ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂCurs – Partea I

Capitolul 1 Obiect de studiu

Analiza cuprinde toate acţiunile de descompunere a fenomenelor şi mecanismelor

economice în elemente componente cu scopul de a identifica, conţinutul elementelor şi a

relaţiei cauză- efect.

Identificarea realţiei cauză- efect are ca punct de plecare o serie de legităţi:

1. aceeaşi cauză în economie poate să aibă mai multe efecte cu conţinut diferit( efect

pozitiv sau negativ);

2. mai multe efecte negative se pot combina şi determină un alt efect final pozitiv

(grade ridicate de îndatorare dau indicator de lichiditate şi solvabilitate

necorespunzător dar per total determină creşterea capacităţii de lucru iar

întreprinderea îşi creşte profitabilitatea şi volumul);

3. lucrurile neesenţiale în economie sunt determinante( punctualitatea unui furnizor

sau jocul nesemnificativ al preţurilor).

Tipuri de analize

În funcţie de importanţa analizelor acestea se clasifică astfel:

1. După sfera de cuprindere:

analiză microeconomică (la nivel de întreprindere)

analiză mezoeconomică (la nivel de ramură)

analiză macroeconomică (la nivel de ţară sau macroregiune)

2. După legătura între timpul când se efectuează analiza şi momentul analizat

analiză curentă

analiză post factum (analiza trecutului întreprinderii)

1

analiză previzională (analiza viitorului)

3. După natura analizei

analiză cantitativă se măsoară şi se cuantifică elementele componente ale

fenomelor economice

analiză calitativă se identifică relaţiile cauză-efect

4. După conţinut

analiză globală (se doreşte poziţionarea unei întreprinderi sau unei ţări în

mediul extern)

analiză funcțională (se utilizează pentru a identifica relaţia dintre diferite

sectoare sau diferite ramuri ale economiei naţionale)

analiză economică (se studiază activitatea de producţie a întreprinderilor)

analiză tehnico-economică (studiază combinat activitatea de producţie cu

nivelul tehnologic)

analiză financiară (se studiază analiza fluxurilor financiare)

analiză economico-financiară (studiază activitatea de producţie cu

activitatea monetară)

analiza resurselor (se studiază resursele şi factorii de producţie- capitalul,

munca, managementul).

Metode ale analizei calitative

1. Comparația

În general orice judecată de valoare presupune o comparaţie cu un standard dat sau cu

un interes.

Analiza tehnico-economică foloseşte:

Comparația în timp când se analizează evoluţia în timp a unor indicatori

economici (creşterea sau descreşterea cifrei de afaceri)

Comparația în funcție de locație sau în spațiu (se compară o ţară cu alta, o

regiune cu alta)

2

Comparația mixtă în timp şi spaţiu

Comparația în funcție de anumite standarde

Comparații cu caracter special când alegem variantele optime în funcție de

venit, profit , cheltuieli.

2. Descompunerea rezultatelor

Presupune descompunerea unui rezultat economic pe elemente componente cu scopul

de a indentifica relațiile dintre ele.

3. Benchmarking

Presupune identificarea soluțiilor optime de dezvoltare a unei întreprinderi, analizând

deciziile de management de la firmele concurente.

4. Modelarea economică

Presupune identificarea relației cauză-efect prin construirea de modele economice în

funcție de interesul definit.

5. Generalizarea rezultatelor

Presupune identificarea soluțiilor optime în funcție de rezultatele obținute în

întreprindere. Practic se consideră că un rezultat obținut în întreprinderea X se poate

obține și în întreprinderea Y.

Metode de analiză cantitativă

1. Metoda substituțiilor în lanț

Presupune identificarea răspunsului la întrebarea “Cu cât la sută factorul n

(capital) influențează rezultatul întreprinderii ?”. pentru a răspunde se identifică toți

determinanții rezultatului (determinanții producției : munca. Capitalul, cererea,

managementul, prețul) și se respectă reguluile:

Fiecare determinant primește un grad de importanță

3

Se începe substituirea cu determinanții cantitativi și se incheiei cu cei

calitativi

În timpul substituirii un determinant va fi variabil restul ficși

Determinantul substituit rămâne în această stare până la sfârșitul analizei.

2. Metoda balanțieră

Presupune analiza reultatului economic prin prisma diferenței dintre intrări

și ieșiri. Practic se pun în oglindă veniturile și cheltuielile.

