Anale ştiinţifice, ediţia a VI-a

ANALELE ŞTIINŢIFICEale Academiei „Ştefan cel Mare”

a Ministerului Afacerilor Interneal Republicii Moldova

Ştiinţe socioumanistice

Ediţia a VI-a

Chişinău 2006

CZU[099+378,635,5](478)(082)=135.1=161.1A15

Aprobate şi recomandate spre editare de Senatul Academiei „Ştefan cel Mare” a MinisteruluiAfacerilor Interne al Republicii Moldova

Colegiul de redacţie:Preşedinte: Andrei Pogurschi, rector (comandant) al Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. alR.M.Vicepreşedinte: Gheorghe Gladchi, prorector pentru ştiinţă, dr. hab., conf. univ.

Membri:Valeriu Cuşnir, dr. hab., prof. univ.Andrei Guştiuc, dr., conf. univ.Anatol Cotorcea, dr., conf. univ.Vasile Florea, dr., conf. univ.Eugen Guţan, dr., conf. univ.Simion Roşca, dr., conf. univ.Viorel Berliba, dr., conf. univ.Marian Gherman, dr., conf. univ.Ştefani Belecciu, dr., conf. univ.Veaceslav Grati, dr.Iurie Larii, dr., conf. univ.Maria Orlov, dr., conf. univ.Nelly Samoil, dr.Sergiu Maftea, dr.Igor Trofimov,Mihai Ciubaciuc,Nicolae Plăcintă

Redactori: Lucia Trofim, Veronica MateiTehnoredactare: Valentina ZgardanCoperta: Rodica GriniucProcesare şi machetare computerizată: Daniel Plăcintă

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Academia “Ştefan cel Mare” a MAI. Anale ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel Mare” a MAI.:tiin’e socioumanistice / Acad. “Ştefan cel Mare” a MAI al Rep. Moldova. Instit. de formare profesionalăcontinuă şi cercet. şt. aplicative; red. şef: Constantin Boeştean. - Ed. a 6-a. Ch.: Acad. “Ştefan celMare” a MAI al Rep. Moldova, 2005 (Tipgrafia Academiei “Ştefan cel Mare”). - 268 p.

Texte: lb. rom., rusă. - Bibliogr. la sfârşitul art.ISBN 978-9975-935-92-080 ex.

Articolele au fost recenzateEdiţie pregătită de Institutul de formare profesionalăcontinuă şi cercetări ştiinţifice aplicativeResponsabilitatea pentru conţinutul ştiinţific al articolelor revine autorilor

© Academia „Ştefan cel Mare”a M.A.I. al Republicii Moldova

ISBN 978-9975-935-92-0

3

Sumar

Cuvânt înainte .........................................................................................................................................7

Георгий Гладкий, доктор юридических наук, доцент,проректор по науке Академии «Штефан чел Маре» МВД Республики МолдоваСовершенствование процесса формирования полицейских кадров вАкадемии «Штефан чел Маре» МВД Республики Молдова в условияхЕвропейской интеграции ...................................................................................................................8

Andrei Guştiuc, doctor în drept, conferenţiar universitar,Svetlana Zubic, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Modernizarea sistemului de instruire la Facultatea Drept aAcademiei „Ştefan cel Mare”: realizări şi perspective .................................................................... 13

Victor Guţuleac, doctor în drept, profesor universitar, ULIM,Nicolae Plăcintă, Academia „Ştefan cel Mare”Serviciul public, funcţia publică şi funcţionarul public ....................................................................... 17

Dumitru Baltaga, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM,Alexei Guţu, Academia ”Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Conceptul de coliziune în instituţia răspunderii juridice .................................................................. 26

Ştefan Belecciu, doctor în drept, conferenţiar universitarLiliana Golovatîi, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Sistemele de control al constituţionalităţii legilor în ţările cu constituţii flexibile şi rigide .......... 31

Veaceslav Grati, doctor în drept, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Tactica intervenţiei poliţieneşti privind aplicarea armei de foc ....................................................... 35

