Analele Universităţii Spiru Haret

Seria Geografie

Nr. 10, 2007

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE BUCUREŞTI

COLECTIVUL REDACŢIONAL Redactor şef: Prof. univ. dr. doc. Grigore Posea Redactor şef adjunct: Prof. univ. dr. Ion Zăvoianu Secretar ştiinţific de redacţie: Prof. univ. dr. Adrian Cioacă Secretar: Cartograf Raluca Nicolae Colegiu de redacţie: Prof. univ. dr. Ion Iordan, Prof. univ. dr. Vasile Glăvan,

Conf. univ. dr. Liliana Guran, Conf. univ. dr. Ioan Povară, Conf. univ. dr. Mihail Parichi, Cercetător principal I, dr. Lucian Badea

COLECTIVUL DE REFERENŢI ŞTIINŢIFICI Prof. univ. dr. Alain Marre, Universitatea Champagne – Ardenne, Reims, Franţa. Prof. univ. dr. Vladimir Kolossov, Universitatea Lomonosov, Moscova, Federaţia Rusă. Prof. univ. dr. Mosche Schwartz, Universitatea Ben Gurion, Beer Sheva, Israel. Prof. univ. dr. Doriano Castaldini, Universita degli Studi di Modena e Reggio Emilia, Italia. Prof. univ. dr. Michael Sofer, Universitatea Bar-Ilan, Tel Aviv, Israel. Prof. univ. dr. Piere Carrega, Universitatea din Nice, Franţa. Prof. univ. dr. Jean-Luis Ballais, Universitatea din Aix-en-Provence, Franţa. Prof. univ. dr. Claude Martin, Universitatea din Nice, Franţa. Prof. univ. dr. Ibrahim Murat Atalay, Universitatea Dokuz Eylül, Izmir, Turcia. Prof. univ. dr. Giuliano Rodolfi, Universitatea din Florenţa, Italia. Prof. univ. dr. Octavia Bogdan, Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Sibiu. Prof. univ. dr. Mihaela Dinu, Universitatea Româno-Americană, Bucureşti. Prof. univ. dr. Mihai Ielenicz, Universitatea din Bucureşti. Prof. univ. dr. Emil Vespremeanu, Universitatea din Bucureşti. Prof. univ. dr. Ioan Ianoş, Universitatea din Bucureşti. Prof. univ. dr. George Erdeli, Universitatea din Bucureşti. Prof. univ. dr. Floarea Grecu, Universitatea din Bucureşti. Prof. univ. dr. Iuliana Armaş, Universitatea din Bucureşti. Prof. univ. dr. Ion Mac, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Prof. univ. dr. Ion Ioniţă, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi. Prof. univ. dr. Costică Brânduş, Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava. Prof. univ. dr. Nicolae Josan, Universitatea Oradea. Prof. univ. dr. Gheorghe Măhăra, Universitatea Oradea. Prof. univ. dr. Mircea Buza, Institutul de Geografie al Academiei Române. Prof. univ. dr. Petre Urdea, Universitatea de Vest, Timişoara. Prof. univ. dr. Petre Gâştescu, Universitatea „Valahia”, Târgovişte.

© Editura Fundaţiei România de Mâine

ISSN: 1453-8792

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă

şi se pedepseşte conform legii. Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului

revine exclusiv autorului/autorilor.

Redactor: Cosmin COMARNESCU Tehnoredactor: Camelia Brînduşa BĂRBAT

Coperta: Cornelia PRODAN; Magdalena ILIE Coli de tipar: 11,25 Format: 16/70X100

Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara nr. 58, Bucureşti, sector 6

Tel / Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

3

CUPRINS / CONTENTS

STUDII

RODICA POVARĂ, El Niño şi oscilaţia sudică (enso) în Sistemul Climatic Global / El Niño and Southern Oscilation (ENSO) into Global Climatic System..............

7

ION ZĂVOIANU, Caracteristici morfometrice ale reţelei hidrografice din bazinul Slănicul Buzăului / Morphometric characteristics of the drainage network from Slănicul Buzăului River Basin …………………………………………...

13 OCTAVIA BOGDAN, ION MARINICĂ, NICOLAE RUSAN, Unele consideraţii

preliminare privind iarna caldă 2006-2007 din România / Some considerations on a warm winter in Romania – 2006-2007 ……………………….………….

19 MARIA MOISE, Tensiunea vaporilor de apă în depresiunile subcarpatice din

nordul Olteniei / Vapour tension in the Subcarpathian Depressions from Northern Oltenia ………………………………………………………………

27 CĂTĂLINA GHEORGHE, Impactul climatului alpin, de pe versantul nordic al

masivului Făgăraş, asupra organismului uman / The the alpine climate impact on human organism on the northen slope of Făgăraş Mountains …………….

31 MARIUS MĂTREAŢĂ, Simona MĂTREAŢĂ, Modelarea procesului ploaie –

scurgere cu Sisteme Fuzzy / The rainfall-runoff process modelling with Fuzzy Logic System …………………………………………………………………..

37 FLORIN VARTOLOMEI, La réseau de mesurage des paramètres hydrométéorolo-

giques dans le bassin hydrographique du Prut / Activitatea de măsurare a parametrilor hidro-meteorologici în bazinul hidrografic Prut ……………….

43 SIMONA MĂTREAŢĂ, GIANINA CHIRILĂ, Determinarea vulnerabilităţii

resurselor de apă în bazine mici la posibile schimbări climatice / The assessment of the vulnerability of the water resources in a small river basin a possible climate change …………………...…………………………………………

49 RĂZVAN SĂCRIERU, Excentricitatea formei bazinelor hidrografice – studiu de

caz – bazinele Milcov, Putna – Vrancea / Excentricité de la forme des bassins versants. Etude de cas: les bassins versants de Milcov, de Putna – Vrancea ….

55 DACIAN CONSTANTIN TEODORESCU, Fenomene hidrometeorologice de risc

înregistrate în perioada 2005-2006 în bazinul hidrografic al Văii Urluia (Dobrogea de Sud) / Some considerations about risk phenomenas, which are registered in 2005-2006 period in Urluia Hydrographic basin (South Dobruja) …

61 IONEL BENEA, Extraction et analyse du réseau de drainage à partir du modele

digital d’élévation / Extragerea şi analiza reţelei hidrografice pe baza modelului digital de elevaţie …………………………………………………..

67 CRISTIAN PĂLTINEANU, ION SECELEANU, ION FLORIN MIHĂILESCU,

ZOIA PREFAC, MARIUS POPESCU, Corelaţia dintre adâncimea levigării carbonaţilor în soluri şi deficitul anual de apă climatic în România / Correlation between the depth to soil carbonates and the climatic water deficit in Romania ……………………………………………………………..

73

4

TITU ANGHEL, ŞTEFAN BILAŞCO, MARCEL ONCU, Estimarea cantitativă a pierderilor de sol din bazinul Motru ca urmare a eroziunii de suprafaţă (Aplicaţie GIS a modelului ROMSEM de tip U.S.L.E.) / Quantity estimation of the soil loss on Motru Basin due to shallow surface erosion. GIS aplication using ROMSEM model of U.S.L.E. type …………………………………...….

79 VALENTIN TEODORESCU, IULIA ANDREI, Erodabilitatea solurilor şi modul

de utilizare a terenurilor în depresiunea Pătârlagele / Soil erodibility and land use in Pătârlagele Depression ………………………………………………...

85 MIHAELA FRĂSINEANU, Diagnoza modului de organizare şi funcţionare a

sistemului teritorial al Carpaţilor Curburii în perspectiva dezvoltării durabile / Diagnosis of the Organizing and Functionality of the Curvature Carpathians Territory ……………………………………………………………………….

89 IULIANA ARMAŞ, Analiza de risc într-un spaţiu urban. Aspecte metodologice /

Methodological Aspects of Risk Analysis in an Urban Area …………………

97 MICHAEL SOFER, DAVID, GROSSMAN, The Kibbutz in search of a new

identity / Kibbutz-ul în căutarea unei noi identităţi …………………………..

103 VASILE GLĂVAN, Valorificarea şi amenajarea turistică a spaţiului rural românesc

în perspectiva integrării europene / The touristic revaluation and arrangement of the Romanian rural space in the perspective of european integration …….

115 LILIANA GURAN-NICA, Caracteristici ale infrastructurii de transport din trei

regiuni de dezvoltare ale României: Centru, Vest şi Sud-Vest / Transport infrastructure in three Romanian Development Regions: Centre, West and South-West. General characteristics ………………………………………….

123 MARILENA DRAGOMIR, Centrul istoric al Bucureştilor. Aspecte cu privire la

potenţialul turistic şi la valorificarea acestuia / The historical center of Bucharest. Some aspects regarding touristic potential and its using ………….

129 CEZAR GHERASIM, Planurile oraşului Bucureşti din secolul al XX - lea / The Plans

of Bucharest from the 20th century …………………………………………….

135 MĂDĂLINA TEODORA ANDREI, Dinamica populaţiei judeţului Giurgiu în

perioada 1992-2002 / The evolution of population in Giurgiu County between 1992 and 2002 ………………………………………………………………….

141 TAMARA SIMON, Turismul cultural românesc la început de mileniu / Le tourisme

culturel roumain au début du siècle …………………………………………..

147 NICU AUR, MĂDĂLINA ANDREI, CEZAR GHERASIM, Regiunea geografică

ca entitate teritorială, politico-administrativă şi ca sistem / The geographical region as teritorial, political-administrative entity and as system ……………

153 ROBERT DOBRESCU, „Atomizarea” Europei de Est / Atomisation in Eastern

Europe …………………………………………………………………………

157 FLORIN VARTOLOMEI, Natural protected areas from Vaslui County / Arii

naturale protejate din judeţul Vaslui ………………………………………….

163

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ

A opta sesiune anuală de comunicări a Facultăţii de Geografie din Universitatea Spiru Haret, 5 mai 2007 (Mihaela Frăsineanu) ……………………………….

169

5

TEZE DE DOCTORAT

BĂNICĂ SORIN (2007), Studiul fizico-geografic al bazinului râului Bârsa – cu privire specială asupra peisajelor (Cezar Gherasim) ………………………...

171

RECENZII

MIHAIL PARICHI (2007), Pedogeografie cu noţiuni de pedologie (Florin Vartolomei) … 173 CEZAR GHERASIM (2007), Continentele – regiuni geoeconomice (Tamara Simon) … 174 LUCIAN BADEA (2007), Depresiunea Loviştei. Studiu de geografie (Adrian Cioacă) … 175 IULIAN-CĂTĂLIN STÂNGĂ (2007), Riscurile naturale. Noţiuni şi concepte

(Adrian Cioacă) ………………………………………………………………..

176 ION ZAVOIANU (2007), Prelucrarea datelor hidrometeorologice (Cornelia Marin) … 177 CORNELIA MARIN (2007), Geologie generală (Ion Zăvoianu) …………………... 178 IOAN POVARĂ (2007), Geografia mediului. Poluarea şi protecţia mediului

înconjurător (Ion Zăvoianu) …………………………………………………..

179 ION ELENA TEODOREANU (2007), Se schimbă clima?: o întrebare la început de

mileniu (Mihaela Frăsineanu) ………………………………………………….

180

6 6

7

STUDII

EL NIÑO ŞI OSCILAŢIA SUDICĂ (ENSO) ÎN SISTEMUL CLIMATIC GLOBAL

Rodica POVARĂ*

Concepte-cheie: El Niño-Oscilaţia Sudică (ENSO), sistem climatic global, anomalie climatică. Key words: El Niño-Southern Oscillation (ENSO), global climatic system, climatic anomaly. El Niño and Southern Oscilation (ENSO) into Global Climatic System. This paper describes the role of the El Niño-Southern Oscillation (ENSO) into the interannual variability of the global climate. ENSO is considerate, by the many researches, the principal cause of the actual and future global climate changes. We have analyzed the relationship of this phenomenon with the recent weather anomalies produced in different parts of the world, in Europe and in Romania.

Între ocean şi atmosferă se produc schimburi permanente de energie calorică, ale căror consecinţe dinamice sunt reflectate în circulaţia apei şi a aerului. Ele sunt responsabile de apariţia unor fenomene complexe şi constituie un factor generator important al climei globului. În acelaşi timp influenţează proprietăţile termice ale suprafeţei apei şi ale elementelor meteorologice importante (presiunea, temperatura şi umiditatea aerului). Acest complex de fenomene hidro-atmosferice generează starea vremii într-un anumit moment şi loc, dar cu efecte prelungite în timp şi spaţiu, prin intermediul teleconexiunilor, asupra climei unor întinse regiuni geografice de pe glob. În cadrul acestei interacţiuni pot apărea situaţii în care echilibrul clasic dintre ocean şi atmosferă este dereglat din diferite cauze, la anumite intervale de timp, starea de anormalitate (anomalie), generând fenomene (evenimente), cel mai cunoscut fiind El Niño1.

EL NIÑO ŞI OSCILAŢIA SUDICĂ

El Niño este un curent oceanic cald, care apare accidental, în unii ani, de-a lungul coastelor vestice ale Perului şi Ecuadorului, în preajma Crăciunului (22-23 de-cembrie, data solstiţiului de vară în emisfera sudică), ce anihilează curentul rece

* Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti. 1 în spaniolă înseamnă „prunc”, iar femininul La Niña, „pruncuţă”. Pescarii peruani

asociau termenul El Niño cu copilul Isus, întrucât fenomenul se declanşează în jurul datei naşterii Mântuitorului Isus Hristos, cu norocul sau ghinionul la pescuit; în anii cu acest fenomen, pescuitul era sărac, în schimb erau condiţii favorabile agriculturii.

Humboldt. Termenul este frecvent asociat cu o încălzire puternică, accidentală, care se produce interanual, în relaţie cu anomaliile din bazinul tropical al Oceanului Pacific şi schimbările globale ale tiparelor climatice.

Fig. 1. La Niña – situaţie normală în Pacificul de Est

La Niña – normal situation in eastern Pacific Sursa: http://wikipedia encl.

Opus fenomenului El Niño, există fenomenul La Niña, când situaţia

oceanică şi atmosferică se inversează, de fapt este normală (fig. 1). El Niño este un fenomen climatic interanual, cu o ciclicitate de 2 până la 5

ani şi chiar mai mult şi cu o durată de 12-18 luni, cunoscut de vreme îndelungată de către pescarii peruani. Conform ultimelor cercetări, pe baza analizei gheţarilor din Anzi (datări cu izotopi radiactivi şi analiza aerului cantonat în masa de gheaţă), se pare că vârsta fenomenului depăşeşte 15.000 ani, şi provoca întotdeauna haos şi distrugere. Se pare că dispariţia civilizaţiei moche (preincaşă) a fost cauzată de un asemenea fenomen (conform descoperirilor arheologice recente din Anzi).

Componenta atmosferică pentru El Niño este cunoscută, în literatură, sub denumirea de Oscilaţia Sudică, măsurată prin pendularea interanuală a presiunii la nivelul mării (SLP2) din zona tropicală, între emisfera vestică şi cea estică (Wang, Weisberg, 2000). În timpul lui El Niño, se dezvoltă o SLP foarte mare în Pacificul tropical vestic şi o SLP neobişnuit de scăzută în Pacificul tropical sud-estic. Combinarea celor două fenomene – atmosferic şi oceanic – este cunoscută, în literatura de specialitate, sub denumirea de ENSO3.

2 în engleză Sea Level Pressure. 3 El Niño-Southern Oscillation.

8

Primul cercetător care a considerat El Niño o anomalie meteoclimatică, şi care a descoperit şi pendularea valorilor presiunii atmosferice la nivelul mării, pe cele două laturi ale Oceanului Pacific în sectorul tropical (Oscilaţia Sudică), nefăcând însă legătura acesteia cu El Niño, a fost englezul Sir Gilbert Walker în anul 1924. Această asociere a făcut-o însă, cercetătorul norvegian Bjerknes în anul 1969, care a observat că, în anii cu El Niño, variaţiile de presiune la nivelul mării sunt însoţite de apariţia unor anomalii puternice ale temperaturii suprafeţei apei, în sensul creşterii anormale a acesteia (la valori de 28ºC şi peste această valoare), slăbirea în intensitate a alizeelor şi apariţia unor cantităţi mari de precipitaţii în zone necaracteristice acestora din estul Oceanului Pacific. El explică aceste fenomene ca având o cauză comună: producerea unor anomalii în cadrul interac-ţiunii fireşti dintre Oceanul Pacific intertropical şi atmosferă.

Fig. 2. El Niño – anomalie climatică în Pacificul de Est

El Niño – climatic anomalie in eastern Pacific Sursa: http://wikipedia encl.

El Niño a fost studiat în ultimul deceniu al secolului al XX-lea prin

tehnologii moderne, de cercetători ca: Philander (1990), McCreary şi Anderson (1991), Harzallah et al. (1996), Neelin et al. (1998) etc. Rezultatele au demonstrat că acesta influenţează clima Asiei de Sud-Est (India, Indochina, Indonezia), Australia, Africa şi America, în spaţiul intertropical. În ceea ce priveşte cauzele apariţiei acestui fenomen, concluziile înclină mai mult către componenta atmosferică, ea fiind considerată ca principalul factor generator, dinamica atmosferei determinând şi dinamica oceanelor. În Pacificul tropical, sectorul vestic al acestuia, situat la adăpost de vânturile dominante, înregistrează o acumulare a căldurii şi o încălzire puternică a suprafeţei apei. În asociere cu încălzirea puternică 9

10

a sectorului vestic al Oceanului Pacific intertropical se produce o intensificare a convecţiei termice şi dinamice a atmosferei, care provoacă un flux de aer care închide circulaţia zonală, cunoscută sub numele de circulaţia Walker. În timpul lui El Niño, aceste trăsături de bază ale temperaturii suprafeţei mării (SST4) şi convecţia atmosferică pătrund în sectorul estic al Pacificului central ecuatorial, ca rezultat al slăbirii circulaţiei Walker şi a alizeelor (fig. 2). Astfel, când se produce un El Niño, amprenta sa se observă asupra ambelor variabile, ocean şi atmosferă, în diferite regiuni. Fenomenul este cel mai bine sesizabil în extremitatea estică subecuatorială a Oceanului Pacific în dreptul coastelor Perului. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord în privinţa faptului că El Niño schimbă evident raportul ocean-atmosferă pe toată suprafaţa globului, efectele climatice observate în anii de producere fiind sesizabile, cu intensităţi diferite, la mari distanţe de spaţiul intertropical, în zonele de climă temperată şi rece.

În general, un fenomen El Niño are mai multe faze de evoluţie, începând din sezonul anterior perioadei de maximă intensitate. De exemplu, cel din 1997-1998 s-a extins pe parcursul a şase faze: faza antecedentă (considerată echivalentă cu condiţii de La Niña, în care se produc anomalii SST negative în partea estică şi centrală a Oceanului Pacific şi anomalii SST pozitive în partea vestică tropicală) între august şi octombrie1996; perioada de invazie între noiembrie 1996 şi ianuarie 1997; faza de dezvoltare între lunile martie şi mai 1997; perioada de tranziţie în lunile iulie-septembrie 1997; maturitatea în intervalul noiembrie 1997 – ianuarie 1998 şi declinul între februarie şi aprilie 1998 (Wang, Weisberg, 2000).

Marcel Leroux (1996) consideră că fenomenul este insuficient explicat, atribuindu-i-se responsabilităţi pe care, de fapt, nu le poate avea. În ceea ce priveşte faptul că acest fenomen este răspunzător de producerea unor anomalii climatice la nivelul întregului glob, autorul pune această concluzie, la care au ajuns numeroşi specialişti, numai pe caracterul statistic al analizelor respective. În concepţia sa, El Niño este cauzat de apariţia deasupra Oceanului Pacific a unor factori dinamici puternici ce aparţin unor domenii atmosferice distincte. În cazul emisferei boreale, poziţia ecuatorul meteorologic este dictată de trei fluxuri atmosferice: partea de est (America Centrală) care este influenţată de circulaţia existentă deasupra Americii de Nord la Est de Munţii Stâncoşi (o prelungire a activităţii nord-atlantice); partea centrală dominată de dinamica aerului de la sud de aglutinarea anticiclonică a Hawaii-lor; partea de vest, cea mai extinsă, influenţată de alizeul asiatic – musonul australian. Aceşti factori determină deplasarea ecuatorului meteorologic spre sud, conferind, astfel, emisferei nordice o forţă dinamică mai mare decât a celei sudice. El concluzionează că fenomenul El Niño este o consecinţă regională a dinamicii transferurilor atmosferice meridinale, de la pol către tropice, către zona de conver-genţă intertropicală (fig. 3).

Cercetările efectuate de către diferiţi cercetători asupra variaţiilor anuale ale celor două fenomene antagonice, El Niño şi La Niña, pentru perioada 1880-2000 au prezentat corelaţii foarte mari, care indică ciclicitatea fenomenelor. În a doua jumătate a secolului trecut, anii în care acest fenomen s-a produs cu diferite

4 Southern Surface Temperature

intensităţi au fost: 1957-1958, 1965, 1972-1973, 1976, 1982-1983, 1986-1987, 1987-1988, 1991-1992, 1993-1994, 1997-1998, cel mai puternic eveniment, mult mai puternic decât cel din 1982-1983, considerat mult timp „El Niño al secolului”. În secolul actual se remarcă cele din 2002-2003 şi 2006-2007.

Fig. 3. Componentele principale ale lui El Niño în Pacificul tropical, în timpul iernii boreale. AA – anticicloni aglutinaţi; CCE – curent cald ecuatorial; EMV – ecuator

meteorologic vertical; à – limita între domenii atmosferice El Niño's principal components in tropical Pacific into boreal winter. AA – agglutinant anticyclons; CCE – warm equatorial stream; EMV – vertical meteorological equator;

à – the limit between atmospheric domains. Sursa: M. Leroux, 1996

CONSECINŢE CLIMATICE

În timpul unui El Niño, uriaşe volume de apă caldă din Pacificul de Vest sunt deplasate către coasta vestică a Americii de Sud, unde declanşează ploi diluviene şi inundaţii în Peru (coasta Perului este cunoscută ca una dintre cele mai secetoase regiuni de pe glob) şi Columbia, dar şi în Europa Centrală (prin teleconexiuni), unde fenomene similare s-au înregistrat în Cehia, Polonia şi Germania, cu numeroase victime umane. Efectele lui s-au resimţit la distanţe foarte mari şi au fost concretizate prin furtuni puternice pe coasta Golfului Mexic şi de-a lungul fluviului Mississippi, tornade în Florida, secete urmate de incendii şi foamete în Borneo şi Sumatra (Arhipelagul Indonezian), India şi Australia.

Dintre consecinţele climatice ale activităţii fenomenelor El Niño din Pacific, datorate glisării către sud a EM-ului şi intensificării dinamice boreale (conform teoriei Leroux) trebuie amintite seceta prelungită din Sahel, seceta de pe coasta californiană, viscole şi geruri puternice şi repetate în estul continentului nord-american în anul 1976; ploi diluviene şi inundaţii în sudul S.U.A. şi în Golful Mexic, oraje şi tornade în Insulele Galapagos şi la Los Angeles în 1982-1983; ploi puternice şi inundaţii în California de Sud, Texas, nordul Mexicului, America Centrală şi Peru în 1992; temperaturi deosebit de scăzute în lunile ianuarie şi februarie în estul Americii de Nord şi Cuba în 1993-1994.

Efectele în timpul lunilor februarie, martie şi aprilie pot fi critice. Sudul Braziliei şi nordul Argentinei se confruntă cu condiţii mai umede decât normal, 11

12

mai ales în primăvară şi începutul verii. Chile central se confruntă cu o iarnă blândă şi ploioasă, iar platourile peruviano-boliviane, uneori, cu furtuni de zăpadă.

Vreme mai caldă şi mai uscată se produce şi în Bazinul Amazonian, Columbia şi America Centrală.

Efecte directe ale lui El Niño sunt şi producerea unor condiţii de vreme foarte uscată în sud-estul Asiei şi nordul Australiei, conducând la incendii de pădure şi descreşterea dramatică a calităţii aerului. Condiţii mai secetoase decât normal sunt observate în Quensland, Victoria, New South Wales şi estul Tasmaniei din iunie până în august.

Africa de Est, inclusiv Kenya, Tanzania şi Bazinul Nilului Alb, se confruntă cu condiţii de vreme mai umedă decât normal în lunile martie-mai. De asemenea, se produc condiţii mai uscate de vreme decât normal în intervalul decembrie-februarie, în partea central-sudică a Africii, în principal, în Zambia, Zimbabwe, Mozambic şi Botswana.

În ceea ce priveşte efectele acestui fenomen în România, ar putea fi plauzibilă asocierea anomaliilor puternice climatice din anii 1998-1999 şi recent din 2006-2007, dacă ne gândim la amploarea inundaţiilor şi a secetei care au produs pagube enorme materiale şi umane. Desigur, această asociere este sub formă de ipoteză, cercetările viitoare vor confirma sau infirma dacă fenomenele climatice extreme de pe teritoriul ţării noastre au o legătură cu El Niño din Pacific sau Atlantic, chiar dacă acesta din urmă are o intensitate mai mică.

BIBLIOGRAFIE

Harzallah, A., Rocha de Aragao, J.O., Sadourney, R. (1996), Interannual rainfall variability in North East Brazil: Observations and model simulation, Int. J. Climatol., 16.

Leroux, M. (1996), La dynamique du temps et du climat, Edition Masson, Paris, France. McCreary, J.P., Anderson, D.L.T. (1991), An overview of coupled ocean-atmosphere

models of El Niño and the Southern Oscillation, J. Geophys.Res., 96. Neelin, J.D., Battisti, D.S., Hirst, A.C., Jin, F.F., Wakata, Y., Yamagata, T., Zebiak, S.E.,

(1998), ENSO theory, J. Geophys. Res., 103. Philander, S.G. (1990), El Niño, La Niña and the Southern Oscillation, Academic Press. Povară, Rodica (2004), Climatologie generală, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti. Saravann, R., Chang, P. (2000), Interaction between Tropical Variability and El Niño-

Southern Oscilation, J. of Climate, American Meteorological Society, V. 13, no. 13. http://upload.wikipedia.org/wikipedia/en/4/40/El nino north american weather.png. http://wikipedia encl.

13

CARACTERISTICI MORFOMETRICE ALE REŢELEI HIDROGRAFICE DIN BAZINUL SLĂNICUL BUZĂULUI

Ion ZĂVOIANU∗

Concepte-cheie: morfometrie, bazinul Slănicul Buzăului. Key words: morphometry, Buzău’s Slănic.

Morphometric characteristics of the drainage network from Slănicul Buzăului River Basin. The paper presents the main morphometric characteristics of the Slănicul Buzăului river basin according to the Horton – Strahler classification. The drainage model is obtained as the result of a combined analysis of the laws of the number of stream segments of successively higher order, of their length summed and their average lengths. The results obtained are the basis for calculating the average length of overland flow and drainage density. The model of the average mean slopes of stream segments of successively higher order is given by the law of average stream falls, and the regression of average stream lengths. The law of average channel slope is fully verified, that meaning this element is very dynamic and rapidly adapts to the changes of the matter influx and to the ensemble of riverbed conditions.

Situat în partea centrală a Carpaţilor şi Subcarpaţilor Curburii, râul Slănic este afluent pe partea stângă a Buzăului. Suprafaţa bazinului de 429 km2 se desfăşoară între altitudinea maximă de 1312 m şi cea minimă de 120 m la confluenţa cu Buzăul, având o diferenţă de nivel de 1192 m. Între izvorul cursului principal situat la 1250 m şi vărsare diferenţa de nivel este de 1130 m.

Din punct de vedere geologic, partea superioară a bazinului este ocupată de flişul paleogen şi cretacic cu o mare diversitate de rocă. Astfel formaţiunile cretacice ca şi cele Eocene, cu extensie mare în zona de la izvoare până la Terca, sunt reprezentate de flişul şistos-grezos cu intercalaţii calcaroase. Între Terca şi Lopătari predomină formaţiunile Oligocene reprezentate printr-un fliş grezos cu intercalaţii şistoase. De la Lopătari până la est de Mânzăleşti, cursul principal intersectează mai multe benzi de formaţiuni Miocene, orientate nord-est - sud-vest, reprezentate prin gresii, şisturi şi gipsuri Helveţiene şi gresii, marne, şisturi argiloase şi cinerite Sarmaţiene.

Cea mai mare parte a bazinului mijlociu este ocupată de formaţiunile Pliocene, cu rezistenţă mai mică la eroziune, constituite din gresii, marne şi cinerite Meoţiene, gresii, marne şi marne nisipoase ponţiene, gresii marnoase, marne

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

14

nisipoase şi argile cărbunoase Daciene, precum şi nisipuri argile şi argile nisipoase Romaniene.

În bazinul inferior predomină depozitele Romaniene şi numai între localitatea Izvorul Dulce şi vărsare, pe interfluvii apar pietrişuri, nisipuri şi argile Pleistocene.

În ansamblu se pot individualiza patru areale cu ponderi diferite dispuse de la izvor spre vărsare. Astfel, formaţiunile flişului Paleogen şi Cretacic ocupă 27% din suprafaţa întregului bazin, depozitele Miocene 16%, cele Pliocene 41% şi Cuaternare 16%.

Tectonica a dus în decursul evoluţiei la individualizarea unei pânze de şariaj în bazinul superior şi a mai multor falii, toate orientate nord-est – sud-vest care, împreună cu formaţiunile geologice, se răsfrâng şi asupra configuraţiei şi caracte-risticilor morfometrice ale reţelei hidrografice. Partea superioară a bazinului, până în aval de Lopătari, se încadrează în arealul carpatic şi subcarpatic, cu mişcări de ridicare cu intensitate mare şi foarte mare (de la +2 la +4 mm/an), bazinul mijlociu cu ridicări moderate, iar cel inferior se încadrează în arealul cu mişcări de coborâre continuă. Mobilitatea reliefului, care se răsfrânge şi asupra reţelei hidrografice, este amplificată şi de mişcările seismice, bazinul încadrându-se în aria seismică vrânceană.

Alternanţa stratelor de roci dure cu cele din roci moi, uşor friabile, sau predominarea acestora din urmă, tectonica şi chiar compoziţia mineralogică (cu clorură de sodiu şi carbonaţi) favorizează procesele de eroziune, de fragmentare puternică a reliefului şi de accelerare a proceselor de scurgere.

Relieful bazinului este reprezentat majoritar de dealurile subcarpatice interne şi externe, conform cu hipsometria ale cărei valori descresc de la nord spre sud şi de la nivelul culmilor spre principalele axe de drenaj şi cu toată gama de procese geomorfologice specifice regiunii. Configuraţia actuală a reliefului este rezultanta evoluţiei în timp a bazinului în condiţiile interacţiunii dintre două categorii de factori. Sunt, pe de o parte, factorii care conferă rezistenţă suprafeţei terenului prin constituţia litologică cu tectonica şi neotectonica aferentă, natura, consistenţa şi gradul de acoperire al covorului vegetal, structura, textura şi grosimea profilului de sol la care se adaugă intervenţia favorabilă a omului în peisaj. Sunt apoi factorii care tind să niveleze relieful prin acţiunea permanentă a forţelor de gravitaţie, prin fluxul de materie sub forma precipitaţiilor şi a energiei sub formă de insolaţie. Rezultanta interacţiunii acestor două categorii de factori se concretizează prin caracteristicile morfometrice ale reliefului şi ale reţelei de drenaj.

Modelul drenajului

Caracteristicile morfometrice ale reţelei hidrografice au fost determinate pornind de la sistemul de clasificare Horton-Strahler. Conform acestui sistem, cele mai mici artere de scurgere, cu un şenal încastrat în suprafaţa topografică, care nu mai primesc niciun afluent, sunt de primul ordin. Din unirea a două segmente de prim ordin rezultă unul de ordinul 2 ş.a.m.d. până la cursul principal care este de cel mai mare ordin. Un curs de un ordin dat poate primi cursuri de ordine inferioare fără a-şi schimba ordinul, fapt care se produce numai după confluenţa cu un curs de acelaşi ordin. Apare evident deci că arterele care au ordine mari sunt şi cele mai vechi, în timp ce arterele de ordine mici sunt cele mai tinere.

15

Pentru bazinul Slănic, după ierarhizarea reţelei hidrografice la scara 1:25000, s-a determinat numărul şi lungimea tuturor segmentelor de râu, valorile pe ordine de mărime formând o serie de progresii geometrice. Astfel, numărul segmentelor de râu de la ordinul 2 la 6 precizează legea conform căreia numărul de segmente de râu de ordine succesiv crescânde tinde să formeze o progresie geometrică descrescătoare în care primul termen al progresiei este dat de numărul segmentelor de râu de primul ordin, iar raţia de raportul de confluenţă Rc (fig. 1Aa). Raţia se determină uşor folosind metoda punctelor alese, sau media ponderată a raţiilor parţiale de la ordinul 2 în sus. Pentru determinarea numărului de segmente de primul ordin se foloseşte produsul dintre raţie şi numărul de segmente de ordinul 2.

N1 = N2 Rc

Folosind proprietăţile progresiilor geometrice se poate determina numărul de segmente de râu de un ordin oarecare x folosind expresia:

Nx = Nu Rcu-x

În care Nu este numărul de segmente de râu de cel mai mare ordin, calculat, sau gradul de realizare a bazinului.

Numărul total de segmente de râu se determină cu expresia: ΣN = Nu(1-Rc

u) / (1-Rc) Având numărul total al segmentelor de râu şi suprafaţa bazinului se poate

calcula frecvenţa segmentelor de râu de toate ordinele, care este de 13,7 seg-mente/km2, sau de 11 segmente/km2 dacă avem în vedere numai segmentele de primul ordin, de unde se remarcă rolul important care revine acestor artere elementare în organizarea drenajului. Urmărind numărul total al segmentelor de râu pe unitatea de suprafaţă, se constată că cele mai mari valori se întâlnesc şi cazul formaţiunilor geologice uşor friabile (Zăvoianu, şi colab. 2004). Raportând suprafaţa bazinului la numărul total de segmente de râu se constată că unui segment de râu îi revine pentru drenaj o suprafaţă de 7,2 ha, dar dacă raportăm suprafaţa la numărul de segmente de ordinul 1 şi 2 se obţine o suprafaţă de 7,5 ha de unde se remarcă ponderea mare pe care o au aceste artere pentru procesele de organizare a scurgerii.

Cea de a doua lege din modelul drenajului este legea lungimilor însumate care dovedeşte că sumele lungimilor segmentelor de râu de ordine succesiv crescânde tind să formeze o progresie geometrică descrescătoare în care primul termen este dat de suma lungimii cursurilor de primul ordin, iar raţia de raportul sumelor lungimilor (RL). Raţia şi suma lungimii segmentelor de primul ordin se calculează ca şi în cazul legii numărului de segmente de râu de ordine succesiv crescânde (fig. 1Ab). Şi în acest caz legea se verifică foarte bine pentru segmentele de râu de ordine inferioare care sunt cele mai numeroase, în timp ce pentru ordinele superioare există abateri în special la bazinele alungite. Folosind metoda punctelor alese (ordinul 2 şi 4) s-a determinat un raport al lungimilor însumate RL=2,49. Cunoscând raţia progresiei şi lungimea determinată a cursului principal se pot calcula valorile oricărui termen cu expresia:

Lx = Lu RLu-x

16

Şi lungimea totală a reţelei de râuri din bazin ΣL = Lu (1-RL

u) / (1-RL) Având calculată lungimea totală a reţelei de râuri şi suprafaţa bazinului se

poate determina densitatea de drenaj, care în cazul Slănicului Buzăului este de 4,90 km/km2, o valoare mare chiar şi pentru o regiune subcarpatică cu o mare diversitate de rocă şi de condiţii fizico-geografice. Pornind de la densitatea de drenaj se poate determina lungimea scurgerii de pantă (Lp) folosind expresia propusă de Horton:

Lp = 1 / 2Dd = 1 /2*4,90 = 0,102 km La acelaşi rezultat se ajunge şi din expresia: Lp = Sb / 2 ΣL = 430 / 2*2103 = 430 / 4 206 = 0,102 km Folosind cele două legi anterioare prin raportul termenilor corespunzători se

ajunge la legea lungimilor medii ale segmentelor de râu cunoscând că: lx = ΣLx / Nx

Regula obţinută precizează faptul că valorile lungimilor medii ale segmentelor de râu de ordine succesiv crescânde tind să formeze o progresie geometrică crescătoare în care primul termen este dat de lungimea medie a segmentelor de primul ordin (l1), iar raţia de raportul lungimilor medii (rl) (fig. 1 Ac). Raţia se poate obţine şi din raportul raţiilor celor două progresii anterioare:

rl = Rc / RL

Lungimea medie a cursurilor de un ordin dat x se obţine din expresia: lx = l1 rl

x-1

Lungimile medii fiind determinate de la ordinul doi în sus, lungimea medie a segmentelor de primul ordin se obţine din raportul l2/rl şi în felul acesta toţi termenii şirului sunt calculaţi. Reprezentarea grafică a celor trei progresii în coordonate semilogaritmice permite precizarea şi verificarea modelului drenajului (fig. 1A).

Legea lungimilor medii permite estimarea lungimii medii a segmentelor de primul ordin care este de 266 m a celor de ordinul doi de 537 m ş.a.m.d. Lungimile medii ale segmentelor de primul şi al doilea ordin nu relevă diferenţe semnificative în cadrul bazinelor de ordinul cinci. De exemplu, cea mai mică lungime medie a segmentelor de ordinul 2 de 461 m se întâlneşte la bazinul Peceneaga, iar cea mai mare de 550 m la bazinul Homocioaia care are şi cea mai mare densitate de drenaj de 6,10 km/km2.

Modelul pantelor

Pentru toate segmentele de râu de diferite ordine (de la doi în sus) s-au determinat de pe hărţile în scara 1:25 000 şi diferenţele de nivel între altitudinea de început şi de sfârşit a fiecărui segment de râu. Însumate pe ordine de mărime se obţin termenii unei noi progresii geometrice cunoscută sub numele de legea diferenţelor de nivel însumate (Zăvoianu, 1985). Termenii acestei progresii raportaţi la numărul de segmente de râu de ordine corespunzătoare luate în calcul permit determinarea unei noi progresii, a diferenţelor de nivel medii care ne precizează că diferenţele de nivel medii ale segmentelor de râu de ordine succesiv crescânde tind să formeze o progresie

geometrică crescătoare în care primul termen este dat de diferenţele de nivel medii ale segmentelor de primul ordin (h1), iar raţia (rh) este dată de raportul diferenţelor de nivel medii (fig. 1Ba). Valoarea unui termen x al progresiei este dat de expresia:

hx = h1 rhx-1

Fig. 1 A. Modelul morfometric al drenajului cu legea numărului de râuri (a), legea lungimilor

însumate (b) şi legea lungimilor medii (c). B, Modelul morfometric al pantelor cu legea diferenţelor de nivel medii (a), legea pantelor medii (b) şi legea lungimilor medii (c).

A, The drainage morphometrical model, as results of the law of number of streams (a), the law of summed stream lengths (b) and the law of average stream lengths (c). B, The morphometrical model of slopes, with the law of average stream falls (a),

of the measured average mean channel slope (b), and the law of average stream lengths (c) 17

18

Pentru calcularea pantelor medii ale segmentelor de râu de ordine succesiv crescânde se porneşte de la formula de determinare a oricărei pante ca fiind raportul diferenţei de nivel dintre punctele iniţial şi final şi distanţa dintre ele. În prezentul caz se foloseşte raportul dintre cele două şiruri de date referitoare la diferenţele de nivel medii şi la lungimile medii (fig. 1 Ba şi c). Din raportul celor două şiruri de valori rezultă un al treilea şir al pantelor medii (fig. 1 Bb).

ix = hx/lx = h1 rhx-1 / l1 rl x-1 = i1 ri

x-1

Reprezentarea grafică în coordonate semilogaritmice precizează că pantele medii ale segmentelor de râu de ordine succesiv crescânde tind să formeze o progresie geometrică descrescătoare în care primul termen este dat de pantele segmentelor de primul ordin, iar raţia (ri) de raportul mediu al pantelor de diferite ordine sau de raportul raţiilor celor două şiruri implicate (ri = rh/rl).

Legea dovedeşte că cele mai mari pante în profil longitudinal le au segmentele de primul şi al doilea ordin care au şi cea mai mare capacitate de evacuare a scurgerii lichide.

Cursurile de primul ordin au o pantă medie de 272 m/km, iar cele de ordinul doi de 161 m/km, în timp ce cursul principal ar trebui să aibă conform acestei legi o pantă de 20 m/km. Panta reală a cursului principal, de ordinul şase, este de numai 6,49 m/km, ca urmare a faptului că acest bazin este alungit şi primeşte un aport de suprafaţă şi debit care contribuie la micşorarea pantelor profilului longitudinal. În plus, cursul inferior al Slănicului este încastrat în depozite cu o rezistenţă mai mică la eroziune care i-a permis a forma, în decursul timpului, mai multe niveluri de terase şi o luncă bine dezvoltată. Faptul că pe ansamblu legea se verifică foarte bine dovedeşte că panta cursurilor de apă este un element dinamic determinat de regimul scurgerii lichide şi de rezistenţa pe care o opune, la eroziune, patul albiei prin rocile în care este sculptat.

BIBLIOGRAFIE

Zăvoianu, I. (1985), Morphometry of drainage basins, Elsevier, Amsterdam – Oxford – New York – Tokio.

Zăvoianu, I., Grecu, Florina, Herişanu, Gh., Marin, Cornelia (2004), Rolul rezistenţei rocilor în dimensionarea unor elemente morfometrice ale reţelei hidrografice din bazinul Slănicul Buzăului, Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie, nr. 7.

Zăvoianu, I., Herişanu, Gh., Marin, Cornelia (2004), Legătura dintre altitudinea medie şi rezistenţa la eroziune a rocilor din bazinul Slănicul Buzăului, Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie, nr. 7.

19

UNELE CONSIDERAŢII PRELIMINARE PRIVIND IARNA CALDĂ 2006 – 2007 DIN ROMÂNIA

Octavia BOGDAN∗, Ion MARINICĂ∗∗, Nicolae RUSAN∗∗∗

Concepte-cheie: iarnă caldă, Oscilaţia Nord-Atlantică, Oltenia. Key-words: warm winter, North Atlantic Oscillation, Oltenia. Some considerations on a warm winter in Romania – 2006-2007. The author’s discuss that winter’s temperature and precipitation based on the statistical data provided by the Oltenia – Craiova Met Centre and the Transilvania Sud – Sibiu Met Centre. The conclusions reached suggest that the 2006-2007 winter was quite singular for Romania. The history of meteorological and climatological events in this century records somehow similar situations in 1935-1936 and 1947-1948 when the average January temperature (the coldest month) registered positive deviations of 3-4°C. Unlike these episodes, positive deviations in 2006-2007 were recorded in all the three winter months (December, January and February), with January values even higher (4-9°C) than the multiannual mean. On the other hand, the quantities of precipitation showed important deviations, especially in the country’s agricultural zones, where the ephemeral snow cover failed to produce the necessary soil water reserve for spring works, thus foretelling a droughty summer. In terms of its characteristics, the 2006-2007 winter had a Mediteranean aspect, particularly in the south of Romania.

În etapa contemporană a crescut foarte mult variabilitatea sistemului climatic, mai ales pentru zona temperată în care se include şi România. Aceasta este o caracteristică specifică a procesului de încălzire globală care a dus la intensificarea circulaţiei generale a atmosferei şi, respectiv, la creşterea frecvenţei contrastelor termo-pluviometrice.

Ca exemplu, cităm anul 2000 care s-a caracterizat prin: – exces de precipitaţii în prima parte a anului, în regiunile de nord-vest; – temperaturi deosebit de ridicate şi secetă în a doua jumătate a anului, în

regiunile sudice, sud-estice şi estice; – maxima termică a atins 43.5°C/5.VII.2000; – 42 de staţii meteorologice din sudul României au înregistrat >40°C, dintre

care, 18 au depăşit 42°C.

∗ Academia Română, Institutul de Geografie, Bucureşti. ∗∗ Centrul Meteorologic, Craiova. ∗∗∗ Centrul Meteorologic Transilvania Sud, Sibiu.

20

Tendinţa seculară de creştere a temperaturii este de 0.6°C (stabilită pentru perioada 1860-1990), iar din 1976 până în prezent, această tendinţă a fost de trei ori mai mare. Din 1990 până în 2003, din cei 14 ani, în 11 s-au înregistrat cele mai mari temperaturi din ultimii 100 de ani.

Creşterea temperaturii aerului se face, în special, pe seama temperaturilor lunilor celor mai reci, de iarnă (o altă caracteristică a încălzirii globale), ceea ce a dus la reducerea contrastului termic dintre cele două anotimpuri extreme, iarnă şi vară.

Din anul 2000 până în prezent s-au succedat ierni calde cu treceri bruşte de la iarnă la vară, sau cu primăveri timpurii. Ca exemplu, cităm iernile:

– iarna 2002-2003 care s-a prelungit până la 5.IV.2003, când s-a produs viscol care a format strat de zăpadă de 20-30 cm, pentru ca la sfârşitul lunii aprilie să se producă valuri de căldură care au provocat încălziri de 30-33°C încât vara s-a instalat brusc. Ca urmare, pe 3.V.2003 s-au înregistrat 38°C la Călăraşi şi Slobozia (Ivanovici şi colab., 2003);

– iarna 2004-2005, când în prima parte a intervalului, 5-11.I. s-au produs valuri de căldură care au determinat maxima absolută de 22.2°C/8.I.2005 de la Oraviţa, pentru ca în luna următoare, în intervalul 6-11.II., să se producă valuri de frig care au determinat temperatura minimă absolută a anului de –36.2°C de la Întorsura Buzăului.

Iarna 2006-2007 a fost cea mai caldă iarnă în toată ţara, dar mai ales în regiunile din sud-vestul ţării (Oltenia şi Banat) unde frecvenţa aerului tropical este mai mare (influenţe submediteraneene).

De-a lungul secolului al XX-lea, ierni calde au mai fost în România ca de ex.: 1920-1921; 1935-1936; 1947-1948; 1990-1991 etc., din care s-au detaşat iernile 1935-1936, 1947-1948, dar mai ales iarna 2006-2007 care a fost şi mai caldă.

Pentru exemplificare am ales două eşantioane care se suprapun peste provinciile istorice Oltenia cu influenţe climatice submediteraneene şi de tranziţie şi Transilvania cu influenţe oceanice, pentru care s-a analizat temperatura lunii celei mai reci, ianuarie din fiecare iarnă caldă amintită, ca reprezentând abateri pozitive însemnate faţă de valorile medii multianuale ale fiecărei luni ianuarie din iernile respective. Acestea au fost apoi comparate cu mediile multianuale, pe o perioadă de un secol, faţă de care s-au efectuat abaterile (tabel 1).

Iarna 1935-1936 a fost cea mai caldă din 1857 până la data respectivă,

diferenţele de temperatură fiind mai mari cu 6-8°C faţă de media multianuală. În luna ianuarie 1936, temperatura maximă a oscilat între 10.8°C la Giurgiu

pe 23.I. şi 9.2°C/26.I. la Casa Peştera în Munţii Bucegi, iar temperatura minimă, între +0.3°C/14.I. la Balcic şi –14.5°C/16.I. la Casa Peştera. Din cauza temperaturilor ridicate, stratul de zăpadă a atins doar 2 cm grosime şi a durat numai 1 zi încât nu s-a putut practica sporturile de iarnă (Buletin Meteorologic, 1936).

Tabel 1. Temperatura medie a lunii ianuarie 1936, 1948 şi 2007 şi abaterea faţă de media multianuală (1901-2000). Mean temperature of January 1936, 1948 and 2007 in Romania and deviation from the multiannual mean (1901-2000).

În Oltenia, ianuarie 1936 s-a caracterizat prin valori medii lunare >4°C în lungul Dunării, pe câmpia de terase şi 3-4°C pe tot restul teritoriului (fig. 1), ceea ce a însemnat abateri pozitive de 5-6°C faţă de media multianuală.

21

Fig. 1. Repartiţia temperaturii lunii ianuarie la nivelul ţării în anii 1936 şi 1948. Repartition of air temperature in January in Romania in 1936 and 1948.

În Transilvania, în această lună, temperaturile au fost pozitive, cuprinse

între 0°C şi 3.0°C la nord de Mureş şi de 2-3°C la sud de acesta, ceea ce a însemnat abateri pozitive de circa 6°C, iar pentru Braşov, de 7.7°C (fig. 1). 22

23

Iarna 1947-1948 a fost şi mai caldă. La nivel de ţară, luna ianuarie 1948 s-a caracterizat prin temperaturi pozitive până la altitudinea de 1000 m. La Vf. Omu (2504 m altitudine), media lunară a fost de -7.3°C faţă de -10.0°C cât reprezintă normala. Temperatura maximă lunară a înregistrat valori de 17.8°C la Ada – Kaleh şi Turnu Măgurele la 14.I.1948 şi respectiv 21.I.1948, la Bod şi Vatra Dornei şi -17.2°C la Vf. Omu. Solul a fost acoperit cu strat de zăpadă, în special la munte, circa 4 zile, având o grosime medie <10 cm (cu o singură excepţie în Bucegi, unde într-o singură zi a atins 20 cm). Nici în această iarnă nu s-au putut practica sporturile de iarnă (Buletinul Meteorologic, 1948).

În Oltenia, temperaturile medii lunare au fost mai mari decât în ianuarie 1936. Ele au înregistrat valori >5°C în sectorul Drobeta-Turnu Severin, unde s-au înregistrat şi cele mai mari abateri pozitive de >6°C (6.4-6.6°C), ca urmare a influenţelor submediteraneene. Acestea s-au redus spre est concomitent cu reducerea influenţelor respective şi spre nord concomitent cu creşterea altitudinii, până la 4°C şi chiar 3°C (fig. 1).

În Transilvania, temperatura medie a lunii ianuarie 1948 se încadrează între 0°C şi >30°C (fig. 1): 1-3° în regiunile sud-estice şi centrale şi >3°C în Câmpia Transilvaniei, Podişul Someşan şi Culoarul Mureşului din sud-estul Munţilor Apuseni (cu efecte de foehn), precum şi în Depresiunea Sibiu-Apold. Abaterile temperaturilor medii ale acestei luni faţă de normală au fost de 4.7°C la Păltiniş şi de 8.0°C la Sibiu.

Iarna 2006-2007 a fost şi mai caldă. Comparativ cu cele două luni ianuarie

(1936- şi 1948), luna ianuarie 2007 s-a caracterizat prin temperaturi medii şi mai mari (fig. 2).

Pentru Oltenia, temperaturile au fost >7°C, tot în sud-vest, sectorul Cujmir-Calafat, de unde acestea au scăzut treptat spre nord şi nord-est. La Calafat, media lunară a fost +7.9°C, ceea ce a însemnat cea mai mare abatere pozitivă de +9.7°C de când se fac observaţii meteorologice în România. De asemenea, valorile înregistrate în Piemontul Getic de 5-6°C au marcat abateri pozitive >8°C (tabel 1), iar în munte, la circa 1500 m altitudine, abateri >7°C (Obârşia Lotrului, +7.4°C).

În Transilvania, temperatura medie a lunii ianuarie 2007 a variat între 1 şi 2°C în partea estică şi sud-estică şi >3°C în Podişul Someşean şi culoarele Mureşului şi ale Târnavelor, înregistrând abateri pozitive care au oscilat între 7.1°C la Blaj şi 5.5°C la Târgu Mureş. De asemenea, regiunile muntoase de 1500-1700 m altitudine au înregistrat abateri pozitive de 5.5°C la Păltiniş, 3.2°C la Lăcăuţi, iar cele de peste 2500 m, de 2.2°C la Vf. Omu.

Cele mai mari abateri pozitive s-au înregistrat în depresiunile intramontane din Carpaţii Meridionali, acolo unde de fel se produc cele mai coborâte minime: Miercurea Ciuc +9.1°C şi Joseni +9.5°C, Braşov 6.8°C şi Întorsura Buzăului, 6.6°C (tabel 1).

Analiza comparativă a abaterilor medii lunare de temperatură din cele trei ierni analizate conduce la concluzia că iarna 2006-2007 a fost cea mai caldă iarnă de când se fac observaţii meteorologice în România.

Fig. 2. Repartiţia temperaturii medii a lunii ianuarie 2007 în sud-vestul

şi centrul României. Repartition of air temperature in January 2007 in south-western

and central part of Romania. 24

De obicei, iarna predomină circulaţia estică, care provoacă advecţii ale aerului rece continental polar sau arctic peste regiunile estice ale României. Uneori, dorsala Anticiclonului Est-European se dezvoltă foarte mult peste Europa Centrală, concomitent cu dorsala Anticiclonului Azoric care se extinde spre est, formând un brâu de mare presiune atmosferică. În aceste condiţii, România se află şi mai mult expusă circulaţiei de est şi deci, gerurilor intense.

În iarna 2006-2007, acest brâu de mare presiune atmosferică s-a situat mult mai la sud, ca urmare a dezvoltării Anticiclonului Azoric şi a intensificării vânturilor de vest, care au facilitat un transport persistent de aer tropical oceanic şi saharian, cu temperaturi ridicate peste toată Europa în această iarnă.

Această configuraţie sinoptică este determinată de faza pozitivă a Oscilaţiei Nord Atlantice (fig. 3). În România, faza pozitivă a Oscilaţiei Nord-Atlantice aduce, în general, temperaturi mai ridicate decât cele obişnuite, în timp ce precipitaţiile sunt deficitare, mai ales în sudul ţării. Arcul carpatic (ca şi brâul de mare presiune atmosferică) acţionează ca o barieră în calea transportului aerului umed oceanic, care determină precipitaţii doar în nord-vestul Europei, în timp ce la sud de acesta pătrunde aerul mediteranean deosebit de cald şi uscat, prin Culoarul Dunării şi Valea Timokului. Acest al doilea culoar, format de Valea Timokului, are un rol deosebit de important pentru nuanţarea climatului din sud-vestul Olteniei, în arealul Bechet – Calafat – Vânju Mare – Drobeta-Turnu Severin – Halânga.

Fig. 3. Reprezentarea schematică a fazei pozitive a Oscilaţiei Nord-Atlantice

(www.roxanabojariu.tripod.com). The positive phase of North Atlantic Oscillation

(www.roxanabojariu.tripod.com)

Ca urmare a persistenţei aerului cald, în această iarnă, nu s-au mai produs nopţi geroase (cu temperaturi minime <-10°C), iar indicele de împrimăvărare a avut valori ridicate (200-350°C) (fig. 4). În aceste condiţii, primăvara şi-a făcut prezenţa încă din prima decadă a lunii februarie; ca urmare migdalul, caisul, piersicul etc. şi-au început activitatea fiziologică cu o luna mai devreme. Astfel, 25

migdalul a înflorit la 21 februarie, caisul la 1 martie, piersicul la 17 martie etc. De asemenea, mulţi arbori spontani au înflorit în jurul datei de 21 februarie, iar salcia a avut un ciclu vegetativ aproape continuu, ceea ce justifică caracterul deosebit de cald (şi secetos) al acestei ierni, constituind preludiul secetei din vara anului 2007.

Fig. 4. Indicele de împrimăvărare în Oltenia, primăvara 2007.

Spring index in Oltenia, spring of 2007.

BIBLIOGRAFIE Bogdan, Octavia, Marinică, I. (2007), Hazardele meteo climatice din zona temperată.

Geneză şi vulnerabilitate cu aplicaţii la România, Editura „Lucian Blaga”, Sibiu, 422 p.

Ivanovici, Vl., Busuioc, Aristiţa, Diaconu, Otilia (2003), Vremea încotro?, Rev. GEO, 2, sept./2003, p. 30-35.

