1

CAPITOLUL I BAZELE TEORETICO - METODOLOGICE ALE ANALIZEI ACTIVITĂŢII

ECONOMICO - FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERILOR

1.1.Obiectul analizei activităţii economice-financiare

Definirea şi delimitarea obiectului de studiu constituie problema esenţială a fiecărei ştiinţe sau discipline ştiinţifice şi se rezolvă prin determinarea conţinutului fenomenelor pe care le studiază, şi prin stabilirea sferei lor de acţiune, precum şi

prin fixarea raportului faţă de celelalte ştiinţe care cercetează fenomene şi procese din domenii apropiate. Într-un anumit sens, se poate spune că stabilirea obiectului

fiecărei discipline ştiinţifice este o parte componentă a clasificării disciplinelor ştiinţifice.

Ca disciplină ştiinţifică „ANALIZA ACTIVITĂŢII ECONOMICO-FINANCIARE’’, are

un loc independent şi bine determinat, studiind întreaga activitate a unităţilor productive sub un aspect propriu, dintr-un punct de vedere propriu şi cuprinzând

complexul activităţii nu numai din fiecare intreprindere, ca parte componentă a unei ramuri, ci şi din ramuri întregi şi chiar întreaga economie naţională. Toate acestea contribuie la definirea obiectului acestei discipline.

Obiectul analizei activităţii economice se poate formula astfel: studierea sub toate aspectele, a rezultatelor utilizării resurselor umane, materiale şi financiare la nivelul micro sau macroeconomic, în scopul descoperirii şi folosirii de noi posibilităţi de dezvoltare şi perfecţionare continuă a întregii activităţi economice în cursul unei perioade de timp.

Analiza economico-financiară se efectuează în scopul cunoaşterii situaţiei prezente pentru obţinerea unor rezultate mai bune în viitor. Din obiectul ei face

parte în primul rând producţia analizată sub forma procesului de muncă, a interacţiunii elementelor acestui proces.

Sistemul de indicatori, cercetaţi în cadrul analizei activităţii economico-

financiare a activităţilor de producţie concretizează direcţiile dezvoltării, mijloacele şi resursele necesare pentru îndeplinirea obiectelor prestabilite, exprimă rezultatele şi eficienţa ce se aşteaptă.

Analiza activităţii economico-financiare studiază în mod complex toţi indicatorii tehnico-economico-financiari, în corelaţia şi interdependenţa lor. De

asemenea prin analiză se descoperă legăturile dintre tehnică şi economie şi influenţa pe care acestea o au asupra rentabilităţii întreprinderii în condiţiile noului mecanism al economiei de piaţă.

Prin studierea indicatorilor de eficienţă a intreprinderii, analiza activităţii economico-financiare contribuie la determinarea eficienţei folosirii forţei de muncă,

a funcţionării utilajelor, utilizării materiilor prime şi materialelor, a tehnologiei existente şi deci într-un cuvânt a rentabilizării întreprinderii.

În esenţă obiectul disciplinei poate fi definit astfel: analiza activităţii economico-financiare a intreprinderilor este disciplina ştiinţifică care studiază metodologia cunoaşterii rezultatelor activităţii economico-financiare a întreprinderilor, a factorilor care le-au determinat şi a rezervelor interne ale îmbunătăţirii lor, din punctul de vedere al eficienţei utilizării resurselor (umane, materiale, financiare).

În legătură cu obiectul disciplinei pentru o înţelegere, mai clară trebuie

subliniate în prealabil următoarele idei:

2

- reprezintă înainte de toate, o fundamentare teoretică a metodologiei cu ajutorul căreia poate fi efectuată o corectare ştiinţifică a activităţii economico-financiară,

- pornind de la concepţia că activitatea economico-financiară a întreprinderilor reprezintă un tot unitar, respectiv un sistem, preconizează studierea integrală a aceteia pe baza unei filiere complexe care practic

surprinde într-o ordine logică, totalitatea fenomenelor şi proceselor economice ce o alcătuiesc în legătura lor indisolubilă,

- explică şi apreciază rezultatele activităţii economico-financiare prin prisma relaţiilor cauzale,

- identifică rezervele interne şi măsurile concrete de mobilizare a acestora

pentru obţinerea unor rezultate economice superioare, pentru creşterea eficienţei întregii activităţi economice.

Prin urmare analiza economico-financiară prin studierea rezultatelor economice la diferite niveluri organizatorice, constituie un mijloc activ în vederea luării unor decizii optime.

1.2. Necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii şi tipurile de analiză economică

În scopul cunoaşterii fenomenelor, al depistării legăturilor cauzale apare necesară analiza – o metodă de cercetare bazată pe descompunerea unui întreg (fie

el obiect, fenomen, proces) în elementele, laturile sau trăsăturile sale componente, precum şi stabilirea factorilor şi a cauzelor care l-au generat, în scopul relevării naturii, locului, însemnătăţii şi necesităţii lor în cadrul întregului respectiv.

Cu ajutorul analizei este posibilă deci cunoaşterea realităţii obiective în toată complexitatea sa.

Procesul cunoaşterii realităţii obiective parcurge drumul care se interpolează

între aparenţă şi esenţă. Ori pentru sesizarea a ceea ce este principal, caracteristic, ceea ce ţine de latura internă a obiectelor, fenomenelor şi proceselor, de

manifestările esenţiale care au loc în adâncul acestora, este necesară îmbinarea analizei cu corelativul ei – sinteza. Prin sinteză ca metoda a cunoaşterii indisolubil legată de analiză, se înţelege acea operaţie logică de reunire într-un singur tot a

elementelor, laturilor şi trăsăturilor factorilor şi cauzelor izolate anterior prin operaţia de analiză, în scopul dobândirii integrale a obiectului fenomenului sau

procesului respectiv. Aşadar cu ajutorul analizei şi sintezei omul cercetează lucrurile, fenomenele şi

procesele din realitate, le descoperă structura, le verifică, stabileşte relaţii de

cauzalitate, factorii care le generează, descoperă legile formării şi desfăşurării lor, şi pe această bază, formulează decizii privind activitatea de viitor. Cunoaşterea

completă a unei activităţi a obiectelor, a fenomenelor, necesită îmbinarea într-o unitate a analizei şi sintezei ca mijloace ale cunoaşterii.

Analiza economico-financiară cercetează activităţile sau fenomenele din punct

de vedere economic, respectiv al consumului de resurse şi al rezultatelor obţinute. Esenţialul în analiza economică îl constituie luarea în considerare a relaţiilor stuctural funcţionale şi a celor de cauză-efect.

Complexitatea studierii relaţiilor cauză-efect este amplificată în condiţiile anlizei fenomenelor economice, ca urmare a caracterului deosebit de complex al

acestor fenomene. Nu pot fi minimalizate o serie de aspecte din care derivă caracterul complex al anlizei cauzale a fenomenelor economice cum ar fi:

- acelaşi efect poate fi produs de cauze diferite,

- aceaşi cauză poate produce efecte diferite,

3

- efecte diferite se pot combina dând o rezultantă a complexului de acţiuni sau forţe,

- complexitatea şi intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea

fenomenului ci şi calitatea lui. - în fenomenul analizat pot apărea şi însuşiri pe care nu le avusese nici un

element al fenomenului.

- în realitatea obiectivă însuşirile esenţiale se amestecă cu cele neesenţiale, secundare sau întâmplătoare.

Asemenea aspecte trebuie avute în vedere în toate etapele pe care le parcurge analiza economică.

În fine selectarea specificului cercetării fenomenelor economice este de natură

să sublinieze primatul analizei calitative în raport cu studiul cantitativ. În funcţie de diferite criterii se pot distinge mai multe tipuri ale analizei

economice: a).După raportul între momentul în care se efectuează analiza şi momentul

desfăşurării fenomenului se disting două tipuri fundamentale:

- analiza post-factum sau analiza post-operatorie sau analiza activităţii (analiza realizării obiectivelor);

- analiza previzională sau analiza prospectivă. Analiza activităţii priveşte pezentul şi trecutul, iar analiza previzională

priveşte viitorul.

Ca tip de analiză post-factum, care se poate îmbina cu analiza previzională, în literatura de specialitate se întâlneşte şi analiza-diagnostic prin care se obţin aprecieri asupra ansamblului unei întreprinderi.

Analiza previzională presupune determinarea evoluţiei viitoare a unui fenomen economic pe baza cercetării factorilor (a relaţiilor de cauzalitate).

Cele două tipuri de analiză perzintă particularităţi dictate de faptul că analiza activităţii se bazează pe variabile cunoscute certe, pe când analiza previzională pe variabile presupuse incerte. De aici derivă o serie de aspecte metodologice diferite.

În cadrul analizei activităţii economice se studiază o singură variantă a fenomenului-variantă de execuţie şi prelevează legăturile de tip funcţional pe când

în cadrul analizei prospective pot fi studiate şi este util acest lucru, mai multe variante şi apar frecvent legături de tip stochastic.

b). Din punct de vedere al urmăririi însuşirilor esenţiale sau al determinărilor cantitative ale fenomenelor se disting două tipuri de analiză:

- analiză calitativă - analiză cantitativă

Analiza calitativă urmăreşte esenţa fenomenului, însuşirile sale esenţiale, factorii care sunt de aceeaşi natură cu fenomenul ce îl determină.

Potrivit principiului descompunerii în trepte, în procesul de analiză se trece de la o esenţă mai puţin profundă către alta mai profundă.

Cu alte cuvinte se petrece un proces de „purificare” trecând de la factori

calitativi mai puţin puri către factori mai puri. Rolul analizei calitative îl constituie elaborarea de modele în care sunt prinse elementele esenţiale ale fenomenului.

Analiza calitativă presupune cercetarea fenomenului prin determinări cantitative exprimate prin greutate, suprafaţă, volum, număr, durată etc. Cu alte cuvinte se poate spune că analiza cantitativă asigură cuantificarea acţiunii

diferiţilor factori asupra rezultatului. În analiza cantitativă îşi găsesc un câmp tot mai larg aplicaţiile metodelor matematice moderne. Succesul aplicării acestora în cuantificarea fenomenelor economice, este condiţionat de modelarea proceselor

economice pe baza analizei calitative, care trebuie să devanseze analiza cantitativă. c). După nivelul la care se desfăşoară analiza:

- analiza microeconomică

4

- analiza macroeconomică Analiza microeconomică este acea care se desfăşoară la nivelul individului

sau la scara întreprinderii. Analiza microeconomică studiază comportamentul

individual sau cel al întreprinderilor în activitatea economică şi rezultatele obţinute (cifra de afaceri, valoarea adăugată, rentabilitatea etc).

Analiza macroeconomică studiază fenomenele la nivelul ramurii economiei

naţionale, sau ale economiei mondiale, operând preponderent cu mărimi globale (P.I.B).

d). După modul de urmărire în timp a fenomenelor se disting: - analiza statică - analiza dinamică

Analiza statică studiază fenomenele la un moment dat, relevând relaţiile dintre elementele şi factorii care deternină o anumită poziţie a fenomenului cercetat

(analiza productivităţii muncii la un moment dat). Noţiunea de static nu este legată de natura fenomenului; fenomenele prin

natura lor nu pot fi statice.

Analiza dinamică cercetează fenomenele economice în schimbare relevând poziţia lor într-un şir de momente (analiza productivităţii muncii în ultimii 5 ani).

Această analiza scoate în evidenţă legătura dintre poziţiile care s-au succedat

sau se vor succeda, ale fenomenului, pe baza cercetării factorilor care determină schimbările poziţionale.

e). După criteriile de studiere - analiza tehnico-economică în care se îmbină caracterul tehnic cu cel

economic (analiza costurilor unui produs)

- analiza economico-finaciară, în care se regăsesc corelaţiile dintre activitatea economică (de exploatare) şi cea financiară (analiza riscului

economic) - analiza financiară care vizează cu precădere fluxurile financiare care se

formează (analiza fondului de rulment).

f). În funcţie de delimitarea obiectivului analizat distingem următoarele tipuri: - analiza pe ramuri, analiza pe unităţi organizatorice (întreprinderi,

holdinguri, etc)

- analiza pe probleme (valoarea adăugată, productivitatea muncii, rentabilitate, etc)

Gama criteriilor de clasificare a tipurilor de analiză economică nu este epuizată.

1.3. Conţinutul procesului de analiză economico-financiară

Drumul pe care-l parcurge analiza reprezintă universul evoluţiei reale a fenomenului. Analiza porneşte de la rezultatele procesului încheiat către elemente şi factori.

Conţinutul analizei economico-financiare, inclusiv înbinarea acestuia cu sinteza, poate fi redat în câteva etape:

a) Delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene, rezultate. Delimitarea obiectului se face în timp şi spaţiu, calitativ şi cantitativ, utilizând anumite metode de evaluare şi de calcul.

b) Determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat. Desfacerea în elemente presupune o analiză structurală. Factorii se stabilesc în mod succesiv, trecând de la cei de acţiune directă la cei care acţionează indirect (prin

intermediul celor cu acţiune directă) şi aşa mai departe, până la stabilirea

5

cauzelor finale. Cu alte cuvinte, procesul cunoaşterii este adâncit de la o esenţă mai puţin profundă către alta mai profundă (principiul descompunerii în trepte). În legătură cu noţiunile utilizate se fac următoarele precizări:

- elementele reprezintă părţi ale fenomenului analizat (de exemplu, costul produsului pe articole de calculaţie).

- factorii reprezintă acele forţe motrice care provoacă sau determină un fenomen (ex: structura producţiei, productivitatea muncii).

- cauzele reprezintă fenomene care, în anumite condiţii, provoacă şi, deci explică

apariţia unui fenomen (de exemplu, o măsură tehnico-organizatorică conduce la reducerea consumului specific).

- cauzele finale reprezintă ultimele cauze descoperite în procesul de analiză, având în vedere limitele sferei de cercetare al analizei respective. Ele apar drept cauze

finale datorită faptului că procesul de analiză, aşa după cum s-a precizat, reprezintă universul evoluţiei reale a fenomenului. Din punct de vedere al apariţiei şi dezvoltării fenomenului, ele sunt cauze primare.

c) stabilirea factorilor presupune şi determinarea atât a corelaţiei dintre fiecare factor şi fenomenul analizat, cât şi a corelaţiei dintre diferiţi factori care acţionează. Este necesară deci, determinarea relaţiei cauză-efect respectiv a

raporturilor de condiţionare. Parcurgerea celor trei etape conduce la elaborarea de modele ale fenomenelor

analizate. d) măsurarea acţiunii diferitelor elemente sau factori. În această etapă intervine

analiza cantitativă cu scopul cuantificării influenţelor, al măsurării rezervelor

interne, al aprecierii cât mai exacte a rezultatelor. e) sintetizarea rezultatelor analizei, stabilindu-se concluziile şi aprecierile asupra

activităţii din sfera cercetată f) elaborarea măsurilor care constituie conţinutul deciziilor menite să asigure o

folosire optimă a resurselor, să contribuie la sporirea eficienţei activităţii în

viitor. Parcurgerea acestor etape, cu prilejul analizei oricărui fenomen economic,

asigură caracterul complet şi totodată, stinţific al analizei economico-financiare.

Desfăşurarea procesului de analiză poate fi prezentat schematic ca în figura

Fig. 1 Schema desfăşurării procesului de analiză

1.4. Poziţia, rolul şi funcţiile analizei economico-financiare în mecanismul conducerii microeconomice

Sch

ema

atra

ge

aten

ţia

asupra

a d

ouă

modal

ităţ

i pri

nci

pal

e de

a ex

pli

ca

fenom

enel

e: p

rin p

ozi

ţia

stru

ctura

lă, ad

ică

pri

n f

acto

ri.

Evolu

ţia

fen

om

enulu

i

Fenomenul X

Elemente

Factori de

gradul I (direcţi)

Factori de gradul

II (indirecţi)

Cauze

Finale

Ord

inea

de

anal

iză

1 3 2

6

Pornind de la înţelegerea analizei ca metodă a cunoaşterii, se deduce că în

procesul conducerii analiza economică constituie un instrument operaţional, de

cunoaşteri ale stării de funcţionare a sistemului şi pe acestă bază iniţierea măsurilor de reglare a activităţii intreprinderii. După cum se ştie intrprinderea reprezintă un sistem complex şi probabilist

între elementele căruia există legături multiple structural funcţionale. Totodată intreprinderea ca sistem constituie obiect al conducerii ceea ce

reclamă elaborarea unei suite de decizii menite să asigure trecerea dintr-o stare într-alta şi, implicit, reglarea funcţionării ei. În acest proces de schimbare şi reglare a stării diagnosticul joacă un rol

deosebit de important. Analiza diagnostic prin definiţie presupune cercetarea funcţionării

intreprinderii ca sistem sub raport structural şi funcţional-cauzal şi se întemeiază pe informaţia de stare. Prin urmare în diagnoză se manifestă în mod pregnant sistemul cognitiv cauzal fără de care explicarea fenomenelor nu este posibilă. Prin

diagnostic, indiferent de modul de obţinere a informaţiei se reperează “punctele critice” în cadrul sistemului şi totodată se avizează centrele de decizie pentru a

iniţia măsurile de reglare a sistemului. Prelucrarea automată a datelor oferă posibilitatea de a căpăta rapid pe de o

parte, informaţia de stare a sistemului structurată tipic din punct de vedere cauzal,

iar pe de altă parte, informaţia necesitată de o altă comandă de combinare pe care o reclamă o decizie de corectare a funcţionării sistemului.

Semnalul dereglarii funcţionării sistemului şi, respectiv, pentru ordonarea

analizei diagnostic îl reprezintă abaterea de la un obiectiv parametrizat în timp şi spaţiu, de la o normă de funcţionare a sistemului.

Este important de menţionat că analiza diagnostic se efectuează nu numai atunci când la nivelul sistemului apar semnale de dereglare ci şi atunci când informaţia de stare atestă o funcţionare normală (în raport de obiective). Acest lucru

se impune deoarece în interiorul sistemului pot intervenii acţiuni compensatoare care moderează sau anihilează abaterile nefavorabile în funcţionarea unui

subsistem. Efectuarea analizei economico-financiare se realizează prin funcţiile

conducerii, iar funcţiile conducerii se exercită asupra tuturor funcţiilor

intreprinderii.

1.5. Studiul factorilor care explică rezultatele activităţii economico-financiare Cunoaşterea factorilor, a naturii lor şi a legăturilor prin intermediul cărora

concură la formarea şi, respectiv, modificarea rezultatelor unei activităţi, precum şi stabilirea posibilităţilor de îmbunătăţire a funcţiunii intreprinderii ca sistem, reprezintă în esenţă, sarcina centrală a analizei activităţii economico-financiare şi,

totodată, elementul definitoriu al obiectului ei. Factorii determină formarea şi modificarea unui efect, a unui rezultat. Ei

acţionează de regulă, nu izolat, ci interdependent,corelat într-un sistem închegat de

legături. Identificarea lor necesită cunoaşterea precisă a căii de formare a rezultatului, a legăturilor cauzale, lăuntrice ale rezultatului în accepţiunea de

fenomen analizat Pentru a înţelege mai bine esenţa factorilor care intervin într-un proces de analiză este util să se procedeze la gruparea acestora după diferite criterii:

a) După conţinutul (natura) lor pot fi:

7

- factori tehnici - factori tehnologici - factori organizatorici

- factori economici - factori social politici - factori demografici

- factori psihologici - factori biologici

- factori naturali Concepţia sistematică în abordarea fenomenelor economice implică studierea

tutror categoriilor de factori, care prin diferite tipuri de conexiuni se reflectă în

rezultatele activităţii economice. b) După caracterul lor în cadrul unei relaţii cauzale (în ordinea de analiză ) se

disting: - factori calitativi - factori cantitativi

- factori de structură Această grupare prezintă semnificaţie economică şi metodologică. Ea

presupune cunoaşterea temeinică a procesului de formare a rezultatului (efectului)

a priorităţii relative în acţiunea combinatorie a factorilor. Factorii calitativi sunt cei de aceiaşi natură cu obiectul analizei deosebindu-se

de fenomen prin gradul de extensie. De exemplu productivitatea muncii este de aceiaşi natură cu producţia, dar se referă la o singură persoană sau unitate de timp.

Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai celor calitativi, condiţia preliminară şi indispensabilă a acţiunii celor calitativi.

Factorii de structură intervin când rezultatul analizei se referă la mărimi agregate (compuse din mai multe elemente). Ei exprimă raporturile cantitative dintre elementele factorilor cantitativi. De regulă sunt conţinuţi de factorii

cantitativi, dar acţionează prin intermediul celor calitativi. Sub aspect metodologic, trebuie asigurată omogenizarea elementelor componente pentru a exprima corect rapoartele menţionate. Cu alte cuvinte se pune

problema criteriului de alegere a formei de evaluare a acestor elemente. Răspunsul este dat de modul de exprimare a factorului calitativ.

De exemplu în cazul profitului (P) exprimat prin relaţia )( cpqP în care:

q = cantităţile de produse vândute; p = preţul de vânzare;

c = costul produsului; Profitul unitar (p-c) este factorul calitativ, iar q este factorul cantitativ. Pentru

însumarea producţiei aceasta trebuie să fie omogena deci se foloseşte evaluarea în aceiaşi unitate naturală. Profitul mediu unitar va creşte sau scădea, după cum se modifică ponderea produselor cu un profit unitar mai mare sau mai mic decât cel

mediu. În relaţiile:

qxp

qxcqxpP 1 ;

unde:

- paranteza reprezintă profitul la un leu venituri – fiind factor calitativ;

- qxp reprezintă suma veniturilor şi este factor cantitativ;

8

Producţia se va evalua în preţul de vânzare;

qxc

qxcqxpqxcP

unde: - paranteza reprezintă profitul la un leu costuri – constituie factor calitativ;

- qxc reprezintă suma costurilor şi este factor cantitativ.

Se apreciază că în activitatea practică, factorii de structură trebuie folosiţi în primul rând pentru a explica o stare, un rezultat şi nu pentru realizarea unor obiective. Aceasta nu înseamnă că trebuie exclusă complet o asemenea posibilitate.

c) După modul cum acţionează distingem: - factori cu acţiune directă;

- factori cu acţiune indirectă; Factorii cu acţiune directă sunt cei care î-şi exercită nemijlocit influenţa

asupra fenomenului analizat, iar cei cu acţiune indirectă (de gradul 2, 3 , …n)

acţionează asupra fenomenului analizat prin intermediul altor factori. d) În funcţie de efortul propriu al intrprinderii se disting:

- factori dependenţi de efortul propriu;

- factori independenţi de efortul propriu; Factorii dependenţi de efortul propriu sunt cei care îşi au originea în eforturile

depuse de intreprindere pentru mobilizarea rezervelor interne. Toţi ceilalţi factori care nu izvorăsc din efortul propriu se încadrează în categoria factorilor independenţi de efortul propriu.

Prin însăşi natura lor, o serie de factori sunt dependenţi sau independenţi de efortul propriu. Astfel prin natura sa, aplicarea inovaţiilor în producţie este un

factor de creştere a productivităţii muncii dependent de efortul propriu al intreprinderii, după cum modificarea taxelor şi impozitelor printr-un act normativ este un factor de modificare a profitului, independent de efortul propriu al

intreprinderii. Conceptul de dependent sau independent de efortul propriu nu poate fi

confundat cu cel de “dependent sau independent de activitatea intreprinderii”. Un

factor poate fi dependent de activitatea intreprinderii, dar independent de efortul propriu. De exemplu schimbarea structurii producţiei ca factor de modificare a

profitului, poate fi dependent de activitatea intreprinderii, dar independenţa de efortul propriu.

e) După gradul de sintetizare se disting: - factori simpli; - factori complecşi;

Factorii simpli sunt cei care nu mai pot fi dezmembraţi, având în vedere sfera de desfăşurare a analizei.

Factorii complecşi sunt cei care pot fi dezmembraţi, fiind determinaţi de o

serie de alţi factori simpli sau complecşi (cu un grad mai redus de complexitate), a căror acţiune poate fi identificată la nivelul intreprinderii.

f) După cum este situat izvorul acţiunii lor distingem: - factori interni (endogeni) - factori externi (exogeni)

Factorii interni îşi au originea în interiorul producţiei (ex. organizarea internă a producţiei, ritmicitatea producţiei, etc.)

Factorii externi sunt cei care îşi au originea în afara intreprinderii (ex.

modificarea cursului de schimb, inflaţia, etc.) g) După stadiul circuitului economic sunt:

9

- factori specifici aprovizionării - factori specifici producţiei - factori specifici vânzării şi încasării producţiei

h) După posibilităţile de previziune se disting: - factori previzibili (cerţi sau determinabili) - factori imprevizibili (aleatori)

Factorii previzibili acţionează în cadrul unor procese controlate de conducerea intrprinderii, fără să implice riscuri (ex. gradul de înzestrare tehnică, numărul de

personal, etc.). Factorii imprevizibili acţionează necontrolat ca urmare a unor abateri de la

desfăşurarea normală a unor procese economice sau sub impulsul unor forţe

dinafară ce nu sunt dominate (concurenţa, forţe ale naturii). i) După dependenţa faţă de variaţia fenomenului analizat se disting:

- factori ficşi - factori variabili

Factorii ficşi sunt cei care nu influenţează asupra variaţiei fenomenului.

Factorii variabili sunt acei a căror influenţă explică modificarea rezultatului analizat.

j) După intensitatea acţiunii lor distingem: - factori dominanţi (factori cheie) - factori secundari

Factorii dominanţi sunt cei a căror influenţă este hotărâtoare la obţinerea rezultatelor.

Factorii secundari sunt acei a căror influenţă în obţinerea rezultatelor nu este

decisivă. k) După sensul influenţei distingem:

- factori pozitivi - factori negativi - factori indiferenţi

Factorii pozitivi şi negativi sunt factori variabili, iar factorii indiferenţi (a căror influenţă este zero) sunt factori constanţi.

l) După modul în care contribuie la obţinere rezultatelor distingem: - factori independenţi - factori interdependenţi

Factorii independenţi sunt cei care pot determina rezultatul într-un mod independent.

Factorii interdependenţi sunt factori care nu pot determina rezultatul decât în

interacţiunea lor. De exemplu, cei trei factori ai procesului de producţie forţa da muncă, mijloacele de muncă şi obiectele muncii sunt factori interdependenţi,

întrucât producţia nu se poate obţine decât prin acţiunea lor comună. m) După durata de exercitare a influenţei se disting:

- factori de durată

- factori continui (cu acţiune continuă) - factori discontinui

n) După tipul de legătură dintre factori sunt: - factori cu mărime determinată a influenţei - factori cu marime variabilă a influenţei

Prima categorie de factori apare în cazul relaţiilor de tip determinist, iar cea de-a doua categorie în cazul relaţiilor de tip stocastic.

Criteriile de grupare a factorilor nu sunt epuizate. Studiul factorilor din

diverse unghiuri de vedere prezintă importanţa hotărâtoare în analiza calitativă şi respectiv în elaborarea modelelor.

10

1.6. Metode şi tehnici ale analizei economico - financiare Metodele procedeele şi tehnicile de analiză economico-financiară constituie un

rol tot mai important în evaluarea şi valorificarea întregului potenţial al firmei. Ele devin un instrument real al conducerii în asigurarea funcţionării eficiente a întreprinderii.

Cuvântul metodă îşi are originea în grecescul “methodes” (de la meta şi hodos), ceea ce semnifică cale, drum în sensul cunoaşterii.

Metoda unei ştinţei sau discipline ştinţifice reprezinta totalitatea procedeelor folosite de aceasta in realizarea obiectului său. În cadrul analizei economice îşi găsesc locul o serie de metode şi procedee

specifice sau împrumutate (comune) din alte ştiinţe menite sa contribuie la realizarea obiectului ei.

O grupare a metodelor se referă la cele două laturi fundamentale ale analizei: latura calitativă şi latura cantitativă. În acest sens se poate discuta de:

- metode ale analizei calitative, care vizeaza esenţa fenomenului, depistarea

legaturiilor cauzale - metode ale analzei cantitative, care au ca obiect cuantificarea influenţelor

elementelor sau factorilor ce explică fenomenul.

Analiza oricărui fenomen economic presupune că înainte de a fi prins în lanţul matematic să fie prins în lanţul logic.

Metodele analizei calitative, bazate în mare măsura pe absrtacţia ştiinţifică are ca obiect de bază stabilirea elementelor şi factorii lor care explică un fenomen economic, a relaţiilor de condiţionare dintre fiecare factor (element) şi fenomenul

studiat, precum şi dintre factorii (elementele) care acţionază. Cu alte cuvinte construirea modelelor unor fenomene economice este rodul analizei calitative. Modelul, într-o accepţiune generală, constituie un instrument al cunoaşterii

bazat pe reprezentarea simplificativă a realităţii. Se disting trei tipuri de modele:

- imitative sau iconice - analogice - simbolice

Modelele imitative sunt cele în care proprietaţiile caracteristice ale obiectului sau fenomenului sunt exprimate prin ele însele, însă de obicei, la o altă scară( de

exemplu, fotografi, hărţi, desene, machete). Modelele imitative sunt modele materiale. Modelele analogice folosesc analogia, adică cu anumite proprietăţi se prezintă

alte proprietaţi (de exemplu, graficele, cu ajutorul dreptunghiurilor, cercurilor, etc. reprezintă producţia, productivitate, beneficiile).

Modelele simbolice se bazează pe utilizarea simbolurilor (litere, numere, etc.) în reprezentarea fenomenelor şi a raporturilor dintre ele. În general, ele iau forma

unor ecuaţii matematice. Modelele analogice şi simbolice sunt modele abstracte. Simplificarea realităţii într-un model este una din problemele cardinale care condiţionează calitatea proceslui cunoaşterii realităţii pe baza modelului, deci,

eficienţa sa. După expresia unui matematician american, în alcătuirea metodelor se cere experienţa şi discernământ pentru a nu cădea în “capcana suprasimplificării sau în mlaştina supracomplicării” modelelor. Gradul de simplificare a realităţii într-

un model depinde, în primul rând, de scopul urmărit şi de informaţiile deţinute. Pentru un anumit scop poate servi un model mai sintetic, pentru un alt scop

este util un model analitic (aşa cum hărţile sunt utilizate la scări diferite în funcţie de scopuri diferite). La aceasta se adaugă şi necesitatea reflectării în modele a unor factori impuşi de realitatea având în vedere tendinţa pe care o manifestă (de

11

exemplu, poluarea mediului ambiant, epuizarea unor resurse, etc. în modelele creşterii economice).

1.6.1. Metode ale analizei calitative

1.6.1.1. Metode de stabilire a realaţiilor cauzale între fenomene O serie de oameni de ştiinţă au subliniat dependenţa dintre cunoaşterea reală

a fenomenelor şi stabilirea cauzelor producerii lor. Fr. Bacon (1561-1626) afirma: “vero scire per causas scire” (a şti cu adevărat înseamnă a şti prin intermediul

cauzelor). B. Spinoza (1632-1677) susţinea: “ex causa data necesario sequitur effectus”

(cauza fiind dată, efectul decurge cu necesitate). În secolul trecut John Stuart Mill (1806-1876) fixează cinci metode ale analizei cauzale: metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda combinată, metoda variaţiei concomitente şi metoda soldului

(rămăşiţei). a) Metoda concordanţei. Definiţie. Dacă în toate cazurile observate constatăm printre

antecedentele fenomenului aceeaşi împrejurare (sau acelaşi complex de împrejurări) ca fiind comună (sau constantă), atunci această împrejurare (sau complexul de împrejurări) este (sau conţine) cauza fenomenului cercetat.

Formula raţionamentului:

(1) A B C - a

(2) A D E - a (3) A F G - a

Deci A - a În domeniul microeconimic constatăm, de exemplu, că dintr-un ansamblu de

măsuri tehnice, tehnologice şi organizatorice unele conduc la creşterea productivităţii muncii. Elementul comun pentru toate măsurile menţionate care

reprezintă cauza îl constituie reducerea consumului de muncă vie. b) Metoda diferenţei. Definiţie. Dacă împrejurările în care apare un fenomen şi

împrejurările în care acesta lipseşte se asemanănă între ele prin toate condiţiile

afară de una singură, prezentă în primul caz şi absentă în cel de-al doilea, atunci chiar această împrejurare este cauza sau una din condiţiile necesare ale

fenomenului dat. Formula raţionamentului:

(1) A B C D E - a (2) B C D E - - Deci A - a

În domeniul microeconomic putem să ne referim, de exemplu, la comparaţia

între factorii care determină profitul pe produs şi cei care determină veniturile pe produs. Doi factori sunt comuni – volumul producţiei şi preţul de producţie. În cazul profitului, factorul care apare în plus şi marchează existenţa

profitului este costul. c) Metoda combinată (a concordanţei şi a diferenţei). Definiţie. Dacă două sau mai

multe cazuri de apariţie a fenomenului cercetat se aseamănă prin prezenţa uneia şi aceleiaşi împrejurări, iar alte două sau mai multe cazuri, când fenomenul cercetat lipseşte, se aseamănă prin absenţa aceleiaşi împrejurări, se poate

12

conchide că împrejurarea prin care ambele serii de cazuri se deosebesc este cauza sau o parte din cauza fenomenului cercetat.

Formula metodei:

Prima serie a cazurilor (1) A B C – a

(2) A D E – a (3) A F G – a

A doua serie a cazurilor (1) B C – – (2) D E – – (3) F G – –

Deci A – a

În domeniul microeconomic raţionamentul poate fi util, de exemplu, în stabilirea factorilor de acţiune asupra profitului calculat la producţia marfă realizată (vândută şi încasată) faţă de profitul calculat la producţia marfă fabricată.

Deşi factorii de acţiune directă sunt identici, volumul profitului se modifică pentru că intervin stocurile şi soldurile de produse nerealizate (stocuri de produse finite la începutul şi sfârşitul perioadei, solduri de produse expediate şi neîncasate la

începutul şi sfârşitul perioadei, etc.). d) Metoda variaţiei concomitente. Definiţie. Dacă unei anumite variaţii a unui

fenomen îi urmează totdeauna o anumită variaţie a altui fenomen, primul fenomen este cauza, o parte din cauză este o condiţie necesară celui de-al doilea.

Schema raţionamentului: (1) A1 B C D – a1

(2) A2 B C D – a2 (3) A3 B C D – a3

Deci A – a

În domeniul microeconomic sunt foarte frecvente relaţiile de tipul variaţiei

concomitente. Astfel, în modelul Q = T x W, la orice variaţie a unuia din factorii T sau W are loc o variaţie a lui Q. Q – timpul consumat

W – productivitatea muncii e) Metoda soldului sau rămăşiţei. Definiţie. Dacă scădem dintr-un fenomen aceea

parte care este cunoscută ca fiind consecinţa unei părţi din împrejurările în care apare, rămăşiţa acelui fenomen trebuie să fie consecinţa împrejurărilor rămase.

1.6.1.2. Alte metode ale analizei calitative

În scopul cercetării naturii fenomenelor pe lângă metoda stabilirii relaţiilor cauzale, intervin şi comparaţia, diviziunea şi descompunerea rezultatelor, gruparea

şi generalizarea.

Comparaţia

Orice rezultat al activităţii întreprinderii sau indicator care are semnificaţie

proprie nu se apreciază ca o mărime în sine, ci în raport cu anumite criterii. De fapt, în viaţa cotidiană, în permanenţă facem numeroase comparaţii, ne

raportăm la ceva. Nu este momentul pentru a teoretiza un lucru uşor de înţeles. Dar pentru practica economică se impun cel puţin două precizări şi anume:

13

Primul se referă la asigurarea comparabilităţii datelor şi indicatorilor. Astfel în condiţiile existenţei inflaţiei trebuie să se ţină seama de rata inflaţiei pentru a face comparabil doi indicatori.

A doua vizează criteriul de comparaţie la care ne raportăm. În principiu baza de comparaţie o constituie: realizările proprii din perioadele precedente; prevederile; realizările concurenţei; mărimi nominative; norme impuse pe plan intern şi

internaţional. În activitatea practică de analiză economino-financiară, se utilizează mai multe tipuri de comparaţie, clasificate în funcţie de anumite criterii, cum ar fi:

- comparaţii în timp, adică cele efectuate între rezultatele (efective sau după plan) perioadei raportate şi rezultatele pe o perioadă sau mai multe perioade

precedente; - comparaţii în spaţiu, care pot fi efectuate: între rezultatele unor verigi

organizatorice; între rezultatele obţinute de întreprinderile pe ramură;

- comparaţii mixte, adică acele comparaţii care se bazează pe ambele criterii (timp şi spaţiu);

- comparaţii în funcţie de un criteriu prestabilit (plan, norme, normative, standard, etc.);

- comparaţii cu caracter special, pentru care intervin alte criterii în afară de timp şi

spaţiu. Cele mai frecvente comparaţii de acest fel au loc în determinarea eficienţei anumitor măsuri, soluţii tehnico-economice (comparaţia variantelor în

vederea alegerii celei optime). Condiţia esenţială ce determină caracterul ştiinţific al comparaţiei o constituie

comparabilitatea datelor care trebuie să aibă un conţinut omogen, să fie exprimate

într-un etalon unic şi să fie determinate după o metodologie unică. Comparabilitatea şi modul de asigurare a ei sunt în funcţie de particularităţile

fenomenelor studiate, ale indicatorilor analizaţi. Aşa de exemplu, în comparaţia indicatorilor de volum, cantităţile sunt variabile, iar forma de exprimare trebuie să fie aceeaşi (preţuri comparabile, unităţi de timp, unităţi convenţionale).

În comparaţia unor indicatori calitativi, ca de exemplu, nivelul costurilor, rentabilitate, se cere ca indicatorii de volum să fie aceeaşi, iar costurile să fie

diferite. Atunci când comparaţia se referă la indicatori cantitativi şi calitativi ce cuprind mai multe produse sau feluri de lucrări, este necesar a se ţine seama şi de

eventuala modificare a structurii producţiei. În general, nu este de conceput o comparaţie corectă fără a se asigura o bază de comparaţie adecvată, adică un conţinut omogen, o exprimare unitară a

rezultatului în dinamică şi o metodologie unitară de calcul a indicatorilor comparaţiei.

Diviziunea şi descompunerea rezultatelor

Rezultatele reflectate prin diferiţi indicatori ai activităţii întreprinderilor se

divid şi se descompun pentru a se asigura profunzimea studierii faptelor, pentru a se constitui un suport concret al analizei fenomenelor petrecute în activitatea

întreprinderii, precum şi pentru a se localiza rezultatele şi cauzele lor în timp şi spaţiu.

Diviziunea şi descompunerea rezultatelor sunt de mai multe feluri şi anume:

diviziunea după timpul de formare a rezultatelor, diviziunea după locul de formare a lor şi descompunerea pe părţi sau elemente componente.

Diviziunea în timp permite evidenţierea abaterilor de la tendinţa generală de

desfăşurare în timp a rezultatului, de la ritmicitatea proiectată pentru un anumit indicator (de exemplu, asigurarea cu materii prime, materiale la intervale optime,

executarea şi livrarea unor produse eşalonate în timp, etc.).

14

Diviziunea rezultatelor după locul de formare decurge în mod necesar din funcţia analizei de semnalare a locurilor unde efectul obţinut nu corespunde condiţiilor create, unde există posibilităţi mai largi pentru îmbunătăţirea activităţii,

unde se remarcă atât rezultate bune cât şi deficineţe. Practic, aceasta înseamnă necesitatea stabilirii concrete a locului de muncă,

sectorului unde s-a format, un rezultat pozitiv sau negativ, a contribuţiei fiecărui loc la tendinţa generală a rezultatului. Descompunerea pe părţi sau elemente componente prezintă o deosebită

importanţă în procesul de analiză a activităţii economice a întreprinderilor. Ea permite apofundarea elementelor economice ce se studiază şi constituie o condiţie

pregătitoare unei alte metode specifice de bază, respectiv stabilirea, gruparea corelată şi măsurarea legăturilor cauzale ale factorilor. Descompunerea pe părţi sau elemente componente poate fi aplicată pentru

orice fenomen (indicator) al activităţii întreprinderii. Astfel , personalul unităţii se poate divide pe funcţii, fondurile fixe pe categorii, costurile pe elemente primare, etc.

Gruparea

În procesul de analiză a fenomenelor economice, un rol de bază îl are gruparea. Prin grupare, colectivitatea cercetată este despărţită în grupe omogene de unităţi, după variaţia uneia sau mai multor caracteristici. Alegerea caracteristicii de

grupare este în funcţie de scopul cercetării, de esenţa fenomenului studiat şi presupune o analiză multilaterală a acestuia.

Importanţa alegerii caracteristicii de grupare derivă din rolul pe care-l are în separarea tipurilor calitative conturate în cadrul colectivităţii cercetate. Criteriile după care se alcătuiesc grupările diferă după conţinut, formă de

exprimare şi variaţia caracteristicii de grupare. De exemplu, în analiza asigurării unei întreprinderi cu forţă de muncă se pot utiliza criterii diferite de grupare, care să permită stabilirea de concluzii privind situaţia forţei de muncă din punct de

vedere al profesiilor, vechimii în muncă, stabilităţii, calificării, etc.

Generalizarea sau evaluarea rezultatelor Generalizarea reprezintă o metodă calitativă de reunire a unui ansamblu

coerent a concluziilor reeşite din studiul factorial – cauzal al fenomenelor, reţinînsu-

se aspectele esenţiale pentru procesul decizional. Ea se realizează în raport de analiză, în studiile de fezeabilitate şi de evaluare, precum şi alte situaţii.

1.6.2. Metode ale analizei cantitative

Comensurarea acţiunii fiecărui factor asupra rezultatului (efectului) analizat are menirea de a da finalizare de mărime şi sens legăturilor cauzale, de a reliefa

factorii cu acţiune mai importantă aspupra rezultatelor şi a aprecia măsura în care au fost folosite rezervele interne. În utilizarea metodelor cantitative de analiză având la bază anumite modele,

este necesar să avem în vedere contradicţiile care fac ca aceste metode să nu ofere satisfacţie totală în cunoaşterea fenomenelor economice. Se cunosc 3 tipuri de

contradicţii: între esenţial şi fenomenologic, ceea ce înseamnă că datele pe care le cercetăm, exacte şi corecte fiind, pot să reflecte aspecte de suprafaţă, neesenţiale, nelegate de structură, de esenţa fenomenului; între cauzal şi stocastic, în sensul că

deducem cauzalitatea din ipoteze probalistice; între raţional şi empiric, contradicţie relevată adesea prin constatarea că rezultatele metodei deductive nu concordă cu

15

constatările cercetărilor empirice, cunoscut fiind că realitatea este totdeauna mai bogată decât logica. Metodele cantitative ce se pot utiliza variază în funcţie de scopul analizei, de

sursele informaţionale şi de tipul de relaţii de cauzalitate dintre factori. Se cunosc două tipuri fundamentale de relaţii între variabilele unui model: de tip determinist şi de tip stocastic.

În cadrul relaţiei de tip determinist există o asemenea dependenţă între fenomene, încât la variaţia determinată a unui factor să corespundă o valoare bine

determinată a caracteristicii rezultative. Deci, valoarea pe care o ia una dintre varabile determină valoarea celeilalte. Grafic, aceasta se poate reprezenta ca în figura nr. 2.

Rezultă că fiecărei valori x îi corespunde o anumită valoare y. În cadrul independenţei de tip determinist se cuprind legăturile dintre

variabilele care îmbracă forma proporţionalităţii directe, inverse sau forme de sumă şi diferenţă. Este evident că, într-un mod sau altul, relaţia cauză – efect stă la baza

legăturii de tip determinist. Aceasta nu înseamnă însă că dependenţa deterministă se poate confunda cu relaţia cauză – efect. Dependenţa deterministă reflectă corespondenţa dintre valorile variabilelor fără ca întotdeauna argumentul să

constituie cauza în sine a variaţiei funcţiei (de exemplu, variaţia producţiei în timp, fără ca timpul să fie cauza variaţiei producţiei).

y yn max

y y2 max y1 max

ym y1 min y2 min y2 yn min

y1

x1 x2 xm x x1 x2 xn x

Fig. 2. Reprezentarea relaţiei de tip Fig. 3. Reprezentarea relaţiei de determinist. tip stocastic.

În cazul relaţiei de tip stocastic fiecărei valori a factorului determinant îi corespund mai multe valori ale caracteristicii rezultative, care sunt eşalonate într-o

zonă de minim şi maxim. Există, deci, o probabilitate de dependenţă situată între anumite limite. Grafic, situaţia se prezintă ca în figura 3.

Pentru separarea acţiunii factorilor se pot folosi diferite metode, în funcţie de forma matematică pe care o îmbracă relaţiile dintre factori.

1.6.2.1. Metoda substituirilor în lanţ

În cazul relaţiilor de tip determinist care îmbracă forma matematică a produsului sau raportului (proporţionalitate directă sau inversă) se aplică metoda

subtituirilor în lanţ sau forma ei simplificată numită şi metoda diferenţelor. În expresia cea mai simplă legătură directă de cauzalitate a factorilor capătă expresia unei funcţii.

16

Y = f(x) De exemplu, într-o relaţie de trei factori, rezultatul reprezintă o funcţie

exprimată astfel: Y = f(x1,x2,x3) sau R = f(a,b,c).

Folosind valorile din baza de comparaţie şi cele efective, relaţia se notează

astfel: 0000

cbafR ;

1111

cbafR ;

RRR 01

.

Metoda substituirilor în lanţ implică respectarea a trei principii: aşezarea

factorilor se face n ordinea de analiză, ceea ce înseamnă că se substituie întâi factorul cantitativ şi apoi cel calitativ; subsituirile se fac succesiv; un factor substituit se menţine ca atare în operaţiile ulterioare.

Procedând la eliminarea acţiunii fiecăruia din cei trei factori asupra

modificării rezultatului (R) relaţiile se înfăţişează astfel:

0001000001

cbaacbacbaaR ;

0011001011

cbbacbacbabR ;

0111011111

ccbacbacbacR .

Dacă relaţia este prezentată pe bază de indici, atunci:

1

.......321

100

n

niiii

I

în care: I este indicele rezultatului supus analizei:

i1,2…n - indicele factorului respectiv

etc

b

b

a

a;100;100

0

1

0

1

În exemplul de faţă, relaţia fiind compusă din trei factori înseamnă că:

2

321

100

iiiI

, iar acţiunea factorilor rezultă pe baza calculelor:

i1= i1-100;

;

100

100-iisau i

100

iii

21

1

21

1

;

010

100-iiisau

100

ii

100

iiii

2

32121

2

321

1

17

Un exemplu tipic pentru relaţia de mai sus cu trei factori îl poate oferi

modificarea volumului producţiei prin influenţele:

- modificării numărului mediu scriptic al muncitorilor; - modificării numărului mediu de ore lucrate de un muncitor într-un an; - modificării producţiei medii orare.

În cazul în care relaţia deterministă se exprimă sub formă de raport, modelul de analiză, în situaţia în care este determinat de doi factori, se notează astfel:

R1 - R0 = R

Separarea acţiunii celor doi factori, atunci când factorul cantitativ reprezintă

numărătorul raportului, se face pe baza formulelor:

R1-R0=R.

Dacă relaţia se exprimă prin indici, atunci:

100b

bi şi 100

a

aiiar ,100

i

iI

0

1

2

0

1

1

2

1

Acţiunea celor doi factori în situaţia de faţă se stabileşte astfel:

1

2

1

2

11

i-100i

ii

100;-ii

În cazul în care factorul cantitativ reprezintă numitorul relaţiei, se va elimina mai întâi acţiunea acestuia, procedându-se în felul următor:

;b

aR

0

0

o

;b

aR

1

1

1

;b

a

b

aaR

0

0

0

1

;b

a

b

abR

0

1

1

1

18

. 100i

100100

i

i -

100

b

b

1100

b

b

a

a

indicilor baza pe respectiv ,b

a

b

aaR

; 100100i

100 -

100100

b

b

1indicilor baza pe respectiv ,

b

a

b

abR

22

1

0

1

0

1

0

1

1

0

1

1

2

0

10

0

1

0

În afara metodei substituirilor în lanţ, în scopul izolării acţiunii factorilor în cazul relaţiilor de proporţionalitate directă sau inversă, în literatura de specialitate

se întâlneşte şi metoda determinării izolate a acţiunii factorilor, cu o serie de variante. Potrivit acestei metode se respectă un singur principiu din cele trei

enunţate anterior şi anume, că substituirile se fac succesiv. Formulele metodei sunt:

R;R-R 01

;cbacbaaR 000001

;cbacbaaR 000001

.cbacbacR 000100

În acest caz rcRbRaRR )()()( unde:

r- reprezintă restul nedescompus în legătură cu care s-au emis diferite ipoteze de repartizare pe factori1

1.6.2.2. Metoda balanţieră

O altă metodă de cuantificare o constiutuie metoda balanţieră, care se foloseşte atunci când între elementele fenomenului analizat există relaţii de sumă şi

diferenţă. Legăturile balanţiere oglindesc cantitativ interdependenţa elementelor

fenomenului analizat. Analiza lor permite să se scoată la iveală cauzele care au determinat modificarea unui rezultat comparând elementele balanţei (valorile efective cu cele din perioada de bază).

Încadrul metodei balanţiere se folosesc, pe de o parte, balanţa elementelor şi, pe de altă parte, balanţa modificarii elementelor.

Un ememplu al balanţei îl constituie relaţia: R = a + b - c.

În relaţia amintită, acţiunea elementelor componente se stabileşte astfel:

R(a)=a1- a0;

R(b)=b1- b0;

R(c)=(-c1) - (-c0 ).

1 Al. Gheorghiu, Analiza rentabilităţii intreprinderilor industriale, Editura ştiinţifică Bucureşti, 1964, p. 178 şi urm.

19

Acţiunea factorilor stabilită prin metoda substituirilor în lanţ sau prin alte metode poate fi diferită ca sens şi intensitate. Numărul variantelor posibile (combinări) este în funcţie de numărul factorilor variabili. Formula care dă numărul

variantelor în funcţie de sensul acţiunii factorilor este de: x=2n, în care: x este numărul variantelor posibile; n – numărul factorilor variabili.

Astfel, dacă numărul factorilor variabili este 3, vom avea 23=8 variante.

Dacă se ţine seama şi de intensitatea (gradul) acţiunii factorilor, ceea ce înseamnă că se are în vedere dacă preponderează acţiunea factorilor pozitivi sau negativi, formula, stabilită pe baza teoriei combinărilor, este:

X=2n-1.

1.6.2.3 Metoda corelaţiei

În cazul în care între factori şi fenomenul analizat sunt relaţii de tip stocastic, acţiunea acestora se stabileşte cu ajutorul metodei analizei regresionale.

Adaptarea acestei metode şi aplicarea ei în analiza activităţii economice este posibilă urmând anumite etape.

1. Efectuarea unei analize calitative, prin care se stabileşte conţinutul economic al fenomenului analizat (y) şi al factorilor de acţiune (x1, x2, ...xn). 2. Determinarea legăturilor de cauzalitate şi a formei matematice a acesteia

(ecuaţia de regresie):

- liniară: bxaYx

;

- hiperbolică:x

baY

x ;

- parabolică: 2cxbxaY

x ;

- exponenţială: x

xbaY .

3. Stabilirea valorii parametrilor ecuaţiei de regresie cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate.

4. Calcularea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi factorii de acţiune, care ne permite să evidenţiem factorii esenţiali şi neesenţiali. Aceasta o

determinăm cu ajutorul coeficientului de corelaţie (Yx) sau al raportului de corelaţie:

2222yynxxn

yxyxnY

x

5. Evidentierea acţiunii factorilor asupra fenomenului analizat cu ajutorul coeficienţilor de determinaţie (dyx) – simplu sau multiplu - :

dyx=2

1

y

yxyxn

b

în care: - n este numărul unităţilor economice analizate;

- b – coeficientul de regresie;

- 2

y - dispersia lui y.

20

1.6.2.4. Metoda calculului matricial Aplicarea calculului matricial, adaptată la necesităţile analizei activităţii

economice, este utilă şi eficientă. Ea se aplică în cazul existenţei unor relaţii funcţionale de produs sau raport între fenomenul analizat şi factorii de acţiune. Separarea acţiunii factorilor prin metoda calculului matricial ţine seama de

ordinea de intercauzalitate a factorilor, întărind principiile metodei substituirilor în lanţ.

În mod exemplificativ, aplicăm metoda calculului matricial la anliza cheltuielilor cu materialele pe unitatea de producţie (m), pornind de la modelul:

n

i

iipcsm

1

,

în care: - csi reprezintă consumul specific din materialul i pe unitate de producţie

- pi preţul de aprovizionare unitar, pe unitatea de măsură a meterialului. Formăm matricea A care conţine pe prima linie norma de consum a

materialelor (a11, a12), iar pe a doua linie consumurile specifice efective (a21, a22)

A=

2221

1211

aa

aa

Aplicăm prin înmulţire matricea A la B care conţine în prima coloană preţurile

de aprovizionare unitare planificate (b11b12), iar în a doua coloană preţurile unitare planificate (b21b22):

B=

2221

1211

bb

bb C=

2221

1211

cc

cc

Prin înmulţirea matricei A cu matricea B obţinem matricea C care conţine elemente necesare stabilirii acţiunii factorilor, astfel:

- abaterea cheltuielilor materiale unitare:

112201

ccmmm ;

- acţiunea consumului specific:

1121

CCcms

;

- acţiunea preţului de aprovizonare unitar:

2122

CCpm

Metoda calculului matricial se poate aplica în toate domeniile analizei activităţii economice, iar faptul că se poate uşor prelucra cu ajutorul calculatorului electornic îi conferă un mare grad de detaliere, exactitate, operativitate şi eficienţă.

1.6.2.5. Cercetări operaţionale Cercetările operaţionale, reprezintă un asamblu de metode ce sunt utilizate

în adoptarea deciziilor, în cazul în care intervin numeroşi factori care trebuie avuţi

21

în vedere. Printre elementele principale ce caracterizează cercetările operaţionale sunt de semnalat: - cercetarea unor sisteme organizate în care de obicei intervine un complex de

factori (de aici rezultă şi caracterul interdisciplinar al cercetărilor operaţionale); - aplicarea unor metode ştiinţifice pentru a scoate în evidenţă legături de

interdependenţă, a le exprima într-o formă matematică şi a atribui ponderi

tuturor elementelor sau factorilor; - raţionalizarea deciziilor pe baza informaţiilor şi a unor metode ştiinţifice de

analiză postoperatorie şi analiză previzională. Metodele utilizate în cadrul cercetărilor operaţionale pot fi grupate astfel:

- deterministe (programarea liniară, programarea dinamică, teoria deciziei, teoria

jocurilor, metoda drumului critic); - probabiliste (lanţurile Markov, procesele Poisson,teoria firelor de aşteptare,

metoda PERT); - simulative (metoda Monte Carlo, modelul dinamic al simulării gestionare).

Cercetările operaţionale sunt utilizate în scopul maximizării sau minimizării unor funcţii şi, în consecinţă, fac parte, cu precădere, din arsenalul analizei previzionale.

1.7. Sistemul de informaţii – premisă a efectuării analizei activităţii economico-financiare

Prin conţinutul său, analiza activităţii economico-financiare presupune cunoaşterea modului în care funcţionnează un sistem şi acţionarea asupra acestuia pentru a-l regla, pentru a-i determina schimbări de stare, în concordanţă cu

obiectivele parametrizate în timp şi spaţiu. Pentru o astfel de cunoaştere şi, implicit, asigurarea condiţiilor de acţionare a

decidenţilor, este necesar un sistem de informaţii care să reflecte complex stările funcţiunii sistemului. Informaţia economică reprezintă una dintre formele de bază ale informaţiei în

general, iar pentru analiza activităţii economico-financiare ea este esenţială. Informaţia economică la nivelul unităţilor industriale se formează din două

mari categorii de surse, şi anume: - surse exterioare unităţii industriale ca sistem (sarcinile stabilite, informaţii

privind conjuctura pieţei internaţionale, progresul tehnic în ramura respectivă

etc); - surse interne (informaţiile generate de procesele interne de combinare şi utilizare

a factorilor producţiei).

Prima categorie de surse generează cu precădere informaţia necesară orientării activităţii unităţii industriale ca sistem, integrării ei în mecanismul

complex al macroeconomiei în vederea realizării obiectivelor ce-i revin. Cea de-a doua grupă de surse reflectă funcţiunea propriu-zisă a sistemului,

stările acestuia în anumite momente, inclusiv ca stări probabile (prognozate,

planificate sau programate). În literatura de specialitate se fac o serie de clasificări ale informaţiei economice utilizând diverse criterii. Cu titlu exemplificativ prezentăm unele clasificări:

- informaţia internă (cea generată în interiorul sistemului condus);

- informaţia externă, care ia naştere în afara sistemului condus (de exemplu informaţia care se produce în sistemul bancar din punctul de vedere al

unităţii industriale este o informaţie externă); - informaţia de intrare în sistemul (subsistemul ) condus;

22

- informaţia de ieşire din sistem; - informaţia activă (în sensul de folosire a ei pentru acţionarea asupra

sistemului de către centrele de decizie);

- informaţia pasivă care nu generează măsuri, acţiuni; - informaţia operativă, care caracterizează starea sistemului în intervale de

timp scurte;

- informaţia curentă, care oglindeşte starea sistemului la intervale de timp mai mari.

Din punct de vedere funcţional se disting următoarele categorii ale informaţiei: - informaţia de plan, care reflectă evenimentele (stările) ce urmează a se

realiza; - informaţia efectivă, care reflectă stările de fapt ale funcţiunii sistemului; - informaţia normativă, care reglementează diferite procese sub formă de

norme, reguli, norme; - informaţia de estimare (de exemplu, informaţia privind preţurile).

Din punct de vedere al stabilităţii folosirii informaţiilor se disting:

- informaţia convenţional-constantă- care se foloseşte într-o perioadă relativ mai mare (informaţia de plan şi normativă are caracter convenţional-

constant); - informaţia variabilă, care reflectă dinamismul proceselor şi ca atare trebuie

rapid prelucrată şi distribuită centrelor de decizie.

Ca cerinţe de bază ce trebuie satisfăcute de informaţia economică menţionăm: - utilitatea, care, ca cerinţă generală, se verifică prin modul în care serveşte

conducerii în procesul de cunoaştere şi reglare a funcţiunii sistemelor; - exactitatea informaţiilor; pentru a se asigura exactitatea este necesară nu

numai grija pentru reflectarea şi prelucrarea corectă, dar şi pentru

înlăturarea filtrajului, adică a trierii informaţiilor din punctul de vedere al celui ce le primeşte (filtrajul ca factor subiectiv poate altera obiectivitatea

informaţiilor); - profunzimea informaţiei presupune o reflectare complxă şi cât mai completă a

legăturilor cauză-efect ale fenomenenlor economice; o asemenea cerinţă

măreşte capaciatea de cunoaştere în procesul de analiză şi, implicit, eficienţa acţiunilor organelor de conducere;

- vechimea (sau vârsta) informaţiei; pentru a acţiona rapid în vederea reglării funcţiunii sistemului este necesar ca decidenţii să dispună la timp de informaţia necesară (de exemplu, reglarea ritmicităţii implică o informaţie

zilnică sau chiar orară); - valoarea informaţiei; această caracteristică sintetică se atestă prin crearea

condiţiilor pentru sistemul conducător de a lua decizii eficiente pentru

sistemul (obiectul) condus; - costul informaţiei; nu este indiferent cât costă obţinerea informaţiilor

necesare, limita de eficienţă a unui asemenea cost.

1.8. Etapele activităţii practice de analiză economică Efectuarea unei analize economice tematice sau complexe implică mai multe etape. a). Întocmirea tematicii de analiză. Analiza economică într-o unitate industrială începe prin stabilirea tematicii ce urmează a fi cercetată. Este necesar

acest lucru pentru ca să fie stabilite problemele cheie ale analizei cărora trebuie să li se acorde toată atenţia, întrucât atât pierderea în minuţiozitate, cât şi studierea

23

prea generală a unor laturi importante sunt tot atât de dăunătoare calităţii analizei şi deci eficienţei ei. b). Culegerea materialului necesar pentru analiză. În funcţie de obiectivele

concret stabilite ale analizei economice, se trece la gruparea informaţiei necesare documentării asupra lor.

În analiza făcută la faţa locului se poate folosi o informaţie bogată, inclusiv din categoria celei primare, de fundamentare, în felul acesta asigurându-se o bază de dimensiuni mai mari ceea ce se va reflecta în calitatea aprecierii şi măsurilor ce

se vor preconiza. c). Verificarea complexă a datelor supuse analizei. Informaţia economică în

cadrul unităţilor industriale nu este totdeauna şi absolut lipsită de erori sau chiar de defecţiuni de reflectare a proceselor sau evenimentelor economice. De aceea, indiferent de modalitatea de reflectare, prelucrare, stocare a informaţiei, este

necesară garanţia veridicităţii. Această garanţie presupune în esenţă două laturi, una de fond şi alta de exactitate privind forma de exprimare.

Latura de fond priveşte măsura în care prin sistemul informaţional economic al întreprinderii se oglindesc veridic evenimentele economice având în vedere definirea lor de esenţă şi structurală în acord cu cerinţele conducerii eficiente a

unităţii sau sistemului. Latura formală se referă la etalonul de exprimare utilizat, la metoda de calcul,

la exactitatea datelor de intrare. Evident că, în condiţiile prelucrării şi stocării informaţiei cu ajutorul maşinilor electronice, verificarea garanţiei amintite vizează cu precădere informaţia

de intrare. d). Prelucrarea şi studierea datelor pe baza modelelor şi procedeelor analizei economice. Materialul obţinut, pentru a fi analizat necesită o sistematizare şi prelucrare prealabilă, adaptată studierii evoluţiei indicatorilor, comparaţiei

rezultatelor, obţinute de unitate cu sarcinile de plan, cu rezultatele perioadelor precedente sau ale altor unităţi similare. Pornind de la aprecierea îndeplinirii planului la indicatorii generali, de la

început se pot lămuri care sunt problemele ce necesită o analiză economică mai amănunţită spre care trebuie îndreptată atenţia pentru desprinderea situaţiilor cauzale.

Determinarea cauzelor necesită o localizare detaliată a rezultatelor după timp şi loc, o analiză care să depăşească cadrul indicatorilor generali în care se nivelează

rezultatele şi în spatele cărora se pot ascunde unele dificienţe. De aici rezultă necesitatea detalierii rezultatelor pe perioade cât mai scurte şi diviziunii organizatorice cât mai mici.

În procesul de analiză economică se stabilesc, de asemenea, factorii, gradul şi sensul în care ei au acţionat asupra activităţii economice a unităţii. Măsurarea acţiunii lor se face prin metode de analiză adecvate grupului de legături cauzale

care se cercetează. e). Elaborarea concluziilor şi a măsurilor pentru ridicarea eficienţei activităţii

unităţii industriale. Pe baza materialului prelucrat, se stabilesc concluzii care privesc laturile principale ale activităţii unităţii industriale şi propunerile pentru

îmbunătăţirea ei. Concluziile se referă la problemele esenţiale ale activităţii economico-financiare a unităţii, iar propunerile la măsurile concrete care să ducă la creşterea

eficienţei valorificării resurselor. Aceasta contituie substanţa deciziilor adoptate de către organele de conducere.

24

1.9. Corelaţia “Analizei activităţii economico-financiarea intreprinderilor ” cu alte discipline ştiinţifice

Fiind o disciplină de sinteză care contribuie la realizarea unor funcţii esenţiale ale conducerii, analiza activităţii economice are corelaţie cu întregul sistem

de discipline economice. De asemenea, având în vedere cerinţele comensurării acţiunii factorilor extraeconomici (tehnici, sociali, psihologici, etc.) asupra rezultatelor economice, analiza economică are relaţii şi cu disciplinele tehnice,

sociale, psihologice, etc. Ca urmare, legăturile ei cu principalele grupe de discipline se pot sistemetiza

astfel: - grupa disciplinelor economice teoretice (în primul rând economia politică),

care oferă posibilitatea înţelegerii raportului dintre analiza cantitativă şi

calitativă a fenomenelor şi modelarea fenomenelor, introducerea parametrilor multipli de investigaţie şi decizie;

- grupa disciplinelor ce se referă la organizarea şi obţinerea informaţiei

economice (contabilitate, statistică); analiza economică se întemeiază pe sistemul unitar al informaţiei economice, cu ale cărui principii de organizare

şi reflectare se ocupă disciplinele menţionate; - grupa disciplinelor ce tratează metodologii de cuantificare a fenomenelor

(matematici, statistică, cercetări operaţionale ş.a.); pentru măsurarea acţiunii

exercitate de diferiţi factori, în analiza economică se utilizează o seamă de metode a căror bază de calcul este dezvoltată de către disciplinele menţionate;

- grupa disciplinelor tehnice care se ocupă de metodele, mijloacele şi procesele folosite pentru realizarea unui produs; convertirea efectelor tehnice în efecte economice presupune elaborarea unor metode specifice bazate pe o analiză

tehnico-economică. În mod similar se pune problema şi pentru alte discipline care se ocupă de

domenii extraeconomice.

Tot odată analiza, prin metodele sale de investigare a fenomenelor, ajută la studierea celorlalte discipline.

25

CAPITOLUL II

ANALIZA ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI COMERCIALIZARE

Integrată in activitatea de conducere, analiza activităţii de producţie si comercializare constituie un instrument important atât pentru evidenţierea rezultatelor pozitive in vederea generalizării lor, cât şi pentru găsirea unor noi

modalităţi de punere in valoare a rezervelor interne nemobilizate. Ca atare la nivelul intreprinderii, pe lânga analiza de ansamblu a activităţii, compartimentele de specialitate, precum şi subdiviziunile organizatorice trebuie să efectueze analize

operative care să se finalizeze prin formularea de concluzii utile ale conducerii, în vederea adoptării celor mai bune decizii . In consecinţă sarcina analizei activităţii de

producţie si comercializare constă în cunoaşterea modului de îndeplinire a indicatorilor cantitativi si calitativi ai producţiei si realizării ei, evidenţierea cauzelor care au determinat existenţa unor abateri faţă de parametri normali, precum şi

indentificarea de noi rezerve interne pentru sporirea volumului producţiei şi îmbunătăţirea necontenită a calităţii acesteia. În acest context problematica, si analiza activităţii de producţie şi comercializare pot fi structurate astfel:

- Conţinutul indicatorilor ai rezultatelor activităţii economice ; - Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie si comercializare pe

baza indicatorilor valorici ; - Analiza dinamicii producţiei industriale pe baza indicatorilor valorici ; - Analiza raportului static si dinamic dintre indicatorii valorici :

-analiza cifrei de afaceri -analiza valorii adaugate

- Analiza indeplinirii planului producţiei fizice pe total si sortimente si analiza structuri producţiei ;

- Analiza calităţii productiei ;

- Analiza ritmicităţii producţiei si livrării .

2.1 Conţinutul principalilor indicatori ai rezultatelor activităţii economice

În decursul unei perioade de timp o firma desfasoara o serie de activitati :

- produce bunuri şi/sau prestează servicii ; - cumpără de la alte firme bunuri nedurabile şi servicii care sunt folosite

(consumate ) în procesul de producţie sau modifică stocurile de astfel de

bunuri; - cumpără mijloace de producţie durabile (clădiri şi utilaje) care măresc

valoarea patrimoniului;

- îşi diminueaza stocurile; - plăteşte salarii, imozite, dobânzi;

- vinde produse obţinute din producţia proprie a perioadei curente sau din stocurile existente sau îşi măresc stocurile de produse din producţia curenta etc.

Pentru caracterizarea rezultatelor activităţii economice se utilizează un sistem de indicatori de rezultate care cuprinde atât indicatori ai producţiei fizice cât si indicatori valorici.

26

2.1.1. Indicatori fizici pentru măsurarea rezultatelor

A) Producţia industrială

În vederea clasificării bunurilor şi serviciilor şi, deci activităţile din care provin

se au în vedere trei criterii de bază: natura bunurilor produse şi a serviciilor

prestate; modul de folosire a bunurilor şi serviciilor; materia primă utilizată, procesele tehnologice, modul de organizare a activităţii .

Producţia industrială este rezultatul util şi direct al agenţilor economici cu

activitate industrială, fiind caracterizată prin : a) este rezultatul activităţii directe, nefiind luate în considerare rezultatele

indirecte, cum sunt materialele refolosibile, resturile de materii prime; b) este rezultatul activităţii utile, nefiind astfel incluse rebuturile ; c) este rezultatul activităţii proprii a agenţilor economici, deci nu se vor include

bunurile achizitionate din afara unităţii şi livrate ca atare, făra nici o prelucrare ; d) este rezultatul activităţii industriale, deci nu se vor include rezultatele din alte

activităţi (agricole, de comerţ, construcţii etc.) desfăşurate ca extraprofil.

După gradul de finisare elementele incluse în producţia industrială sunt:

a) produsele finite (PF) reprezentând acele produse a caror prelucrare a fost terminată in unitatea respectivă şi sunt destinate livrării la alţi agenţi economici

sau consumate în sectorul de investiţii sau în cele neindustriale din respectiva unitate.

b) semifabricatele (S) reprezintă produse obţinute din producţia proprie, care au

parcurs unul sau mai multe stadii de prelucrare şi care fie trec la următoarele faze tehnologice pentru terminarea prelucrării în vederea obţinerii unui produs finit, fie sunt livrate ca atare la alţi agenţi economici.

c) producţia neterminată (N) reprezintă un element intermediar între materia primă şi produsul finit reprezentând producţia al cărei proces de execuţie, finisaj sau

montaj, nu a fost terminat, procesul tehnologic fiind în curs de derulare. Valoarea producţiei neterminate se include în volumul rezultatelor activităţii economice al unei perioade de sold, deci ca diferenţă între volumul stocului de

producţie neterminată la sfarşitul perioadei N2 şi cel de la începutul perioadei N1, evaluarea fiind efectuată la nivelul costurilor de producţie.

d) lucrările (serviciile) industriale (LI) includ activităti prestate pentru alţi agenţi

economici, dar şi pentru sectoare neindustriale din propria unitate, ori pentru investiţii, lucrări care au drept scop: restabilirea valorii de utilizare a unor

produse ori ridicarea performanţelor calitative a unor produse existente prin operaţii de finisare, vopsire etc.

