Tema 9: ANALIZA FINANCIARĂ - SUPORTUL ELABORĂRII DECIZIILOR DE

DEZVOLTARE A ÎNTREPRINDERII

Planul lecţiei:

9.1 Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaştere în procesul decizional 9.2 Metode de analiză financiară9.3 Sursele de date ale analizei financiare9.4 Sistemul de indicatori a analizei financiare9.5 Matricea SWOT şi stabilirea direcţiilor strategice de dezvoltare a întreprinderii

9.1 Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaştere în procesul

decizional

Analiza financiară constituie un instrument managerial, care ajută conducerea întreprinderii la:

- cunoaşterea fenomenelor;- cunoaşterea legăturilor directe dintre fenomene;- înţelegerea trecutului şi prezentului în vederea

fundamentării obiectivelor strategice de menţinere şi de dezvoltare a întreprinderii într-un mediu concurenţial.

OBIECTIVELE de bază ale analizei financiare sunt:

acumularea informaţiei privind situaţia întreprinderii pe piaţa internă şi externă, nivelul competitivităţii acesteia;

informarea întreprinderii despre cerinţele standardelor şi nivelul concurenţei pe diferite pieţe;

diagnoza şi reglementarea activităţii întreprinderii;

descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne de sporire a performanţelor financiare;

fundamentarea autonomiei economico-financiare;

creşterea eficienţei economice; fundamentarea deciziilor financiare.

Analiza financiară ajută la identificarea activităţii nesatisfăcătoare şi la stabilirea măsurilor care vor influenţa rezultatele activităţii întreprinderii.

În acest context, analiza financiară presupune:

- descompunerea fenomenelor şi proceselor ce se produc la întreprindere în părţi componente;

- evaluarea corelaţiei dintre acestea;- evidenţierea factorilor şi cauzelor

care determină geneza şi evoluţia lor.

Se cunosc următoarele etape a realizării analizei financiare:

- delimitarea obiectului analizei;- descompunerea în elemente

structurale a obiectului analizat.

Delimitarea obiectului analizei,

care poate fi: - rentabilitatea;- lichiditatea şi solvabilitatea

întreprinderii;- poziţia întreprinderii pe piaţă;- autonomia financiară şi capacitatea

de împrumut a acesteia.

Descompunerea în elemente structurale a obiectului analizat cu scopul:

- evidenţierii factorilor care îl influenţează;

- stabilirii cauzelor apariţiei acestora;- elaborarea măsurilor de acţiune în

vederea corectării situaţiei create şi care vor contribui, în viitor, la sporirea eficienţei economice.

FUNCŢIILE analizei financiare sunt:

de informare (poziţia întreprinderii pe piaţă, desfăşurarea activităţii acesteia privitor la normele şi standardele existente, nivelul concurenţial pe diverse pieţe);

de evaluare a potenţialului tehnico-economic; de realizare a relaţiilor economice cu mediul

extern; de realizare a gestiunii eficiente a patrimoniului. de evaluare a situaţiei financiare a întreprinderii; de evaluare a nivelului riscului la întreprindere; de evaluare a capacităţii întreprinderii de a genera

profit; de evaluare a eficienţei utilizării activelor

întreprinderii; de evaluare a oportunităţilor de dezvoltare.

Analiza financiară se clasifică în:- analiza financiară internă;- analiza financiară externă.

ANALIZA FINANCIARĂ INTERNĂ este efectuată de către angajaţii întreprinderii având drept surse informaţionale documentaţia internă a întreprinderii.

ANALIZA FINANCIARĂ EXTERNĂ se efectuează de către experţi în exteriorul întreprinderii cu un acces limitat la informaţia internă a întreprinderii.

PRINCIPII DE EFECTUARE a ANALIZEI FINANCIARE EXTERNE sunt:

planificarea procesului de analiză; efectuarea analizei de la general la

practic; analiza mai detaliată a abaterilor

valorilor indicatorilor de la valorile normative sau planificate;

selectarea corectă a indicatorilor.

Planificarea procesului de analiză – executarea analizei trebuie să determine scopul analizei, indicatorii utilizaţi, metodologia de calcul a indicatorilor, valorile normative sau aşteptate ale indicatorilor;

Efectuarea analizei de la general la practic – la început se determină caracteristicile generale ale obiectivului analizat, apoi se analizează părţile componente;

Analiza mai detaliată a abaterilor valorilor indicatorilor de la valorile normative sau planificate – executarea analizei trebuie să determine factorii, ce au condus la apariţia abaterilor;

Selectarea corectă a indicatorilor – fiecare indicator trebuie să caracterizeze un anumit aspect al activităţii şi pentru fiecare indicator trebuie prezentate valorile de comparare.

ROLUL analizei financiare poate fi sistematizat astfel:

1. Un mijloc important în elaborarea unor planuri reale, fundamentate din punct de vedere ştiinţific;

2. Un instrument operativ de cunoaştere şi de reglementare a procesului de îndeplinire a planului;

3. Un instrument de asigurare a echilibrului financiar permanent şi de îmbunătăţire a rezultatelor activităţii întreprinderii.