*** (1935, 1936, 1947, 1948), Buletinul Observaţiilor Meteorologice, IMC, Bucureşti.

26

27

TENSIUNEA VAPORILOR DE APĂ ÎN DEPRESIUNILE SUBCARPATICE DIN NORDUL OLTENIEI

Maria MOISE∗

Concepte-cheie: tensiunea vaporilor de apă, depresiuni subcarpatice oltene. Key words: vapour tension, Subcarpathian Depressions from Oltenia. Vapour tension in the Subcarpathian Depressions from Northern Oltenia. Vapour tension is an important meteorological parameter for different activities, primarily for tourism and bathing treatment. It is a bioclimatic parameter, which illustrates the pressure of vapours and is able to influence the liquids pressure and the gasses in the human body. In order to analyse the character of this meteorological phenomenon we used the meteorological data registered at the following stations: Râmnicu Vâlcea and Polovragi, over the 1975-2004 period.

Climatul acţionează asupra organismului uman printr-un complex de factori meteorologici, dintre care tensiunea vaporilor de apă prezintă o deosebită importanţă în cura balneară şi în turism.

Permanent, organismul uman trebuie să facă faţă raportului dintre confortul climatic, microclimatic, sau bioclimatic pe de o parte şi capacitatea de adaptare a organismului sănătos. Solicitările continue ale mediului fizic ambiant sunt dependente de evoluţia elementelor şi parametrilor specifici acestuia.

În prezenta lucrare, tensiunea vaporilor de apă este prezentată în depresiunile subcarpatice din nordul Olteniei prin datele meteorologice măsurate la staţiile: Râmnicu Vâlcea şi Polovragi, pentru perioada 1975-2004.

REGIMUL ANUAL AL TENSIUNII VAPORILOR DE APĂ

Tensiunea vaporilor de apă reprezintă presiunea parţială a vaporilor de apă dintr-un volum de aer. Este un indicator real ce ilustrează presiunea lichidelor şi gazelor din organismul uman. Variaţia sa are un caracter aparte, fiind dependentă de originea şi caracterul maselor de aer (Teodoreanu, E., 1984). Evoluţia tensiunii vaporilor de apă este influenţată nu numai de factorii climatogeni principali, dar şi de sursele locale de evaporare (Erhan, E., 1979).

Tensiunea vaporilor de apă prezintă valori anuale care scad cu altitudinea, evoluţia acestui parametru fiind aproximativ paralelă cu temperatura aerului. Cele mai mari valori medii anuale se înregistrează pe ţărmul mării, datorită aerului bogat

∗ Meteorolog, Staţia Meteorologică Vâlcea.

în vapori de apă, 12,5 mb, iar cele mai reduse medii anuale se înregistrează la munte (7,5 mb), unde aerul este mai uscat şi mai sărac în vapori de apă, datorită precipitării cantităţilor de apă conţinute în aer.

Media multianuală a tensiunii vaporilor de apă (1975-2004) are valori cuprinse între 10,1 mb (Râmnicu Vâlcea) şi 10,2 mb (Polovragi) (tabel 1).

Tabelul 1. Tensiunea vaporilor de apă (mb) Vapour tension (mb)

Statia meteo/tensiunea Râmnicu Vâlcea Polovragi Media multianuală 10,1 10,2 Media cea mai mare 10,9 12,3 Media cea mai redusă 9,4 8,7 Semestrul rece 6,7 6,4 Semestrul cald 13,8 14,1 Ianuarie 4,9 4,7 Iulie 16,5 17,4

Sursa: Arhiva de date a serviciului meteorologice Vâlcea

Valoarea medie maximă anuală s-a înregistrat în anul 1999, 10,9 mb, la staţia meteorologică Râmnicu Vâlcea şi în anul 2001, 12,3 mb la Polovragi (fig.1).

Cea mai redusă medie anuală a tensiunii vaporilor de apă s-a înregistrat în anii 1985 şi 1990, la Râmnicu Vâlcea (9,4 mb) şi în 1978, la Polovragi (8,7 mb)

Variaţia neperiodică a tensiunii vaporilor de apă înregistrează valori diferite de la un an la altul (fig.1).

Rm.Valcea

0.02.04.06.08.0

10.012.0

1975

1978

1981

1984

1987

1990

1993

1996

1999

2002 anii

mb

Media anuala Media multianuala

Polovragi

0.02.04.06.08.0

10.012.014.0

1975

1978

1981

1984

1987

1990

1993

1996

1999

2002

anii

mb

Media anuala Media multianuala

Fig. 1. Evoluţia neperiodică a tensiunii vaporilor de apă (mb) Evolution of vapour tension (mb)

La staţia meteorologică Râmnicu Vâlcea, în perioada 1975-2004, tensiunea

medie anuală a vaporilor de apă a oscilat între 9,4 mb şi 10,9 mb. În anii 1976, 1978, 1983-1986, 1990, 1992-1993, 1997 şi 2000, media anuală s-a situat sub 10,0 mb, iar în anii 1975, 1977, 1979-1982, 1987-1989, 1991, 1994-1996, 1998-1999 şi 2001-2004, tensiunea medie anuală a vaporilor de apă a depăşit sau a fost egală cu 10.0 mb (fig. 1).

La staţia meteorologică Polovragi, valorile medii anuale ale tensiunii vaporilor de apă au oscilat între 8,7 mb şi 12,3 mb. S-au înregistrat valori medii 28

anuale peste 10,0 mb, în anii 1975, 1984, 1987, 1989-1990, 1993-2001 şi 2003-2004; şi valori medii anuale situate sub 10,0 mb în anii 1976-1983, 1985-1986, 1988, 1991-1992 şi 2002 (fig. 1).

VARIAŢIA ANUALĂ A TENSIUNII VAPORILOR DE APĀ

În semestrul rece al anului (X-III), tensiunea vaporilor de apă prezintă medii mult mai reduse decât în semestrul cald, 6,4 mb (Polovragi) sau 6,7 mb (Râmnicu Vâlcea, tabelul 1).

Valoarea minimă medie lunară a tensiunii vaporilor de apă se înregis-trează în luna ianuarie, 4,9 mb, la Râmnicu Vâlcea şi 4,7 mb la Polovragi.

În semestrul cald al anului (IV-IX), tensiunea vaporilor de apă are valori mult mai mari în comparaţie cu sezonul rece, 13,8 mb (Râmnicu Vâlcea) sau 14,1 mb (Polovragi, tabelul 1).

În luna iulie se înregistrează cele mai mari valori medii ale tensiunii vaporilor de apă, 16,5 mb (Râmnicu Vâlcea) şi 17,4 mb (Polovragi, tabelul 1). În cursul anului, tensiunea vaporilor de apă prezintă o curbă sinusoidală, cu un maxim in luna iulie şi un minim in luna ianuarie (Teodoreanu, 1984).

Analiza datelor măsurate în perioada 1975-2004 relevă faptul că valorile medii cele mai mari s-au înregistrat, vara, în luna iulie (16,5 mb şi 17,4 mb), (fig. 2), iar cele mai reduse, (4,9 si 4,7 mb), iarna, în luna ianuarie, atât la Râmnicu Vâlcea, cât şi la Polovragi.

Polovragi

0,0

5,0

10,0

15,0

20,0

I II III IV V VI

VII

VIII IX X X

IX

II luna

mb

Rm.Valcea

0,02,04,06,08,0

10,012,014,016,018,0

I II III IV V VI

VII

VIII IX X XI

XII

luna

mb

Fig. 2. Evoluţia tensiunii vaporilor de apă Evolution of vapour tension on over the year

Valorile maxime ale tensiunii vaporilor de apă din timpul verii sunt

consecinţa advecţiei maselor de aer cald, care accelerează procesul de evaporare şi capacitatea de absorbţie a vaporilor de apă. În unele situaţii sinoptice, vara, valorile tensiunii vaporilor de apă sunt mari, depăşind valorile medii multianuale. Astfel, în luna iulie 2003, la Râmnicu Vâlcea media lunii iulie a fost 19,5 mb, iar la Polovragi, în iulie 2001, media înregistrată a fost 22,9 mb.

La Râmnicu Vâlcea, vara, tensiunea vaporilor de apă are valori medii situate între 15,2 mb şi 16,5 mb, iar la Polovragi, de la 15,8 mb, la 17,4 mb (tabelul 2).

29

30

Tabelul 2. Valori medii lunare multianuale ale tensiunii vaporilor de apă (mb) (1974-2004) The monthly multiyearly mean values of the water vapours (mb)

Luna/staţia meteo Râmnicu Vâlcea Polovragi

Ianuarie 4,9 4,7 Februarie 5,2 5,0 Martie 6,4 6,3 Aprilie 8,5 8,7 Mai 12,1 12,7 Iunie 15,2 15,8 Iulie 16,5 17,4 August 16,1 16,8 Septembrie 13,2 13,1 Octombrie 10,2 10,0 Noiembrie 7,6 7,0 Decembrie 5,9 5,3

Sursa: Arhiva de date a serviciului meteorologie Vâlcea În decursul unui an, valorile cele mai reduse ale tensiunii vaporilor de apă se

înregistrează iarna, cu valori medii cuprinse între 4,2-5,2 mb, la Râmnicu Vâlcea şi 4,7-5,3 mb, la Polovragi (fig. 2). În luna ianuarie mediile lunare multianuale ale tensiunii vaporilor de apă sunt cele mai reduse, coborând, uneori, în jurul valorii de 3,0 mb, astfel la Râmnicu. Vâlcea, în anul 1985 s-au înregistrat 3,7 mb, iar în anul 2000, 3,8 mb. La Polovragi, în anul 1980 s-a înregistrat cea mai scăzută medie a lunii ianuarie (3,6 mb). Valorile reduse ale tensiunii vaporilor de apă din timpul iernii sunt consecinţa predominării maselor de aer continentale din nordul şi estul continentului, care au avut ca efect scăderea accentuată a temperaturii aerului.

CONCLUZII

Cunoaşterea caracteristicilor topoclimatice ale depresiunilor subcarpatice din nordul Olteniei este deosebit de importantă pentru cura balneară şi turism, iar valorile moderate ale tensiunii vaporilor de apă înregistrate la staţiile meteorologice Râmnicu Vâlcea şi Polovragi constituie încă un argument în favoarea ideii că staţiunile balneoclimatice şi localităţile cu potenţial turistic din acest areal beneficiază de un topoclimat plăcut, favorabil curei balneare şi turismului.

BIBLIOGRAFIE

Erhan, Elena (1979), Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi, Editura Junimea, Iaşi. Teodoreanu, Elena, Dacos-Swoboda, M., Ardeleanu, Camelia, Enache, L. (1984), Bioclima

staţiunilor balneoclimatice din României, Editura Sport-Turism, Bucureşti.

IMPACTUL CLIMATULUI ALPIN, DE PE VERSANTUL NORDIC AL MASIVULUI FĂGĂRAŞ, ASUPRA ORGANISMULUI UMAN

Cătălina GHEORGHE∗

Concepte-cheie: indici bioclimatici, stres termic, cura de altitudine. Key words: bioclimatic indices, thermal stress, high-altitude climate therapy. The alpine climate impact on human organism on the northern slope of Făgăraş Mountains. The types of human activities suitable for Fagaras Mountains consist in nature-based activities. Therefore, the quality of the visitor experience depends on the state and characteristics of the natural environment. The specifics of the alpine climate on the northern slope of Fagaras Mountains are: a dominant factor in tourism planning, over which it can have a favourable or a restrictive impact. This factor can have a direct or an indirect influence, impacting on: the human organism, the organisation of the touristic activities, the tourism resources and infrastructure. The impact on the human organism can be assessed using bioclimatic indices like PMV and Windchill.

Masivul Făgăraş ocupă partea nordică a grupei cu acelaşi nume din cadrul Carpaţilor Meridionali, desfăşurându-se pe direcţia V-E. Acesta dispune de un fond turistic natural variat şi atractiv care îi conferă un potenţial crescut de valorificare prin diverse forme de turism bazate pe natură.

Fig.1 Poziţia geografică a Masivului Făgăraş

The position of Făgăraş Mountains

Alături de celelalte elemente de potenţial turistic, fondul climato-turistic, prin caracteristicile sale, constituie un factor de influenţă semnificativ asupra fenomenului turistic (asupra ofertei şi cererii). Deşi nu reprezintă elementul atractiv dominant în cadrul etajului alpin al Masivului Făgăraş, acest rol revenindu-i fondului morfoturistic şi celui biogeografic, are un impact considerabil asupra turismului prin influenţa manifestată în mod direct sau indirect: asupra organismului

31∗ Şcoala Doctorală Simion Mehedinţi, Universitatea din Bucureşti.

32

turistului, asupra activităţilor turistice specifice diverselor tipuri de turism care prezintă grade diferite de sensibilitate la condiţiile meteorologice în care se desfă-şoară, asupra resurselor turistice care stau la baza unor elemente atractive majore (domeniul schiabil) şi asupra amenajărilor turistice prin imprimarea specificului proceselor geomorfologice. În acest articol este dezvoltată prima parte a studiului acestor probleme, respectiv influenţa climatului alpin asupra organismului uman, celelalte urmând a fi redate în comunicări viitoare.

Etajul climatic alpin de pe versantul Nordic al Masivului Făgăraş se suprapune etajului fizico-geografic superior carpatic şi este caracterizat de un climat aspru, rece si umed, cu amplitudini termice mici, şi un regim al precipitaţiilor nivel-mo-derat (Mihăilescu, 1957).

INFLUENŢA CLIMATULUI ALPIN ASUPRA ORGANISMULUI UMAN

Reacţiile organismului uman la condiţiile climatice au un caracter particular imprimat de percepţia individuală, excepţie făcând reacţia impusă de manifestarea componentei termice. Unele elemente climatice se manifestă asupra organismului uman activând tipul de percepţie fizică (ploaia), altele determinând reacţii fiziologice (temperatura aerului, umezeala, presiunea atmosferică), iar altele, reacţii psihologice (gradul de acoperire a cerului cu nori). Unele elemente climatice determină reacţii de tip mixt. Majoritatea studiilor despre influenţa climatului asupra fenomenului turistic a evidenţiat componenta termică a climatului ca fiind cea mai importantă, însă în limitele unei game largi de valori moderate de temperatură, alţi factori devin determinanţi în stabilirea caracteristicilor condiţiilor climatice în care se desfăşoară activităţile turistice. Temperatura este doar unul dintre factorii care influenţează valoarea stresului termic. În realitate, pragul fiziologic de confort termic depinde de acţiunea conjugată a unor factori obiectivi, de mediu (temperatura şi umezeala aerului împreună cu viteza vântului şi radiaţia solară), şi a unor factori subiectivi sau personali (sexul, vârsta, starea de sănătate şi experienţa climatică trecută a indivizilor expuşi unui anumit mediu climatic, tipul de haine purtate sau activitatea fizică desfăşurată).

Factorii meteorologici de stres fiziologic principali sunt consideraţi a fi temperatura aerului, umezeala aerului şi viteza vântului. În scopul relevării relaţiei corelative dintre aceştia au fost elaboraţi indici bioclimatici a căror valoare poate fi folosită în stabilirea caracteristicilor terapeutice ale diferitelor tipuri de bioclimate.

În ultimii 50 de ani, numeroase studii au avut ca scop elaborarea unor indici care să reflecte gradul de confort termic. Unul dintre aceştia, utilizat în diverse domenii, este PMV (Predicted Mean Vote) care reprezintă gradul de confort termic predominant perceput de un grup numeros de persoane expuse la aceleaşi condiţii de mediu. Calculul acestui indice are la bază ecuaţia elaborată de Fanger (1982) care cuprinde 6 variabile, 4 de mediu (temperatura °C, umezeala relativă, viteza vântului m/s, nebulozitatea) şi 2 parametrii personali (gradul de izolare dat de îmbrăcăminte-col şi rata metabolică-W). Indicele PMV este legat de diferenţa dintre fluxul de căldură generat de organismul uman şi căldura necesară pentru

atingerea stării de confort termic, în condiţii de mediu date şi în timpul unei anumite activităţi fizice.

Modelul RayMan, dezvoltat in cadrul Institutului de Meteorologie din Frieburg, apreciază – pe baza unor date input ca temperatura şi umezeala aerului, nebulozitatea, viteza vântului, caracteristici topografice – valorile unor indici bioclimatici ca PMV care reflectă gradul de disconfort termic pentru organismul uman cu caracteristici medii, supus unui anumit tip de efort fizic şi protejat de un tip de îmbrăcăminte specific, într-un spaţiu de coordonate geografice cunoscute şi într-un anumit moment.

Pentru a reprezenta gradul de confort termic resimţit de organismul uman practicând o activitate turistică specifică care presupune efort mediu (plimbări, trekking) şi protejat de îmbrăcăminte specifică, am calculat valorile zilnice ale PMV în lunile de vară în circul Bâlea Lac, pentru anii 2003, 2004, 2005. Pentru aceasta am utilizat Modelul Rayman.

-3,5-3

-2,5-2

-1,5-1

-0,50

0,51

1,52

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29

iun.03

iun.04

iun.05

-3-2,5

-2-1,5

-1-0,5

00,5

11,5

22,5

3

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29 31

iul.03

iul.04

iul.05

-2,5-2

-1,5-1

-0,50

0,51

1,52

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29 31

aug.03

aug.04

aug.05

Fig. 2 Gradul de confort termic indicat de valoarea PMV (staţia Bâlea Lac)

Thermal comfort illustrated by PMV value

Valorile indicelui PMV sunt cuprinse între -3 şi 3. Valorile cuprinse între -0,5 si 0,5 indică starea de confort termic, cele mai mici de -0,5 relevă starea de disconfort datorat senzaţiei de răcoare sau frig, în timp ce valorile pozitive peste 0,5 indică un disconfort datorat senzaţiei de cald sau foarte cald. Din reprezentarea grafică se observă că în luna august se înregistrează cele mai multe zile cu confort termic pentru condiţiile date, iar în luna iunie cele mai puţine. Disconfortul termic resimţit în majoritatea zilelor rămase se datorează senzaţiei de răcoare (PMV între -0,5 şi 1,5) care se înregistrează în prima decadă a fiecărei luni. Valori ale PMV între -1,5 şi -2,5 sunt caracteristice primei jumătăţi ale lunilor iunie şi iulie şi se datorează în general unei temperaturi scăzute (<7°C) şi unui grad de acoperire a cerului de >6 (scara decimală). Zile cu disconfort termic datorat senzaţiei de uşor frig apar rareori în condiţiile date, mai ales la începutul lunii iunie şi sunt asociate unor temperaturi de <5°C şi nebulozităţii de >9. Ţinând cont de faptul că rata metabolică este considerată factorul principal de influenţă în valoarea PMV şi că activităţile turistice specifice zonei alpine implică efort fizic mediu şi mare, practicarea unei activităţi mai solicitante din punct de vedere fizic este soluţia optimă pentru evitarea disconfortului datorat senzaţiei de frig.

Stresul bioclimatic reprezintă gradul de solicitare biologică impus de un anumit tip de mediu climatic asupra organismului uman atacat simultan, la nivelul pielii şi al plămânilor, de cei trei factori meteorologici de stres fiziologic (Ionac, 2003). Valoarea acestuia indică tipul de influenţă exercitată de aceşti factori asupra 33

organismului care poate fi neutră, stimulativă sau stresantă, în ultimele două cazuri declanşându-se mecanismele de adaptare. Valoarea stresului bioclimatic se poate aprecia prin însumarea efectelor reflectate de doi indici: stresul climatic pulmonar şi stresul climatic cutanat.

Stresul climatic pulmonar este legat de efectul umezelii aerului asupra schimburilor respiratorii ale plămânilor, iar valoarea sa este direct proporţională cu tensiunea vaporilor de apă inhalaţi asupra mucoaselor căilor respiratorii. Dacă valorile tensiunii vaporilor sunt cuprinse in intervalul 7,5-16,4mb se consideră un mediu nestresant (relaxant). Valori inferioare ale indicelui reflectă disconfort prin deshidratare, iar valori superioare indică un mediu stresant prin hidratare, acesta din urmă fiind considerat mai greu de suportat de către organismul uman.

0

2,5

5

7,5

10

12,5

15

17,5

iun.03

iun.04

iun.05

0

4,1

8,2

12,3

16,4

20,5

iul.03

iul.04

iul.05

0

4,1

8,2

12,3

16,4

20,5

aug.03

aug.04

aug.05

Fig. 3 Gradul de stres pulmonar indicat de valoarea tensiunii vaporilor (staţia Bâlea Lac)

The pulmonary stress illustrated by vapour pressure value

Reprezentarea grafică indică faptul că pe parcursul întregii luni august condiţiile meteorologice creează un mediu nestresant, relaxant. Valori ale tensiunii vaporilor care indică un mediu stresant sunt rare şi s-au înregistrat la începutul lunii iunie când disconfortul resimţit a fost cel de deshidratare, şi la sfârşitul lunii august, disconfortul prin hidratare.

Stresul climatic cutanat este legat de senzaţiile de frig resimţite la nivelul ţesutului cutanat si se produce mai ales în anotimpul rece. Acesta poate fi apreciat pe baza valorilor indicelui Windchill. Termenul Windchill a fost menţionat pentru prima dată de către exploratorul Paul. A. Siple în studiul său Adaptation of the Explorer to the Climate of Antartica din 1939 şi a constituit de-a lungul timpului obiectul de studiu al multor cercetări. Ecuaţia elaborată de acesta exprimă factorul windchill în W/m² şi s-a dovedit a fi greu de utilizat în cadrul buletinelor meteorologice. Ulterior, ecuaţia a fost modificată în scopul de a putea calcula o temperatură echivalentă, adică o informaţie mai simplă, uşor de aplicat. Între numeroasele variante de algoritmi propuşi în acest scop este şi indicele New Windchill Temperature, elaborat în anul 2001 de către grupul de lucru JAG/TI (Joint Action Group on Temperature Indices), compus din experţi canadieni, americani şi membrii ai Societăţii Internaţionale de Biometeorologie. Acest nou indice este utilizat în prezent în prognozele meteorologice din America de Nord şi în unele institute europene. NWT se calculează pe baza ecuaţiei:

W – efectul windchill măsurat în °C, T – temperatura aerului în °C, V –

viteza aerului în km/h măsurată la 10m înălţime de la nivelul solului (înălţimea

34

standard a anemometrelor). Ecuaţia este valabilă pentru temperaturi <7°C şi viteze ale vântului de peste 1,3m/s, la viteze mai reduse acurateţea putând fi scăzută datorită radiaţiei solare care ar putea diminua efectul windchill cu 6 până la 10 unităţi.

decembrie

-20

-10

0

10

ianuarie

-30-20-10

010

februarie

-20

-10

0

10

20

temperatura(grade celsius) viteza vantului(m/s)w indchill(grade celsius) Fig. 4 Valorile indicelui Windchill şi relaţia cu temperatura

şi viteza vântului (Bâlea Lac) Windchill values related to temperature and wind speed

Reprezentarea grafică redă relaţia dintre valorile indicelui Windchill şi cele

ale temperaturii şi vitezei vântului şi indică predominarea unei valori de <-10ºC în lunile ianuarie şi februarie, când temperaturile se încadrează între -2 şi -12ºC iar viteza vântului poate atinge 10m/s. În luna decembrie pe fondul unor temperaturi uşor mai ridicate, valorile Windchill se încadrează în general între 0 şi -5ºC. În ambele situaţii, conform US Naţional Weather Service, pericolul de producere a degerăturilor este redus, însă instalarea hipotermiei este probabilă în anumite condiţii.

EFECTELE BIOLOGICE ALE CLIMATULUI ALPIN ASUPRA

ORGANISMULUI UMAN SĂNĂTOS

„Cura de altitudine poate fi considerată un factor de sănătate psiho-fizică, singular sau în asociere cu practicarea activităţilor fizice si sportive.” (Drăgan, 1977).

Efectele biologice determinate de expunerea organismului uman la diferite tipuri de bioclimate se manifestă cu intensităţi mai mici sau mai mari. Acestea pot avea caracter indiferent sau sedativ, sau pot dicta o reacţie de stres care reprezintă de fapt câştigul biologic al curei de altitudine, prin activarea mecanismelor de adaptare a organismului sănătos la stres.

În cadrul clasificării terapeutice a climatelor stabilite de unii autori (Drăgan, 1977) climatul etajului alpin al Masivului Făgăraş se încadrează în climatul excitant de altitudine medie (1800-2500 m). Expunerea la condiţiile specifice acestui bioclimat 35

36

determină unele modificări funcţionale în cadrul organismului uman sănătos care, dacă sunt gestionate adecvat, pot avea efecte benefice asupra acestuia. Scăderea presiunii atmosferice şi a presiunii parţiale a oxigenului activează aşa-numita „criză eritrocitară” (creşterea numărului de globule roşii şi hemoglobină) care determină o creştere a rezistenţei generale nespecifice a organismului, a capacităţii de efort. De asemenea, activează creşterea volumului circulant sanguin, favorizează intensificarea metabolismului bazal, creşterea catabolismului proteic, accelerarea eliminării apei şi sărurilor minerale din organism (creşterea diurezei), creşterea metabolismului lipidic şi al colesterolului, favorabile în tulburările metabolice caracterizate prin exces ponderal.

Gestionarea corectă a acestor modificări funcţionale în scopul utilizării terapeutice a efectelor acestora, se poate face printr-un anumit timp de expunere şi prin asocierea unor activităţi de tip sportiv care cresc eficienţa curei de altitudine de la 50% (în cazul unei utilizări pasive) până la 100%.

În cazul curei de altitudine asociate cu practicarea unor activităţi specifice turismului montan sportiv, efectele benefice manifestate prin creşterea considerabilă a capacităţii de efort au fost demonstrate prin studii şi experimente realizate în cadrul unor competiţii sportive internaţionale. Concluziile acestor studii arată că practicarea activităţilor sportive, precum cele pretabile sectorului alpin al Masivului Făgăraş, este favorizată de efectele bioclimatului specific asupra capacităţii de efort a organismului persoanelor cu diferite grade de antrenament.

După depăşirea primei faze, de adaptare, instalarea modificărilor funcţionale duce la creşterea considerabilă a vitezei de deplasare, a forţei musculare şi a vitezei de reacţie, elemente care stau la baza activităţilor sportive montane care presupun efort de tip aerob-anaerob (escaladă, ski alpin, alpinism, hiking) şi care dezvoltă anduranţa (rezistenţa în regim de viteză). Creşterea favorabilă a unor parametrii în comportamentul la efortul sportiv intens este însoţită însă de o creştere a timpului necesar pentru refacerea organismului (anabolism), ceea ce impune organizarea unor intervale de odihnă corespunzătoare, alimentaţie adecvată şi utilizarea unor mijloace speciale de recuperare, ca fizioterapie, hidroterapie, farmacologie, odihnă activă.

BIBLIOGRAFIE

Ciulache, S., Ionac, N. (1998), Climatologie comportamentală, Editura Universităţii din Bucureşti.

Drăgan, I. (1977), Cura de altitudine, Editura Sport-Turism, Bucureşti. Freitas, C.R. de (2003), Tourism climatology: evaluating environmental information for

decision making and business planning in the recreation and tourism sector, 48 Int. J. Biometeorol.

Matzarakis, A. (2001), Assessing climate for tourism purposes, Meteo Inst. Frieburg. Voiculescu, M. (2002), Studiul potenţialului geoecologic al Masivului Făgăraş şi protecţia

mediului înconjurător, Editura Mirton, Timişoara.

37

MODELAREA PROCESULUI PLOAIE – SCURGERE CU SISTEME FUZZY

Marius MĂTREAŢĂ∗, Simona MĂTREAŢĂ*

Concepte-cheie: Sisteme cu Logica Fuzzy, model ploaie-scurgere, bazin nemonitorizat. Key words: Fuzzy Logic System, rainfall – runoff model, ungauged basin.

The rainfall-runoff process modelling with Fuzzy Logic System. Fuzzy logic modelling systems offer the potential for a more flexible, less assumption approach to the hydrological processes modelling, and they have already been demonstrated as successfully substitutes for the classical rainfall – runoff models, and also as tools for the real time updating of hydrological forecasting models and especially for the multimodel approach. We have selected a Fuzzy Logic System approach for the rainfall-runoff process modelling in the ungauged basins, with tuning of the parameters used in the pre-processing of the input data (the maximum values that are used for the input and output variables used in the normalization operations), in function of basin characteristics, using statistical estimation of precipitations and discharges with a certain return period, respectively estimation for the basin concentration time, for which there are already established detailed methodologies and the necessary regionalization relations.

INTRODUCERE

Începuturile modelării cu reguli Fuzzy datează din 1965, când Lotfi Zadeh’s introduce pentru prima dată teoria Fuzzy şi aplicaţiile ei.

În logica fuzzy concepţia booleană este extinsă utilizând un concept de adevăr parţial, care implică că putem avea valori de adevăr între o valoare de „complet adevărat” şi o valoare „complet fals”. De exemplu, „parţial adevărat” poate lua valori în variabile lingvistice cum ar fi: „mai puţin adevărat”, „mai mult sau mai puţin fals” etc. Pentru a realiza această idee s-a introdus noţiunea de seturi/mulţimi fuzzy, care sunt o colecţie de obiecte ce pot aparţine setului într-un anumit grad, gradul de apartenenţă putând lua orice valoare între 0 şi 1 (în locul unei valori fixe de 0 sau 1).

Astfel, modelele fuzzy logic sunt, în special, instrumente preferate pentru rezolvarea problemelor cu informaţii incerte sau imprecise.

∗ Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor.

38

PREZENTAREA TEORETICĂ A MODELĂRII CU SISTEME FUZZY

În general, în modelarea cu sisteme fuzzy trebuie parcurse următoarele etape:

Definirea mulţimilor fuzzy, a funcţiilor de apartenenţă, corespunzătoare variabilelor de intrare şi de ieşire: Definirea funcţiilor de apartenenţă pentru o variabilă fuzzy necesită cunoaşterea domeniului de definiţie a acesteia şi a valorilor corespunzătoare ale ordonatei. Astfel, se pot considera o serie de subseturi lingvistice corespunzătoare, cum ar fi: „foarte mare”, „mare”, „mediu”, „scăzut”, „foarte scăzut”, „mic”, „foarte mic” etc. În general se folosesc următoarele tipuri de funcţii de apartenenţă: triunghiulară, trapezoidală şi gaussiană.

Fuzzifierea variabilelor de intrare conform mulţimilor fuzzy şi a funcţiilor de apartenenţă corespunzătoare, definite în prealabil.

Construcţia bazei de reguli, bazate pe cunoştinţele experţilor şi/sau pe teorii adecvate. Regulile leagă combinaţia de subseturi lingvistice a variabilelor de intrare cu subseturile lingvistice ale variabilelor de ieşire. Orice regulă fuzzy este de forma „IF-THEN” incluzând două părţi: prima parte care începe cu IF şi se termină înainte de THEN se referă la premizele/ipotezele antecedente, combinând subseturile variabilelor de intrare. După THEN începe partea a doua care include subseturile fuzzy corespunzătoare variabilei de ieşire pentru premiza/ipoteza dată. În final se obţine un set de reguli, fiecare dintre ele fiind validă pentru o porţiune specifică din domeniul de variaţie a datelor de intrare. Cel mai adesea în partea de ipoteze/premize subseturile variabilelor de intrare sunt combinate cu expresia logică „and” în timp ce regulile sunt combinate cu expresia logică „or”.

Procesul de inferenţă fuzzy (aplicarea regulilor) şi defuzzificarea valorilor de ieşire: Rezultatul aplicării bazei de reguli de inferenţă va fi de forma unui subset fuzzy şi de aceea este necesară o defuzzifiere a valorilor de ieşire pentru a obţine o valoare fixă, unică, care poate fi mai uşor interpretată de utilizator. Există două tipuri principale de inferenţă fuzzy: Mamdani şi Sugeno.

În tipul Mamdani funcţiile de apartenenţă ale datelor de ieşire sunt de tip set fuzzy, astfel că fiecare dintre acestea trebuie deffuzificată. Metodele pentru defuzzificare cele mai utilizate au la bază determinarea centrului de greutate, folosind integrarea de funcţii bidimensionale.

Tipul Sugeno poate fi utilizat pentru modelarea oricărui sistem în care funcţiile de apartenenţă ale datelor de ieşire sunt liniare sau constante. Acestea sunt denumite uneori funcţii singleton, şi pot fi asimilate cu o pre-defuzzificare a setului fuzzy. Aceasta îmbunătăţeşte eficienţa procesului de defuzzificare printr-o simpli-ficare a calculelor cerute de metodele generale Mamdani, putându-se utiliza, în acest caz, media aritmetică a numai câtorva puncte.

Metodele pentru defuzzificare servesc pentru determinarea unei valori reale (crisp) atunci când se dă funcţia sa de apartenenţă. Cea mai utilizată metodă pentru defuzzificare este metoda centrului de arie.

39

MODEL CU SISTEME FUZZY PENTRU MODELAREA VIITURILOR ÎN BAZINE MICI, NEMONITORIZATE

Realizarea unui nou model şi a relaţiilor de regionalizare a parametrilor

acestuia este un proces foarte complex şi necesită mult timp. Obiectivul primar a fost de a dezvolta un model simplu care să permită

estimarea posibilităţii apariţiei viiturilor şi, de asemenea, o estimare a severităţii acestora în cazul bazinelor nemonitorizate, fără a necesita multe date de intrare.

Referitor la relaţiile de regionalizare ale parametrilor modelului, obiectivul a fost de a construi un model cu parametrii care pot fi obţinuţi pentru un bazin nemonitorizat pe baza altor variabile hidrologice, care, la rândul lor, pot fi determinate pentru orice bazin nemonitorizat utilizând relaţii şi/sau metodologii de generalizare deja existente (ex. metodologii de estimare a debitelor maxime cu o perioadă de revenire de 1 dată la 100 de ani).

S-a selectat o abordare cu sisteme cu logică fuzzy pentru modelarea procesului ploaie-scurgere în bazine nemonitorizate, folosind pentru parametrii modelului care sunt utilizaţi în faza de preprocesare a variabilelor de intrare şi respectiv în faza de postprocesare a variabilelor de ieşire (parametrii reprezentând valorile maxime pentru variabilele de intrare şi ieşire, valori utilizate în operaţiile de normalizare) valori determinate în funcţie de caracteristicile bazinului, utilizând estimări statistice ale precipitaţiei şi debitului cu diverse perioade de revenire, respectiv estimarea timpului de concentrare a bazinului, pentru care există deja metodologii detaliate şi relaţiile de generalizare necesare.

Modelul propus se compune din două module: primul modul este un model cu sisteme fuzzy care determină un indice de umiditate a solului pe baza precipitaţiilor înregistrate în ultimele 10 zile (model tip API). Datele de intrare utilizate pentru calculul acestui indice la un moment de timp (t) sunt precipitaţiile (P) acumulate în diverse perioade anterioare de timp:

P(t-24 h t); P(t-72 h t-24 h); P(t-144 h t-72 h); P(t-240 h t-144 h);

Datele de ieşire: Indicele de umiditate a solului la un anumit moment de timp (t)

Al doilea modul este un model ploaie-scurgere cu sisteme fuzzy care determină debitul maxim produs de o ploaie de o anumită durată, rezultatul fiind prezentat atât ca un set fuzzy (inferenţa de tip Mandami), pentru a permite estimarea incertitudinii asociate debitului maxim estimat, precum şi ca valoare absolută rezultată în urma operaţiei de postprocesare (defuzzificare).

Datele de intrare utilizate pentru calculul debitului maxim sunt:

P(t t + Tp ) – precipitaţia prognozată la momentul t; indicele de umiditate a solului la momentul t calculat cu primul modul; Tp – durata prognozată a ploii;

Datele de ieşire: Debitul maxim (mc/s)

Ca bazin pilot pentru aplicarea şi testarea modelului s-a utilizat Bazinul Reprezentativ Moneasa – staţia hidrometrică Rănuşa (F = 76,2 km2, Hmed = 586 m), situat în partea de vest a ţării în cadrul Bazinului hidrografic Crişul Alb.

Pentru implementarea software a modelului fuzzy prezentat s-a utilizat programul: „FisPro 3,0” – Fuzzy Inference System Professional, realizat de Cemagref – Franta, care este un software Open Source, gratuit, disponibil pe internet la adresa http://www.inra.fr/bia/M/fispro.

În figurile 1-2 se prezintă interfeţele grafice ale modelului, pentru un caz particular (o rulare particulară), fiind totodată un exemplu de utilizare a modelului în cazul elaborării unei avertizări hidrologice.

După cum se poate observa în figura 1, avem o primă simulare cu primul modul fuzzy (modulul API), care furnizează o estimare a indicelui de umiditate a solului, exprimat ca variabilă fuzzy; estimare care este apoi utilizată împreună cu informaţiile privind precipitaţia prognozată (cantitate şi durată) în modelul fuzzy ploaie – scurgere.

Aşa cum se observă în figura 2, modelul fuzzy ploaie –scurgere indică că debitul maxim simulat este în categoriile „Minor flood”, respectiv „Flood”, dar cu valoarea mare a funcţiei de apartenenţă în categoria „Flood”, deci luând în considerare rezultatul modelului în acest caz se poate emite o avertizare hidrologică.

Fig. 1 Exemplu de interfaţă grafică reprezentând procesul de inferenţă fuzzy şi setul fuzzy definit pentru variabila de ieşire (indicele de umiditate a solului)

utilizat în modelul fuzzy API realizat cu programul FisPro Example of the FisPro graphical user interface for the inference results and the corresponding fuzzy sets definition for the API type fuzzy model

40

Fig. 2 Exemplu de interfaţă grafică reprezentând procesul de inferenţă şi definiţia setului fuzzy utilizat pentru debitul maxim în modelul fuzzy ploaie - scurgere

realizat cu programul FisPro Example of the FisPro graphical user interface for the inference results

and the corresponding fuzzy sets definition used for the maximum discharge estimation fuzzy model (rainfall – runnof model)

În figura 3 este prezentată comparaţia dintre debitul maxim simulat,

valori absolute rezultate în urma defuzzificării şi optimizării regulilor fuzzy şi debitul maxim observat pentru câteva viituri istorice înregistrate în bazinul reprezentativ Moneasa – s.h. Rănuşa, care confirmă valabilitatea modelului.

0

2

4

6

8

10

12

14

16

18

20

0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20Q observat (mc/s)

Q s

imul

at (m

c/s)

Fig. 3 Comparaţie între debitele simulate cu ajutorul modelului fuzzy ploaie-scurgere

şi cele observate în cazul unor viituri istorice Simulated discharges obtained by defuzzification after the fuzzy rules optimization

based on historical data, compared with the observed values

41

42

CONCLUZII ŞI OBSERVAŢII

Chiar dacă modelul fuzzy propus este un model simplu, acesta permite o estimare a posibilităţii de producere a viiturilor şi, în acelaşi timp, o estimare a incertitudinii asociate acestora.

Pentru aplicarea acestui model în bazine nemonitorizate este nevoie de următoarele informaţii:

estimarea precipitaţiei medii pe 24 de ore cu o perioadă de revenire de odată la 100 de ani pentru bazinul analizat (această valoare fiind utilizată pentru normalizarea valorilor precipitaţiilor prognozate);

estimarea timpului de concentrare pentru acel bazin – tc (valoarea de 2*tc este utilizată pentru normalizarea valorilor duratei precipitaţiilor);

estimarea debitului maxim cu perioada de revenire de o dată la 100 ani, valoare care este utilizată doar dacă dorim să efectuăm defuzzificarea pentru setul fuzzy corespunzător debitului maxim al viiturii.

Principala ipoteză a modelului este aceea că pentru toate bazinele dintr-o regiune dată (stabilită pe baza analizelor de regionalizare a precipitaţiilor şi debitelor maxime cu diverse perioade de revenire) funcţiile de apartenenţă ale seturilor fuzzy şi seturile de reguli fuzzy definite pentru valorile normalizate ale variabilelor de intrare şi ieşire sunt aceleaşi.

Înaintea aplicării modelului pentru o nouă regiune este recomandată efectuarea unor teste de validare pe bazinele monitorizate din regiunea respectivă, pentru a putea realiza ajustările necesare ale regulilor fuzzy şi/sau a funcţiilor de apartenenţă a variabilelor de intrare şi ieşire.

BIBLIOGRAFIE

Gemmar, P., Greving, M., Stuber, M. (2004), Fuzzy Logic Discharge Forecast Models and their Possibilities, Institute for Innovative Informatics Applications, 2004.

Mamdani, E.H. (1977), Application of Fuzzy Logic to Approximate Reasoning Using Linguistic Systems, IEEE Trans. on Computers, 26:1182-1191.

Sen, Z. (2004), Fuzzy Logic and System Models in Water Sciences, Turkish Water Foundation, Istanbul.

Stuber, M., Gemmar, P., Greving, M. (2000), Machine supported development of fuzzy – flood forecast systems, European Conference on Advances in Flood Research, November 2000, Potsdam.

Sugeno, Q. (1980), Type Fuzzy Inference, Monash University, Australia. Takagi, H., Sugeno, M. (1985), Fuzzy Identification of Systems and its Application to

Modelling and Control, IEEE Trans. on Systems, Man, and Cybernetics, 15:116-132; Zadeh, L.A. (1965), Fuzzy Sets, Information and Control, 8:338-353.

43

LE RÉSEAU DE MESURAGE DES PARAMÈTRES HYDROMÉTÉOROLOGIQUES DANS LE BASSIN

HYDROGRAPHIQUE DU PRUT

Florin VARTOLOMEI∗ Mots clef: bassin du Prut, hydrométrie, météorologie, analyse de la qualité de l’eau, forage hydrogéologique. Concepte-cheie: bazinul Prut, hidrometrie, meteorologie, hidrogeologie, analiza calităţii apei, foraj hidrogeologic Activitatea de măsurare a parametrilor hidrometeorologici în bazinul Prut. Acest studiu este structurat în patru părţi: activitatea hidrometrică de suprafaţă, reţeaua de foraje hidrogeologice, activitatea meteorologică şi secţiunea dedicată analizei de calitate a apei. Acest bazin este administrat de Direcţia Apelor – Iaşi, împărţită în patru Sisteme de Gospodărire a Apelor din patru judeţe care se suprapun pe acest bazin: Botoşani, Iaşi, Vaslui şi Galaţi. Acest bazin are 70 staţii hidrometrice cu diferite perioade de funcţionare, 302 foraje hidrogeologice, 6 staţii meteorologice; pentru analiza apei sunt 2387 km de segmente de râu alese din cel mult 20 de râuri din interiorul bazinului.

INTRODUCTION

Le réseau hydrographique, comme partie composante de l’environnement physique géographique marqué par des facteurs climatiques qui engendrent les caractéristiques hydrologiques (le régime des précipitations, les variations de température, l’evapo-transpiration etc.) et des facteurs non climatiques qui influencent le régime de l’écoulement et de la configuration du réseau (la constitution géologique, l’aspect du relief, la couverture édaphique, la couverture végétale) constitue en même temps la résultante de l’interaction de ces facteurs et le rôle important joué par la composante anthropique à présent.

L’apprentissage de cette composante de l’environnement physique géogra-phique par laquelle se réalise l’écoulement de surface a abouti à des formes concrètes pendant le développement économique de la fin du XIX-ème siècle, lorsque les premières observations systématiques concernant les cours de l’eau ont apparu. L’évolution de la société en général, les études météorologiques complexes requis, l’apparition des disciplines nouvelles considérées des sciences ont imposé dans ce domaine un rythme de développement matérialisé à présent par une activité laborieuse et efficiente à l’égard de l’hydrométrie des eaux de surface, au niveau

* Université Spiru Haret, Faculté de Géographie, Bucarest.

44

national, mais aussi au bassin du Prut. Ce travail est structuré en quatre sections qui poursuivent le but d’analyser en détail les divers points d’observations et mesurage des paramètres hydrométéorologiques.

LE RÉSEAU DE STATIONS MÉTÉOROLOGIQUES

DU BASSIN DU PRUT

Les informations concernant les paramètres météorologiques sont collectées au bassin du Prut par un réseau de stations météorologiques ayant un programme d’observations climatologiques bien distribué au long du bassin, fondé conformé-ment aux critères de représentativité approuvés par l’A.N.M. Bucarest. À ceux-ci on ajoute un réseau de stations pluviométriques et points d’observations evapori-métriques, répandues tout au long du bassin du Prut, qui, avec le réseau de stations d’observations climatologiques, sont intégrés dans le réseau météorologique d’Etat (tableau 1). La durée de ce réseau est similaire à ceux du début au niveau national, à cause des aspects climatiques particuliers de cet endroit de Roumanie, qui ont suscité l’intérêt d’être étudiés dès la fin du XIX-ème siècle.

Tableau 1 Les stations du réseau météorologique d’Etat du bassin de Prut.

Staţiile din reţeaua meteorologică de stat din bazinul Prutului

Nom de la station Programme de la station*)

Altitude de la station (m) Période de fonctionnement

BOTOŞANI C, P, E 160 `96-`15, `21- jusqu’à présent COTNARI C, E 360 `96-`15, `31-`43, `46- jusqu’à présent DOROHOI C, P, E 173 `96-`16, `21- jusqu’à présent GALAŢI C 30 `96-`16, `25- jusqu’à présent HUŞI C, P, E 102 `96-`15, `21-`43, `46- jusqu’à présent IAŞI C, P, E 100 `96-`17, `20-`43, `45- jusqu’à présent AVRĂMENI*** P 210 – BIVOLARI P 63 `96-`15, `23-`43, `51- jusqu’à présent CÂRJA** P 30 `96-`15, `21-`40, `42-`43, `51- jusqu’à présent CRISTEŞTI*** P 140 – **DRÂNCENI*** P 30 `96-`15, `23-`40, `50 FRUMUŞICA*** P 140 `96-`15, `22-`40 HUDEŞTI P 200 `96-`15, `21-`43 MĂLUŞTENI*** P 150 `96-`15, `21- jusqu’à présent OANCEA*** P 40 – PODU ILOAIEI P 100 `96-`15, `21-`43, `45- jusqu’à présent RIPICENI*** P 84 – RÂNGHILEŞTI*** P 90 –

ŞTEFĂNEŞTI*** P 70 `96-`06, `08-`09, `14-`15, `21-`33, `35-`38, `52- jusqu’à présent

ŞULETEA** P 150 – TRUŞEŞTI P 90 `96-`15, `21-`43, `46, `49- jusqu’à présent SULIŢA P `96-`15, `21- jusqu’à présent

*) C – observations climatologiques; P- observations pluviométriques; E – observations evaporimétriques; **) Stations peu importantes; ***) Valeurs homogénéisées des précipitations par les méthodes de la corrélation et de l’isopourcentage.

Fig. 1 Les stations météorologiques Fig. 2 Les stations hydrométriques du bassin du Prut. du bassin du Prut Staţiile hidrometrice din bazinul Prutului Staţiile meteorologice din bazinul Prutului

L’HYDROMÉTRIE DE SURFACE

L’étude de l’écoulement sur toute la surface du bassin du Prut (27450 km2) se réalise aujourd’hui par l’intermédiaire de 36 postes hydrométriques, dont 11 en République de Moldavie, 17 en Roumanie et 8 en Ukraine, ce qui fait ressortir qu’on a une densité d’un poste hydrométrique à 756 km dans ce bassin (Tableau 2).

Tableau 2 Le réseau de postes hydrométriques de l’entier bassin hydrographique du

Prut: évolution et densité Reţeaua hidrometrică din bazinul Prutului: evoluţie şi densitate

No. de postes hydrométriques

Pays

Surface afférente du

b.h. Prut (km2)

Jusqu’à `46 1965 1980 1990 présent

F pour 1 poste hydrométrique

(km2)

Rep. de la Moldavie 7040 6 18 13 11 11 1400

Roumanie 11300 9 18 17 17 17 660 Ukraine 9200 4 14 9 8 8 1150 TOTAL 27540 19 50 39 36 36 765

45

L’analyse de la durée moyenne de fonctionnement depuis l’apparition et jusqu’à présent des postes hydrométriques tout au long du bassin du Prut est de 47,03 ans; toutefois, elle diffère en fonction du pays afférent. Par exemple, la moyenne de la durée de l’activité hydrométrique en République de Moldavie est de 37,4 années, donc la plus réduite; pour les postes de l’Ukraine on a 42,21 années, et pour ceux de Roumanie, 58,8 années (Boboc N., Melenciuc O., 2007) (Fig. 2).

On constate alors que la moyenne de la durée du fonctionnement des postes de Roumanie a la plus grande valeur, en prouvant une cohérence de l’activité hydrométrique, une organisation supérieure et un management beaucoup plus efficient des ressources de l’eau, ce qui nous détermine d’analyser en détail la situation de l’hydrométrie dans ce secteur du bassin du Prut. Le poste hydro-métrique ayant la plus longue durée de fonctionnement est celui de Cernauti, de la rivière Prut en Ukraine, avec une existence ininterrompue de 112 années.

46

7 années et Filipeni – 6 années (Amăriucăi M., 1975) (Fig. 3).

bassin du Prut.

LA STRUCTURE DU RÉSEAU DE FORAGE HYDROGÉOLOGIQUE

u bassin

En Roumanie, les postes ayant la plus longue durée sont situés au cours des affluents de Prut: Bahlui avec le poste de Iasi qui a 87 années et Victoria, sur Jijia, qui a 84 années d’activité ininterrompue. On enregistre la plus courte durée de fonctionnement aux postes de la République de Moldavie, ayant une tentative de création d’un poste hydrométrique d’une année (entre 1964/5) au village Carpesti sur la rivière Larga (16,7 km de surface contrôlée). De la même catégorie font partie les postes aux alentours de la rivière Sarata, dans les villages Sarata Noua –

Fig. 3 La durée de l’activité hydrométrique de surface dans le

0

20

40

60

80

100

120

Krem

eneţ

Cer

năuţ

i

Cor

paci

Ung

heni

Cah

ul

Cos

ov

Iabl

oniţa Ilţa

Bălă

sineşt

i

Cob

ani

Părliţa

Câr

peşt

i

Ştefăn

eşti

Vic

toria

Todi

reni

Hâr

lău

Tg.

Iaşi

statii hidrometrice

ani

Durata de activitate a reţelei hidrome ce de suprafaţă din bazinul Prutului tri

L’activité d’investigation des paramètres mesurables des eaux phréatiques d du Prut (le secteur roumain) est réalisée par l’intermédiaire d’un réseau qui

englobe 302 forages hydrogéologiques, exécutés entre les années 1964-1985, mais la plupart d’entre eux ont été crées dans la période 1971-1975. L’année de commencement des observations et mesurages pour la majorité des forages est de

47

avec les stations hydrogéologiques Brateşul de Jos, Şiviţa, Folteşti, Măstă

ni, Tupilaţi et Fălciu;

avec l

1970

oşani (18 71 et H Prisăcani, Cotu Ruşi, Todireni, Băluşeni, Mascateni, Dorohoi,

Săven

adoveni, Stânca et Rădăuţi Prut.

ro-graphique du Prut se réalise par l’biolog

s au niveau de 38 sectio

1-2 années après l’année de fondation. Du nombre total de 302 forages hydrogéologiques, il y a 298 qui se trouvent sous l’administration de 6 stations hydrologiques, chacune ayant sous l’administration de nombreuses stations hydrogéologiques, auxquelles on ajoute 4 forages appartenant à IFB depuis 1964 (H.C.M. 3139). Voici la distribution des stations hydrogéologiques, du Sud au Nord (Fig. 4).

54 forages dans la station hydrologique Galati (18%, la plupart crées entre 1967 et 1979),

cani, Fârţăneşti, Viile, Băleni şi Târgu Bujor; 12 forages dans la SH Bârlad (4%, la majorité crées en 1967) avec les

stations hydrogéologiques Murgeni, Rânzeşti, Ciurca 33 dans la SH Vaslui

(11%, crées en 1964 et 1970) es stations hydrogéologiques

Vetrişoaia, Oţetoaia, Lunca Banului, Huşi, Drânceni et Riseşti;

133 dans la SH Iaşi (45%, dont la plupart crées en

SH Iasi45%

SH Vaslui11%

SH Barlad4%

SH Galati18%

SH Stanca-Stefanesti

4%SH Botosani18%

Fig. 4 La distribution des forages hydrogéologiques par stations

h . Distri staţii

ydrogéologiques du bassin du Prutbuţia forajelor hidrogeologice pe

hidrogeologice din bazinul Prutului

et 1974), qui représente la plus importante station hydro-logique du bassin du Prut, avec les SH Grozeşti, Coştuleni, Ciurea (station expérimentale), Iaşi, Cristeşti, Aroneanu, Banu, Ruseni, Mădârjeşti, Podu Iloaiei. Spinoasa, Medeleni, Belceşti, Cotnari, Lunca Prutului, Iacobeni, Glăvăneşti, etc.;

53 forages dans la SH Bot1973) avec les S

%, dont la majorité est crée en 19

i, Mitoc, Havârna etc.; 13 forages dans la SH Stânca-Ştefăneşti (4%, crées en 1970 et 1973) avec

les SH Ripiceni, Ştefăneşti, S

LA SURVEILLANCE DE LA QUALITÉ DES EAUX DE SURFACE

La surveillance de la qualité des eaux courantes de surface du bassin hydenregistrement des indicateurs physiques, chimiques,

iques, bactériologiques au flux lent et rapide. Sur le territoire DA Prut Iasi il y a 20 cours d’eau qui sont surveillés, ce qui constitue 2387 km.

Pour surveiller les indicateurs de pollution au flux lent, dans le bassin hydrographique du Prut on réalise des prélèvements d’échantillon

ns de surveillance, dont 20 de l’ordre I et 18 de l’ordre II. En flux rapide, la surveillance de la qualité de l’eau se réalise dans le bassin hydrographique du Prut au niveau de 7 sections de surveillance dont 3 sections sur le Prut et 4 sur les

48

table corresponde du point de vue de la qualit

gène, minéralisation, métaux, et substances toxiques organiques. La divisi

in du Prut il y a 24 lacs d’accumulation qui sont surveillés. Cette surve

Prut. La surveillance des variations des niveaux et de la qualité des eaux

l’aire géographique du bassin hydrographique du Prut il y a 12

RAPHIE

oboc, N., Melenciuc, O. (2007 zinului râului Prut în condiţiile modificărilor antropice a tudii şi cercetări de geografie,

principaux affluents (Bahlui, Jijia). Pour établir les conditions naturelles de référence ou les concentrations de fond, depuis 2004 on a développé le système de surveillance à 13 sections de référence pour les eaux courantes de surface et 4 lacs de référence. Les sections de référence correspondent aux aménagements dont l’influence anthropique ne dépasse 10%.

On a adopté des mesures de sécurités, pour que l’eau de surface destinée aux captations pour la production de l’eau po

é aux normes établies par NTPA 013/2002; on a prévu un nombre de 16 sections pour l’épuration, le prélèvement des échantillons se constituant au point d’utilisation.

La qualité de l’eau des rivières est surveillée par 5 groupes d’indicateurs – le régime d’oxy

on des sections de contrôle en classes de qualité a été réalisée conformément à l’Acte normatif concernant les objectifs de référence pour la classification de la qualité de l’eau de surface (NORCAS/2002), approuvé par l’Ordre M.A.P.M. nr. 1.149/2002.

La surveillance de la qualité des lacs du bassin hydrographique du Prut. Au long du bass

illance se réalise par l’interprétation des résultats physiques et chimiques, biologiques et bactériologiques des échantillons prélevés d’une fréquence déterminée par l’importance de l’accumulation, le régime thermique et pluviométrique enregistré. Conformément au plan d’activité approuvé, la fréquence des mesurages est trimestrielle.

La surveillance de la qualité des eaux souterraines du bassin hydro-graphique du

souterraines phréatiques au niveau du bassin hydrographique du Prut se réalise par un nombre de 71 forages du réseau hydrologique d’Etat. L’évaluation de la qualité des eaux souterraines est réalisée conformément à la Loi no. 458/2002 concernant l’eau potable.

La surveillance des principales sources de pollution du bassin hydro-graphique du Prut. Dans

4 sources de pollution d’importance majeure et moyenne, qui évacuent les effluents directement dans les émissaires.