Gheorghe Gladchi, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar,Nicolae Plăcintă, Academia „Ştefan cel Mare” M.A.I. al R.M.Managementul comunicării: între artă şi aplicaţie ............................................................................ 40

Dumitru Baltaga, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIMEutanasia – probleme de responsabilitate morală şi juridică ........................................................... 43

Victor Guţuleac, doctor în drept, profesor universitar, ULIM,Nicolae Plăcintă, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RMCombaterea contravenţionalităţii ca obiect de influienţăreglementativ-juridică în dreptul contravenţional ............................................................................. 52

Юрий Ларий, доктор права, Академия «Штефан чел Маре» МВД Республики МолдоваПсевдорелигия и международный терроризм ............................................................................. 56

Alexandru Zosim, doctor în drept, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Perspectiva îmbinării condamnării cu suspendarea condiţionată a executăriipedepsei cu măsuri restrictive de libertate, inclusiv cu detenţiunea penitenciară ........................ 59

Andrei Guştiuc, doctor în drept, conferenţiar universitar,Ina Bârgău, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Basic Islamic laws Regarding women’s rights (percepte normativefundamentale privind drepturile femeilor în lumea musulmană) ...................................................... 63

4

Gheorghe Gladchi, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar,Alexandru Spoială, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Rolul organelor afacerilor interne în reintegrarea socială al delincvenţilor ................................... 66

Iurie Odagiu, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Circumstanţe agravante în legislaţia unor state europene ............................................................... 71

Valeriu Nour, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Bianca Dragomirescu, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, din Bucureşti, RomâniaInstituţia depăşirii limitelor legitimei apărări în sistemul dreptului penal român .......................... 76

Pavel Moraru, doctor în istorie, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.O retrospectivă a serviciilor de informaţii şi siguranţăromâneşti asupra spionajului sovietic în Basarabia interbelică ....................................................... 87

Игорь Андрущенко, кандидат юридических наук, Национальная академиявнутренних дел УкраиныФондовый рынок Украины – правовые препятствия дальнейшего развития .................... 93

Ion Plămădeală,Corneliu Burbulea, Academia „Ştefan cel Mare”a M.A.I. al R.M.Psihologia desfăşurării acţiunilor de urmărire penală şi măsurilor de investigaţie operativă ....... 96

Н.С.Карпов, кандидат юридических наук, доцент,А.П.Мозоль, кандидат юридических наук, Национальная академия внутренних дел УкраиныЛ.А.Мынзату, Министерство Внутренних Дел Республики МолдоваК вопросу о средствах борьбы с преступностью ...................................................................... 104

Victor Cebotar,Ion Vizdan, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Competenţa în exercitarea controlului obiectivelorsistemului de autorizare care deţin arme de foc .............................................................................. 109

Ruslan Condrat, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Strategia europeană în domeniul drogurilor pentru 2005-2012 în contextulrealizării Planului de acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană ........................................ 113

Ludmila Denisenco, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Moneda europeană unică – EURO – istorie, stare actuală şi evoluţie .......................................... 118

Ian Dogotari,Veaceslav Grati, doctor în drept, Academia “Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.INTERPOL-ul în combatera traficului de arme .............................................................................. 122

Eduard Pui, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Bazele şi aspectele pregătirii fizice speciale în cadrul instituţiilor de învăţămînt ale M.A.I. ...... 125

Gheorghe Gandrabur,Artiom Gandrabur, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Liberarea de răspundere penală ....................................................................................................... 128

Gheorghe Munteanu, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Aspecte conceptuale privind locul şi rolul poliţieiîn sistemul autorităţilor administraţiei publice ................................................................................ 135

5

Gheorghe Mereuţă, doctor în ştiinţă, ULIMManagementul organizaţiei. Specificul managementului organizaţiilordin organele apărării naţionale, securităţii statului şi ordinii publice ........................................... 139

Pavel Moraru, doctor în istorie, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Din istoria serviciilor de informaţii şi contrainformaţii aRomâniei în perioada celui de-al Doilea Război Mondial ............................................................... 144

Ion Caminschi,Ion Plămădeală, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I al R.M.Unele aspecte privind specificul aplicării arestării preventive ...................................................... 150