B) Productia fizica industriala ( PFZ )

Acest indicator măsoara rezultatele obţinute în procesul de producţie sub expresie fizico-materială ”naturală” exprimând cantităţile diferitelor bunuri materiale si nemateriale (produse finite. semifabricate, servicii si lucrări industriale),

realizate de un agent economic într-o anumită perioadă de timp. Producţia fizică industrială este un ”indicator vectorial” componentele sale

interpretându-se şi judecându-se distinct după specific si destinaţie, acestea

neputând fi totalizate sau agregate. Exprimarea fizică a rezultatelor activităţii este legată de principalele

particularităţi si caracteristici ale diferitelor valori de intrebuinţare fiind efectuate: - în unităţi naturale (fizice): de lungime, suprafaţă, greutate, capacitate,

număr de exemplare, concentraţie etc.;

27

- în unităţi natural - convenţionale prin transformarea în produse echivalente (exemplu: carbunele, în carbune de o anumită putere calorică, în tractoare convenţionale de o anumită putere etc.);

- în unităţi de muncă; Dintre avantajele şi funcţile indicatorilor fizici, în procesul managerial se pot

enumera: - prin formă de exprimare, permit identificarea si urmărirea comenzilor şi

contractelor;

- oferă posibilitatea efectuării de corelaţii cu alţi indicatori ai activităţii economice cum sunt de exemlu, consumul de materii prime, materiale,

energie, timp de muncă, fond de salarii; - permit calculul randamentului folosirii factorilor de producţie

(productivitate naturală, consumul unitar de capital fix şi circulant etc.)

- dau posibilitatea corelării cu indicatorii financiari ai activităţii economice cum sunt costurile, profitul etc.;

- stau la baza calculării indicelui volumului fizic al producţiei pe grupe de

produse; - permit elaborarea de indicatori utili în comparaţii interne si internaţionale

(exemplu: producţia de energie electrică pe cap de locuitor); Un astfel de indicator prezintă si o serie de limite printre care: - nu cuprinde volumul total al activităţii desfăşurate de un agent economic,

neincluzând de exemplu, soldul producţie neterminate care la unităţile cu ciclul lung de fabricaţie poate înregistra valori însemnate;

- nu diferenţiaza rezultatele în funcţie de performanţele calitative ale produselor;

- nu oferă posibilitatea caracterizării sintetice a rezultatelor nici la nivelul

agenţilor economici şi cu atât mai mult la nivelurile superioare de agregare.

2.1.2. Indicatori valorici pentru cuantificarea volumului activităţii

A) Valoarea productiei fizice industriale ( Q )

Acest indicator reprezintă suma tuturor produselor finite, a semifabricatelor, şi a serviciilor (lucrărilor) cu caracter industrial realizate în decursul unei perioade de timp şi livrate în afară sau consumate intern în sectoarele neindustriale ale

unităţii. Indicatorul prezintă avantaje legate de faptul că exprima întregul volum al

producţiei fizice indiferent de unitatea naturală de exprimare, elimină influenţele

exercitate de eventuala schimbare a destinaţiei unor produse (ex: consum intern sau livrare in afară, ori de schimbarea structurilor organizatorice, respectiv de

nivelul specializării si coperarii în producţie) . Totuşi, indicatorul nu poate surprinde modificările soldului producţiei

neterminate, deci nu are putere de relevanţă la agenţii economici cu producţie

complexă şi ciclu de fabricaţie lung.

B) Cifra de afaceri ( CA ) Acest indicator reprezintă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate la

preţurile pieţei. Include deci valoarea afacerilor realizate de către agentul economic cu terţii, prin exercitarea curentă a obiectului de activitate.

28

Indicatorul se calculează prin însumarea veniturilor realizate din livrările de bunuri; executarea de lucrări şi prestarea de servicii precum şi a altor venituri din exploatare într-o perioadă determinată .

Cifra de afaceri cuprinde: - venituri din activitatea de bază - venituri din alte activităţi

- venituri din activităţi industriale şi comerciale - venituri din prestaţiile de servicii.

Cifra de afaceri evidenţiaza performanţa comercială a intreprinderii, respectiv capacitatea sa de vânzare. Dar, cifra de afaceri nu este un indiciu pertinent pentru aprecierea dimensiunii unei intreprinderi (cu instalaţii reduse, o intreprindere poate

realiza o cifră de afaceri mare dacă utilizează în proporţii semnificative, subansamble de la terţi pentru realizarea producţiei sale, sau foloseşte materii

prime cu valoare ridicată). Ignorând anumite aspecte esenţiale pentru activitatea intreprinderii, cum

sunt decalajele între momentul fabricării şi cel al facturării antrenând variaţia

stocurilor ca şi producţia imobilizată care uneori pot înregistra valori semnificative, cifra de afaceri poate să genereze o imagine deformată asupra activităţii intreprinderii.

C) Producţia marfă (Veniturile totale din activitatea de bază) Qf

Exprimă valoric rezultatele finale (produse finite, semifabricate, lucrări

industriale) livrate sau destinate livrării către alte unităţi, la export sau către fondul

pieţei ori folosite în sectoarele neindustriale ale intreprinderii. În producţia marfă se includ:

- valoarea produselor finite realizate în intreprindere indiferent de destinaţia ulterioară a acestora;

- valoarea semifabricatelor din producţia proprie livrate sau destinate

livrării; - valoarea lucrărilor (serviciilor) cu caracter industrial, executate pentru terţi

sau pentru sectoarele neindustriale ale intreprinderii;

- valoarea obiectivelor de plan tehnic, terminate şi valorificate în cursul lunii;

- valoarea prelucrării materiilor prime şi a materialelor clienţilor.

a.) Producţia exerciţiului ( Qe ) Acest indicator dimensionează întreaga activitate a firmei care cuprinde:

- valoarea producţiei vândute; - creşterea sau descreşterea producţiei stocate, în care se includ stocurile de

produse finite, semifabricate;

- producţia imobilizată, respectiv, imobilizările corporale şi necorporale realizate în regie proprie;

Producţia exerciţiului este un indicator inevitabil, dar ambiguu, întrucât este

constituit din elemente eterogene - unele sunt evaluate la preţ de vânzare (producţia vândută) iar altele, la cost de producţie (producţia stocată şi producţia imobilizată).

În plus nivelul rezultatelor se poate modifica în funcţie de metoda folosită pentru evaluarea stocurilor.

29

b.) Valoarea adaugată (Qa) Acest indicator exprimă măsura bogăţiei realizate de activitatea firmei, ea

dimensionând capacitatea intreprinderii de a produce avere. El exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea forţelor de producţie, în deosebi a forţei de muncă a

capitalului, peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii curente a intreprinderii.

Ca indicator valoric prezintă importanţă în primul rând, ca instrument de

apreciere a performanţelor economico – financiare ale firmei, iar în al doilea rând de realizarea a obiectivelor fiscalităţii.

Valoarea adaugată se poate determina de regulă ca diferenţa dintre valoarea producţiei exerciţiului (Qe) şi consumurile intermediare (totalul consumurilor de bunuri şi servicii furnizate de terţi).

Acest indicator curprinde următoarele elemete: - totalul cheltuielilor cu personalul salariat (cheltuieli cu salariile,

contribuţii asupra salariilor, cheltuieli cu protecţia socială) ;

- amortizarea ; - alte elemente de natura valorii adăugate ;

- rezultatul exploatării. În fapt, valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări băneşti pe care

intreprinderea o poate utiliza pentru remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi

la activitatea economică a sa: salariaţi, stat, creditori, acţionari, intreprindere. Curent utilizată în practica financiară valoarea adăugată prezintă interes

pentru că: - realizează legatura între nivelul micro şi macroeconomic. Prin agregarea

valorilor adăugate ale intreprinderilor la nivel macroeconomic se obţine

Produsul Intern Brut. - reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al intreprinderii. - valoarea adăugată este un indicator mai relevant decât restul indicatorilor.

- numai valoarea adăugată este indicatorul care măsoară aportul specific al intreprinderii la realizarea producţiei sale;

- este criteriul de apreciere a creşterii intreprinderii. Numai rata privind creşterea valorii adăugate permite evaluarea creşterii reale a intreprinderii.

Eficienţa informaţiilor furnizate de valoarea adăugată se fundamentează pe o

interpretare prudentă a indicatorului. De pildă creşterea valorii adăugate nu este neaparat un semn de prosperitate pentru intreprindere în măsura în care această

creştere poate fi însoţită de o scădere bruscă a performanţelor comerciale şi de o înrăutăţire a trezoreriei.

2.2. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare, pe baza indicatorilor valorici

Prin conţinutul lor fiecare indicator îndeplineşte anumite funcţii, fiind utilizat

în raport de scopul urmărit, ca indicator directivă sau operaţional de calcul şi

analiză. În vederea analizei indicatorilor valorici ai producţiei industriale, este

necesară pe lângă cunoaşterea conţinutului acestora şi a legaturilor dintre ei.

30

2.2.1. Analiza dinamicii pe baza indicatorilor valorici Pornind de la general spre particular, analiza dinamicii producţiei industriale

are menirea de a reliefa obiectivele stabilite prin plan de către intreprindere în raport de realizările perioadei anterioare, gradul de realizare a acestora, precum şi cauzele care au determinat eventualele abateri faţă de evoluţia considerată a fi

normală. Analiza situaţiei concrete dintr-o intreprindere se realizează în raport cu

corelaţiile normale care trebuie să existe între indicatorii valorici. Astfel dacă, din

punct de vedere strict teoretic se admite egalitatea:

ICA=IQf=IQe=IQa Unde :

ICA=Indicele de realizare a cifrei de afaceri

IQf=Indicele de realizare a producţiei marfă IQe=Indicele de realizare a producţiei exerciţiului IQa=Indicele de realizare a valorii adăugate

Înseamnă că, faţă de baza de raportare, se menţin aceleaşi proporţionalităţi

între elementele care diferenţiază indicatorii respectivi. Acest fapt nu poate fi întâlnit în activitatea unei firme şi nici nu este de dorit, deoarece de la o perioadă la alta, pe lângă schimburile cantitative, trebuie să intervină şi schimbări de ordin

calitativ. Se consideră ca situaţii normale următoarele:

a) IQfICA – în cazul egalităţii înseamnă că se menţine proporţia imobilizărilor de

stocuri, ori tendinţa fiind de reducere; b) IQeIQf - inegalitatea înseamnă reducerea stocurilor de producţie neterminată

şi a consumului intern dar până la limita la care se asigură o desfăşurare

normală a procesului de producţie;

c) IQeIQa - inegalitatea marchează reducerea ponderii cheltuielilor cu materiale

şi serviciile prestate de terţi în implicaţii directe asupra costurilor şi profitul

intreprinderii. O asemenea situaţie se apreciază favorabil, cu condiţia ca reducerea ponderii cheltuielilor cu materialele şi serviciile prestate de terţi să nu fie în detrimentul calităţii produselor, respectiv a serviciilor.

Pentru exemplificare se folosesc datele din tabelul 2.1.

Tabelul 2.1 ( mii.lei) Nr. crt.

Indicatori

Producţia precedentă

Perioada curentă Indici %

Prevăzut Realizat Col 3/2 Col 4/2 Col 4/3

0

1 2 3 4 5 6 7

1 Cifra de afaceri 7000 7500 7600 107,1 108,5 101,3

2 Producţia marfă

fabricată 8000 8400 8500 105,0 106,2 101,2

3 Producţia

exerciţiului 8700 8800 9000 101,1 103,1 102,2

4 Valoarea adăugată

4100 4200 4300 102,4 104,8 102,4

În cazul unor variaţii însemnate ale preţurilor, pentru a asigura

comparabilitatea datelor se va folosi indicele preţurilor calculat pe baza relaţiei:

31

100

01

11

pq

pqIp

Unde:

Ip - indicele preţurilor

1q - producţia în perioada curentă

1p - preţul în perioada curentă

0p - preţul în perioada de bază

Analizând tabelul 2.1 rezultă că faţă de realizările perioadei precedente, firma

şi-a propus o sporire a valorii tuturor indicatorilor, ceea ce în condiţii normale de evoluţie a preţurilor presupune o dezvoltare a activităţii de producţie şi comercializare. Pentru evidenţierea acestora este necesară o analiză a corelaţiei

indicarilor valorici astfel: - ICA > IQf (adică 107,1 % > 105,0 % ) ceea ce din punct de vedere

metodologic, înseamnă o reducere a producţiei stocate.

- IQf > IQe (adică 105 % >101,1 % ) ceea ce înseamnă un ritm inferior de creştere a producţiei neterminate şi valorii materiei prime a clienţilor.

- IQa > IQe (adică 102,4 % > 101,1 % ) fapt ce arată că pe lângă sporirea valorii adăugate pe seama cifrei de afaceri, unitatea îşi propune şi o reducere a ponderii cheltuielilor materiale, obiectiv care a fost îndeplinit şi

depăşit.

Starea de fapt a indicatorilor atestă realizarea în totalitate a obiectivelor prevăzute, ceea ce înseamnă că în activitatea sa, firma a mobilizat rezerve peste cele prevăzute în programul de producţie.

Astfel, deşi s-a prevăzut o reducere a stocurilor de produse finite, efectiv acestea au crescut ceea ce în principu înseamnă că s-a fabricat fără a avea asigurată desfacerea.

Aceasta este un semnal de alarmă şi trebuie deci stabilit dacă nu este o stare creată în mod deliberat, în raport cu evoluţia preţurilor, sau este consecinţa scăderii

calităţii producţiei.

2.2.2. Analiza raportului static şi dinamic dintre indicatorii valorici

Raportul static dintre indicatorii valorici reflectă ponderea pe care o deţine un

indicator faţă de altul cu care este comparabil. Stabilirea şi analiza raportului static prezintă importanţă pentru înţelegerea

unor aspecte metodologice, necesare în prezentarea legăturilor existente dintre diferiţi indicatori economico – financiari.

De exemplu:

- Raportul între cifra de afaceri şi valoarea producţiei marfă fabricate

Qf

CA

exprimă modificările intervenite în stocurile de produse finite şi alte venituri, exclusiv cele financiare şi cele excepţionale.

- Raportul dintre valoarea producţiei marfă fabricate şi valoarea producţiei

exerciţiului

e

t

Q

Q caracterizează evoluţia stocurilor, precum şi a

consumului intern.

32

- Raportul dintre valoarea adăugată şi valoarea producţiei exerciţiului, evidenţiază creşterea ponderii cheltuielilor privind cumpărările.

Situaţia raportului static este redată în tabelul 2.2. (calculele au fost făcute

pe baza datelor din tabelul 2.1.). Tabelul 2.2.

Nr. Crt.

Specificare Perioada

Precedentă

Perioada Curentă

Prevăzut Realizat

1 Cifra de afaceri

Prod.marfă fabricată 0.8750 0,8928 0,8941

2 Prod.marfă fabricată

Producţia exerciţiului 0,9195 0,9545 0,9444

3 Valoarea adăugată

Producţia exerciţiului 0,4712 0,4772 0,4777

Se constată că comparativ cu perioada precedentă pe baza indicatorilor previzionaţi, se asigură o creştere a valorii rapoartelor menţionate, ceea ce presupune că firma şi-a propus o scădere a stocurilor de producţie neterminată şi o

diminuare a ponderii cheltuielilor cu materialele, ceea ce înseamnă aspecte calitative ale activităţii firmei.

Valorile realizate sub nivelul prevăzut înseamnă că elementele respective care

diferenţiază aceşti indicatori valorici, au avut o evoluţie efectivă sub nivelul prevăzut în program pentru acea perioadă.

Spre deosebire de raportul static, raportul dinamic caracterizează evoluţia comparativă (cu ajutorul indicilor cu bază fixă) a indicatorilor valorici faţă de un anumit criteriu (de regulă perioada precedentă) valoarea lui fiind egală, mai mare

sau mai mică decât unitatea. Pe baza datelor din tabelul 2.1. situaţia raportului dinamic dintre indicatorii

valorici se prezintă astfel (tabelul 2.3.): Tabelul 2.3.

Nr. Crt.

Specificaţie Perioada

precedentă

Perioada curentă

Prevăzut Realizat

1 Cifra de afaceri 100 107,1 108,5

2 Producţia marfă fabricată 100 105,0 106,2

3 Producţia exerciţiului 100 101,1 103,4

4 Valoarea adăugată 100 102.4 104,8

5

Raportul dintre cifra de afaceri şi

producţia fabricată

IQ

ICA

1 1,0200 1,0216

6

Raportul dintre prod. fabricată şi

prod. exerciţiului

e

f

IQ

IQ

1 1,0385 1,0270

7

Raportul dintre valoarea adăugată şi producţia

exerciţiului

e

a

IQ

IQ

1 1,0128 1,0135

Raportul dinamic dintre indicatorii valorici conduce la concluzia că evoluaţia

faţă de perioada precedentă evidenţiază modificări favorabile ale ritmului

elementelor care-i diferenţiază.

33

2.3. Analiza cifrei de afaceri

Aşa după cum s-a menţionat cifra de afaceri este indicatorul care reprezintă însumarea veniturilor realizate din livrările de bunuri, executarea de lucrări şi

prestarea de servicii precum şi a altor venituri din exploatare într-o perioadă determinată.

În cifra de afaceri nu se includ veniturile financiare şi excepţionale. Acest

indicator este important pentru precizarea locului societăţii comerciale în sectorul de activitate, a poziţiei acesteia pe piaţă, a capacităţii de a lansa si dezvolta actiuni

profitabile. Analiza cifrei de afaceri vizează urmatoarele aspecte:

1.) Analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri.

2.) Analiza factorială a cifrei de afaceri. 3.) Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cerere.

4.) Metodele de determinare a cifrei de afaceri minime cu restricţii date şi respectiv probabile în funcţie de variabila timp.

5.) Reflectarea cifrei de afaceri în principalii indicatori economico - financiari ai

firmei.

2.3.1. Analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri

Analiza cifrei de afaceri a unei firme trebuie să dea răspuns la mai multe

întrebări cum ar fi: - care sunt sursele principale de venituri ale unei intreprinderi? - care este evoluţia lor in ultimii ani şi cât de stabile sunt?

- care este tendinţa acestor surse in viitorul apropiat? - cum sunt determinate veniturile şi care este modul lor de măsurare?

Pentru a-şi diminua riscurile sau a-şi reduce incertitudinile care apar pe anumite segmente de piaţă pe care activeaza, multe firme îsi diversifică structura veniturilor prin lărgirea ofertei de produse.

În analiza surselor de venituri este important să se plece de la caracterizarea intreprinderilor în funcţie de modul de operare respectiv dacă operează pe o singură

piaţă sau mai multe întrucât fiecare piaţă poate avea o evoluţie proprie distinctă, şi specifică, cu influenţe asupra rezultatelor obţinute de firmă.

Analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri urmăreşte evoluţia pe total şi

pe elementele componente faţă de perioada precedentă, precum şi modificările intervenite în structura cifrei de afaceri. De asemenea în analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri se precizează cauzele care au determinat evoluţia acestui

indicator şi modificările structurale, în vederea stabilirii măsurilor corespunzătoare pentru creşterea vânzărilor.

34

Se presupune următoarea situaţie a unei firme: Tabelul 2.4. (mii.lei)

Nr.

crt. Specificaţie

Perioada

precedentă

Perioada

curentă Indici Structuri %

Prev Real 1n

P

R

ev

R

Pr Prev Real

0 1 2 3 4 5 6 7 8

1. Venituri din act.

de bază 2900 2800 2700 93.1 96.4 35.9 34.2

2. Venituri din alte

activităţi 900 1200 1500 166.6 125.0 15.5 19.0

3.

Venituri din act.

neindustriale şi comerciale

1600 1900 2300 143.7 121.0 24.3 29.1

4. Venituri din prestaţiile de servicii

1700 1900 1400 82.3 73.7 24.3 17.7

5. Total venituri (CA)

7100 7800 7900 111.2 101.3 100.0 100

Pe baza datelor prezentate se poate explica evoluţia fiecărei categorii de venit,

ponderea acestora în cifra de afaceri, precum şi modificările intervenite în structura acesteia.

Analizând datele prezentate se constată că:

- veniturile totale au înregistrat creşteri sensibile atât faţă de perioada precedentă ( 111.2 %) cât şi faţă de prevăzut (101.3%) ;

- veniturile din activitatea de bază şi din prestările de servicii au înregistrat scăderi faţă de perioada precedentă şi faţă de prevăzut ;

- şi în structură veniturile din activitatea de bază şi din prestaţiile de servicii

sunt în scădere; - nerealizarea veniturilor din activitatea de bază este compensată de veniturile

din alte activitaţi şi veniturile din activităţi neindustriale şi comerciale.

Într-o asemenea situaţie trebuie precizate cauzele care au determinat scăderea în structură în special a veniturilor din activitatea de bază şi care, de

regulă, vizează: - supravegherea cererii şi dimensionarea corespunzătoare a producţiei; - nerealizarea producţiei prevăzute din diferite cauze;

- apariţia produselor de substituţie; - scăderea cererii solvabile a potenţialilor cumpărători; - utilitatea produselor fabricate;

- intensificarea concurenţei; etc. Concluzia finală este a aceea că evoluţia cifrei de afaceri se înscrie pe o linie

excendentă, intreprinderea dispunând de un potenţial care-i permite să-şi consolideze poziţia pe piată.

O asemenea analiză poate fi realizată până la nivelul produsului, grupelor de

produse sau categoriilor de activităţi, intreprinderea fiind interesată care dintre produsele sunt solicitate şi care este contribuţia lor la formarea veniturilor totale.

35

2.3.2. Analiza factorială a cifrei de afaceri

În afara analizei structurale şi comparative cu perioadele anterioare, cifra de

afaceri poate fi analizată şi din punct de vedere factorial, stabilindu-se astfel sistemul de factori care contribuie la modificarea ei.

Pentru analiza factorială a cifrei de afaceri se pot utiliza mai multe modele:

CA = pq

CA = N f

Q

CA

N

Qt

CA = N N

Mf

Qf

CA

Mf

Qf

Mf

Mf

'

'

CA = T x CA ⁄ h

CA= Ae Ac

CA sau

CA= Ac '

'

Mf

C

Mf

Mf

Ac

Mf

Ac

CA unde:

CA - cifra de afaceri;

q - cantitatea vândută; p - preţul mediu de vânzare ( exclusiv TVA) T - fondul total de timp (ore - om);

Cah - cifra de afaceri medie orară; Mf - valoarea medie a mijloacelor (activelor) fixe;

Mf′ - valoarea medie a mijloacelor fixe productive; N - numărul mediu de salariaţi; Qf - producţia marfă fabricată (se poate utiliza şi producţia exerciţiului);

Ae - valoarea medie a activelor de exploatare; Ac - valoarea medie a activelor corporale.

Pentru exemplificare, ne vom referi la două modele (unul multipicativ şi un altul care se pretează la analiza cifrei de afaceri la firmele mici şi mijlocii), restul

modelelor multiplicative pun în evidenţă aspecte privind legătura dintre cifra de afaceri ca efect şi factor care participă la formarea acestora - ca efort.

Factorii care influentează modificarea cifrei de afaceri sunt:

1.) numărul mediu de salariaţi; 2.) productivitatea muncii, din care :

a - influenţa gradului de înzestrare tehnică; b - influenţa ponderii mijloacelor fixe productive; c - influenţa randamentului mijloacelor fixe productive.

3.) gradul de valorificare a producţiei fabricate.

36

Exemplificarea metodologiei de analiză implică următoarele date : Tabelul (mii.)2.5

Nr. Crt.

Indicatori Simbol Prevăzut Realizat

1. Nr. mediu salariaţi N 810 825

2. Producţia marfă fabricată Qf 7500 8200

3. Cifra de afaceri CA 7800 7900

4. Productivitatea muncii (2⁄ 1) W 9,26 9,94

5. Grad de valorificare a producţiei fabricate (3/2) Qf

CA 1,0400 0,9634

6. Valoarea medie a activelor fixe, din care: productive

Mf Mf′

700 500

725 520

7. Ponderea activelor fixe productive (%) Mf

Mf ' 71 72

8. Grad de înzestrare tehnică N

Mf 0,87 0,88

9. Randamentul activelor fixe productive 'Mf

Qf 15,0 15,7

Modificarea cifrei de afaceri (7900 – 7800) cu 100 mii lei este influenţată de următorii factori:

1.) Numărul mediu de salariaţi:

leimiiQfo

CAo

No

QfoNoN 5,1440400,126,9150400,125,9)810825()(

1

2.) Productivitatea muncii :

leimiiQfo

CAo

No

Qfo

N

QfN .584040,1)26,994,9(825)(

1

1

1

a.) din care influenţa gradului de înzestrare tehnică :

leimiiQfo

CAo

oMf

Qfo

Mfo

oMf

No

Mfo

N

MfN .91040,11571,0)87,088,0(825

'

'

1

1

1

b.)influenţa ponderii mijloacelor fixe producive:

miileiQfo

CAo

oMf

Qfo

Mfo

oMf

Mf

Mf

N

MfN 113040,115)71,072,0(88,0825

')

''(

1

1

1

1

1

c.) influenţa randamentului mijloacelor fixe productive:

leimii

Qfo

CAo

oMf

Qfo

Mf

Qf

Mf

Mf

N

MfN .380040,1)7,150,15(72,088,0825

''

'

1

1

1

1

1

1

1

37

3.) Gradul de valorificare a producţiei fabricate:

leimii

Qfo

CAo

Qf

CA

N

QfN .6280400,19634,094,9825

1

1

1

1

1

În concluzie, deci influenţa factorilor asupra modificării cifrei de afaceri (100

mil. lei) se prezintă astfel: 1. Numărul mediu de salariaţi + 144 mii. lei. 2. Productivitatea muncii + 584 mii. lei.

- din care: a.) influenţa gradului de înzestrare tehnică +91 mii. lei;

b.) influenţa ponderii mijloacelor fixe productive + 113 mii. lei ; c.) influenţa randamentului mijloacelor fixe productive + 380 mii. lei.

3. Gradul de valorificare a producţiei - 628 mii. lei.

De menţionat că factorul productivităţii muncii a influenţat decisiv creşterea

cifrei de afaceri (584 mii. lei). Productivitatea muncii este efectul gradului de înzestrare tehnică, ponderii mijloacelor productive şi în special randamentului mijloacelor fixe productive.

O asemenea situaţie se apreciază ca fiind favorabilă, firma marindu-şi cota de piaţă şi în acelaşi timp, creând premisele necesare recuperării fondurilor necesare

investiţiilor realizate în perioada respectivă. Gradul de valorificare a producţiei fabricate a scăzut considerabil, influenţând

o scădere a cifrei de afaceri cu 628 mii. lei.

Acest lucru trebuie luat ca un semnal de alarmă de către conducere pentru înlăturarea cauzelor care au condus la asemenea situatii. Se impun măsuri urgente

de analiză a acestui factor deoarece influenţa nefavorabilă este destul de mare. Un alt model de analiză factorială a cifrei de afaceri, în special în cazul firmelor

mici şi mijlocii poate fi construit în raport cu cantităţile vândute (q) şi preţurile de vânzare (p).

În acest caz se foloseste modelul :

i

n

i

ipqCA

1

În consecinţă modificarea cifrei de afaceri faţă de o perioadă de bază de comparaţie are loc prin influenţa celor doi factori, respectiv:

- cantităţile vândute :

io

n

i

ioio

n

i

ipqpq

11

1

- preţurile de vânzare :

0

1

01

1

1 i

n

i

ii

n

i

ipqpq

În activitatea practică, cunoaşterea mărimii şi sensului influenţei celor doi

factori prezintă deosebită importanţă în formularea strategiei vânzărilor vizavi de firmele concurente. Totodata, mărimea cifrei de afaceri, prin sporirea cantităţilor de produse, poate constitui un aspect important în actul decizional al unor viitori

parteneri de afaceri. Din punct de vedere metodologic, trebuie menţionat faptul că factorul

cantităţile vândute conţine şi influenţa structurii fizice a producţiei vândute care

38

prin intermediul preţului diferenţiat pe produse acţioneaza asupra cifrei de afaceri. Dar această influenţă de structură poate fi determinată doar în cazul produselor omogene (exprimate în aceeaşi unitate de măsură).

În consecinţă relaţiile sunt: - influenţa volumului fizic (cantitate)

0

1

00

1

1 i

n

i

i

n

i

ipqpq

unde : 0

p - preţul mediu de vânzare

- influenţa structuri fizice a producţiei vândute :

0

1

10

1

1pqpq

n

i

ii

n

i

i

- influenţa preţurilor de vânzare :

0

1

11

1

1 i

n

i

ii

n

i

ipqpq

Pentru exemplificare luăm cazul unei societăţi comerciale care produce şi comercializează trei grupe de produse (tabelul 2.6.).

Tabelul 2.6

Nr. Crt.

Denumirea produsului

U.M. Cantitate Preţ unitar Valoare mii.lei

0q

1q 0

p 1

p 00pq

11pq

1. Produs A buc 5500 6000 30000 35000 165 210

2. Produs B buc 2000 1800 9000 10000 18 18

3. Produs C buc 1200 1000 13000 12000 15,6 12

4. Total grupa I buc 8700 8800 22828 27272 198,6 240

5. Grupa II to 11000 10000 26000 27000 286 270

6. Grupa III lei 1300 1500 330000 310000 429 465

7. TOTAL X X X X X 913,6 975

Pentru grupa I modificarea veniturilor de 41,4 mii. lei ( 240 – 198,6 ), se explică prin :

- influenţa cantităţii :

leimiipqpqio

n

i

io

n

i

.2,26,198828,228800

1

0

1

1

- influenţa structurii producţiei:

leimiipqpq

n

i

iio

n

i

i.4,88,2002,20922828880013000100090001800300006000

0

01

1

1

1

- influenţa preţurilor pe produse:

leimiipqpqi

n

i

ii

n

i

i.8,302,209240

0

1

11

1

1

Pe baza relaţiilor de compensare a influenţei factorilor asupra modificării

cifrei de afaceri se obţin următoarele rezultate : ( tabelul 2.7)

39

Tabelul 2.7.

Nr. Crt.

Grupa de produse

Modificarea cifrei

de afaceri ( mii. Lei)

Din care datorită influenţei

Cant. Structurii Preţului

1. Grupa I + 41,4 + 2,2 8,4 30,8

2. Grupa II - 16 - 26 - 10

3. Grupa III + 36 + 66 - -30

4. TOTAL 61,4 42,2 8,4 10,8

Comparativ cu perioada precedentă, cifra de afaceri a înregistrat o creştere

de 61,4 mii lei, la care cea mai mare contribuţie o are grupa I de produse (41,4 mii.

lei ) care au fost vândute la preţuri superioare celor din anul precedent. În grupa a II-a deşi preţul de vânzare a crescut faţă de perioada precedentă,

cifra de afaceri a scăzut ceea ce ar putea reprezenta şi o nesatisfacere a cererii. În grupa a III-a de produse, deşi s-a redus preţul de vânzare, cifra de afaceri

a înregistrat o sporire faţă de anul precedent, întrucât s-a vândut o cantitate mai

mare, asigurându-se astfel un profit suplimentar. În consecinţă, atenţia se va îndrepta spre grupa a II-a de produse care

impune măsuri pentru valorificarea rezervelor existente din intreprindere şi

asigurarea concordanţei dintre ofertă şi cerere.

2.3.3. Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi

cererea

Elementele principale care dimensionează volumul activităţii şi de care depinde mărimea cifrei de afaceri sunt : capacitatea de producţie, resursele

(materiale, umane şi financiare ) şi cererea de produse. Analiza capacităţii de producţie a unei intreprinderi prezintă un rol deosebit

de important, deoarece de nivelul producţiei depinde gradul de satisfacere a nevoilor

pieţei interne şi externe la produsele respective. În aceleasi timp de nivelul capacităţii de producţie depind în mare măsură rezultatele materiale şi financiare ale intreprinderii.

Între mărimea capacităţii de producţie şi eficienţa economică nu există o corelaţie liniară şi de aceea se impune găsirea unui anumit nivel al capacităţii de

producţie pentru care eforturile sunt minime şi rezultatele maxime. În stabilirea criteriilor de optimizare a capacităţilor de producţie se pleacă de

la definiţia acesteia. După cum se stie capacitatea de producţie indică producţia maximă ce poate fi realizată într-o perioadă de timp, de obicei un an, în condiţiile folosirii depline, intensive şi extensive, a capitalului fix din dotarea unităţii economice, a celui mai bun regim de lucru şi de organizare judicioasa a producţiei şi a muncii. Capacitatea de producţie depinde de caracteristica dimensională a sistemului tehnic pentru care se face calculul. Capacitatea de producţie se calculează cu ajutorul

relaţiei: TdUiKQ

unde : Q = capacitatea de producţie exrimată în unităţi naturale; k = caracteristica tehnica a utilajului ;

Ui = indicatorul de utilizare intensiva; Td = fondul de timp maxim disponibil al utilajului.

40

În cazul de faţă ne interesează nu capacitatea de producţie propriu-zisă, ci capacitatea optimă de producţie care este dată de acel nivel al capacităţii de producţie care să ducă la o eficienţă maximă şi o satisfacere totală a cererii de pe

piaţă internă şi externă. Cererea reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun sau serviciu pe care

consumatorul este dispus şi capabil din punct de vedere financiar să o cumpere.

Fiecare element poate constitui o restricţie în formularea şi aprecierea obietivelor pentru o anumită perioadă, dar şi un factor stimulator. De exemplu,

dacă există cerere, producatorul, pentru a castiga mai mult, va căuta să-şi sporească capacitatea de producţie. Dacă nu există cerere pentru un produs, şi nu se foloseşte integral capacitatea de care dispune, atunci va proceda la modificări în

structura producţiei în conformitate cu cererea. Desigur mecanismele de reglare sunt mult mai complexe, luându-se în

considerare, natura activităţii, specificul fiecărei ramuri de producţie, acţiunea factorilor social politici, preţul, etc.

Urmărind un asemenea proces, la un moment dat fiecare producător se află

într-o anumită situaţie ceea ce priveşte concordanţa dintre posibilităţile sale de producţie şi cererea solvabilă. Ignorarea unui asemenea aspect are efecte pe termen lung, care pot să conducă chiar la falimentul firmei.

De aceea în analiza cifrei de afaceri, din activitatea de bază, în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cerere, se are în vedere tocmai măsura în care prin

deciziile luate s-a asigurat o asemenea concordanţă care să valorifice într-o proporţie corespunzătoare potenţialul productiv al intreprinderii.

Concluziile desprinse constituie informaţii de fundamentare a previziunilor

pentru perioadele următoare, precum şi a programelor pe termen lung, referitoare la politica de investiţii.

Metodologic analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cererea este prezentată în tabelul 2.8.

Tabelul 2.8 (mii. Lei)

Nr. Crt.

Indicatori

Perioada precedentă Perioada curentă

IV-3 IV-2 IV-1 Media

anuală Prev Real

0 1 2 3 4 5 6 7

1. Capacitatea de productie 5000 4800 5200 5000 5500 5500

2. Productia fabricata 3500 3600 4000 3700 5225 5200

3. Cifra de afaceri 3700 3900 4100 3900 5300 5400

4. Cererea estimata la

inceputul perioadei 5000 5400 5100 5500 5500 5400

5.

Gradul de valorificare a

capacitatii de prod. 2%*100 (%)

70 75 77 74 95 95

6.

Gradul de satisfacere a

cererii (%) ¾ *100

74 72 80 71 96 98

7. Gradul de valorificare a productiei (%)

3/2 *100

10,5 1,08 1,02 10,5 1,01 1,03

Din analiza datelor din tabelul 2.8 rezulta următoarele concluzii :

a) Gradul de folosire a capacităţii de producţie pune în evidenţă, pe lângă rezultate bune în special în perioada curentă şi existenţa unor rezerve (perioada

precedentă) care pot contribui la sporirea producţiei fără investiţii suplimentare.

41

b) Realizările din perioadele precedente, media acestora, precum şi cele din perioada curentă atestă faptul că cererea nu a fost satisfăcută ceea ce înseamnă că piaţa nu constituie o restricţie în creşterea volumului preoducţiei, ci

dimpotrivă, un factor de stimulare. Creşterea gradului de satisfacere a firmei în perioada curentă faţă de perioada precedentă constituie o situaţie favorabilă pentru activitatea firmei.

c) În fine, gradul de valorificare a producţiei supraunitar ne duce la concluzia că, intreprinderea s-a preocupat pentru reducerea imobilizărilor în stocurile de

produse finite. În activitatea de conducere, cât şi în diagnosticul necesar evaluării

intreprinderii, trebuie să se faca estimări asupra evoluţiei cifrei de afaceri, iar pe

baza acestuia şi a celorlaţi indicatori. De aceea în fundamentarea cifrei de afaceri şi a programului de producţie

trebuie avut în vedere piaţa şi concurenţa. Trebuie facută o estimare a pieţei actuale şi potenţiale a intreprinderii şi a locului ei pe piaţă.

Astfel în legătură cu piaţa se va face o analiză cantitativă, pentru a încerca

posibilitatea de absorţie a produselor, pe care le produce intreprinderea, precum şi o analiză calitativă, care are drept scop cunoaşterea gusturilor, nevoilor şi

comportamentul consumatorilor faţă de produsele intreprinerii. De asemenea, este importantă în această analiză, segmentarea pieţei, întrucât

nu este suficientă numai o apreciere generală, fără a ţine seama de concurenţa

pieţei proprii în funcţie de consumatori. În acest scop se folosesc indicatorii :

- cota de piaţă; - coeficientul fidelităţii ; - rata de atracţie.

a.) Cota de piaţă este un indicator care dă posibilitatea aprecierii poziţiei concurenţiale a agentului economic. Indicatorul exprimă ponderea deţinută de o intreprindere sau de un produs în cadrul pieţei de referintă.

Cota de piaţă (CP) se stabilieşte ca raport între vânzările proprii (VP) şi totalul vânzărilor din respectivul produs (V).

V

VPCP

Creşterea cotei-părti din piaţă exprima dinamismul agentului economic în promovarea produselor şi atragerea consumatorilor, creştere măsurată prin indicele cotei de piaţă (Icp).

100

0

1

CP

CPI

CP

Unde: - i

CP - cota de piata in perioada comparata;

- 0

CP - cota de piata in perioada de referinta.

Pentru prezentarea metodologiei de analiza ne folosim de urmatoarele date:

42

Tabelul 2.9

Nr.

crt.

Piaţa de

desfacere

Vânzări proprii

(mii. lei)

Vânzări totale (mii.

(MiiLei)

Cota de piaţă

%

Structura

vânzărilor Indicele

cotei de

piaţă Prev Real Prev Real Prev Real Prev Real

1 Zona I 5300 5500 44000 51000 12,0 10,7 15 16 0,91

2 Zona II 12000 14000 77000 90000 15,6 15,5 27 28 0,94

3 Zona III 2900 3200 25000 22000 11,6 14,5 9 7 1,36

4 Zona IV 23000 21000 103000 104000 22,3 20,2 35 33 0,91

5 Zona V 15000 21000 42000 52000 35,7 40,3 14 16 1,14

6 Total piaţă

internă 58200 64700 291000 319000 20 20,28 100 100 5,26

Rezultă ca vânzările proprii au crescut cu 6500 mii.lei

din care:

1.) influenta vanzarilor totale:

leimiiCPoVoV .5600100

20291000319000

1

2.) influenţa structurii vânzărilor pe pieţe de desfacere:

leimiiCPoCPV

.3,542100

)0,2017,20(319000

100

)'(1

unde:

100

1'

1

1

io

N

I

icgCP

unde: CP′ = cota de piaţă recalculată,

1ig = structura vânzărilor din perioada realizată,

ioc = cota de piaţă în perioada de bază

CP′= 1,92 +4,37 + 0,81+ 7,36+ 5,71= 20,17

3.) influenţa cotelor de piaţă:

leimiiCPCP

V .351100

)17,2028,20(319000

100

)'(1

1

Concluziile care se desprind din calculele efectuate atestă faptul că toţi

factorii au influenţat în mod pozitiv, dar în special creşterea vânzărilor totale ceea ce

semnifică o sporire a cererii solvabile, context în care firma a putut să-şi mărească volumul vânzărilor proprii.

Indicele cotei de piaţă este favorabil în special la zona a III-a şi a V-a. În acest sens în procesul de penetrare a intreprinderii pe fiecare zona în

parte, piaţa produsului trebuie analizată şi explicată în funcţie de o multitudine de

criterii cum ar fi: - conjuncturale( economice, politice, sociale, monetare, etc.); - demografice( evolutia natalitatii si structurii de varsta a populatiei);

- social- economice( veniturile prezinta importanta pentru piata bunurilor de lux).

b.) Coeficientul fidelităţii este un indicator care oferă o dimensiune a constantei cumpărătorilor. El reflectă constanta cumpărătorilor pentru firmă şi produsele acesteia, fiind o consecinţă a satisfacerii acesteia. Indicatorul

43

reprezintă procentul de consumatori care au achiziţionat produsul în perioadele anterioare si continua sa-l cumpere si in prezent.

c.) Rata de atracţie este un indicator al extensiei pieţei şi reflectă proporţia

cumpărătorilor care au abandonat achiziţionarea produselor de la firmele concurente şi au optat pentru produsele firmei analizate.

În afara acestor indicatori, care dau o masură a eficienţelor strategiilor manageriale aplicate, alte efecte se manifestă prin efecte mai dificil de cuantificant cum ar fi:

- creşterea prestigiului firmei; - pătrunderea mărcii „ produselor/ firmei” în constiinţa publicului

consumatorilor, etc. În final şi aceste aspecte se regăsesc în îmbunătăţirea poziţiei societăţii pe

piaţă.

2.3.4. Metode de determinare a cifrei de afaceri minime probabile cu

restricţii date

O problema importantă o reprezintă determinarea cifrei minime de afaceri,

care să asigure existenţa şi supravieţuirea intreprinderii adică profitul să fie egal cu zero:

FqcvCAmin

unde:

minCA = cifra de afaceri minimă

qcv = suma totală a cheltuielilor variabile

F = suma totală a cheltuielilor fixe.

Relaţia de mai sus poate fi scrisă şi sub forma:

CA

qcv

FCA

1

min

Se ştie că cheltuielile variabile sunt direct proporţionale cu nivelul producţiei

(materiile prime şi materialele directe, salariile personalului direct productiv, etc.). Cheltuielile fixe independente de volumul producţiei sunt angajate în scopul

funcţionării normale a intreprinderii, fiind plătite chiar în absenţa cifrei de afaceri

(electricitate, chirii, întreţinere, personal administrativ, cheltuieli cu amortizarea, etc.).

Această grupare trebuie abordată prin prisma timpului, deoarece pe termen lung toate cheltuielile sunt considerate variabile şi numai pe termen scurt unele sunt variabile şi altele fixe.

Pentru exemplificarea se consideră urmatoarea situaţie: - suma cheltuielilor fixe = 120 mii.lei

- totalul cheltuielilor variabile = 1275 mii.lei - cifra de afaceri = 1500 mii.lei.

leimiiCA .80085,01

120

1500

12751

140min

44

Prin cifra de afaceri realizată intreprinderea are un interval de siguranţă (Is) destul de bun.

%6,461001500

80011001

min

real

sCA

CAI

Verificarea calculului privind cifra de afaceri minimă, se face astfel:

- costuri variabile = leimii .6801500

1275800

- costuri fixe = 120 mii.lei TOTAL = 800 mii.lei

Un alt aspect se referă la momentul în care se realizează adică a câtea zi din

an. În acest caz se procedează astfel: - cifra de afaceri minima = 800 mii.lei - cifra de afaceri realizata = 1500 mii.lei

zileCA

CACA

zile195365

1500

800365

min

)min(

Deci cifra de afaceri minime ( 800 mii.lei) se va realiza în a 195 - a zi din an.

În cazul unei intreprinderi care produce şi comercializează un singur produs, cantitatea minimă care trebuie fabricată din produsul respectiv se calculează pe

baza relaţiei: cvp

fq

unde: q= cantitatea minima din produsul respectiv;

f= cheltuielile fixe totale; cv= cheltuielile variabile pe produs;

p= pretul de vanzare al produsului.

Exemplu: - pretul de vanzare = 10000 lei/ buc;

- costul variabil unitar = 4000 lei/ buc; - cheltuieli fixe totale = 4800 mii lei.

bucatiq 80006000

48000000

400010000

48000000

Dacă se comercializează 8 000 bucăţi se recuperează toate cheltuielile,

respectiv: - cheltuieli variabile = 8000* 4000 = 32 000 000 lei - cheltuieli fixe = 48 000 000 lei

TOTAL 80 000 000 lei

Aceasta înseamnă: 8000 buc * 10 000 lei preţ de vânzare/buc. Dacă se fabrică şi comercializează mai multe produse se parcurg următoarele

etape:

45

Tabelul 2.10

Nr. Crt.

Produs Cantit.

kg Structura

%

Pret de

vanzare lei / kg

Cost variabil lei / kg

Cheltuieli fixe

1. A 900 18 3000 2000 X

2. B 2000 40 6000 3500 X

3. C 2100 42 2000 1500 X

4. TOTAL 5000 100 3402 2390 4500000

a.) Determinarea preţului de vânzare mediu:

A = 3000* 0,18 = 540 lei B = 6000 * 0,40 = 2400 lei

C = 2000 * 0,42 = 840 lei TOTAL = 3780 lei

b.) Determinarea costului variabil mediu: A = 2000 * 0,18 = 360 lei

B = 3500 * 0,40 = 1400 lei C = 1500 * 0,42 = 630 lei

TOTAL = 2390 lei c.) Determinarea cantităţii văndute:

kgvp

F41,3237

23903780

4500000

d.) Determinarea structurii vânzărilor pe produse:

A = 3237,41 * 0,18 = 582,73 kg B = 3237,41 * 0,40 = 1294,96 kg C = 3237,41 * 0,42 = 1359,71 kg

TOTAL = 3237,41 kg

e.)Verificarea calculelor Tabelul 2.11

Nr.

crt. Produs

Cantitate

Kg

Preţ de

vânzare mii lei

Total vânzări

mii lei

Cost

variabil lei

Total cost

variabil mii lei

Total

chelt. fixe

1. A 582,73 3000 1748 2000 1165 X

2. B 1294,96 6000 7770 3500 4532 X

3. C 1359,71 2000 2719 1500 2040 X

4. TOTAL 3237,41 x 12237 x 7737 4500

Orice intreprindere trebuie să realizeze un anumit profit, care poate să fie mai

mare decât cel realizat în perioada precedentă, sau faţă de procentul mediu de dobândă.

În acelaşi timp nivelul profitului distribuit ca dividende asociaţilor este diferit faţă de perioada precedentă, sau a crescut într-un ritm superior sau cel puţin egal cu ritmul inflaţiei, şi rata dividendelor este diferită de rata dobanzilor practicată pe

piaţa bancară. De aici rezultă necesitatea determinării unei cifre de afaceri minime

46

cu luarea în considerare a unor restricţii, respectiv rata dividendelor să fie egală cu rata dobânzii la un nivel dat al ratei costurilor.

Exemplu: O societate pe acţiuni are un capital de 2000 mii.lei, iar rata medie a dobânzii

este de 20%, rentabilitatea costurilor din perioada curentă este de 15%. Care este

mărimea minimă a cifrei de afaceri care să asigure un dividend egal cu dobânda? Pentru a determina cifra de afaceri minimă se parcurg urmatoarele etape:

a. stabilirea sumei dividendelor care trebuie platită acţionarilor:

leimiidkDs

.4002,0*2000*

unde: s

k capitalul social

d – procentul de dobândă.

b. întrucât această sumă a dividendelor se suportă din profitul net, se impune o determinare a mărimii acestuia.

leimiiDcf

cfDP

n.1052400

62100

62400

100

unde: n

P - profit net

cf- procentul profitului care rămâne la dispoziţia intreprinderii

c. pornind da la relaţia de determinare a profitului net, se stabileşte mărimea profitului brut

leimiiPci

ciPP

nnb.16981052

38100

381052

100

unde: ci- cota de impozit pe profit.

d. avand în vedere ca 100

qc

PR

b

e

unde: e

R - rata rentabilităţii costurilor rezultă că:

leimiiR

Pqc

c

c.11320

15,0

1698

e. pornind de la relaţia de determinare a profitului brut: qcqpPb

rezultă că:

qcPqpb

, deci

leimiiqp .13018113201698

qpCA

47

Cifra de afaceri minimă în cazul restricţiilor impuse în acest exemplu este de 13018 mii lei.

2.3.5. Reflectarea cifrei de afaceri in principalii indicatori economico-

financiari ai intreprinderilor

Creşterea sau descreşterea cifrei de afaceri se reflectă în mod favorabil (nefavorabil) asupra următorilor indicatori sintetici, prin care se caracterizeaza performanţele economico-financiare ale intreprinderii.

a.) profitul brut:

VO

RCACA01

unde: vo

R - rentabilitatea la 1 leu cifră de afaceri

b.) rata rentabilităţii economice a activului:

100

1

01

A

RCACAvo

c.) rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent:

100

01

kp

RCACAvo ,

unde: kp- capital permanent d.) viteza de rotaţie a activelor circulante:

01CA

TA

CA

TAcoco

unde: c

A - active circulante

T - timp.

e.) eficienţa mijloacelor fixe ( cifra de afaceri la 1000 lei mijloace fixe):

1000

1

1

Mf

CAoCA

unde: Mf- mijloace fixe

f.) eficienţa activelor de exploatare:

1000

1

1

Ac

CAoCA

unde: Ac- active de exploatare

g.) eficienta muncii caracterizate pe baza profitului pe un salariat:

1000

1

1

N

RVoCAoCA

unde: N- nr. de salariaţi

48

h.) valoarea adăugată aferentă cifrei de afaceri:

01

CAoCA

unde: 0

- valoarea adăugată la un leu cifră de afaceri.

2.4. Analiza valorii adăugate Prin conţinutul ei, valoarea adăugată exprimă valoarea nou creată într-o

anumită perioadă, prin activitate productivă îndeplinind astfel anumite funcţii cum sunt: - cuantificarea valorii nou create într-un anumit interval de timp.

- stimularea unitaţilor industriale pentru reducerea sistematică a cheltuielilor materiale de producţie - baza pentru determinarea unor indicatori de eficienţă economică

- criterii pentru corelarea cu alţi indicatori În analiza economico-financiară, valoarea adaugată prezintă interes în primul

rând cu indicator de performanţă economico-financiară, iar în al doilea rând în sistemul fiscalitaţii.

Pentru stabilirea mărimii valorii adăugate (Qa) se pot folosi două metode:

a) metoda de producţie sau sintetică potrivit căreia din producţia exerciţiului (Qe) se scot consumurile intermediare (M):

Qa = Qe - M

În cazul în care întreprinderea desfăşoară o activitate de comerţ, valoarea adăugată totală se determina însumând diferenţa dintre valoarea producţiei

exerciţiului şi consumurilor intermediare, cu valoarea marjei comerciale. b) metoda de repartiţie sau analitică care constă în însumarea elementelor ce compun valoarea adăugată şi anume: cheltuielile cu personalul salariat, impozite şi

taxe, amortizarea şi profitul. Analiza valorii adăugate urmăreşte stabilirea gradului de realizare a nivelului

prevăzut, explicarea modificării absolute şi a schimbărilor intervenite în structura pe elemente precum şi direcţiile în care trebuie să se acţioneze în viitor în vederea sporirii acesteia.

În activitatea practică de analiză trebuie să se acorde o deosebită atenţie

elementelor pe seama cărora are loc modificarea faţă de prevederi (sau alt criteriu)

a valorii adăugate. Astfel se consideră ca fiind o evoluţie normală atunci când elementele care reprezintă o cheltuială pentru întreprindere să înregistreze ritmuri inferioare faţă de celelalte elemente.

Analiza valorii adăugate prezintă importanţa întrucât ea furnizează informaţii cu privire la performanţele întreprinderii faţa de perioadele precedente, faţă de

nivelul prevăzut precum şi comparativ cu performanţele firmelor concurente. Pentru exemplificare se folosesc următoarele date: (tabelul 2.1.2.)

49

Tabelul 2.1.2 (mii. lei)

Nr. crt. Indicatorii

Perioada

curentă

Structura valorii

adăugate %

%

Prevăzut Realizat Prevăzut Realizt

1. Cheltuieli cu salariile 400 450 26,6 28,1 + 50 112,5

2. C.A.S. 92 104 6,2 3,5 + 12 113,0

3. Cheltuieli cu protecţii sociale 40 45 2,6 2,8 + 5 112,5

4. Total cheltuieli cu personalul 532 599 35,4 37,4 + 67 112,5

5. Amortizarea 250 271 16,6 16,9 21 108,4

6. Alte elemente de natură a valorii

adăugate 38 40 2,6 2,5 2 105,2

7. Rezultatul exploatării 680 690 45,4 43,2 10 101,5

8. Valoarea adăugată 1500 1600 100 100 100 106,7

Se constată o sporire a valorii adăugate cu 100 mii lei respectiv 6,7% fapt ce se apreciază în general ca o situaţie favorabilă, deoarece s-a obţinut în cea mai mare măsură pe seama exploatării.

Din punct de vedere structural sporirea valorii adăugate se explica astfel: -cheltuielile salariale au înregistrat o creştere atăt cu mărime absolută cât şi

ca pondere, contribuind la creşterea valorii adăugate cu 67 mii lei. Situaţia se apreciază ca normală dacă indicele cheltuielilor salariale este inferior indicelui valorii productiei (Is<IQe)

-amortizarea a crescut ca urmare a sporirii valorii medii a activelor şi a modificăriilor intervenite în structura acestuia. Un asemenea fenomen trebuie sa aibă loc în condiţiile în care indicele cheltuielilor cu amortizarea este inferior

indicelui producţiei exerciţiului (IA<IQe) fapt ce se reflecta in diminuarea cheltuielilor cu amortizarea la un leu producţie a exerciţiului.

Rezultatul exploatării (profitul brut) a avut şi el o contribuţie la sporirea valorii adăugate înregistrând o creştere de 10 mii lei, respectiv 1,5%.

2.4.1 Analiza statică şi dinamică a valorii adăugate

Raportul dintre producţia exerciţiului şi valoarea adăugată se poate analiza din punct de vedere static şi dinamic.

Raportul static (Rs) reflectă în general ponderea valorii adăugate (Qa) în valoarea productiei exerciţiul (Qe);

Rs = Qe

Qax 100

Valoarea indicatorului este întodeauna mai mică decat 100. Cu cât raportul

static are valori care se apropie de nivelul maxim (100%) cu atăt se va aprecia mai favorabilă activitatea desfaşurată. Aceasta înseamnă obţinerea unei valori mai mari

a producţiei exerciţiului cu un consum din ce in ce mai mic de materii prime şi materiale, combustibilul , energia, apa, aburul etc.

Raportul dinamic (Rd) evidenţiază prin comparaţie, situaţia ritmului de creştere a valorii adăugate faţă de ritmul de sporire a producţiei exerciţiului. El se

stabileşte astfel:

50

Rd = 100IQe

IQa

în care: IQa = Indicele de realizare a valorii adăugate.

IQe = Indicele de îndeplinire a producţiei exerciţiului. Raportul dinamic poate înregistra în practică una din urmatoarele valori:

a) Rd >100 – ceea ce reprezintă o creştere mai rapidă a valorii adăugate comparativ cu producţia exerciţiului. Acest lucru arată cum se reduc, în mod relativ

cheltuielile materiale de producţie ceea ce reprezintă o activitate eficientă a întreprinderii. b) Rd = 100. În această situaţie ritmul de creştere al valorii adăugate este

identic cu cel al producţiei exerciţiului. Fenomenul reflectă un oarecare conservatorism pe linia reducerii cheltuielilor materiale. Aceste cheltuieli cresc sau

scad în mod direct proporţional cu modificarea valorii adăugate. c) Rd < 100 - fapt ce evidenţiaza în general, o situaţie negativă. Ritmul de

creştere a producţiei exerciţiului, este mai mare decât cel al valorii adăugate;

cheltuielile materiale de producţie cresc, eficienţa întregii activitaţi economice este în scădere. Când se constată o asemenea stare de fapt se cere adoptarea de măsuri urgente menite a schimba raportul între ritmurile modificărilor indicatorilor valorii

adăugate şi a producţiei exerciţiului. Pe baza valorii adăugate şi a elementelor sale structurale pot fi construiţi

anumiţi indicatori, cum ar fi:

-

-

-

Dacă primul indicator are o valoare care tinde spre unitate, înseamnă că în

întreprindere există un grad ridicat de integrare. Pentru a aprecia eficienţa integrării, indicatorul trebuie corelat cu rata cheltuielilor totale, cu rata rentabilităţii şi cu profitul.

În acest context se poate aprecia dacă este eficient sau nu să se acţioneze în direcţia sporirii gradului de integrare pe verticală. Mărimea şi evoluţia celorlalţi indicatori furnizează informaţii cu privire la

situaţia rentabilitaţii potenţiale proprii, element important în strategiile de retehnologizare şi de modernizare a intreprinderii (în acest scop în activitatea

practică se iau în considerare şi informaţiile asupra situaţiei firmelor concurente.)

2.4.2. Analiza factorială a valorii adăugate

Un alt aspect al studierii valorii adăugate se referă la analiza factorială, care permite punerea în evidenţa a factorilor care au determinat modificarea acesteia,

precum şi direcţiile în care trebuie să se acţioneze în viitor. Modelul utilizat pentru analiza factorială a valorii adăugate este următorul:

gradul de integrare pe verticală = Valoarea adăugată

Cifra de afaceri

contribuţia factorului uman la formarea valorii adăugate

= Salarii + cheltuieli aferente

Valoarea adăugată

aportul activelor fixe = Amortizarea aferentă perioadei

Valoarea adăugată

51

QeQe

MQeQa 1

unde: Qe = valoarea producţiei exerciţiului.

M = cheltuielile cu materialele aferente producţiei exerciţiului. = valoarea adăugată ce revine la 1 leu producţiei a exerciţiului.

Pornind de la acest model se poate prezenta sintetic sitemului de factori care

influenţează modificarea valorii adăugate. fig. 4. N

T

Qe t

Wh Qa

i

g

i

Fig.4. Schema factorilor care explică modificarea valorii adăugate unde: T – fondul de timp de muncă (ore)

N - numărul mediu de salariaţi. t - numărul mediu de ore pe salariat.

wh- productibilitatea medie orară. gi – structura producţiei exerciţiului. Y - valoarea medie adăugată la 1 leu producţiei a exerciţiului.

Yi – valoarea adăugată la 1 leu producţiei pe produs. Pentru exemplificarea metodelor de analiză se folosesc următoarele date (tabelul

2.1.3) Tabelul 2.13. (mii. lei)

Nr. crt.

Indicator Prevăzut Realizat %

1. Valoarea producţiei exerciţiului 3400 3600 105,8

2. Cheluielile cu materialele

(consumate de la terţi) 1900 2000 105,3

3. Numărul mediu de salariaţi(pers.) 750 745 99,3

4. Fond de timp de muncă (rând 3 x rând 5) ore om

1.365.500 1.345.470 98,5

5. Număr mediu ore/salariat ore 1818 1806 99,3

6. Productibilitatea medie orară

rând 1 / rând 4 (lei) 2490 2675 107,4

7. Valoarea medie adăugată la un leu

producţie (lei) rând 9 / rând 1 0,470 0,458 97,4

8. Valoarea medie adăugată recalculată la 1 leu producţie

X 0,444 X

9. Valoarea adăugată 1600 1650 103,1

52

Sporirea valorii adăugate cu 50 mii lei se explică prin influenţa următorilor

factori:

1. Influenţa valorii exerciţiului :

001

QeQe = (3600 – 3400) x 0,470 = + 94 mii. lei din care datorită.

1.1 Influenţa modificării fondului de timp de muncă:

0001

WhTT = (1.365.500 –1.345.470) x 2490 x 0,470 = - 23 mii. lei

din care:

1.1.1.numărului mediu de salariaţi

00001

WhtNN (745 – 750) x 1818 x 2490 – 0,470 = - 12 mii. lei

1.1.2. numărul mediu de ore /salariat

00011

WhttN = 745x (1806 – 1818) x 2490 x 0,470 = - 11mii. lei

1.2. influenţa productivităţii medii orare

0011

WhWhT 1.345.470 (2675 – 2490) x 0,470 = +117 mii. lei.

2.influenţa valorii adăugate ce revine la 1 leu producţie a exerciţiului.

011

Qe = 3600 (0,458 – 0,470) = - 44 mii. lei

din care datorită:

2.1.Structurii producţiei exerciţiului

01

Qe = 3600 (0,409 – 0,470) = - 220 mii. lei

2.2. Valorii adăugate ce revine la 1 leu producţie a exerciţiului pe produs

11

Qe = 3600 (0,458 – 0,409) = +176 mii. lei

53

Sintetizând sistemul factorial al modificării valorii adăugate se prezintă astfel: 12N mii lei

23T mii lei

11 t miilei

94Qe mii lei

117Wh mii lei

50Qa mii lei

94gi mii lei

44 miilei

50i

mii lei

Rezultă că sporul valorii adăugate este efectul sporirii volumului productiei exercitiului (94 mii. lei). Astfel producţia exerciţiului ca factor exclusiv a contribuit în exclusivitate la

sporirea valorii adăugate Influenţa favorabilă a producţiei care s-a datorat creşterii productivităţii

muncii (cu 117 mii ) i. lei) reflectă aspectul calitativ al folosirii potenţialului uman, sesizează şi existenţa unor rezerve neutilizate din punct de vedere al folosirii timpului de lucru.(o reducere

a valorii adăugate cu 23 mii. lei). În ceea ce priveşte influenţa nefavorabilă a scăderii valorii adăugate ce revine la 1 leu producţie a exercitiului (cu 44 mii. lei); se constată că efectul negativ se

datorează în întregime structurii producţiei ca urmare a creşterii ponderii produselor cu o valoare adăugata ce revine la 1 leu producţiei mai mică decât

media, iar valoarea adăugată ce revine la1 leu producţie pe produs a avut o influenţă favorabilă. Din analiza factorială a valorii adăugate rezultă că direcţiile principale de

acţiune, în vederea sporirii acesteia sunt: - creşterea cantităţii de produse fabricate

- utilizarea maximă a capacităţilor de producţie - îmbunătăţirea structurii sortimentale a produselor - ridicarea calitătii produselor

- utilizarea raţională a forţei de muncă - creşterea productivităţii muncii - reducerea consumului de materii prime şi materiale

- reducerea consumului de combustibil şi energie - reducerea consumului cu amortizarea fondurilor fixe pe produs.

Pentru analiza factorială a valorii adăugate se mai pot utiliza şi alte modele care surprind aspecte legate de utilizarea potenţialului uman, potenţialului tehnic, randamentul mijloacelor fixe, structura lor etc; şi reflectarea acestora în mărimea

valorii adăugate. Ca modele multiplicative, pentru analiza factorială a valorii adăugate, pot fi folosite:

whTQ

Q

T

QTQ

e

ae

a

54

RgMfQ

Q

fM

Q

Mf

fMMfQ

e

ae

a

e

ae

aQ

Q

Ac

Q

Ae

AcAeQ

unde: T = fondul de timp de muncă

Y = valoatrea medie adăugată la 1leu producţie a exerciţiului

Wh = productivitate medie orară

Mf = valoarea medie a activelor fixe M f = valoarea medie a activelor fixe productive

Ae = active de exploatare Ac = active circulante

g = ponderea activelor fixe productive în totalul activelor fixe R = randamentul mediu al activelor fixe

Aceste modele multiplicative oferă posibilitatea evidenţierii unor rezerve

existente în întreprindere, care mobilizate în perioada următoare, pot determina

sporirea valorii adăugate.

2.4.3. Reflectarea modificării valorii adăugate în principalii indicatori

economico-financiari ai întreprinderii

a) Profitul

001

PrQaaQ ; unde 0

0

0Pr

Qa

P

b) rata rentabilităţii economice a activului

1000

Pr

1

001

A

QaQa

c) rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent

100

Pr

1

001

Kp

QaQa

d) eficienţa muncii

1000

Pr

1

001

N

QaQa

e) eficienţa activelor din exploatare

10001000

1

0

1

1

Ae

Qa

Ae

Qa

55

f) eficienţa activelor fixe

10001000

1

0

1

1

Mf

Qa

Mf

Qa

2.5.Analiza producţiei fizice Producţia fizică reprezintă producţia industrială exprimată în unităţi naturale

sau natural convenţionale.

După cum se cunoaşte, volumul activităţii de producţie industrială la nivelul întreprinderilor; se măsoară prin indicatori fizici pe produse.

Indicatorii fizici, după cum se ştie au avantajul că oglindesc fidel activitatea de producţie întrucât nu sunt afectaţi de calculul valoric prin intermediul preţurilor.

Realizarea productiei fizice pe total şi pe fiecare sortiment (produs sau grupă

de produse) reprezintă o cerinţă fundamentală pentru buna funţionare a mecanismului economico-financiar în cadrul unităţilor economice şi la nivelul

economiei naţionale, pentru că astfel se realizează şi se pun în circulaţie valorile de întrebuinţare necesare consumului productiv şi individual.

Se ştie că realizarea întocmai a prevederilor producţiei fizice permite livrarea

la termen a produselor către beneficiari, potrivit comenzilor şi contractelor imediate ferind astfel întreprinderea de efectuare unor cheltuieli neeconomicoase, cum sunt plăţile datorate pentru nerespectarea clauzelor contractuale.

Sarcina analizei realizării producţiei fizice pe total şi sortimente şi a structurii producţiei are ca obiectiv evidenţierea condiţiilor în care prevederile s-au realizat nu

numai global şi valoric ci şi din punctul de vedere al producţiei fizice, pe fiecare sortiment şi respectarea acelei structuri care să permită orientarea activităţii întreprinderii spre obţinerea unei eficienţe economice maxime.

În general, tehnica de analiză este asemănătoare cu cea utilizată la urmărirea indicatorilor exprimaţi valoric. Astfel, se face o apreciere de ansamblu a nivelului

realizărilor cu ajutorul procedeului comparaţie, faţă de plan sau în dinamică, apoi se stabileşte influenţa elementelor componente care au determinat modificarea în sens pozitiv sau negativ (analiza structurală). În continuare se cercetează cauzele

care au generat situaţia favorabilă sau nefavorabilă, menţiondu-se doar principalele direcţii de acţionare, întrucât aprofundarea raporturilor de cauzalitate până la nivelul factorilor de producţie face obiectul unor capitole ulterioare.

Analiza cuprinde în sfera acestei cercetări, trei aspecte: - analiza îndeplinirii planului producţiei fizice pe total şi pe sortimente.

- analiza structurii producţiei. - analiza operativă a realizării programului de fabricaţie.

2.5.1 Analiza realizării programului de producţie pe total şi sortimente.

Această analiză constă în examinarea îndeplinirii programului de producţie fizică pe total şi pe fiecare sortiment în parte în vederea stabilirii concordanţei între îndeplinirea medie pe total şi a fiecărui sortiment în parte din nomenclatorul

producţiei. O asemenea analiză poate sesiza numeroase aspecte economice printre care:

- dacă la rezultatul global al îndeplinirii programului valoric al producţiei a participat în acelaşi sens toate sortimentele prevăzute a se fabrica sau dacă

56

îndeplinirea globală a fost rezultatul unor compensări, între depăşiri ale programului la unele sortimente şi nerealizări la alte sortimente. - dacă în întreprindere s-a manifestat tendinţa de a depăşi programul de

productie pe seama sortimentelor cu o valoare mai mare, cu un volum de muncă redus, cu norme de muncă mai uşor de îndeplinit, cu o rentabilitate mai ridicată în detrimentul unor sortimente cu o valoare mai mică şi o rentabilitate mai scăzută

dar absolut necesare pe piaţă. - dacă întreprinderea a fabricat produse care nu sunt cuprinse în programul de

producţie, în locul celor care au fost programate sau care nu au desfacere asigurată. Pentru analiza îndeplinirii producţiei fizice pe total şi sortimente se folosesc

următoarele procedee: - indicii individuali de îndeplinire a programului de producţie

- coeficientul mediu de sortiment -coeficientul de nomenclatură

a.) Indicii individuali de îndeplinire a programului de producţie

Utilizarea indicilor individuali de realizare a programului de producţie permit

atestarea unei stuaţii date răspunzând la întrebarea dacă în perioada analizată întreprinderea a realizat programul de fabricaţie la toate sortimentele şi respectiv

gradul de realizare. Acest procedeu nu oferă o imagine de ansamblu sintetică privind gradul de realizare a programului pe sortimente.

b.) Coeficientul de sortiment

În afară de examinarea fiecărei poziţii a nomenclatorului producţiei este necesar să se stabilească măsura în care a fost îndeplinit programul de producţie pe sortimente în totalitatea lui, ceea ce se realizează cu ajutorul coeficientului de sortiment. Principiul de bază al determinării coeficientului mediu de sortiment, constă în

neadmiterea compensării neîndeplinirilor programului la unele sortimente cu depăşire de program la alte sortimente. În virtutea acestui principiu mărimea maximă a coeficientului mediu de

sortiment este 1. În consecinţă: 1. Ks =1 în următoarele situaţii:

a). când programul de fabricaţie a fost realizat la toate sortimentele în

proporţie de 100%. b). când programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit la toate sortimentele

indiferent de procentul de realizare 2. Ks<1 în următoarele situaţii:

a) programul de fabricaţie nu a fost realizat atât pe total cât şi pe sortimente

indiferent de proporţia de nerealizare b) programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit pe total, dar cel puţin la

un sortiment nu s-a realizat nivelul prevăzut. Modalităţile de determinare a coeficientului mediu de sortiment sunt

următoarele:

saupq

pqKs

00

0min

100100

0

2

0

giqgKs sau

57

00

1pq

gpKs

unde:

0

min pq valoarea producţiei, recalculată în limita prevederilor

determinată prin compararea valorii realizate pe produse cu valoarea

prevăzută în program şi luarea în calcul a nivelului mini (conform princpiului neadmiterii compensărilor).

g - ponderea prevăzută a sortimentelor la care nu s-au realizat prevederile.

g - ponderea prevăzută a sortimentelor la care s-a realizat, respectiv depăşit

programul de fabricaţie.

qp - suma abaterilor negative pe sortimente.