BIBLIOG

B ), Resursele de apă ale bale peisajului geografic. S

tom. LI-LII/2004-2005, Editura Academiei, Bucureşti. Amăriucăi, M. (1975), Consideraţii privind dezvoltarea activităţii metriei de suprafaţă în

bazinele Siret-Prut, Travaux de la Station „Stejarul”, Geologie-Geographie, Iaşi;

49

DETERMINAREA VULNERABILITĂŢII RESURSELOR DE APĂ ÎN BAZINE MICI LA POSIBILE SCHIMBĂRI CLIMATICE

Simona MĂTREAŢĂ∗, Gianina CHIRILĂ*

Concepte-cheie: modelul WATBAL, schimbări climatice, bazin hidrografic. Key words: WATBAL model, climatic changes, river basin. The assessment of the vulnerability of the water resources in a small river basin a possible climate change. This paper aims at determining the vulnerability of water resources of a small river basin, taking into account some possible climatic changes, using an integrated water balance model – the WATBAL model. Another objective of this paper is the estimation of differences resulted from the application of the model in the same representative basin, but used as input meteorological data, data that were recorded at meteorological stations situated outside the analyzed basin. For the evaluation of climate changes impact in the analyzed basin, more hypothetical scenarios are used, which represent a series of future possible climates. The chosen scenarios take into consideration even changes, annual for temperature and precipitation, considering that they will cover the future possible climates field.

INTRODUCERE

Scopul principal al lucrării este de a determina vulnerabilitatea resurselor de apă într-un bazin hidrografic mic la posibile schimbări climatice utilizându-se modelul de bilanţ de apă WATBAL. Scenariile de schimbări climatice luate în considerare sunt schimbări ipotetice care presupun schimbări uniforme pentru temperatură şi precipitaţie.

DESCRIEREA MODELULUI WATBAL

Modelul WATBAL (WATer BALance Model) este un model de bilanţ de apă integrat dezvoltat de Kaczmarek (1993) pentru evaluarea impactului climatic asupra scurgerii într-un bazin hidrografic. Este un model cu parametri concentraţi, folosind ipoteze simple referitoare la bilanţul de apă şi abordări fizice robuste de estimare a evapotranspiraţiei potenţiale. Unicitatea acestui model conceptual global de reprezentare a bilanţului de apă constă în utilizarea de funcţii continue pentru stocarea (acumularea) relativă în scopul determinării scurgerii de suprafaţă, hipodermice şi evapotranspiraţiei. În această abordare bilanţul de masă este scris ca

∗ Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor.

o ecuaţie diferenţială şi acumularea este prezentată ca un rezervor unic (Fig. 1), conceptualizat cu componente de debit şi infiltraţie dependente de variabila de stare, stocajul relativ (S).

Fig. 1. Conceptualizarea bilanţului de apă pentru modelul WatBal

Conceptualization of the water balance for the WATbal model

Modelul WATBAL are două componente: Componenta de bilanţ de apă foloseşte funcţii continue pentru a descrie

mişcarea apei într-un bazin conceptualizat, conţine 5 parametri referitori la: • scurgerea directă, β: PR d β= ; • scurgerea de suprafaţă, ε:

( ) ( )⎭⎬⎫

⎩⎨⎧

≤>−

=b

bbs RPpentru

RPpentruRPztPzR

0,, ε ;

• scurgerea hipodermică, γ : γαzRss = ; • capacitatea maximă a bazinului de reţinere a apei (capacitatea de câmp,

Smax); • scurgerea de bază, Rb.

Evapotranspiraţia potenţială este calculată cu metoda Priestley – Taylor (aleasă datorită simplicităţii şi avantajului că este o relaţie empirică pe bazine regionale):

Metoda conţine 3 parametri referitori la: • Cf = are o valoare de 1,26 pentru climatul umed (umiditatea relativă > 60%)

şi 1,74 pentru un climat arid (umiditate relativă < 60%); • coeficientul Priestly – Taylor PT; • coeficientul de acoperire al terenului GC.

Pentru calibrarea şi validarea modelului sunt necesare ca date de intrare: precipitaţia, evapotranspiraţia potenţială şi scurgerea (debitul lichid). 50

Evapotranspiraţia potenţială poate fi dată de către utilizator ca valori medii lunare (calculate cu diferite metode) sau poate fi calculată de către model cu aju-torul metodei Priestly – Taylor, necesitând ca date de intrare seriile temporale de temperatură, durata de strălucire a soarelui, umiditatea relativă şi viteza vântului.

Evaluarea modelului se face pe baza utilizării a două serii de date: una folosită pentru calibrare şi alta pentru validare. Dacă valorile statistice: coeficientul de corelaţie ( ρ ) şi eroarea medie lunară dintre debitele măsurate şi simulate (EP,O), rezultate din procedurile de calibrare şi validare sunt similare, atunci modelul poate fi considerat acceptabil.

SCENARIILE DE SCHIMBĂRI CLIMATICE

Evaluarea impactului schimbărilor climatice asupra scurgerii s-a făcut prin considerarea scenariilor ipotetice de schimbări climatice. Scenariile ipotetice reprezintă un set de climate posibile viitoare care consideră schimbări uniforme pentru temperatură ( T∆ ) şi precipitaţie (%P), în diverse combinaţii (tabelul 1), considerând că ele vor acoperi domeniul de climate posibile viitoare.

Tabelul 1. Scenariile climatice uniforme folosite (*- scenariul de bază)

Used uniform climatic scenarios (0*- basic scenario)

T+0, P+0* T+0, P+10 T+0, P+20 T+0, P-10 T+0, P-20 T+2, P+0 T+2, P+10 T+2, P+20 T+2, P-10 T+2, P-20 T+4, P+0 T+4, P+10 T+4, P+20 T+4, P-10 T+4, P-20

STUDIU DE CAZ

Pentru aplicarea metodologiei prezentate anterior s-au folosit date hidrome-teorologice de la Bazinul Reprezentativ Tinoasa-Ciurea situat în extremitatea nordică a Podişului Bârlad. Datele morfometrice ale bazinului sunt: suprafaţa – 4,17 km2, altitudinea medie – 270 m, panta bazinală – 15.9%, coeficientul de împădurire – 0,65%.

Climatul continental excesiv este reflectat de cantităţile anuale de precipitaţii între 600-650 mm, distribuite neuniform în timpul anului, minimele se înregis-trează în perioada august-octombrie, iar cele mai mari cantităţi în perioada mai-august, majoritatea precipitaţiilor având caracter torenţial. Temperatura medie anuală se situează în jurul valorii de 9°C, luna cea mai caldă este iulie (21,30C) iar luna cea mai rece este ianuarie (-3,6oC). Suprafaţa forestieră acoperă aproximativ 63% din suprafaţa bazinului contribuind astfel la diminuarea scurgerii.

Calibrarea şi validarea modelului WATBAL

Pentru B.R Tinoasa-Ciurea au fost disponibile date hidrometeorologice pe o perioadă de 16 ani (1979-1994), din care 10 ani au fost folosiţi pentru calibrare (1979-1988), iar ultimii 6 pentru validare. Rezultatele sunt prezentate în figurile 2-3.

51

0123456789

10

1979

1980

1981

1982

1983

1984

1985

1986

1987

1988

Scu

rger

ea li

chid

a (m

m/z

i)

02468101214161820

Pre

cipi

tatii

(mm

)

Precipitatii Q modelat Q observat Fig. 2. Precipitaţia şi hidrograful mediu lunar observat şi modelat cu modelul

WATBAL pentru perioada de calibrare – B.R. Tinoasa Ciurea Precipitation and mean monthly observed and modeled hydrograph

with the WATBAL model for the calibration period – R.B. Tinoasa Ciurea

0

2

4

6

8

10

12

14

1989

1990

1991

1992

1993

1994

Scur

gere

a lic

hida

(mm

/zi)

0

5

10

15

20

25

30

35

40

Prec

ipita

tii (m

m)

Precipitatii Q modelat Q observat

Fig. 3. Precipitaţia şi hidrograful mediu lunar observat şi modelat cu modelul WATBAL pentru perioada de validare – B.R. Tinoasa Ciurea

Precipitation and mean monthly observed and modeled hydrograph with the WATBAL model for the validation period – R.B. Tinoasa Ciurea

Parametrii modelului WATBAL rezultaţi în urma calibrării pentru B.R.

Tinoasa-Ciurea sunt: • coeficientul hipodermic γ = 2,0 • coeficientul hipodermic α = 1,0 • coeficientul de scurgere de suprafaţă ε = 1,34 • capacitatea maximă de acumulare Smax = 313 • acumularea iniţială zi = 0,5 • coeficientul de scurgere directă drc = 0,0 • coeficientul Priestly –Taylor PT = 1,74 • indicele de acoperire al terenului GC = 0,65 • scurgerea de bază bs flw = 0,0

52

Valorile apropiate ale coeficientului de corelaţie şi eroarea medie lunară dintre debitele măsurate şi simulate rezultate pentru calibrare şi validare prezentate în tabelul 2 atestă parametrii modelului.

Tabelul 2. Valorile parametrilor statistici pentru calibrare şi validare The values of the statistic parameters for the calibration and validation Coeficientul de corelaţie Eroarea medie

Calibrare 0,88 0,24 Validare 0,90 0,27 Influenţa schimbărilor climatice asupra scurgerii lichide în B.R. Tinoasa-Ciurea Variaţia scurgerii lichide (debit mediu multianual – în procente) pentru B.R.

Tinoasa – Ciurea considerând scenariile climatice ipotetice sunt prezentate în tabelul 3. Analizând tabelul şi figura 4 putem sesiza senzitivitatea bazinului la schimbarea temperaturii: astfel, o creştere de 1oC a acesteia reduce scurgerea cu 3,5%. În ceea ce priveşte precipitaţiile o creştere sau o scădere a acestora cu 20% conduce la o creştere sau o descreştere a debitului cu peste 30%.

Tabelul 3. Variaţia scurgerii considerând diverse scenarii de schimbări climatice

Discharge variation taking into consideration different climatic change scenarios

P 0 P 10% P 20% P-10% P- 20% T0 0 % 19 % 39 % - 17 % - 34 % T2 - 7% 10 % 29 % - 24 % - 39 % T4 - 15 % 1 % 18 % - 30 % - 44 %

0.0

0.2

0.4

0.6

0.8

1.0

1.2

Oct Nov Dec Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep

Scur

gere

a (m

m/z

i)

To T2 T4

Fig. 4. Debitul mediu lunar multianual observat (T0) şi simulat corespunzător unei creşteri de temperatură de 2oC (T2) şi respectiv 4oC (T4) cu pas de timp lunar. Observed (To) and simulated mean monthly discharges (T2, T4), corresponding

to temperature increases of 2oC and 4oC, respectively.

Un alt obiectiv al lucrării a fost aplicarea modelului în acelaşi bazin reprezentativ folosind însă ca date meteorologice de intrare, datele înregistrate la o staţie meteorologică situată în afara bazinului analizat (Staţia Meteorologică Vaslui 53

54

situată la o altitudine de 130 m). Precipitaţia a fost corectată cu altitudinea, pe baza relaţiei de generalizare (precipitaţie-altitudine), luându-se în considerare mai multe staţii meteorologice din apropiere.

Parametrii statistici rezultaţi pentru calibrare şi validare (tabelul 4) evidenţiază rezultatele mai slabe care apar datorită extrapolării datelor înregistrate în bazine controlate hidrometeorologic la bazinele necontrolate.

Tabelul 4. Valorile parametrilor statistici de calibrare şi validare utilizând date meteorologice de la S.M. Vaslui

The values of the calibration and validation statistic parameters making use meteorological data from M.S. Vaslui

Coef. de corelaţie Eroarea medie Calibrare 0,75 0,28 Validare 0,68 0,30

CONCLUZII

Modelul WATBAL ales în prezentul studiu este un model de bilanţ de apă pentru evaluarea impactului schimbării climatice într-un bazin hidrografic. Aplicarea modelului s-a făcut pe bazinul reprezentativ Tinoasa-Ciurea.

Cu toate că modelul WATBAL este un model simplificat rezultatele bune obţinute în cazul bazinului ales confirmă posibilitatea utilizării acestuia şi în cazul unui bazin hidrografic mic.

În urma calibrării şi validării modelului bazinului reprezentativ Tinoasa – Ciurea s-a putut evalua impactul unor posibile schimbări climatice folosindu-se mai multe scenarii ipotetice.

Pentru a pune în evidenţă senzitivitatea modelului la modul şi precizia de estimare a datelor de intrare, analiza comparativă a performanţelor modelului utilizând date de intrare estimate pe baza observaţiilor efectuate în cadrul bazinului şi respectiv pe baza observaţiilor efectuate la staţii din afara bazinului hidrografic a pus în evidenţă o reducere semnificativă a performanţelor atât pe setul de date de calibrare, cât şi pe cel de validare în situaţia în care datele de intrare sunt estimate pe baza observaţiilor din afara bazinului hidrografic.

Modelul WATBAL rulat cu pas de timp de o zi a condus la rezultate statistice similare în etapele de calibrare şi validare cu rezultatele statistice ale modelului rulat cu pas de timp lunar. Rezultatele induse de schimbarea climatică nu diferă mult la rularea modelului cu pas de timp de o zi sau de o lună.

BIBLIOGRAFIE

Kaczmarek, Z. (1993), Water Balance Model for Climate Impact Analysis. ACTA Geophysica Polonica, V.41., no. 4, 1-16.

Yates, D.N., Strzepek, K.M. (1994), The impact of Potential Evapotranspiration methodology on the determination of River Runoff. IIASA Working Paper, WP-94-46, Laxenburg, Austria.

55

EXCENTRICITATEA FORMEI BAZINELOR HIDROGRAFICE STUDIU DE CAZ

BAZINELE MILCOV, PUTNA – VRANCEA

Răzvan SĂCRIERU∗

Concepte-cheie: bazine hidrografice, excentricitatea formei, elipsa, bazinul Putnei, Milcov. Mots clé: bassins versants, excentricité de la forme, ellipse, bassins versants de Putna et de Milcov. Excentricité de la forme des bassins versants. Etude de cas: les bassins versants de Milcov, de Putna-Vrancea. La forme des bassins versants est un sujet souvent abordé d’hydrologues et de géomor-phologues (Gravelius, R. E. Horton, V. C. Miller, I. Zăvoianu). La plupart de ces chercheurs ont considéré que la figure géométrique de référence est le carré ou le cercle. Les formes allongées, ovales ou rondes des bassins versants peuvent être comparées à l’ellipse, comme figure géométrique de référence. Celle-ci est rapportée à la longueur et à la largeur maximale du bassin versant. Les valeurs d’excentricité varient entre 0 et 1. L’excentricité a été calculée pour plusieurs bassins versants affluents de la Putna et des corrélations, aux valeurs obtenues des différentes formules consacrées, ont été réalisées. Pour le bassin versant d’Arva l’ellipse a été tracée, l’écart de la forme et de l’asymétrie des bassins versants a été déterminée. La formule de l’excentricité peut être utile dans les études hydrologiques (pour la dynamique des crues) et géomorphologiques (pour la pro-duction des alluvions).

INTRODUCERE

În cazul analizelor morfometrice ale bazinelor hidrografice, forma acestora a reprezentat un subiect aflat în atenţia multor specialişti, hidrologi şi geomorfologi. Pentru aprecierea cantitativă a formei bazinelor hidrografice există mai multe relaţii matematice care pornesc, în principal, de la trei elemente de bază: suprafaţa bazinului, lungimea bazinului şi perimetrul acestuia (lungimea cumpenei de apă).

Cei mai importanţi indicatori morfometrici de formă sunt: factorul de formă (Ff) indicat de R. E. Horton, 1945, raportul de alungire (Re) propus de Schumm, 1956, unde Dc este diametrul cercului cu aceeaşi suprafaţă cu a bazinului, raportul de circularitate (Rc) introdus de V.C. Miller, 1953, coeficientul de dezvoltare a cumpenelor apelor (m) propus de A.I. Cebotarev, 1957.

∗ Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie.

²LFFf =

LDc

=Re ²

4P

FRc Π=

FSm 282.0=

Făcând o analiză critică a acestor indicatori, Zăvoianu (1978, p. 98) des-

prinde următoarele concluzii: toţi au mărimi adimensionale, rezultate din rapoarte ale unităţilor de lungime; niciunul nu se corelează perfect cu ceilalţi în cazul în care se determină lungimea maximă a bazinului sau mediana; toţi se corelează şi se pot stabili corespondenţe în cazul în care se determină lungimea şi lăţimea medie a bazinului respectiv; majoritatea iau ca figură de referinţă un patrulater (dreptunghi sau pătrat) şi numai doi consideră cercul ca figură de referinţă.

Zăvoianu (1978) susţine opinia majoritară conform căreia figura de referinţă trebuie să fie un patrulater, mai exact un pătrat. Raportul dintre suprafaţa bazinului respectiv (F) şi a pătratului cu acelaşi perimetru (P/4)² va da un raport de formă, având ca figură de referinţă pătratul şi nu cercul. Se exclude forma ovală, des întâlnită ca formă de tranziţie între rotund şi alungit.

Folosind acest raport, autorul delimitează trei categorii de bazine: alungite (valori mai mici ca 1), pătrate (raportul este egal cu 1) şi rotunde (valori cuprinse între 1 şi 1,274).

Aprecierea cantitativă a formei bazinelor este utilă şi în studiile geomor-fologice, în special în cazul în care sistemele teritoriale analizate sunt chiar bazine hidrografice (Grecu, 1992; Armaş, 1999; Ene, 2004). Împreună cu alţi parametrii ai bazinului precum suprafaţa, raportul de confluenţă, densitatea reţelei hidrografice, raportul de relief, procentul de împădurire, forma bazinelor face parte din ecuaţii de regresie multiplă pentru predicţia producţiei de aluviuni în bazine hidrografice mici (Ichim et. al, 1998).

METODA DE LUCRU

Formele alungite, ovale sau rotunde ale bazinelor hidrografice pot lua ca figură de referinţă elipsa. Forma alungită reprezintă o elipsă în care axa mare este disproporţionat mai mare decât axa mică, forma ovală este cea a unei elipse asimetrice, iar forma rotundă corespunde unei elipse cu axele egale.

Propunem un raport care are la bază această figură geometrică. Se vor folosi două elemente morfometrice: lungimea (L) şi lăţimea maximă (lmax). Ultimul element este mai rar întâlnit în analizele morfometrice. Considerăm că are un rol la fel de important ca şi lungimea în forma generală a bazinelor.

Lungimile au fost considerate distanţele în linie dreaptă între cele mai îndepărtate puncte ale bazinului, pe direcţia generală de curgere a râului. În cazul bazinelor cu formă deosebită (ex: sinuoasa), lungimile s-au determinat prin părţile mediane, folosind metoda propusă de A.I. Cebotarev (citat de I. Zăvoianu, 1978). Lăţimile maxime reprezintă cele mai mari segmente perpendiculare pe lungimile bazinelor.

Excentricitatea formei bazinelor hidrografice (E) este indicatorul mor-fometric care poate să cuantifice forma generală pornind de la cele două elemente: lungime (L) şi lăţime maximă (l). 56

L

lLE ²² −= (2) 0<E < 1

Relaţia matematică reprezintă transpunerea formulei excentricităţii elipsei. Valorile obţinute vor fi cuprinse între 0 şi 1. În funcţie de valoarea excentricităţii (E), delimităm trei categorii de bazine: rotunde (0-0,4), ovale (0,4-0,9) şi alungite (0,9-1).

Pentru exemplificare s-a calculat excentricitatea formei (E) pentru bazine hidrografice de diferite ordine, aparţinând bazinului Putnei. Principalele date mor-fometrice: F – suprafaţa bazinului hidrografic, P – perimetrul, L – lungimea bazi-nului hidrografic, lmax – lăţimea maximă au fost preluate din lucrarea Resursele de apă din bazinul râului Putna – Liliana Zaharia, 1999.

Tabelul 1. Date morfometrice şi indicatori de forma calculaţi pentru bazine

secundare ale râului Putna Données morphométriques et indicateurs de forme calculés pour des bassins versants secondaires de la Putna

Nr. crt.

Denum. Bazin

F km ²

P km

L (km)

lmax(km) E Ff Re Rc Rf

1 Putna 2580 262 94 45 0,87 0,29 0,60 0,47 0,60 2 Arva 24 20 8.6 4.8 0,83 0,32 0,64 0,75 0,96 3 Mărului 27 22 6.5 6.4 0,18 0,64 0,90 0,70 0,89 4 Vidra 11 23 9.5 2.5 0,96 0,12 0,39 0,26 0,33 5 Vasui 62 35 12 7.5 0,78 0,43 0,74 0,64 0,81 6 Milcov 458 140 62 13 0,97 0,12 0,39 0,29 0,37 7 Vizăuţi 86 50 20 6.3 0,94 0,21 0,52 0,43 0,55 8 Coza 48 38 15 6.5 0,90 0,21 0,52 0,41 0,53 9 Deju 34 26 7.0 6.5 0,37 0,69 0,94 0,63 0,80

10 Astrog 15 16 6.0 3.7 0,78 0,42 0,72 0,73 0,93 11 Lepşa 71 42 15 7.5 0,86 0,32 0,63 0,51 0,64 12 Tişiţa 56 35 15 6.0 0,91 0,25 0,56 0,57 0,73 13 Zăbala 559 110 42 25 0,93 0,32 0,64 0,58 0,74 14 Valea Sării 10 14 5.0 3.5 0,71 0,40 0,71 0,64 0,81 15 Valea Rea 18 18 6.0 5.5 0,39 0,50 0,80 0,70 0,88 16 Şoimul 34 29 13 4.5 0,93 0,20 0,51 0,51 0,64

OBSERVAŢII

Analizând reprezentările grafice din fig. 1, ies în evidenţă cele trei bazine rotunde: Mărului, Deju si Valea Rea, cu valori ale excentricităţii formei sub 0,4. Aceste bazine înregistrează cele mai mari valori ale raportului de alungire, cuprinse între 0,8-0,84 şi, de asemenea, valori mari ale raportului de circularitate cuprinse între 0,63-0,70.

57

În cazul bazinelor ovale şi alungite, delimitarea este mai puţin evidentă, datorită numărului mare de cazuri cu valori apropiate. Privind comparativ cele 5 şiruri de valori din tabelul 2, observăm că amplitudinea maximă (diferenţa dintre cea mai mare şi cea mai mică valoare) este de 0,78 pentru excentricitate şi 0,47-0,63 pentru ceilalţi indicatori morfometrici. Amplitudinea mare în cazul excentricităţii permite punerea în evidenţă mai uşor a bazinelor alungite şi respectiv ovale.

Din cele 13 bazine ovale şi alungite, două se detaşează ca fiind cele mai alungite: Milcov si Vidra, pentru toţi cei cinci indicatori morfometrici calculaţi. Astfel, aceste două bazine au valori ale excentricităţii formei de 0,97; 0,96; raportul de formă 0,37; 0,33; raportul de circularitate 0,29; 0,26; raportul de alungire 0,39; factorul de formă 0,12.

Fig. 1. Corelaţie între excentricitatea formei şi alţi indicatori morfometrici: raportul de formă, factorul de formă, raportul de alungire, raportul de circularitate

Corrélation entre l’excentricité de la forme et autres indicateurs morphométriques: rapport de forme, facteur de forme, rapport d’allongement, rapport de circularité

O bună corelare se observă în cazul celei de-a doua reprezentări şi o slabă

corelare a valorilor pentru celelalte două. Excentricitatea formei se corelează bine cu factorul de formă şi raportul de alungire. Este o corelaţie inversă: pentru valori mari ale excentricităţii corespund valori mici ale factorului de formă şi respectiv ale raportului de alungire.

Explicaţia constă în faptul că toţi aceşti trei indicatori morfometrici au în formula de calcul lungimea bazinului (L), iar figura de referinţă este elipsa, respectiv cercul.

Corelaţia slabă cu raportul de formă şi raportul de circularitate se datorează modului de calcul foarte diferit. Aceşti indicatori iau in calcul suprafaţa şi perimetrul bazinelor, în timp ce excentricitatea ţine cont de lungime şi lăţime maximă.

58

Trasarea elipsei presupune cunoaşterea semiaxelor acesteia (a şi b). Acestea se obţin din formula suprafeţei elipsei.

S = П a b (a > b) S este aria elipsei cu aceeaşi

suprafaţă cu cea a bazinului. Cunoscând raportul de mărime dintre lungime şi lăţimea maximă, se poate rezolva ecuaţia mate-matică cu două necunoscute: a şi b. Prin trasarea elipsei se poate compara forma bazinului şi forma elipsei corespondente. Se pot efectua observaţii cantitative des-prinse din calculul a doi indicatori morfometrici: abaterea de la forma de elipsă şi asimetria bazinului.

Abaterea de la forma de elipsă (Ae) este raportul dintre diferenţa de suprafaţă (Ds) şi suprafaţa totală, care se exprimă procentual. Diferenţa de suprafaţă se obţine prin măsurarea suprafeţei dintre cumpăna de apă şi elipsă. În acest fel se cuantifică diferenţa dintre o formă existentă în natură şi figura geometrică corespunzătoare.

100⋅F

STUDIU DE CAZ

Bazinul hidrografic Arva reprezintGrave

ăţii este 0,83, valoare apropiată de 1,0 ne indică

şi suprafaţă cu a bazinului se porneşte de la formu

ţinem:

Fig. 2. Bazinul hidrografic Arva. Trasarea elipsei, determinarea abaterii de la forma şi asimetria

bazinului Bassin versant d’Arva. Tracement de l’ellipse,

détermination de l’écart de la forme et de l’asymétrie du bassin versant =

DsAe (%)

ă un bazin de ordinul 4 atât în ierarhizarea lius, cât şi în cea Horton-Sthraler. Arva este un afluent pe partea stângă a

Milcovului, cu punct de confluenţă în Depresiunea subcarpatică Mera (Subcarpaţii Vrancei). Principalele date morfometrice sunt prezentate la poziţia 2 în tabelul de mai sus, iar modul de calcul în fig. 2.

Valoarea calculată a excentricit o formă ovală, elipsoidală cu tendinţa de alungire. Este un caz de bazin

morfohidrografic rezultat prin procese de eroziune pe o suprafaţă iniţial înclinată (versantul sudic a Măgurii Odobeşti).

Pentru trasarea elipsei cu aceeala suprafeţei elipsei: S = П a b; unde a, b reprezintă semiaxele elipsei. Cunoscând proporţia dintre lungime (L) şi lăţimea maximă (lmax), ob

59

60

a = 3,

nu se încadrează în forma

CONCLUZII

Excentricitatea formei bazinelor hidrografice ca relaţie matematică între lungim

de la formă, se cuantifică procentual diferenţa dintre forma n

BIBLIOGRAFIE

Armaş, Iuliana (1999), Bazinul hi udiu de geomorfologie, Editura

Diacon , Hidrologia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Grecu, morfohidrografie, Editura

Ichim, ica sedimentelor. Aplicaţie la râul Putna Vrancea, Editura

Morari Hidrologia generală, Editura Didactică şi Pedagogică,

Zaharia, Liliana (1999), Resursele de apă din bazinul râului Putna, Studiu de hidrologie,

Zăvoia or hidrografice, Editura Academiei, Bucureşti.

7 km, iar b = 2,07 km. Prin trasarea elipsei se observă cele patru suprafeţe corespunzătoare celor patru extremităţi, care nu se încadrează formei perfecte de elipsă. Însumând cele patru suprafeţe, obţinem Ds = 2,7 kmp².

Se calculează abaterea de la forma de elipsă Ae (fig. 2). Această valoare (11%) ne arată cât din bazinul Arva unei elipse.

e şi lăţimea maximă a bazinului permite o evaluare cantitativă a formei bazinului. Elipsa este figura geometrică de referinţă pentru bazine de forme diferite: alungite, ovale, rotunde. Prin calcule matematice, fiecare bazin se încadrează în una din cele trei categorii.

Calculând abatereaaturală şi figura geometrică. Toţi aceşti indicatori morfometrici pot fi

folosiţi în practică, în acţiunile de prevenire a inundaţiilor prin calcularea timpului de concentrare a apelor spre râul colector. Poate fi utilizată cu succes în cazul bazinelor hidrografice de până la ordinul 5 în ierarhizarea Horton – Strahler. Undele de viitură se pot atenua în cazul în care excentricitatea formei are valori mai mari de 0,9 (bazine alungite). În geomorfologie se poate aplica în formule complexe de determinare a producţiei de aluviuni.

drografic Doftana, StEnciclopedică, Bucureşti. u, C., Lăzărescu, D. (1965)

Ene, M. (2004), Bazinul hidrografic Râmnicul Sărat. Dinamica reliefului în sectoarele montan şi subcarpatic, Editura Universitară, Bucureşti. Florina (1992), Bazinu Hârtibaciului. Elemente deAcademiei, Bucureşti.

I. et. al (1998), DinamTehnică, Bucureşti. u, T., Pisota, I., Buta, I. (1962), Bucureşti.

Editura Universităţii din Bucureşti. nu, Ion (1978), Morfometria bazinel

61

FENOMENE HIDROMETEOROLOGICE DE RISC ÎNREGISTRATE ÎN PERIOADA 2005 – 2006 ÎN BAZINUL HIDROGRAFIC AL VĂII URLUIA (DOBROGEA DE SUD)

Dacian Constantin TEODORESCU∗

Concepte-cheie: Dobrogea, ploi, viituri. Key words: Dobruja, rains, floods. Some considerations about risk phenomenas, which are registered in 2005-2006 period in South Dobruja. Case study: Urluia Hydrographic basin. In this analysis, it is proposed to surprise some specific meteorological and hydrological phenomenas which are registered in 2005-2006 period in South Dobruja, based on a registered dates. Such, showers from the specific period, but the most important between June-October 2006 have generated floods, which are produced very important materials damages and losing human lifes. In the finale analysis we should like to present the antropic influences, which are increase to produce these risk phenomenas.

În perioada septembrie 2005 – septembrie 2006 în bazinul hidrografic al

pârâului Urluia s-au înregistrat mai multe averse care au generat creşterea nivelului lacului de acumulare de la Negreşti. Astfel, mai ales în perioada 19-23 septembrie 2005 s-au înregistrat următoarele cantităţi de precipitaţii:

• la postul pluviometric Independenţa s-au înregistrat 192 l/mp (din care

numai pe data de 22 septembrie 2005 au fost 92,0 l/mp); • la staţia meteorologică Adamclisi au fost înregistraţi 80,8 l/mp; • la postul pluviometric Chirnogeni s-au înregistrat 206,5 l/mp; • la postul pluviometric Cobadin s-au înregistrat 135,5 l/mp; • la postul pluviometric Amzacea s-au înregistrat 206,0 l/mp. În perioada imediat următoare datorită acestor precipitaţii nivelul hidrostatic

din apropierea lacului de acumulare de la Negreşti s-a ridicat afectând casele din zona joasă a chiuvetei lacului. Majoritatea acestor case erau construite din chirpici fără temelie de piatră şi multe s-au dărâmat datorită infiltraţiilor. Din harta iezohietelor acumularea de la Negreşti se află poziţionată între iezohieta de 150 mm şi cea de 160 mm (fig. 1).

∗ Direcţia Apelor Dobrogea – Litoral.

Aceste averse s-au produs cu aceeaşi intensitate şi în perioada 1-2 iulie 2006 (în 24 ore) numai la postul pluviometric Independenţa s-au înregistrat 146 l/mp. (fapt care a generat o viitură a cărei înălţime a fost de circa 1,5 m pe şoseaua din centrul comunei). Din relatările localnicilor forţa apei combinată cu aluviuni au luat două autoturisme şi microbuzul ce face curse regulate către Constanţa. De asemenea au fost afectate şi localităţile Movila Verde şi Fântâna Mare.

Fig. 1. Harta iezohietelor în bazinul hidrografic Urluia în perioada 19-23 septembrie 2005

Isohyets map for Urluia hydrographic basin 62

În aceste localităţi s-au înregistrat atunci pagube prin distrugerea de case şi drumuri judeţene, anexe gospodăreşti şi animale înecate. Din informaţiile culese viitura din comuna Independenţa s-a produs undeva pe câmpul din amonte de comună prin suprasaturarea cu apă a unor canale de irigaţii care erau dezafectate. Apa pluvială rezultată a fost din nou canalizată spre acumularea Negreşti, nivelul crescând din nou. Din interpretarea harţii iezohietelor, acumularea Negreşti se află poziţionată intre iezohieta de 60 mm şi cea de 70 mm (fig. 2).

Fig. 2 Harta iezohietelor în bazinul hidrografic Urluia în iulie-septembrie 2006

Isohyets map for Urluia hydrographic basin

63

64

Fenomenul s-a repetat şi în perioada 19-20 septembrie 2006 când valoarea maximă în 24 de ore înregistrat la majoritatea staţiilor a fost între 15-171 l/mp, astfel:

• la postul pluviometric Negru Vodă s-au înregistrat 171,0 l/mp (din care 69,7 l/mp între orele 11:05 şi 13:30);

• la postul pluviometric Casicea s-au înregistrat 102,0 l/m între orele 6:30 şi 17:30;

• la postul pluviometric Independenţa s-au înregistrat 65,0 l/mp; • la staţia meteorologică Adamclisi s-au înregistrat 69,6 l/mp; • la postul pluviometric Cobadin s-au înregistrat 92,2 l/mp; • la postul pluviometric Bărăganu s-au înregistrat 30,0 l/mp; • la postul pluviometric Pecineaga s-au înregistrat 36,0 l/mp; • la postul pluviometric Ciobăniţa s-au înregistrat 52,7 l/mp; • la postul pluviometric Amzacea s-au înregistrat 13,3 l/mp; • la postul pluviometric Chirnogeni s-au înregistrat 55,8 l/mp.

Cauza acestor precipitaţii au constituit-o ploile şi torenţiale care s-au datorat

interferenţei dintre mase de aer maritim tropical, umede şi calde, vehiculate de centrii depresionari mediteraneeni care au traversat SE Europei şi mase de aer polar, tot umede, dar reci, ajunse în regiunile noastre; fie prin acţiunea anticiclo-nului Azoric; fie a unui maxim barometric centrat undeva în nordul Europei.

În aceste condiţii solul a fost saturat cu apă încă din intervalul lunii iulie, când au căzut 50-150 l/mp, încât o nouă cantitate de precipitaţii nu s-a mai infiltrat decât în cantitate foarte mică. Un alt factor îl constituie nefuncţionarea staţiei de pompare de la coada acumulării Negreşti, care a fost dezafectată în decursul anilor de după 1990.

Trebuie remarcat faptul că întreaga zonă este alcătuită din depozite de löess cu grosimi variind între 5 şi 20 m şi care au la bază calcare (arealul endocarstic Mereni–Negru Vodă) – conturate în zona Credinţa, Plopeni, Conacu, Negreşti. Depozitele – löessoide – sunt permeabile pe o adâncime relativ mică la suprafaţă unde solul este prelucrat, după care permeabilitatea scade brusc. Prezenţa unor fisuri şi a unor concavităţi s-a datorat unor alunecări de teren, dar şi influenţei stratului de löess.

Ploile menţionate au provocat viituri şi creşterea nivelurilor în lacurile de acumulare şi în arealele limitrofe. Astfel începând de la marginea localităţii Credinţa unde există o baltă, lacul Plopeni, zona mlăştinoasă de la Conacu şi acumularea de la Negreşti prin ridicarea nivelului apei şi implicit a nivelului hidrostatic s-a format un singur lac de acumulare. Interesant este faptul că între localitatea Negreşti şi Petroşani în aval de acumularea de la Negreşti s-a mai creat un lac prin blocarea văii de către podurile care traversează valea cursului Urluia (poduri în mare parte subdimensionate).

Exemplificăm acest fapt prin câteva fotografii luate la faţa locului imediat după înregistrarea fenomenului (fig. 3, 4 şi 5). După cum se poate observa faţa apei se întinde pe o distanţă variind între 80 şi 150 de metri în albia majoră.

Fig. 3 Albie înfundată datorită unui pod subdimensionat

Plugged riverbed by a subdimension bridge

Fig. 4 Acumularea de apă din aval de Negreşti

Water accumulation down to Negreşti

65

Fig. 5 Albia majoră a Văii Urluia inundată Increase riverbed of flood Urluia Valley

Depozitele de löess din zona albiei sunt afectate de intense procese: torenţiale,

pseudocarstice, sufozionale, gravitaţionale (surpări), toate acestea reflectându-se în valoarea crescută a gradului de sinuozitate în condiţiile în care cursul albiei Valea Urluia prezintă fenomenul de sec.

Lipsa suprafeţelor împădurite şi caracteristicile löessului care influenţează scurgerea atât lichidă cât şi solidă – duc la formarea unor torenţi (seluri). În condiţiile Dobrogei, intensitatea mare a ploilor torenţiale, depăşeşte repede capacitatea de infiltraţie, iar surplusul de apă se scurge pe versanţi în reţeaua de albii şi generează unde de viitură. Acestea, spală practic văile antrenând pe lângă aluviunile aduse de pe versanţi şi din albii şi resturile vegetale depuse de localnici, obturând secţiunile de scurgere la poduri şi podeţe subdimensionate. Ca urmare, dacă acestea rezistă cresc nivelurile în amonte sau dacă cedează amplifică viitura din aval ducând la creşterea arealelor ocupate şi a pagubelor produse.

BIBLIOGRAFIE

Popovici, I., Marin, I. (1984), Podişul Dobrogei şi Delta Dunării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

Ujvari, I. (1972), Geografia apelor României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. *** (1968), Studii de hidrologie XXIII – Monografia hidrologică a râurilor şi lacurilor din

Dobrogea, Bucureşti. *** Arhiva D.A. Dobrogea-Litoral.

66

67

EXTRACTION ET ANALYSE DU RÉSEAU DE DRAINAGE À PARTIR DU MODÈLE DIGITAL D’ÉLÉVATION

Ionel BENEA∗

Mots clé: modèle digital d’élévation, modélisation, réseau de drainage, paramètres. Concepte-cheie: DEM, modelare, reţea hidrologică, parametri. Extragerea şi analiza reţelei hidrografice pe baza modelului digital de elevaţie. Articolul prezintă cele mai utilizate două metode de identificare şi extragere automată a reţelei hidrografice pornind de la modelul digital de elevaţie. Sunt explicate principiile care stau la baza acestor metode şi avantajele/dezavantajele specifice fiecăreia, ca şi procedeele specifice de compensare a neajunsurilor inerente unui astfel de demers. Sunt prezentaţi parametrii obţinuţi ca atribute asociate elementelor drenajului şi relevanţa lor pentru hidrometria bazinelor hidrografice. La final se prezintă schema generală de lucru, derivată din experimentarea pachetelor ArcView GIS® şi Idrisi, ca şi a unor programe similare în regim freeware.

L’une des plus discutées et discutables questions liées de l’identification et l’extraction automatique du réseau de drainage a comme sujet le placement, avec précision, du point du départ pour chaque élément d’hydrographie sur la surface morphologique. Cette question est bien valable non seulement dans le cas d’utilisation du modèle digital d’élévation, mais aussi pour le cas des cartes topographiques. On connaît bien que, si nous demandions à deux géomorphologues d’expertise d’identifier ces points, sur la même carte topo, les résultats seront très différents.

Comment pourront nous appliquer le calcul automatique, les notions et les données caractéristiques pour identifier et localiser les éléments du drainage pour un certain territoire? Une suggestion sera de définir, en première place, des modèles géospatiales pour le drainage et de localiser en conséquence les formes du relief associées. Deux directions d’étude sont déjà bien séparées: l’une est l’approche topographique et l’autre, avec plus des chances de s’imposer, la modélisation physique.

En premier cas, l’approche topographique du modélisation du réseau du drainage a été développée à partir de l’article présenté par Band (1986) et utilise l’algorithme élaboré par Douglas et Puecker (1975) pour déterminer les pixels «candidats» comme appartenir du réseau du drainage simplement en tenant compte

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

de tous les pixels de plus haute élévation pour des ensembles de quatre pixels en voisinage rectangulaire auteur du chaque pixel du modèle digital d’élévation. Tous les pixels qui ne restent pas marqués représentent une première estimation pour les éléments constitutifs du drainage. À la fin de cette étape on obtient une approxi-mation du réseau du drainage, les pixels isolés étant éliminés. Les segments ainsi délimités sont réduits à la dimension d’un pixel par squélettisation. La squélet-tisation est réalisée en faisant le calcul de l’axe médiane pour les aires non-nulles, en utilisant l’algorithme d’effilage vers huit directions élaboré par Rosenfeld (1971).

D’habitude, à la fin de la deuxième étape le réseau de drainage n’est pas complet ni très correctement raccordé, le degré de précision étant fonction de la complexité de la surface morphologique et la résolution du modèle digital d’élévation. Il y a encore des segments qui ne sont pas en connexion avec les autres et pour résoudre le problème il faut identifier les nœuds vers l’amont et vers l’aval du chaque segment du réseau du drainage. Les buts vers l’aval du chaque segment sont «drainés» en prenant en calcul la déclivité; le calcul est répété jusqu’au point où on rencontre le but vers l’amont d’un autre segment du drainage. Après que le réseau du drainage est complètement identifié (et les dépressions ont été identifiées, aussi), le résultat est soumis à une autre squélettisation afin d’obtenir le réseau du drainage (fig. 1).

Fig. 1. Exemple de délimitation du réseau du drainage (approche topographique). Exemplu de delimitare a reţelei de drenaj (metoda topografică)

L’application de cette technique simple s’est avéré un grand succès pour les

surfaces plus irrégulières mais, dans le cas le plus général, ils restent encore plus des pixels «candidats» sur certaines portions de la surface et beaucoup moins des pixels sur les autres. On croit que l’imprécision est causée au moins de deux facteurs. Le premier serait la présence des aires dépressionnaires ou sans drainage qui ne peuvent pas être drainées vers les pixels voisins (plus élevés). Des

68

69

algorithmes supplémentaires ont été mis au point pour la réduction du cet obstacle. La capacité initiale d’éliminer les pixels sans drainage a été remplacé par la possibilité d’éliminer les dépressions, les algorithmes utilisés étant dérivés de celui destiné pour les remplir, publié par Marks (1984). Son algorithme a été modifié par la création préalable d’une collection de données concernant la déclivité et l’orientation de la surface à partir du modelé digital d’élévation. Dans ce cas, on cherche une collection des points situés vers l’amont du point de saisi (plus précisément, les points orientés vers le point saisi). Le procédé est réitéré jusqu’à l’identification de l’entière collection des points qui sont drainés vers le point de saisi mais aussi tous les points situés vers l’amont, le résultat étant le bassin du drainage pour le point de saisi en question. La pente est nécessaire pour la sélection d’un critère de seuillage pour les surfaces planes lesquelles seront automatiquement placées vers l’amont. L’algorithme est appliqué pour la préparation des données, en modifiant les valeurs d’élévation pour les portions du bassin associées à des dépressions ou sans drainage avant du lancement des algorithmes d’identification et extraction du drainage. Du même, il est utilisé pour délimiter le bassin d’une rivière à partir d’une collection des coordonnées pour le point de l’embouchure.

Malgré les amendements faites pour perfectionner l’algorithme, ils restent encore deux inconvénients propres à cette méthode. Le premier est généré par la présence du bruit dans le modèle d’élévation d’entrée; il est possible de le réduire, par filtrage, mais il est impossible de l’éliminer en entière. Le deuxième est du au fait que l’algorithme Douglas/Puecker est susceptible de ne pas identifier tous les points de naissance de filets d’eau, ce qui conduit soit vers un très grand nombre d’éléments du drainage court et sans connectivité, soit vers «l’identification» d’un certain nombre de ruisseaux sur les surfaces en pente faible ou même plats.

Le deuxième modèle, fondé sur l’approche physique, essaie d’éliminer les inconvénients du premier et fait une simulation d’écoulement de l’eau sur la surface morphologique. Pour commencement, chaque pixel reçoit une valeur de chargement avec de l’eau égale avec l’unité et la simulation d’écoulement prends en calcul la direction avec la pente la plus grande. Le drainage au long de cette direction est cumulé et, si on rencontre une autre direction du drainage la somme est ajouté vers cette nouvelle direction, c’est à dire vers l’aval. Ainsi on peut calculer la direction du drainage pour chaque pixel du MDE, et pour toute la surface. De plus, chaque pixel contiendra une valeur qui représente l’accumulation de l’écoulement (la surface drainée) vers lui-même.

L’approche physique pour offre l’avantage de produire non seulement les éléments du drainage, mais aussi des données mesurables pour les bassins et les segments du drainage (fig. 2). C’est assez important, car on peut classifier le réseau du drainage par des ordres, en conformité des méthodes que sont dèja bien connues. Si dans le cas de l’approche topographique les éléments sans importance, qui drainent des très petites surfaces peuvent conduire à la croissance artificielle de l’ordre des éléments du drainage, dans le cas de l’approche physique on obtient un réseau hydrographique plus cohérent, sans nécessiter un grand nombre des filtrages. En tout cas, la présence du bruit et des artéfacts dans le modèle digital d’élévation peuvent causer la présence des erreurs dans les résultats finals (particulièrement des éléments sans connectivité).

Fig. 2. Exemple de délimitation du réseau du drainage (approche physique). Exemplu de delimitare a reţelei de drenaj (metoda fizică)

Pour cette étude, le modèle digital d’élévation a été obtenu à partir des cartes

topographiques à l’échelle 1 : 50 000, avec une résolution de 10 mètres, et le schéma général du travail est présenté dans la figure 3.

Date iniţiale

Pre-procesare

Calcularea direcţiilor de scurgere,a acumulării scurgerii şi a arealului drenat

Extragerea cumpenelor de apă şi a reţelei de drenaj pe bazapragurilor stabilite de utilizator

Constituirea bazinelor hidrografice şi analiza/bazin

Extragereacumpenelor de apă

DEM

Analiza terenului

Definirea scurgeriisuperficiale

(sectoare endoreice şi plate)

Extragerea reţelei dedrenaj

Bazine hidrografice

Fig. 3. Le schéma général du travail pour l’extraction et analyse du réseau de drainage à partir du modèle digital d’élévation

Schema generală de lucru pentru extragerea şi analiza reţelei hidrografice pe baza modelului digital de elevaţie

La modalité utilisée le plus souvent pour dériver l’accumulation de

l’écoulement à partir du MDE a été ciselée par Jenson et Domingue (1988). Plus récemment, Tarboton et ses collaborateurs (1991) ont mis au point une méthode

70

analytique pour déterminer les valeurs du seuil et d’ajuster les conditions de l’extraction automatique du réseau du drainage à partir du MDE.

Comme principe général du travail on calcule l’accumulation de l’écoulement pour chaque cellule du MDE en faisant la somme des poids de toutes les cellules drainée jusqu’à la cellule en question. Les cellules dont la direction de l’écoulement ne peut pas être établie permettront seulement la transition de l’eau, leurs valeurs n’étant prises en compte (fig. 4).

Après ça, on peut utiliser une grille pour pondérer les valeurs (la quantité de précipitations tombées sur la ligne de partage des eaux) et dans ce cas l’accumulation de l’écoulement représentera la quantité d’eau qui traverse chaque cellule du MDE sans prendre en compte l’infiltration, l’évaporation ou la quantité d’eau retenue dans le sol. On peut calculer ainsi même la quantité d’eau de précipitations tombée à l’amont de chaque cellule du modèle digital du terrain.

Les cellules ayant les valeurs les plus grandes pour l’accumulation de l’écoulement seront utilisées pour délimiter automatiquement des talwegs, et celles ayant la valeur 0 sont considérées les plus grandes hauteurs et seront utilisées pour identifier les ligne de partage des eaux. Dans ce cas on appliquera des seuiles pour l’identification des cellules ayant les valeurs les plus grands, respectivement les plus petites de l’accumulation. Par exemple, la phrase de création d’une nouvelle grille, dans laquelle 1 représente les cellules qui correspondent au talwegs et 0 un fond sans données aura la forme:

streamNet = (flowAcc < 100.AsGrid).SetNull(1.AsGrid)

Toutes les cellules qui collectent l’eau de plus de 100 autres cellules (dans notre cas 1 hectare) recevront la valeur 1 et toutes les autres, la valeur 0. Pour le traitement ultérieur des données c’est très important que les talwegs (séries des cellules alignées) soient représentées sur un fond en cellules sans valeur “No Data” (figure 4). Ultérieurement, le réseau du drainage peut être connecté, vectorisé et classifié en accord avec un des systèmes connus.

0 0 0 0 0

0 1 1 2 1

0

0

0 0 0

3 8 5 2

1 1 20 0

1 24

71

56

445369

74

78 72 69

4768

58 55

21

31

67

58

49 46

37 38

64 22

61 16

DEM Acumularea scurgerii(> 2 celule)

Elemente de drenaj

Fig. 4. L’identification des éléments du drainage Identificarea elementelor drenajului

Après identifier et délimiter le réseau du drainage, on peut déterminer une

série des paramètres morphométriques: la densité du drainage, la fréquence des éléments du drainage, le rapport de bifurcation les pentes du talwegs, etc. (table 1), 71

72

utilisées pour caractériser les différences régionales des réseaux du drainage. La plupart des autres paramètres donnent d’information plus élaborée, qui reflètent directement ou indirectement les caractéristiques particulières pour chaque élément du drainage ou des bassins de différentes valeurs d’ordre. L’exploration des corrélations entre ces attributs et la classification des formes du relief ont à peine commencée, la plupart des recherches étant dans le stage de classification de la texture des réseaux hydrologique et l’intégration de ces outils dans des règles méthodologiques de la recherche.

Table 1. Informations sur le drainage

Informaţii asupra drenajului

Paramètre Description Eléments du drainage Densité du réseau du drainage Longueur des éléments du drainage/unité de surface Fréquence de segments Numéro des segments/l’ordre Rapport de bifurcation Rapport (ordre N / ordre N+1) Pentes du talwegs Valeurs du minimum, maximum et moyenne Bassins et ligne de partage des eaux Surface Elément de géométrie Périmètre Elément de géométrie Rapport de circularité Surface du bassin / l’aire du cercle ayant le même

périmètre Rapport d’allongement Diamètre du cercle de même surface / longueur

maximum du bassin Facteur de forme Surface du bassin / (longueur du bassin)2

BIBLIOGRAPHIE

Band, L.E. (1986), Topographic Partitioning of Watersheds with Digital Elevation Models. În: Water Resources Research. 22/1, p.15-24.

Jenson S.K., J.O. Domingue (1988), Extracting Topographic Structure from Digital Elevation Data for Geographic Information System Analysis, Photogrammetric Engineering and Remote Sensing. Vol. 54, No. 11, November 1988, p. 1593-1600.

Mark, D.M. (1984), Automatic detection of drainage networks from digital elevation models. Cartographica, 21, p. 168-178.

Peucker, T.K., Douglas, D.H. (1975), Detection of surface-specific points by local parallel processing of discrete terrain elevation data. Computer Graphics and Image Processing, 4, p. 375-387.

Stefanelli, R., Rosenfeld. A. (1971), Some parallel thinning algorithms for digital pictures. ACM Journal, 18, p. 255-264.

Tarboton D.G., R.L. Bras, I. Rodriguez-Iturbe. (1991), On the Extraction of Channel Networks from Digital Elevation Data, Hydrological Processes. Vol. 5, p. 81-100.

73

CORELAŢIA DINTRE ADÂNCIMEA LEVIGĂRII

CARBONAŢILOR ÎN SOLURI ŞI DEFICITUL ANUAL DE APĂ CLIMATIC ÎN ROMÂNIA

Cristian PĂLTINEANU∗, Ion SECELEANU∗∗,

Ion Florin MIHĂILESCU∗∗∗, Zoia PREFAC∗∗∗, Marius POPESCU∗∗∗

Concepte-cheie: condiţii aride, deficit de apă, precipitaţii, evapotranspiraţie, adâncimea de levigare a carbonaţilor. Keywords: arid conditions, water deficit, precipitation, evapotranspiration, carbonate leaching depth. Correlation between the depth to soil carbonates and the climatic water deficit in Romania. Because of climatic change associated with global warming, aridity is an increasing problem in many parts of the world, including south-eastern and southern regions of Romania. This paper discusses the influence of aridity in Romania on the depth to soil carbonates (AC). As used here, climatic water deficit (DEF) is calculated as the difference between precipitation (P) sum and the Penman-Monteith reference evapotranspiration (ETo-PM) sum over the year. DEF can be seen as an aridity index, which has the advantage of a more accurate quantification of the water supply needed for a reference crop for various geographical regions. DEF was found to be significantly, directly and linearly correlated with AC. The soils from the most arid regions of Romania generally are Kastanoziems, Typical Chernozems, Cambic Chernozems, Argic Chernozems and Typical Faeozioms, and in their regions DEF ranges between -250 and -425 mm, and AC generally shows lower than 50 cm depth AC values.

INTRODUCERE

Apa este un factor limitativ prin calitate şi cantitate, iar datorită fenomenului de încălzire globală se prevede o creştere a aridităţii în Europa (Schwartz and Randall, 2003). Alte scenarii (Marica şi Busuioc, 2004) arată că ariditatea va creşte îndeosebi în perioada de vegetaţie, iar cunoaşterea aridităţii este necesară, pe de o parte, pentru utilizarea raţională a resurselor de apă şi, pe de altă parte, pentru explicarea unor aspecte referitoare la peisajul geografic. Date de climă la nivel naţional au fost publicate anterior (Clima R.S.R., 1966).

∗ Institutul de Cercetare – Dezvoltare pentru Pomicultură Piteşti, Mărăcineni. ∗∗ Institutul de Cercetare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului, Bucureşti. ∗∗∗ Universitatea Ovidius, Constanţa.

74

În România, Cernescu (1961), Berbecel ş.a. (1970), Botzan (1972), Donciu şi Gogorici (1973), Apetroaiei (1977), Canarache (1990) şi Păltineanu ş.a. (2000 a, 2000 b) printre alţii, au publicat lucrări privind regiuni afectate de ariditate, inclusiv dinamica umidităţii solului, şi au recomandat norme adecvate de irigaţie. Cernescu (1961) a stabilit printre primii din ţara noastră o legătură calitativă între regimul de umiditate al solurilor şi climat.

Scopul principal al prezentei lucrări este ca, bazat pe studiile mai vechi şi pe date actuale, sa stabilim o legătură cantitativă, o corelaţie între gradul de ariditate al regiunilor României şi adâncimea de levigare a carbonaţilor, cu precădere în partea de sud şi est a ţării.

MATERIAL ŞI METODĂ

Gradul de ariditate a fost exprimat, în prezenta lucrare, prin deficitul de apă climatic (DEF), ca diferenţă între suma precipitaţiilor anuale (P, mm) şi suma evapotranspiraţiei de referinţă Penman – Monteith (ETo-PM, mm) (Monteith, 1965; Jensen et al., 1990; Allen et al., 1998).

DEF = P – ETo-PM (1)

unde ETo-PM (mm/zi) a fost calculată cu date lunare de temperatură medie, durata de strălucire a soarelui (h), umiditatea relativă a aerului (%) şi viteza vântului la înălţimea de 2 m:

ETo-PM =(0,408∆(Rn-G)+900γ U(ea-ed)/(T+273))/(∆+γ(1+0,34U)) (2)

unde Rn este radiaţia netă la suprafaţa covorului de iarbă, (MJ m2/zi), G este fluxul caloric al solului (MJ m2/zi), T este temperatura medie (°C), U = viteza vântului la 2 m înălţime (m/s), (ea-ed) este deficitul de presiune al vaporilor de apă (kPa), ∆ este panta curbei presiunii vaporilor de apă (kPa/C), γ este constanta psychrometrică (kPa/C). Ceilalţi termeni necesari pentru calculul ETo-PM au fost luaţi din Jensen ş.a. (1990) şi din Allen ş.a. (1998).

Pentru a pune în evidenţă legătura dintre gradul de ariditate, exprimat prin deficitul de apă climatic (DEF) şi adâncimea de levigare a carbonaţilor (AC), datele experimentale au fost corelate prin metoda celor mai mici pătrate şi au fost apoi analizate pentru a explica şi a cuantifica această legătură (Păltineanu ş.a., 2007).

