă capacitatea de plată pe termen scurt prin sincronizarea în timpul exerciţiului financiar a intrărilor şi ieşirilor de numerar.

Economiştii englezi J. Fred. Weston şi E. Brigham34 sunt de părere că lichiditatea reprezintă capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile de plată pe termen scurt, cu o perioadă de maturitate mică.

Normele IFRS35 precizează că lichiditatea financiară reprezintă un indiciu al capacităţii entităţiide a rambursa datoriile pe termen scurt, măsurat prin evaluarea componentelor de active circulante şi datorii curente.

După părerea noastră lichiditatea financiară reprezintă capacitatea elementelor de active curente de a se transforma în lichidităţi pentru a face faţă datoriilor imediat scadente.

Starea de lichiditate financiară este influenţată de o serie de factori cum ar fi: o viteză de rotaţie a creanţelor care depăşeşte viteza de rotaţie a datoriilor o viteză de rotaţie a stocurilor în creştere fluxuri de numerar pozitive din activitatea de exploatare, investiţii şi finanţare.

B. Modele de analiză şi interpretare a lichidităţii financiareDeşi o analiză completă a lichidităţii financiare necesită utilizarea bugetelor de numerar, analiza

acestei categorii financiare se poate face în mod rapid utilizând structurile bilanţiere.Principalele forme ale lichidităţii financiare sunt:

1. Lichiditatea generală33 I.Bătrâncea, coordonator, , Analiza financiară a entităţii economice, , Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.21034 J. Fred. Weston , E. Brigham, Finanţe manageriale, Ed. Economică, 1998, pag. 10235 H. V. Greuning, Standarde Internaţionale de Raportare Financiară, Ghid practic, Ed. Irecson, 2005, pag. 27

109

2. Lichiditatea intermediară 3. Lichiditatea efectivă

1. Lichiditatea generală reprezintă capacitatea activelor curente (ACR) de a face faţă datoriilor curente ale întreprinderii (DCR). O.M.F.P. nr 94/2001 numeşte această rată „Lichiditatea curentă.”

ACR = Ac + CavDCR = DTS + Vav, unde

- Ac reprezintă activele circulante - Cav reprezintă cheltuielile în avans- DTS reprezintă datoriile întreprinderii cu scadenţă sub 1 an- Vav reprezintă veniturile în avans

Lichiditatea generală se prezintă sub două forme:

1.1. Lichiditatea generală în formă absolută (LG):

LG = ACR -DCR

În formă absolută lichiditatea generală, ca indicator financiar, este identic cu Fondul de rulment a cărui importanţă este relevată şi de calculul şi prezentarea sa direct în cadrul structurilor bilanţiere impuse prin O.M.F.P. nr. 1752/2005 (la postul E).

1.2. Lichiditatea generală în formă relativă (RLG):

RLG =

Ratele de lichiditate în general fiind în fapt nişte rate de echilibru financiar, acest echilibru nu trebuie privit static, la un moment dat, ci în mişcare.Rata lichidităţii generale va trebui să evolueze în jurul valorii de 200 %, deci în cadrul unui interval de siguranţă financiară de RLG .

2. Lichiditatea intermediară evidenţiază capacitatea activelor curente mai puţin stocurile (în calitate de elementul de activ cel mai puţin lichid) de a face faţă datoriilor curente ale întreprinderii. Şi aceasta se prezintă sub două forme:

2.1. Lichiditatea intermediară în formă absolută (LI):

LI = (ACR-S) -DCR

110

2.2. Lichiditatea intermediară în formă relativă (RLG):

RLI =

O.M.F.P. nr. 1752/2005 denumeşte acest indicator „Lichiditatea imediată” sau „Testul acid” (Quick ratio).

O.M.F.P. nr. 596/1995 apreciază că rata lichidităţii intermediare va trebui să evolueze în intervalul de siguranţă financiară de RLI . Analiştii americani apreciază însă un interval de siguranţă mai restrâns al acestei rate şi anume de .

3. Lichiditatea efectivă măsoară gradul în care trezoreria acoperă datoriile scadente. Se prezintă sub două forme.

3.1. Lichiditatea efectivă în formă absolută (LE):

LE = TR -DCR

3.2.Lichiditatea efectiva în formă relativă (RLE):

RLE =

Se apreciază un nivel favorabil al lichidităţii cuprins în intervalul de siguranţă financiară de RLE . În scopul identificării cauzelor care modifică starea de lichiditate, analiza se poate detalia în cadrul procedeului descompunerii fenomenului economic pe factori, având ca bază modelul lichidităţii efective astfel:

unde semnificaţia factorilor(fracţiilor) este următoarea :

reprezentând viteza de rotaţie a datoriilor exprimată în coeficient

reprezentând rata rentabilităţii activităţii de exploatare

reprezentând gradul de participare al activelor în obţinerea de profit

reprezentând ponderea activelor curente în totalul activului bilanţier

111

reprezentând ponderea trezoreriei în cadrul activelor curente

Pe baza modelului prezentat mai sus rezultă că un grad înalt de lichiditate reală (efectivă) se poate obţine în condiţiile:

- accelerării vitezei de rotaţie a datoriilor- creşterii rentabilităţii activităţii de exploatare- accentuării gradului de participare a activelor la circuitul economic- majorării ponderii activelor curente în totalul activului- creşterii ponderii elementelor de numerar şi echivalente de numerar în totalul activelor

curente ale întreprinderii

2.1.2. Analiza solvabilităţii financiare

A. Abordări generale.Solvabilitatea este abordată multilateral de către specialiştii din ţară şi străinătate.

D. Mărgulescu consideră că ratele de solvabilitate realizează o raportare a activelor realizabile la datoriile exigibile, în vederea evaluării riscului de faliment.

I. Bătrâncea apreciază că starea de solvabilitate trebuie analizată din punct de vedere al funcţiilor sale pe de-o parte şi a orizontului de timp la care se referă, pe de altă parte. Solvabilitatea va exprima deci capacitatea unui agent economic de a rambursa la scadenţă mai mare de 1 an ratele curente faţă de bănci şi alte instituţii financiare.

Conform IAS solvabilitatea financiară se referă la disponibilităţile de numerar pe o perioadă mai lungă de timp în care urmează să se onoreze angajamentele financiare scadente.

După părerea noastră solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile financiare pe termen lung deci vizează un orizont mai îndepărtat de activitate. Analiza solvabilităţii pe termen lung urmăreşte să determine în fiecare exerciţiu financiar dacă întreprinderea este supusă sau nu riscului de faliment.

Câteva concluzii relativ la definirea noţiunii de solvabilitate ar consta în:1. Solvabilitatea se referă la gradul de acoperire a creditelor 2. Reprezintă gradul în care întreprinderile fac faţă obligaţiilor de plată3. Solvabilitatea reprezintă o stare a echilibrului financiar care pune în evidenţă mărimea capitalurilor

în raport cu mărimea creditelor

Factorii care influenţează starea de solvabilitate sunt mult mai variaţi şi mai complecşi decât cei menţionaţi la starea de lichiditate. În categoria acestora se includ pe lângă factorii menţionaţi pentru influenţarea stării de lichiditate următorii:

- viteza de rotaţie a activelor imobilizate- politica monetară a creditorilor- stabilitatea economică şi politică

B. Modele de analiză şi interpretare a solvabilităţii financiare

Principalele modele ale solvabilităţii generale sunt:1. Solvabilitatea financiară generală

112

2. Solvabilitatea exprimată sub forma ratelor de dependenţă financiară

3. Solvabilitatea exprimată prin gradul de acoperire a dobânzilor

1. Solvabilitatea financiară generală reprezintă capacitatea întreprinderii de a rambursa la scadenţă ratele curente pentru datoriile pe termen mediu şi lung rămase de achitat contractate faţă de bănci şi alte instituţii financiare. Se prezintă sub două forme.

1.1. Solvabilitatea financiară generală absolută (SG):

SG = ABr -RC , unde

- ABr reprezintă activul bilanţier recalculat adică activul bilanţier rămas după deducerea datoriilor curente ale întreprinderii. Remarcăm că acest indicator apare direct determinat în cadrul structurilor bilanţiere prevăzute de O.M.F.P. nr.1752/2005 (la postul F). Activul bilanţier recalculat se poate determina şi pe baza lichidităţii generale anterior determinate astfel:ABr = AI +LG unde:

- AI reprezintă valoarea activelor imobilizate ale întreprinderii- LG reprezintă lichiditatea generală

- RC reprezintă ratele curente aferente datoriilor financiar bancare pe termen mediu şi lung rămase de achitat

1.2.Solvabilitatea financiară generală în formă relativă (RSG)

RSG =

Intervalul de siguranţă financiară în cadrul căruia se apreciază un nivel favorabil al solvabilităţii generale este RSG .

2.Ratele de dependenţă financiară exprimă gradul de solvabilitate al întreprinderii putând fi exprimate sub diverse forme astfel:

2.1. Rata autonomiei financiare totale (RAFT) pune în evidenţă gradul în care întreprinderea poate face faţă obligaţiilor de plată şi se determină astfel:

, unde

- CPR reprezintă capitalul propriu al întreprinderii- PB reprezintă pasivul bilanţier.

113

Analizând în dinamică se apreciază favorabil o creştere a acestui indicator, intervalul de siguranţă financiară acceptat fiind de RAFT .

2.2. Rata stabilităţii financiare (numită şi rata solvabilităţii patrimoniale) pune în evidenţă capacitatea investiţională a întreprinderii şi se calculează după relaţia:

iar

CPM = CPR+PV+DTL , unde

- CPM reprezintă capitalurile permanente ale întreprinderii- PV reprezintă provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli- DTL reprezintă datoriile pe termen mediu şi lung

În dinamică este apreciată favorabil o creştere a ratei solvabilităţii patrimoniale faţă de anul precedent iar intervalul de siguranţă financiară apreciat de specialişti este RSF .

2.3.Rata autonomiei financiare la termen (RAFTM) pune în evidenţă gradul de finanţare a întreprinderii pe seama resurselor pe termen mediu şi lung şi se calculează astfel:

Se apreciază favorabilă o evoluţie ascendentă a acestui indicator intervalul de siguranţă financiară fiind de RSF .

O legătură între rata stabilităţii financiare, rata autonomiei financiare la termen şi rata autonomiei financiare totale poate fi stabilită astfel:

Se poate constata din relaţia de mai sus că rata autonomiei financiare la termen şi rata stabilităţii financiare influenţează direct proporţional rata autonomiei financiare totale.

2.4.Rata autonomiei financiare (RAF) pune în evidenţă gradul de îndatorare al întreprinderii din surse financiar-bancare:

, unde

- DB reprezintă creditele contractate de la bănci şi alte instituţii financiare (inclusiv emisiunile de obligaţiuni)

Intervalul de siguranţă financiară este de RAF fiind apreciată favorabil o evoluţie descendentă a acestui indicator.

114

Analiştii financiari englezi prezintă alte două forme de exprimare ale aceleiaşi Rate ale autonomiei financiare astfel:

The debt equity ratio (DER): , intervalul de siguranţă financiară

este de DER .

The debt to debt plus equity ratio (DDER): , intervalul de

siguranţă financiară este de DDER .

2.5.Rata îndatorării la termen (RDTL) pune în evidenţă gradul de îndatorare la termen mediu şi lung al întreprinderii din surse financiar-bancare:

, unde

- DBL reprezintă creditele pe termen mediu şi lung contractate de la bănci şi alte instituţii financiare (inclusiv emisiunile de obligaţiuni)

O diminuare a ratei îndatorării la termen indică o ameliorare a solvabilităţii întreprinderii în general, intervalul de siguranţă financiară apreciat favorabil de specialişti este de RDL .

2.6. Rata securităţii financiare este inversul ratei îndatorării la termen, securitatea financiară fiind asigurată atunci când nivelul acestui indicator este peste 100 %, într-o evoluţie ascendentă.

2.7 Rata pârghiei financiare - active arată în ce măsură activele întreprinderii sunt finanţate pe seama datoriilor şi se determină ca:

Este apreciată favorabil o evoluţie descendentă a acestui indicator iar intervalul de siguranţă financiară este de RPFA .

2.8. Rata pârghiei financiare – capitaluri proprii arată în ce măsură resursele economice ale firmei sunt procurate din capital străin.

Se apreciază favorabil o tendinţă de evoluţie descendentă a acestui indicator existând şi o limită superioară acceptată de 200 %. Cu alte cuvinte mărimea datoriilor totale trebuie să fie cel mult de două ori mai mare decât valoarea capitalurilor proprii ale întreprinderii altfel solvabilitatea generală a întreprinderii este afectată.

115

3. O altă formă de exprimare a solvabilităţii generale este cu ajutorul gradului de acoperire al dobânzilor în cadrul indicatorului Rata de acoperire a dobânzilor (RADOB) care exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi dobânzile bancare, determinat astfel:

, unde

- RBDI reprezintă rezultatul brut al exerciţiului înainte de deducerea dobânzilor şi a impozitului pe profit. Se poate determina ca RBDI = RNE + IP+CHD, unde - RNE reprezintă rezultatul net al exerciţiului - IP reprezintă impozitul pe profit- CHD reprezintă dobânzile bancare exigibile în anul curent

Este apreciată favorabil un nivel al indicatorului în creştere şi desigur o acoperire integrală a dobânzilor.

2.2.Analiza echilibrului financiar patrimonial prin capitalul de lucru

A. Modalităţi de calcul a echilibrului financiar patrimonial

În România în funcţie de evoluţia normalizării în materie contabilă putem distinge 2 metode de abordare a echilibrului financiar la nivel patrimonial:

Metoda tradiţională, care a existat până înainte de 1999 care era grefată pe asigurarea unui echilibru financiar în primul rând pe termen mediu şi lung, determinată prin la nivelul activităţii de investiţii-finanţare. Activitatea de exploatare apărea deci ca o activitate secundara, reziduală. Realizarea echilibrului financiar presupunea calculul indicatorului Fond de rulment financiar. Acestui obiectiv de realizare a echilibrului financiar patrimonial venea să-i răspundă şi schema bilanţieră, fiind una de tip orizontal.

Metoda modernă, abordată după 1999, în contextul armonizării la cerinţele IAS, şi care vizează asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt, la nivelul activităţii de exploatare, aceasta ocupând o poziţie centrală în prezentare. Schema de bilanţ este una de tip vertical şi permite astfel furnizarea de informaţii în primul rând pentru elaborarea politicilor la nivelul activităţii de exploatare. Politicile şi strategiile aferente activităţii de investiţii-finanţare decurg abia după ce au fost fundamentate cele privind activitatea curentă. În noua optică contabilă dată de IAS/IFRS, echilibrul financiar la nivel patrimonial se realizează la nivelul utilizărilor şi resurselor curente ale entităţii, calculând în acest scop Capitalul de lucru al entităţii.Pentru calculul capitalului de lucru avem în vedere masă patrimonială cu caracter instabil care

se roteşte la intervale mai mici de 1 an, căreia îi corespund în activul bilanţier activele curente iar în pasivul bilanţului datoriile curente.

Pentru menţinerea echilibrului financiar pe termen scurt, firma ar trebui să asigure egalitatea la nivelul masei patrimoniale instabile, respectiv egalitatea între activele curente şi datoriile curente ale entităţii..

În practică însă realizarea unui echilibru financiar se realizează prin finanţarea doar a unei părţi din activele curente din resurse curente iar pentru cealaltă parte rămasă să se apeleze la resursele stabile ale entităţii. Aceasta pe considerentul că riscul asociat încasării activelor curente este mai mare decât riscul asociat achitării datoriilor curente. Cu alte cuvinte entitatea ştie cu certitudine când trebuie să-şi achite obligaţiile faţă de stat, salariaţi, acţionari/asociaţi, bancă însă nu cunoaşte cu exactitate momentul încasării creanţelor, acesta depinzând de capacităţile de plată

116

pe care le au clienţii lor şi pe eficienţa modului de gestionare a raportului de încasări şi plăţi a acestora. Din aceste motive, pentru a se proteja împotriva acestui risc entităţile vor miza în practică pe finanţarea activelor curente şi pe seama capitalurilor permanente.

De asemenea, corespunzător evoluţiei în materie de normalizare contabilă, în România, capitalurile permanente ale entităţii se pot pune în evidenţă prin 2 metode:

* Metoda tradiţională, utilizată înainte de 1999, conform căreia capitalurile permanente se calculează ca sumă între capitalurile proprii la care se adaugă datoriile angajate de entitate pe termen mediu şi lung (sunt asimilate datoriilor de asemenea şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli), după relaţia::

CPM= CPR+ PV+DTML, unde

CPM reprezintă capitalurile permanente ale entităţii CPR reprezintă capitalurile proprii PV reprezintă provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli DTML reprezintă datoriile pe termen mediu şi lung

* Metoda modernă bazată pe abordările IAS care apreciază în general capitalurile entităţii ca o valoare reziduală, ca fiind interesul rezidual al acţionarilor în activele entităţii după deducerea datoriilor. Pe aceeaşi idee şi capitalurile permanente se determină ca partea rămasă de finanţat din active după ce au fost utilizate toate resursele curente de finanţare, indicatorul purtând denumirea de capital angajat şi fiind calculat după relaţia:

CPM = AB – DCR, unde

AB reprezintă totalul activelor entităţii DCR reprezintă datoriile curente ale entităţii

Dat fiind importanţa indicatorului capital angajat, acesta este pus în evidenţă în cadrul structurilor bilanţiere (poziţia F), conform schemei bilanţiere aprobate prin O.M.F.P.nr. 1752/2005.

Se poate constata că ţinând seama de egalităţile bilanţiere, va exista o identitate de valoare a Fondul de rulment patrimonial, şi respectiv a Capitalul de lucru diferenţa constând doar în modul de calcul şi implicit a modului de interpretare, existând astfel de asemenea 2 metode de calcul astfel:* Metoda tradiţională, bazată pe reflectarea unui echilibru la nivelul activităţii de investiţii-finanţare pus în evidenţă de Fondul de rulment patrimonial,astfel: FRP = CPM - AI ,unde

FRP reprezintă fondul de rulment patrimonial CPM reprezintă capitalurile permanente ale entităţii AI reprezintă activele imobilizate ale entităţii

Fondul de rulment patrimonial va reprezenta deci surplusul de resurse permanente după acoperirea nevoilor de finanţare permanente ale entităţii şi se va calcula extrabilanţier.

117

* Metoda modernă, bazată pe abordările IAS conform căreia echilibrul la nivelul activităţii curente a entităţii este prioritar. În acest caz Capitalul de lucru se va calcula pe baza părţii centrale a bilanţului, după relaţia:

CL = ACR - DCR, unde CL reprezintă capitalul de lucru ACR reprezintă activele curente DCR reprezintă datoriile curente

Capitalul de lucru reprezintă activele curente râmase permanent la dispoziţia întreprinderii adică acele active curente care rămân după achitarea obligaţiilor curente ale întreprinderii, fiind pus în evidenţă printr-o o prezentare explicită în cadrul structurilor bilanţiere (poziţia E), conform schemei bilanţiere aprobate prin O.M.F.P.nr. 1752/2005.

B. Interpretarea indicatorilor de echilibru financiar

Analiza echilibrului financiar, în noua structură bilanţieră armonizată la IAS/IFRS, are în vedere echilibrul financiar pe termen scurt efectuat cu ajutorul capitalului de lucru, şi se pune în evidenţă astfel:

a) Dacă CL = 0, întreprinderea se află într-o stare de echilibru financiar pe termen scurt precar deoarece orice disfuncţie ce afectează încasarea activelor curente poate afecta starea de echilibru a întreprinderii. În practică însă această situaţie se întâlneşte destul de rar.

b) Dacă CL >0 întreprinderea se află în echilibru financiar pe termen scurt deoarece dispune de o marjă de siguranţă privind finanţarea activelor curente, marjă realizată pe seama unei parţi din capitalurile permanente.

c) Dacă CL < 0 întreprinderea se află în stare de dezechilibru financiar adică datoriile curente finanţează atât activele curente cât şi o parte din activele imobilizate. Această situaţie produce dificultăţi majore dacă privim prin prisma termenului de exigibilitate al datoriilor curente mai mic decât termenul de lichiditate al activelor imobilizate şi deci o necorelare a raportului de încasări şi plăţi.

Realizarea echilibrului pe termen scurt (la nivelul activităţii de exploatare) determinat prin calcularea Capitalului de lucru va avea un impact direct asupra realizarea echilibrului pe termen mediu şi lung (la nivelul activităţii de investiţii-finanţare) calculat prin Fondul de rulment patrimonial.

2.3. Analiza echilibrului financiar prin indicatori de activitate

Echilibrul financiar se mai poate aborda în mod dinamic sub forma capacităţii entităţii de a controla capitalul circulant şi activităţile sale comerciale de bază care se va reflecta ulterior în fluxuri de numerar de intrare sau ieşire.

A. Modalităţi de calcul a indicatorilor de activitate

118

În acest scop se calculează indicatorii de activitate sau de gestiune ce au la bază utilizarea ratelor de rotaţie ale resurselor controlate de entitate. Conform OMFP 1752/2005 indicatorii de activitate informaţii cu privire la36: - viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de numerar ale persoanei juridice; - capacitatea persoanei juridice de a controla capitalul circulant şi activităţile sale comerciale de bază.

O formă a indicatorilor de activitate o reprezintă, conform IFRS, indicatorii de eficienţă operaţională care au ca scop determinarea măsurii în care o entitate utilizează eficient activele şi capitalul propriu, cu ajutorul vitezei de rotaţie a activelor şi capitalului propriu.37

A. Modalităţi de calcul şi Indicatorii de activitate au,în principal, la bază calculul vitezei de rotaţie, putând identifica

astfel:1. Viteza de rotaţie a activelor totale poate fi exprimată :

Ca număr de rotaţii , caz în care arată numărul de rotaţii pe care îl fac activele totale

pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.

Ca durată în zile a unei rotaţii , caz în care arată durata teoretică (în zile) de

înlocuire a întregului activ din cifra de afaceri. În ritmul actual de dezvoltare şi apariţii de noi tehnologii înlocuirea activului total ar trebi să se facă la, cel puţin, 4-5 ani. .