Analiza programului de fabricaţie pe total şi pe sortimente are ca obiective: - să evidenţieze gradul de realizare a programului producţiei fizice pe

sortimente şi pe total. - să localizeze cauzele de nerealizare pe sectoare de activitate

- să formuleze măsurile ce se impun pentru realizarea programului producţiei

fizice. Pentru exemplificarea metodologiei de analiză se folosesc datele din tabelul

următor : Tabelul 2.1.4 (mii lei)

Nr.

crt

Denumirea

produsului

(sortimentului)

Valoarea

producţiei

Iq %

Abateri

neg.

-

Producţia

necalculată

în limita prev

Structura

producţiei

Prev. Real. Prev Real.

0 1 2 3 4 5 6 7 8

1 A 1900 2000 105,2 X 1900 31,1 31,3

2 B 1500 1300 86,6 -200 1300 24,6 20,3

3 C 1400 2100 150,0 X 1400 23,0 32,8

4 D 1300 1000 76,9 -300 1000 21,3 15,6

5 TOTAL 6100 6400 104,9 -500 5600 100 100

1). %80,91918,06100

5600

00

minsau

pq

qKs

2).

5410,03768,0100

231,31

100

9,763,216,866,24

100100

0

2

0

giqgKs

= 0,918 sau 91,80%

3). 1s

K %80,91918,06100

56001

00

saupq

qp

Se constată că deşi programul de producţie a fost realizat în proporţie de

104,9%; pe sortimente este realizat în proporţie de numai 91,8%; ceea ce înseamnă că firma nu poate onora în totalitate obligaţiile contractuale.

O asemenea situaţie va crea dificultăţi atât întreprinderii respective (formarea de stocuri supranormative la unele sortimente şi stocuri subnormative la altele, nerealizarea producţiei marfă vândută şi încasată, nerealizarea profitului,

înrăutăţirea situaţiei financiare etc.), cât mai ales beneficiarilor acesteia.

58

Evoluţia coeficientului mediu de sortiment reflectă atât proporţia de realizare a programului la unele sortimente, cât şi numărul acestora.

c.) Coeficientul de nomenclatură

Este mai bună situaţia când nu se realizează programul la un sortiment, dar

într-o proporţie mai mare, decât dacă mai multe sortimente sunt sub limita prevederilor din program. De aceea pentru a putea urmări distinct aceste aspecte se

recomandă ca în analiză să se folosească şi coeficientul de nomenclatură n

K care

se calculează pe baza relaţiei:

%505,04

2sau

N

nK

n

unde: n- numărul de poziţii la care s-a realizat programul

N- numărul total de poziţii În relaţia dată, coeficientul de nomeclatură este de 50%, ceea ce înseamnă că

producţia nu a fost realizată la 50% din sortimentele firmei respective, fapt ce impune o analiză detaliată a acestor poziţii din nomenclatorul de fabricaţie şi luarea de decizii care să regleze o asemenea situaţie.

d.) Analiza gradul de reînnoire a producţiei

O importanţă deosebită sub raportul eficienţei economice, o prezintă analiza

gradului de reînnoire a producţie.

Intensificarea procesului de înnoire şi modernizarea este determinată de necesitatea economisirii resurselor materiale, îmbunătăţirea calităţii producţiei a

creşterii competitivităţii produselor. Caracterizarea acestui aspect se poate face cu ajutorul indicatorilor prezentaţi mai jos:

Coeficientul stării de noutate a producţiei; care se determină astfel:

Qe

PhN ;

în care: N-reprezintă coeficientul stării de noutate al producţiei Ph -valoarea producţiei aferente produselor ce nu depăşesc vârsta critică

(având în vedere durata de viaţă economică a produselor) Qe-valoarea producţiei exerciţiului.

Ponderea produselor noi şi reproiectele în totalul producţiei care se determină

după relaţia:

Qe

QnrGn ;

în care: Gn- reprezintă ponderea produselor noi şi reproiectate

Qnr- reprezintă valoarea produselor noi şi reproiectate Qe- valoarea totală a producţiei exerciţiului

Cu cât valoarea coeficientului stării de noutate al producţiei şi, respectiv, ponderea produselor noi şi reproiectate este mai mare faţă de cea programată, cu

59

atât situaţia va fi mai bună, situaţie care se va repercuta asupra eficienţei activităţii economice a întreprinderilor.

2.5.2.Analiza structurii producţiei

Structura producţiei reflectată prin ponderile pe care le deţin diferitele sortimente din nomenclatorul de fabricaţie al întreprinderii,în volumul total al producţiei, se schimbă într-o anumită perioadă, tocmai ca urmare a faptului că nici

cerinţele pieţei interne şi externe şi nici posibilităţile întreprinderii nu rămân aceleaşi în perioada analizată.

Modificarea structurii productiei programate poate avea loc cu respectarea următoarelor condiţii: - îndeplinirea programului de producţie la toate sortimentele

- depăşirea programului la acele sortimente care au desfacere asigurată - producţia fabricaţiei peste nivelul programat să corespundă din punct de vedere calitativ.

Analizei economice îi revine rolul de a stabili condiţiile în care s-au produs modificările în structura producţiei, de a separa şi a măsura influenţa acesteia

asupra rezultatelor activităţii depuse, şi de a stabili căile de optimizare a evoluţiei structurii producţiei. Pentru compararea structurii producţiei se foloseşte ponderea fiecărui

sortiment în totalul producţiei. Prin compararea ponderilor la nivelul fiecărui sortiment, se constată dacă s-a respectat sau nu structura programată.

În procesul conducerii interesează însă intensitatea fenomenului de la o perioadă la alta, condiţiile în care s-a produs, pentru ca în raport cu acestea să fie apreciate efectele economice ale modificării structurii producţiei.

O asemenea caracterizare a stucturii producţiei poate fi urmărită cu ajutorul

coeficientului mediu de structură Kst , care se determină după modelul:

gKst 100

în care:

Kst = coeficientul mediu de stuctură

g = modificarea ponderii fiecărui sortiment

Acest model explică intensitatea modificării structurii producţiei.

Utilizarea acestui model impune folosirea următoarelor etape:

- recalcularea producţiei realizate conform structurii prevăzute, care se poate face prin aplicarea ponderii prevăzute a fiecarui sortiment la valoarea totală realizată sau prin inmulţirea indicelui mediu de realizare a programului de

producţie cu valoarea prevăzută pe fiecare sortiment. - determinarea valorii producţiei realizate în contul structurii programate prin

compararea valorii efective, pe fiecare sortiment cu cea recalculată, luându-se în calcul valoarea minimă.

Utilizând datele din tabel situaţia producţiei din punct de vedere al structurii

se prezintă astfel:

Kst Producţia executată în contul structurii prevăzute

Valoarea producţiei rezultate

60

Tabelul 2.1.5 (mii. lei)

Nr.

crt

Denumirea

produsului

(sortimentului)

Valoarea

producţiei

(mil. lei)

Structura

producţiei

% Diferenţe

(g)

Valoarea

producţiei

recalculată

Prod. executată

în contul

stucturii

prevăzute Prev. Real. Prev. Real.

0 1 2 3 4 5 6 7 8

1 A 1900 2000 31,1 31,3 X 1990 1990

2 B 1500 1300 24,6 20,3 4,3 1574 1300

3 C 1400 2100 23,0 32,8 X 1472 1472

4 D 1300 1000 21,3 15,6 5,7 1363 1000

5 TOTAL 6100 6400 100 100 10,0 6399 5762

%9010100 Kst

%901006399

5762Krt

Rezultă că structura producţiei s-a modificat în condiţiile nerespectării sortimentelor prevăzute, dar în situaţia depăşiri valorii producţiei. Analiza corelată a coeficientului de sortiment şi structură pune în evidenţă

următoarele aspecte:

a) Ks = 1 Kst < 1

- ceea ce înseamnă că programul de producţie a fost îndeplinit la toate sortimentele, dar în proporţii diferite;

b) Ks < 1

Kst = 1

- ceea ce denotă că programul de producţie nu a fost îndeplinit la nici un sortiment, dar în aceeaşi proporţie;

c) Ks = 1

Kst = 1

- programul a fost îndeplinit şi depăşit la toate sortimentele în proporţii egale

d) Ks < 1

Kst < 1

- inegalităţile înseamnă că programul de producţie nu a fost realizat la unul

sau mai multe sortimente.

2.5.3.Reflectarea modificării producţiei fizice, a îndeplinirii acestora pe

sortiment şi structură în principalii indicatori

A). Modificarea producţiei fizice, şi a realizării ei pe sortimente

61

a) Valoarea producţiei marfă fabricată

001

pqfqt

b) Valoarea producţiei vândute

001

pqq

c) Costul pe produs( prin intermediul cheltuielilor fixe)

0

0cf

iq

cf

d) Profitul pe produs

0001

cpqq

e) Nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei producţie marfă fabricată

10001000

00

0

01

0

pq

F

pq

F

B) Modificarea structurii producţiei

a) Nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare, respectiv cifra de afaceri

10001000

00

00

01

01

pq

cq

pq

cq

b) Profitul din exploatare aferent producţiei vândute

011

rP Ppq

unde:

Pr- profitul la 1 leu venituri din exploatare la 1 leu producţie vândută P‟r- profitul recalculat în funcţie de structură efectivă a producţiei respective

c) Rata rentabilităţii resurselor consumate

10011001

00

00

01

01

cq

pq

cq

pq

62

Consecinţele modificării structurii producţiei sunt sintetizate în figura 5

Fig. 5

2.5.4.Analiza ritmicităţii producţiei şi a livrării

Respectarea ritmicităţii planificate a producţiei şi a livrării constituie o condiţie esenţială a eficienţei activităţii economice.

Nu este suficient ca programul să fie îndeplinit din punct de vedere fizic şi valoric numai pe total an sau trimestru, ci şi pe perioade mai mici (luni, decade, zileşi chiar ore).

Îndeplinirea ritmică a planului de producţie şi livrare este o condiţie obligatorie, ce decurge din cerinţele obiective ale legii dezvoltării programice,

proporţionale a economiei naţionale şi este determinată de folosirea raţională şi completă a factorilor care participă la procesul de producţie (forţă de muncă, mijloacele de muncă şi obiectele muncii).

Producţia exerciţiului

Producţia marfă

vândută

Producţia marfă

fabricată Volum

Productivitatea muncii

Randamentul mediu

pe utilaj

Norma medie de

consum

Nivelul cheltuielilor

la 1000 lei producţie

marfă fabricată

Profitul

Reducerea procentuală a

costului producţie marfă

Suma economiilor din

reducerea costurilor

Rata rentabilităţii

Profitul brut

Indicatorii

producţiei

Calitate

Indicatori ai

utilizării factorilor

procesului de

producţie

Indicatori ai

costurilor

Indicatorii ai

rentabilităţii

Modificare

structurii

producţiei

Valoarea adăugată

63

Ritmicitatea producţiei şi a livrărilor face parte integrantă din organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii; ea are multiple repercusiuni atât asupra modului de îndeplinire a programului de producţie, cât şi asupra indicatorilor calitativi ai

activităţii economice. Sarcina analizei constă în a sesiza modul de îndeplinire ritmică a programului

de producţie şi de livrare, cauzele care au determinat neritmicitatea, consecinţele

economice ale nerespectării ritmicităţii producţiei şi livrării şi în stabilirea măsurilor ce se impun pentru asigurarea unei producţii ritmice.

Caracterizarea ritmicităţii producţiei şi livrărilor presupune folosirea

următoarelor procedee:

- metode grafice (graficul de producţie simplu şi cumulat); - indici de îndeplinire a programului pe diviziuni de timp în cadrul unei

perioade date (orice abatere a indicilor de îndeplinire a programului pe diviziuni de timp faţă de valoarea indicelui mediu, reflectă nerespectarea ritmicităţii programate);

- ponderea sarcinilor de program şi a realizărilor pe diviziuni de timp în cadrul unei perioade date (orice abatere de la ponderea programată reflectă nerespectarea ritmicităţii);

- coeficienţii sintetici ai ritmicităţii (Kr) (orice abatere de la 1 sau 100 a mărimii acestor coeficienţi reflectă nerespectarea ritmicităţii);

Pentru determinarea coeficienţilor sintetici ai ritmicităţii se folosesc următoarele relaţii:

1) gKr 100

în care:

g - reprezintă ponderile( programate şi efective) de diviziuni de timp

2) 2

2

11

xxj

xKr

în care: x - reprezintă producţia medie pe subdiviziuni de timp;

x - reprezintă valorile efective pe diviziuni de timp;

j - reprezintă diviziunea de timp;

3) pr

Kr

1

în care: - reprezintă suma abaterilor negative( a nerealizărilor faţă de plan);

4)

Kr Valoarea producţiei executate în contul ritmului planificat

Valoarea producţiei recalculate la ritm planificat

64

În vederea prezentării metodologiei de analiză a ritmicităţii producţiei se dă exemplu din tabelul 2.1.6.

Tabelul 2.1.6.

Diviziuni de timp

Valoarea producţiei marfă fabricată

(mii lei) %

I

Abateri faţă de

program

Q

Structura producţiei

Modifica-rea

producţiei

g

Valoarea

producţiei (recalculată) la ritmicitate programat

Valoarea producţiei

executate în contul ritmului

programat

Program

pr

Q

Efectiv

e

Q

Program

pr

g

Efectiv

1

g

Trimestrul I 180 000 188 100

104,5 X 30

28,5

1,5 198 000 188 100

Trimestrul al –II-lea

168 000

171600 102,1 X 28 26,0 2,0 184 800 171 600

Trimestrul al-III-lea

132000

118 800 90,0 -13 200

22 18,0 4,0 145 000 118 800

Trimestrul

al-IV-lea 120 000 181500

151,2

5 X 20 27,5 7,5 132 000 132 000

Total an 600 000

660 000 110,0 -13 200 100 100,0 15,0 660 000 610 500

Se constată că la nivelul anului, programul de producţie s-a realizat şi depăşit

în proporţie de 110%, dar în cadrul celor patru trimestre sarcinile nu s-au realizat ritmic. Din analiza indicilor de îndeplinire a programului, pe total an şi pe trimestre,

rezultă că activitatea s-a desfăşurat în asalt, în trimestrul IV, obţinându-se cea mai însemnată depăşire a programului. Urmărind acelaşi aspect, pe baza ponderilor programate şi efective pe

trimestre, rezultă că în primele trimestre nu s-au respectat sarcinile( ponderile efective fiind mai mici decât cele programate), în timp ce în trimestrul IV s-a realizat

o modificare sensibilă( 27,5 > 20%), reflectând o activitate neritmică, în asalt. Aceleaşi aspecte ale ritmicităţii producţiei sunt evidenţiate şi de valoarea coeficienţilor sintetici, aşa cum rezultă din calcule:

1) %8515100100 gKr

2)

1650002

11

2

11

2

jjxx

xKr

222

165000181500165000118100165000171600165000188100

835,0 respectiv 83,5%

3) %8,97;978,060000

1320011 respectiv

plKr

4) %5,92;925,0660000

610500Kr

Deci, prin toate modalităţile de calcul, mărimea coeficienţilor sintetici este

subunitară (mai mică decât 1 sau 100), reflectând nerespectarea ritmicităţii;

diferenţa valorică a acestor coeficienţi s-a datorat modalităţilor diferite de calcul ( ponderile programate, ritmul mediu, nerealizările faţă de program etc.)

Realizarea producţiei în asalt creează o serie de consecinţe economice asupra activităţii economice a întreprinderii analizate, printre care:

65

- creşterea stocurilor de produse finite la sfârşitul perioadei, ceea ce va determina nerealizarea programului producţiei marfă vândută şi încasată şi, deci a programului de profit;

- folosirea ineficientă a forţei de muncă, a fondurilor fixe cu repercusiuni directe şi indirecte asupra programului producţiei (cantitativ şi calitativ) şi asupra costurilor de producţie;

- creşterea nejustificată a stocurilor de producţie neterminată, respectiv a stocurilor de producţie nerealizată, ceea ce se va repercuta asupra raportului static

şi dinamic dintre indicatorii de volum; -înrăutăţirea calităţii producţiei, deoarece orice activitate în aslt este afectată din punct de vedere calitativ;

-determină imobilizări de mijloace circulante, ca urmare a încetinirii vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante (în stadiul aprovizionării, producţiei, livrării) etc.

Cauzele activităţii neritmice pot fi legate de factorii procesului de producţie (forţa de muncă, mijloacele de muncă şi obiectele muncii), asfel; - neasigurarea întreprinderii la timp cu forţa de muncă necesară şi

corespunzătoare, cu mijloacele de muncă şi obiectele muncii necesare desfăşurării normale a procesului de producţie;

- neîndeplinirea la termenele programate a obiectivelor de investiţii; - nerealizarea în termen a parametrilor proiectaţi la noile capacităţi de producţie;

- fundamentarea necorespunzătoare a programului de producţie şi de livrări, deficienţe în programarea producţiei etc. Consecinţele economice ale neritmicităţii producţiei impun luarea unor măsuri ce au la bază cauzele care au fost stabilite în urma anlizei, cum ar fi: - aprovizionarea la termen şi în cantităţile necesare cu materii prime,

materiale, piese de schimb, combustibil etc. - asigurarea întrprinderii cu forţă de muncă şi mijloacele de muncă necesare îndeplinirii sarcinilor de producţie şi utilizarea raţională a acestora;

- asigurarea condiţiilor tehnico-organizatorice privind programarea raţională a producţiei etc.

Ritmicitatea livrărilor şi a încasărilor (care poate fi caracterizată cu ajutorul aceloraşi procedee) este dependentă de ritmicitatea fabricării producţiei, precum şi de o serie de factori specifici livrărilor (condiţii de sortare, ambalare, expediere,

transport etc.). Respectarea şi asigurarea unei producţii ritmice, alături de îndeplinirea programului pe sortimente şi îmbunătăţirea calităţii producţiei, sunt condiţii

necesare unei activităţi eficiente.

2.6. Analiza calităţii producţiei şi implicaţiile economico- financiare a acesteia Satisfacerea necesităţilor mereu crescânde ale economiei naţionale şi ale

populaţiei, în ceea ce priveşte produsele industriale, impune pe lângă mărimea volumului producţiei, asigurarea unui sortiment bogat şi ridicarea calităţii producţiei- sarcina actuală prioritară.

Calitatea produsului este rezultanta unui şir de proprietăţi, care îl fac capabil de a satisface anumite nevoi ale consumatorului productiv sau individual. Cu cât

produsul satisface într-un grad mai înalt necesitatea pentru care a fost creat, deci cu cât corespunde mai exact destinaţiei sale, cu atât este de calitate mai bună. Conceptul de calitate a unei mărfi derivă din conţinutul noţiunii de valoare

de întrebuinţare, dar calitatea produselor nu se confundă cu valoarea lor de

66

întrebuinaţare. Dacă valoarea de întrebuinţare a produselor reflectă felul de utilităţi satisfăcute de acestea, calitatea produselor reflectă gradul de satisfacere a nevoilor societăţii.

Îmbunătăţirea calităţii produselor constituie o obligaţie permanentă a intreprinderilor, statul asigurând prin planul naţional unic de dezvoltare economico- socială condiţiile necesare pentru îmbunătăţirea performanţelor şi

competitivităţii produselor. Analiza calităţii produselor are o deosebită importanţă în armonizarea

producţiei cu cerinţele sociale, în urmărirea satisfacerii structurii cerinţelor populaţiei şi ale întreprinderilor consumatoare, în ridicarea competitivităţii produselor pe piaţa mondială, în creşterea eficienţei economice.

Analiza calităţii producţiei comportă particularităţi metodologice de la ramură la ramură, datorită parametrilor specifici produselor şi posibilităţilor de măsurare a

calităţii produselor. În ramurile în care producţia poate fi divizată pe calităţi este necesar să se ţină seama de criteriul ce stă la baza împărţirii produselor pe clase de calitate

(sorturi). Se disting următoarele criterii în acest sens: - starea în care au fost extrase din zăcăminte minereurile (de exemplu,

concentraţia diferită de metal util pe care o conţin minereurile metalifere sau

gradul de puritate pentru minereurile nemetalifere); - calitatea materiei prime folosite în fabricarea produselor;

- procedeele tehnologice utilizate la prelucararea materiei prime; - abaterile de la prescripţiile prevăzute în standarde sau norme interne

obligatorii, pentru produsele de calitate superioară (defecte de fabricaţie).

Pentru analiza şi aprecierea calităţii, caracteristicile produselor se pot grupa astfel: caracteristici tehnice, estetice, economice, de utilizare (fiabilitate,

mentenebilitate, caracteristici ergonomice) şi sociale. Aceste caracteristici sunt evidenţiate în următoarele surse informaţionale: programul de producţie defalcat pe calităţi, standarde, caiete de sarcini, norme

tehnice, dări de seamă statistice privind îndeplinirea programului de producţie pe calităţi, fişa de urmărire a calităţii produsului, fişa tehnologică, ceritificatul de calitate, etc.

Sarcina analizei calităţii producţiei constă în stabilirea gradului de realizare a sarcinilor de program privind calitatea, depistarea rezervelor interne existente şi

determinarea efectelor economico- financiare ale îmbunătăţirii calităţii produselor. Pentru caracterizarea calităţii produselor se folosesc o serie de modalităţi (procedee), cum sunt cele prezentate mai jos.

a. coeficientul echivalenţei tehnice sau al parametrului unic prin care însuşirile calitative ale unui produs sunt reduse la una singură, aceea care interesează pe

beneficiar. b. coeficientul de exploatare sau al punctajului, care se utilizeazâ în cazul produselor

complexe şi presupune următoarele etape: - stabilirea listei însuşirilor calitative ale produsului; - definirea ordinei de importanţă a fiecărei însuşiri;

- aprecierea fiecarei însuşiri cu un anumit număr de puncte; - stabilirea coeficientului de exploatare sau a punctajului (totalizarea se face prin ponderare) conform relaţiei:

100

îgK ;

în care: g- ponderea fiecărei însuşiri calitative; î- însuşirea calitativă (numărul de puncte).

67

c. coeficientul calităţii medii, în cazul produselor diferenţiate pe calitate, care se determină după următoarea relaţie:

100

kgsauK

q

kqK ;

în care: q- cantitatea din fiecare calitate;

g- ponderea calităţii în totalul producţiei; k- cifra care indică calitatea (I, II, III, etc.) sau coeficientul de echivalentă.

Pentru ilustrarea metodologiei de analiză se prezintă exemplul din tabelul 2.17.

Tabelul 2.17

Nr Crt

Clasa de calitatea

Cantitate mii buc

Structura producţiei Pret de

vânz

lei/ buc

Indice de

echiv.

eI

Cantitate echivalentă

Valori mii lei

Prev Real Prev Real Prev Real Prev Real

1. Calitatea I 25000 30000 50 50 5000 1 25000 30000 75000 150000

2. Calitatea II 15000 24000 30 40 4000 0,8 12000 19200 60000 96000

3. CalitateaIII 10000 6000 20 10 3000 0,6 6000 3600 60000 18000

TOTAL 50000 60000 100 100 X X 43000 52800 195000 264000

50000

3100002150001250000

K

7,150000

85000

50000

300003000025000

sau

7,1100

170

100

320230150

60000

360002240001300001

K

6,160000

96000

60000

180004800030000

sau

6,1100

160

100

310240150

Deci, 01

KK şi reflectă o îmbunătăţire a calităţii producţiei, ilustrată de

apropierea de 1 a coeficientului mediu de calitate efectiv, ca urmare a modificării structurii pe calităţi a acestui produs:

%25,61001006,1

7,1100100

1

0

K

K;

d. O altă posibilitate de determinare a coeficientului mediu de calitate consta în transformarea produselor de calităţi inferioare în produse de calitatea I cu ajutorul

indicilor de echivalenţă (e

I ).

68

Mărimea coeficientului de calitate indică ponderea calităţii I în totalul producţiei, îmbunătăţirea calităţii este ilustrată de apropierea coeficientului de calitate de 1 (calitatea I).

i

cii

q

IqK sau

100

ciiIg

K

Luînd datele din tabel obţinem:

860,050000

430000

K ;

880,060000

8,521

K ;

01KK înseamnă o îmbunătăţire a calităţii producţiei.

%3,10210086,0

88,0

KI

e. Pentru a urmări situaţia calităţii la mai multe produse împărţite în clasa de

calitate se foloseşte coeficientul mediu generalizat K , care se determină după

relaţia:

,kgK

în care:

g- reprezintă structura populaţiei; k- coeficientul mediu de calitate pe produs.

Pentru ilustrarea metodologiei se prezintă exemplul din tabelul 2.18:

15,062,147,11

pl

KK (favorabil), din care datorită:

- modificării structurii producţiei:

04,062,166,11

plplplkgkgg (nevaforabil);

- modificării coeficientului mediu de calitate pe produs:

;19,066,147,1111

plKgKgK

15,0)19,0(04,0 Kg

69

Tabelul 2.18

Denumirea

produsului

Structura

productiei

(g)

Coeficient

mediu de

calitate pe

produs (k)

Determinarea coeficientului mediu generalizat de

calitate

Plan Efectiv Plan Efectiv Plan Efectiv Recalculat

A 40 50 1,8 1,5 720100

8140

,

,

750100

5150,

,

900100

8150,

,

B 30 30 1,6 1,2 480100

6130,

,

360100

2130,

,

480100

6130,

,

C 30 20 1,4 1,8 420100

4130,

,

360100

8120,

,

280100

4120,

,

Total 100 100 x x 1,62 1,47 1,66

Rezultă că îmbunătăţirea calităţii producţiei (nivelul efectiv al coefcientului mediu generalizat de calitate s-a apropiat de 1, adică de calitatea I) a fost determinată de modificarea coeficientului de calitate pe produs (-0,19). Modificarea

structurii populaţiei a determinat o înrăutaţire a calităţii producţiei (+0,04), ca urmare a faptului că a crescut ponderea produsului A, al cărui coeficient indică o

calitate mai mică decât media (1,8> 1,62) şi a scăzut ponderea la produsul C, a cărui calitate este mai bună (1,4< 1,62).

f. Procedeul preţului mediu. În cazul în care preţurile sunt diferenţiate pe calităţi, creşterea preţului mediu este rezultatul modoficării structurii producţiei în favoarea

produselor de calitate superioară al caror preţ de producţie este mai mare. Modelul preţului mediu este:

pgp

i

ii

Q

pqp

în care:

g- reprezintă ponderea produselor pe calităţi în totalul producţiei; p- preţ de producţie pe clasa de calitate.

q- cantitatea de producţie pe clase de calitate folosind datele din tabelul 2.17, obţinem:

bucataleip /390050000

1950000

bucataleip /440060000

2640001

%8,112

0

1

p

pI

p

Deci 01

pp ceea ce înseamnă o îmbunătăţire a calităţii producţiei.

70

g.) Alte procedee: - dinamica refuzurilor din partea beneficiarilor folosind ponderea produselor

refuzate în totalul produselor livrate ( valoric sau cantitativ), numărul produselor

refuzate sau numărul ce revine la 1000 lei livrări; - dinamica reclamaţiilor din partea beneficiarilor, folosindu-se numărul de

reclamaţii, valoarea produselor reclamate, numărul de reclamaţii ce revin la 1000 de lei livări;

- dinamica cheltuielilor cu remedierile în termenul de garanţie, exprimată în

suma absolută sau ca nivel ce revine la 1000 lei producţie; - indicatorii tehnico- economici specifici fiecărei ramuri (randamentul maşinilor,

viteza de lucru, consumul de materii prime în procesul de exploatare- în construcţii de maşini; conţinutul în substanţa utilă, puritatea, puterea calorică, procentul de

impuritate- în industria extractivă; durabilitatea şi comoditatea la purtare, gradul de finisare, aspectul estetic- în industria uşoară, etc.)

Principalele căi de îmbunătăţire a calităţii producţiei trebuie să vizeze: - asimilarea de noi produse cu nivel tehnic calitativ superior celor existente; - reproiectarea şi modernizarea prin introducerea progresului tehnic la nivel

mondial; - aprovizionarea cu materii prime, materiale de calitate superioară;

- executarea reparaţiilor capitale de calitate şi respectarea programului privind reviziile periodice şi al reparaţiilor curente;

- ridicarea calificării forţei de muncă;

- controlul procesului formării şi realizării calităţii, privit ca un proces unitar, avându-se în vedere subsistemele: concepţie, execuţie şi exploatare.

O deosebită importanţă o prezintă relaţia dintre calitate-cost-profit. Ca instrument folosit în practica mondială, pentru urmărirea acestei corelaţii este bilanţul calităţii, care cuprinde:

- în activ: efectele economice ale calităţii; - în pasiv: costurile calităţii, plus pierderile determinate de noncalitate.

În activul bilanţului calităţii, efectele se urmăresc la producător şi la utilizator, iar în pasiv, costurle calităţii se referă:

- costurile formării şi asigurării calităţii (proiectare şi reproiectare de produse

noi); - costurile evaluării calităţii în procesul realizării ei (cheltuieli generale de

C.T.C.);

- costurile refacerii calităţii (cheltuieli cu remedieri, pierderi din rebuturi, bonificaţii acordate beneficiarilor produselor respective pentru stingerea

reclamaţiilor, ect.). În legătură directă cu analiza calităţii producţiei este şi problema reînnoirii

producţiei. Astfel, intensificarea procesului de înnoire şi modernizare este determinată de

necesitatea economisirii resurselor materiale îmbunătăţirea calităţii producţiei, a

creşterii competitivităţii produselor. Caracterizare acestui aspect se poate face cu ajutorul următorilor indicatori:

a) Coeficientul stării de noutate a producţiei, care se determină astfel:

t

k

P

PN ;

71

în care: N= coeficientul stării de noutate;

k

P = valoarea producţiei aferente produselor ce nu depăşeşte vârsta critică

(având în vedere durata de viaţă economică a produselor);

t

P = valoarea producţiei totale;

b) Ponderea produselor noi şi reproiectate în totalul producţiei (valoric sau în

unităţi fizice), care se determină conform modelului:

100

f

n

nQ

VG ;

în care:

n

G -ponderea produselor noi şi reproiectate;

n

V - valoarea produselor noi şi reproiectate (respectiv număr de unităţi fizice

ale acestora);

f

Q - valoarea totală a producţiei marfă.

c) Gradul de disponibilitate a produsului, determinat după modelul:

1

1D ;

Îmbunătăţirea calităţii producţiei se reflectă favorabil asupra următorilor

indicatori economico-financiari (prin intermediul preţului mediu):

1. Valoarea producţiei fabricate:

)(011

ppq

2. Cheltuieli la 1000 lei venituri din exploatare sau cifră de afaceri:

10001000

11

01

11

01

pq

cq

pq

cq

3. Profitul potenţial (aferent productiei fabricate):

a) prin intermediul valorii producţiei:

00

00

01111

pq

cqpqpq

timp de nefuncţionare

timp normal de funcţionare

72

b) prin intermediul cheltuielilor la 1 leu producţie:

11

01

01

11

01pq

pq

cq

pq

cq

4. Nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei producţie:

10001000

01

0

11

0

pq

F

pq

F

5. Profitul brut aferent cifrei de afaceri:

0111pqpq

6. Eficienţa utilizării capitalului propriu:

1000

1

0111

Kp

pqpq

7. Viteza de rotaţie a activelor circulante:

01

0

11

0

pq

TAc

pq

TAc

8. Eficienţa activelor fixe (prin intermediul profitului):

1000

1

0111

Mf

pqpq

9. Eficienţa muncii prin profitul aferent cifrei de afaceri pe un salariat:

1

011)(

N

ppq

10. Rata dividendelor pe acţiuni:

1

011)(

Na

kppqd

în care:

d

k = coeficientul de profit acordat ca dividende;

Na= numărul acţiunilor în societatea respectivă.

73

Fig. 6 Cauzele şi consecinţele modificării calităţii producţiei

74

CAPITOLUL III

ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR UMANE

Forţa de muncă reprezintă factorul decisiv al procesului de producţie şi constituie principala forţă de producţie a societăţii, întrucât: produce şi reproduce

factorii obiectivi ai producţiei; este creatorul şi animatorul mijloacelor de producţie; are rolul hotărâtor în obţinerea valorilor de întrebuinţare, fiind singurul factor de producţie capabil să creeze valori noi; joacă un rol hotărâtor în organizarea şi

conducerea procesului de producţie. Transformarea efectivă a forţei de muncă în factorul hotărâtor al creşterii

economice are loc numai în măsura în care pregătirea sa temeinică este îmbinată cu

utilizarea ei raţională. Folosirea raţională a factorului uman se află într-o strânsă corelaţie cu celelate elemente ale mecanismului economiei naţionale: volumul şi

calitatea factorilor materiali, repartizarea teritorială a forţelor de producţie, modernizarea structurii industriei, introducerea progresului tehnic, folosirea stimulentelor materiale şi morale, care să îmbine interesele generale cu cele

personale. La nivelul întreprinderii, folosirea raţională a forţei de muncă necesită

abordarea unor aspecte cantitative, cum ar fi: raportul dintre progresul tehnico-ştiinţific şi pregătirea generală, calificarea, specializarea şi repartizarea forţei de muncă, utilizarea timpului de muncă potrivit nivelului de calificare, corespondenţa

dintre gradul de complexitate a muncii şi nivelul calificării, raportul dintre nivelul calificării şi productivitatea muncii. Totodată, folosirea raţională a forţei de muncă trebuie să fie rezultanta îmbinării aspectelor cantitative, pe care le presupune

utilizarea deplină, cu cele calitattive, pe care le implică folosirea eficientă. Abordând utilizarea raţională a factorului uman într-o asemenea viziune,

problemele analizei asigurării şi utilizării forţei de muncă pot fi sistematizate astfel: - analiza asigurării întrprinderii cu forţa de muncă necesară din punct de

vedere cantitativ şi calitativ. Analiza mobilităţii şi stabilităţii forţei de

muncă; - analiza folosirii timpului de muncă; - analiza productivităţii muncii şi a căilor de creştere.

Primele două probleme privesc utilizarea deplină a factorului uman, iar cea de-a treia se referă la eficienţa utilizării acestuia. Principalii indicatori folosiţi în

analiză sunt sitematizaţi în figura 7.

75

după gradul de calificare

pe profesii pe vârstă după sex

după vechimea în muncă alte criterii

Fig. 7 Sistemul indicatorilor folosiţi în analiza forţei de muncă

Indicatori

privind UTILIZAREA

INTENSIVĂ a forţei de

muncă

Productivitatea medie anuală pe om

al muncii

Productivitatea medie anuală pe un

muncitor

Productivitatea medie zilnică pe un

muncitor

Productivitatea medie orară pe un

muncitor

Indicatori

folosiţi în

analiza

forţei de

muncă

Indicatori

privind ASIGURAREA cu forţa de

muncă

Indicatori

privind UTILIZAREA

forţei de

muncă

Indicatori privind ASIGURAREA

CANTITATIVĂ

cu forţe de

muncă

Indicatori ai STRUCTURII

forţei de

muncă

Indicatori ai CIRCULAŢIEI

ŞI

FLUCTUAŢIEI forţei de

muncă

Indicatori

privind

UTILIZAREA

EXTENSIVĂ a

forţei de

muncă

Nr. mediu scriptic de personal

Nr. mediu scriptic admisibil

Economia (depăşirea) relativă de

personal

Nr. maxim de personal

Coeficientul circulaţiei intrărilor

Coeficientul circulaţiei ieşirilor

Coeficientul circulaţiei totale

Coeficientul fluctuaţiei forţei de

muncă

Fondul de timp calendaristic

Fondul de timp maxim disponibil

Timpul efectiv lucrat

Timpul neutilizat

76

3.1. Analiza asigurării întreprinderii cu forţa de muncă necesară din punct de vedere cantitativ şi calitativ

Analiza asigurării intreprinderii cu forţa de muncă necesară din punct de vedere cantitativ şi calitativ începe cu o verificare a modului de fundamentare a

programului forţei de muncă. În acest sens se urmăreşte dacă necesarul de forţă de muncă pentru perioada analiztată a fost stabilit judicios, dacă a fost corelat cu programul de creştere a productivităţii muncii şi cu circulaţia forţei de muncă.

3.1.1.Analiza asigurării cantitative cu forţa de muncă necesară

În cadrul acestei probleme, sarcinile analizei sunt:

- studierea dinamicii forţei de muncă pe total şi pe categorii; modificarea absolută şi relativă a efectivului existent (în special a numărului mediu scriptic de muncitori);

- studierea evoluţiei structurii personalului muncitor; - studierea raportului specific ( numărul de personal ce revine la 100 de

muncitori direct productivi) şi a evoluţiei sale.

Studiul dinamicii forţei de muncă permite stabilirea modificării absolute a numărului mediu scriptic într-o anumită perioadă. Această modificare se obţine ca

diferenţă între numărul mediu scriptic efectiv ( N 1) şi cel programat ( N pl):

N = N 1- N pl.

Cunoaşterea situaţiei reale a asigurării întreprinderii cu personal muncitor

direct productiv este posibilă prin stabilirea modificării relative a numărului mediu

scriptic, care are în vedere numărul admisibil ( N a) calculat în funcţie de indicele

îndeplinirii programului de producţie (IQn):

r = N - N a,

În care:

N = 100

IQnNpl

Modificarea relativă poate fi realizată sub forma unei economii sau depăşiri, economia relativă de muncitori fiind determinată de creşterea pruductivităţii muncii

comparativ cu programul. La celelalte categorii de personal se compară numărul mediu scriptic efectiv

cu cel planificat şi se stabilesc cauzele care au dus la nerespectarea programului.

Anliza asigurării cu forţa de muncă necesară îndeplinirii programului de producţie trebuie să ţină seama de caracterul producţiei, de complexitatea sa

tehnică şi organizatorică. Depăşirea numărului de personal tehnic-ingineresc este justificată numai în cazul creşterii gradului de mecanizare şi automatizare a procesului de producţie sau în urma înfiinţării unor servicii de cercetare şi

proiectare. Analiza structurii personalului muncitor şi a evoluţiei sale evidenţiază proporţia în care participă fiecare categorie de oameni ai muncii la obţinerea

producţiei. Modoficările structurale intervenite în componenţa personalului muncitor pot fi urmărite prin compararea greutăţii specifice efective cu cea

programată a fiecărei categorii.

77

Analiza structurii personalului poate pune în evidenţă aspecte ce caracterizează creşterea gradului de mecanizare şi automatizare a procesului de producţie a muncii auxiliare, de deservire şi care produc modificări ale ponderii

muncitorilor direct şi indirect productivi şi ale celor de deservire generală. Folosirea raţională a forţei de muncă prsupune şi asigurarea unor raporturi optime între diferite categorii de personal. În acest sens, studierea raportului

specific (numărul de personal ce revine la 100 de muncitori direct productivi) permite descoperirea posibilităţilor de reducere a personalului administrativ-

funcţionăresc şi deplasarea principalelor forţe în producţie şi în activitatea de cercetare şi proiectare, acolo unde se hotăreşte soarta producţiei. În tabelul 3.1 se prezintă un model de analiză a asigurării întreprinderii cu

forţa de muncă din punct de vedere cantitativ. După cum se constată,

Tabelul 3.1.

Categoria Pro-gram

Efec-tiv Modi-ficare

absolută

Indice de îndepli- nire a

progra-mului

Structura Raport specific

Pro-gram

Efec-tiv

Pro-gram

Efec-tiv

1 2 3 4 5 6 7 8 9

Total personal muncitor, din care: I. Muncitori 1.direct-productivi 2.indirect productivi 3. deservire generală II. T.E.S.A. 1. Ingineri, the- nicieni, maiştri 2.Economişti şi alţi specialişti cu studii superioare 3. Funcţionri economici, personal administrative, pază, P.S.I.

2578 2386

1640

540

206 192

102

31

59

2578 2386

1713

532

141 192

123

36

33

- -

+173

- 8

- 65 -

+ 21

+ 5

- 26

100 100

104,4

98,5

68,4 100

120,58

116,13

55,93

100 92,0

63,61

20,94

7,45 8,00

3,95

1,20

2,85

100 92,55

66,44

20,63

5,48 7,45

4,77

1,39

1,29

X X -

33

12 11,7

6,2

1,89

3,59

X X -

31 8

11,2

7,2

2,10

1,92

Valoarea adăugată (mii lei)

259.400 279.840 +20.440 107,8 - - - -

Producţia exerciţiului (mii lei)

597.000 617.923 +20.293 103,5 - - - -

observăm că faţă de program s-au înregistrat modificări favorabile. În sensul creşterii numărului şi ponderii muncitorilor direct productivi şi al reducerii celor indirect productivi şi de desrvire generală. Economia relativă de muncitori este de :

78

2.386-2.572 = - 186 muncitori, în cazul valorii adăugate , şi de 2.386 – 2470 = - 84 muncitori, în cazul producţiei exerciţiului.

Reducerea ponderii personalului T.E.S.A. s-a realizat în condiţiile unor

modificări structurale ale acestei categorii: creşterea numărului şi ponderii personalului tehnic-ingineresc şi economic cu studii superioare şi reducerea personalului funcţionăresc.

Toate aceste schimbări au condus la realizarea unui raport specific corespunzător unor proporţii juste între diferite categorii de personal şi muncitorii

direct productivi. Analiza asigurării întreprinderii cu forţa de muncă necesară îndeplinirii

programului de producţie se adânceşte prin studierea modului în care a fost repartizată acesta pe locuri de muncă şi schimburi, pe profesii sau specialităţi. În acest sens, nu este suficientă numai simpla asigurare a numărului necesar de

muncitori, fiind necesară şi o repartizare echilibrată pe locuri de muncă, schimburi şi profesii, corespunzător cerinţelor producţiei.

Analiza va evidenţia structura muncitorilor pe porfesii şi schimburi în secţiile de bază şi auxiliare, precum şi a inginerilor, tehnicienilor şi economiştilor din serviciile tehnice, de concepţie, economice şi administrative. Se vor descoperi astfel

surplusurile sau golurile de forţă de muncă în unenele secţii, precum şi aglomerarea schimbului I cu personalul tehnic-ingineresc în detrimentul celorlalte schimburi.

Este cunoscut faptul că cerinţele creşterii eficienţei economice impun, în mod obiectiv, generalizarea schimbului II, precum şi extinderea schimbului III în

măsura în care se justifică din punct de vedere economic. În acest scop apar necesare măsuri atât pe linia organizării procesului de producţie, cât şi a recrutării şi pregătirii forţei de muncă aferente shimburilor, concomitent cu repartizarea

judicioasă a acesteia. Având în vedere rolul tehnicienilor şi maiştrilor în coordonare aşi organizarea

producţiei, este necesară repartizarea judicioasă a acestora pe schimburi. Cadrele

tehnice îşi au locul în compartimentele direct productive sau de concepţie pentru a desfăşura o activitate corespunzătoare pregătirii lor.

3.1.2. Analiza asigurării calitative forţa de muncă corespunzătoare

Analiza asigurării întreprinderii cu forţa de muncă este util să fie adâncită cu un studiu asupra laturii calitative a capacităţii forţei de muncă de a-şi însuşi

operaţiile şi tehnica de producţie şi de a se adapta operativ cerinţelor progresului tehnic.

Asigurarea unei calităţi corespunzătoare forţei de muncă constituie o condiţie

esenţială pentru realizarea unei concordanţe depline între cei doi factori constitutivi ai producţiei – forţa de muncă şi mijloacele de producţie.

Îndeplinirea obiectivelor privind dezvoltarea economico-socială a ţării impune

ca, paralel cu sporirea numerică a forţei de muncă atrasă în toate ramurile economiei naţionale, să se asigure ridicarea susţinută a nivelului pregătirii acesteia.

În această direcţie un rol desosebit de important revine proceselor de formare şi perfecţionare profesională..

Analiza calificării personalului muncitor al unităţilor industriale evidenţiază

următoarele aspecte: - structura forţei de muncă pe forme de realizare a calificării;

- evoluţia gradului de calificare medie a muncitorilor; - concordanţa dintre calificarea muncitorilor şi cerinţele procesului

tehnologic.

79

În vederea stabilirii structurii forţei de muncă pe forme de calificare se recomandă folosirea metodei grupărilor din statistică, pe baza căreia se urmăreşte ponderea diverselor forme în colectivitatea generală: şcoli profesionale, cursuri de

calificare de gradul I, cursuri de calificare de gradul II, cursuri de calificare postliceală etc.

Cu cât numărul şi ponderea muncitorilor calificaţi prin şcoli profesionale şi

licee de specialitate va fi mai mare, cu atât aprecierile privind calificarea personalului vor fi mai favorabile.

Alături de formare, perfecţionarea profesională a personalului muncitor este un imperativ al asigurării şi ridicării calităţii forţei de muncă.

Analiza va evidenţia modul de îndeplinire a programului de perfecţionare

profesională pe principalele forme: instruire la locul de muncă sau sub controlul şefului direct; cursuri de perfecţionare cu scoaterea din producţie; programe

personale; specializare în alte unităţi; cursuri postliceale; cursuri postuniversitare; doctorat.

Indicatorul pe baza căruia se analizează calificarea personalului dintr-o

întreprindere este coeficientul calificării medii ( K m), care se calculează ca o medie aritmetică ponderată între categoria de încadrare (k) şi numărul de muncitori din

categoria respectivă (N):

K m=

N

kN.

Tendinţa de creştere a coeficientului respectiv va indica preocuparea întreprinderii pentru ridicarea calificării muncitorilor.

Coeficientul calificării medii permite efectuarea unor comparaţii în timp şi spaţiu în vederea descoperirii rezevelor pentru perfecţionarea activităţii viitoare.

În vederea analizei modului de utiliyare a forţei de muncă potrivit calificării se stabileşte concordanţa dintre calificarea medie şi complexitatea lucrărilor executate conform tehnologiei de fabricaţie. Folosirea muncitorilor în conformitate cu cerinţele

procesului tehnologic influienţeză favorabil atât creşterea productivităţii, cât şi ridicarea calităţii produselor contribuind în acelaşi timp şi la sporirea câştigului

mediu. În consecinţă, în cadrul analizei este util să se stabilească în ce măsură folosirea muncitorilor se realizează potrivit calificării lor şi dacă este asigurată

concordanţa necesară între coeficientul calificării medii ( K m) şi coeficientul mediu

tarifar al lucrărilor ( K t) sau gradul de complexitate a lucrărilor.

Gradul de complexitate a lucrărilor executate de către muncitori se stabileşte

ca o medie aritmetică ponderată a lucrărilor (k) cu volumul de lucrări (V) din fiecare categorie:

V

KVtK

Din compararea acestor doi coeficienţi rezultă modul de utilizare a forţei de muncă calificate, putând rezulta următoarele situaţii:

a) ( K t) ( K m), când există lucrări de categorii superioare efectuate de

muncitori cu calificare inferioară;

b) ( K t) ( K m), când există lucrări de categorie inferioară efectuate de

muncitori cu calificare superioară;

c) ( K t) = ( K m), când există concordanţă deplină între complexitatea lucrărilor şi calificarea muncitorilor.

80

În primul caz se înregistrează rezultate nesatisfăcătoare pe linia calităţii produselor şi a productivităţii muncii, iar în cel de-al doilea se fac cheltuieli cu retribuirea mai mari decât cele necesare. În ambele situaţii, folosirea neraţională a

forţei de muncă calificate conduce la majorarea costurilor de producţiei. Modul de analiză a repartizării muncitorilor pe categorii de calificare în raport

cu repartizarea lucrărilor pe categorii de complexitate se exemplifică în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2.

Categori

a de calificare

(k)

Repartizarea muncitorilor pe categorii

Repartizarea lucrărilor pe categorii

Modificarea ponderii

muncitorilor faţă de

ponderea

lucrărilor

Număr

muncitori acord

Procent faţă de total

Număr de ore-normă

Procent faţă de total

I

II III IV

V VI

Specială Total

511

400 528 471

99 59

8 2.076

24,7

19,2 25,4 22,7

4,8 2,8

0,4 100,0

164.200

214.300 174.100 64.040

28.260 9.540

3.400 657.840

24,9

32,6 26,4 9,8

4,4 1,4

0,5 100,0

- 0,2

+ 13,4 - 1,0

- 12,9

+ 0,4 + 1,4

- 0,1 -

Coeficient mediu ( K m)=076.2

684.5= 2,73 K ţ =

840.657

600.593.1= 2,42 + 0,31

Din datele tabelului rezultă o uşoară neconcordanţă între calificarea medie a

muncitorilor şi categoria medie tarifară a lucrărilor, în sensul că prima o devansează pe cea de-a doua. În acelaşi timp apar şi unele disproporţii în ceea ce priveşte structura forţei de muncă şi a lucrărilor pe categorii.

Concordanţa dintre categoria medie de calificare a muncitorilor şi categoria medie tarifară a lucrărilor se poate stabili şi cu ajutorul coeficientului mediu de

concordanţă ( K c) care se determină ca o medie aritmetică ponderată a coeficienţilor de concordanţă ai fiecărei categorii (kc) şi volumul de lucrări în ore normate din

fiecare categorie (V):

K c=

V

kcV.

Coeficientul de concordanţă pe categorii de lucrări (kc) se determină ca raport

între volumul de lucrări în ore normate efectuate de muncitorii unei categorii (Vi) care coincide cu categoria de încadrare terifară a lucrării, şi volumul total de lucrări

în ore normate al categoriei respective de calificare (V) : kc=V

Vi.

Modul de calcul al coeficientului de concordanţă se exemplifică folosind datele din tabelul 3.3. Coeficientul de 0,69 arată o neconcordanţă însemnată între nivelul calificării şi gradul de complexitate a lucrărilor, întreprinderea înregistrând

importante pierderi datorită folosirii neraţionale a forţei de muncă calificate.

81

Tabelul 3.3. Volum lucrări

pe cate- gorii

Catego rii de calificare

I II III IV V VI Spe- cială

Total volum lucrări în ore normate

Kc

I II

III IV V

VI Specială

Total:

114.200 13.000

127.200

41.000 116.000 14.100

171.100

9.000 84.000

140.000 3.000

236.000

1.300

20.000 60.000 10.260

91.560

1.040 18.000

600

19.640

8940

8940

3.400 3.400

164.200 214.300 174.000 64.040 28.260 9.540 3.400

637.840

0,69 0,54 0,80 0,93 0,63 0,93 1,00 0,69

KcI = 200.164

200.114 = 0,69; KcVI =

540.9

940.8 =0,93

K c =

840.657

63.0826.293.0040.6480.0100.17454.0300.21469.0200.164

+

840.657

1000.3493.0540.9 =

840.657

933.457 =0,69.

3.1.3. Analiza mobilităţii şi stabilităţii forţei de muncă

O condiţie importantă pentru utilizarea deplină a forţei de muncă existentă în unităţile economice o constituie asigurarea unei stabilităţi cât mai ridicate a

acesteia. Însă, în condiţiile shimbărilor produse de dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, de modificările în structura pieţei are loc o creştere continuă a calităţii şi rolului forţei de muncă care atrage o mobilitate ridicată a oamenilor: migraţii teritoriale, shimbări

de profesii şi locuri de muncă. Mişcarea forţei de muncă realizată sub forma intrărilor sau ieşirilor din întreprindere, indiferent de cauza generatoare, poate modifica numărul personalului

muncitor într-o anumită perioadă. În analiza mişcării forţei de muncă se face distincţie între circulaţia normală, obiectivă, şi fluctuaţie, în funcţie de cauzele care

le provoacă. a.) Circulaţia forţei de muncă reprezintă mişcarea numărului de muncitori (sau a altei categorii de personal) în cadrul întreprinderii în decursul unei perioade de

timp, atât sub raportul intrării lor (recrutării), cât şi al ieşirilor (plecări din serviciu). Cuzele circulaţiei forţei de muncă se referă la: recrutări de absolvenţi ai şcolilor

profesionale, prin transfer, ieşire prin transfer în interesul serviciului, cauze naturale (boală, pensionare, deces), plecări la şcoli, armată şi alte cauze cu aprobarea conducerii întreprinderii etc.

b.) Fluctuaţia forţei de muncă constituie un fenomen anormal care determină reducerea numărului de personal ca urmare a ieşirilor din întreprindere, prin

demisii sau concedieri pentru absenţe nemotivate şi alte încălcări ale disciplinei. Fluctuaţia are numeroase efecte negative, deoarece produce perturbari ale procesului de producţie, goluri de producţie, neritmicitate a actvităţii, cheltuieli

suplimentare de calificare şi recalificare a cadrelor, scăderea producivităţii muncii, înrăutăţirea calităţii producţiei şi creşterea costurilor producţiei.

82

În analiza mobilităţii forţei de muncă se utilizează doi indicatori ce caracterizează intensitatea fenomenului: coeficientul de circulaţie (la intrări şi iesiri) şi coeficientul de fluctuaţie. Primul se calculează ca raport între totalul intrărilor (I) şi, respectiv ieşirilor (E) şi numărul mediu scriptic de la sfârşitul perioadei: Ci(e) =

N

EI 100, iar al doilea ca raport între totalul ieşirilor nejustificate sau prin

desfacerea contractului de muncă şi numărului mediu scriptic:

Cf = N

En 100.

Coeficientul mişcării totale (Cm) caracterizează intensitatea mobilităţii forţei de

muncă şi se obţine raportând totalul intrărilor şi ieşirilor la numărul mediu scriptic:

Cm = N

EI 100.

Analiza în timp a mobilităţii permite descoperirea tendinţelor fenomenului şi adoptarea unor măsuri de limitare a acestuia. Se impune adâncirea studiului la

nivelul subdiviziunilor întreprinderii pentru a descoperi cauzele şi locurile unde intensitatea mobilităţii este mai mare.

O atenţie deosebită este necesar să fie acordată fluctuaţiei care are profunde implicaţii în activitatea întreprinderii. Fluctuaţia se prezintă sub două aspecte: ca un fapt consumat – fluctuaţia efectivă (activă) – şi ca un fenomen în devenire –

fluctuaţia potenţială (latentă), concretizată în eventualele intenţii de a părăsi întreprinderea, având la bază cauze mai mult sau mai puţin întemeiate. Fluctuaţia

potenţială se poate transforma în fluctuaţie activă dacă nu s-au luat între timp măsuri de preîntâmpinare şi este mai gravă chiar decât prima, prin dimensiunile mai mari pe care le poate avea, precum şi prin efectele negative pe care le are

asupra climatului psiho-social din întreprindere. Din acest motiv, cunoaşterea dimensiunilor fluctuaţiei latente şi a componenţei fluctuanţilor potenţiali este o

necesitate a organizării ştiinţifice a producţiei şi a muncii. Proporţiile fluctuaţiei oglindesc, printre altele, gradul de integrare a oamenilor în muncă, în profesie şi în întreprindere, climatul de muncă în colective, relaţiile

formale şi neformale, satisfacţia muncii şi condiţile psiho-sociale şi ergonomice din întreprindere, gradul de cointeresare materială, condiţiile materiale de muncă, precum şi o serie de factori subiectivi cu caracter individual.

Limitarea tendinţei de fluctuare şi evitarea transformării fluctuaţiei potenţiale în fluctuaţie activă prin măsuri corespunzătoare au efecte favorabile asupra

creşterii gradului de stabilitate a forţei de muncă. c.) Stabilitatea forţei de muncă se poate aprecia cu ajutorul a doi indicatori.

Stagiul în aceeaşi unitate (St), calculat ca raport între vechimea (t) în

întreprinderea analizată a fiecărui lucrător şi vechimea totală în câmpul muncii a acestora, exprimată în ani (T) :

St =

T

t.

Valoarea maximă a coeficientului este 1 şi indică o stabilitate foarte bună.

Dezvantajul indicatorului constă în faptul că mărimea lui este influienţată de valorile parţial ridicate ale lucrătorilor tineri cu stagiul mic în câmpul muncii şi de

83

cele mai scăzue ale personalului nou încadrat în unitate, deci cu vechime mai mare în câmpul muncii.

Vechimea medie în ani în aceeaşi întreprindere (T) poate caracteriza mai real

stabilitatea forţei de muncă. Aceasta se poate calcula ca o medie ponderată a vechimii muncitorilor în ani în aceeaşi unitate (t) cu numărul muncitorilor (N) având aceeaşi vechime:

T =

N

tN.

Cu cât vechimea medie va fi mai mare (evident, având în vedere şi data înfiinţării întreprinderii), cu atât stabilitatea forţei de muncă este mai bună.

Modificarea vechimii medii (T ) este determinată de influenţa structurii

muncitorilor pe categorii de vechime ( T

g ) şi de cea a vechimii în aceeaşi unitate ( T

t ):

T = T 1- T 0 =

1

11

N

tN -

0

00

N

tN = T

g + T

t ,

în care:

T

g =

1

01

N

tN -

0

00

N

tN

şi

T

t =

1

11

N

tN -

1

01

N

tN.

3.2. Analiza utilizării timpului de muncă Realizarea unei producţii cât mai mari este nemijlocit legată de folosirea integrală, cu maximă eficienţă a fondului de timp de muncă.

Economisirea timpului de muncă în cursul procesului de producţie se poate realiza pe două căi:

- pe cale extensivă, prin reducerea pierderilor de timp în zile sau ore; - pe cale intensivă, prin reducerea cheltuielilior de timp de muncă pe unitate

de produs (creşterea productivităţii muncii).

Analiza folosirii timpului de muncă urmăreşte descoperirea rezervelor existente pe linia utilizării complete a timpului disponibil, precum şi a cauzelor

utilizării incomplete a acestuia, evidenţiind efectele economice ale mobilizării rezervelor existente.

Timpul de muncă este exprimat în om ore şi om zile, prin intermediul unor

indicatori statistici: fond de timp calendaristic, fond de timp maxim disponibil, timp efectiv lucrat, timpul neutilizat din fondul de timp maxim disponibil.

Fondul de timp maxim disponibil (Tmd) se obţine după scăderea din fondul de

timp calendaristic a concediilor legale de odihnă, a sărbătorilor şi zilelor de repaus legal, constituind indicatorul de bază al planificării şi analizei timpului de muncă.

Fondul de timp maxim disponibil este format din cele două componente: timpul efectiv lucrat (Tl) – exclusiv timpul lucrat suplimentar - şi timpul neutilizat

(Tn) pe cauze: obiective (întreruperi de o zi întreagă şi în cadrul schimbului, concedii

84

de maternitate, concedii de boală şi program redus pentru boală, învoiri şi concedii fără plată de o zi întreagă şi în cadrul schimbului) sau subiective (absenţe nemotivate de o zi întreagă şi în cadrul schimbului, alt timp nelucrat):

Tmd = Tl + Tn. Analiza urmăreşte evoluţia ponderii timpului efectiv utilizat în fondul de timp maxim disponibil, comparativ cu perioadele precedente sau cu alte unităţi. În acest

scop se calculează coeficientul de utilizare a fondului maxim disponibil (Cuf) rapoartând timpul efectiv lucrat (Tl) la fondul de timp maxim disponibil:

Cuf(%) = md

T

Tl 100.

Acest coeficient permite stabilirea ponderii timpului neutilizat (Tn%) în fondul

maxim disponibil: Tn% = 100 – Cuf%.

În cadul analizei, un accent deosebit se pune pe descoperirea cauzelor care au provocat utilizarea incompletă a timpului maxim disponibil. În acest sens se

urmăreşte structura timpului neutilizat pe cauze obiective (absenţe motivate) şi subiective (absenţe nemotivate). Creşterea ponderii timpului neutilizat din cauze obiective faţă de perioada precedentă şi reducerea ponderii absenţelor nemotivate

reflectă aspecte pozitive ale activităţii întreprinderii. Analiza structurii timpului neutilizat justificat permite adoptarea măsurilor ce

se impun pentru reducerea absenţelor motivate, care, alături de cele nemotivate, constituie cauze ale reducerii timpului de muncă efectiv utilizat, cu consecinţe negative asupra volumului producţiei.

Analiza factorială a timpului efectiv utilizat permite descoperirea rezervelor de îmbunătăţire a acestui indicator. În acest sens se porneşte de la modelul de calcul

al indicatorului de timp efectiv utilizat (Tl), exprimat în om-ore:

Tl = N Z h, în care: N - reprezintă numărul mediu scriptic de muncitori;

Z - reprezintă numărul mediu de zie lucrate anual de un muncitor; h - reprezintă numărul mediu de ore lucrate zilnic de un muncitor.

Prin metoda substituţiei în lanţ se stabilesc influenţele respective. Durata medie a anului în zile (Z) se obţine ca raport între timpul efectiv lucrat

în om-zile şi numărul mediu scriptic de muncitori. Durata medie a zilei de muncă (h) în ore se obţine raportând timpul efectiv în

om-ore la timpul efectiv în om-zile. Analiza folosirii timpului de muncă ar fi lipsită de finalitate dacă nu s-ar

stabili legătura acesteia cu îndeplinirea programului de producţie. În acest sens, cunoscând productivitatea muncii orare planificate (Whpl), se poate determina

producţia aferentă (Q) timpului nelucrat (Tn) :

Q = Tn Whpl . În mod analog se poate stabili pierderea de producţie determinată de învoiri şi concedii fără plată, precum şi absenţe nemotivate.

85

Structura fondului de timp calendaristic este prezentată în figura 8

T I M P N E U T I L I ZA

T

1

345678

2

TIM

PU L E FE C T IV

LU

CR

AT

- z ile libere

- sărbători legale

- z ile de concediu

de odihna

FO

ND

UL

D

E

T

I M P C AL

E

ND

AR

IS

TI

C

LEGENDĂ: TIMP NEUTILIZAT

1- nejustificat 2- justificat 3- absenţe nemotivate

4- absenţe aprobate de lege 5- învoiri, concedii fără plată 6- concedii medicale, program redus

7- concedii de maternitate 8- întreruperi de o zi întreagă

Fig.8 Structura fondului de timp calendaristic

Modul de analiză a timpului de muncă se exemplifică cu ajutorul datelor din tabelul 3.4.

Constatăm că indicele îndeplinirii planului de timp efectiv lucrat a fost de numai 92,44%, ceea ce echivalează cu o pierdere de timp de muncă de 407.770 om-ore. În acelaşi timp, ponderea timpului efectiv utilizat în structura timpului maxim

disponibil a scăzut de la 97% la 89,7%, timpul neutilizat crescând de la 3 la 10,3%, din care 9,8% constituie absenţele motivate, iar 0,5% absenţe nemotivate. În cadrul absenţelor motivate, ponderea cea mai însemnată o deţin concediile

de boală şi de maternitate. În privinţa indicatorilor folosirii timpului de muncă pe muncitor se constată

neîndepliniri de program, care se reflectă în pierderea de timp de muncă de 407.770 om-ore. Reducerea numărului mediu de zile lucrate de un muncitor cu 16,71 zile pe an are ca efect o pierdere de 318.769 om-ore, iar reducerea duratei medii a zilei de

lucru cu 0,14 ore are ca efect o pierdere de timp de muncă de 89.001 om-ore.

86

Tabelul 3.4. Nr.

Crt

Denumirea

indicatorilor

Plan actualizat Efectiv Abateri %

Absolut % Absolut %

0 1 2 3 4 5 6 7

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10

Om-ore

Fond timp

calendaristic

Fond de timp maxim disponibil

Timpul efectiv

lucrat

Timpul neutilizat

din fondul maxim disponibil, din

care:

a) justificat:

- întreruperi de o

zi întreagă

- concedii maternitate

- concedii boală

- învoiri, concedii

fără plată

- obligaţii cetăţeneşti

b) nejustificat

- absenţe

nemotivate

Timp efectiv lucrat

în om-zile Durata zilei de

lucru (ore)

Număr mediu

muncitori

Număr zile / muncitor

Producţia (mil lei).

Productivitatea /

orară(mii lei/omh)

6.967.120

5.562.212

5.395.223

166.989

166.989

-

-

-

-

-

-

-

674.403

8

2.386

282,65

259.400

48,08

-

100,0

97,0

3,0

3,0

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

9.967.120

5.562.212

4.987.453

574.759

545.449

-

182.676

320.276

38.077

4.420

29.310

29.310

634.533

7,86

2.386

265,95

279.840

56,11

-

100,0

89,7

10,3

9,8

-

3,2

5,7

0,7

0,2

0,5

0,5

-

-

-

-

-

-

-

-

-407.770

+407.770

+378.460

-

+182.676

+320.276

+38.077

+4.420

+29.310

+29310

-39.870

0,14

-

-16,7

+20.440

+8,03

100,00

100,00

92,44

344,44

326,,6

-

-

-

-

-

-

-

94,03

98,25

100,00

94,08

107,8

116,7

Producţia aferentă pierderii de timp de muncă de 407.770 om-ore este:

Q = 407.770 48,08 = 19.605.582 mii lei. Dacă s-ar elimina pierderile de timp de muncă determinate de absenţele

nemotivate, s-ar putea obţine o producţie suplimentară de 29.310 48,08 = 1.409 mil lei, iar prin eliminarea învoirilor şi concediilor fără plată producţia netă ar spori

cu 38.077 48,08 = 1.831 mil lei. Analiza utilizării timpului de muncă trebuie să evidenţieze şi gradul de

folosire a regimului de schimburi, calculat ca raport între coeficientul efectiv al schimburilor şi coeficientul maxim.

Coeficientul efectiv al schimburilor se obţine raportând numărul total de

muncitori în toate schimburile la numărul de muncitori din schimbul maxim (de regulă, schimbul I).

Calculat astfel, coeficientul schimburilor poate avea valori între 1 şi 3, rezervele existente trebiund apreciate numai prin justificarea economică a extinderii regimului de schimburi.

87

3.3. Analiza productivităţii muncii Fiind o categorie economică complexă şi dinamică, productivitatea muncii poate fi definită ca fiind însuşirea muncii concrete de a crea, în cadrul unor anumite relaţii social-istorice, o anumită cantitate de valori de întrebuinţare într-o unitate de timp, cu o intensitate normală a muncii, reflectând, în ultimă instanţă, eficienţa cu care este cheltuită o anumită cantitate de muncă. Ea exprimă atât influenţele factorilor privind creşterea şi perfecţionarea forţelor de producţie, cât şi influenţa relaţiilor sociale de producţie.

Creşterea cu precădere a productivităţii muncii constituie expresia cerinţelor creşterii eficienţei economice şi oglindeşte influenţa reciprocă dintre elementele

forţelor de producţie. Dacă la nivel macroeconomic, creşterea productivităţii muncii sociale creează modificări în structura valorică a P.I.B., la nivel microeconomic, creşterea

productivităţii muncii individuale schimbă raportul dintre munca vie şi munca materializată încorpoartă în valoarea unitară a produselor, conducând la reducerea costului unitar.

Problemele principale ale analizei productivităţii muncii sunt: - analiza situaţiei generale a indicatorilor productivităţii muncii;

- analiza factorilor determinanţi şi a căilor de creştere a productivităţii muncii;

- analiza efectelor economice ale creşterii productivităţii muncii la nivel

microeconomic.

3.3.1. Analiza situaţiei generale a productivităţii muncii în întreprindere

În practica planificării, calculului şi analizei productivităţii muncii se

utilizează un sistem de indicatori ce pot exprima fie cantitatea de produse obţinute cu o anumită cheltuială de muncă (indicatorii direcţi), fie cheltuiala de muncă

efectuată pentru obţinerea unităţii de produs (indicatori indirecţi). În primul caz, productivitatea muncii (W) se exprimă ca raport între volumul producţiei (Q) şi

cheltuielile de muncă (P) efectuate: W = T

Q, iar în cel de-al doilea caz se utilizează

raportul invers: W = Q

T .

În funcţie de modul de exprimare a producţiei şi cheltuielilor de muncă, deosebim mai mulţi indicatori de măsurare a productivităţii muncii individuale.

a) Pe baza volumului producţiei există metode de calcul în unităţi fizice (naturale),

convenţionale, de muncă (ore normă) şi valorice. Alegerea uneia sau alteia din metodele de calcul este dependentă de

caracterul producţiei (omogenă sau eterogenă), nivelul la care se calculează şi ali

factori. Importanţa indicatorilor valorici ai productivităţii muncii decurge din

necesitatea exprimării întregului volum de activitate Q, a asigurării comparabilităţii în timp şi spaţiu, exprimarea valorică constituind etalon general ceea ce oferă posibilitatea efectuării unor corelaţii multiple cu alţi indicatori: sporul producţiei,

utilizarea mijloacelor fixe ş.a. Această metodă de calcul cuprinde însă şi influenţa modificării preţurilor şi a

structurii sortimentale a producţiei. (Evaluarea producţiei în preţuri comparabile eleimină influenţa modificărilor de preţuri.)

88

Pentru calculul productivităţii muncii în unităţii valorice la nivel

microeconomic se pot folosi următorii indicatori: producţia exerciţiului, producţia

marfă, valoarea adăugată, puterea informativă a indicatorului variind. Utilizarea indicatorului valoarea adăugată ca indicator în cadrul sistemului

de indicatori permite o mai justă fundamentare a sarcinilor privind nivelul şi creşterea productivităţii muncii, fiind mai apropiat de efortul propriu. Indicatorii productivităţii muncii calculaţi prin raportarea valorii adăugate (Qe) la cheltuiala de

muncă efectuată (T) reflectă valoarea nou creată ce revine pe unitatea de muncă

T

Qa, indicând în exclusivitate eficienţa muncii vii.

b) În funcţie de cheltuielile de muncă deosebim:

- productivitatea anuală – când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin

numărul mediu scriptic (total personal sau muncitori):

N

QaW ;

- productivitatea zilnică – când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin consumul de timp în om-zile;

omzileT

QzW ;

- productivitatea orară – când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin

consumul de timp în om-ore:

omoreT

QhW .

Din analiza indicatorilor productivităţii muncii se constată că productivitatea

anuală (W a) este dependentă de numărul zilelor lucrate de un muncitor şi de

productivitatea zilnică (W z):

W a = Z W z,

după cum productivitatea zilnică (W z) depinde de durata în ore ( h ) a zilei de muncă

şi de productivitatea orară (W h):

W z = h W h.

