Capitolul 1.Circuitul financiar fundamental.1.1 Descrierea circuitului. Statul, pentru a-si exercita functiile, are nevoie de surse sau fonduri financiare a caror mobilizare, repartizare si utilizare dau nastere unor raporturi exprimate in forma baneasca si care reprezinta esenta finantelor publice. Procese de formare, repartizare si utilizare a fondurilor au loc nu numai la nivelul statului ca autoritate publica, ci si in intreprinderi, organisme bancare si financiare, de asigurari sociale si de bunuri etc., astfel ca intr-o economie moderna, functoneaza un anumit sistem financiar si de credit.Acest sistem este format din subsisteme, cum sunt: finantele intreprinderilor, bugetul statului (central si local), asigurarile sociale, asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila si creditul.Fiecare subsistem reflecta anumite fonduri si se delimiteaza prin participantii la formarea lor, metodele utilizate in acest scop si destinatiile pe care le capata. Viata economico-financiara a unei intreprinderi nu poate fi conceputa in afara mediului in care functioneaza si evolueaza; din acest mediu intreprinderea isi colecteaza resursele si tot in cadrul lui efectueaza plati, restituiri de fonduri etc. Intreprinderea este o combinatie de factori materiali (capital economic) cu factori umani, un agent economic, o entitate, un centru de decizie, care evolueaza intr-un mediu complex, format din patru universuri interdependente si anume: 1.Universul economic 2.Universul financiar 3.Universul social 4.Universul statal Ca agent economic, intreprinderea intra in relatii cu alti agenti pe care ii intalneste pe diferite piete in care se schimba bunuri si servicii pe baza de moneda.Cantitatile de marfuri oferite si solicitate, precum si preturile sunt variabile, ceea ce influenteaza echilibrul, astfel ca intreprinderea este supusa unor legi economice. Aceste schimburi dau nastere universului financiar, care apare simultan, ca o contraparte a universului economic si ca un univers autonom, organizat pe pietele sale proprii, prin care se schimba active financiare si moneda. Agentii economici si financiari, ce se intalnesc pe diferite piete si intre care apar variate raporturi, constituie contextul social in care functioneaza si evolueaza intreprinderea.Acesti agenti pot fi grupati, in functie de piete, in urmatoarele grupe principale: Furnizori, pe care intreprinderea ii intalneste pe piata de materii prime si servicii; Clienti, pe care intreprinderea ii intalneste pe piata de produse si servicii; Salariati si conducatori, pe care intreprinderea ii gaseste pe piata muncii; Actionari sau asociati, imprumutatori si intermediari financiari, pe care intreprinderea ii gaseste pe piata financiara etc. Intre intreprindere, pe de o parte, si diferitele persoane fizic si juridice, pe de alta parte, se nasc, asa cum s-a mai aratat, variate raporturi, care vizeaza cumparari si vanzari de marfuri si servicii, angajari si plata drepturilor de personal, formarea capitalurilor proprii si imprumutate.De asemenea, intreprinderea are raporturi cu: 1.Diferite organe statale, care se concretizeaza in plata impozitelor si taxelor sau primirea de subventii si alocatii de la bugetul statului. 2.Societati de asigurare catre care intreprinderea achita prime de asigurare si de la care va beneficia, in anumite situatii, de plata unor despagubiri.

1

3.Organe de asigurari sociale, fata de care intreprinderea are obligatii banesti privind formarea unor fonduri necesare asigurarii conditiilor de trai in conformitate cu legislatia in vigoare. Totalitatea raporturilor generate de formarea, repartizarea si utilizarea fondurilor banesti necesare realizarii variatelor activitati economice, sociale, culturale la acest nivel de intreprindere reprezinta esenta finantelor acesteia. Finantele intreprinderii, desi isi gasesc mediul in sfera repartitiei, au o puternica influenta asupra productiei, circulatiei si consumului. In plan suprastructural, finantele intreprinderii se prezinta ca o ramura a stiintei financiare, care analizeaza mecanismele si metodele de procurare si gestionare a resurselor financiare, izvoarele si destinatia acelor resurse, in vederea satisfacerii diferitelor nevoi si obtinerea unor profituri cat mai mari. Intr-o intreprindere se pot crea numeroase fonduri, intre care: fondul pentru investitii in active fixe, fondul de rulment, fondul de rezerva, fondul de cercetare stiintifica, fonduri pentru actiuni sociale, culturale si sportive, fonduri pentru recalificarea, premierea si participarea salariatilor la profit etc. Izvoarele acestor fonduri pot sa difere de la caz la caz, cu mentiunea ca, pentru anumite activitati, intreprinderea poate apela si la resurse imprumutate. Principalele metode utilizate in colectarea fondurilor sunt: aportul asociatilor sau actionarilor, autofinantarea, creditarea si finantarea bugetara. Aceste metode si izvoare de constituire a fondurilor variaza intr-o anumita masura in functie de formele pe care le imbraca intreprinderile si proprietatea asupra lor. Tinand cont de stadiul actual de dezvoltare a tarii noastre, de tranzitia la economia de piata, se impune a se lua masuri de perfectionare a finantelor intreprinderilor, intre care: continuarea inlaturarii caracterului centralizat al finantelor, instituirea de noi parghii financiare si renuntarea la unele vechi; imbunatatirea mecanismelor de formare si gestionare a capitalurilor,a metodelor de previziune si prognoza financiara si accelerarea circuitului fondurilor; folosirea unor metodologii adecvate si realiste de stabilire a necesarului de fonduri, a rezultatelor si de analiza financiara; stimularea sau ingradirea de catre stat prin politica de impozite, taxe si subventii a unor activitati si reorientarea altora; imbunatatirea modului de acordare, garantare si restituire a creditelor si cresterea rolului acestora si a dobanzilor in derularea activitatii economice; aplicarea unor metode de amortizare in roport cu cerintele progresului tehnic; inlaturarea blocajelor financiare intre intreprinderi, imbunatatirea si simplificarea decontarilor si instituirea unor forme rapide de plata a marfurilor si serviciilor etc. Alaturi de celelalte subsisteme financiare, finantele intreprinderii trebuie sa-si aduca contributia la edificarea noii economii de piata, la dezvoltarea proprietatii private, la buna administrare si gestionare a patrimoniului, la asigurarea unui circuit normal si eficient al capitalului, la armonizarea diferitelor categorii de interese printr-o rationala repartizare a profitului, la sporirea nivelului calitativ al produselor si cresterea eficientei spre a ne putea incadra in circuitul mondial al bunurilor, a deveni competitivi pe piata externa si a intra in randul tarilor civilizate. In dezvoltarea economiei in etapa actuala apar numeroase bariere, in inlaturarea carora este necesara cresterea rolului finantelor intreprinderii si a analizei amanuntite a acestora.Intre aceste obstacole mentionam: Dezechilibrele grave intre sferele reproductiei siramurile economiei nationale; Penuria de produse si criza profunda care domina toate sectoarele de activitate; Nivelul scazut al productiei, al organizarii cesteia si a muncii, al eficientei economice; Lipsa de materii prime si energie, de tehnica moderna si valuta; Izolarea fata de lumea civilizata cu grad inalt de dezvoltare; Secatuirea resurselor tarii prin exploatarea irationala a acestora; 2

Subdezvoltarea agriculturii si a sectorului tertiar etc.

Finantele intreprinderii vor trebui sa aiba un aport deosebit la buna functionare a mecanismelor economiei de piata, la dezvoltare economica si sociala a tarii. 1.2.Decizii de investitii si de finantare. Notiunea de investitie defineste o categorie financiara pe cat de complexa, pe atat de controversata.La prima vedere investitia ne apare in mode concret ca o operatiune de modificare si crestre a patrimoniului initial: constructii industriale si civile, acizitia, montajul si instalarea unor echipamente industriale, cumpararea unor masini, utilaje etc.La o analiza mai profunda investitia este alocarea capitalurilor economisite in activitati lucrative, cu caracter profitabil care sa majoreze valoarea capitalurilor initial acordate. In sens financiar, investitia reprezinta schimbarea unei sume de bani prezenta si certa in speranta obtinerii unor venituri viitoare superioare, dar probabile: achizitionarea unei masini pentru cresterea productivitatii muncii, constructia unei uzine pentru cresterea productiei, asimilarea unui brevet pentru fabricatia de produse noi etc. In sens contabil, aceeasi investitie desemneaza alocarea unei trezorerii disponibile pentru procurarea unui activ fix care va determina fluxuri financiare de venituri si cheltuieli de exploatare. Din punctul de vedere al politicii generale a intreprinderii putem distinge doua categorii de investitii, fiecare dintre ele rezultatul unei anumite strategi de dezvoltare: investitii interne si investitii externe. Investitiile interne constau in alocarea capitalurilor pentru achizitia de active materiale si nemateriale (echipamente, constructii, licente, stocuri suplimentare etc.), pentru dezvoltarea si perfectionarea aparatului productiv si de distributie a bunurilor si serviciilor intreprinderii.Motivatia realizarii acestor investitii de crestere interna rezida intr-o strategie de specializare a productiei si de consolidare (eventual extindere) a pozitiei pe piata de desfacere a bunurilor si serviciilor sale. Pastrarea pozitiei concurentiale determina eforturi din partea intreprinderii pentru investitii in cercetare-dezvoltare, in specializarea personalului si indeosebi in modernizarea tehnologiei de productie si a retelei de distributie.In fapt, investitiile interne au un caracter industrial si/sau comercial. Investitiile externe constau in plasamente de capital pentru cresterea participarii financiare la formarea capitalurilor (proprii sau imprumutate) ale altor societati comerciale.Strategia, care anima promovarea unor investitii de crestere externa, este diversificarea activitatii.Se fructifica, astfel, avantajele de sinergie, de economie de scara, de atingere a ``taliei`` optime, avantaje ce se sconteaza a se obtine in acest gen de investitii. Investitiile externe, numite si investitii financiare reliefeaza si mai bine conceptul de portofoliu de proiecte si investitii ce caracterizeaza activitatea investitionala a intreprinderii in ansamblul ei.O analiza globala a investitiilor, din perspectiva teoriei portofoliului, este de o mare relevanta pentru urmarirea si atingerea obiectivului major de crestere a valorii intreprinderii.Intr-o politica dinamica de investitii se va face intotdeauna selectia proiectelor care maximizeaza averea si se va dezinvesti in activitatile care afecteaza negativ aceasta avere.Dezinvestitiile nu trebuie sa apara ca o penalizare a unor proiecte vechi de investitii care, in timp, au devenit mai putin eficiente, ci ca o decizie intr-o acceptiune dinamica de promovare a celor mai rentabile dintre ele. Evident ca posibilitatea modificarii stucturii portofoliului de investitii este mult mai redusa decat cea a unui portofoliu de titluri.cert este, insa, ca strategia diversificarii portofoliului de titlri poate fi transpusa, cu aceleasi principii si metode, la politica de investitii a intreprinderii, iar rezultatele vor fi, in timp, similare, respectiv cresterea continua a valorii portofoliului (vezi fig.1). 3