3. Metoda grilelor

Presupune analiza unei întreprinderi luând în considerare un număr definit

de criterii. Astfel:

Se stabilesc criteriile (număr produse, prețuri)

Se notează criteriile cu o notă de la 1 la 5 sau de la 1 la 10

Se face suma notelor iar în final se poziționează întreprinderea.

4. Metoda ratelor

Presupune calcularea unor indicatori sintetici ca raport între două fluxuri

sau între două stocuri sau un flux și un stoc, cu scopul de a evidenția cât mai bine un

fenomen economic (se calculează rate de rentabilitate comercială, financiară).

În economie ratele au o valoare mai mare de exprimare față de indicatorii

absoluți.

5. Metoda scorurilor

Se utilizează pentru a identifica sănătatea financiară a întreprinderilor. În

acest sens se apreciază indicatorii financiari cu note pe o scară de la 1 la 10 (dacă

lichiditatea firmei este mai mare de 2, aceasta primește nota 10, dacă este mai mică de 1,

firma primește nota 3; dacă rentabilitatea capitalului propriu este mai mare de 5%, firma

primește nota 10, dacă este mai mică de 1%, firma primește nota 3; dacă gradul de

îndatorare este cuprins între 0 și 0,3, firma primește nota 10, iar dacă acesta este mai

mare decât 1, firma primește nota 3).

4

6. Metoda marginală

Presupune analiza marginală a fenomenelor economice. Raspunde la

întrebarea “Cu cât crește un rezultat dacă efortul crește cu 1%?” (practic prin această

metodă se masoară elasticitatea rezultatului economic la efort).

7. Ancheta economică

Presupune analiza fenomenelor și mecanismelor economice. Folosește

metode din sociologie bazate pe chestionar cu întrebări și răspunsuri.

Capitolul 2 Analiza mediului concurențial

Mediul concurențial cuprinde relațiile întreprinderii cu furnizori, cu clinți și cu

statul. În relația cu furnizorii, întreprinderea efectuează plăți, respectiv face cheltuieli, în

relația cu clienții, întreprinderea încasează venituri iar în relația cu statul, plătește

impozite și primește subvenții.

În principal analiza mediului concurențial răspunde la 2 întrebări:

Care este poziția firei pe o piață dată?

Care este avantajul competitiv al întreprinderii în raport cu concurenții?

Pentru a răspunde la aceste întrebări analiza mediului concurențial presupune:

1. analiza cotei de piață

2. analiza poziției concurențiale

3. analiza structurii concurențiale

4. analiza contextului concurențial

5. analiza avantajului competitiv la nivel național și internațional

1. Analiza cotei de piață

Cota de piață permite poziționarea întreprinderii pe o piață dată în funcție de cifra

de afaceri a întreprinderii și a cifrei de afaceri a pieței considerate.

5

Cifra de afaceri este un indicator care exprimă un flux monetar real în sens de

valoare a vânzărilor efective (este diferită de venituri care nu exprimă fluxuri monetare

reale, ci pe lângă vânzări efective includ și stocurile, cheltuielile în avans, etc.).

Pentru poziționarea unei firme pe o piață dată se utilizează 3 cote de piață:

a) cota de piață absolută

b) cota de piață relativă

c) cota de piață specifică

a) Cota de piață absolută

Răspunde la întrebarea: Care este poziția firmei pe piața totală a sectorului din

care face parte?

Acest indicator reprezintă partea exprimată relativ (procentual) deținută de firmă

în piața totală.

Se calculează după relația:

Pi=(Cai/Capt)*100

Din punct de vedere economic acest indicator are valoare scăzută deoarece crează

doar o imagine generală privind locul ocupat de o firmă pe piață. Practic, indicatorul nu

evidențiază aspecte privind productivitatea, rentabilitatea, competitivitatea. De multe ori

din motive politice și sociale multe întreprinderi rentabile și cu cote de piață mari sunt

menținute artificial pe piață.

b) Cota de piață relativă

Răspunde la întrebarea: Care este poziția unei firme în raport cu principalul

concurent?

Indicatorul exprimă cât % deține o firmă X din total piață raportantă la principalul

concurent.

Se calculează după relația:

Pir=(CAi/Cam)*100

Dacă indicatorul are valoare 100% este lider pe piață.

Dacă indicatorul are valoare 50%, înseamnă că firma analizată deține 50% din

piața principalului concurent.