2. Viteza de rotaţie a activelor imobilizate poate fi exprimată :

o Ca număr de rotaţii , arată numărul de rotaţii pe care îl fac activele imobilizate


o Ca durată în zile a unei rotaţii , arată durata în zile a unei rotaţii a

activelor imobilizate.În ritmul actual de dezvoltare şi apariţii de noi tehnologii înlocuirea activului imobilizat ar trebi

să se facă la cel puţin 3 ani. Nivelul acestei rate depinde foarte mult de profilul activităţii entităţii. Astfel, în sectorul

comerţului şi serviciilor ori în industria uşoară există un nivel mult mai redus al rotaţiei activelor imobilizate comparativ cu industria grea sau construcţii. Totuşi o valoare medie a acestei rate la nivelul industriei se situează undeva în jurul valorii de 7,5 rotaţii38, aşa cum apare ea la nivelul ţărilor dezvoltate.

Corespunzător structurilor activelor imobilizate se pot calcula ratele interne ale vitezelor de rotaţie ale activelor imobilizate astfel:

Viteza de rotaţie a imobilizărilor necorporale:


imobilizările necorporale pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.


rotaţii a imobilizărilor necorporale.

36

37 Greuning H. V., Standarde Internaţionale de Raportare Financiară, Ghid practic, Ed. Irecson, 2005, pag. 27

38 Halpern P., Weston J. F., Brigham E.F., Managerial finance, Canadian model, Ed. Economica, Bucuresti, 1998,pag.118

119

Viteza de rotaţie a imobilizărilor corporale:


imobilizările corporale pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.


rotaţii a imobilizărilor corporale

Viteza de rotaţie a imobilizărilor financiare:


imobilizările financiare pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.


rotaţii a imobilizărilor financiare.

În cadrul vitezei de rotaţie a unui element de activ (sau pasiv), dacă valoarea coeficientului vitezei de rotaţie este în creştere atunci durata în zile a unei rotaţii este în scădere şi invers, deoarece între cei doi indicatori există o relaţie invers proporţională.

3. Viteza de rotaţie a activelor curente:

o Exprimată ca număr de rotaţii , arată numărul de rotaţii pe care îl fac activele

curente pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.


rotaţii a activelor imobilizate.

În funcţie de industrie se pot întâlni situaţii când activele curente se înlocuiesc o singură dată pe an sau la una-doua luni.

Pe elemente componente ale activităţii curente (de exploatare) putem identifica:

4. Viteza de rotaţie a stocurilor:

o Exprimată ca număr de rotaţii , arată numărul de rotaţii pe care îl fac stocurile


o Exprimată ca durată în zile a unei rotaţii , arată durata în zile a unei rotaţii

a stocurilor

O rotaţie mai redusa de 6 ridică semne de întrebare. Rata trebuie comparata si cu media pe industria din care face parte societatea, ţinta fiind de 12 rotaţii anuale. În funcţie de industrie se pot întâlni situaţii când stocurile se înlocuiesc o singura dată pe trimestru sau o data pe lună. În general două luni nu reprezintă un semnal de alarma, dacă media anilor trecuţi este de o luna. În comerţ stocurile se înlocuiesc chiar săptămânal.

120

O valoare medie a rotaţiei stocurilor în sectorul industrial, ar trebui să fie în jur de 8 rotaţii39 , aşa cum apare ea la nivelul ţărilor dezvoltate.

O altă modalitate de evidenţiere a modului de gestionare stocurilor se realizează şi prin intermediul Ratei de finanţare a stocurilor (RFS) care măsoară capacitatea de finanţare a stocurilor din capitalului de lucru (CL).

La societăţile viabile indicatorul este supraunitar.

Pe elementele componente de stocuri putem identifica:

Viteza de rotaţie a stocurilor de materii prime şi materiale: , arată numărul de

rotaţii pe care îl fac stocurile de materii prime şi materiale pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.

Viteza de rotaţie a stocurilor de producţie în curs de execuţie: , arată numărul

de rotaţii pe care îl fac stocurile de producţie în curs de execuţie pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.

Viteza de rotaţie a stocurilor de produse finite şi mărfuri: , arată numărul de

rotaţii pe care îl fac stocurile de produse finite pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.

Viteza de rotaţie a avansurilor pentru cumpărările de stocuri: , arată câtă cifră

de afaceri netă revine la o unitate avans pentru stocuri.

De asemenea, calcule similare se pot face pentru a avea exprimări ca durată în zile ale vitezelor de rotaţie ale stocurilor, pe elemente de stocuri.

5. Viteza de rotaţie a creanţelor se poate exprima:

o Ca număr de rotaţii: , arată numărul de rotaţii pe care îl fac creanţele pentru


o Ca termen de încasare a creanţelor: , reprezintă durata teoretică de recuperare

a creanţelor din cifra de afaceri. Teoretică, deoarece în sold pot rămâne facturi mai vechi decât perioada analizata.

Termenul de încasare al creanţelor nu trebuie sa depăşească durata de plată a datoriilor curente, o depăşire ar însemna reducerea numerarului încasat şi nevoia de credite urgente de trezorerie (descoperire de cont).

De asemenea, este necesară şi o defalcare a creanţelor după vechime (scadenţe) astfel:- Creanţe/datorii cu termen de încasare pană la 30 zile- Creanţe/datorii cu termen de încasare între 30 -90 zile

39Halpern P., Weston J. F., Brigham E.F., Managerial finance, Canadian model, Ed. Economica, Bucuresti, 1998,

121

- Creanţe/datorii cu termen de încasare de peste 90 zile

6. Viteza de rotaţie a creanţelor comerciale se poate exprima:

o Ca număr de rotaţii: , arată numărul de rotaţii pe care îl fac creanţele

comerciale pentru obţinerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri nete.

o Ca termen de încasare a creanţelor: , reprezintă durata teoretică de

recuperare a creanţelor comerciale din cifra de afaceri.

De asemenea în scopul calculării vitezei de rotaţie a creanţelor comerciale se mai utilizează indicatorul Vânzările medii zilnice calculat după relaţia:

În funcţie de Vânzările medii zilnice, sus putem deduce că durata de încasare a creanţelor comerciale se mai poate determina şi astfel:

Se poate concluziona din cele de mai sus că între durata medie de încasare şi volumul creanţelor comerciale exista un raport direct proporţional, în sensul ca o creştere a duratei medii de încasare a creanţelor antrenează o sporire a volumului creanţelor comerciale, în condiţiile dacă desfacerile medii zilnice sunt evaluate în parametrii exerciţiului financiar curent. Din aceste motive trebuie acordată o atenţie deosebită modului de interpretare a valorii absolute a nivelului creanţelor.

De regulă, se încasează o factură după 20-30 zile de la emitere iar media colectării nu trebuie să depăşească 30 de zile.40

În general, termenul de încasare al creanţelor trebuie analizat în corelaţie cu politica de creditare angajată de entitate în relaţia cu clienţii săi precum şi cu condiţiile generale de creditare aferente ramurii în care aceasta îşi exercită activitatea. În analiza acestui indicator trebuie să se ţină seama de faptul că de cele mai multe ori condiţiile de creditare ce vizează direct durata de recuperare a creanţei, reprezintă un obiectiv-cheie în strategia comercială a entităţii.

Pe de o parte un termen de încasare mare atrage după sine cheltuieli suplimentare pentru recuperarea creanţelor incerte însă pe de altă parte o recuperarea foarte rapidă a creanţelor poate indica o politică rigidă de gestionare a creditului.

Date fiind nuanţele diferenţiate de interpretare a vitezei de rotaţie a creanţelor (şi a creanţelor comerciale, în special), aspectele interpretate devin semnificative numai în măsura în care soldul final al creanţelor aferent exerciţiului financiar devine reprezentativ pentru situaţia medie reală de pe parcursul exerciţiului financiar.41

7. Viteza de rotaţie a trezoreriei se poate exprima:

o Ca număr de rotaţii: , arată gradul de realizare a cifrei de afaceri nete respectiv

gradul de transformare a cifrei de afaceri nete în lichidităţi.

40 Halpern P., Weston J. F., Brigham E.F., Managerial finance, Canadian model, Ed. Economica, Bucuresti, 1998, pag.10841 Crecană Cornel, Analiza afacerilor industriale,agricole,comerciale,bancare, Ed. Economica 2002, pag. 122

122

o Ca durată în zile a unei rotaţii: , arată termenul mediu anual de transformare a

cifrei de afaceri în lichidităţi.O accelerare a vitezei de rotaţie a trezoreriei generează fluxuri monetare excedentare care întăresc capacitatea de autofinanţare a entităţii şi implicit creşterea economică internă a entităţilor.42

8. Viteza de rotaţie a datoriilor totale se poate exprima:

o Ca număr de rotaţii: , exprima numărul plăţilor (teoretice) ale datoriilor totale din

cifra de afaceri.

o Ca durată în zile: ,reprezintă durata teoretica de plata a datoriilor totale din

cifra de afaceri.

O rotaţie extrem de redusă a datoriilor totale nu trebuie sa ridice semne de întrebare asupra capacităţii de plată a entităţii deoarece în calcul sunt incluse toate datoriile, inclusiv cele cu scadenţa la termen (peste un an).

9. Viteza de rotaţie a datoriilor curente se poate exprima:

o Ca număr de rotaţii: , exprima numărul plăţilor (teoretice) ale datoriilor curente din

cifra de afaceri. O rotaţie mai redusa de 6 ridica semne de întrebare asupra capacităţii de plată a facturilor, creditelor si dobânzilor scadente şi a datoriilor la buget.

o Ca durată în zile: ,reprezintă durata teoretica de plata a datoriilor curente

din cifra de afaceri. Este bine ca durata de plată sa fie cu 5-10 zile mai mare decât durata de recuperare a creanţelor, dar sa nu depăşească termenul scadent.

10.Viteza de rotaţie a datoriilor comerciale se poate exprima:

o Ca număr de rotaţii: , exprima numărul plăţilor (teoretice) ale datoriilor

comerciale din cifra de afaceri. Teoretice, deoarece în sold pot rămâne facturi mai vechi decât perioada analizată.

o Ca durată în zile: ,reprezintă durata teoretică de plată a datoriilor

comerciale (furnizori si alte datorii asimilate) prin cifra de afaceri. Trebuie sa depăşească durata de încasare a creanţelor cu câteva zile.

O rotaţie extrem de redusa a datoriilor comerciale trebuie să ridice semne de întrebare asupra capacităţii de plată a societăţii deoarece plata cu întârziere şi depăşirea termenelor contractuale sunt purtătoare de penalităţi.

11. Viteza de rotaţie a capitalurilor proprii 43se poate exprima:

42 I. Bătrâncea coord., Analiza financiară a entităţii economice, Ed. Risoprint, 2007,pag.22843 Indicatorul apare în noua abordare IFRS, vezi H. V. Greuning, Op. Cit, pag.27

123

o Ca număr de rotaţii: , exprima numărul de rotaţii efectuate de capitalurile

acţionarilor pentru a realiza o anumită cifră de afaceri.

o Ca durată în zile: , reprezintă durata în zile de înlocuire a capitalurilor

acţionarilor prin cifra de afaceri.

B. Interpretarea indicatorilor de activitate – principale corelaţii de urmărit

Pe lângă compararea vitezelor de rotaţie cu indicatorii similari medii din sectorul de activitate al firmei sau cu cei caracteristici firmelor concurente, se impune în vederea unei analize pertinente a gestionării elementelor de active/datorii/capitaluri proprii, punerea în evidenţă a unor corelaţii care să asigure echilibrul la acest nivel şi anume:

1. Corelaţia creanţe/obligaţii, per ansamblul activităţii, realizată prin corelaţia între viteza de rotaţie a creanţelor care trebuie să fie mai mare decât viteza de rotaţie a datoriilor.

Acest tip de corelaţie vine să prezinte modul în care managementul financiar monitorizează termenele de încasare în relaţia cu clienţii săi, conform uzanţelor comerciale în limitele dictate de respectarea clauzelor contractuale şi în deplină concordanţă cu angajamentele sale de plată către terţi (furnizori, bănci, stat, acţionari/asociaţi).

Cu cât termenul de încasare al creanţelor este mai mic iar durata de achitare a obligaţiilor este mai mare (nu în sensul evitării plăţilor către terţi sau către stat) cu atât se vor înregistra excedente mai mari de disponibilităţi băneşti sau dimpotrivă, de deficite.

În mod special, la nivelul activităţii comerciale, se urmăreşte corelaţia creanţe/obligaţii, exprimată prin corelaţia între viteza de rotaţie a creanţelor comerciale care trebuie să fie superioară vitezei de rotaţie a datoriilor comerciale.

Notă !!!!!!Pentru o interpretare pertinentă a corelaţiei creanţe/obligaţii trebuie să se ţină seama de

politica de credit comercial pe care o practică entitatea, aceasta reprezentând un obiectiv cheie în strategia de vânzări a firmei.

2. Corelaţia Furnizori/Stocuri realizată prin corelaţia între viteza de rotaţie a datoriilor comerciale şi a stocurilor.

Astfel, durata de achitare a datoriilor comerciale trebuie să fie mai mare decât durata cumulată de rotaţie a stocurilor de materii prime, produse în curs de fabricaţie şi produse finite (pentru entităţile cu activităţi de producţie) respectiv mai mare decât durata de rotaţie a stocurilor de mărfuri (pentru entităţile cu profil comercial).

În acest mod, entitatea este capabilă să finanţeze întreg ciclu de producţie (comercializare) pe seama resurselor procurate de la furnizori.44

3 În dinamică, viteza de rotaţie a elementelor de active, pe total şi pe componente trebuie să fie în creştere de la o perioadă la alta, ceea ce reflectă o transformare mai rapidă a lor în lichidităţi, şi deci vor genera un excedent de trezorerie de la o perioadă la alta.

4. În dinamică, viteza de rotaţie a elementelor de datorii, pe total şi pe componente trebuie să fie în scădere de la o perioadă la alta, ceea ce reflectă o ieşire mai lentă de lichidităţi pentru achitarea acestora, în condiţiile negocierii unor termene de plată mai îndepărtate a acestora.

44 Dragotă Victor – coordonator, Abordări practice în finanţele firmei, Ed. Irecson, 2006, pag.55

124

Prin intermediul indicatorilor de activitate puşi în evidenţă prin intermediul vitezelor de rotaţie se exprimă eficienţa managementului pe total activitate dar şi pe diferitele nivele ierarhice (director de aprovizionare, de producţie, de marketing etc.). Cunoscându-se exact „vinovaţii” unei gestiuni defectuoase a resurselor entităţii, se pot viza în mod direct şi explicit direcţiile viitoare de acţiune a politicilor de corecţie şi ameliorare a stărilor constatate. De exemplu, o viteză lentă de rotaţie a:

- stocurilor de materii prime şi materiale poate fi imputată responsabilului cu aprovizionările din cauza căruia fondurile sunt blocate inutil; acestuia îi revine sarcina de a aplica politicile de corecţie a acestei stări de fapt.

- stocurilor de produse finite sau a creanţelor poate fi rezultatul unei activităţi necorespunzătoare a directorului de vânzări; acesta va trebui să stabilească opţiunile de decizii de corecţie şi să stabilească varianta optimă de decizie.

- stocurilor de producţie în curs de execuţie poate fi reproşată directorului de producţie, care va trebui să aplice politici pentru creşterea gradului de valorificare a materialelor, a randamentului utilajelor în producţie, creşterea productivităţii muncii şi a ce va duce în final în mod direct la diminuarea ciclului de fabricaţie .45

45Prelucrare după, Dragotă Victor – coordonator, idem. Pag.56

125

Cap 5. Analiza performanţelor financiare

Într-o exprimare sintetică, prin performanţe financiare am înţelege veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale unei întreprinderi. Informaţii despre aceste structuri financiare sunt oferite în principal de Contul de Profit şi Pierdere însă o parte din notele explicative vin să completeze informaţiile privind performanţele întreprinderii.

Ne referim aici cel puţin la notele obligatorii de întocmit potrivit O.M.F.P. nr. 1752/2005 şi anume: „Analiza rezultatului din exploatare”, „Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori economico-financiari”. Analiza performanţelor financiare se poate defalca astfel: În funcţie de obiectivele urmărite în cadrul analizei performanţei financiare regăsim:

a) Analiza de ansamblu a performanţei financiare b) Analiza performanţelor financiare pe baza indicatorilor de rentabilitate financiară şi economicăc) Analiza rentabilităţii investiţiilor de capital

În funcţie de sursele de provenienţă ale informaţiilor privind performanţele financiare avem:

a) Analiza performanţelor financiare în contextul valorificării informaţiilor din Contul de Profit şi Pierdere (vom numi o astfel de analiză drept o analiză simplă a performanţelor financiare);

b) Analiza performanţelor financiare în contextul valorificării informaţiilor altele decât cele din Contul de Profit şi Pierdere. Este vorba aici despre cel puţin următoarele categorii de informaţii:

- Informaţii privind rezultatul exploatării, în cadrul cărora să se realizeze o clasificare a cheltuielilor după funcţie. Aceste informaţii se regăsesc în cadrul notei nr. 4 “Analiza rezultatului din exploatare”.

- Informaţii privind reconcilierea între profitul contabil şi cel fiscal impusă legal a se realiza de unităţile mari care aplică O.M.F.P. nr.1752/2005.

1. Analiza de ansamblu a performanţelor financiare

1. Definiţii ale elementelor de performanţă financiarăCheltuielile reprezintă potrivit IAS diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul

perioadei contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari. În principiu o cheltuială semnifică o „sărăcire” a întreprinderii, generată fie de o micşorare a unor elemente de active patrimoniale, fie de o creştere a unor elemente de pasive patrimoniale (capitaluri proprii sau datorii). Veniturile reprezintă potrivit IAS creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări sau creşteri ale valorii activelor sau descreşteri ale datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din contribuţia acţionarilor. Veniturile în principiu, semnifică o „îmbogăţire” a întreprinderii, generată fie de o creştere a unor elemente de active patrimoniale, fie de o scădere a unor elemente de pasive patrimoniale (capitaluri proprii sau datorii).

Rezultatele financiare pot fi sub formă de : profit, dacă într-o perioadă de timp determinată, de regulă un exerciţiu financiar, veniturile

sunt mai mari decât cheltuielile.

126

pierdere, dacă într-o perioadă de timp determinată, de regulă un exerciţiu financiar, veniturile sunt mai mici decât cheltuielile.

2. Prezentarea în contul de profit şi pierdere a elementelor de performanţă financiarăModul de formare al rezultatelor poate fi diferit în funcţie de criteriul de clasare al cheltuielilor

care au stat la baza obţinerii acestora. După modul de formare rezultatele pot fi grupate în două categorii principale:

rezultate obţinute prin clasarea cheltuielilor după natura lor; rezultate obţinute prin clasarea cheltuielilor după funcţie.

Potrivit reglementărilor legale contabile armonizate la IAS (în prezent în vigoare, mO.M.F.P. nr. 1752/2005 , Contul de Profit şi Pierdere va avea o structură aproximativ similară cu cea anglo-saxonă în care cheltuielile sunt ierarhizate după natura acestora (exploatare, financiare, excepţionale) şi sunt prezentate în format vertical. Referenţialul utilizat pentru compararea cheltuielilor este producţia exerciţiului.

Cu ajutorul unei astfel de forme a Contului de Profit şi Pierdere se va explica modul de constituire a rezultatului exerciţiului în diferite etape permiţând desprinderea unor concluzii legate de nivelul performanţelor economice ale celor trei activităţii desfăşurate de o firmă într-o perioadă de gestiune şi anume:

- activitatea de exploatare;- activitatea financiară;- activitatea extraordinară.Corespunzător fiecărei activităţi îi apare un flux de venituri, cheltuieli, rezultat astfel:a) Fluxuri de exploatare, care cuprind operaţiuni economice cu caracter specific, obişnuit şi

repetitiv, care vizează activitatea normală şi curentă a unei întreprinderi, excluzând prin influenţă cu caracter financiar sau extraordinar.

Operaţiunile de exploatare permit determinarea rezultatului din exploatare, rezultat real, generat de activitatea de bază a întreprinderii.

b) Fluxurile financiare sunt acele operaţiuni economice care se referă la activitatea financiară şi care au un caracter obişnuit, repetitiv şi specific.

Fluxurile financiare permit determinarea rezultatului financiar.Fluxurile de exploatare şi financiare formează fluxurile curente care generează rezultatul curent.

c) Fluxurile extraordinare cuprind operaţiuni economice care nu au legătură directă cu obiectul normal de activitate al societăţii. Operaţiunile din această categorie au un caracter accidental. Potrivit definiţie prezentate în Cadrul general IAS, elementele extraordinare sunt venituri sau cheltuieli ce rezultă din evenimente şi tranzacţii care sunt în mod clar diferite de activităţile curente ale unei întreprinderi şi care, prin urmare, nu se aşteaptă să se repete într-un mod frecvent sau regulat.

Fluxurile extraordinare permit determinarea rezultatului extraordinar.Prin însumarea acestor rezultate se obţine rezultatul brut al exerciţiului.

Spre deosebire de modelul anterior în cazul rapoartelor financiare obţinute prin clasarea cheltuielilor după destinaţie (exploatare, desfacere, administrare) este posibilă formarea unui rezultat confirmat de piaţă deoarece rezultă din compararea costului vânzărilor cu producţia vândută. Spre deosebire de modelul anterior referenţialul utilizat pentru compararea cheltuielilor va fi producţia vândută şi nu producţia exerciţiului. Un astfel de model este precizat de O.M.F.P. nr. 1752/2005 a se

127

întocmi în cadrul notelor explicative dar numai vizând rezultatul din exploatare (Nota 4 „Analiza rezultatului din exploatare”).

1.1. Analiza pe nivele a performanţelor financiare

În acest sens, analiza se adânceşte pe patru niveluri, şi anume: nivelul de exploatare; nivelul financiar; nivelul extraordinar; nivelul global.

a) Nivelul de exploatareÎn cadrul acestei analize a performanţelor se pune în evidenţă volumul activităţii principale (de

bază), adică a activităţii de exploatare utilizând un sistem de indicatori specifici calculaţi pe baza Contului de Profit şi Pierdere pe de-o parte şi pe baza notelor explicative pe de altă parte.

a.1.) Indicatori calculaţi pe baza Contului de Profit şi Pierdere (cu structurarea cheltuielilor după natură).

1. Cifra de afaceri netă evidenţiază dimensiunea portofoliului de afaceri realizate de o societate comercială în relaţie cu diferiţi parteneri. Fiind un indicator de volum, cifra de afaceri netă reflectă atât latura comercială a unei firme producătoare (prin producţia vândută) (Qv), cât şi volumul activităţii desfăşurate de o firmă axată pe vânzări (prin vânzările de mărfuri- VM) şi subvenţiile din exploatare aferente cifrei de afaceri netă (SE).