INVESTITII STRATEGICE

IMOBILIZARI -necorporale -corporale -financiare NEVOIA DE FOND DE RULMENT TREZORERIA -valori mobiliare de plasament -lichiditati

CAPITALURI PROPRII

ACTIONARI

INVESTITII FUNCTIONALE INVESTITII DE ECHILIBRU

DATORII

IMPRUMUTATORI

FIG.1 Portofoliul de investitii ale intreprinderii si sursele de capital In concluzie, investitia reprezinta o alocare permanenta (pe o durata adesea nedeterminata) de capitaluri, in achizitia de active fizice si/sau financiare, care sa permita desfasurarea unor activitati rentabile, superioare ratei normale de rentabilitate acoperitoare pentru riscurile asumate.Principalul risc asumat este alocarea azi a unui capital economisit, in speranta obtinerii viitoare a unor fluxuri de venituri sau, mai exact, a unor fluxuri de trezorerie (cash-flow-uri), pe durata de viata economica a investitiei.In ipoteza unui mediu economic cert, fluxurile viitoare de venituri sunt presupuse a fi cunoscute si stabile. Decizia de investitii trebuie sa aiba la baza informatii complexe si exacte referitor la necesitate, oportunitate, volumul cheltuielilor si al resurselor financiare, fluxurile de intrare si iesire a fondurilor, pe toata perioada de exploatare a activelor fixe, asigurarea rentabilitatii si lichiditatii, recuperarea capitalurilor investite, durata de executie si de exploatare a investitiilor etc.Decizia de investitii cade in sarcina conducerii superioare a intreprinderii, deoarece angajeaza, in general, actiuni de mari proportii, care implica consumuri importante de capital.In decizia de investitii ( ce se ia cu ocazia infiintarii unei intreprinderi, a expansiunii patrimoniului sau a modernizarii acestuia) este necesar sa se tina seama, intre altele, de selectarea bunurilor in care se vor incorpora fondurilor, spre a raspunde criteriilor de rentabilitate si lichiditate. Criteriul de rentabilitate este reclamat de cerintele functionarii intreprinderii pe gestiune financiara si consta in obtinerea de venituri acoperitoare si a unui profit ridicat. Criteriul de lichiditate este preponderent monetar, aplicare lui constand in mentinerea in cadrul unor parametri normali a echilibrului banesc, ceea ce se poate realiza prin alocarea fondurilor intr-o asemenea structura de elemente patrimoniale incat sa permita intreprinderii o rotatie accelerata a capitalului, recuperarea rapida si cu mare randament a acestuia. Deciziile de investitii si de finantare sunt organic legate intre ele.Decizia de finantare poate avea si un aspect extern, care const in hotararea detinatorului de capital din afara intreprinderii care doreste sau nu, sa accepte schimbarea monedei pe o creanta asupra intreprinderii, adica pe active financiare.Astfel, se cuvine sa 4

sa arate ca deciziei intreprinderii de a inveti i se poate opune decizia de plasament a posesorului de economii su capital. Daca ambele decizii concorda, inseamna ca se va putea afecta o anumita cantitate de moneda intr-o directie susceptibila de a procura venituri pe mai multe perioade succesive. In luarea deciziei de investitii, o insemnatate mare prezinta studiul de oportunitate si de eficienta realizat pe baza de proiecte in mai multe variante si din care trebuie sa se aleaga cea care sa asigure eficienta cea mai ridicata.In acest scop, este necesar sa se evalueze proiectele, evaluare care se bazeaza pe previziunea veniturilor si cheltuielilor cu mentiunea ca diferenta dintre ele reprezinta venituri nete, ce se asteapta a fi obtinute.Alegerea proiectelor de investitii, as cum s-a mai aratat, impune calcularea si utilizarea unor indicatori, care sa furnizeze o baza obiectiva, compatibila, in aprecierea eficientei, in asa fel incat sa se poata aplica principiul ``cel mai mult pentru cel mai putin``.Tinand seama c resursele financiare au un caracter limitat, un proiect bun este acela care asigura recuperarea fondurilor in cel mai scurt timp si un castig maxim. Trebuie avut in vedere ca timpul trece si un leu astazi nu este egal cu un leu din viitor. Inainte de a pune in aplicare proiectul de investitii, intreprinderea este interesata sa fac previziuni atat cu privire la fluxul de autofinantare (cash-flow) pe care-l va genera proiectul, cat si la iesirea de fonduri necesare pe intreaga perioada a exploatarii investitiilor. In aceasta previziune trebuie sa se tina seama de timp, adica de momentul in care vor avea loc iesirile dee fonduri si cel in care se vor naste fluxurile de autofinantare, generate de folosirea proiectului.Pentru simplificarea analizei si pentru a face posibile comparatiile, trebuie sa eliminam influenta timpului, aducand toate operatiile la data realizarii investitiilor.Asta inseamna a actualiza valorile in functie de data lor de realiare, astfel ca se obtine o valoare actuala. Deci, prin metoda actualizarii se urmareste asigurarea comparabilitatii in timp a unor eforturi (cheltuieli) si efecte (venituri) exprimate valoric si care se succed pe o anumita perioada (de minim 2 ani).Premisa fundamentala a acestei metode consta in faptul ca orice valoare de natura financiara se degradeaza in timp atunci cand nu este integrata unui proces economic de valorificare, astfel ca o suma detinuta in prezent are o valoare mai mare decat aceeasi suma ce se va detine in anii urmatori. Desfasurarea activitatii unei intreprinderi reclama, intre altele, existenta unor instrumente sau unelte de munca, parte integranta a aparatului de productie si a patrimoniului cunoscute sub denumirea de active fixe, mijloace, capitaluri sau fonduri fixe si imobilizari. Activele fixe, din punct de vedere material, se concretizeaza in masini, utilaje, instalatii, mijloace de transport, cladiri etc si formeaza baza tehnica a intreprinderii. Activele fixe reprezinta acea parte a aparatului de productie care se consuma si transmit valoarea asupra produselor si serviciilor nu dintr-o data, ci treptat, in decursul mai multor cicluri de exploatare, pastreaza forma fizica specifica si au o durata indelungata de functionare.Transmiterea treptata a valorii este determinata de faptul ca consumul activelor fixe, uzura fizica si morala actioneaza tot in mod treptat. Inlocuirea activelor fixe, mentinerea in stare de functionare si expansiunea lor reclama acumularea sistematica de resurse financiare, resurse ce capata, intre altele, forma fondului de amortizare.Inlocuirea si expansiunea activelor fixe au loc prin investitii. In prezent, in economia tarii noastre sunt considerate active fixe acele instrumente care indeplinesc cumulativ conditiile: au o durata de serviciu de peste un an au o valoare de inventar de cel putin 1.000.000 lei inclusiv. Activele fixe au o pondere insemnata in cadrul bunurilor care formeaza patrimoniul intreprinderii si trebuie sa fie asezate in bilant inaintea activelor circulante, deoarece au o durata mai mare de transformare in lichiditati.In economia de piata, activele fixe, din punct de vedere contabil, sunt formate din diferite imobilizari, in care intra bunuri si valori destinate sa ramana multa vreme in treprinderi sub aceeasi forma.Prin urmare, durata mai mare sau mai mica este criteriul ca un bun sa fie considerat sau nu imobilizare. 5

Necesarul de active fixe depinde de volumul activitatii.Trebuie avut in vedere ca marimea activelor fixe are incidenta asupra rentabilitatii generale, deoarece acestea sunt purtatoare de cheltuieli de amortizare, intretinere, chirii, sarcini financiare etc., astfel ca la stabilirea volumului imobilizarilor este necesar sa se tina cont de criteriul rentabilitatii. Din momentul in care s-au produs, dar mai ales in procesul de folosire, activele fixe se uzeaza(depreciaza) fizic si moral. Uzura fizica reprezinta baza materiala a pierderii valorii activelor fixe, fiind determinata de intrebuintarea, actiunea unor factori naturali si de scurgerea timpului.Ca efect al uzurii fizice, activele fixe trebuie sa fie supuse unui regim de intretineri si reparatii care reclama cheltuieli, iar in anumite conditii, acestea se scot din folosinta si se inlocuiesc cu altele. Amortizarea poate fi privita sub urmatoarele trei aspecte: ca proces, care inseamna o detasare si transmitere de valoare din activele fixe asupra productiei; ca fond sau resursa financiara, care trebuie sa asigure recuperarea valorii activelor fixe si , deci, finantarea inlocuirii acestora. Tinand cont de aceste aspecte, amortizarea se poate defini in general, ca o expresie baneasca a uzurii.Aceasta nu inseamna, insa, ca in orice moment al existentei activului fix, uzura reala este egala cu amortizarea ca fond, egalitatea realizandu-se in general la sfarsitul duratei de serviciu si, eventual, cu luarea in consideratie si a valorii reziduale.Egalitatea sau lipsa de egalitate depind in cea mai mare masura de mecanismele de calcul ale fondului de amortizare al carui caracter este determinat de categoriile de norme aplicate (norma de amortizare).Egalitatea pe parcursul duratei de serviciu este greu de realizat si ca urmare a dificultatilor in aprecierea gradului de uzura reala, astfel ca valoarea de inventar va fi egala cu fondul de amortizare (eventual, plus valoarea reziduala) la sfarsitul existentei activului fix cand acesta este scos din uz. Amortizarea (ca fond) poate fi definita si ca o suma de bani ce se detaseaza din activele fixe si care permite intreprinderilor: a) mentinerea constanta a activelor fixe, atunci cand a utilizat resurse financiare proprii pentru obtinerea acestora; b) rambursarea exacta a creditelor, atunci cand a utilizat resurse financiare imprumutate pentru procurarea activelor fixe. Amortizarea ca element al costurilor se refera la o parte insemnata a cheltuielilor cu munca trecuta ce se va recupera odata cu celelalte cheltuieli, adica cu ocazia vanzarii si incasarii produselor.Ponderea amortizarii in costuri variaza de la un sector la altul de activitate si chiar de la o intreprindere la alta.In etapa actuala exista o tendinta de crestere a amortizarii in costuri ca urmare a sporirii valorii echipamentului, a complexitatii, volumului si tehnicitatii acestuia pe fondul revolutiei tehnico-stiintifice, a promovarii progresului tehnic.Costurile de productie pentru intreaga perioada de existenta a activelor fixe-vor trebui incarcate cu cheltuieli privind amortizarea egala cu diferenta dintre pretul de achizitie si valoarea reziduala a elementelor de active fixe.Valoarea reziduala este, in general, mica si foarte greu de stabilit, astfel ca in sistemul actual romanesc de amortizare aceasta este neglijata. In activitatea curenta a intreprinderii, pentru cresterea profitului, este necesar sa se reduca cheltuielile privind amortizarea, ceea ce se poate realiza prin cresterea productiei, reducerea activelor fixe inactive si micsorarea valorii de inventar prin reducerea cheltuielilor efectuate pentru obtinerea activelor fixe. Prin procesul de amortizare, dupa cum rezulta din cele aratate, se recupereaza valoarea activelor fixe, constituindu-se in acest scop un fond special denumit fond de amortizare.Acest fond este destinat, in special, inlocuirii activelor fixe scoase din uz cu mentiunea ca (temporar) in economia de piata poate fi utilizat si in alte scopuri (pentru procurarea activelor circulante).Fondul de amortizare se considera ca o componenta a fondului de dezvoltare.