6

c) Cota de piață specifică

Răspunde la întrebarea: Care este partea de piață deținută de o întreprindere în

raport cu piața pe care aceasta este prezentă efectiv? (o servește efectiv)

Se calculează după relația:

Pis=(Cai/Cas)*100

Acest indicator este întotdeauna mai mare decât cota de piață absolută.

Indicatorul cota de piață este primul indicator care se apreciază în toate analizele

economice.

Capitolul 3 Analiza avantajului concurențial

Avantajul concurențial este dat de forța unei firme de a domina factorii

contextului concurențial mai bine decât rivalii săi.

Factorii contextului concurențail sunt:

1. concurența sectorului –nivelul de rivalitate și de coeziune dintre firmele

care activează într-un sector dat;

2. Probabilitatea apariției de noi concurenți –este dată de atracția sectorului

(profituri bune);

3. Forța de negociere a furnizorilor –raritatea acestor;

4. Forța de negociere a clienților –raritatea acestora;

5. Probabilitatea apariției de noi produse care se diferențiază de cele

existente.

Pentru a domina factorii contextului concurențail o firmă, indiferent de forța ei,

trebuie să prezinte 2 avantaje:

1. avantaj de cost

2. avantaj de preț

Cele două avantaje sunt în general date de experiența firmei și de tipul de piață.

În general costuri reduse obțin firmele mature (cu experiență), iar avantaj de preț

se obțin pe piețele în creștere.

7

Avantajul de cost este legat în general de lanțul de valori a lui Michael Porter.

Lanțul de valori cuprinde activități principale și secundare legate de întreprindere.

Activitățile principale sunt:

- logistica internă a firmei: tot ce este legat de administrarea stocurilor

- producția: tot de este legat de fluxul tehnologic, capacitățile de producție;

- logistica externă: tot ce ste legat de livrarea producției

- vânzarea

- serviciile post vânzare

Administrarea acestor activități determină avantaje de cost (costuri mici).

Activitățile secundare cuprind:

- aprovizionarea

- dezvoltarea tehnologică: deschiderea firmei spre noi tehnologii

- gestiunea resurselor umane: recrutarea și formarea salariaților

- infrastructura generală: serviciul financiar-contabil.

Activitățile care formează lanțul de valori se supun în general următorilor factori

care combinați dau avantaj concurențial.

Factorii sunt:

1. competența economică și tehnică a națiunii din care face parte firma (orice

națiune este dotată cu anumite resurse și competențe care influențează

direct întreprinderea din interior);

2. cererea națiunii (internă) a pieței pe care jucăm; nivelul cererii

impulsionează firmele spre dezvoltare; cererea unei națiuni și capacitatea

inovativă a acererii stimulează firmele pentru a se dezvolta într-un sector

sau altul;

3. modul de organizare al economiei naționale și sursa concurenței –tipul de

întreprindere și o concurență bazată pe egalitate de șansă determină în

general avantaj concurențial: cele două elemente sunt efectul legislațiilor

naționale care pot frâna sau dezvolta spiritul de antreprenor.

4. hazardul –toate avantajele date de resursele și competențele unei națiuni

au valoare doar dacă acea națiune se află în centru unui flux economic real

8

de mărfuri, capital, tehnologie, resurse umane; dacă hazardul nu plasează

națiunea sau întreprinderea într-un asemenea flux, stagnarea economică

este sigură.

În funcție de avantajul concurențail, firmele por adopta una din cele trei strategii:

1. strategii dominate de cost – pentru firmele care au avantaj de cost; sunt

mature și produc produse standardizate; aceste produse au prețuri stabile

iar profiturile sunt date numai de costuri;

2. strategii dominate de diversificarea producției (preț) –este cazul

produselor de nișă care odata identificate determină profituri mari pentru

firme;

3. strategii de concentrare pe cost sau pe preț.

Modele de analiză a mediului concurențial

Analiza mediului concurențial are la bază modele apărute din necesitatea practică

a firmelor de a se poziționa i de a acționa pe o piață dată. Important pentru o firmă este să

cunoască: locul ei pe piață (poziția) și caracteristicile pieței (este în creștere sau în

scădere).

Pentru a răspunde la aceste souă concepte toate modelele de analiză a mediului

concurențial împart activitățile întreprinderilor în sectoare omogene numite domenii de

activitate strategică. Acest domeniu de activitate strategică cuprinde produse care au

aceeași bază tehnologică și comercială.