Creşterea productivităţii zilnice şi, respectiv, orare în proporţii mai mari decât productivitatea anuală indică pierderi de zile şi ore din timpul total de muncă.

89

3.3.2. Analiza factorilor determinanţi şi a căilor de creştere a

productivităţii muncii Nivelul productivităţii muncii este influenţat de un mare număr de factori,

principali şi secundari, direcţi şi indirecţi, care se întrepătrund şi acţionează uneori în sensuri diferite. Creşterea productivităţii muncii este legată de existenţa unor factori generali, care acţionează în toate orânduirile sociale (dezvoltarea şi

perfecţionarea mijloacelor de producţie, nivelul de calificare şi experienţa forţei de muncă, adâncirea diviziunii sociale a muncii, condiţiile naturale), precum şi a unor

factori specifici, care acţionează numai în condiţiile anumitor relaţii de producţie. În economia actuală principalii factori specifici sunt: influienţa stimulatoare a relaţiilor de producţie, actuala economie de piaţă, sistemul stimulentelor materiale şi morale,

organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii. O grupare a factorilor care influenţează asupra productivităţii muncii este

prezentată în figura 9.

3.3.2.1. Analiza factorilor şi căilor legate de mijloacele de muncă

Nivelul şi ritmul de creştere a productivităţii muncii sunt determinate în

proporţie hotărâtoare de ritmul de propagare a progresului tehnic. Materializându-se în schimbările calitative intervenite în mijloacele de muncă,

în sursele de energie şi modul lor de folosire, tehnologiile de producţie, progresul tehnic contemporan determină ridicarea gradului de înzestrare tehnică a forţei de muncă.

Fig.9. Factorii care influienţaeză asupra productivităţii muncii

90

Modelul de calcul al productivităţii muncii (W) poate fi exprimat înfuncţie de gradul de înzestrare tehnică a muncii (G), astfel:

W = N

Q =

Mf

Q

N

Mf = G e,

în care:

e = Mf

Q şi reprezintă eficienţa folosirii mijloacelor fixe;

W – productivitatea muncii N – numărul salariaţi

Q – producţia obţinută Mf - valoarea medie anuală a mijloacelor fixe.

Odată cu introducerea progresului tehnic, gradul de tehnicitate mai ridicat determină o valoare mai mare a mijloacelor fixe introduse în producţie. Pentru realizarea creşterii productivităţii muncii este necesar ca eficienţa mijloacelor fixe să

crească mai rapid, ceea ce presupune satisfacerea inegalităţilor, iQ ie ig, între indicii de creştere a factorilor menţionaţi.

Dependenţa productivităţii muncii (W) de gradul de înzestrare a muncii cu mijloacele fixe (G) şi eficienţa (e) folosirii acestora sunt caracterizate de ecuaţia

regresiei liniare multiple: W = a + bG + ce, în care a, b, c, sunt parametri obţinuţi după rezolvarea sistemului de ecuaţii normale.

Un alt factor de care depinde productivitatea muncii îl constituie îmbunătăţirea indicilor de utilizare intensivă şi extensivă a utilajelor. Îmbunătăţirea utilizării intensive presupune creşterea randamentului de funţionare a utilajului, fiind dependentă de caracteristicile tehnice (viteze de lucru, turaţii, etc.), iar îmbunătăţirea utilizării extensive impune extinderea timpului de

funcţionare neîntreruptă, prin reducerea opririlor accidentale şi a întreruperilor de orice fel. Dependenţa productivităţii muncii (W) de coeficienţi de utilizare intensivă (Ui) şi extensivă (Ue) ai utilajului este de tip regresie multiplă:

W = a + b Ui + c Ue. În care:

a, b, c – sunt parametrii obţinuţi după rezolvarea sistemului de ecuaţii normale

Pentru determinarea parametrilor ecuaţiei de regresie se utilizează, în mod obişnuit metoda celor mai mici pătrate Analiza căilor de creştere a productivităţii muncii legate de folosirea

mijloacelor de muncă ale întreprinderii urmăreşte în special modul în care se introduce progresul tehnic în întreprindere şi efectele economice rezultate, precum

şi măsurile de folosire raţională a utilajului existent. O cale de creştere a productivităţii muncii o constuie mecanizaaarea şi

automatizarea procesului de producţie. Acestea urmăresc, în principal, înlocuirea

muncii manuale la operaţiile grele şi cu volum mare de muncă cu maşini, mecanisme, agregate şi instalaţii sau vizează înţăturaea parţială sau totală a

participării nemijlocite a omului în procesul de producţie.

91

Analiza introducerii progresului tehnic se poate efectua fie global, ţinându-se seama de acţiunea combinată a mai multor factori (mecanizare, automatizare) pe întreg utilajul, fie pe fiecare operaţie în parte.

După stabilirea gradului de mecanizare a procesului (Cm) în funcţie de gradul de mecanizare a operaţiilor componente (mi) şi structura pe operaţii (gi) a

procesului, Gm = 100

migi, se urmăreşte efectul integral al acestuia asupra creşterii

productivităţii muncii. În acest sens se compară următorii indicatori realizaţi

înainte şi după introducerea mecanizării: - volumul de muncă pe unitate de produs, rezultând economia de muncă;

- valoarea producţiei fabricate raportată la efectivul de muncitori, rezultând economia de muncitori.

Pentru caracterizarea nivelului de automatizare şi aprecierea efectelor sale economice se utilizează coeficientul automatizării producţiei (ca raport între volumul

producţiei obţinute prin automatizare şi volumul total al producţiei), precum şi coeficientul automatizării muncii (ca raport între numărul muncitorilor ce lucrează la maşini automate şi numărul total de muncitori).

Creşterea productivităţii muncii Iw în urma introducerii progresului tehnic se determină cu ajutorul relaţiei:

Iw = 0

01

W

WW 100,

în care W0 şi W1 reprezintă productivitatea munci înainte şi, respectiv, după introducerea măsurii respective.

Reducerea consumului de muncă pe unitatea de produs se poate realiza şi pe calea reducerii greutăţii produselor, prin reproiectare, măsură de o deosebită

importanţă în condiţiile actuale, când se pune, cu deosebită acuitate, problema economisirii materiilor prime şi materialelor.

Analiza căilor legate de introducerea progresului tehnic în întreprindere trebuie

să fie completată şi cu analiza mişcării de invenţii, inovaţii şi raţionalizări, care vizează creşterea productivităţii muncii.

Urmărirea operativă a modului de îndeplinire a planului măsurilor tehnico-organizatorice reprezintă, de asemenea, una din căile eficiente de ridicare necontenită a nivelului productivităţii muncii.

3.3.2.2. Analiza factorilor legaţi de forţa de muncă Nivelul productivităţii muncii depinde de calitatea forţei de muncă, de nivelul

de pregătire şi perfecţionare profesională şi eficacitatea folosirii acesteia. Solicitarea forţei de muncă este mai mare în condiţiile unei tehnici perfecţionate, ponderea efortului intelectual faţă de cel fizic fiind în continuă creştere.

În analiza acestei categorii de factori ai productivităţii muncii, un loc de seamă îl ocupă cunoaşterea gradului de îndeplinire a normelor de muncă şi a

măsurii în care normele fundamentate ştiinţific au acţionat asupra creşterii productivităţii muncii. Extinderea muncii în acord, bazată pe norme cu motivare tehnică, în unităţile

industriale influenţează favorabil productivitatea muncii şi stă la baza creşterii salariilor medii.

92

Analiza îndeplinirii normelor la muncitorii retribuiţi în acord se efectuează pe ansamblul întreprinderii, pe locuri de producţie şi pe principalele profesii utilizându-se indicele mediu de îndeplinire a normelor (In), stabilit astfel:

- ca raport între timpul total om-ore lucrat după norme în vederea

îndeplinirii volumului efectiv al producţiei (Tn) şi timpul lucrat efectiv (om-ore) în acord (T1):

In = 1

T

Tn 100;

- ca medie aritmetică ponderată, pe grupe de muncitori (Ni) care au îndeplinit normele în anumite limite (Ii):

In =

Ni

NiIi.

Corelând productivitatea muncii (W) cu ponderea muncitorilor retribuiţi în

acord (ga) şi ponderea muncitorilor ce depăşesc normele (gd), ecuaţia de legătură este de tipul regresiei multiple:

W = a +bga + cgd

În care:

a, b, c – parametrii obţinuţi după rezolvarea sistemului de ecuaţii normale

Influenţa normării, ca instrument al organizării producţiei, asupra corelaţiei dintre productivitatea muncii şi salariul mediu este multiplu. Elaborarea normei tehnice care stă la baza muncii în acord constituie rezultatul unor studii privind

organizarea raţională a procesului de muncă, condiţionând folosirea cât mai deplină a timpului, care se reflectă şi în creşterea productivităţii muncii.

În acelaşi timp, norma constituie şi un criteriu al salarizării după muncă şi,

reflectând consumul real după muncă, asigură creşterea salariului mediu pe măsura aportului muncitorilor la creşterea productivităţii. Creşterea salariului

mediu trebuie să fie consecinţa depăşirii normelor de muncă şi, deci, a creşterii productivităţii muncii. În aceste condiţii, productivitatea muncii (W) este variabila independentă ce condiţionează variaţia salariului mediu (St) în regresia liniară

simplă:

St = a + b W.

Un factor deosebit de important al productivităţii muncii în întreprinderile industriale îl constituie ridicarea calificării forţei de muncă. Un nivel ridicat de

calificare al muncitorilor constituie un factor al utilizării eficiente a condiţiilor tehnice şi organizatorice existente, contribuind la reducerea continuă a timpului de lucru pe unitatea de produs, ceea ce are ca efect creşterea valorilor de întrebuinţare

create în acelaşi fond de timp disponibil. În figura 10 este prezentată conexiunea calificare-productivitate.

93

Fig. 10. Conexiunea calificare-productivitate Pentru ca acţiunea calificării şi ridicării acesteia asupra productivităţii muncii

să fie cât mai puternică, efortul depus pentru ridicarea gradului de calificare a lucrătorilor trebuie însoţit de asigurarea unei utilizări cât mai judicioase a forţei de

muncă. Matematic, există posibilitatea de a cuantifica influenţa calificării forţei de muncă asupra productivităţii muncii:

W = W - Kr

W .

Coeficientul de reducţie (Kr) se stabileşte ca raport între salariul mediu tarifar

( S t) a muncitorilor şi salariul tarifar a categoriei I (StI): Kr =StI

tS.

Salariul tarifar ( S t) se obţine ca o medie aritmetică ponderată a salariilor

tarifare ale categoriilor de calificare (Sti) cu numărul de muncitori (Ni) din fiecare categorie:

St =

Ni

StiNi.

Salariul tarifar a fiecărei categorii (Sti) se obţine raportând fondul tarifar de salarizare (Fti) al categoriei respective la numărul de muncitori (Ni) din categorie:

Sti =

Ni

Fti.

În mod analog se poate determina sporul valorii nou create (Qa) obţinut pe

seama muncii calificate: Qa = Qa - Kr

Qa, Qa fiind valoarea adăugată.

Generală Specială

Instruire

şcolară

Învăţare

Calificare

Deprinderi

Îndemânare

Creşterea W

Îmbunătăţirea

calităţii

Creşterea

volumului

producţiei

Reducerea

Costurilor

Creşterea

venitului

94

În practică există şi posibilitatea de a estima efectul acţiunilor de ridicare a calificării muncitorilor, a căror consecinţă directă o constituie creşterea productivităţii muncii pe total muncitori. Acest efect este urmărit prin economia

relativă de muncitori realizată ca urmare a ridicării calificării (Er):

Er = 10

1

IwW

Qa

-

0

1

W

Qa ,

în care: Qa1 este valoarea efectivă a valorii adăugate în anul analizat;

W0 este productivitatea muncii în anul de bază (100%); Iw1 este indicele productivităţii muncii pe total muncitori în urma ridicării

calificării unor muncitori.

Calculul indicelui Iw1 se bazează pe relaţia:

Iw1 =

100

100 Iwgrcgn ,

în care: gn reprezintă ponderea muncitorilor ce nu şi-au ridicat calificarea;

grc reprezintă ponderea muncitorilor ce şi-au ridicat calificarea; Iw reprezintă indicele productivităţii muncii atins de muncitorii ce şi-au

ridicat calificarea.

Corelaţia liniară între productivitate (W) şi ponderea muncitorilor ce şi-au

ridicat calificarea (grc) este exprimată prin ecuaţia: W = a + b grc. Un alt factor de creştere a productivităţii muncii este organizarea producţiei

Organizarea producţiei presupune îmbinarea diviziunii muncii cu cooperarea, în funcţie de particularităţile şi natura procesului de producţie. Principalele forme

de organizare a producţiei, în funcţie de caracterul acesteia, sunt: producţia individuală – de unicat –, producţia în serie (mică, mijlocie, mare) şi producţia de masă.

Producţia de masă permite divizarea procesului de producţie în operaţiile cele mai simple şi dă posibilitatea unei largi mecanizări sau automatizări prin care se

asigură un ritm uniform producţiei, lichidându-se timpii de neutilizare a maşinilor şi a forţei de muncă. În practică există posibilitatea cuantificării influenţei pe care o exercită modul

de organizare a producţiei asupra productivităţii muncii. În acest cadru trebuie evidenţiate câteva aspecte:

- dacă în întreprindere a fost adoptată forma cea mai adecvată specificului

producţiei; - gradul de extindere a lucului după grafic;

- efectele introducerii – acolo unde este posibil – a lucrului pe bandă, a cooperării şi specializării, asupra productivităţii muncii.

În acest caz se compară productivitatea realizată în urma introducerii măsurii

respective cu productivitatea anterioară. Organizarea locului de muncă presupune asigurarea condiţiilor optime de

muncă, care să înlăture mişcările inutile şi să reducă efortul la minim. Organizarea ştiinţifică a locului de muncă necesită:

- stabilirea unor fluxuri tehnologice raţionale, prin amplasarea judicioasă a

utilajelor, utilizarea optimă a suprafeţelor de producţie, reducerea distanţei de transport a materiilor prime, posibiliatea deservirii simultane a mai multor maşini, reducerea efortului fizic etc.;

95

- pregtirea optimă a procesului de producţie, prin aprovizionarea ritmică, întreţinerea şi repararea la timp şi de bună calitate a utilajelor;

- asiguarera unei discipline ferme la locul de muncă.

O influenţă deosebită asupra creşterii productivităţii muncii o exercită sistemul de cointeresare materială şi morală practicat în fiecare unitate.

Cointeresarea materială este eficientă numai atunci când îmbină în mod judicios interesele personale cu cele generale. În acest sens, creşterea veniturilor oamenilor muncii trebuie să se bazeze, în principal, pe creşterea productivităţii

muncii, respectându-se corelaţia dintre indicele productivităţii muncii şi indicele salariului mediu.

În legătură cu sistemul stimulentelor materiale, ca factor stimulator al creşterii productivităţii muncii, în analiză este necesar să se studieze următoarele aspecte:

- formele de salarizare existente în întreprindere: în acord (individual, direct sau progresiv, indirect, global etc.) şi în regie;

- structura fondului de salarizare (partea tarifară şi sporurile);

- situaţia premierilor; - corelaţia dintre producţie şi salarizarea după muncă.

Cunoaşterea structurii fondului de salarizare în acord are o deosebită importanţă în analiza creşterii productivităţii muncii; acolo unde există o justă proporţie între salariul tarifar şi sporuri are loc o creştere reală atât a productivităţii

muncii, cât şi a interesului pentru ridicarea calificării profesionale. Referitor la sistemul de premiere, ca formă de cointeresare materială

suplimentară, interesează în mod deosebit criteriile de acordare a premiilor,

eficienţa acestora precum şi efectele morale ale echităţii realizate. Alături de stimulentele materiale, cointeresarea morală, este un factor

dinamizator al productivităţii muncii. Între dinamica productivităţii muncii şi dinamica salarizării medii nominale

se stabilesc multiple relaţii reciproce de ordin cantitativ şi calitativ. Exprimând

cerinţele legilor economice care guvernează producţia socială, ritmul de creştere al productivităţii muncii trebuie să fie mai mare decât ritmul de creştere a salariului

mediu, pentru a permite formarea de acumulări pe seama consumului de muncă vie.

3.3.2.3. Analiza factorilor psihosociali ai productivităţii muncii

Rezervele de creştere a productivităţii muncii pot fi amplificate dacă se acordă atenţia cuvenită şi acelor factori insuficient activaţi până în prezent şi care ţin de

specificul factorului uman, fiind de natură psihosocială. În acest scop este necesar să se evidenţieze dimensiunile multiple ale forţei de muncă, activitatea diferitelor grupuri care o alcătuiesc, modalitatea constituirii lor, participarea omului ca fiinţă

„totală” la procesul de producţie. În cadrul analizei se va avea în vedere faptul că omul, în procesul de

producţie, nu se manifestă ca un simplu element al forţelor de producţie, ci intervine ca fiinţă raţională, cu necesităţile, dorinţele, aspiraţiile şi idealurile proprii, urmărind să realizeze atât un rezultat material, cât şi depline satisfacţii morale.

Locul de muncă, în accepţiune sistemică, este considerat ca un sistem om-maşină-mediu (fizic şi social), fiind format din cele trei sisteme parţiale menţionate. Factorul uman – reprezentat prin unul sau mai mulţi muncitori – constitue, în

cadrul sistemului, elementul principal al producţiei. Optimizarea sistemului om-maşină.mediu necesită, în primul rând, măsuri în

vederea adaptării omului la cerinţele muncii, ceea ce presupune realizarea acordului

96

între om şi profesiune şi se obţine prin acţiuni ca: orientarea, selecţia, pregătirea şi integrarea profesională. În al doilea rând, este necesară opţiunea unei optimizări a relaţiei om-maşină, ceea ce presupune organizarea juducioasă a schimburilor, în

vederea alternării optime a regimului de muncă cu cel de odihnă şi a diminuării oboselii cronice. În acest sens, deosebit de utile sunt metodele matamatice de

stabilire a zonei optime de deservire în vederea realizării unui anumit grad de încărcare a muncitorului (modelele ce folosesc programarea liniară, teoria firelor de aşteptare etc.).

În al treilea rând, este necesară optimizarea relaţiei om-mediu fizic , cunoscut fiind faptul că acţiunea factorilor mediului fizic (zgomotul, iluminatul, umiditatea,

temperatura) produce asupra omului efecte fiziologice şi psihologice care pot deveni stresante, în anumite condiţii. În acestă direcţie, o deosebită contribuţie o poate aduce amenajarea ergonomică a locurilor de muncă, realizarea unui microclimat şi

a unei cromatici optime, menite să reducă efortul fizic şi să sporească confortul în muncă.

În al patrulea rând, se impune optimizarea relaţiei om-mediu social, deoarece între productivitatea munciişi factorii psihosociali (intregrarea în muncă, relaţiile formale şi neformale, climatul de muncă, satisfacţia muncii, coeziunea grupului de

muncă, fluctuaţia potenţială) există o legătură de la cauză la efect. Deşi între aceşti factori şi productivitatea muncii există o legătură cauzală, cuantifiarea influenţei lor

este dificil de realizat. În acest sens, urmărirea efectelor factorilor psihosociali asupra productivităţii muncii se poate realiza pri metodele corelaţiei statistice.

Integrarea în munca industrială reprezintă un proces de natură socio-

economică care se referă la asimilarea culturii profesionale necesare muncii, precum şi la adaptarea individului la exigenţele profesionale ale muncii şi la viaţa în

colectivul de muncă. Integrarea în muncă exercită o retroacţiune asupra factorilor ce o condiţionează, avân rolul de mediator între cauză (caracteristicile socioprofesionale) şi efect (productivitatea muncii)2.

Principalii indicatori ai integrării profesionale sunt: îndeplinirea sarcinilor de producţie şi randamentul profesional al muncitorilor; gradul de stabilitate în profesiunea exercitată; participarea la procesul de perfecţionare profesională;

participarea la realizarea unor invenţii, inovaţii, raţionalizări. În cazul unui grad superior de integrare, aceşti indicatori au caracter cumulativ, cu efecte însemnate

asupra productivităţii muncii. Abordarea sociologică a activităţii întreprinderii cu toate raporturile care

decurg din organizarea ierarhică (relaţiile formale) sau din colaborarea dintre

colective (relaţiile neformale) impune studierea relaţiilor umane din cadrul întreprinderii. În acest sens, relaţiile formale cerute de organizarea muncii se pot

desfăşura în două direcţii: verticală (relaţii ierarhice), reprezentând sistemul de conducere exercitat; orizontală (relaţii funcţionale), reprezentând legăturile de colaborare pe linia obligaţiilor de serviciu.

Relaţiile neformale se stabilesc spontan şi pot fi de trei tipuri: grup-grup; om-grup; om-om (interumane). Modul de exercitare a conducerii influenţează în mod

vizibil climatul de muncă la nivelul grupurilor industriale şi, prin aceasta, productivitatea muncii. Climatul psihosocial al grupului de muncă este indicatorul sintetic al relaţiilor interpersonale, acţiunillor, sentimentelor şi gradului de

cunoaştere care există între membrii grupului. Climatul psihosocial este determinat de natura relaţiilor umane, fiind un

element important care, alături de factorii mediului fizic, influenţează în mare măsură productivitatea muncii, având un caracter integrativ sau dezintegrativ asupra grupului de muncă.

2 H. Cazacu, O. Hoffman, Factorii sociali ai productivităţii muncii, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.

97

Studii de specialitate arată că moralul grupului se află într-o corelaţie puternic semnificativă cu satisfacţia în muncă, relaţiile de grup, sistemul de cointeresare materială, fiind influenţat de poziţia conducătorului direct şi influenţâd

productivitatea. Stilul de conducere influenţează, de asemenea, considerabil productivitatea

muncii. Fluctuaţia sau tendinţa de fluctuare a forţei de muncă apare ca o expresie a

neintegrării sau a întreruperii procesului de integrare în muncă şi influenţează

negativ asupra gradului de stabilitate, unul din factorii de bază ai ridicării productivităţii.

În coccluzie, studiul căilor de creştere a productivităţii muncii în industrie arată că aceasta este influenţată de un mare număr de factori, ale căror acţiuni se întrepătrund, încât cuantificarea precisă a fiecăruia prezintă un grad ridicat de

dificultate. Legăturile dintre productivitatea muncii şi factorii determinanţi în cazul relaţiilor de tip stohastic (în special privind factorii psihosociali), pot fi analizate prin

procedee statistice.

3.3.3. Analiza dinamicii productivităţii muncii pe baza indicatorilor

valorici

a.) În vederea analizei dinamicii productivităţii muncii ca urmare a acţiunii

conjugate a multitudinii de factori, asupra sa folosim datele din tabelul 3.5. Tabelul 3.5

Nr. Crt

Indicatori Prevăzut Realizat %

1. Cifra de afceri (mil. lei) 5.600 6.000 107,1

2. Număr mediu de salaraţi (pers.) 800 850 106,2

3. Total om-zile lucrate 5 x 2 183.200 191.250 X

4. Total om-ore lucrate 6 x 3 1.428.960 1.415.250 X

5. Nr. mediu de zile lucrate 22,9 22,5 98,2

6. Durata medie a zilei de lucru 7,8 7,4 94,8

7. Productivitatea anuală (Wa mii lei) 1/2 7.000 7.058,8 100,8

8. Productivitatea zilnică (Wz mii lei) 1/3 30,56 31,37 102,6

9. Productivitatea orară (Wh mii lei) 1/2 3,92 4,23 107,9

Analizând datele din tabelul 3.5 rezultă: - IWa < IWz – ca urmare a scăderii numărului mediu de zile lucrate. - IWz < IWh – datorită micşorării duratei medii a zilei de lucru.

Efectul acestor fenomene asupra productivităţii muncii anuale poate fi pus în

evidenţă pe baza relaţiei:

Wa = Nz z Wh

Wa = Wa1 – Wa0

pe baza datelor din tabelul 3.5 situaţia se prezintă astfel:

Wa = 7.058,8 – 7.000 = +58,8 mii lei

din care datorită modificării

- numărului mediu de zile lucrate:

98

Nz1 Nh0 Wh0 – Wh0

225 7,8 3,92 - 7.000 = -120,4

- duratei medii a zilei lucrate

Nz1 Nh1 Wh0 – Nz1 Nh0 Wh0 = 225 3,92 – 6.879,6 = -529,4

- productivităţii orare

Wa1 – Nz1 Nh1 Wh0 7.058,8 – 6.350,4 = +708,4

Concluzii: - utilizarea incompletă timpului de lucru în cadrul zilei, a dus la o scădere a

productivităţii muncii anuale cu 529,4 mii lei; - de asemenea scăderea numărului mediu de zile lucrate a făcut să se

reducă productivitatea muncii anuală cu 120,4 mii lei;

- o creştere substanţială a productivităţii anuale a muncii a avut loc pe seama creşterii productivităţii orare (708,4 mii lei);

- în fine, numărul mediu de zile lucrate şi duarta medie de lucru sunt

rezerve de creştere a productivităţii muncii, rezerve ce trebuie să fie puse în valoare în perioada următoare.

Literatura de specialitate prezintă modalităţi de analiză pe baza productivităţii marginale (Wm) calculată pe baza relaţiei:

Wm = T

Q

.

În acest fel se cuantifică sporul de producţie obţinut cu ajutorul unei cantităţi suplimentare de muncă.

Cu ajutorul productivităţii marginale se poate caracteriza elasticitatea

producţiei (E) care reflectă creşterea procentuală a producţiei la o modificare cu un procent a factorului muncă.

3.3.4. Analiza efectelor economico - financiare ale modificării

productivităţii muncii Sporirea necontenită a productivităţii muncii în industrie are influenţe

multiple, afirmându-se că sursa principală de creştere a volumului producţiei şi o sursă de bază a reducerii costurilor pe unitatea de produs având consecinţe economice asupra tuturor indicatorilor sintetici economico-financiari ai activităţii

întrerinderii. Totodată, creşterea productivităţii muncii este factorul hotărâtor în obţinerea unor corelaţii optime între indicatorii de bază ai activităţii economice.

a. Unul din cele mai importante efecte ale creşterii productivităţii muncii îl

constituie sporirea volumului producţiei industriale. Modelul de calcul al producţiei

(Q) în funcţie de productivitate (W) şi numărul personalului muncitor (N) este Q = N W.

b.Economia relativă de forţă de muncă realizată pe seama creşterii

productivităţii muncii are efecte favorabile asupra costurilor de producţie conducând la reducerea cheltuielilor cu salariile. Este cunoscută corelaţia care

trebuie să se realizeze între păroductivitatea muncii şi salariul nominal mediu ( S t) a

99

personalului (Iw ItS). Consecinţa directă a respectării acestei corelaţii este

reducerea costurilor pe seama cheltuielilor cu salariile.

c. Creşterea productivităţii muncii este un factor hotărâtor al reducerii cheltuielilor la 1.000 lei producţie marfă, între aceştia stabilindu-se o relaţie de

inversă proporţionalitate, conform modelului: C(1000) = WN

Ch

1.000,

productivitatea muncii fiind calculată prin producţia marfă. d. Prin intermediul indicatorului cheltuieli de producţie la 1.000 lei producţie

marfă, productivitatea muncii devine un factor de influenţă asupra profitului potenţial (Pp):

Pp = N W 1000

Pp,

în care:

- Pp este profitul potenţial la 1.000 lei, iar productivitatea este exprimată prin producţia marfă. e. Utilizând productivitatea muncii, calculată prin producţia marfă vândută şi

încasată, se poate stabili modelul factorial al profitului brut din activitatea de bază (P):

P = N W r , în care:

r reprezintă rata rentabilităţii.

f. Creşterea productivităţii muncii constituie factorul hotărâtor al ridicării eficienţei folosirii mijloacelor fixe. Indicatorul „valoare adăugată la 1.000 lei mijloace

fixe” (Qr(1000 M)) poate fi exprimat în funcţie de productivitatea muncii (W) şi gradul de înzestrare tehnică a muncii (G):

Qa(1000 M) = Mf

Qr 1000 =

N

Mf

N

Qr

1000 = G

W 1000 .

Pentru realizarea unei eficienţe sporite a utilizării mijloacelor fixe este necesar ca indicele productivităţii muncii să devanseze indicele gradului de înzestrare

tehnică (Iw IG). g. valoarea producţiei exerciţiului: T1(Wh1 – Wh0) h. valoarea adăugată: T1(Wh1 – Wh0).

i. Cifra de afaceri: T1(Wh1 – Wh0) 0

0

ac

CA

j. Costul pe unitatea de produs: IW

Chso - Chso,

Chso – cheltuieli cu salariile.

k. rata rentabilităţii:

00

000

CC

CCP

100 - 0,

unde:

C0 – modificarea costului pe seama productivităţii muncii. 0 – rata rentabilităţii din baza de comparaţie.

100

CAPITOLUL IV

ANALIZA GESTIUNII ACTIVELOR FIXE

Dezvoltarea intensivă a producţiei reprezintă calea de bază a creşterii economice în prezent şi în perspectivă. Ea este rezultatul acţiunii unui complex de

factori legaţi atât de forţele de producţie, cât şi de relaţiile de producţie. Între factorii legaţi de forţele de producţie, un rol predominant revine celui mai mobil element al lor – mijloacele de muncă -, mijloace care reflectă conţinutul material al fondurilor

de producţie. Crearea şi utilizarea de noi mijloace de muncă, de noi fonduri fixe, nu numai că determină tipul intensiv al reproducţiei, dar potenţează şi acţiunea altor factori

calitativi ai dezvoltării. De aceea, analiza utilizării eficiente a fondurilor fixe constituie o problemă

centrală a conducerii unităţilor economice, precum şi a altor organe specializate de control. Problemele principale ale analizei fondurilor fixe sunt:

- analiza dinamicii, structurii şi stării funcţionale a fondurilor fixe; - analiza utilizării extensive a fondurilor fixe;

- analiza utilizării intensive a fondurilor fixe; - analiza factorială a eficienţei utilizării fondurilor fixe;

4.1. Analiza dinamicii structurii şi stării funcţionale a fondurilor fixe

Ca factor de bază al producţiei, fondurile fixe interesează din punct de vedere al dinamicii, structurii şi stării funcţionale.

a.) Dinamica fondurilor fixe se recomandă a fi stabilită atât pe baza valorii iniţiale (de inventar), cât şi pe baza valorii medii. Prima arată dimensiunea (în sensul volumului fondurilor), cea de-a doua relevă acelaşi lucru, dar corelat cu timpul de

funcţionare, ceea ce permite stabilirea mai corectă a legăturii cu rezultatele obţinute în perioada dată.

b.) Structura fondurilor fixe îndeplineşte o funcţie importantă în analiza eficienţei generale a activităţii unităţilor economice şi, implicit, în orientarea investiţiilor spre acele categorii de fonduri care concură nemijlocit la obţinerea valorilor de

întrebuinţare. Pentru a desprinde câteva concluzii considerăm că într-o unitate economică,

dinamica şi structura fondurilor fixe se prezintă ca în tabelul 4.1. După cum se observă, volumul fondurilor fixe (exprimat pe baza valorii de inventar) a crescut de la 382.700 mil lei la începutul anului, la 420.000 mil lei la

sfârşitul anului, ceea ce înseamnă o dezvoltare importantă a bazei tehnico-materiale, şi implicit, premisa realizării sarcinilor creşterii economice de către

întreprindere. În structura fondurilor fixe au intervenit unele schimbări în sensul creşterii ponderii maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor de lucru de la 52,5% la 55,1%, fapt ce

constituie o condiţie a realizării unui volum sporit al producţiei. Fiind vorba de intrări prin investiţii, acestea au contribuit şi la creşterea gradului de reînoire a fondurilor fixe.

101

În cea ce priveşte parcul de utilaje este necesar să fie exprimat şi din punct de vedere al structurii după vârstă. O analiză a utilajelor după vârstă scoate în evidenţă nivelul bazei tehnice a

producţiei, dinamica procesului de înlocuire, reînnoire şi lărgire a parcului de maşini-unelte. Pentru o apreciere generalizatoare se apelează la indicatorul sintetic vârstă medie a utilajelor în anul n, respectiv:

,

1

1

n

i

i

n

i

ii

m

vm

V

unde: m reprezintă numărul de utilaje introduse în exploatere în anul i ; v reprezintă vârsta în anul n a utilajului introdus în exploatare în anul i ;

O vârstă medie mare înseamnă un proces de reînnoire lent ce se reflectă în nivelul de eficienţă a utilizării fondurilor fixe în ansamblu. Odată cu structura pe vârstă, în analiză prezintă interes şi situaţia

modernizării utilajelor. În acest sens se poate constitui o structură care să cuprindă: utilaje noi (cele care se încadrează în limitele vârstei de viaţă); utilaje modernizate; utilaje vechi,

nemodernizate. Analizând situaţia modernizării trebuie să se ţină seama că ea este o cale

importantă a creşterii eficienţei producţiei, cheltuielile pe care le necesită recuperându-se rapid. Între structura fondurilor fixe şi indicatorul de eficienţă “volumul producţiei la

1000 lei fonduri fixe” există o corelaţie strânsă. Cu cât este mai mare ponderea maşinilor, utilajelor, în general a fondurilor

fixe active, cu atât este mai puternică influenţa exercitată asupra volumului producţiei la 1000 lei fonduri (există, desigur, o limită după care eficienţa începe să scadă).

102

În analiza dinamicii valorice a mijloacelor fixe se are în vedere, atât valoarea de inventar (valoarea iniţială) cât şi valoarea medie, acestea fiind actualizate, întrucât efectele economice sunt supuse fluctuaţiilor preţurilor (ca efect al inflaţiei).

De principiu se recomandă ca dinamica mijloacelor fixe să fie corelată cu efectele pe care le produce, concretizate în indicatori de rezultate ai întreprinderii ca cifră de afaceri, valoarea adăugată, profitul brut, etc.

Corelaţia poate fi redată prin relaţia:

bxay

în care: y indicator de rezultate ai întreprinderii

x valoarea activelor fixe a şi b parametrii ecuaţiei determinaţi pe baza formulelor consacrate

Cu ajutorul funcţiei de regresie se poate face o extrapolare a efectului valoarea probabilă situându-se într-o zonă cu amptitudine mai mare sau mai mică,

faţă de valoarea seriei teoretice. Structura mijloacelor fixe îndeplineşte o funcţie importantă în analiza eficienţei generale a acestora şi are rolul de a orienta efortul reinvestiţional către

acele categorii de mijloace fixe ce participă nemijlocit la obţinerea produselor finite a bunurilor şi serviciilor, etc.

O asemenea structură este definită în literatura de specialitate ca fiind compoziţia tehnologică a capitalului fix. Între compoziţia tehnologică a capitalului fix şi rezultatele de bază ale

întreprinderii există legături atât de tip determinist cât şi stochastic. Astfel cu cât este mai mare ponderea mijloacelor fixe active, cu atât este mai puternică influenţa exercitată asupra unor indicatori de eficienţă a acetivelor fixe

(existând o limită după care eficienţa începe să scadă).

Ca efect determinist se poate folosi următoarea relaţie:

Mfa

Eg

Mf

E

100

1 sau

100

IaIsIn

în care: g ponderea mijloacelor fixe productive

E efectul utilizat în calculul de eficienţă (volumul producţiei, valoarea adăugată, profitul brut, etc.)

Mf valoarea medie a activelor fixe Mfa valoarea medie a activelor fixe productive In indicele eficienţei activelor fixe

Is indicele ponderii activelor fixe productive Ia indicele randamentului activelor fixe productive

Exemplificarea metodologiei implică datele cuprinse în tabelul 4.2.

103

Tabelul 4.2.

Nr.

Crt Indicatori

Perioada

precedentă

0

Perioada

curentă

1 %

1 Producţia fabricată

(mil.lei) 2.000.000 2.550.000 + 550.000 127,5

2 Valoarea medie a activelor fixe

(mil.lei) 400.000 500.000 + 100.000 125,0

3 din care productive:

(mil.lei) 320.000 420.000 + 100.000 131,25

4 Ponderea activelor fixe

productive % 80 84 + 4 105

5 Producţia fabricată la 1.000 lei

active fixe (lei)1/2 5.000 5.100 + 100.000 102

6 Randamentul activelor fixe

active 5/4 6.250 6074,1 - 175,9 97,14

100100

0

0

0

0

0

0

Mfa

Qf

Mf

Mfa

Mf

Qf

lei500062508,01000000.320

000.000.2

000.400

000.320

leiMfa

Qf

Mf

Mfa

Mf

Qf51001,607184,0

000.420

000.550.2

000.500

000.420100

1

1

1

1

1

1

Modificarea indicatorului de eficienţă, producţia fabricată la 1000 lei fonduri

fixe de 100 mil lei (5100-5000) se explică prin influenţa directă a factorilor: - modificarea structurii activelor fixe productive:

leiMfa

Qf

Mf

Mfa

Mf

Mfa250625004,0

000.320

000.000.280,084,0

0

0

0

0

1

1

- modificarea randamentului activelor fixe

1

1

0

0

1

1100100

Mf

Mfa

Mfa

Qf

Mfa

Qf

lei15084,062501,6071

Utilizând relaţia 100

IaIsIn

modificarea eficienţei activelor fixe se explică astfel:

%2100

14,97105

In

din care:

- influenţa indicelui structurii activelor fixe active:

%5100105100 Is

104

- influenţa randamentului activelor fixe productive

%3105100

14,97105

100

Is

IaIs

Rezultă că sporirea valorii producţiei prefabricate ce revine la 1000 lei active fixe cu 100 lei, este rezultatul pe de o parte al creşterii ponderii activelor fixe active,

de la 80 la 84%, influenţând favorabil cu 250 lei/1000 respectiv cu 5%, iar pe de altă parte influenţei nefavorabile a eficienţei activelor fixe productive, care a

determinat o scădere a producţiei la 1000 lei active fixe cu 150 lei, respectiv 3%. De aici rezultă concluzia că întreprinderea a realizat o îmbunătăţire a structurii activelor fixe productive, nu pe calea investiţiilor noi, care presupun

active fixe cu randamente superioare, atât cantitativ cât şi calitativ, ci pe calea unor transferuri, comasări, care implică active fixe cu grad de uzură mare şi randamente

reduse. c.) Starea fondurilor fixe se caracterizează prin gradul de uzură şi gradul de reînnoire.

Gradul uzurii fizice se stabileşte pe baza datelor privind mişcarea mijloacelor fixe pe categorii şi total, prin raportarea sumei uzurii la valoarea de inventar a

mijloacelor fixe). d.) Gradul de reînnoire rezultat ca raport între valoarea fondurilor fixe intrate prin investiţii şi valoarea totală a fondurilor fixe la sfârşitul anului.

Mijloacele de muncă noi au, de regulă, performanţe tehnice sensibil superioare celor vechi. De aceea, în analiză, procesul de reînnoire nu poate fi limitat

la raportul valoric, ci trebuie întregit cu aspectele legate de valoarea de înbunătăţire a noilor mijloace de muncă (aspecte referitoare la randament, durata de funcţionare, satisfacerea cerinţelor ergonomice) prin care se influenţează cantitativ

şi calitativ întreaga activitate economică a întreprinderii. În strânsă legătură cu starea mijloacelor fixe se analizează situaţia reparaţiilor. Întreruperile frecvente produc, după cum se ştie, dereglări în funcţionarea instalaţiilor, accelerează uzura lor şi de aceea trebuie făcut totul pentru a prelungi

durata dintre reparaţii. În legătură cu aceasta, în analiză trebuie examinat ansanblul de măsuri

pentru păstrarea stării funcţionale a maşinilor şi instalaţiilor, a tuturor mijloacelor fixe. Se cercetează măsurile cu caracter de îngrijire curentă, profilactică(revizii), cât şi cele de natură capitală care trebuie efectuate în termen scurt şi corespunzător

calitativ, cu economie de resurse, implicit prin folosirea unor repere şi subansambluri prin dezmembrarea celor scoase din funcţiune.

4.2. Analiza utilizării extensive a potenţialului tehnic (a activelor fixe) şi a reflectării în performanţele economico-financiare ale întreprinderii Folosirea extensivă a fondurilor fixe constituie o rezervă de mare însemnătate

pentru realizarea obiectivelor maximale ale întreprinderii. În analiza economico-financiară, pentru caracterizarea folosirii extensive a

fondurilor fixe (parcul maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor de lucru) principalul indicator îl constituie “gradul de utilizare a fondurilor de timp disponibil”, stabilit prin scăderea din fondul calendaristic a timpului afectat opririlor normate, opririlor

tehnologice şi reparaţiilor planificate.

105

În cazul analizat, situaţia folosirii fondului de timp maxim disponibil se prezintă în tabelul 4.3.

Tabelul 4.3.

Folosirea fondului de timp maxim disponibil (în ore-maşină)

Indicatori An bază Anul curent Plan

bază

Efectiv

bază

Efectiv

plan Plan Efectiv

1. Fondul de timp calendaristic (Tc)

7 323 360 7 708 800 7 612 440 X X X

2. Fondul aferent opririlor

legale, opririlor

tehnologice, reparaţiilor

planificate

2 540 102 2 006 400 1 921 942 X X X

3. Fondul de timp maxim disponibil (T max)

4 783 258 5 702 400 5 690 498 X X X

4. Fond de timp efectiv de lucru (Tl)

4 448 430 5 531 328 5 405 973 X X X

5. Gradul de programare

a folosirii fondului de

timp calendaristic (%)

Tc

TmaxGp

65,0

74,0

74,7

1,14

1,15

1,69

6. Gradul de folosire a

fondului de timp

calendaristic (%)

Tc

TlGc

60,7

71,8

71,0

1,18

1,17

0,99

7. Gradul de folosire a fondului de timp maxim

disponibil (%)

Tmax

TlGmax

93

97

95

1,04

1,02

0,98

Din situaţia dată rezultă câteva inegalităţi care atestă diferite stări ale folosirii extensive a fondurilor fixe. Astfel, Gmax1>Gmax0 denotă o situaţie pozitivă sau cel puţin o ameliorare, în

sensul înlăturării unor cauze ale folosirii incomplete a fondului de timp maxim disponibil.

Gmax1=Gmax0 satisface atunci când în perioada precedentă fondul de timp maxim disponibil a fost folosit complet sau relativ complet şi nu satisface în situaţia în care reflectă o perpetuare a cauzelor utilizării incomplete a timpului de lucru din

perioada precedentă. Inegalitatea Gmax1<Gmax0 atrage atenţia asupra unei agravări a situaţiei ca

urmare a acţiunii şi mai intense a factorilor de dereglare a folosirii timpului de lucru. Faţă de gradul de folosire după plan, varianta Gmax1<Gmaxpl semnalează

prezenţa unor cauze care conduc la utilizarea incompletă a timpului de lucru, ceea ce se constată în cazul analizat.

Cauzele frecvente care determină utilizarea incompletă a fondului de timp maxim disponibil privesc: defectele mecanice şi electrice, lipsa de muncitori, lipsa

de materiale, eventuala lipsă de comenzi, prelungirea timpului pentru reparaţii, etc. Organizarea sistemului informaţional pe baze moderne, prelucrarea automată a datelor permit urmărirea operativă, pe schimburi şi zile, a folosirii timpului de

lucru cu defalcare pe cauze ale întreprinderilor.

106

Pentru a evalua mai corect importanţa utilizării extensive a utilajelor, este necesară o cuantificare a influenţei folosirii timpului de lucru al utilajelor asupra principalilot indicatori al performanţelor economico-financiare a intreprinderii cu

ajutorul relaţiilor. a) modificarea valorilor producţiei marfă fabricată:

o011 hrt-tN

în care: N numărul de utilaje

t nr.de ore/utilaj r randamentul mediu orar

b) modificarea valorii adăugate aferente producţiei fabricate:

0

0

o011

Qt

Qahrt-tN

c) modificarea cifrei de afaceri aferente activităţii de bază:

0

0

o011

Qt

CA rht-tN

d) modificarea profitului brut:

0

0

0

o011 rQt

CA rht-tN

unde: 100CA

Pb r

0

0

0

e) modificarea cheltuielilor cu amortizarea la 1 000 lei producţie marfă fabricată:

1000rhtN1

A - 1000

rhtN1

A

00

0

01

p

Analizând folosirea extensivă a utilajelor este necesar să examinăm şi

respectarea regimului schimburilor în stabilirea căreia trebuie să se aibă în vedere restricţii de desfacerea producţiei, de randament, de economicitate în consumul de energie.

Totodată, nu pot fi omise problemele ce privesc gradul de folosire a parcului inventar, dată fiind existenţa unor utilaje neinstalate datorită unor defecţiuni tehnice sau datorită faptului că sunt incomplete sau chiar neutilizabile în cadrul

unităţilor respective.

107

4.3. Analiza utilizării intensive a potenţialului tehnic (a activelor fixe) şi a reflectării în performanţele economico-financiare a întreprinderii

Analiza folosirii intensive a fondurilor fixe se face pe baza următorilor indicatori principali:

- gradul de utilizare a capacităţii de producţie; - indicele de utilizare intensivă; - randamentul mediu pe unitatea de timp de lucru;

4.3.1. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie

Pentru a se înţelege mai bine direcţiile în care trebuie acţionat pentru folosirea mai bună a capacităţilor de producţie se amintesc câteva relaţii de determinare în care se folosesc următoarele simboluri:

Cp reprezintă capacitatea de producţie; K reprezintă caracteristica utilajului(dimensiunea);

Td reprezintă timpul disponibil de funcţionare; Iu reprezintă indicele de utilizare intensivă; ts reprezintă timpul pe sortimente;

q reprezintă producţia pe unitate de timp; a) în cazul producţiei exprimate pe unitate de timp şi dimensiune (de exemplu,

cocsul metalurgic obţinut în bateriile de cocsificare sau oţelul realizat în cuptor Martin, etc.):

;TK

QIu unde Iu,TdKCp

b) în cazul mai multor utilaje cu producţia exprimată pe unitatea de timp şi dimensiune, relaţia devine:

Iu,TdKCp

1

n

i

unde i este numărul de utilaje;

c) atunci când este vorba de procese de fabricaţie continui pe un utilaj conducător

complex ce formează veriga conducătoare şi de producere a unui produs (de

exemplu, în laminare, chimie, etc.) se foloseşte aceeaşi relaţie de principiu în care K=1, şi anume:

IuTdsau Iu Td1Cp

(Iu în cazul dat are semnificaţie de producţie orară a utilajului conducător în

perioada de vîrf);

d) în mod similar se determină capacitatea când este vorba de aceleaşi condiţii, dar de mai multe utilaje ce formează veriga conducătoare:

n

i 1

i unde Iu,Td1Cp numărul de utilaje;

108

e) în cazul producerii mai multor sortimente ce nu pot fi exprimate convenţional, se recomandă relaţia:

n

1i

q,tsCp

unde: i - este numărul de sortimente;

Volumul producţiei este planificat în funcţie şi de alte restricţii. De aceea, pot

apărea situaţii de natură: CpPpP, unde Pp este producţia posibilă (ţinând seama de acţiunea unor factori obiectivi, cum ar fi locurile înguste), iar P este volumul

producţiei planificate. Indicele de utilizare a capacităţii rezultă din raportul volumului producţiei

planificate sau efective la volumul maxim al producţiei conform capacităţii. Aceasta înseamnă că rezervele folosirii complete a capacităţilor se por referii la:

- folosirea parţială a capacităţii noi intrate în funcţiune; - existenţa unor locuri înguste; - existenţa unor defecţiuni în aprovizionarea cu materiale;

- lipsa forţei de muncă, etc.

4.3.2. Indici de utilizare intensivă

Indici de utilizare se stabilesc pe baza relaţiei:

.TK

QIu

Întrucât intră în relaţia de determinare a capacităţii şi, respectiv, volumului

efectiv al producţiei, înseamnă că, cu cât indicele de utilizare intensivă este mai mare, cu atât şi gradul de folosire a capacităţii este mai mare. Pornind de la

asemenea logică factorială înseamnă că volumul producţiei apare sub forma funcţiei

Q=(K, T, Iu) şi deci se poate explica prin acţiunea a trei factori:

a) influenţa modificărilor caracteristicii utilajului sau grupului de utilaje:

;Q - Q'sau )IuT(K-)IuTK( max maxmaxmaxmaxmax10

K

b) influenţa modificărilor timpului de lucru:

;Q' - 'Q'sau )IuT(K-)IuTK( maxmax1max110

T

c) influenţa modificărilor indicelui de utilizare intensivă:

. 'Q' - Qsau )IuT(K-)IuTK( 1max111110

Iu

Întrucât caracteristica utilajelor este, de regulă, constantă, înseamnă că rezervele creşterii volumului producţiei şi, implicit, folosirii mai bune a capacităţilor

de producţie privesc timpul de lucru şi indicele tehnico-economic de utilizare.

109

4.3.3. Randamentul mediu al utilajelor Randamentul mediu constituie o formă sintetică de reflectare a utilizării

fondurilor fixe (utilajelor). El poate fi stabilit şi urmărit pe utilaje N

Q sau pe unitatea

de timp de lucru T

Q.

în care: Q - valoarea producţiei;

N - numărul de utilaje; T - timpul de funcţionare a utilajelor.

Inegalitatea dintre randamentul efectiv şi cel programat (sau cel al perioadei precedente) exprimă eficienţa utilizării echipamentelor, iar în cazul randamentului valoric intervine şi structura producţiei şi a preţurilor (atunci când se folosesc în

evaluarea producţiei). Legătura dintre modul de utilizare extensivă şi intensivă este reprezentată

prin valoarea producţiei exprimate în funcţie de numărul de utilaje, timpul mediu lucrat de un utilaj şi randamentul mediu pe unitatea de timp:

rtRQ 00

Pentru exemplificare se folosesc următoarele date:

Tabelul 4.4.

Nr.

crt Indicatori

Perioada

precedentă

Perioada

curentă

1. Numărul de utilaje 100 92

2. Total ore utilaj 600 000 544 640

3. Valoarea producţiei obţinute (mii.lei) 300 000 271 230,72

4. Numărul mediu ore/utilaj 6 000 5 920

5. Randamentul mediu orar – lei 500 000 498 000

Utilizând relaţia:

rtnQ modificarea valorii producţiei, ca efect al utilizării extensive şi

intensive, se explică astfel:

Q1 - Q0 = 271 230,72 - 300 000 = 28 769,28 mii.lei din care:

- influenţa numărului de utilaje:

(N1-N0)t0 r0 = (92 – 100) 6000 500 = - 24000 mii lei

- influenţa numărului mediu de ore/utilaj:

N1(t1 - t0) r0 = 92 (5929 – 6000) 500 = - 3680 mii lei

- influenţa randamentului mediu pe oră:

110

N1 t1 (t1 r0)= 92 5920 (498 – 500) = - 1089,28 mii lei

Se constată că sunt rezerve nefolosite atât din punct de vedere al utilizării intensive cât şi extensive. Cauzele care pot determina asemenea situaţii pot fi:

- nemontarea utilajelor existente şi respectiv nefuncţionarea celor instalate; - depăşirea termenului de punere în funcţiune, a investiţiilor necesare aferente

halelor şi care trebuie instalate utilajele achiziţionate; - folosirea necompletă a timpului de lucru a utilajelor din diferite cauze (lipsa

pieselor de schimb, aprovizionarea defectuoasă cu materii prime, lipsă energie,

etc.); - folosirea neraţională a utilajelor cu repercursiuni negative asupra randamentului

mediu.

O problemă importantă o constituie utilizarea eficientă a suprafeţelor de

producţie. Analiza utilizării eficiente a suprafeţelor de producţie se poate realiza folosind

următoarele modele:

a) S

rtN

S

Q

Conform acestei relaţii, modelul factorial se prezintă astfel:

S

S

Q N

Q t

r

b) rtS

N

T

Q

N

T

S

N

S

Q

unde:

S

N= gradul de încărcare a suprafeţelor de producţie (numărul de utilaje ce revin la

100 sau 100m2)

t – numărul de ore pe utilaj r – randamentul mediu orar

În acest caz modelul factorial se prezintă astfel:

S

N

S

Q t

r

111

De menţionat că un asemenea model pune în evidenţă nu numai faptul dacă întreprinderea a respectat gradul de utilizare a suprafeţelor de producţie (grad care implică pe lângă respectarea parametrilor proiectaţi şi respectarea regulilor privind

protecţia locului de muncă) şi implicaţiile asupra cantităţii şi calităţii producţiei obţinute, cu factor cu acţiune directă cât şi influenţa indirectă (o nerespectare a gradului de încărcare a suprafeţelor de producţie are implicaţii asupra numărului

mediu de ore pe utilaj, randamentului mediu, etc.). Modificarea randamentului mediu al utilajelor se reflectă în următorii

indicatori economico-financiari ai întreprinderii: a) Valoarea producţiei marfă fabricată:

T1(r1 – r0)

b) Valoarea adăugată aferentă producţiei marfă fabricată:

T1(r1 – r0)0

0

Qf

Qa

c) Cifra de afaceri aferentă activităţii de bază

T1(r1 – r0)0

0

Qf

CA

d) Profitul potenţial

1) prin valoarea producţiei marfă:

T1(r1 – r0) 0Pr

în care:

00

00

0

pq

cq1Pr

2) prin intermediul cheltuielilor cu amortizarea:

11

01

0

11

0

pqrT

A

rT

A

e) costurile cu amortizarea la 1000 lei producţie marfă:

1000rT

A

rT

A

01

0

11

0

f) profitul brut aferent cifrei de afaceri din activităţi de bază: 1) prin valoarea cifrei de afaceri:

T1(r1 – r0)0

0

Qf

CA

2) prin intermediul cheltuielilor la 1 leu cifră de afaceri:

112

11

11

00

11

00

pqrT

cq

rT

cq

în care:

T

qpr

3) prin costurile cu amortizarea:

0

0

0

01

0

11

0

Qf

CAQf

rT

A

rT

A

4.4. Analiza eficienţei utilizării fondurilor (activelor) fixe

4.4.1. Sistemul de indicatori sintetici ai eficienţei utilizării fondurilor

fixe Pentru caracterizarea eficienţei utilizării fondurilor fixe se consideră necesară

folosirea unui sistem de indicatori în cadrul căruia fiecare are o anumită capacitate de reflectare şi ca atare, în mod complementar, contribuie la asigurarea unei baze

mai largi analizei si deciziei de reglare. Ca indicatori ai sistemului se pot utiliza următorii: a) valoarea producţiei marfă la 1000 lei fonduri fixe, care reprezintă indicatorul ce se

corelează cu capacităţile de producţie:

modelul: 1000Mf

Qf sau 1000

Mf

pqf;

b) valoarea adăugată la 1000 lei fonduri fixe, reprezentat prin modelul:

1000Mf

Qase constituie un indicator cu caracter normativ şi prin care se

reflectă edificator legătura dintre productivitatea muncii sociale şi utilizarea fondurilor fixe

c) profitul brut la 1000 lei fonduri fixe, având ca model:

1000Mf

Pp sau 1000

Pr

Mf,

unde: Pp - reprezintă profitul brut potenţial, respectiv profitul aferent producţiei marfă fabricată;

Pr - reprezintă profitul brut din realizarea (vânzarea şi încasarea) producţiei

NOTĂ: Prin profitul brut se înţelege diferenţa dintre preţul de producţie şi cost sau dintre venituri şi cheltuieli;

113

d) valoarea cifrei de afaceri ce revine la 1000 lei active fixe

model: 1000Mf

CA

e) valoarea producţiei marfă vândută şi încasată ce revine la 1000 lei active fixe

model: 1000Mf

Qr sau 1000

Mf

qrp;

4.4.2. Analiza factorială a eficienţei utilizării fondurilor fixe

Datorită faptului că indicatorii de eficienţă a fondurilor fixe sunt construiţi prin raportarea unor rezultate ce reflectă un complex de eforturi la un efort parţial

(fonduri fixe) este necesară aprofundarea factorială pornind de la diferite funcţii prin care să se exprime aceste rezultate. Ne vom ocupa în continuare de analiza factorială a valorii producţiei marfă fabricată la 1000 lei fonduri fixe. Ca model factorial de bază în analiza valorii producţiei marfă la 1000 lei fonduri fixe poate servi următorul model:

Modelul factorial de analiză a producţiei

marfă la 1000 lei fonduri fixe

unde: Qf reprezintă valoarea producţiei marfă fabricată p reprezintă preţul de producţie

T reprezintă timpul de lucru al utilajelor r reprezintă randamentul mediu pe unitatea de timp

Influenţele factorilor menţionaţi în sistem se stabilesc după cum urmează:

a) influenţa modificării valorii medii a fondurilor fixe;

;1000pqpq

sau 10000

00

1

00

0

0

1

0

MMM

Qf

M

Qf

b) influenţa modificării valorii producţiei marfă;

;1000pqpq

sau 10001

00

1

11

1

0

1

1

MMM

Qf

M

Qf

din care:

- influenţa modificării volumului producţie-marfă:

r

F

M

F

Qf

q

p

T

M

Qf

114

;1000pqpq

1

00

1

01

MM

din care datorită:

modificării timpului de lucru:

; 10001

00

1

01

M

rT

M

rT

modificării randamentului pe unitatea de timp:

,1000

1

01

1

11

M

rT

M

rT

unde:

1

01

1T

pqr

;

- influenţa modificării preţurilor de producţie inclusiv ca urmare a modificării calităţii producţiei în cazul produselor diferenţiate pe calităţi cu preţuri diferite:

1000

1

01

1

11

M

pq

M

pq

Pentru exemplificare se prezintă următoarea situaţie: Tabelul 4.5.

Nr. crt.

Indicatori Nivel de

comparaţie Nivel efectiv

1 2

3

4

5 6

Valoarea medie a fondurilor fixe (mii lei) Valoarea producţiei-marfă fabricată (mii lei)

Volumul efectiv al producţiei-marfă fabricată în

preţuri de producţie după baza de comparaţie

Timpul de lucru al utilajelor (ore)

Randamentul mediu orar (lei) Valoarea producţiei-marfă la 1000 lei fonduri fixe

425.330 872.400

X

5.531.328

157,72 2.051

413.280 886.800

880.800

5.405.973

164,04 2.146

Pe baza modelului factorial prezentat, modificarea valorii producţiei-marfă la 1000 lei fonduri fixe de + 95 lei se explică astfel:

a) influenţa modificării valorii medii a fondurilor fixe:

lei601000330.425

400.872

280.413

400.872

;

b) influenţa modificării valorii producţiei-marfă fabricată:

lei351000280.413

400.872

280.413

800.886

,

din care:

- influenţa modificării volumului producţiei:

115

lei201000280.413

400.872

280.413

800.880

,

din care:

influenţa modificării timpului de lucru:

lei481000000.280.413

72,157328.531.5

000.280.413

72,157973.405.5

;

influenţa modificării randamentului mediu orar:

lei681000000.280.413

72,157973.405.5

000.280.413

04,164973.405.5

;

- influenţa modificării preţurilor de producţie (ca preţuri medii pe produse):

lei. 151000413280

880800

413280

886800

Concluziile principale sunt următoarele:

- se apreciază pozitiv creşterea valorii producţiei-marfă la 1000 lei fonduri fixe;

- deşi masa fondurilor fixe existente în funcţiune a fost mai eficient folosită, situaţia trebuie examinată din punct de vedere al îndeplinirii planului de punere în funcţiune;

- se apreciază favorabil influenţa creşterii valorii producţiei marfă atât datorită volumului fizic al producţiei, cât şi calităţii acesteia reflectată în nivelul mediu al

preţurilor de producţie; - se reţine ca aspect pozitiv şi faptul că sporul producţiei a fost realizat exclusiv pe

seama randamentului mediu;

- neutilizarea completă a fondului de timp reprezintă o latură negativă a activităţii dorită nepunerii în funcţiune a unor utilaje, neaprovizinării ritmice cu materiale,

unor opriri accidentale; În analiza utilizării fondurilor fixe, de un real folos sunt corelaţiile de

eficienţă. Astfel de corelaţii permit cunoaşterea interdependenţelor factoriale, a

intensităţii lor, precum şi stabilirea direcţiilor de concentrare a eforturilor pentru creşterea eficienţei utilizării fondurilor fixe. În acest cadru de interdependenţă poate fi util următorul sistem de corelaţii:

Variabile Variabile Tipul funcţiei dependente independente de regresie

(y) (x)

Corelaţia 1

Volumul producţiei

industriale

Q

Valoarea medie a

fondurilor fixe

Mf

y=a+bx

116

Corelaţia 2

Corelaţia 3

Corelaţia 4

Corelaţia 5

Corelaţia 6

Fiecare corelaţie permite conducerii să desprindă nu numai legături esenţiale între factorii implicaţi în eficienţa utilizării fondurilor fixe, ci şi previzionarea

valorilor indicatorilor de eficienţă (pe termen scurt). În acest caz se folosesc funcţiile de regresie adecvate cu rezolvarea ecuaţiilor ce le sunt specifice.

Volumul producţiei la

1000 lei fonduri

Mf

Q

Gradul de folosire a

capacităţii de producţie

maxQ

Q

y=a+bx

Volumul producţiei la

1000 lei fonduri fixe

Mf

Q

Ponderea fondurilor

fixe active

Mf

Ma

y=a+bx+cx2

Profitul la 1000 lei

fonduri

Mf

P

Productivitatea muncii

W

y=a+bx

Profitul la 1000 lei

fonduri fixe

Mf

P

Volumul producţiei la

1000 lei fonduri fixe

Mf

Q

y=a+bx

Producţia netă la

1000 lei fonduri fixe

Mf

Qn

Producţia industrială la

1000 lei ch.materiale

M

Qe

y=a+bx

117

CAPITOLUL V

ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR MATERIALE

Asigurarea intreprinderii cu obiectele muncii necesare desfăşurării neîntrerupte a procesului de producţie, precum şi dimensionarea optimă a acestora constituie probleme esenţiale pentru eficienţa întregii activităţi.

Indicatorii volumului producţiei, calităţii, ritmicităţii, cei ai folosirii fondurilor fixe, nivelului costurilor, ai rentabilităţii sau care privesc viteza de rotaţie a fondurilor circulante, direct sau indirect, intră în incidenţa acţiunii modului de

organizare a aprovizionării, de formare a stocurilor, de utilizare în ansamblu a obiectivelor muncii. De aceea, analiza acestei activităţi prezintă semnificaţie pentru

buna funcţionare a întreprinderii. Problemele analizei asigurării cu obiecte ale muncii şi ale utilizării eficiente a lor sunt următoarele:

- analiza-asigurării (aprovizionării ) întreprinderii cu obiecte ale muncii. Procesul de formare şi consumare a stocurilor;

- analiza consumurilor specifice ca parte integrantă a utilizării obiectelor muncii,

- analiza eficienţei utilizării obiectelor muncii pe baza indicatorilor sintetici de

eficienţă; - reflectarea utilizării obiectelor muncii în principalii indicatori economico-

financiari ai întreprinderii.

5.1. Asigurarea întreprinderii cu materii prime şi materiale

Complexitatea aprovizionării cu materiale este determinată de necesitatea sincronizării intrărilor sub raport cantitativ, ca structură şi termen cu cerinţele

producţiei, care la rândul ei, trebuie să funcţioneze ireproşabil. Orice abateri afectează funcţiunea sistemului în cauză şi declanşează dereglări intersistemice în lanţ.

O analiză de ansamblu a îndeplinirii planului de aprovizionare se poate face pe poziţii de materiale pe baza coeficientului de nomenclatură a cărui relaţie de calcul

este:

Nt

nNtKn

şi a cărui valoare, în mod normal, trebuie să fie egală cu 1.

Nt- numărul total de poziţii ale planului de aprovizionare;

n- numărul poziţiilor la care planul de aprovizionare n-a fost realizat.

Analiza aprovizionării se aprofundează pe furnizori şi contracte identificând ce

comenzi, în ce limite , de către cine şi din ce cauze n-au fost onorate, precum şi prejudiciile aduse întreprinderilor şi utilizatorilor producţiei acesteia atunci când lipsa unor cantităţi nu poate fi compensată prin reducerea consumurilor specifice.

Examinarea îndeplinirii planului de aprovizionare este necesar să se facă atât cantitativ cât şi din punctul de vedere al ritmicităţii (intrare la termen).

Pentru a desprinde modul în care se analizează o astfel de situaţie se poate folosi exemplul din tabelul 5.1.

118

Tabelul 5.1.

Denumirea

materialelor

Necesar

lunar

Necesar

zilnic

Stoc

iniţial

Data

intrării

Cantitatea

intrată

Asigurarea

necesarului

zilnic

Asigurarea

necesarului

cantitativ

Stoc

final

A

Partida I

Partida a II-a

Partida a III-a

Total:

30 000

-

-

-

1 000

-

-

-

3 000

-

-

-

X

5

15

25

X

10 000

8 000

12 000

3

10

8

5

3 000

10 000

8 000

5 000

X

X

X

7 000

30 000 1 000 3 000 X 30 000 26 26 000 7 000

B

Partida I

Partida a II-a

21 000

-

-

700

-

-

2 800

-

-

X

6

17

X

7 000

12 000

4

10

13

2 800

7 000

9 100

X

X

2 900

Total: 21 000 700 2 800 x 19 000 27 18 900 2 900

După cum se observă, în cazul materialului A, cu toate că în cursul lunii a intrat întreaga cantitate contractată, faptul că intrările n-au avut loc la timp a condus la o acoperire a necesarului numai pentru 26 zile şi, bineînţeles, la existenţa

unui stoc final de 7 000 unităţi fizice. Acesta însemnă că, în condiţiile consumurilor specifice planificate, în

întreprindere a apărut insuficienţa materialului „A” în zilele de 4, 5, 24 şi 25 ale lunii.

La materialul „B”, în afara de acea neregularitate a intrărilor care a

determinat lipsa acestuia în zilele de 5, 6, şi 17, n-a fost respectată obligaţia contractuală nici în ceea ce priveşte cantitatea.

Asigurarea cu materiale se identifică, de fapt, şi cu procesul de formare a stocurilor. De aceea, analiza aprovizionării trebuie realizată în viziunea unitara a fenomenului, în sensul cercetării măsurii în care mărimea partizilor de materiale

este optimă, intervalul dintre intrări este fundamentat, lansarea comenzilor se face în timp util. Pentru aceasta se utilizează o seamă de calcule bazate pe modelul Wilson3.

5.2. Analiza stocurilor de materiale

Prin natura lui, orice stoc de materiale reprezintă o mobilizare de valori,de

capital. Funcţiile pe care le îndeplinesc în procesul circulaţiei capitalului determină politica pe care o adoptă firma în gestiunea stocurilor de materiale în care

dimensiunea acestora prezintă o importanţă deosebită. Analiza stocurilor de materiale în cadrul dat al unei firme, sub aspect metodologic vizează mai multe aspecte.

a.) Astfel o primă problemă se reflectă în evoluţia stocurilor comparativ cu cifra de afaceri aşa după cum se prezintă în tabelul 5.2.

3 Modelul Wilson porneşte de la ideea că cererea de consum într-o unitate de timp este o mărime constantă, executarea

comenzii se face imediat, cheltuielile cu efectuarea comenzii se consideră constante faţă de mărimea partizii. Acelaşi

caracter se atribuie cheltuielilor privind păstrarea unei unităţi fizice într-o unitate de timp. (Sub redactia AL. Gheorghiu, D.

Mărgulescu si A.I.Ştefănescu, Analiza activităţii economice a întreprinderilor industriale, Editura didactică şi pedagogică,

Bucureşti,1977, p. 163-165).

119

Tabelul 5.2

Anii Cifra de

afaceri

Stocuri de

materiale

Indici Stoc iniţial

Ind. CA

Rotaţia

stocurilor Cifra de afaceri Stocuri

0 1 2 3 4 5 6

N4 4500 1600 100 100 1 2,8

N3 4600 1700 102,2 106,25 1,04 2,7

N2 4450 1900 9,67 111,7 1,15 2,3

N1 4650 1800 104,5 94,7 0,90 2,6

N 4800 1650 1032 91,6 0,88 2,9

Rezultă că în acest interval de timp, stocurile au avut o evoluţie diferită. Astfel

în primii doi ani a existat o tendinţă de creştere, reducându-se viteza de rotaţie iar

spre sfârşitul perioadei constăm o accelerare a rotaţiei, ceea ce se concretizează într-o diminuarea imobilizărilor. În mod normal în condiţiile de stabilitate

economică, stocurile de materiale trebuie să evolueze, în paralel cu producţia, respectiv cu cifra de afaceri.

b.) Al doilea aspect în analiza stocurilor se referă la evoluţia lor faţă de un nivel considerat al acestora (stoc normal, mediu, maxim sau orice altă categorie).

Continuitatea procentului de producţie impune existenţa stocurilor de materiale. De aceea firma trebuie să-şi stabilească limita stocurilor şi să urmărească respectarea acestuia.

Sistemele actuale de evidenţă permit ca în orice moment să fie identificate materialele sau grupele de materiale care prezintă abateri faţă de limita stabilită.

c.) Al treilea aspect care se recomandă în analiza stocurilor se referă la „gradul de imobilizare” procedându-se la gruparea lor în:

- stocuri normale, - stocuri de mişcare lentă, - stocuri fără mişcare,

- stocuri disponibile. Încadrarea într-o grupă sau alta se face în funcţie de frecvenţa consumului

calculându-se durata de imobilizare a stocului (i

D ) în zile pe baza relaţiei:

E

SD

i

360

în care:

S = stocul mediu anual

E= ieşirile din magazie

De exemplu dacă durata medie de stocare este de 30 de zile, materialele care au un timp de stocare mai mic decât aceasta durata intră în grupa stocurilor normale, între 30-60 zile reprezintă mişcare lentă, iar peste 60 de zile fără mişcare.

În ceea ce priveşte stocurile disponibile acestea se identifică după alte criterii, respectiv posibilităţile de utilizare în cadrul firmei.

Actualizând permanent baza de date privind stocurile, la anumite intervale pot fi obţinute informaţii de natura celor din tabelul 5.3.

120

Tabelul 5.3.

Nr.