6

Pentru ca fondul de amortizare sa-si poata indeplini functia pentru care se constituite este necesar sa se evalueze corect activele fixe, cotele sau normele de amortizare sa reflecte atat uzura fizica, cat si pe cea morala, iar volumul sau sa asigure inlocuirea activelor scoase din uz. Regimul de amortizare trebuie edificat in asa fel incat sa faca din amortizare o adevarata parghie financiara care sa raspunda mai multor cerinte, intre care: stabilirea exacta a cheltuielilor cu amortizarea in costurile de productie; recuperarea valorii activelor fixe intr-o perioada de timp corespunzatoare, tinand cont atat de uzura fizica, cat si de cea morala; impulsionarea intreprinderilor in folosirea completa si eficienta a activelor fixe; stimularea intreprinderilor in intretinerea si repararea instrumentelor de munca; respectarea unor principii de fiscalitate. Cu unele exceptii, activele fixe au o durata limitata si se depreciaza in timp.Deprecierea, care inseamna o pierdere de valoare, trebuie evidentiata, ceea ce se realizeaza cu ajutorul amortizarii.Astfel, se poate spune ca un prim rol al amortizarii este de a evidentia valoric deprecierea activelor fixe si de a permite repartizarea acesteia pe costuri.Amortizarea ca proces mai are rolul de a elibera resurse de finantare pentru reinnoirea activelor fixe, ceea ce se realizeaza prin prelevarea din rezultatele globale a unei parti corespunzatoare.Aceasta prelevare trebuie facuta chiar daca intreprinderea obtine pierderi.O intreprindere care nu amortizeaza sau amortizeaza partial va saraci.Prin urmarea amortizarea apare ca o sursa a autofinantarii sau finantarii interne.In ceea ce priveste nivelul amortizarii, trebuie tinut seama si de perioadele de inflatie, cand sumele reinvestite se cer a fi mai mari, deoarece costul inlocuirii activelor fixe se majoreaja prin cresterea preturilor.De asemenea, daca mergem mai departe, se poate spune ca resursele financiare constituite pentru imobilizari trebuie sa tina seama si de faptul ca un activ fix nu se inlocuieste prin altul identic, ci, de regula, cu unul care prezinta caracteristici tehnico-functionale superioare.Problema care se pune unei intreprinderi este de a ramane competitiva, astfel ca ea trebuie sa aiba capacitatea sa realizeze investitii din ce in ce mai mari pe masura ce se dezvolta, incat fondul de amortizare si alte resurse financiare sa prezinte un nivel corespunzator.Teoretic si uneori chiar practic, fondul de amortizare poate contribui la dezvoltarea sau expansiunea intreprinderii prin aceea ca in procesul de rotatie a activelor fixe apare un decalaj intre momentul constituirii si cel al folosirii fondului de amortizare la achizitionarea de noi instrumente de munca, timp in care resursele banesti pot fi plasate pentru satisfacerea altor nevoi sau aducerea de castiguri.Tot teoretic si chiar practic, in anumite conditii si anume, atunci cand are loc o ieftinire a instrumentelor de munca, cu fondul de amortizare acumulat se pot procura active fixe de acelasi fel intr-o proportie mai mare decat cea existenta sau active fixe cu caracteristici superioare. Amortizarea, ca proces, trebuie sa inceapa din momentul darii in functiune a activelor fixe si pana in cel al recuperarii integrale a valorii acestora.Unele active fixe pot fi scoase din functiune, ca efect al uzurii fizice si morale, inainte de recuperarea normala si integrala a valorii; facem mentinua ca acestea trebuie sa fie recuperate pana la nivelul valorii de inventar, mai putin sumele care rezulta din valorificarea lor.Alte active fixe pot fi mentinute in functiune dupa expirarea duratei normate si, deci, dupa recuperarea valorii de inventar, pentru care nu se justifica practic sa se calculeze in continuare amortizarea, deoarece afecteaza rezultatele financiare si cuantumul obligatiilor fata de stat privind impozitul pe profit. Principalele surse de finantare a investitiilor Diferitele modalitati de finantare a activelor intreprinderii se refera la: 1.capitaluri proprii (CPR) care, la randul lor, pot proveni din doua surse:

7

-aport de capital al actionarilor sau al asociatilor prin cumpararea de catre acestia de actiuni sau de parti sociale, emise de intreprindere si detinerea lor pe o perioada nedeterminata; -autofinantare prin reinvestirea unei parti din profitul net.Amortizarea este o recuperare de aport initial de capital propriu care finanteaza investitia de mentinere a capacitatii productive a intreprinderii.In consecinta, amortizarea nu poate fi luata (inca o data) in calcul CPR. 2.capitaluri imprumutate (DAT) de o mare diversitate a surselor lor : -imprumut bancar traditional indivizibil si cu garantie materiala explicita; -imprumut comercial din partea firmelor partenere, de asemenea indivizibil, sub forma de avansuri de finantare.Daca sunt gratuite, atunci nu se iau in calcul DAT; -credite de scont pe baza de gaj de valori mobiliare care sunt acordate in general pe termen scurt; -imprumut obligatar divizibil la multimea de investitori financiari care vor cumpara obligatiuni emise de intreprindere; -leasing, respectiv primirea cu imprumut a dreptului de folosinta a activelor fixe inchiriate, de asemenea indivizibil si garantat cu dreptul de posesiune care este al furnizorului(al locatarului). 3.capitaluri conditionale care isi pot schimba natura in functie de decizia investitorului.In functie de prevalenta avantajelor detinerii de capitaluri proprii sau, dimpotriva, de capitaluri imprumutate, in cadrul aceleiasi intreprinderi, investitorul poate cere restituirea aportului de capital propriu, convertirea imprumutului in capital propriu, drept preferential de subscriere la emisiuni noi de titluri (actiuni sau obligatiuni).Ingineria financiara a dezvoltat o multime de titluri hibride care echilibreaza cel mai bine sansele de rentabilitate si risc intre emitentul de titluri (intreprinderea) si cumparatorul acestora (investitorul de capital).Un titlu hibrid clasic il reprezinta obligatiunile convertibile. Structura financiara si costul capitalului Structura financiara sau structura capitalurilor intreprinderii este suma ponderilor de participare a acestor surse de finantare la constituirea capitalurilor investite in intreprinderi.Retinem pentru structura financiara capitalurile permanente (cu o alocare pe o durata mai mare de un an) intrucat acestea sunt destinate ciclului de investitii.Capitalurile pe termen scurt sunt destinate cu predilectie ciclului de exploatare si, in mare parte, sunt acordate in mod gratuit (pe termene rezonabile determinate de nevoile exploatarii).Cu toate acestea, daca nevoia de fond de rulment nu este integral acoperita de fondul de rulment, atunci aceasta va fi finantata din credite pe termen scurt care se vor lua in calculul capitalurilor investite si al costului acestora. Costul capitalului este definit ca medie a costurilor specifice surselor de finantare a intreprinderii.Aceasta medie este in functie de exigentele diferitilor investitori in materie de rentabilitate scontata pentru investitia lor financiara in intreprindere.Aceasta dimensiune a costului capitalului este exogena (externa) gestiunii financiare a intreprinderii.Aceeasi medie este determinata de ponderile in care fiecare sursa de capital se regaseste in structura financiara a intreprinderii.Aceasta dimensiune a costului capitalului este indogena (interna) gestiunii financiare si asupra ei managerii intreprinderii au o anumita libertate de decizie.Modificarea structurii financiare poate conduce in anumite conditii la reducerea costului capitalului si la cresterea valorii intreprinderii ( asa dupa cum vom vedea in capitolul urmator). 8

In aceasta perspectiva costul capitalului ne apare ca un cost de oportunitate al finantarii de catre intreprindere a investitiilor sale.In mod necesar, acesta este un cost mediu ponderat al capitalului (weighted average cost of capital, WACC, in engleza). Daca integram diversitatea de surse de finantare in doua mari grupe, capitalurile proprii (CPR) si capitalurile imprumutate (DAT), atunci costul mediu ponderat al capitalurilor (Kec) se calculeaza astfel: Kec=Kfin(CPR/(CPR+DAT))+Kd(DAT/(CPR+DAT)) In care : Kfin =costul capitalurilor proprii, echivalent cu rentabilitatea scontata de actionari Kd = costul capitalurilor imprumutate, echivalent cu dobanda scontata de imprumutatori Pornind de la coeficienti de ponderare si de la costul fiecarei surse de capital, calculul costului mediu ponderat este relativ simplu.El trebuie sa foloseasca costuri omogene, adica inainte sau dupa aplicarea cotei de impozit pe profit. In aparenta destul de simplu, calculul Kec ridica serioase dificultati in aplicarea lui practica.O dificultate suplimentara o constituie alegerea sistemului de ponderi ale surselor de capital.Nu sunt decat doua alternative: valorile de piata si valorile contabile. In primul rand, ambele solutii au un caracter istoric fiind calculate pe baza evolutiei anterioare sau a marimii observate la un moment dat a valorii (de piata sau contabile) a capitalurilor.Trebuie deci sa admintem ipoteza ca structura financiara astfel determinata este optima si ramane constanta in timp.Altfel spus, adoptarea si finantarea de proiecte noi de investitii si dezinvestitii nu modifica in mod semnificativ structura istorica a capitalurilor. Aceasta dificultate a caracterului istoric poate fi evidentiata prin fixarea de catre conducerea intreprinderii a unei structuri financiare optime care va maximiza valoarea intrepinderii. Utilizarea acestei solutii este indreptatita daca intreprinderea estimeaza ca va atinge in viitor aceasta structura tinta, ca scop al gestiunii sale financiare. In al doilea rand, notiunea de cost al capitalului ca si cost de oportunitate recomanda utilizarea, ori de cate ori este posibil, a valorilor de piata.Recomandarea se extinde chiar si pentru titlurile care nu coteaza in bursa sau putin tranzactionabile.Pentru acestea se procedeaza la o estimare comparativa sau deductiva in raport cu alte titluri mult mai lichide si cu valori de piata reprezentative.Adesea mai mult valoreaza o estimare imprecisa si partial arbitrara a valorii de piata a titlurilor necotate decat o certitudine contabila in mare parte devoalata de semnificatie economica. In prezenta impozitului pe profit si in conditiile de indatorare, valoarea de piata a capitalurilor proprii creste cu economiile fiscale rezultate din caracterul deductibil al dobanzii din materia impozabila.In aceste conditii de indatorare si de constanta a costurilor creditului are loc o reducere a costului mediu ponderat al capitalului. Tendinta de a folosi valorile contabile este determinata de disponibilitatea datelor din bilant si de caracterul stabil al structurii contabile.Trebuie insa sa ne indoim de optimalitatea acestei structuri ca mijloc de crestere (maximizare) a valorii intreprinderii.