Utilizând aceste domenii, metodele încearcă să identifice care sunt cele mai bune

strategii de evitare a riscului economic și de îndeplinire a obiectivului de succes.

Principalele modele de analiză a mediului concurențial sunt:

1. Modelul Boston Consulting Group

2. Modelul Arthur D. Little

3. Modelul McKenzie

4. Modelul Ansoff

5. Modelul Profit Impact of Marketing Strategy (PIMS).

9

1. Modelul Boston Consulting Group

Modelul consideră că pentru o firmă foarte importante sunt două variabile:

a) rata de creștere a pieței

b) cota de piață relativă

În funcție de acestea orice firmă va avea în portofoli produse care se află în una

din situațiile:

>1 Pr <1

DAS 1 – strategie de menținere, de creștere a volumului;

DAS 2 –produsul domină piața, firma înregistrează avantaj de cost (pentru că este

principalul concurent) și va avea o strategie bazată pe costuri (mai poate avea o startegie

bazată pe preț pentru că piața este în stagnare, are rate de creștere mai mici de 10%);

DAS 3 – firma înregistrează avantaj de preț pentru că piața este foarte flexibilă și

în creștere mai mare de 10% și este în dilema de a investi având la bază strategii de preț

sau de a renunța la produs pentru că are o cotă nesemnificativă pe piață în raport cu

principalul concurent;

DAS 1 Vedetă

DAS 3 Produse în

dilemă

DAS 2 Vacă de

muls

DAS 4 Povară

10

20%

10%

0%

+

-

DAS 4 – firma nu înregistrează niciun avantaj (preț sau cost) și caută răspuns dacă merită

să dezvolte produsul transformându-l în DAS 2 sau DAS 1 sau este mai simplu un

abandon.

Considerâand dezavantajul modelului în sensul că nu consideră explicit avantaj de

cost și avantaj de preț, iar în general experiența acumulată nu are valoare în economia

globalizării, autorii au propus un nou model numit Modelul Boston Consulting Group

Actualizat care consideră important avantejul de preț și avantajul de cost.

- +

Avantaj de cost

1. strategia va fi de fragmentare, de identificare a produselor de nișă pentru că

prețul este foarte important în obținerea profitului;

2. produsele sunt profitabile, firma are experiență iar strategia va fi de menținere

a avantajului de preț și a avantajului de cost;

3. piața este foarte stabilă, firmele mature iar strategia este de menținere a

situației existente (cazul pâinii, oțetului);

P Profit C

P Profit C

P Profit C

P Profit C

1

3

2

4

A

vant

aj d

e pr

eț

+

-

11

4. firma înregistrează avantaj de cost, sens în care strategia va fi de volum de

creștere a producției pentru că profiturile sunt determinate de cost și volum.

2. Modelul A.D.L.

Este utilizat pentru identificarea competitivității produselor pe piață utilizând

două concepte referitoare la vârsta întreprinderii și la poziția concurențială.

În funcție de etapa de maturitate se consideră că o firmă poate ocupa pozițiile pe

piață: a) poziție dominantă: controlează piața independent de ceilalți;

b) poziție puternică: nu controlează piața dar este independentă în

definirea poziției;

c) poziție favorabilă: firma are atuuri rezultate fie din experiență

fie din competența tehnică;

d) poziție nefavorabilă: produsele pe care le deține sunt rentabile

dar nu stabilește prețurile și condițiile de proprie dezvoltare;

e) poziție marginală: firma este în situația de a abandona

portofoliul de produse.

Cele 5 poziții ale firmei pe o piață dată se evaluează cu metoda scorurilor prin

notarea factorilor cheie ai succesului.

Din acest punct de vedere factorii succesului sunt împărțiți în grupe care

caracterizează:

1. piața în general (ne interesează activitatea comercială a firmei exprimată prin

produse, prețuri, marja comercială);

2. producția (intereseză capacitatea tehnologică a firmei, competența tehnică,

calitatea produselor, costurile);

3. structura financiară (sănătatea financiaă a firmei dată de lichiditate, solvabilitate

și stabilitate);

4. capacitatea de organizare – se exprimă prin flexibilitatea managementului, a

infrastructurii de aprovizionare și de vânzare.

12

Conform acestui model orice firmă se poate afla în mod natural în una din aceste

poziții și în una din cele 4 etape de vârstă: faza de început, faza de creștere, faza de

maturitate, faza de declin.