- VM reprezintă volumul mărfurilor vândute care se preia din rulajul creditor al contului 707; Qv reprezintă producţia vândută, indicator ce va fi calculat în cele ce urmează;

- SE reprezintă subvenţiile de exploatare care se preiau din rulajul creditor al contului 7411.

! Notă ڤPentru entităţile economice al căror obiect principal de activitate îl reprezintă leasingul, se vor include în cifra de afaceri netă şi dobânzile aferente leasingului financiar, conform modificărilor aduse reglementărilor contabile româneşti prin OMFP.nr. 1752/2005. În acest fel se realizează un pas important în direcţia îmbunătăţirii legislaţiei contabile, deoarece, pentru astfel de entităţi, principala activitate producătoare de profit –leasingul- rămânea în afara sferei de cuprindere a cifrei de afaceri, care denatura în mod substanţial indicatorii de performanţă ai acestor tipuri de entităţi.

Cifra de afaceri netă aferentă vânzărilor poate fi majorată fie printr-un volum sporit al bunurilor vândute, fie prin creşterea preţurile practicate, fie prin ambele metode. Capacitatea întreprinderii de a schimba unul sau ambii factori va depinde de cererea pentru produsele întreprinderii, de poziţia firmei în competiţia în care s-a angajat precum şi de condiţiile oferite întreprinzătorului de mediul economic.

Indicatorul cifra de afaceri netă este determinat explicit în cadrul rubricilor solicitate pentru prezentarea Contului de Profit şi Pierdere.

2. Producţia exerciţiului (QE) evidenţiază dimensiunea activităţii comerciale a unei firme productive atât în relaţia cu terţii (clienţii) prin producţia vândută şi variaţia producţiei stocate (Qs), pe de-o parte, cât şi în relaţia cu sine însăşi prin producţia de imobilizări (Qi), pe de altă parte.

128

QE = QV + QS + Qi

- Producţia vândută se calculează din rulajul creditor al conturilor din grupa 70 mai puţin contul 707

- Variaţia producţiei stocate (Qs) cuprinde atât variaţia stocului de produse finite (SPF) cât şi variaţia producţiei în curs de execuţie (SPCE) de la sfârşitul şi începutul exerciţiului financiar analizat.

QS = SPCE + SPF

- Producţia stocată este dată de soldul contului 711, dacă are sold creditor se adună iar dacă are sold debitor se scade;

- Producţia de imobilizări cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate pentru obţinerea activelor corporale şi necorporale necesare investiţiilor proprii. Producţia imobilizată se calculează din rulajul creditor al contului 711

Din punct de vedere al analizei, indicatorul „producţia exerciţiului” are un caracter eterogen ca urmare a bazelor de evaluare diferite utilizate. Astfel, întrucât producţia vândută este evaluată în preţuri de vânzare, iar producţia stocată şi producţia de imobilizări sunt evaluate în costuri de producţie. În consecinţă şi factorii care modifică starea acestor componente se grupează în:

- volumul fizic;- structura de producţie şi de vânzare;- preţul de vânzare;- costul de producţie.

□ Notă ! Vechile reglementări contabile de orientare franceză46 precizau prezentarea explicită a

indicatorului Producţia exerciţiului în cadrul schemei Contului de Profit şi Pierdere. Actualele reglementări contabile care realizează armonizarea la IAS (în prezent în vigoare O.M.F.P. nr.1752/2005 nu mai prezintă explicit acest indicator probabil tocmai din cauza faptului că valoarea sa informaţională era limitată de caracterul său eterogen.. Cu toate acestea apreciem că acest indicator este util fiind baza de pornire a indicatorilor tabloului soldurilor intermediare de gestiune. Extracontabil, calculul său se poate realiza însă pe baza rubricilor prezentate în actuala schemă.

3. Marja comercială (MC) reprezintă valoarea nou creată în sfera comerţului, de societăţile de profil, cât şi de societăţile comerciale care desfăşoară activitate de comerţ prin magazinele proprii. Indicatorul se determină ca diferenţă între veniturile rezultate din vânzarea mărfurilor (VM) şi cheltuielile privind mărfurile (CD) adică:

MC = VM – CD

Relaţia dintre marja comercială şi vânzările de mărfuri poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul Ratei marjei comerciale (RMC) exprimă în fapt procentul de adaos comercial practicat de întreprindere

după relaţia: RMC = .

46 H.G. 704/1993 pentru aprobarea bilanţului contabil al agenţilor economici

129

Indicatorul se poate determina pe baza rubricilor distincte existente în formularul de Cont de Profit şi Pierdere.

4. Marja industrială (MI) reprezintă valoarea nou creată în activitatea productivă desfăşurată de o societate comercială într-o perioadă determinată de timp respectiv durata exerciţiului financiar. Marja industrială se determină ca diferenţă între producţia exerciţiului (QE) pe de-o parte, şi cheltuielile cu materiile prime, materiale, energie (CM) şi lucrările executate de terţi (Lt) pe de altă parte, astfel:

MI = QE – [ CM + Lt ]

- Cheltuielile cu materialele prime şi materialele consumabile se calculează din rulajul debitor al conturilor din grupa 60 mai puţin contul 607;

- Lucrările şi serviciile executate de terţi se calculează din rulajelor debitoare ale conturilor din grupele 61 şi 62.

5. Valoarea adăugată (VA) reprezintă valoarea nou creată de o societate comercială în decursul unei perioade de timp determinate, de obicei durata exerciţiului financiar. Valoarea adăugată se determină prin însumarea marjei comerciale şi a marjei industriale:

VA = MC + MI

Valoarea adăugată este cel mai sintetic indicator de rezultate care exprimă volumul activităţii unei întreprinderi şi spre deosebire de ceilalţi indicatori de volum prezentaţi mai sus prezintă avantajul de a reflecta doar volumul a ceea ce s-a produs efectiv în întreprindere, făcând abstracţie de intrările din afară. Importanţa analizei valorii adăugate rezultă din următoarele considerente:

a) valoarea adăugată reprezintă sursa principală de autofinanţare a rezultatului din exploatare şi a rezultatului net al exerciţiului;b) valoarea adăugată reprezintă sursa principală de autofinanţare a activităţii agenţilor economici;c) valoarea adăugată exprimă gradul de integrare economică a unei societăţi comerciale;d) valoarea adăugată reprezintă sursa de remunerare a personalului;e) valoarea adăugată constituie sursa de finanţare a obligaţiilor bugetare;f) valoarea adăugată reprezintă sursa de sporire a rezervelor societăţii comerciale;g) valoarea adăugată măsoară contribuţia firmei la obţinerea produsului intern brut al unei ţări.

Având în vedere însă că baza de pornire la calculul valorii adăugate este producţia exerciţiului, se preiau influenţele negative generate de evaluarea în mod diferit a elementelor ce formează acest indicator.

Valoarea adăugată obţinută de o întreprindere se repartizează în general între cele cinci părţi participante astfel:

a) personalul salariat care este retribuit prin salarii şi protecţia socială aferentă (inclusiv impozitul pe salarii)

b) statul care percepe impozite şi taxe (inclusiv impozitul pe profit)c) împrumutătorii care percep dobânzid) proprietarii şi conducătorii întreprinderii care au dreptul la o remunerare sperată

(dividende, participări la profit) e) care poate beneficia de surse de autofinanţare (profit nerepartizat şi amortizări).

130

Analiza modului de repartizare a valorii adăugate este importantă pentru a pune în evidenţă gradul de participare a fiecărei categorii la generarea valorii adăugate şi de asemenea pentru a aprecia nivelul de retribuire în raport cu efortul depus. Pentru aprecierea modului de distribuire a valorii adăugate se pot utiliza următoarele rate/rapoarte :

Personal Cheltuieli cu personalul/Valoarea adăugatăStat Impozite şi taxe/ Valoarea adăugatăGrup şi asociaţi Dividende şi repartizări/ Valoarea adăugatăÎmprumutători Cheltuieli cu dobânzile/ Valoarea adăugatăÎntreprindere Autofinanţare/ Valoarea adăugată

Agregarea valorii adăugate de la nivel de întreprindere până la nivelul economiei naţionale formează indicatorul macroeconomic Produsul intern brut.

6. Rezultatul brut din exploatare (RBEXP) reprezintă rezultatul obţinut de o societate comercială din activitatea de exploatare, rezultat neinfluenţat de volumul altor venituri din exploatare respectiv de volumul amortizărilor şi provizioanelor. Acest indicator relevă în formă brută capacitatea activităţii de exploatare de a genera profit.

Rezultatul brut din exploatare se poate determina prin 2 metode:a) Pe baza valorii adăugate:

RBEXP = VA+SE – [ It + CP ]

- VA reprezintă valoarea adăugată calculată- SE reprezintă subvenţiile de exploatare care se preiau din rulajul creditor al contului 741- It reprezintă cheltuielile cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate şi se calculează din rulajul

debitor al contului 635- CP reprezintă cheltuielile cu personalul şi protecţia socială şi se preiau din rulajul debitor al

conturilor din grupa 64.

b) Directă:

RBEXP = Venituri din exploatare

(numai din grupele 70-74)

– Cheltuieli din exploatare

(numai din grupele 60-64)

7. Rezultatul din exploatare (RE) diferă de rezultatul brut al exploatării prin faptul că ţine cont de politica de amortizări şi provizioane promovată de întreprindere deci este un rezultat net de amortizări şi provizioane. Se calculează prin 2 metode:

a) Pe baza rezultatului brut din exploatare:

131

RE = RBE + Alte venituri din exploatare +Venituri de exploatare din amortizări şi provizioane - Alte cheltuieli de exploatare - Cheltuieli de exploatare din amortizări şi provizioane

- Alte venituri din exploatare se determină din rulajul creditor al conturilor din grupa 75- Venituri de exploatare din amortizări şi provizioane se determină din rulajul creditor al contului 781- Alte cheltuieli de exploatare se determină din rulajul creditor al conturilor din grupa 65- Cheltuieli de exploatare din amortizări şi provizioane se determină din rulajul creditor al conturilor

din grupa 68.

b) Ca diferenţă între veniturile din exploatare (VE) şi cheltuielile de exploatare (CE), adică:

RE = VE-CE

RE poate fi

Rezultatul de exploatare evidenţiază rentabilitatea economică a unei întreprinderi, corespunzătoare activităţii normale, curente a acesteia.

Analiza indicatorilor prezentaţi care exprimă performanţele activităţii de exploatare se poate adânci utilizând procedeele deterministe punând astfel în evidenţă cauzele ce au determinat pe de-o parte sporirea/diminuarea veniturilor iar pe de altă parte sporirea/diminuarea cheltuielilor.

a.2.) Indicatori calculaţi pe baza Notei 4 „Analiza rezultatului din exploatare” (unde este

valabilă o structurare a cheltuielilor după funcţie).1. Costul bunurilor vândute şi al serviciilor prestate (Cbs) care cuprinde costurile directe şi

indirecte componente ale costului total al bunurilor şi serviciilor efectuate de întreprindere.

Cbs= Cab+Caaux+Ci , unde

- Cab reprezintă cheltuielile activităţii de bază; - Caaux reprezintă cheltuielile activităţii auxiliare; - Ci reprezintă cheltuielile indirecte de producţie.

2. Rezultatul brut aferent cifrei de afaceri nete (RBCAN) pune în evidenţă rezultatul brut aferent activităţii de producţie.

RBCAN = CAN -Cbs

3. Rezultatul din exploatare va reflecta performanţa activităţii de exploatare iar în ipoteza unei clasificări a cheltuielilor după destinaţie, acesta va fi format astfel:

RE = RBCAN -Cd-Cga+Avex, unde

- Cd reprezintă cheltuielile de desfacere - Cga reprezintă cheltuielile generale de administraţie

- Avea reprezintă alte venituri din exploatare

Rezultatul din exploatare determinat prin cele două modalităţi bineînţeles că va fi acelaşi diferenţa constând doar în modul de obţinere al său.

132

b) Nivelul financiar evidenţiază, prin indicatorii „rezultatul brut financiar” şi „rezultatul financiar”, fluxurile financiare ale unei societăţi comerciale.

1. Rezultatul brut financiar (RBF) reprezintă rezultatul intermediar, obţinut de o societate comercială, neinfluenţat de provizioane şi amortizări financiare:

RBF = VFB – CFB

- VFB reprezintã venituri financiare (mai puţin venituri din provizioane) şi se determină din rulajul creditor al conturilor din grupa 76

- CFB reprezintã cheltuieli financiare (mai puţin amortizãrile şi provizioanele) şi se determină din rulajul creditor al conturilor din grupa 66.

2. Rezultatul financiar (RF) se determină ca diferenţă între veniturile financiare (VF) şi cheltuielile financiare (CF), adică:

RF = VF-CF

2. Veniturile financiare (VF) se obţin din rulajele creditoare ale conturilor din grupele 76 şi 7863. Cheltuielile financiare (CF) se obţin din rulajele debitoare ale conturilor din grupele 66 şi 686

Atât profitul cât şi pierderea din activitatea financiară pot fi interpretate favorabil respectiv nefavorabil, după caz, în funcţie de oportunităţile de investire de care beneficiază întreprinderea la un moment dat şi modul de a accepta sau nu finanţarea lor prin credit, astfel:

a) Dacă rezultatul financiar (RF) reprezintă un profit situaţia poate fi: Favorabilă, deoarece sursele băneşti disponibile au fost plasate eficient în activităţi de

natură financiară obţinând venituri care depăşesc costurile de finanţare a exploatării. Nefavorabilă atunci când rezultatul pozitiv se datorează neangajării în operaţiuni de

creditare pierzându-se astfel diverse oportunităţi de investiţii. b) Dacă rezultatul financiar (RF) reprezintă o pierdere situaţia poate fi: Favorabilă atunci când rezultatul negativ de natură financiară este compensat de surplusul

de efecte pe care l-a generat creditarea pentru activitatea de exploatare. Nefavorabilă atunci când rentabilitatea investiţiilor procurate prin creditare este sub nivelul

costurilor ocazionate de creditare. Cu alte cuvinte se obţine în această situaţie un efect de levier negativ iar creditarea a prejudiciat practic rezultatele exploatării.

Rezultatul financiar este un indicator care măsoară rentabilitatea unei întreprinderi la nivelul fluxurilor financiare. Printr-o analiză detaliată, în dinamică se pot explica modificările de rezultate financiare prin prisma modificărilor diferitelor categorii de venituri şi cheltuieli.

c) Nivelul extraordinar pune în evidenţă prin indicatorii săi specifici fluxurile financiare din operaţiuni extraordinare. Aceste tip de operaţiuni are un caracter întâmplător, el neputând fi luat în calcul pentru aprecierea performanţelor viitoare ale unei întreprinderi, atât datorită lipsei de regularitate în apariţii cât şi datorită sensului foarte alternant (profit/pierdere).

Conceptul de „extraordinar” a fost introdus odată cu începuturile procesului de armonizare contabilă la Standardele Internaţionale de Contabilitate (prin O.M.F.P. nr. 403/1999 el înlocuind vechiul concept de „excepţional”. Cele două noţiuni diferă între ele atât ca formă respectiv titulatură dar mai ales ca fond, diferenţele referindu-se la:

133

5. Activitatea ecxepţională, deşi caracteriza operaţiuni întâmplătoare cum ar fi: cedarea de active, amenzi şi penalităţi, donaţii primite sau oferite, aceste activităţi erau în strânsă legătură cu activitatea de exploatare a întreprinderii motiv pentru care noile reglementări le includ în apanajul activităţii extraordinare.

6. Activitatea extraordinară cuprinde veniturile şi cheltuielile prilejuite de evenimente extraodinare de genul calamităţilor sau a altor evenimente extraodinare.

1. Rezultatul brut extraordinar (RBEX) este un indicator parţial care arată volumul rezultatelor obţinute din activitatea extraordinară neinfluenţate de amortizările şi provizioanele specifice acestor fluxuri financiare:

RBEX = VBEX – CBEXîn care:

- VBEX reprezintã venituri extraordinare (mai puţin venituri din provizioane) şi se determină din rulajul creditor al conturilor din grupa 77

- CBEX reprezintã cheltuieli extraordinare (mai puţin amortizările şi provizioanele) şi se determină din rulajul creditor al conturilor din grupa 76.

2. Rezultatul extraordinar (REX) se calculează ca diferenţă între veniturile excepţionale (VEX) şi cheltuielile excepţionale (CEX), şi anume:

REX = VEX-CEX

- Veniturile extraordinare (VEX) se obţin din rulajele creditoare ale conturilor din grupele 77 şi 787- Cheltuielile extraordinare (CEX) se obţin din rulajele debitoare ale conturilor din grupele 67 şi 687

Rezultatul extraordinar este un indicator care evidenţiază rentabilitatea unei întreprinderi la nivelul fluxurilor extraordinare. În mod analog se poate realiza o analiză detaliată în dinamică şi pentru această categorie de rezultate.

d) Nivelul global al activităţii evidenţiază cu ajutorul unui sistem de indicatori rezultatele intermediare şi finale ale activităţii agenţilor economici. În acest sens distingem:

- rezultatul curent- rezultatul brut total;- rezultatul brut înainte de deducerea dobânzilor şi impozitului pe profit;- rezultatul net al exerciţiului;- capacitatea de autofinanţare;- capacitatea de autofinanţare netă.1. Rezultatul curent (RC) indică rezultatul aferent activităţilor cu caracter repetitiv şi normal

care exprimă sintetic performanţele economice şi financiare ale întreprinderii. El nu include rezultatele extraordinare care au o natură neobişnuit, normale, repetitive.

RC = REXP + RF

2. Rezultatul brut total (RBT) este un indicator intermediar care pune în evidenţă fluxurile financiare aferente rezultatelor neinfluenţate de alţi factori decât cei proprii activităţii desfăşurate de

134

firmă. Indicatorul se determină prin însumarea valorii indicatorilor aferenţi celor trei niveluri precedente şi anume:

RBT = RBEXP + RBF + RBEX

3. Rezultatul brut al exerciţiului însumează nivelul general de performanţă al celor trei paliere ale activităţii întreprinderii.

RBE = RE + RF + REX = RC + REX, unde

- RBE reprezintă rezultatul exploatării- RF reprezintă rezultatul financiar- REX reprezintă rezultatul extraordinar- RC reprezintă rezultatul curent (format din rezultatul exploatării la care se adaugă rezultatul

financiar)

4. Rezultatul brut înainte de deducerea dobânzilor şi impozitului pe profit este un indicator intermediar care măsoară volumul rezultatului obţinut de o firmă şi neinfluenţat de cheltuielile cu plata dobânzilor:

RBDI = RE + CHD

- CHD reprezintă cheltuielile privind dobânzile care se preiau din rulajele debitoare ale contului 666

5. Rezultatul net al exerciţiului (RNE) este un indicator care evidenţiază rezultatul final al activităţii unei firme după plata impozitului pe profit:

RNE = RBE – IP

- IP reprezintă impozitul pe profit.

6. Capacitatea de autofinanţare (CAF) a unei societăţi comerciale reflectă potenţialul financiar de creştere economică a întreprinderii, respectiv sursa internă de finanţare generată de activitatea industrială şi comercială a acesteia destinată să asigure47:

finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente creşterea fondului de rulment finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii rambursarea împrumuturilor contractate remunerarea capitalurilor investite.

Capacitatea de autofinanţate se poate determina cel mai uşor astfel:

CAF = RNE +Amp-Vpv, unde

- RNE reprezintă rezultatul net al exerciţiului;- Amp reprezintă cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele calculate,

elemente care se preiau din rulajul debitor al conturilor din grupa 68.

47 N. Georgescu, Analiza bilanţului contabil, Ed. Economica, Bucureşti, 1999

135

- Vpv reprezintă venituri din provizioane care se preiau din rulajul creditor al conturilor din grupa 78.

Schema Contului de Profit şi Pierdere armonizat la IAS (conform reglementărilor actuale, aprobate prin O.M.F.P. nr. 1752/2005) nu pune în evidenţă distinct veniturile şi cheltuielile calculate privind amortizările şi provizioanele ci ele apar sub formă netă, ca ajustări ale elementelor de cheltuieli (cu semnul „+” dacă valoarea cheltuielilor calculate din amortizări şi provizioane este mai mare decât veniturile din provizioane şi cu semnul „-” în situaţia inversă).

În consecinţă pentru calculul capacităţii de autofinanţare se va apela la informaţiile din note.

7. Autofinanţarea (AF) are un caracter mai sintetic şi exprimă doar volumul potenţial de resurse financiare proprii care rămâne efectiv în întreprindere după retribuirea tuturor categoriilor de participanţi la activitatea acesteia.

Autofinanţarea se măsoară pornind de la capacitatea de autofinanţare din care se deduc dividendele plătite în timpul exerciţiului.

Autofinanţarea = CAF – Div, unde

- Div reprezintă dividendele vărsate se preiau din Nota 3 „Repartizarea profitului”.

Politica de autofinanţare se măsoară prin ratio-uri48 rate şi anume:

Indicatorul măsoară partea finanţării proprii în investiţiile corporale ale perioadei.

Indicatorul măsoară gradul de acoperire şi investiţiile directe (corporale) şi indirecte (participaţii) din finanţarea proprie.

Nevoia de finanţare globală este dată de totalitatea investiţiilor în imobilizări corporale şi financiare şi nevoile legate de activitatea de exploatare (variaţia NFR) şi financiară (rambursarea datoriilor).

După părerea noastră, autofinanţarea este o componentă a strategiei financiare care se adoptă în cadrul politicii financiare generale a unei firmei.

Autofinanţarea permite atât menţinerea în afaceri a firmei (prin consolidarea structurii sale financiare) cât şi expansiunea afacerilor (prin extinderea portofoliului de afaceri).

Autofinanţarea îmbracă două forme şi anume: autofinanţarea afacerilor curente; autofinanţarea afacerilor viitoare.

48 ibidem

136

Autofinanţarea afacerilor curente reprezintă operaţiunea de alocare a resurselor financiare pentru derularea activităţii curente (circuitul financiar curent).

Autofinanţarea afacerilor viitoare presupune alocarea resurselor financiare pentru lucrări de investiţii, care în viitor, vor permite o dezvoltare generală a firmei.