În calitate de instrument operativ de cunoaştere şi reglementare a procesului de îndeplinire a planului este:

urmărirea executării planului pe diferite perioade de timp;

depistarea diverselor situaţii nefavorabile ce apar pe parcursul îndeplinirii planului;

descoperirea noilor rezerve ce contribuie la îmbunătăţirea rezultatelor analizei financiare.

9.2. Metode de analiză financiară

Metodele de analiză financiară reprezintă un instrument real al conducerii întreprinderii care permit managerilor:

- să pătrundă în esenţa fenomenelor cercetate;

- să formuleze cele mai juste concluzii care rezultă din această cercetare şi care să fie valorificate pentru elaborarea alternativelor strategice de dezvoltare.

În funcţie de scopurile urmărite în cadrul analizei financiare poate fi efectuată o grupare a metodelor folosite în funcţie de laturile cunoaşterii:

- latura calitativă;- latura cantitativă.

Metode ale analizei calitative asigură:

- cunoaşterea esenţei fenomenelor şi rezultatelor studiate;

- stabilirea elementelor şi relaţiilor structurale;

- stabilirea factorilor şi cauzelor care le-au generat.

Printre metodele calitative se pot evidenţia:

- metoda comparaţiei;- metoda diviziunii şi descompunerii

rezultatelor.

Metoda comparaţiei - rezultatele financiare ale activităţii întreprinderii trebuie să fie apreciate atât ca o mărime sine stătătoare cât şi în raport cu anumite criterii, cu o bază de comparaţie.

Drept bază de comparaţie pot servi: - rezultatele obţinute de concurenţi;- rezultatele medii pe ramură;- rezultatele perioadei precedente.

Metoda diviziunii şi descompunerii rezultatelor – presupune divizarea şi descompunerea rezultatelor în elemente componente cu scopul localizării rezultatelor favorabile sau nefavorabile şi evidenţierii posibilităţilor de îmbunătăţire a lor.

Metodele analizei cantitative permit măsurarea influenţei pe care le exercită asupra fenomenului economic diferite elemente componente sau factori.

Alegerea metodei analizei cantitative de studiere a rezultatelor financiare se face în funcţie de forma matematică, pe care o îmbracă relaţiile şi factorii care influenţează rezultatul analizat.

Metode ale analizei cantitative sunt:- metoda substituirii în lanţ;- metoda balanţieră;- metoda indicatorilor.

Metoda substituirii în lanţ, se aplică în cazul când, între factorii care influenţează fenomenul analizat există o legătură matematică de produs sau raport.

Această metodă asigură:- determinarea mărimii influenţei fiecărui

factor asupra rezultatului;- evidenţierea factorilor cu acţiune mai

importantă;- aprecierea nivelului de utilizare a resurselor

întreprinderii.

Metoda balanţieră, este aplicată doar în cazul când, între elementele fenomenului economico-financiar supus investigării, există relaţii de natura sumei şi diferenţei.

Analiza permite evidenţierea cauzelor care au determinat modificarea unui rezultat prin compararea valorilor efective ale elementelor balanţei cu valorile prevăzute sau cele ale perioadei precedente.

Metoda indicatorilor. Pe baza indicatorilor se reliefează caracteristici ale însuşirilor care ţin de esenţa fenomenului cercetat, precum:

- nivelul şi structura fenomenului;- dinamici ale fenomenului cercetat;- relaţiile de interdependenţă dintre

acest fenomen şi alte fenomene;- relaţiile de interdependenţă dintre

acest fenomen şi structurile sale interne.

Metoda indicatorilor constă în faptul că oferă posibilitatea realizării unor comparaţii atât în timp, cât şi în spaţiu cu ratele medii pe ramură, făcând astfel posibilă aprecierea evoluţiei performanţelor în timp, cu nivelul performanţelor obţinute de concurenţi.

Calitatea sistemului de indicatori şi capacitatea acestuia de a oferi informaţii utile în analiza financiară reprezintă o condiţie esenţială în obţinerea unui diagnostic complet şi eficient asupra activităţii întreprinderii.

În practica internaţională, în ţările dezvoltate, numărul indicatorilor utilizaţi este de la 200-250. În RM sunt suficienţi 40-50 de indicatori.

În funcţie de utilizatorii indicatorilor financiari, poate fi redată următoarea clasificare a acestora.

Manageri Acţionari Creditori

Volumul vânzărilorProfit brutProfitul perioadei până la

impozitareProfit netRatele rentabilităţii

activelor, vânzărilor, financiară

Viteza de rotaţie a activelorFondul de rulmentDurata de achitare a plăţilorGradul de uzură a

mijloacelor fixeArgumentarea proiectelor

investiţionale, etc.

Rentabilitatea financiarăProfit pe acţiuneRandament pe acţiuneRata de distribuire a

dividendelorCoeficientul de capitalizare

bursieră, etc.