POZIȚIE STRAT CREȘTERE MATURITATE DECLIN

D

P

F

N

M

NATURAL SELECTIV (ALEG) ABANDON

În mod natural o firmă analizată segmentat pe produse se poate afla indiferent de

poziție într-o situație favorabilă sau nefavorabilă conform tabelului de mai sus. Cu alte

cuvinte, o firmă trăiește într-o lume iar lumea nu este întotdeauna bună și nici scopul

firmei nu sunt întotdeauna banii.

3. Modelul McKensy

Se aseamănă cu modelul ADL cu deosebirea că în loc de etapa de maturitate ia în

considerare atracția sectorului. Practic acest model evaluează pe o scală cu 3 trepte

(puternic, mediu, slab) poziția concurențială și atracția sectorului.

SECTOR

PIAȚĂP M S

P

M

S

13

MENȚINERE PIAȚĂ SELECTIVĂ ABANDON

Poziția firmei pe piață se determină evaluând factorii cheie ai succesului

concretizați în: volum vânzări, prețuri, efecte de experiență, calitate, marje comerciale.

Atracția sectorului se apreciază puternică, medie sau slabă evaluând volumul total

al vânzărilor, performanța sectorului, competențele, structura concurențială, contextul

concurențial și avantajul sectorului.

3. Modelul Ansoff

Este un model de evaluare a mediului concurențial utilizând 2 variabile legate de

riscul comercial și cel tehnologic.

Riscul comercial este dat de piață, în sensul cunoașterii acesteia de firmele

interesate prin atributele:

- piață actuală (foarte cunoscută)

- piață legată de cea actuală (cunoscută)

- piață nouă dar cunoscută

- piață nouă și necunoscută

În mod asemănător se apreciază și riscul tehnologic cu calificativele:

- tehnologie actuală (cunoscută)

- tehnologie legată de cea actuală (cunoscută)

- tehnologie nouă pentru întreprindere dar cunoscută în sectorul de

activitate

- tehnologie nouă necunoscută de întreprindere sau sector.

Conform modelului cele mai riscante opțiuni sunt date de depărtarea față de piața

și tehnologia actuală (riscul crește pe măsură ce ne depărtăm de o situație cunoscută).

4. Modelul PIMS

Este un studiu generat de firma General Electric cu scopul de identifica factorii

succesului prin analiza statistică a unui număr dat de firme. Studiul a pornit cu analiza a

80 de firme importante care activează aproape în toată economia.

14

În urma rezultatelor privind analiza firmelor (obiect de activitate, cifra de afaceri,

piață, produse, management) s-a ajuns la concluzia că 37 de variabile sunt statistic

corelate a fi factorii succesului.

Cele 37 de variabile acoperă toate sectoarele de activitate ale unei firme și se

rezumă în final la 5: prețul relativ, salariul relativ, calitatea relativă, produsele noi și

costurile.

Sensul de relativ este egal cu probabilitatea de creștere; sunt răspunsuri la

întrebările: “Cum mai creștem prețurile pentru a ne mări fluxul monetar în firmă? ”, “Cât

mai creștem salariile pentru ca angajații să se simtă mulțumiți?”, “Ce calitate trebuie să

avem pentru ca clienții să fie mulțumiți?”, „Care costuri sunt optime pentru firmă?”.

Capitolul 4 Analiza potențialului intern a întreprinderii

Potențialul intern al unei întreprinderi este dat de resursele materiale, umane și

financiare.

Resursele materiale

Resursele materiale prezente într-o întreprindere formează activele întreprinderii

și cuprind mijloacele fixe și mijloacele circulante (termenul de mijloace este utilizat când

exprimăm resursele firmei în valori fizice; când resursele se exprimă în valori monetare

termenul utilizat este fonduri, când dorim o exprimare neutră fără a avea ideea unei valori

fizice sau monetare se folosește termenul activ).

Analiza mijloacelor fixe

Mijloacele fixe cuprind toate bunurile care au folosință îndelungată (mai mare de

1 an) și se uzează anual prin amortizare.

Analiza acestor bunuri se face din punct de vedere al valorii, a structurii în timp, a

evoluției în timp și a productivității.