În termeni absoluţi, mărimea resurselor de autofinanţare este evidenţiată de capacitatea de autofinanţare netă şi se calculează ca diferenţă între capacitatea de autofinanţare (CAF) şi dividendele repartizate acţionarilor (DIV), adică:

CAFN = CAF-DIV

În mărime relativă, autofinanţarea se exprimă cu ajutorul următorilor indicatori: rata autofinanţării generale (RAF):

rata autofinanţării afacerilor curente (RAC):

rata autofinanţării afacerilor viitoare (RAV):

1.2. Analiza evoluţiei performanţelor financiare

Şi în cazul analizei performanţelor financiare furnizate în cea mai mare parte de Contul de Profit şi Pierdere se utilizează tehnici şi instrumente a căror procedură se bazează pe faptul că rezultatul şi celelalte componente ale Contului de Contului de profit şi Pierdere sunt comparabile în timp şi spaţiu.

În acest sens se vor calcula indicii cu baza în lanţ ai valorilor aferente posturilor din Contul de Profit şi Pierdere punându-se astfel în evidenţă creşterile sau scăderile de performanţe de la un an la altul. De asemenea pentru informaţii suplimentare se poate proceda la determinarea unei astfel de evoluţii luând de această dată o clasificare a cheltuielilor după funcţii aşa cum este redată ea în cadrul Notei 4 „Analiza rezultatului din exploatare”

Utilizând procedeele specifice analizei economico-financiare se poate pune în evidenţă măsura în care factorii de intercondiţionare ai performanţelor financiare de la diferite nivele au influenţat valoarea respectivei performanţe financiare.

Pentru realizarea unei comparabilităţi a performanţelor financiare pertinente trebuie să se ţină seama de efectele inflaţiei. În acest sens IAS 29 „Ajustarea la inflaţie” precizează că situaţiile financiare bazate fie pe modelul costului istoric, fie pe cel al costului curent sunt utile doar dacă sunt exprimate în raport cu unitatea de măsură curentă, de la data bilanţului. Această operaţiune vizează de fapt evaluarea tuturor datelor din situaţiile financiare la preţurile curente la data întocmirii situaţiilor

137

financiare. Atunci când nu se aplică însă prevederile IAS 29 se impune eliminarea din rezultate a inflaţiei astfel încât analiza să se facă pe baza unor valori comparabile.

Pentru deflatarea performanţelor pot fi utilizate o serie de mărimi ce aproximează inflaţia cum ar fi:49

indicele de creştere a preţurilor la unitatea analizată (ip); rata medie a inflaţiei din sectorul de activitate al unităţii analizate (rsi); rata medie a inflaţiei în economie (ri).

Utilizând de exemplu indicele de creştere a preţurilor la unitatea analizată (ip) ca indice pentru deflatarea performanţelor, modalitatea concretă de deflatare ar consta în:

, unde

- Rc reprezintă rezultatele întreprinderii exprimate în preţuri comparabile;- R reprezintă rezultatele întreprinderii exprimate în preţuri constante;- ip reprezintă indicele de creştere a preţurilor la unitatea analizată.

În acest mod performanţele întreprinderii vor reflecta într-adevăr efortul propriu al întreprinderii iar compararea acestora pentru a evidenţia evoluţia de la un exerciţi la altul este astfel posibilă.

1.3. Analiza structurală a performanţelor financiare

Pentru o interpretare pertinentă însă a mutaţiilor produse în cadrul performanţelor financiare furnizate prin situaţiile financiare se impune de asemenea o analiză în dinamică a structurii performanţelor financiare.

Prin analiza structurii valorii posturilor din contul de profit şi pierdere se pun în evidenţă mutaţiile structurale privind performanţele financiare pe de-o parte luând ca bază de comparaţie rezultatul brut al exerciţiului ca indicator sintetic global ce reflectă performanţa întregii activităţi iar pe de altă parte nivelul veniturilor totale, ca indicator sintetic ce exprimă volumul întregii activităţi.

A. Analiza structurală a contului de profit şi pierdere pe baza rezultatului brut al exerciţiului

În acest sens se va determina ponderea fiecărei categorii de rezultate în rezultatul brut al exerciţiului (RE), şi anume:

ponderea rezultatului exploatării (GE):

ponderea rezultatului financiar (GF):

• ponderea rezultatului extraordinar (GEX):

49 Petru Stefea, Analiza rezultatelor întreprinderii, Ed. Mirton, Timişoara, 2002, pag. 84

138

Din evaluarea acestor indicatori rezultă contribuţia subactivităţii la eficienţa (sau ineficienţa) generală a societăţii comerciale, pe de-o parte, respectiv importanţa fiecărei subactivităţi în totalul activităţii desfăşurate într-un exerciţiu financiar de către societatea comercială, pe de altă parte.

B. Analiza structurală a contului de profit şi pierdere pe baza veniturilor totale

Un aspect esenţial al analizei Contului de Profit şi Pierdere îl constituie analiza pe verticală a profitului pe o perioadă de 3-5 ani, care pune în evidenţă raporturile în care se află diferitele componente faţă de veniturile totale ale exerciţiului financiar. O modalitate de evidenţiere a acestor raporturi este prezentată în tabelul de mai jos.

Analiza pe verticală a contului de profit şi pierdere

Indicatori Structura contului de profit şi pierdere

Venituri totale 100 %Cheltuieli totale ( %)Rezultatul brut al exerciţiului +( - ) %Venituri din exploatare + %Cheltuieli de exploatare (%)Rezultatul financiar +( -) %Rezultatul curent al exerciţiului +( - ) %Venituri extraordinare + %Cheltuieli extraordinare ( %)Rezultat extraordinar +( ) %Impozit pe profit ( ) %Rezultatul net +( ) %

Analiza structurală a fiecărui rezultat parţial (intermediar) va evidenţia contribuţia fiecărei componente la obţinerea rezultatului economic respectiv.

2. Analiza performanţelor pe baza ratelor de rentabilitate

Ratele de rentabilitate semnifică în mărime relativă contribuţia indicatorilor de rezultate la exprimarea performanţelor financiare ale unei întreprinderi. În acest sens în calculul ratelor de rentabilitate trebuie să se pornească de la motivaţia pe care investitorul a avut-o în momentul plasării capitalului şi anume aceea de a recupera după o anumită perioadă de timp acest capital împreună cu un surplus care să-i justifice decizia de investire. În consecinţă se poate vorbi despre rentabilitate doar atunci când se compară surplusul obţinut de investitor cu capitalul investit adică se compară „un efect” cu „un efort”.

139

2.1. Analiza rentabilităţii financiare

Rentabilitatea financiară reflectă gradul de remunerare a capitalului investit într-o întreprindere de către proprietari. Se poate exprima atât ca formă absolută, ca mărime a profitului net cât şi sub formă relativă, ca rată de rentabilitate.

a) Rentabilitatea financiară exprimată ca mărime a profitului net, reprezintă partea din profitul brut al exerciţiului ce rămâne întreprinderii după plata impozitului pe profit.

RNE= RBE-Ip

Ip= PI x 25 %

PI= RBE-VNI+CHND, unde

RNE reprezintă rezultatul net (contabil) al exerciţiului RBE reprezintă rezultatul brut al exerciţiului Ip reprezintă impozitul pe profit calculat PI reprezintă profitul impozabil VNI reprezintă veniturile neimpozabile CHND reprezintă cheltuielile nedeductibile

b) Rentabilitatea financiară exprimată ca Rată a rentabilităţii capitalului propriu sau Rata rentabilităţii financiare (ROE – din engleză „return on common equity”) determinată ca raport între profitul net obţinut de întreprindere (PN) şi capitalul propriu (CPR) astfel:

ROE = , unde

Importanţa analizării acestui indicator rezultă cel puţin din următoarele considerente: indicatorul arată gradul de alocare a fondurilor acţionarilor în activitatea curentă, pe de-o parte,

precum şi eficienţa cu care firma angajează capitalul acţionarilor în afaceri, pe de altă parte. Indicatorul reflectă totodată rentabilitatea capitalului acţionarilor constituind o măsură a

capacităţii întreprinderii de a plăti dividendele cuvenite acestora; indicatorul permite estimarea câştigurilor pe o unitate de capital investit în acţiuni sau profitul

care revine proprietarilor pentru investiţiile făcute în firmă.Rentabilitatea capitalului propriu este o măsură combinată a trei factori şi anume: a profitabilităţii

(marja profitului MP), a vitezei de rotaţie a activelor (KAB) şi a levier-ului financiar (LF). Ca urmare fluctuaţiile ratei capitalului propriu pot fi explicate printr-o analiză factorială pe cei trei factori menţionaţi în cadrul modelului de analiză:

a) Marja profitului (MP)

140

Un indicator specific performanţei financiare este marja profitului care constituie o funcţie atât a levierului de exploatare cât şi a valorii adăugate de-a lungul ciclului de producţie, sintetizând câştigurile obţinute din fiecare unitate monetară rezultată din vânzări.

b) Viteza de rotaţie a activelor (KAB). Ratele de performanţă a activelor pun în evidenţă veniturile şi cheltuielile firmei fie pentru a analiza structura costurilor, fie pentru a corela performanţa vânzărilor cu volumul activelor utilizate în realizarea vânzărilor. În general, viteza de rotaţie a activelor se focalizează asupra următoarele ţinte: - în primul rând, indicatorul pune în evidenţă eficienţa cu care sunt utilizate activele; - în al doilea rând, indicatorul reflectă vânzările realizate de fiecare unitate monetară a activelor utilizate; - în al treilea rând, indicatorul prezintă în mod sintetic activele întreprinderii.

c) Levierul financiar În literatura de specialitate indicatorul mai este denumit şi „Factorul de multiplicare a capitalului propriu”50. O întreprindere utilizează atât fonduri atrase şi împrumutate de diverse tipuri cât şi fondurile acţionarilor. Utilizarea acestor două categorii de resurse va depinde de atitudinea companiei faţă de risc şi faţă de rentabilitate. În acest sens levierul financiar evidenţiază următoarele aspecte:

- în primul rând reflectă dimensiunea fondurilor utilizate de întreprindere pentru finanţarea activelor;

- în al doilea rând indicatorul prezintă în mod sintetic datoriile întreprinderii;- în al treilea rând levierul financiar constituie o funcţie a structurii activelor;

- în al patrulea rând levierul financiar reprezintă o măsură a încrederii creditorilor în capacitatea întreprinderii de a genera suficient numerar şi echivalente ale numerarului necesar pentru rambursarea împrumuturilor.

2.2 Analiza ratelor rentabilităţii economice

Ratele rentabilităţii economice pun în evidenţă contribuţia resurselor controlate de întreprindere la generarea de rezultate. Se pot determina în forme variate astfel:

1. Rata rentabilităţii economice (RRE) pune în evidenţă contribuţia elementelor patrimoniale la obţinerea de rezultate şi se determină ca raport între rezultatul brut al exerciţiului (RBE) şi totalul activului bilanţier (AB):

2. Rata rentabilităţii activelor (ROA-din engleză „return on assets”) măsoară gradul de rentabilitate al întregului capital investit în firmă. Se determină ca raport între rezultatul net al exerciţiului (RNE) şi totalul activelor întreprinderii (AB).

50 ibidem, pag, 119

141

3. Rata profitabilităţii activelor (BEP – din engleză „basic earnings power”) se determină ca raport între rezultatele obţinute de întreprindere înainte de deducerea dobânzilor şi a impozitului pe profit (RBDI) şi totalul activelor întreprinderii.

4. Rata profitabilităţii vânzărilor (ROS- din engleză „return on sales”) numită şi marja profitului arată profitul net obţinut la 100 de lei cifră de afaceri netă reflectând astfel contribuţia veniturilor la întărirea capacităţii de autofinanţare a întreprinderii.

□ Notă !:O.M.F.P. nr.1752/2005, în cadrul Notei 9 denumeşte acest indicator „ Marja brută din vânzări”

cu următoarea relaţie de calcul:

Precizăm faptul ca pentru compararea întreprinderilor aparţinând aceluiaşi sector analiştii financiari utilizează pentru calculul acestui indicator, la numărător Profitul brut din vânzări pentru a elimina efectul cotelor de impozitare diferite. Din aceste motive şi O.M.F.P. nr.1752/2005 se raliază aceleiaşi abordări.

5. Rata rentabilităţii generale (RRG) pune în evidenţă eficienţa consumului total de resurse prin raportarea rezultatului net obţinut la cheltuielile totale ale întreprinderii.

142

2.3 Analiza rentabilităţii investiţiilor de capital

Ratele rentabilităţii investiţiilor de capital sunt cele mai cuprinzătoare măsuri ale performanţei unei firme deoarece ele reflectă influenţa coroborată a ratelor financiare de risc şi rentabilitate. Dintre aceste rate menţionăm:

1. Rezultatul pe acţiune (EPS- din englezul „earning per share”) arată cât rezultat net produce o acţiune în decursul unui exerciţiu financiar.

Se determină sub două forme: câştigul pe acţiune de bază şi câştigul pe acţiune diluat. Datorită importanţei acestui indicator în cadrul situaţiilor financiare, I.A.S.C. a elaborat un standard în acest sens şi anume IAS 33 „Rezultatul pe acţiune”.

1.1. Rezultatul pe acţiune – de bază (BEPS - din englezul „basic earning per share”) se determină ca raport între rezultatul net al exerciţiului corespunzător acţionarilor comuni (RNE) şi numărul de acţiuni comune emise şi aflate în circulaţie în exerciţiul respectiv.

Acţiunea comună este un instrument de capital subordonat celorlalte clase de capital. În scopul determinării rezultatului pe acţiune de bază, rezultatul net al exerciţiului corespunzător acţionarilor comuni se determină astfel:

Profit net corespunzător acţionarilor comuni

= = Profit net al exerciţiului –Dividende preferenţiale

Pierderea netă corespunzătoare acţionarilor comuni

= Pierderea netă a exerciţiului +Dividende preferenţiale

Acţiunile preferenţiale se deosebesc de acţiunile comune prin faptul că , în timp ce acţiunilor comune le sunt acordate dividende fluctuante în funcţie de rezultatul exerciţiului, acţiunilor preferenţiale le sunt aferente dividende fixe, indiferent de rezultatul obţinut de societate.

Pentru calcularea rezultatului pe acţiune de bază, numărul acţiunilor comune este egal cu media ponderată a acţiunilor comune, în circulaţie în exerciţiul respectiv.

Media ponderată a acţiunilor comune în circulaţie în exerciţiul respectiv reflectă posibilitatea ca valoarea capitalului social să fi variat în acel exerciţiu, ca urmare a fluctuaţiei numărului de acţiuni aflate în circulaţie la un moment dat. Această medie reflectă numărul de acţiuni comune aflate în circulaţie la începutul exerciţiului, ajustat cu numărul de acţiuni răscumpărate sau emise în perioada respectiv, înmulţit cu un factor de ponderare a timpului. Factorul de ponderare a timpului este egal cu numărul de zile în care acţiunile respective s-au aflat în circulaţie, ca o cotă din numărul total de zile ale perioadei.

Pentru exemplificare vom considera următoarele date:Societatea comercială Alfa obţine la sfârşitul exerciţiului N un profit de 10.000.000 mii lei. Nu există

acţiuni preferenţiale şi implicit dividende preferenţiale acordate. În cursul exerciţiului N au loc următoarele fluctuaţii ale numărului acţiunilor aflate în circulaţie.

143

Data Explicaţii Acţiuni emise Acţiuni răscumpărate

Acţiuni în circulaţie

1.01.N Sold iniţial 8.000.000 - 8.000.0001.05. N Rascumpărare

acţiuni- 500.000 7. 500.000

1.08. N Emisiune acţiuni 1.000.000 - 8.500.00031.12. N Sold final 9.000.000 500.000 8.500.000

Calculul mediei ponderate:

Câştigul pe acţiune comune de bază va fi:

1.2. Rezultatul pe acţiune – diluat (DEPS - din englezul „diluate earning per share”) presupune ajustarea profitului net corespunzător acţionarilor comuni (obţinând rezultatul net ajustat - (RNEa) şi a mediei ponderate a acţiunilor în circulaţie (obţinând media ponderată ajustată –NAa) cu influenţele tuturor acţiunilor comune potenţiale diluante.

Ajustările se realizează astfel: profitul net aferent exerciţiului corespunzător acţiunilor comune se măreşte cu valoarea după impozitare a

dividendelor şi a dobânzii recunoscute în acel exerciţiu, aferentă acţiunilor comune diluante şi ajustată în funcţie de orice alte modificări ale veniturilor sau cheltuielilor determinate de conversia acţiunilor comune potenţiale diluante;

media ponderată a acţiunilor comune în circulaţie se măreşte cu media ponderată a acţiunilor comune suplimentare care s-ar afla în circulaţie în cazul conversiei tuturor acţiunilor comune potenţiale diluante.

Necesitatea calculării unui astfel de indicator rezidă din faptul că societăţile întră uneori în angajamente de emisiune de acţiuni în viitor, care modifică rezultatul pe acţiune de bază. Acţiunile comune potenţiale diluante se consideră a fi convertite în acţiuni comune la începutul perioadei sau la data emisiunii acţiunilor comune potenţiale. Acţiunile comune potenţiale trebuie tratate ca diluante numai atunci când conversia lor în acţiuni comune va duce la o scădere a profitului net pe acţiune rezultat din activităţile întreprinderii.

Pentru exemplificare vom considera următoarele date:Presupunem acelaşi exemplu prezentat anterior cu următoarele completări:

Societatea are emise obligaţiuni convertibile cu o dobândă de 10 %, plătibile în 10 ani, cu o valoare a principalului de 50.000.000 lei. Acestea au fost vândute în anul N pentru 1000 lei/obligaţiune. Dobânda este plătibilă la sfârşit de an. Fiecare acţiune este convertibilă la dispoziţia acţionarului în 20 de acţiuni comune. În anul N-1 nu a fost convertită nici o obligaţiune. Întreaga emisiune a fost convertită la 1.04.N. Rata impozitului pe profit este de 25 %.

144

Rezultatul pe acţiune de bază –BEPS în anul N este

Cheltuielile cu dobânzile în anul N aferente componentei de îndatorare a obligaţiunilor convertibile: 50.000.000 x 10 % x 3/12 = 1.250.000 lei

Impozit pe profit aferent cheltuielilor cu dobânzile: 1.250.000 x 25 %= 312.500 lei.Rezultatul net al exerciţiului ajustat luat în calculul rezultatului net pe acţiune diluat (RNEa) se

determină astfel:

RNEa = RNE + Cheltuieli cu dobânzile aferente obligaţiunilor- Impozitul pe profit aferent = 10.000.000.000 + 1.250.000 -312.500 = 10.000.937.500 mii lei.

Obligaţiunile convertibile obligaţiuni.

Numărul acţiunilor comune rezultate din conversia obligaţiunilor: 50.0000 x 20 = 1.000.000 acţiuniNumărul acţiunilor comune utilizate în calculul rezultatului pe acţiune diluat (NAa):9.500.000 +1.000.000 = 10.500.000 acţiuniRezultatul pe acţiune diluat se obţine astfel:

lei/acţiune.

Reglementările contabile româneşti valabile pentru unităţile mari care aplică O. M.F.P. nr.94/2001 solicită prezentarea unui astfel de indicator în schema generală a contului de profit şi pierdere.

Dacă profitul net se reinvesteşte trendul indicatorului trebuie să fie crescător.

2. Coeficientul de capitalizare bursieră (P/E- din englezul „price-to-earnings ratio”) arată cât de mult sunt dispuşi investitorii să plătească pentru o unitate monetară de profit raportat. Se determină ca raport între preţul de piaţă al unei acţiuni (PPA) şi profitul pe acţiune (EPS).

Ratele P/E sunt mari pentru firmele care au perspective mai bune de dezvoltare (în condiţii economice şi de risc constante) şi sunt mici pentru firmele a căror activitate este riscantă. Cu alte cuvinte indicatorul exprimă încrederea investitorilor în viitorul întreprinderii respective.

3. Raportul dintre valoarea de piaţă şi valoarea contabilă a unei acţiuni (MTBR - din englezul „market-to- book-ratio”). Reprezintă o altă rată importantă deoarece indică valoarea pe care pieţele financiare o conferă conducerii unei întreprinderi.

Valoarea contabilă reprezintă costul istoric al acţiunilor ordinare reprezentând părţi din capitalul social al întreprinderii. Preţul de piaţă al unei acţiuni este afişat la bursă. O întreprindere bine condusă şi cu suficiente posibilităţi de creştere ar trebui să aibă o valoare de piaţă mai mare sau cel puţin egală cu valoarea

145

contabilă a capitalului său social. Dacă economia este în recesiune raportul este subunitar chiar dacă echipa managerială este bună.

În concluzie valorile acestei rate depind atât de factorii economici generali (sau valabili pentru sectorul respectiv) cât şi de factori care aparţin numai de firma respectivă, ca entitate distinctă.

4. Randamentul dividendelor (RDIV) măsoară câştigul încasat de acţionari în urma investiţiilor în acţiunile întreprinderii. Se determină ca raport între dividendul pe acţiune (DIVA) şi preţul de piaţă al unei acţiuni (PPA).

, unde

DIV reprezintă valoarea dividendelor repartizate acţionarilor într-un exerciţiu financiar. NA reprezintă numărul de acţiuni comune emise aflate în circulaţie

Randamentul dividendelor reprezintă o măsură a câştigului încasat de acţionari în urma investiţiilor în acţiunile întreprinderii. Dacă nu se acordă dividende atunci trendul trebuie să fie descendent.

5. Rata de acoperire a dividendelor (RADIV) măsoară proporţia în care profitul net (RNE) este

distribuit acţionarilor sub formă de dividende (DIV).

6. Indicatorul „β” sau riscul de piaţă ( β ) reprezintă volatilitatea (oscilaţiile în plus sau minus) a preţului acţiunilor unei firme (a) faţă de volatilitatea acţiunilor altor firme (n). În mod practic indicatorul β se poate determina sub următoarele forme:

a) Prin comparaţia abaterii medii procentuale a preţului acţiunilor unei firme „a” cu cea similară pentru altă firmă („b”) rezultatul fiind interpretat astfel:

- dacă înseamnă că riscul de a investi în firma „a” este mai mare decât o investiţie în

acţiuni ale firmei „b”.

- dacă înseamnă că riscul de a investi în firma „b” este mai mare decât cel aferent

firmei „a”.

b) Prin comparaţia abaterii medii procentuale a preţului acţiunilor unei firme „a” cu media abaterilor procentuale ale preţului acţiunilor pentru cele două firme.

şi unde

Riscul de piaţă mai mare îl va avea întreprinderea cu un coeficient β mai mare.