Coeficienţii lichidităţiiFluxul net a mijloacelor

băneştiGradul de îndatorareRata autonomiei financiare

la termen şi globalăSolvabilitateaValoarea de lichidare a

întreprinderii, etc.

9.3 Sursele de date ale analizei financiare

La nivelul agentului economic sistemul de informaţii necesar analizei se formează din 2 categorii de surse:

- Surse interne;- Surse externe.

Prima categorie de surse:

sursele interne, care reflectă funcţionarea propriu-zisă a întreprinderii, starea acesteia în anumite momente.

Aceste informaţii sunt asigurate de sistemul de evidenţă contabilă.

Sursele principale de date pentru analiza financiară sunt:

- Bilanţul contabil (Bilanț);- Raportul (Situația) de profit şi pierdere;- Raportul privind fluxul (Situația

modificărilor) capitalului propriu;- Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti

(Situația fluxurilor de numerar).

Bilanţul contabil – este definit ca un tablou al situaţiei patrimoniului care reprezintă, în unităţi monetare mărimea valorică în corelaţie cu sursele de finanţare a acestora, precum şi cu rezultatul obţinut.

Unul din principalele obiective ce se urmăreşte în bilanţurile anuale constă în furnizarea informaţiei în domeniul situaţiei financiare, a evoluţiei acesteia care prezintă utilitate pentru toate categoriile de utilizatori (investitorii, salariaţii, furnizorii, creditorii, clienţii) în luarea de decizii pentru strategii curente şi de perspectivă;

Raportul de profit şi pierdere – se consideră ca una dintre cele mai importante şi esenţiale părţi a rapoartelor financiare care prezintă un interes primordial atât pentru conducerea întreprinderii cât şi pentru alţi utilizatori de informaţii.

Indicatorii prezenţi în raportul privind rezultatele financiare pot fi subdivizaţi în 3 grupe:

- venituri;- cheltuieli;- rezultate financiare (profit sau pierdere) care

reprezintă diferenţa dintre venituri şi cheltuieli. Acest raport se întocmeşte sub forma de calcul a

profitului sub aspectul unor feluri de activităţi, cum ar fi: operaţională, de investiţii, financiară şi ca urmare a evenimentelor excepţionale.

Raportul privind fluxul capitalului propriu care caracterizează acea parte a activelor care constituie proprietatea întreprinderii.

Raportul reprezintă o garanţie pentru creditori privind achitarea datoriilor în cazul lichidării întreprinderii.

Sarcina raportului privind fluxul capitalului propriu o constituie prezentarea drepturilor proprietarilor întreprinderii care vizează repartizarea activelor în cazul lichidării şi drepturile de proprietate asupra întreprinderii în cazul vânzării.

Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti – se reflectă fluxurile mijloacelor băneşti şi creşterea acestora din diferite tipuri de activităţi (operaţională, de investiţii, financiară) precum şi în legătură cu decontările aferente dobânzilor, dividendelor şi impozitelor.

Obiectivul întocmirii acestui raport constă în dezvăluirea informaţiei suplimentare despre modificările intervenite în resursele financiare ale întreprinderii din punctul de vedere al încasării şi plăţii mijloacelor băneşti.

A doua categorie de surse:

sursele externe sunt necesare pentru orientarea şi adaptarea activităţii la schimbările ce pot avea loc în mediul economic şi financiar în care activează întreprinderea, ajutând-o la valorificarea noilor obiective strategice şi de dezvoltare.

Informaţia externă se referă la:- informaţia privind mediul de activitate;- informaţia privind performanţele hârtiilor

de valoare;- informaţia privind produsele întreprinderii

etc.

Informaţia privind mediul de activitate are rolul de a poziţiona întreprinderea într-o ramură de activitate în cadrul economiei naţionale.

Principalele tipuri de informaţii constau în cadrul legal, ce se referă la afacerile întreprinderii şi performanţele financiare ale concurenţei.

Aceste informaţii sunt destul de generale şi sunt comune, de regulă, tuturor întreprinderilor dintr-o ramură;

Informaţii privind performanţele hârtiilor de valoare emise de întreprindere.

Aceste informaţii constau din:- datele privind rentabilitatea acţiunilor

întreprinderii;- evoluţia preţului de piaţă al acţiunilor;- estimările companiei specializate (rating)

privind riscul întreprinderii.

Aceste informaţii reflectă relaţia dintre performanţele întreprinderii şi aşteptările investitorilor externi. Ele trebuie luate în vedere deoarece succesul întreprinderii se măsoară prin capacitatea de creştere a preţului de piaţă al acţiunilor.

Informaţia privind produsele întreprinderii constau din date ce poziţionează întreprinderea pe piaţa de desfacere.

Aceste date se referă la: - nivelul preţurilor;- segmentul de piaţă;- calitatea producţiei;- nivelul concurenţei.