Crt. Materialul

Valoarea stocurilor materiale-mii lei

Normale Cu mişcare

lentă Fără mişcare Disponibile

1 A 30.000

2 B 15.000

3 C 10.000 10.000

TOTAL 150.000 45.000 30.000 20.000

Rezultă că din valoarea totală a stocurilor de 245 mii, 18,4% sunt cu mişcare

lentă, 13% fără mişcare, iar 8,2% sunt disponibile.

d.) Stocurile trebuie să asigure continuitatea procesului de producţie. Ca urmare o

altă problemă în analiza acestora se referă la rezerva în zile (z

R ) care se stabileşte pe

baza relaţiei:

z

zC

SR

1

unde:

1S = stoc efectiv la un moment dat

zC = consumul mediu zilnic

Dacă se formează şi stocul de siguranţă, rezervă în zile se determină după relaţia:

z

z

zC

CZSR

1 ;

în care: z reprezintă echivalentul în zile a stocului de siguranţa.

Socotind stocurile normate fundamentate ca mărime şi ca interval de

reconstruire, în analiză prezintă interes modul real de formare, respectiv abaterile de la procesul normal. Un asemenea model al mişcării stocurilor de producţie curente ( ca mărimi şi intervale diferite) se imaginează conform figurii 11.

În aprecierea unui astfel de proces de formare a stocurilor trebuie avut în

vedere că max

S reprezintă o mărime medie şi, deci, abaterile apar în mod obiectiv.

Problema care se pune priveşte însă frecvenţa şi limitele abaterilor. O frecvenţă

mare a abaterilor în zona max

S poate conduce la crearea de stocuri

supranormative, iar o frecvenţă mare în zona max

S - la consumarea sistematică

din stocurile de siguranţă şi, implicit, la deficit de stoc.

121

a b c maxS

d maxS

maxS

Stoc de siguranţă

Intervale între partizi

Fig.11. Modelul procesului de formare şi mişcare a stocurilor curente

5.3. Analiza consumurilor specifice

În analiza obiectelor muncii este necesar să se cerceteze şi situaţia

consumurilor specifice, deoarece între modificarea acestora, mărimea stocurilor şi indicatorii de volum şi eficienţă există o strânsa legătură.

Reducerea consumurilor specifice permite realizarea aceluiaşi volum al

producţiei cu obiecte ale muncii mai puţine sau a unui volum mai mare de producţie ( atunci când nu sunt stabilite limite de desfacere).

Contribuţia la realizarea unui volum mai mare sau la reducerea stocurilor înseamnă şi o contribuţie la creşterea eficienţei caracterizate pe baza indicatorilor al căror model conţin volumul producţiei şi volumul obiectelor muncii.

Pentru caracterizarea situaţiei consumurilor specifice, în analiza se foloseşte indicele consumurilor de materiale sau grupe de materiale pe unitatea de produs şi

indicele consumurilor de materiale sau grupe de materiale pe mai multe produse. În prima situaţie relaţia va fi:

plpl

cscs

csrespectiv

cs

csI

11,

iar în situaţia a doua:

plcsq

csq

1

11.

Exemplu: Tabelul 5.4.

Denumirea materialului

Consum fizic aferent

volumului efectiv al producţiei

Indicele consumului

normat Efectiv

A (fontă)

B (cocs metalurgic)

700 t

140 t

690 t

137 t

0,986

0,978

122

Se observă că, la materialele folosite pentru exemplificare indicele consumului este subunitar, ceea ce se apreciează pozitiv. Consumurile specifice au fost reduse, ceea ce, la dimensiunea volumului efectiv al produsului echivalează cu o economie

de 10 t la fonta si cu 3 la cocs metalurgic. Aceste reduceri se vor reflectă favorabil în nivelul costurilor şi profitului.

În general, ca direcţii esenţiale ale folosirii mai eficiente a resurselor materiale

se socotesc: normarea fundamentată stiinţific a consumurilor, perfecţionarea proiectării şi reproiectării produselor, reducerea greutăţii specifice, îmbunătăţirea

calităţii materialelor, valorificarea maximă şi complexă a fiecărui tip de resurse ( reutilizarea materialelor).

5.4. Analiza reflectării utilizării resurselor materiale în principalii indicatori economico- financiari

1) Utilizarea obiectelor muncii se poate pune în legătură cu indicatorii de volum folosind în acest sens fie exprimarea fizică, fie valorică.

Relaţiile de determinare a influentelor modificării intrărilor, stocurilor şi

consumurilor specifice asupra volumului producţiei sunt următoarele: Tabelul 5.5

Influenţa modificării intrărilor

Influenţa modificării stocurilor

Influenţa modificării consumurilor specifice

0

1 0

cs

II

Initiale

0

01

cs

SiSi

finale

-

0

01

cs

SfSf

0

1

1

0

11

1

111

cs

csq

cs

csq

cs

csq

În care:

I - reprezintă intrări de materiale ( fizic sau valoric), S - stocuri iniţiale sau finale ( fizic sau valoric), Cs - consum specific pe unitate de produs sau la 1000 lei producţie.

De exemplu, modificarea volumului fizic al unui produs se poate explica

folosind datele din tabelul 5.6.

Tabelul 5.6.

Indicatori Baza de

comparaţie

Situaţia

de fapt

1. Volumul producţiei (în unităţi fizice) 2. Intrări de materiale în unităţi fizice 3. Stocuri de materiale în unităţi fizice

- la începutul perioadei - la sfârşitul perioadei.

4. Consum pe unitatea de produs ( fizic)

305 30000

3000 2500

100

300 25000

3000 1000

90

-5 -5000

- -1500

-10

123

Fig. 12 Schema factorilor care influenţează producţia prin prisma consumului de materiale

Aplicând relaţiile amintite înseamnă că modificarea volumului cu (–5) se explică prin:

a) influenţa intrărilor de materiale;

50100

3000025000

unităţi fizice;

b) influenţa stocurilor;

iniţiale

0100

30003000

unităţi fizice;

finale

15100

10002500

unităţi fizice;

c) influenţa consumurilor pe unitate de produs (consumurilor specifice):

30100

90300

90

90300

unităţi fizice.

Suma algebrică a celor trei influenţe (-50+15+30) explică minusul de 5 unităţi

fizice ale volumului producţiei. După cum se constantă, în cadrul perioadei cercetate, contractul de

aprovizionare privind materialul în cauză nu a fost îndeplinit, fapt care, în condiţiile

în care nu s-ar fi produs schimbări în nivelul stocurilor şi consumurilor specifice, ar fi determinat o nerealizare a volumului producţiei cu 50 unităţi fizice.

Consumarea unei însemnate părţi din stocurile finale a atenuat nerealizarea menţionată cu 15 unităţi fizice. Evident că reducerea stocurilor finale într-o asemenea proporţie nu poate fi socotită ca o soluţie normală. Micşorarea stocurilor

stabilite este admisă ca o rezervă a creşterii volumului producţiei, atunci când şi în măsura în care este rezultatul accelerării vitezei de rotaţie a stocurilor.

În mod sensibil, influenţa nefavorabilă a fost diminuată de modificarea

consumurilor specifice a căror reducere a constituit premisa obţinerii a 30 unităţi fizice. Desigur, reducerea consumurilor specifice are şi alte influenţe importante şi

anume, asupra nivelului cheltuielilor şi mărimii stocurilor ( respectiv vitezei de rotaţie a fondurilor circulante).

Si

Stocul de materiale initial

I

Intrare de materiale

Sf

Stocul de materiale final

Ct

Consumul total de

materiale

Cs

Consumul specific

de materiale

Producţia prin prisma

consumului de

materiale

124

Asigurarea cu materii prime şi materiale, modificarea stocurilor şi consumurilor specifice se reflectă şi în alţi indicatori de eficienţă, cum ar fi: utilizarea fondurilor fixe, nivelul cheltuielilor la 1000 lei producţie, nivelul rentabilităţii, viteza de rotaţie.

2) De exemplu, asupra eficienţei utilizării fondurilor caracterizate pe baza

volumului producţiei marfă fabricate la 1000 lei fonduri fixe ( F) şi circulante (Fc ), cele trei aspecte legate de asigurarea cu materii prime şi materiale şi folosirea acestora se reflectă în modul următor:

a.) influenţa intrărilor de materiale:

11

1

)1

0

011

)1

0

01

FcFf

pcs

I

sauFFf

pcs

II n

j

j

b.) influenţa modificării stocurilor iniţiale:

11

1 0

1

11

0

01

FcF

pcs

Si

sauFcF

pcs

SiSi n

j

c.) influenţa modificării stocurilor finale:

11

1 0

1

11

0

01

FcF

pcs

Sf

sauFcF

cs

SfSf n

j

d.) influenţa modificării consumurilor specifice.

11

1 1 0

1

0

11

1

11

cFF

pcsj

qics

saucs

csq

cs

csqi

n

j

m

i

j

3) În nivelul cheluielilor la 1000 lei producţie, asigurarea cu materii prime şi

materiale ( implicit folosirea lor) se reflectă prin:

a.) volumul producţiei, dat fiind că între modificarea acestuia şi nivelul

cheltuielilor convenţional- constante la 1000 lei producţie există corelaţia de tipul:

x

bay

b.) nivelul stocurilor, în sensul generării de cheltuieli cu păstrarea lor, cu

dobânzile pentru împrumuturi. De exemplu, socotind constante cheltuielile

de stocare pe o unitate de material într-o unitate de timp zit, se poate releva

că modificarea stocurilor atrage după sine şi o modificare a cheltuielilor egală cu:

125

,1000

"

11

1

01

pq

TCfcMjM

n

j

jc

după cum şi o schimbare a nivelului cheltuielilor la 1000 lei datorită dobânzilor

egală cu:

1000100

11

2

0001

m

ii

piqi

dKcMcM

c.) prin modificarea consumurilor specifice:

1000

1

1

1

1 1

011

pqi

pjcsjcsjqi

M

i

n

j

m

i

unde:

j- reprezintă feluri de materiale, p- preţul de producţie pe produs, Mc- soldul mediu valoric al mijloacelor circulante,

k- cota de participare a împrumuturilor la acoperirea soldului mediu al mijloacelor circulante,

0d - procentul mediu al dobânzilor plătite,

Cf- costuri de stocare pe unitate de material zi,

T- timpul de stocare.

4) Asupra rentabilităţii, folosirea obiectelor muncii ( îndeosebi materii prime şi materiale) se reflectă, în principal, prin:

a) influenţa volumului producţiei- marfă la 1000 lei fonduri de producţie. Relaţia de

stabilire a influenţei este:

qp

qc

FcF

p1

11

,

b) influenţa modificării consumurilor specifice:

1000

11

1 1

011

ciqi

pjcsjcsjqi

n

i

m

j

c) influenţa vitezei de rotaţie ( folosind modelul):

,,

Sm

qp

cpq

Sm

qp

respectiv prNr

126

unde:

- reprezintă influenţa modificării intrărilor de materiale asupra volumului

fizic al unui produs,

- influenţa modificării stocurilor asupra volumului fizic al unui produs,

- influenţa modificării consumurilor specifice asupra volumului fizic al unui produs,

Nr- numărul de rotaţii ale fondurilor circulante şi de circulaţie, pr- profitul pe o rotaţie.

Desigur că modul de folosire a obiectelor muncii ( fondurilor circulante), cu deosebire a materialelor, are şi alte consecinţe atât asupra activităţii interne a

întreprinderii, cât şi în plan macro-economic, fapt pentru care ocupă un loc esenţial în cadrul analizei şi deciziei. Fundamentarea planului de aprovizionare, sincronizarea oricărei intrări de materiale cu cerinţele producţiei, respectarea

riguroasă a contractelor şi, bineînţeles, folosirea eficientă în procesul de consumare constituie tot atâtea căi ale îmbunătăţirii utilizării obiectelor muncii (fondurilor circulante), precum şi a tuturor fondurilor de producţie ale întreprinderii.

127

CAPITOLUL VI

ANALIZA GESTIUNII COSTURILOR DE PRODUCŢIE

Reducerea cheltuielilor de producţie şi în special al celor materiale se înregistrează în efortul general de ridicare a eficienţei întregii activităţi. În volumul şi structura cheltuielilor de producţie se reflectă activitatea

complexă a întreprinderii, rezultatele obţinute pe linia creşterii productivităţii muncii, a economisirii resurselor materiale, utilizării eficiente a capacităţilor de producţie, efecte multiple ale introducerii progresului tehnico-ştiinţific. Din aceste

motive analiza rezultatelor obţinute pe linia reducerii cheltuielilor de producţie, a costurilor de producţie, ocupă un loc central în cadrul activităţii de conducere a

fiecărei întreprinderi. Reducerea cheltuielilor de producţie, şi deci în implicit a costurilor de producţie, de principiu poate fi concepută acolo unde există rezerve. Teoretic nu în

orice întreprindere există asemenea rezerve, determinate de progresul continuu al factorilor de prroducţie de aplicarea în practică a rezultatelor cercetării ştiinţifice. Punerea lor în valoare este condiţionată de cunoaşterea existenţei acestora, a

dimensiunii lor şi acţiunea factorului uman pentru materializarea măsurilor stabilite.

Analiza costurilor implică stabilirea unor costuri considerate normale, care constituie criteriul permanent de comparaţie a comportamentului diferitelor catagorii de cheltuieli.

Este greu de precizat ce reprezintă costurile normale. Teoria şi practica mondială consideră ca fiind costuri normale:

- standardele de cheltuieli stabilite pe baza tehnologiilor de fabricaţie care asigură obţinerea produselor la parametri proiectaţi.

- nivelul cel mai scăzut de cheltuieli înregistrate în ramura de activitate

respectivă. - costurile care asigură un profit net anual echivalent dobânzii aferente

capitalului propriu.

Important este că în fiecare întreprindere să existe un program al costurilor care să fie permanent adaptat condiţiilor concrete ale momentului, constituind baza

de raportare pentru realizările fiecărei perioade. În abordarea problematicii costurilor, a fiecărei categorii de cheltuieli, trebuie

să se pornească de la funcţiile pe care acestea le au în buna funcţionare a

întreprinderii. Orice supra sau subdimensionare a costurilor crează disfuncţionalităţi. Ca atare, o economisire nu întotdeauna înseamnă a nu cheltui

sau a nu consuma, ceea ce este foarte simplu ci, trebuie, pusă problema în felul următor: cât se pierde dacă nu se cheltuie un leu în plus.

Trebuie avut în vedere că în timp ce cheltuielile de producţie generează

consumuri de valori pe perioade bine definite, costurile apar odată cu produsele finite, prin localizarea consumurilor din cadrul unei perioade date pe produsele

respective. Între cheltuielile de producţie şi cost există o asemănare de ordin formal:

cheltuielile de producţie se localizează pe cantitate iar, costul este rezultatul

localizării lor pe unitatea de produs.

128

Este ştiut că costul unui produs este o parte a valorii produsului. Legătura dintre costul unitar este identică cu legătura dintre parte şi întreg. „Costul unitar este o voce, iar valoarea, sufragiul tuturor”.4

În ceea ce priveşte activitatea practicată de analiză a cheltuielilor, aceasta trebuie să fie o componentă majoră a managementului întreprinderii care să asigure

realizarea unor costuri competitive. Modalităţile de analiză a acestei problematici, sunt diferite în raport de scop şi

subiectul care o realizează.

Problemele principale ale analizei gestiunii costurilor de producţie sunt următoarele:

- analiza cheltuielilor aferente veniturilor întreprinderii; - analiza cheltuielilor de exploatare ; - analiza cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri;

- analiza cheltuielilor fixe; - analiza cheltuielilor salariale;

- analiza cheltuielilor cu rebuturile; - analiza cheltuielilor indirecte; - analiza cheltuielilor cu dobânzile;

- analiza cheltuielilor cu remedierile în perioada de garanţie; - analiza costurilor pe produs.

6.1. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor întreprinderii

Realizarea unui venit implică efectuarea de cheltuieli.

a.) Cheltuielile se grupeză astfel:

- cheltuieli de exploatare – care cuprind categoriile de consumuri privind realizarea obiectului de activitate şi cele aferente acestora; (ex. cheltuielile cu materii prime şi

materiale, cheltuieli cu salariile, etc.); - cheltuielile financiare care vizează activitatea financiară în afara exploatării (ex. dobânzi, pierderile de creanţe legate de participaţii);

- cheltuielile excepţionale care nu sunt legate de activitatea curentă, normală propriu-zisă (amenzi, penalităţi, subvenţii,etc.).

b.) Veniturile întreprinderii reprezintă sumele încasate sau de încasat în cursul exerciţiului şi se grupează în:

- venituri din exploatare care cuprind veniturile realizate din operaţiile care formează obiectul de activitate, la care se adaugă veniturile din producţia stocată în imobilizări, precum şi alte venituri legate de exploatare;

- venituri financiare în care se includ veniturile din participaţii, din alte imobilizări,din titluri de plasamente,etc.;

- venituri excepţionale (despăgubiri, amenzi încasate). În general se poate face o corelaţie între venituri şi cheltuieli, în sensul că

realizarea unui venit presupune efectuarea unei cheltuieli,şi invers. Dar sunt şi excepţii. Aşa de exemplu, cheltuielile financiare, şi excepţionale nu generează

venituri, iar realizarea acestora nu presupune cheltuieli. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor vizează evoluţia lor şi factorii care o

determină, în vederea identificării posibilităţilor de diminuare în scopul sporirii

rentabilităţii. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor reprezintă o primă etapă de

4 Rene Delaporte. Le prix de revient. Lucrarea apărută în Enciclopedie Raret, Paris.

129

informare asupra dinamicii cheltuielilor. În acest scop se utilizează indicatorul „Cheltuieli la 1.000 lei venituri” (C) care se determină ce relaţia:

C =

n

i

n

i

Vi

chi

1

1 100 sau C = 100

cigi

unde:

gi – este strucutra veniturilor pe catagorii ; ci – sunt cheltuielile la 1.000 lei venituri pe categorii de venituri;

n

i

chi

1

- cheltuieli totale;

n

i

Vi

1

- venituri totale;

Din formulă rezultă că faţă de o perioadă de referinţă, modificarea nivelului cheltuielilor la 1.000 lei venituri se datoreşte: influenţei structurii veniturilor şi a nivelului cheltuielilor pe categorii de venituri.

Pentru separarea celor două influenţe este necesară recalcularea cheltuielilor pe categorii de venituri din baza de referinţă.

Pentru exemplificare se folosesc datele din tabelul 6.1. Tabelul 6.1. (mii. lei)

Nr. crt.

Perioada

precedentă

Pn-1

Perioada curentă

Prevăzut

P0

Realizat

P1

1. Cheltuieli din exploatare 6.000 7.000 7.600

2. Cheltuieli financiare 500 600 560

3. Cheltuieli excepţionale 300 340 360

4. TOTAL CHELTUIELI 6.800 7.940 8.520

5. Venituri din exploatare 7.362 (92) 8.436 (90) 9.260 (94)

6. Venituri financiare 320 (4) 656 (7) 392 (4)

7. Venituri excepţionale 320 (4) 282 (3) 198 (2)

8. TOTAL VENITURI 8.000 9.374 9.850

9. CHELTUIELI LA 1.000 lei venituri (lei)

a) de exploatere 815,22 829,77 820,73

b) financiare 1.562,50 914,63 1.428,57

c) excepţionale 937,50 1.205,67 1.818,18

10. TOTAL (4/9) 1.000 850,00 847,00 864,97

NOTĂ: Cifrele din paranteză reprezintă structura veniturilor (gi).

gi = V

Vi, V – (TOTAL VENITURI)

În cazul dat rezultă că faţă de realizările perioadei precednte se prevede o

sporire a eficienţei respectiv o diminuare a nivelului cheltuielilor cu 3 lei (847-850).

În ceea ce priveşte perioada curentă se observă o scădere a eficienţei, având loc o creştere a cheltuielilor materiale la 1.000 lei venituri cu 17,97 lei (864,97 –

847,00).

130

O astfel de situaţie se explică în felul următor:

Modificare faţă de criteriul de comparaţie:

P0 – Pn-1, 847 – 850 = -3,00 lei

P1 – P0 864,97 – 847 = +17,97 lei

din care:

1. influenţa structurii veniturilor

- g0 Ci (n-1)

- 0,90 815,22 = 733,70 lei

- 0,07 1562,50 = 109,38 lei

- 0,03 937,50 = 28,12 lei 871,20 lei

- 871,20 – 850 = +21,20 lei

- g1 C0

- 0,94 829,77 = 779,98 lei

- 0,04 914,63 = 36,59 lei

- 0,02 1205,67 = 24,11 lei

840,68 lei - 840,68 – 847 = -6,32 lei

2. influenţa nivelului cheltuielilor la 1.000 lei venituri pe categorii de venituri - C0 – Cg0

- C0 – cheltuiala la 1.000 lei prevăzută din perioada curentă - Cg0 – cheltuiala din perioada precedentă recalculată în funcţie de ponderea

programată din perioada curentă

- 847 – 871,20 = -24,20 lei - 21,20 – 24,20 = -3 lei - C1 – Cg1

- C1 – cheltuiala la 1.000 lei realizat în perioada curentă - Cg1 – cheltuiala prevăzută în perioada curentă recalculată în funcţie de

ponderea realizată din perioada curentă - 864,97 – 840,68 = +24,29 lei - -6,32 + 24,29 = 17,97 lei

Aceste date atestă faptul că s-a avut în vedere amplificarea eficienţei

cheltuielilor pe seama reducerii cheltuielilor pe categorii de venituri, care a realizat însă o evoluţie inversă. În ceea ce priveşte structura veniturilor, ca factor de influenţă, de principiu, trebuie considerat ca un factor de explicare a rezultatului,

fiind o rezultantă a dinamicii veniturilor. În activitatea practică trebuie avut în vedere:

luarea în considerare a inflaţiei, ceea ce presupune corectarea bazei de

comparaţie cu un coeficient care să reflecte corelaţia dintre creşterea preţurilor

tuturor categoriilor de resurse cu care se aprovizionează întreprinderea (I chi ) şi

dinamica preţurilor pe seama cărora se formează veniturile (IVi).

Exemplu dacă: I Ci = 115

IVi = 105

131

atunci baza de comparaţie va fi:

C0 i

IV

ciI = 847

105

115 = 927,6 lei

Este evident că faţă de această bază de raportare rezultatul este favorabil, dar

el trebuie interpretat în sensul că s-ar fi obţinut dacă nu ar fi intervenit modificările

de preţuri independente de întreprindere. explicarea pe fiecare categorie de venituri a evoluţiei eficienţei, în funcţie de

factorii specifici care o influenţează. modificarea nivelului cheltuielilor totale la 1.000 lei venituri ce se reflectă în

mărimea rezultatului exerciţiului înainte de impozitare.

Efectul se determină cu ajutorul relaţiei:

(C1 – C0) 000.1

iV

= -(864,57 – 847) 000.1

850.9 = -173,0 mii. lei

ceea ce înseamnă o diminuare a rezultatului faţă de cel prevăzut prin bugetul de

venituri şi cheltuieli.

6.2. Analiza cheltuielilor de exploatare

Cheltuielile de exploatare deţin ponderea cea mai mare, ele fiind în legătură directă cu obiectul de activivtate al întreprinderii, constituind astfel domeniul

principal în care se pot realiza cele mai importante măsuri de sporire a eficiennţei economice.

Cheltuielile de exploatare, cuprind potrivit prevederilor Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii următorele elemente:

- cheltuieli privind consumurile de materii prime, combustibil, energie şi

elemente asimilate; - cheltuieli cu lucrările şi serviciile prestate de terţi, chirii, locaţii de

gestiune, alte cheltuieli: - cheltuieli cu impozitele şi taxele suportate de unitatea patrimonială; - cheltuieli cu personalul;

- alte cheltuieli de exploatare. În analiza cheltuielilor de exploatare se foloseşte nivelul lor la 1.000 lei

venituri din exploatare, ca parte a întregului folosit anterior, urmărindu-se

dinamica şi modificările intervenite în structura cheltuielilor. Acest lucru este important atât pentru formarea imaginii asupra modului în care s-a realizat

programul stabilit cât şi în special pentru identificarea categoriilor de cheltuieli care necesită atenţie deosebită din partea factorilor de decizie.

Întrucât dinamica eficienţei cheltuielilor de exploatare a fost analizată în

paragraful anterior, se va prezenta analiza structurală, în funcţie de natura cheltuielilor aferente producţiei exerciţiului financiar, inclusiv costul mărfurilor

vândute în corelaţie cu valoarea lor. În acest scop, pe baza datelor din contul de profit şi pierdere şi alte surse se

întocmeşte tabelul 6.2.

132

Tabelul 6.2. (mii. lei)

Nr.

Crt

Specificaţie

Cheltuieli la 1.000 lei venituri

la exploatare (Ce) Modificări

Perioada

preced.

Prevă-

zut

Reali-

Zat

Col.4 –

Col.2

Col.4 –

Col.3

0 1 2 3 4 5 6

1. Costul mărfurilo vândute - - - - -

2. Materii prime şi materiale

consumabile (ct 600+601) 427,49 449,87 444,55 +17,06 -5,32

3. Combustibil, energie şi apă (ct 605)

86,82 86,54 85,37 -1,45 -1,17

4. Alte cheltuieli (ct 602, 603,

604, 606, 608) 28,86 28,63 27,58 -1,28 -1,05

5. Lucrări şi servicii executate la

terţi (ct 611-614 şi 621-628) 11,7 8,30 12,48 +1,41 +4,18

6. Impozite, taxe şi vărsăminte

asimilate (ct 631, 635) 8,09 8,80 11,90 +3,81 +3,10

7. Salarii personal (ct 641) 178,76 181,20 165,40 -13,36 -15,80

8. Asigurări şi protecţie socială

(ct 645) 55,41 43,15 51,22 -4,19 +8,07

9. Alte cheltuieli de exploatare (ct 654, 658)

1,10 - 1,23 +0,13 +1,23

10. Amortizări şi provizioane (ct

681) 17,62 23,23 21,00 +3,38 -2,23

TOTAL 815,22 829,72 820,73 +5,51 -8,99

Din datele prezentate rezultă că faţă de prevederea de creştere a cheltuielilor de exploatare la 1.000 lei venituri cu 5,51 lei, s-a realizat o reducere pe total cu 8,99 lei. În activitatea practică, este necesar să se analizeze fiecare cheltuială,

indiferent de evoluţia ei. Analiza eficienţei cheltuielilor de exploatare poate fi efectuată în raport de

formarea veniturilor şi nivelul cheltuielilor pe categorii de venituri. În acest scop

datele necesare se prezintă astfel: Tabelul 6.3. (mii lei)

Nr.

Crt. Indicatori

Perioada precedentă

Pn-1

Perioada curentă

Prevăzut Realizat

1. Venituri din exploatare din care afernte

7.360 8.436 9.260

2. Producţiei vândute 6.772 (92)

8.014 (95)

8.750 (94,5)

3. Producţiei stocate 368 (5)

84 (1)

324 (3,5)

4. Producţiei imobilizate 220 (3)

338 (4)

186 (2)

5. Cheltuieli de exploatare din care aferente

6.000 7.000 7.600

6. Producţiei vândute 5.412 6.578 7.090

7. Producţiei stocate 368 84 324

8. Producţiei imobilizate 220 338 186

9. Cheltuieli de exploatare la 1.000 lei

venituri din care aferente: 5/1x1.000 815,22 829,72 820,73

10. Producţiei vândute 6/2x1.000 799,17 820,81 810,28

11. Producţiei stocate şi imobilizate (7+8)/(3+4)x1.000

1.000 1.000 1.000

133

Notă: Cifrele din paranteză reprezintă structura veniturilor în procente. În analiza cheltuielilor de exploatere în funcţie criteriul amintit, trebuie să se ţină seama de modul de formare a veniturilor din producţia stocată şi imobilizată

respectiv, evaluarea în conturi, ceea ce conduce la un nivel al cheltuielilor la 1.000 lei venituri. În consecinţă o creştere a ponderii acestor două elemente are ca efect reducerea eficienţei cheltuielilor de exploatare.

Din punct de vedere metodologic, pentru a delimita influenţa structurii veniturilor de cea a nivelului cheltuielilor aferente producţiei vândute se procedează

ca la paragraful anterior, respectiv se face recalcularea cheltuielilor la 1.000 lei venituri din exploatare.

1. Modificarea cheltuielilor la 1.000 lei din exploatare P0 – Pn-1,

829,72 – 815,22 = +14,55 lei P1 – P0, 820,73 – 829,72 = -8,99 lei

din care: 1.1 Influenţa structurii veniturilor din exploatare

- 0,95 799,17 = 759,21

- 0,05 1.000,0 = 50

809,21

- 809,21 – 815,22 = -6,01 lei

- 0,945 820,81 = 775,67

- 0,055 1.000 = 55,00 830,67

- 830,67 – 829,72 = +0,95 lei 1.2. Influenţa cheltuielilor la 1.000 lei venituri aferente producţiei vândute

- 829,72 – 809,21 = +20,51

- -6,01 + 20,51 = +14,50 - 820,73 – 830,67 = 9,94 - +0,95 – 9,94 = -8,99.

Analiza datelor evidenţiază faptul că structura veniturilor corectează în minus

sau plus influenţa exercitată de nivelul cheltuielilor aferente producţiei vândute, care constiute elementul principal al cheltuielilor de exploatare.

În ceea ce priveşte evoluţia producţiei stocate şi imobilizate, trebuie să se facă

distincţie între volumul fizic şi costul aferent, întrucât acestea au semnificaţie, cauze şi efecte diferite. Astfel, creşterea sau descreşterea producţiei stocate şi

respectiv, imobilizate, comparativ cu realizările perioadei anterioare sau cu prevederile, poate fi determinată de factori conjuncturali ai pieţei sau de altă natură, sau opţiunea conducerii pentru realizarea unor obiective

viitoare.Modificarea costurilor aferente este determinată de factori specifici, reflectându-se corespunzător în rezulştatul exerciţiului.

6.3. Analiza cheltuielilor la 1.000 lei cifra de afaceri

În raport de o bază de comparaţie (planul, realizările din perioada anterioară sau nivelul normat), cheltuielile efective pot fi diferite, fapt ce impune explicarea unei asemenea modificări, indiferent de mărimea şi sensul ei. În acest scop este

necesară stabilirea factorilor care determină abaterea faţă de criteriul stabilit.

134

Potrivit reglementărilor în vigoare, cifra de afaceri se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrările de bunuri, executarea de lucrări şi prestările de servicii şi alte venituri din exploatare, mai puţin rebuturile şi remizele

şi alte reduceri acordate clienţilor. Cheltuiala la 1.000 lei cifră de afaceri (C) poate fi exprimată cu ajutorul

relaţiei:

C =

qp

qc 1.000 ,

în care: - q – cantitatea vândută;

- c – costul produselor; - p – preţul mediu de vânzare (exclusiv TVA).

sau:

C = g - p

c 1.000 ,

unde:- g – este structura producţiei vândute, stabilită valoric

qp

qp;

- p

c 1.000 - este nivelul cheltuielilor la 1.000 lei pe produse.

Pornindu-se de la aceste relaţii se poate deduce care sunt factorii de acţiune

directă care influenţează cheltuielile la 1.000 lei cifră de afaceri fig.13

Fig. 13. Schema factorilor care influenţează cheltuielile la 1.000 lei cifră de afaceri.

Exemplificarea netodologiei de analiză necesită următoarele date (tabelul 6.4.):

Tabel 6.4. (mii lei)

Nr. Crt.

Indicatori Prevăzut Realizat

1. Cifra de afaceri qp 8.014 8.750

2. Cheltuielile aferente cifrei de afaceri qc 6.578 7.090

3. Cifră de afaceri recalculată 01

pq X 9.000

4. Cheltuieli aferente cifrei de afaceri

recalculate 01cq

X 7.344

5. Cheltuieli la 1.000 lei cifră de afaceri 2 / 1 x 1.000

820,81 810,29

S

Structura producţiei

C1000

=

qp

qc1000

Cheltuielile la 1000

lei cifră de afaceri

P

Preţurile de producţie

C

Costurile pe produse

135

Reducerea cu 10,52 lei (810,29 – 820,81) a cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri se explică prin influenţa celor trei factori, astfel:

1. Structura producţiei vândute

01

01

pq

cq 1000 -

00

00

pq

cq 1000 sau C - C0

000.9

344.7 1000 -

014.8

578.6 1000 = 816 – 820,81 = -4,81 lei

Rezultă că structura producţiei a exercitat o influenţă favorabilă, ceea ce se

explică prin aceea că a crescut ponderea produselor care au un nivel planificat al cheltuielilor la 1.000 lei producţie mai mic decât cel mediu prognozat pe întreprindere. Aşa după cum s-a mai precizat structura producţiei vândute poate fi

considerată atât ca factor de explicare a rezultatului cât şi de realizare a unui obiectiv prevăzut. În consecinţă în activitatea practică este absolut necesar să se

precizeze condiţiile în care s-au produs modificările în structura producţiei vândute, avându-se în vedere efectele multiple directe şi indirecte pe care le determină.

2. Preţurilor medii de vânzare

11

01

pq

cq 1000 -

01

00

pq

cq sau C - C0

750.8

344.7 1000 -

000.9

344.7 = 839,31 – 816 = +23,31 lei

Scăderea faţă de nivelul prevăzut a preţurilor medii de vânzare a condus la o

creştere a nivelului cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri, ceea ce înseamnă în ultimă instaţă scăderea profitului. Ca atare, adoptarea unor decizi referitoare la politica de preţuri trebuie să se bazeze pe analiza tuturor cauzelor care au

determinat reducerea preţurilor de vânzare. În general se poate spune că modificarea preţurilor de vânzare este

determinată de scimbarea raportului cerere ofertă. La nivelul fiecărui producător, pot fi identificate unele cauze cum ar fi: calitatea produselor, marca de fabrică, intervenţia statului în cazul unor produse de importaţă naţională, acordarea de

bonificaţii etc.

Cunoscându-se cauzele care au condus la modificarea preţurilor (+P) se

poate stabili efectul asupra cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri pe baza relaţiei:

Ppq

cq

11

01 1000 -

01

01

pq

cq 1000

Presupunând că în perioada analizată întreprinderea a acordat bonificaţii de 131 milioane lei influenţa calităţii asupra cheltuielilor la 1.000 lei se determină astfel:

750.8

344.7 1000 – 816 = 814,91 – 816 = -1,09 lei

136

Deci efectul calităţii (îmbunătăţirea acesteia) conduce la creşterea preţului de vânzare şi implicit la sporirea eficienţei cu 1,09 lei la 1.000 lei cifră de afaceri, în

timp ce acordarea bonificaţiilor s-a materializat într-o diminuare a acesteia cu 24,40 lei (23,31 + 1,09).

3. Costurile pe produse

11

11

pq

cq 1000 -

11

01

pq

cq 1000

750.8

090.7 1000 -

750.8

344.7 1000 = 810,28 – 839,31 = -29,03

Reducerea costurilor pe produse a determinat sporirea eficienţei cheltuielilor

la 1.000 lei cifră de afaceri. Din punct de vedere metodologic, pentru edificarea completă asupra situaţiei,

este necesară analiza elementelor de cheltuieli şi a cauzelor care au determinat modificarea acestora. Este cunoscut faptul că preţul tuturor categoriilor de resurse este o componentă a cheltuielilor, care se poate modifica independent de activitatea

unităţii, ori, în aceste condiţii, se impune o separare a acestei influenţe de contribuţia proprie la rezultatul obţinut. Metodologic, aceasta presupune:

- determinarea soldului modificărilor de cheltuieli independente de activitatea întreprinderii;

- stabilirea nivelului la 1.000 lei cifră de afaceri;

11pq

ch 1000

- corectarea influenţei costurilor de produse cu efectul modificărilor de

cheltuieli independente. Informaţiile obţinute în urma acestei modalităţi de analiză pot fi valorficate în

situaţii multiple din care nu se exclud studiile de fezabilitate şi de evaluare în care partea de diagnostic are o importanţă deosebită.

Dată fiind poziţia cheltuielilor în sistemul indicatorilor de analiză economico-

financiară, se recomandă cuantificarea efectelor modificării nivelului la 1.000 lei. Astfel principalii indicatori sintetici în care se regăseşte influenţa cheltuielilor la

1.000 lei cifră de afaceri sunt: a) suma profitului net înainte de impozitare

(C1 - C0) 1000

11 pq

b) eficienţa activelor de exploatare

1

1101

Ac

pqCC

137

c) eficienţa utilizării activelor fixe

1

1101

Mf

pqCC

d) eficienţa utilizării capitalurilor

1

1101

K

pqCC

e) eficienţa utilizării forţei de muncă

1

11

01100

N

pqCC

unde: N1 – numărul mediu de salariaţi.

Eficienţa cheltuielilor aferente cifrei de afaceri este de fapt o reflectare a rezultatelor care se obţin în stadiul producţiei. În consecinţă analiza poate fi

deplasată în acest segment al circulaţiei capitalului folosindu-se indicatorul „cheltuieli la 1.000 lei producţie marfă fabricată”.

Analiza comparativă a cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri, cu cele aferente producţiei fabricate, pune în evidenţă modul de finalizare a măsurilor tehnico-organizatorice adoptate în stadiul producţiei pentru reducerea costurilor.

6.4. Analiza cheltuielilor variabile

În cadrul cheltuielilor de exploatare partea variabilă, respectiv cea care este dependentă de volumul de activitate este predominantă. Teoria şi practica

economică folosesc noţiunile de dependenţă proporţională şi neproporţională. În

primul caz se exprimă prin relaţia: a Q, iar în al doilea caz prin funcţii f(Q) unde:

- a – suma costurilor variabile pe produs; - Q – cantitatea de produse.

Analiza cheltuielilor variabile, în practica economică se justifică prin: - elaborarea politicilor vânzărilor în funcţie şi de gradul de rentabilitate şi în

consecinţă de contribuţia la acoperirea cheltuielilor comune;

- elaborarea bugetelor de costuri necesare, în buna gestionare a tuturor categoriilor de resurse;

- stabilirea politicii de producţie din punct de vedere cantitativ şi al termenului de realizare;

- determinarea pragului de rentabilitate, problemă deosebit de importantă în

dimensionarea unor activităţi şi categorii de cheltuieli. Desigur, pot fi formulate şi unele rezerve în acest sens, determinate de :

- imprecizia stabilirii variabilităţii diferitelor categorii de cheltuieli; - impactul sistemului de salarizare asupra celor două grupe de cheltuieli

(variabile sau fixe)

138

6.4.1. Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor variabile În vederea urmăririi dinamicii cheltuielilor variabile totale la 1.000 lei venituri

folosim datele din (tabelul 6.5.) Tabelul 6.5.

Nr.

crt.

Indicatori

Perioada precedentă

Pn-1

Perioada curentă

0

1

P

P %

Prevăzut P0 Realizat

P1

1. Cheltuieli de exploatare variabile 3.974 4.772 5.092 106,70

2. Cheltuieli variabile afe-rente cifrei

de afaceri 3.792 4.648 5.032 108,26

3. Cheltuieli variabile afe-rente cifrei

de afaceri cecalculate 3.808 X 4.990 X

4. Venituri din exploatare 7.360 8.436 9.260 109,77

5. Cifra de afaceri 6.770 8.014 8.750 109,18

6. Cifra de afaceri naculculată 6.600 X 9.000 X

7. Cheltuieli variabile la 1.000 lei

venituri din exploatare (1/4) 540,00 565,67 550,00 97,22

8. Cheltuieli variabile la 1.000 lei cifră de afaceri (2/5)

560,00 580,00 575,00 99,14

Urmărind evoluţia cheltuielilor variabile la 1.000 lei venituri din exploatare şi respectiv cifra de afaceri, faţă de realizările anului precedent şi prevederi, aceasta

este diferită. Asfel s-a prevăzut o creştere a cheltuieliilor variabile la 1.000 lei venituri din exploatare respectiv cifră de afaceri. Însă se observă reduceri a acestora comparând

realizările cu prevederile.

6.4.2. Analiza factorială a cheltuielilor variabile Analiza factorială poate avea ca obiect nivelul cheltuielilor variabile la 1.000

lei venituri din exploatare, nivelul cheltuielilor variabile la 1.000 lei cifră de afaceri, precum şi însăşi suma absolută a cheltuielilor variabile aferente producţiei

fabricate. Relaţiile sunt următoarele:

Cve =100

cvigi,

Cv =

qp

qcv 1000,

în care: - Cve – nivelul cheltuielilor variabile la 1.000 lei venituri din exploatare;

- gi – structura veniturilor; - cvi – cheltuielile la 1.000 lei venituri pe categorii de venituri: - Cv – nivelul cheltuielilor variabile la 1.000 lei cifră de afaceri;

- cv – costul variabil pe unitatea de produs. Analizând datele din tabelul 6.5. observăm că cheltuielile variabile au scăzut

cu 5 lei (575-580). Modificarea cheltuielilor variabile la 1.000 lei cifră de afaceri, faţă de nivelul prevăzut se explică prin influenţa:

139

1. Structura producţiei vândute

01

01

pq

cvq 1000 - Cv0,,

000.9

990.4 1000 – 580 = 554,4 - 580 = -25,6 lei

Se observă că structura producţiei a avut o influenţă favorabilă, ceea ce presupune că s-au realizat produse cu o rentabilitate ridicată.

2. Preţul mediu de vânzare (exclusiv TVA)

11

01

pq

cvq 1000 -

01

01

pq

cvq 1000,

750.8

990.4 1000 -

000.9

990.4 1000 = 570,299-554,40 = +15,89 lei

Deci preţurile de vânzare au influenţat nefavorabil cheltuiala la 1.000 lei.

3. Costul variabil pe unitatea de produs

cv1 -

11

01

pq

cvq 1000

575 - 750.8

990.4 1000 = 575 – 570,29 = +4,71 lei

De asemenea şi costul variabil pe unitatea de produs a influenţat în mod negativ, deci a dus la creşterea cheltuielolr variabile la 1.000 lei cu 4,71 lei.

În concluzie se observă că în exemplul dat reducerea cheltuielilor variabile la 1.000 lei cifră de afaceri s-a realizat exclusiv pe seama producţiei vândute, ceea ce

binenţeles are o semnificaţie pozitivă, dată fiind onorarea cererii pentru produsele respective. Dar, în perspectivă nu trebuie neglijate produsele cu cheltuieli variabile mai mari pentru a nu pierde piaţa, ci dimpotivă, trebuie acţionat pentru reducerea

costurilor pe seama cheltuielilor variabile pe unitatea de produs. În acest moment al anlizei se poate face compararea cheltuielilor la 1.000 lei

cifră de afaceri cu cheltuielile variabile. Astfel: Tabelul 6.6.

Nr.

crt. Indicatori

Cheltuieli la

1.000 lei cifră de afaceri

Cheltuiala

variabilă la 1.000 lei cifră de afaceri

1. Modificarea faţă de nivelul prevăzut din care: datorită

influenţei

-10,53 -5,00

2. Structurii producţiei vândute -4,81 -25,60

3. Preţului mediu de vânzare +23,31 +15,89

4. Costului pe produs, respectiv

costului variabil -29,03 +4,71

140

Analiza acestor date ne ajută să găsim atât punctele tari (rezultate pozitive), cât şi cele slabe (rezultate negative). Ca puncte tari (forte) pot fi menţionate:

- reducerea cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri, atât pe seama cheltuielilor variabile (5 lei) cât şi fixe;

- creşterea vânzărilor la produsele cu rentabilitate potenţială superioară, fapt rezultat din reducerea cheltuielilor totale şi a cheltuielilor variabile datorită structurii producţiei vândute (4,81 lei, respectiv 25,6 lei);

- reducerea faţă de nivelul prevăzut al costului pe produs cu 29,03 lei. Ca puncte slabe se remarcă:

- creşterea cheltuielilor la 1.000 lei datorită reducerii preţului de vânzare. În acest caz trebuie prevăzute cauzele şi luate măsuri urgente;

- creşterea cheltuielilor variabile pe unitatea de produs cu 4,71 lei. De

asemenea trebuie analizate cauzele, pentru a evita această situaţie pe viitor.

În ceea ce priveşte suma absolută a cheltuielilor variabile aferente cifrei de afaceri sau producţiei fabricate, poate fi analizată pe baza mai multor niveluri în funcţie de condiţiile concrete din întreprindere. Astfel la nivelul întregii producţii:

chv = Qf cv 1000

1,

în care:

- chv – suma absolută a cheltuielilor variabile aferente producţiei fabricate; - Qf – producţia marfă fabricată exprimată în preţ de vânzare;

- cv – nivelul cheltuielilor variabile la 1.000 lei producţie fabricată.

Modificarea faţă de o bază de raportare (notată cu 0) se eprimă prin influenţa:

1. volumului de activitate

(Qf1 – Qf0) 1000

0cv

2. nivelul cheltuielilor variabile la 1.000 lei producţie fabricată

1000

1Qf

(cv1 - cv0 )

din care datorită modificării:

2.1. structurii producţiei marfă fabricată

1000

1Qf

(c v0 – cv0)

2.2. preţului mediu de vânzare folosit în evaluarea producţiei

1000

1Qf

(c v0 - c v0)

2.3. cheltuielile variabile pe unitatea de produs

141

1000

1Qf

(cv1 - c v0)

Un asemenea model de analiză este util în activitatea practică pentru

analizarea cheltuielilor variabile, operaţiune necesară în determinarea rezultatului brut al exploatării.

În cadrul producţiei omogene, se poate utiliza modelul:

Chv = qcv

unde: - q – producţia fabricată;

- cv – costul variabli pe produs. Potrivit acestui model, factorii direcţi de influenţă sunt: cantitatea producţiei,

structura fizică şi costul variabil pe unitatea de produs. Pentru exemplificare folosim datele din tabelul 6.7. Tabelul 6.7.

Nr.

Crt

Produs

U.M.

Cantitatea Cheltuieli variabile

Prevă-

zut

Reali-

zat

Pe produs Total – mii lei

Prevăzut Realizat Prevăzut Realizat

1. A to 2.000 2.400 8.000 9.000 16.000 21.600

2. B to 4.000 3.800 20.000 18.000 80.000 68.400

3. C to 5.000 5.000 10.000 10.000 50.000 50.000

TOTAL to 11.000 11.200 13.272 12.500 146.000 140.000

chv = 140.000 – 146.000 = -6.000 lei

Din care datorită influenţei:

a. volumului producţiei

Q1 0Cv -

00cvq ;

11.200 13.272 – 146.000.000 = +2.646.000 lei;

b. structurii producţiei

0101

CvQcvq ;

(2.400 8 + 3.800 20 + 500 10) – 11.200 13.272

= 145.200.000 – 148.646.400 = -3.446.000 lei;

c. costurilor variabile pe produs

0111cvqcvq ;

140.000.000 – 145.200.000 = -5.200.000 lei;

Rezultă deci că reducerea cheltuielilor variabile cu 6.000.000 lei a avut loc pe

seama structurii producţiei şi a costurilor variabilelor pe produs. Volumul producţiei a avut în acest caz o influenţă nefavorabilă.

142

6.4.3. Estimarea evoluţiei probabile a cheltuielilor variabile

În procesul de conducere a întreprinderii analizarea evoluţiei cheltuielilor

variabile totale sau/şi la 1.000 lei cifră de afaceri poate interveni: - în cazul previzionării activităţii prin bugetul de venituri şi cheltuieli de la o

perioadă la alta;

- în studiile de fezabilitate pentru determinarea rezultatului exploatării; - în operaţiuni de evaluare întreprinderii ; - în situaţiile de angajare pe parcursul anului a unor comenzi ale

beneficiarilor; - pentru adoptarea unor măsuri de încadrare în cursul exerciţiului în

nivelurile prestabilite sau impuse de anumite condiţii obiective. Ca modalităţi practice de soluţionare pot fi menţionate:

estimarea pe baza nivelului la 100 sau 1.000 lei cifră de afaceri, având în

vedere caracterul lor constant, dacă se elimină factorul dimensional (este procedeul cel mai frecvent utilizat). Deci:

Chv = (CA Cv0) 1000

1;

NOTĂ: Chv - cheltuielile variabile previzionate; CA - cifra de afaceri previzionată

sau Qf - producţia marfă; Cv0 – nivelul cheltuielilor variabile la 1.000 lei cifră de

afaceri realizată.

Exemplu:

Se estimează că, în perioada următoare, cifra de afaceri va creşte cu 10%.

CA = 8.750 1,10 = 9.625 mii lei

Chv = 9.625 0,60 = 5.775 mii lei

În caz de inflaţie (luată în calculul cifrei de afaceri), se admite că şi cheltuielile

se modifică în aceeaşi proporţie. Dacă inflaţia afectează nivelul de rentabilitate atunci suma cheltuielilor variabile trebuie corectată cu raportul dintre indicele

mediu al peţurilor de cumpărare (Ic) şi la cel al preţurilor de vânzare (Ip). Dacă p

c

I

I=

1,02, suma cheltuielilor variabile va fi circa 5.890 mii. lei (5.775 1,02).

Suma astfel stabilită este aferentă cifrei de afaceri, care este diferită de

producţia fabricată. În consecinţă, se face corectarea cu raportul CA

Qf. Dacă acest

raport este de 0,95 atunci, cheltuielile variabile aferente producţiei fabricate vor fi

5.595 mii. lei (5.890 0,95).

Dar sporirea producţiei nu se va realiza proporţional la toate produsele ceea ce conduce la modificări în structura acesteia, fapt ce influenţează cheltuielile

variabile. În consecinţă, este necesară recalcularea cheltuielilor variabile la 1.000 lei

producţie în funcţie de structura previzionată (g) şi cheltuielile la 1.000 lei pe

produse realizate în perioada precedentă (Ci0).

Cv = 100

10

, Cig

Estimarea cu ajutorul funcţiei lineare y = a + bx, în care y = suma absolută a

cheltuielilor variabile, iar x = cifra de afaceri. Pentru exemplificare sunt necesare datele din tabelul următor (tabelul 6.8.):

143

Tabelul 6.8.

Perioada

Cheltuieli

variabile (y) mii lei

Cifra de

afaceri (x) miilei

xy

x2

y = a + bx

1. 931,7 1.552,8 1.446.744 2.411.188 889,8

2. 1.200,2 2.034,2 2.441.040 4.137.970 1.165,6

3. 1.484,2 2.603,8 3.864.560 6.779.774 1.492,0

4. 1.895,6 3.385,0 6.416.606 11.458.225 1.940,0

5. 2.515,6 4.375,0 11.005.750 19.140.625 2.506,9

8.027,3 13.950,8 25.174.700 43.927.782 x

xbnax

2

xbaxxy

de unde:

a =

22

2

xxn

xyxxy =

62.194782.927.435

1747.259508.13782.927.43027.8

=

= 29.444.219

205.207.351306.608.352 =

29.444.219

101.401.1 = 0,00638;

b =

22xxn

yxxyn =

29.444.219

0273.89508.137.174.255 = 0,53;

Dacă cifra de afaceri se estimează la 5.000 mii lei, suma cheltuielilor variabile

va fi: 0,00638+5.000 0,573 = 2.865 mii lei, ceea ce reprezintă 573,08 lei la 1.000 lei cifră de afaceri.

6.4.4. Analiza reflectării nivelului cheltuielilor variabile la 1.000 lei

asupra principalilor indicatori economico – financiari

În practica economică, este necesar să fie analizate efectele produse sau estimate ale modificării nivelului cheltuielilor variabile la 1.000 lei venituri,

respectiv, cifră de afaceri. Principalii indicatori în care se reflectă efectele menţionate sunt:

- Rezultatul exploatării

(Cv1 – Cv0) 1000

1Ve

;

- Eficienţa activelor de exploatare (Ae)

(Cv1 – Cv0) Ve1;

- Eficienţa mijloacelor fixe

1

101)(Cv

Mf

VeCv ;

144

- Eficienţa capitalului

1

1

011000

K

VeCvCv

;

- Profitul brut pe salariat

1

1

011000

N

VeCvCv

;

6.5. Analiza cheltuielilor fixe

Cheltuielile fixe sau constante, prin definiţie, constituie o premisă şi o

consecinţă a desfăşurării unei anumite activităţi. Aceasta înseamnă că unele cheltuieli nu sunt în dependenţă proporţională sau neproporţională cu producţia (sau vânzările), ci, în anumite limite, ele rămân fixe sau independente. Un exemplu

îl constituie cheltuielile cu amortizarea, care, la un nivel dat de dotare tehnică, nu se modifică, deşi prin mai buna folosire a utilajelor se poate obţine o producţie suplimentară. Dar, o dată cu sporirea capacităţii de producţie, şi, respectiv,

comercializare, se modifică atât producţia cât şi cheltuielile cu amortizarea. Sunt alte categorii de cheltuieli indispensabile activităţii întreprinderii al căror volum este

independent de cel al producţiei cum ar fi cheltuielile generale de administraţie şi conducere.

Raportul dintre cheltuielile fixe şi variabile caracterizează în activitatea

practică aşa-numita structură de exploatare, şi serveşte la analiza riscului operaţional ca o componentă a riscului global al firmei.

Analiza cheltuielilor fixe nu constituie un scop în sine, ci este subordonat unui obiectiv, respectiv sporirea eficienţei acestora. În consecinţă problematica trebuie să fie astfel structurată încât să ofere soluţiile metodologice necesare

asigurării bazei de informare completă asupra situaţiei existente în acest domeniu pentru a putea adopta deciziile corespunzătoare.

6.5.1. Analza dinamicii şi structurii cheltuielilor fixe

Studierea dinamicii cheltuielilor fixe este necesară pentru a cunoaşte evoluţia în raport cu producţia fabricată. În funcţie de situaţia dată faţă de evoluţia normală

şi realităţile din alte unităţi similare se adoptă măsurile corespunzătoare. Pentru ilustrarea acestei analize folosim tabelul 6.9.

Tabelul 6.9.

Prioada Cheltuieli fixe (miilei) Cifră de afaceri

(miilei)

Ponderea cheltuielilor fixe în

totalul cheltuielilor

N-4 500 100,0 1.500 100,0 30,0

N-3 700 140,0 2.000 133,3 35,0

N-2 800 114,2 2.600 130,0 30,7

N-1 810 101,2 3.300 126,9 24,5

N 1.100 135,8 4.300 130,3 25,6

145

Din analiza datelor din tabel rezultă că atunci când sunt creşteri mari la cifra de afaceri, cresc şi cheltuielile fixe. În ceea ce priveşte structura de exploatare, aceasta nu prezintă variaţii

însemnate.

6.5.2. Analiza factorială a cheltuielilor fixe la 1.000 lei cifră de afaceri

Datorită caracterului relativ constant al acestor cheltuieli, eficienţa lor poate fi

analizată prin nivelul lor la 1.000 lei cifră de afaceri (Cf) folosind modelul:

Cf = CA

F;

unde: F – suma absolută a cheltuielilor fixe;

CA – cifra de afaceri (simbolizată şi prin qp );

Pentru exemplificare considerăm următoarele date (tabelul 6.10.) Tabelul 6.10.

Nr. crt.

Indicatori Prevăzut Realizat

1. Suma cheltuielilor fixe 1.930 2.280

2. Cifra de afaceri 8.014 8.750

3. Cifra de afaceri recalculată x 9.000

4. Cheltuieli fixe la 1.000 lei cifră de afaceri lei

240,83 260,57

Se observă că faţă de ărevederi se înregistrează o majorare a cheltuielilor fixe la 1.000 lei cifră de afaceri cu 19,74 lei (260,57-240,83). Un asemenea rezultat

afectează rentabilitatea firmei, cu toate consecinţele ce decurg, şi, trebuie deci să se studieze cauzele şi să se ia măsuri urgente.

Modificarea nivelului cheltuielilor fixe la 1.000 lei cifră de afaceri (Ct) se

eplică prin influenţa : 1. Cifrei de afaceri

0

0

1

01000

CA

F

CA

F 1000,;

1000014.8

930.11000

750.8

930.1 220,57 – 240,83 = -20,26 lei;

din care datorită: 1.1. producţiei vândute

10001000

0

0

01

0

CA

F

pq

F;

1000014.8

930.11000

000.9

930.1 ;

214,44 – 240,83 = -26,39 lei;

146

1.2. preţurilor medii de vânzare

10001000

01

0

1

0

pq

F

CA

F;

1000000.9

930.11000

750.8

930.1 ;

220,57 – 241,44 = +6,13 lei;

2. Sumei cheltuielilor fixe

10001000

1

0

1

1

CA

F

CA

F;

1000750.8

930.11000

750.8

280.2 ;

260,57 – 220,57 = +40 lei.

În cazul exemplului, considerat se observă că, majorarea cheltuielilor fixe la 1.000 lei cifră de afaceri este determinată în primul rând de suma cheltuielilor lor (o creştere de 40 lei), la care au contribuit şi preţurile de vânzare.

Din punct de vedere metodologic trebuie identificate cauzele care au determinat amplificarea sumei cheltuielilor fixe.

6.5.3. Estimarea nivelului probabil a cheltuielilor fixe

Activitatea curentă de gestiune a patrimoniului unei întreprinderi implică şi problema previzionării tendinţei de evoluţie a cheltuielilolr fixe ca sumă totală şi nivel la 100 sau 1.000 lei (venituri din exploatare, cifră de afaceri,etc.). Momentele

în care trebuie să se realizeze asemenea operaţiuni sunt numeroase şi importante în acelaşi timp pentru viabilitatea unităţii. Pe termen scurt, de exemplu, de la un an la altul suma totală a cheltuielilor

fixe (F) se consideră constantă, dacă nu intervin modificări importante în activitatea unităţii.

Deci, nivelul probabil (F) = F0, respectiv cel realizat în perioada curentă. Suma se corectează cu efectele generate de deciziile adoptate pentru perioade

următoare. De exemplu: - se preconizează achiziţionarea unor noi maşini şi utilaje, fie pentru

înlocuirea celor vechi, fie pentru extinderea capacităţii de producţie,

efectul se reflectă în cheltuielile cu amortizarea şi alte cheltuieli de întreţinere şi reparaţie;

- se majorează salariile personalului administrativ şi de conducere (sau a unei părţi pentru stimularea unor domenii);

- se reorganizează anumite activităţi (de prezentare, reclamă, întreţinere şi

reparaţii, etc.). În fiecare caz se impune estimarea eforturilor şi a efectelor pentru a vedea

consecinţele deciziilor adoptate.

147

a.) Ca nivel la 1.000 lei cifră de afaceri sau venituri (din exploatare, respectiv, totale), cheltuielile pot fi estimate pe baza relaţiei:

Cf =Cf0 Iq

1;

Exemplu: 1. cifra de afaceri (mii lei) .............. 8.750

2. cheltuieli fixe (mii lei)................. 2.280 3. cheltuieli fixe la 1.000 lei ........... 260,57

Dacă pentru perioada următoare se prevede o cifră de afaceri de 10.500 mii

lei deci o creştere de 20% atunci:

Cf = 260,57 20,1

1 = 217,142 lei;

Deci în condiţiile în care se prevede o creştere a cifrei de afaceri cu 20% se va realiza o cheltuială fixă la 1.000 lei cifră de afaceri de 217,42 lei. b.) O altă modalitate de estimare a nivelului probabil de cheltuieli la 1.000 lei cifră

de afaceri este aceea care se bazează pe corelaţiile dintre cifra de afaceri ca variabilă independentă (X) şi nivelul cheltuielilor fixe la 1.000 lei ca variabilă dependentă (Y)

folosind funcţia Y = a + x

b.

Pentru exemplificare se folosesc datele din tabelul 6.11.

Tabelul 6.11.

Perioada Y lei X

mild.lei X2

x

1

2

1

x

y

x Y=a+

x

b

1 370 1 1 1,00 1,00 370 403,26

2 380 2 4 0,50 0,25 190 326,66

3 380 2 4 0,50 0,25 190 326,66

4 250 3 9 0,33 0,11 83,33 301,13

5 260 4 16 0,25 0,062 65 288,36

N 1640 12,0 34 2,58 1,972 898,33 x

Ecuaţia presupune sistemul:

x

bany1

;

2

11

xb

xa

x

y;

de unde:

a =

2

2

2

11

11

xxn

x

y

xxy

= 2

58.2672.15

33.89858.2972.1640.1

= 250,06;

148

b =

2

2

11

1

xxn

xx

y

xn

= 2

58,2672,15

58,2164033,8985

= 153,2;

deci: a = 250,06 b = 153,20.

Dacă pentru perioada următoare se prevede o cifră de afaceri (x) de 6.000 mil. lei atunci cheltuielile fixe la 1.000 lei (y) va fi:

y = a +x

b;

y = 250,06 +6

2,153 = 275,59 lei;

6.6. Estimarea sintetică a cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri

Stabilirea nivelului probabil al cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri sau

producţie marfă fabricată, constitue un imperativ al conducerii prin costuri în vederea prevenirii riscului de exploatare sau operaţional.

Pe baza calculelor analitice pentru cele două categorii de cheltuieli: variabile şi fixe se determină nivelul cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri respectiv:

C = Cv + Cf ;

În acest scop se folosesc relaţiile:

Ic = g

1

1

CAI

+ 1;

C = C Ic;

ICA =CA

AC ;

unde:

C = - C Ic.

unde: Ic – este indicele nivelului cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri, ICA – este indicele cifrei de afaceri,

y – este ponderea cheltuielilor fixe întotalul cheltuielilor; C – este nivelul cheltuielilor la 1.000 lei;

CA - este cifra de afaceri propusă; CA – este cifra de afaceri;

C - este cheltuiala estimată la 1.000 lei cifrăde afaceri.

149

Exemplu: 1. Cifra de afaceri din perioada curentă ...................... 8.750 mii lei. 2. Suma cheltuielilor variabile .................................... 5.032 mii lei.

3. Suma cheltuielilor fixe ............................................ 2.280 mii lei. 4. Total cheltuieli ........................................................ 7.312 mii lei 5. Nivelul cheltuielilor la 1.000 lei ............................... 835,66 lei.

6. Ponderea cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor .....31,18%.

7. Cifra de afaceri propusă (C) ....................................10.000 mii lei.

8. Indicele cifrei de afaceri .......................................... 1,1429.

Se cere: Determinarea nivelului cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri, realizând o cifră de afaceri de 10.000 mii.lei.

Rezolvare:

Ic = 0,3118

1

1429,1

1 + 1 = 0,9610 sau 96,10%

C - 835,66 0,961 = 803,06 lei

Deci pentru a realiza o cifră de afaceri propusă de 10.000 mii lei se va realizaun nivel al cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri de 803,06 lei.

În activitatea practică, în cazul stabilirii unui obiectiv, respectiv un nivel

propus al cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri, poate fi pusă problema estimării cifrei de afaceri, care să asigure realizarea acestei cheltuieli. Pentru aceasta se

foloseşte relaţia:

ICA = 1 gI

g

C

CA = ICA CA unde:

IC = C

C ,

în care:

IC - indicele cheltuielii la 1.000 lei cifră de afaceri .

C - nivelul cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri propus ca obiectiv.

C – cheltuiala la 1.000 lei cifră de afaceri în perioada curentă.

CA - cifra de afaceri care trebuie realiyată în condiţiile realiyării obiectivului

propus.

Exemplu: Pe baza datelor din exemplul precedent, presupunem că se stabileşte ca obiectiv un nivel al cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri de 800 lei. Se cere deci

să se afle care va fi cifra de afaceri care trebuie realizată pentru a atinge nivelul cheltuielilor propus ca obiectiv.

Rezolvare:

IC = 59,835

800 = 0,95741

ICA = 1582,12692,0

3118,0

13118,095741,0

3118,0

CA = 1,1582 8750 = 10.134 mii lei.

150

Rezultă deci că pentru realizarea nivelului cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri de 800 lei (obiectiv propus) trebuie să obţinem o cifră de afaceri de 10.134

mii lei. O altă situaţie poate fi aceea în care este necesară adoptarea unor măsuri de

corecţie într-o anumită perioadă, pentru încadrarea într-un nivel dat al cheltuielilor

la 1.000 lei, la finele perioadei. În acest scop se au în vedere relaţiile:

C = 100

ctgt, în care:

gt – structura vânyărilor pe subdiviyiuni de timp (lună, trimestru, semestru, etc.).

ct – nivelul cheltuielilor la 1.000 lei aferente perioadei. Exemplu: Pentru anul în curs, prin bugetul de venituri şi cheltuieli s-a stabilit un nivel al cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri de 850 lei la o cifră de afaceri de 10.000 mii.lei. La sfârşitul semestrului I, cifra de afaceri realizată realizată este de 4.000

mii lei, cu cheltuieli de 860 lei la 1.000 lei cifră de afaceri. Se cere să se afle care trebuie să fie nivelul maxim al cheltuielilor la 1.000 lei în semestrul II, în condiţiile

în care vrem să realizăm prevederile din bugetul de venituri şi cheltuieli. Rezolvare:

C = gI CI + gII CII

gI – structura vânzărilor în semestrul I

c1 – cheltuiala materială realizată în semestrul I. gII – structura vânzărilor rămasă de realizat în semestrul II.

CII – cheltuiala materială de realizat în semestrul II. din formulă se deduce:

CII = 6,0

8604,0850

gII

gICIC = 843,33 lei.

Deci în condiţiile în care ne stabilim realizarea prevederilor din bugetul de venituri şi cheltuieli pe an, în semestrul II va trebui să realizăm o cheltuială

materială de 843,33 lei.

6.7. Analiza riscului de exploatare sau operaţional

Activitatea unei întreprinderi este supusă riscului de exploatare (sau operaţional) întrucât aceasta nu poate să prevadă cu certitudine diferitele

componente ale rezultatului său (cost, calitate, preţ) şi ale ciclului de exploatare (cumpărări, prelucrări, vânzări).

Riscul de exploatare constă în posibilitatea existenţei de a nu recupera totalitatea cheltuielilor efectuate. Deci riscul de exploatare evaluează posibilitatea obţinerii unui rezultat insuficient sau chiar a unor pierderi. Această eventualitate

este legată de importanţa cheltuielilor fixe care diminuează flexibilitatea întreprinderii, respectiv capacitatea acesteia de a se adapta la variaţia cifrei de

afaceri. Gradul de flexibilitate este dependent de potenţialul tehnic al întreprinderii,

151

de potenţialul uman, cât şi de structura ei organizatorică. Variabilitatea va fi cu atât mai bine stăpânită de agentul economic cu cât acesta manifetă un grad mai mare de flexibilitate. Deci riscul activităţii economice, nu este altceva decât incapacitatea

întreprinderii de a se adapta în timp şi cu cele mai mici costuri, eforturi,variaţiei mediului economic. Mai exact el exprimă valabilitatea rezultatului economic la condiţiile de exploatare.

În consecinţă pentru evitarea riscului trebuie să se determine gradul minim de folosire a capacităţii de producţie. Se poorneşte de la ecuaţia:

CA = ( chv +F ) = O;

chv = CA Cv;

CA – ( CA Cv +F) = CA ( - Cv ) – F = O; de unde:

CA = Cv

F

1;

unde:

CA - reprezintă cifra de afaceri; Cv – reprezintă variabile la 1.000 lei cifră de afaceri ; Chv – reprezintă cheltuieli totale variabile;

F – reprezintă cheltuieli totale fixe; Gradul de folosire a capacităţii de producţie (k) se determină prin relaţia:

K = .maxQ

CA;

unde: Q max. – reperezintă capacitatea de producţie ;

K = .max

1

Q

Cv

F

= .max1 QCv

F

.

La acest nivel al gradului de folosire a capacităţii de producţie, profitul

(RE) = O. Întrucât orice activitate este generatoare de profit (mărimea acestuia este o

problemă) atunci:

K = .max1 QCv

REF

;

unde: RE - reprezintă rezultatul exploatării. Din această relaţie se deduce:

RE = Q max. –K ( 1- Cv) – F. Exemplu: 1. Cifra de afaceri: - 8.750 mii lei. 2. Cheltuieli variabile totale: - 5.032 mii lei. 3. Cheltuieli fixe totale: - 2.280 mii lei.

4. Total cheltuieli: - 5.260 mii lei. 5. Capacitatea de producţie: - 12.000 mii lei.

152

Se cere: a). – cheltuiala variabilă la 1.000 lei cifră de afaceri

b). – gradul de folosire a capacităţii de producţie în condiţii de profit = 0. c). – cifra de afaceri minimă în condiţiile de profit = 0. d). – profitul în condiţiile date de problemă.

e). – gradul de folosire a capacităţii de producţie în condiţiile în care se doreşte un profit de 400 mii lei.

f). – rezultatul exploatării în condiţiile în care se doreşte un grad de utilizare a capacităţii de producţie de 90%.

Rezolvare:

a). Cv = CA

Chv 1.000 = 575 lei/ 1.000 lei cifră de afaceri.;

b). K = 000.12575,01

2280

.max1

QCv

F=

100.5

280.2=0,45 sau 45%;

c). CAmin. = Qmax. K = 12.000 * 0,45 = 5.400 miilei;

d). RE = Q max. K (1-Cv) – F = 12.000 0,45 (1 – 0,575) – 2.280 = 15 miilei;

K =

53,0100.5

680.2

000.12575,01

400280.2

1max

QCv

REF sau 53%;

e). RE Q max. ( 1-Cv ) – F;

RE = 12.000 0,90 ( 1- 0,575 ) –2.280 = 2.310 mii ei;

În elaborarea programelor de creştere a cifrei de afaceri sau a rezultatului

exploatării în condiţiile evitării riscului de exploatare trebuie avută în vedere evoluţia previzibilă a preţurilor.

Astfel în calcularea indicilor cheltuielilor şi preţurilor trebuie să se ţină seama de ponderea elementelor, respectiv produselor la care intervin modificări şi nivelul acestora.