146

În mod practic determinarea riscului de piaţă cu ajutorul coeficientului β este mult mai complexă şi se bazează pe mai mulţi ani utilizându-se implicit proceduri de calcul statistice şi de asemenea computerizate.

Cap. 6 Analiza fluxurilor de trezorerie

A treia componentă a situaţiilor financiare pe lângă Bilanţ şi Contul de Profit şi Pierdere o reprezintă Situaţia fluxurilor de trezorerie. Conform O.M.F.P. nr. 1752/2005 acest document devine obligatoriu de întocmit doar pentru entităţile mari, pentru celelalte categorii de entităţi, întocmirea acestui document fiind facultativă.

A. DefinirePrin fluxuri de trezorerie sau de numerar înţelegem creşterea sau descreşterea de numerar şi

echivalente de numerar pe parcursul unui exerciţiu financiar. Potrivit IAS 7 „Situaţiile fluxurilor de numerar” numerarul cuprinde disponibilităţile băneşti şi

depozitele la vedere. Echivalentele de numerar sunt investiţiile financiare pe termen scurt, extrem de lichide care sunt uşor convertibile în sume cunoscute de numerar şi care sunt supuse unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii.

B. ObiectiveSituaţia fluxurilor de numerar este utilă atât pentru nevoile interne, manageriale cât şi pentru nevoile

utilizatorilor externi (investitori, creditori etc.) astfel:- Managementul utilizează „Situaţia fluxurilor de trezorerie” pentru a determina gradul de

lichiditate al întreprinderii, pentru a stabili politica de dividende şi pentru a planifica nevoile de investiţii şi finanţare.

- Pentru utilizatorii externi (în special investitori şi creditori) documentul este util pentru a determina capacitatea întreprinderii de a-şi gestiona fluxurile de trezorerie, de a genera în viitor lichidităţi, de a-şi achita datoriile, de a plăti dividende şi dobânzi etc. De asemenea acest document explică diferenţele dintre profitul net reflectat prin Contul de Profit şi Pierdere şi fluxurile nete de lichidităţi generate de activitatea de exploatare şi mai mult prezintă efectele monetare şi nemonetare ale activităţilor de investiţii şi de finanţare desfăşurate în decursul unui exerciţiu financiar.

În ambele cazuri avantajele Situaţiei fluxurilor de numerar sunt majore: Informaţiile sunt necesare la stabilirea capacităţii unei întreprinderi de a genera numerar

şi echivalente de numerar pe cele trei categorii de activităţi: exploatare, investiţii, finanţare Se dă posibilitatea dezvoltării unor modele de evaluare şi comparare a valorii actualizate

a fluxurilor de numerar viitoare ale diferitelor întreprinderi Sporeşte gradul de comparabilitate al raportării rezultatelor din exploatare între diferite

întreprinderi deoarece se elimină efectele utilizării unor tratamente contabile diferite pentru aceleaşi tranzacţii şi evenimente.

C. Prezentare

147

Situaţia fluxurilor de numerar trebuie să prezinte fluxurile de numerar din cursul perioadei, clasificate în activităţi de exploatare, investiţii şi finanţare.

Activităţile de exploatare sunt principalele activităţi producătoare de venit ale întreprinderilor, precum şi alte activităţi care nu sunt activităţi de investiţii şi finanţare. Fluxurile de numerar provenite din activitatea de exploatare sunt derivate în primul rând din principalele activităţi producătoare de profit ale întreprinderii. Deci ele rezultă în general din tranzacţiile şi alte evenimente care intră în determinarea profitului net sau a pierderii nete. Informaţiile cu privire la acest tip de fluxuri de numerar împreună cu alte informaţii sunt folositoare în prognozarea viitoarelor fluxuri de numerar din exploatare.

Activităţile de investiţii constau în achiziţionarea şi cedarea de active imobilizate şi de alte investiţii, care nu sunt incluse în echivalentele de numerar. Prezentarea separată a fluxurilor de numerar provenite din activităţi de investiţii este importantă deoarece acestea reprezintă măsura în care cheltuielile au servit obţinerii de resurse menite a genera viitoare venituri şi fluxuri de numerar.

Activităţile de finanţare sunt activităţi care au ca efect modificări ale dimensiunii şi compoziţiei capitalurilor proprii şi datoriilor întreprinderii. Prezentarea separată a fluxurilor de numerar provenite din activităţi de finanţare este utilă în previzionarea fluxurilor de numerar viitoare aşteptate de către finanţatorii întreprinderii.

D. Modalităţi de construire a fluxurilor de numerar.În acest sens sunt utilizate două metode: metoda directă şi metoda indirectă de calcul a fluxurilor de

numerar. Diferenţa între ele constă doar în modul de construire a fluxurilor aferente activităţii de exploatare prin metoda directă realizându-se dezideratul utilizând fluxurile de încasări şi plăţi în timp ce metoda indirectă porneşte în calculul fluxurilor de la rezultatul net pe care îl ajustează corespunzător astfel:

- cu modificările survenite pe parcursul perioadei în stocuri şi în creanţele şi datoriile din exploatare;

- cu elementele nemonetare cum ar fi: amortizarea, provizioanele, impozitele amânate, pierderile şi câştigurile în valută nerealizate, profiturile nerepartizate ale întreprinderilor asociate şi interesele minoritare;

- toate celelalte elemente pentru care efectele în numerar sunt fluxurile de numerar din investiţii şi finanţare.

IAS 7 „ Situaţiile fluxurilor de numerar” prezintă următoarele modalităţi de determinare a fluxurilor de numerar pe cele trei activităţi:

1. Metoda directă:Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare:

- încasări în numerar din vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii;- încasări în numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri;- plăţi în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii;- plăţi în numerar către şi în numele angajaţilor- plăţi în numerar sau restituiri de impozit pe profit doar dacă nu pot fi identificate în mod

specific cu activităţile de investiţii şi finanţare.

Fluxuri de numerar din activităţi de investiţii:- plăţi în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi

alte active pe termen lung;- încasări de numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipament, active

necorporale şi alte active pe termen lung;

148

- plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi;

- încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi;

- avansuri în numerar şi împrumuturi efectuate către alte părţi;- încasări în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte

părţi.

Fluxuri de numerar din activităţi de finanţare:- venituri în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;- plăţi în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau răscumpăra acţiunile întreprinderii;- venituri în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi;- rambursări în numerar ale unor sume împrumutate - plăţi în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de leasing

financiar.

Fluxuri de numerar – totalNumerar la începutul perioadeiNumerar la finele perioadei

2. Metoda indirectă:Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare:

- rezultat net;- modificările pe parcursul perioadei a capitalului circulant;- ajustări pentru elementele nemonetare şi alte elemente incluse la activităţile de investiţii sau

de finanţare

Fluxuri de numerar din activităţi de investiţii:- plăţi în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi alte

active pe termen lung;- încasări de numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipament, active

necorporale şi alte active pe termen lung;- plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor

întreprinderi;- încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor

întreprinderi;- avansuri în numerar şi împrumuturi efectuate către alte părţi;- încasări în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi.

Fluxuri de numerar din activităţi de finanţare:- venituri în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;- plăţi în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau răscumpăra acţiunile întreprinderii;- venituri în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi;- rambursări în numerar ale unor sume împrumutate;- plăţi în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de leasing

financiar.Fluxuri de numerar – totalNumerar la începutul perioadeiNumerar la finele perioadei

149

În general metoda indirectă de determinare a fluxurilor de numerar este mai agreeată atât pe plan intern cât şi internaţional deoarece modul de determinare a fluxurilor de numerar este mai facil.

Fluxurilor financiare rezultate din dobânzi şi dividende le sunt acordate un tratament diferenţiat de către IAS 7 în ce priveşte încadrarea lor într-o categorie de activitate sau alta.

Astfel atât dobânda plătită cât şi dividendele încasate sunt clasificate de instituţiile financiare drept fluxuri de numerar din activitatea de exploatare. Nu există un consens privind clasificarea lor într-o categorie sau alta de către celelalte întreprinderi. Astfel, IAS 7 precizează că atât dobânda plătită cât şi dividendele încasate pot fi clasificate drept fluxuri de numerar din activitatea de exploatare deoarece intră în determinarea profitului net sau a pierderii nete. Alternativ, dobânda plătită şi dobânzile şi dividendele încasate pot fi clasificate drept fluxuri de numerar din finanţare (dobânda plătită) respectiv din investiţii (dobânda şi dividendele încasate) deoarece ele reprezintă costuri ale atragerii surselor de finanţare sau a eficienţei investiţiilor efectuate.

Dividendele plătite pot fi clasificate drept fluxuri de numerar din activitatea de finanţare deoarece reprezintă costuri ale atragerii surselor de finanţare. Alternativ, dividendele plătite pot fi clasificate drept componentă a fluxurilor de numerar de exploatare pentru a ajuta utilizatorii se determine capacitatea întreprinderii de a plăti dividende din fluxuri de numerar din exploatare.

C. Interpretarea Situaţiei fluxurilor de numerarIndiferent de metoda de construire a fluxurilor de numerar, fluxul de numerar generat de întreaga

entitate pe parcursul exerciţiului financiar, va trebui explicat prin prisma celor trei activităţi care au concurat pentru obţinerea sa (activitatea de exploatare, investiţii şi finanţare). Astfel se poate pune în evidenţă următoarea egalitate:

Tr = Tr (exploatare) + Tr (investiţii) + Tr (finanţare) , unde

Tr reprezintă fluxul de numerar total al perioadei (exerciţiul financiar); Tr (exploatare) reprezintă fluxul de numerar generat din activitatea de

exploatare; Tr (investiţii) reprezintă fluxul de numerar generat din activitatea de investiţii; Tr (finanţare) reprezintă fluxul de numerar generat din activitatea de finanţare.

Putem avea următoarele situaţii:

Tr

Tr (exploatare)

Tr (investiţii)

150

Tr (finanţare)

Interpretarea Situaţiei fluxurilor de numerar vizează următoarele proceduri şi obiective: Examinarea fluxurilor de numerar din activităţile curente de exploatare pentru a se determina dacă

acestea sunt pozitive şi pentru a stabili diferenţa dintre rezultatul exploatării şi fluxurile nete din exploatare.

Compararea fluxurilor de trezorerie din activităţile curente de exploatare cu plăţile de dividende din secţiunea activităţilor de finanţare pentru a stabili dacă aceste ieşiri importante de mijloace băneşti sunt acoperite şi nu reprezintă un efort deosebit pentru întreprindere.

De o importantă valoare informaţională este examinarea activităţii de investiţii pentru a vedea dacă firma îşi extinde sau nu activitatea şi ce laturi sunt vizate în extindere sau restrângere.

Pe baza analizei activităţii de investiţii se examinează apoi secţiunea referitoare la finanţare pentru a se analiza modul în care compania îşi finanţează expansiunea sau dacă aceasta nu se extinde, modul în care îşi reduce datoriile legate de finanţare.

În final este important a se determina consecinţele operaţiunilor de investiţii şi finanţare nemonetare asupra fluxurilor de numerar. Astfel de operaţiuni nu implică ieşiri sau intrări efective de mijloace băneşti ci privesc activele imobilizate, datoriile pe termen lung sau capitalurile proprii şi pot consta în înlocuirea unui activ imobilizat cu o datorie pe termen lung sau achitarea unei datorii prin emisiunea de acţiuni.

În scopul exemplificării modului de întocmire şi interpretare a unui tablou de flux de numerar conform IAS 7, vom prezenta următoarele informaţii extrase din situaţiile financiare ale întreprinderii Alfa:

151

Bilanţ simplificat la data de 31 dec. Anul N+1 - lei-

Anul N Anul N+1 ModificareA. ACTIVEI. Active imobilizate

Terenuri 127.000 115.000 (12.000)Mijloace fixe 437.000 612.000 175.000Total active imobilizate 564.000 727.000 163.000

II. Active circulanteStocuri 110.000 144.000 34.000Creanţe 55.000 47.000 (8000)Trezorerie 15.000 46.000 31.000Total active circulante 180.000 237.000 57.000

III. Cheltuieli în avans 5.000 1.000 (4.000)TOTAL ACTIVE 749.000 965.000 216.000B. DATORIII. Datorii pe termen scurt

Furnizori 43.000 50.000 7.000Datorii acumulate 9.000 12.000 3.000Impozit pe profit de plătit 5.000 3.000 (2.000)Total datorii pe termen scurt 57.000 65.000 8.000

II. Total datorii pe termen lungObligaţiuni de plătit 245.000 295.000 50.000Total datorii pe termen lung 245.000 295.000 50.000

TOTAL DATORII 302.000 360.000 58.000C. Capital propriu

Capital social 200.000 276.000 76.000Prime legate de capital 115.000 189.000 74.000Rezultat reportat 132.000 140.000 8.000Rezultatul net al exerciţiuluio 14.000 16.000 2.000Repartizarea profitului (14.000) (16.000) (2.000)

TOTAL CAPITAL PROPRIU 447.000 605.000 58.000

Contul de Profit şi Pierdere simplificat la data de 31. dec. Anul N+1

- lei-Anul N+1

Cifra de afaceri netă 693.000Cheltuieli cu materii prime şi materiale (400.000)Cheltuieli cu servicii prestate (120.000)Alte cheltuieli de exploatare care nu intră în costuri inclusiv cheltuieli cu amortizarea de 37.000 lei

(147.000)

Câştiguri din vânzarea activelor cedate 9.000Rezultat din exploatare 40.000Cheltuieli privind dobânzile (23.000)Venituri din dobânzi 6.000Rezultat financiar (17.000)Rezultatul brut al exerciţiului 23.000Impozit pe profit 7.000Rezultatul net al exerciţiului 16.000

Din notele la situaţiile financiare sau din evidenţele contabile se mai colectează următoarele informaţii suplimentare necesare întocmirii tabloului fluxului de numerar:

152

- S-au achiziţionat terenuri în valoare de 78.000 lei.- S-au cedat terenuri la preţul de 102.000 lei. Aceste investiţii au costat 90.000 lei. Se obţin

astfel câştiguri din vânzarea terenurilor în sumă de 12.000 lei.- S-au achiziţionat mijloace fixe în valoare de 120.000 lei.- S-au vândut mijloace fixe care au costat 10.000 lei şi aveau o amortizare cumulată de 2.000

lei, la preţul de 5.000 lei. Se obţin astfel pierderi din vânzarea mijloacelor fixe în sumă de 3.000 lei.

- Costul bunurilor vândute este de 520.000 lei.- S-au emis la valoarea nominală obligaţiuni în sumă de 100.000 lei în schimbul unui mijloc

fix, în cadrul unei operaţiuni nemonetare.- S-a restituit la scadenţă valoarea unor obligaţiuni în sumă de 50.000 lei.- S-au emis 15.200 de acţiuni obişnuite, cu valoare nominală de 5 mii lei la preţul de 150.000

lei.- S-au plătit dividende în sumă de 8.000 lei.

I. Utilizând metoda indirectă modalitatea de construcţie a tabloului de flux de numerar se prezintă astfel: -lei-

153

! Notă ڤ - Dividendele plătite (8.000 lei) sunt încadrate la activitatea de finanţare. Dobânzile şi

dividendele încasate şi de asemenea dobânzile plătite sunt încadrate la activitatea de exploatare.

- Întreprinderea Alfa a încasat în întregime dobânzile în anul curent (în sumă de 6.000 lei). Dividendele încasate sunt egale cu veniturile din dividende (o) iar dobânzile plătite coincid cu cheltuielile cu dobânzile (23.000 lei).

II. Interpretarea tabloului de flux de numerar.Analizând fluxul de numerar generat de activitatea de exploatare se poate constata că

întreprinderea a generat astfel de fluxuri în sumă de 30.000 lei ceea ce reprezintă un nivel favorabil dacă îl comparăm cu nivelul profitului net de 16.000 lei.

Factorii cu influenţă pozitivă asupra fluxurilor de numerar din activitatea de exploatare sunt reprezentaţi de:

- Diminuarea volumului creanţelor cu 8.000 lei- Diminuarea cheltuielilor în avans cu 4.000 lei.

Rezultatul net 16.000Ajustări:* Privind capitalul circulant- ∆ Creanţe + 8.000- ∆ Stocuri - 34.000- ∆ Cheltuieli în avans +4.000+ ∆ Datorii comerciale +.7.000+∆ Datorii acumulate (altele decât impozitul pe profit) + 3.000+ ∆ Veniturilor în avans 0+ ∆ Impozitului pe profit - 2.000a) Total ajustări privind capitalul circulant -14.000* Privind elementele nemonetare (amortizări şi provizioane)+ Cheltuieli cu amortizarea + 37.000+ Cheltuieli cu provizioanele 0- Venituri din provizioane 0b) Total ajustări privind elementele nemonetare + 37.000* Privind operaţiile de investiţii-finanţare- Câştiguri din vânzarea terenurilor -12.000+ Pierderi din vânzarea mijloacelor fixe + 3.000c) Total ajustări privind operaţiile de investiţii-finanţare -9.000A. Flux net de trezorerie din activitatea de exploatare (a+b+c)

-30.000

- Cumpărări de terenuri - 78.000+ Vânzări de terenuri +102.000- Cumpărări de mijloace fixe -120.000+Vânzări de mijloace fixe + 5.000B. Flux de numerar din activitatea de investiţii - 91.000- Rambursarea obligaţiunilor - 50.000+ Emisiune de acţiuni 150.000- Dividende plătite - 8.000C. Flux de numerar din activitatea de finanţare 92.000FLUX DE TREZORERIE TOTAL (A+B+C) 31.000Trezorerie la sfârşitul anului 46.000Trezorerie la începutul anului 15.000Variaţia trezoreriei -31.000

154

- Creşterea datoriilor întreprinderii altele decât impozitul pe profit cu 11.000 lei.- Nivelul cheltuielilor cu amortizarea de 37.000 lei.- Pierderi din vânzarea mijloacelor în sumă de 3.000 lei .

Se poate constata că factorul cu influenţa cea mai semnificativă asupra creşterii fluxurilor de lichidităţi din exploatare îl reprezintă cheltuielile cu amortizarea şi deoarece aceste cheltuieli nu necesită o ieşire de numerar, ele reprezintă principala cauză a diferenţei dintre profitul net şi fluxurile de trezorerie ale activităţii de exploatare.

Factorii cu influenţă negativă asupra fluxurilor exploatării sunt daţi de:- Creşterea volumului stocurilor cu 34.000 lei. - Diminuarea datoriei privind impozitului pe profit în sumă de 2.000 lei. - Realizarea unor câştiguri din vânzarea terenurilor în valoare de 12.000 lei.

Se constată că factorul cu influenţa cea mai pregnantă în diminuarea fluxurilor de numerar generate de activitatea de exploatare îl reprezintă creşterea semnificativă a nivelului stocurilor. În anii următori trebuie acordată o atenţie deosebită acestui aspect iar dacă volumul vânzărilor nu va creşte pe seama stocurilor formate vor trebui luate măsuri de reducere a lor (acordarea unor reduceri de preţ semnificative, penetrarea altor segmente de piaţă, promovarea unui marketing mai eficient etc.). Investitorii în întreprinderea Alfa ar fi interesaţi să compare fluxurile de numerar generate de activitatea de exploatare cu dividendele achitate în secţiunea finanţare pentru a vedea dacă întreprinderea are suficiente lichidităţi pentru a le remunera investiţia. Situaţia întreprinderii este bună din acest punct de vedere deoarece fluxurile de numerar din exploatare sunt suficient de mari (30.000 lei) pentru a acoperi dividendele de plată către acţionari (în sumă de 6.000 lei) rămânând disponibilă o sumă semnificativă (22.000 lei) pentru alte utilizări.

155

Cap.7 Analiza riscurilor întreprinderii

“Riscul înseamna să sari de pe o stancaşi să îţi construieşti aripi până ajungi jos “

Ray Bradbury

7. 1. Analiza riscului economic (de exploatare) 51- nu se cere

Riscul, în general, reprezintă posibilitatea apariţiei unui eveniment care să prejudicieze activitatea întreprinderii. Într-o optică mai restrânsă riscul economic reprezintă „incapacitatea societăţii de a se adapta în timp şi la cel mai mic cost la variaţiile condiţiilor de mediu (economic şi social)”. 52

Astfel, riscul economic exprimă volatilitatea rezultatului economic la condiţiile de exploatare. În literatura economică de specialitate analiza riscului economic se realizează din mai multe

puncte de vedere.A) Un prim punct de vedere porneşte de la analiza relaţiei cost – volum-rezultat numită şi

analiza pragului de rentabilitate ca modalitate operaţională şi eficientă de analiză a riscului. Pragul de rentabilitate este punctul în care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare delimitate în cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile, calculându-se în unităţi fizice sau valorice, pentru un produs sau pentru întreaga activitate. În funcţie de unităţile în care se exprimă, pragul de rentabilitate se determină astfel:

în unităţi fizice:

unde

Q* reprezintă cantitatea de produse exprimată în unităţi fizice aferentă punctului criticCF reprezintă cheltuielile fixe totalePvu reprezintă preţul de vânzare pe unitate de produsCvu reprezintă cheltuielile variabile pe unitate de produsMvu reprezintă marja cheltuielilor variabile unitare.

în unităţi valorice:

unde

CA* reprezintă cifra de afaceri aferentă punctului critic; reprezintă rata medie a cheltuielilor variabile;

reprezintă rata marjei cheltuielilor variabile.

Unde: ,

Chvi reprezintă cheltuielile variabile la nivelul sorimentului i de produs;CANi reprezintă cifra de afaceri la nivel de sortiment de produs i;

51 M. Achim, S. Achim, Analiza riscului financiar, Rev de Finanţe credit şi contabilitate, nr. 4/aprilie 200052 Ion Negescu Risc şi incertitudine în economia contemporană

156

pi reprezintă ponderea cantităţilor din sortimentul i de produs în total cantităţi de produse realizate de întreprindere.n reprezintă numărul de sortimente de produs realizate de întreprindere.

Analiza riscului economic pornind de la pragul de rentabilitate se face calculând următorii indicatori:a) Indicatorul de poziţie al cifrei de afaceri nete faţă de nivelul critic al său (pragul de rentabilitate)

notat cu „ ” care se poate exprima:- în mărime absolută: = CAN- unde

CAN reprezintă cifra de afaceri netă corespunzătoare unui anumit nivel de activitateCAN* reprezintă cifra de afaceri critică

Indicatorul de poziţie exprimat în valori absolute se mai numeşte „flexibilitatea absolută” şi exprimă capacitatea firmei de a-şi modifica producţia şi a se adapta la cerinţele pieţei. Cu cât acest indicator este mai mare cu atât flexibilitatea întreprinderii este mai mare respectiv riscul de exploatare este mai redus.