Informaţiile externe pot fi structurate în funcţie de natura şi domeniu lor, şi includ următoarele tipuri:

- Informaţii tehnologice;- Informaţii economico-financiare;- Informaţii juridice;- Informaţii fiscale.

9.4. Sistemul de indicatori a analizei financiare

I. Indicatori ai rezultatelor activităţii economico-financiare - orientaţi spre studiul performanţelor, evaluarea valorii lor efective şi perspectivele evoluţiei în viitor.

Sistemul de indicatori poate fi structurat astfel:

Din cadrul acestora fac parte:

a). venituri din vânzări (rd. 010, raportul de profit şi pierderi);

b). profitul brut (rd. 030, raportul de profit şi pierderi);

1. rata profitului brut = profit brut / venituri din vânzări * 100%,

rata profitului brut = rd. 030 / rd. 010* 100%

Rata profitului brut trebuie să rămână stabilă sau să crească în dinamică;

Micşorarea nivelului acestui raport semnifică creşterea costului vânzărilor.

Rata profitului brut depinde de influenţa următorilor factori: -preţul de vânzare;-costurilor produselor vândute;-structura producţiei vândute.

Volumul producţiei nu are o influenţă directă pentru

că, acţionând asupra numitorului şi numărătorului în

aceeaşi proporţie, influenţa asupra ratei profitului brut

devine nulă. Volumul producţiei, însă, influenţează indirect

prin costuri, deoarece, în condiţiile, în care volumul

producţiei creşte, costurile se reduc pe o unitate de

produs pe seama consumurilor fixe.

Rezultatul activităţii operaţionale (rd. 080, raportul de profit şi pierderi);

2. rata profitului operaţional = rezultat din activitatea operaţională / venituri din vânzări * 100%,

rata profitului operaţional = (rd. 080, raportul de profit şi pierderi) / rd. 010* 100%

Acest indicator arată capacitatea întreprinderii

de a obţine profit din activitatea de bază la un leu venit din vânzări.

Profitul net (rd. 150, raportul de profit şi pierderi).

3. rata profitului net = profit net / venituri din vânzări * 100%

rata profitului net = (rd. 150, raportul de profit şi pierderi) / rd. 010* 100%

Acest indicator caracterizează capacitatea întreprinderii de a produce profit net din vânzări şi reflectă profitul net obţinut pe întreprindere la un leu venituri din vânzări.

Creşterea acestui indicator reflectă o gestionare eficientă a procesului de producţie.

Acest indicator depinde de mărimea cotei impozitului pe venit, iar în condiţiile când rata de impozitare este constantă , rata profitului net se analizează în dinamică şi cu cât nivelul acestui indicator cu atât mai „bogaţi” sunt acţionarii.

II. Indicatorii rentabilităţii

În conformitate cu sistemul actual de evidenţă contabilă indicatorii eficienţei utilizării potenţialului tehnico-economic şi financiar sunt reprezentaţi de:

1. rentabilitatea vânzărilor - apreciază influenţa constrângerilor pieţei şi a politicii preţurilor de vânzare şi indică profitul obţinut la un leu vânzări

100%*VânzaridinVenituri

brut Profit r vinzariloR.

%100*010.

030 rd.r vânzarilo.

rdR (raportul de profit şi pierderi)

Aprecierea rentabilităţii vânzărilor se face în raport cu media pe ramură, sau în raport cu nivelul concurenţilor.

Creşterea rentabilităţii vânzărilor în raport cu nivelul concurenţilor indică o poziţie forte a întreprinderii pe piaţă (fie că întreprinderea vinde un volum mai mare preţul fiind acelaşi; sau vinde produse cu o calitate superioară şi respectiv cu preţuri mai înalte, sau vinde mai mult cu preţuri mai joase.)

Creşterea ratei însoţită de o diminuare a vânzărilor semnifică faptul că întreprinderea încearcă să-şi menţină nivelul veniturilor, promovând o politică de preţuri înaltă. Şi invers. Oricum creşterea ratei rentabilităţii vânzărilor relevă o situaţie favorabilă pentru întreprindere.

În condiţiile normale de activitate mărimea acestui indicator trebuie să fie nu mai mică de 20%.

2. rata rentabilităţii economice (a activelor) - are o accepţiune largă vizând eficienţa capitalului economic alocat activităţii productive a întreprinderii. Cu alte cuvinte indică eficienţa utilizării activelor întreprinderii, indiferent de sursa de finanţare.

%100* total

economic Rezultatul economica .Activ

R

La numărător, prin indicatorul „rezultatul economic” se înţelege Profit până la impozitare sau Profit activităţii operaţionale, excluzând elementul financiar şi excepţional, ceea ce permite aprecierea reală a utilizării elementelor patrimoniale.

%100* total

leoperationa iiactivtitat Rezultatul economica .

ActivR

%100* )(470.

pierderi) şiprofit (r.de 080 rd. economica .

contabilbilanţrdR

- se apreciază în raport cu media pe ramură. Nivelul satisfăcător > 25% în ţările dezvoltate, ceea ce reprezintă că întreprinderea în maxim patru perioade îşi poate reînnoi capitalurile angajate prin profitul obţinut.