AC a fost determinată în 200 de profile reprezentative de sol, care au fost săpate, în general, până la adâncimea de 2,5 m, dacă până la această adâncime nu s-a întâlnit roca dură. Roca parentală a fost reprezentată prin depozite de loess, depozite loessoide, luturi şi luturi argiloase, roci care predomină în majoritatea solurilor din arealele de câmpie din ţara noastră, îndeosebi din partea de sud şi est a României, care reprezintă cele mai aride regiuni ale ţării.

Solurile cu texturi extreme, ca cele nisipoase sau pietroase, care au o permeabilitate ridicată pentru apă, au fost evitate în acest studiu, dar acestea ocupă oricum ponderi reduse în regiunile cu ariditate pronunţată. Relieful arealelor studiate este constituit din câmpii plane, cu pante reduse, care rareori depăşesc 3-4%.

Pentru a evalua gradul de semnificaţie a coeficientului de corelaţie (R), testul t a fost calculat şi utilizat la compararea cu valorile tabelate ale acestuia pentru nivelul de semnificaţie dorit, folosind testul t bilateral cu n-2 grade de libertate (Aïvazian, 1970):

t = R sqrt (n-2) / sqrt (1-R2) (3)

unde n este numărul de puncte utilizat în calcule.

REZULTATE ŞI DISCUŢII

Corelaţia dintre adâncimea levigării carbonaţilor (AC) în soluri şi deficitul anual de apă climatic (DEF) din România este liniară, directă şi semnificativă (fig. 1).

y = 0,6304x + 236,3R2 = 0,711***

n = 200

020406080

100120140160180200220240

-450 -400 -350 -300 -250 -200 -150 -100 -50 0Deficitul de apa climatic (mm)

Ada

ncim

ea le

viga

rii c

arbo

natil

or in

so

l (cm

)

Fig. 1. Corelaţia dintre adâncimea levigării carbonaţilor (AC) în soluri şi deficitul anual de apă climatic (DEF) în România

Correlation between the depth to soil carbonates and the climatic water deficit in Romania

Conform acestei corelaţii, solurile din regiunile cele mai aride din ţara

noastră, în care DEF a fost cuprins între -250 şi -425 mm, au prezentat, în general pentru solurile studiate, valori ale AC mai mici de 50 cm adâncime. După Sistemul Român de clasificare a solurilor (Florea and Munteanu, 2000) acestea includ kastanoziomuri, denumite în alte sisteme de clasificare şi Calcaro-calcic Kastanoziems (FAO, ISRIC, 1998) sau Typical Calciustolls (Soil Taxonomy, 1999), ca şi diferite cernoziomuri reprezentate prin cernoziomuri tipice (Calcic Chernozems, Entic Haplustolls, în cele două sisteme internaţionale de clasificare a solurilor menţionate mai sus), diferite cernoziomuri cambice (Cambic Chernozem, Haplic Chernozems,

75

76

Typical Haplustolls). La aceleaşi valori DEF, variaţia adâncimii carbonaţilor este de la 0 la cca 150 cm, aici fiind încadrate şi cernoziomuri argice (Argic Chernozem, Luvic Chernozems, Udic Argiustolls), faeoziomuri tipice (Haplic Phaeozioms, Entic Hapludolls). Aceste soluri au un humus de tip mull şi o structură bine dezvoltată (Florea et al., 1968).

Multe alte tipuri de sol prezintă valori ale DEF cuprinse între valorile extreme ce caracterizează kastanoziomurile, menţionate anterior, şi 0 mm, care corespund aproximativ la valori ale AC de 250 cm adâncime. Această adâncime este, în general, adâncimea maximă până la care au fost săpate profilele de sol. Astfel, pentru valori DEF cuprinse între -250 şi -350 mm, cernoziomurile prezintă acelaşi tip de humus (mull), iar valorile medii ale AC pentru solurile studiate cresc de la 0 cm până la cca. 50-100 cm adâncime. La o creştere ulterioară a DEF, de la -250 la -150 mm, solurile sunt în principal cambisoluri (Typical Eutricambosol, Florea şi Munteanu, 2000), denumite cu genericul de Eutric Cambisols (FAO, ISRIC, 1998), precum şi Typic Eutrocryepts (Soil Taxonomy, 1999), ca şi Typical Districambosol (Distric cambisols, Typic Dystrudepts, în cele două sisteme inter-naţionale de clasificare a solurilor, amintite), iar AC creşte mai departe atingând, în medie pentru solurile studiate, 100-150 cm.

Carbonaţii au fost levigaţi la adâncimi mai mari de 150 cm în cazul faeoziomurilor (Typical Phaeozems, Haplic Phaeozioms, Entic Hapludolls, Greyic Phaeozems, Greyi-luvic Phaeozioms, Alfic argiustols, cu denumiri în cele trei sisteme de clasificare a solurilor discutate anterior), cu valori DEF de până la 0 mm.

Dacă nu se situează pe materiale parentale bogate în carbonaţi, solurile din aceste regiuni în care valorile DEF sunt pozitive, arătând exces de apă, sunt profund levigate; în unele luvisoluri (Typical Luvosol, Haplic Luvisols, Typic Hapludalfs, ca şi în Albic Luvosol, Albic Luvisols, Glossic Hapludalfs, denumite în cele trei sisteme) şi planosoluri (Typical Planosol, Haplic Planosols, Albaquic Hapludalfs), carbonaţii sunt complet absenţi din profilul de sol. Tipul de humus caracteristic este mor, iar structura solului este slab dezvoltată. Argila a migrat în orizonturile subiacente (Florea ş.a., 1968; Conea ş.a., 1980). Către regiunile muntoase această tendinţă continuă, existând un exces de apă climatic, respectiv o climă mai rece; aceste soluri arată o migrare a fierului care formează podzoluri haplice (Haplic Podzols în FAO, ISRIC, 1998; Typic Humicryods în Soil Taxonomy, 1999).

Tipul de ecuaţie de regresie obţinută între DEF şi AC a fost considerat linear, chiar dacă au fost încercate şi alte tipuri de ecuaţie, neliniare, deoarece câştigul privind creşterea lui R2 a fost neglijabil. Împrăştierea punctelor pe grafic este relativ însemnată, datorită probabil altor factori care influenţează AC, cum ar fi panta şi expoziţia reliefului, permeabilitatea solului, modul de folosinţă a terenului, vârsta reliefului (de ex. terasele fluviatile sau câmpurile de vârstă diferită dintr-o regiune geografică care se presupun ce au un DEF relativ uniform) etc. În ciuda unei diversităţi ridicate privind condiţiile naturale ale solurilor, este esenţială găsirea acestei corelaţii liniare, directe între DEF şi AC.

77

CONCLUZII

Corelaţia dintre adâncimea levigării carbonaţilor (AC) în soluri şi deficitul anual de apă climatic (DEF) din România este liniară, directă şi semnificativă.

Solurile din regiunile cele mai aride din România, kastanoziomuri, cerno-ziomuri tipice, cernoziomuri cambice, cernoziomuri argice şi faeoziomuri tipice, în care DEF este cuprins în general între -250 şi -425 mm, prezintă valori ale AC mai mici de 50 cm adâncime pentru solurile studiate.

Tipurile de sol cele mai frecvente, care prezintă valori ale DEF cuprinse între valorile extreme (de ex. -400 mm) ce caracterizează kastanoziomurile şi 0 mm, care corespund aproximativ la valori ale AC de 250 cm adâncime, sunt repre-zentate în principal prin cambisoluri şi faeoziomuri.

Dacă nu se situează pe materiale parentale bogate în carbonaţi, solurile din regiunile în care valorile DEF sunt pozitive, arătând exces de apă, sunt profund levigate; în multe luvisoluri şi planosoluri, carbonaţii au fost complet levigaţi din profilul de sol.

Către regiunile muntoase această tendinţă continuă, existând un exces de apă climatic, respectiv o climă mai rece; aceste soluri arată o migrare a fierului care formează podzoluri haplice.

Adâncimea de levigare a carbonaţilor este rezultanta proceselor de progradare – regradare a acestora şi reprezintă situaţia actuală, echilibrul tendinţelor de îndepărtare, respectiv de ridicare a carbonaţilor în soluri. În perspectiva încălzirii globale este posibil ca regimul de umiditate a solurilor să evolueze spre uscăciune, care poate favoriza în regiunile cele mai aride procesul de regradare a carbonaţilor.

BIBLIOGRAFIE

Aïvazian, S. (1970), Étude statistique des dépendances, Edition Mir, Moscou, 236 p. Allen, R.G., Pereira, L.S., Raes, D. & Smith, M. (1998), Crop evapotranspiration.

Guidelines for computing crop water requirements, FAO Irrigation and Drainage Paper 56, Rome, 301 p.

Apetroaiei, S. (1977), Evaluarea şi prognoza bilanţului apei în sol, Editura Ceres, Bucureşti, 160 p.

Berbecel, O., Stancu, M., Ciovica, N., Jianu, V., Apetroaei, S., Socor, E., Rogodjan, I. and Eftimescu, M. (1970), Agrometeorologia, Editura Ceres, Bucureşti, 93-117 p.

Botzan, M. (1972), Bilanţul apei în solurile irigate, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti. Canarache, A. (1990), Fizica solurilor agricole, Editura Ceres, 268 p. Cernescu, N. (1961), Opere alese, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 250 p. Conea, A., Florea, N. and Puiu, S. (1980), Sistemul Român de Clasificarea solurilor,

Research Institute for Soil Science and Agrochemistry, Bucharest, 173 p. Donciu, C., Gogorici, E. (1973), Regimul termic al solurilor din zonele agricole ale

României. IMH, Bucharest, 146 p. Florea, N., Munteanu, I. (2000), Romanian system of soil taxonomy, Editura Universităţii

Al. I. Cuza, Iassy, 107 p. Florea, N., Munteanu, I., Rapaport, C., Chitu, C., Opris, M. (1968), Geografia solurilor

României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 325 p.

78

Jensen, M.E., Burman, R.D. and Allen, R.G. (Eds.) (1990), Evapotranspiration and irrigation water requirements, ASCE Manual 70, New York, NY, 332 p.

Marica, A.C and Busuioc, A. (2004), The potential of climate change on the main components of water balance relating to maize crop, Romanian Journal of Meteorology, vol. 6, no, 1-2, Bucharest, Romania: 50-57.

Monteith, J.L. (1965), Evaporation and the environment. In: The state and movement of water in living organisms, XIX-th Symposium Soc. for Exp. Biol., Swansea, Cambridge University Press: 205-234.

Păltineanu, Cr., Mihăilescu, I.F. and Seceleanu, I. (2000a), Dobrogea, condiţiile pedoclimatice, consumul şi necesarul apei de irigaţie ale principalelor culturi agricole. Editura Ex Ponto, Constanta, 258 p.

Păltineanu, Cr., Chitu, E., Tanasescu, N., Apostol, G. and Pufu, M.N (2000b), Irrigation water requirements for some fruit trees specific to the Arges-Vedea river basin, Romania, Proceedings of the third International Symposium on Irrigation of Horticultural Crops, Lisboa, Portugal, Acta Horticulturae 537, vol. 1: 113-119.

Păltineanu, Cr., Mihăilescu, I.F., Seceleanu, I., Dragota, Carmen, Vasenciuc, Felicia (2007), Using aridity indexes to describe some climate and soil features in Eastern Europe: a Romanian case study. Theoretical and applied climatology, Springer Verlag Vienna NewYork (in press).

Schwartz, P. and Randall, D. (2003), An Abrupt Climate Change Scenario and its Implications for United States National Security, 22 p. www.environmentaldefense.org/documents/ 3566_AbruptClimateChange.pdf.

*** (1966), Clima RSR, Vol. II, Date climatologice Comitetul de Stat al Apelor de pe lângă Consiliul de Miniştri, Institutul Meteorologic, Bucureşti, 277 p.

*** (1998), World reference Base for Soil resources. World soil Res. FAO, ISRIC Rep.nr.84, Rome: 88 p.

*** (1999), Soil Taxonomy – A basic system of soil classification for making and interpreting soil surveys. Soil Survey Staff USDA-SCS. Agric. Handbook 436.

79

ESTIMAREA CANTITATIVĂ A PIERDERILOR DE SOL DIN BAZINUL MOTRU CA URMARE A EROZIUNII DE SUPRAFAŢĂ

(APLICAŢIE GIS A MODELULUI ROMSEM DE TIP U.S.L.E.)

Titu ANGHEL∗, Ştefan BILAŞCO∗, Marcel ONCU∗

Concepte-cheie: Eroziune, USLE, GIS. Key words: Soil Erosion, USLE, GIS.

Quantity estimation of the soil loss on Motru Basin due to shallow surface erosion. GIS application using ROMSEM model of U.S.L.E. type. The initiation of soil surface erosion determines a profound process of removing the upper section of the soil profile. The anticipation of the beginning of this chain of geomorphologic events generating a powerful damage of landscape, needs a forestall analysis of the erosional potential which the land offers. Through our study our pursuit is the estimation of soil lost spreading caused by soil surface erosion applying GIS techniques using the mathematics equation recommended by ROMSEM model. We are also going to analyze the repercussions of this geomorphologic phenomena over the quality of edafic cover and subsequently over the decay of local environment.

CONSIDERAŢII GENERALE

Eroziunea de suprafaţă este un proces geomorfologic puţin vizibil, însă cu o foarte mare răspândire spaţială. Calcularea cantităţii de sol erodat se face prin aplicarea modelelor empirice matematice, bazate pe o prelucrare informatizată a datelor (baze de date).

• Istoricul evoluţiei modelelor empirice de cuantificare a eroziunii de suprafaţă a solului

În ultimele şase decenii au fost elaborate mai multe ecuaţii matematice menite a aborda problema eroziunii de suprafaţă. Universal Soil Loss Equation (U.S.L.E.), aşa cum a fost denumit în Statele Unite ale Americii modelul de estimare canti-tativă a pierderilor de sol, are cea mai des utilizată metodologie de calcul.

Primul model de calcul a fost publicat în 1940 de către A. W. Zingg sub forma unei relaţii matematice în care erau utilizaţi ca factori principali de calcul lungimea şi înclinarea pantei (Zingg 1940; Wischmeier şi Smith, 1965). Studiul cercetătorilor Wischemeier şi Smith, cunoscut sub numele de Agriculture Handbook No. 282 şi publicat în 1965 certifică numele U.S.L.E. încă din perioada anilor ’60. Modelul a evoluat în timp şi aplicaţiile sale au fost mult dezvoltate, astfel, lucrarea Agriculture Handbook No.537, publicată în 1978 de către Wischemeier şi Smith

∗ Facultatea de Geografie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

80

atestă faptul că modelul U.S.L.E. reprezenta prima soluţie metodologică utilizată la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Revizuirea modelului U.S.L.E. a determinat şi o actualizare a acestuia, pe baza experienţei obţinute ulterior, impunându-se astfel un nou model denumit R.U.S.L.E. (Revised Universal Soil Loss Equation). O contribuţie importantă la construirea noului model au avut-o cercetările întreprinse de către Renard şi Foster şi publicate în 1983.

Modelul EUROSEM (European Soil Erosion Model) a fost elaborat de către cercetătorii europeni coordonaţi de R.P.C. Morgan (Cranfield University, United Kindom) în 1992, venind ca răspuns la necesitatea adaptării modelelor americane de evaluare cantitativă a pierderilor de sol.

• Modele de evaluare a riscului erozional utilizate în România Fiind cel mai cunoscut şi mai des utilizat model de evaluare a eroziunii de

suprafaţă, modelul U.S.L.E. a fost adaptat condiţiilor din România de către o echipă de cercetători din cadrul Institutului de Pedologie şi Studii Agrochimice Bucureşti, conduse de către academicianul Mircea Moţoc.

Primul model de estimare a eroziunii solurilor pe terenuri agricole a fost propus în România de către Mircea Moţoc în anul 1963. O a doua variantă a modelului de eroziune a fost publicată în anul 1973 şi a urmat ca şi structură modelul Wischmeier-U.S.L.E. din 1958. În anul 1979 Moţoc şi colaboratorii săi au propus o varianta îmbunătăţită a ecuaţiei publicate anterior, aceasta primind numele Modelul ROMSEM (Romanian Soil Erosion Model). Valorile factorilor din cadrul relaţiei matematice româneşti au fost stabilite de laboratorul de conservare a solului din cadrul I.S.C.I.F., având aplicare specifică pe condiţiile pedoclimatice din România. În anul 2002 academicianul Mircea Moţoc propune continuarea utilizării formei din 1979 a modelului ROMSEM (Moţoc M., Sevastel M., 2002, p. 15).

• Caracteristicile generale ale Bazinului Motru Arealul studiat este situat în partea de nord-vest a Podişului Getic, în cadrul

Piemontului Motru, fiind „găzduit” de Dealurile Jilţului. Teritoriul este fragmentat într-un ansamblu de culmi deluroase prelungi a căror altitudine nu depăşeşte 450 m. Litologia este specifică avanfosei carpatice, formaţiunile petrografice fiind depuse în intervalul geologic Miocen – Holocen, în faciesuri predominant lacustre sub forma unor alternanţe de argile, argile marnoase, argile nisipoase şi nisipuri, parţial acoperite de pietrişuri pleistocene şi depozite loessoide. Arealul piemontan a fost secţionat pe direcţia nord-sud de râul Motru, morfologia primară de platou piemontan fiind ulterior modificată sub acţiunea cursurilor de apă cu caracter temporar (Ploştina, Lupoaia etc.). Analizarea valorilor temperaturii pe intervalul 1961-2000 relevă o medie multianuală cuprinsă între 9,2°C (la staţia meteorologică Polovragi, în partea de nord a arealului) şi 11,6oC (la staţia meteorologică Drobeta Turnu Severin, în partea de sud-vest). Influenţa climatului submediteranean determină precipitaţii mai bogate decât în mod obişnuit, valorile cele mai mari înregistrate se găsesc în partea de nord, în vecinătatea sectorul subcarpatic, astfel, cantităţile medii multianuale de precipitaţii pe intervalul 1961-2000 variază între 602,2 mm (la staţia meteorologică Bâcleşu, în partea de Est) şi 882,5 mm (la staţia meteorologică Apa Neagră, în partea de nord-vest).

81

APLICAREA METODOLOGIEI MODELULUI ROMSEM DE TIP U.S.L.E. PRIN UTILIZAREA TEHNICILOR GIS

Structura de calcul cea mai indicată pentru teritoriul românesc este cea

propusă în 1979 de Moţoc şi colaboratorii şi reconfirmată în 2002 (Moţoc M., Sevastel M., 2002). Astfel, în forma finală această relaţie matematică are urmă-toarea structură:

Es = K.Lm.in S.C.CS

unde: Es – cantitatea de sedimente generată de eroziunea de suprafaţă ca medie multianuală, K – coeficient de corecţie în funcţie de agresivitatea climatică, Lm – lungimea versantului, i – panta versantului, S – coeficientul de corecţie în funcţie de erodabilitatea solului, C – coeficient de corecţie în funcţie de utilizarea şi structura vegetaţiei, CS – coeficient de corecţie în funcţie de măsurile şi lucrările antierozionale. Valorile factorilor din formula anterioară au fost stabiliţi în cadrul laboratorului de conservare a solului din I.S.C.I.F., având aplicare la condiţiile pedo-climatice din România. În continuare vom prezenta individual fiecare dintre coeficienţii ecuaţiei de mai sus.

• Coeficientul de agresivitate climatică – K Coeficientul de agresivitate climatică reprezintă indicele erozivităţii induse

de precipitaţii, respectiv pierderile de sol raportate la agresivitatea pluvială. Cercetările efectuare de P. Stănescu, şi publicate în 1969 şi 1970 au contribuit la stabilirea structurii indicatorului de agresivitate pluvială ca fiind produsul dintre cantitatea de precipitaţii şi intensitatea nucleului torenţial cu durata de 15 min. Durata de 15 minute reprezintă timpul de concentrare a apei în cadrul parcelelor de scurgere pentru formarea rigolelor. Valorile acestui coeficient de corecţie au fost preluate de la regionalizarea hidrologică folosită de către Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie. Pentru Piemontul Motrului indicele de agresivitate climatică calculat de către acesta cel specific zonei 3, respectiv: KMOTRU = 0, 140

• Coeficientul lungimea pantei – Lm (Coeficientul lungimii versantului) Factorul lungimii versantului este estimat cu ajutorul unei funcţii de tipul

Lm, în care m = 0,3 se atribuie unei lungimi a pantei mai mici de 100 m sau m = 0,4 pentru lungimi ale pantei mai mari de 100m.

Utilizând GIS lungimea liniei de cea mai mare pantă (lungimea liniei de scurgere) se calculează cu ajutorul Modelul Digital al Terenului (DEM) realizat la rezoluţia de 10m, folosindu-se valorile enumerate mai sus pentru exponentul m. Valoarea corespunzătoare se introduce în formula de calcul propusă de Desmet şi Govers: {[(flow accumulation)*resolution]/(22.1)0.3}, unde (22.1)0.3 reprezintă un parametru de calcul GIS (Desmet şi Govers, 1996). Rezultatul acestor operaţiuni constă în spaţializarea factorului lungimea pantei.

• Coeficientul declivitatea versantului – in În literatura românească de specialitate factorul declivitatea versantului se

calculează conform formulei: in = 1,36+ 0,97i +0,138i2; în care i este tangentă de alfa (Moţoc M., Sevastel M., 2002, p. 37). Acumularea unui volum mai mare de date referitoare la distanţe mai mari de 100 m privind scurgerea apei la suprafaţă va

82

putea determina stabilirea unei formule mai exacte de calcul a factorului pantei Ecuaţia de calcul a factorului in se introduce ulterior în GIS, rezultatul constând în realizarea hărţii repartiţiei spaţiale a coeficientului declivitatea versantului.

• Coeficientul de erodabilitate pedo-litologică – S Coeficientul de corecţie în funcţie de erodabilitatea învelişului de suprafaţă

reprezintă rezistenţa stratului de sol sau rocă la acţiunea picăturilor de ploaie şi a microcurenţilor generaţi prin scurgerea apei meteorice. În mod curent, în România, metoda de estimare a coeficientului de erodabilitate pedo-litologică se bazează pe Indicatorul 186 din cadrul lucrării „Metodologa elaborării studiilor pedologice” publicate de I.C.P.A. Bucureşti în anul 1987. Valorile coeficientului I-186 se găsesc în literatura românească de specialitate sub forma unor tabele: Dârja M., Budiu V., Tripon D., Păcurar I., Neag V., 2002, în tabelul numărul 13 de la paginile 50 şi 51, Moţoc M., Sevastel M., 2002, în tabelul numărul 3 de la paginile 39 şi 40, Moţoc M., et. al, 1975, în tabelul 2.5 de la pagina 61 etc.

• Coeficientul acoperirii cu vegetaţie – C (Coeficientul utilizării terenului) În România evaluarea capacităţii de protecţie a stratului vegetal s-a făcut cu

ajutorul parcelelor de scurgere, raportându-se cantitatea de sol erodat pe terenul acoperit cu diferitelor specii sau asociaţii vegetale la cantitatea de sol erodat pe terenul neacoperit de plante sau cu cultură slab protectoare. Cunoaşterea valorii coeficienţilor asociaţiilor vegetale dintr-o regiune se face consultând cartograma folosinţelor şi prevederilor privind structura culturilor, publicată în mai multe lucrări: Dârja M., Budiu V., Tripon D., Păcurar I., Neag V., 2002, tabelul numărul 14 de la pagina numărul 53, Moţoc M. şi Sevastel M., 2002, tabelul numărul 6 de la pagina 43 etc. Delimitarea parcelelor pe categorii de folosinţe s-a realizat cu ajutorul GIS pe baza informaţiilor oferite de ortofotoplanuri ediţia 2006, materiale bibliografice, hărţi topografice la scara 1:25.000, imagini satelitare Landsat ETM din anul 2001 şi după baza de date Corine 1992 şi Corine 2000.

• Coeficientul privind măsurile şi lucrările antierozionale – CS Rezultatul experienţelor de teren efectuate în România cu privire la eficienţa

antierozională a metodelor frecvent folosite pentru conservarea solului au stat la baza determinării coeficientului de corecţie în funcţie de măsurile şi lucrările de conservare a solului (antierozionale). În cazul lipsei lucrărilor de protejare a stratului superficial factorul Cs are valoarea 1.

REZULTATE ŞI DISCUŢII

Calcularea valorii estimative a eroziunii de suprafaţă presupune introducerea valorii factorilor în relaţia propusă de modelul ROMSEM. Rezultatul final al aplicaţiei GIS constă în realizarea unei harţi tematice ce reprezintă repartiţia teritorială a cantităţii de material dislocat ca urmare a eroziunii de suprafaţă, ca medie ponderată pentru fiecare unitate omogenă de relief din Bazinul Minier Motru (fig. 1). Valoarea de prag universal acceptată a eroziunii de suprafaţă este 3 tone per hectar ca medie stabilită într-un an calendaristic. Având în vedere caracteristicile arealului studiat considerăm că valorile eroziunii ce depăşesc 2 tone per hectar reprezintă cu acurateţe zonele cu risc ridicat la eroziunea în suprafaţă.

Fig. 1. Harta eroziunii de suprafaţă în Bazinul Minier Motru.

Erosion Map of Motru Coal Basin

83

Analiza hărţii tematice a eroziunii de suprafaţă reliefează faptul că peste 70% din arealul studiat prezintă valori tolerabile ale eroziunii. Clasa de intensitate slabă a eroziunii de suprafaţă (< 2 t/ha.an) caracterizează interfluviile acoperite cu vegetaţie forestieră (Dealul Iormăneştilor, Dealul Băzăvanilor, Lunca Motrului, Dealul Slivileştilor etc.) şi arealele urbane asfaltate. Clasa de intensitate moderată a eroziunii de suprafaţă (între 2 şi 6 t/ha.an) este prezentă în zona versanţilor cu înclinări ce rar depăşesc 30% şi prezintă vegetaţie de pajişte. Arealele cu valori ridicate ale eroziunii de suprafaţă (peste 6 t/ha.an) sunt reprezentate de către: cariere sau microcariere (Lupoaia, Roşiuşa, Steic, Ştiucani etc.; haldele de steril (Halda de la Valea Mănăstirii, Hala de la Valea Rogoaze, Hala de la Bujorăscu Mic, Halda de la Ştiucani etc.); valori ridicate se întâlnesc şi în imediata apropiere a localităţilor, acolo unde arabilul predomină iar agrotehnicile folosite sunt neadaptate condiţiilor morfologice şi de sol.

84

Campaniile de teren repetate şi măsurătorile Institutului de Studii Pedologice si Agrochimice Gorj au confirmat arealele cu valori ridicate ale eroziunii. Acest fapt demonstrează că Modelul ROMSEM de tip U.S.L.E. utilizat cu ajutorul tehnicii GIS are o importanţă geografică deosebită, cu ajutorul său putându-se face estimări cantitative, reprezentări spaţiale, cât şi o conturare generalizată a arealelor susceptibile la ravenare.

BIBLIOGRAFIE

Dârja, M., Budiu, V., Tripon, D., Păcurar, I., Neag, V. (2002), Eroziunea hidrică şi impactul asupra mediului, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, p.100.

Desmet, P.J.J., Govers, G. (1996), A GIS procedure for automatically calculating the USLE LS factor on topographically complex landscape units, Journal of Soil and Water Cons, Vol. 51, p. 427-433.

Mitasova, Helena., Mitas, L., Brown, W. M., Johnston, D. (1998), Multidimensional Soil Erosion/deposition Modeling and visualization using GIS, Final report for USA CERL. University of Illinois,Urbana-Champaign. Online tutorial.

Moţoc, M., Munteanu, S., Băloiu, V., Stănescu, P., Mihai, Gh. (1975), Eroziunea solului şi metode de combatere, Editura Ceres, Bucureşti, p.301.

Moţoc, M., Sevastel, M. (2002), Evaluarea factorilor care determină riscul eroziunii hidrice în suprafaţă, Editura Bren, Bucureşti, p. 60.

Stănescu, P., Taloiescu, Iuliana., Grăgan, Livia (1969), Contribuţii în studierea unor indicatori de evaluare a erozivităţii pluviale, Anuarul I.C.P.A. vol. 11 (XXXVI), Bucureşti.

Wischemeier, W., H., Smith, D. D. (1965), Predicting rainfall-erosion looses from Cropland East of the Rocky Maountains. Guide for selection practices for soil and water conservations, US Departament of Agriculture in cooperation with Purdue Agricultural Experiment Station, Agriculture Handbook No. 282, p.47.

Wischemeier, W. H., Smith, D. D. (1978), Predicting rain fall erosion losses – a guide to conservation planning, Department of Agriculture, Handbook No.537, US Dept Agric., Washington, DC., p. 63.

85

ERODABILITATEA SOLURILOR ŞI MODUL DE UTILIZARE

A TERENURILOR ÎN DEPRESIUNEA PĂTÂRLAGELE

Valentin TEODORESCU∗, Iulia ANDREI∗∗

Concepte-cheie: erodabilitatea solurilor, depresiunea Pătârlagele. Key words: soil erodibility, Pătârlagele Depression. Soil erodibility and land use in Pătârlagele Depression. This tec-tonic-erosive depression belongs to the inner Curvature Subcarpathian depressions and is crossed by the Buzău River along a distance of 12 km. Its steep slopes are undergoing severe erosion and mass movements. Characteristic soils on slopes are dystric-cambisols and luvisols, but erodisols prevail and together with regosols cover 65% of their total surface. The presence of friable Miocene and Pliocene lithological deposits has unleashed sheet erosion. Erosional processes have been enhanced by the action of man who cut large forest areas, recently also extending the arable land to the middle and upper sectors of the slope. Analysing soil erodibility one finds slope sectors highly vulnerabile to erosion, erodibility being severe and very severe.

CARACTERIZARE MORFOLITOLOGICĂ

Depresiunea Pătârlagele face parte din şirul intern al depresiunilor Subcarpaţilor de Curbură, ce aparţin unei zone morfostructurale puternic cutate şi tectonizate. Situată pe Valea Buzăului este bine individualizată prin relieful deluros aparţinător unor complexe formaţiuni mio-pliocene (Posea, 1974).

Pe o suprafaţă relativ restrânsă este concentrată o mare varietate de roci sedimentare de vârste diferite, grupate în complexe litologice cu rezistenţă diferită la acţiunea proceselor de eroziune. Cele mai vechi formaţiuni aparţin flişului paleogen şi sunt situate în partea nordică a Subcarpaţilor Buzăului la contactul cu zona montană. Depozitele neogene acoperă cca 90% din arealul Depresiunii Pătârlagele, fiind reprezentate de roci sedimentare care, în majoritatea lor, sunt neconsolidate şi cutate. Depozitele elveţiene situate la contactul cu flişul paleogen, corespund unor versanţi cu înclinare medie, văluriţi de alunecări, în bazinele torenţiale ale Văii Viei şi Văii Muscelului situate pe versantul drept al Depresiunii Pătârlagele. Depozitele tortoniene situate în bazinele mijlocii ale Văii Muscelului şi Văii Viei sunt constituite din marne tufacee, marne argiloase şi nisipoase, brecia sării etc. Cea mai mare parte a dealurilor înalte şi a celor cu înălţime medie este dezvoltată pe depozite sarmaţiene.

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti. ∗∗ ONSC Agenţie de Turism.

86

Pe dreapta Văii Buzăului în dealurile Viei (826 m) şi Muscel (812 m), depozitele sarmaţianului mediu şi superior sunt reprezentate de nisipuri grezoase care alternează cu pachete de marne şi argile.

Depozitele pliocene, corespunzătoare unor fâşii arcuite asimetrice, au o extensiune mare în partea stângă a Văii Buzăului. Depozitele meoţiene sunt dispuse peste cele sarmaţiene şi pot fi identificate pe văile subsecvente Pănătău, Plăişor şi Fântânei.

Depozitele daciene alcătuite din bancuri groase de nisipuri cu stratificaţie torenţială şi intercalaţii secundare de nisipuri şi argile, corespund ariilor joase, cu versanţi prelungi şi domoli din partea centrală a Depresiunii Pătârlagele.

Cuaternarul mediu şi inferior este reprezentat prin fragmentele de terase din lungul Văii Buzăului şi a văilor aferente, prin conuri de dejecţie şi depozitele superficiale. În Depresiunea Pătârlagele, râul Buzău primeşte o serie de afluenţi care formează numeroase bazinete de eroziune. Astfel, văile torenţiale aferente Buzăului imprimă teritoriului o fragmentare cu valori cuprinse între 2,1-3,0 km/km2 pe versantul drept al depresiunii Pătârlagele, iar pe versantul stâng valori de 1,5-3,0 km/km2. Versanţii dealurilor ce mărginesc Depresiunea Pătârlagele sunt puternic afectaţi de alunecări şi curgeri fluide vâscoase (Bălteanu 1983).

SOLURILE ŞI UTILIZAREA TERENURILOR

Condiţiile pedogenetice, specifice teritoriului Depresiunii Pătârlagele, au favorizat dezvoltarea unei game largi de soluri cuprinzând cernisoluri, luisoluri, districambisoluri şi soluri protisoluri şi cu o dezvoltare mare erodisolurile (Luiza Stănilă, 2005).

Rendzinele sunt răspândite local şi se asociază în cele mai frecvente cazuri, cu stâncăriile, pe roci de natură calcaroasă, în condiţiile unor versanţi slab înclinaţi, sub vegetaţie ierboasă. Apar în bazinul torenţial al Pănătăului în apropierea zonelor de izvoare ale acestui afluent al Buzăului. Pseudorendzinele cu areale destul de răspândite, pe versanţi slab-moderat înclinaţi, pe roci argilo-marnoase, apar în arealul de la obârşia Văii Viei.

În sectorul mijlociu şi superior al versanţilor, sub vegetaţie de pădure şi păşune predomină luvisolurile, cu o textură luto-nisipoasă, acoperind suprafeţe reduse la sud de localitatea Pătârlagele şi în sectorul inferior al Văii Pănătăului. Districambisolurile, cu fertilitate redusă, formate sub vegetaţie de fag şi vegetaţie ierboasă ocupă areale mai mari în partea superioară a Văii Viei şi Văii Pănătăului. Regosolurile, situate pe roci neconsolidate şi pe terenuri în pantă, sunt ocupate în general de pajişti degradate şi folosite la plantaţii pomicole. Erodosolurile situate pe versanţi supuşi unei eroziuni intens accentuate ocupă cca 50% din suprafaţa versanţilor ce mărginesc Depresiunea Pătârlagele.

Aluviosolurile se întâlnesc în lunca râului Buzău unde pe suprafeţele rar inundabile sau ieşite de sub influenţa revărsărilor, pot fi utilizate în cultura plantelor.

Din analiza modului de utilizare a terenurilor situate pe versanţii Depresiunii Pătârlagele (fig. 1) rezultă că:

– pădurea ocupă o pondere apropiată de cca 40% din suprafaţa versanţilor din partea stângă şi dreaptă a depresiunii;

– fâneaţa ocupă o suprafaţă mai mare pe versantul stâng al depresiunii; – arabilul ocupă 17% din suprafaţa versantului stâng, în condiţiile existenţei

unor versanţi cu pantă accentuată, supuşi unei intense acţiuni de eroziune; – livezile acoperă cca 25% din suprafaţa versantului drept al depresiunii.

0

5000

10000

15000

20000

25000

Pădure Livadă Fâneaţă Păşune Arabil Vie

supr

afaţă

(%)

0

5000

10000

15000

0

25000

30000

Pădure Livadă Fâneaţă Păşune Arabil Vie

supr

afaţă

(%)

(ha)

2000(ha)

Versantul dreptVersantul stâng

Fig. 1. Ponderea diferitelor tipuri de utilizare a terenurilor în Depresiunea Pătârlagele The weight of different land-use type in Pătarlagele Depression

ERODABILITATEA SOLURILOR

Erodabilitatea solurilor reprezintă starea de rezistenţă la acţiunea factorilor de eroziune, în special a ploilor, fiind un factor important în desfăşurarea proceselor de degradare a reliefului (Teodorescu et al. 1987). Analiza erodabilităţii solurilor permite cuantificarea factorului S (erodabilitatea solului) care este utilizat în formula de calcul pentru evaluarea eroziunii în suprafaţă pe terenurile agricole (Moţoc, 1975).

Harta erodabilităţii solurilor din arealul Depresiunii Pătârlagele cuprinde 5 clase care încadrează solurile în funcţie de susceptibilitatea lor la eroziune, după tipurile de soluri, textura lor şi gradul de eroziune între clasa solurilor slab erodabile şi extrem de puternic erodabile (fig. 2).

Din analiza repartiţiei solurilor cu erodabilitate mare şi extrem de mare, se constată că versanţii dealurilor din partea stângă a Depresiunii Pătârlagele sunt afectaţi pe o mare suprafaţă de eroziune în suprafaţă şi adâncime.

În general, erodabilitatea solurilor prezintă valori mari în sectorul mijlociu şi superior al versanţilor, mai ales în condiţiile manifestării proceselor de deplasare în masă.

Degradarea solurilor şi accentuarea erodabilităţii sunt determinate şi de factorul antropic cu un rol important în favorizarea proceselor de eroziune prin defrişări masive şi practici agricole care nu au în vedere măsurile de protecţie antierozională. 87

Fig. 2. Depresiunea Pătârlagele. Harta erodabilităţii solurilor Pătârlagele Depression. Map of soil erodibility

CONCLUZII

Studiul condiţiilor morfolitologice şi a erodabilităţii solurilor din arealul Depresiunii Pătârlagele evidenţiază:

– versanţii dealurilor ce mărginesc Depresiunea Pătârlagele sunt constituiţi în mare parte din roci sedimentare neconsolidate şi cutate, ce reprezintă un factor de risc la acţiunea proceselor de eroziune şi a deplasărilor în masă;

– solurile formate pe versanţi au o textură luto-nisipoasă pe mari areale fiind susceptibile la acţiunea proceselor de degradare;

– erodisolurile se extind pe mari suprafeţe ale versanţilor, mai ales în partea mijlocie şi superioară, factorul antropic având un rol important în accentuarea erodabilităţii lor.

BIBLIOGRAFIE

Bălteanu, D. (1983), Experimentul de teren în geomorfologie. Aplicaţii în Subcarpaţii Buzăului, Editura Academiei R.S.R.

Moţoc, M., Munteanu, S., Băloiu, V., Stănescu, P., Mihai, Gh. (1975), Eroziunea solului şi metodele de combatere, Editura CERES, Bucureşti.

Posea, Gr., Popescu, N., Ielenicz, M. (1974), Relieful României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Stănilă Anca Luiza, (2005), O nouă clasificare a solurilor din România, Analele

Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie, nr. 8, p. 109-114. Teodorescu, V., Ioniţă, I., Bădescu Lidia, Popescu, N. (1987), Caracterizarea intensităţii de

eroziune şi a erodabilităţii solului stabilită cu ajutorul determinărilor efectuate pe parcelele de scurgere, Analele ICPA, XLVIII, p. 167-174, Bucureşti.

88

89

DIAGNOZA MODULUI DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A SISTEMULUI TERITORIAL AL CARPAŢILOR CURBURII

ÎN PERSPECTIVA DEZVOLTĂRII DURABILE

Mihaela FRĂSINEANU1

Concepte-cheie: diagnoză, mod de organizare, sistem teritorial, dez-voltare durabilă, variabile geografice. Key words: diagnosis, organizing, territorial system, sustainable development, geographic variables. Diagnosis of the Organizing and Functionality of the Curvature Carpathians Territory. The perspective of assessing plans and strategies for the sustainable developing of such a complex regions as the Eastern Carpathians represent firstly calls for an objective and minute analysis of the constituting elements of the environment and human activities, as well. It also presumes a careful selection of these elements, as function of each one’s importance and contribution for the functioning of the geographic system. Once the geographic variables selected, plans and models can be made and put into work for a gradual reaching the of the sustainable development targets.

Perspectiva stabilirii planurilor şi strategiilor de dezvoltare durabilă a regiunii complexe a Carpaţilor Curburii impune, în primul rând, o analiză obiectivă şi amănunţită a elementelor cadrului natural şi antropic şi o selectare justă a acestora, în funcţie de importanţa lor şi de participarea la funcţionarea sistemului geografic. Aceasta reprezintă, de fapt, prima etapă, identificată, în 2000, de I. Ianoş drept diagnoza modului de organizare a sistemului teritorial. În urma selectării variabilelor geografice şi a evoluţiei lor pe termen scurt, mediu şi lung (prognoza modului de organizare a sistemului teritorial) se pot stabili modele şi planuri pe baza cărora să se realizeze, pe etape, obiectivele dezvoltării durabile.

Diagnoza modului de organizare a sistemului teritorial al Carpaţilor Curburii trebuie să înceapă prin delimitarea teritorială2 a acestuia şi identificarea, în interiorul său, a mezo- şi microsistemelor, pentru ca apoi, prin evidenţierea caracteristicilor, să fie evidenţiată personalitatea geografică a sistemului. Alături de acestea trebuie identificate şi fluxurile de materie şi energie care asigură evoluţia firească a unui teritoriu.

1. Dintre limite, cea cu Subcarpaţii se caracterizează prin cel mai mare grad de complexitate, termenul de spaţiu de interferenţă carpato-subcarpatic fiind cel

1 Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.. 2 Paşii urmaţi în diagnoza geografică a Carpaţilor Curburii au fost identificaţi de

I. Ianoş, 2000, în Sisteme teritoriale.

care subliniază foarte bine funcţionalitatea şi atribuţiile teritoriului respectiv, dar şi întrepătrunderea elementelor şi fenomenelor geografice din cele două spaţii.

Identificarea microsistemelor (de exemplu, depresiunile Lepşa, Întorsura Buzăului, Comandău, Cheia sau culoarele de vale ale Oituzului, Buzăului, Teleajenului, Prahovei) a fost următorul pas în analiza modului de organizare a sistemului, delimitarea acestora şi individualizarea lor putându-se face relativ uşor, prin intermediul modificărilor pe care le introduc în peisajul fizico– şi economico-geografic şi al funcţiilor polarizatoare sau de legătură cu exteriorul.

Cele mai dificile probleme apar la delimitarea mezosistemelor (etajele de peisaj) şi la identificarea lor funcţională. Astfel, la stabilirea etajelor de peisaj, delimitările dintre etajul interfluviilor, al versanţilor şi al culoarelor de vale şi depresiunilor au caracteristici locale, determinate de relaţiile dintre elementele cadrului natural sau dintre acestea şi cele ale intervenţiei antropice. La acestea se adaugă şi diferenţele dintre versanţii estici, exteriori, dinspre Subcarpaţi, şi cei vestici, interiori, dinspre Depresiunea Braşovului, peisajele caracteristice suferind variaţii determinate de existenţa celor două nivele de bază în funcţie de care a avut şi are loc evoluţia formelor de relief şi de influenţele climatice diferite (oceanice pe versanţii vestici, caracterizate prin precipitaţii mai bogate şi continentale pe versanţii estici, la care se adaugă şi foehn-ul, care determină temperaturi mai ridicate şi precipitaţii torenţiale).

Fig. 1. Etajarea peisajului în Carpaţii Curburii (Mihaela Frăsineanu, 2006) The landscape level in the Curvature Carpathians

90

91

Etajul carpatic superior, situat la peste 1 500 m altitudine, este cel în care procesele geomorfologice sunt sezoniere, apariţia, desfăşurarea şi intensitatea lor fiind condiţionată, în primul rând, de climatul aspru, caracterizat prin temperaturi medii anuale sub 2º C, precipitaţii de peste 1 000 mm, îndeosebi sub formă de zăpadă, vânturi puternice (în multe cazuri vitezele depăşesc 40 m/s), dar şi de inconsistenţa covorului vegetal subalpin, în mare parte deteriorat de suprapăşunatul intens şi de existenţa unor soluri scheletice, insuficient dezvoltate. În funcţie de repartiţia condiţiilor potenţiale şi de declanşare, se pot separa în etajul carpatic superior (subalpin), situat la altitudini între 1 450-1 500 şi 1 954 m, procese geo-morfologice sezoniere, care se succed şi se interferează: crionivaţie, torenţialitate, spălare în suprafaţă, şiroire, deflaţie şi coroziune, dizolvare etc.

Etajul culoarelor de vale şi al depresiunilor, localizat sub 800 m altitudine, datorită suprafeţelor plane, cu pante sub 5º, acoperite cu culturi agricole (cazul depresiunilor Comandău şi Întorsura Buzăului), este spaţiul în care se manifestă cel mai frecvent procesele fluviatile.

Etajul de versant, situat la altitudini între 800 şi 1 500 m, este caracterizat, în primul rând, ca etajul pădurilor, în care elementele climatice sunt moderate (efectul de adăpost al pădurilor), dar şi al pajiştilor şi păşunilor, în care activitatea antropică se resimte din plin, ducând la apariţia dezechilibrelor şi la creşterea gradului de vulnerabilitate. În cadrul acestuia, procesele fluviatile (torenţialitatea) şi de alunecare sunt foarte intense, pe fondul constituţiei litologice, expoziţiei, pantelor şi al exigenţelor climatice. Dinamica versanţilor este foarte activă în acest areal carpatic, mai ales acolo unde se suprapun valori mari ale elementelor morfometrice, conturându-se râpe de obârşie, rigole, ravene şi ogaşe care au o dezvoltare mai mare în zona flişului paleogen, mai ales pe versanţii estici şi sudici şi la contactul cu Subcarpaţii. Cantităţile mari de material dislocat de pe versanţi constituie o sursă permanentă de alimentare a albiilor râurilor şi de colmatare. Arealele cu degradări importante se conturează pe văile de ordinul I, II şi III din bazinele hidrografice Bâsca Mare, Bâsca Mică, Bâsca Rozilei, Bâsca Chiojdului, Buzăului, Teleajenului, Doftanei, Prahovei, Târlungului, Râului Negru etc. şi se manifestă, în primul rând, prin degradarea solurilor, indusă prin defrişări şi suprapăşunat, dar şi degradarea vegetaţiei naturale.

2. Cel de al doilea pas în diagnoza sistemului teritorial al Carpaţilor Curburii îl constituie caracterizarea acestuia prin evidenţierea particularităţilor, specificului fizionomic şi energetic al acestuia, deci individualizarea sa. Sistemul Carpaţilor Curburii se impune prin caracteristici proprii care îi individualizează în rândul ramurilor carpatice, conturându-le propria personalitate geografică şi modul specific de evoluţie:

– transformarea treptată a culmilor montane alungite în masive orografice fragmentate transversal de văi scurte, ca efect al torsionării şi reorientării lanţului carpatic spre vest;

– larga desfăşurare a flişului cretacic şi paleogen; – existenţa, la exterior, a spaţiului de interferenţă carpato-subcarpatic, evi-

denţiat mai ales prin dispunerea aşezărilor şi modul de utilizare al terenurilor;

92

– plasarea acestor munţi în aria de influenţă a maselor de aer vestice, care, alături de modul de dispunere în formă de pâlnie al munţilor, determină condiţii extrem de favorabile ascensiunii forţate pe pantele interne a aerului umed şi răcoros şi a deversării acestuia, cu proprietăţi mult modificate, uscat şi încălzit, pe pantele externe, în spaţiul circumcarpatic al curburii (foehn-ul);

– restrângerea arealului ocupat de pădurile de conifere (prezente pe spaţii mai extinse doar în Munţii Vrancei) în avantajul celui ocupat de pădurile de amestec (de fag şi de brad) ca şi a celor de fag, fapt datorat şi intervenţiei antropice intense (manifestate prin defrişări);

– economia pastorală specifică întregului areal al Carpaţilor Curburii, confirmată de întinsele păşuni ce se regăsesc pe aproape toate interfluviile netede;

– prezenţa arealelor cu amploare mare a fenomenelor de risc, în special cele geomorfologice (alunecări de teren) etc.

Tot în categoria elementelor care individualizează aceste spaţiu complex se înscriu şi elementele morfometrice, ale căror variaţii determină evoluţia sistemului. Dintre acestea, pentru spaţiul Carpaţilor Curburii, variaţiile densităţii şi adâncimii fragmentării, alături de declivitate, sunt cele care determină organizarea şi funcţio-narea actuală a sistemului.

Densitatea fragmentării are valori ce cresc de la sub 0,5 km/kmp în partea superioară a interfluviilor, mai ales acolo unde suprafeţele de nivelare au o exten-siune deosebită (pe culmile Chiruşca, Mălâia, Viforâta etc.), la peste 2 km/kmp în lungul culoarelor de vale principale (Bâsca Rozilei – Bâsca Mică, Bâsculiţa), la confluenţele de pe Buzău, Teleajen, Bâsca Mică, în bazinele de recepţie ale afluenţilor. Peste trei sferturi din întreaga suprafaţă analizată înregistrează o fragmentare de 0,5-2 km/kmp.

Adâncimea fragmentării se caracterizează prin valori mari în sud şi mai ales în fâşia înălţărilor maxime (peste 600 m în Munţii Ciucaş şi peste 800 m în Penteleu). Valori ale adâncimii fragmentării cuprinse între 400 şi 800 m se întâlnesc pe suprafeţe restrânse în Clăbucetele Întorsurii, Munţii Breţcu, Zboina Frumoasă, Pintenul Ivăneţu, Munţii Grohotiş şi Gârbova, iar peste 60% din suprafaţa regiunii înregistrează o adâncime a fragmentării cu valori medii de 100-400 m (îndeosebi în Clăbucetele Întorsurii şi în Munţii Gârbova). Cele mai scăzute valori (sub 100 m) predomină în depresiunile Cheia, Întorsura Buzăului şi Comandău, ca şi pe afluenţii Râului Negru, la ieşirea din zona montană şi pe afluenţii de ordinul I ai Bâscei Mari.

Declivitatea şi valorile acesteia sunt strâns legate de procesele geomor-fologice, astfel încât este foarte important, mai ales având în vedere finalitatea acestui studiu, ca fiecărei categorii de pante să îi alăturăm şi procesele specifice. Pantelor cu valori sub 5º (localizate pe suprafeţele de modelare din Gârbova, Penteleu şi Siriu, ca şi în depresiuni şi bazinete depresionare şi în lungul văilor râurilor) le sunt specifice procesele de pluviodenudare şi de eroziune în suprafaţă, tasarea (cu formarea unor microdepresiuni în care excesul de umiditate a dus la dezvoltarea unei vegetaţii specifice şi chiar acumularea temporară a apei din precipitaţii sau topirea zăpezii). În albiile râurilor, acolo unde panta nu depăşeşte 5º, eroziunea laterală acţionează în detrimentul eroziunii în adâncime, cu implicaţii

93

asupra stabilităţii versanţilor. Pe suprafeţele cu pante între 5º şi 15º procesele sunt pluviodenudarea şi eroziunea în suprafaţă moderată, alunecările superficiale, şiroirea şi ravenarea mai puţin intense, cu excepţia suprafeţelor pe care învelişul vegetal nu prezintă consistenţă, ca urmare a degradării pajiştilor secundare; pe categoria de pantă cu valori între 15 şi 30º întâlnim alunecări superficiale şi semiprofunde, eroziune în suprafaţă moderată, uneori, pe frunţile teraselor ravenare şi eroziune torenţială puternică. În final, pantele cu valori de peste 30-35º, acoperite cu pajişti degradate sau cu tufărişuri nelegate beneficiază de apariţia şi accelerarea eroziunii în suprafaţă, şiroirii, ravenării şi torenţialităţii puternice (pe versanţii cu vegetaţie ierboasă apar alunecări superficiale şi profunde, mai ales în condiţiile substratului litologic alcătuit din argile, marne; pe cei dezgoliţi, în malurile râurilor apar fenomene de prăbuşire şi rostogolire);

3. Funcţionarea unui macrosistem, cum este cel al curburii carpatice sau a mezosistemelor – culoare de vale şi depresiuni –, nu este posibilă numai pe baza schimburilor de materie şi energie din cadrul acestora. Schimburile cu sistemele exterioare pot să asigure fie buna funcţionare, în sensul unei evoluţii fireşti, în limite normale, fie să se regăsească sub forma stres-urilor şi a dezechilibrelor, ducând la perturbarea funcţionalităţii şi la apariţia fenomenelor cu caracter extrem – hazardele.

Fluxurile de materie şi energie au un caracter convergent în cazul depresiunilor intramontane de dimensiuni mai mari (Lepşa, Comandău, Întorsura Buzăului şi Cheia) sau mai mici (Predeal, Buşteni–Sinaia, Gura Teghii), orientarea acestora fiind determinată, în primul rând, de gravitaţie. Astfel, acest caracter se poate dovedi, în primul rând, prin tendinţa de drenare a apei spre colectorii principali (Putna, Bâsca Mare, Buzău, Teleajen) şi de transport natural al materiei de pe versanţi spre spaţiul depresionar. Fenomenele de inversiune termică ce caracterizează spaţiile depresionare închise, ducând la înregistrarea temperaturilor minime absolute, sunt un alt exemplu de fluxuri convergente spre fundul depre-siunilor, masele de aer mai reci şi mai dense neavând posibilităţi de scurgere. Alunecările de teren, procese geomorfologice gravitaţionale caracteristice etajului de versant, contribuie şi ele la supraîncărcarea cu materie a marginilor depresiunilor, la fel ca şi prăbuşirile, spălarea în suprafaţă etc.

Aceste fluxuri se regăsesc şi la nivelul componentei antropice, de cele mai multe ori în depresiuni, datorită spaţiului mai accesibil şi de dimensiuni mai mari, concentrându-se aşezările. Către acestea se orientează materiile prime exploatate din etajele superioare, aici situându-se centrele de prelucrarea primară. Pot fi citate ca exemple Întorsura Buzăului, Comandău, Buşteni, Nehoiu, toate aceste localităţi având vechi fabrici de cherestea sau mobilă (prelucrează materie primă provenită din Munţii Buzăului, Vrancei, Gârbovei) dar şi secţii ale industriei locale (de industrializare a laptelui, a cărnii, de morărit şi panificaţie, textilă, bazate pe materia primă locală). Se conturează astfel centre polarizatoare în cadrul acestor microsisteme, de diferite ranguri care concentrează aceste fluxuri de materie şi energie şi a căror importanţă este dată de puterea economică, de dotările social-economice şi edilitare, de mărimea demografică (Întorsura Buzăului, în condiţiile în care în depresiune mai există încă alte patru localităţi rurale).

94

Caracterul divergent al fluxurilor de materie şi energie poate fi exemplificat fie pentru întregul sistem al Carpaţilor Curburii, cele mai elocvente exemple fiind regăsite la nivelul versanţilor, favorizate de structura geologică, de pantele cu valori mari sau de rupturile de pante, de forma versanţilor, de existenţa vegetaţiei forestiere şi de structura şi consistenţa acesteia, de intensitatea şi vechimea intervenţiei antropice, toate pe fondul exigenţelor climatice. Din cadrul acestui sistem pleacă cel mai mare volum de materiale provenite din procesele geomorfo-logice (şiroire, torenţialitate, alunecări de teren şi prăbuşiri). Arealele cu degradări importante prin transportul de materie prin intermediul gravitaţiei se conturează pe văile de ordinul I, II şi III din bazinele hidrografice Bâsca Mare, Bâsca Mică, Bâsca Rozilei, Bâsca Chiojdului, Buzăului, Teleajenului, Doftanei, Prahovei, Târlungului, Râului Negru etc. şi se manifestă, în primul rând, prin degradarea solurilor, indusă prin defrişări şi suprapăşunat, dar şi degradarea vegetaţiei naturale.