1.3.Diferitele categorii de agenti si piata de capital.O intreprindere care doreste sa-si procure resurse din afara se adreseaza pietei capitalurilor, care ofera un evantai larg de posibilitati de finantare.Piata capitalurilor permite confruntarea ofertei cu cererea de moneda si cuprinde piata financiara si piata monetara.La randul sau, piata financiara este formata din doua piete complementare: piata primara si piata secundara. 9

Pe piata primara se emit obligatiuni si actiuni, adica titluri pntru colectarea de moneda pe termen lung. Piata secundara se refera la bursa de valori, care reprezinta un loc de schimbare a activelor financiare, adica a actiunilor si obligatiunilor ce s-au format pe piata primara.Aceasta piata (secundara) are functia de a colecta moneda, de a evalua si a asigura mobilitatea capitalurilor. Actorii pietei financiare sunt, pe de o parte, intreprinderile, institutiile financiare si statul, care au nevoie de capital, iar pe de alta parte, detinatorii de economii, intre care si intreprinderile in cautare de plasament. Apelul la economia publica prin piata financiara este strict reglementata, spre a se asigura protectia detinatorilor de economii. Plasamentul titlurilor in public se face prin intermediul bancilor. Tranzactiile se efectueaza pe baza unui pret ce se stabileste pe piata. Actorii pietei bursiere sunt actionari si posesori de obligatiuni. Intreprinderea trebuie sa faca o alegere judicioasa intre capitaluri, iar finantarea pe care o cauta sa fie bine adaptata naturii si duratei operatiunii de finantat, acesta fiind un criteriu de siguranta.In plus, capitalurile pe care le cauta intreprinderea trebuie sa aiba un nivel redus la maximum si cat mai ieftine, acestea constituind un criteriu, si anume de rentabilitate. Rezulta ca pentru finantarea externa intreprinderile au la dispozitie doua surse de capitaluri: piata financiara si piata monetara. Aceste piete difera intre ele prin durata pentru care se acorda resursele financiare. Piata financiara. Piata financiara este o piata a capitalurilor acordate pe termene lungi si reprezinta ansamblul ofertelor si cererilor de fonduri pentru subscriptiile la capitalul social prin actiuni si subscriptiile la capitalul imprumutat pe baza de obligatiuni. Oferta provine, in special, de la agentii economici in cautare de intrebuintare indelungata a disponibilitatii lor. Piata financiara are rolul de a-i pune in legatura pe detinatorii de disponibilitati, care cauta un plasament de durata, cu agentii economici, care au nevoie de o finantare pe termen lung. Aceasta piata cuprinde: banci si institutii financiare specializate, care apar, in principal, in calitate de intermediari, permitand intreprinderilor sa lanseze in public emisii de actiuni si obligatiuni; bursele de valori mobiliare, cu precizarea ca ele creeaza posibilitati ca titlurile cotate so oferite sa fie negociate.Bursele nu intervin direct in plasamentul titlurilor.In cazul in care detinatorul de titluri are nevioe de disponibilitati le va putea vinde in bursa altor persoane; alti intermediari, cum sunt companiile de asigurare, notarii etc. In ceea ce priveste bancile, dar si alte institutii specializate, se poate spune ca au rolul nu numai de a plasa in public titlurile emise de catre intreprinderi, ci si de a subscrie la formarea capitalului acestora. In ceea ce priveste bursa de valori mobiliare, se cuvine a se arata ca este o piata de concurenta autentica, unde se negociaza titlurile, cu mentiunea ca operatiunile se efectueaza de specialisti supusi unor reguli severe. Intre valorile ce se negociaza la bursa si in care intreprinderile sunt interesatr in mod deosebit in vederea constituirii capitalurilor, mentionam: actiunile si obligatiunile.Toate operatiunile de bursa se fac sub responsabilitatea si prin intermediul agentiilor de schimb, care detin monopolul tranzactiilor si care trebuie sa prezinte garantii solide de moralitate, sa pastreze secretul profesional etc. Bursa cuprinde mai mult piete, intre care cel mai des intalnite sunt: piata in numerar si piata la termen.

10

Intr-o operatiune in numerar, cumparatorul plateste imediat, in cursul aceleiasi zile, titlul pe care l-a cumparat de la vanzator, in timp ce in cazul unei operatiuni pe termen plata se face la sfarsitul unui anumit interval de timp.In acest ultim caz nu este necesara sa se depuna lichiditati in ziua cumpararii, dupa cum nu este necesar sa se intre in posesia titlului in ziua care s-a vandut. Piata monetara. Este o piata de capitaluri unde se acorda imprumuturi pe termene scurte.Cea mai mare parte a acestei piete este reprezentata de catre banci si alte institutii financiare care negociaza capitaluri disponibile.Piata monetara este alcatuita din cei ce acorda credite pe termen scurt, precum si de intreprinderi in cautare de finantare pe perioade reduse. Bancile si organismele financiare stabilesc liber conditiile creditelor pe care le acorda intreprinderilor, cu mentiunea ca ele sunt tinute la respect de anumite proceduri, intre care: bancile comerciale si organismele financiare trebuie sa pastreze la banca nationala unele rezerve, calculate pentru banci pe baza depunerilor pe care le au, iar pentru organismele financiare, pe baza creditelor acordate; bancile comerciale si organismele financiare, la randul lor, au nevoie de o refinantare, ceea ce se realizeaza pe langa alte institutii detinatoare de lichiditati; daca refinantarea de mai sus nu mai este posibila, banca nationala poate accepta sa preia un anumit numar de efecte la o rata (de interventie) fixata de ea. Piata monetara, care asigura, asa cum s-a vazut, finantarea pe termene scurte, are o importanta deosebita in formarea fondurilor, mai ales la intreprinderile particulare.

1.4 Diferitele cicluri de operatii: ciclul de investitii, ciclul de exploatare si ciclul de finantareIn vederea realizarii obiectului sau de activitate, intreprinderea isi constituie o structura patrimoniala adecvata, un capital economic, fix si circulant, constand din bunuri materiale (si imateriale), reunite pentru realizarea de alte bunuri si/sau servicii.Este vorba de un flux real de bunuri si servicii din economie catre societatea nou infiintata, compensat de un flux financiar in sens invers. Acest flux real (ca si cel financiar) nu poate eista decat in urma unei acumulari prealabile de bunuri, de servicii (sau de bani), aflate in stoc la anumiti agenti economici.Constituirea imobilizarilor si stocurilor, la societatea nou infiintata, va modifica structura imobilizarilor si stocurilor la agentii economici furnizori de elemente patrimoniale.In general, are loc un flux real catre societatea noua si un flux financiar invers, catre agentii furnizori.Acestia din urma schimba imobilizarile si stocurile lor reale (de masini, utilaje, cladiri, materii prime etc.) pe imobilizari si stocuri financiare (drepturi de participatie, creante, lichiditati), cedate de societatea nou infiintata.Functionarea, in continuare, a societatii va genera, de asemenea, fluxuri compensatorii reale si financiare, dar cu preponderenta pentru activitatea de productie, pentru ciclul de exploatare. Ciclul financiar reprezinta totalitatea operatiilor ce intervin intre momentul transformarii monedei, a lichiditatiilor proprii sau imprumutate, in bunuri si servicii, pana in momentul in care se recupereaza moneda alocata.Ciclul financiar cuprinde o succesiune de modificari ale stocurilor reale, datorate unor fluxuri reale (unor procese de productie si/sau de comercializare), pana la forma de stoc care poate fi transformata in bani, recuperandu-se capitalul financiar, avansat initial si obtinandu-se un surplus monetar. In functie de activele constituite si de pozitia lor in structura de exploatare a intreprinderii distingem cicluri financiare lungi ale capitalurilor fixe si cicluri financiare scurte ale capitalurilor circulante.Ciclurile 11

financiare ale imobilizarilor sunt de marimi diferite, in functie de natura acestora, in functie de caracterul lor amortizabil sau neamortizabil.La actuala structura a capitalurilor fixe din industria nationala, putem aprecia ca durata unui ciclu financiar este, in medie, de 20-21 de ani si ca reflecta o rotatie lenta si o pondere redusa a masinilor si utilajelor active in totalul capitalului fix.Ciclul financiar al imobilizarilor se suprapune peste mai multe cicluri financiare ale capitalurilor circulante (cicluri de exploatare), prin care se recupereaza de altfel, capitalul financiar avansat in imobilizari (amortizari acumulate vezi fig.2). Investirea in imobilizari se completeaza cu investirea capitalului i active circulante, in vederea fructificarii acestuia in corelatie cu munca si factorii naturali.In ceea ce priveste sectorul industrial, capitalul poate fi investit in cumpararea de materii prime, pentru facbricarea si vinderea de bunuri pe piata.In sectorul de comert, capitalul poate fi investit in cumparea de marfuri en gross, in scopul vanzarii lor en detail pe piata.In prestarile de servicii, capitalul este folosit pentru procurarea de informatii, pentru intretinerea echipamentelor de prestari servicii etc. in vederea servirii populatiei.In toate aceste situatii, ciclul financiar este deci mai scurt decat in cazul imobilizarilor.Acesta inregistreaza durate mai mici sau mai mari, in functie de caracteristicile ciclului de exploatare: comercializarea de bunuri, constructii civile sau agro-industriale etc.Un ciclu de exploatare incepe deci cu aprovizionarea pentru formarea stocurilor si se inchide cu incasarea clientilor pentru marfurile vandute sau pentru produsele finite livrate acestora (vezi fig.3).

12

Fig.2

13

Fig.3 Ciclul de exploatare se prezinta astfel ca o succesiune de stocuri in diferitele faze ale exploatarii, de marimi fizice diferite si de valori crescatoare pe unitate de masura.Valoarea unei unitati de stoc este crescatoare, pe masura inaintarii in ciclul de exploatare, la valoarea initiala adaugandu-se cheltuielile de stocare si cele de prelucrare sau de circulatie a acesteia pana la incasarea clientilor beneficiari.Or, procurarea, pastrarea, prelucrarea si circulatia acestor stocuri genereaza cheltuieli banesti, care dau continut notiunii de nevoie de finantare a ciclului de exploatare. In raport cu caracteristicile ciclului de exploatare, nevoia de finantare a ciclului exploatare (NFCE) are incidente variabile cu trezoreria. Exemplu: (1)Daca un comerciant obtine din partea furnizorului sau un credit comercial (credit furnizor) de 15 zile, iar marfurile sale sunt revandute si incasate in 10 zile, aceasta determina derularea intregii afaceri fara a fi nevoie de un capital initial pentru cumpararea marfurilor.Comerciantul dispune, pe durata a 5 zile, de o trezorerie gratuita echivalenta cu incasarile pe 5 zile, ce pot fi folosite pentru alte scopuri pana la data platii furnizorului (vezi fig.4).