în mărime relativă: ’= x100

Indicatorul de poziţie exprimat în valori relative se mai numeşte „coeficient de volatilitate” şi are aceeaşi interpretare ca mai sus.

Din studii statistice s-a dedus că întreprinderile se pot găsi în următoarele situaţii:instabilă când cifra de afaceri se situează cu până la 10 % peste pragul de rentabilitate;corespunzătoare punctului mort respectiv punctului în care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de

exploatare –fixe şi variabile- dar şi cheltuielile cu dobânzile iar rezultatul este nul;relativ stabilă când cifra de afaceri este cu 10 % până la 20 % mai mare decât cea

confortabilă când cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate cu peste 20 %.

b) Coeficientul de elasticitate al profitului notat cu „e” reprezintă sensibilitatea profitului la variaţia nivelului de activitate reflectat prin cifra de afaceri la un moment dat şi se exprimă astfel:

Re reprezintă rezultatul exerciţiului la un anumit nivel de activitate (la o anumită cifră de afaceri netă)

Re reprezintă rezultatul exerciţiului determinat de punctul critic care este nulCAN reprezintă cifra de afaceri netă corespunzătoare unei anumite structuri financiareCAN* reprezintă cifra de afaceri critică

Observăm că mărimea coeficientului de elasticitate este dependentă de poziţia nivelului de activitate faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât întreprinderea se îndepărtează de pragul de rentabilitate cu atât elasticitatea este mai redusă deci riscul de exploatare este mai mic.

Utilizarea indicatorului de poziţie cât şi a coeficientului de elasticitate permite atât determinarea la un moment dat a nivelului de risc economic la care este supusă o întreprindere cât mai ales permite comparaţii atât în timp cât şi în spaţiu necesare pentru fundamentarea diverselor decizii economice.

157

Pentru exemplificare vom considera următoarele cazuistici:1. Presupunem că întreprinderea X produce şi comercializează un singur sortiment de produs în următoarele condiţii:- preţ de vânzare unitar de 160.000 lei;- cost variabil unitar de 110.000 lei;- cheltuieli fixe totale de 80.000.000 lei.

Pragul de rentabilitate în unităţi fizice realizat de întreprinderea X va fi de :

La un volum al produselor realizate de 3.200 buc. profitul este nul. Orice unitate de produs realizată peste acest nivel va aduce un profit în timp ce nerealizarea cel puţin a nivelului de 3.200 buc. va aduce pierdere.

În unităţi valorice pragul de rentabilitate realizat de întreprinderea X va fi de:

Prin urmare la un volum al vânzărilor de 256..000 mii lei profitul este nul.

2. Presupunem situaţia în care întreprinderea X fabrică 2 sortimente de produse A şi B în următoarele condiţii:Indicatori Sortimentul A Sortimentul B Total

1. Cheltuieli fixe - - 97.500.0002. Greutate specifică planificată (pondere sortimentală)

40 % 60 % 100 %

3. Preţ de vânzare unitar 160.000 120.000 -4. Cheltuieli variabile 110.000 80.000 -

În condiţiile de mai sus rata medie a cheltuielilor variabile va fi de:

Deci cifra de afaceri critică va fi de:

unde

3. În condiţiile date la pct. 2 şi presupunând ca în anul N cifra de afaceri realizată de întreprinderea X este de 350.000.000 lei apreciaţi categoria de risc economic în care se încadrează întreprinderea la momentul respectiv.

a) Indicatorul de poziţie:Indicatorul de poziţie în mărimi absolute (flexibilitatea absolută) va fi de:

= 350.000.000- 300.000.000 = 50.000.000 lei.Indicatorul de poziţie în mărimi relative (coeficientul de volatilitate) va fi de

’ =

158

Întreprinderea X realizează un volum de activitate cu 50.000 000 lei mai mare decât nivelul critic. Se poate constata că starea întreprinderii X este una relativ stabilă din punct de vedere a riscului economic la care este supusă.

b) Coeficientul de elasticitate al profitului - e va fi de

4. Presupunând acum următoarea situaţie comparativă: vom aprecia care din cele două întreprinderi X şi Y prezintă un risc economic mai redus.

Întreprinderea X Întreprinderea YSortimentul

ASortimentul

BTotal Sortimentul

ASortimentul

BTotal

1. Cheltuieli fixe

- - 97.500.000 - - 81.250.000

3. Cantitate vândută

1029 1.544* 2.573 1029 1.544* 2.573

4. Preţ de vânzare unitar

160.000 120.000 - 160.000 120.000 -

5. Cifra de afaceri

164.640.000 185.360..000* 350.000.000 164.640.000 185.360..000* 350.000.000

6. Cheltuieli variabile unitare

110.000 80.000 - 110.000 80.000 -

7. Cheltuieli variabile totale

113.190.000 123.520.000 236.710.000 113.190.000 123.520.000 236.710.000

8. Total cheltuieli de exploatare (1+7)

- - 334.210.000 - - 334.210.000

8. Rezultatul exploatării (5-8)

- - 15.790.000 - - 15.790.000

9. Prag de rentabilitate global

300.000.000 - - 250.000.000

10. Indicatorul de poziţie:-absoult ( )-lei

- - 50.000.000 - - 100.000.000

-relativ ( ’) -%

- - 16,66 40

11. Coeficientul de elasticitate -e

- - 7 2,5

* Valoare obţinută prin aproximare.

Se constată din cele de mai sus că la acelaşi volum şi structură a activităţii (acelaşi volum şi structură a cifrei de afaceri) şi în condiţiile unui acelaşi volum al cheltuielilor totale riscul economic diferă semnificativ de la o întreprindere la alta. Astfel întreprinderea Y care prezintă un nivel al cheltuielilor fixe mai redus are o capacitate de adaptare la cerinţele pieţei mai mare (indicatorul de poziţie absolut şi relativ sunt mai mari) iar sensibilitatea rezultatului exploatării la variaţia nivelului de

159

activitate este mult mai mică (coeficientul de elasticitate-e este sensibil diminuat). Un nivel al cheltuielilor fixe de 81.250.000 000 lei asigură de asemenea întreprinderii un nivel confortabil de protejare împotriva riscului exploatării.

În general desfăşurarea unei activităţi economice cu costuri fixe diminuate asigură întreprinderii o diminuarea a riscului exploatării. Acest aspect teoretic este confirmat practic de situaţia stării de risc economic înregistrată la două mari firme de automobile de pe plan internaţional şi anume Renault şi Toyota.53

Se poate constata că firma Toyota înregistrează doar 10 % cheltuieli fixe ceea ce-i asigură o flexibilitate şi o capacitate de a face faţă modificărilor conjuncturale mai mari comparativ cu firma Renault.

B) O altă abordare priveşte evaluarea riscului de exploatare din perspectiva variabilităţii rezultatului de exploatare faţă de media sa urmărită pe ultimele exerciţii financiare.54 Această apreciere a riscului se face prin metode statistice utilizând următorii indicatori:

a) Abaterea medie pătratică a rezultatului exploatării notată determinată pornind de la relaţia de determinare a rezultatului exploatării:

REXP = CAN – CV-CF, unde

REXP reprezintă rezultatul exploatării la un anumit nivel de activitateCAN reprezintă cifra de afaceri netă la un anumit nivel de activitateCV reprezintă cheltuielile variabileCF reprezintă cheltuielile fixe.

În ipoteza realizării unui singur sortiment de produ relaţia de mai sus se poate exprima astfel:

REXP = CAN – CAN x -CF, unde

- reprezintă rata medie a cheltuielilor variabile.

Aplicând dispersia şi proprietăţile sale obţinem:

, unde

53 M. Niculescu, Diagnostic global strategic, Ed. Economica, Bucureşti, 1997, pag. 40854 I. Stancu „Gestiune financiară”, Ed. Economică, Bucureşti, 1994, pag.

160

- reprezintă abaterea medie pătratică a rezultatului exploatării

faţă de nivelul mediu determinat pe un număr de n ani.

- reprezintă abaterea medie pătratică a cifrei de afaceri nete faţă de

nivelul mediu determinat pe un număr de n ani. Prin extragerea radicalului obţinem:

Din relaţia de mai sus putem deduce că riscul este cu atât mai mare cu cât variabilitatea cifrei de afaceri nete şi marja asupra cheltuielilor variabile sunt mai mari.

b) Coeficientul de variaţie (coeficientul lui Pearson) calculat pentru rezultatul exploatării, notat „Cv” se exprimă astfel:

Cu ajutorul lui se poate cuantifica starea de risc economic în care se află întreprinderile. Astfel, din studii statistice s-a constat că în funcţie de nivelul relativ al coeficientului de variaţie al rezultatului exploatării, întreprinderile se pot afla în una din următoarele situaţii55:

stabilă, dacă coeficientul de variaţie este de până la 30 %instabilă, dacă coeficientul de variaţie este de peste 30 %.

Utilizarea metodelor statistice pentru aprecierea nivelului de risc economic la care este supusă o întreprindere se face cu foarte bune rezultate atunci când se efectuează comparaţii în timp pentru a se desprinde o tendinţă de evoluţie a acestui indicator.

Pentru exemplificarea metodelor statistice în aprecierea riscului exploatării al unei întreprinderi vom considera situaţia financiară a întreprinderii X de-a lungul ultimilor săi 5 ani de activitate reflectată prin următorii indicatori:

- lei-Indicatori Anul N+1 Anul N+2 Anul N+3 Anul N+4 Anul N+5

1. Cheltuieli fixe 97.500 97.500 97.500 97.500 97.5002.Cheltuieli variabile totale

236.710 179.550 252.000 214.500 185.600

3. Rata medie a cheltuielilor variabile

0,675 0,525 0,7 0,65 0,58

3. Cifra de afaceri 350.000 342.000 360.000 330.000 320.0004. Rezultatul exploatării (3-1-2)

15.790 64.950 10.500 18.000 36.900

Rezultatul exploatării determinat în medie pe cei 5 ani este:

55 În prezentarea evaluării riscului economic cu ajutorul metodelor statistice nu s-a ţinut seama de inflaţie. Pentru o evaluare corectă a riscului financiar în condiţii inflaţioniste se impune ajustarea prealabilă a rezultatelor în funcţie de coeficientul de inflaţie.

161

.

Abaterea medie pătratică a rezultatului exploatării este:398.461.336

De unde rezultă 19.961Coeficientul de variaţie va fi de Cv = 68,3 % de unde deducem că starea de risc economic a întreprinderii X este destul de instabilă

7.2. Analiza riscului financiar56- nu se cere

Riscul financiar exprimă variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa structurii financiare a întreprinderii (proporţia între capitalul propriu şi datorii) şi decurge strict din gradul de îndatorare al întreprinderii.

Îndatorarea întreprinderii realizată fie pe calea creditului obligatar fie pe calea creditului bancar are implicaţii asupra gestiunii financiare a întreprinderii. Datorită faptului că sarcinile financiare determinate de împrumuturi şi concretizate în dobânzi şi comisioane nu sunt legate de profit (ele sunt considerate fixe) diferenţa dintre rata mai mare a randamentului utilizării capitalurilor şi costul împrumutului rămâne întreprinderii. Ca atare orice scădere a randamentului utilizării capitalului provoacă riscul micşorării sau anulării profitului.

Analiza riscului financiar poate avea următoarele abordări:A) Un prim punct de vedere vizează utilizarea noţiunii de prag de rentabilitate global sau

„punctul critic” (mort) care ţine seama de cheltuielile financiare (dobânzi) ce la un anumit nivel de activitate sunt considerate cheltuieli fixe. Pragul de rentabilitate global reprezintă punctul în care cifra de afaceri netă acoperă cheltuielile de exploatare (fixe şi variabile) dar şi cheltuielile cu dobânzile iar rezultatul este nul. După acest prag activitatea întreprinderii devine rentabilă. Acest prag este dat de relaţia:

unde

- reprezintă cifra de afaceri critică sau punctul mort;CF reprezintă cheltuielile fixe;DOB reprezintă cheltuielile cu dobânzile recunoscute de întreprindere;

reprezintă rata cheltuielilor variabile.

Având ca punct de plecare pragul de rentabilitate global, dimensionarea riscului financiar se face cu ajutorul a doi indicatori:

a) Indicatorul de poziţie al cifrei de afaceri nete faţă de nivelul critic al său (pragul de rentabilitate) notat cu „ ” care se poate exprima:

- ca nivel absolut: = CAN-

- ca nivel relativ: %=

Cu cât indicatorul de poziţie este mai mare cu atât riscul financiar este mai redus.

56 M. Achim, S. Achim, Analiza riscului financiar, Rev de Finanţe credit şi contabilitate, nr. 5/mai 2000

162

b) Coeficientul de elasticitate notat cu „ ” reprezintă sensibilitatea profitului la variaţia cifrei de afaceri determinată de o anumită variaţie a structurii financiare. Coeficientul de elasticitate„ ” ne arată cu cât creşte rezultatul exerciţiului la o creştere cu o unitate monetară a cifrei de afaceri nete.

Coeficientul de elasticitate se exprimă astfel:

e= , unde

Re reprezintă rezultatul exerciţiului la un anumit nivel de activitate (la o anumită cifră de afaceri netă);

Re reprezintă rezultatul exerciţiului determinat de punctul critic care este nul; CAN reprezintă cifra de afaceri netă corespunzătoare unei anumite structuri financiare; CAN* reprezintă cifra de afaceri critică; reprezintă abaterea rezultatului exerciţiului faţă de rezultatul critic; reprezintă abaterea cifrei de afaceri faţă de cifra de afaceri critică;

reprezintă abaterea rezultatului exerciţiului faţă de rezultatul critic la o unitate

monetară de rezultat;

reprezintă abaterea cifrei de afaceri nete faţă de cifra de afaceri la o unitate monetară

de cifră de afaceri netă.

Din relaţia de mai sus se obţine:

e =

Coeficientul „e” este cu atât mai mic cu cât distanţa dintre cifra de afaceri şi punctul critic este mai mare, aceasta reprezentând un risc financiar redus.

Pentru exemplificarea utilizării pragului de rentabilitate global care ţine seama de activitatea financiară în aprecierea riscului financiar, vom considera datele întreprinderii X completate în felul corespunzător:

Indicatori Total1. Cheltuieli fixe 97.500.0002. Rata medie a cheltuielilor variabile 0,6753. Cifra de afaceri 350.000.00004. Rezultatul exploatării 15.790.0004. Cheltuieli cu dobânzile (calculate la o rată medie a dobânzii bancare de 10 %)

13.000.000

5. Total activ bilanţier 500.000.000

1. Cifra de afaceri critică va fi de:

unde

163

2. În condiţiile realizării unei cifre de afaceri de 350.000.000 lei aprecierea riscului financiar la care este supus întreprinderea se realizează astfel:

a) Indicatorul de poziţie:Indicatorul de poziţie în mărimi absolute (flexibilitatea absolută) va fi de:

= 350.000.000- 340.000.000 = 10.000.000 lei.Indicatorul de poziţie în mărimi relative (coeficientul de volatilitate) va fi de

’ =

Întreprinderea X realizează un volum de activitate cu 10.000 000 lei mai mare decât nivelul critic. Starea de risc financiar este destul de precară deoarece nivelul coeficientului de volatilitate este cu mult sub 10 %. În condiţiile menţinerii volumului valoric al activităţii întreprinderea va trebui să renunţe sau să-şi diminueze îndatorarea financiară pentru a-şi asigura un nivel confortabil de risc financiar

b) Coeficientul de elasticitate al profitului - e va fi de

Comparativ, starea de risc economic şi financiar apreciată cu ajutorul pragului de rentabilitate, la nivelul întreprinderii analizate, se prezintă astfel:

Indicatori Risc economic Risc financiar1. Prag de rentabilitate global 300.000.000 340.000.0002. Indicator de poziţie:- în mărime absolută 50.000.000 10.000.000- în mărime relativă 16,66 % 2,94 %3. Coeficientul de elasticitate 7 35

Dacă din punct de vedere al activităţii de exploatare starea de risc era relativ stabilă luând însă în considerare şi aspectul costurilor finanţării acesteia situaţia este sensibil înrăutăţită. Indicatorul de poziţie luând în considerare aspectul îndatorării cunoaşte o diminuare accentuată în timp ce sensibilitatea profitului la variaţia nivelului de activitate creşte într-un ritm accentuat.

B) O altă abordare a riscului financiar priveşte profitul ca rezultat al unei politici financiare ce presupune un anumit raport între capitalurile proprii şi datorii. Astfel, se impune analiza rentabilităţii capitalurilor proprii sub aspectul politicii de îndatorare a întreprinderii. Influenţa îndatorării asupra rentabilităţii capitalurilor proprii (rentabilităţii financiare) se numeşte efect de levier financiar sau efect de pârghie. Efectul de levier financiar măsoară influenţa pozitivă sau negativă a îndatorării asupra rentabilităţii financiare. Rentabilitatea financiară se determină astfel:

În formula de mai sus rezultatul net se determină astfel:

PN = RE – RE x i = RE (1-i) unde

RE reprezintă rezultatul brut al exerciţiuluii reprezintă cota de impozit pe profit

164

Rezultatul brut al exerciţiului se determină după modelul următor care pune în evidenţă cheltuielile financiare respectiv cheltuielile cu dobânzile:

RE= VE-CEDOB-DOB = REDOB-DOB, unde

VE reprezintă veniturile totale ale exerciţiuluiCEDOB reprezintă cheltuielile exerciţiului altele decât cheltuielile cu dobânzileREDOB reprezintă rezultatul brut al exerciţiului înainte de luarea în considerare a cheltuielilor cu

dobânzileDOB reprezintă cheltuielile cu dobânzile

Cunoscând că rentabilitatea economică (RRE) înainte de luarea în considerare a cheltuielilor cu

dobânzile se determină astfel: , unde

AB reprezintă totalul activului bilanţier;Rezultatul exerciţiului înainte de luarea în considerare a cheltuielilor cu dobânzile se poate

exprima astfel: De asemenea cheltuielile cu dobânzile (DOB) se pot determina ţinând seama de datoriile

financiare totale (DFB) şi de rata medie a donbânzii bancare ( ) astfel:

DOB = DFB x , unde

În urma precizărilor făcute rentabilitatea financiară se poate exprima astfel:

□ Notă ! În cadrul înlocuirilor efectuate în formulă am extrapolat datoriile bilanţiere ca fiind reprezentate

in totalitate de datorii financiar bancare.

Această relaţie face legătura între rata rentabilităţii financiare, rata rentabilităţii economice şi gradul de îndatorare. Eficienţa îndatorării asupra rentabilităţii financiare depinde de raportul între rentabilitatea economică şi rata medie a dobânzii putând exista următoarele situaţii:

Dacă RRE > rd % situaţia este favorabilă acţionarilor, rentabilitatea financiară este în acest caz o funcţie crescătoare de gradul de îndatorare, întreprinderea putând recurge în continuare la îndatorare deoarece RRF > RRE

Dacă RRE < rd % adică costul datoriilor este mai mare decât rentabilitatea economică iar rentabilitatea financiară este o funcţie descrescătoare de gradul de îndatorare. În acest caz se impune minimizarea raportului datorii/capital propriu deoarece îndatorarea afectează performanţele întreprinderii.

Dacă RRE = rd % înseamnă o stabilitate în structura financiară.

165

Dacă RRE este scăzută sau fluctuantă este preferabilă finanţarea activităţii din capital propriu.

În condiţiile datelor oferite spre exemplificare la pct.A se constată că rata rentabilităţii economice este de 3,15 % cu mult sub nivelul ratei medii a dobânzii la finanţare ceea ce semnifică o stare de risc financiar precară, impunându-se imediat renunţarea la finanţarea prin împrumut în favoarea unor surse de finanţare minime.

C) O a treia abordare a riscului financiar priveşte evaluarea lui din perspectiva variabilităţii rentabilităţii financiare faţă de rata medie de rentabilitate financiară observată pe anii anteriori folosind în acest scop metodele statistice. Aprecierea riscului financiar apelând la metodele statistice se poate realiza cu ajutorul următorilor indicatori:a) Abaterea medie pătratică a rentabilităţii financiare care se determină tot pornind de la efectul de pârghie determinat astfel:

unde

- raportul reprezentând gradul de îndatorare îl notăm cu I.

Considerăm cota de impozit pe profit aceeaşi pe toţi anii luaţi în calcul iar pentru gradul de îndatorare presupunem o valoare medie notată .Utilizând dispersia şi proprietăţile sale obţinem următoarea relaţie:

, unde

- reprezintă abaterea medie pătratică a ratei rentabilităţii financiare

Extrăgând radicalul obţinem:

Se observă că riscul financiar este cu atât mai mare cu cât variaţia rentabilităţii este mai mare, cu cât gradul de îndatorare este mai mare şi cu cât cota de impozit pe profit este mai mică.

b) Coeficientul de variaţie al rentabilităţii financiare notat „Cv” se determină astfel:

Cu cât coeficientul de variaţie se depărtează de limita de 30 %, cu atât riscul este mai mare.57

Exemplificarea metodelor statistice în calculul stării de risc financiar se face după o procedură analogă cu cea utilizată pentru aprecierea stării de risc economic şi ca atare nu mai insistăm în acest sens.

57 În prezentarea evaluării riscului financiar cu ajutorul metodelor statistice nu s-a ţinut seama de inflaţie. Pentru o evaluare corectă a riscului financiar în condiţii inflaţioniste se impune ajustarea prealabilă a rezultatelor în funcţie de coeficientul de inflaţie.

166

7.3. Analiza riscului de faliment58

7. 3.1. Abordări generale privind riscul de faliment

În strânsă corelaţie cu riscul economic şi financiar se încadrează riscul de faliment al întreprinderilor.

Riscul financiar este funcţie de rata de îndatorare, riscul economic depinde de raportul între cheltuielile fixe şi marja asupra costurilor variabile. În sens general cunoaşterea anumitor rate permite detectarea riscului de faliment al unei întreprinderi.

„Riscul de faliment presupune stabilirea unei funcţii prin care să poată fi estimată probabilitatea ca o firmă să inregistreze pierderi şi, în consecinţă, să fie în imposibilitate de a-şi onora contractele cu beneficiarii, a plăti furnizorii şi a restitui împrumuturile la bănci.”59

Riscul de faliment este opus probabilităţii de profit şi se pune problema creşterii profitabilităţii firmei, în condiţiile unui risc asumat. În cazul existenţei unor dificultăţi permanente de plată a obligaţiilor faţă de terţi se poate vorbi de o fragilitate economică şi financiară a firmei, cu influenţe negative asupra solvabilităţii acesteia.