Acest etaj de peisaj este, prin excelenţă, etajul pădurilor, de conifere, de amestec sau de foioase. Fiind principala resursă naturală a unei zone montane, pădurea a fost exploatată din vechi timpuri, intensitatea crescând la sfârşitul secolului al XIX-lea când a început exploatarea pe scară largă, stimulată şi de apariţia centrelor de prelucrare primară a buştenilor. Defrişarea a făcut ca suprafaţa lipsită de pădure din Clăbucetele Braşovului, de pe unii versanţi din bazinele Doftanei, Teleajenului, Buzăului şi de pe culmile aflate la peste 1 400 m să depăşească 60%. Tăierea „în ras” a pădurilor a dus la ruperea frecventă a echili-brului versanţilor şi la declanşarea bruscă a unei game variate de procese, între care s-au impus alunecările, şiroirile şi torenţialitatea. Păşunatul intensiv şi pe o perioadă îndelungată (de primăvara timpuriu până toamna târziu) a facilitat degradarea pajiştilor şi desfăşurarea de şiroiri şi alunecări, care sunt mai active pe pajiştile ce depăşesc 150 (în Munţii Gârbova între vârful Neamţu şi vârful Vârtopu, în Munţii Ciucaş între vârfurile Colţii Bratocei – Tigăi – Zăganu, pe culmile nordice şi estice al Munţilor Siriu şi în Munţii Giurgiu, pe versanţii estici şi sudici din Penteleu şi Podul Calului etc.).

În condiţiile economiei de piaţă, în Carpaţii Curburii nu mai există niciun mare centru polarizator al forţei de muncă, astfel încât materia primă este prelucrată în centrele situate în ariile limitrofe (Subcarpaţi şi Depresiunea Braşov). Acelaşi fenomen se întâmplă şi în cazul forţei de muncă specializate, care se îndreaptă spre aceleaşi areale.

Caracterul liniar al fluxurilor este specific văilor transversale unde, de regulă, există o oarecare dominanţă a circulaţiei de materie şi energie, determinată de funcţia de legătură pe care o îndeplinesc acestea – Valea Oituzului, Valea Putnei continuată cu valea Ojdulei, Valea Buzăului şi valea Teliu, Valea Teleajenului, Valea Prahovei şi Valea Timişului. Având această funcţie de legătură, în cadrul lor există o oarecare echivalenţă între fluxurile de intrare şi cele de ieşire, primele fiind semnificativ modificate sub aspect cantitativ sau calitativ. Liniaritatea fluxurilor energetice şi de masă rămâne dominantă chiar în cazul unor modificări interne, cauzate de existenţa unor centre economice şi urbane, dar mai ales a unor centre

95

turistice (în această situaţie fluxul afluent liniar de materie şi energie se transformă în flux divergent, invadând etajele superioare, de versant şi de interfluviu3).

Funcţionalitatea geografică a sistemului Carpaţilor Curburii este tributară particularităţilor structurilor majore, cea mai importantă fiind succesiunea etajelor de peisaj. Pe fondul funcţiei polarizatoare a reliefului (în special a altitudinii şi a energiei de relief majore de circa 1 400 m), se observă că fiecare element al cadrului natural variază conform etajării geografice. Există bineînţeles variabile ale adâncimii de fragmentare generale a reliefului, fapt ce introduce şi variaţii în topoclimă, în scurgerea medie, minimă şi maximă ca şi în structura covorului vegetal al diferitelor forme de relief.

Cu toate aceste diferenţe care apar pe fondul unui areal montan destul de unitar ca mod de manifestare a fenomenelor fizico şi economico-geografice, în etajarea şi funcţionarea peisajului carpatic al Curburii se păstrează legităţi şi caractere specifice Carpaţilor, cum ar fi:

– scăderea temperaturii şi creşterea umidităţii (a precipitaţiilor) odată cu creşterea altitudinii impun o serie de exigenţe în manifestarea proceselor geomorfologice, în restricţionarea sau favorizarea dezvoltării covorului vegetal şi de soluri;

– orientarea şi expoziţia versanţilor, ca şi gradul lor de înclinare (alături de structură şi litologie), conduc, pentru versanţii opuşi (estici şi vestici sau nordici şi sudici) la diferenţe în recepţionarea energiei solare, în extinderea sau restrângerea etajelor prin urcarea sau coborârea limitelor de manifestare a fenomenelor geografice, în amplasarea proceselor, în ritmul şi intensitatea lor;

– creşterea eroziunii torenţiale odată cu creşterea altitudinii, manifestată prin restrângerea arealelor ocupate de culmile interfluviale, dar şi prin accentuarea eroziunii de suprafaţă şi adâncime pe versanţi, fapt ce conduce la o creştere a debitelor solide pentru etajele inferioare;

– apariţia unor sectoare de interferenţă între două etaje consecutive atunci când limitele etajelor vegetale sau ale proceselor geomorfologice nu sunt foarte clare, fapt ce confirmă ideea că aceste etaje de peisaj nu au limite stricte, ele variind în funcţie de condiţiile locale;

– condiţionarea antropică, manifestată asupra proceselor şi fenomenelor fizico-geografice, prezentă şi ea printr-o etajare a activităţilor şi modului de utilizare a terenurilor;

– apariţia unor areale azonale, restrânse ca suprafaţă, condiţionate de tipul de rocă, excesul de umiditate, efectul de canalizare sau de expunere, intervenţia antropică, regăsite pe culoarele de vale ale Putnei, Buzăului şi afluenţilor, Teleajenului, Prahovei, Doftanei, Râului Negru (cărora le sunt specifice vegetaţia de luncă, zăvoaiele, pajiştile higrofile şi excesul de umiditate), în jurul lacurilor de acumulare Siriu, Măneciu, Paltinu, Săcele (modificări în structura şi compoziţia vegetaţiei prin apariţia unor topoclimate specifice) sau pe interfluvii şi spaţii

3 Această situaţie este valabilă pentru staţiunile de pe Valea Prahovei (Sinaia,

Buşteni, Azuga, Predeal) sau a Teleajenului (Cheia), puncte de plecare pentru turismul de vară şi alpinism sau pentru turismul de iarnă din Munţii Bucegi, Gârbova şi Ciucaş.

96

caracterizate prin pante reduse, unde excesul de umiditate şi orizontul de argilă din sol permit dezvoltarea unor mlaştini eutrofe (cum sunt cele de pe interfluviul dintre Putna şi Ojdula).

Toate aceste variabile geografice, caractere specifice şi legităţi trebuie cunoscute şi analizate amănunţit pentru o bună cunoaştere a sistemului. Dintre acestea, se aleg doar cele care marchează evoluţia şi modul de funcţionare şi de organizare interioară şi care pot fi luate în calcul în momentul elaborării strategiilor de dezvoltare durabilă.

BIBLIOGRAFIE

Bălteanu, D. (2004), Hazardele naturale şi dezvoltarea durabilă, Editura Tehnică, Bucureşti. Bogdan, Octavia, Mihai, Elena, Teodoreanu, Elena (1974), Clima Carpaţilor şi Subcarpaţilor

de Curbură dintre Teleajen şi Slănicul Buzăului, Institutul de Geografie al Academiei RSR, Bucureşti.

Frăsineanu, Mihaela (2006), Fenomene geografice de risc în zona Carpaţilor Curburii, Teză de doctorat, manuscris.

Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Ielenicz, M. (1984), Munţii Ciucaş-Buzău. Studiu geomorfologic, Editura Academiei

R.S.R., Bucureşti. Posea, Gr. (1998), Carpaţii Curburii – structură şi limite (un punct de vedere), Comunicări

de geografie, vol. II, Univ. Bucureşti. Velcea, Valeria (1980), Individualitatea geografică a Carpaţilor, Analele Universităţii

Bucureşti. Velcea, Valeria, Savu, Al. (1982), Geografia Carpaţilor şi Subcarpaţilor Româneşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

97

ANALIZA DE RISC ÎNTR-UN SPAŢIU URBAN.

ASPECTE METODOLOGICE

Iuliana ARMAŞ*

Concepte-cheie: spaţiu urban, hazard, vulnerabilitate, risc. Key words: urban area, hazard, vulnerability, risk. Methodological Aspects of Risk Analysis in an Urban Area. A system is at risk if it is exposed and vulnerable to a potential phenomenon (Cardona, 2004, Birkmann, 2006). Risk’ is the probability of a loss, and this depends on hazard and vulnerability, in condition of exposure (Crichton, 1999). So far, natural hazards research has put emphasis on determining the hazard potential by examining, modelling and assessing individual processes. Little attention was given to the damage potential (Keiler et al., 2004), which represents the second aspect of risk. Only few approaches and conceptual proposals (e.g. Wilhelm, 1997; Heinimann et al., 1998; Borter, 1999) calculate the risk of property and human life, which jointly represent the collective risk of an area. However, an areawide implementation as well as an adequate level of detail like in hazard assessment is still largely missing. This study presents a concept for an investigation and monetary assessment of buildings as well as the estimation of the number of persons endangered by earthquakes, based on a very vulnerable area of the city of Bucharest: the historical center Lipscani. The studied area presents a high-risk potential because most of the buildings have also residential functions. By dividing the number of persons that live in the buildings that have a maximum probability of being seriously damaged by a high magnitude seism with the total population in the studied area, results an exposure index of 0.49, which shows that almost half of the inhabitants of this sector undergo the maximum danger of being injured, losing their lives and/or all their possessions. An initial stage of risk analysis based on the deterministic approach is susceptibility assessment and mapping. Susceptibility provides a measure of the propensity of a site or area to produce losses based on the presence of known causative factors (lithology, geomorphological features, building data, demographic features etc.), and discriminating between those factors associated with instability (Glade et al., 2005). The susceptibility, vulnerability and risk maps were made through GIS analysis based on classifications and reclassifications of thematic layers, and were computed on the basis of different combinations, following contingency matrix approaches.

* Facultatea de Geografie, Universitatea din Bucureşti.

98

ARGUMENT

Statisticile oficiale ale Comisiei Europene arată o creştere explozivă în ultimele decenii a valorii pagubelor produse de calamităţi naturale, ca urmare expunerii şi intensificării în frecvenţă şi magnitudine a evenimentelor naturale extreme (EM-DAT database).

Costurile sociale şi economice ale dezastrelor naturale apasă tot mai greu asupra comunităţii internaţionale, atât sub forma costurilor directe şi indirecte, cât şi a celor post-dezastru, de refacere (Alexander, 1993, Alcántara-Ayala, I., 2002, Twigg, 2002). Ca urmare, la nivel mondial se constată o creştere constantă a interesului privind evaluarea hazardului şi riscului natural, pe baza unor meto-dologii eficiente şi unitare, care să poată conduce la rezultate şi concluzii comparabile de la o ţară la alta.

Cu toate acestea, până în prezent cercetarea riscului natural a pus accentul mai mult pe analiza potenţialului de hazard natural conţinut de un anumit teritoriu, prin identificarea, cartarea şi modelarea proceselor individuale, lăsând într-un plan secundar evaluarea potenţialului distrugerilor probabile, care ar putea rezulta în cazul unui dezastru (Keiler et al., 2004).

La nivel mondial, există încă destul de puţine referinţe şi abordări conceptuale, centrate pe metodologia evaluării riscului natural la nivelul unor bunuri/proprietăţi sau al vieţii individului, care împreună compun riscul colectiv al unui teritoriu (de ex.: Wilhelm, 1997; Heinimann et al., 1998; Borter, 1999). Cu toate progresele recente din acest domeniu, lipseşte o implementare areală şi o detaliere conceptuală adecvată, ca de exemplu în cazul evaluării hazardului natural.

Acest aspect este şi mai important din perspectiva creşterii vulnerabilităţii socio-umane în contextul dezvoltării aglomerărilor de tip urban, care trebuie înţelese ca sisteme socio-ecologice cu un grad maxim de risc. Arealele urbane aduc, în prim plan, aspectul vulnerabilităţii socio-economice, în relaţie cu impactul schimbărilor globale, în funcţie de disparităţi şi disfuncţionalităţi teritoriale. La aceasta se adaugă şi faptul că, în România, vulnerabilitatea la hazard natural este încă rareori luată în considerare ca o practică standard în cadrul unor investiţii. Faptul este cu atât mai important, cu cât infrastructura costisitoare a oraşelor, alături de densitatea locuirii, le oferă un grad ridicat de susceptibilitate la impacturi majore, în urma evenimentelor naturale. Diminuarea vulnerabilităţii spaţiilor urbane prin studii adecvate de risc ar duce, implicit, la scăderea costurilor dezastrelor naturale.

Plecând de la premisele expuse, studiul de faţă prezintă o abordare conceptuală privind investigarea riscului urban, atât la nivel de clădiri, cât şi o modalitate de estimare a populaţiei potenţial afectate. Modelul respectiv a fost aplicat pe baza unui scenariu de risc seismic, într-o zonă vulnerabilă a oraşului Bucureşti: nucleul istoric Lipscani1.

1 Modelul evaluării riscului seismic a fost aplicat cu sprijinul studenţilor Dumitraşcu

Silvia şi Anghel Mihaela, rezultatele obţinute fiind prezentate cu ocazia Sesiunii EGU (European Geosciences Union, General Assembly 2007): Seismic Risk Assessment: The Historical Centre of Bucharest / ROMANIA, Armaş I., Damian R., Dumitraşcu S., Anghel M.

99

Specificul Municipiului Bucureşti este grevat de constelaţia hazardului seismic, pe fundalul unei predispoziţii generale la risc, implicate de o evoluţie urbană explozivă şi un fond edilitar îmbătrânit. Construcţiile, reţelele stradale şi cele de canalizare au dezorganizat structura edificiul natural, constituit prin evoluţia în sistemul lacustru-fluviatil pe intervalul Pleistocen superior – Holocen, iar întreaga activitate intensă de construcţie exercită o presiune care nu este încă cuantificată şi care necesită o abordare metodologică interdisciplinară.

Nucleul Lipscani reprezintă un sector cu vulnerabilitate seismică mare, ca urmare a situării sale în lunca Dâmboviţei, pe fruntea şi terasa de 80 m, dar mai ales a îmbătrânirii fondului edilitar, marcat de cumularea efectelor seismelor repetate. În centrul istoric al Capitalei se află cele mai multe clădiri din categoria I şi II de risc seismic, cu mai mult de P + 4 etaje, construite între 1875 şi 1940. În categoria clădirilor I de risc seismic se numără 21 de construcţii P+4, în care locuiesc 1429 de persoane, iar în categoria II de risc se încadrează 16 clădiri P+4 cu un total de 753 de persoane. Prin raportarea numărului de persoane care locuiesc în clădiri susceptibile la risc seismic la numărul total de locuitori din sectorul analizat, rezultă un index de expunere la risc seismic de 0,49, ceea ce arată că jumătate din locuitorii acestui sector pot deveni victime în cazul unui cutremur major (analiză realizată pe baza datelor oferite de Direcţia Regională de Statistică a Municipiului Bucureşti, 2005).

CONCEPTE DE BAZĂ

Un hazard natural devine risc doar în măsura în care pericolul probabil pe care îl presupune poate afecta o comunitate umană vulnerabilă, care este expusă acelui posibil eveniment. Hazardul este o ameninţare, nu un eveniment în sine. Hazardul reprezintă posibilitatea producerii unui eveniment, de obicei, extrem.

Vulnerabilitatea provine etimologic din verbul latin vulnerare, „a răni sau a fi susceptibil în cazul unui atac”, ca noţiune ştiinţifică fiind definită ca măsura în care un sistem (natural sau antropic), expus unui anumit tip de hazard, poate fi afectat (Corell, Cramer, Schellnhuber, Workshop: Potsdam Sustainability Days, 30.09.2001).

Riscul reprezintă probabilitatea unor pagube, fiind în funcţie de hazard şi vulnerabilitatea elementelor de risc, în condiţiile expunerii lor.

Elementele de risc sunt oamenii, clădirile, terenurile cu diferite folosinţe, infrastructura, serviciile etc.

Din punct de vedere tehnic, riscul este definit ca o funcţie între probabilitatea de producere şi distrugerile implicate de un anumit eveniment (Borter, 1991).

METODOLOGIE

La nivel mondial, studiile de risc se bazează pe analize SIG, ca urmare a volumului mare de date spaţiale, care trebuie prelucrate.

Din perspectiva hazardului seismic, pe plan mondial există 4 modele de proiectare urbană: de pregătire (Fiedrich, 2004, a adaptat sistemul HAZUS pentru

100

Bucureşti în cadrul proiectului german SFB461, propunând modelul EQ-RESQUE de decidere a zonelor de intervenţie), de reducere (inexistentă pentru Bucureşti), de rezilienţă (Bruneau et al., 2003, şi proiectul RISK-UE: Mouroux şi Le Brun, 2006) şi de refacere post-dezastru (inexistentă pentru Bucureşti). Proiectul RISK-UE a dezvoltat o metodologie modulară pentru evaluarea scenariilor de cutremur, luând în analiza impactului trăsăturile distinctive ale oraşelor europene la nivel de clădiri, precum şi organizarea lor funcţională şi socială. Elementele au fost catalogate în conformitate cu rolul lor în sistem în perioade normale, de criză şi de refacere. Această analiză s-a făcut şi pe Bucureşti, dar la nivel secvenţial.

Metoda propusă în cadrul acestui studiu se bazează pe informaţii spaţiale şi statistice obţinute din planuri topografice 1:500, imagini satelitare, date puse la dispoziţie de Direcţia Regională de Statistică a Municipiului Bucureşti, arhive şi hărţi istorice pentru identificarea vechimii clădirilor, observaţii de teren cu privire la funcţionalitatea şi starea lor actuală, înălţimea şi numărul de etaje, intrări, aspecte demografice şi locative, gradul de ocupare zilnică şi săptămânală a imobilelor şi străzilor ş.a.

Toate informaţiile de teren au fost înregistrate în tabele de atribute. Următoarea etapă a constat în calcularea în SIG a suprafeţei şi volumului

fiecărei construcţii. Estimarea valorii clădirilor s-a făcut pe baza asigurărilor medii oferite de diferitele companii în cazul imobilelor noi din arealul respectiv, în concordanţă cu funcţiile îndeplinite şi spaţiul locuinţei.

În România firmele de asigurări merg, în medie, pe 0,2 din valoarea clădirii pe piaţă, urcând la maxim 0,3-0,4. Guvernul oferă doar 0,1 pe suma asigurată, luând însă ca limită maximă valoarea de 20 000 euro. În cazul clădirilor cu risc seismic maxim, societăţile refuză asigurarea în caz de cutremur. Pentru estimarea valorii, mai ales la clădirile degradate sau în ruină, s-a luat ca reper mp de construcţie în sectorul Lipscani (evaluat în primăvara lui 2007 între 1000 şi 1500 euro). Clădirile cu atribuţii speciale, precum lăcaşele de cult, nu au putut fi evaluate, ca urmare a lipsei criteriilor sau a insuficientei lor definiri.

Pe baza prelucrărilor SIG, au fost realizate hărţile morfologice, litologice, au fost derulate analize demografice şi ale fondului construit. Asocierile între variabile s-au obţinut prin derularea unor teste de semnificaţie (oneway ANOVA, Pearson chi-test).

De exemplu, nucleul Lipscani prezintă un potenţial mare de pericol pentru că majoritatea caselor au funcţie rezidenţială. Peste 68% sunt locuinţe particulare sau au funcţie mixtă, rezidenţială la etaj şi cu spaţii comerciale la parter. 19% sunt doar spaţii comerciale, restul procentelor repartizându-se relativ uniform pe funcţii administrative, culturale, financiare sau reprezintă ruine şi terenuri în construcţie.

37% dintre construcţii sunt în stare de deteriorare mare sau chiar în ruină, şi doar un foarte mic procent reprezintă clădiri noi sau renovate. Casele sunt joase, au în medie 2 etaje (71%) şi o înălţime de 11 m. În analiza statistică a fondului construit, valorile indicatorilor skewness şi kurtosis arată o asimetrie în domeniul valorilor mici, al clădirilor cu 1-2 etaje, de 6-12 m înălţime şi cu suprafeţe restrânse, care păstrează imaginea oraşului medieval.

101

Spre exterior – Bd Brătianu – zona este închisă prin blocuri interbelice, cu 5-8 etaje, cele mai noi fiind construite în anii 1963.

Testul ANOVA unifactorială, cu valoare semnificativă, arată o diferenţă clară între funcţia şi înălţimea clădirilor F(5)=12,87, p=0,001. Testul Bonferoni atestă că înălţimea clădirilor diferă semnificativ în funcţie de funcţia acestora, de la clădirile rezidenţiale, care sunt cele mai joase, la cele cu funcţie administrativ-bancară (cele mai înalte).

Testul Pearson chi-square (chi-square (15)=29,96; p=0,01) indică o asociere semnificativă între starea clădirilor şi funcţia acestora, arătând că peste 77% dintre clădirile foarte deteriorate (în ruină) şi peste 68% dintre cele deteriorate au funcţie rezidenţială, împreună reprezentând aproape 40% din fondul construit.

Hărţile de susceptibilitate, vulnerabilitate şi risc au fost realizate prin analize SIG bazate pe clasificări şi reclasificări de straturi tematice şi intersectarea straturilor de interes utilizând Map Calculator.

Orice analiză de risc presupune o evaluare a susceptibilităţii spaţiului analizat. Susceptibilitatea indică măsura tendinţei în care un areal ar putea produce pagube, ca urmare a interacţiunii specifice a unor factori cauzativi precum litologia, morfologia, microclimatul, nivelul freatic, aspectele demografice, starea şi funcţia clădirilor, a străzilor şi a infrastructurii etc., cât şi o analiză discriminatorie a factorilor asociaţi stărilor de instabilitate (Glade et al., 2005).

De exemplu, în analiza susceptibilităţii la risc seismic a nucleului Lipscani au fost luate ca informaţii de intrare: condiţiile naturale (morfologie, litologie), înălţimea clădirilor, funcţia şi starea lor de degradare, populaţia care rămâne peste 8-10 ore / zi în acele clădiri. Susceptibilitate maximă au clădirile cu funcţie rezi-denţială, construite la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, şi blocurile interbelice cu 5-7 etaje, nerenovate, sau clădirile comerciale înalte, degradate.

Clasa minimă de susceptibilitate o au clădirile financiar-bancare sau administrativ-juridice, cu până la 6 etaje, aflate în stare bună sau foarte bună, cât şi clădirile rezidenţiale sau comerciale, cu până la 4 etaje, renovate.

Vulnerabilitatea trebuie înţeleasă în funcţie de intensitatea evenimentului. În exemplul ales, Bucureştiul se integrează, conform zonării seismice elaborate după cutremurul din 1977, în macrozona de intensitate seismică de VIII grade (MSK-64). Evaluarea vulnerabilităţii s-a bazat pe o abordare matricială având la bază starea şi înălţimea fondului construit. Din analiza rezultatelor a reieşit faptul că cele mai vulnerabile sunt clădirile înalte şi degradate.

Costurile directe s-au apreciat din intersectarea straturilor tematice privind vulnerabilitatea edificiilor şi valoarea lor în Euro, rezultând din aprecierea procentuală a distrugerilor probabile, inclusiv costurile de demolare, în situaţia în care clădirea nu mai poate fi salvată. În cazul metodologiei aplicate nu s-au urmărit costurile indirecte implicate de eventualele disfuncţii din sfera serviciilor, a între-ruperilor de trafic etc.

Riscul pentru viaţa oamenilor a fost evaluat în situaţia a două scenarii diferite: producerea unui cutremur noaptea şi în timpul zilei, rezultând din intersectarea stratului tematic privind vulnerabilitatea edificiilor şi gradul lor de

102

ocupare pe timp de noapte şi zi. Diferenţele clare rezultate, cu o accentuare majoră a numărului de victime umane în timpul zilei, sunt explicabile prin prezenţa clădirilor cu funcţii diverse şi polarizarea unei populaţii numeroase în zonă, în special în spaţiile comerciale de la parterul blocurilor interbelice şi pe marile bulevarde. Noaptea, populaţia expusă este mai puţin numeroasă şi ca urmare a unui număr mare de clădiri părăsite sau cu funcţii strict comerciale sau bancare. Situaţia evaluată în cazul producerii unui astfel de eveniment noaptea trebuie interpretată însă cu precauţie, ca urmare a faptului că nu există statistici privind numărul de persoane care îşi găsesc adăpost în ruinele şi clădirile părăsite din acest sector.

BIBLIOGRAFIE

Alcántara-Ayala, I. (2002), Geomorphology, natural hazards, vulnerability and prevention of natural disasters in developing countries, Geomorphologie, 47: 107-124.

Alexander, D. (1993), Natural Disasters, UCL Press and Chapman &Hall, New York. Armaş, Iuliana (2006), Risc şi vulnerabilitate. Metode de evaluare în geomorfologie,

Editura Universităţii din Bucureşti. Armaş, Iuliana (2006), Earthquake risk perception in Bucharest, Romania, Risk Analysis,

26, 5, p. 1223-1234. Armaş, Iuliana, Percepţia riscului seismic în oraşul Bucureşti, pe baza anchetelor

desfăşurate între 1997 şi 2006, Comunicări de Geografie, sub tipar. Birkmann, J. (ed) (2006), Measuring Vulnerability to Natural Hazards. Towards Disaster

Resilien Societies, United Nation University Press, Tokyo. Borter, P. (1999), Risikoanalyse bei gravitativen Naturgefahren. Methode, Umwelt-

Materialien, nr. 107/I, BUWAL, Bern. Glade, Th., Malcom, A., Crozier, M.J., (Ed) (2005), Landslide Hazard and Risk, Wiley and

Sons Ltd., London. Heinimann, H., Hollenstein, K., Kienholz, H., Krummenacher, B. & Mani, P. (1998),

Methoden zur Analyse und Bewertung von Naturgefahren, BUWAL Umwelt-Materialien 85: Bern.

Keiler, M., Seven, F., Zischg, A., Stotter, J. (2004), The adaptation of technical risk analysis on natural hazards on a regional scale, Z. Geomorph.N.F., 135, 95-110.

Wilhelm, C. (1997), Wirtschaftlichkeit im Lawinenschutz, Swiss Federal Institute for Snow and Avalanche Research: Davos.

Twigg, J. (2002), Corporate Social Responsibility and Disaster Reduction: A Global Overview, //www.bghrg.com/SSR7893%20conclusions%20&%20recommendations.pdf

103

THE KIBBUTZ IN SEARCH OF A NEW IDENTITY

Michael SOFER*, David, GROSSMAN*

Key words: Israel, Kibbutz, rural space, structural changes, renewed kibbutz. Concepte-cheie: Israel, Kibbutz, spaţiul rural, schimbări structurale, kibbitz înnoit. Kibbutz-ul în căutarea unei noi identităţi. Articolul prezintă schimbările produse în aşezările cooperatiste de tip kibbutz din Israel. Studiul se bazează pe contextul transformării continue a spaţiului rural din Israel şi din alte economii dezvoltate. Sunt analizate cauzele principale care au dus la schimbări majore în perioada crizei economice de la mijlocul anilor 1980 şi a proceselor ulterioare de schimbare. Sunt discutate mecanismele şi caracteristicile proceselor de schimbare a kibbutzurilor, cu accent pe trei domenii majore de schimbare: funcţiile economice, managementul şi consumul. Rezultanta acestor schimbări cumulative este procesul de redesenare a kibbutzului şi a bazei sale ideologice. Direcţia generală este de diminuare a cooperării şi de creştere, dar încă sub control, a disparităţilor interne în registrul veniturilor raportat la membrii şi gospodării, ca şi o schimbare a raportului de putere dintre comunitatea respectivă şi membrii săi ca indivizi. Influenţa membrilor individuali asupra Kibbutzului s-a diminuat dar s-a mărit eficienţa afacerilor acestora asupra controlului comunităţii. Cu toate acestea, comunităţile de tip kibbutz s-au adaptat la schimbări, dar acest tip de aşezare umană este încă în căutarea unei noi identităţi.

INTRODUCTION

The rural space in Israel is to a large extent a planned space. About 80% of the approximately 1000 Jewish villages that exist today were established as cooperative farming communities within a national settlement program, which was initiated in the beginning of the 20th century by the Jewish institutions at the time and continued with the establishment of the state in 1948. Most of these settlements were organized as cooperative societies and registered as legal entities. They have evolved as several distinct forms, based on their founders’ ideology and are classified according to their legal status into three types. The following three types are in shown order of declining degree of communalism and cooperation:

TP * PT Department of Geography and Environment, Bar-Ilan University, Ramat-

Gan, Israel 52900.

104

– Kibbutzim (collective settlements) – Moshavim Shitufiim (semi-collective settlements) – Moshavim (smallholders’ cooperative settlements). The planning principles of the settlement system were based on a number of

mechanisms of equalization: • Farming was defined as the major source of income • Equalization of allocation of production factors per farm holding and per

family • Equalizing opportunities for obtaining predetermined income level through

by planned farm structures that was adjusted to regional variations character • Supporting institutions committed to reducing income disparities. No matter what type of settlement, land and capital resources, housing and

professional guidance as well as initial financial support were provided to the settlers while the latter provided the labour and assumed responsibility for the organization and management of the community (Rokach, 1978). The farm structure, in all three settlement types, was designed with the aim of providing the settlers with an income level comparable to that of the average income of a working urban household, and the settlers were expected to cultivate the land and work full time on their farms. Hired workers were allowed only on special occasions.

These arrangements between the national authorities and the settlers lasted for many years, and provided a measure of stability to the rural settlements, but at the same time they hindered the settlers from adjusting their operations to the changing economic environment (Schwartz, 1999; Lapidot et al., 2000). When the government decided, during the severe national financial crisis of the mid-1980's, to change its former policies by refusing to bail out indebted settlements, and later by allowing the redesignation of farmland for other uses, the economic power of the cooperative organizations was curtailed.

The focus of our discussion is on the kibbutz (pl. kibbutzim) the utmost form of cooperative rural settlement in Israel. As an economic and social organization, it was frequently required to adjust to the external environment in which it was operating, even though its principles differed from those of the broader economy of the country. Altogether, this article looks at the recent processes and spheres of change in the kibbutz, and the differential form of adaptation chosen by different communities.

CHANGES IN THE RURAL SPACE IN ISRAEL

The rural area in Israel has been experiencing in recent years significant and multi-dimensional changes, due to both ongoing long-term economic, socio-demo-graphic and environmental processes, and intervening policy measures, similar to processes operating in other developed economies. The changes have brought to the front a perception that rural landscapes possess a range of commodity and non-commodity use values simultaneously and thus should not be linked to the traditional view as being agricultural space, but rather as multifunctional space as offered elsewhere by Holmes (2002) and McCarthy (2005).

105

In recent years the Israeli agricultural sector has gone through changes and adjustments in order to retain its competitive edge on local and international markets. Israel’s agriculture has been influenced, among others, by two major processes: adoption of advance agro-technology which reduced farm labour requirements, and rising productivity which induced a spiralling growth in supply, all leading to deterioration in the terms of trade and a significant drop in profitability of the farm sector (Kimhi, 2004). The share of agriculture in the national economy has been constantly declining and its contribution to the GNP was a mere 1.6% in 2004, compared with about 4.8% in 1980. Its share in the total value of exports in 2003 was 4.4%, just under a quarter of its value in 1980 (Ministry of Agriculture, 2004). During the same period the total land under cultivation declined from 370,000 hectares in 1985 to about 355,000 hectares in 2002 (CBS, 2004), with a concomitant increase in spontaneous setting aside of land. The total number of people employed in agriculture declined to just 2.6% of the total economically active population in 2004, and only 12.2% of the rural labour force was engaged in agriculture as compared with about 34 % in 1980 (Ministry of Agriculture, 2005). Employment in agriculture is being replaced mostly by tertiary activities, which have become the major source of employment for rural residents (Sofer and Applebaum, 2006). This has brought about an expansion of the phenomenon of pluriactivity in the Moshav (Sofer, 2001; 2005), similar to the case in different parts of Europe (Brun and Fuller, 1991; Ilbery et al., 1996; Sofer and Bordanc, 1998). It has also revitalised the kibbutz structure of employment, by shifting from the premise of providing employment to each member to a policy of putting more responsibility on the individual member to find employment if the kibbutz is not able provide him a proper job (Rosner and Gets, 1994; Rosolio, 1999; Lapidot et al, 2006).

The share of the rural sector in the national population of Israel has been continuously declining, from about 16% in 1961 to 8.3% in 2004. However, in absolute terms it has grown by nearly 60%, reaching 567,000 by the year 2004. By the late 1980's the cooperative rural settlements were facing geriatrification (particularly the kibbutz), or a disproportionate share of older age groups. The policy change which occurred in the last 15 years enabled the cooperative communities to expand their population by building new residential neighbourhoods for non-farming families. The major thrusts of this growth occurred in the 1990’s in the Moshav, with the opening of these agricultural communities to new non-farming residents, and in the Kibbutz in the 2000’s with the initiation of first community neighbourhoods. Until then the Kibbutz lost a significant share of its younger working age groups, who preferred different way of life, leading to a significant distortion of the age pyramid.

Rural settlements, particularly the kibbutz, have been recently characterized by a new mixture of residential, commercial and recreational structures, some of which are redundant farm buildings transferred into non-agricultural businesses. Some settlements used the opportunity of expansion to improve their physical appearance by adding and renovating public buildings and repairing the old infrastructure. The increased intensity of agricultural production, coupled with the

106

penetration of non-agricultural activities, has intensified negative environmental impacts with respect to land, water, and air resources and the general quality of rural life, and has also created environmental hazards and nuisances (Grossman, 1993; Sofer and Gal, 1996).

The process of change in the Israeli rural space can be seen as a shift from a state of relatively high degree of internal equality to an increased degree of inequality between settlements and within settlements. There are at present a number of major mechanisms of divergence operating in the Israeli rural space:

• Rising agricultural productivity accompanied by reduction of employment in agriculture and restructuring of land cultivated among those who still cultivate lands leads to crop specialization. This trend leads to the concentration of agricultural production in fewer hands and has been exhibited by an increasing tendency for agricultural partnerships among neighbouring kibbutzim.

• Differences in personal capabilities and interests of kibbutz members and farm owners which leads to the increase in the phenomenon of kibbutz economic diversity and farm pluriactivity.

• Varying capacities of supporting local, regional and national organizations which creates regional unevenness in production capacity.

• Development of non-agricultural businesses in rural settlements which increase the demand for land for non-agricultural activities.

• Unequal population change: geriatrification in peripheral regions and gentrification in the metropolitan rural fringe.

THE KIBBUTZ IDEOLOGY

The kibbutz movement is approaching its first centennial (The first kibbutz, Degania, was established in 1909). Its original ideology was characterized by several value-sets that included socialism, nationalism and humanism. A major principle adopted by all kibbutz ideological movements and settlements was that of egalitarian society which means economic and social equality. The kibbutz adopted, mainly during the first two generations of its existence (until about 1970), several variations of socialist ideologies cast into ideological movements, which differed from each other by their relative strictness on the communism-liberalism continuum. In recent years, however, the various movements tended to coalesce, and in 2006 they finally agreed to form a single movement called 'The United Kibbutzim'. The only remaining outsider is the 'Religious Kibbutz Movement', which accounts for 16 out of a total of a 267 Israeli kibbutzim. Once important in the development of Israel, kibbutzim now represent less than two percent of the population.

The kibbutz ideology and organisational form were discussed by many scholars (Barkai, 1977; Etzioni, 1980; Lieblich, 1981; Ben-Rafael, 1986 – among others). The Kibbutz is a collective enterprises embedded in a free market economy. At the initial stage the kibbutz founders wanted to create a new type of society free of exploitation based on highest level of equality. The specific idea of using labour, which might be regarded as utopian and rooted in Marxist ideology,

107

was based on being both free from working for others and from the guilt of exploiting hired work.

By definition Kibbutzim has ben seen democratic, holding periodic elections for Kibbutz functions, and being governed democratically on a rotation basis. Major decisions about the way of life and development path were made by consensus or by voting, while day-to-day decisions about where people would work were made by elected leaders. Communalism was perceived as a major principle and individual ownership was rejected. Kibbutz members owned all production means and major consumption means communally. Even social lives were held in common. Regarding gender relations a common idea was that women could and should perform the same roles as men. The desire to liberate women from traditional maternal duties was another ideological underpinning of the kibbutz society system.

The kibbutz economy was originally based on sharing all the economic activities, i.e., production, external commerce and consumption. All means of production belonged to the kibbutz community and its members. Management of economic activities was in the hand of the kibbutz members and they were expected to provide all the labour. Income from all sources went into a common purse and there was no direct link between type and amount of work and monetary remuneration. The kibbutz assumed responsibility for all needs of its members based on collective consumption provided from the shared purse. All that led to a major tenet regarding the memebers contributing each according to his ability and allocating to them each according to his needs.

Changes are not new to these kibbutz organizations, since from their very beginnings they have been engaged in processes of adjustment and crystallization of their institutional structures. However, the economic crisis of the 1980s brought to the surface various dormant pressures to adjust the kibbutz system to the 'consumerism' environment of the country (Lanir, 2004). This compelled a greater flexibility and higher degree of personal choice by the members now striving for a higher degree of family individualism (Maron, 1994).

THE POST-1980S CHANGES IN THE KIBBUTZ

Since the mid-1980s, the depth of changes in the kibbutz has been unprecedented. The need for transformation is perceived as evolving from the increasing gap between the economic and social reality, the existing organizational structure, and the system of the kibbutz values. Some argue that the cumulative changes amount to a revolution in the kibbutz value system (Ravid, 1994; Rosolio, 1999), while others suggest that they have begun to operate under market principles and structured hierarchical mechanisms (Rosner and Getz, 1994; Ben-Rafael, 1997). The changes are spreading and an increasing number of kibbutzim are adopting them, though there is a wide range of variation in the adopted changes.

Following the 1980s' financial crisis, most kibbutzim became aware of the need to shift towards business-like, profit-based principles regarding the income sources and consumption pattern of their members. This led to more careful

108

accounting of the cost of their own labour, and to a shift from the previous emphasis on the value of manual work to the value of the potential contributions of members' 'human resources'. This has naturally brought about a change from the basic principle 'to each according to his/her ability' to 'remuneration for contri-bution'. The existing 'equal budget' was thus gradually replaced by a 'differential pay' and by other innovations.

Structural changes in the economic sphere: More recently there has been

a separation of the community from the business units, particularly from non-agricultural ones (Russell et al., 2006; Topel and Ben-Rafael, 2006), and in an increasing number of cases, the building of partnerships with external sources of capital. This trend has led to a number of major changes. There is a requirement from each economic unit to run its own budget and its own activities independently from the other kibbutz units, and the bottom line is to provide profits. This has led many economic units to turn to external markets by selling services to individuals and to firms located outside the kibbutz; and introducing the institution of boards of directors (Topel and Ben-Rafael, 2006).

Social evaluation of work has become more materialistic and more differentiated (Dar, 2006). The changing conceptions towards market value of labour time and work output at the expense of moral virtues, affected very much egalitarianism and encouraged kibbutz members to compete individually in the internal (in the kibbutz) and external labour markets. There is also a clear tendency to encourage members to choose jobs and to raise income from internal and external employment sources. Moreover, regarding hired labour as a necessity for the survival strategy of the economic activities is a common perception (Helman, 1994; Getz, 1998).

Other important trends are mergers and the formation of regional affiliations for common projects. They replace, to some extent, the weakened former ideologically-based movements' roof-organizations. An expression of this tendency is the strengthening of the position of the Regional Council, while the kibbutz secretariats have significantly lost their former status or to branch committees (Degani, 2006).

There have also been many changes in the management and the organizational structure of the kibbutz, and in various economic, social and cultural institutions. The former direct democracy that was based on a vote in the general assembly has been replaced, in most kibbutzim, by balloting systems, or by empowering representative councils and local or appointed expert directors with the responsibility for decision making on specific economic issues.

The increasing complexity of management has resulted in placing decision making in the hands of a fewer number of authorized persons (i.e., managerial class) who have the proper experience and specialties. The elected executive officers (now termed community managers) were gradually granted wider authority. The original obligatory rotation of managers was abolished.

The developing co-ownership with other kibbutzim or mergers with private companies, and the increased popularity of the formation of incorporated companies

109

has further enhanced the changeover toward business-type institutions and practices at the expense of the former sovereign general assembly. Another fundamental change was to allow members to establish their own enterprises, such as workshops, consulting services, or retail activities, while the community receives a share of the profits. In addition, the number of members working on the outside, mostly in urban localities, has greatly increased.

The changing economic environment required the re-shuffling of the former economy and of opening it up to private investment. Numerous kibbutz industries have been merged with private firms, and registered with the Israeli Stock Exchange. In many cases this was accompanied by hiring outside management and appointing a board of directors made up of kibbutz members and outsiders. The new management adopted a strategy of profit-maximization, and it is no longer based on multiple purposes among which social and national goals and other humane ideals were also significant. The differences between the old and the new systems gave rise to heightened tensions that have led to growing social splits and increased economic inequality. Unemployment (not disguised unemployment) was previously unknown, but is now a growing problem.

The changes have affected the whole employment structure. Most kibbutzim gave-up the past principle of self-employment. About 30 percent of the labour force consists of hired non-kibbutz workers. Most of these are employed in farming, services and other blue-collar jobs. Industrial production is partly out-sourced to other countries and many kibbutzim have established off-shore branches taking advantage of access to low cost labour markets or to market oriented locations (e.g., Netafim, a partnership of three kibbutzim that produces irrigation equipment, has branches in 30 countries).

In the sphere of consumption: In the early days of the kibbutz, an

ideological tenet that lasted in most kibbutzim until the 1980s was that, in all the economic matters, the collective was to be given priority over the family (Talmon-Gerber, 1970; Dror, 2004). This has been changed as well due to creeping pressure for privatizing consumption. There has been a major transfer of responsibility from the collective purse to the individual and the family units. A personal budget was introduced along with a growing degree of spending freedom. Members were charged for using what had earlier been perceived as free resources and services: meals in the dining hall, the use of the collective's cars and, electricity and other utilities (Helman, 1994; Getz, 1998).

There were past difficulties with the implementation of the ban on private ownership. These included controversies over ownership of gifts or inheritances, and over household’s appliances. More recently, the right to own the home apartment has become a major issue whose implementation has become widely popular, due mainly to complex legal questions. This trend has also been expressed by the privatization of consumption, particularly utilities such as water supply, electricity or line telephones, which had previously been freely supplied by the community without supervision.

110

Theoretically the self-interest of the individual member should be in favour of privatization. This, however, is not necessarily so. In some cases, especially when basic utilities are concerned, the opposite tendency may be encountered. Public control over such resources raises an obvious temptation for 'free riding', and exposes the 'disguised' conflict between the individual member's interest and that of the collective to which he/she belongs. The possibility that kibbutz members stand for communal control of the consumption of water, electricity, line telephones or other utilities, should not be interpreted, therefore, as altruistically motivated. Members having large families are likely to be for it but against pricing by head counts. The aged, whose personal needs are unique, may also vote according to their specific ego centred interest.

Members attitudes: An in-depth survey of four kibbutz communities

located in different parts of Israel gained some interesting insights on the perceived changes (above mentioned) by the kibbutz members (Grossman and Sofer, 2006). Generally speaking the kibbutz members appear to stick to basic communality (cooperative) values, while the outstanding exceptions to this are the values that have practical implications. It applies to the issue of budget allocation and even more so to favouring the separation of business and community and the privatization of housing. The practical attitude is even more apparent when business management is concerned. The almost unanimous opposition to fully surrendering the kibbutz management to non-kibbutz bodies is understandable, but the relatively high support for expert managements and in favour of amalgamation with external firms is a clear expression of preference for pragmatism over idealism (Grossman and Sofer, 2006).

The findings of the survey show that the high attachment to the land is not necessarily related solely to the kibbutz ideology. It may have deep national roots, which are strongly embedded in the Zionist up-bringing of most Israelis or an expression of the desire to keep land possession in the kibbutz hands. Pragmatic considerations that relate to land as an income generating property resource should similarly not be ruled out.

Regarding the privatization of consumption there was a diversity of opinions reflected in the existing split between common-interest oriented and self-interest oriented kibbutz members. This split can also distinguish between the ideologically and non-ideologically motivated respondents, but also along age groups lines. Comparatively, the younger and educated are supporting a more significant change wishing to have a faster and larger leap towards less communal type of settlement. In many cases this is the reality.

The overall outcome of the accumulated changes is the existence of three general types of kibbutz at present. The first is communal kibbutz, where the community sticks closer to the traditional form of operation and the degree of communalism is much higher. The second form is a composite kibbutz, where the changes are not that extreme and some degree of communalism is maintained. The third is the renewed kibbutz where the changes have gone as far as to formalise differential pay to members, but in order to decrease potential and real internal

111

inequality an ‘income security net’ has been establishes. This mechanism support lower income members and allow them to meet their household needs. However, a 2004 government resolution, based on a public committee report (Ben Rafael, 2003), has recognized two forms only: The communal kibbutz and the renewed kibbutz. The latter includes also the composite version.

CONCLUSIONS

The current pragmatic approach of many kibbutz members testifies to the declining force of ideology in the kibbutz society. It also reveals that communality is hard to practice effectively in our highly complex and diverse world. This does not mean that common property and communal life have been totally rejected. There are still sufficient elements in the kibbutz community to suggest that this type of settlement is still alive even if its long term sustainability is under debate.

The outcome of the cumulative changes is a process of reshaping the kibbutz and its ideological basis. The general direction is weaker cooperation, an increased, but still controlled, economic disparity among members and households, and a changing balance of power between the kibbutz, as a socio-economic organization, and its membership. The influence of the individual members on the kibbutz affairs has been weakened, but at the same time their control of their own personal affairs has been strengthened. Altogether, the different kibbutz communities are adapting to the change but the kibbutz as a unique type of settlement is in search of a new identity.

A major and important result of the processes of change in the kibbutz is the restructuring of rural space, particularly land and labour resources. It is reflected in the decreased proportion of agricultural labour and income from land cultivation, and an accompanying increase in the number of rural residents adopting non-agricultural occupations. Rural settlements, and the kibbutz as a prime example, actually use a survival strategy based on the diversification of income sources, diverting a major part of their (member) household resources towards non-agricultural activities, giving-up farming and facing an increasing context on land resources generated by urban demand for new land uses. This strategy is facilitated by the fact that, in contrast with the past, the adoption of non-agricultural activities no longer requires out-migration into urban centres. The availability of the option to commute, or to introduce non-agricultural activities into the settlement itself, allows kibbutz households who choose to diversify their economic base to retain their residence in the rural community.

BIBLIOGRAPHY

Barkai, H. (1977), Growth Patterns of the Kibbutz Economy, Amsterdam: North Holland. Ben-Rafael, E. (1986), Progress Versus Equality, Stratification and Change in the Kibbutz,

Ramot, Tel Aviv University Tel Aviv (Hebrew). Ben-Rafael, E. (1997), Crisis and Transformation: The Kibbutz at Century's End, State

University of New York Press, Albany.

112

Ben-Rafael, E. (2003), Report on the Kibbutz, Public Committee on the Kibbutzim Subject, Jerusalem (Hebrew).

Brun, A. H., Fuller A. M. (1991), Farm family pluriactivity in Western Europe, Arkleton Trust (research) Ltd. Oxford.

Central Bureau of Statistics [CBS] (2004), Statistical Abstracts of Israel 55, Jerusalem. Dar, Y. (2006), Shifting conceptions of justice: The changing evaluation of work in the

Kibbutz, Horizons in Geography, 66: 44-64 (Hebrew). Degani, O. (2006), The Regional Council as an Alternative Supporting System for the

Changing Kibbutz, Horizons in Geography, 66: 134-53 (Hebrew). Dror, J. (2004), The Beginning of Communal Education in the Jordan Valley, Paper

presented in the Meeting on Jordan Valley as the Representative Landscape of Second Aliya, Jordan Valley Academic college, Tzemah, February 11 (Hebrew).

Etzioni, A. (1980), The Organizational Structure of the Kibbutz, New York: Arno Press. Getz, S. (1998), Winds of change, In: Leviatan, U., Quarter, J., Oliver, H. (Eds.) Crisis in

the Israeli Kibbutz: Meeting the Challenge of Changing Times, Praeger, Westport, pp. 13-25.

Grossman, D. (1993), Non-agricultural penetration of the Moshav in the eighties – effects on land use, Karka, 37, 44-59 (Hebrew).

Grossman, D. and Sofer, M. (2006), The Transformation of the Communal System and Its Implications on the Nature of Land Uses in the Kibbutz and in the Moshav, The Institute for Land Use Research, Keren Kayemet Le’Israel (Hebrew).

Helman, A. (1994), Privatization and the Israeli Kibbutz Experience, Journal of Rural Cooperation, 22 (1-2), 19-32.

Holmes, J. (2002), Diversity and change in Australia’s rangelands: a post-productivist transition with a difference? Transactions of the Institute of British Geographers, NS 27: 362-384.

Ilbery, B. W., Healey, M. J., Higginbottom, J., Noon, D. (1996), Agricultural adjustment and business diversification by farm households, Geography, 81(4), 301-310.

Kimhi, A. (2004), The rise and fall of Israeli agriculture: technology, markets and policy, A paper prepared for presentation at Sung Kyun Kwan University, Department of Agriculture Economics and Management, The Hebrew University, Rehovot.

Lieblich, A. (1981), Kibbutz Makom, New York: Pantheon Books. Lanir, J. (2004), The Kibbutz in Israeli Society: Pathology of Crisis, Ramat Efal: Yad

Tabenkin (Hebrew). Lapidot, A., Applebaum, L., Yehudai, M. (2000), From Protection to Competition: The

Kibbutz in a Changing Environment, Yad Tabenkin, Ramat Efal (Hebrew). Lapidot, A., Applebaum, L., Yehudai, M. (2006), The Kibbutz in a changing environment –

Between survival and preservation, Horizons in Geography, 66: 7-27 (Hebrew). Maron, S. (1994), Recent Developments in the Kibbutz: An Overview, Journal of Rural

Cooperation, 22 (1-2), 5-17. McCarthy, J. (2005), Rural geography: multifunctional rural geographies – reactionary or

radical? Progress in Human Geography, 29 (6): 773-782. Ministry of Agriculture, Rural Planning and Development Authority (2004), Economic

report on the state of agriculture and the rural sector 2003 (Hebrew). Ministry of Agriculture, Rural Planning and Development Authority (2005), Economic

report on the state of agriculture and the rural sector 2004 (Hebrew). Ravid, S. (1994), Is the Kibbutz Undergoing a Value Change? Journal of Rural

Cooperation, 22 (1-2), 33-40.

Rokach, A. (1978), Rural Settlements in Israel, The Jewish Agency for Israel, Department of Rural Settlement, Jerusalem.

Rosner, M., Getz, S. (1994), Towards a Theory of Changes in the Kibbutz, Journal of Rural Cooperation, 22 (1-2), 41-61.

Rosolio, D. (1999), Crises, Adjustments and Changes in the Kibbutz Movement, Am Oved, Tel-Aviv (Hebrew).

Russell, R., Hanneman, R., Getz, S. (2006), Demographic and Environmental Influences on the Diffusion of Change among the Israeli Kibbutzim, 1990-2001, Worker Participation: Current Research and Future Trends: Research in the Sociology of Work, 16: 269-297.

Schwartz, M. (1999), The rise and decline of the Israeli Moshav cooperative: A historical overview, Journal of Rural Cooperation, 27 (2), 129-166.

Sofer, M., (2001), Pluriactivity in the Moshav: family farming in Israel, Journal of Rural Studies, 17, 363-375.

Sofer, M. (2005), The Future of Family Farming in Israel: The Second Generation in the Moshav, The Geographical Journal, 171: 357-368.

Sofer, M., Applebaum, L. (2006), The Rural Space in Israel in Search of Renewed Identity: The Case of the Moshav, Journal of Rural Studies, 22: 323-336.

Sofer, M. and Bordanc, F. (1998), Opportunities, constraints and pluriactivity in rural Romania during the transition period: Preliminary observations, GeoJournal, 44 (4), 283-296.

Sofer, M., Gal, R. (1996), Enterprises in village Israel and their environmental impacts, Geography, 81 (3) 235-245.

Talmon-Gerber, Y. (1970), The Kibbutz, Sociological Studies, Magnes Press, Jerusalem (Hebrew).

Topel, M. and Ben-Rafael, E. (2006), Technocratic Leadership in the Kibbutz, Horizons in Geography, 66: 28-43 (Hebrew).

Fig. 1. Market - oriented livestock Creşterea intensivă a animalelor

113

Fig. 2. Land use – from agriculture to residential

Schimbarea de la agricultură la zona rezidenţială

Fig. 3. Social Unit in Kibbutz – it’s functionality nowaday Grup social în Kibbutz – păstrează funcţionalitatea şi în prezent

114

115

VALORIFICAREA ŞI AMENAJAREA TURISTICĂ A SPAŢIULUI RURAL ROMÂNESC ÎN PERSPECTIVA

INTEGRĂRII EUROPENE

Vasile GLĂVAN∗

Concepte-cheie: Spaţiu rural, amenajare turistică, turism rural, agroturism, cofinanţare, coordonare, amenajare concertată. Key words: rural space, touristic arrangement, rural tourism, agrotourism, coordination, cofinancing, concerted arrangement. The touristic revaluation and arrangement of the Romanian rural space in the perspective of european integration. The touristic arrangement of the rural space doesn’t represent a goal in itself, yet it has to be framed in the general programs and strategies of arrangements and economic and social development of the rural areas with the goal of economic rectification and development and stopping their depopulation. In all the countries that deal with these problems in the rural space (economic stagnation, depopulation) administrative plans and programs have been elaborated by the regional and local authorities with joint financing (collectivities, physical individuals, local authorities, the state) in tight correlation with the programs and strategies at a national level. In the touristic organization, development and arrangement of the rural space several conditions must be reunited, such as: the existence of initiatives from collectivities and local and regional or district authorities in this sense, supported by the central organisms through different levers; the elaboration of several arrangement projects and touristic equipping according to the requests of the natural environment and to the respect of protecting it and to the interest of the local collectivities, etc.

CONSIDERAŢII GENERALE

Spaţiul rural este definit, în general, ca spaţiul unde activitatea de bază este agricultura, iar condiţiile de locuit, infrastructura, dotările tehnice, serviciile economice, sociale şi culturale, ca şi utilizarea forţei de muncă, sunt inferioare celui urban. Numărul de locuitori rurali variază de la o ţară la alta: sub 10.000 locuitori în Grecia, Portugalia şi Elveţia, mai puţin de 2.000 în Franţa şi Spania, iar în alte ţări, ca România, Bulgaria şi Turcia nu sunt specificate nişte limite (Comisia Economică pentru Europa, 1995).

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

116

Spaţiul rural prezintă diferenţieri regionale legate de aşezarea şi condiţiile geografice, resursele naturale economice şi socio-culturale ca şi de particularităţile naţionale. Spaţiul rural dispune de cadru geografic pitoresc şi nepoluat, cu un potenţial turistic destul de complex ca structură şi cu un pronunţat specific regional şi naţional alcătuit din resurse şi atracţii naturale (munţi, dealuri, ape etc.), o zestre etnografică şi folclorică reprezentativă, monumente istorice şi de artă, ocupaţii tradiţionale, evenimente culturale şi sportive de prestigiu etc. În Austria, spre exemplu, este recunoscut Tirolul prin pitorescul aşezărilor umane, tezaurul etno-folcloric, monumentele istorice şi arhitectonice, Valea Zillertal fiind considerată celebră prin bogăţia folclorului şi măreţia serbărilor populare organizate în prima duminică a lunii mai. În Slovacia se remarcă Valea Hron şi regiunea Spis cu peisaje variate, sate cu atracţii culturale, etnografie şi folclor, arhitectură populară bine conservate. Sunt recunoscute, de asemenea, satele turistice franceze din Munţii Jura, din Masivul Central Francez sau Podişul Limousine, cu farmecul peisajelor, tradiţiile etnofolclorice, ocupaţiile agricole, formele de cazare la fermieri, posibilităţile de practicare a turismului rural. Aceste exemplificări pot continua cu ţări din Europa, Asia, Africa etc.

Potenţialul turistic din satul românesc este deosebit de complex, cuprinzând în alcătuirea sa componente naturale şi cultural-istorice de mare varietate şi atrac-tivitate turistică.