Analiza vaalorii presupune evaluarea tuturor mijloacelor fixe la un moment dat. Se

exprimă într-o unitate monetară. Analiza valorii este însoțită de calculul următorilor

indicatori:

15

1. Coeficientul intrărilor de mijloace fixe

Ci=(I/Ff)*100

2. Coeficientul ieșirilor

Ce=(E/Ff)*100

3. Coeficientul mișcării totale

Ct=[(I+E)/Ff]*100

4. Coeficientul de uzură

Cn=(Am/Ff)*100

5. Coeficientul de modernizare

Cm=(M/Ff)*100

6. Coeficientul de reînnoire

Cri=(It/Ff)*100

Indicatorii de mai sus exprimă mobilitatea totală a mijloacelor fixe și potențialul

întreprinderii de a ține pasul cu tehnologia și de a avea o productivitate cât mai mare.

Spre exemplu întreprinderea în care coeficientul de uzură se apropie de 100%,

nivelul de productivitate va fi scăzut, invers unde coeficientul de reînnoire este mare.

Analiza dinamicii mijloacelor fixe indică atây evoluția structurii în timp cat și a

valorilor.

Structura mijloacelor fixe se calculează pe grupe de resurse (clădiri, mașini, utilaje,

echipamente, brevete) și pe efectul acestora în producție (echipamente direct sau indirect

productive).

În analiza mijloacelor fixe este foarte important să determinăm următorii

indicatori:

1. gradul de utilizare a capacității de producție (raport între producția efectiv

obținută și cea posibil de obținut);

2. gradul de utilizare a timpului de muncă pentru fiecare echipament (raport între

timpul efectiv lucrat și timpul maxim posibil de lucrat)

3. productivitatea echipamentelor (raport între producția obținută și timpul efectiv

lucrat);

4. economicitatea mașinilor și utilajelor (exprimată prin consumul de energie, piese

de schimb și muncă pentru fiecare echipament);

16

5. rentabilitatea fiecărui echipament sau a mijlocului fix considerat prin calculul

cifrei de afaceri, profitului, marjei comerciale și valorii adăugate.

În general mijloacele fixe determină cheltuieli fixe la nivel de întreprindere iar

costul mediu fix pe unitate de produs scade pe măsură ce întreprinderea folosește la

mixim toate mijloacele fixe (costul mediu fix tinde spre 0 când toate capacitățile de

producție au fost utilizate).

Analiza mijloacelor circulante

Mijloacele circulante reprezintă toate bunurile prezente într-o întreprindere care

se consumă la prima utilizare.

Din punct de vedere economic, mijloacele circulnte se numesc stocuri. Practic

analiza mijloacelor circulante înseamnă analiza stocurilor.

Pentru o firmă mărimea stocurilor reprezintă punctul cheie al performanței. Dacă

stocurile sunt prea mari firma acumulează cantități mari de lichidități, iar efectul este

reducerea circulației banilor ceea e determină reducerea rentabilității (la o rotație

completă a banilor rezultă profit; dacă numărul rotațiilor se reduce, scade și numărul

profiturilor). Dacă stocurile sunt prea mici are loc ruptură de producție cu efecte negative

asupra ritmicității vânzărilor (dacă stocul se rrupe se oprește producția, apare timp de

lucru nelucrat, scade productivitatea, cresc costurile și scade profitul).

Pe baza acestor considerente la nivelul unei întreprinderi trebuie să existe 3 tipuri

de stocuri:

1. stocuri medii necesare (specifice)

2. stocuri de risc (plus de stoc pentru situațiile în care avem plus de cerere)

3. stoc conjunctural (se formează când fie prețurile pe piață ssunt foarte bune

la materiile prime, fie când producția se oprește din motive independente

de stocuri)

La nivel de firmă în funcție de tipul de stoc se face analiza strcuturii acestora și

analiza duratei medii de stocare a unei materii prime măsurate în zile.

Analiza resurselor umane

Presupune:

1. analiza gradului de aprovizionare cu forța de muncă a întreprinderii

17

2. analiza modului de utilizare a forței de muncă

3. analiza eficienței economice a utilizării muncii

1. Analiza gradului de aprovizionare cu forța de muncă a întreprinderii

Modul de aprovizionare se evaluează cantitativ (se analizează dimensiunea forței,

structura și mobilitatea acesteia) și calitativ (se analizează gradul de calificare și

conflictualitatea).

Dimensiunea forței de muncă se măsoară prin indicatorii:

numărul total de salariați (numărul contractelor de muncă încheiate)

numărul mediu de salariați

numărul de personal (număr de salariați plus persoanele cu care firma are

contracte de colaborare)

Dimensiunea forței de muncă este în relație directă cu capacitate de producție și

cu nivelul tehnologic.