Fig.4 Evolutia trezoreriei in functie de scadenta platilor si incasarilor (2)Daca, dimpotriva, ciclul de productie al unei constructii civile este de un an si creditul comercial, acordat de furnizorul de materiale pentru investitii, este de 90 zile, constructorul va avea nevoie de trezorerie 14

timp de 9 luni, pana la incasarea contravalorii constructiei civile.Toate platile, pe durata constructiei (pentru materiale, salarii etc.), se vor face dintr-o trezorerie constituita, in prealabil, din capitalul propriu sau imprumutat de la terti.Furnizorul de capital poate fi chiar beneficiarul constructiei prin efectuarea de plati partiale in avans, convenite printr-un contract de credit comercial (credit cumparator, vezi fig.5). Intre aceste doua modalitati extreme de manifestare a ciclului de exploatare se situeaza o multitudine de situatii intermediare ale impactului ciclului de exploatare si ale scadentei platilor si incasarilor asupra trezoreriei.In concluzie, nevoia de finantare va creste odata cu cresterea volumului si duratei stocurilor, precum si cu cresterea volumului si duratei creditelor acordate clientilor.Nevoia de finantare va scadea (chiar pana la degajarea unei trezorerii disponibile) odata cu cresterea volumului si duratei datoriilor si creditelor primite de la furnizori. Altfel spus, fragilitatea sau, dimpotriva, stabilitatea unei intreprinderi, depinde de trei factori: 1- stocurile si intervalul lor de stocare; 2- clientii si intervalul lor de incasare; 3- furnizorii si intervalul lor de plata.

Fig.5 Evolutia nevoii de trezorerie, in functie de scadenta platilor si incasarilor si de creditul cumparator

Capitolul 2. Abordarea operationala a procesului de evaluare.15

2.1 Principii de baza ale evaluarii.Optica de evaluare.Etapele de lucru.Activitatea practica de evaluare financiara a intreprinderii ( sau a unor active economice) este deosebit de complexa si se realizeaza, de regula, in echipa.Ea implica urmatoarele aspecte: a) Existenta unui cadru normativ (legal) si metodologic acceptat si recunoscut de organismele abilitate. In ceea ce priveste cadrul legal in care s-au realizat si se realizeaza operatiunile de evaluare in tara noastra, incepand cu anul 1990, aceasta cuprinde in principal: H.G. nr. 945/1990 privind inventarierea si reevaluarea patrimoniului unitatilor economice de stat; H.G. nr. 776/13 nov. 1991 cu privire la regimul preturilor si tarifelor, in conditiile modificarii cursurilor de schimb ale leului; H.G. nr. 26/22 ianuarie 1992 privind reevaluarea unor active si pasive; H.G. nr. 704/14 dec. 1993 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a Legii Contabilitatii nr. 82/1991; H.G. nr. 500/5 aug. 1994, privind reevaluarea imobilizarilor corporale si modificarea capitalului social; H.G. 634/1991 privind vanzarea de active ale societatilor comerciale cu capital de stat. In ceea ce priveste cadrul metodologic, acesta este asigurat partial prin actele normative mentionate. b) Notiunile categorial-valorice utilizate; preturile libere formate prin negociere sau corectate in functie de evolutia raportului de schimb al monedei nationale; preturile interne utilizate in contabilitatea de gestiune de catre agentii economici; valoarea lor de achizitie, care reprezinta costul de cumparare a bunurilor, respectiv de constructii; valoarea contabila sau valoarea de intrare, reprezinta valoarea de intrare in patrimoniul societatii; valoarea ramasa reprezinta valoarea de inregistrare, mai putin amortizarea cumulata; valoarea de lichidare reprezinta valoarea care rezulta din vanzarea normala a elementelor patrimoniale; valoarea lichidativa reprezinta valoarea care rezulta dintr-o lichidare fortata, cu aplicarea unor reduceri de preturi; valoarea noua reprezinta valoarea de inlocuire cu un utilaj nou; valoarea venala reprezinta pretul de cesionare a unui bun in conditii normale, pe baza cererii si a ofertei; valoarea de utilizare (de folosinta) reprezinta cheltuielile necesare pentru procurarea unui bun care are aceleasi performante, pentru aceeasi durata de folosinta; valoarea actuala (actualizata), care se obtine prin corectarea valorii de intrare (contabila) cu indicele inflatiei sau alti coeficienti stabiliti prin acte normative.

c) Instrumentele tehnico-economice

16

coeficienti, indici statistici furnizati de diferite institutii specializate (MLPAT, buletin statistic etc.); evolutia cursului de schimb leu-dolar; preturi de pe pietele internationale. Evaluarea financiara reprezinta un complex de tehnici, metode, procedee, prin care un bun, o grupa de bunuri, un element intangibil, o intreprindere in ansamblul sau, sunt aduse din punct de vedere valoric la nivelul pietei. Evaluarea financiara are ca obiectiv obtinerea valorii de circulatie (de piata). Evaluarea financiara a intreprinderilor se poate realiza in vederea stabilirii valorii societatii cu scopul: privatizarii asocierii lichidarii modificarea in numar sau componenta actionarilor etc. Evaluarea financiara a intreprinderilor se poate realiza in doua mari etape: Etapa 1: Efectuarea analizei diagnostic a intreprinderii In cadrul acestei etape se urmareste analizarea activitatii trecute precum si a activitatii prezente a societatii din toate punctele de vedere (juridic, comercial, tehnic si tehnologic, financiar contabil) Etapa 2: Evaluarea propriu-zisa a intreprinderii Aceasta etapa presupune: stabilirea prognozelor veniturilor, cheltuielilor si a rezultatelor financiare aplicarea metodelor de evaluare stabilirea valorii fianle a societatii

2.2 Mediul economic si contextul evaluarii.Evaluarea financiara permite masurarea situatiei nete a intreprinderii, respectiv a valorii patrimoniale nete. Elementul determinant in cadrul metodelor patrimoniale il constituie activul net real (ANR) determinat pe baza activului net contabil si a celui reevaluat. Activul net contabil, respectiv totalitatea bunurilor si drepturilor patrimoniale din activul bilantului, neangajate in datorii, reprezinta el insusi o prima valoare patrimoniala a intreprinderii. Pornind de la informatiiel contabile, exista doua modalitati de calcul a valorii patrimoniale: prin scaderea datoriilor din valoarea totala a activelor detinute de intreprindere; prin adaugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce revin actionarilor. Valoarea patrimoniala rezulta direct din documentele contabile care sunt redactate in costuri istorice (valoarea de intrare).Aceasta valoare trebuie insa actualizata in functie de cursul de schimb al monedei nationale, de modalitatile de amortizare, de deprecierea monetara, de utilitatea elementelor de activ, cat si de alti factori care pot antrena distorsiuni importante intre bilantul contabil si realitatea economica. 17

Valoarea de utilitate stabilita cu ocazia inventarierii echipamentelor de exploatare in vederea stabilirii activului reevaluat, se fundamenteaza, in principal, pe preturile pietei.Elementele de activ in afara exploatarii vor fi estimate la preturi de vanzare (cesiune) stabilite in conditiile normale ca rezultat al cererii si ofertei la valoarea venala. Inainte de a se proceda la reevaluarea propriu-zisa a activului este necesar sa se studieze toate elementele patrimoniale in vederea separarii activelor necesare exploatarii de cele in afara exploatarii care nu sunt indispensabile eficacitatii intreprinderii. Deci, calculul activului net corectat presupune determinarea in prealabil a valorii activului net contabil si a celui corectat.

2.3 Diagnosticul intreprinderii-etapa premergatoare a evaluarii.Diagnosticul are drept scop descrierea functionarii si a tendintelor de evolutie a activitatii unei intreprinderi, luand in considerare mediul dinamic in care acesta isi desfasoara activitatea si factorii perturbatori interni sau externi. Analiza-diagnostic poate avea grade diferite de detaliere, se poate referi la perioade diferite (pe termen scurt, mediu sau lung) si poate avea diferite finalitati: constatarea deficientelor de functionare si a cauzelor acestora; constatarea avantajelor si oportunitatilor intreprinderii care trebuiesc accentuate, a punctelor slabe si a riscurilor a caror actiune trebuie minimalizata; identificarea directiilor de crestere a profitabilitatii; orientarea strategica a dezvoltarii; estimarea impactului modificarilor din intreprindere. In cazul evaluarii, analiza-diagnostic urmareste cunosterea intreprinderii precum si stabilirea premiselor evaluarii si a setului de metode de evaluare folosite, functie de diferitele scenarii de dezvoltare ulterioara. Pentru evaluare se disting doua tipuri de diagnostice: diagnosticul general, care urmareste analiza principalelor functii ale societatii: comercial, operational (de exploatare), resursele umane, organizarea si conducerea (management); diagnosticul special, care urmareste analiza de detaliu a situatiei juridice a societatii si a situatiei financiar-contabile.

Fazele diagnosticuluiPrincipalele faze de realizare a unui diagnostic pentru evaluare sunt: a) pregatirea diagnosticului; b) analiza documentelor si a informatiilor; c) elaborarea concluziilor diagnosticului.

18

a) Pregatirea analizei-diagnostic urmareste: culegerea documentelor necesare; analiza bilantului si contului de profit si pierderi intocmite pe ultimii trei ani.Examinarea acestora permite formarea unei opinii generale asupra climatului din societate; chestionare specifice, care permit atat pregatirea dicutiilor, cat mai ales participarea directa a personalului din societate la culegerea datelor; colectarea de informatii sectoriale, zonale sau general-economice care au influenta asupra societatii sau se refera la aceasta. b) Analiza documentelor si informatiilor este partea cea mai importanta a unui diagnostic, care permite cunoasterea cat mai exacta a functionarii detaliate a societatii si a situatiei acesteia.Pe aceasta baza se pot considera cele mai veridice scenarii de evaluare si se pot calcula valorile asociate acestora. c) Concluziile diagnosticului sunt determinate pentru luarea deciziilor in ceea ce priveste modul de abordare a evaluarii propriu-zise, precum si pentru elaborarea scenariilor de functionare a societatii in viitor.

Metode de abordarePrincipalele metode cu ajutorul carora se poate obtine un diagnostic real al unei societati sunt: a) vizitarea si inspectia la fata locului; b) studierea documentelor financiar-contabile si juridice (din trecut ultimii 3 ani si din prezent); c) interviu cu factorii de decizie care isi desfasoara activitatea in cadrul diferitelor compartimente, pe baza unor chestionare; d) analiza structurii organizationale si a fluxului de informatii; e) analiza comparativa cu alte societati similare; f) interviu cu clientii societatii.

Tehnici si instrumente de diagnostic in vederea realizarii analizei societatiiTehnicile de diagnosticare se pot grupa astfel: a) Tehnici rapide (simple) de diagnostificare. b) Tehnici complexe de diagnostificare. a) Tehnica rapida de diagnostificare se poate realiza prin aplicarea metodelor denumite in literatura de specialitate Modelul Z al lui Altman si Modelul A al lui Argenti. Aceasta diagnostificare ce se poate realiza prin cele doua modele, presupune analizarea rapida si simplista a situatiei financiare a societatii la un moment dat precum si analizarea celorlalte functii ale societatii pe baza unor punctaje agreate in literatura de specialitate.