Cadrul natural pitoresc din ariile montane, de deal şi deltă este, cu unele excepţii, lipsit de surse de poluare, dar, în schimb, deţine resurse şi atracţii turistice dintre cele mai variate, care permit realizarea în spaţiul rural a unor oferte turistice larg diversificate şi personalizate, satisfăcând o paletă mare de motivaţii turistice. Se impun, astfel, aspectele peisagistice, elementele floristice şi faunistice (inclusiv cinegetice şi piscicole), formele de relief de mare atractivitate, râurile şi lacurile, factorii naturali de cură (ape minerale, nămoluri terapeutice, saline, bioclimat etc.), unele rezervaţii naturale, parcuri naţionale etc., toate generând o multitudine de posibilităţi de loisir şi de practicare a agroturismului.

Alături de cadrul natural, spaţiul rural românesc beneficiază şi de un potenţial etnografic şi folcloric de mare originalitate şi autenticitate. Această zestre spirituală, reprezentată prin valori arhitecturale populare, instalaţii şi tehnici populare, meşteşuguri tradiţionale, folclor şi obiceiuri ancestrale, sărbători populare etc., se completează cu numeroase monumente istorice şi de artă, vestigii arheologice, muzee, care amplifică inestimabilul tezaur cultural-istoric al satului românesc.

De milenii s-au perpetuat tradiţiile populare, obiceiurile, folclorul, arta populară, transmise până la creatorii populari contemporani, care duc mai departe ingeniozitatea şi acurateţea artei populare.

Acest tezaur etnofolcloric se păstrează în mai toate satele româneşti, dar cu precădere în cele din ariile de munte şi deal, acolo unde tentaculele emancipării contemporane au pătruns într-un ritm mai lent. De aceea, se impune ca satul să rămână şi mai departe păstrătorul autenticului românesc.

117

SATUL ROMÂNESC, UN „PRODUS TURISTIC” DE MARCĂ

Multe aşezări rurale româneşti prin atracţiile turistice, tezaurul etnofolcloric ş.a. îşi pot contura şi dezvolta o funcţie turistică sub marca de „sat turistic”.

Satul turistic reprezintă o premiză a valorificării turistice a spaţiului rural. Acesta se prezintă ca o „aşezare rurală bine constituită, păstrătoare de valori şi tradiţii etnofolclorice şi cu un bogat trecut istoric, care, pe lângă alte funcţii proprii, îndeplineşte, sezonier sau în tot cursul anului şi pe aceea de cazare şi asigurare a hranei pentru turiştii care îşi petrec un sejur sau îl vizitează în cadrul unui program itinerant”.

Pentru ca să aibă o funcţie turistică, o aşezare rurală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

• amplasarea într-un cadru natural atrăgător sub aspect peisagistic, fără surse de poluare;

• accesibilitate uşoară pe căi rutiere, feroviare, fluviale sau aeriene; • infrastructura generală (alimentare cu apă, curent electric, încălzire,

canalizare, căi de comunicaţie); • prezenţa unor tradiţii şi valori etnofolclorice reprezentative (arhitectură

populară, meşteşuguri şi artizanat, folclor şi port popular, muzeu etnografic, sărbători folclorice, tradiţii şi obiceiuri populare etc.);

• existenţa unor resurse turistice bogate şi posibil a fi valorificate prin desfăşurarea unor activităţi de vacanţă cât mai variate: odihnă, plimbări în aer liber, cură de aer, soare şi ape minerale, înot şi sporturi nautice, excursii uşoare, ascen-siuni montane, alpinism şi speoturism, activităţi culturale sau participarea la acţiuni culturale ce se desfăşoară în sat, integrare în activităţile economice tradiţionale;

• existenţa unor gospodării cu un nivel de confort, asigurat cu mijloace locale, simple sau mai complexe (instalaţii sanitare şi baie, apă curentă) şi care să corespundă normelor de clasificare existente, ca pensiuni turistice rurale.

Alături de acestea, la sporirea valorii unui sat turistic mai pot contribui şi următoarele elemente:

• existenţa unei tradiţii în ceea ce priveşte activitatea turistică; • aportul unor eventuale resurse balneoclimatice (ape minerale şi termale,

nămoluri şi gaze terapeutice, lacuri sărate, plajă maritimă etc.); • existenţa unor valoroase vestigii arheologice, monumente istorice, de artă

şi arhitectură; • prezenţa unor dotări sanitare, social-culturale, sportive, comerciale etc.; • dotări tehnico-edilitare adecvate (drumuri, alei, canalizare). Identificarea şi omologarea aşezărilor rurale ca „sate turistice” trebuie să

îndeplinească anumite criterii ca: valoarea etnografică şi folclorică; valoarea turistică; înzestrarea tehnico-edilitară; existenţa şi calitatea gospodăriilor ţărăneşti; calitatea ecologică; accesibilitatea şi poziţia geografică; ocupaţiile tradiţionale (Glăvan, 2002).

Potrivit acestor criterii se pot distinge pe teritoriul ţării noastre mai multe tipuri de sate cu funcţii turistice şi anume: sate turistice etnografico-folclorice (Botiza, Sibiel, Vaideeni); de creaţie artistică şi artizanală (Marginea, Dragomireşti);

118

climatice şi peisajistice (Fundata, Şirnea, Lereşti); pescăreşti şi de interes vânătoresc (Crişan, Ciocăneşti, Botiza); viti-pomicole (Recaş, Jidvei, Niculiţel, Agapia); pastorale (Jina, Sibiel, Vaideeni, Polovragi); cu obiective culturale de excepţie (Moldoviţa, Suceviţa, Bogdan Vodă); pentru practicarea sporturilor (Murighiol, Crişan, Bran, Broşteni).

Pentru a evita uniformitatea şi monotonia în valorificarea turistică a spaţiului rural este esenţială evidenţierea acestor tipuri de „sate turistice” prin sesizarea principalelor caracteristici naturale şi istorico-culturale, a tradiţiilor etnofolclorice în care se încadrează.

Această analiză este importantă în organizarea şi promovarea satului românesc ca un produs de „marcă” în turismul internaţional.

EXPERIENŢA INTERNAŢIONALĂ

În Austria, încă din anii 1980, au apărut noi forme de cazare în localităţile rurale şi anume: sate turistice de recreaţie, care sunt aşezări rurale, cu caracter predominant ţărănesc, în care turistul poate să-şi petreacă concediul în izolare şi linişte şi, în acelaşi timp, să cunoască obiceiurile, bogăţia de folclor şi gastronomia zonei şi să practice activităţile de loisir, conform motivaţiilor sale; staţiunile de odihnă sunt localităţi organizate pentru vizitatori, care, din punct de vedere al aspectului, poziţiei, structurii de cazare şi regulilor pentru păstrarea liniştii etc. corespund caracteristicilor unui sat turistic de recreaţie, dar, care, prin numărul vizitatorilor, echipamentelor (agrement, sporturi de iarnă, structuri de cazare etc.) şi, în parte, şi prin preţuri, îl depăşesc. Recunoaşterea unei localităţi ca „sat turistic de recreaţie” şi „staţiune de odihnă” se acordă, pe bază de lege, de către Uniunea Comunală la cererea localităţii respective.

În Polonia există o reţea mare de sate turistice (peste 3.000) care, prin condiţiile de cazare şi agrement, contribuie la descongestionarea centrelor turistice supraaglomerate şi la completarea capacităţilor de cazare clasică.

Bulgaria a transformat unele localităţi rurale în „centre-unicat” prin subli-nierea puternică a unor elemente etnografice (port, obiceiuri, datini, meşteşuguri, gastronomie etc.) şi a conceptelor arhitecturale tradiţionale (Sozop, Gabrovo etc.).

VALORIFICAREA ÎN TURISM A SPAŢIULUI RURAL

Modalitatea cea mai cuprinzătoare şi mai eficientă de valorificare în turism a spaţiului rural este prin organizarea şi promovarea turismului rural şi a agroturismului.

Turismul rural este „o formă de turism care se desfăşoară în mediul rural, valorifică resursele turistice locale naturale, culturale şi economice ca şi dotările tehnice şi echipamentele turistice, inclusiv pensiunile turistice rurale. Utilizează diverse spaţii de cazare (hanuri şi hoteluri rurale, adăposturi, vile turistice, sate de vacanţă, ferme) şi îmbracă variate activităţi cu un spectru larg de motivaţii: odihnă şi recreere, cultură, cunoaştere, religie, practicarea unor sporturi, ecoturism etc. şi se adresează cu precădere turismului itinerant (excursii, tranzit) şi mai puţin celui de sejur” (Glăvan, 2002).

119

Agroturismul este o formă a turismului rural, care răspunde aceloraşi motivaţii turistice şi cuprinde toate activităţile din spaţiul rural, dar utilizează pentru cazare şi servirea mesei numai pensiunile turistice rurale şi se adresează, cu precădere, turismului de sejur cu o durată definită de timp. (Ibidem)

Ambele forme de turism sunt componente ale dezvoltării durabile în spaţiul rural şi aparţin turismului durabil, aşa cum este definit de Organizaţia Mondială a Turismului în anul 1994.

AMENAJAREA ŞI ECHIPAREA TURISTICĂ A SPAŢIULUI RURAL

Amenajarea şi echiparea turistică a spaţiului rural sunt acţiuni complexe care necesită investiţii mari.

Acestea se referă la: • modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii generale şi a dotărilor tehnico-

edilitare (căi de comunicaţie, alimentare cu apă, energie electrică şi termică, lucrări de canalizare, staţii de epurare, platforme pentru depozitarea deşeurilor, telecomu-nicaţii, reţele de trotuare şi alei etc.);

• realizarea unei reţele de servicii comerciale, sanitare, culturale, de prestări de servicii publice;

• dezvoltarea spaţiilor de cazare prin identificarea, modernizarea şi dezvol-tarea gospodăriilor ţărăneşti şi a altor clădiri pentru a fi incluse în circuitul turistic ca pensiuni turistice rurale;

• inventarierea şi analiza resurselor turistice naturale şi antropice (cultural-istorice, cu precădere), precum analiza tipologiei satului turistic şi a funcţiei turis-tice, în raport cu care se stabileşte forma de turism ce se poate organiza şi promova;

• crearea structurilor organizatorice pentru organizarea, dezvoltarea şi promovarea turismului rural şi agroturismului;

• amenajarea pentru valorificarea turistică a resurselor naturale şi antropice în funcţie de structura, volumul şi specificul lor pentru vizitare, agrement, practi-carea sporturilor, a drumeţiei, tratamentului balnear, sporturilor de iarnă etc.;

• amenajarea, conservarea şi dezvoltarea potenţialului etnofolcloric, a tradiţiilor şi obiceiurilor populare, crearea de centre artizanale etc.;

• dezvoltarea economiei locale prin realizarea, printre altele, a unor centre agroindustriale care interesează şi activitatea de turism (produse alimentare ecologice, servicii etc.);

• amenajarea peisagistică cu spaţii verzi şi estetico-urbanistică a aşezării rurale pentru a fi mai atractivă şi cu un ambient atractiv pentru turişti;

• valorificarea resurselor naturale şi umane prin dezvoltarea turismului rural şi agroturismului prin atragerea de fonduri financiare interne şi externe;

• amenajarea şi dezvoltarea turismului trebuie să se realizeze în contextul protejării şi conservării mediului înconjurător, al resurselor turistice naturale şi al moştenirii cultural-istorice locale;

• crearea de parteneriate între autorităţile locale şi fermierii locali, agenţi de turism, agenţi economici, bănci etc. pentru dezvoltarea socio-economică şi a turismului local;

120

Desigur, o serie de programe şi investiţii sunt de interes general pentru localitatea rurală, altele se referă la dezvoltarea turismului local iar unele se referă la protejarea mediului înconjurător.

EXPERIENŢA ROMÂNIEI ŞI A UNOR ŢĂRI EUROPENE

ÎN AMENAJAREA TURISTICĂ A SPAŢIULUI RURAL

În România turismul rural se practică de peste şase decenii, dar în mod sporadic şi neoficial, prin cazarea la cetăţeni a vizitatorilor ocazionali sau pentru un sejur scurt. După 1990, în România s-a conturat şi dezvoltat conceptul de turism rural cu cazare în pensiuni agroturistice, pensiuni turistice rurale sau alte spaţii de cazare (hoteluri şi moteluri rurale, cabane, vile, campinguri), fără un program con-cret de dezvoltare şi amenajare a spaţiului rural, la nivel general, regional şi local.

De aceea, în amenajarea şi echiparea spaţiului rural românesc şi de dezvol-tare a turismului rural se remarcă, în ultimii ani, o organizare şi echipare turistică necontrolată, anarhică a localităţilor cu echipamente turistice fără a ţine seama de exigenţele actuale ale mediului natural, economic şi social. Alături de hotelăria rurală existentă la nivelul anilor ’90-’95, hoteluri şi moteluri sau hanuri rurale, cabane, campinguri clasice, au apărut „implantaţii noi individuale” ca reşedinţe secundare, vile şi pensiuni turistice rurale (unele fără a avea legătură cu gospodăria ţărănească şi cu gospodarul), pensiuni turistice rurale familiale, restaurante, dotări de agrement etc. Realizarea acestora din urmă s-a făcut, haotic, unele de circumstanţă, prin investiţii funciare şi imobiliare, fără o concepţie unitară de amenajare a spaţiului rural, la nivel local şi regional, neglijându-se preceptele protejării mediului, arhitecturii tradiţionale şi chiar interesele comunităţilor şi autorităţilor locale. Astfel, în anii 2002-2003 erau promovate în „Catalogul Naţional al Pensiunilor Turistice şi Agroturistice” al Asociaţiei Naţionale de Turism Rural Ecologic şi Cultural (ANTREC) peste 3.000 de pensiuni turistice rurale, omologate sau neomologate, la nivelul ţării, din care, oficial, funcţionau 956 pensiuni turistice rurale omologate cu 11.027 locuri (INS, 2005). Nu s-a realizat, chiar, la nivelul ariilor cu cele mai mari fluxuri turistice, un program de dezvoltare locală, în care turismul şi amenajarea turistică să fie incluse ca activităţi economice şi sociale la nivelul unei aşezări rurale.

În Franţa, încă din anii 1970, s-au elaborat o serie de programe privind amenajarea turistică a spaţiului rural prin diferite grupuri de lucru (L'aménagement des zones rurales, Tourisme et Tourisme en Espace Rural), acţionându-se în mai multe direcţii: crearea de rezervaţii funciare, dezvoltarea serviciilor de cazare şi activităţii de loisir, amenajarea oglinzilor de apă, realizarea de adăposturi şi campinguri sau de reţele de trasee pentru drumeţie, măsuri legislative şi reglementări etc. (Cazes et al., 1993).

Amenajarea spaţiului rural în Franţa s-a realizat în două etape: în prima etapă, denumită „implementări individuale de echipamente”: reşedinţe secundare, locuinţe rurale, pensiuni familiale, adăposturi, hotelărie rurală, ferme rurale specifice (de echitaţie, vânătoare, pescuit sportiv, sporturi de iarnă) etc., care reprezintă nucleul satelor turistice; echipamentele turistice sunt amplasate şi concepute fără să

121

se ţină seama de caracteristicile mediului natural, economic şi social şi au o evoluţie anarhică; etapa a doua este a „amenajărilor concertate” ce înglobează mai multe tipuri de amenajări ca „produse turistice” care au tendinţa de a se completa: parcuri naturale regionale, oglinzi de ape şi baze de agrement nautic, locuinţe familiale şi sate cu locuinţe amenajate în clădiri existente, amenajări de pârtii de schi şi piste de cicloturism, „staţiuni verzi de vacanţă” în mediu rural etc. Aceste echipamente din urmă presupun o coordonare a acţiunilor de organizare şi dezvoltare a turismului rural pe baza unor proiecte complexe şi planuri de dezvoltare în condiţiile multiplicării parteneriatelor dintre comunităţi, pe de o parte, şi cu statul prin ministerele sale, pe de altă parte.

În Italia, prin Asociaţia Naţională de Agricultură şi Turism şi Confederaţia Generală de Agricultură, s-a lansat agroturismul care constă în închirierea de către agricultori a locuinţelor pentru turişti, comercializarea produselor naturale şi dezvoltarea turismului nautic şi ecvestru. Au apărut destinaţii rurale pentru agrement de scurtă durată sau de vacanţă, bazine piscicole şi piscine, locuinţe familiale şi hanuri, trasee ecvestre, centre artizanale etc.

În Finlanda, amenajările turistice se integrează în mediul rural, prin echiparea ariilor costiere, a lacurilor interioare şi a pădurilor pentru vacanţe, trasee pentru drumeţie, parcuri sportive, sporturi nautice, croaziere pe lacuri, vânătoare şi pescuit sportiv etc. (Cazes et al., 1993).

CONCLUZII

Amenajarea turistică a spaţiului rural nu reprezintă un scop în sine, ci trebuie să se încadreze în programele şi strategiile generale de amenajare şi dezvoltare economică şi socială a ariilor rurale în scopul redresării şi dezvoltării economice şi stopării depopulării acestora.

În toate ţările care se confruntă cu asemenea probleme în spaţiul rural (stagnare economică, depopulare) s-au elaborat planuri şi programe administrate de către autorităţile regionale şi locale cu finanţare mixtă (colectivităţi, persoane fizice, autorităţi locale, stat) în strânsă corelare cu programele şi strategiile la nivel naţional.

În organizarea, dezvoltarea şi amenajarea turistică a spaţiului rural trebuie să fie întrunite unele condiţii, precum:

• existenţa unor iniţiative din partea colectivităţilor şi autorităţilor locale şi regionale sau judeţene în acest sens, sprijinite de către organismele centrale prin diverse pârghii;

• elaborarea unor proiecte de amenajare şi echipare turistică în concordanţă cu cerinţele mediului natural şi cu respectul protejării acestuia şi al interesului colectivităţilor locale;

• existenţa unor relaţii de coordonare şi coparticipare a colectivităţilor şi autorităţilor locale şi regionale la elaborarea şi realizarea în comun a unor proiecte complexe de amenajare şi echipare a spaţiilor rurale adiacente administrativ, în baza unor planuri de dezvoltare coordonată, economică şi socială, a agriculturii, pădurilor, domeniului montan şi hidrografic, aşezărilor rurale, turismului, loisirului şi artizanatului, benefice colectivităţilor;

122

• formele de amenajare şi tipurile de echipare turistică sunt variate de la o regiune la alta, simple şi mai complexe, ele completându-se pe un teritoriu dat, ducând la diversificarea produselor şi ofertei turistice, la nivel regional şi local;

• protejarea mediului înconjurător, a resurselor turistice naturale, a moştenirii cultural-istorice şi a tradiţiilor economice ale comunităţilor locale.

În România există numeroase arii rurale, cu trăsături naturale şi economice sociale, oarecum uniforme în care autorităţile şi comunităţile ar putea coparticipa la asemenea amenajări şi echipări turistice complexe şi coordonate: Mărginimea Sibiului, Bran – Moeciu – Fundata, Oltenia de sub Munte (Gorj; Vâlcea), Valea Arieşului, Maramureşul istoric etc.

BIBLIOGRAFIE

Cazes et al. (1993), L 'aménagement touristique, Editura Presses Universitaires de France, Paris.

Glăvan, V. (2002), Agroturism şi Ecoturism, Editura Alma Mater, Sibiu. Glăvan, V. (2003), Turism rural, Agroturism, Turism durabil, Ecoturism, Editura Economică,

Bucureşti.

123

CARACTERISTICI ALE INFRASTRUCTURII DE TRANSPORT DIN TREI REGIUNI DE DEZVOLTARE

ALE ROMÂNIEI: CENTRU, VEST ŞI SUD-VEST

Liliana GURAN-NICA∗

Concepte-cheie: infrastructură, transport, regiune de dezvoltare, România. Key words: infrastructure, transport, development region, Romania. Transport infrastructure in three Romanian Development Regions: Centre, West and South-West. General characteristics. The infrastructure is an essential element of the economic system, a link between all the other components. This quality can be found in the structure of the system, giving it unity, and, at the same time, in its spatial dimension translated in the variable level of accessibility. The present paper underlines the unequal development of the entire transport network in the three development regions analyzed, all determined by important disparities in the environmental conditions and the socio-economic structure. The most profound differences appear between the urban and rural settlements.

Element esenţial al sistemului economic, infrastructura reprezintă factorul

care permite conexiunea între toate celelalte elemente ale sale. Aceasta acoperă atât domeniul structural, dând unitate sistemului, cât şi domeniul spaţial, realizând astfel o configuraţie teritorială viabilă sau nu, ceea ce se traduce prin nivel de accesibilitate. Reprezintă, de fapt, sistemul circulator al organismului economic, conturat într-un spaţiu bine determinat cum este cel regional.

INFRASTRUCTURA DE TRANSPORT

Cele trei regiuni analizate se caracterizează printr-o infrastructură bine conturată ca urmare a poziţiei lor geografice avantajoase. Regiunea de Dezvoltare Vest are o aşezare perifericǎ, ca şi cea de Sud-Vest, însǎ cu avantaje mai mari ca urmare a învecinării ei cu Ungaria, ţarǎ a Uniunii Europene de-a lungul căreia se desfăşoară magistralele europene (cǎi ferate şi şosele) ce fac legătura între vestul, estul şi sud-estul continentului. Şi Regiunea de Dezvoltare Centru are o poziţie avantajoasă, fiind aşezată, de asemenea, pe traseul unor importante drumuri europene. Toate trei sunt poziţionate mai aproape de Europa Centrală şi de cea Vestică,

∗ Universitatea Spriru Haret, Facultatea de Geografie.

124

comparativ cu alte regiuni, profitând de distanţa mai redusă şi de posibilitatea dezvoltării unor relaţii mai strânse cu diverse ţări ale Uniunii Europene.

Infrastructura de transport a celor trei regiuni se compune din toate tipurile existente, căi ferate, şosele, căi navigabile (Dunărea), dar şi aeriene, de importanţă internaţională cu mare potenţial de transport şi conexiune cu multe dintre ţările europene. O astfel de configuraţie a infrastructurii determină un nivel foarte înalt de accesibilitate, fapt ce le avantajează în mod deosebit şi le plasează pe primele locuri în ţară.

Astfel, în ceea ce priveşte densitatea liniilor de cale ferată Regiunea de Dezvoltare Vest se află pe locul al doilea cu o valoare de 59,4 km/1000 km2, după Regiunea Bucureşti (165,3 km/1000 km2). Celelalte două sunt plasate mult mai jos în ierarhie şi anume regiunea Centru pe locul al şaselea (41,6 km/1000 km2), iar Sud-Vest pe ultimul loc (34,4 km/1000 km2). Ca densitate a drumurilor publice situaţia este cu totul alta, deşi diferenţele de valori între regiuni nu sunt foarte mari. Cea mai bine plasată dintre cele trei este regiunea Sud-Vest, aflată pe locul trei în ierarhie, cu 35,8 km/100 km2, urmată de regiunile Vest pe locul şase (32,1 km/ 100 km2) şi Centru, pe ultimul loc (29,9 km/100 km2).

Tabelul 1. Structura căilor ferate (2005) Structure of the rail-roads (2005)

Căi ferate (km) Judeţul Total Electrificate Cu o cale Cu două căi

Alba 230 131 91 139 Braşov 363 182 228 135 Covasna 116 44 116 - Harghita 209 174 207 2 Mureş 305 99 282 - Sibiu 197 44 101 44 Total regiune 1420 674 1025 320 Arad 470 168 331 139 Caraş-Severin 344 152 335 9 Hunedoara 291 221 124 167 Timiş 799 117 799 - Total regiune 2904 658 1589 315 Dolj 226 84 145 81 Gorj 252 239 192 60 Mehedinţi 128 128 105 23 Olt 237 61 179 58 Vâlcea 163 - 137 24 Total regiune 1006 512 758 248 România 10948 3999 7806 3010

Există mari diferenţe şi între judeţe (tabelul 1). Cea mai lungă reţea de căi

ferate se regăseşte în judeţele regiunii Vest, pe primul loc fiind Timişul (91,9 km/1000 km2), urmat de Arad (60,6 km/1000 km2), ambele puncte de intrare

în ţară ale infrastructurii feroviare şi rutiere din Uniunea Europeană şi de unde se ramifică legăturile pentru restul teritoriului naţional (fig. 1). Fig. 1 Densitatea căilor ferate (la 1000 km2) Density of the rail-roads (per 1000 km2)

Pe următoarele poziţii sunt Caraş-Severin şi Hunedoara, aparţinând aceleiaşi

regiuni, având deci aceleaşi avantaje. Sunt urmate în ierarhie de judeţele regiunii Centru, mai bine dotate fiind Mureşul (45,4 km/1000 km2) şi Braşovul (67,7 km/1000 km2), judeţe cu un nivel de dezvoltare economică mai ridicat. Cele mai puţin dotate sunt judeţele regiunii Sud-Vest, dar şi Covasna şi Harghita din Centru (31,3 km/1000 km2 şi respectiv 31,5 km/1000 km2), ieşind astfel în evidenţă importanţa poziţiei lor, ca orientare şi distanţă, faţă de vestul european.

În ceea ce priveşte lungimea reţelei de drumuri publice disparităţile sunt mult mai reduse (tabelul 2). Deşi per total se află pe un loc inferior, chiar în urma regiunii de Sud-Vest, în Vest se înregistrează cele mai mari lungimi de drumuri, judeţul cel mai bine dotat fiind Hunedoara (45,4 km/100 km2), urmat de Alba din regiunea Centru (41,6 km/100 km2) şi de Timiş (33,4 km/100 km2). În ceea ce priveşte drumurile naţionale primul este judeţul Caraş-Severin urmat de Timiş. Şi din acest punct de vedere cea mai slabă reţea se regăseşte în Covasna (22,6 km/ 100 km2), dar în acest caz special îşi spun cuvântul atât suprafaţa redusă a judeţului, comparativ cu celelalte, dar şi poziţia lui la mare distanţă de graniţa de vest a României, într-un spaţiu montan, cu relief puternic fragmentat, restrictiv astfel dezvoltării infrastructurii (fig. 2).

Imaginea generală rezultată din această analiză scoate în evidenţă dotarea variată a judeţelor cu infrastructură de transport. După cum era de aşteptat, relaţia dintre nivelul de dezvoltare economică şi dotarea cu infrastructură iese foarte bine în evidenţă, corelaţia dintre cele două ramuri ale economiei, industria şi transpor-turile, fiind bine cunoscută. Dar la aceasta se adaugă şi poziţia geografică mai avantajoasă a unora dintre judeţele dezvoltate sau mai puţin dezvoltate în prezent (Arad, Timiş, respectiv Caraş-Severin, Hunedoara) comparativ cu cea a altor judeţe dezvoltate (Braşov, Mureş).

125

O situaţie cu totul diferită se constată în cazul dotării localităţilor urbane şi rurale cu străzi modernizate. Lungimea acestora este strâns legată de prezenţa aşezărilor urbane pe teritoriul celor cincisprezece judeţe, mai exact de numărul şi de dimensiunea lor. Din această perspectivă, Regiunea de Dezvoltare Centru, cu cele 50 de oraşe ale sale, se află pe primul loc între toate regiunile ţării cu 3823 km

Tabelul 2. Structura drumurilor (2005) Structure of the roads (2005)

Drumuri publice (km)

Drumuri naţionale (km)

Drumuri judeţene şi comunale (km) Judeţul

Total Modernizate Total Modernizate Total Modernizate Alba 2630 402 419 369 2211 33 Braşov 1492 431 421 391 1071 40 Covasna 839 295 269 243 570 52 Harghita 1647 488 445 427 1202 61 Mureş 1975 428 412 404 1563 24 Sibiu 1599 383 257 257 1342 126 Total regiune 10182 2427 2223 2091 7959 337 Arad 2240 511 405 392 1835 119 Caraş-Severin 1944 771 560 524 1384 247 Hunedoara 3206 697 383 349 2823 348 Timiş 2902 697 535 481 2367 216 Total regiune 10292 2676 1883 1746 8409 930 Dolj 2197 498 423 374 1774 124 Gorj 2199 711 356 317 1843 394 Mehedinţi 1857 406 434 294 1423 112 Olt 2040 1135 301 262 1739 873 Vâlcea 2167 634 529 418 1638 216 Total regiune 10460 3384 2043 1665 8417 1719 România 79904 21148 15934 14374 63970 6774

Fig. 2. Densitatea drumurilor publice (la 100 km2) Density of the public roads (per 100 km2)

126

127

lungime şi pe aceeaşi poziţie şi în cazul lungimii drumurilor orăşeneşti modernizate cu 2266 km. Celelalte două regiuni sunt mai slab poziţionate în ierarhie ca urmare a numărului mai mic de localităţi urbane existente pe teritoriul lor. Regiunea Vest (37 oraşe) ocupă doar locul cinci (3157 km şi respectiv 1975 km) iar regiunea Sud-Vest (32 oraşe) locul şapte (2551 km şi respectiv 1563 km).

În interiorul lor apar însă mari disparităţi spaţiale (tabelul 3). Judeţele cele mai urbanizate, cu număr mai mare de oraşe sau cu localităţi urbane foarte mari şi puternic dezvoltate (Hunedoara, Alba, Braşov, Timiş), se află pe primele locuri în ierarhia creată de lungimea totală a străzilor orăşeneşti. Cu totul altă situaţie se constată în cazul în care se ia în considerare calitatea acestora. Valori mai însemnate se înregistrează în cazul judeţelor pe teritoriul cărora există oraşe importante, cu infrastructură de transport bine organizată şi întreţinută. În acest caz se remarcă Braşovul şi Timişul, urmate de Hunedoara, acest ultim judeţ excelând însă prin număr mare de oraşe nu prin nivelul de dotare per localitate. La coada ierarhiei se află Covasna, Harghita, Gorj şi Mehedinţi.

Tabelul 3. Lungimea străzilor orăşeneşti (2005) Length of the urban roads (2005)

Lungimea străzilor orăşeneşti (km) Judeţul Total Modernizate

Alba 936 367 Braşov 869 649 Covasna 233 130 Harghita 465 263 Mureş 628 382 Sibiu 692 475 Total regiune 3823 2266 Arad 822 435 Caraş-Severin 449 333 Hunedoara 892 550 Timiş 994 657 Total regiune 3157 1975 Dolj 707 408 Gorj 371 260 Mehedinţi 316 257 Olt 541 295 Vâlcea 616 343 Total regiune 2551 1563 România 25696 14943

Alcătuirea unei ierarhii la nivelul oraşelor scoate în evidenţă nivelul înalt de

dotare cu străzi orăşeneşti şi în special cu cele modernizate a municipiilor reşedinţe de judeţe dar şi a unor oraşe a căror localizare pe importante căi de comunicaţie a permis dezvoltarea lor accentuată (fig. 3 şi 4). Într-o astfel de situaţie se află municipiile Timişoara, Braşov etc. cu peste 100 km de străzi orăşeneşti.

Fig. 3. Lungimea totală a străzilor (km) Total length of the roads (km)

Fig. 4. Lungimea drumurilor modernizate (km) Length of the modernized roads (km)

Analiza realizată reliefează, în concluzie, importante disparităţi spaţiale în dezvoltarea infrastructurii de transport în cele trei regiuni de dezvoltare, disparităţi existente la toate nivelurile. Mai vizibile sunt cele dintre dotările celor două medii, rural şi urban, care reliefează o concentrare deosebită a infrastructurii în oraşe, cu precădere în cele mari, dar şi dintre judeţe, mai bine dotate fiind cele caracterizate printr-un potenţial economic ridicat, ce poate susţine dezvoltarea reţelelor de căi ferate şi drumuri.

BIBLIOGRAFIE

Tălângă, C. (2000), Transporturile şi sistemele de aşezări din România, Editura Tehnică, Bucureşti.

*** (2004), Anuarul Statistic al României – 2002, CNS.

128

129

CENTRUL ISTORIC AL BUCUREŞTILOR.

ASPECTE CU PRIVIRE LA POTENŢIALUL TURISTIC ŞI LA VALORIFICAREA ACESTUIA

Marilena DRAGOMIR∗

Concepte-cheie: Bucureşti, centru istoric, obiective turistice, valori-ficare turistică Key words: Bucharest, historical centre, touristic sights, tourist using The historical centre of Bucharest. Some aspects regarding touristic potential and its using. The historical centre of Bucharest has a varied and valuable touristic potential, noticiable especially for its anthropic elements (historical and architectural monuments – architectural complexes, churches, princely palaces, old inns –, art monuments, museums etc.). There are a lot of problems in this area, so the touristic potential it is not well used. However, lately, in the historical centre of the city appeared some positive aspects that made us to be optimistic regarding the future of this space.

Centrul istoric al Bucureştilor a fost delimitat din punct de vedere

legislativ (de Ordonanţa nr. 129/1998, Ordonanţa nr. 77/2001), ca fiind perimetrul delimitat de: Calea Victoriei (la vest), Bulevardele Elisabeta şi Carol (la nord), bulevardul Hristo Botev (la est), Bulevardul Corneliu Coposu şi Splaiul Independenţei (la sud). Totuşi se constată, şi dincolo de aceste limite, prezenţa a numeroase obiective cu valenţe istorice.

Se observă împărţirea centrului istoric în două sectoare distincte, separate de Bulevardul I. C. Brătianu. Această arteră de circulaţie, ce leagă marea intersecţie de la Universitate de Piaţa Unirii, inclusă pe axa nord-sud a oraşului, a fost finalizată la mijlocul anilor 1930 şi a secţionat centrul istoric al Bucureştilor, în două părţi: sectorul vestic (cunoscut şi sub numele de Lipscănia, zona cea mai reprezentativă şi mai renumită a acestui spaţiu) şi sectorul estic (dominat de prezenţa arterei de circulaţie Calea Moşilor).

Întreg perimetrul ocupă o suprafaţă de aproximativ 50 ha, are în jur de 520 clădiri, din care 38% sunt înregistrate ca având importanţă arhitecturală şi istorică.

Zona aflată în studiu este remarcabilă din punct de vedere istoric. Aici se găseşte nucleul de la care a pornit dezvoltarea ulterioară a oraşului, cunoscut azi sub numele de Curtea Veche, situat pe promontoriul pe care se înalţă malul stâng al Dâmboviţei.

Curtea Veche, ale cărei vestigii se găsesc în prezent pe Strada Franceză nr. 25-31, a început a fi construită în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, fiind o

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

130

cetate de cărămidă, cu o suprafaţă de circa 160 mp. Cel care i-a mărit suprafaţa şi a înconjurat-o cu ziduri de piatră a fost domnitorul Vlad Ţepeş de numele căruia este legată şi atestarea documentară a Bucureştilor (la 20 septembrie 1459). Domnitorul Mircea Ciobanu a marcat o nouă etapă în istoria Curţii Vechi, el construind aici un palat domnesc şi biserica Buna Vestire, existentă şi astăzi, întreaga curte domnească întinzându-se pe circa 25.000 mp. Marcată pe parcursul timpului de o serie de avarii, această construcţie s-a degradat constant, ceea ce l-a determinat de Matei Basarab s-o demoleze şi să construiască pe acelaşi loc un nou palat domnesc, ce corespundea cerinţelor vremii. După 1660, când la cererea turcilor Palatul domnesc de la Târgovişte a fost demolat, Curtea domnească din Bucureşti a rămas singura reşedinţă a domnitorilor Ţării Româneşti, motiv pentru care i s-a acordat o atenţie deosebită. Printre cei care au fost preocupaţi de modernizarea Curţii Domneşti se numără Grigore Ghica, Gheorghe Duca, Şerban Cantacuzino, însă Constantin Brâncoveanu a fost domnitorul care a făcut modificări radicale. Acesta a refăcut zidul înconjurător al Curţii Domneşti, a modernizat palatul voievodal (pe care l-a extins pe circa 3.000 mp), a înălţat alte construcţii, a amenajat grădina, construind aici şi un foişor de piatră.

Curtea Domnească a suferit pe parcursul secolului al XVIII-lea numeroase distrugeri datorate unor evenimente nefericite (incendiul din anul 1718, cutremurul din 1738, războiul ruso-austro-turc din 1768-1774), ceea ce l-a determinat pe domnitorul Alexandru Ipsilanti s-o abandoneze şi să construiască o nouă Curte Domnească, pe Dealul Mihai Vodă. În timpul domnitorului Constantin Hangerli, în anul 1798, reşedinţa voievodală de aici a fost scoasă la licitaţie, iar cutremurul din octombrie 1802 şi incendiul din 1804 au distrus-o aproape în totalitate.

Primele planuri ale Bucureştilor din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea permit delimitarea Curţii Domneşti, în arealul cuprins astăzi între Dâmboviţa (S) şi străzile Gabroveni (N), Şelari (V), Şepcari (E). Planul Boroczyn (1846) scoate în evidenţă modificările survenite după distrugerea Curţii Vechi şi delimitează mai multe zone funcţionale ale acestui spaţiu (o zona comercială delimitată de străzile Lipscani, Smârdan, Franceză, Piaţa Sf. Anton; în V o zonă cu caracter funcţional complex, dat de prezenţa hanurilor şi de spaţiile rezidenţiale; alte trei zone rezidenţiale). Oraşul se dezvoltase treptat în jurul curţii domneşti, care funcţionase ca un adevărat magnet pentru marea boierime, negustori, meseriaşi. Străzile din jurul Curţii Domneşti păstrează şi azi denumirile vechilor meseriaşi ce îşi aveau aici reşedinţa (Şelari, Şepcari, Căldărari, Zarafi, Blănari, Covaci etc.) sau ale locurilor de provenienţă ale negustorilor (Lipscani – Leipzig, Gabroveni – Gabrovo).

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se constată o dezvoltare a zonei, marcată de modificarea tramei stradale, realizarea reţelei de bulevarde, rectificarea Dâmboviţei, înlocuirea hanurilor cu clădiri publice (Banca Naţională, Palatul Poştelor, Clădirea Societăţii de Asigurări Dacia etc.), apariţia hotelurilor, a cinema-tografelor, a Teatrului Modern, a altor instituţii.

Perioada 1945-1989 se remarcă printr-o degradare treptată, determinată de cutremurul din 1977, construirea metroului, dezvoltarea în apropiere a noului centru civic. Perioada ce a urmat anului 1989 a fost, în general, caracterizată de lipsa fondurilor şi a unui program coerent de revitalizare a acestui spaţiu, astfel că

131

în zonă nu s-au înregistrat modificări semnificative. În ultimii ani au apărut o serie de proiecte care au avut ca scop reabilitarea acestei zone.

POTENŢIALUL TURISTIC ŞI VALORIFICAREA SA

Centrul oraşului Bucureşti este foarte bogat în obiective turistice antropice, cu valoare istorică, arhitecturală şi urbanistică. Se regăsesc aici mai multe categorii de obiective turistice, precum: lăcaşe de cult, clădiri monumentale de mari dimensiuni (ce constituie azi sediul unor instituţii de cultură, învăţământ, bănci, instituţii politice), case (palate) boiereşti, hanuri, muzee, monumente de artă, localuri celebre etc. (fig. 1).

Majoritatea acestor obiective au calităţi deosebite, care le conferă valoare şi notorietate. În literatura de specialitate se fac numeroase referiri la caracteristicile pe care trebuie să le deţină obiectivele turistice pentru a fi atractive, printre acestea regăsindu-se următoarele elemente: vechimea, unicitatea, aspectul (fizionomia), funcţiile deţinute, promovarea turistică. În centrul istoric al Bucureştilor se găsesc numeroase obiective turistice care au aceste caracteristici.

Astfel, dintre obiectivele remarcabile prin vechimea lor se pot aminti atât monumentele arhitectonice de factură religioasă, cât şi obiectivele de arhitectură civilă: Ansamblul arhitectonic Curtea Veche, cu Biserica Buna Vestire – repre-zentând cea mai veche biserică din Bucureşti, păstrată în forma sa iniţială (datând din secolul al XV-lea), Biserica Colţei (1701-1702), Biserica Stavropoleos (1724), Palatul Doamnei şi al Cuconilor (cea mai veche construcţie civilă a zonei, construită în anii în anii 1714-1715, la parterul căreia se află Curtea Sticlarilor, un atelier de creaţie, obiectele realizate fiind expuse într-un magazin de pe Strada Şelari), Hanul lui Manuc, Hanul cu Tei, Palatul Şuţu (construcţii din prima jumă-tate a secolului al XIX-lea). De asemenea, o mare parte a clădirilor de aici, cu valoare istorică şi urbanistică, datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

În această zonă se găseşte cea mai veche statuie din capitală, realizată în 1869 de către sculptorul Karl Storck, monument ce-l întruchipează pe spătarul Mihai Cantacuzino.

Unicitatea constituie o altă sursă notabilă de atractivitate. Obiective unice sunt monumentele de artă prin prisma subiectelor reliefate. Pe lângă statuile care ilustrează diverse personalităţi, se remarcă prezenţa în centrul istoric al Bucureştilor, în Piaţa Sfântu Gheorghe, a monumentului numit Kilometrul Zero. Realizat în anul 1938 de către sculptorul Constantin Baraschi şi arhitectul Horia Creangă, monumentul reprezintă o sferă din bronz (sugerând cifra 0) aşezată în centrul unui cerc, pe care sunt trecute distanţele dintre Bucureşti şi alte oraşe.

De asemenea, în această zonă se găsesc muzee care expun obiecte unicat, ele însele fiind unice în România: Muzeul Naţional de Istorie, Muzeul Curtea Veche – Palatul Voievodal, Muzeul Băncii Naţionale, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul Teatrului Naţional.

Capitala păstrează şi câteva din hanurile de altădată, care amintesc de oraşul medieval şi de parfumul timpurilor de odinioară. Distrugerea unor hanuri celebre, precum Hanul Şerban Vodă, Sfântul Gheorghe, Hanul Galben ş.a., face din cele care se menţin astăzi, Hanul lui Manuc, Hanul cu Tei, obiective turistice unice. Tot

în această zonă se găsesc două localuri celebre atât prin arhitectura exterioară, cât şi prin renumele de altădată (Restaurantul Carul cu Bere, Cafeneaua Veche) şi pasajul Vilacrosse, unic în peisajul bucureştean.

Fig. 1. Obiective turistice în centrul istoric al Bucureştilor

Touristic sights in the historical centre of Bucharest Între numeroasele biserici ale acestei zone se remarcă prin unicitatea

construcţiei Biserica Sfântu Nicolae (Biserica Rusă), construită în anii 1905-1906 132

133

de comunitatea rusă, în stil specific. Lăcaşul de cult are o arhitectură unică în România, cu turle în formă de bulb, iniţial aurite. Interesant este şi interiorul cu picturile murale, realizate în ulei mat de pictorul rus Vasiliev şi catapeteasma din lemn poleit cu aur, construită la Moscova. O altă biserică, foarte apreciată ca arhitectură, este Biserica Stavropoleos, „o operă de supremă armonie”, conform spuselor lui Nicolae Iorga. Biserica a fost ctitorită în anul 1724 de călugărul grec Ioanichie, fost mitropolit la Stavropole (de unde şi numele bisericii) şi funcţiona ca paraclis al hanului său. Ilustrând arta brâncovenească târzie biserica este remarcabilă atât prin arhitectura şi elementele decorative exterioare (pridvorul cu arcade în acolade frânte, sprijinite pe coloane de piatră decorate în întregime de sculpturi, scena biblică „Samson în luptă cu leul”, medalioane pictate), cât şi prin interior (icoane originale, sculptura iconostasului din lemn, pictura murală).

Aspectul (fizionomia) obiectivului, determinat de stilul arhitectural, curentul şi ornamentaţiile artistice, simbolistica şi originalitatea caracteristicilor, constituie un important element de atractivitate turistică. În centrul istoric al Bucureştilor, fiecare monument aduce aspecte deosebite, ilustrând stiluri arhitectonice foarte diferite precum: stilul neoclasic (prezent în arhitectura Palatului Bibliotecii Naţionale, Palatului Băncii Naţionale), stilul neogotic (prezent în arhitectura Palatului Şuţu, a clădirii restaurantului Carul cu Bere), stilul eclectic (reprezentativ pentru Palatul CEC, Palatul Poştelor), stilul Renaşterii franceze (ilustrat de Palatului Ministerului Agriculturii), stilul arhitectonic neoromânesc (prezent în arhitectura Palatul Băncii Marmorosch-Blank) ş.a. De asemenea ornamentaţiile exterioare sunt interesante, majoritatea clădirilor fiind înzestrate cu numeroase bijuterii arhitecturale, statui alegorice etc.

Funcţiile pe care un anumit edificiu le deţine constituie un factor de amplificare a valenţelor turistice ale unui obiectiv. În centrul istoric al Bucureştilor se găsesc sediile unor instituţii de cultură, de învăţământ, bănci (Biblioteca Naţională, Banca Naţională, Banca Comercială Română, Muzeul Naţional de Istorie, Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti), aceste funcţii multiplicând valoarea pe care o are clădirea respectivă din punct de vedere arhitectural.

Promovarea obiectivelor turistice este determinantă pentru cunoaşterea acestora, atât de către locuitorii oraşului, cât şi de turişti. Aceasta se poate realiza prin pliante, broşuri, hărţi, panouri, indicatoare pentru orientarea către principalele obiective ale oraşului. Din păcate există anumite deficienţe în promovarea turistică, astfel că multe din obiectivele de aici nu sunt suficient cunoscute.

Astfel, deşi dispune de un potenţial turistic de excepţie, centrul istoric nu este suficient valorificat. Cauzele acestui fapt sunt determinate şi de numeroasele probleme cu care se confruntă zona. Printre acestea se remarcă: caracterul rezidenţial al zonei (aici trăiesc circa 10.000 locuitori, foarte mulţi fără forme legale); degradarea unor clădiri care necesită lucrări de consolidare, restaurare, refacere a faţadelor; modificări nefavorabile ale aspectului unor clădiri (prezenţa termopanelor, a reclamelor foarte colorate, contrastante cu specificul zonei, etc.); străzi, trotuare degradate; probleme ale iluminatului public; infrastructura tehnico-edilitară defectuoasă; aspecte negative legate de calitatea mediului (praf, gunoaie, mirosuri neplăcute, lipsa spaţiilor verzi etc.);

134

În ultimii ani se constată unele îmbunătăţiri legate de refacerea unor clădiri, apariţia unor magazine cu produse specifice turismului (produse artizanale, obiecte de artă), creşterea numărului unităţilor de cazare şi a celor de alimentaţie, reducerea comerţului stradal etc.

În centrul istoric al Bucureştilor la începutul anului 2007, funcţionau mai multe unităţi de cazare. Printre acestea se regăsesc patru unităţi hoteliere, de 2-3 stele (Hotel Tania, 3 stele, pe strada Şelari nr. 5, Hotel Rembrandt, 3 stele, pe strada Smârdan nr. 11, Hanul lui Manuc, 2 stele, pe strada Franceză 62-64, Hotel Banat, 2 stele, în Piaţa Rosetti) şi un hostel (Hostel Mioriţa, pe strada Lipscani 12). Se remarcă existenţa în imediata apropiere a centrului istoric a numeroase hoteluri, de mare capacitate (hotelurile Bulevard, Capitol, Intercontinental, Armonia etc).

De asemenea, în ultimii ani s-a înregistrat o creştere însemnată a unităţilor de alimentaţie publică şi o diversificare a acestora. Numai în zona Lipscani func-ţionează circa 30 de astfel de unităţi, cu profiluri diferite (restaurante, baruri, terase, unităţi fast-food etc.), majoritatea fiind de mici dimensiuni.

În prezent, în centrul istoric al Bucureştilor, se derulează un program de revitalizare a acestui spaţiu, care are ca termen final anul 2010, al cărui cost s-ar ridica, conform evaluărilor, la circa 200 milioane euro. S-a început cu unul dintre cele 5 proiecte ale programului, care vizează reabilitarea infrastructurii într-o zonă pilot, urmând apoi să se continue şi cu remedierea celorlalte probleme ale acestui spaţiu (inclusiv cu reabilitarea clădirilor). În cadrul proiectului, compania spaniolă Sedessa efectuează lucrările de refacere a infrastructurii, costurile fiind suportate printr-un împrumut de la Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, un grant oferit de Ambasada Olandei şi din fondurile proprii ale Primăriei Municipiului Bucureşti. În paralel cu acest proiect, Programul Naţiunilor Unite (PNUD) România în parteneriat cu Primăria Capitalei şi Guvernul României prin Ministerul Cultelor a lansat programul „Un Bucureşti Frumos”, bazat pe un buget de 6,5 mil. euro. Scopul acestuia este de refacere a patrimoniului cultural în zona mărginită de Splaiul Independenţei, Strada Doamnei, Strada Blănari şi Calea Victoriei.

În concluzie, centrul istoric al Bucureştilor constituie un spaţiu cu certe posibilităţi de valorificare turistică, dispunând de obiective de o mare valoare, fina-lizarea proiectelor derulate în zonă fiind o premisă pentru dezvoltarea turismului cultural al capitalei.

BIBLIOGRAFIE

Andreescu, F. (2002), Bucureşti, Editura Ad Libri, Bucureşti. Berindei, D., Bonifaciu, S. (1980), Bucureşti-ghid turistic, Editura Sport-Turism, Bucureşti. Colfescu, Silvia (2001), Bucureşti, ghid turistic, istoric, artistic, Editura Vremea, Bucureşti. Georgescu, F., Cernavodeanu, P., Cebuc, A. (1966), Monumente din Bucureşti. Ghid, Editura

Meridiane, Bucureşti. Ion, N.D. (2003), Bucureşti, în căutarea Micului Paris, Editura Tritonic, Bucureşti. Iordan, I. (2004), Împrejurimile Bucureştilor. Ghid Turistic, Editura Garamond, Bucureşti. Şerban G., Fotau, N., (2006), Începe reabilitarea centrului istoric al Bucureştiului, Revista de

Actualitate şi Consultanţă, Bussiness Adviser, ediţia on-line. *** (2007), Ghid Hotelier, Autoritatea Naţională pentru Turism, Bucureşti.

135

PLANURILE ORAŞULUI BUCUREŞTI

DIN SECOLUL AL XX-LEA

CEZAR GHERASIM∗

Concepte-cheie: Bucureşti, ridicări topografice, planuri, secolul XX. Key words: Bucharest, topographic measurements, plans, 20th century. The Plans of Bucharest from the 20th century. The beginning of the 20th century is noticeable for the making of the „Planurile Directoare de Tragere” for military use at 1:20.000 scale, on which the relief is represented by means of elevation contours and elevation points, thus increasing plan’s accuracy and precision. In the same time there were produced a series of plans by the Mayor’s Office or independent authors, but all of these were based on the topographic measurements made by the Geographical Service of the Army. The plan of Bucharest made by the Geographical Institute of the Army in 1911 is the most precise and complete: 257 plates at 1: 1 000 scale. The „Plan for Capital’s Systematization” realized in 1921 at a 1: 5 000 scale constituted the basis of all the projects for the streets, markets and public transportation systematization projects. After the World War II some other topographic measurements were made by the Military Topographic Division (D.T.M.), the Institute for Geodesy, Photogrammetry, Cadastre and Organizing of Territory (I.G.F.C.O.T.) and the Mayor’s Office, all of them being in fact the basis for new plans of the city and comparative studies.

Evoluţia spaţială şi urbanistică a oraşului în secolul XX se evidenţiază prin mai multe planuri topografice. Dintre acestea, cele mai relevante sunt următoarele:

Planul oraşului Bucureşti, (1911) este unul din planurile editate după

originalul din 1899, cu adăugiri şi rectificări apărute în acest interval, având titlul Planul oraşului Bucureşti, ediţie oficială, 1911 (fig. 1). Scara la care a fost întocmit planul este de 1:10.000.

Acesta are inscripţionate şi zonele limitrofe ale oraşului, cu trama stradală, care erau în afara limitei oficiale. Relieful este redat schematic, prin metoda haşurilor, dar sunt amplasate pe plan şi punctele cotate; este ultimul plan publicat care conţine acest tip de informaţii. Trama stradală este redată în amănunt; în schimb, construcţiile care apar sunt numai cele mai importante. Hidrografia este cartată în amănunt; se observă toate micile lacuri şi mlaştini din lunca Dîmboviţei, de la Grozăveşti – Politehnică, Grădina Botanică, Filaret, Şerban Vodă, Văcăreşti.

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

Marile bulevarde dintre Piaţa Victoriei şi Piaţa Universităţii sunt terminate pe anumite sectoare (segmentul Piaţa Victoriei – Piaţa Romană până la sfârşitul secolului XIX, problemele cu proprietăţile fiind mai simple aici), segmentul Piaţa Romană – Universitate în primele decenii ale secolului XX.

Se observă pe acest plan că ultimul sector terminat al bule-vardului Magheru a fost cel dintre străzile Costaforu (azi Tache Ionescu) şi str. Mercur (azi Pictor Verona); bulevardul Bălcescu se va trasa ulterior.

Fig. 1. Planul oraşului Bucureşti (1911) Plans of Bucharest (1911)

Planul Bucureştiului,

publicat de Editura Socec (1914) Acest plan continuă seria

deschisă în anul 1899 de Planul Armatei, foarte bine realizate, atât topografic, cât şi al aspectului grafic (fig. 2). Titlul complet al planului este „Planul oraşului Bucureşti, după toate datele ofi-ciale, lucrat în atelierele Socec & Co. Editura Librăriei Socec & Co., Societate Anonimă”. Scara la care a fost întocmit este de 1:10.000. Legenda planului nu conţine decât un singur semn convenţional (liniile de tramvai desenate cu roşu; restul fiind probabil considerate cunoscute sau uşor de dedus) şi o listă de edificii importante ale oraşului, numerotate în vigniete. Limitele administrative ale oraşului sunt trasate în continuare prin linii punctate între reperele stabilite de Armată.

Se poate însă uşor observa că spaţiul construit începea să depăşească cu mult liniile de reperaj, mai ales în zonele Griviţa (datorită extinderii triajelor Gării de Nord), Floreasca (construcţiile ajunseseră deja la râul Colentina), Vitan, Ferentari, Rahova.

Fig. 2. Planul oraşului Bucureşti, publicat de Editura Socec & Co. (1914) Plans of Bucharest, editing

by Socec & Co. (1914)

136

Relieful major nu mai este reprezentat pe plan; vechile forme de relief fluviatil din albia majoră a Dîmboviţei încep să dispară; ultima dată vor fi menţionate în planurile anilor ’20. Sunt redate în schimb foarte amănunţit excavaţiile din preajma cărămidăriilor, care până la cel de-al doilea război mondial vor cunoaşte o dezvoltare explozivă. Din acest punct de vedere, este ultimul plan care redă în amănunt acest aspect de antropizare a reliefului.

Planul oraşului Bucureşti, editat de căpitanul I.C. Pântea (1921) Planul apărut imediat după primul război mondial este la fel de bine realizat

ca şi cel anterior prezentat; a mai apărut în 1920 într-o altă variantă, la scara 1:15.000, în alb-negru. Titlul complet al planului este „Noul plan al oraşului Bucureşti, ediţie oficială, de căpitan Mihail C. If. Pântea din Marele Stat Major al Armatei”. Notaţiile care se află în vignete dau informaţii suplimentare, iar pe margini este trecut indicele alfabetic al tuturor străzilor de la acea dată, cu poziţia în cadrul caroiajului.

Relieful nu mai este reprezentat nici prin puncte cotate sau curbe de nivel (pe niciun plan de după primul război mondial nu vor mai apărea acest tip de informaţii), ci numai pe anumite porţiuni, foarte abrupte, prin haşuri. În schimb, sunt prezentate în continuare gropile existente în preajma cărămidăriilor, pe tot cuprinsul oraşului. De-a lungul Dîmboviţei, se pot observa, mai ales în zona Grozăveşti, vechile albii; de asemeni, sunt cartate lacurile din Parcul Carol şi ceea ce rămăsese din cel de la Bellu, după ce a fost transformat în groapă de gunoi. Pe valea Colentina, sunt trasate parţial malurile lacurilor Floreasca şi Tei, în zonele în care oraşul ajunsese pe malul drept al râului.