%100* total

impozitare la pina gestiune de perioadei Rezultatul economica .

ActivR

%100* )(470.

pierderi) şiprofit (r.de 130 rd. economica .

contabilbilanţrdR

Rata rentabilităţii economice poate fi majorată fie prin creşterea numărului de rotaţie a activelor, fie prin creşterea ratei profitului net, fie prin ambele căi. Dacă întreprinderea are o rată a rentabilităţii economice mai mare decât costul capitalurilor împrumutate, atunci acţionarii pot beneficia de un efect de levier financiar pozitiv.

3. rata rentabilităţii financiare – măsoară randamentul capitalului propriu, deci al plasamentului financiar, pe care acţionarii l-au depus prin cumpărarea acţiunilor întreprinderii. Deci, rentabilitatea financiară exprimă capacitatea întreprinderii de a realiza profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa.

%100*net Profit

financiara .propriucapital

R

%100*)(650.

pierderi) şiprofit (r. 150 rd. financiara .

contabilbilanţrdR

Rentabilitatea financiară depinde de rentabilitate economică şi de structura financiară a acesteia.

Maximizarea rentabilităţii financiare se poate obţine prin:

- sporirea profitului net pe seama creşterii volumului de activitate şi pe tipuri de activitate;

- creşterea randamentului capitalurilor investite utilizând intensiv mijloacele fixe.

4. Rata rentabilităţii faţă de resursele consumate

%100*r vinzariloCostul

brut Profit cost . R

)(%100*020.

030 rd.cost . pierderişiprofitderaportul

rdR

Producerea de bunuri competitive reprezintă principalul factor care determină evoluţia pozitivă a acestui indicator şi situarea pe o treaptă superioară faţă de concurenţi. De aceea, realizarea unei rentabilităţi competitive din vânzarea producţiei, mărfurilor constituie o problemă managerială fundamentală, care determină caracterul activităţii întreprinderii pe viitor.

5. Rentabilitatea mijloacelor fix

%100* impozitare la pânăProfit

mf .fixermijloaceloValoarea

R

%100*)(060.

pierderi) şiprofit (r. 130 rd. mf .

contabilbilanţrdR

În condiţii concurenţiale de piaţă, dotarea tehnică a întreprinderii ocupă un loc deosebit de important în producerea unor produse competitive. În această situaţie, rentabilitatea mijloacelor fixe va produce un impact favorabil asupra rentabilităţii în ansamblu, fapt ce va permite reînnoirea mijloacelor economice într-un termen mai scurt.

6. Rentabilitatea activelor curente

%100* impozitare la pânăProfit

ac .curenteactivelorValoarea

R

%100*)(460.

pierderi) şiprofit (r. 130 rd. ac .

contabilbilanţrdR

O valoare ridicată a rentabilităţii indică o gestionare eficientă a stocurilor şi creanţelor.

III. Indicatorii lichidităţii.

Capacitatea de plată – capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile de plată

Lichiditatea bilanţului Lichiditatea activului Solvabilitatea pe termen lung

reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt

reprezintă proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în mijloace băneşti

reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen lung

Se calculează: lichiditatea imediată, intermediară şi curentă

1. rata lichidităţii imediate (absolută, lichiditatea de gradul I) – caracterizează ce cotă din datoriile pe termen scurt întreprinderea este capabilă să achite la un moment dat cu mijloace băneşti. De obicei, în calculul acestui indicator sunt cointeresaţi furnizorii, pentru a determina capacitatea de plată a cumpărătorilor.

0.5 - 0.2acceptat nivelul scurt termen pe Datorii

banesti Mijloace absoluta eaLichiditat

contabil)(bilant 970 rd.

440 rd. absoluta eaLichiditat

2. rata lichidităţii intermediare - caracterizează ce cotă din datoriile pe termen scurt întreprinderea este capabilă să achite la un moment dat utilizând pentru această nu numai mijloacele băneşti, dar şi creanţe, hârtii de valoare pe termen scurt.

În calculul acestui indicator sunt cointeresaţi creditorii întreprinderii.

scurt termen pe Datorii

materiale si marfuri de Stocuri - curente Activeraintermedia eaLichiditat

contabil)(bilant 970 rd.

250 rd. - 460 rd.raintermedia eaLichiditat

1.0-0.7acceptat nivelul

Nivelul acestui indicator depinde de: durata de rotaţie a documentelor la bancă, de termenul acordării creditului comercial, de capacitatea de plată a lor, etc.

3. rata lichidităţii curente – caracterizează dacă întreprinderea dispune de active curente suficiente pentru achitarea datoriilor pe termen scurt.

În calculul acestui indicator sunt cointeresaţi acţionarii, investitorii şi creditorii potenţiali.

2 - 1acceptat nivelul scurt termen pe Datorii

curente Activecurenta eaLichiditat

contabil)(bilant 970 rd.