19

Modelul Z al lui Altman Acest model se poate prezenta astfel: Z = 1,2 * X1 + 1,4*X2 + 3,3*X3 + 0,6*X4 + 1*X5 Baza determinarii coeficientilor de ponderare (1,2; 1,4; 3,3; 0,6; 1) este reprezentata de evidentele statistice. Modelul cuprinde 5 indicatori care se calculeaza astfel: X1 = capital circulant / total activ unde: capital circulant = active circulante pasive circulante; total active = active fixe + active circulante. X1 este o masura a flexibilitatii care arata proportia capitalului circulant fata de totalul activelor.Cu cat rezultatul acestui raport este mai mare, cu atat capitalul circulant este folosit mai bine. X2 = profit reinvestit / total active unde: profitul reinvestit reprezinta partea din profit care ramane dupa plata dividendelor si care se reinvesteste in activitate. X2 este o masura a capacitatii de finantare interna. Valoarea acestui raport se recomanda sa fie cat mai mare. X3 = profit ianinte de dobanzi si impozite / total active unde : profitul inainte de dobanzi si impozite este profitul din exploatare care se obtine dupa ce se scad toate cheltuielile din veniturile obtinute. X3 este o masura a rentabilitatii intreprinderii.Cu cat rezultatul este mai mare, cu atat situatia este mai rentabila. X4 = valoarea de piata a capitalului subcris si varsat / datorii pe termen lung unde : - valoarea de piata a capitalului subcris si varsat este valoarea capitalului subscris si varsat in functie de valoarea reala a actiunilor pe piata; datoria pe termen lung este datoria pe termen lung purtatoare de dobanzi. X4 este o masura a nivelului de indatorare a intreprinderii.Rezultatul acestui raport se recomanda sa fie cat mai mare. X5 = venituri din vanzari / total active Indicatorul X5 ia in calcul cele mai importante componente ale afacerii: cifra anuala a vanzarilor din contul de profit si pierderi; valoarea totala a activelor din bilant. 20

X5 este o masura a randamentului activelor.Cu cat activitatea este mai eficienta, cu cat vanzarile vor fi mai mari si activele vor fi folosite mai bine. Interpretarea rezultatelor: 1) Z < 1,8 -- situatie financiara critica apropiata de faliment;

2) 1,8 < Z < 3 -- situatie financiara dificila.Aflata in aceasta situatie, intreprinderea isi poate relansa activitatea, daca strategia adoptata va fi corespunzatoare; 3) Z > 3 -- situatie financiara buna.

Modelul A al lui Argenti Acest model analizeaza: deficientele in modul de conducere a activitatii, in sistemel de contabilitate, in modul de adoptare a schimbarii; factorii de risc: cresterea volumului de activitate peste posibilitatile reale ale intreprinderii, ducand la inevitabile probleme de lichiditate; o structura a capitalului necorespunzatoare; simptomele de falimet concretizate in semnale financiare sau nefinanciare negative care conduc in final la faliment. b) Tehnici complexe de diagnostificare Pentru o diagnostificare complexa a unei societati, cel mai simplu si in acelasi timp cel mai utilizat instrument de diagnostificare este chestionarul. Chestionarul presupune analizarea tuturor functiilor societatii (juridica, comerciala, tehnologica, management si resurse umane, financiar-contabilitate) pe baza unor grile ce servesc ca baza pentru interviuri. Aceste grile permit observarea rapida a punctelor slabe si a punctelor tari ale intreprinderii.Un avantaj deosebit al acestor grile este ca problematica prezentata de acestea nu intra in detalii, prezentand problemele la general. Chestionarul sub forma grilelor urmareste culegerea informatiilor referitoare la toate functiile societatii pe baza carora se va realiza analiza diagnostic. Analiza-diagnostic va cuprinde: 1.Istoricul societatii. 2.Diagnostic juridic 3.Diagnostic comercial 4. Diagnostic industrial(tehnic) 5. Diagnostic resurse umane 6. Diagnostic financiar-contabilitate

21

1.Istoricul societatii In cadrul acestui capitol al analizei diagnostic se va urmari prezentarea informatiilor referitoare la evolutia societatii de la infiintare si pana in prezent, principalele etape ale dezvoltarii, amplasamentul acesteia precum si sediul actual. 2.Diagnostic juridic Diagnosticul juridic implica investigarea unor aspecte juridico-legale privind activitatea intreprinderii in general. Stabilirea diagnosticului juridic parcurge doua etape, care insa contin elemente de intrepatrundere: a) Solicitarea documentelor legale necesare realizarii evaluarii propriu-zise a capitalului intreprinderii. b) Analizarea aprobarilor si a documentatiei puse la dispozitie si stabilirea punctelor tari si slabe ale intreprinderii. 3.Diagnostic comercial Obiectivul diagnosticului comercial este de a contura piata intreprinderii si segmentul ocupat de aceasta. Elementele esentiale supuse analizei sunt: a) pozitia strategica a intreprinderii, care este o sinteza a situatiei generale, in raport cu mediul piata; b) piata (actuala si potentiala) si locul intreprinderii pe piete; c) clientela intreprinderii pentru care se analizeaza: numarul, repartitia, importanta (rentabilitatea si restrictiile legate de clientii importanti stabili, traditionali), clientii rai platnici, fragilitatea relatiilor cu clientii; d) produsele sau serviciile: gama de produse, produsele noi, politica de cercetare-dezvoltare, brevetele detinute de intreprindere, vechimea produselor cu cea mai mare vanzare; e) politica de preturi care este analizata prin : competitivitatea preturilor practicate, existenta unor restrictii (reglementari guvernamentale de distributie), fiabilitatea pretului de cost, dependenta pretului de cost de cursul de revenire etc. f) distributia unde se analizeaza reteaua de distributie, eficienta si performantele serviciului de vanzari; g) promovarea produselor, care este caracterizata prin: suporturile publicitare, programele de promovare a vanzarilor, cheltuielile cu investitiile nemateriale comparativ cu ale concurentei; h) analiza de marketing. Pe baza analizarii acestor aspecte (a-h) se pot trage concluzii sub forma punctelor tari, slabe, tendintelor si oportunitatilor legate de piata societatii. 4. Diagnostic industrial(tehnic) Obiectivul acestui diagnostic este de a estima in ce masura intreprinderea este echipata pentru a raspunde necesitatilor actuale si de viitor, in scopul valorificarii potentialului tehnic si tehnologic. Elementele importante ale analizei cuprind: a) activitatea de cercetare-dezvoltare care se analizeaza din punct de vedere al: - efortului intreprinderii in domeniul cercetarii-dezvoltarii; - capacitatea tehnica a intreprinderii; b) procesul de fabricatie analizat prin: - activitatea de aprovizionare; - activitatea de productie (de exploatare, eficienta, flux tehnologic) - activitatea de depozitare/ambalare.

22

c) starea mijloacelor de productie analizata cu ajutorul fiselor de echipament, gradul de uzura morala al tehnologiei existenet etc. 5. Diagnostic resurse umane Diagnosticul resurselor umane vizeaza stabilirea caracteristicilor resurselor umane disponibile si adaptabilitatea acestora la necesitatile realizarii obiectivelor firmei. De asemenea, se va urmari anticiparea unor decizii si costuri generate de evolutia previzibila a intreprinderii in domeniul angajarii, conducerii, pregatirii profesionale, salarizarii etc. Obiectivele analizaei resurselor umane sunt urmatoarele: evaluarea numarului si structurii personalului existent, adaptarea la cerintele actuale si de perspectiva; politici folosite pentru angajare, selectare, promovare; fluctuatia numarului de personal, cauze predominante; politica de renumerare, continutul sistemului de renumerare, structura de renumerare, evolutia salariului mediu, prevederi speciale ale contractelor de munca etc; existenta sindicatelor organizate numar membri, actiuni desfasurate, relatii cu conducerea; comunicarea in cadrul societatii Diagnoticul managementului In cadrul acestuia se urmareste masurarea performantelor si evaluarea coerentei in indeplinirea sarcinilor corespunzatoare oricarui manager.Aceste obiective presupun atat analize calitative cat si masuri cantitative. Analiza calitativa se concretizeaza in urmatoarele directii: 1. analiza structurilor de putere din cadrul societatii, a ierarhizarii obiectivelor (rentabilitate financiara, pozitia pe piata, nivel tehnologic, promovarea resurselor umane, grad de utilizare, capacitate, echilibru financiar, prestigiu etc.); 2. analiza stilului de conducere (competenta si aptitudini de conducere); 3. analiza structurilor de organizare (tip, complexitate, echilibru etc); 4. analiza metodelor de planificare si control (tip de metode, frecventa, eficienta). Aceasta analiza nu trebuei facuta exhaustiv, ci doar suficient de detaliat pentru a permite formarea unei concluzii privind competenta si coerenta managementului (adecvarea stilului, metodele de control si organizare, la problematica si strategia acesteia). In continuarea diagnosticului mai trebuie realizate si cateva estimari cantitative: - masurarea performantelor managementului prin intermediul indicatorilor sintetici, respectiv: rentabilitatea financiara si lichiditatea (performante pe un termen scurt) - masurarea costului managementului

23

6. Diagnostic financiar-contabilitate Pe baza informatiilor obtinute din raportarile financiare pe ultimii 3 ani (situatia patrimoniului si contul de profit si pierderi) precum si BVC-ul aferent anului in curs se poate efectua o analiza a trecutului si prezentului. Aceasta analiza se poate realiza prin calcularea unor grupe mari de indicatori cum ar fi: A.Indicatori de structura a patrimoniului; B. Indicatori de activitate; C. Indicatori de lichiditate; D. Indicatori de gestiune; E. Indicatori de profitabilitate

Concluziile analizei diagnosticAnaliza punctelor tari, punctelor slabe, a oportunitatilor si riscurilor (analiza SWOT) este o tehnica utila in identificarea trasaturilor cheie ale mediului in care intreprinderea isi desfasoara activitatea (mediul general sau specific) si care influenteaza aceasta activitate. Aceasta analiza permite stabilirea punctelor tari si slabe ale societatii, care pot influenta pozitia actuala a intreprinderii, pot impune o anumita strategie a acesteia si pot conduce la alegerea unor scenarii de evaluare. Obiectivele intreprinderii determina strategia proprie a acesteia, ceea ce trebuie sa fie o reflectare a mediului interior sau exterior.Aceasta analiza permite: determinarea caracteristicilor particulare ale pietei intreprinderii; identificarea bazei pentru succesul sau insuccesul intreprinderii. a) Mediul exterior general influenteaza in mod indirect societatea pe termen mediu sau lung, prin: conditii macroeconomice in general, conjuctura si nivelul general de activitate economica; conditii politice si datorate interventiei statului in economie; conditii juridice, respectiv prevederile legale care reglementeaza activitatea economica. b) Mediul exterior specific, care influenteaza perspectiva activitatii intreprinderii: profilul clientilor, canale de distributie, natura concurentiala a pietelor; statul poate influenta mediul intreprinderii, in calitatea acestuia de furnizor, concurent sau client. Analiza externa se finalizeaza prin identificarea factorilor de succes de piata.Este necesara identificarea factorilor care permit identificarea obiectivelor (oportunitati) sau care ridica bariere in cale realizarii acestora (riscuri), ceea ce permite formularea strategiei activitatii intreprinderii. c) Punctele tari si punctele slabe sunt determinate pe baza analizelor resurselor si competentelor in conducerea societatii.Aceasta analiza se concentreaza asupra urmatoarelor zone-cheie din activitatea intreprinderii; - piata produsului: pondere pe piata, gama de productie, pozitia produsului in cadrul ciclului sau de viata, dependenta vanzarilor, profiturilor si fluxurilor financiare de produsele principale, reteaua de distributie; - productia influenteaza analiza SWOT prin vechimea, localizarea si capacitatea activelor fixe, flexibilitatea utilizarii acestora, nivelul de costuri de productie, pretul si accesibilitatea materiilor prime;