Studiul întreprinderilor aflate în dificultate prezintă o imPortanţă deosebită pentru o serie largă de agenţi economici, dintre care: băncile, care sunt preocupate în mod evident de calitatea portofolilor de credit ce le formează; diferite categorii de acţionari, care sunt interesaţi să-şi protejeze capitalul investit şi să se poată bucura de beneficiile oferite de respectiva întreprindere(obţinerea de dividende);investitorii, care doresc să cunoască stare întreprinderii înainte de a-şi investi capitalul deţinut; creditorii, care au interesul sa-şi recupereze capitalul acordat sub formă de împrumut; partenerii de afaceri(clienţii, furnizorii), doresc sa încheie relaţii cu întreprinderi sigure care sa-şi poată îndeplini obligaţiile contractuale.

In România în anul 2006, legea falimentului a fost abrogata si inlocuita cu legea insolventei60.

Ricul de faliment (sau de insolvabilitate) , se defineste ca fiind posibilitatea de aparitie a

incapacitatii de onorare a obligatiilor scadente ale firmei, nascute din angajamente anterioare

contractate, din operatii curente, determinabile pentru continuarea activitatii, prelevari obligatorii.

Insolventa,pe de alta parte, se defineste ca fiind acea stare a patrimoniului firmei debitoare care

se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile, pentru plata datoriilor exigibile.

Dificultatile pe care le intampina un agent economic au cauze diferite. Majoritatea acestor

dificultati61 provin din mediul concurential si economico-social in care actioneaza firma:

- accentuarea concurentei interne si internationale;

- aparitia unor produse de substitutie;

- falimentul unui furnizor important care asigura anumite materiale, piese, subansamble

esentiale pentru continuarea activitatii intreprinderii;

- pierderea unui client important sau falimentul acestuia;

- falimentul unei banci cu care intreprinderea avea relatii financiare preponderente;

58 Tema a fost abordată pe larg în M. Achim, S. Achim, The bancruptcy risk’ entities, articol prezentat la Conferinţainternaţională intitulată Business and Globalization, Ohrid, Macedonia, October 19-20, 200759 Spătariu, Elena Cerasela, Elemente toretice de analiză economico-financiară, ed. EX PONTO, Constanţa, 200560 Legea 85 din 5 aprilie 2006, privind procedura insolventei61 M.Niculescu – Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1998

167

- aparitia unor reglementari pe linia securitatii si protectiei mediului, conform reglementarilor

noilor europene;

- scaderea continua a cotatiei la bursa.

Cauzele interne care duc la deteriorarea activitatii si mai ales la starea de insolventa si implicit

la cea de faliment sunt:

1) de ordin financiar ;

2) de ordin strategic ;

3) de ordin organizatoric.

Cauze de ordin financiar:

- lipsa controlului asupra modului in care sunt utilizate sursele de finantare;

- finantarea unor investitii din pasivele curente si lipsa profiturilor imediate care sa suplineasca

golul de fond de rulment;

- neurmarirea creditului pe parcursul derularii lui;

- deteriorarea continua a indicatorului de stabilitate financiara

(datorii totale / Capitaluri proprii) *100

- diminuarea continua a fluxurilor de disponibilitati, din cauza incapacitatii de a recuperare a

lichiditati de la debitori sau datorita retragerii unor imprumuturi, sau chiar a unor pierderi datorate

speculatiilor financiare;

- mentinerea unui fond de rulment negativ pe o perioada indelungata de timp ;

- scaderea continua a eficientei activitatii si obtinerea de pierderi din ce in ce mai insemnate;

- acoperirea pierderilor din anii precedenti din rezervele legale de capital.

Cauze de ordin strategic:

- lipsa unor obiective clare in dezvoltarea viitoare a activitatii sau neintelegerea acestora de

catre administrator sau proprietari;

- alegerea neadecvata a pietelor de desfacere sau lipsa acestora;

- politica de marketing defectuoasa sau inexistenta;

- slaba viteza de reactie a conducerii la schimbarile conjuncturale;

- amplasarea neadecvata a afacerii sau a unor parti din aceasta;

- proiecte de viitor incompatibile ca marime cu posibilitatile de dezvoltare a afacerii;

- pierderi cauzate de distrugerea unor bunuri neasigurate.

168

Cauze de ordin organizatoric:

- lipsa de experienta, de cultura in afaceri;

- necorelarea dintre aptitudinile personalului si modul lor de aplicare la fiecare loc de munca;

- structura organizatorica deficitara;

- lipsa de sinceritate si moralitate a conducatorilor de la toate nivelurile;

- relatii defectuoase cu personalul care detine puterea publica, cu proprii clienti si furnizori;

- influente politice in conducerea afacerii.

Cauzele prezentate mai sus au rezonanta in informatiile oferite de rapoartele financiare.

In previzionarea starii de deteriorare a activitatii si de aparitie a falimentului trebuie sa se tina seama si

de alte informatii in afara celor oferite de situatiile si rapoartele financiare cum ar fi :

- cunoasterea caracteristicilor sectorului de activitate in care actioneaza agentul economic

respectiv si a realizarilor medii obtinute de sectorul respectiv pentru realizarea de comparatii;

- informatii privind demisiile frecvente ale personalului de conducere si fluctuatia personalului

in general;

- cumularea unor functii importante, mai ales cand acestor functii li se asociaza un rol insemnat

de actiuni;

- tranzactii inexplicabile intre diferite subunitati apartinand aceluiasi agent economic;

- calitatea analizelor financiare si a expertizelor contabile efectuate;

- inlocuirea investitiilor cu activitati de leasing;

- vanzarea precipitata de actiuni.

Pentru determinarea riscului de faliment se utilizează o gamă largă de indicatori dintre care cei mai importanţi sunt:62

1. Indicatori ai dificultăţilor de trezorerie:a. Relaţiile cu furnizoriib. Viteza de rotaţie a stocurilor şi durata de recuperare a creanţelor, aflate sub media ramurii sau sectorului

respectivc. Finanţarea investiţiilor prin pasive de exploatared. Garanţii acordatee. Necesitatea practicării unor marje de profit inferioare mediei ramurii sau sectorului respectivf. Cronicizarea pierderilor de exploatareg. Înrăutăţirea raportului datorii/capital propriu şi excedent al datoriilor faţă de activul net

2. Indicatori ai dificultăţilor în gestiunea întreprinderii:a. Dificultăţi la nivelul conduceriib. Dificultăţi la nivelul desfacerii

62 Grupul Internaţional de Contabilitate

169

c. Dificultăţi ce ţin de procesul de producţied. Dificultăţi excepţionale, datorate unei catastrofe, care produce pierderi pentru care întreprinderea nu a fost

asigurată

7.3.2.Metode de evaluare a riscului de faliment

Analiza riscului de faliment se efectueaza prin mai multe metode, fiecare dintre acestea

relevand aspecte distincte :63

1. Metode bazate pe variabile nefinanciare –calitative – metode manageriale - metode de strategie competiţionale2. Metode bazate pe variabile financiare –calitative64 - Metode patrimoniale (utilizând corelaţii între diferite ratele) - Metoda statistice (bazate pe funcţia scor)3. Metode combinate - Metode bancare (de evaluare a bonităţii clienţilor -modelul BCR, BRD, BT, Raiffesisen, BP etc)

Analiza riscului de faliment se efectueaza prin mai multe metode, fiecare dintre acestea

relevand aspecte distincte :

a) analiza statica a situatiei patrimoniale ; acest tip de analiza a reprezentat mult timp in teoria

economica singura modalitate de evaluare a riscului. Principalele instrumente operationale care stau la

baza acestei analize pentru investigarea riscului de faliment sunt:

- fondul de rulment

- metoda ratelor de lichiditate.

b) analiza functionala a riscului de faliment pe baza bilantului functional care opereaza cu

stocuri si fluxuri de utilizari si resurse ;

c) analiza strategica ; instrumentele folosite sunt matricele de analiza strategica (BCG, ADL,

etc.) care permit abordarea problematicii echilibrului financiar, a riscului in comparatie cu portofoliul

de activitate al firmei, cu pozitia sa concurentiala ;

d) analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor.

Metoda scorurilor însă se bazează pe un calup de rate (indicatori) determinaţi statistic care ponderaţi cu anumiţi coeficienţi în cadrul unui model matematic pot determina cu o anumită probabilitate

63

64 M. Achim, S. Sorin, The analysis of bancruptcy risk base don non-financial factors, articol prezentat la conferinţa internaţională cu titlul , Competitiveness and European Integration, Cluj-Napoca, October, 26-27 oct, 2007

170

starea de sănătate viitoare a întreprinderii. Astfel, se atribuie întreprinderii analizate o notă Z numită „scor” care este o combinaţie liniară a câtorva rate:

Z = a1R1+a2R2+a3R3+…anRn, unde

R1, R2, R3…Rn reprezintă valorile diverselor rateA1,a2,a3 reprezintă coeficienţii afectaţi ratelor

În funcţie de valoarea scorului, întreprinderea este prezumată sănătoasă sau falimentară. Procedeul este cunoscut în literatura economică ca procedeul analizei discriminante multiple (multiple discriminant analysis-MDA). În termeni sintetici analiza discriminantă multiplă reprezintă o tehnică statistică utilizată pentru a clasifica aprioric o observaţie în două sau mai multe grupuri, în funcţie de caracteristicile individuale observabile.

Din punct de vedere tehnic, determinarea scorului necesită parcurgerea următoarelor etape: Se alege un eşantion aleatoriu de întreprinderi de dimensiuni şi activităţi comparabile

din care un grup să includă întreprinderi falimentare sau aflate în dificultate (de exemplu cu mari probleme în achitarea obligaţiilor) şi un grup care să includă întreprinderi sănătoase (ci indicatori favorabili de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate);

În cadrul eşantionului ales se procedează la compararea valorilor unor indicatori susceptibili a fi semnificativi cu starea de faliment sau nonfaliment a întreprinderilor. În acest sens se caută a defini o funcţie discriminantă Z = a x R + b, dând lui z o valoare 0 dacă întreprinderea este falimentară şi 1 dacă întreprinderea este sănătoasă.

Se testează puterea discriminatorie a ratei R printre mai multe rate posibile. În acest sens se utilizează diferite teste statistice rezultând în final indicatorii cu acţiune permanentă şi puternică în cadrul eşantioanelor cercetate:

Elaborarea prin tehnica analizei discriminante a unei combinaţii liniare Z a indicatorilor determinanţi.

Alegerea unui punct (sau puncte) de inflexiune care să realizeze o clasificare predictivă a întreprinderilor din eşantion din punct de vedere a riscului de faliment care le ameninţă.

Determinarea probabilităţii de faliment pentru o anumită valoare Z. Probabilitatea de faliment, corespunzător unui interval Z dat este egală cu raportul dintre numărul de întreprinderi falimentare şi numărul total de întreprinderi (falimentare şi sănătoase) ale intervalului. Pe baza unor calcule matematice (utilizând densităţile de probabilitate) va rezulta o probabilitate de faliment pentru fiecare valoare a lui Z. În practică se poate considera că65:

întreprindere este considerată falimentară dacă probabilitatea sa de faliment este superioară lui 65 %;

este prezentată ca sănătoasă dacă posibilitatea de faliment este inferioară de 35 %;

Analiza apriori a scorului Z prin compararea valorilor obţinute a lui Z cu situaţia concretă de faliment sau nonfaliment în care s-a încadrat întreprinderea.

Analiza aposteriori a scorului Z pentru a testa starea de sănătate financiară a unui alt eşantion de firme.

65 P. Brezeanu şi colab, Diagnostic financiar – instrumente de analiză financiară,Ed. Economica, Bucureşti, 2003, pag. 424,

171

Între modelele cele mai cunoscute amintim: modelul Altman, modelul Canon-Holder, modelul Băncii Centralei Franţei, modelul „F” al economiei româneşti.

3.1. Modelul Altman

Modelul „Z” de predicţie a falimentului firmelor a apărut în S.U.A. în anul 1968 fiind dezvoltat ulterior, în anul 1977, de profesorul Altman. Cu ajutorul acestui model Altman a reuşit să prevadă aproximativ 75 % din falimentele unor firme cu aproximativ doi ani înainte de producerea acestora.

Calculul variabile z se face pe baza următoarei ecuaţii:

Z = 1,2 X1 + 1,4 X2 + 3,3 X3 +0,6 X4 +0,999 X5

Indicatorii consideraţi reprezentativi în acest model şi între care există o puternică interdependenţă sunt:1. Flexibilitatea firmei (variabila x1) indică capacitatea firmei de a se adapta modificărilor condiţiilor mediului exterior firmei şi se determină ca raport între Capitalul de lucru (CL) în total active (AB) adică

,

2. Rata autofinanţării activelor totale (variabila x2) determinată ca raport între profitul reinvesit (PRI) şi activul bilanţier (AB).

Prin profit reinvestit înţelegem partea din profitul net al exerciţiului (RNE) care rămâne după repartizarea de dividende acţionarilor (DIV): PRI = RNE – DIV

3. Rata rentabilităţii economice (variabila x3) exprimă în contextul acestui model cât rezultat net de impozit şi dobânzi generează activele întreprinderii. Se determină ca raport între profitul înainte de plata dobânzilor şi a impozitelor (RBIT) şi activul bilanţier (AB):

RBDI = RBE+CHD, unde:

RBE reprezintă rezultatul brut al exerciţiuluiCHD reprezintă cheltuielile cu dobânzile bancare

4. Capacitatea de îndatorare a firmei (variabila x4) exprimă măsura în care datoriile firmei (DT) sunt acoperite de capitalul social vărsat (CSV).

5.Randamentul activelor (variabila x5) indică măsura în care activele (AB) contribuie la obţinerea veniturilor din activitatea de bază adică a cifrei de afaceri nete (CAN)

172

Ierarhizarea firmelor funcţie de variabila Z se face astfel:Dacă z > 3 atunci firma este solvabilă;Dacă z atunci firma are dificultăţi financiare, dar îşi poate redresa activitatea în măsura în

care adoptă o strategie corespunzătoare;Dacă z < 1,8 atunci falimentul firmei este iminent.

3.2. Modelul Canon-Holder

Modelul aparţine analiştilor francezi J. Canon şi M. Holder şi se bazează pe analiza „lichiditate-exigibilitate”. În acest caz calculul variabile Z se bazează pe următoarea ecuaţie:

Z= 16 X1 +22 X2 -87 X3 -10 X4 +24 X5

Indicatorii selectaţi în acest model sunt:

1. Rata lichidităţii intermediare (X1) determinată ca raport între activele curente (ACR) diminuate cu stocurile (S) şi datoriile curente ale întreprinderii (DCR).

2. Rata stabilităţii financiare (X2) reprezintă ponderea capitalurilor permanente (CPM) în totalul pasivului bilanţier (PB).

3. Gradul de finanţare a vânzărilor din surse externe (X5) se determină ca raport între cheltuielile financiare (CF) şi cifra de afaceri netă a întreprinderii. (CAN).

4. Gradul de remunerare a personalului (X4) se calculează ca raport între cheltuielile cu personalul (CP) şi valoarea adăugată (VA).

5. Rata rentabilităţii valorii adăugate (X5) reprezintă gradul în care rezultatul brut al exploatării (RBEXP) produce valoare adăugată (VA) şi se determină după relaţia:

173

În funcţie de scorul înregistrat de o firmă se observă că posibilitatea falimentului scade odată cu creşterea scorului astfel66:

Valoarea scorului Probabilitatea falimentuluiZ<0 > 80 %

0 < Z <1,5 75-80 %1,5 <Z < 4 70 -75 %4 <Z < 8,5 50 -70 %

Z = 9,5 35 %Z = 10 30 %Z = 13 25 %Z = 16 15 %Z >16 < 10 %

Gruparea firmelor în funcţie de scorul Z prin modelul Canon-Holder se face astfel:Dacă z > 9 atunci firma este solvabilă;Dacă z atunci firma se află intr-o zonă de incertitudine cu posibilităţi de redresare;Dacă z < 4 atunci falimentul firmei este iminent.

3.3. Modelul Băncii Centralei Franţei- nu se cere

În Franţa este foarte utilizată funcţia scor Z stabilită de Centrala Băncii Centrale a Franţei şi care se determină pe baza a 8 indicatori astfel:

Z = -1,255 X1 + 2,003 X2 - 0,824 X3 + 5,221 X4 - 0,689 X5 – 1,164 X6 + 0,706 X7 + 1,408 X8- 85,544

Cei opt indicatori selectaţi în model sunt.1. Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (X1) determinată ca raport între cheltuielile

financiare (CF) şi rezultatul brut din exploatare (RBEXP) adică:

2. Rata de acoperire a capitalului investit sau rata stabilităţii financiare (X2) se determină ca şi raport între capitalul permanent (CPM) şi pasivul bilanţier:

3. Rata capacităţii de rambursare a datoriilor din surse proprii (X3) şi se determină ca raport între capacitatea de autofinanţare (CAF) şi datoriile totale (DT) astfel:

4. Rata rentabilităţii vânzărilor (X4) se determină ca raport între rezultatul brut al exploatării (RBEXP) şi cifra de afaceri netă (CAN) astfel:

66 M. Bătrâncea, Risc şi faliment, Ed. Dacia, 2003, pag.118

174

5. Viteza de rotaţie a datoriilor comerciale (X5) determinată ca durată în zile astfel:

, unde

- reprezintă soldul mediu al datoriilor comerciale calculat între doua momente succesive astfel:

- reprezintă total stocuri

6. Abaterea relativă a valorii adăugate (X6) adică:

7. Viteza de rotaţie a creanţelor calculată (X7) ca durată în zile astfel:

, unde

- reprezintă soldul mediu al creanţelor comerciale calculat între doua momente succesive

astfel:

- CAN reprezintă cifra de afaceri netă

8. Rata investiţiilor fizice din resurse proprii (X8) se determină ca un raport între valoarea investiţiilor (determinata ca abaterea absolută a valorii nete contabile a activelor imobilizate AI) şi valoarea adăugată (VA) adică:

În funcţie de valoarea Z a scorului obţinut întreprinderile se încadrează în 3 categorii astfel:Dacă z > 0, 125 atunci firma este sănătoasăDacă z atunci firma se află intr-o zonă incertăDacă z < -0,125 atunci firma se află în dificultate financiară.

3.4. Modelul funcţiei„F” în practica românească – nu se cere

Practica românească a dovedit că aplicarea modelelor de risc anterior prezentate pe cazul concret al economiei româneşti nu a dus la rezultate satisfăcătoare motiv pentru care s-a încercat elaborarea unor modele proprii economiei noastre. Unul din aceste modele este aşa zisa funţie „F”.

În construcţia acestui model s-a pornit de la studierea stărilor care semnalizează apariţia falimentului unei firme, care sunt:

imposibilitatea achitării obligaţiilor curentelipsa de resurse financiare pentru achitarea datoriei pe termen lungîncasarea cu mare întârzâiere a contravalorii produselor livratelipsa profitului.

În conseciţă cei patru indicatori corespunzători celor patru situaţii prezentate sunt:

175

Funcţia liniarizată pentru fiecare indicator folosind teoria unităţilor este:

F(x) = ax+b Parametrii „a” şi „b” se calculează cu relaţiile:

pentru indicatorii care se optimizează prin maxim:

ii) pentru indicatorii care se optimizează prin minim:

, unde

Xmin reprezintă valoarea minimă a indicatorului (stare de faliment)Xmax reprezintă valoarea indicatorului când riscul de faliment este minim.

În urma aplicării funcţiilor liniarizate a fiecărui indicator din cei patru menţionaţi pe un eşantion reprezentativ de firme româneşti s-au obţinut următoarele rezultate:

Nr.. Denumirea Simbol Valoare a bcrt indicatorilor Min. Max.

1. Lichiditatea curentă G1 0,75 3 0,444 -0,3332. Solvabilitatea G2 0,9 2 0,909 -0,8183. Viteza de rotaţie a

creditelor clienţi (durata în zile)

G3 70 15 0,0526 -0,263

4. Rata profitului G4 0 30 0,0333 0

Funcţia scor folosind modelul „F” va fi:

F= 0,444 G1 + 0,909 G2 + 0,0526 G3 + 0,0333 G4 -1,414

Funcţia ia valoare maximă de „4” şi una minimă de „-1,4”. În funţie de valoarea lui „F” se disting următoarele zone:F < 0,5 –faliment iminent ;0,5 < F < 0,5 – zonă limită;1,1 < F < 2,0 –zonă intermediară ;

176

F > 2,0 – zonă favorabilă.

177

Cap. 8 Previziunea situaţiilor financiare

1. Necesitatea previziunii financiare

În orice activitate, existenta unui program (plan) care sa asigure coordonatele viitoare de desfăşurare, punctele de reper, este mai mult decât esenţială, în mod absolut am spune ca este vitală. Şi în activitatea economică un astfel de obiectiv este şi trebuie să fie atins. Întreprinderile trebuie să cunoască şi să planifice nivelele viitoare ale activelor, cheltuielilor, veniturilor, rezultatelor pentru a-si putea gestiona eficient sursele de finanţare şi de asemenea pentru a-si coordona cu succes încasările şi plăţile.

Întreprinderile au nevoie de active suplimentare dacă doresc să-şi majoreze vânzările adică vor trebui să realizeze noi investiţii. Pentru aceasta este nevoie de surse de finanţare care în majoritatea cazurilor sunt reprezentate de contractarea unor credite suplimentare. Acestea vor atrage după sine plata de dobânzi. Cu toate că o parte din sursele de finanţare pot fi obţinute şi prin autofinanţare, o rată de creştere mare implică chiar şi pentru o întreprindere extrem de profitabilă finanţări externe. În aceste condiţii asigurarea permanentă a unor indicatori de lichiditate-solvabilitate, de activitate, de rentabilitate, de risc se integrează în mod concret în cadrul procesului de previziune financiară.