460 rd.curenta eaLichiditat

Limita de jos este condiţionată de faptul că activele curente trebuie să fie cel puţin suficiente pentru achitarea datoriilor pe termen scurt, în caz contrar, întreprinderea va fi insolvabilă. Creşterea acestui indicator în dinamică se apreciază pozitiv dar până la un anumit nivel.Dacă nivelul indicatorului depășește limita de sus (2), trebuie gestionate eficient fie stocurile, fie creanțele întreprinderii.

4. fondul de rulment. (temele: structura financiară şi gestiunea activelor circulante )

5. ciclu de conversie a numerarului (tema gestiunea activelor circulante ).

IV. Indicatorii gestionării datoriilor şi a stabilităţii financiare indică gradul în care întreprinderea utilizează creditul în finanţarea activelor sale. Din cadrul acestor indicatori cea mai mare utilizare o au:

1. coeficientul de atragere a surselor împrumutate

= Total Datorii / Total Pasiv

coeficientul de atragere a surselor împrumutate = (rd. 770 + rd. 970) / rd. 980 (bilanţ contabil)

Caracterizează structura surselor de finanţare a activelor din punct de vedere al cotei surselor împrumutate, nivelul acestui coeficient trebuie să fie 0 – 0,5.

2. coeficientul corelaţiei dintre sursele împrumutate şi sursele proprii

= Total Datorii / Capital Propriu

coeficientul corelaţiei dintre sursele împrumutate şi sursele proprii = (rd. 770 + rd. 970) / rd. 650 (bilanţ contabil)

Reflectă suma mijloacelor atrase revenită la 1 leu CP. Cu cît acest coeficient este mai mare cu atât mai riscantă este situaţia financiară a întreprinderii. Nivelul favorabil este 1.

3. rata autofinanţării activelor (rata autonomiei financiare globale).

bilantului valutaTotal

propriu Capital . areAutofinantC

rata autofinanţării activelor = rd. 650 / rd. 980 (bilanţ contabil)

Acest indicator se interpretează prin aprecierea modificărilor în dinamică şi prin compararea lui cu limita recomandată de 0,5. În acest caz jumătate din patrimoniul întreprinderii, care este format din surse proprii, serveşte drept garanţie pentru achitarea tuturor datoriilor faţă de creditori.

Pentru echilibru financiar al întreprinderii este necesar ca capitalul propriu să fie egal sau mai mare ca 1/3 din pasivul bilanţului, fapt ce reprezintă o premisă a autonomiei financiare a întreprinderii.

4. rata autonomiei financiare la termen – reflectă gradul în care capitalul propriu al întreprinderii asigură autofinanţarea activităţii de producţie.

permanent capital

propriu Capital Raf

rata autonomiei financiare la termen = rd. 650 / (rd. 650 + rd. 770) (bilanţ contabil)

Se apreciază pozitiv în cazul când ponderea capitalului propriu tinde spre o mărime unitară (între 0,70 – 1,0).

Dacă mărimea obţinută este mai mică de 0,5, aceasta înseamnă că activele curente ale întreprinderii nu mai acoperă datoriile pe termen scurt şi, deci, fondul de rulment este negativ.

Cu alte cuvinte, întreprinderea nu mai poate spera la contractarea de noi împrumuturi pe termen lung, întrucât creditorii săi, împrumutând în continuare, se expun unui risc înalt de nerambursare a sumelor împrumutate.

5. rata solvabilităţii generale

= Total Activ / Total Datorii

Rata solvabilităţii generale exprimă gradul de acoperire a surselor împrumutate cu activele totale de care dispune întreprinderea. Nivelul acestui indicator trebuie să fie mai mare decât 2.

rata solvabilităţii generale = rd. 470 / (rd. 770 + rd. 970) (bilanţ contabil)

V. Indicatorii gestionării activelor, care arată cât de eficient utilizează întreprinderea activele sale. În acest cadru, pot fi selectaţi pentru semnificaţie următorii indicatori:

- viteza de rotaţie a activelor circulante;- durata de încasare a creanţelor;- viteza de rotaţie a stocurilor;- viteza de rotaţie a imobilizărilor;- viteza de rotaţie a activului total.

Toţi aceşti indicatori au fost studiaţi la tema: gestiunea activelor circulante

VI. Indicatorii valorii de piaţă, care caracterizează activitatea întreprinderii pe piaţa de valori, mărimea veniturilor şi dividendelor plătite. În acest scop se calculează:

- profitul net pentru o acţiune;- coeficientul de capitalizare bursieră;- dividend pe acţiune;- randamentul dividendului;

Aceşti indicatori au fost studiaţi la tema: politica financiară – indicatorii politicii de dividend.