24

- elementele financiare caracteristice intreprinderii determina analiza SWOT prin structura de active, structura de capital si gradul de indatorare al societatii, modelul si sezonalitatea fluxurilor financiare etc.; - din punct de vedere tehnologic, trebuie analizate cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare, nivelul de eficienta; - pentru determinarea punctelor tari si slabe in domeniul organizarii resurselor umane, se analizeaza structura organizatorica, nivelul de salarii, relatiile dintre conducere si personal, inclusiv prin intermediul sindicatelor. Punctele tari sau slabe sunt influentate de sectorul de activitate sau produsele intreprinderii, ceea ce indica importanta analizei individuale, pe sector si pe produs. In general intreprinderea trebuie sa isi dirijeze avantajele spre eploatarea oportunitatilor oferite pe piata, spre blocarea riscurilor si minimizarea influentei punctelor slabe. Exemple de factori pozitivi (puncte tari, oportunitati): dezvoltarea pietei; stabilirea clientelei; dezvoltarea tehnologiilor; calitatea produselor si serviciilor; clientela diversificator; forta retelei de distributie; situatii de monopol temporar asupra produselor, pietei sau tehnologiilor; puterea financiara; puterea fata de societatile din amonte sau din aval. Exemple de factori negativi (puncte slabe, riscuri): caracter sezonier; clientela statica; dependenta de pietele externe; risc politic sau economic, riscul transferarii profiturilor; concurenta noilor intrati pe piata; piete in declin; inferioaritate in raport cu furnizorii, distribuitorii sau clientii.

Capitolul 3.Evaluarea intreprinderii: problematica si metode3.1 Problematica evaluarii Evaluarea intreprinderii are ca obiectiv inventarierea factorilor care interactioneaza in celula economica de baza si care trebuie ponderati in functie de importanta si de eficacitatea relativa pe care o manifesta in cadrul valorii globale a intreprinderii.Care va fi valoarea reala si exacta a intreprinderii?-este o intrebare fara raspuns matematic si definitiv.Intr-adevar, analiza diferitelor componente printre care: trecutul intreprinderii, pe de o parte, proiectarea acestor elemente in viitor, pe de alta parte, si in fine, conjuctura economica generala, imbraca un caracter de aproximare relativa care obliga inlocuirea notiunii de evaluare cu aceea de estimare.Aceasta din urma nu devine o veritabila valoare decat in masura in care ea este confruntata cu rezultatul unei tranzactii: pretul. Pretul intreprinderii rezultat din tranzactia efectiva poate fi diferit de valoarea determinata de evaluator, caci in cursul negocierii pot fi introdusi factorii necuantificabili (dorinta de cumparare si de 25

vanzare, climatul negocierii si abilitatea protagonistilor, cat si alte consideratii obiective si subiective avansate de cumparator si de vanzator in cursul negocierii). Literatura de specialitate prezinta o multitudine de posibilitati apreciindu-se ca ar exista peste 180 de formule utilizate in cadrul metodelor de evaluare.Consideram ca trebuie sa se faca distinctie intre notiunea de formula, ca relatie de calcul a unui indicator si metoda de evaluare care implica utilizarea unui ansamblu de formule.In acelasi timp, trebuie mentionat ca nu poate fi utilizata o metoda universala pentru evaluare, deoarece fiecare intreprindere reprezinta un caz particular, chiar daca profilul tehnologic este asemanator.Numai diagnosticul este cel care-l ajuta pe evaluator sa aleaga formulele si metodele cele mai potrivite. Diagnosticul global urmareste identificarea punctelor forte si slabe ale gestiunii financiare pornind de la criterii obiective si, daca este posibil, cunatificabile. Principalele domenii ale diagnosticului global le constituie chiar functiile intreprinderii, respectiv: functia juridica-patrimoniala; functia comerciala; functia tehnica de productie, prestatii; functia de organizare, conducere, personal; functia financiar-contabila. Datele si informatiile primite din partea intreprinderii alaturi de celelalte informatii obtinute sau stabilite de consultanti vor constitui materialul documentar pentru realizarea diagnosticarii intreprinderii pe domeniile mentionate. Pentru fiecare fel de diagnostic, datele obtinute prin intermediul tabelelor puse la dispozitie de intreprindere sau cele rezultate din chestionarele, foile de lucru, situatiile intocmite de consultanti vor fi rezumate intr-o fisa sintetica a diagnosticului. Fisa sintetica de analiza intocmita pentru fiecare faza si modul al operatiilor de evaluare, recapituleaza: obiectivele diagnosticului, actiunile intreprinse si concluziile (punctele tari, punctele slabe si concluziile finale). Metodele de evaluare pornesc, fie de la o abordare patrimoniala in termeni de evaluare a activului si pasivului, fie de la una financiara in termeni de fluxuri monetare (profit, plusvaloare bursiera etc.). In functie de modul de abordare al intreprinderii, se pot distinge: -metodele patrimoniale; -metodele financiare (prin capacitatea beneficiara si cash-flow); -metodele mixte (combinate). Prima categorie de metode ofera un rezultat sigur deoarece permite un calcul destul de riguros, dar incomplet.A doua categorie furnizeaza rezultate complete, dar presupune calcule aleatorii.De aceea se recomanda combinarea celor doua pentru a obtine rezultate cat mai apropiate de realitatea economica a intreprinderii. Indiferent de metoda utilizata, in evaluarea intreprinderii exista doua componente de baza: activul net real (corectat) si capacitatea beneficiara.Activul net real exprima valoarea patrimoniala a intreprinderii, iar capacitatea beneficiara evidentiaza rezultatul ce poate fi obtinut de potentialul cumparator avand in vedere situatia actuala si specificul intreprinderii de evaluat.

3.2 Metode dinamice de evaluare bazate pe actualizare.Determinarea activului net corectat (ANC) Reevaluarea (corectarea) valorii patrimoniale contabile comporta elemente specifice in functie de elementele bilantiere de evaluat.Specificitatea reevaluarii patrimoniului tine de caracterul, mai mult sau mai putin vandabil, al elementelor bilantiere. 26

Activele necorporale sunt, in general, greu vandabile si de aceea valoarea lor se determina ca diferenta intre valoarea de randament (financiara) si valoarea patrimoniala a intreprinderii.Se porneste de la ipoteza ca ceea ce diferentiaza valoarea patrimoniala (reevaluata) de valoarea de randament este existenta unor active necorporale, necontabilizate, pentru care nu se poate stabili o valoare de piata. Daca unele active necorporale pot fi evaluate, ca urmare a unor procese de tranzactionare a lor pe o piata secundara, atunci evaluarea lor va tine cont de preturile medii de tranzactie sau de fluxurile de trezorerie actualizate pe care tranzactionarea lor le ocazioneaza: licentele, brevetele, marcile pot fi evaluate in functie de redeventele la care acestea dau dreptul de incasare.Exemplu: pentru o redeventa de 2%, o rata de actualizare de 10% si o perioada de 8 ani valoarea unei marci comerciale va fi de 10,66% din cifra de afaceri:

la 6);

dreptul la leasing poate fi evaluat in functie de chiria anuala multiplicata cu un coeficient (de la 3

cunostintele tehnologice (know-how de productie si de comercializare) se evalueaza ca si marcile comerciale, dar la o rata de actualizare mai mare (in raport de prima de risc care masoara volatilitatea acestor active necorporale); clientela se poate evalua la valoarea de inlocuire, respectiv la costul de formare a retelei de distributie: cheltuieli de recrutare a agentilor comerciali plus cheltuieli de pregatire si specializare plus primele pentru ca acestia sa fie rentabili; Activele corporale se reevalueaza diferit in functie de componenta lor: terenurile, in functie de amplasare si de caracterul lor construibil sau nu.Evaluarea terenurilor se face, in general, prin comparatie cu preturile de vanzare recente de alte terenuri dar care au caracteristici similare; constructiile similar cu evaluarea terenurilor sau prin actualizarea chiriilor incasabile la alte constructii similare celor propuse evaluarii; masinile, utilajele, mijloacele de transport la pretul de revanzare a lor pe piata secundara (de ocazie) sau la valoarea lor neta contabila, multiplicata cu raportul dintre valoarea actuala si valoarea de intrare (in contabilitate) a unui astfel de activ. Activele financiare (titluri de participare, imprumuturi acordate, valori mobiliare de plasament) se evalueaza la media cursurilor lor bursiere (daca acestea sunt cunoscute) sau la pretul de revanzare (de rambursare) sau prin actualizarea dividendelor, dobanzilor si comisioanelor incasate.Pretul de rambursare a imprumuturilor va fi majorat sau micsorat daca rata dobanzii de piata a scazut (si deci devine inferioara celei contractate la imprumuturile acordate) sau daca aceasta a crescut (si devine superioara celei contractate).Rationamentul este acelasi si pentru imprumuturile (datoriile) primite din pasivul bilantului. Activele circulante se evalueaza fie la nivelul costurilor lor de cumparare (stocurile de materii prime), fie la costurile lor de productie (stocurile de produse in curs si de produse finite), fie la preturile de vanzare (solduri de creante clienti).Daca provizioanele pentru cheltuieli si riscuri privind activele circulante nu s-au calculat corect, atunci evaluarea activelor circulante va face obiectul unui audit contabil.