După cum se observă şi la legendă, mai sunt trecute pe plan, colorat cu sepia, suprafaţa construită. Se pot face astfel, analize amănunţite pe orice sector al oraşului privind densitatea, extinderea etc. Se poate evidenţia totuşi chiar de la prima vedere că mai existau mari suprafeţe libere, atât în centru dar mai ales la periferii, în chiar intravilanul declarat oficial. Astfel, mari câmpuri (cum erau denumite) existau la nord de Şoseaua Iancu de Hunedoara (unde era în construcţie parcul sau cartierul Bonaparte şi Şoseaua Ştefan cel Mare (fig. 3), în Cotroceni, în actualul Parc Tineretului, în Rahoplan, cu linie întreruptă şi traseele s

Fig. 3. Planul Bucureştiului, editat de I.C. PânteaPlans of Bucharest, editing by I.C. Pântea

va, la Obor, Iancului etc. Sunt reprezentate pe trăzilor în construcţie sau proiectate.

137

Este redată şi împărţirea administrativă, foarte detaliată: pe sectoare – culori, pe circumscripţii de poliţie şi militare, precum şi raza (limita exterioară a oraşului). Pe trama stradală, din loc în loc şi la capete de stradă sunt cifre, ce reprezintă distanţele de la centrul oraşului, iar în afară distanţele până la localităţile spre care se îndreaptă drumul respectiv, cu distanţa calculată de la raza exterioară a oraşului. Deasupra acesteia, sunt şi cifrele ce reprezintă numerotarea primei şi ultimei construcţii de pe strada respectivă. Sunt trecute cu linii roşii traseele urmate de tramvaie, cu staţiile marcate cu punct roşu; traseele autobuzelor sunt desenate cu linie verde.

Dimensiunile planului, foarte mari (94/110 cm) au permis redarea tuturor acestor amănunte; în deceniile următoare, datorită extinderii şi îndesirii construcţiilor (fig. 106), elementele de pe planuri se vor generaliza din ce în ce mai mult, iar scara se va micşora, la 1:15.000 sau 1:20.000. Vor apărea şi planuri la scări mai mici, dar care nu mai pot să cuprindă întreaga suprafaţă a oraşului, zonele periferice rămânând în afară.

Planul oraşului Bucureşti, după împărţirea administrativă din 1929 După reîmpărţirea administrativă din 1929 s-a publicat planul oraşului, cu

noile limite. Titlul complet este Împărţirea administrativă a oraşului Bucureşti, după Legea din 1929 (fig. 4). Deasupra cadrului, este menţionat: Planul pentru împărţirea pe sectoare a municipiului Bucureşti, inserându-se, odată cu legea promulgată cu decretul regal Nr. 2800 din 5 august 1929, cu erori de manuscris în Monitorul Oficial nr. 202 partea I, din 11 septembrie 1929.

După 1929, s-a renunţat la a se mai trasa limitele exterioare ale oraşului după liniile de reperaj, care nu ţineau cont de cele reale; se extinde astfel suprafaţa

oficială a oraşului. Cele mai evidente creşteri de suprafaţă sunt în zona Gara de Nord – Triaj, Herăstrău, Băneasa – Floreasca (aici intravilanul depăşeşte pentru prima dată râul Colentina spre nord).

Fig. 4. Planul oraşului Bucureşti (1929) Plans of Bucharest (1929)

Relieful şi utilizarea tere-nurilor nu sunt redate; fiind executat în alb – negru, lipsesc multe din elementele redate pe planurile anterioare.

Datorită faptului că s-a editat special pentru redarea împărţirii administrative a oraşului în Monitorul Oficial, acest plan nu a fost executat după toate regulile cartografice; acesta aduce ca ele-mente de noutate doar cele legate de limite.

138

139

Planul Municipiului Bucureşti, de General Constantin Teodorescu (1940) este ultimul plan din seria celor realizate între 1899 şi 1940, în condiţii grafice deosebite, realizate după măsurătorile precise ale serviciilor de specialitate ale Armatei şi Primăriei.

Titlul complet este „Planul Municipiului Bucureşti, comunele suburbane şi regiunea Snagov, cu ultimile modificări aduse stradelor şi numirilor după datele procurate de direcţia casei lucrărilor municipiului Bucureşti”; în vignietă este trecută şi stema municipiului. Legenda planului cuprinde, la fel ca la precedentele din această serie, elementele de conţinut cele mai importante.

Datorită extinderii oraşului, nu a mai putut fi cuprins în scara 1:10.000 toată suprafaţa oraşului; zonele periferiei şi comunele suburbane sunt redate în vigniete, pe margini. Limitele oraşului trec oficial (după legea administrativă din 1929), la nord de râul Colentina în sectorul Floreasca – Băneasa.

Relieful nu mai este redat; apar pentru ultima oară pe un plan publicat sectoare din vechea albie a Dîmboviţei, la Ciurel. De asemeni, datorită generalizării, nu mai apar nici semnele cu toate categoriile de utilizare a terenurilor, ci numai semnele convenţionale de parcuri şi cimitire.

Trama stradală este redată complet, şi cea existentă şi cea aflată în construcţie sau proiectată (trecută cu linii întrerupte – este cel mai precis din acest punct de vedere, cu toate că sistematizarea tuturor străzilor menţionate va dura până în anii '80). Pe plan se observă legat de această finalizare a bulevardelor de legătură între Piaţa Romană şi Piaţa Universităţii (Bd. Nicolae Bălcescu – pe plan Brătianu; continuarea acestuia până la Piaţa Unirii va fi realizată ulterior). Sunt redate, după cum se precizează şi la legendă, unele edificii importante aflate în construcţie la acea dată şi traseele liniilor de tramvai electrice. Densitatea deosebită a construcţiilor din zona centrală a oraşului nu a mai permis o detaliere a elementelor ca în planul anterior.

Pe lângă cadrul ornamental, este trecut şi caroiajul care uşurează poziţio-narea pe plan a diferitelor elemente, inscripţionat cu litere (A-Z) pe orizontală şi cu cifre (1-23) pe verticală.

După cum am mai menţionat mai sus, este ultimul plan din seria anilor 1899-1940, care au fost concepute pentru editare în pliante complete, unele conţinând separat indicele alfabetic al străzilor, altele pe margini. După această serie, va urma până în 1990 o perioadă foarte deficitară în ceea ce priveşte editarea de planuri, care nu s-au ridicat la nivelul condiţiilor grafice al celor anterioare.

Planul anexă la Ghidul Bucureştiului (1962) a fost realizat după ridicările

efectuate după cel de-al doilea război mondial (1948-1958) de către Direcţia Topografică Militară.

Planul editat de Editura Meridiane (fig. 5) a fost anexat lucrării Ghidul Bucureştiului; la elaborarea textului lucrării au colaborat istorici şi geografi (Dan Berindei, Paul Cernovodeanu, Iancu Mihai, Atena Rădoi etc.). Legenda planului redă numai scara grafică (planul a fost întocmit la scara 1:20.000) şi liniile de transport în comun (tramvai, troleibuz, autobuz).

Pe acest plan sunt redate prin areale verzi parcurile, cimitirele, Grădina Botanică şi alte categorii de suprafeţe aco-perite cu vegetaţie, specificân-du-se prin inscripţii denumirea lor. Relieful nu este redat; hidrografia este reprezentată prin cursurile Dîmboviţei, Colentinei şi lacurile din parcuri (Cişmigiu, Icoanei); parcurile Titan şi Tineretului erau în curs sau proiect de amenajare.

Scara nu a permis redarea amănunţită a prea multor elemente în afară de trama stradală; în schimb, planul este foarte valoros în privinţa infor-maţiilor pe care le oferă privind extinderea reală a oraşului.

Fig. 5. Ghidul Bucureştiului (1963) Guide of Bucharest (1963)

Este o lucrare deosebită, întocmită cu efortul multor specialişti, care este de referinţă pentru perioada 1945-1980. În 1973 şi 1983 va fi reeditat, sub titlul Bucureşti, ghidul străzilor, la editurile Stadion şi Meridiane. Cuprind şi hărţi ale capitalei cu împrejurimile.

După 1989, planurile publicate de diferite edituri s-au succedat la doi ani sau chiar anual; totuşi, prin modul de construcţie şi prezentare, planurile Bucureştiului realizate de Direcţia Topografică Militară şi I.G.F.C.O.T. sunt cele mai valoroase din toate punctele de vedere, inclusiv geografic.

BIBLIOGRAFIE

Gherasim, C.C. (2007), Bucureştiul reflectat în documentele cartografice, Editura Universitară, Bucureşti.

Giurescu, C.C. (1979), Istoria Bucureştilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Sport Turism, Bucureşti.

Mihăilescu, V. (2003, postum), Bucureşti – Evoluţia geografică a unui oraş, Editura Paideea, Bucureşti.

140

141

DINAMICA POPULAŢIEI JUDEŢULUI GIURGIU ÎN PERIOADA 1992 – 2002

Mădălina Teodora ANDREI*

Concepte-cheie: sold natural, sold migratoriu, sold general, dinamica populaţiei. Keywords: natural increase, migration rate, general balance of population, population growth. The evolution of population in Giurgiu County between 1992 and 2002. In period 199-2002, Giurgiu County knows a lot of changes within the framework of evolution of population. The relationship between natural increase and migration has influenced this demographic process. In 2002, by comparison of 1992, can be observed an increase of births-rates at the same time as retro migration (the sense of migration is urban-rural). Used the Kosinski’s diagram adapted, can create static models and dynamic models who shows the character of population’s evolution.

Atunci când se vorbeşte despre populaţie, indicatorul utilizat, în mod

general, este numărul populaţiei1. Într-o analiză, întotdeauna numărului populaţiei i se asociază categoriile de spaţiu şi timp. Cunoaşterea numărului populaţiei şi evoluţia acestuia în timp şi spaţiu, precum şi starea la anumite momente sunt impuse de cele mai multe ori de raţiuni de ordin socio-economic şi demografic. Pentru a înţelege legile care guvernează evoluţia demografică trebuie să se cunoască relaţia care se stabileşte între mişcarea naturală şi migratorie a populaţiei, întrucât populaţia este un sistem caracterizat prin modificări cantitative şi structurale continue, datorate mişcării naturale şi mobilităţii teritoriale.

Fenomenul demografic care redă relaţia care se stabileşte între mişcarea naturală şi mişcarea migratorie a populaţiei se numeşte dinamică demografică. Expresiile cuantificate ale acestor fenomene geodemografice sunt evidenţiate de indicatorii demografici, respectiv soldul natural, soldul migratoriu şi soldul general. Soldul general exprimă dinamica populaţiei şi reprezintă suma dintre soldul natural şi soldul migratoriu al populaţiei. Soldul general conţine toate modificările care se petrec în interiorul populaţiei, reflectând intrările şi ieşirile demografice. Acesta este motivul pentru care a fost ales în analiza evoluţia numărului populaţiei din judeţul Giurgiu, prin prisma atotcuprinzătoare a dinamicii populaţiei, exprimate prin soldul general.

* Facultatea de Geografie, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti. 1 Demografii utilizează termenul de efectiv de populaţie.

142

În analiza dinamicii populaţiei s-a utilizat diagrama Kosinski, cu unele modificări, adaptată caracteristicilor populaţiei din sectorul studiat.

Astfel, în diagrama Kosinski adaptată, pe axa verticală este reprezentat soldul natural, iar pe axa orizontală soldul migratoriu. În funcţie de valorile pe care acestea le înregistrează se conturează două tipuri ale dinamicii populaţiei (pozitivă şi negativă), iar prin combinarea caracteristicilor soldului natural şi migratoriu şase modele statice2 ale dinamicii populaţiei, exprimată prin indicatorul sold general, respectiv:

• dinamică pozitivă (sold general pozitiv), determinată atât de valorile pozitive ale soldului natural, cât şi de cele ale soldului migratoriu;

• dinamică pozitivă (sold general pozitiv), determinată de valorile pozitive ale soldului natural mai mari decât cele ale soldului migratoriu negativ;

• dinamică pozitivă (sold general pozitiv), determinată de valorile pozitive ale soldului migratoriu mai mari decât cele ale soldului natural negativ;

• dinamică negativă (sold general negativ), determinată atât de valorile negative ale soldului natural, cât şi de cele ale soldului migratoriu;

• dinamică negativă (sold general negativ), determinată de valorile negative ale soldului natural mai mari decât cele ale soldului migratoriu pozitiv;

• dinamică negativă (sold general negativ), determinată de valorile negative ale soldului migratoriu mai mari decât cele ale soldului natural pozitiv.

Pentru a putea avea o imagine de ansamblu asupra evoluţiei în timp a populaţiei din judeţul Giurgiu, au fost aleşi ca ani de referinţă 1992 şi 2002, ani de recensământ al populaţiei României. Pentru perioada postdecembristă, anul 1992 este caracterizat prin fluctuaţii socio-economice, iar anul 2002, apropiat de perioada actuală, se remarcă prin faptul că economia de piaţă impune alte ritmuri şi evoluţii demografice. În funcţie de mutaţiile pe care le-a suportat în timp populaţia localităţilor din judeţ, de la un an de referinţă la altul, se pot determina modele dinamice3 de evoluţie ale populaţiei. Modele dinamice sunt mai complexe decât cele statice întrucât, pe lângă elementele şi factorii care influenţează dinamica populaţiei, acestea pot exprima şi tendinţa de evoluţie a populaţiei respective.

Între cei doi ani de referinţă există diferenţe în manifestarea factorilor determinanţi ai dinamicii populaţiei. Relaţia sold natural – sold migratoriu a creat posibilităţi de evoluţie diferită a tipurile de dinamică a populaţiei din unităţile administrative ale judeţului Giurgiu care au influenţat modele de evoluţie.

În ce priveşte modele statice, pentru anul 1992, se pot stabili 5 modele, iar pentru anul 2002, sunt caracteristice 4 modele. Dintre acestea, numai 3 modele au continuitate, regăsindu-se ca tip în ambii ani de referinţă: sold general pozitiv determinat atât de valorile pozitive ale soldului natural, cât şi de cele ale soldului migratoriu; sold general negativ, determinat de valorile negative ale soldului natural mai mari decât cele ale soldului migratoriu pozitiv; sold general negativ, determinat atât de valorile negative ale soldului natural, cât şi de cele ale soldului migratoriu.

2 Acest model se utilizează numai pentru analiza fenomenului studiat într-un anumit

moment. 3 Acest model se utilizează pentru analiza în timp a fenomenului studiat.

Modelele statice, care pot fi determinate pentru anul 1992 (fig.1), sunt următoarele:

1. sold general pozitiv (sold natural pozitiv, sold migratoriu pozitiv): Giurgiu, Roata de Jos;

2. sold general pozitiv (sold natural pozitiv > sold migratoriu negativ): Bolintin-Vale;

3. sold general negativ (sold migratoriu negativ > sold natural pozitiv): Joiţa, Mârşa, Oinacu, Putineiu;

4. sold general negativ (sold natural negativ > sold migratoriu pozitiv): Buturugeni, Clejani, Găujani, Toporu;

5. sold general negativ (sold natural negativ, sold migratoriu negativ): Mihăileşti şi restul de 37 de comune.

Fig. 1. Judeţul Giurgiu – soldul general al populaţiei (1992)

Giurgiu County – general balance of population (1992)

143

Situaţia modelelor statice, pentru anul 2002 (fig. 2), este următoarea: 1. sold general pozitiv (sold natural pozitiv, sold migratoriu pozitiv):

Bolintin-Vale; 2. sold general pozitiv (sold migratoriu pozitiv > sold natural negativ):

Bolintin-Deal, Bulbucata, Crevedia Mare, Floreşti-Stoeneşti, Frăteşti, Ghimpaţi, Grădinari, Joiţa, Slobozia;

3. sold general negativ (sold natural negativ > sold migratoriu pozitiv): Mihăileşti şi 20 de comune, între care pot fi citate Adunaţii-Copăceni, Călugăreni, Hotarele ş.a.;

4. sold general negativ (sold natural negativ, sold migratoriu negativ): Giurgiu şi 17 comune (Băneasa, Clejani, Comana, Greaca, Prundu etc).

Fig. 2. Judeţul Giurgiu – soldul general al populaţiei (2002)

Giurgiu County – general balance of population (2002)

144

145

Modelele dinamice se desprind ca entităţi prin compararea situaţiilor şi modelelor statice din cei doi ani de referinţă, evidenţiindu-se, pe lângă influenţa factorilor determinanţi ai dinamicii populaţiei, tendinţele de evoluţie a populaţiei din unităţile administrative ale judeţului Giurgiu. Astfel, în urma analizei efectuate, se pot desprinde patru tipuri de tendinţe: ascendentă (când se trece de la spor general negativ la spor general pozitiv), descendentă (în 1992 exista sold general pozitiv, iar în 2002 sold general negativ), stabilă (s-a păstrat tipul de sold general între cei doi ani de referinţă) şi stabilă cu variaţii (soldul general îşi păstrează tipul, dar variază unul dintre cei doi factori determinanţi, soldul natural sau soldul migratoriu, ca pondere şi valoare). Acestea caracterizează 11 modele dinamice de evoluţie a numărului populaţiei.

Clasificarea unităţilor administrative ale judeţului, în funcţie de tendinţele de evoluţie, între anii 1992-2002, şi de modelele dinamice este următoarea:

I. Tendinţa de evoluţie ascendentă: 1. sold general negativ (sold natural negativ, sold migratoriu negativ), sold

general pozitiv (sold migratoriu pozitiv > sold natural negativ): Bolintin-Deal, Bulbucata, Crevedia, Floreşti-Stoeneşti, Frăteşti, Ghimpaţi, Grădinari, Slobozia;

2. sold general negativ (sold migratoriu negativ > sold natural pozitiv), sold general pozitiv (sold migratoriu pozitiv > sold natural negativ): Joiţa;

II. Tendinţa de evoluţie descendentă: 3. sold general pozitiv (sold natural pozitiv, sold migratoriu pozitiv), sold

general negativ (sold natural negativ, sold migratoriu negativ): Giurgiu; 4. sold general pozitiv (sold natural pozitiv, sold migratoriu pozitiv), sold

general negativ (sold natural negativ > sold migratoriu pozitiv): Roata de Jos; III. Tendinţa de evoluţie stabilă: 5. sold general negativ (sold natural negativ, sold migratoriu negativ) în

1992 şi 2002: Băneasa, Comana, Greaca, Iepureşti, Izvoarele, Letca Nouă, Ogrezeni, Prundu, Răsuceni, Ulmi, Valea Dragului, Vărăşti, Vânătorii Mici, Vedea;

6. sold general negativ (sold natural negativ > sold migratoriu pozitiv) în 1992 şi 2002: Găujani, Toporu;

IV. Tendinţa de evoluţie stabilă cu variaţii: 7. sold general pozitiv (sold natural pozitiv > sold migratoriu negativ), sold

general pozitiv (sold migratoriu pozitiv > sold natural negativ): Bolintin-Vale; 8. sold general negativ (sold natural negativ, sold migratoriu negativ), sold

general negativ (sold natural negativ > sold migratoriu pozitiv): Mihăileşti, Adunaţii Copăceni, Bucşani, Călugăreni, Colibaşi, Daia, Găiseni, Gogoşari, Gostinu, Gostinari, Hotarele, Mihai Bravu, Schitu, Singureni, Stăneşti, Stoeneşti;

9. sold general negativ (sold migratoriu negativ > sold natural pozitiv), sold general negativ (sold natural negativ > sold migratoriu pozitiv): Oinacu, Putineiu;

10. sold general negativ (sold migratoriu negativ > sold natural pozitiv), sold general negativ (sold natural negativ, sold migratoriu negativ): Mârşa;

11. sold general negativ (sold natural negativ > sold migratoriu pozitiv), sold general negativ (sold natural negativ, sold migratoriu negativ): Buturugeni, Clejani.

146

În concluzie, dinamica populaţiei celor 49 de unităţi administrative (3 oraşe şi 46 de comune) ale judeţului Giurgiu prezintă o serie de particularităţi pentru perioada 1992-2002. Astfel, pe fondul scăderii generale a numărului populaţiei oraşelor şi comunelor din judeţul Giurgiu, se observă o revigorare a soldului general în anul 2002, faţă de anul 1992. Pentru anul 1992, majoritatea sunt comune cu sold general negativ, din care 37 şi oraşul Mihăileşti au soldul general negativ, determinat atât de valorile negative ale soldului natural, cât şi de cele ale soldului migratoriu, în timp ce, la nivelul anului 2002, cu această situaţie se confruntă numai 17 comune şi municipiul Giurgiu. Totuşi, există 6 unităţi administrative cu creştere a numărului populaţiei, cum ar fi: Bolintin-Vale (singurul oraş al judeţului care nu a cunoscut în această perioadă o decădere demografică), Adunaţii Copăceni, Comana, Floreşti-Stoeneşti, Găiseni, Ulmi.

În perioada analizată a crescut aportul soldului migratoriu (pozitiv) în cadrul soldului general, unele comune trecând din categoria celor cu sold general negativ, în categoria celor cu sold general pozitiv. Cauza acestui fenomen o reprezintă procesul de retromigrare, întoarcerea populaţiei la sat, din oraşe, în urma schim-bărilor economico-politice din perioada postdecembristă. Astfel, dacă în 1992, existau numai trei unităţi administrative cu sold general pozitiv, în anul 2002, numărul acestor se ridică la zece.

BIBLIOGRAFIE

Andrei, Mădălina-Teodora, Dragomir, Marilena (2002), Aspecte ale evoluţiei demografice ale aşezărilor rurale de pe valea Dunării, zona Giurgiu-Brăila, Comunicări de geografie, vol. VII, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003, p. 307-313, Bucureşti.

Erdeli, G., Cucu, V. (2005), România – Populaţie. Aşezări umane. Economie., Editura Transversal, Bucureşti.

Neguţ, S. (1997), Modelarea matematică în geografia umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. *** (1995), Judeţele şi oraşele României în cifre şi fapte, Editura Universul, Bucureşti.

147

TURISMUL CULTURAL ROMÂNESC

LA ÎNCEPUT DE MILENIU

Tamara SIMON∗

Concepte-cheie: turism cultural, identitate culturală. Mots clé: tourisme culturel, identité culturelle. Le tourisme culturel au début du siècle. La société contemporaine supporte de nombreuses influences à cause de la globalisation économique et sociale, culturelle. Il existe la tendance d'uniformiser les produits et les biens presque dans la plupart domaines d'activité économique. Mais l'histoire, la culture représentent les éléments essentiels pour garder l'identité de la culture et de la civilisation des pays. Le nouveau statut de membre de l'Union Européenne de la Roumanie est une occasion de mettre, plus mieux, en valeur son patrimoine culturel. Le tourisme représente une bonne chance pour démontrer que dans l'espace européenne, le trésor culturel exprime l'originalité et l'attractivité.

Cultura reprezintă o sumă de valori materiale şi spirituale care demonstrează afirmarea unei naţiuni în toate artele de a lungul perioadelor istorice şi în relaţie directă cu mediul natural transformat în condiţii proprii de existenţă. Multe naţiuni au intrat în posteritate tocmai prin bunurile artistice şi culturale create, multe de o valoare deosebită şi prin care au un turism cultural deosebit.

La începuturile sale, patrimoniul cultural era o componentă obişnuită a unui mod de viaţă care presupunea participarea la viaţa comunităţii, la păstrarea credinţei religioase şi a unor tradiţii ale comunităţii. Ulterior el s-a îmbogăţit cu noi elemente şi valori şi generând interes pentru cunoaştere şi apreciere.

România, prin componentele sale culturale şi artistice, se înscrie printre ţările cu importante valori de patrimoniu european şi universal. Ultimii zece ani au însemnat pentru România pregătirea procesului de aderare la comunitatea ţărilor din cadrul Uniunii Europene şi aplicarea de noi strategii economice ce au produs mutaţii demografice şi sociologice diverse (migraţie către rural, către alte ţări pentru locuri de muncă mai bine plătite, dispariţia unor cartiere-colonii muncitoreşti, şomaj mai ridicat în rândul populaţiei masculine, delicvenţă, schimbarea structurală a familiei, reducerea interesului pentru fenomenul cultural).

Dintre formele de turism care au avut mai mult de câştigat de pe urma acestui proces de restructurare este turismul de afaceri şi manifestări ştiinţifice şi

∗ Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Geografie, Bucureşti.

148

culturale, sportive, turismul balnear, montan, rural etc. Turismul cultural are şanse să cunoască oportunităţi reale de dezvoltare dat fiind particularităţile patrimoniului cultural naţional.

Pentru a înţelege dezvoltarea turismului cultural este necesar de a se prezenta orientările şi realizările în acest domeniu, mai ales la nivel naţional prin prisma instituţiilor muzeale. De altfel instituţiile muzeale sunt cele care păstrează cele mai importante valori de cultură şi civilizaţie, transmise din generaţie în generaţie.

În privinţa evoluţiei numărului de muzee se constată că acesta a avut un mers ascendent foarte lent şi comparativ cu alte state europene deţinem încă un număr mic de asemenea instituţii culturale (tabelului 1).

Tabelul 1. Evoluţia numărului şi tipurilor de muzee din România în perioada 1996-2005

L’Evolution de nombre et des types de musées de la Roumanie pour la période 1996-2005

Categoria 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 Muzee mixte 91 80 87 84 71 69 71 Artă 111 113 118 121 126 134 137 Istoria culturii 106 121 113 131 131 128 132 Etnografie 58 63 61 68 72 74 78 Arheologie-istorie 82 96 93 90 99 100 112 Istoria tehnicii 11 10 15 15 16 15 21 Ştiinţele naturii 36 36 37 40 36 37 44

Total 495 519 524 549 551 557 667

Sursa: Anuare ale activităţilor culturale din România, Institutul Naţional de Statistică, 2007, Bucureşti.

Aceste date reflectă faptul că dominante în structura muzeală românească,

sunt muzeele de artă, arheologie şi istorie, etnografie şi mixte. O creştere numerică mai evidentă se constată la cele de artă şi istorie culturală, arheologie şi istorie. Potrivit aceloraşi date statistice, alte categorii de muzee au valori constante de la un an la altul. În ultimii ani, instituţiile muzeale s-au confruntat cu pierderea unor edificii principale sau secundare care deţineau anumite secţii sau colecţii de bunuri muzeale prin retrocedarea clădirilor către foştii proprietari.

Pentru domeniul turismului, cele mai aplicate şi vizitate de către turişti sunt muzeele de istorie, artă, etnografie. Un loc aparte deţin cele de nivel naţional care deţin multiple secţii cu un număr important de exponate.

Un alt aspect este conferit de numărul de vizitatori înregistraţi în aceste muzee şi unde evoluţia este relativ mică de la un an la altul (Tabelul 2). Pe baza calculelor efectuate a rezultat numărul mic de vizitatori înregistraţi în instituţiile muzeale, comparativ cu volumul exponatelor şi valoarea acestora. Datele statistice analizate nu permit însă o diferenţiere clară între numărul de vizitatori din localităţile de rezidenţă permanentă şi cei care sunt turişti.

Aceste valori demonstrează faptul că muzeele româneşti nu constituie un punct mare de atracţie şi nici nu sunt întotdeauna înscrise în circuite culturale în mod constant. La nivelul anului 2005 existau un total de 667 muzee, din care

149

57-8,5% muzee de interes naţional, 62-9,2% de interes regional, 186-27,8% de interes judeţean şi 362-54,2% de interes local (Tabelul 3).

Tabelul 2. Evoluţia numărului de vizitatori din muzee în perioada 1999-2005

L’Evolution du nombre des visitateurs des musées pour la période 1999-2005

Categoria 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 Total 8819 9594 10550 11114 10108 10466 10488 Media vizitatori pe ani/muzeu 48,8 50,5 55,1 55,4 50,2 51,3 43,0

Media vizitatori între 15 iun.-15 sept./muzeu

148,4 154,0 167,7 168,7 152,8 156,5 131,0

Sursa: Anuare ale activităţilor culturale din România, Institutul Naţional de Statistică, 2007, Bucureşti

Tabelul 3. Ponderea unor indicatori specifici instituţiilor muzeale după gradul de

importanţă în anul 2005 (%) Le pourcentage pour quelques indicateurs spécifiques pour les institutions muséales après les degrés d'importance pour l’année 2005

Categoria Nr. unităţi Nr. vizitatori Nr. exponate Suprafaţă mp

Muzee total 100 % 100% 100% 100% Naţionale 8,6 21,8 38,0 73,2 Regionale 9,2 6,9 18,3 11,4 Judeţene 27,9 15,1 24,6 6,9 Locale 54,3 56,2 19,1 8,5

Sursa: Anuare ale activităţilor culturale din România, Institutul Naţional de Statistică, 2007, Bucureşti

Peste 4/5 din instituţiile muzeale româneşti sunt publice, numărul celor

private fiind foarte mic. Înainte de anul 1990, multe colecţii particulare au fost desfiinţate şi înglobate în muzee de interes naţional şi judeţean. Astfel, odată cu dispariţia unor case memoriale au dispărut şi colecţiile existente din domeniul istoriei, numismaticii, artei, etnografiei. În momentul de faţă se remarcă tendinţa de a se relua tradiţia colecţiilor şi de a se organiza mici muzee private. În plus încasările realizate de aceste instituţii culturale sunt mici şi activitatea lor este susţinută, în principal, prin resurse bugetare guvernamentale pentru muzeele de interes naţional, iar celelalte prin bugetele din administraţiile publice locale.

Din calcularea numărului de vizitatori, raportată la unitate de suprafaţă, a rezultat că în anul 2005 pentru total muzee s-a înregistrat 0,8 vizitatori/mp, în cele naţionale 2,4, în regionale 3,7, în judeţene 1,7, în locale 0,5 vizitatori/mp. Aceste date atestă că afluxul de vizitatori este mic în comparaţie cu ceea ce există în marile muzee europene. Numărul redus de vizitatori atestă încă odată faptul că veniturile acestor instituţii culturale sunt reduse şi practic se sprijină pe resursele financiare provenite de la ministerul culturii şi cultelor, şi ale primăriilor.

150

De asemenea, numărul de exponate existent pe media de suprafaţă are valori diferite: în muzeele naţionale, circa 6,7 obiecte/mp, în cele regionale 15,9 obiecte/mp., în cele judeţene 4,6, iar în muzeele locale 0,2 obiecte/mp. Aceste valori reprezintă o medie generală, dar în realitate există muzee care deţin o aglomerare de exponate, cu insuficient spaţiu de expunere, cu depozite pentru cele care nu se pot expune permanent, iar altele sunt în deficit de exponate din lipsa resurselor financiare pentru a face noi achiziţii.

În acest context, se poate afirma că în turismul cultural un rol major îl deţine mărimea, statutul, specializarea muzeului, valoarea exponatelor, modul de pre-zentare a exponatelor, gradul de pregătire al ghizilor, precum şi acţiunile culturale întreprinse pentru a atrage noi vizitatori.

Toată această analiză a domeniului cultural prin intermediul datelor statistice ne arată că vizitarea unor instituţii muzeale este una destul de modestă. Lipsa unor detalii face imposibilă departajarea participanţilor între cei care sunt rezidenţi şi cei care au statut de turişti. Singura modalitate de apreciere a turiştilor la activităţi specifice domeniului cultural este redată prin intermediul unor date referitoare la acţiunile turistice organizate la nivel intern şi prin care se poate deduce şi zonele cu potenţial cultural vizitate şi care este ponderea acestora din numărul total de acţiuni turistice organizate. Evaluarea participării turiştilor la vizitarea unor zone bogate în obiective de patrimoniu se poate face prin activităţile derulate de către agenţiile de turism din ţară (tabelul 4).

Tabelul 4. Evoluţia numărului de acţiuni turistice interne din zonele istorice şi de

pelerinaj religios şi a ponderilor acestora din totalul acţiunilor turistice interne înregistrate în România L'évolution de nombre des actions touristiques internes pour les zones historiques et de pèlerinage religieux et leurs pourcentages du total

Categoria 2000 2001 2002 2003 2004 2005 România Nr. turişti 1229701 1321612 1202944 1233619 1429177 1210041

Nr. turişti-zile 9003607 10303059 9354464 9724048 994780 9217090 % 100 100 100 100 100 100 Zone istorice Nr. turişti 59341 67953 62283 50164 60683 43680

% 5,4 4,8 5,1 5,1 4,6 4,2 Nr. turişti zile 155731 180021 151256 162352 124535 162443 % 1,8 1,9 1,4 1,7 1,2 1,6 Zone pelerinaj Nr. turişti 3534 3298 2354 3871 3821 4056

% 0,2 0,2 0,1 0,3 0,3 0,2 Nr. turişti zile 8346 7024 5368 8863 8195 9195 % 0,9 0,7 0,4 0,09 0,08 0,09

Sursa: Anuare ale activităţilor turistice din România, Institutul Naţional de Statistică, 2007, Bucureşti

151

Toate aceste valori demonstrează că turismul cultural, organizat în zonele istorice din centrele urbane, mai ales, şi din cele de pelerinaj religios, deţine ponderi foarte reduse, datorită preţurilor ridicate pentru serviciile turistice. Cei mai mulţi turişti preferă să viziteze zonele culturale pe cont propriu. Datele statistice nu oferă detalii legate de turiştii români şi /sau străini ce participă la acţiunile interne organizate de agenţiile de turism de pe teritoriul României sau de muzeele deţinute de ansamblurile monahale sau de zonele istorice.

În ciuda faptului că multe obiective culturale definitorii pentru cultura şi civilizaţia românească sunt promovate la târgurile şi expoziţiile de turism, în plan real acţiunile organizate nu sunt numeroase şi nu atrag un număr însemnat de turişti.

Pe baza acumulării de experienţă din multe ţări europene şi din cea naţională din domeniul turismului cultural se pot contura câteva elemente esenţiale care acţionează ca un sistem de coordonate ce dau o anumită orientare turismului cultural în raport cu evoluţia societăţii contemporane şi care sprijină păstrarea propriei identităţi culturale:

Nivelul de dezvoltare economică actual asigură posibilităţi de valorificare multiplă a obiectivelor culturale, dar şi o amplificare a funcţiei turistice din mai toate aşezările umane. Comparativ cu alte ţări central şi est europene cu care vine în competiţie, România trebuie să-şi creeze un set de programe culturale, dublate de servicii turistice de calitate care face ca o ţară să se diferenţieze de alta.

Creşterea standardului de viaţă şi modernizarea/completarea infrastructurii culturale din localităţile rurale şi urbane sprijină şi activităţile turistice specifice turismului cultural. Prin urmare trebuie să se realizeze proiecte pentru diversificarea şi multiplicarea instituţiilor muzeale şi a activităţilor artistice, cu accentuarea celor autentice şi originale care pot genera venituri suplimentare.

Utilizarea plurivalentă a obiectivelor culturale existente la nivel urban şi rural asigură unor monumente istorice de arhitectură o maximă atractivitate şi condiţiile de a deveni destinaţii turistice renumite. Astfel, în multe instituţii muzeale există spaţii pentru spectacole de muzică clasică, recitaluri de muzică veche, expoziţii tematice, conferinţe care pot aduce un plus de vizitatori interesaţi. Prin urmare, fenomenul de utilizare plurivalentă a obiectivelor culturale reprezintă şi o modalitate de obţinere de noi resurse financiare pentru susţinerea acestora.

Reabilitarea şi modernizarea centrelor istorice din aşezările urbane şi rurale este o coordonată importantă în susţinerea turismului cultural. Extinderea spaţială şi demografică a făcut ca prioritare să devină noile ansambluri rezidenţiale, noile parcuri industriale şi de servicii în detrimentul vechilor zone istorice care au rămas neglijate. În multe ţări cu experienţă în turism, aceste zone vechi au redus foarte mult rolul rezidenţial şi ele au căpătat o altă imagine şi funcţionalitate prin dezvoltarea activităţilor turistice şi comerciale. Iniţiativa recentă, din 1985 a Consiliului Europei, de a nominaliza unele aşezări urbane valoroase drept capitale culturale europene a canalizat aceste eforturi pentru a dezvolta funcţia turistică a unor vechi oraşe precum Praga, Salonic, Sibiu, Dubrovnic.

Diversificarea segmentelor de turişti interesaţi de turismul cultural se datorează, în primul rând, progreselor înregistrate în domeniul transporturilor şi telecomunicaţii (reducerea timpului de deplasare, creşterea confortului, reducerea

152

costurilor de călătorie, transmiterea de informaţii la distanţă) şi a creşterii timpului liber în general, prin durata mai mare a concediilor, a vacanţelor şi a veniturilor, personale mai mari.

Completarea şi modernizarea infrastructurii de transport ca modalitate de acces rapid la obiectivele culturale de interes turistic. De altfel, unele monumente, muzee locale nu pot fi incluse în programe turistice tocmai datorită lipsei unor căi şi mijloace de transport turistic.

Toate aceste coordonate exprimă de fapt rolul şi contribuţia turismului cultural la susţinerea economică a localităţilor cu obiective culturale deosebite şi au condus la diversificarea turismului cultural ca un fenomen cu o lungă evoluţie în timp şi spaţiu.

În contextul tendinţei de globalizare a activităţilor sociale, economice, insti-tuţiile şi manifestările culturale sunt cele care pot asigura păstrarea ideii de identitate, de cultură şi civilizaţie a unui popor, procesul de aderare la structurile europene, a României ce trebuie să impulsioneze mai puternic concentrarea activităţilor turistice către domeniul cultural.

BIBLIOGRAFIE

*** (2000-2005), Anuarele de turism ale României, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti.

*** (2000-2005), Anuarele activităţilor culturale din România, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti.

153

REGIUNEA GEOGRAFICĂ CA ENTITATE TERITORIALĂ,

POLITICO-ADMINISTRATIVĂ ŞI CA SISTEM

Nicu AUR*, Mădălina ANDREI*, Cezar GHERASIM*

Concepte-cheie: regiune, regionalizare, metodologie. Keywords: region, regionalization, metodology. The geographical region as territorial, political-administrative entity and as system. Region is a geographic term that is used in various ways among the different branches of geography. Regions are areas and or spaces used in the study of geography. A region can be defined by physical characteristics, human characteristics and functional characteristics. The fields of geography that studies regions themselves is called Regional geography. In general, a region medium-scale area of land or water, smaller than the whole areas of interest (which could be, for example, the world, a nation, a river basin, mountain range etc.), and larger that a specific site or location. A region can be as a collection of smaller units or as one part of a larger whole. Regions are conceptual constructs and, thus, may very among cultures and individuals. Regionalisation refers to the tendency to form regions or the process of doing so. In geography, regionalisation is the process of delineating the Earth into regions.

Paul Vidal de la Blache este considerat părintele Geografiei Regionale, dar fundamentarea, definirea clară a domeniului acesteia, a metodologiilor şi mijloacelor sale specifice de investigaţie au întârziat, au rămas oarecum în plan secund. Din aceasta cauză, geografia regională a fost mereu eclipsată de atributul indispensabilului şi al imperativului momentului. A fost, astfel, neglijată şi necesara ei devenire.

Conceptul de regiune a fost contestat mereu; forma actuală a acestui concept este latinescul „regio”, „regionis” cu semnificaţia de conducere, direcţie şi graniţă a unor realităţi teritoriale. În evoluţia acestui concept, unii cercetători au consi-derat regiunea ca o realitate faptică (care poate fi identificată pe teren), iar alţii au considerat-o ca o „construcţie mentală ce divide suprafaţa terestră în unităţi teritoriale”. Din cele două direcţii de definire a regiunii, niciuna nu poate fi înlăturată.

Paul Vidal de la Blache afirmă că regiunea este o realitate înainte ca geografia să o cunoască. Cele două direcţii de definire a regiunii impun criterii şi efortul geografului de a delimita regiunea. Rezultă că regiunea este o suprafaţă terestră cu trăsături particulare, este un teritoriu, cu un conţinut de sine stătător ca întindere, importanţă, valoare, specificitate, deci o entitate politico-administrativă şi, totodată un sistem.

* Facultatea de Geografie, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti.

154

Totuşi, regiunea este un concept cu multiple semnificaţii, fapt ce impune o serie de delimitări teoretice. În „Carta Comunitară a Regionalizării”, regiunea este definită astfel „… un teritoriu care formează din punct de vedere geografic, o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii, în care există continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula procesul cultural, social şi economic ”.

Regiunea este şi un nivel administrativ pe o poziţie imediat inferioară nivelului statal, fiindcă geografic şi juridic (atunci când sunt stabilite criterii obiective de delimitare) se acoperă realităţi naturale, politice şi administrative extrem de diferite, numai dacă ne gândim la statele europene.

Să luăm câteva exemple de regionalizări mai cunoscute din statele europene: a) în România se utilizează o regionalizare prin conlucrare, creându-se

regiunile ca forme instituţionalizate, prin care colectivităţile locale cooperează între ele, procesul având o dirijare administrativă (regională);

b) în Franţa, regiunile create sunt colectivităţi teritoriale autonome din punct de vedere administrativ. Este o regionalizare administrativă clasică, prin care s-a obţinut şi descentralizarea;

c) în Grecia, regiunile sunt doar simple circumscripţii ale administraţiei de stat, deci o regionalizare funcţională-administrativă;

d) în Marea Britanie, ca rezultat al creării statului unitar prin unirea mai multor state, fiecare îşi păstrează o anumită individualitate (o regionalizare prin cuprindere sau prin încorporare).

Exemplele sunt numeroase, în raport de criteriile folosite (teritorial, politic, limbă, cultură, economic, geografic, istoric, social etc.). În această operaţiune au fost folosite mai multe criterii, dar nu s-au utilizat metodologii care să mulţumească pe cei implicaţi şi, de aceea, frecvent s-au făcut compromisuri.

Dacă luăm în analiză numai componenta teritorială a statului (ca element definitoriu al acestuia, obiect al puterii sale şi totodată spaţiul său de competenţă), ne dă seama de uimitoarea complexitate a abordării conceptului de regiune. Teritoriul, atât la nivel statal, cât şi la nivel de regiune mai mică sau mai mare decât ţara, include suprafeţe de uscat, apele (inclusiv apele teritoriale), parte din platforma maritimă, vegetaţie, faună, solurile, resursele de subsol. Acel teritoriu are o mărime, o diversitate de condiţii naturale – toate acestea impun o treaptă a elabo-rării de la care, categoric, specialiştii în geografie fizică (geomorfologi, clima-tologi, hidrologi etc.) nu pot lipsi (de fapt, nici după regionarea fizico-geografică nu trebuie să lipsească).

Regiunea este o realitate unică şi regionarea geografico-fizică are rolul ca să scoată în evidenţă trăsăturile ei specifice care o deosebesc de cele din jur, să sublinieze atât limitele, cât şi funcţionalitatea ei naturală. Se suprapun, sunt distanţate, se utlizează separat limitele geomorfologice şi cele biopedogeografice? În cazul în care o limită depăşeşte regiunea naturală, considerăm că regiunii îi aparţin caracteristicile componentei geografico-fizice? Ce criterii de delimitare geografico-fizice vom folosi pentru delimitarea regiunilor naturale? Cum se va

155

scoate în evidenţă funcţionalitatea naturală a regiunii? Dar dinamica acestei func-ţionalităţi modificată mereu sub presiunea umană?

Teritoriul are o dimensiune economică, un potenţial de stat, suportă o decizie politică, o presiune a populaţiei (are o densitate medie), are o poziţie în cadrul statului sau a continentului, populaţia are un nivel de instruire, cultural, tradiţii, o structură etnică, o evoluţie (pe acel teritoriu), o structură pe medii de viaţă, utilizează anumite tehnologii, se pot manifesta tendinţe centrifuge, sau se manifestă un anumit grad de coeziune socială, are sau nu un nivel de trai scăzut, valorifică sau nu resursele existente ş.a.m.d.

Teritoriul regiunii are o anumită formă, poate fi ori nu poate fi străbătut de bariere orografice, sau cuprinde uscat şi mare teritorială, este străbătută de una sau mai multe căi de navigaţie fluvială, posedă excelente relaţii cu regiuni din statul vecin, sau şi-a schimbat apartenenţa statală.

Acesta poate poseda sau nu un bun sistem de transport cu orientare spre statul/regiunile cu care se învecinează, aparţine/nu aparţine „ariei sau zonei centrale” a statului sau a unei „arii centrale economice”/ unei „arii economice periferice” etc.

Poate fi o regiune pe un teritoriu cu statut incert, într-un teritoriu aflat în curs de clarificare, în preajma unui oraş-port al capitalei.

Seturile de criterii se constituie, dacă ne referim doar la teritoriu, cu reale dificultăţi.

Pe teritoriu se află o altă componentă cu rol important în funcţionalitatea acestuia şi a administraţiei – populaţia – cu numeroase particularităţi. Tot pe teritoriu se află o formă de organizare şi de conducere a statului (în totalitatea sa) şi a administraţiei locale / regionale. Acest din urmă component exercită la nivele diferite putere de decizie şi puterea legislativă.

Dacă reuşim, deşi atât teoretic, cât şi practic, delimitarea regiunilor are logica sa internă, algoritmi şi metodologii de desfăşurare, în esenţă, urmărim pe întreg teritoriul aceleaşi trăsături structurale şi funcţionale: omogenitate, specificitate şi unicitate.

Regiunea ca sistem deschis este finalitatea demersului de regionare şi nu consecinţă a regionalizării. Preocupările în domeniul acesta (al imaginii sistemice a regiunii) sunt de dată recentă. Imaginea sistemică a regiunii ne este confirmată de o serie de proprietăţi:

a) externe (echilibru dinamic, stabilitatea, adaptarea); b) interne (cuplajele în serie, paralele, retroactive şi interactive); c) temporale (autoreglarea, rezilienţa, invariantele funcţionale şi spaţiale

care se caracterizează printr-o mare relativitate). Geografic, toate aceste proprietăţi, sunt condiţionate de factorii la care

sistemul regional ar trebui să se adapteze: • schimbările climatice; • gestiunea resurselor; • presiunea antropică; • strategiile de dezvoltare;

156

• competitivitatea dintre regiuni; • globalizarea. Problematica regiunilor şi a regionalizării este complexă şi implică multe

elemente care trebuie să fie luate în calcul în abordarea delimitării structurale şi funcţionale. Procesul de regionalizare este un subiect care va rămâne mult timp deschis, atât din punctul de vedere al argumentării teoretice, dar mai ales din cel al aplicării practice.

BIBLIOGRAFIE

Aur, N., Andrei, Mădălina, Gherasim, C. (2003), Geografie economică şi politică universală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.

Benedek, J. (2004), Amenajarea teritoriului şi dezvoltare regională, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Cocean, P. (2002), Geografie regională, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. Ilieş, Al. (2004), România. Euroregiuni, Editura Universităţii din Oradea, Oradea.

157

„ATOMIZAREA” EUROPEI DE EST

Robert DOBRESCU∗

Concepte-cheie: atomizare statală, dezmembrare. Key words: statal atomisation, dissolution, Eastern Europe.

„Atomisation” in Eastern Europe. After 1990 we can observe a very interesting phenomenon in East-European geographic space: the number of independent states is rising, but the surface of them is getting smaller. This particular phenomenon has serious economic, demographic, national and security consequences. While the World’s Great Powers make strong efforts to preserve (or to grow) their territories, in the same time these Great Powers sustain etno-nationalism in the states with medium dimensions, to create new states. The most important effects of this policy is the dissolution of Czechoslovakia, USSR or RSF Yugoslavia in the ’90. But, lately we can observe same political evolutions in Bosnia-Herzegowina, Serbia-Montenegro or Republic Moldova, so we can presume that new states will appear in East-Europe.

După 1990 se constată un fenomen extrem de interesant în spaţiul est-

european, respectiv numărul statelor creşte, în timp ce suprafaţa lor se reduce. Acest fenomen are o serie de conotaţii economice, demografice, naţionale şi mai ales de securitate. Este interesant că în timp ce Marile Puteri depun eforturi pentru conservarea sau chiar mărirea teritoriilor lor (să nu uităm că deşi în Belgia sau Spania există minorităţi puternice care solicită secesiunea, nimeni nu pune în discuţie dreptul lor la un stat propriu), aceleaşi Mari Puteri sponsorizează naţionalismele din statele de dimensiuni medii în direcţia creării unor state proprii. Aplicarea vechiului dicton divide et impera duce la un rezultat favorabil Marilor Puteri. Rezultatul este fireşte micşorarea unor teritorii naţionale şi apariţia unor state de dimensiuni mici, adesea cu o populaţie redusă, care însă din punct de vedere politic sunt lesne de manipulat de Marile Puteri. Astfel, dacă în 1990 ţărmul estic al Adriaticii era dominat de statul yugoslav, o putere economică demografică şi mai ales militară, secesiunea Croaţiei şi a celorlalte state a dus la dispariţia acesteia. Dintre cele mai importante efecte ale tendinţei de atomizare a spaţiului european trebuie să semnalăm dezmembrarea statelor federative cehoslovac, yugoslav şi sovietic. La fel de interesante sunt însă evenimentele din ultimii ani care anunţă posibile noi dezmembrări, cărora ar putea să le cadă victime Bosnia-Herzegowina, Serbia, Muntenegru (unite până în anul 2006 într-o federaţie, numită Federaţia Serbia şi Muntenegru) şi Republica Moldova.

∗ Drd. Institutul de Geografie.

158

Spaţiul est-european prezintă unele probleme de securitate care complică ecuaţia politică a acestui spaţiu. Moştenire a unor epoci de expansiune imperială, majorităţile etnice din Kossovo şi Transnistria sunt cazuri de refuz al integrării unor minorităţi în statul de care aparţin, consecinţa fiind generarea unor multiple probleme (economice, sociale, politice).

Trecând peste analiza imaturităţii politice a acestor grupuri etnice (în 1918 Marile Puteri au refuzat ruthenilor un stat naţional tocmai pentru acest considerent) este de maximă importanţă să nu uităm că înaintea dreptului la autodeterminare a oricăror grupuri etnice trebuie să luam în consideraţie dreptul istoric al unui popor de a fi suveran peste întregul său teritoriu istoric. Dacă facem abstracţie de acest factor atunci putem ajunge la situaţia ca secuii, găgăuzii sau lemko să ceară apariţia unor entităţi statale independente proprii. Fără să intrăm în problematica minori-tăţilor trebuie să facem o netă distincţie între dreptul de conservare a identităţii etnice şi dreptul de a cere o entitate statală proprie.

„MODELUL” EUROPEAN:DEZMEMBRAREA YUGOSLAVIEI

Croatul Iosip Broz, zis „Tito” liderul acestui stat timp de peste 30 de ani, a condus cu abilitate destinele Federaţiei, izbutind să anihileze tendinţele naţionaliste şi să asigure păstrarea unităţii naţionale. Imediat după legitimarea noii puteri comuniste de la Belgrad, Tito organizează fostele banovine regale în republici, în general pe baza frontierelor istorice, dar şi pe baza unor interese naţionaliste, cel mai elocvent exemplu fiind încorporarea Istriei şi a Dalmaţiei în nou constituita R.S.F. Croată. Croatismul lui Tito a subvenţionat sârbismul, atât prin reorganizările administrative (în 1974 noua Constituţie a Federaţiei Yugoslave împărţea Serbia în trei districte, din care două – Kossovo şi Vojvodina – deveneau autonome), cât şi prin politica economică.

Evenimentele de la sfârşitul anilor ’80, aduc şi în cadrul R.S.F. Iugoslave un vânt al schimbării. În faţa revirimentului naţionalist (prioritar a celui croat), sârbii încearcă să impună o restructurare a Federaţiei în jurul Serbiei. Planul de acţiune din 1988 al Partidul Comunist al Serbiei (condus de Slobodan Milosevic) de reorganizare a Federaţiei a dus însă la dezmembrarea Yugoslaviei. Primul pas a fost în 1989, cu ocazia aniversării a 600 de ani de la Bătălia de la Kosovopolje, când Milosevic anunţa politica Serbiei de creare a unui stat al sârbilor, referirea făcându-se, în special, la sârbii din Croaţia şi Bosnia-Herzegowina. Naţionalismul croaţilor, susţinut de Europa Vestică, a dus însă la dezagregarea Yugoslaviei.

BOSNIA HERZEGOWINA

La scurt timp după secesiunea Croaţiei şi Sloveniei, Bosnia-Herzegowina şi-a declarat şi ea independenţa, fapt ce va atrage declanşarea unui nou conflict: războiul bosniac. Cele trei grupuri etnice ce formau această „piele de leopard a Balcanilor” şi-au constituit entităţi semistatale proprii, croaţii constituind primii Republica Herceg-Bosna, iar sârbii formând Republica Srpska, cu capitala la Sarajevo.

159

Structura etnică actuală a statului (care nu diferă procentual faţă de cea din 1991) cuprinde 33% sârbi, cca. 44% musulmani şi 17% croaţi, ultimele două etnii grupate actualmente în Federaţia Croato-Musulmană. În 1991 exista un amestec destul de mare al grupurilor etnice, astfel că deşi existau municipalităţi segregate etnic regiunile pure etnic erau puţine. Toate cele trei tabere au urmărit epurarea etnică şi obţinerea unui teritoriu cât mai mare.

Acordul de la Dayton din 1995 a dat naştere actualului stat Bosnia-Herzegowina şi a anulat (cel puţin pentru o primă etapă istorică) o potenţială dispariţie a republicii prin unirea teritoriilor locuite de sârbi şi croaţi cu statele mamă şi împărţirea teritoriului locuit de musulmani. Prin acel Acord sârbii au trebuit să cedeze o mare parte din teritoriile pe care le ocupaseră în timpul războiului civil (în momentul maxim al ofensivei ei controlau cca. 70% din teritoriul republicii), noua Republică Srpska având sub control 49% din teritoriul Bosniei-Herzegowina.

Prezenţa continuă de peste un deceniu a trupelor KFOR în regiune indică faptul că situaţia din Bosnia-Herzegowina este departe de a fi stabilizată, ostilitatea dintre creştini şi musulmani fiind în continuare de maximă acuitate. Totuşi, mai există un element care guvernează stabilitatea Bosniei-Herzegowina: perpetuarea şi actuala linie de frontieră a acestui stat este în mare măsură dependent de situaţia internaţională a Serbiei. Deşi este împărţit în 2 entităţi, fiecare cu organe de conducere şi poliţie proprii, statul bosniac nu se va dezagrega atâta vreme cât condiţiile economico-politice din Serbia nu vor fi suficient de atrăgătoare sârbilor pentru ca aceştia să-şi dorească să abandoneze un stat în care siguranţa este redusă pentru unul în care s-ar simţi „acasă”.

În condiţiile în care sârbii bosniaci vor decide secesiunea şi unirea cu Serbia în mod cert şi croaţii din fosta Republică Herceg-Bosna vor proceda într-un mod similar. Problema care va rămâne va fi însă cea din 1995: soarta oraşelor Sarajevo şi Mostar. De natura compromisului pentru aceste oraşe se va decide soarta păcii sau a războiului în Bosnia-Herzegowina. Pe de altă parte este extrem de interesantă ipoteza unui stat bosniac-musulman în Balcanii de Vest.

KOSOVO

Încă din momentul reîncorporării provinciei Kosovo în Regatul Yugoslaviei etnicii albanezi au reprezentat o problemă pentru stabilitatea statului yugoslav. Începând cu 1921 albanezii kosovari revendică Ligii Naţiunilor unirea provinciei cu Albania. Problemele Serbiei devin însă serios neplăcute după 1974, albanezii primind prin Constituţia din acel an autonomia provinciei Kossovo, precum şi numeroase drepturi culturale, lingvistice, politice etc. Pe aceste baze liderii albanezi au solicitat ulterior transformarea provinciei într-o republică federală.

Explozia demografică albaneză începută în anii ’60 coroborată cu sărăcia provinciei şi starea de insecuritate a sârbilor (care astfel vor emigra în bună parte) duce la creşterea procentuală a populaţiei albaneze: 77% în 1981 şi peste 80% în 1989. În această situaţie care ameninţa stabilitatea republicii şi a statului, în februarie 1987 guvernul Serbiei propune anularea statutului de autonomie al provinciei Kossovo.