9.5 Matricea SWOT şi stabilirea direcţiilor strategice de dezvoltare a întreprinderii

Managementului strategic îi este specifică, în esenţă, analiza continuă, pe de o parte, a mediului extern al firmei pentru a anticipa sau sesiza la timp schimbările din cadrul acestuia iar pe de altă parte, a situaţiei interne a firmei pentru a evalua capacitatea ei de a face faţă schimbărilor. Metoda de analiză a mediului, a competitivităţii şi a întreprinderii este analiza SWOT.

Matricea SWOT

Analiza SWOT – prezentare teoretică SWOT reprezintă acronimul pentru cuvintele englezeşti „Strengthts” (Forţe, Puncte forte), „Weaknesses” (Slăbiciuni, Puncte slabe), „Opportunities” (Oportunităţi, Şanse) şi „Threats” (Ameninţări).

Primele două privesc întreprinderea şi reflectă situaţia acesteia, iar următoarele două privesc mediul şi oglindesc impactul acestuia asupra activităţii întreprinderii.

‘’Punctele forte’’ ale întreprinderii sunt caracteristici sau competenţe distinctive pe care aceasta le posedă la un nivel superior în comparaţie cu alte întreprinderi, îndeosebi concurente, ceea ce îi asigură un anumit avantaj în faţa lor.

Altfel prezentat, punctele forte, reprezintă activităţi pe care întreprinderea le realizează mai bine decât concurenții, sau resurse pe care le posedă şi care depăşesc pe cele ale concurenților.

‘’Punctele slabe’’ sunt caracteristici ale acesteia care îi determină un nivel de performanţe inferior celor ale firmelor concurente.

Punctele slabe reprezintă activităţi pe care întreprinderea nu le realizează la nivelul propriu celorlalte întreprinderi concurente sau resurse de care are nevoie dar nu le posedă.

‘’Oportunităţile” reprezintă factori de mediu externi pozitivi pentru întreprindere, altfel spus şanse oferite de mediu, pentru a-şi stabili o nouă strategie sau a-şi reconsidera strategia existentă în scopul exploatării profitabile a oportunităţilor apărute.

„Oportunităţi” există pentru fiecare întreprindere şi trebuie identificate pentru a se stabili la timp strategia necesară fructificării lor sau pot fi create, îndeosebi pe baza unor rezultate spectaculoase ale activităţilor de cercetare-dezvoltare, adică a unor inovări de anvergură care pot genera chiar noi industrii sau domenii adiţionale pentru producţia şi comercializarea de bunuri si servicii.

‘’Ameninţările” sunt factori de mediu externi negativi pentru întreprindere, cu alte cuvinte situaţii sau evenimente care pot afecta nefavorabil, în măsură semnificativă, capacitatea întreprinderii de a-şi realiza integral obiectivele stabilite, determinând reducerea performanţelor ei economico-financiare.

Ca şi în cazul oportunităţilor, „ameninţări” de diverse naturi şi cauze pândesc permanent întreprinderea, anticiparea sau sesizarea lor la timp permiţându-i să-şi reconsidere planurile strategice astfel încât să le evite sau să le minimalizeze impactul. Mai mult, atunci când o ameninţare iminentă este sesizată la timp, prin măsuri adecvate ea poate fi transformată în oportunitate.

AjutăAjută

la îndeplinirea obiectivelor

Împiedică Împiedică

îndeplinirea obiectivelor

Origine internăOrigine internă (atribuite de întreprindere)

SSTRENGHT

Puncte forte

WWEAKNESSS

Puncte slabe

Origine externăOrigine externă (atribuite de mediul extern)

OOPPOTUNITIES

Oportunităţi

TTHREATS

Ameninţări

Analiza SWOT a unei întreprinderi

Intrebări ajutătoare pentru identificarea punctelor tari:

Care sunt avantajele proiectului respectiv? Care sunt abilităţile persoanei respective? Ce este mai bine realizat la proiectul respectiv decât in cazul concurentei? Ce face persoana respectiva mai bine decât ceilalţi? Ce vad cei din jur ca fiind punctele tari ale proiectului / persoanei respective?

Intrebări ajutătoare pentru identificarea punctelor slabe:

Ce ar putea fi îmbunătăţit la proiectul / abilităţile persoanei respective? Ce vad cei din jur ca fiind punctele slabe ale proiectului / persoanei respective? Ce ar trebui sa eviţi din experienţa trecuta?

Intrebări ajutătoare pentru identificarea oportunităților:

Care sunt conditiile favorabile dezvoltarii proiectului / persoanei existente acum pe piata? Care este avantajul concurential al proiectului / persoanei? Care sunt prevederile legislaţiei în vigoare?

Intrebări ajutătoare pentru identificarea amenințărilor:Care sunt obstacolele existente in calea proiectului / carierei respective? Care sunt schimbările globale care pot afecta evoluţia proiectului / persoanei? In ce mod te afectează negativ activitatea competitionala?

Strategia reprezintă determinarea pe termen lung a scopurilor şi obiectivelor unei întreprinderi, adoptarea cursului de acţiune şi alocarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor.