27

Disponibilitati banesti in conturile bancare si in casa se vor inregistra la valoarea lor contabila.Valorile mobiliare de plasament au fost luate in considerare la evaluarea activelor financiare. Activele asimilabile, cum ar fi cheltuielile de instalare, cheltuielile anticipate, primele de emisiune etc. ( active fictive) sunt, in general, excluse din reevaluarea patrimoniala.Trebuie totusi luate in calcul economiile fiscale rezultate din includerea amortizarii acestor cheltuieli in costul produselor si serviciilor.Suma revalorizarii tuturor activelor din bilantul intreprinderii conduce la obtinerea activului brut corectat (ABC). Pentru elementele din pasivul bilantului reevaluarea trebuie sa conduca spre determinarea aceleiasi valori actuale (prezente) a acestora, dupa cum urmeaza: Provizioanele pentru riscuri si cheltuieli vor fi luate in calcul la marimea totala a cheltuielilor previzibile in viitor (si nu la marimea calculata a provizioanelor), daca riscul de producere a acestor evenimente este real.Aceste provizioane, ce se vor utiliza in mod cert (pentru impozite de platit, pentru cheltuieli sociale si fiscale asupra drepturilor de concedii platite etc.), vor fi retinute ca datorii (latente) si se vor deduce din ABC (activul brut colectat). Provizioanele reglementate se iau in calcul la valoarea prezenta minus impozitul viitor aferent, intrucat prin reintegrarea automata a acestor cheltuieli calculate in materia impozabila a profitului au loc economii fiscale.Marimea lor face parte din capitalurile proprii. Datoriile financiare vor avea o valoare prezenta (de rambursare) determinata de evolutia ratei dobanzii de piata.Aceasta valoare va fi mai mica decat valoarea lor contabila daca rata dobanzii de piata este mai mare decat rata dobanzii datoriilor financiare contractate.Valoarea de rambursare va fi mai mare daca, in sens invers, rata dobanzii de piata va fi in scadere.Modificarea valorii datoriilor financiare conduce la modificarea datoriei latente a impozitului pe profit, ca urmare a deductibilitatii fiscale a dobanzilor.Pentru un eventual cumparator al intreprinderii, datoriile financiare sunt evaluate la rata dobanzii de piata care se ia in calculul materiei impozabile a profitului, rezultand o economie fiscala, daca dobanda contractata este mai mare sau, invers, un plus de impozit, daca dobanda contractata este mai mica. Efectele fiscale latente similare se obtin si din plusvaloarea sau minusvaloarea rezultate in procesul de evaluare a tuturor elementelor de activ si de pasiv care se regasesc, intr-un fel sau altul, in materia impozabila a profitului (amortizari, provizioane, subventii pentru investitii, dobanzi etc.). Alte ajustari se impun a se face pentru posturi din afara bilantului, cum ar fi: leasing-ul, efectele comerciale de incasat si de platit si contractele la termen ferm sau conditionat.In caz de intrerupere a derularii lor normale, aceste posturi de active si pasive pot determina castiguri sau pierderi care trebuie luate in calcul. Valoarea patrimoniala a capitalurilor proprii (activul net corectat = ANC) se va obtine prin deducerea datoriilor reale si latente (la valoarea lor actuala) din activul brut corectat (ABC) ANC = ABC Valoarea actuala a datoriilor

3.3 Metode patrimoniale

28

Metodele de evaluare a intreprinderii pornesc deci fie de la o abordare patrimoniala in termeni de evaluare a activului si a pasivului, fie de la o abordare financiara in termeni de fluxuri monetare (profit, plusvaloare bursiera etc.). Evaluarea patrimoniala permite masurarea situatiei nete (SN) corespunzatoare valorii patrimoniale nete a intreprinderii, rezultata din ansamblul de active si de obligatii asumate de intreprindere ( SN=Activ total Datorii). Bilant Capitaluri investite Imobilizari (Active fixe) Nevoia de fond de rulment ( = Active circulante Datorii de exploatare) Sold de trezorerie neta Fig.6 Structura valorii patrimoniale a intreprinderii Modelul patrimonial se bazeaza pe un postulat simplu: valoarea intreprinderii este aceea a patrimoniului sau (a se vedea fig. 6).Cel ami adesea se scrie: Patrimoniul net = Valoarea contabila a activelor detinute Valoarea contabila a datoriilor=Valoarea contabila a capitalurilor proprii Este necesar sa remarcam ca modelul se bazeaza , inainte de toate, pe inventar si pe identificarea bunurilor carora le trebuie stabilita valoarea, dar nu tine seama, intr-o maniera explicita, de rezultatele viitoare. Acest model da siguranta pentru ca se bazeaza, in primul rand, pe analiza unor elemente incontestabile, urmarite si verificate de catre contabilitate: valoarea de origine a intreprinderii este egala cu capitalul sau initial in numerar, iar valoarea actuala este reprezentata de patrimoniul rezultat din acest capital si din activitatea de exploatare a lui, sub rezerva reevaluarilor necesare, deoarece contabilitatea lucreaza cu costuri istorice. Pornind de la informatiile contabile, exista doua cai care permit calcularea valorii patrimoniale nete: fie prin scaderea datoriilor din valoarea totala a activelor detinute de intreprindere; fie prin adaugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce revin actionarilor. In acest stadiu al analizei, distingem, cel mai adesea, doua expresii ale valorii: valoarea patrimoniala contabila direct reiesita din documentele contabile, care sunt redactate in costuri istorice; valoarea patrimoniala reevaluata, care incorporeaza diferentele ce pot exista intre valorile contabile si valorile economice ( supra ori subevaluate). Reevaluarea patrimoniului inseamna reprelucrarea fiecarui post al bilantului si afectarea, pentru el, a unei valori economice, diferita prin definitie, de cea contabila.Este necesara referirea la notiunea de valoare 29 Resurse de finantare Capitaluri proprii -capitalul social -rezerve -profit nerepartizat Datorii totale -pe termen lung -pe termen scurt

de utilitate, care este fondata pe o valorizare individuala a fiecaruia dintre bunuri, dar replasata in ansamblul activelor angajate in exploatare. Pentru determinarea acestei valori de utilitate, intreprinderea se poate referi in particular: la preturile practicate de pietele caracteristice ale activelor intreprinderii (piete de ocazie, in care activele sunt vazute ca marfuri de mana a doua); la valoarea de intrare ( in contabilitate ) afectata de un indice de preturi specific familiei de bunuri careia ii apartine respectivul activ evaluat; la valoarea de intrare afectata de un indice ce exprima variatiile nivelului general al preturilor. Evaluarea patrimoniala permite masurarea situatiei nete a intreprinderii, respectiv a valorii patrimoniale nete. Elementul determinant in cadrul metodelor patrimoniale il constituie activul net real (ANR) determinat pe baza activului net contabil si a celui reevaluat. Activul net contabil, respectiv totalitatea bunurilor si drepturilor patrimoniale din activul bilantului, neangajate in datorii, reprezinta el insusi o prima valoare patrimoniala a intreprinderii. Pornind de la informatiile contabile, exista doua modalitati de calcul a valorii patrimoniale: prin scaderea datoriilor din valoarea totala a activelor detinute de intreprindere; prin adaugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce revin actionarilor. Valoarea patrimoniala contabila rezulta direct din documentele contabile care sunt redactate in costuri istorice (valoarea de intrare).Aceasta valoare trebuie insa actualizata in functie de cursul de schimb al monedei nationale, de modalitatile de amortizare, de deprecierea monetara, de utilitatea elementelor de activ, cat si de alti factori care pot antrena distorsiuni importante intre bilantul contabil si realitatea economica. Valoarea de utilitate stabilita cu ocazia inventarierii echipamentului de exploatare in vederea stabilirii activului reevaluat, se fundamenteaza, in principal, pe preturile pietei.Elementele de activ in afara exploatarii vor fi estimate la preturi de vanzare (cesiune) stabilite in conditiile normale ca rezultat al cererii si ofertei la valoarea reala. Inainte de a se proceda la reevaluarea propriu-zisa a activului este necesar sa se studieze toate elementele patrimoniale in vederea separarii activelor necesare exploatarii de cele in afara exploatarii care nu sunt indispensabile eficacitatii intreprinderii. Deci, calculul activului net corectat presupune determinarea in prealabil a valorii activului net contabil si a celui corectat. A.Activul net contabil Valoarea matematica simpla sau activul net contabil estimeaza valoarea patrimoniala pornind de la elementele contabile inscrise in bilant.Ea reflecta valoarea contabila a capitalurilor proprii dupa repartizarea profitului net.Daca se porneste de la un bilant inainte de repartitie trebuie sa se tina cont de dividendele datorate. Valoarea matematica contabila=Capitaluri proprii Dividende datorate sau Valoarea matematica contabila = Activ total (Pasiv exigibil + Dividende)

30

Trebuie mentionat ca postul Alte fonduri care cuprinde elemente destinate intaririi capitalurilor proprii, dar care nu sunt inca in proprietatea intreprinderii, trebuie excluse din activul net contabil. Activul net contabil trebuie insa corectat, tinand seama de uzantele contabile si fiscale dar mai ales de factorii care produc distorsiuni intre bilantul contabil si bilantul economic care tine cont de exigentele pietei.Se obtine astfel activul net reevaluat (ANR) sau activul net corectat (ANC), dupa cum s-au adus corectii numai in legatura cu actualizarea elementelor patrimoniale (ANR) sau au fost luate in cadrul si influentele structurii de exploatare (ANC). B.Activul net corectat Activul net corectat este cea mai uzuala valoare patrimoniala a intreprinderii la care se recurge numai in situatia in care se are in vedere continuarea activitatii intreprinderii de evaluat.Metoda are in vedere corecturile care apar in bilantul contabil ca urmare a verificarilor, inventarierii si reevaluarii efectuate de echipa de evaluatori in cadrul diagnosticului tehnic. Valoarea matematica intrinseca sau activul net corectat are la baza valoarea de utilitate a elementelor patrimoniale necesare exploatarii.Criteriul suprem dee judecata il constituie deci utilitatea.Elementele nelegale de explotare sunt deduse si evaluate separat in functie de posibilitatea de valorificare.Se elimina de asemenea elementele necorporale, si se adauga elementele patrimoniale achizitionate in leasing (daca este cazul). C.Activul net de lichidare Activul net de lichidare inlocuieste activul net reevaluat sau corectat in situatia in care intreprinderea este in dificultate si se estimeaza reducerea sau oprirea activitatii acesteia.In cazul intreprinderilor neredresabile care dispun de un anumit patrimoniu, evaluatorul poate estima ca dupa lichidare va ramane un activ net pozitiv. Valoarea de lichidare se determina pe baza activului net contabil corectat cu influentele in plus si minus a elementelor patrimoniale si diminuat cu cheltuielile de lichidare (onorariile lichidatorilor, cheltuieli de publicitate pentru vanzarea intreprinderii, pentru radierea de la Registrul Comertului etc.). D.Valoarea substantiala Aceasta valoare se sprijina pe notiunea de patrimoniu economic al intreprinderii, in optica continuitatii activitatii de baza a acesteia. Valoarea substantiala reflecta valoarea reevaluata a tuturor bunurilor si drepturilor ( ce constituie patrimoniul intreprinderii) de orice natura angajate in activitatea de baza indiferent de originea finantarii.Se poate spune deci ca metoda are ca obiectiv estimarea valorii reale a mijloacelor de munca. Sunt cunoscute trei marimi ale acestei valori: valoarea substantiala bruta (VSB); valoarea substantiala redusa (VSR); valoarea substantiala neta (VSN). Pentru a determina valoarea substantiala bruta (VSB) se porneste de la activul reevaluat (Ar) la care se adauga (Vn) valoarea reevaluata a activelor folosite de intreprindere in activitatea de baza fara a fi proprietara acestora (donatiile sau bunurile ale caror proprietari nu sunt cunoscuti etc.) si din care se elimina (Ve) valoarea bunurilor care desi sunt evidentiate in patrimoniul intreprinderii nu participa din diferite cauze 31

la rezultatele activitatii de baza (bunurile inchiriate sau in locatie de gestiune, terenurile sau spatiile arendate