În diagnosticul firmei şi evaluarea acesteia se foloseşte şi coeficientul de efect

de levier de exploatare (K1)

K1 =CA

CAx

RE

RE

unde: RE – rezultatul exploatării;

CA – cifra de afaceri;

153

Exemplu (în mil.lei) Societatea comercială A B

1. Cifra de afaceri din perioada - precedentă 8.414 8.400 - curentă 8.750 8.600

2. Rezultatul exploatării din perioada - precedentă 1.580 1.584

- curentă 1.660 1.600

3. Cheltuieli variabile din perioada

- precedentă 5.064 4.430 - curentă 5.220 4.400

4. Cheltuieli fixe în perioada - precedentă 1.770 2.386 - curentă 1.770 2.600

5. Profitul în perioada - precedentă 790 600 - curentă 914 610

K1A = 27,1414.8750.8

414.8

580.1

580.1660.1

x

K1B = 42,0400.8600.8

400.8

584.1

584.1600.1

x

Rezultă că în cayul A o creştere a cifrei de afaceri de 1% determină un spor de profit de 1,27%, iar în cazul B numai de 0,42%, ceea ce înseamnă o diminuare a efecienţei cheltuielilor de exploatare. Deci, coeficientul trebuie să aibă tendinţa de

creştere. Dacă se are în vedere structura de exploatare, respectiv, raportul dintre

cheltuieli variabile şi fixe, coeficientul de pârghie de exploatare poate fi calculat şi pe baza relaţiei:

K1 = fixeCheltuieli

brutaMarja

F

chvCA

.

În exemplul dat, valorile coeficientului sunt următoarele:

Coeficientul pârghiei de

exploatare în perioada: A B

- precedentă: 89,1770.1

5064414.8

; 66,1

386.2

430.4400.8

;

- curentă: 94,1770.1

320.5750.8

; 62,1

600.2

400.4660.4

.

Evoluţia coeficientului confirmă cele menţionate anterior, în ambele cazuri, marja brută (CA-chv) acoperă cheltueilile fixe, dar în proporţie diferită, cu

semnificaţia corespunzătoare în ceea ce priveşte riscul de exploatare. Situţia devine critică pe măsură ce valoarea coeficientului se apropie de 1, nivel la care firma se

află la pragul de rentabilitate. Continuarea activităţii în aceste condiţii la societatea comercială B nu permite recuperarea factorilor de producţie consumaţi, şi în

154

consecinţă, sunt necesare surse externe de finanţare. Nerestituirea acestora la termenele stabilite va avea efect falimentul firmei.

Pentru activitatea practică este importantă dimensionarea raţională a

cheltuielilor fixe, întrucât o majorare a acestora implică un coeficient al cărui nivel să fie suficient de acoperitor în ceea ce priveşte siguranţa exploatării.

6.8. Metode de analiză a principalelor categorii de cheltuieli

Cheltuielile de producţie pot fi structurate în funcţie de diferite criterii, fiecare având semnificaţia specifică în activitatea practică de gestiune. Astfel, după natura lor distingem cheltuieli materiale, slariale, financiare; în funcţie de modul de

individualizare pe produse, se formează grupa cheltuielilor directe şi indirecte; în raport de funcţiile întreprinderii, ca centre de responsabilitate, se individualizează

cheltuielile aferente funcţiunii de cercetare, dezvoltare, producţie, personal, comercială, financiar-contabilă. Indiferent de modalitatea de grupare, metodologia de analiză vizează:

caracterizarea situaţiei la un moment dat, în raport de anumite criterii, ceea ce presupune:

- analiza evoluţiei (dinamicii); - analiza structurală; - analiza factorială;

evaluarea tendinţei lor în funcţie de factorii specifici care le generează, fapt ce presupune construirea de modele corespunzătoare. O asemenea problemă prezintă importanţă practică în activitatea de elaborare a bugetelor de venituri şi cheltuieli,

precum şi în ţinerea sub control a evoluţiei costurilor pe centre de responsabilitate. Întrucât, din punct de vedere metodologic, există elemente comune, acestea

vor fi exemplificate pe anumite categorii de cheltuieli, fără a fi omise aspectele particulare.

6.8.1. Analiza cheltuielilor materiale

Economisirea rersurselor materiale reprezintă o latură de bază a eficienţei activităţii oricărei întreprinderi industriale, un factor principal al creşterii economice de tip intensiv, care caracterizează dezvoltarea economiei moderne.

Folosirea cu maximă eficienţă a resurselor materiale constituie un obiectiv central al politicii economice în etapa actuală şi în perspectivă, întrucât reducerea

cheltuielilor materiale se reflectă în ultimă instanţă, în creşterea produsului intern brut.

Raportată la astfel de obiective, analiza cheltuielilor materiale capătă o

semnificaţie deosebită. Cheltuielile materiale deţin o pondere mai mare sau mică în funcţie de profilul

de activitate al întreprinderii. Ele reprezimtă expresia valorică a consumurilor de resurse materiale şi a prestărilor de servicii de către terţi, şi se compun din:

- materii prime, materiale;

- combustibil, energie, apă; - amortizare; - obiecte de inventar;

- lucrări şi servicii prestate de terţi; - alte cheltuieli materiale;

155

În contabilitatea financiară, aceste cheltuieli sunt evidenţiate în conturile din clasa 6 – conturi de cheltuieli, iar în contabilitatea de gestiune în conturile de calculaţie (ct.921-925).

Aşa după cum s-a arătat în analiza cheltuielilor materiale, distingem:

6.8.1.1. Analiza dinamicii şi structura cheltuielilor materiale

Cheltuielile materiale, prin conţinutul lor, cuprind atât consumul de obiecte ale muncii (materii prime, materiale de bază, materiale auxiliare, combustibil, energie, etc.), cât şi cheltuieli care reflectă echivalentul consumării fondurilor fixe,

respectiv valoarea transmisă acestora sub forma amortizării şi alte cheltuieli materiale.

În cazul anlizei complexe a cheltuielior materiale, prima problemă care trebuie cercetată este cea privind dinamica şi structura acestora la nivelul întregii producţii marfă şi, eventual, pe produse.

Pentru caracterizarea dinamicii se recomandă folosirea în analiză a indicatorului “ cheltuieli materiale la 1000 lei venituri“. Structura cheltuielilor materiale în funcţie de anumite criterii este reprezentată în tabel.

Analiza datelor permite formularea unor concluzii utile pentru orientarea cercetării ulterioare şi, în special, pentru conturarea cadrului de acţiune a factorilor

de decizie. Astfel, trebuie remarcată reducerea cheltuielilor materiale la 1000 lei venituri, ceea ce, evident, constituie un rezultat favorabil, mai ales că s-a obţinut prin activitatea proprie. Ca elemente – în cazul dat – care trebuie cercetate sunt

cheltuielile materiale indirecte, combustibil şi energie, precum şi elementul “ alte cheltuieli materiale “, care au înregistrat creşteri faţă de plan, în vederea stabilirii

măsurilor ce se impun în viitor pentru reducerea lor. Tabelul 6.12

Nr.

crt. Specificaţie Plan Efectiv Diferenţă

1

2

3

Cheltuieli materiale la 1000 lei venituri din care:

Variabile, din care:

- rezultat al cooperării

- proprii ale întreprinderii

Convenţional-constante (fixe)

606,48

181,05

425,43

143,52

598,65

195,88

402,77

149,35

-2

-7,83

+14,83

-22,66

-5,83

4 5

Cheltuieli materiale directe la 1000 lei venituri Cheltuieli materiale indirecte la 1000 lei venituri

588 162

579,48 168,52

-8,52 +6,52

6

7

8

9

Materii prime, materiale de bază şi auxiliare la 1000

lei venituri

Combustibil şi energie la 1000 lei

Amortizarea fondurilor fixe

Alte cheltuieli materiale

694,62

18,48

29,40

7,50

691,42

19,18

29,17

8,23

-3,20

+0,70

-0,23

-0,73

6.8.1.2. Analiza factorială a cheltuielilor materiale

Cheltuielile materiale aferente exploatării pot fi analizate ca nivel la 1000 lei

venituri (Cm) pe baza modelului:

100

giCmiCm ;

unde gi = structura veniturilor

Cmi = cheltuielile la 1000 lei pe categorii de venituri, care reprezintă şi factori

direcţi de influenţă.

156

Evidenţierea modificărilor intervenite în structura veniturilor este necesară pentru aprecierea corectă a situaţiei, dat fiind modul de formare a veniturilor din producţia stocată şi imobilizată.

Metodologia de determinare a celor două influenţe este similară cu cea prezentată în paragrafele anterioare. Cheltuielile materiale la 1000 lei cifră de afaceri (Cm), care constituie partea

preponderentă a veniturilor din exploatare, se analizează cu ajutorul modelului:

1000.

qp

cmqCm ;

unde:

cm = cheltuielile materiale pe produse. Pe această bază pot fi construite şi aplicate diferite sisteme factoriale. Astfel,

un prim sistem are în componenţă ca factori direcţi: - structura producţiei vândute (fabricate);

- preţurile medii de vânzare; - cheltuielile materiale pe unitate de produs.

Expilcarea şi aplicarea metodologiei implică următoarele informaţii (Tab 6.13.)

Tabelul 6.13. (mii lei)

Nr. Crt.

Indicatori Prevăzut Realizat

1 Cheltuieli materiale aferente cifrei de afaceri 4688 5092

2 Cheltuieli materiale aferente cifrei de afaceri,

recalculate x 4900

3 Cifra de afaceri 8014 8750

4 Cifra de afaceri, recalculată x 9000

5 Cheltuieli materiale la 1000 lei cifră de afaceri – lei 585 582

NOTĂ: Pentru recalcularea cheltuielilor materiale, o soluţie o poate constitui

corectarea cheltuielilor materiale realizate cu indicele mediu al preţurilor materialelor ( Ip‟ ) şi respectiv al consumurilor specifice ( Ics ).

IcspI

cmqcmq

11

01

Modificarea cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri ( Δ Cm ) de –3 lei

(582 – 585 ) se explică prin inluenţa:

1) structurii cifrei de afaceri

6,405854,54410008014

46881000

9000

49001000

01

001000

01

01

pq

cmq

pq

cmq

lei

2) preţurilor medii de vânzare

6,154,5445604,54410008750

49001000

01

001000

11

01

pq

cmq

pq

cmq

lei

157

3) cheltuielilor materiale pe produse

0,225605821000

01

001000

01

01

pq

cmq

pq

cmq

lei

Analiza factorială pune în evidenţă faptul că reducerea cheltuielilor materiale

la 1000 lei s-a realizat exclusiv pe seama structurii cifrei de afaceri, în cadrul căreia

s-a mărit ponderea produselor cu manoperă mai mare, în timp ce cheltuielile materiale pe produse au crescut. În consecinţă, într-o asemenea situaţie, se impune

stabilirea cauzelor care au determinat-o şi adoptarea măsurilor corespunzătoare. Un al doilea sistem de factori poate fi următorul:

a.) structura producţiei vândute (cifrei de afaceri);

b.) cheltuielile materiale la 1000 lei pe produse din care: b1) directe, din care:

b1.1) influenţa consumurilor fizice;

b1.2) influenţa preţurilor medii de includere în costuri. b2) indirecte

O asemenea variantă permite evidenţierea în detaliu a factorilor de care depind cheltuielile materiale. Dar, din punct de vedere practic, se întâmpină greutăţi în ceea ce priveşte obţinerea informaţiilor necesare analizei.

În fabricarea produselor complexe, producătorul colaborează cu diferite firme de la care se aprovizionează cu semifabricate, subansamble etc., ceea ce înseamnă că aceasta poate acţiona direct numai asupra unei părţi din totalul cheltuielilor

materiale. De aceea, pentru a pune în evidenţăinfluenţa cooperării asupra cheltuielilor materiale, la 1000 lei cifră de afaceri, se recomandă următorul sistem

factorial: 1. Cheltuieli materiale variabile la 1000 lei cifră de afaceri, din care, influenţa:

1.1. Structurii producţiei vândute.

prin intermediul cheltuielilor mateiale aferente cooperării; prin intermediul cheltuielilor materiale proprii.

1.2. Preţurilor medii de vânzare 1.3. Cheltuielilor materiale variabile pe produse

- prin cheltuieli materiale aferente cooperării;

- prin cheltuieli materiale proprii. 2. Cheltuielile materiale fixe la 1000 lei cifră de afaceri, din care, influenţa:

2.1 Producţiei vândute (cifră de afaceri).

2.2. Preţurilor medii de vânzare. 2.3. Sumei absolute a cheltuielilor materiale fixe.

Aplicarea acestui model are în vedere metodologia prezentată la analiza factorială a cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri, necesitând astfel gruparea cheltuielilor materiale în fixe şi variabile, făcându-se în cadrul acestora distincţie

între cele ce reprezintă cooperarea, iar diferenţa până la total fiind cele proprii.

6.8.1.3. Analiza cheltuielilor cu materialele

Pentru caracterizarea situaţiei utilizării resurselor materiale este necesar un sistem de indicatori care să permită urmărirea realizării sarcinilor ce decurg din planul naţional unic. Astfel, atât în faza de proiectare, cât şi în execuţie, pentru

urmărirea şi analiza consumului de materiale la nivelul întreprinderii poate fi utilizat un sistem de indicatori, ilustrat în continuare cu referire la consumul de

158

metal care reprezintă o sursă cu destinaţie largă şi complexă. O serie de indicatori ai acestui sistem sunt valabili pentru orice resursă materială.

a. Consumul specific pe unitatea de produs ( Cs ). Modelul indicatorului este:

Cs = q

tc

respectiv Ics =

0

1

cs

cs, unde:

Ct - reprezintă consumul total de materiale pe produs; q - volumul fizic al produsului;

Ics - indicele consumului specific. b. Consumul de metale pe unitatea specifică (consum pe caracteristică

funcţională). Modelul indicatorului este: Ns

Ct, unde:

Ns reprezintă numărul unităţilor specifice (dimensiunea caracteristicii) ale

produsului (CP, m3 etc.). În acest caz, în analiză se fac comparaţii cu consumurile specifice la

produsele fabricate în perioadele perecedente şi la produsele similare pe plan

mondial. c. Greutatea netă a produsului (Gn) reprezintă un indicator util în analiză,

întemeiată, de asemenea, pe comparaţii cu modele precedente sau analoage interne sau pe plan mondial.

Greutatea specifică

Ns

Gn înseamnă, aşa cum rezultă şi din relaşia de calcul,

greutatea netă pe caracteristică funcţională. Acesta este un indicator cu largă utilitate în studiile de analiză a eficienţei folosirii, mai ales a metalului, reflectă

sintetic efectele de bază ale progresului tehnic (caracteristici funcţionale superioare cu consumuri reduse de metal).

d. Ponderea metalului sau materialului în greutatea netă a produsului relevă

rezultatele obţinute pe linia folosirii înlocuitorilor metalului şi a reducerii gabaritelor ca o orientare tot mai evidentă în industria modernă.

e. Coeficientul de fololosinţă (Kf) sau de randament oferă posibilitatea aprecierii modului în care sunt utilizate materialele în raport fizic. Coeficientul de folosire sau de randament are un câmp larg de aplicare şi se stabileşte cu

ajutorul relaţiei: Kf =Gb

Gn,unde:

Gn - reprezintă greutatea netă a piesei, detaliului sau produsului; Gb - greutatea brută care rezultă pe baza normelor de aprovizionare.

În componenţa cheltuielilor materiale, cele care privesc materiile prime şi

materialele consumabile, în general, deţin ponderea cea mai importantă, reprezentând astfel principalul domeniu în care se poate acţiona pentru sporirea eficienţei activităţii.

Analiza acestor cheltuieli se poate face pe baza indicatorului sintetic, cheltuielile cu materiale la 1000 lei venituri din exploatare, respectiv, cifră de

afaceri, folosindu-se modelele prezentate anterior. Gestionarea corespunzătoare a resurselor materiale, impune efectuarea de analize operative pe feluri şi respectiv grupe de materiale, pe produse sau locuri

159

consumatoare de materiale. Astfel, pentru un material, suma totală a consumului (chm) se exprimă prin relaţia: chm = q x cs x p „

în care:

q = producţia fabricată cs = consumul specific p „ = preţul de includere în costuri

Rezultă că abaterea faţă de o bază de comparaţie se explică prin influenţa:

- producţiei fabricate (ecartul de activitate ) ( q1 – q0 )cs0 x p0 , - consumului specific q1 x (cs1 - cs0 ) x p0 ,

- preţului mediu de includere în costuri q1 x cs1 (p '1 - p

'0 ).

Trebuie remarcat faptul că preţul mediu de includere în costuri diferă în

funcţie de metoda de evaluare folosită, respectiv “costul mediu ponderat“, metoda “primei intrări-primei ieşiri“ sau a metodei “ultimei intrări-primei ieşiri“.

În cazul materialelor omogene, valoarea totală a consumului

chm (Ct x p „),

unde: Ct = cantitatea consumată dintr-un materiale (q x cs)

Ca urmare, factorii care determină modificarea cheltuielilor materiale sunt : - cantitatea consumată

01CtCt x '

0p

- structura materialelor consumate

( Ct1 x p‟0 ) – Ct 1

'

0p

- preţul materialelor

( Ct1 x p‟1 ) - ( Ct1 x p‟

0 )

Un asemenea model de analiză este necesar pentru aprecierea corectă a

evoluţiei cheltuielilor cu materiale pe centre de responsabilitate (obiective de construcţii, categorii de lucrări etc.).

Exemplu: Tabelul 6.14.

Denumire

material

normat Realizat Recalculat

cal 4 x2 Tone preţ Lei

Total mii lei

tone preţ lei

Total mii lei

A 200 57000 11400 190 57500 10920 10830

B 200 54000 10800 250 53900 13480 13500

TOTAL 400 55500 22200 440 X 24400 24330

Modificarea totală este de 2200 mii lei (24400-22200) din care datorită:

- cantitatea consumată (440-400) x 55500 = + 2220 mii lei

- structurii materialelor consumate 24330 – (440 x 55500) = - 90 mii lei

160

- preţul materialelor 24400 – 12170 = + 70 mii lei

Întrucât, depăşirea cheltuielilor este determinată aproape în exclusivitate de cantitatea consumată, este necesar să se stabilească cât din aceastase datoreşte producţiei şi cât consumuli specific, pentru a se putea lua de către factorii de

răspundere măsurile corespunzătoare. Urmărirea modificării cheltuielilor cu materiale pe produse se poate face şi cu

ajutorul calculului matricial (se înţelege, aceasta în condiţiile folosirii calculatorului electronic, atunci când problema priveşte o nomenclatură mai largă de materiale şi produse).

Se porneşte de la modelul Cim =

m

j 1

csi pi ,

în care: Ci

m - reprezintă cheltuielile cu materialele pe produsul i; cs - consumul specific al materialului j , p - preţul pe unitatea fizică a materialului.

Aprofundarea analizei cheltuielilor cu materialele prin prisma consumurilor specifice şi preţurilor priveşte nu numai materialele directe, ci şi celelalte materiale

cuprinse în diferite poziţii de cheltuieli comune ale secţiilor şi generale ale întreprinderii, cum ar fi: materialele pentru întreţinere, revizii tehnice, reparaţii curente, reparaţii capitale ale utilajelor şi altor fonduri fixe, materialele consumate

pentruprotecţia muncii, a mediului înconjurător, pentru cercetări, probe, încercări etc.

Analiza cheltuielilor cu materialele implică şi identificarea principalelor căi de reducere a acestora. Acestea sunt:

- reducerea greutăţii şi gabaritelor (prin reproiectare);

- perfecţionarea permanentă a normării consumurilor; - îmbunătăţirea calităţii materialelor; - utilizarea pe scară mai largă a înlocuitorilor;

- reducerea cheltuielilor de aprovizionare şi stocare; - utilizarea materialelor, pieselor, subansamblurilor refolosibile.

a.) Reducerea greutăţii şi gabaritelor produselor destinate consumului productiv reprezintă o direcţie importantă a industriei moderne şi, totodată, o cale a reducerii cheltuielior cu materialele.

O astfel de cale priveşte optimizarea dimensională a elementelor funcţionale şi creşterea, totodată, a funcţionalităţii lor; ea presupune o activitate continuă de

concepţie atât pentru reproiectarea unor produse existente, cât şi pentru introducerea altor având aceeaşi destinaţie.

Reducerea greutăţii produselor, în condiţiile menţinerii sau dezvoltării

celorlalte caracteristici tehnice, conduce la mai multe efecte economice. Astfel, micşorarea greutăţii şi gabaritelor înseamnă economie de materiale, care influenţează direct reducerea costurilor şi constituie, în acelaşi timp, o premisă

pentru realizarea unui volum suplimentar de producţie (inclusiv prin eliberarea de capacităţi de producţie).

Micşorarea greutăţii produselor consumatoare de combustibil convenţional antrenează şi o economie în costurile beneficiarului.

Pentru o serie e produse supuse unei prelucrări ulterioare, reducerea greutăţii

lor duce şi la micşorarea cheltuielilor cu manopera şi, prin urmare, se oglindeşte corespunzător în costuri.

161

b.) Perfecţionarea permanentă a normării consumurilor. Normarea consumurilor şi, implicit, perfecţionare continuă a acesteia constituie un instrument principal şi eficient de control al modului de utilizare a resurselor materiale.

Normarea consumurilor de materiale constituie o premisă a reducerii acestora pe unitatea de produs, ceea ce se reflectă în nivelul costului şi, implicit, în ridicarea eficienţei activităţii fiecărei întreprinderi.

În examinarea situaţiei normării consumurilor, ca o cale esenţială a reducerii cheltuielilor cu materialele, este necesar a se releva în ce măsură normele de

consum sunt fundamentate ştiinţific. În acest scop se urmăreşte ponderea sau coeficientul normelor cu fundamentarea ştiinţifică în totalul normelor practicate în cadrul întreprinderii sau centralei (fie că este vorba de norme de stat,

departamentale sau uzinale). Un asemenea coeficient se poate exprima prin relaţia:

Knf = 1 - c

N

N c'

;

În care: N`

c - reprezintă numărul normelor fără fundamentare ştiinţifică (statistico-

experimentale); Nc - numărul total al normelor.

Procesul de fundamentare ştiinţifică se referă atât la norma de consum tehnologic (consumul net la care se adaugă pierderile tehnologice), cât şi la

pierderile netehnologice care rezultă în timpul transportului, depozitării, manipulării sau ca urmare a dimensiunilor necorespunzătoare tehnologiei respective.

Analiza situaţiei normării implică şi cercetarea măsurilor pentru revizuirea sistematică a normelor, pentru punerea lor permanent în concordanţă cu progesul

tehnic. Pentru analiza acestei laturi se poate apela la un coeficient al normelor

revizuite, care se stabileşte pe baza relaţiei: Knr =Nc

Ncr sau 1 -

c

c

N

N'

;

În care:

Ncr - reprezintă numărul normelor revizuite în anul respectiv; Nc - numărul normelor nerevizuite.

Totodată, este necesar să se analizeze dacă materialele auxiliare sunt consumate pe bază de norme, precum şi măsura în care consumul de combustibil

este riguros normat. c.) Îmbunătăţirea calităţii materialelor contribuie nemijlocit la utilizarea mai eficientă a acestora, la reducerea consumurilor pe unitatea de produs. De exemplu,

un cocs de calitate superioară este necesar în cantităţi mai mici pentru fabricarea fontei, contribuind în acelaşi timp la o calitate mai bună a acesteia. Un oţel de bună

calitate permite realizarea unei funcţionalităţi a valorii de întrebuinţare cu un consum mai mic.

În general, calitatea materialelor se manifestă într-un transfer de efecte care

nu se circumscriu la activitatea numai a unei unităţi economice. d.) Utilizarea pe scară largă a înlocuitorilor de materiale se integrează în strategia generală a economisirii rezultatelor (mai ales a resurselor epuizabile) şi a

valorificării complexe a a acestora. În contextul analizei costurilor, problema înlocuitorilor este privită în dublu

plan, şi anume: pe de o parte, din punctul de vedere al efectului intern (în cadrul

162

unităţii economice) şi, pe de altă parte, din punctul de vedere al economiei naţionale.

Din punct de vedere intern, efectul înlocuitorilor se relvă prin preţul unei

unităţi fizice sau convenţionale. În consecinţă, o astfel de influenţă se poate stabili pe baza relaţiei:

q1 (cs1 ∙ p`1) – q1 (cs1 ∙ p1) = q1 (cs`1 ∙ p`1 – cs1∙ p1), în care:

cs` reprezintă consumul specific al înlocuitorului;

p`- preţul pe unitatea fizică sau convenţională a înlocuitorului.

Desigur că folosirea înlocuitorilor are şi alte efecte interne ce privesc prelucrarea mai rapidă, creşterea productivităţii muncii ş.a.

Din punctul de vedere al economiei naţionale, deci într-un sens mai larg, dat

fiind că înlocuitorii de materiale, de regulă, conduc la reducerea greutăţii produselor, la creşterea timpului de funcţionare şi a coeficientului de randament, se poate apela la un coeficient al eficienţei, respectiv:

Ke = Kg ∙ Kt ∙Kf,

unde:

Kg =`

0

G

G; Kt = -

0

`

t

t; Kf =

0

`

Nf

Kf

în care:

Ke - reprezintă coeficientul de eficienţă; Kg - coeficientul greutăţii; Kt - coeficientul duratei de funcţionare;

Kf - coeficientul de folosinţă sau randament; G - greutatea subansamblului sau produsului (“o“ în condiţiile anterioare, “ “

” în condiţiile folosirii înlocuitorului ) ; t - timpul de funcţionare în condiţiile de comparaţie menţionate.

Tot în sensul mai larg, problema înlocuitorilor se pune şi în contextul substituirii sau conomisirii resurselor deficitare, ceea ce înseamnă şi extinderea ariei efectelor.

e.) Reducerea cheltuielilor de aprovizionare şi stocare. Problema reducerii cheltuielilor cu materialele implică şi analiza formării preţului pe baza căruia

materialele se includ în costurile produselor. Practica dovedeşte că intervin o serie de cheltuieli legate de procesul aprovizionării a căror raţionalitate trebuie cercetată. O atenţie deosebită trebuie acordată formării stocurilor de materii prim şi materiale,

asigurării mărimii optime a acestora şi, implicit, costului stocării. f.) Utilizarea materilelor refolosibile. Refolosirea materialelor constituie în prezent

o problemă centrală a întregii economii5. În ceea ce priveşte valorificarea materialelor, pieselor, subansamblurilor (prin

dezmembrarea utilajelor ce se scot din funcţiune) în cadrul întreprinderii este

necesar să se analizeze programele elaborate în acest sens, îndeplinirea măsurilor propuse, realizarea efectelor preconizate, efecte ce privesc, în mod special, costurile

producţiei.

5 Analiza activităţii economice a intreprinderilor

163

6.8.1.4. Analiza cheltuielilor cu amortizarea

Ca parte componentă a cheltuielilor materiale, cheltuielile cu amortizarea se

examinează din punctul de vedere al nivelului lor la 1000 lei producţie şi al factorilor care influenţează acest nivel.

Raţiunea unei astfel de analize constă în aceea că permite desprinderea

legăturii ce există între amortizare, ca o cheltuială cu caracter convenţional-constant, şi dinamica volumului producţiei care se află sub influenţa utilizării

fondurilor fixe. Cheltuielile cu amortizarea având un caracter convenţional constant (în limite

prezentate) se analizeză ca nivel la 1000 lei venituri din exploatare sau cifră de

afaceri pe baza modelului:

Ca = CA

A ∙ 100

unde: Ca – cheltuieli cu amortizarea

A - suma totală a amortizării incluse în costuri CA – cifră de afaceri

Dar CA

A ∙ 1000 =

CA

Mf x

Mf

A1000

Raportul CA

Mf, caracterizează eficienţa utilizării activelor fixe

Mf

A = cota medie de amortizare (ca) în care se sintetizează structura pe categorii de

active fixe, cotele de amortizare pe fiecare categorie, influenţate şi d sistemul de

amortizare practicat. În consecinţă, modificarea cheltuielilor cu maortizarea la 1000 lei cifră de afaceri (ΔCa) este determinată de:

- randamentul activelor fixe

0

0

1

1

CA

Mf

CA

Mf ca ∙ 1000

- cota medie de amortizare

1

1

CA

Mf (ca1 - cao) ∙ 1000

- din care influenţa:

- structurii pe categorii de active fixe

1

1

CA

Mf (ca` - cao) ∙ 1000

unde:

ca` = cota medie recalculată în funcţie de structura efectivă a mijloacelor fixe calculată pe baza valorilor medii brute şi cotele de amortizare pe categorii de active fixe;

164

- cotele de amortizare pe categorii de active fixe

1

1

CA

Mf (ca1 – ca`) ∙ 1000

Practic, în condiţiile sporirii înzestrării tehnice, mai buna folosire a activelor

fixe reprezintă factorul principal de reducere a cheltuielilor cu amortizarea pe produse, şi respectiv la 1000 lei cifră de afaceri.

În funcţie de necesităţi, analiza poate fi extinsă la nivelul diferitelor categorii de active fixe, pentru a evidenţia influenţa pe care o are gradul de folosire al acestora asupra cheltuielilor cu amortizarea. Metodologia se bazează pe faptul că

suma amortizării (lunară, anuală) este constantă, şi o sporire a randamentului activelor fixe conduce la reducerea amortizării pe produs sau lucrare.

6.9. Analiza cheltuielilor cu personalul

Analiza acestor cheltuieli evidenţiază factorii principali care le influenţează şi măsurile care pot fi luate de către intreprinderi pentru a reduce ponderea lor pe unitatea de produs.

6.9.1. Analiza structurală a fondului de salarii Fondul de salarii al unei întreprinderi poate fi structurat în vederea analizei din mai multe puncte de vedere. Astfel, în primul rând, poate fi utilizată o

s t r uc t u r ă ba z a t ă p e c a t e g o r i i l e d e p e r s o n a l , în cadrul căreia, după cu este şi firesc, ponderea cea mai mare o deţine fondul de salarii aferent muncitorilor.

O astfel de structură permite remarcarea mutaţiilor care au loc în structura personalului ca urmare a introducerii progresului tehnic, organizării mai bune a muncii, modificării raportului între nivelul salariilor.

În al doilea rând, se poate distinge o structură a fondului de salarii pe elemente componenete, în sensul reflectării, pe de o parte, a fondului de salarii

tarifar, în măsura în care se referă la muncitori, iar pe de altă parte, sporurilor (adausurilor) la acesta. În al treilea rând, se constituie o structură în funcţie de formele de salarii practicate în unitatea respectivă, fapt care permite desprinderea unor concluzii privind modul de utilizare a acelor forme de salarii care se dovedesc mai eficiente

(evident, în funcţie de condiţiile specifice ale activităţii şi de gradul de înzestrare tehnică).

În al patrulea rând, fondul de salarii poate fi analizat, ţinându-se seama de salariile directe, care se identifică pe produse, precum şi de salariile indirecte, care se regăsesc în mulţimea de poziţii ale cheltuielilor comune ale secţiei, generale ale

secţiei şi generale ale intreprinderii. În legătură directă cu această grupare, fără a se identifica cu ea este împărţirea cheltuielilor cu salariile în variabile şi

convenţional-constante (sau fixe), delimitare care prezintă mare utilitate practică în ceea ce priveşte verificarea încadrării în fondul de salarii maxim admisibil. Fiecare din grupările menţionate are o anumită semnificaţie, prezentând

importanţa în ceea ce priveşte descoperirea şi valorificarea de noi rezerve interne menite să conducă la reducerea costurilor pe seama cheltuielilor cu munca vie.

165

6.9.2. Analiza eficienţei cheltuielilor cu salariile Eficienţa cheltuielilor salariale poate fi analizată cu ajutorul indicatorilor:

- cheltuieli salariale la 1000 lei venituri din exploatare; - cheltuieli salariale la 1000 lei cifră de afaceri - cheltuieli salariale la 1000 lei valoare adăugată

În toate cele trei situaţii, pot fi utilizate în analiză atât modelele de corelaţie cât şi cele multiplicative. Astfel, în cazul cheltuielilor salariale la 1000 lei venituri din exploatare (Cs), modelul de corelaţie este

,1000Ve

FsCs

unde: Fs= fondul de salarii (inclusiv elementele aferente)

Deci, modificarea cheltuielilor salariale faţă de o bază de comparaţie (Cs) se

explică prin influenţa: - sumei veniturilor

10000

0

1

0

Ve

Fs

Ve

Fs sau 0

0Cs

Ive

Cs , unde:

Ive = indicele veniturilor

- sumei cheltuielilor salariale

10001

0

1

1

Ve

Fs

Ve

Fs sau

Ive

CsCs

01 ,

Evident, fiind un model de corelaţie, suma veniturilor trebuie să înregistreze

un ritm de creştere superior cheltuielilor salariale. Ca model multiplicativ, poate fi folosit următorul:

1000*

N

Fs

Ve

NCs , în care:

N = numărul de salariaţi În consecinţă Cs , se explică prin influenţa:

- numărului de salariaţi la 1 leu venituri (formă inversă de exprimare a productivităţii muncii)

010000

0*

1

1Cs

N

Fs

Ve

N

- salariului mediu pe o persoană

10000

0*

1

11

N

Fs

Ve

NCs

Şi acest model pune în evidenţă corelaţia dintre creştera productivităţii

muncii şi a salariului mediu, corelaţie absolut necesară pentru sporirea eficienţei

cheltuieliolr salariale.

166

NOTĂ: Metodologia prezebtată se aplică similar şi în cazul celorlalţi indicatori, cu deosebirea că suma veniturilor din exploatare se va înlocuii cu cifra de afaceri, respectiv, valoarea adăugată, avându-se în vedere semnificaţia acestora.

6.9.3. Analiza corelaţiei dintre creşterea productivităţii muncii şi a

salariului mediu

Pentru analiza situaţiei generale a acestei corelaţii se recomandă folosirea unui indice de corelaţie stabilit pe baza relaţiilo:

a) 1

1

Iw

IsKr ;

b)

1

Iw

IsKr ;

unde: Is - reprezintă indicele salariului mediu

Iw – reprezintă indicele productivităţii muncii Prima formă de exprimare reflectă un raport al creşterii (sporurilor) celor doi

indicatori, ceea ce înseamnă că poate fi utilizat numai dacă ambii indici sunt mai mari decât unu.

Cea de-a doua formă exprimă un raport al nivelului relativ al celor doi indicatori (productivitate şi salarii) şi poate fi utilizată şi în cazul în care unul din indici este subunitar.

Atât într-un caz, cât şi în celălat, corelaţia este respectată dacă Kr < 1. Cu cât indicele de corelaţie este mai mic, cu atât ritmul de creştere al productivităţii este

superior celui al salariului mediu.. În activitatea de analiză este necesar să se urmărească nu numai respectarea în sine a corelaţiei, ci modul în care unitatea s-a încadrat într-o corelaţie

prestabilită. Practic, aceasta înseamnă stabilirea unui nuvel planificat al corelaţiei şi al unuia efectiv la momentul dat. Respectarea cerinţelor planificate ale corelaţiei înseamnă Kr1<Kr0.

În orice condiţii, concluziile referitoare la dinamica indicelui de corelaţie trebuie să se întemeieze pe cunoaşterea factorilor creşterii productivitaţii muncii, pe

de o parte, şi ai creşterii salariului mediu, pe de altă parte, cu distingerea celor care se circumscriu în efortul propriu şi sunt nemijlocit legaţi de aportul forţei de muncă la creşterea productivităţii muncii. Astfel, introducerea unei tehnologii poate

conduce la o creştere a productivităţii muncii, dar aceasta nu atrage după sine şi sporirea automată a salariului mediu nominal. În schimb, calificarea forţei de muncă are menirea de a favoriza atât creşterea productivităţii muncii, cât şi a

salariului mediu. La nivelul unităţilor, aplicarea unei măsuri de către stat privind sporirea

salariului tarifar poate conduce temporar la o devansare a creşterii productivităţii muncii de către creşterea salariului mediu. În astfel de situaţii este necesar ca intrepriderile să găsească noi posibilităţi de sporire a productivităţii muncii pentru a

crea prin mijloace proprii într-o proporţie tot mai mare fonduri băneşti necesare acoperirii sporului salariului tarifar.

Pentru exemplificare, se folosesc datele următoare: (tabelul 6.15):

167

Tabelul 6.15.

Nr. crt.

Indicatori 1

0

Pn

P

1Pn

Pn

0P

Pn

1 Indicele salariului mediu 100 105 100,96

2 Indicele productivităţii (calcul pe baza valorii

adăugate)

106 105,7 99,72

3

Coeficientul de corelaţie

100

100

Iw

Is

Iw

Is

0,6667

0,9811

0,8772

0,9934

X

X

4 Indicele cheltuielilor cu salariile la 1000 lei venituri din exploatare

98,11 99,34 101,24

Datele prezentate arată că s-a respectat, de principiu, corelaţia necesară, dar

nu la nivelul prevăzut, (coeficientul de corelaţie s-a majorat), ceea ce are ca efect creşterea cheltuielilor cu salariile la 1000 lei venituri cu 1,24%. În raport de productivitatea muncii realizate, cu respectarea corelaţiei

prevăzute, indicele salariulu mediu se determină pe baza relaţiei: Is = [(Iw-1)Kr0]+1 sau Is = Iw*Kr0, în funcţie de modul în care este calculat

Kr0 (ca raport al sporurilor sau ca proporţie). Aplicând formula a doua Is = 1,057 x 0,9811 = 1,037022.

În consecinţă,indicele salariului mediu faţă de prevederi trebuie să fie

9972,004,1

037022,1 , adică egal cu cel al productivităţii muncii, ceea ce ar fi condus la

încadrarea în nivelul prevăzut al cheltuielilor cu salariile la 1000 lei venituri din exploatare.

În activitatea unei intreprinderi, în legătură cu salariile, pot sa apară o multitudine de aspecte care trebuie să fie soluţionate corespunzător. În acest

context poate fi înscrisă şi problema negocierii salariilor între patronatul şi sindicatul unei intreprinderi.

Exemplu: La societatea comercială S.C. “X” S.A. Satu Mare a avut loc un conflict demuncă, pentru creşterea salariilor cu 20%.Menţionăm că se cunosc următoarele

date: 1) cifra de afaceri 8000 mii lei

2) cheltuieli aferente 6400 mii lei 3) din cap. salarii şi elementele aferente 1800 mii lei 4) restul cheltuielilor (M) 4600 mii lei

5) rezultatul exploatării (RE) 1600 mii lei 6) capital propriu 5000 mii lei

7) profit net 750 mii lei Se cere:

a) limita maximă de majorare a salariilor. b) cu cât se va diminua rezultatul exploatării dacă salariile se vor majora cu 20%

pentru satisfacerea doleanţelor salariaţilor.

168

c) În condiţiile în care patronatul doreşte să-şi păstreze rezultatul exploatării şi să crească salariile cu 20%, să se calculeze cu cât se va majora cifra de afaceri.

Rezolvare:

a) Limita maximă de majorare a salariilor = %89,88100*1800

1600100*

Fs

RE

În acest caz rezultatul exploatării va rămâne = 0.

Acest lucru se verifică cu relaţia 18000

8889,1180046001

CA

Fs

REFsM

.

b) Fs x creşterea salariilor 1800 x 0,2 = 360 mii Lei

Deci dacă salariile se majorează cu 20% rezultatul exploatării se va diminua cu 360 milioane lei.

c) procent de majorare a CA = procent de majorare a salariilor x ponderea salariilor

în CA = 0,20 x 0,225 = 0,045 sau 4,5%

Deci cifra de afaceri va trebui să se majoreze cu 4,5% (360 miilei).

6.9.4. Analiza modificării fondului de salarii

Modificarea absolută a fondului de salarii reprezintă abaterea pozitivă sau negativă (în sens matematic) a fondului de salarii efectiv faţă de cel planificat şi se exprimă prin formula: 11 FspFsFs în care:

Fs – reprezintă fondul de salarii Fspl – reprezintă fondul de salarii planificat

Stabilirea şi, în special, analiza acestei modificări prezintă importanţa în activitatea practică întrucât oferă informaţii cu privire la modul cum a fost utilizat

fondul de salarii (pentru întregul personal muncitor sau a anumitor categorii). Pentru explicarea modificării absolute a fondului de salarii se au în vedere următoarele modele:

F s = N x Sa, iar a = t x sh, unde

Iar Sa = t x sh

N – reprezintă mediul scriptic al personalului Sa – reprezintă salariul mediu annual

t – reprezintă timpul lucrat de un om al muncii în perioada respectivă (în ore)

sh – reprezintă salariul mediu orar (în lei)

Pentru exemplificarea metodologiei de analiză se utilizează datele din tabelul 6.16

169

Tabelul 6.16.

Nr.

Crt. Indicatori Plan Efectiv

0 1 2 3

1 Fondul de salarii – mii lei

- total personal - muncitori

136800 124977

140125 128333

2 Număr mediu scriptic al personalului muncitor, din care:

- muncitori

4000

3720

410

3740

3

Salariul mediu annual – mii lei

- pe un om al muncii - pe un muncitor

34200 33596

34944 34311

4 Fond de timp de muncă (ore-om) din care aferent muncitorilor

9120000 8444400

8982400 8332720

5

Numărul mediu annual de ore lucrate:

- de un om al muncii - de un muncitor

2280 2270

2240 2228

6 Salariul mediu orar – miilei, din care: - pentru muncitori

15,00 14,80

15,60 15,40

Se constată că intreprinderea înregistreză o depăşire absolută a fondului de

salarii de 3325 mii lei pentru întregul personal, iar pentru muncitori de 3346 mii lei. Date fiind reglementărilor în vigoare cu privire la eliberarea fondului de salarii, o asemenea situaţie nu trebuie considerată de la început ca o cheltuială suplimentară

fără a fi justificată din punct de vedere economic. Explicarea factorială a modificării absolute a fondului de salarii este redată în cele ce urmează.

Modificarea absolută a fondului de salarii: miileiFsFsFs 332501

din care datorită modificării

a) numărului mediu scriptic (N)

(N1-N0)Sa1 = (4010 – 4000) x 200 = +342 mii lei

b) salariului mediu anual (Sa)

N1(Sa1 – Sa0) = 4010 (34944 – 34200) = +2983 mii lei

Din care: - influenţei timpului lucrat

N1(t1-t0) x sh0 = 4010 (2240-2280) x 15 = -2406 mii lei

- influenţei salariului mediu orar

N1t1 (sh1 – sh0) = 4010 x 2240 (15,6 – 15,0) = +5389 mii ei

Rezultă că ponderea mare în modificarea absolută a fondului de salarii o

reprezintă creşterea salariului mediu anual. Reţine atenţia şi trebuie să constituie pentru perioada următoare un domeniu de acţiune, mai buna utilizare a timpului

170

de muncă. Cu toate că a determinat o micşorare a fondului de salarii, obiectivul care trebuie urmărit este micşorarea cheltuielilor cu salariile nu în sine ca mărime ci pe unitate de produs.

Între volumul de activitate al intreprinderii şi dinamica fondului de salarii (în special cel aferent personalului direct productiv) există o legătură directă, înţeleasă şi ca o corelaţie având în vedere caracterul variabil al părţii dominante a fondului de

salarii. Acest fapt a condus la operarea în teoria şi practica economică cu noţiunea de modificare relativă a fondului de salarii, in sensul de modificare condiţionată de

volumul producţiei. Modificarea relativă a fondului de salarii se calculeză cu relaţia

Fs1-Fr unde: Fs1 – fondul de salarii planificat

Fr – fondul de salarii recalculat

Fondul de salarii recalculat se poate determina pe baza relaţiilor:

1) 100

0 IqFsFr

unde:

Iq = Venituri din exploatare realizate

Venituri din exploatare prevăzute

Ţinând seama de faptul că şi cheltuielile cu salariile se pot împărţi în variabile

şi fixe, se poate folosii şi relaţia:

2) 1100

0Fc

IqFvFr

, unde

Fv0 – manopera variabilă (de regulă directă)

Fc1 – fondul de salarii constant (fix ) efectiv În situaţia indexării salariilor, rezultatul obţinut se corectează cu coeficientul

K luat în calcul la stabilirea drepturilor individuale în perioada respectivă. NOTĂ: Recalcularea se face pe baza datelor cumulate, de la începutul perioadei.

Opţiunea pentru o variantă sau alta este înn funcţie de condiţiile de salarizare stabilite cu formaţiile de muncă.

Exemplu: (mil.lei)

1. Fondul de salarii efectiv 5774 2. din care: - variabile 4700

- fixe 774 3. Fond de salarii planificat 5158 4. Din care: - variabile 4460

5. Venituri din exploatare planificate 90800 6. Venituri din exploatare realizate 97880 7. Indice de realizare a veniturilor 107,8

8. Fond de salarii recalculat (rd.4 x rd.8) 2780 9. Modificare relativă (rd.1 – rd 9) -43

10. Fond de salarii recalculat (II) 2791 (rd.5 x rd.8 + rd.3) 11. Modificare relativă (rd.1 – rd.11) -54

171

Rezultă că în ambele situaţii, s-a obţinut o economie relativă, care este un efect al respectării corelaţiei dintre creşterea productivităţii şi a salariului mediu.

În acestă situaţie intreprinderea solicită băncii eliberarea fondului de salarii respectiv şi onorează drepturile individuale. Ar exista şi posibilitatea să fie solicitat fondul recalculat şi, dacă nu au intervenit modificări deosbite în condiţiile de

muncă, economia relativă poate fi repartizată salariaţilor în funcţie de contribuţia adusă la realizarea programului de producţie. Dacă au intervenit anumite condiţii

noi (mecanizarea unor operaţii, tehnologii noi etc., care au favorizat creşterea productivităţii muncii) ca efect al activităţii intreprinderii, economia se corectează cu influenţa acestora, urmând ca numai diferenţa să fie repartizată salariaţilor.

6.10.Analiza cheltuielilor cu dobânzile Pentru finanţarea activităţii de producţie şi investiţii, unităţile pot apela şi la împrumuturi bancare, purtătoare de dobânzi. Indiferent dacă acestea se includ sau

nu în costuri, în ultimă instanţă, afectează profitul net al firmei. În previzionarea necesarului de fonduri pentru o anumită perioadă, prin bugetul de venituri, dacă este cazul, se stabileşte şi necesarul de credite, respectiv, dobânda aferentă (prin

acte normative se pot prevedea categorii de credite care se diferenţiază prin procentul de dobândă, în acelaşi timp, pentru disponibilităţile proprii păstrate la

bancă, se încasează un procent de dobândă). În analiza cheltuielilor cu dobânzile se urmăreşte evoluţia acestora, comparativ cu perioada anterioară, precum şi faţă de prevederi, explicându-se

modificarea lor prin prisma factorilor care le determină. Obiectul analizei îl poate constitui atât suma absolută (Sd), cât şi nivelul lor la 1000 lei cifră de afaceri (Cd).

În primul caz se foloseşte modelul:

100

dKiSd

unde: Ki = capitalul împrumutat;

d = procentul mediu de dobândă. Pentru creditele aferente activităţii de exploatare, suma dobânzii poate fi

exprimată prin relaţia:

2100

dKSmSd

unde:

Sm = soldul mediu al activelor circulante; K = cota procentuală de participare a creditului la finanţarea activelor

circulante; d = procentul mediu de dobândă.

Ca nivel la 1000 lei cifră de afaceri, cheltuielile cu dobânzile se analizează cu ajutorul relaţiei:

dKDzT

Cd

10

1

172

unde: T = perioada (360 zile); Dz = viteza de rotaţie a activelor circulante;

Formula anterioară rezultă din:

1000100

1

2

CA

dKDzT

CA

Modificarea sumei absolute a dobânzii se explică prin influenţa: a) - activelor circulante

00012

100

1dKSmSm

b) - cotei de participare a creditului

00112

100

1dKKSm

c) - procentului mediu de dobîndă

01112

*100

1ddKSm

Ca nivel la 1000 lei producţie, cheltuielile cu dobânzile se analizează prin

intermediul factorilor: 1. Viteza de rotaţie a activelor circulante

0001

10*

1dKDzDz

T

2. Cota de participare a creditului

0011

10

1dKKDz

T

3. Procentul mediu de dobândă

0111

10

1ddKDz

T

Modelul prezentat pune în evidenţă importanţa deosebită pe care o are

accelerarea vitezei de rotaţie în diminuarea efectului pe care-l are contractarea de

împrumuturi, mai ales în condiţiile în care dobânda are un nivel ridicat.

173

6.11. Analiza cheltuielilor cu remedierile în perioada de garanţie Pentru bunurile de folosinţă îndelungată, producătorii execută lucrări de remediere în perioada de garanţie, iar în unele cazuri servicii post-garanţie.

Pentru finanţarea unor asemenea lucrări se pot constitui fonduri speciale sau se suportă de costurile aferente perioadei în care se execută. O parte din acestea trebuie să fie recuperate de la cei vinovaţi de neexecuatrea corespunzătoare a

lucrărilor. Indicatorii, pe baza cărora se analizează aceste cheltuieli, pot fi următorii:

- suma absolută a cheluielilor cu remedierile în termenul de garanţie, din care recuperate de la vinovaţi;

- ponderea acestor cheltuieli în costul total al producţiei;

- ponderea valorii lucrărilor executate în cifra de afaceri aferentă perioadei; - nivelul cheltuielilor cu remedierile pe un salariat – lei;

- din care recuperate de la salariaţi; - nivelul mediu al modificării costului pe un salariat, calculat pe baza

relaţiei:

1

0111

N

cqcq

- evoluţia ponderii lor în totalul cheltuielilor de producţie;

- modiifcarea nivelului lor la 1000 lei producţie marfă; - situaţia fiecărei categorii de cheltuieli neproductive, în raport de cauzele

care le generează.

În toate cazurile, comparaţiile se fac cu perioadele anterioare, eventual cu alte firme de profil asemănător.

6.12. Analiza cheltuielilor administrativ – gospodăreşti Prin natura lor, cheltuielile administrativ – gospodăreşti reprezintă consumuri

de muncă vie şi materializată legate de activitatea de conducere a unităţii pe toate verigile ei structurale. Analiza acestor cheltuieli are rolul de a evidenţia preocupările fiecărei

intreprinderi pentru dimensionarea lor raţională, precum şi pentru descoperirea rezervelor interne menite să conducă la diminuarea lor, fără însă a afecta calitatea

activităţii administrativ – gospodăreşti. Pentru caracterizarea sintetică a acestor cheltuieli se recomandă folosirea în analiză a indicatorilor:

- ponderea cheltuielilor administrativ – gospodăreşti în totalul cheltuielilor de producţie

- cheltuieli administrativ – gospodăreşti la 1000 lei producţie

- suma cheltuielilor administrativ – gospodăreşti ce revine pe un om al muncii Aprecierea evoluţiei indicatorilor menţionaţi şi, deci, a activităţii intreprinderii

se face în corelaţie directă cu totalitatea factorilor şi cauzelor care se reflectă în modificarea acestor indicatori. Aşa de exemplu, ponderea lor în totalul costurilor poate să crească ca urmare a faptului că ritmul de reducere a cheltuielilor

administrativ – gospodăreşti este inferior celui al totalităţii cheltuielilor de producţie. De asemenea, suma cheltuielilor administrativ – gospodăreşti ce revine

pe un om al muncii poate să crească ca urmare a reducerii personalului ca efect al creşterii productivităţii muncii.

174

Din punctul de vedere al activităţii practice de analiză, în continuare este necesară cercetarea pe elementele componente, fiecare fel de cheltuială fiind analizat prin prisma cauzelor care le generează, avându-se în vedere şi faptul că

pentru unele există nivele normative. În stabilirea măsurilor de dimensionare a cheltuielilor administrativ – gospodăreşti trebuie avut în vedere faptul că orice cheltuială îndeplineşte anumite

funcţii, are un rol bine definit în angrenajul complex al unităţii; orice supra sau sub evaluare poate crea perturbaţii unele immediate, altele cu efecte întârziate.

6.13. Analiza cheltuielilor neproductive

În categoria cheltuielilor neproductive, în practica economică se include pierderile din rebuturi, din întreruperi, penalităţi, casări de materii prime etc.

Cuprinderea lor într-o poziţie globală de cheltuieli neproductive, în general, nu este în contradicţie cu natura lor economică. Atunci însă când se pune problema unui studiu mai detaliat este necesar să se facă o diferenţiere între cheltuielile,

care, prin esenţa lor, sunt neproductive (pierderi din rebuturi, din întreruperi etc.) şi cheltuielile generate de relaţiile intreprinderii cu beneficiarii şi furnizorii, care, prin conţinutul lor, nu sunt legate direct de procesul consumării muncii vii şi

materializate. În analiza cheltuielilor neproductive criteriile de raportare le constituie

realizările perioadelor anterioare, dat fiind faptul că aceste cheltuieli nu se planifică. În analiză este necesar să se urmărească:

- schimbările intervenite în structura lor (cheltuieli neproductive ale secţiilor

şi ale intreprinderii); - evoluţia ponderii lor în totalul cheltuielilor de producţie; - modificarea nivelului lor la 1000 lei producţie;

- situaţia fiecărei categorii de cheltuieli neproductive, în raport de cauzele care le generează.

6.14. Analiza cheltuielilor cu reparaţiile curente şi reviziile periodice

Se ştie că de buna organizare a activităţii de întreţinere şi reparaţii depinde funcţionarea fără întreruperi a maşinilor şi instalaţiilor.

Situaţia cheltuielilor cu reparaţiile şi reviziile periodice Tabelul 6.17. - mii lei –

Nr. crt.

Categoria de operatii

Perioada raportata

Modificarea fata de plan a: Plan Efectiv

Numar operatii

Costul unei

operatii

Cheltu ieli

totale

Numar operati

Costul unei

operatii

Cheltu ieli

totale

Numarului de operatii

Costului unitar

Cheltuielilor totale

Simbol Npl Cpl Chpl Nl Cl Chl

1

2

Reparatii curente

Revizii periodice

40

60

152,5

18,0

6100

1080

34

60

140,0

17,0

4760

1020

-6

-

-12,5

-1,0

-1340

-60

3 Total X X 7180 X X 5780 X X -1400

Reparaţiile curente constau în înlocuirea sau refacerea unui număr restrâns

de piese de schimb sau a unor părţi neânsemnate ale maşinilor, utilajelor,

175

construcţiilor etc. Cheltuielile pentru efectuarea lucrărilor de reparaţii curente şi revizii periodice sunt cuprinse în costul complet al producţiei. Reducerea acestor cheltuieli este în funcţie de gradul de îndeplinire a planului

de reparaţii şi revizii sub mai multe aspecte: cantitativ, calitativ şi al termenelor de execuţie, precum şi de costul unei operaţii. Suma cheltuielilor cu reparaţiile şi reviziile periodice (Ch) se obţine ca un

produs între: numărul de operaţii efectuate (N) şi costul unei operaţii (C). Prin urmare: CNCh

Exemplificăm metodologia de analiză pe baza datelor convenţionale din tabelul 6.17.

După cum se observă, planul cheltuielilor cu reparaţiile şi reviziile periodice n-a fost îndeplinit, înregistrându-se o reducere a acestor cheltuieli faţă de plan cu 1400 mil.lei. Pe categorii de operaţii, se constată că cea mai mare scădere s-a

înregistrat la cheltuielile cu reparaţiile curente. Analizând factorii care au influenţat micşorarea cheltuielilor cu reparaţiile şi

reviziile pe total, constatăm: - La reparaţiile curente, cheltuielile efective s-au redus faţă de plan cu 1340

mil.lei, ca urmare a micşorării numărilui de reparaţii (DN) şi a costului complet

al unei reparaţii (DC) astfel:

;.9155,15261

leimiiCNNDNplpl

leimiiCCNDCpl

.4255,123411

Însumând influenţele calculate mai sus se explică tocmai modificarea totală:

leimiiDCDNChChDpl

.13404259151

- La reviziile periodice, reducerea cheltuielilor efective faţă de plan cu 60 mii.lei s-a

datorat, în totalitate, scăderii costului unei operaţii (conform aceleeaşi metodologii utilizate).

Reducerea faţă de plan a cheltuielilor cu reviziile şi reparaţiile curente este

considerată ca fapt pozitiv numai atunci când scăderea a avut loc ca urmare a micşorării costului unei operaţii.

În cazul respectării întocmai a costului planificat, scăderea cheltuielilor efective faţă de plan, deşi creează economii, nu este considerată ca fapt pozitiv, deoarece provine din nerespectarea graficului de reparaţii şi revizii, în sensul că nu

s-au efectuat toate operaţiile planificate, ceea ce poate avea efecte negative asupra utilizării optime a mijloacelor fixe în general şi a utilajului de producţie în special. Se pot întâlni şi cazuri de renunţare la efectuarea unor reparaţii, sau revizii

periodice, atunci când, în urma unei atente întreţineri a utilajelor şi a unor măsuri tehnico – organizatorice luate, durata dintre două operaţii s-a prelungit.

La intreprinderea cuprinsă în studiu, putem constata că în legătură cu reparaţiile curente s-a desfăşurat o activitate nesatisfăcătoare, nu s-au efectuat un număr de şase operaţii. În rest s-a reuşit să se reducă costul unei lucrări la ambele

categorii, ceea ce reprezintă un aspect pozitiv. Pentru a descoperi cât mai multe rezerve interne, care mobilizate să ducă la

reducerea cheltuielilor menţionate, este necesar un studiu mai analitic. În acest sens, analizăm cheltuielile cu materialele, cu salariile şi altele. La cheltuielile cu materialele trebuie să se observe în ce măsură sunt valorificate

piesele schimbate, dacă nu se pot cumva recondiţiona, ce măsuri se iau pentru a se

176

înlocui piesele din import cu cele din ţară, în ce măsură se folosesc diferiţi înlocuitori etc. În legătură cu cheltuielile cu manopera este bine să se evidenţieze calificarea muncitorilor, preocuparea lor pentru efectuarea la timp şi de calitate

superioară a reparaţiilor şi reviziilor periodice.

6.15. Analiza pierderilor din rebuturi

Ori de câte ori la analiza costurilor producţiei industriale se întâlnesc pierderi din rebuturi, este necesar să se efectueze un studiu analitic, cu mult discernământ,

pentru a evidenţia pe de o parte, modul cum ele pot fi recuperate iar, pe de altă parte, ce măsuri trebuie luate pentru prevenirea apariţiei lor în viitor,â. Dacă analiza costurilor este precedată de o cercetare suficient de amănunţită

cu privire la îndeplinirea planului de producţie sub raport cantitativ şi calitativ, ce include şi analiza producţiei rebutate, în această parte ne rămâne doar sarcina de a evidenţia influenţa lor negativă asupra costului complet al produselor.

Pentru analiza cheltuielilor totale şi a pierderilor datorate producţiei rebutate, este necesar să se examineze, în timp, cheltuielile cu recondiţionarea lor, precum şi

valoarea rebuturilor recuperate pe alte căi sau imputate. Examinarea datelor extrase din darea de seamă asupra îndeplinirii planului costurilor pe doi ani consecutivi, scoate în relief aspectele rezultate din tabelul 6.18.

Situaţia pierderilor din rebuturi

Tabelul 6.18.

Nr.

crt. Indicatori Simbol

Efectiv în perioada Modificări faţă

de perioada

precedentă Precedentă Raportată

mii.lei % mii.lei % mii lei %

Simbol - 0 S0 1 S1

1 Producţia rebutată

definitiv

Rd 58,75 2,50 58,80 2,40 0,05 -0,10

2 Remanieri Cr 23,50 1,00 19,60 0,50 -3,90 -0,20

3

Rebuturi

recuperate la

preţ de

valorificare

Rv 28,20 1,20 24,50 1,00 -3,70 -0,20

4 Rebuturi

imputate Ri 18,80 0,80 19,36 0,80 +0,56 -

5 Pierderi din rebuturi

P 35,25 1,50 34,54 1,41 -0,71 -0,09

6

Cifra de afaceri

la cost de

producţie

Pg 2350 100 2450 100 100 -

În general, s-au obţinut rezultate favorabile activităţii intreprinderii în

perioada raportată faţă de cea precedentă. Pierderile din rebuturi s-au redus cu 710 mii.lei, ceea ce reprezintă o scădere procentuală de circa 0,1%.

Rebuturile totale au scăzut în aceeaşi perioadă, cu peste 3,95 mil.lei, ceea ce reprezintă 0,3%. Comparativ cu situaţia din perioada de bază, intreprinderea a

valorificat mai puţine rebuturi, au crescut însă imputaţiile (preocuparea pentru descoperirea vinovaţilor de rebut s-au întărit). Recuperarea rebuturilor – oricare ar fi forma sub care s-ar face – nu

compensează consecinţele negative care apar datorită lor, cum ar fi reducerea volumului producţiei şi a productivităţii muncii şi diminuarea altor indicatori

177

sintetici ai activităţii intreprinderii. De aceea, în analiza pierderilor din rebuturi se operează cu două date: suma pierderilor totale, pe de o parte, şi valoarea rebuturilor după preţul de folosire, pe de altă parte.

6.16. Analiza costului pe unitatea de produs Prin această analiză se scot la iveală cauzele care duc la modificarea costurilor producţiei şi care nu pot fi studiate decât pe unitate de produs.

Identificarea unor noi rezerve de reducere a costurilor se face în legătură cu ponderea diferitelor categorii de cheltuieli şi dependenţa lor faţă de volumul

producţiei. Astfel, pentru cheltuielile fixe pe unitatea de produs (deci, variabile în sumă absolută), materii prime, salarii directe, este necesară o analiză tehnico – economică a consumului de muncă vie şi materializată.

În ceea ce priveşte cheltuielile indirecte, care, în general sunt variabile pe unitatea de produs, pot fi micşorate prin optimizarea volumului producţiei (evident, trebuie să se ţină seama de: existenţa resurselor materiale şi forţa de muncă,

capacitatea de producţie şi posibilităţile de desfacere.

6.16.1. Analiza cheltuielilor directe şi indirecte pe unitatea de produs

Analiza costurilor pe produse implică următoarele etape: - stabilirea produselor care vor fi supuse analizei. De regulă, vor fi cercetate cu

prioritate produsele la care s-au depăşit costurile planificate sau normate.

Aceasta nu exclude şi produsele la care s-au obţinut economii pentru a generaliza experienţa pozitivă:

- analiza situaţiei generale a costurilor pe produse, pe baza dinamicii în raport de perioadele anterioare şi de plan:

- explicarea modificării costului pe fiecare produs prin prisma articolelor de

calculaţie, stabilindu-se contribuţia absolută şi procentuală totală a fiecărui articol de calculaţie, la modificarea totală a costului pe produs

- analiza fiecărui articol de calculaţie prin prisma factorilor direcţi şi indirecţi de

influenţă

1) Astfel modificarea cheltuielilor cu materiile prime, materialele directe ( Chm ) se

explică prin:

a) Influenţa consumurilor specifice cs ;

0'

01pcscs

b) Influnţa preţului materialelor 'p .

011

ppcs

2) Cheltuielile cu salariile directe sunt dependente de timpul de muncă consumat pe

unitate de produs t şi salariul mediu pe unitate de timp sh .

Deci, chr se explică prin influenţa:

178

a) - timpului de muncă

001

shtt sau 0

0Chs

I

Chs

w

unde:

Iw = indicele productivităţii muncii este calculat pe baza relaţiei 1

0

t

t

b) - salariului mediu orar

011

shsht sau Iw

ChsChs

0

1

3) Cheltuielile indirecte chi , fiind repartizate pe bază de chei de repartiţie, se vor

analiza prin prisma modificării:

a) - volumului producţiei, influenţa căruia se determină pe baza relaţiei:

0

0Chi

Iq

Chi

unde: 0

1

q

qIq

b) - sumei absolute a cheltuielilor indirecte:

Iq

ChiChi

0

1

NOTĂ: În cazul când comparaţia se face cu costul normat, în toate relaţiile, costul

antecalculat se va înlocui cu nivelul normat. Identificarea unor noi rezerve de reducere a costurilor trebuie făcută în legătură cu ponderea diferitelor categorii de cheltuieli şi de dependenţa lor faţă de

volumul producţiei. Astfel, pentru cheltuielile fixe pe unitate de produs (deci variabile în sumă absolută), materii prime, salarii directe, este necesară o analiză

tehnico – economică a tuturor categoriilor de consumuri. În ceea ce priveşte cheltuielile indirecte, care în general sunt variabile pe unitate de produs, pot fi micşorate prin optimizarea volumului de producţie (evident trebuie să se ţină

seama de: existenţa resurselor materiale, capacitatea de producţie şi posibilităţile de desfacre).

În teoria şi practica economică, poate fi pusă problema influenţei variaţiei volumului de activitate (grad de folosire a capacităţii) asupra costului unitar. Pentru a înţelege acest mecanism, se are în vedere următoarea situaţie:

Exemplu: 1. volumul normal de activitate (care asigură o folosire raţională a capacităţii de

producţie) 6000 bucăţi 2. cheltuieli fixe 45000 mii lei

3. cheltuieli variabile 30000 x 6000 = 180000 mii lei 4. chetuieli totale (2 + 3) = 225000 mii lei 5. cost pe unitate lei (4 : 1) = 37500

Se presupune că, datorită reducerii cererii, se micşorează volumul de activitate la 5250 buc. În aceste condiţii, costul pe bucată va fi:

179

385715250

4500030000 lei

În consecinţă, efectul scăderii volumului de activitate 10713750038571 lei

Dacă preţul de vânzare este estimat la 75000 lei, rezultatul scontat este:

a) în cazul activităţii normale 22500060003750075000 mii lei

b) în cazul micşorării volumuli de activitate 19125252503857175000 mii lei

c) efectul subactivităţii (b – a) = - 33748 mii lei

6.16.2. Analiza costului produselor comparabile

Produsele comparabile sunt acele produse care s-au fabricat în cadrul unităţii şi în perioada anterioară celei pentru care se face analiza. Teoria şi practică

economică evidenţiază tot mai pregnant necesitatea urmăririi evoluţiei unor fenomene economice şi în raport cu realizările perioadei precedente. Într-o asemenea situaţie se află şi cheltuielile aferente producţiei comparabile, pentru care

se consideră că este absolut necesar să se stabilească un cost antecalculat (planificat, programat, care va fi simbolizat în continuare cu Cp), întrucât:

- trebuie să fie luate în considerare noile condiţii în care se desfăşoară activitatea (evoluţia preţurilor de cumpărare, a salariilor, sistemul de impozitare);

- este necesar să se stabilească baza de control a cheltuielilor pe centre

generatoare;se impune un control asupra modului în care se realizaeză programele stabilite pentru perioada de gestiune luată în considerare.

Pentru evoluţia costurilor aferente produselor comparabile se va folosi modificarea absolută (M) şi procentuală (M%) a costului care are un nivel prevăzut (p) şi unul realizat (l).

Astfel pentru un produs:

0ccM

pp în care:

0c = costul perioadei precedente

011ccM

100%

0

0

c

ccM

p

p

sau 1001

0

c

cp

100%

0

01

1c

ccM

sau 1001

0

1

c

c

Dacă rezultatul are semnul minus (-) înseamnă o reducere a costului (absolută sau procentuală) faţă de anul precedent, iar dacă este semnul plus (+)

înseamnă o majorare.

Astfel: - produsul A – s-a prevăzut o majorare a costului faţă de perioada precedentă şi s-

a realizat o creştere mai mare

- produsul B – s-a prevăzut o reducere , şi o diminuare mai mare

180

Tabelul 6.19.

Nr. Crt.

Produs

Cost pe unitate de produs

(lei)

Modificarea

absolută (lei) Modificarea procentuală (lei)

Per. Preceden

tă Co

Per. Curentă

Prev. Cp-

Co

Real

C1-Co

Prev.

1001

0

C

Cp

Real

1001

0

1

C

C

Prev.

Cp

Real

C1

1 A 75000 80000 83000 +5000 +8000 +6,66 +10,66

2 B 10000 9600 9000 -400 -1000 -0,40 -1,00

Produsul A:

- modificarea absolută = 8000-5000 = +3000 lei

C1-Cp = 83000 – 80000 = 3000 lei

- modificarea procentuală

%410075000

8000083000100

0

1

C

CCp

Produsul B

- modificarea absolută = [- 1000 – (- 400)] = - 600 lei

C1 – Cp = 9000 – 9600 = - 600 lei

- modificare procentuală = [ - 1.0 – ( - 0.4)] = - 0.6%

%6.010010000

96009000100

0

1

C

CCp

Din punct de vedere practic este necesar să fie stabilit efectul modificării

costurilor pentru întreaga producţie comparabilă pentru a fi corelat cu venitul aferent acesteia, atât în faza de elaborare a bugetului de venituri şi cheltuieli cât şi cea de execuţie.

Deci:

0

ccqMppp

0111

ccqM

1001%

0

cq

cqM

p

pp

p

1001%

01

11

1

cq

cqM

Pe baza costurilor din tabelul 6.19. şi a cantităţii prevăzute se stabilesc

următoarele date sintetice

181

1. Producţia comparabilă prevăzută, exprimată în: - cost din anul precedent

18750750002500

cqp

mii Lei

- cost prevăzut

2000080000250pp

cq mii Lei

2. Producţia comparabilă, realizată exprimată în: - costul din anul precedent

210007500028001

cq mii Lei

- cost prevăzut

22400800002801 pcq mii Lei

- cost realizat

2324011

cq mii Lei

Din datele menţionate rezultă:

- modificarea absolută prevăzută

125018750200000

cqcqMpppp

mii. Lei

- modificarea procentuală prevăzută

%66.6100118750

20000%

pM

- modificarea absolută realizată

224021000232400111

cqcqMp

mii.lei

%66,10100121000

23240%

pM

Deci în situaţia dată s-a prevăzut o creştere a costurilor cu 1250 mii lei, ceea ce procentual înseamnă 6,6% şi s-a realizat o creştere de 2240 mii lei.

1. Analiza modificării procentuale medii a costului produselor comparabile

Fiind o mărime medie, modificarea procentuală este efectul a doi factori, respectiv, structura producţiei (g) şi modificarea procentuală pe fiecare produs

(m%).

182

Deci:

100

%%

pp

p

mgM , iar

100

%%

11

1

mgM

Pentru a putea stabili influenţa structurii, este necesară recalcularea

modificării procentuale, în funcţie de structura efectivă a producţiei şi modificarea procentuală pe produse, prevăzută, respectiv:

100

%%

1'

pmg

M

ceea ce echivalează cu:

%61,3100123240

224001001

01

1

cq

cqp

În consecinţă:

66,466,666,10% M

din care: - influenţa structurii –3,61 - 6,66 = -10,27%

- influenţa costurilor pe produse 10,66 – 3,61 = +7,05% Deci în ansamblul produselor comparabile rezultă o reducere a costurilor ca

efect al structurii producţiei.