Procesul de planificare financiară este parte integrantă din sarcinile ce revin conducerii unei întreprinderi. În astfel de premise şi contabilitatea prin instrumente sale este necesar să vizeze şi viitor firmei fără a fi afectată funcţia sa esenţială definită prin obiectul său. Din aceste motive în teoria şi practica contabilă a unor ţări a fost concepută alternativa situaţiilor financiare previzionate. În acelaşi timp este adevărat faptul că în practică se utilizează diferite instrumente de previziune sub denumirea de „bugete” prin care se conturează fluxurile monetare şi nemonetare dar fără a fi sintetizate informaţiile obţinute în situaţii financiare previzionate. În aceste condiţii se pune întrebarea dacă: mai sunt utile situaţiile financiare previzionate ?. Răspunsul este DA deoarece oferă informaţii necesare pentru gestiunea internă a întreprinderii precum şi pentru utilizatorii externi. În acest sens menţionăm faptul că firmele străine de consultanţă solicită situaţii financiare previzionate pe 3-5 ani atunci când efectuează studii de restructurare. De asemenea utilizarea unor metode de evaluare bazate pe randament implică existenta unor situaţii financiare previzionate sau cel puţin elemente ale acestora previzionate.

În concluzie orice management contabil care se pretinde a fi eficient trebuie să accepte situaţiile financiare previzionate. Gradul de detaliere al acestora depinde de perioada luată în considerare.

Previziunea situaţiilor financiare se referă la următoarele documente – părţi componente:

poziţia financiară previzionată sintetizată prin Bilanţul propriu-zis previzionat performanţele financiare previzionate sintetizate prin Contul de Profit şi Pierdere

previzionat modificarea poziţiei financiare previzionat reflectată în Situaţia fluxurilor de numerar

previzionate eficienţa previzionată a întregii activităţi reflectată prin calculul şi redarea Principalilor

indicatori economico-financiari previzionati.

2. Previziunea vânzărilor

Punctul de plecare în estimarea necesităţilor viitoare de fonduri îl reprezintă previziunea vânzărilor adică estimarea cifrei de afaceri nete pe o anumită perioadă viitoare. Previziunea volumului valoric al vânzărilor se face în general pornind de la analiza cifrei de afaceri nete pe ultimii 5 sau 10 ani. Analiza trendului ce presupune continuarea unei creşteri în acelaşi ritm ca în trecut. Se poate dovedi foarte utilă. Totuşi ipoteza ca cifra vânzărilor va continua să crească ca în trecut poate să nu fie întotdeauna valabilă.

178

Şi poate duce la previziuni nerealiste. Din aceste motive se analizează în mod suplimentar şi alte informaţii cum ar fi:

Precizarea obiectivului fundamental strategic al întreprinderii.Fiecare întreprindere acţionează într-un mediu economic şi concurenţial specific şi ca atare obiectivele strategice viitoare sunt condiţionate de acesta. În mod practic o întreprindere poate să-şi stabilească un anumit obiectiv. Măsura în care acesta se poate realiza depinde însă în bună parte de politica guvernamentală, de sistemul legislativ (fiscal) , de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea.

Elaborarea studiului de piaţă.Fiecare întreprindere produce pentru piaţă. În consecinţă trebuie să se cunoască cererea. Studiul de piaţă va trebui să ofere producătorului şi comerciantului informaţii asupra evoluţiei probabile a cererii şi a factorilor posibili de a acţiona în viitor. În activitatea practică aceste informaţii sunt luate în calcul cu un anumit grad de probabilitate întrucât pot să apară factori perturbatori de ordin natural, politic, social etc.

La baza oricărei previziuni corecte se află un efort semnificativ. Dacă previziunile sunt eronate consecinţele pot fi grave: Dacă nivelul cererii se extinde peste previziuni întreprinderea nu va fi în măsură să satisfacă

cerinţele clienţilor. Consecinţele vor consta în comenzi acumulate, majorarea timpilor de livrare şi în final pierderi ale cotei de piaţă prin orientarea clienţilor către alte firme concurente dispuse la livrări mai prompte şi mai competitive.

Pe de altă parte dacă previziunile privind vânzările sunt prea optimiste, întreprinderea se va afla în situaţia de a avea un nivel prea mare de stocuri şi capacităţi de producţie neutilizate. Acest lucru va genera viteze de rotaţie reduse a stocurilor sau a imobilizărilor, costuri de stocaj suplimentare, posibile deprecieri a stocurilor şi utilajelor. Toate acestea vor duce până la urmă la rate scăzute ale rentabilităţii economice şi financiare care se vor reflecta în diminuarea preţului de piaţă a acţiunilor şi în final a valorii generale a întreprinderii. Dacă întreprinderea şi-a finanţat extinderea prin credit problemele vor fi şi mai complexe.

Din aceste considerente o previziune corectă a vânzărilor este utilă pentru succesul unei firme pe termen lung.

3. Metode de previziune a situaţiilor financiare

În cadrul metodelor de previziune a situaţiilor financiare ne vom referi la metodele de previziune a Bilanţului şi a Contului de Profit şi Pierdere deoarece Situaţia fluxurilor de numerar previzionate şi Principalii indicatori economico-financiari vor apare ca o rezultatntă a previziunilor efectuate privind poziţia financiară şi performanţele întreprinderii.

În consecinţă pentru întocmirea celor două documente previzionate se pot utiliza următoarele metode:1. Metoda „procent din vânzări” care poate fi aplicată cu succes în următoarele ipoteze:

a) Majoritatea elementelor poziţiei financiare prezentate în bilanţ variază o dată cu vânzările.b) Valorile curente ale activelor întreprinderii sunt optime pentru valorile curente ale vânzărilor. Primul set de ipoteze vizează cea mai mare parte a elementelor poziţiei financiare dar există şi

elemente ale poziţiei financiare care nu variază direct proporţional cu vânzările: este vorba aici de capital propriu, de datoriile pe termen mediu şi lung, de valori mobiliare lichide, de structura imobilizărilor necorporale.

Cel de-al doilea set de ipoteze are în vedere faptul că o creştere a vânzărilor poate să nu impună în mod automat o creştere a activelor în speţă a celor corporale. Există ipoteza ca activele să fie utilizate sub capacitatea lor iar creşterea vânzărilor să fie generată de o utilizare a lor la maxima capacitate. Prin

179

urmare în acest caz nu va exista o relaţie între valoarea activelor şi volumul vânzărilor. Această ipoteză este aplicabilă mai ales în întreprinderile al căror obiect de activitate necesită un volum mare de mijloace fixe pentru prelucrarea şi transformarea stocurilor şi mai puţin în întreprinderile cu activitate comercială.

Metoda „procent din vânzări: presupune parcurgerea următoarelor etape: Se identifică elementele poziţiei financiare care variază direct cu vânzările Se raportează fiecare din elementele din etapa precedentă la cifra de afaceri netă

realizată pentru a se determina care este ponderea poziţiei respective în totalul vânzărilor iar rezultatul obţinut se va folosi în etapa următoare.

Se estimează nivelul veniturilor şi cheltuielilor şi se întocmeşte Contul de Profit şi Pierdere previzionat pentru perioada următoare, pornind de la previziunea cifrei vânzărilor.

Se procedează la înmulţirea cifrei previzionate ale vânzărilor cu ponderea fiecărui element al poziţiei financiare calculată la pct. b pentru a se obţine sumele previzionate ale valorilor poziţiilor financiare direct proporţionale cu vânzările.

Parcurgerea operaţiunilor prezentate până aici poate duce la obţinerea unui bilanţ previzional care nu prezintă echilibru între activ şi pasiv. În cadrul pasivului va apare un aşa numit „necesar suplimentar de fonduri” –NSF.

Acoperirea acestui necesar se va face prin atragerea de noi surse, fie de la acţionari, fie prin contractarea de împrumuturi pe termen scurt sau lung iar alegerea se va face plecând de la analiza comparată a costurilor acestor tipuri de împrumuturi şi de la eventualele restricţii existente. Restricţiile asupra efectuării de împrumuturi suplimentare sunt determinate ţinând cont de:

nivelul maxim admis al datoriei stabilit prin indicatorul „gradul de îndatorare”; capitalul împrumutat estimat deja pentru perioadele viitoare;

Prin diferenţă se determină împrumuturile suplimentare la care se mai poate apela. În cazul acestor împrumuturi se are în vedere nivelul permis al celor pe termen lung şi pe termen scurt. Dacă necesarul de fonduri nu se poate acoperi prin contractarea de noi împrumuturi atunci se apelează la creşteri ale capitalurilor proprii prin emisiuni de acţiuni. Echilibrarea bilanţului previzional pe bază de împrumuturi va ţine cont de faptul că apar fluxuri noi generate de costul fondurilor atrase (dobânda suplimentară de plătit sau dividendele suplimentare de plătit.

Determinarea necesarului de fonduri (NSF) se poate realiza atât pe baza egalităţii bilanţiere previzionate însă se poate utiliza în mod facil o formulă de calcul a NSF care are multiple avantaje:

o Pune în evidenţă relaţia ce se stabileşte între creşterea cifrei vânzărilor şi necesarul de finanţare;

o Prin rezolvarea ecuaţiei NSF = 0 se poate pune în evidenţă care este rata de creştere care poate fi finanţată doar din surse interne fără a se apela la piaţa de capital (în cazul în care întreprinderea nu doreşte să-şi atragă fonduri din emisiune şi vânzare de noi acţiuni deoarece aceasta ar duce de exemplu la o pierdere a pachetului acţiunilor de control). Această rată de creştere este cunoscută sub denumirea de rată de creştere sustenabilă (rată de creştere autonomă)

Relaţia de calcul a necesarului de fonduri se poate pune în evidenţă astfel:

180

Unde, NSF reprezintă fondurile suplimentare necesare; ACR reprezintă activele curente care cresc în mod spontan o dată cu creşterea vânzărilor; CAN reprezintă volumul vânzărilor activităţii de bază adică cifra de afaceri netă; AI reprezintă activele imobilizate care presupunem că nu cresc „în salturi” adică variază direct

proporţional cu creşterea volumului vânzărilor. DCR reprezintă datoriile curente ale întreprinderii care în mod obişnuit cresc o dată cu creşterea

vânzărilor PV reprezintă provizioane pentru riscuri şi cheltuieli care de asemenea variază direct

proporţional cu vânzările; M reprezintă marja profitului raportată la vânzări (Profit net/CAN*100); Rap reprezintă rata de acumulare a profiturilor; Rap = (1-procentul din profit distribuit ca

dividende);

2. Metoda regresiei lineareÎn situaţia în care ipotezele existente în cadrul metodei „procentului din vânzări” nu se confirmă

se poate apela la alte metode de previziune printre care metoda regresiei liniare îşi găseşte cel mai larg aplicativitatea.

Această metodă porneşte de la ipoteza conform căreia relaţia dintre un activ şi cifra de afaceri este o relaţie de tip linear situaţie în care se poate folosi metoda regresiei lineare. Pentru a se estima creşterea valorii acelui activ odată cu o anumită creştere a cifrei vânzărilor. Stabilirea unei relaţii de calcul se face pe baza informaţiilor din ultimii 5 sau chiar 10 ani. Şi se reprezintă grafic. În condiţii de inflaţie, această metodă presupun e transformări succesive într-o monedă constantă pentru a se ajunge la date pertinente.

Pentru exemplificare vom considera cazul întreprinderii care are ca punct de reper în efectuarea previziunilor situaţiilor financiare pe anul N+1 următoarele informaţii:

cifra de afaceri este estimată la valoarea de 1.500 mil.. lei pentru anul N+1; rata profitului (Profit net/cifra de afaceri netă *100) este menţinută şi estimată şi pe

viitor la nivelul de aprox. 4 %; din profitul net un procent de 50 % se distribuie ca dividende; rata lichidităţii generale să nu depăşească 250 %; gradul de îndatorare (total datorii/total pasiv *100) să nu depăşească 50 %; capacităţile de producţie sunt utilizate la întreaga cxapacitate (creşterea vânzărilor va

atrage deci o creştere proporţională a activelor fixe); cheltuielile materiale şi cu serviciile se vor reduce la 60 % din volumul vânzărilor se estimează vânzări de active care vor genera pierderi de aproximativ 300 mil. lei; alte cheltuieli din exploatare se estimează la 98 mil. lei; cota de impozit pe profit este de 16 %.

În rezumat Bilanţul şi Contul de Profit şi Pierdere la data de 31 dec. Anul N se prezintă astfel: Bilant simplificat la 31. dec anul N

-mil. lei.1. Active imobilizate 3002. Active circulante 390Stocuri 200Efecte comerciale de primit 170

181

Disponibilităţi băneşti 20Total active 690Efecte comerciale de plătit 100Impozite şi salarii de plătit 50Datorii curente 150Obligaţiuni ipotecare 140Total datorii 290Capital social 200Rezultat reportat 200Rezultatul net al exerciţiului 10Repartizarea rezultatului (10)Total capital propriu 400Total pasive 690

Contul de Profit şi Pierdere simplificat la 31. dec. Anul N -mil. lei

Cifra de afaceri netă 1000Consumuri materiale şi de servicii 700Cheltuieli cu amortizarea 20Pierderi din cedarea activelor 168Rezultatul exploatării 112Cheltuieli cu dobânzile 100Rezultat curent 12Rezultat brut al exerciţiului 12Impozit pe profit 2Rezultat net al exerciţiului 10

182

A. Bilant simplificat la 31. dec anul N şi bilanţ simplificat previzionat pentru la 31. dec anul N+1 -mil. lei.1Nu se aplică

(poziţiile respective nu variază direct proporţional cu valoarea vânzărilor).2 Dacă obligaţiunile ipotecare, acţiunile ordinare şi profiturile acumulate (rezultatul reportat) rămân la valorile lor din anul N contribuţia lor la necesarul de finanţare este de 540 mil. lei. De aceea mai este necesară suma de 810 mil. -540 mil = 270 mil. Lei.

Modul de obţinere a bilanţului previzionat la data de 31. dec. anul N pe baza bilanţului de la data de 31. dec. Anul N+1 s-a realizat astfel:

Valorile din coloana (1) reprezintă valorile efective ale posturilor biolanţiere aferente bilanţului la data de 31. dec. Anul N

Valorile din coloana (2) reprezintă ponderile valorilor posturilor bilanţiere care variază direct cu vânzările. Nu intră aici elementele de capital propriu şi obligaţiunile ipotecare.

Valorile din coloana (3) se obţin înmulţind procentele obţinute anterior cu valoarea previzionată a cifrei de afaceri nete, de 1.500 mil. lei.

Pentru a obţine coloana (4 introducem pur şi simplu în bilanţul contabil valorile pentru obligaţiuni şi capital propriu din anul N. Cel puţin una din aceste poziţii va suferi modificări mai târziu pe parcursul analizei.

Tot în coloana (4) adăugăm la valoarea rezultatului reportat la 31 dec. Anul N suma cu care estimăm că vor creşte aceste profituri pe parcursul anului. Rata profitului estimată de firma este de 4 %. Cifra de afaceri netă estimată este de 1.500 mil. lei rezultă că profitul net estimat va fi de 60 mil. lei. Procentul de dividende plătite din profitul net este de 50 % adică în sumă absolută se vor plăti dividende de 30 mil. lei. Diferenţa de 30 mil. lei se reportează pentru a fi repartizată în anii următori ceea ce înseamnă că valoarea totală a rezultatului reportat creşte de la 200 mil. lei la 230 mil. lei estimat pentru anul N+1.

Tot în coloana (4) însumăm valorile tuturor poziţiilor bilanţiere şi obţinem un activ estimat de 1.036 mil. lei. Se însumează şi valorile estimate pentru datorii şi capital propriu şi se obţine un

Anul N Anul N+1Efectiv

(1)

% Vanzări

(2)(3) (4) (5)

1. Active imobilizate 300 30 450 450 4502. Active circulante 390 39 586 586 586Stocuri 200 20 300 300 300Efecte comerciale de primit 170 17 256 256 256Disponibilităţi băneşti 20 2 30 30 30Total active 690 69 1.036 1.036 1.036Efecte comerciale de plătit 100 10 150 150 150Impozite şi salarii de plătit 50 5 76 76 76Datorii curente 150 15 226 226 234Obligaţiuni ipotecare 140 - 1 - 1 140 284Capital social 200 - 1 - 1 200 288Rezultat reportat 200 - 1 - 1 230 230Rezultatul net al exerciţiului 40 - 1 - 1 60 60Repartizarea rezultatului (40) - 1 - 1 (60) (60)Total capital propriu 400 - 1 - 1 430Fonduri disponibile 690 226 796 1.036Fond suplimentar necesar (NSF) 0 8102 240 0Total pasive 690 1.036 1.036 1.036Cifra de afaceri netă 1000 1.500 1.500 1.500

183

rezultat de 796 mil. lei adică pasivul disponibil pentru finanţarea activelor. Necesarul suplimentar de fonduri va fi de 240 mil. lei obţinut prin echilibrarea activului şi a pasivului bilanţier.

Valorile din coloana (5) se obţin în urma determinării modalităţilor de finanţare a necesarului de 240 mil. lei. Acestea se determină pornind de la restricţiile impuse pentru indicatorii economico-financiari astfel:

Resttricţiile privind gradul de îndatorare impun:Maximum de datorie permisă = 0,5 * Valoare total activ =

= 0,5 * 1.036 = 518 mil. Lei

Minus : Capital împrumutat estimat deja pentru anul N+1 : Datorii curente = 226 mil. Lei Obligaţiuni ipotecare =140 mil. Lei Total = 366 mil. LeiRezultă maximum de împrumut suplimentar = 518-366= 152 mil .lei.

Restricţiile privind gradul de lichiditate generală impun:Maximum de datorii curente permise = Active curente permise/2,5= 234 mil. Lei. Minus: Datorii curente estimate deja pentru anul N+1 = 226 mil. Lei.Maximum de datorii curente suplimentare = Maximum de datorii curente permise – Pasive curente estimate deja = 234-226 =8 mil. Lei

Cerinţe de capital propriuTotal necesar suplimentar de fonduri = 240 mil. LeiMaximum de împrumut suplimentar permis =152 mil. .leiFonduri de capital propriu necesare = 240-152 = 88 mil. Lei

Estimările privind finanţările externe vor fi:Datorii pe termen scurt = 8 mil. LeiDatorii pe termen lung = 144 mil. LeiCapital propriu suplimentar = 88 mil lei.

În calculele efectuate până acum nu am luat în considerare efectele pe care le generează sursele suplimentare de finanţare. Este vorba despre dobânda suplimentară de plătit care apare odată cu creditele suplimentare sau dividendele de plătit în plus odată cu emisiunea şi vânzarea de noi acţiuni. În acest caz, presupunem că valoarea creditelor contractate atrage o cheltuială cu dobânda de 4. mil. Lei. De asemenea presupunem că noua emisiune de acţiuni se vinde la sfârşitul anului astfel încât nu se vor plăti dividende suplimentare. În acest caz rezultatul net se va reduce la 57 mil. lei (rezultatul brut estimat după luarea în considerare a dobânzilor este de = 72 – 4 = 68 mil. Lei ; rezultatul net estimat după luarea în considerare a dobânzilor = 57) ; adică creşterea rezultatului reportat va fi doar de 28,5 mil. Lei. Aceasta ne duce în final la o sumă de 1,5 mil. Lei de care este încă nevoie pentru finanţarea activelor. Această sumă nu poate fi achiziţionată prin emisiunea şi vânzarea de acţiuni deoarece nivelul de îndatorare este deja maxim.

După luarea în considerare şi a efcetelor îndatorării, bilanţul simplificat previzionat pentru 31 dec. Anul N+1 se prezintă astfel.

A. Bilant simplificat previzionat pentru la 31. dec anul N+1

184

-mil. lei.

1. Active imobilizate 4502. Active circulante 586Stocuri 300Efecte comerciale de primit 256Disponibilităţi băneşti 30Total active 1.036Efecte comerciale de plătit 150Impozite şi salarii de plătit 76Datorii curente 234Obligaţiuni ipotecare 284Capital social 288Rezultat reportat 228,5Rezultatul net al exerciţiului 57Repartizarea rezultatului (57)Total capital propriu 516,5Fonduri disponibile 1.036Fond suplimentar necesar (NSF) 1,5Total pasive 1.036

185

B. Contul de Profit şi Pierdere simplificat la 31. dec. Anul N şi Contul de Profit şi Pierdere previzionat simplificat la 31. dec. Anul N+1

-mil. leiEfectiv %

vanzăriPrevizionat

Cifra de afaceri netă 1000 100 1.500Consumuri materiale şi de servicii 700 - 900Cheltuieli cu amortizarea 20 0,02 30Pierderi din cedarea activelor 168 0,168 300Alte cheltuieli de exploatare - 98Rezultatul exploatării 112 0,112 172Cheltuieli cu dobânzile 100 - 104Rezultat curent 48 - 68Rezultat brut al exerciţiului 48 - 68Impozit pe profit 8 - 11Rezultatul net al exerciţiului 40 - 57

Pe baza bilanţului şi a contului de Profit şi Pierdere previzionat se poat determina Situaţia fluxurilor de numerar previzionate. Utilizând metoda indirectă aceasta se va prezenta astfel:

C Situaţia fluxurilor de numerar previzionate pentru 31 dec. Anul N+1-mil. Lei-

Activitatea de exploatareRezultat net 57Ajustări:* privind capitalul circulant -107- Creanţe -86

- Stocuri -100

- Cheltuieli în avans 0

+ Furnizori 50

+ Datorii acumulate 26

+ Impozit pe profiti 3* privind elemente de exploatare nemonetare 30+ Cheltuieli cu amortizarea 30* privind operaţii de investiţii finanţare 300+ Pierderi din vânzarea mijloacelor fixe 300A. Flux de numerar net din activitatea de exploatare 280

Activitatea de investiţii- Cumpărări de active imobilizate -550+Vânzări de active imobilizate 67

B. Flux de numerar net din activitatea de investiţii -483Activitatea de finanţare

-Contractare împrumuturi pe termen scurt şi lung 153,5 (152+1,5)+Emisiune de acţiuni 88-Dividende plătite -28,5C. Flux de numerar net din activitatea de finanţare 213Flux net de trezorerie total (A+B+C) 10Trezorerie estimată pentru sfârşitul anului N+1 30Trezorerie la începutul anului N+1 20

186

Notă !Pentru întocmirea Situaţiei fluxurilor de numerar previzionate se vom mai ţine seama de următoarele informaţii extrase din bugetele de investiţii :

se vor efectua noi investiţii în sumă de 550 mil. lei parte din utilajele învechite se vor vinde la o valoare de 67 mil. Lei ; valoarea netă

contabilă estimată (valoare de intrare mai puţin cheltuielile ce vor fi afectate cu amortizarea cumulată) este de 367 mil. lei

187

Analiza Financiara - Suport de Curs

Documents

Transcript of Analiza Financiara - Suport de Curs