Structura forței de muncă presupune împărțirea personalului după anumite criterii:

După nomenclatorul meseriilor

muncitori

ingineri

economiști

După efectul în producție

direct productivi

indirect productivi (persoane administrative)

auxiliari

După sex

După vârstă

După vechime

Structura forței de muncă este în funcție de obiectul de activitate al firmei și al

intereselor acesteia.

Mobilitatea este dată de indicatorii care privesc circulația și fluctuația muncii.

Circulația forței de muncă este dată de întrările și ieșirile normale cauzate de fapte legale

(pensionări, concedii medicale). Pentru circulație se calculează coeficientul intrărilor de

18

muncă (intrări/ total personal), coeficientul ieșirilor (ieșiri/ total personal), circulația

totală ( (intrări+ieșiri)/ total personal). Fluctuația forței de muncă este dată de mișcarea

intrări- ieșiri care are cauze nelegale (demiteri, abandon).

Un coeficient ridicat al fluctuației forței de muncă are efecte negative asupra

randamentelor și a performanței economice.

Din acest punct de vedere se apreciază că stabilitatea forței de muncă măsurată ca

raport între numărul de ani din firma X și numărul total de ani, determină o specializare.

În general mobilitatea forței de muncă ține de factori care privesc direct individual

(educație, prezența familiei) și factorii exteriori individualului care țin de situația

economică generală, de puterea de cumpărarea a banilor, de stabilitatea comunității.

Gradul de calificare este în raport cu cultura fiecărei națiuni, iar la nivel de

întreprindere ne interesează ca fiecare activitate să fie desfășurată de persoana potrivită.

În acest sens se calculeazză coeficientul calificării medii. Dacă acesta are valori scăzute

că persoane nespecializate efectuează munci neconforme cu pregătirea lor.

În general analiza calității forței de muncă este o activitate complexă puțin

măsurabilă contitativ.

În acest sens fiecare salariat se analizează prin prisma fișei postului și a

rezultatelor obținute. Evaluarea se face cu note pe o scală cu 5 trepte.

Conflictualitatea exprimă nivelul de mulțumire al angajaților și se măsoară prin

numărul de greve și prin importanța acestora. Numărul de greve se raportează la 1 an

financiar iar importanța lor se apreciază raportând numărul de greviști la numărul total de

salariați (cu cât ponderea persoanelor în grevă este mai mare cu atât importanța grevei

este mai mare).

Calitatea forței de muncă se reflectă direct în performanțele și imaginea firmei.

De asemenea este factorul cheie al succesului la nivel de întreprindere.

2. Analiza modului de utilizare a forței de muncă

Modul de utilizare a muncii se referă la analiza timpului de muncă efectiv care se

raportează șa timpul maxim diponibil și rezultă timp nelucrat.

Timpul nelucrat are cauze fie obiective rezultate din procesul de producție, fie

cauze aleatorii subiective rezultate din conflictualitate.

19

În general interesul firmei este să aibă timp nelucrat 0 și să folosească la maxim

timpul disponibil.

Timpul disponibil se evaluează ca raport între timpul necesar realizării unei

producții date și opțiunii muncitorilor de a lucra cât mai mult peste 8 ore.

Utilizarea timpului de muncă are efect direct asupra productivității muncii și

asupra nivelului salariilor.

În funcție de domeniul de activitate și caracteristicile pieței muncii firmele caută,

în general, persoane din ce în ce mai calificate în raport cu munca prestată efectiv (pentru

că persoanele foarte calificate produc linște în întreprindere și au un bun randament chiar

dacă munca prestată este sub calificare).

3. Analiza eficienței economice a utilizării muncii

Eficiența economică a utilizării muncii se măsoară prin productivitatea muncii și

prin bogăția creată la nivel de întreprindere ce revine pe salariat.

Productivitatea muncii se calculează ca raport între producția totală și timpul de

muncă efectiv exprimat în ore sau număr de salariați.

Bogăția creată la nivel de întreprindere se exprimă printr-un flux pozitiv numit

profit, cifră de afaceri, venit total, valoare adăugată, marjă comercială.

Sursele de creștere a eficienței muncii se află în tehnologie (factorii de producție),

în modul de organizare și conducere și în administrarea vânzărilor.

20