2. Analiza modificării absolute a costurilor aferente producţiei comparabile În cadrul modificării absolute, intervine şi volumul producţiei ca factor

dimensional. Ca atare, modificarea absolută a costurilor este influenţată de volumul producţiei, structura acesteia şi costul pe produse. În exemplul dat:

99012502240 M mii lei

din care:

- Influenţa volumului producţiei

leimii

cqcqcqcqcq

cq

pppppp

p

.150125014001875020000187502000018750

21000

00

0

01

- Influenţa structurii

0140021000224000

0

01

011

cqcq

cq

cqcqcq

ppp

p

p

183

- Influenţa costului

8402240023240111 pcqcq mii lei

Rezultă că în cazul modificării absolute structura producţiei nu a influenţat în nici un fel. Factorii care au condus în final la nerealizarea economiilor au fost influenţa costurilor (840 mil.lei) şi influenţa volumului producţiei (150 mil.lei).

6.16.3 Analiza costului marginal

În unităţile din sectorul primar, se recomandă folosirea în analiză şi a

costurilor marginale, care pot servi ca orientare în decizii privind folosirea capacităţii de producţie şi în celelalte unităţii.

Costul marginal, după cum se ştie, este costul unei unităţi adiţionale de produs. Nivelul costului marginal comparat cu cel mediu (deci al întregului volum al produsului) permite aprecierea punctului în care intreprinderea (cu luarea în

considerare a încărcării capacităţii) îşi desfăşoară activitatea cu costurile cele mai mici.

Un asemenea grad de încărcare a capacităţii indică apropierea cea mai mare a costului marginal de costul mediu şi echivalează cu echilibrul relativ. Acceptarea zonei de degresie (când ambele costuri scad) sau zonei de

progresie (când costul marginal depăşeşte costul mediu) se justifică numai pe baza altor variabile ale deciziei. Pentru exemplificare se folosesc următoarele date:

Tabelul 6.20

Nr. crt. Indicatori Po P1

1 Producţia totală (în tone) 150000 200000

2 Cheltuieli totale de producţie (mil lei) 75000 104000

3 Cost mediu (mii lei /tonă) 500 520

4 Preţ de vânzare (mii lei) 600 600

5 Profitul unitar (mii lei) 60 40

6 Profitul total (mii lei) 9000 8000

Rezultă că, faţă de baza de comparaţie,s-a înregistrat o depăşire a costului mediu cu 20 mii lei. Evident, explicaţia o constituie sporirea cheltuielilor totale într-un ritm mai mare decât cel al volumului producţiei.

Costul marginal (CM), potrivit literaturii de specialitate, se obţine pe baza relaţiei:

580150000200000

75000104000

01

01

qq

ChCh mii lei/tonă

Comparativ cu costul mediu prevăzut, costul marginal este mai mare, fapt ce a determinat o creştere a costului mediu efectiv cu 20 mii lei/tonă, ceea ce s-a reflectat în mod negativ atât asupra profitului unitar cât şi total (deci în cazul de

faţă obiectivul prioritar l-a constituit obţinerea unei producţii suplimentare). Activitatea practică de analiză şi, implicit, de conducere cere soluţionarea

unor probleme cum ar fi de exemplu, determinarea nivelului maxim în care plusul de producţie necesită cheltuieli suplimentarea sporite pentru ca unitatea să realizeze profitul prevăzut, sau profitul să fie egal cu zero, adică punctul de

echilibru.

184

Pentru ca P = 0, costul marginal maxim este dat de relaţia:

900150000200000

500150000600200000

01

0001

qq

cqpq mii lei/tonă

Deci, până la acest nivel al costului marginal, intreprinderea este rentabilă

dacă realizează producţia de 200000 tone. Realizarea integrală a profitului prevăzut presupune obţinerea producţiei

suplimentare cu un cost inferior celui stabilit anterior, cost care se determină pe baza relaţiei:

900

150000200000

9000500150000600200000

01

00001

qq

Pcqpqmii lei/tonă

Rezultă că, pentru a se realiza profitul prevăzut costul marginal trebuie să fie

inferior preţului de vânzare. Cunoaşterea acestor elemente prezintă o deosebită utilitate practică în

determinarea unor bugete de cheltuieli pe locuri de producţie , precum şi urmărirea modului de încadrare în nivelul maxim admisibil al cheltuielilor de producţie, astfel încât producţia suplimentară obţinută să nu conducă la intrarea în zona pierderilor.

Acţiunea de reducere a costurilor trebuie încadrată într-o anumită metodologie pentru a i se asigura rigoarea ştiinţifică impusă de semnificaţia

economico-socială a economisirii tuturor categoriilor de resurse. În acest sens pot exista următoarele modalităţi de acţiune:

1. În condiţiile unui preţ de vânzare dat se stabileşte drept obiectiv o

rentabilitate, propusă a fi realizată, fapt ce impune determinarea noului nivel al costului pe produs.

Pentru aceasta se porneşte de la relaţia:

Rx

xp

, unde:

p – preţul de vânzare R – rata rentabilităţii

x – nivelul costului pe produs care va fi notat în continuare cu “C”

Pe baza relaţiei: R

Px

1

2. Faţă de costul existent, se poate stabili şi indicele costului folosind relaţia :

100

1100

1

00

CR

P

C

R

P

Ic

Exemplu: Presupunem un produs cu următoarea situaţie:

- preţul de vânzare 500000 lei/buc - cost de producţie 450000 lei/buc

- profit 50000 lei/buc - rentabilitate 15%

185

Se cere: a) estimarea costului produsului b) indicele costului

c) reducerea costului în vederea obţinerii unei rentabilităţi de 15% d) preţul de vânzare în condiţiile creşterii costului cu 5% şi a menţinerii

rentabilităţii de 15%

Rezolvare

a) 43478315.1

500000

1

R

Px lei/buc

b)

9662.045000015.01

500000100

1

1

00

CR

P

C

R

P

Ic

sau %62.96

c) %38.3100 c

I

Deci pentru a obţine o rentabilitate de 15% este necesară o reducere a costului cu 3,38%

d) 47250005.1450 C

54337515.14725001 RCP lei/buc

Deci preţul de vânzare va fi de 543375 lei/buc în condiţiile creşterii costului cu 5% şi a menţinerii rentabilităţii produsului de 15%.

186

CAPITOLUL VII

ANALIZA RENTABILITĂŢII

Ridicarea eficienţei economice - problemă de o permanentă actualitate

economică este strâns legată de creşterea rentabilităţii intreprinderilor, întărirea contÎnuă a rolului profitului .

La nivelul intreprinderilor din orice domeniu de activitate economică, profitul

şi rentabilitatea constituie criterii de bază pentru aprecierea eficienţei economice. Rentabilitatea presupune obţinerea unor venituri mai mari decât cheltuielile

în urma vinderii şi încasării producţiei fabricate. Rentabilitatea poate fi definită deci ca fiind capacitatea intreprinderii de a crea profit, necesar atât dezvoltării cât şi renumerării capitalurilor. Rentabilitatea oglindeşte într-o formă sintentică eficienţa

întregii activităţi economice a intreprinderii . În general, cheltuielile şi veniturile sunt structurate pe domenii de activitate

respectiv: - de exploatare - financiare

- excepţionale În consecinţă, pe baza structurii veniturilor şi cheltuielilor se poate opera cu

următorii indicatori:

- Rezultatul exploatării (RE) care se obţine ca diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile de exploatare.

- Rezultatul curent al exerciţiului (RC) reprezintă diferenţa dintre veniturile curente (venituri din exploatare + venituri financiare) şi cheltuieli curente (cheltuieli

de exploatare + cheltuieli financiare). - Rezultatul exerciţiului înnaitea impozitării format din rezultătul curent la

care se adaugă rezultătul excepţional.

- Profitul impozabil care reprezintă rezultatul exerciţiului înaintea impozitării la care se adaugă depăşirile faţă de nivelurile legale la unele categorii de

cheltuieli şi se scad reducerile fiscale prevăzute (reducerea impozitului pe profit în cazul reinvestirii).

- Profitul net sau rezultatul exerciţiului, respectiv profitului impozabil, mai puţin

impozitul pe profit. În literatura de specialitate şi practica economică se foloseşte şi noţiunea de

marjă, şi anume: - marja costurilor de producţie ca fiind diferenţa între preţul de vânzare al

bunurilor şi costul de producţie al acestora. - marja comerciala calculată ca diferenţă între preţul de vânzare al mărfurilor şi

costul de cumpărare.

- marja brută sau marja costurilor variabile care se determină ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul variabil.

Analiza rentabilităţii vizează următoarele domenii: - situaţia generală a rezultatului exploatării pe baza contului de profit şi

pierdere

- analiza factorială a rezultatului exploatării - analiza financiară a profitului brut al intreprinderii

- analiza pragului de rentabilitate şi aprecierea riscului de exploatare structural - analiza pe baza ratelor de rentabilitate.

187

7.1. Situaţia generală a rezultatului exploatării pe baza contului de profit şi pierdere.

În această etapă se urmăreşte dinamica profitului precum şi punerea în evidenţă a structurii. Informaţiile furnizate de contul de profit şi pierdere pot fi

structurate astfel:

Nr. crt.

Indicatori N-2 N-1 N

0 1 2 3 4

1 Vânzări 4900 5042 5348

2 Subvenţii - - -

3 Alte venituri 976 1016 1078

4 Total venituri (1+2+3) 5876 6058 6426

5 Cheltuieli de producţie variabile 4114 3938 3984

6 Marja brută de exploatare (4-5) 1762 2120 2442

7 Cheltuieli de producţie fixe 992 1280 1440

8 Cheltuieli de administraţie 152 194 216

9 Cheltuieli de distribuţie şi desfacere

96 100 144

10 Total cheltuieli fixe (7+8+9) 1240 1574 1800

11 Rezultat din exploatare (6-10) + 522 + 546 + 642

12 Rezultat financiar +30 -8 + 38

13 Rezultat excepţional - - + 2

14 Profit înaite de impozitare (11+12+13)

+ 552 + 538 682

15 Impozit pe profit 210 204 260

16 Profit net (14-15) 342 334 422

Rezultă ca în ultimii trei ani întreprinderea a realizat profit.

În perioada curentă, comparativ cu cea precedentă, profitul înaite de impozitare se prezintă astfel:

- modificarea profitului

din care: 682 – 538 = + 144 mii lei - contribuţia marjei brute: 2442 – 2120 = + 322 mii lei

- creşterea cheltuielilor fixe: 1800 – 1574 = - 226 mii lei - modificare rezultatului financiar: 38 - (-8) = + 46 mii lei - modificare rezultatului excepţional: 2 - 0 = 2 mii lei

Analizând datele din tabel constatăm că rezultătul de exploatare a influenţat

creşterea profitului brut în proporţie de 67% iar restul de 33% a crescut pe seama

rezultatului financiar . Concluzia în această etapă este aceea că intreprinderea este rentabilă, cu o

marjă brută acceptabilă este producătoare de profit ceea ce o face atractivă pentru plasamentele de capital.

188

7.2. Analiza factorială a rezultatului exploatării

Analiza factorială stabileşte sistemul de factori care determină modificarea rezultatului exploatării în vederea alegerii criteriilor de acţiune a evoluţiei pe viitor.

Practica economică şi literatura de specialitate recomandă mai multe metode de analiză după cum urmează:

1) v

ChvRE

)1(

unde: RE - profitul aferent exploatării

ν - venituri din exploatare Ch - cheltuieli aferente veniturilor

În exemplul dat situaţia se prezinta astfel:

RE1 – RE0 = 642 – 546 = +96 mii lei Din care:

- influenţa veniturilor

0

0

0

0

0

111

V

ChV

V

ChV

1050

rindrindCh

6058

551216058

6058

551216426

335465799098,0160589098,016426 mii lei

- influenţa cheltuielilor la un leu venituri

0

0

1

1

1

111

V

ChV

V

ChV

6058

551216426

6426

578416426

635796429098,0164269000,016426 mii lei

Rezultă ca sporul de profit s-a realizat în principal pe schema cheltuielilor, la un leu (1000 lei) venituri, ca urmare a sporirii eficienţei economice. În consecinţă, în

activitatea viitoare poate fi luată în considerare o evoluţie pozitivă a acestui factor, alături de amplificarea cifrei de afaceri.

Un asemenea model poate avea o aplicabilitate generală, indiferent de

specificul firmei. Considerăm însa că trebuie folosit cu precadere în cazul activităţii comerciale, de turism, prestări servicii etc. sau la unităţile care utilizează utilaje fixe închiriate.

189

2) Pentru intreprinderile industriale, care dispun de baza materială proprie şi o pondere însemnată în patrimoniul acestora, se recomandă modelul:

V

P

Qe

V

Mf

Qe

N

MfNRE

în care: N = numărul de personal;

Mf = valoarea medie anuala de inventar a activelor fixe; Qe = producţia exerciţiului.

Potrivit acestui model, factorii de influenţă sunt:

- numărul de personal (N);

- înzestrarea tehnică

N

Mf;

- randamentul activelor fixe

Mf

Q;

- gradul de valorificare a producţiei exerciţiului

Q

V;

- rentabilitatea veniturilor

V

P;

Pentru exemplificarea, datele necesare sunt cele din tabelul următor:

Nr.Crt

Indicatori Perioada

precedentă 0

Perioada curentă

1

1 Număr de personal (N) 4100 3600

2 Valoarea medie anauală a activelor fixe

(M) mil lei 2400 2500

3 Producţia exerciţiului (Q) mil lei 5028 5388

4 Venituri din exploatare (V) mil lei 6058 6426

5 Înzestrare tehnică (Mt) (2/1) mil lei 0,58536 0,69444

6 Randamentul activelor fixe (3/2·100) 2095 2155

7 Gradul de valorificare a producţiei exerciţiului (4/3)

1,205 1,194

8 Rentabilitatea veniturilor - % 9,00 10,00

Rentabilitatea veniturilor Rezultatul din exploatare

Venituri din exploatare

Din tabel rezultă că : 9654664201

RERE mii lei

Creşterea rezultatului exploatării cu 96 mii lei este determinătă de:

a) influenţa numărului de personal:

010

0

0

0

0

0

0

0

01 RERERE

V

P

Q

V

Mf

Q

N

MfN ;

RE I (3600 · 0,5853 · 2095 · 1,205 · 0,09 ) – 546 = 478 – 546 = -68 mii lei

190

b) influenţa gradului de înzestrare tehnică:

IIIII

REREREV

P

Q

V

Mf

Q

N

MfN

0

0

0

0

0

0

1

1

1;

II

RE

(3600 · 0,6944 · 2095 · 1,205 · 0,09 ) – 478 = 568 – 478 = +90 mii lei

c) influenţa randamentului activelor fixe:

IIIIIII

REREREV

P

Q

V

Mf

Q

N

MfN

0

0

0

0

1

1

1

1

1;

III

RE

(3600 · 0,6944 · 2155 · 1,205 · 0,09) – 568 = 584 – 568 = 16 mii lei

d) influenţa gradului de valorificare a producţiei exerciţiului :

IIIIVIII

REREREV

P

Q

V

Mf

Q

N

MfN

0

0

1

1

1

1

1

1

1;

IV

RE

(3600 · 0,6944 · 2155 · 1,194 · 0,09) – 584 = 578 – 584 = - 6 mii lei

e) influenţa rentabilităţii veniturilor :

64578642 IVI

RERE ;

Analizând datele de mai sus se pot formula unele concluzii pentru utilitatea

practică astfel :

- investiţiile realizate şi puse în funcţiune în anul 1, au avut ca efect creşterea productivităţii muncii, ceea ce a permis reducerea necesarului la personal;

- prin sporirea randamentului activelor fixe s-a asigurat o diminuare a costurilor, reflectate în nivelul rentabilităţii veniturilor;

- efectele pozitive obţinute prin utilizarea potenţialului tehnic, au fost

valorificate într-o proporţie inferioara celei din anul precedent. În consecinţă, este necesar ca în previzionarea veniturilor, în corelaţie cu

capacitatea de producţie, trebuie să fie luată în considerare o asemenea situaţie, respectiv, sporirea profitului prin creşterea vânzărilor pe seama diminuării stocurilor şi a producţiei imobilizate.

3) În condiţiile unei informaţii analitice asupra vânzărilor şi costurilor pe produse, se poate utiliza modelul următor:

RE = ∑qp - ∑qc

191

În care : q = cantitate vândută; c = costul produselor;

p = preţul de vânzare. Aplicarea modelului, în condiţile actualului sistem de contabilitate, necesită

unele prelucrări ale informaţiei. Astfel este necesară recalcularea veniturilor şi a cheltuielilor în funcţie de producţia vândută în perioada curentă şi costurile,

respectiv preţurile din baza de comparaţie (perioada precedentă sau nivelul prevăzut). Această recalculare se poate face prin calcul analitic (în condiţiile prelucrării automate a datelor) sau sintetic.

Recalcularea analitică presupune înmulţirea cantităţilor vândute pe produse cu costurile şi respectiv preţurile din baza de comparaţie, la care se aduagă

producţia stocată şi imobilizată la valoarea efectivă. Dacă, comparaţia se face cu perioada precedentă, produsele noi se includ la preţurile antecalculate.

Recalcularea sintetică are la bază corelarea cheltuielilor şi respectiv veniturile

realizate cu indicele costurilor şi preţurilor. Se presupune urmatoarea situatie :

Tabel 7.3 (mii lei)

Nr. crt.

Indicatori Perioada

precedentă 0 Perioada curentă 1

1 Venituri din exploatare 6058 6426

2 Cheltuieli aferente 5512 5782

3 Venituri recalculate X 5354

4 Cheltuieli recalculate X 4942

5 Profit aferent exploatării 546 642

Modificarea rezultatului exploatării (01

RERE ) cu 96 mii lei se explică prin

influenţa a) Cantităţilor vândute

0

0

100RE

IqRE

;

0V

VcalculateIq

645466058

5354546 mii lei

b) Structurii producţiei vândute

100

0

0101

IqRECqPq

7148349425354 mii lei

c) Costul producţiei vândute

840494257820111

CqCq mii lei

d) Preţurilor de vânzare

1072535464260111

PqPq mii lei

192

Analizând datele de mai sus rezultă că : - factorii: cantităţile vândute, structura producţiei vândute şi costul producţiei

vândute au avut o influenţă nefavorabilă la creşterea profitului firmei.

- firma a sporit profitul exclusiv pe seama preţurilor de vânzare, fapt care în condiţii normale ale raportului cerere ofertă nu poate constitui un factor care să determine viabilitatea firmei.

Acest model se recomandă a fi folosit la întreprinderile care au producţie omogenă.

7.3 Analiza factorială a profitului brut al intreprinderii

Profitul brut apare ca o diferenţă între venituri şi cheltuieli, este format din

rezultate financiare provenite din patru categorii de activitate, astfel: - rezultătele financiare din activitatea de bază; - rezultătele financiare din alte activităţi în afara celei de bază (activităţi conexe

celor de bază); - profit din activităţi industriale şi comerciale (vînzări);

- profit din prestări de servicii; Deci masa beneficiului brut nu este omogenă în componenţa sa intrând

rezultatele (profit şi pierdere) din activităţi şi operaţiuni aferente.

Cunoaşterea nivelului de rentabilitate a categoriilor de activităţi este foarte importantă în practica economică atât pentru dezvoltarea activităţilor cu profit mai

mare, cât în special pentru aprecierea corectă a posibilităţilor viitoare de creştere a rentabilităţii.

Pentru o astfel de analiză este utilizat modelul:

Pb = Vt · R

Unde:

Pb = profit brut; Vt = venituri totale;

R = rentabilitatea medie a veniturilor; Sau

Pb = ∑ (Vi · ri);

Vi = veniturile pe categorii pe activităţi; ri = rentabilitatea veniturilor pe categorii de activităţi;

Pentru efectuarea unei asemenea analize prezentam următoarele date :

Tabelul 7.4.

Nr Crt

Categorii de activităţi

Venituri Cheltuieli Rezultat

N-1 0 N 1 N-1 0

mii lei

N 1

mii lei

N-1 0 N 1

mii lei % mii lei % mii lei % mii lei %

1 Vânzări de

mărfuri 1512 24,75 1872 28,76 908 1086 604 39,95 786 41,99

2 Vânzări de

produse 3530 57,77 3476 53,42 3944 3922 -414 -11,73 -446 -12,83

3 Vânzări de

servicii 1016 16,58 1078 16,56 660 776 356 35,04 302 28,01

Total 6058 99,1 6426 98,74 5512 5784 546 9,01 642 9,99

4 Financiare 52 0,90 60 0,92 60 22 -8 15,38 38 6,33

5 Excepţionale - - 22 0,34 - 20 - - 2 9,09

Total 6110 100 6508 100 5572 5826 538 8,80 682 10,48

193

Modificarea profitului brut de: 682 – 537 = 145 mii lei se explica prÎn Înfluenta :

a) sumei veniturilor

34538088,065080001

RVtRVt

b) structura veniturilor pe activitati

011RVtRVt

01,0 RR

136572708088,065081008,06508

c) rentabilităţii veniturilor pe sectoare de activitati

26708682111

RVtRVt mii lei

Din datele tabelului se remarcă faptul ca activitatea de producţie este

nerentabilă şi într-o proporţie însemnată, întregul profit fiind realizat pe seama

activităţilor colaterale, la care nivelul de rentabilitate este foarte ridicat. De fapt, creşterea profitului s-a realizat exclusiv prin amplificarea activităţii acestor sectoare şi în special a vânzărilor de marfuri la care rentabilitatea a sporit cu 2 procente.

Pentru activitatea practică, cunoaşterea unei asemenea situaţii este deosebit de importantă în ceea ce priveşte previzionarea rezultatelor, iar în cadrul activităţii

de evaluare economică, constituind un argument pentru opţiunea extinderii sferei de cuprindere a “capacităţii beneficiare” la nivelul profitului aferent întregii activităţi a societăţii comerciale.

Modelele de analiză prezentate trebuie considerate ca fiind tipuri pe baza cărora să poata fi construite şi alte modele, în raport de specificul fiecărei unităţi.

7.4 Analiza pragului de rentabilitae şi evaluarea riscului de exploatare structural

Riscul economic evaluează posibilitatea obtinerii unui rezultat insuficient sau chiar a unor pierderi. Această eventualitate este legată de importanţa cheltuielilor fixe care diminuează flexibilitatea intrprinderii respectiv capacitatea acesteia de a se

adapta la variaţia cifrei de afaceri. Riscul nu depinde numai de factorii generali (preţ de vânzare, cost, cifra de

afaceri), ci şi de structura costurilor, respectiv comportamentul lor faţă de volumul de activitate.

Structura cheltuielilor, şi în special repartiţia între cheltuielile fixe şi

cheltuielile variabile în raport cu cifra de afaceri, exercită o influenţă marcantă asupra rentabilităţii, ceea ce justifică determinarea unui ”efect de levier” şi mai mult formularea modelului de analiză al ”punctului mort”.

Cheltuielile variabile sunt direct proporţionale cu nivelul producţiei (materiile prime şi materialele directe, salariile personalului direct productiv, etc.).

Cheltuielile fixe, independente de nivelul activităţii sunt angajate în scopul funcţionării normale a intreprinderii fiind plătite chiar în absenţa cofrei de afaceri

(apă, electricitate, întretinere, personal administrativ, cheltuieli cu amortizarea, etc.).

194

Această grupare trebuie abordată prin prisma timpului, deoarece pe termen lung toate cheltuielile sunt considerate variabile şi numai pe termen scurt unele sunt variabile şi altele fixe.

Riscul de exploatare depinde în special de nivelul cheltuielilor fixe, acelaşi nivel al cheltuielilor fixe fiind mult mai bine absorbit de o cifră de afaceri mai mare.

Importanta cheltuielilor fixe nu poate fi apreciată în valoarea absolută, ci

numai în raport de marja generată de intreprindere, deoarece există sectoare, cum ar fi acela al serviciilor, în care raportul Cifra de afaceri /cumpărări, este foarte

mare, deci cheltuielile fixe sunt mult mai absorbite prin Cifra de afaceri. Sinteza între nivelul cheltuielilor fixe şi cel al marjei o realizează punctul mort, evidenţiat

prin analiza Cost – Volum – Profit. Punctul mort sau punctul critic reprezintă nivelul de activitate (cifra de afaceri)

care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale unei perioade iar rezultatul

este nul. Punctul mort, denumit şi ”prag de rentabilitate” evidenţiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze intreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Depăşind acest nivel activitatea intreprinderii devine rentabilă. Riscul economic va fi cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus.

Determinarea pragului de rentabilitate se poate face, dupa caz, în unităţi fizice, valorice sau în număr de zile, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a intreprinderii.

a) La întreprinderile monoproductive (fabrică un singur produs) pragul de rentabilitate în unităţi fizice se determină pornind de la ipoteza unui cost variabil

unitar constant (v=ct) în raport cu creşterea volumului producţiei. Aceasta înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producţiei vândute (Q), cheltuielile variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind în schimb volumul total al

acestora (CV). CV = v x Q

De asemenea, se porneşte şi de la ipoteza constantei preţului unitar de

vânzare (p) indiferent de volumul produselor fizice vandute (Q). Altfel spus piaţa

absoarbe toată producţia la acelaşi preţ.

CA=p x Q În baza acestor ipoteze pragul de rentabilitate, reprezentând volumul fizic al

producţiei vândute care acoperă totalul cheltuielilor (cheltuieli fixe + cheltuieli variabile; CT = CF + CV) iar rezultătul exploatării este nul (RE = 0), se determÎnă

dupa relatia: CA = CT iar RE = ø

CA = CV + CF p x Q = v x Q + CF

p x q – v x Q = CF PR

Q = vp

CF

În care

PRQ = volumul fizic al producţiei vândute pentru a atinge pragul de

rentabilitate

p – v = marja unitară asupra cheltuielilor variabile (mcv) sau marja brută de acumulare pe unitatea de produs.

Rezultă că: PR

Q = mcv

CF

195

Graficul oferă managerului posibilitatea de a analiza stabilitatea profitului

Costuri şi CA Profit QpCA

Pierderi

CT = CF+CV

CV = v · Q

CF

QPR Q

Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate liniar

- În PR

Q intreprinderea nu degajă nici profit nici pierdere. Instabilitatea

profitului este cu atât mai mare cu cât intreprinderea este mai aproape de punctul

său critic. Când nivelul de activitate (CA) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variaţie a cifrei de afaceri antrenează o mare variaţie a profitului:

- când PR

QQ costurile depăşesc CA, iar intreprinderea lucrează în pierdere.

- când PR

QQ costurile sunt compensate de CA suficient de mare pentru a

degaja şi profit. Cu cât Q este mai mare faţă de acest punct critic, cu atât mai mult profitul va creşte, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare

(cheltuielile fixe sunt absorbite deja de vânzările realizate până în punctul mort). Cheltuielile fixe, repartizate asupra întregii producţii, fiind cu atât mai reduse

cu unitatea de produs, cu cât volumul producţiei este mai mare, vor fi recuperate prin vânzările iniţiale (vânzări realizate până la atingerea punctului critic).

Dar, în realitatea, cheltuielile fixe nu reprezintă o anumită constanţă pentru

toate nivelurile de activitate. În asemenea cazuri, chiar dacă costurile variabile respectă regula proporţionalităţii, modificarea costurilor totale determină apariţia unui nou prag de rentabilitate.

Totodată, în realitatea economică, preţul de vânzare nu poate rămâne constant, deoarece concurenţa oferă situaţii diverse. Astfel, în cazul scăderii cererii

pe piaţă (neprevăzută de intreprindere), preţurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoţit de întârzierea plăţilor, creşterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare, cât şi acelor pentru riscuri şi cheltuieli. Drept urmare, cheltuielile relativ

constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra o scădere semnificativă. În consecinţă, va creşte nivelul pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea grafică

acesta se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor.

196

În cazul în care cererea de produse pe piaţă creşte, preţurile şi implicit profitul vor creşte, determinănd o scădere a punctului critic, deci o deplasare spre stânga pe axa absciselor.

Prin urmare, punctul de echilibru nu este un concept static, nu există un punct critic absolut, ci un prag de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul.

Pentru exemplificare, admitem cazul unei intreprinderi care produce şi

comercializează un singur produs. Preţul de vânzare este de 6.000 lei, costul variabil unitar de 2.400 lei, iar cheltuielile fixe totale sunt de 54 mil lei.

PR

Q = 24006000

54000000

= 15000 bucati

Se constată că profitul este nul, la un volum de activitate de 15000 bucăţi. Orice unitate de producţie realizată în plus faţă de pragul de rentabilitate va

genera profit, după cum, o producţie mai mică (de 15000 bucăţi) va determina

pierderi. Pentru a determina pragul de rentabilitate în unităţi valorice, la intreprinderile

monoproductive, se înmulţeşte pragul de rentabilitate în volum (PR

Q ) cu preţul de

vânzare unitar (p) obţinându-se următoarea relaţie:

p x PR

Q = mcv

CF x p ; dar

p

mcv x 100 = Rmcv (rata marjei asupra costului variabil

unitar) PR

CA = PR

Q x p sau PR

CA = Rmcv

CF

Potrivit ultimei relaţii, pragul de rentabilitate reprezintă valoarea cifrei de

afaceri pentru care suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra

costului variabil. Aplicând aceste relaţii de calcul la exemplul anterior, vom obtine:

PRCA = 15000 x 6000 = 90 mil lei sau

PRCA =

6000:3600

54000000 = 90 mil lei

b) Pentru unităţile care produc şi comercializează o gamă variată de produse, pragul

de rentabilitate valoric pentru întreaga activitate a intreprinderii, stabilit pe baza contului de profit şi pierdere, are următorul model:

PR

CA = %

)(

MCV

absoluteCF

În care :

MCV% - rata marjei asupra cheltuielilor variabile totale Sau :

CAV

qcv

CFCA

PR

1

Unde : CF = suma cheltuielilor fixe

qcv = suma cheltuielilor variabile

CA = cifra de afaceri V = venituri

197

Această metodă de analiză este foarte utilă intreprinderii pentru calculele de previziune, permiţând obtinerea unor informaţii cum sunt:

1) Cifra de afaceri pentru care rezultatul este nul (pragul de rentabilitate sau

punctul critic); 2) Mărimea profitului realizabil la o creştere dată a cifrei de afaceri; 3) Mărimea cifrei de afaceri care să conducă la obtinerea unui profit dorit;

4) Mărimea cifrei de afaceri necesară pentru mentinerea unui anumit profit în condiţiile în care cresc cheltuielile fixe.

Exemplu 1 O societate comercială a realizat o cifră de afaceri de 2000 mil lei, înregistrând

cheltuieli variabile de 1600 mil lei şi cheltuieli fixe de 100 mil lei. Se cere:

a) care va fi cifra de afaceri pentru care rezultatul este nul; b) rezultătul obtenabil la o creştere a cifrei de afaceri cu 10%; c) care va fi cifra de afaceri necesară pentru a obţine un rezultat dorit de 3500

mil lei d) care va fi cifra de afaceri necesară pentru a menţine rezultatul în condiţiile

creşterii cheltuielilor fixe cu 50 mil lei.

Rezultatele sunt prezentate în tabelul nr. 7.5

Tabelul 7.5 mii lei

Explicaţii Valori % Pct. a Pct. b Pct. c Pct. d

Cifra de afaceri (CA) 2000 100 500 2200 2250 2250

- Cheltuieli variabile (CV) 1600 80 400 1760 1800 1800

= Marja asupra cheltuielilor variabile

(MCV)

400 20 100 440 450 450

- Cheltuieli fixe (CF) 100 - 100 100 100 150

= Rezultatul (Net) 300 - 0 340 350 300

a) PR

CA = %

)(

MCV

absoluteCF;

PRCA =

%20

100 =500 mii lei

b) CA = 2000 x 110% = 2200 mii lei CV = 80% x 2200 = 1760 mii lei

MCV = 20% x 2200 = 440 mii lei

ΔRezultatului % =300

300340 x 100 = 13,3 %

La o creştere a CA cu 10% rezultatul a crescut cu 13,3%.

c) CA x MCV% = MCV(absoluta) CA=%

)(

MCV

absMCV

CA = %20

450 = 2250 mii lei

d) MCV = (100 + 50) + 300 = 450 mii lei

CA = %20

450 = 2250 mii lei

198

Dacă la punctul a) se foloseşte la calculul lui PR

CA formula: PR

CA =

CA

cv

F

1

obţinem

PRCA =

2000

16001

100

= 2,0

100 = 500 mii lei;

În procesul decizional, prezintă interes deosebit pragul de rentabilitate în zile,

având semnificaţia datei calendaristice la care pragul de rentabilitate este atins (de exemplu: dacă PR zile = 51 zile, înseamnă CA corespunzătoare pragului de rentabilitate a fost atinsă pe data de 20 februarie). Relaţia de calcul este:

PRzile = aCArealizat

CApr x 360

În exemplu dat, cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate a

fost atinsă în a 90-a zi a anului, deci pe data de 31 martie.

PRzile = 2000

500 x 360 = 90 zile

Evaluarea riscului de exploatare structural pornind de la modelul pragului de rentabilitate se concretizează în două maniere complementare6:

- fie calculând rata care exprimă direct riscul de exploatare (RPR)

RPR = CAreala

CApr x 100

Cu cât această rată este mai mare, cu atât riscul va fi mai mare şi invers. - fie calculând indicele de securitate (Is) , care evidenţiază marja de securitate

de care dispune intreprinderea:

Is = CAreala

CAprCAreala

Marja de securitate a intrepriderii va fi cu atât mai mare cu cât indicele este mai mare.

Aprecierea riscului de exploatare structural poate fi făcută şi cu ajutorul unui

”indicator de poziţie” faţă de pragul de rentabilitate, indicator exprimat atât în mărimi absolute (α), cât şi în mărimi relative (α`) potrivit relaţiilor:

= CA reala - PR

CA

=CApr

CAprCAreala

Poziţia absolută (α) denumită şi flexibilitate absolută evidenţiază capacitatea

intreprinderii de aşi adapta producţia la cerinţele pieţei. Este de dorit ca acest

6 S. Ballada, Outils et mecanismes de gestion financiere, Maxima, Paris 1992, p. 225.

199

indicator să fie cât mai mare, pentru a evidenţia o flexibilitate ridicată a intreprinderii, respectiv un risc de exploatare cât mai redus.

Indicatorul de poziţie relativ (α`), denumit şi coeficient de volatilitate

înregistrează valori mai mari atunci când riscul este minim. El are aceeaşi valoare informaţională ca şi indicatorul absolut.

Studiile realizate în economiile occidentale7 apreciază situaţia intreprinderilor

în raport cu pragul de rentabilitate astfel:

- instabilă, dacă reala

CA este cu mai puţin de 10% deasupra pragului de

rentabilitate;

- relativ stabilă, dacă reala

CA este cu 20% deasupra punctului critic;

- confortabilă, dacă reala

CA depăşeşte punctul critic cu peste 20%.

Pentru exemplificare admitem doua intreprinderi (1 şi 2), care realizează acelaşi nivel de activitate, dar a căror structură a costurilor este diferită.

Exemplu Apreciaţi riscul economic a doua intreprinderi a căror situaţie privind

indicatorii de exploatare se prezintă în tabelul 7.6.

Tabloul comparativ al indicatorilor

Tabelul 7.6 mii lei

Nr.

Crt. Indicatorii Intrep.1 Intrep.2

1 Cifra de afaceri (CA) 3500 3500

2 Cheltuieli variabile (CV) 1750 1050

3 Marja asupra ch.variabile (MCV) 1750 2450

4 Marja asupra ch. Variabile % 50 % 70 %

5 Cheltuieli fixe (CF) 350 1050

6 Rezultatul exploatării 1400 1400

7 Pragul de rentabilitate (CApr) 700 1500

8 Rata riscului de exploatare (Rpr) 20 % 42,85 %

9 Indicele de securitate (Is) 0,8 0,57

10 Poziţia absolută faţă de CApr (α) 2800 2000

11 Pozitia relativa fata de Capr (α‟) 4,0 1,3

Se observă că aceeaşi cifră de afaceri (3500 mii lei) şi acelaşi rezultat al exploatării, intreprinderea 1 înregistrează un risc de exploatare mai redus decât intreprinderea 2 deoarece rata riscului de exploatare este mai mică (20 % faţă de

42,85 %), indicele de securitate mai mare (0,8% faţă de 0,57 %) şi faţă de punctul mort mai avantajoasă (2800 faţă de 2000 în valoarea absolută şi 4 faţă de 1,3 ca

mărime relativă). Calculul pragului de rentabilitate poate fi utilizat de conducerea intreprinderii

din următoarele considerente:

- furnizează informaţi cu privire la nivelul minim de activitate necesar pentru a obtine profit;

- permite sub diferite ipoteze anticiparea profitului;

- este un instrument ce ajută la luarea deciziei privind investiţiile pentru produsele noi, investiţiile de modernizare sau dezvoltare a intreprinderii;

- oferă explicaţii privind abaterile dintre previziuni şi realizări. În acest sens punctul critic indică într-o anumită măsură, faptul că scăderea profitului este

7 P. Vernimmmen, Finance d’entreprise, Analyse et gestion, ed. Dalloz,

em4 edition, Paris 1983, p. 204.

200

datorată, fie scăderii vânzărilor, fie unei creşteri a costurilor fixe sau celor variabile şi invers.

7.5. Analiza rentabilităţii pe baza ratelor de rentabilitate

Cunoaşterea gradului de independenţă economică şi financiară, detectarea în

momentul oportun a activităţii intreprinderii presupune diagnosticarea financiară printr-un sistem de rate de eficienţă.

Ratele se stabilesc sub forma unor rapoarte semnificative între două elemente comparabile şi în general, legate între ele printr-o relaţie cauză-efect.

Principalele obiective în cadrul analizei pe baza ratelor constau în studierea

succesivă a cel putin trei dimensiuni financiare ale intreprinderii: rentabilitate, lichiditate şi structura financiară.

Ratele de rentabilitate evidenţiază caracteristicile economice şi financiare ale intreprinderilor, permiţând compararea performanţelor industriale şi comerciale ale acestora. în general ratele de rentabilitate se determină ca raport între efectele

economice şi financiare obtinute şi eforturile depuse pentru obtinerea lor (activ total, capital investit, capital economic etc.).

Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obtinute în raport cu activitatea

intreprinderii (rentabilitatea comercială) şi a mijloacelor economice (rentabilitatea economică) sau financiare (rentabilitatea financiară).

a) Ratele de rentabilitate comercială, apreciază randamentul diferitelor stadii ale activităţii intreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare şi cifra de afaceri sau valoarea adaugată.

Reţinem atenţia cu câteva categorii de rate: Rata marjei brute de exploatare, măsoară nivelul rezultatului brut de

exploatare independent de politica financiară, politica de investiţii, de incidenţa fiscalităţii şi a elementelor excepţionale.

Rata EBE = CA

EBE

Această rată indică aptitudinea proprie a activităţii de exploatare de a degaja

profit. Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării,

pune în evidenţă eficienţa întregii activităţi a firmei în cursul exerciţiului. Ea se calculează prin raportul:

Rata marjei nete de exploatare (Rv) = Rezultatul exploatării

Cifra de afaceri(venituri)

Întrucât în cadrul veniturilor şi respectiv cheltuielilor se disting trei caregorii

(de exploatare, financiare şi excepţionale, această rată se mai poate calcula şi cu ajutorul formulei:

100

gvrRv

unde: - g v = structura veniturilor - r = rata rentabilităţii pe categorii de venituri

201

Reiese deci din formula că factorii care influenţează rata rentabilităţii sunt: - structura veniturilor - rentabilitatea pe categorii de venituri

b) Rata rentabilităţii economice.

Rata rentabilităţii economice are o accepţiune mai largă vizând, în esenţă

eficienţa capitalului economic alocat activităţii producătoare a intreprinderii. Ea ne exprimă prin raportul:

Re = Rezultatul economic

Activ total (sau o parte din activul total) Rentablitatea economică trebuie să depăşească, în mod necesar, rata inflaţiei,

pentru ca intreprinderea să-şi poată recupera integral eforturile depuse pentru desfăşurarea activităţii, menţinându-şi astfel activul său economic.

Dacă rata rentabilităţii economice este mai mare decât rata medie a dobânzii

la capitalurile împrumutate, acţionarii vor beneficia de efectul de pârghie financiară al îndatorării intreprinderii (creşterea rentabilităţii financiare cu fiecare procent de

creştere a îndatorării).

Dacă folosim relaţia: 100Re A

P

unde: P – profitul

A - totalul activului, respctiv active imobilizate (Ai) şi active circulante (Ac).

Relaţia se mai poate scrie 100Re

V

P

A

V

Raportul :

A

V = viteza de rotaţie a capitalului

V

P = rata rentabilităţii care constituie de altfel şi factorii care constituie

factorii ce determină modificarea ratei rentabilităţii economice a activităţii faţă

de un anumit criteriu. Pentru exemplificare folosim tabelul 7.7

Tabelul 7.7 (mii lei)

Nr. Crt.

Indicatori P0 P1

1 Active imobilizate ( Ai ) 2346 1994

2 Active circulante ( Ac ) 1546 3120

3 TOTAL ACTIVE 3892 5114

4 VENITURI TOTALE 6110 6508

5 Profit înaintea importării 538 682

6 Viteza de rotaţie a activului (4/3) 1.5699 1.2776

7 Rata rentabilităţii veniturilor % 8.80 10.84

8 Rata rentabilităţii economice a

activului (5/3 ) 13.82 13.34

Re = 13,34 - 13,82 = 0,48 %

202

Din care datorită modificării - vitezei de rotatie a activului

0

0

0

1

1Re100

V

P

A

V

1,2776 * 8.80 - 13,82 = -2,62 %

- rentabilitatea veniturilor 100Re

0

0

1

1

1

V

P

A

V

13,34 - 11,20 = + 2,14 %

Un alt model de analiză a ratei rentabilităţii economice a activului derivat din cel de calcul este următorul:

100Re

V

Ac

V

Ai

V

P

În care, raportul V

Ai semnifică

R

1 în care :

R = randamentul activelor imobilizate

nV

Ac 1

Unde: n = viteza de rotatie a activelor circulante caracterizată prin număr de rotaţie

Ca atare:

Re =

nR

Rv

11

În consecinţă, factorii care influenţează modificarea ratei rentabilităţii

economice a activelor sunt: - randamentul activelor imobilizate;

- viteza de rotaţie a activelor circulante; - rata rentabilităţii veniturilor.

Pe baza datelor din tabel se obţin rezultatele:

- influenţa randamentului activelor imobilizate

91,182,1373,1582,13

9521,3

1

2638,3

1

80,8

1

1

1

Ro

noR

Rvo %

203

- influenţa vitezei de rotaţie a activelor circulante

53,473,1520,1173,15

0859,2

1

2638,3

1

80,8

1

1

1

1

1

1

1

noR

Rvo

nR

Rvo%

- influenţa rentabilităţii veniturilor

%14,220,1134,13

1

1

1

11Re

nR

Rvo

Acest model permite localizarea influenţei vitezei de rotaţie a activului pe

elementele componente. În exemplul dat, întreaga influenţă nefavorabilă apartine activelor circulante ceea ce în activitatea practică facilitează identificarea

elementelor care au condus la asemenea rezultate.

c) Rata rentabilităţii resurselor consumate (Rc), (în literatura de specialitate se

găseşte şi sub denumirea de rentabilitatea costurilor). Aşa după cum rezultă din denumire, caracterizează eficienţa costurilor. În activitatea practică, prezintă

importanţa în estimarea şi negocierea preţurilor de vânzare a produselor sau tarifelor pentru prestări de servicii. De asemenea, permite poziţionarea produselor sub aspectul rentabilităţii faţă de media pe intreprindere.

Elementele de calcul ale ratei rentabilităţii resurselor consumate sunt

rezultatul exploatării (RE) şi cheltuielile de exploatare ( qc ).

Rc = qc

RE x 100 = 100x

qc

qcqp

Din tabel rezultă factorii direcţi de inflaţie, respectiv structura cifrei de afaceri, costul producţiei şi preţul de vânzare.

Pe baza datelor din tabel situaţia se prezintă astfel:

%91,91002756

55126058100

xx

qoco

qocoqopoRco ;

%10,111005782

57826426100

11

1111

xx

cq

cqpqRci ;

ΔRc = 11,10% - 9,91% = +1,19% ; Din care datorită modificării

- structurii cifrei de afaceri

%57,191,934,891,91004942

49425354100

1

11

xRcox

coq

coqpoq

204

- costurile pe produse

%74,1534,81005782

57825354100

1

11100

11

111

xx

coq

coqpoqx

cq

pqpoq

- preţurilor de vânzare pe produse

Rc1= 50,18)40,7(10,1110011

111

x

cq

cqpoq

Se constată că rentabilitatea în activitatea de bază a crescut exclusiv pe

seama preţurilor de vânzare, ori în condiţiile echilibrării cererii şi ofertei, o

asemenea strategie nu poate conduce la menţinerea pe piaţă. În ceea ce priveşte mărimea acestei rate în literatura de specialitate sunt

exprimate opinii potrivit cărora aceasta ar trebui să se încadreze între 9-15% în funcţie de sectorul de activitate.

d) Ratele de rentabilitate financiară Rentabilitatea financiară aşa după cum s-a mai spus, reprezintă capacitatea

intreprinderilor de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea

sa.

Din această categorie de rate ne vom opri asupra :

1. rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu (Kp) calculată ca raport între profitul net (Pn) şi capitalul propriu (Kp)

Kp

PnRt

2. rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent calculată ca raport între

profitul brut şi capitalul permanent (capital propriu + capital împrumutat pe termen mediu şi lung)

Kperm

PbRp

Unde: Rp = rentabilitatea financiară a capitalului permanent;

Pb = profitul brut; Kperm = capitalul permanent;

Legatura dintre cele două rate de rentabilitate financiară se explică prin relaţia:

Kp

KixdRpRpRt )(

Sau:

)1()( ciKp

KixdRpRpRt

Unde: d = rata dobanzii

ci = cota de impozit pe profit

205

Pentru a pune în evidenţă influenţa pe care o are structura capitalului şi rata dobânzii asupra ratei rentabilităţii financiare a capitalului propriu se recomandă prima variantă de calcul a capitalului permanent.

Tabelul 7.8 mii lei

Nr.

Crt. Indicatori

Varianta

1 2 3 4

1 Capital propriu (Kp) 2562 2562 2562 1493

2 Capital împrumutat (Ki) 424 424 424 1493

3 Capital permanent 2986 2986 2986 2986

4 Profit net + dobânda 682 682 682 682

5 Rentabilitate financiară a

capitalului permanent % (4/3) 22,84 22,84 22,84 22,84

6 Dobânda

% 72,49 24,84 15,0 15,0

Mil lei 308 96,84 63,6 224

7 Profitul net (4 – 6) 374 585,16 618,4 458

8 Rentabilitatea financiară a capitalului propriu % (7/1)

14,60 22,84 24,14 30,67

În varianta 1, rezultă că rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu este

mai mică decât ceea aferentă capitalului permanent (14,60 < 24,84) datorită

procentului de dobândă de 72,49 % faţă de 22,84 % cât este rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent

1.) Într-o asemenea situaţie, intreprinderea nu trebuie să apeleze la

împrumuturi pe termen mediu şi lung, iar pe piaţa financiară nu prezintă interes. Dacă se presupune ca rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent

este egală cu rata dobânzii (situaţia din varianta 2), atunci şi rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu este identică. Într-o asemenea stare, structura capitalului nu influenţează rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu.

Situaţia din varianta 3 este în favoarea firmei, întrucât realizează o rentabilitate a capitalului permanent superioare ratei dobânzii, ceea ce-i asigură o rentabilitate financiară a capitalului propriu şi implicit un profit superior.

Firma poate apela la credite pe termen lung şi mediu pentru finanţarea activităţii asigurându-şi astfel un profit suplimentar. Ea prezintă o situaţie

financiară bună, care trebuie luată în considerare în adoptarea deciziilor de finanţare pe termen mediu şi lung.

206

CAPITOLUL VIII

ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIAR PATRIMONIALE

Situaţia financiar patrimonială reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de vedere al existenţei, componentei materiale şi a rezultatelor obţinute.

Reprezintă o premisă şi în acelaşi timp o consecinţă a desfăşurării proceselor care formează obiectul de activitate al firmei.

8.1. Bilanţul contabil sursă de informaţie a analizei financiare Prin conţinutul său, bilanţul contabil oferă informaţiile necesare pentru aprecierea gestiunii financiare a întreprinderii, precum şi pentru stabilirea valorii

acesteia, el caracterizând mărimea resurselor şi a utilizărilor la care a recurs un agent economic în cursul unei perioade de gestiune. Deoarece reflectă starea patrimonială, a întreprinderii, bilanţul se încheie la

sfârşitul perioadei de gestiune, pe elemente de activ, respectiv de pasiv. Activul cuprinde bunuri deţinute de întreprindere şi creanţe, iar pasivul

cuprinde capitaluri proprii şi datorii contractate de întreprindere şi nerambursate încă, adică sursele de finanţare a capitalului. Fiecare element de activ reprezintă o alocare de fonduri băneşti în vederea

constituirii unei structuri de producţiei adecvate. Elementele de activ sunt structurate după gradul lor de lichiditate (posibilitatea de a fi transformate în bani)

şi intenţia de a obţine cea mai operativă recuperare a capitalurilor investite. Din acest motiv în bilanţ vor fi trecute mai întâi activele cele mai puţin lichide (imobilizări necorporale, imobilizări corporale, imobilizări financiare), iar apoi

activele circulante care se caracterizează printr-un grad mult mai ridicat de lichiditate. Prima grupă de active, datorită rotaţiei lente a capitalurilor investite se mai

numeşte şi alocări permanente (stabile), iar cea de-a doua grupă se numeşte alocări ciclice (temporare), deoarece recuperarea capitalurilor investite se face după

încheierea unui ciclu de exploatare. Elementele de pasiv sunt structurate după gradul de exigibilitate, adică după

însuşirea acestora de a deveni scadente la un anumit termen. În primul rând, în pasiv sunt înscrise capitalurile proprii (capital social, rezerve, subvenţii şi provizioane). Aceste resuse, în afara situaţiei de faliment, nu au o scadenţă, deci nu

sunt exigibile, şi de aceea mai sunt numite şi surse permanente (stabile). În categoria surselor pemanente mai sunt înscrise şi datoriile financiare (împrumituri

pe termen lung) pentru că scadenţa lor este îndepărtată. Cele mai exigibile elemente ale pasivului sunt datoriile pe termen scurt (credite, furnizori, decontări) şi din această cauză ele mai sunt numite şi surse ciclice temporare. În teoria şi practica economică se remarcă mai multe abordări conceptuale ale

bilanţului, şi anume: - bilanţul patrimonial; - bilanţul financiar;

- bilanţul funcţional.

207

8.1.1. Bilanţul patrimonial Concepţia originară a bilanţului este concepţia patrimonială după care

bilanţul este un inventar al averii întreprinderii, realizat în vedere măsurării valorii reale, a patrimoniului. În acest caz bilanţul patrimonial prezintă interes, pe de o parte, pentru acţionarii care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, iar pe

de altă parte, pentru creditori, deoarece activul întreprinderii constituie pentru ei garanţia drepturilor. Criteriile de constituire a bilanţului patrimonial sunt:

- pentru activ: gradul de lichiditate a diferitelor elemente; - pentru pasiv: gradul de exigibilitate.

8.1.1.1. Caracterizarea generală a structurii patrimoniale a întreprinderii

Caracterizarea generală a structurii patrimoniale presupune investigarea elementelor bilanţiere de activ, respectiv de pasiv, prin prisma dimensiunii şi a

ponderii lor în patrimoniul întreprinderii.

1. Structura generală a activului Activul bilanţului cuprinde, pe de o pate, bunurile şi disponibilităţile deţinute

de către întreprindere şi, pe de altă parte, drepturile de creanţă asupra terţilor. Din necesităţi de informare, în activul bilanţului se regăsesc şi soldurile conturilor de

regularizare şi asimilate lor, precum şi primele privind rambursarea obligaţiunilor. În activul bilanţului sunt cuprinse numai valori nete (valori neamortizate)

grupate în funcţie de gradul lor de lichiditate, respectiv a posibilităţii de a fi

transformate în numerar (în ordinea lor inversă a lichidităţii). Valoarea lor netă contabilă se obţine din valoarea de intrare în patrimoniu a

activelor, denumită şi valoare contabilă, din care au fost deduse sumele

reprezentând amortismentele şi provizioanele aferente acestora. Potrivit Legii contabilităţii din decembrie 1991, posturile de activ sunt

structurate în bilanţ astfel: a) active imobilizate; b) active circulante;

c) conturi de regularizare şi asimilate; d) prime privind rambursarea obligaţiunilor.

a) Activele imobilizate sunt bunuri de orice natură, mobile sau imobile,

corporale sau necorporale achiziţionate sau produse de întreprindere, care intră în

patrimoniul unităţii ca urmare a deciziilor investiţionale fiind destinate să servescă o perioadă îndelungată activitatea unităţii. Din punct de vedere financiar sunt

elemente stabile, care se uzează şi se înlocuiesc lent şi a căror depreciere se reflectă prin amortizare. De altfel, ele contribuie indirect, prin amortizare, la formarea şi asigurarea capacităţii de autofinanţare a unităţii.

La rândul lor, activele imobilizate se compun din: 1. imobilizări necorporale sau intangibile; 2. imobilizări corporale;

3. imobilizări financiare.

a1) Imobilizările necorporale cuprind posturi ce nu sunt omogene, precum: - cheltuielile cu constituirea societăţii; - cheltuielile de cercetare şi dezvoltare;

208

- concesiuni, brevete, licenţe, mărci de fabrică; - fondul comercial şi programe informatice; - alte imobilizări necorporale.

Cheltuielile cu constituirea societăţii reprezintă cheltuielile ocazionate de

înfiinţarea sau dezvoltarea societăţii, concretizate în : - taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare; - cheltuieli privind emiterea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni;

- cheltuieli de prospectare a pieţei şi de publicitate. Cheltuielile de constituire se recuperează pe calea amortizării, pe o perioadă

de cel mult cinci ani. Cheltuielile de cercetare şi dezvoltare cuprind cheltuieli ocazionate de

efectuarea unor lucrări sau obiective de cercetare, însă pentru a fi înscrise în bilanţ trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- proiectele de cercetare să fie foarte bine individualizate; - proiectele să aibă şanse de reuşită tehnică şi de rentabilitate economică. Ca şi cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare-dezvoltare sunt

amortizate într-o perioadă de cel mult cinci ani. Concesiunile cuprind valoarea bunurilor preluate cu acest titlu în patrimoniu

de către unitate aprimitoare, şi se pot referi fie la ocuparea sau exploatarea unei proprietăţi a domeniului public (concesiune publică), fie la acordul primit de la o

firmă de a fi reprezentantul său pe un teritoriu geografic precis, în legătură cu comercializarea anumitor produse sau servicii (concesiune privată).

Concesiunea se amortzează pe o durată egală cu cea a contractului de

concesiune. Fondul comercial reprezintă acea parte din fondul de comerţ care nu figurează

în celelate elemente de patrimoniu, dar care concură la menţinerea sau dezvoltarea potenţialului activităţii unităţii, concretizate în: clientelă, vadul comercial, debuşee,

reputaţie, etc.. Fondul comercial se constituie numai prin achiziţie sau ca aport, cel creat de

întreprindere nefiind contabilizat în cursul vieţii unei întreprinderi. El se evaluează cu ocazia determinării preţului de vânzare al unei întreprinderi care include alături de activul net şi aceste elemente necorporale şi care devin la întreprinderea

cumpărătoare elemente constitutive ale fondului comercial. Fondul comercial se determină ca difernţă între valoarea de achiziţie a

fondului de comerţ şi valoarea contabilă a acestor elemente. Programele informatice nu se referă la elementele materilae, ci la prestaţia

intelectuală necesară elaborării programelor, fiind considerate bunuri necorporale, create de unitate sau achiziţionate de la terţi şi supuse amortizării, în funcţie de

durata probabilă de utilizare, însă nu pe o perioadă mai mare de trei ani. Modificarea valorii imobilizărilor necorporale la sfârşitul perioadei faţă de

începutul perioadei de gestiune şi evoluţia în timp a ei este influenţată de:

- amortizarea calculată, care determină tendinţa de reducere a valorii imobilizărilor necorporale;

- achiziţionarea de imobilizări necorporale (cheltuieli de emitere a noi

acţiuni, a obligaţiunilor,noi studii de cercetare-dezvoltare, concesionări, know-how, elaborarea sau achiziţionarea de noi programe informatice)

care conduce la creşterea valorii acestora.

209

- acţiuni de reevaluare care pot determina creşterea sau diminuarea valorii imobilizărilor necorporale;

- vânzarea de active.

a2). Imobilizările corporale constituie substanţa unui agent economic şi determină

capacitatea de producţie a acestuia. În acestă grupă se includ: - terenuri şi amenajări de terenuri; - mijloace fixe grupate în :

- clădiri; - construcţii speciale;

- maşini, utilaje şi mijloace de transport; - alte imobilizări corporale (aparate şi instalaţii de măsurare, control şi

reglare, animale de muncă, plantaţii unelte, accesorii de producţie şi

inventar gospodăresc). În imobilizările necorporale şi corporale se introduc şi imobilizările în curs,

adică investiţiile neterminate până la finele exerciţiului, bunuri facturate de

furnizori dar nerecepţionate, etc. Terenurile nu sunt supuse amortizării şi deci îşi păstrează constantă valoarea

în timp, cu excepţia acţiunilor de reevaluare. Celelalte categorii de imobilizări corporale îşi modifică valoarea sub influenţa

următorilor factori: - amortizarea calculată anual, diminuează valoarea acestora;

- achiziţionarea şi punerea în funcţiune de noi clădiri, construcţii speciale, utilaje, instalaţii, mijloace de transport, etc., care sporesc valoarea imobilizărilor corporale cu valoarea lor de intrare;

- acţiunile de reevaluare a imobilizărilor corporale care pot determina creşterea sau diminuarea valorii imobilizărilor corporale.

a3). Imobilizările financiare sunt formate din: - titluri de participare;

- titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu; - alte titluri şi creanţe imobilizate.

Titlurile de participare reprezintă drepturile sub formă de acţiuni sau alte

titluri de valoare în capitalul altor unităţi patrimoniale, care asigură unităţii

deţinătoare exercitarea unui control, respectiv realizarea unui profit. Deţinerea titlurilor de participare oferă posibilitatea de a avea reprezentanţi în

structurile de conducere ale unităţilor emitente sau de a întreţine relaţii tehnice sau comerciale privilegiate cu acestea.

Titlurile imobilizate ale activitţii de portofoliu sunt dobândite de către unitatea

patrimonială în vederea realizării unor venituri financiare, fără ca aceasta să poată

intervani în gestiunea unităţii patrimoniale care le-a emis. Creanţele imobilizate sunt formate din:

- creanţe legate de participaţii (acordarea de împrumuturi unităţilor patrimoniale la care deţin titluri de participaţii);

- împrumuturi acordate pe termen lung; - alte creanţe imobilizate (garanţii şi cauţiuni depuse de unitate la terţi în

vederea garantării bunei execuţii a unei obligaţii).

210

Modificarea valorii imobilizărilor financiare este determinată de:

creşterea valorii prin:

- investiţii financiare în noi titluri de participare; - dobândirea de tilturi imobilizate; - acordarea de împrumuturi;

- activarea creanţelor imobilizate.

diminuarea valorii prin:

- vinderea titlurilor de participare şi a celor imobilizate; - restituirea împrumuturilor;

- lichidarea crenţelor imobilizate. b). Activele circulante sunt elemente patrimoniale necesare realizării ciclului

de exploatare, supuse în majoritatea cazurilor unei rotaţii rapide. În cadrul fiecărui ciclu ele trec din forma de active fizice, în cea de creanţe şi apoi de disponibilităţi.

Activele circulante au în componenţa lor:

stocuri;

creanţe;

disponibilităţi şi plasamente.

b1). Stocuri de materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, baracamente.

Stocurile reprezintă acea parte a activelor circulante afalte la încheierea

exerciţiului sub forma activelor fizice: mărfuri, materii prime, materiale consumabile, producţie neterminată, produse finite, ambalaje, obiecte de inventar.

Având în vedere că stocurile de la începutul perioadei sunt identice cu

stocurile la sfârşitul perioadei precedente modificarea stocurilor în cursul perioadei reflectă variaţia stocurilor în perioada curentă comparativ cu perioada precedentă.

b2). Producţia în curs de execuţie În bilanţul contabil se consemnează valoarea, la cost de producţie, a

produselor, lucrărilor şi serviciilor aflate în curs de execuţie la sfârşitul perioadei, diminuată cu provizioanele aferente.

Factorii de care depinde nivelul şi evoluţia producţiei neterminate sunt:

1. Volumul fizic al producţiei, influenţează direct nivelul producţiei neterminate. Modificarea volumului fizic influenţează în acelaşi sens nivelul

producţiei în curs. 2. Durata ciclului de fabricaţie este un alt factor direct de care depind nivelul

şi evoluţia producţiei neterminate. Mărimea producţiei neterminate evoluează în acelaşi sens cu modificarea

duratei ciclului de fabricţie. Cu cât este mai mare durata ciclului de fabricaţie cu

atât volumul producţiei în curs este mai mare. Mărimea sau scurtarea duratei ciclului de fabricţie va influenţa în acelaşi

sens nivelul producţiei neterminate, dar nu, neapărat, şi în aceleaşi mărimi relative.

3. Structura producţiei influenţează nivelul şi evoluţia producţiei în curs, nivelul şi evoluţia costului de producţie, sensul influenţei fiind:

dacă sporeşte ponderea produselor cu un cost unitar mai mare decât costul mediu creşte costul mediu unitar şi valoarea producţiei în curs de execuţie.

dacă scade ponderea produselor cu un cost unitar mai mare şi sporeşte ponderea produselor cu un cost unitar mai mic decât costul mediu unitar, se

diminuează costul mediu pe unitatea de produs şi valoarea totală a producţiei neterminate.

211

4. Costul de producţie Producţia în curs de execuţie se evalueză la costuri de producţie. Nivelul costurilor de producţie aferente producţiei în curs de execuţie

(neterminate) depinde, în principal de:

nivelul şi evoluţia consumurilor de resurse materiale, umane şi financiare;

nivelul şi evoluţia instrumentelor de evaluae a consumurilor de resurse (preţul materiilor prime, materialelor, combustibililor, tarifede transport, de energie,

pentru servicii, tarife de salarizare, etc.);

stadiul procesului de fabricaţie parcurs de producţia neterminată şi/sau

structura pe faze având în vedere că costurile de producţie se acumulează pe măsură ce se parcurg fazele procesului tehnologic (fiecare fază necesită costuri

specifice). b3). Semifabricate, produse finite şi produse reziduale

Sunt oglindite în bilanţul contabil la costuri efective, prin rectificarea conturilor 341 (semifabricate), 345 (Produse finite), şi 346 (Produse reziduale) cu

conturile 348 (Diferenţe de preţ la produse) şi 349 (Provizioane pentru deprecierea produselor).

Valoarea produselor aflate în stoc este influenţată de trei factori:

volumul fizic (cantitatea) produselor aflate în stoc;

structura produselor în stoc;

costul efectiv al produselor.

b4). Animale

În bilanţ este înregistrată, la costuri efective, valoarea efectivelor de animale şi

păsări, respectiv a animalelor născute şi a celor tinere de orice fel (viţei, miei, purcei, mânji, etc.), în vederea creşterii şi folosirii lor pentru muncă şi reproducţie;

animalelor şi păsărilor la îngrăşat pentru valorificere; colonii de albine, precum şi a animalelor pentru producţie (carne, lapte, lână şi blană, etc.).

b5). Mărfuri În bilanţ este consemnată la valoarea stocurilor, de mărfuri (produse

cumpărate de agentul economic spre a le vinde en gros, sau en detail), la preţul de achiziţie (costul mărfurilor).

b6). Ambalaje Este reflectată în bilanţ valoarea ambalajelor aflate pe stoc la sfârşitul

perioadei la preţul de achiziţie. b7). Creanţe

Creanţele reflectă sumele băneşti ce urmează să fie încasate de către agentul economic, reprezentând contravaloarea mărtfurilor, produselor semifabricatelor

vândute şi/sau serviciilor şi lucrărilor prestate. b8). Disponibilităţile băneşti

Disponibilităţile băneşti reprezintă sumele, lichidităţile întreprinderii aflate în casă, în bănci, acreditive, plasamente şi alte valori.

Pe baza experienţei practice se apreciază că disponibilităţile băneşti pot satisface cerinţele de plată imediată dacă deţin ponderea de 3-5% din totalul activelor circulante sau de 1 –1,5% din totalul activului.

c) Conturi de regularizare şi asimilate care cuprind:

cheltuieli constatate în avans care urmează a se include eşalonat pe

cheltuieli, în perioadele următoare;

212

diferenţe de conversie activ, adică, diferenţele nefavorabile între valoarea acestora la cursul ultimei zile a exerciţiului.

d) prime privind rambursarea obligaţiunilor reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune şi valoarea de rambursare. Aceste prime sunt cheltuieli financiare ce trebuie amortizate pe durata împrumutului.

2. Structura generală a pasivului

Pasivul bilanţului grupează resursele de care dispune agentul economic pentru a finanţa utilizările sale, care sunt grupate în ordinea exigibilităţii

crescătoare. Elementele patrimoniale de pasiv sunt formate din:

a) capital propriu; b) provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; c) datorii;

d) conturi de regularizare de pasiv. a) Capitalul propriu cuprinde fondurile proprii de care dispune un agent

economic din care se finanţează cea mai mare parte a activelor imobilizate a unei întreprinderi. În componenţa lor intră:

capitalul social, reprezintă ansamblul aporturilor în bani şi natură efectuate de către asociaţi, fie în momentul constituirii societăţii, fie pe parcurs cu ocazia

creşterii de capital. În cadrul societăţilor comerciale pe acţiuni şi a societăţilor în comandită pe

acţiuni el este reprezentat de acţiuni, egale ca valoare, iar în cadrul societăţilor în nume colectiv, comandită simplă şi cu răspundere limitată este reprezentat de părţi sociale.

prime legate de capital, formate din prime de emisiune, de fuziune şi de aport, ele rezultând din operaţii de creştere a capitalului, realizată fie în numerar,

fie prin aporturi în natură, fie cu ocazia unei fuziuni, ceea ce presupune emisiunea de acţiuni noi.

Primele de emisiune a acţiunilor reprezintă diferenţa dintre valoarea nominală a unei acţiuni (mai mică) şi preţul de emisiune a noilor acţiuni (mai mare).

Primele de fuziune apar în cazul fuziunii a două sau mai multe societăţi când

se stabileşte valoarea matematică sau intrisecă a acţiunilor şi mărimea primelor de fuziune (diferenţa dintre valoarea matematică şi valoarea nominală a acţiunilor).

Primele de aport apar în cazul creşterii de capital prin aport în natură. După evaluarea acestor aporturi şi stabilirea numărului de acţiuni noi de emis se determină prima de aport ca diferenţă între valoarea matemetic-contabilă a acţiunii

şi valoarea sa nominală.

diferenţa de reevaluare, reprezentând diferenţa dintre valoarea actuală (mai

mare) şi valoarea înregistrată (mai mică) a activului reevaluat. Operaţia de reevaluare a activelor nu se efectueză decât asupra imobilizărilor corporale şi

financiare.

rezervele, sunt formate din.

- rezeve legale, constituite anual din rezultatul brut, în cota de 5% până la atingerea unui nivel de 20% din capitalul social;

- rezerve statutare, constituite din profitul net conform statutului;

- alte rezerve, neprevăzute de lege sau statut care pot fi constituite facultativ pe seama profitului net pentru: acoperirea pierderilor, creşterea capitalului social sau alte scopuri potrivit hotărârii adunării generale a acţionarilor.

213

rezultatul reportat, reprezintă acel rezultat sau parte din rezultatul exerciţiului precedent, a cărei repartizare a fost amânată de adunarea generală a

acţionarilor.

rezultatul exerciţiului este diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuielile

totale ale unui agent economic, putând fi favorabil, caz în care reprezintă un profit, sau nefavorabil, reprezentând o pierdere.

Calculul analitic al rezultatului exerciţiului se prezintă în anexa la bilanţ <<Contul de profit şi pierdere>>.

fondurile sunt constituite diu surse, de regulă bine delimitate şi într-un scop

bine precizat. Acestea sunt: - fondul de dezvoltare constituit din amortizarea mijloacelor fixe, din profitul

net repartizat şi din vânzarea activelor fixe achiziţionate. - fondul de participare la profit, constituit pe seama profitului net şi destinat

recompensării salariaţilor. - alte fonduri.

subvenţii pentru investiţii reprezintă sume de bani alocate de la Bugetul de

stat sau din alte surse pentru finanţarea unor activităţi pe termen lung, cât şi resurse formate ca urmare a primirii de imobilizări sub formă de donaţii cu titlu

gratuit sau constatate în plus la inventariere.

provizioane reglementate se constituie pe seama cheltuielilor, potrivit

dispoziţiilor legale, deduse din EBE şi care sevesc pentru autofinanţarea întreprinderii (provizioane privind majorarea preţurilor aferente stocurilor,

calcularea amortismentului accelerat). Între noţiunea de provizion şi rezervă există o distincţie clară, deoarece:

- o rezervă reprezintă o parte din profitul repartizat destinat să acopere efectele negative ale factorilor aleatori, cât şi pentru a contribui la dezvoltarea globală a întreprinderii;

- un provizion este constituit pe seama cheltuielilor, deci este o prelevare a EBE, chiar în absenţa profitului şi este destinat să acopere o cheltuială sau o pierdere precisă, asupra căreia există o marjă de incertitudine a

producerii. Modificarea capitalului propriu în perioada curentă faţă de perioada

precedentă poate avea loc:

în sensul creşterii capitalului propriu:

- aportul acţionarilor în numerar şi/sau în natură; - creşterea rezervelor pe seama repartizărilor din profitul net; - difernţe favorabile din reevaluarea elementelor de activ şi pasiv, potrivit

normelor legale; - creşterea soldului profitului nerepartizat;

- alocările din fondul de dezvoltare din amortizări, valorificarea materialelor din dezmembrarea mijloacelor fixe, vânzarea de active şi din profitul net;

- sporirea fondului de participare la profit, neutilizat;

- creşterea soldului altor fonduri (cont 118), neutilizate; - atragerea de subvenţii pentru investiţii;

- mărirea provizioanelor reglementate.