Stabilirea direcțiilor strategice de dezvoltare a întreprinderii

- obiectivele cele mai importante de

realizat;

- politicile cele mai semnificative de urmat;

- programele pentru realizarea obiectivelor.

O strategie conţine trei elemente esenţiale:

O. Nicolescu consideră că strategia poate fi definită ca “ansamblul obiectivelor majore ale organizaţiei pe termen lung, principalele modalităţi de realizare împreună cu resursele alocate, în vederea obţinerii avantajului competitiv potrivit misiunii organizaţiei”

Se cunosc următoarele componente ale strategiei:

A. Misiunea firmei (vocaţia, “credo-ul”, carta), punctul de plecare în elaborarea strategiei, reprezintă un ansamblu de principii care ghidează activitatea acesteia, expresia generală a raţiunii sale de a exista, enunţând direcţia de evoluţie a organizaţiei, în concordanţă cu aşteptările fireşti.

B. Obiectivele strategiei reprezintă o exprimare în termeni cantitativi a unor stări viitoare dorite pentru organizaţie. Există şapte domenii de performanţă în care trebuie fixate obiectivele. Acestea sunt:

1) profitabilitatea/rentabilitatea, exprimată printr-o serie de indicatori financiari, cum ar fi rata profitului, valoarea acţiunilor pe piaţă, rentabilitatea investiţiei, mărimea dividendelor.

2) cota de piaţă şi precizarea segmentelor care prezintă interese pentru firmă.

3) inovarea, exprimată prin numărul de produse noi introduse în fabricaţie.

4) productivitatea, indicându-se eficienţa în utilizarea resurselor pentru obţinerea produselor.

5) resursele umane şi financiare, materiale şi informaţionale indicându-se modul de achiziţionare şi utilizare a acestora.

6) performanţele manageriale, prin indicarea unor criterii de evaluare a managerilor şi a unor programe pentru îmbunătăţirea potenţialului profesional al acestora, dar şi prin indicarea unor criterii de evaluare a personalului de execuţie şi a unor programe pentru menţinerea unei atitudini favorabile a salariaţilor faţă de posturile lor şi pentru îmbunătăţirea performanţelor organizaţiei.

7) responsabilitatea publică, indicându-se rolul firmei în satisfacerea unor nevoi sociale şi îmbunătăţirea imaginii publice a organizaţiei.

Întreprinderea trebuie să opteze pentru câteva asemenea obiective fundamentale (nu unul singur, dar nici prea multe), toate urmărind scopuri primordiale, fiind formulate corespunzător şi perfect coerente cu misiunea şi cu valorile cheie ale organizaţiei.

C. Opţiunile strategice, numite şi vectori de creştere a întreprinderii, reprezintă acele direcţii de acţiune pe care le poate aborda o întreprindere în scopul realizării obiectivelor strategice, cu implicaţii asupra tuturor activităţilor sale sau a unei părţi relevante a acestora.

Dintre cele mai frecvent utilizate opţiuni strategice menţionăm: diversificarea producţiei, specializarea în producţie, pătrunderea pe noi pieţe, asimilarea de noi produse.

D. Resursele reprezintă o altă componentă definitorie a strategiei.

În formularea strategiei trebuie să se ţină cont de resursele de care dispune organizaţia (resurse proprii) sau de care poate dispune (resurse atrase, resurse împrumutate).

E. Avantajul competitiv. Prin avantaj competitiv se înţelege realizarea de către o întreprindere a unor produse sau servicii superioare dintr-un punct de vedere semnificativ pentru consumatori, comparativ cu oferta de articole similare ale majorităţii concurenţilor.

Strategiile de dezvoltare vizează maximizarea cifrei de afaceri (volumul vânzărilor), prin creşterea producţiei şi obţinerea unui avantaj competitiv legat de costuri.

Strategiile de dezvoltare pot fi aplicate prin:

cucerirea de noi pieţe; Creşterea cotei de piaţă deţinută nu este dificilă în condiţiile unei pieţe în dezvoltare, care permite o creştere a nivelului absolut al vânzărilor.

Pe o piaţă aflată la maturitate, dezvoltarea concurenţilor cu o cotă de piaţă scăzută este dezavantajată de structura avantajoasă a costurilor firmelor care sunt lider pe piaţă,

Pentru o piaţă în declin, pătrunderea pe o piaţă depinde de numărul firmelor care părăsesc piaţa;

dezvoltarea de noi produse;

-fiind o alternativă costisitoare, riscantă, etc.

întreprinderile au optat în ultimul timp pentru

transferuri tehnologice sau pentru diverse

forme de colaborare în realizarea noilor

produse.

Întreprinderile care se orientează spre

adoptarea strategiei de dezvoltare au o

rată a profitului superioară mediei în

domeniul respectiv de activitate şi

dispun de un puternic potenţial inovativ.

Aceste întreprinderi nu se limitează la a

adapta produsele şi serviciile lor la

cerinţele pieţei, ci încearcă să creeze

cerere pentru produsele pe care le fabrică

şi să anticipeze cerinţele consumatorilor.