160

După 1990 protestele albanezilor s-au înteţit de la an la an, violenţele declanşate culminând adesea cu morţi şi răniţi de ambele părţi. În iulie 1990 guvernul Serbiei declară ilegal Parlamentul Kossovo, iar drept răspuns parlamentarii albanezi proclamă Republica Independentă Kossovară. Serbia şi Federaţia Yugoslavă dizolvă oficial guvernul Kosovo preluând controlul executiv al provinciei, iar drept răspuns albanezii kossovari adoptă o Constituţie pentru „Republica” Kossovo. În luna septembrie 1991 Parlamentul „Republicii Kossovo” aproba o rezoluţie ce susţinea „independenţa şi suveranitatea Kossovo”. În urma votului, „Comitetul de Coordonare al Partidelor Politice Albaneze din Yugoslavia” chema la: 1 – o republică albaneză a tuturor etnicilor albanezi din Serbia, Macedonia şi Muntenegru sau 2 – realizarea „Albaniei Mari”, statul tuturor albanezilor din Balcani.

Între 1991-1999 acţiunile antisârbeşti au continuat, cu un caracter pronunţat autonomist şi separatist, extremismul ajungând la ideea eliminării elementului etnic sârb din provincie. Conflictul s-a amplificat continuu, situaţia luând în 1999 aspectul de război civil. Riposta sârbă dură a determinat represaliile organizate de SUA (şi NATO), care au dus la devastarea economică a Serbiei. Prin Acordul NATO –Yugoslavia din 05.06.1999, Belgradul a acceptat „o substanţială” autonomie pentru Kossovo, precum şi trupe de securitate în Kosovo, dar a obţinut respectarea integrităţii teritoriale, Kossovo rămânând parte componentă a Yugoslaviei.

Nu în ultimul rând problema din Kossovo este generată de neta majoritate musulmană, care ocupă un teritoriu străvechi ortodox. Kosovo este considerat Ierusalimul sârbesc, pentru că aici se află sediul primelor Patriarhii sârbe, Ohridul şi Pecs (Ipek). Cu toate presiunile occidentale şi a declaraţiilor belicoase ale albanezilor, liantul istoriei şi al ortodoxismului nu a permis până azi ruperea acestei provincii de trupul Serbiei.

Atitudinea hotărât independentă a albanezilor kosovari se afirmă însă cu orice prilej, iar acest lucru va genera şi pe viitor probleme. Spre exemplu, atunci când Parlamentele Serbiei şi Muntenegrului au creat o Comisie Constituţională care să elaboreze noua Cartă Constituţională a Uniunii Serbia-Muntenegru, proiectul acesteia prevedea că provincia Kossovo este şi va rămâne parte integrantă a Serbiei. Faţă de acest proiect Parlamentul din Kossovo în 08.11.2002 adoptă o rezoluţie prin care respinge prevederea respectivă.

Realitatea din teritoriu este însă mult mai gravă, după 2003 manifestându-se o veritabilă vânătoare de sârbi în Kossovo, soldată cu numeroşi morţi şi răniţi. Această situaţie a impus pentru Kossovo apariţia unei succesiuni de proiecte care să uşureze integrarea în confederaţia sârbo-muntenegreană, cele mai multe asemenea proiecte orientându-se spre o cantonizare etnică a provinciei.

Conflictul care a devastat Serbia şi mai ales Kossovo nu a adus nimic bun situaţiei albanezilor. Între cele două etnii s-a instalat o stare de ură eternă probabil care este catalizată numai de prezenţa trupelor străine. Viitorul este extrem de sumbru cu atât mai mult cu cât actualele negocieri sârbo-albaneze patronate de NATO şi UE sunt cvasi-blocate datorită poziţiilor dure adoptate de ambele tabere. În mod limpede, în momentul în care trupele străine se vor retrage situaţia va deveni din nou incendiară, iar rezolvarea ei va fi una de forţă.

161

UNIUNEA SERBIA-MUNTENEGRU

Dacă problema provinciei Kossovo afectează, în primul rând, Serbia, soarta Uniunii depinde de poziţia Muntenegrului. În ceea ce priveşte evoluţia Muntenegrului, deşi această republică şi-a declarat şi ea independenţa, a rămas în componenţa Federaţiei, statul sârbo-muntenegrean schimbându-şi denumirea succesiv, din Republica Yugoslavă în Federaţia Serbia-Muntenegru şi ulterior în Uniunea Serbia-Muntenegru. Deşi actualmente este aşteptată o totală separaţie a Muntenegrului de Serbia este totuşi greu de crezut că naţionalismul antisârb muntenegrean este atât de puternic ca să provoace o schismă.

Recentele evenimente din acest spaţiu, ascensiunea naţionaliştilor muntenegreni, precum şi izolarea Serbiei au condus după anul 2000 la apariţia unei tendinţe de secesiune a micii republici adriatice. Consecinţele acestei separări ar fi extrem de grave din punct de vedere politic, social şi economic. În primul rând noţiunea de identitate separată a poporului muntenegrean este foarte contestată în spaţiul sârbesc, fiind practic o găselniţă a regimului titoist. La recensământul din 1909 (când Muntenegru era un stat independent) peste 95% din muntenegreni s-au declarat sârbi! La ora actuală 35% din muntenegreni se declară sârbi, faţă de 5% în 1989. În al doilea rând din punct de vedere economic Serbia ar pierde odată cu Muntenegrul şi ieşirea la Marea Adriatică. Adică ar face inutil sacrificiul milioanelor de morţi din Primul Război Mondial. Ce ar câştiga Muntenegrul din adoptarea unei graniţe în nord: aproape nimic, în afara unei reprezentări internaţionale proprii. Actualul sistem unional conferă o largă independenţă pe plan intern Podgoricei, oferind în plus un partener solid pe plan extern. În mod limpede independenţa nu va aduce muntenegrenilor decât beneficii pe termen scurt, respectiv o delimitare faţă de izolarea Serbiei. Nu în ultimul rând trebuie să remarcăm că apariţia unui fragil stat adriatic, cu o populaţie sub 1000000 de locuitori ar aduce încă un „satelit” politic Occidentului, în timp ce Serbia ar fi redusă la o suprafaţă egală cu cea a unuia dintre inamicii istorici – Ungaria – şi cu o populaţie comparabilă, dar cu o susţinere internaţională în mod cert inferioară, fapt care pe viitor poate conduce la eventuale probleme în altă provincie proble-matică, Vojvodina.

REPUBLICA MOLDOVA ŞI TRASNISTRIA

Generată la nivel local de politrucii şi activiştii sovietici care se temeau de

pierderea sferei de influenţă personală şi sponsorizată de cercurile politico-militare de la Moscova criza rusofonă din Moldova de Est a izbucnit cu putere în 1991, sub aspectul conflictului transnistrean, care s-a soldat cu constituirea unei entităţi statale Republica Transnistria, cu o autonomie de facto şi cu pretenţii de indepen-denţă. Constituirea republicii secesioniste a dus la crearea unei probleme regionale, fiind afectată suveranitatea Republicii Moldova, în timp ce Federaţia Rusă şi Ukraina au luat poziţia de state-arbitru în reglementarea stării de lucruri transnistrene. Secesioniştii de la Tiraspol au făcut demersurile necesare pentru a căpăta şi un statut juridic internaţional de jure, apărând un „preşedinte”, un „parlament”, diverse organe „de stat”, adoptând chiar şi un drapel şi un imn.

162

O problemă spinoasă o constituie atitudinea ambiguă de care dă dovadă Guvernul de la Chişinău, care adesea pare a susţine grupurile de interese de la Moscova şi Kiev. În toamna anului 2003 şi primăvara lui 2004 au fost prezentate mai multe proiecte de federalizare a Republicii Moldova, proiecte care n-au fost respinse de guvernanţii de la Chişinău, ba mai mult chiar Chişinăul a propus un asemenea proiect.

Transnistria constituie o problemă spinoasă pe plan regional, pentru că acest teritoriu grupează un complex militar important şi o populaţie rusofonă. Posibilitatea evoluţiei spre independenţă a acestui teritoriu în etapa imediat următoare este reală. Secesioniştii tiraspoleni au un sprijin solid la Moscova şi se bucură şi de simpatia Kievului. Se poate anticipa că actualul preşedinte al autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene, Igor Nicolaevici Smirnov (deţinând această funcţie din anul 1991), încurajat de sprijinul Kremlinului, va încerca să obţină independenţa de jure a teritoriului, iar o posibilă recunoaştere unilaterală de către Rusia a acestui stat ar complica imens situaţia. Este foarte posibil ca Rusia şi Ukraina să identifice o modalitate prin care acest teritoriu (care restricţionează neplăcut posibilitatea comunicării între Moldova şi Ukraina), să fie integrat într-o structură. Dacă varianta unei reîncorporări în Moldova, pare tot mai îndepărtată, soluţiile cele mai probabile par a fi: 1 – Unirea cu Rusia, după modelul Kaliningrad; 2 – Alipirea la Ukraina (care, la rândul ei, va ceda ceva Rusiei); 3 – Independenţa, obţinută prin presiunile Rusiei asupra UE.

BIBLIOGRAFIE

Babeţi, A. şi Ungureanu, C. (1990), Europa Centrală, Editura Polirom, Iaşi. Bodocan, V. (1998), Geografie politică, Presa universitară clujeană, Cluj Napoca. Hermet, G. (1997), Istoria Naţiunilor şi naţionalismului în Europa, Inst. European. Hobsbawm, E. J. (1997), Naţiuni si naţionalism, Editura Arc, Chişinău. Kolarz, W. (2003), Mituri şi realităţi în Europa de Est, Editura Polirom, Bucureşti. Tudoroiu, Th. (1999), Dimensiunea balcanică a securităţii europene, Editura Lucretius,

Bucureşti.

163

NATURAL PROTECTED AREAS FROM VASLUI COUNTY

Florin VARTOLOMEI∗

Keywords: protected area, forestry domain, fossil place, Vaslui. Concepte-cheie: arie protejată, domeniu forestier, loc fosilifer, Vaslui. Arii naturale protejate din judeţul Vaslui. În acest judeţ rezervaţiile naturale sunt mai puţin numeroase, situându-se ca număr total sub judeţele din jur: Iaşi (24), Neamţ (23), Bacău (15), Vrancea (18) şi Galaţi (16). Trebuie menţionat că nu se află niciun parc natural sau naţional, judeţul Vaslui fiind la limita nordică a Parcului Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, situat la sud, în judeţul Galaţi. Prin Deciziile nr. 220 din 1973 şi nr. 129/14 oct. 1994 ale Consiliului Judeţean Vaslui au fost supuse protecţiei un număr de nouă rezervaţii naturale cu o suprafaţă totală de 302,80 ha, astăzi suprafaţa este de 192,06 ha, scăderea datorându-se recalculărilor, schimbării tipului de proprietate, măsurătorilor efectuate în teren cu ajutorul unor aparate GPS în anul 2004 ş.a. În acest material sunt prezentate detaliat fiecare arie naturală protejată.

OVERVIEW

Natural reservations of the biosphere located in Vaslui county and protected by law are less numerous than in other counties, being situated under the following surrounding counties: Iasi (24 natural reservations), Neamt (23 natural reservations), Bacau (15 natural reservations), Vrancea (18 natural reservations) and Galati (16 natural reservations). There isn’t any natural or National Park in this county, Vaslui county being situated at the northern frontier of the Lower Plain of the Inferior Prut National Park1, situated in the south part, in Galati county.

By the Decision nr. 220 from 1973 of the Executive Committee of the Vaslui Council and the Decision nr. 129/14 oct. 1994 of the Vaslui County Council, nine reservations were declared under protection, having the surface of 302,80 ha; nowadays, the surface is being of 192,06 ha, and the diminution is caused by several calculations, changes of the object of the propriety, measurements effectuated in the respective area by using GPS instruments in 2004 etc. These reservations are the following: Bădeana forester and botanical Reservation, Bălteni forester and botanical Reservation, Hârboanca forester Reservation, Coasta

∗ Spiru Haret University, Faculty of Geography, Bucharest. 1 In the north part of Vaslui county, entire sector of Prut River in Iaşi County is

declared as natural Reservation cf. Annexe no. I of Law no. 5/2000. So, from Prut River, only the sector from Vaslui County isn’t in a conservation or protection regime.

Rupturile Tanacu botanical Reservation, Movila lui Burcel botanical Reservation, Fânaţul de la Glodeni botanical Reservation, Seaca-Movileni2 forester and botanical Reservation, Nisipăria Hulubăţ paleontological Reservation, Măluşteni fossiliferous Place.

CHARACTERISTICS OF THE PROTECTED AREAS

FROM VASLUI COUNTY

Badeana forester and botanical Reservation It is situated in the proximity of the village with the same name, in Tutova

commune; on a SE general exposure slope. The altitude varies between 100 and 130 meters. The geographical coordinates of this reservation are: 40°09’50” N latitudinal and 27°34’32” E longitudinal, which situates it on the position nr. 2.777 in Law Annexe 5/20003. The legal administrator of the reservation is The Forest Direction Vaslui – The Forest District Barlad. It is situated at the north of Badeana village, at approximately 850 m in the right of DN 24 A, the route that comes from Barlad and goes to Tecuci, on an E exposure slope. The initial surface of the reservation was 126,7 ha, but in present it measures only 58,6 ha (Vartolomei F., Râclea C., 2006). Between the tree species present in here, we have: oak (Quercus pubescens), evergreen oak, (Quercus petraea, Q. virgiliana, Q. dalechampii), (Q. pedunculiflora), Hungarian oak (Quercus frainetto), Tatar maple tree, (Acer tataricum), Flowering ash (Fraxinus ornus) etc. What is to be emphasized in the structure of the flora is represented by the southern elements group, of different tones/ colours: Pontical: Centaurea orientalis, Iris pumila (steppe Iris), Galantus graecus (eastern Mediterranean snowdrops) etc; Pontical sub-Mediterranean: Anchusa ochroleuca, Lithospermum purpureocaeruleum, Crocus. variegatus Iris. graminea, Rosa gallica; sub-Mediterranean: Fraxinus ornus, Sorbus domestica, Viburnum lantana etc.; Balkan – Iris pseudocyperus, Quercus frainetto (Fig. 1). This reservation represents the extreme northern frontier of the phytogeographical area of the Hungarian oak (Mohan Gh and colab, 1993).

Fig. 1. Badeana forestry reservation Fig. 2. Harboanca forestry reservation

Rezervaţia Bădeana Rezervaţia Hârboanca

2 New reservation in protected area list in Vaslui County by H.G. no. 2.151/2004.

164

3 Law no. 5 from 6 March 2000 was published in Oficial Monitor of Romania, part I, no. 152 din 04.12. 2000.

165

Balteni forester and botanical reservation The forest Harboanca is situated at approximately 10 km N-NW of Vaslui

County and 1,5 km SE from Balteni railway station. The reservation is located in the Plain of the river Barlad, which has an altitude of 105 meters and it is surrounded by the 300 meters high hills. The legal administrator of this protected area is Vaslui Forest Direction – The Forest District Bodoc. The geographical coordinates of this reservation are: 46°41’08” lat. N and 27°39’08” long. E, the reservation being situated on the position 2.779 in the Law Annexe 5/2000 (Vartolomei F., Râclea C., 2006).

This forest also named “Dumbrava Bălteni” had a surface of 300 ha in 1892, but after the substitutions with other species of trees, it has today 18, 8 ha. Here it has been identified Euonymus nanus, a relict found only in a few areas in our country. Next, I will mention some rare species we can find in here: Fritillaria meleagris), Leucojum aestivum, Tulipa bieberstiana, Iris graminea etc. (Mohan Gh and colab, 1993). Therefore, the Balteni reservation has an exceptional scientific importance.

Hârboanca forest Reservation Harboanca forest is located on the right side mountain of Barlad valley, near

to Brăhăşoaia village and it represents a typical ancient island of forest steppe of the Central Moldavian Plateau/ tableland; it is situated on the administrative territory of the Stefan cel Mare district, at 1,5 km above left from the DN 24B Vaslui-Roman. The legal administrator of this district is Vaslui Forest Direction- The Forest District Bodoc, with a surface of 40, 8 ha. The altitude varies between 185 and 240 meters and the general exposure is W-SW. The geographical coordinates of the reservation are the following: 46°42’40” lat. N and 27°35’42” long. E, being situated on the position 2.778 in Annexe I of Law 5/2000. (Vartolomei F., Râclea C., 2006).

Beside the principal fond of Euro-Asiatic and European elements, there is also a large participation of the continental elements, Pontical, sub-Mediterranean and endemic. For instance: Amygdalus nana, Echinops sphaerocephalus, Viola jordanii var.iassiensis etc. Pontical origin: Dianthus membranaceus, Iris hungarica, Quercus pedunculiflora etc.; sub-Mediterranean: Chrysopogon gryllus, Quercus pubescens, Sorbus domestica, Rhamnus tinctoria, Viola alba etc.; Pontical sub-Mediterranean: Iris graminea), Carex michelii, Crocus variegatus, Rosa gallica, Scutellaria altisima etc. The iris species are endemic (Mohan Gh and colab, 1993). The diminution of the forest surface, the surrounding areas that are being cultivated and the human settlements have permitted the intrusion of an important group of anthropic species (Fig. 2).

Seaca-Movileni forester and botanical Reservation It is a remainder of the xeroterm forests steppe which laid once on the

Tutova Hills and which still remained in the Seaca-Movileni-Coroieşti area on the surface of 500 ha. In general, these types of forests are highly damaged, less productive and continuously substituted with acacia. Today’s 44,1 ha surface is

166

situated on an undulated field, at 200 meters N-NE of Coroiesti district. The legal administrator of this reservation is Vaslui Forest Direction – The Forest District Barlad. The geographical coordinates in this case are: 46°17’23” lat. N and 27°32’07” long. E, being situated on the position IV 73 according to H.G. nr. 2.151/20044 (Vartolomei F., Râclea C., 2006).

The trees are reduced as consistence: Quercus oubescens, (Q. frainetto), (Q. pedunculiflora), (Quercus virgiliana, Q. petrea, Q. dalechampii), (Acer tataricum), Fraxinus ornus. There are also present: Campanula macrostacha, Lychnis coronaria), Galanthus graecus (ghiocei), Silene otites (guşa porumbelului), Symphytum ottomanum (tătăneasa de pădure) etc. Beside the rich flora and the interesting vegetation (from the phytocoenotical point of view), another important aspect is represented by the oak (garnita), species at the northern frontier of the specific species of the area (Mohan Gh. and colab., 1993).

„Movila lui Burcel” botanical Reservation – Micleşti District Situated at 4 km of Miclesti district, in the NW and at 200 m left from DN

24A Vaslui-Iaşi, the well-known historical monument “Movila lui Burcel” is a place with a special naturalistic importance, for which reason they have applied a protection regime by the decision nr. 220/1973 of the Council of the Vaslui County. The legal administrator of this protected area is the local town hall Miclesti. The geographical coordinates of the area are: 46°50’59” lat. N and 27°47’53” long. E, being situated on the position 2.775 in Annexe I of Law 5/2000 (Vartolomei F., Râclea C., 2006).

The hill has an altitude of 391 m and the field inside the reservation is an authentic vestige of primary vegetation. The abundance of Pontic, sub-Mediterranean and continental elements, as the existence of numerous rare species (at least for Moldova’s flora) gives a great scientific importance to the area. Among the rare species of Moldova’s flora, having an important phytogeographical role, we cite: Adonis hybrida (ruscuţa), Allium flavum (pai galben), A.moschatum (ai sălbatic), Cephalaria uralensis (sipica), Centaurea marschalliana (vinetele), Iris pummila (stânjenel de stepă), Pulsatila montana (dediţei), Goniolimon besserianum (tirtan), etc. (Mohan Gh. and colab., 1993).

„Coasta Rupturile” Tanacu botanical Reservation In the SE of Tanacu district, at 2 km distance from the village there is a side

mountain with western exposure, highly affected of erosion and slide processes, where we can identify the 6,7 ha area named “Coasta rupturile”. The legal administrator of this reservation is Tanacu town hall. The geographical coordinates are: 46°40’13” lat. N and 27°51’10” long. E, the reservation being situated on the position 2.776 in Annexe I of the Law 5/2000 (Vartolomei F., Râclea C., 2006).

On this abrupt side mountain whose inclination surpasses 35% there is vegetation presenting many discontinuities with Botriochloa ischaenum (bărbişoara).

4 H.G. no. 2.151/2004 was published in Oficial Monitor of Romania, part I,

no. 38/12.I.2005.

167

So, we have kept a generous population of Caragana frutex (tufa lemnoasă), continental element, having an exceptional phytogeographical role. Another rare species are: Ephedra distachya (cârcel), Adonis hybrida (ruşcuţa), Allium moschatum, A. tauricum (scai de stepă), Bellevaria sarmatica (liliaceu known in our country’s flora only in Vaslui district’s few stations), Onobrychis arenaria (sparceta) etc. (Mohan Gh. and colab., 1993). This variety of the flora and the phytogeographical importance of the reservation make Tanacu area a unique place.

„Fânaţul de la Glodeni” botanical Reservation On the Eastern mountain side of Glodeni hill, near Glodeni-Negresti village, at

2, 5 km S from the city Negresti there is an enclave with almost primary flora and vegetation, named „Fânaţul de la Glodeni” and having a surface of 6,0 ha. The legal administrator of this reservation is Negresti Town Hall. The geographical coordinates of the reservation are: 46°50’42” lat. N and 27°32’07” long. E, being situated on the position 2.780 in Annexe I of Law 5/2000 (Vartolomei F., Râclea C., 2006).

The relief is fragmentated, with micro-depressions as a result of slide processes. The field altitude is 260 m, with E exposure and an inclining of 10-15 % of the side mountain.

Here it is a rich and varied flora fond, represented by rare species for our country’s flora and even unknown elsewhere in the world: Asperula moldavica (one species of sânziană), Ajuga laxmanni (barba boierului), Carduus hanulosus (scai), Crambe tatarica (tartanul sau curechi de stepă), Inula oculus–csiristi (iarba mare), Iris graminea (stânjenel), etc. (Mohan Gh. and colab., 1993).

This field, remaining part of the primary vegetation, shows a great scientific importance.

„Nisipăria Hulubăţ” paleontological Reservation The reservation is located on the N part of Vaslui district, near to S.C.

Vastex S.A. and the Hospital, on the inferior terrace of the right mountain side of Vasluiet river. The geographical coordinates are: 46°39’24” lat. N and 27°44’27” long. E, being situated on the position 2.774 in Annexe I of Law 5/2000. The 2,5 ha area is reduced now at 670 m for studies and research.

The reason is the construction of particular houses on the propriety after 1990. The legal administrator of the reservation is Vaslui Town Hall. The mammal’s fossils found in here show that this terrace’s accumulations belong to the superior Pleistocene (Vartolomei F., Râclea C., 2006).

Among characteristic mammals identified, we cite: Elephas primigenius, Rhinoceros trichorhimus, Bos primigerius, Bison priscus, etc. (Mohan Gh and colab, 1993). The fossil mammal fauna is completed by a rich invertebrate Pleistocene fauna (Fig. 3).

Măluşteni fossiliferous place Malusteni village is located in the southern part of the Central Moldavian

Plateau, at 20 km of Barlad city. The fossiliferous place Malusteni is situated at NW from the village, inside the side mountains created by Valea Romaneasca

River, in the place where it meets Dealul Lacului. The geographical coordinates of this protected area are: 46°10’55” lat. N and 27°55’56” long. E, being situated on the position 2.773 in Annexe I of Law 5/2000. The legal administrator of it is Malusteni district Town hall (Vartolomei F., Râclea C., 2006).

The sand strata and the grit stone and conglomerate lentils gravel of Malusteni are very rich in fossil remains. This area is being estimated as one of the most important fossiliferous points with remains of mammals from our country and a reference place for the stratigraphy and palaeontology of the vertebrate that lived in the eastern part of Europe during the superior Pliocene (Fig. 4).

Fig. 3 Hulubăţ Sandy place Fig. 4 Măluşteni Fossil place

Rezervaţia Nisipăria Hulubăţ Punctul fosilifer Măluşteni Among the discoveries made in this area, there have been presented 30

species of mammals, from which: monkeys, antelopes, camels, stags, tapirs, proboscidians, deer, frogs, birds, snakes, sharks etc. From the species discovered here, we cite: Promophitis malustenensis, Vulpes donnezani, Phoca sp., Talpa europeae, Castor praefiber, Alilepus sp., Testudo grandis, Clemmnys malustensis, Lacerta sp., Lamma sp., etc. (Mohan Gh. and colab., 1993).

Many of the species found in Malusteni fossiliferous place have been signalled for the first time in palaeontology. The cliff inside of which we find this treasure is partially afforested, and from this part 4,0 ha have been declared natural reservation.

BIBLIOGRAPHY

Mohan, Gh., Ardelean, A., Georgescu, M., (1993), Rezervaţii şi monumente ale naturii din România, Casa de Editură şi Comerţ „Scaiul”, Bucureşti.

Vartolomei, F., Râclea, C., (2006), Arii naturale protejate şi monumente ale naturii din judeţul Vaslui, Editura Mondoro, Bucureşti.

* * * H.G. nr. 2.151/2004, publ. în „Monitorul Oficial” al României partea I, nr. 38/12.I.2005.

* * * Legea nr. 5/2000, publ. în „Monitorul Oficial” al României partea I, nr. 152/ 04.12. 2000.

* * * O.G. nr. 236 din 24 nov. 2000. * * * Legea nr. 462 din 18 iul. 2001.

168

169

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ

♦ A opta sesiune anuală de comunicări a Facultăţii de Geografie din Universitatea Spiru Haret, 5 mai 2007.

Facultatea de Geografie a Universităţii Spiru Haret a organizat în data de 5

mai 2007, la sediul său din Bulevardul Timişoara, nr. 58, sector 6) a opta sesiune anuală de comunicări ştiinţifice. Comitetul de organizare al acestei constante manifestări ştiinţifice anuale a fost alcătuit din prof. univ. dr. doc. Grigore Posea, prof. univ. dr. Ion Zăvoianu, prof. univ. dr. Adrian Cioacă, prof. univ. dr. Vasile Glăvan, lector univ. dr. Mihaela Frăsineanu, asist. univ. drd. Marilena Dragomir, cartograf Raluca Nicolae, laborant Ana Baralia.

Sesiunea a avut un program complex, stabilit în baza temei generale Probleme de geografie românească la început de secol. În cadrul ei s-au susţinut comunicări ştiinţifice pe trei secţiuni: geomorfologie-pedologie-probleme de mediu, hidrologie-climatologie, geografie umană şi economică-turism.

La şedinţe au participat peste 70 de specialişti, mai mult de jumătate dintre aceştia fiind invitaţi de la alte instituţii de profil din Bucureşti şi din ţară (Universitatea din Bucureşti, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Univer-sitatea Româno-Americană din Bucureşti, Universitatea Valahia din Târgovişte, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, Institutul de Geografie al Academiei Române, Muzeul Naţional de Istorie Naturală şi Etnografie, Chişinău, Republica Moldova, Institutul de Cercetare – Dezvoltare pentru Pomicultură Piteşti – Mărăcineni, Universitatea Ovidius, Facultatea de Ştiinţe ale Naturii, Constanţa, Institutul de Cercetare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului Bucureşti, INH-GA, Bucureşti, AMN Bucureşti), dar şi de la diverse alte instituţii interesate în colaborarea cu specialiştii din domeniul geografiei (Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” din Bucureşti, Institutul de Geodinamică al Academiei Române „Sabba S. Ştefănescu”, Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor Bucureşti, Agenţia Naţională Apele Romane, D.A. Dobrogea – Litoral, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului, Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară, Bucureşti, Oficiul Judeţean pentru Studii Pedologice şi Agrochimice, Brăila, A.N.M. – Serviciul Meteorologic Râmnicu Vâlcea, Staţia meteorologică Suceava, diverse şcoli şi licee etc.).

Subiectele prezentate au acoperit o gamă foarte variată de probleme din toate domeniile de interes ale geografiei şi nu numai (meteorologie, climatologie, riscuri naturale şi percepţia acestora, pedologie, hidrologie, geografie umană şi economică, geografia turismului, protecţia mediului înconjurător).

O mare parte a materialelor prezentate la a opta sesiune anuală de comunicări ştiinţifice a Facultăţii de Geografie a Universităţii Spiru Haret sunt publicate în prezentul volum.

Lector univ. dr. Mihaela FRĂSINEANU

170 170

171

TEZE DE DOCTORAT

♦ SORIN BĂNICĂ, (2007) Studiul fizico-geografic al bazinului râului Bârsa – cu privire specială asupra peisajelor, susţinută în şedinţă publică la Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti.

Lucrarea, realizată sub îndrumarea d-lui prof. univ. dr. doc. Grigore Posea, a

fost analizată de o comisie formată din prof. univ. dr. Maria Pătroescu, cercetător ştiinţific I dr. Lucian Badea şi prof. univ. dr. Ion Zăvoianu, care au apreciat, prin referatele întocmite, cu foarte bine contribuţiile autorului.

Întregul volum, care cuprinde rezultatele cercetării în teren, documentării geografice şi contribuţiile proprii, este extins pe 251 de pagini în care sunt incluse 89 figuri, 42 tabele, 112 imagini foto şi 142 titluri bibliografice.

Studiul este elaborat în 11 capitole, care urmăresc, în principiu, structura clasică a unui studiu fizico-geografic, dar şi cu elemente legate de concepte de peisaj, rolul factorilor de mediu în determinarea peisajelor, metodologii de analiză din punct de vedere SIG a datelor, componente antropice şi tipuri de peisaje.

Debutul lucrării se face cu analiza conceptelor de peisaj, mediu, geosistem, apoi a scărilor de analiză a peisajelor, analiza factorilor care coordonează peisajele din bazinul Bârsei, principiile şi regulile utilizate în cartarea elementelor peisajelor din bazinul studiat.

În următoarele capitole sunt analizate în amănunt elemente ale geologiei, reliefului, clima, apele, solurile, flora şi fauna, modern ilustrate, cu tabele, grafice şi hărţi, prin cercetări riguroase, considerate factori care au determinat formarea tipurilor de peisaje din bazinul Bârsei. Se evidenţiază o mare varietate a tipurilor de relief, etajarea climatică, topoclimatele, microclimatele şi rolul anotimpurilor în conturarea de peisaje, rolul apelor în crearea de peisaje. Solurile, vegetaţia şi fauna sunt analizate într-un singur capitol, subliniind raportul şi interdependenţa dintre ele. Tipurile de sol reprezintă o sinteză a interacţiunii componentelor peisajului, vegetaţia în schimb, impune peisaje, în mod special fizionomia acestora.

Un loc aparte s-a acordat componentei antropice, impactul acesteia asupra peisajului. Populaţia reprezintă factorul cel mai dinamic al peisajului prin inter-venţia sa asupra factorilor naturali, cât şi prin crearea peisajelor de tip antropic.

În ultimul capitol sunt tratate tipurile de peisaje din bazinul râului Bârsa. Pentru clasificarea peisajelor s-a luat drept prim criteriu factorii coordonatori: relieful, clima, vegetaţia şi presiunea antropică, analizate din punctul de vedere al unităţilor elementare de peisaj, care alcătuiesc la rândul lor complexe peisagistice.

Pentru caracterul ştiinţific original al lucrării, analiza elementelor după date, cercetări şi cartări proprii, utilizarea de metode analitice diferenţiate aplicate la un teritoriu restrâns, sintetizarea cercetărilor anterioare şi prin grafica de excepţie realizată prin metode SIG, comisia a acordat domnului Sorin Bănică titlul de doctor în geografie cu calificativul foarte bine, precum şi distincţia cum laude.

Lector univ. dr. Cezar GHERASIM

172

173

RECENZII

♦ MIHAIL PARICHI (2007), Pedogeografie cu noţiuni de pedologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, 239 p., 25 tabele, 63 figuri, 51 de referinţe bibliografice.

Lucrarea se adresează studenţilor geografi, indiferent de forma de învăţământ şi este suportul cursului obligatoriu din planul de învăţământ al anului II de studiu. Cursul de Pedogeografie cu noţiuni de pedologie are drept scop să dea o imagine clară asupra solului, unul dintre cei mai importanţi constituenţi ai mediului, asupra repartiţiei solurilor pe glob, precum şi asupra problemelor practice în legătură cu folosirea solului în producţie. Astfel, acest curs începe cu elemente de pedologie, ocupându-se de constituenţii specifici solului, de organizarea şi relaţiile dintre aceştia, de originea şi evoluţia solului, inclusiv de dinamica proceselor pedogenetice în raport cu factorii de mediu, de proprietăţile fizice, fizico-chimice, hidrofizice şi chimice ale acestuia.

În continuare sunt expuse principalele legi din geografia solurilor şi diferitele clasificări ale solurilor. În capitolul 11 este prezentat la nivel de clasă şi tip sistemul nou de clasificare a solurilor, elaborat în 2003 (p. 119-120, tabel 11.2), precum şi corelarea solurilor din clasificarea FAO/UNESCO din 1988 cu tipurile de sol din SRTS-2003 (p. 121, tabel 11.3). Prezentarea detaliată a acestor aspecte evidenţiază preocuparea autorului pentru a populariza şi explica deficienţele vechilor sisteme de clasificare prin comparaţii şi analize, precum şi dorinţa de a prezenta studenţilor geografi informaţii de certă actualitate în domeniul cursului respectiv.

Urmează o prezentare largă a învelişului de sol al globului, a regiunilor ecopedologice ale Terrei, a resurselor de sol ale României, aspecte ale utilizării resurselor de sol ale lumii. De asemenea este detaliată problema fertilităţii solului, precum şi cea a degradării şi protecţiei solurilor.

Capitolul 14, rezervat resurselor de sol ale României, este tratat conform noii clasificări în vigoare, SRTS-2003 (Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor din 2003), dar este prezentată tabelar şi corespondenţa dintre vechiul sistem de clasificare (SRCS-1980) şi sistemul actual (p. 178-179, tabel 14.1).

În ultimele capitole se prezintă modul de inventariere a solurilor, evaluarea (bonitarea) terenurilor şi aplicaţiile pedologiei. Este prezentată o clasificare, după normele I.C.P.A., a terenurilor după pretabilitatea la diferite folosinţe.

Lector drd. Florin VARTOLOMEI

174

♦ CEZAR GHERASIM (2007), Continentele – regiuni geoeconomice, Editura Fundaţiei România de Mâine, 163 p., 39 figuri, 17 referinţe bibliografice.

Lucrarea elaborată de Cezar Gherasim, lector universitar dr. la Universitatea

Spiru Haret din Bucureşti se înscrie pe coordonatele geografiei regionale care încearcă să ne ofere o imagine cât mai completă asupra unor spaţii geografice de pe toate continentele globului care deţin caracteristici fizice şi socio-economice, urbanistice cu totul deosebite.

Autorul se bazează pe importante referinţe bibliografice care au permis conturarea unor regiuni economice la nivelul fiecărui continent în parte. În acest context, întreaga lucrare este structurată pe 6 capitole, fiecare incluzând mai multe regiuni economice. În abordarea unor spaţii geografice regionale, autorul face o analiză generală a unor particularităţi ale fiecărui continent, ulterior oprindu-se la prezentarea principalelor regiuni economice.

Primul capitol abordează continentul Europa, cu analiza celor mai dezvoltate ţări sub aspect socio-economic şi urbanistic, fiecare având bine conturate un număr important de regiuni economice. Al doilea capitol, dedicat Americii de Nord, cuprinde o atentă evaluare pentru cele trei state componente: Canada, SUA, Mexic.

Următorul capitol se opreşte asupra Americii de Sud, unde din totalul statelor existente, numai Argentina şi Brazilia deţin mari suprafeţe teritoriale, variate resurse naturale, o economie axată pe industrie şi servicii, mari aglomeraţii urbane. Al patrulea capitol analizează continentul african, cu numeroase ţări cu economie subdez-voltată, în contextul unor valoroase resurse naturale. Doar Republica Sud-Africană deţine o economie mai puternică şi care şi-a conturat în timp şi spaţiu câteva regiuni economice.

Ultimele două capitole fac o prezentare în detaliu a regiunilor economice şi urbane existente în Asia şi Oceania. Astfel sunt abordate importante spaţii geografice din R.P. Chineză, care, în ultimii ani, au făcut ca această ţară să urce puternic în ierarhia ţărilor producătoare de materii prime, bunuri şi servicii. Un loc aparte în cadrul Oceaniei, îl deţine Australia, care prin statutul de ţară şi continent are suficiente oportunităţi de dezvoltare socială, economică şi urbanistică, mai ales în partea de sud şi de sud-est.

La o privire de ansamblu asupra lucrării se poate constata buna structurare a tuturor datelor statistice, geografice, economice, pornind de la o privire de ansamblu asupra continentului, apoi asupra ţărilor selectate, detaliile fiind prezentate pentru fiecare regiune economică în parte. Stilul ştiinţific este unul corect, şi se sprijină pe un bogat limbaj geografic care a permis reliefarea principalelor caracteristici fizico şi economico-geografice ale componentelor mediului natural, uman şi economic.

Privită în totalitatea informaţiilor geografice şi economice, urbanistice, această evaluare aduce în prim plan cele mai noi date şi schimbări care au avut loc la nivelul regiunilor economice analizate. Întreaga lucrare se adresează nu numai studenţilor, dar şi tuturor persoanelor interesate de a cunoaşte mai bine planeta Terra şi de a-şi completa cultura generală.

Conf. univ. dr. Tamara SIMON

175

♦ LUCIAN BADEA (2007), Depresiunea Loviştei. Studiu de geografie, Editura Universitară Craiova, 206 p., 37 figuri (hărţi, grafice, schiţe), 1 tabel.

Întâlnind-o pe cea care avea să-l însoţească decenii în viaţă dar şi în cariera

geografică, „lovişteanca” Emilia, autorul avea să descopere acest ţinut de legendă, iar apoi, când a însoţit în multe campanii de teren pe magistrul Ion Conea, să se dedice Ţării Loviştei. Ulterior, alăturându-mă colegilor din Institutul de Geografie al Academiei Române, în cercetările pentru realizarea hărţii geomorfologice a ţării la scara 1:200 000, am parcurs aceste plaiuri, unde Lucian Badea ne-a îndemnat să reflectăm asupra rolului Oltului în formarea Depresiunii Loviştei. Şi iată că azi ne-a oferit acest studiu de excepţie în peisajul literaturii geografice româneşti. De altfel, în paginile Analelor Universităţii Spiru Haret, seria Geografie, 3, p. 15-18, am regăsit multe din observaţiile ce ni le-a împărtăşit adesea pe teren în campaniile de cercetare cu privire la etapa morfogenetică villafranchiană a Defileului Oltului.

Ne aflăm de această dată în faţa unui studiu de geografie a acestei depresiuni de care autorul e legat nu numai sentimental dar, în adevăratul sens geografic al unui spaţiu aparte în peisajul Carpatic, şi teritorial. De aceea Loviştea a fost abordată ca un studiu geografic al unei „ţări dintre munţi” în care populaţia a beneficiat de un cadru natural ce sugerează izolarea: un relief montan înconjurător precum contraforturile unei cetăţi. Parafrazând rândurile scrise cândva despre Ţara Vrancei de Victor Tufescu „ţara s-a apărat prin propria ei natură”, nu putem să nu asemănăm cele două ţări, deşi trebuie să facem abstracţie de poziţia la contactul Carpaţi-Subcarpaţi a acesteia din urmă. Dar, aşa cum a subliniat adeseori în acest studiu, culmile munţilor sunt străbătute de numeroase drumuri de plai. Iar dacă la acestea mai adăugăm şi culoarul transcarpatic al Oltului, cel mai important ax de comunicare dintre Transilvania şi Ţara Românească, înţelegem că Ţara Loviştei a fost un ţinut de trecere, prin defileele străjuite de două „porţi” cea nordică, situată amunte de Câineni şi cea de la sud de Brezoi.

Dacă această individualitate geoistorică a fost pusă în valoare de Ion Conea, celelalte laturi geografice au rămas mult timp insuficient dezvăluite. De aceea, studiul lui Lucian Badea, dezvăluie în cele opt capitole, mai multe particularităţi ale reliefului (cap. 3, Răscrucea orografică a Loviştei; cap. 4, Loviştea ca unitate de relief; cap. 5, Detaliile reliefului şi procesele de modelare actuală şi cap. 6, Evoluţia depresiunii şi definitivarea părţilor componente). Acestora li se adaugă consideraţii geografice asupra limitei ei spaţiale (cap. 1), asupra originii depresiunii (cap. 2), asupra rolului ei de spaţiu oicumenic intracarpatic (cap. 7), dar şi asupra stării actuale a mediului, a rolului reliefului ca suport al celorlalte componente ale mediului, cum îi place autorului să sublinieze.

Prof. univ. dr. Adrian CIOACĂ

176

♦ IULIAN-CĂTĂLIN STÂNGĂ (2007), Riscurile naturale. Noţiuni şi concepte, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 108 p., 10 figuri (hărţi, grafice, schiţe).

În perioada actuală, când fenomenele naturale excepţionale sunt aduse la

cunoştinţa opiniei publice până în cele mai îndepărtate colţuri ale Planetei datorită răspândirii nemaiîntâlnite a sistemelor informaţionale, a apărut şi necesitatea de a explica posibilitatea producerii unor asemenea fenomene extreme. În mod necesar apare astfel răspunsul celor care studiază interacţiunea învelişurilor geosferice, unde se află originea acestor fenomene. În numeroase luări de poziţie, geografii, căci ei sunt cei care abordează o asemenea relaţionare a factorilor de mediu, utilizează o terminologie care nu totdeauna este conformă cu realitatea, cu sensul real al acestor fenomene. Domeniul multidisciplinar al analizei riscurilor şi a hazardelor naturale sau antropice a devenit, la sfârşitul secolului trecut, o preocupare de mare interes ce a atras şi specialişti din alte domenii. Odată cu aceştia, au pătruns însă şi noţiuni specifice domeniilor din care provin, ce au diversificat terminologia de specialitate, dar au creat şi ambiguităţi în semantica noţiunilor şi obstacole în comunicare, mai ales între teoreticieni şi practicieni.

Apariţia acestei lucrări este de aceea mai mult decât binevenită, este de o stringentă necesitate pentru specialiştii de la noi care operează cu aceste noţiuni în contextul proiectelor de amenajări teritoriale şi ale măsurilor manageriale de reducere sau de limitare a dezastrelor naturale. Aceasta, pentru că domeniul riscurilor naturale depăşeşte conceptual cel al riscului propriu zis. De altfel autorul scoate în evidenţă faptul că din punct de vedere geografic noţiunea de risc natural nu este doar apanajul geografiei fizice: „Pe tărâmul geografiei, încercările de a delimita strict o geografie a riscurilor naturale ca domeniu de studiu al geografiei fizice sau al geografiei umane nu au nicio justificare (…). Or, dimpotrivă, este nevoie de o colaborare cât mai strânsă între cele două ramuri ale geografiei pentru a putea aborda această problematică şi pentru a asigura succesul unei geografii cât mai puternic ancorate în realitate”.

Lucrarea, structurată în două părţi majore, Noţiuni şi concepte şi Probleme şi problematizări în analiza riscurilor naturale, răspunde astfel obiectivelor pe care şi le-a propus autorul şi anume abordarea conţinutului noţiunilor legate de riscurile naturale şi utilizarea lor. Cum riscul este văzut adesea ca produsul simplu dintre hazard şi vulnerabilitate, pe fondul dificultăţii de a cuantifica aceste două elemente ale riscului, matricea riscului natural apare astfel având ca rezultantă dimensiunea pagubelor posibile. În acest fel lucrarea elaborată de Iulian-Cătălin Stângă devine nu numai un corolar al conceptelor despre riscuri naturale ci, aşa cum se întrevede, chiar un îndrumar al gestionării riscurilor naturale.

Prof. univ. dr. Adrian CIOACĂ

177

♦ ION ZAVOIANU (2007), Prelucrarea datelor hidrometeorologice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 133 p., 35 tabele, 37 figuri, 19 referinţe bibliografice.

Cursul îşi propune să îmbunătăţească pregătirea studenţilor geografi prin

familiarizarea acestora cu elemente de statistică privind prelucrarea datelor hidrologice şi meteorologice, în primă instanţă, urmând ca metodele învăţate să poată fi translatate şi la alte date geografice. Istoricul studierii fenomenelor hidrometeorologice este un capitol de început care prezintă noţiuni şi concepte de bază pentru analiza statistica fără de care un student nu ar putea şti să opereze cu date în vederea prelucrării şi, ulterior a interpretării acestora. Sunt definite noţiuni ca: populaţie, eşantion, serii statistice. Sunt prezentate diferite moduri de reprezentări grafice astfel încât studentul să poată aprecia care este reprezentarea adecvată şirului de date de care dispune. Alegerea corectă a scării de reprezentare şi a diagramei poate face ca informaţia să fie percepută mai bine şi să poată fi mai uşor analizată. Exemplele oferite sunt bine alese pentru a evidenţia aceste aspecte.

Al doilea capitol, Analiza si descrierea unei serii statistice, analizează modul în care se poate extrage informaţia dintr-un set de date. Prelucrarea statistică presupune un număr suficient de mare de date care vor fi încadrate pe clase de valori ca apoi să se treacă la: calcularea frecvenţelor simple şi cumulate, a amplitudinii intervalului de clasă, la determinarea frecvenţelor absolute şi relative.

Sunt descrişi, în continuare, indicatori statistici (media aritmetică, media pătratică, media armonică si media geometrică, modul şi mediana). Sunt prezentate dispersia şi abaterea medie pătratică, elemente deosebit de utile în prelucrarea statistică a datelor. Prezenţa exemplelor alese şi clar prezentate face ca aparatul matematic folosit să nu constituie o dificultate de înţelegere şi aplicare a formulelor chiar şi de către studenţii care au urmat un profil umanist în liceu.

Al treilea capitol este Prelucrarea statistică a datelor hidrometeorologice. Studentul este îndrumat să aplice cunoştinţele obţinute până acum strict la prelucrarea datelor hidrometeorologice. Pe baza datelor de debit se întocmeşte cheia limnimetrică grafică ce permite analiza evoluţiei debitelor în funcţie de niveluri, pe diferite intervale de timp. Un alt grafic, deosebit de util prin informaţia pe care o transmite, este cel ce analizează frecvenţa de apariţie a unui fenomen. Pentru a completa informaţia oferită de histograme (care conţin astfel de frecvenţe) li se asociază curbe de durată a fenomenului analizat. Noţiunile legate de proba-bilitate şi de asigurare ar trebui să incite studenţii să aprofundeze, prin teme de cercetare, diferite aplicaţii în domeniul prelucrării datelor hidrometeorologice.

Stilul academic, prezentarea clară şi concisă, fac din această carte un instrument eficient în procesul de pregătire al studenţilor geografi. Textul este însoţit de un bogat material grafic, bine realizat şi bine aplicat. Bibliografia bogată, conţinând şi titluri apărute în ultimii ani, reprezintă o dovadă a preocupării constante a autorului de a se informa asupra noutăţilor în domeniu şi de a transmite studenţilor date şi abordări moderne.

Conf. univ. dr. Cornelia MARIN

178

♦ CORNELIA MARIN (2007), Geologie generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, 255 p., 153 figuri, 11 tabele.

Formarea specialiştilor în studierea mediului geografic implică şi o foarte bună cunoaştere a Pământului ca întreg şi a alcătuirii scoarţei terestre ca suport al elementelor de mediu. Acestui deziderat îi serveşte prezentul curs, structurat în 7 capitole cu ponderi diferite în funcţie de volumul de informaţii prezentat.

Lucrarea începe cu enunţarea metodelor şi principiilor folosite în cercetarea geologică după care sunt analizate elementele de fizică a Pământului: câmpul gravitaţional, geomagnetic şi electric. Cu prezentarea organizării interne a planetei se încheie prima parte a lucrării care ocupă ca pondere numai 18% din volumul total.

Capitolul patru, consacrat elementelor de mineralogie şi petrologie, are cea mai mare extensie, fiind şi foarte important pentru formarea viitorilor geografi. În cadrul lui sunt prezentate mineralele şi clasele de minerale, lămurind în final modul de formare a geodelor şi speleotemelor. La elementele de petrologie analizează magmatismul şi rocile magmatice cu proprietăţile lor fizice, cu procesele magmatice şi cu formele rezultate din consolidarea lor. La rocile sedimentare, de exemplu, sunt prezentate procesele care le determină formarea, spaţiile terestre unde se întâlnesc aceste procese, fosilizarea şi tipurile genetice şi agenetice de roci. În cazul altor categorii genetice de roci sunt prezentate cele vulcanogen-sedimentare, hidrice, hidrotermale şi meteoritice.

Trecând la elementele de geologie structurală se analizează efectele deformării plastice şi rupturale în plan structural cu accent pe diferite tipuri de cute, pânze de şariaj sau structuri diapire.

În cazul scării geocronologice sunt prezentate metodele de determinare a vârstei relative care arată dacă o rocă este mai veche sau mai nouă în comparaţie cu alta. După metodele de stabilire a vârstei absolute se dau şi erele, perioadele, epocile şi vârstele geologice cu corespondentele în limba română.

Lucrarea se încheie cu cauzele şi efectele mişcărilor geotectonice şi cu procesele geologice lente şi rapide.

În cazul proceselor geologice rapide se au în vedere cutremurele de pământ şi vulcanismul cu multe exemple şi detalii asupra tipurilor de erupţii vulcanice.

Volumul mare de informaţii, care la prima vedere pare greoi, este prezentat într-un limbaj clar şi concis, specific unui bun cunoscător al domeniului şi foarte bine ilustrat cu schiţe şi fotografii.

Prin modul cum este realizat prezentul curs se dovedeşte a fi un instrument deosebit de util pentru pregătirea studenţilor, şi a celor interesaţi în cunoaşterea detaliată a geologiei generale.

Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU

179

♦ IOAN POVARĂ (2007), Geografia mediului. Poluarea şi protecţia mediului înconjurător, Editura Fundaţiei România de Mâine, 304 p., 89 figuri, 34 tabele, 8 anexe.

Geografia mediului figurează ca disciplină obligatorie a planului de învăţământ

al Facultăţii de Geografie, conştienţi fiind că un geograf nu are o pregătire completă fără o bună cunoaştere a mediului, a problemelor ridicate de starea lui de calitate şi a măsurilor de protecţie ce se impun. După cum arată şi titlul, prezent curs este structurat în trei părţi distincte cu extensii diferite.

În prima parte a lucrării se prezintă termenii care definesc mediul, obiectul de studiu al geografiei mediului şi abordarea lui ca un sistem. Structura mediului include componentele fizice naturale, pe cele biotice şi socio-economice cu relaţiile de interdependenţă dintre ele. Pentru a cunoaşte mai bine mediul autorul prezintă circuitul materiei şi energiei ca şi al principalelor elemente încorporate în materia vie ca oxigenul, carbonul, azotul, fosforul, calciul, sulful etc. La funcţionalitatea mediului are în vedere echilibrul şi dezechilibrul factorilor de mediu ca şi limitele de toleranţă a ecosistemelor pentru ca apoi să prezinte în detaliu diferite tipuri de mediu, de la cele reci la cele intertropicale. Importante în această parte, care ocupă aproape jumătate din lucrare, sunt impacturile de mediu, cauzate de fenomene naturale sau de activităţile antropice.

În partea a doua o pondere mare (30%) o ocupă poluarea mediului înconjurător cu marea ei diversitate de probleme şi cu efectele asupra unor componente sau a mediului în ansamblu. După prezentarea diferitelor tipuri de poluare, a pragurilor de diferenţiere şi toxicitate, analizează pe rând poluarea componentelor mediului. În cazul atmosferei şi hidrosferei are în vedere poluarea fizică, chimică şi biologică a acestora dar şi aspectele legate de procesele de autoepurare, prevenirea poluării şi situaţia din România. În cazul solurilor sunt prezentate poluările cu pesticide, îngrăşăminte chimice, metale grele, substanţe radioactive etc. Se acordă apoi atenţie poluării cu deşeuri urbane, industriale, agricole, radioactive ca şi problemelor legate de managementul deşeurilor şi de reciclarea acestora. În finalul acestei părţi autorul prezintă fenomenele meteorologice provocate de poluare ca deteriorarea stratului de ozon, smogul, ploile acide şi efectul de seră.

Cea de a treia parte a lucrării se ocupă de protecţia mediului şi analizează pe rând conservarea biodiversităţii, ariile protejate, protecţia mediului în România şi formarea unei conştiinţe ecologice.

Prin diversitatea problematicii abordate, prin stilul clar şi concis, ilustrarea grafică şi volumul mare de informaţii ne găsim în prezenţa unei lucrări valoroase şi utilă nu numai studenţilor Facultăţii de Geografie dar şi tuturor celor interesaţi de o mai bună cunoaştere a mediului înconjurător cu toate problemele care se confruntă în condiţiile nivelului actual de dezvoltare a civilizaţiei moderne.

Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU

180

♦ ION ELENA TEODOREANU (2007), Se schimbă clima?: o întrebare la început de mileniu, Editura Paideia, Bucureşti, 319 p., 8 tabele, 42 figuri.

O problemă îndelung vehiculată la acest început de mileniu, cum este cea a

schimbărilor climatice globale, suscită îndelungi dezbateri şi necesită încă lămuriri. În întâmpinarea acestora vine şi cunoscuta cercetătoare Elena Teodorescu, care îşi propune să treacă în revistă problematica spinoasă a evenimentelor climatice numite „extreme” şi a modificărilor în evoluţia lor de-a lungul timpului. Toate acestea sunt făcute cu specificarea că „datele pe care le au oamenii de ştiinţă nu justifică afirmaţii certe asupra viitorului planetei, că nu se poate spune cu siguranţă ce se va întâmpla cu clima în următorii ani şi următoarele decenii, că afirmaţiile categorice sunt hazardate”. Tocmai de aceea autoarea nu face afirmaţii hazardate asupra modului de evoluţie viitoare a climei, ci prezintă doar scenariile existente în acest domeniu.

Lucrarea este structurată în 9 capitole, fiecare dintre acestea încercând să aprofundeze problemele legate de cunoaşterea vremii în trecut (au fost abordate aici metodele indirecte folosite în studiul paleoclimatului, factorii care determină temperatura pe Pământ, variaţia în timp a strălucirii soarelui, a albedoului etc.), de paleoclimatologie (cu trecerea în revistă a erelor geologice şi a caracteristicilor climatice, în mod special ale Cuaternarului), de legătura dintre climă şi istorie (informaţii despre determinismul climatic, despre climatul ultimilor două mii de ani, mica eră glaciară etc.), dar mai ales despre fenomenele extreme şi de risc climatice şi despre relaţia dintre societatea umană şi climă. Aceste trei ultime complexe probleme sunt aprofundate şi explicate cu ajutorul figurilor şi al datelor din cele 8 tabele. Prezentarea scenariilor de evoluţie a climatului terestru, rezultate în urma studierii evoluţiei în timp a climei şi a influenţei societăţii umane şi a activităţilor ei asupra climatelor, este făcută tocmai pentru a întări ideea prezentată la începutul cărţii, şi anume aceea că nu putem spune cu precizie spre ce se îndreaptă Pământul din punct de vedere climatic.

Se desprind totuşi, în final, câteva scenarii contradictorii pentru viitor, şi anume: omul este responsabil de încălzirea planetei, încălzire ale cărei efecte vor fi catastrofale; aceste efecte vor fi suportabile; în unele regiuni vor fi chiar favorabile; omul nu este responsabil de încălzirea planetei; nu există încălzire; este posibilă sau iminentă o răcire care, la rândul ei, poate fi suportabilă sau dezastruoasă.

Este o carte care încearcă să răspundă la unele dintre întrebările actuale pe care şi le pune fiecare om conştient de menirea sa pe această planetă, dar care îi şi lasă cititorului posibilitatea să conştientizeze singur, în funcţie de percepţia sa (care depinde în primul rând de vremea de afară), modul în care vor evolua fenomenele dar şi să adere la una sau la alta din teoriile prezentate.

Lector univ. dr. Mihaela FRĂSINEANU