în sensul diminuării capitalului propriu:

- retrageri de capital de către acţionari şi asociaţi; - acoperirea pierderilor din exerciţiile precedente.

b) Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli sunt destinate acoperirii de riscuri şi cheltuieli pa care evenimentele survenite sau în curs de desfăşurare le fac

probabile. Astfel de evenimente privesc cazuri precise, dar realizarea lor este nesigură.

214

Provizioanele reflectă politica de prudenţă economică, de anihilare sau de reducere a riscurilor care apar în activitatea firmei.

c) Datoriile exprimă resurse străine, aparţinând agenţilor economici o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată şi regăsite sub formă de:

împrumuturi şi datorii asimilate;

furnizori şi conturi asimilate;

avansuri primite de la clienţi;

alte datorii.

Împrumuturi şi datorii asimilate regrupează mai multe categorii de împrumuturi:

- emisiunea de obligaţiuni;

- credite bancare pe termen lung şi mijlociu; - datorii privind concesiunile, brevetele, licenţele preluate în patrimoniu;

- datorii legate de participaţii; - alte împrumuturi (credite primite prin conturile curente la bănci şi

dobânzile aferente, precum şi credite bancare pe termen scurt).

Furnizorii şi conturile asimilate cuprind:

furnizori;

efecte de plată;

furnizori de imobilizări:

efecte de plată pentru imobilizări;

furnizori facturi nesosite.

Avansuri primite de la clienţi reflectă sursele datorate clienţilor pentru

avansurile sau conturile încasate de la aceştia. Alte datorii se referă la datoriile faţă de:

personal (remuneraţii datorate, drepturi de personal neridicate în termen, etc.).

asigurări şi protecţia socială;

bugetul de stat (impozitul pe profit, TVA de plătit, impozitul pe salarii, etc.);

asociaţi (dividende de plătit, etc.).

d) Conturi de regularizare şi asimilate se referă la veniturile înregistrate în

avans şi diferenţele de conversie- pasiv. Veniturile înregistrate în avans reprezintă încasări creanţe aferente unor

bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestaţii neefectuate şi care nu afectează veniturile exerciţiului.

Diferenţele de conversie – pasiv reprezintă profituri latente din conversiile de schimb la sfârşitul exerciţiului şi sunt diferenţe favorabile de curs valutar între data de intrare a creanţelor şi datoriile exprimate în devize şi data închiderii exerciţiului

financiar. Suma veniturilor încasate în avans creşte prin extinderea activităţilor pentru

care se solicită avansuri (practic credite pentru producţia sau serviciile viitoare) şi scade prin livrarea produselor pentru care s-a încasat avansul sau restituirea lui.

Totalul diferenţelor din conversie creşte sau scade ca urmare a modificării

volumului datoriilor şi creanţelor în valută şi a raportului de schimb valutar.

215

Structura bilanţului patrimonial se prezintă în tabelul nr. 8.1.

Tabelul 8.1.

ACTIV PASIV

Imobilizări Capitaluri proprii

Stocuri Provizioane pentru riscuri şi capital

Creanţe Datorii

Disponibilităţi

Conturi de regularizare

Prime de rambursare a obligaţiunilor Conturi de regularizare

Principalele corelaţii din bilanţul patrimonial pot fi sintetizate astfel:

activul unui bilanţ este întotdeauna egal cu pasivul său. Drept consecinţă a acestei egalităţi rezultă că modificările ce intervin în în sursele de provenieinţă a

capitalurilor trebuie să fie egale (ca valoare) cu modificările survenite în utilizarea acestor capitaluri.

egalitatea se poate formula şi prin suma posturilor de activ care este egală

cu suma posturilor de pasiv, de aici rezultă că: o variaţia oricărui post din activ este suma algebrică a variaţiilor

tuturor celorlalte poziţii din bilanţ (active şi pasive); o variaţia oricărui post din pasiv este suma algebrică a tuturor

celorlalte poziţii din bilanţ

modificarea posturilor din bilanţ înseamnă: - folosirea de capital pentru:

o orice creştere a unei poziţii din activ; o orice diminuare a unei poziţii din pasiv;

- sursă de capital pentru: o orice diminuare a unei poziţii de activ; o orice creştere a unei poziţii de pasiv.

8.1.2. Bilanţul financiar

Bilanţul patrimonial răspunde cerinţelor de ordin juridic, contabil şi fiscal fără a răspunde cu promtitudine obiectivelor financiare care urmăresc mai ales

probleme prezente şi viitoare decât probleme trecute. Pentru a răspunde acestor obiective se construieşte bilanţul financiar, plecând de la bilanţul patrimonial, fie prin agregarea anumitor date fie prin

divizarea altora, astfel încât să se obţină mărimi semnificative pe plan finaciar. Pe baza datelor şi a detaliilor prezentate în Anexa la bilanţ privind lichiditatea

activelor şi exigibilitatea pasivelor se vor modifica datele contabile astfel încât ordonarea posturilor de activ şi pasiv să se facă exclusiv pe criterii de lichiditate, respectiv exigibilitate.

Corecţiile care se vor aduce atât asupra activului cât şi asupra pasivului bilanţului. Asupra activului corecţiile urmăresc obţinerea a două mărimi, şi anume:

imobilizări nete;

active circulante.

Pentru acestea se disociază în două grupe respectiv, o grupă cu o durată mai mare de un an şi o a doua grupă, cu o durată mai mică de un an, următoarele

elemente de activ:

imobilizări financiare;

216

creanţe;

cheltuieli constatate în avans.

Dpă ce s-a încheiat această grupare, prima grupă, cu o durată mai mare de un an se include la imobilizări nete, iar cea de-a doua grupă la active circulante.

Schematic, corecţiile activului se prezintă în figura 11.

Imobilizări necorporale

Imobilizări corporale

Imobilizări financiare din nare mai puţin de un an

Stocuri

Creanţe din care mai mari de un an

Titluri de plasament

Disponibilităţi băneşti

Conturi de regularizare şi asimilate

din care mai mult de un an

Prime de rambursare a

obligaţiunilor

ACTIV ACTIV-CORECTAT

Figura 11 . Corecţiile activului

Activele imobilizate vor cuprinde:

imobilizări necorporale. În cazul imobilizărilor necorporale trebuie să ţinem

seama de faptul că, cheltuielile de constituire sunt considerate elemente de activ fictiv.

Activul fictiv cuprinde acele elemente care nu participă la calculul activului net. Tocmai din această cauză pentru determinarea bilanţului financiar ele se scad de la activele imobilizate necorporale şi de asemenea, cu aceeaşi sumă din capitalul

propriu.

imobilizări corporale;

imobilizări financiare mai mari de un an;

creanţe mai mari de un an;

cheltuieli constante în avans pe o perioadă mai mare de un an;

prime de rambursare a obligaţiunilor.

Asupra pasivului corecţiile urmăresc obţinerea a trei mărimi, şi anume:

capitaluri proprii;

datorii pe termen mediu şi lung;

datorii pe termen scurt.

Şi în acest caz, se împart în două mari grupe, în funcţie de durată,

următoarele elemente de pasiv:

provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;

datorii;

conturi de regularizare şi asimilate.

Schematic corecţiile pasivului se prezintă în figura 12.

Imobilizări

Nete

Active

Circulante

217

Capitaluri proprii

Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

din care mai puţin de un an

Datorii

din care pe termen scurt

Conturi de regularizare

Din care mai puţin de un an

PASIV PASIV-CORECTAT

Figura 12. Corecţiile pasivului După aceste corecţii bilanţul financiar se prezintă în următoarea structură: (figura

13.) ACTIV PASIV

Figura nr.7.4 Bilanţul financiar

Figura 13. Bilanţul financiar

8.1.3. Bilanţul funcţional Concepţia funcţională a bilanţului consideră bilanţul ca pe un ansamblu de stocuri de utilizări şi resurse, ceea ce permite analiza activităţii pe cicluri de

operaţiuni, luând în considerare rolul fiecăruia în funcţionarea întreprinderii. Analiza bilanţului funcţional nu are ca scop să inventarieze averea şi modul

de finanţare, să dea imaginea derulării diferitelor cicluri. În practica financiară, bilanţul funcţional constituie suportul analizaei trezoreriei.

Construirea bilanţului funcţional şi clasificarea elementelor de activ şi pasiv se face după apartenenţa la un ciclu sau altul, astfel:

ciclul de investiţii, căruia îi corespunde activul aciclic stabil şi respectiv, resursele stabile;

ciclul de exploatare, căruia îi corespunde activul ciclic de exploatare şi finanţarea scurtă de exploatare;

ciclul de finanţare, căruia îi corespunde ansamblul resurselor. În acest caz bilanţul funcţional este redat în figura 14.

Active Capital propriu

Imobilizate

Datorii pe termen

Mediu şi lung

Active

Circulante Datorii pe termen scurt

Capitaluri proprii

Datorii pe termen

mediu şi lung

Datorii pe termen

scurt

218

ACTIV PASIV

STOCURI DE UTILIZĂRI STOCURI DE RESURSE

Active aciclice stabile Resurse aciclice stabile

Active ciclice - de exploatare

- în afara exploatări

Resurse ciclice - de exploatare

- în afara exploatării

Trezorerie de activ Trezorerie de pasiv

Figura 14. Bilanţul funcţinal

Imobilizările care formează activul aciclic stabil sunt luate în calcul la

valoarea brută pentru a pune în evidenţă decizia iniţială. În acest caz în pasiv vom întâlni amortizarea ca sursă proprie de origine internă.

De data aceasta nu se mai ia în considerare noţiunea de activ fictiv. Activul ciclic este format din:

activul ciclic de exploatare;

activul ciclic din afara exploatării;

trezoreria de activ. Activul ciclic din exploatare cuprinde elementele legate direct de activitatea

curentă a întreprinderii:

stocuri;

avansuri şi aconturi plătite;

creanţe clienţi;

alte creanţe de exploatare;

abateri de conversie a activului. Activul ciclic din afara exploatării cuprinde creanţe din afara exploatării (legate

de plata unor impozite, capitalul subscris şi nevărsat). Trezoreria de activ este constituită din disponibilităţi şi valori mobiliare de

plasament. Resusele aciclice stabile sunt formate din:

surse proprii de origine internă care cuprind: rezervele, amortismentele, provizioanele şi rezultatul exerciţiului;

surse proprii de origine externă: capitalul social şi subvenţiile pentru investiţii;

datoriile stabile care cuprind împrumuturile pe termen mediu şi lung contractate de întreprindere.

Resursele ciclice sau finanţarea pe termen scurt sunt formate din:

surse ciclice aferente exploatării cuprind obligaţiile legate de activitatea

curentă a întreprinderii; - furnizori;

- avansuri şi aconturi primite; - obligaţii fiscale şi sociale legate de exploatare; - abateri de conversie a pasivului.

sursele din afara exploatării cuprind obligaţiile fiscale şi sociale din afara

exploatării. Trezoreria de pasiv cuprinde creditele pe termen scurt inclusiv soldul creditor

al contului de disponibil la bancă.

Exemplu:

Să se analizeze situaţia generală a patrimoniului pe baza structurii activului şi pasivului bilanţului unei întreprinderi în tabelul 8.2.

219

Tabelul 8.2.

Nr. crt.

Specificaţie P0 P1

Mii.lei % Mii.lei %

1. Active imobilizate 2.346 60,3 1994 39,0

2. Active circulante din care: 1.546 39,7 3.120 61,0

Stocuri 1.546 15,5 1.666 32,6

Creanţe 472 12,1 986 19,4

Disponibilităţi 470 12,1 468 9,0

TOTAL ACTIV 3.892 100,0 5.114 100,0

3. Capital social 1.966 50,6 1.966 38,4

4. Rezerve 64 1,6 94 1,8

5. Fonduri proprii şi

provizioane 138 3,5 530 10,4

6. Capital propriu 2.168 55,7 2.590 50,6

7. Creditori 1.138 29,3 2004 39,2

8. Împrumuturi pe temen

scurt 292 7,5 96 1,9

9. Împrumuturi pe temen

lung 294 7,5 424 8,3

TOTAL PASIV 3.892 100,0 5.114 100,0

Concluzii ce pot fi formulate:

activul firmei a reprezentat o creştere de 31,3% ( 5.114-3.892), ceea ce

înseamnă o dezvoltare a activităţii. s-a produs o scădere a activelor imobilizate (de la 2.346 mii.lei la 1.994

mii.lei). Această scădere este un fenomen normal, dacă s-a produs: - ca efect al înregistrării deprecierii valorii activelor fixe corporale. - în urma vânzării unor active devenite disponibile.

se observă o creştere a stocurilor; o creştere a datoriilor (de la 1.724 mii.lei la 2.524 mii.lei)

Dată fiind situaţia firmei în activitatea practică se impune detalierea analizei

financiare.

8.2. Analiza echilibrului financiar Realizarea consecventă a obiectivului major al unei întreprinderi-

maximizarea valorii sale patrimoniale (creşterea patrimoniului net, a averii acţionarilor) poate evea loc numai în condiţiile unei activităţi profitabile şi de menţinere a echilibrului financiar.

Echilibrul financiar, într-o formă simplificată, este definit de egalitatea dintre venituri şi cheltuieli.

Într-o determinare financiară însă, echilibrul financiar exprimă egalitatea dintre sursele financiare şi mijloacele economice necesare desfăşurării activităţii de exploatare şi comercializare pe termen lung şi scurt.

Analiza financiară evidenţiază modalităţile de realizare a echilibrului financiar având ca obiective:

echilibru pe termen lung, când se compară capitalul permanent cu activele imobilizate (fond de rulment);

echilibru curent, când se compară activele circulante cu obligaţiile pe termen scurt (nevoia de fond de rulment)

220

echilibrul pe termen scurt, când se compară fondul de rulment cu nevoia de fond de rulment (trezoreria).

Baza de pornire pentru analiza echilibrului financiar este respectarea a două relaţii de principiu:

Activul imobilizat (Ai) = Capital permanent (Cpm);

Activele circulante (Ac) = Datorii pe termen scurt (Dt) Aceasta înseamnă că:

activele stabile (cu lichiditatea peste un an) sunt finanţate din surse stabile (cu exigibilitatea mai mare de un an);

activele circulante, ciclice (cu lichiditate sub un an) trebuie finanţate din datorii pe termen scurt (cu exigibilitate sub un an).

Practic, respectarea celor două egalităţi de principiu este imposibil de realizat datoriă, în principal, neconcordanţei dintre durata medie a lichidităţii activului şi durata medie de exigibilitate a pasivului.

În aceste condiţii realizarea şi menţinerea echilibrului financiar se manifestă ca o tendinţă, însoţită de momente de dezechilibru (discrepanţa în surse şi mijloace).

Menţinerea echilibrului financiar este un obiectiv permanent al politicii financiare şi poate fi considerat atins, când exerciţiul financiar se încheie cu

trezorerie pozitivă. Aprecierea echilibrului financiar se poate realiza, în principal, pe seama

următoarele elemente:

activul net contabil (situaţia netă, patrimoniul net);

fondul de rulment;

nevoia de fond de rulment;

trezoreria;

8.2.1. Analiza activului net contabil

Activul net contabil (ANC) sau situaţia netă sau patrimoniul net, exprimă, măsoară averea netă a acţionarilor (activul negrefat de datorii) şi se calculează ca diferenţă dintre activul total şi datoriile angajate de întreprindere:

ANC = At – Dt.

Activul net contabil reprezintă principala evaluare contabilă a întreprinderii,

putând avea:

valoare pozitivă (ANA>0): - crescătoare de la un exerciţiu financiar la altul;

- consemnează realizarea, parţială sau integrală, a obiectivului major al gestiunii financiare – maximizarea valorii capitalurilor prorpii şi a activului

net finanţat din aceste capitaluri; - consecinţă a reinvestirii unei părţi din profitul net şi a altor elemente de

acumulări: provizioane reglementate, reportări din exerciţiul precedent,

subvenţii, rezerve, etc. ; - însemn al fructificării superioare al activului net; - indică o îmbogăţire a acţionarilor.

valoare negativă (ANC <0): - datoriile contractate de întreprindere depăşesc activele nete;

- consemnează o stare prefalimentară a întreprinderii; - consecinţă a încheierii cu pierderi a exerciţiilor anterioare care au

consumat integral capitalurile proprii;

221

- însemn al utilizării ineficiente a activului net şi a unei politici financiare eronate;

- indică o sărăcire (diminuare a capitalurilor proprii) a acţionarilor.

Situaţia netă şi evoluţia sa este punctul de pornire pentru a analiza echilibrul financiar.

8.2.2. Analiza fondului de rulment

Fondul de rulment reprezintă valoarea absolută a surselor permanente utilizate pentru finanţarea activelor circulante sau partea surselor stabile alocate

finanţării activelor ciclice. Din punct de vedere al gestiunii financiare reprezintă:

marja de securitate sau de siguranţă privind finanţarea activelor circulante;

cota de autonomie financiară.

Modul de calcul, recurge la două procedee:

Pe baza părţii de sus a bilanţului ca diferenţă între capitalul permanent şi

imobilizările fixe nete (Ai):

FR = CPM – Ai

În acest caz fondul de rulment:

- marchează plusul sau disponibilul de capitaluri permanente peste valoarea netă a imobilizărilor care poate fi alocat finanţării activelor circulante;

- indică modificările de finanţare a investiţiilor corporale, necorporale şi financiare cumulate de către întreprinderi.

Pe baza părţii de jos a bilanţului ca diferenţă între activele circulante (Stocuri + Creanţe + Disponibilităţi) şi datoriile totale pe termen scurt (Dts):

FR = Ac - Dts

FR = (Stocuri + Disponibilităţi Creanţe) – (Obligaţii + Datorii financiare pe termen scurt) De data aceasta fondul de rulment:

- marcheză activele circulante finanţate din surse stabile, sau excedentul de active circulante faţă de datoriile pe termen scurt;

- este un criteriu important de apreciere a echilibrului financiar. Formele sub care se regăseşte fondul de rulment sunt în funcţie de

apartenenţa capitalului:

Fondul de rulment propriu, apreciază cuantumul participării capitalului

propriu la finanţarea activelor circulante

FRP = Cpr - Ai

FRP = FR – Dtml.

Fond de rulment străin, pune în evidenţă participarea împrumuturilor pe

termen mediu şi lung la finanţarea activelor circulante:

FRS = FR –FRP = Dtml.

Interpretarea FR se bazează pe următoarele considerente:

222

activele circulante reprezintă lichidităţi potenţiale cu durată de realizare mai mică de un an;

datoriile pe permen scurt reprezintă exigibilităţi potenţiale pe o perioadă mai mică de un an;

duratele medii de lichiditate şi exigibilitate, de cele mai multe ori sunt diferite.

Fondul de rulment poate avea valorile: a) FR = 0; Ac = Dts

Este situaţia care marcheză respectarea regulilor de principiu ale finanţării;

respectiv activele pe termen scurt sunt finanţate integral pe seama datoriilor pe termen scurt şi implicit, activele stabile sunt finanţate din capitaluri

permanente;

Întreprinderea nu dispune de fond de rulment;

Solvabilitatea unităţii este garantată;

Riscul perturbării solvabilităţii derivă din asimetria faţă de risc al lichidităţii

activului comparativ cu exigibilitatea pasivului, rezultat din: - obligaţiile de plată sunt clar dimensionate şi cu termene precizate, iar

respectarea lor este imperativă; - transformarea activelor circulante în lichidităţi este supusă unor riscuri

mult mai mari, derivate din:

- gestiunea stocurilor; o derularea procesului de aprovizionare;

o desfăşurarea ciclului de fabricaţie; o organizarea desfacerii; o încasarea integrală şi la termen a creanţelor;

o posibilitatea de valorificare a plasamentelor pe termen scurt. Aceşti factori pot perturba ciclul de transformare a activelor circulante în

lichidităţi cu o probabilitate ridicată.

În concluzie, această situaţie deşi reflectă un echilibru financiar, este foarte precară

din cauza asimetriei faţă de risc a duratei de încasare, respectiv a celei de plată (riscul încasării este mult mai mare decât riscul de plată).

b) FR >0; At > Dts

Se înregistrează un excedent de lichidităţi potenţiale (active circulante) asupra exigibilităţilor potenţiale pe termen scurt (datorii pe termen scurt)

Întreprinderea dispune de o marjă de securitate care o poate proteja, parţial sau integral, de efectele perturbării ciclului de încasare sau plăţi.

c) FR < 0; At <Dts

Fondul de rulment negativ, înseamnă că o parte a datoriilor pe termen scurt au fost utilizate pentru procurarea de imobilizări fixe;

Lichidităţile potenţiale nu acoperă exigibilităţile potenţiale;

Sunt previzibile dificultăţi în ceea ce priveşte echilibrul financiar, respectiv

solvabilitatea;

Se impun intervenţii corectoare (accelerarea încasărilor, încetinirea plăţilor,

apelarea la împrumuturi pe termen scurt, etc.). Factorii care influenţează nivelul evoluţiei FR sunt prezentaţi în tabelul 8.3.

223

Tabelul 8.3.

Factorii care diminuează FR Factorii de creştere a FR

1. Creşterea activului imobilizat prin:

investiţii:

- Necorporale; - Corporale; - Financiare;

reevaluare.

1.Diminuarea activului imobilizat, prin:

amortizare;

vânzări de active fixe;

2.Diminuarea capitalului permanent:

reducerea capitalului propriu

- retragerea acţionarilor; - distribuirea rezervelor; - repartizarea dividendelor;

- pierderi din anii precedenţi; - reducerea sau anularea

provizioanelor reglementate;

restituirea împrumuturilor pe

termen mediu şi lung.

2. Creşterea capitalului permanent:

sporirea capitalului propriu

- acumularea rezervelor; - primirea de subvenţii; - repartizării din profit;

- provizioane reglementate.

contractarea de împrumuturi pe

termen mediu şi lung.

Influenţa factorilor va determina modificări ale fondului de rulment care se pot sintetiza în următoarele situaţii:

a.fondul de rulment creşte. Această situaţie este considerată a fi pozitivă

deoarece o parte tot mai mare a activelor circulante este finanţată din capitalul permanent. Dacă această creştere s-a datorat însă creşterii gradului de îndatorare

pe termen lung prin apelarea la credit pe termen mediu şi lung atunci vor creşte şi cheltuielile financiare (dobânzile) care vor avea ca efect diminuarea rezultatului exploatări. Situaţia financiară se îmbunătuăţeşte dacă creşterea fondului de

rulment s-a făcut pe seama creşterii capitalurilor proprii. Un fond de rulment care acoperă în totalitate stocurile nu este dovada unei bune gestiuni a resurselor deoarece în locul resurselor permanente, mult mai

costisitoare, ar putea fi folosite resurse temporare. b.fondul de rulment scade. Această situaţie de multe ori este considerată a fi

negativă, deoarece activele circulante sunt acoperite într-o mai mică măsură din resurse permanente. Dacă această diminuare a fondului de rulment se datorează creşterii activelor imobilizate atunci situaţia financiară a întreprinderii pe termen

lung se îmbunătăţeşte datorită rezultatelor exploatării degajate de investiţii. De asemenea scăderea fondului de rulment poate fi compensată şi printr-o gestionare

mai eficientă a activelor circulante. Reducerea fondului de rulment se manifestă negativ atunci când se micşorează pe seama reducerii capitaluilui social.

c. fondul de rulment rămâne neschimbat. Deşi această situaţie nu este întâmplătoare ea poate fi ruzultatul stagnării întreprinderii când nu se realitează

investiţii sau volumul de activitate rămâne acelaşi. Acestă situaţie se întâlneşte pe perioade scurte, operaţiunile financiar-contabile determinând modificarea permanentă a fondului de rulment în sensul creşterii sau diminuării lui.

Concluzii:

1. Fondul de rulment permite urmărirea respectării de către întreprindere a echilibrului financiar prin măsurarea <<marjei de securitate>> de care dispune întreprinderea pentru a face faţă unor factori perturbatori.

2. Mărimea absolută a fondului de rulment nu ne spune dacă acesta este

adaptat sau nu nevoilor întreprinderii. Problema la care trebuie să

224

răspundem este dacă acesta este suficient în raport cu nevoile ciclului de exploatare.

3. Pentru analiza fondului de rulment reţinem două mărimi: mărimea

minimă şi mărimea optimă. Mărimea minimă necesară a fondului de rulment pentru realizarea

echilibrului financiar este dată de nivelul mediu al fluctuaţiilor nevoii de fond de rulment. Mărimea optimă a fondului de rulment este cea care menţine echilibrul

financiar al întreprinderii la cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor. Dacă se compară fondul de rulment cu cifra de afaceri atunci mărimea

optimă ar trebui să reprezinte 1/3 din cifra de afaceri. 4. Pentru realizarea echilibrului financiar al întreprinderii pe termen lung pe

lângă determinarea fondului de rulment în mărime absolută trebuie luate

în considerare şi durata medie de realizare a activelor (gradul de lichiditate a activelor), respectiv durata medie de achitare a obligaţiilor ( gradul de

exigibilitate a pasivelor). 5. Pentru a ne da seama de poziţia întreprinderii în cadrul ramurii de

activitate va trebui ca mărimea fondului de rulment să fie comparată cu

mărimi înregistrate de întreprinderi similare din cadrul sectorului sau ramurii de acitivitate.

8.2.3. Analiza necesarului de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment reprezintă cuantumul activelor ciclice ce trebuie finanţate din fondul de rulment, respectiv activele circulante (cu termen de lichiditate sub un an) care urmează să fie finanţate din surse stabile (cu exigibilitate

mai mare de un an). Dacă activitatea unei întreprinderi poate fi restrânsă la trei faze principale

(aprovizionare, producţie şi desfacere) atunci funcţionarea ei presupune parcurgerea următoarelor cicluri:

achiziţionarea de materii prime şi materiale;

stocarea materiilor prime şi materialelor;

producţia;

stocarea produselor finite;

vânzarea produselor.

Pentru desfăşurarea fiecărui ciclu sunt necesare surse financiare care trebuie asigurate de întreprindere. Cum însă între plăţi şi încasări există un decalaj

temporar şi anume, între fluxurile de exploatare (concretizate în reînnoirea stocurilor şi creanţelor) şi fluxul datoriilor faţă de furnizori,sursele financiare sunt în cea mai mare parte acoperite din surse temporare(furnizori, creditori).

De data aceasta necesarul de fond de rulment este definit mult mai precis, ca fiind diferenţa dintre necesităţile de finanţare a ciclului de exploatare şi datoriile de

exploatare. Relaţia de calcul a necesarului de fondului de rulment este: NFR = Active circulante – Resurse ciclice, sau

NFR = [ Active circulante – Disponibilităţi şi plasamente] – [Obligaţii pe termen scurt – (credite curente + soldul creditor la bănci)]. Dacă am prezenta bilanţier modul de determinare a necesarului de fond de

rulment atunci datele necesare sunt cele prezentate în tabelul 8.4.:

225

Tabelul 8.4.

ACTIV PASIV

- Stocuri de materii prime şi materiale; - Producţie în curs de execuţie şi

produse; - Mărfuri;

- Avansuri acordate furnizorilor; - Clienţi şi conturi asimilate; - Alte creanţe;

- Cheltuieli efectuate în avans.

- Furnizori şi conturi asimilate; - Clienţi-creditori; - Datorii fiscale şi sociale;

- Datorii asupra imobilizărilor; - Venituri înregistrate în avans.

Total I Total II

NFR = I –II.

Analiza necesarului de fond de rulment poate evidenţia următoarele situaţii: a) NFR > 0 ; Ac > Pc.

Necesarul de fond de rulment pozitiv semnifică că există un surplus de

active circulante (nevoi temporare) posibil de mobilizat.

Este o situaţie normală dacă este determinată de:

- politica de investiţii care atrage creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatre;

- creşterea vânzărilor; - mărimea duratei ciclului de fabricaţie datorită creşterii coplexităţii

produselor.

Este o situaţie nefavorabilă dacă este determinată de:

- existenţa unui decalaj nefavorabil dintre lichiditatea activelor circulante şi exigibilitatea datoriilor din exploatare (s-a încetinit încasarea şi s-a urgentat plata obligaţiilor);

- existenţa unor stocuri fără mişcare sau mişcare lentă; b) NFR < 0 ; Ac < Pc.

Necesarul de fond de rulment este negativ ceea ce marcheză un surplus de

surse temporare (ciclice) în raport cu activele ciclice (nevoi temporare).

- accelerarea vitezei de rotaţie a stocutilor şi creanţelor; - angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai relaxate. Evoluţia necesarului de fond de rulment este influenţată de acţiunea

următorilor factori: 1. Cifra de afaceri Între cifra de afaceri şi necesarul de fond de rulment este o relaţie directă:

NFR = T

Caxdz,

Sau

NFR = r

a

n

C.

Necesarul de fond de rulment depinde de cifra de afaceri (Ca) şi de viteza de rotaţie a necesarului de fond de rulment, exprimată prin durata în zile a unei rotaţii

(dz) sau numărul de rotaţii (nr). Modificarea cifrei de afaceri determină modificarea necesarului de fond de

rulment în acelaşi sens. Limita inferioară a eficienţei creşterii necesarului de fond

226

de rulment trebuie să fie inferior, cel mult egal cu ritmul modificării cifrei de afaceri

(INFR ICa).

Modificarea vitezei de rotaţie a necesarului de fond de rulment determină modificarea în sens invers a necesarului de fond de rulment. Accelerarea vitezei de rotaţie a necesarului de fond de rulment conduce la diminuarea absolută şi/sau

relativă a necesarului de fond de rulment.

2. Durata ciclului de exploatare Modificarea duratei ciclului de exploatare influenţează în acelaşi sens

necesarul de fond de rulment şi poate avea loc prin:

schimbarea tehnologiilor de fabricaţie;

modificarea structurii de producţie în favoarea unor produse cu durată a

ciclului de fabricaţie mai mare sau mai mică decât durata medie;

măsuri de natură organizatorică care conduc la diminuarea timpilor de

prelucrare pe operaţii, reducerea timpilor auxiliari şi de servire şi eliminarea sau micşorarea pierderilor de timp în fluxul tehnologic.

3. Costurile de producţie Modificarea necesarului de fond de rulment este determinat de:

reducerea costurilor de producţie prin diminuarea consumurilor specicifice de resurse materiale şi umane când are loc scăderea necesarului de fond de

rulment.

depăşirea costurilor de producţie prin neîncadrarea în consumurile specifice

de resurse sau creşterea preţurilor şi tarifelor de evaluarea a acestor consumuri atrage când are loc mărirea necesarului de fond de rulment.

4. Gestiunea stocurilor Reducerea necesarului de fond de rulment se realizează prin:

reducerea duratei medii a aprovizionării cu materiale şi a vânzării produselor finite;

dimensionarea optimă a stocurilor de materiale şi produse finite;

micşorarea duratei medii de stocare;

reducerea cheltuielilor de aprovizionare şi desfacere;

5. Modificarea preţurilor la materii prime, materiale, combustibil şi a tarifelor

pentru energie, transport, etc. Creşterea preţurilor şi a tarifelor determină mărirea necesarului de resuse de

finanţare a activelor circulante.

6. Nivelul datoriilor ciclice Sunt finanţate de:

volumul aprovizionărilor – datorii faţă de furnizori;

volumul serviciilor şi lucrărilor contractate – datorii faţă de prestatori;

baza de calcul a obligaţiilor faţă de buget (fondul de salarii, valoarea

clădirilor şi terenurilor, profitul brut, etc.);

venituri încasate în avans, etc.

Sensul şi intensitatea acţiunii acestor factori provoacă modificarea necesarului de fond de rulment în perioada curentă faţă de peroada de bază, făcând

ca NFR 1 > ) < NFR0, respectiv INFR > ) < 1.

227

Concluzii: 1. Necesarul de fond de rulment permite urmărirea echilibrului curent prin

compararea necesităţilor de finanţare a ciclului de exploatare cu datoriile aferente

exploatării; 2. Mărimea optimă a necesarului de fond de rulment stabilită în practică, pe

baza raportului dintre necesarul de fond de rulment şi cifra de afaceri nu trebuie să

depăşească o rată de 10- 15%; 3. Ca şi influenţă asupra modificării nevoii de fond de rulment ponderea cea

mai mare o are modificarea nevoii de fond de rulment din exploatare; 4. Deşi pot fi identificaţi mai mulţi factori de influenţă asupra necesarului de

fond de rulment, influenţa cea mai mare o are modul de gestionare a stocurilor. Nu

trebuie însă neglijată nici viteza de rotaţie a furnizorilor, respectiv clienţilor.

8.2.4 Analza trezoreriei Analiza trezorerie nu este altceva decât analiza echilibrului financiar pe

termen scurt când se compară o mărime relativ constantă (fondul de rulment) cu o mărime fluctuantă (necesarul de fond de rulment).

Trezorerie, la nivelul unei întreprinderi, este imaginea disponibilităţilor monetare şi a plasamentelor, pe termen scurt, apărute din evoluţia curentă a încasărilor şi plăţilor, respectiv din plasarea excedentului monetar.

Încasările şi plăţile efectuate reflectă operaţiunile pe care le realizează întreprinderea fiind, de altfel, fie operaţiuni de de intrare de trezorerie, fie opraţiuni

de ieşire de trezorerie. Trezoreria (T) se poate determina în două modalităţi:

a) ca difernţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment:

T = FR – NFR Acest mod de calcul arată că mărimea trezoreriei depinde atât de modificările

aduse fondului de rulment (influenţele modificării capitalurilor permanente şi a

activelor imobilizate) cât şi de modificările aduse necesarului de fond de rulment (influenţale modificării acivelor de exploatare, respectiv a pasivelor de exploatare).

b) ca diferenţă între trezoreria de activ şi trezoreria de pasiv: T = TA – TP.

Trezoreria de activ cuprinde disponibilităţile băneşti din conturi şi casă,

precum şi plasamentele pe termen scurt, iar trezoreria de pasiv cuprinde credite curente şi soldul creditor al băncii.

Analiza trezoreriei presupune determinarea mărimii şi sensului acesteia, a existenţei şi mişcării titlurilor de plasament, disponibilităţile în conturi la bănci şi în casă, a creditelor bancare pe termen scurt şi a altor valori de trezorerie. De

asemenea presupune identificarea factorilor de influenţă şi cauzele care modifică aceşti factori.

Trezoreria poate înregistra două situaţii tipice, o trezorerie pozitivă, respectiv o trezorerie negativă.

Trezoreria pozitivă este generată de faptul că fondul de rulment este superior

necesarului de fond de rulment asigurând posibilitatea efectuării de plasamente şi a deţinerii de disponibilităţi băneşti. În acest caz spunem că întreprinderea se găseşte

într-o situaţie favorabilă, deşi nu întotdeauna o trezorerie pozitivă este semnul unei situaţii favorabile. Aceasta deoarece scopul întreprinderii nu este deţinerea unei trezorerii, ci antrenarea resurselor în activităţi eficiente.

Dacă pe termen scurt trezoreria pozitivă înseamnă realiazrea echilibrului financiar, pe termen lung abundenţa resurselor stabile ar putea semnifica

insuficienţa utilizării lor cu efecte negative în remunerarea capitaluilui şi respectiv

228

rambursarea împrumuturilor. În acest caz trebuie evitată achiziţionarea de împrumuturi pe termen lung, cu dobânzi ridicate, pentru acoperirea nevoilor curente.

Trezoreria negativă evidenţiază un dezechilibru financiar când nevoia de fond de rulment nu poate fi finanţată în întregime din resuse permanente, apelându-se

la credite. Exemplu:

Considerând datele din bilanţul (tabelul 8.2.) se cere să se calculuze: a) – Situaţia netă (analza activului net contabil) ANC

b) – Fondul de rulment c) – Nevoia de fond de rulment d) – Trezoreria netă

Rezolvare:

a) ANC0 = At – Dt (în perioada precedentă) = 2.346 + 1.546) – ( 1.138 + 292

+294) = 2.168 mii ei ANC1 = At – Dt (în perioada curentă) = 1.994 + 3.120) – (2.004 +96 + 424) =

2.590 mii lei Concluzii:

- Faţă de perioada precedentă activul net contabil a crescut cu 422 mii lei. - Atât în perioada precedentă cât şi în perioada curentă situaţia netă este

pozitivă ceea ce înseamnă o gestiune economică sănătoasă, adică o

maximizare a valorii capitalurilor proprii şi a activului net finanţat din aceste capitaluri.

- Valoarea pozitivă şi crescătoare de la un exerciţiu la altul ne indică o îmbogăţire a acţionarilor.

b) FR0 = Cperm. – Aimobil. (în perioada precedentă) = 1.966 + 64 + 138 + 294 –

2.346 = 116 mii lei. FR1 = Cperm – Aimobil. (în perioada curentă) = 1.966 +94 + 530 + 424 – 1.994 =

1.020 mii lei Concluzii:

- în fiecare dintre cele două perioade (FR>0) ceea ce indică un excedent de lichidităţi potenţiale (active circulante) asupra exigibilităţilor potenţiale pe termen scurt ( datorii pe termen scurt).

- întreprinderea dispune de o marjă de securitate care o poate proteja parţial sau integral, de efectele perturbării ciclului de încasări sau plăţi.

c) NFR0 = Active circulante – Resurse ciclice (fără disponibilităţi) (în perioada precedentă) = 604 + 472 – 1.138 –292 = -354 mii lei

NFR1 = Active circulante – Resurse ciclice (perioada curentă)

= 1.666 + 986 – 2.004 – 96 = 552 mii lei Concluzii: comparativ cu prevederile, în perioada curentă, întreprinderea a realizat

un excedent de fond de rulment, ceea ce i-a permis finanţarea activităţii de exploatare.

Dacă se au în vedere realizările celor două perioade, situaţia este diferită. Astfel în anul precedent societatea are un fond de rulment mult inferior celui realizat în perioada curentă în condiţiile în care nevoia de fond de rulment este

negativ.

229

Privită la un moment dat, o asemenea stare financiară nu este alarmantă, dar în perspectivă trebuie avut în vedere, faptul că datoriile trebuie achitate în perioada

următoare, ceea ce implică disponibilităţi băneşti suplimentare. La finele perioadei curente, situaţia este mai bună.

d) T0 = FR – NFR (în perioada precedentă) = 116 – (-354) = 470 mii lei

T1 = FR – NFR = 1.020 – 552 = 468 mii lei

Concluzii: - întreprinderea se găseşte într-o situaţie favorabilă, fondul de rulment fiind

superior necesarului de fond de rulment.

- această stare asigură posibilitatea efectuării de plasamente şi a deţinerii de disponibilităţi băneşti.

8.3. Alţi indicatori ai echilibrului financiar al firmei 1. Gradul de finanţare a nevoii de fond de rulment pe seama fondului de

rulment (GF)

GF = NFR

FR 100.

Indicatorul arată cât din necesarul fondului de rulment este acoperit de

fondul de rulment. 2. Gradul de finanţare a stocurilor (S) pe seama fondului de rulment (GS)

GS =ST

FR 100

Acest indicator arată proporţia în care fondul de rulment finanţează stocurile,

considerându-se normal ca circa 2/3 din stocuri să fie acoperite prin fondul de rulment. 3.Rata autonomiei financiare se calculează ca raport între capitalul propriu şi capitalul propriu plus împrumutat

Rata autonomiei financiare = mprumutatpropriuCapital

propriuCapital

].

4. Rata de autofinanţare a activelor se calculeayă cu raportul :

Rata de autofinanţare a activelor = circulantefixeActiva

propriuCapital

.

5. Rata datoriilor

Rata datoriilor = 1+ Rata de autofinanţare a activelor.

La societatea comercială analizată rezultatele sunt următoarele:

230

Tabelul 8.9.

Nr.

crt.

Indicatori Perioada

Precedentă Curentă

1. GF 32.0

354

116

85,1

552

020.1

2. GS 19,0

604

116 61,0

666.1

020.1

3. Rata autonomiei financiare 88,0

462.2

168.2 86,0

014.3

590.2

4. Rata de finanţare a activelor 56,0

892.3

168.2 51,0

114.5

590.2

5. Rata datoriilor 0,44 0,49

În intervalul cercetat, echilibrul economico-financiar cunoaşte o evoluţie favorabilă, toţi indicatorii calculaţi încadrându-se în parametrii care pot fi

consideraţi normali, fapt ce atestă funcţionarea corespunzătoare a firmei.

8.4. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii firmei 1. Lichiditatea se referă la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma

în bani. Se exprimă prin rapoarte între elementele de activ, în sensul că se poate

stabili cât din valoarea activului se află sub formă lichidă în conturile de disponibilităţi băneşti şi cât pot să devină lichide imediat (exemplu creanţele, stocurile de produse finite).

Specialiştii susţin că la nivelul unei întreprinderi se consideră ca valori acceptate următoarele valori:

-

- Activ

itatiDisponibil 100 =1,5-2%.

- LP (Lichiditate patrimonială) = lichideDatorii

lichidedevenipotcareMilloaceitatiDisponibil .

2. Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor

băneşti, respectiv de a-şi amâna plăţile la termenenle scadente. În cazul studiilor de analiză economico-financiară, practica recomandă

folosirea următorilor indicatori:

a) Solvabilitate generală = curenteDatori

circulanteActive.

Se apreciază că valoarea minimă admisă poate varia între 1,2-1,8.

b) Solvabilitate imediată = Obligatii

StocuricirculanteActive .

Disponibilităţi %53100

Active circulante

231

Se apreciază ca satisfăcător intervalul 0,65-1.

Se foloseşte şi termenul de „rată rapidă de lichiditate” sau „testul acid” exprimat

prin raportul = curentePasive

StocuricirculanteActive .

c) Solvabilitate globală = aleDatoriitot

fixeActivecirculanteActive .

În cadrul exemplului dat, evoluţia indicatorilor menţionaţi se prezintă astfel:

Tabelul 8.10.

Nr.

crt. Indicatori

Perioada

Precedentă Curentă

1. Solvabilitate generală 08,1430.1

546.1 48,1

100.2

120.3

2. Solvabilitate imediată 82,0138.1

942 72,0

004.2

454.1

3. Solvabilitate globală 13,1724.1

946.1 01,1

524.2

557.2

Mărimea şi evoluţia indicatorilor calculată arată că din punct de vedere al

solvabilităţii întreprinderea se află la limita inferioară a acceptabilităţii fără a fi însă alarmantă.

8.5. Analiza corelaţiei creanţe - obligaţii Aşa după cum s-a mai arătat, creanţele reflectă sumele băneşti ce urmează să

fie încasate de către agentul economic, reprezentând contravaloarea mărfurilor, produselor, semifabricatelor vândute şi/sau a serviciilor prestate.

Analiza creanţelor necesită gruparea lor, cel puţin după trei criterii: a) După natura lor: - creanţe eferente bunurilor vândute;

- creanţe reprezentând avansuri acordate furnizorilor; - creanţe din diferenţe de curs valutar;

- creanţe datorate de clienţi incerţi. b) După principalii benefiaciari: - nivelul creanţelor pe beneficiari şi ponderea lor în totalul creanţelor;

- vechimea creanţelor şi durata medie de încasare; - natura relaţiilor cu beneficiarii (tradiţionale, temporare, accidentale, etc.). c) În funcţie de vechimea lor:

- creanţe sub 30 zile; - creanţe între 30-60 zile;

- creanţe între 60-90 zile; - creanţe peste 90 zile. Datoriile exprimă resurse străine, aparţinând agenţilor economici pe o

perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată şi se găseşte sub formă de: - împrumuturi şi datorii asimilate;

- furnizori şi conturi asimilate;

232

- avansuri primite de la clienţi; - alte datorii. În cadrul analizaei economico-financiare se cercetează în primul rând evoluţia

creanţelor şi obligaţiilor, în raport cu cifra de afaceri, pentru a pune în evidenţă raportul între imobilizarea capitalului firmei şi cel care priveşte folosirea resurselor atrase:

Tabelul 8.11.

Nr.

crt.

Indicatori

Perioada

Precedentă Curentă

Mil.lei % Mil.lei %

1. Cifra de afaceri 5.042 100,0 5.438 106,1

2. Creanţe 472 100,0 986 208,9

3. Obligaţii 1.138 100,0 2.006 176,3

4. Raportul creanţe obligaţii 0,41 x 0,49 X

Rezultă că în perioada analizată creanţele şi obligaţiile cresc într-un ritm mult superior celui aferent cifrei de afaceri, ceea ce influenţează nefavorabil fluxul de disponibilităţi. Acestă influenţă este atenuată parţial de raportul dintre creanţe şi

obligaţii, care deşi în creştere este subunitar, fapt ce compensează parţial majorarea gradului de imobilizare a capitalului firmei.

Asemenea aspecte pot fi puse în evidenţă şi cu ajutorul următorilor indicatori: a) Durata de imobilizare a creanţelor (DI)

DI = RdsauCA

Sd 360,

Unde: Sd - soldul mediu al creanţelor;

Rd – rulajul debitor al cuantumului de creanţe;

b) Durata de folosire a resurselor atrase (Df)

Df = RcsauCA

xSc 360,

Unde:

Sc – soldul mediu al obligaţiilor; Rc – rulajul creditor al conturilor respective;

În cazul dat situaţia se prezintă astfel: Tabelul 8.12.

Nr. crt.

Indicatori Prioada precedentă Perioada curentă

1. Durata de imobilizare a

creanţelor 7,33

042.5

360472

4,66

348.5

360986

2. Durata de imobilizare a resurselor atrase

2,81042.5

360138.1

6,134

348.5

360006.2

Concluzie: Deşi creanţele înregistrează creşteri substanţiale, imobilizarea fondului de

rulment este suplinită de creditori (surse atrase suplimentar). Din punct de vedere al vechimii lor situaţia firmei în perioada curentă se prezintă astfel:

233

Tabelul 8.13.

Nr.

crt. Specificaţie

Creanţe Obligaţii

Mii lei % Mii lei %

1. Până la 90 zile 826 83,4 1.406 70,1

2. Între 90 şi un an 114 11,5 434 21,6

3. Peste un an 50 5,1 166 8,3

TOTAL 990 100,0 2.006 100,0

Concluzie: Rezultă că ponderea principală o reprezintă creanţele şi obligaţiile de până la

90 de zile, ceea ce înseamnă o frecvenţăcorespunzătoare a încasărilor şi plăţilor.

8.6. Analiza activelor circulante Activele circulante sunt elementele patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare, supuse în majoritatea cazurilor unei rotaţii rapide.

În cadrul fiecărui ciclu ele trec din forma de active fixe, în cea de creanţe şi apoi disponibilităţi.

Aşa după cum s-a mai arătat activele circulante au în componenţa lor: - stocuri; - creanţe;

- disponibilităţi şi plasamente; În vederea aprecierii comportamentului fiecărei componente a nevoii de fond

de rulment se face analiza ratelor de rotaţie, deoarece acestea măsoară ritmul de reînnoire a elementelor patrimoniale, respectiv lichiditatea stocurilor şi creanţelor comerciale pe de o parte şi exigibilitatea datoriilor pe de altă parte.

Pentru analiza activelor şi pasivelor mai mici de un an, pot fi utilizate rate de rotaţie exprimate în număr de rotaţii (Kr= coeficient de rotaţie) dar şi în număr de zile (D = durata unui circuit de rotaţie a capitalurilor prin cifra de afaceri). Relaţia

de legătură între cele două forme ale vitezei de rotaţie este dată de raportul:

Vz =Kr

360,

Unde:

Vz – viteze de rotaţie exprimată în număr de zile; Kr – viteza exprimată în număr de rotaţii.

În cele ce urmează vom calcula viteza de rotaţie (numărul de rotaţii) calculată pentru fiecare element corespunzător activelor circulante.

1). Viteza de rotaţie a stocurilor.

Vr = globalmediuStoc

TVAfaraafacerideCifra )(;

În care: Vr – viteza de rotaţie globală;

Stoc mediu global = 2

finalStocinitialStoc .

234

În scopul identificării aspectelor favorabile dar mai ales celor nefavorabile ale gestiunii resurselor, se recomandă determinarea viteyei de rotaţie pe fiecare categorie de stoc, astfel:

marfuridemediuStocul

marfuriloracumpararedeCostmarfuriVr ;

finiteprodusedemediuStocul

pruductiedetlaVanzarifiniteproduseVr

cos ;

primemateriidemediuStocul

TVAfaravazariincuprinseprimeMateriiprimemateriiVr

)( .

2). Viteza de rotaţie a creanţelor pune în evidenţă numărul reînnoirilor

portofoliului mediu de creanţe, prin fluxul anual de vânzări.

asimilateconturilesiclientcreanteloramedieValoarea

taxeleinclusivafacerideCifracreanteVr

)( .

3). Viteza de roteţie a datoriilor către furnizori evidenţiază numărul de rotaţii

ale creditelor furnizori, respectiv reînoire (achitate) a datoriilor către furnizori, generate prin fluxurile de aprovizionare.

asimilateconturisifurnizoriDatorii

TVAinclusivexternecheltuielialtesimarfurideCumpararifurnizorVr

)( .

Relaţiile exprimate prin coeficienţi de rotaţie au o putere informativă redusă,

rămânând totuşi sub aspectul conţinutului nişte mărimi abstracte, care redau în termeni concreţi realitatea economică.

Aceste limite pot fi depăşite dacă în analiza financiară se utilizează ratele de rotaţie exprimate în număr de zile:

Dz = CA

TAc ,

Unde: Dz - durata de rotaţie în zile; T – 360 zile, 180 zile, sau 90 în funcţie de perioada pentru care se face

calculul. Tabelul 8.14.

Nr. crt.

Indicatori Perioada curentă

Prevăzut Realizat

1.

Active circulante din care:

- stocuri materii prime, materile, etc. - producţia în curs de execuţie - produse finite

- clienţi şi alte creanţe

2.900

898 320 870

812

3.200

832 640 736

992

2. Cifra de afaceri 5.220 5.334

3. Număr de rotaţii 1,75 1,67

4. Durata în zile a znei rotaţii 200,0 215,7

235

Kr (număr de rotaţii) = 75.1900.2

220.5

Ac

CA (la prevederi)

Kr = 200.3

334.5

Ac

CA = 1,67 (la realizat)

Dz = 220.5

360900.2

CA

TAc = 200 zile (la prevederi)

Dz = 334.5

360200.3

CA

TAc = 215,9 zile (la realizat).

Din date din tabel rezultă că, faţă de anul precedent, s-a prevăzut o

accelerare a vitezei de rotaţie a activelor circulante. Factorii care influenţează modificarea vitezei de rotaţie sunt:

a) modificarea cifrei de afaceri

5220

3602900

5334

3603200

1

3603600

1

1

CA

A

CA

ACC = -3,4 zile

b) modificarea soldului mediu al activelor circulante

0,205334

3602900

5334

3603200360360

1

0

1

1

CA

A

CA

ACC zile

Concluzie: Încetinirea vitezei de rotaţie cu 15,7 zile (215,7 – 200,0) se

datoreşte în exclusivitate creşterii soldului mediu al activelor circulante într-un ritm mai mare decât al cifrei de afaceri. Urmând acest proces pe elementele activelor circulante, rezultă că este localizat de producţie în curs de execuţie ceea ce implică

orientarea cercetării în această direcţie.

8.7. Analiza cash – flow – ului (CF) Având în vedere natura ciclică a volatilităţii economiilor şi a pieţelor se consideră că fluxul de numerar (cash flow) este una dintre cele mai importante

arme de management, în lupta pentru evitarea riscurilor şi asigurarea performanţei întreprinderilor. Acest punct de vedere poate fi justificat de o întrebare şi anume: „De ce vindem?”, iar răspunsul este la fel de simplu „Pentru a face bani” sau pentru

a genera un surplus de „numerar”. Se poate astfel deduce că fluxul de numerar eate practic indicatorul cel mai

profitabil atunci când este vorba de aprecierea performanţelor unei afaceri, deoarece investitorul face un calcul simplu „câţi bani am băgat în această afacere şi câţi am obţinut în mod efectiv de pe urma ei?”, pe el îl interesează mai puţin un rezultat

potenţial, fără acoperire în lichidităţi. O societate comercială poate să fie rentabilă să realizeze profit, dar să nu fie solvabilă, din cauza lipsei de lichidităţi, ca urmare a decalajului dintre încasările şi

plăţile pe care le face în cadrul ciclului financiar. În consecinţă analiza Cash-flow-ului presupune stabilirea rezultatului

acestuia (plus de disponibilităţi sau deficit) şi evoluţia sa faţă de perioada precedentă. Din punct de vederemetodologic datele se pot prezenta astfel:

236

Tabelul 8.15.

Nr.

crt. Indicatori

Perioada

Precedentă Curentă

1. Profit net 334 422

2. Amortizare aferentă perioadei 1.368 1.680

3. TOTAL 1.702 2.102

4. Modificarea activelor circulante (exclusiv disponibilităţi)

-280 +1.576

5. Modificarea soldurilor conturilor de obligaţii (exclusiv creditele pe termen mediu şi lung)

-240 + 670

6. Investiţii efectuate în cursul perioadei (Inclusiv rambursarea ratelor pe termen mediu şi lung)

840 1.100

7. Fluxul de disponibilităţi (rd 3-4+5-6) +902 + 96

Rezultă că în perioada analizată societatea comercială are un flux de disponibilităţi pozitiv, dar soldul acestora s-a redus substanţial la finele exerciţiului datorită încetinirii vitezei de rotaţie a activelor circulante. În consecinţă în estimarea

fluxului de diponibilităţi trebuie avute în vedere măsuri care să diminueze aceste mobilizări.

8.8. Analiza gradului de îndatorare

Analiza gradului de îndatorare urmăreşte punerea în evidenţă a evoluţiei acestuia într-o anumită perioadă în vederea adoptării politicii financiare care să asigure independenţa necesară. În analiza gradului de îndatorare a firmei practica

economică recomandă următorii indicatori:

1) Rata generală a îndatorării:

Rata generală a îndatorării = Împrumuturi totale (pe termen scurt, mediu şi lung)

Capital propriu

Acest indicator trebuie să fie subunitar. Îndepărtarea sa de 1 semnifică o

reducere a îndatorării firmei. 2) Rata de îndatorare globală măsoară ponderea datoriilor totale în

patrimoniul firmei.

Rata de îndatorare globală = Datorii totale

X 100 Pasiv total

3) Rata datoriilor financiare = propriuCapital

lungsimediutermenpeprumuturiIm.

Se acceptă ca nivel nomal intervalul 0,5 – 1,0.

4) Rata de îndadorare la termen = permanentCapital

lungsimediutermenpeprumuturiIm.

Se consideră normală dacă valoarea acestei rate < 0,5.

237

5) Rata de îndatorare a activităţii de exploatare =

=itatidisponibilfaracirculanteActive

trezoreriedescurttermenpeCredite.

6) Rata capacităţii de rambursare a datoriilor financiare – exprimă perioada în

care urmează a fi rambursate creditele contractate

=areautofinantdeaCapacitate

lungsimediutermenpeprumuturiIm.

Pentru exemplificare considerăm următoarele date (tabelul 8.16)

Tabelul 8.16.

Nr.

crt. Indicatori Perioada 0 Perioada 1

1. Rata generală a îndatorării 27,0186.2

586 20,0

590.2

520

2. Rata datoriilor financiare 14,0168.2

294 16,0

590.2

424

3. Rata de îndatorare a activităţii

de exloatare 27,0

076.1

292 03,0

652.2

96

4. Rata capacităţii de rambursare

a datoriilor financiare 20,0

430.1

294 20,0

100.2

424

Concluzii: Analizând indicatorii calculaţi observăm că firma prezintă o situaţie bună atât

în ceea ce priveşte gradul de îndatorare, cât şi de rambursare a datoriilor financiare.

238

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE

CAPITOLUL 1.

Bazele teoretico-metodologice ale analizei activităţii economico – financiare

ale intreprinderilor …………………………………………………………………………......... 1

1.1. Obiectul analizei activităţii economico-financiare …………………………………… ……... 1

1.2. Necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii şi tipurile de analiză economică …….. ……..… 2

1.3. Conţinutul procesului de analiză economico-financiară …………………………………..…. 4

1.4. Poziţia, rolul şi funcţiile analizei economico-financiareîn mecanismul

conducerii microeconomice …………………………………………………….………….…. 6

1.5. Studiul factorilor care explică rezultatele activităţii economico-financiare ……………….… 6

1.6. Metode şi tehnici ale analizei economico-financiare ………………………………………… 10

1.6.1. Metode ale analizei calitative …………………………………………………………. 11

1.6.1.1. Metode de stabilire a relaţiilor cauzale între fenomene ………………………….. 11

1.6.1.2. Alte metode de analiză calitativă ………………………………………………… 12

1.6.2. Metode ale analizei cantitative ………………………………………………………... 14

1.6.2.1. Metoda substituirilor în lanţ ……………………………………………………... 15

1.6.2.2. Metoda balanţieră ………………………………………………………………... 18

1.6.2.3. Metoda corelaţiei ……………………………………………………………….... 19

1.6.2.4. Metoda calculului matricial ……………………………………………………… 20

1.6.2.5. Cercetările operaţionale …………………………………………………………. 20

1.7. Sistemul de informaţii, premiză a efectuarii analizei activităţii economico –

financiare ……………………………………………………………………………………... 21

1.8. Etapele activităţii practice de analiză economică …………………………………………… 22

1.9. Corelaţia “Analizei activităţii economico-financiare a intreprinderilor cu

alte discipline ale ştiinţei” ……………………………………………………………………. 24

CAPITOLUL 2.

Analiza activităţii de producţie şi comercializare …………….………………………. 25

2.1. Conţinutul principalilor indicatori ai rezultatelor activităţiieconomice ……………………… 25

2.1.1. Indicatorii fizici pentru măsurarea rezultatelor ………………………………………... 26

2.1.2. Indicatorii valorici pentru cuantificarea volumului activităţii ………………………… 27

2.2. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare pe baza

indicatorilor valorici ………………………………………………………………………….. 29

2.2.1. Analiza dinamicii pe baza indicatorilor valorici ………………………………………. 30

2.2.2. Analiza raportului static şi dinamic dintre indicatorii valorici ………………………… 31

2.3. Analiza cifrei de afaceri ………………………………………………………………………. 33

2.3.1. Analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri ………………………………………… 33

2.3.2. Analiza factorială a cifrei de afaceri …………………………………………………… 35

2.3.3. Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cererea ………....... 39

2.3.4. Metode de determinare a cifrei de afaceri minime probabile cu restricţii date ………... 43

2.3.5. Reflectarea cifrei de afaceri în principalii indicatori economico – financiari

ai intreprinderilor ……………………………………………………………………… 47

2.4. Analiza valorii adăugate ……………………………………………………………………… 48

2.4.1. Analiza statică şi dinamică a valorii adăugate …………………………………………. 49

2.4.2. Analiza factorială a valorii adăugate .............................................................................. 50

2.4.3. Reflectarea modificării valorii adăugate în principalii indicatori economico –

financiari ai intreprinderii …………………………………………………………...... 54

2.5. Analiza producţiei fizice ……………………………………………………………………… 55

2.5.1. Analiza realizării programului de producţie pe total şi sortimente ……………………. 55

2.5.2. Analiza structurii producţiei …………………………………………………………… 59

239

2.5.3. Reflectarea modificării producţiei fizice, a îndeplinirii acesteia pe sortiment

şi structură în principalii indicatori …………………………………………………… 60

2.5.4. Analiza ritmicităţii producţiei …………………………………………………………. 62

2.6. Analiza calităţii producţiei şi implicaţiile economico-financiare ale acesteia ……………….. 65

CAPITOLUL 3.

Analiza gestiunii resurselor umane …………………………………………………….. 74

3.1. Analiza asigurării intreprinderii cu forţa necesară din punct de vedere cantitativ şi calitativ .. 76

3.1.1. Analiza asigurării cantitative cu forţă de muncă necesară …………………………….. 76

3.1.2. Analiza asigurării calitative cu forţă de muncă corespunzătoare…………….………… 78

3.1.3. Analiza mobilităţii şi stabilităţii forţei de muncă ……………………………………… 81

3.2. Analiza utilizării timpului de muncă …………………………………………………………. 83

3.3. Analiza productivităţii muncii ………………………………………………………………... 87

3.3.1. Analiza situaţiei generale a productivităţii muncii în întreprindere …………………… 87

3.3.2. Analiza factorilor determinanţi şi a căilor de creştere a productivităţii muncii ………. 89

3.3.2.1. Analiza factorilor şi căilor legate de mijloacele de muncă ………………………. 89

3.3.2.2. Analiza factorilor şi căilor legate de forţa de muncă …………………………….. 91

3.3.2.3. Analiza factorilor psiho sociali ai productivităţii muncii ………………………… 95

3.3.3. Analiza dinamicii productivităţii muncii pe baza indicatorilor valorici ………………. 97

3.3.4. Analiza efectelor economico-financiare ale modificării productivităţii muncii ………. 98

CAPITOLUL 4.

Analiza gestiunii activelor fixe …………………………………………………..……... 100

4.1. Analiza dinamicii structurii şi stării funcţionale a fondurilor fixe …………………………… 100

4.2. Analiza utilizării extensive a potenţialului tehnic (a activelor fixe) şi a reflectării

în performanţele economico - financiare ale intreprinderii …………………………………… 104

4.3. Analiza utilizării intensive a potenţialului tehnic (a activelor fixe) şi a reflectării

în performanţele economico-financiare ale intreprinderii …………………………………….. 107

4.3.1. Gradul de utilizare a capacităţilor de producţie ……………………………………….. 107

4.3.2. Indici de utilizare intensivă ……………………………………………………………. 108

4.3.3. Randamentul mediu al utilajelor ………………………………………………………. 109

4.4. Analiza eficienţei utilizării fondurilor (activelor) fixe ……………………………………….. 112

4.4.1. Sistemul de indicatori sintetici ai eficienţei utilizării fondurilor fixe …………………. 112

4.4.2. Analiza factorială a eficienţei utilizării fondurilor fixe ……………………………….. 113

CAPITOLUL 5.

Analiza gestiunii resurselor materiale…………………………………………………. 117

5.1. Asigurarea intreprinderii cu materii prime şi materiale …………………………………….. 117

5.2. Analiza stocurilor de materiale ……………………………………………………………… 118

5.3. Analiza consumurilor specifice ……………………………………………………………… 121

5.4. Analiza reflectării utilizării resurselor materiale în principalii indicatori

economico-financiari …………………………………………………………………………. 122

CAPITOLUL 6.

Analiza gestiunii costurilor de producţie ……………………………………………… 127

6.1. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor din întreprindere ………………………………….. 128

6.2. Analiza cheltuielilor de exploatare …………………………………………………………... 131

6.3. Analiza cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri …………………………………………….. 133

6.4. Analiza cheltuielilor variabile ……………………………………………………………….. 137

6.4.1. Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor variabile …………………………………. 138

240

6.4.2. Analiza factorială a cheltuielilor variabile ……………………………………………. 138

6.4.3. Estimarea evoluţiei probabile a cheltuielilor variabile ………………………………... 142

6.4.4. Analiza reflectării nivelului cheltuielilor variabile la 1000 lei asupra

principalilor indicatori economico-financiari …………………………………………. 143

6.5. Analiza cheltuielilor fixe ……………………………………………………………………... 144

6.5.1. Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor fixe ………………………………………. 144

6.5.2. Analiza factorială a cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri …………………….. 145

6.5.3. Estimarea nivelului probabil al cheltuielilor fixe ……………………………………… 146

6.6. Estimarea sintetică a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri ……………………………….. 148

6.7. Analiza riscului de exploatare sau operaţional ………………………………………………. 150

6.8. Metode de analiză a principalelor categorii de cheltuieli ……………………………………. 154

6.8.1. Analiza cheltuielilor materiale ………………………………………………………… 154

6.8.1.1. Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor materiale ……………………………. 155

6.8.1.2. Analiza factorială a cheltuielilor materiale ………………………………………. 155

6.8.1.3. Analiza cheltuielilor cu materialele ……………………………………………… 157

6.8.1.4. Analiza cheltuielilor cu amortizarea …………………………………………….. 163

6.9. Analiza cheltuielilor cu personalul …………………………………………………………… 164

6.9.1. Analiza structurală a fondului de salarii ……………………………………………….. 164

6.9.2. Analiza eficienţei cheltuielilor cu salariile …………………………………………….. 165

6.9.3. Analiza corelaţiei dintre creşterea productivităţii muncii şi a salariului mediu ……….. 166

6.9.4. Analiza modificării fondului de salarii ………………………………………………… 168

6.10. Analiza cheltuielilor cu dobânzile …………………………………………………………... 171

6.11. Analiza cheltuielilor cu remedierile în perioada de garanţie ………………………………... 173

6.12. Analiza remedierilor administrativ gospodăreşti ……………………………………………. 173

6.13. Analiza cheltuielilor neproductive …………………………………………………………... 174

6.14. Analiza cheltuielilor cu reparaţiile curente şi reviziile periodice …………………………… 174

6.15. Analiza pierderilor din rebuturi ……………………………………………………………... 176

6.16. Analiza costului pe unitatea de produs ……………………………………………………… 177

6.16.1. Analiza cheltuielilor directe şi indirecte pe unitatea de produs ………………………. 177

6.16.2. Analiza costului produselor comparabile …………………………………………….. 179

6.16.3.Analiza costului marginal ……………………………………………………………... 183

CAPITOLUL 7.

Analiza rentabilităţii …………………………………………………………………….. 186

7.1. Situaţia generală a rezultatului exploatării pe baza contului de profit şi pierdere …………… 187

7.2. Analiza factorială a rezultatului exploatării …………………………………………………. 188

7.3. Analiza factorială a profitului brut al intreprinderii …………………………………………. 192

7.4. Analiza pragului de rentabilitate şi evaluarea riscului de exploatare structural ……………... 193

7.5. Analiza rentabilităţii pe baza ratelor de rentabilitate ………………………………………… 200

CAPITOLUL 8.

Analiza situaţiei financiar patrimoniale ……………………………………………….. 206

8.1. Bilanţul contabil sursă de informaţie a analizei financiare …………………………………… 206

8.1.1. Bilanţ patrimonial ……………………………………………………………………… 207

8.1.1.1. Caracterizarea generală a structurii patrimoniale a intreprinderii ………………... 207

8.1.2. Bilanţul financiar ………………………………………………………………………. 215

8.1.3. Bilanţul funcţional ……………………………………………………………………... 217

8.2. Analiza echilibrului financiar ………………………………………………………………… 219

8.2.1. Analiza activului net contabil ………………………………………………………….. 220

8.2.2. Analiza fondului de rulment …………………………………………………………… 221

8.2.3. Analiza necesarului de fond de rulment ……………………………………………….. 224

8.2.4. Analiza trezoreriei ……………………………………………………………………… 227

241

8.3. Alţi indicatori ai echilibrului financiar al firmei ……………………………………………… 229

8.4. Analiza solvabilităţii şi lichidităţii firmei …………………………………………………….. 230

8.5. Analiza corelaţiei creanţe – obligaţii …………………………………………………………. 231

8.6. Analiza activelor circulante …………………………………………………………………... 233

8.7. Analiza cash – flowului (CF) …………………………………………………………………. 235

8.8. Analiza gradului de îndatorare ………………………………………………………………... 236

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………... 241

242

Bibliografie

N. Bătrâncea - Analiza economico financiară a societăţilor comericale - Editura. ETA

Cluj- Napoca, 1996

N. Cristea - Finanţele intreprinderii - Tipografia Universităţii Timişoara, 1992

E. Dinu - Strategia firmei - Analiza contabilităţii Finanţe Gestiune Marketing -

Editura Economică Bucureşti, 1999

N. Dobrotă - Dicţionar de economie - Ed. Economică Bucureşti, 1999

Al. Gheorghiu - Analiza activităţii economice a intreprinderilor - Editura Didactică şi

Pedagogică Bucureşti, 1982

G, Ghic, - Analiza economico-finaciara - teste grila, Editura Universitara

C Grigorescu Bucuresti, 2008

C. Mitruţ, - Statistica pentru managementul afacerilor - Editura Eonomică

V. Voineagu Bucureşti 2001

A. Isfănescu, - Evaluarea intreprinderii - Editura Tribuna Economică Bucureşti 2001

V. Robu,

I. Anghel

A. Isfănescu, - Analiza economico financiară - Ed. Economică Bucureşti 1999

C. Stănescu,

A. Băicuşi

I. Mihai (coord.) - Analiza economico financiară – Editura Mirton Timişoara, 1999

M. Niculescu - Diagnostic economic- Editura Economică Bucureşti, 2003

M. Niculescu - Diagnostic global strategic - Editura Economică Bucureşti, 1997

N. Oprea, - Analiza diagnostic al unităţilor economice - Editura Ştiinţifică şi

I. Pleşoianu Enciclopedică Bucureşti, 1975

S Petrescu - Analiză şi diagnostic financiar-contabil, Editura CECCAR Bucureşti,

2008

D. Rusu, - Analiza activităţii economice a intreprinderilor - Editura Didactică

A. Cuciurean, şi Pedagogică Bucureşti 1979

S. Petrescu,

Gh. Dan

Gh. Suciu - Analiză economico-financiară, Editura Infomarket Braşov, 2009

P. Ştefea - Analiza rezultatelor intreprinderii - Editura Mirton Timişoara, 2002

Gh. Valceanu,

V. Robu

-N, Georgescu - Analiza economico-finaciara - Editura Economica, Bucuresti, 2005

G. Vintilă - Gestiunea financiară a intreprinderii - Edura Didactică şi Pedagogică

Bucureşti, 2000