Ion Iova, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Comisia pentru valori mobiliare şi operaţiuni bursiere – autoritatea de bazăîn domeniul supravegherii pieţei de capital în Statele Unite ale Americii .................................... 160

Ростислав Калюжный, доктор юридических наук, профессор, Национальная академиявнутренних дел УкраиныОтдельные правонарушения на рынке ценных бумагУкраины и возможные пути их устранения .............................................................................. 164

И.Н.Максимчук, оперуполномоченный отдела борьбы с преступлениями, связанными сторговлей людьми ГУ МВД Украины в Киевской областиВ.Б.Школьный, адъюнкт кафедры теории криминального процесса и судоустройства НАВДУСовременное состояние борьбы с организованной преступностью в Украине ................ 168

Gheorghe Munteanu, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Conceptul de serviciu public şi funcţie publică poliţienească ........................................................ 175

Mariana Pavlencu, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Noţiunea şi clasificarea izvoarelor de drept ..................................................................................... 180

Nicolae Plăcintă, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Mecanismele motivaţiei în managementul organizaţional .............................................................. 185

Eduard Pui, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Formarea şi perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor specifice de mişcare ........................... 188

Iurie Odagiu, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Săvârşirea infracţiunii din motive josnice – circumstanţă agravantă ............................................. 191

Rodica Griniuc,Iurie Bulai, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Navigarea anonimă pe Internet ........................................................................................................ 196

Pavel Moraru, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Activitatea contrainformativă a serviciilor secrete ale Armateiromâne în Bucovina, Basarabia şi Transnistria în anul 1941 .......................................................... 204

Radion Cojocaru, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Unele contribuţii la clarificarea conceptului de omor ..................................................................... 210

Игорь Рачков, старший следователь Управления Главного управления предвo-рительного расследования МВД Республики Беларусь по Гомельской области,Анна-Мария Ангелюк, адъюнкт кафедры уголовного процесса и судопроизводстваНациональной академии внутренних дел УкраиныВозникновения наркомании и незаконного оборота наркотиков: уроки истории .......... 215

6

Oleg Rusu, Academia “Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Unele consideraţii privind munca social-utilă caunul din mijloacele de corijare a condamnatului .............................................................................. 219

Сергей Вознюк, Комиссариат полиции муниципия БэлцьОсобенности расследования крупных финансовыхмошенничеств, совершённых юридическими лицами ............................................................ 223

Ivan Gruşca, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Termenul „rezonabil” în jurisprudenţa CEDO ................................................................................ 229

Vitalie Sîli, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Definirea noţiunii de personalitate a recidivistului ......................................................................... 232

Alexandru Spoială, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Generalităţi privind alternativele privaţiunii de libertate ............................................................... 236

Tatiana Triboi, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Mondializarea protecţiei juridice a drepturilor fundamentale ........................................................ 241

Tatiana Triboi, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Administrarea publică şi premisele de integrare în Europa ........................................................... 251

Эдуард Пуй, Академия «Штефан чел Маре» МВД Республики МолдоваНекоторые аспекты физической подготовки, развития собственно-силовых,скоростно-силовых и функциональных способностей в кикбоксинге ............................... 256

Andrei Zmeu,Viorica Starîh, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.Unele reflecţii privind dreptul penal francez în epoca evului mediu ............................................. 260

О.В. Баулин, кандидат юридических наук, доцент,Национальная академия внутренних дел УкраиныО.С. Мазур, старший преподаватель Университета “Украина”, г.Киев,соискатель кафедры теории уголовного процесса и судоустройстваНациональной академии внутренних дел УкраиныОбеспечение охраны имущественных прав лица, задержанногов Украине по подозрению в совершении преступления ......................................................... 263

Ştiinţe Socioumanistice

7

Cuvânt înainte

Apariţia culegerii de faţă, ce cuprinde un şir de realizări ştiinţifice, este expresia unui efort de cercetareşi sinteză, realizat timp de un an de corpul didactico-ştiinţific al Academiei „Ştefan cel Mare”, precum şi dealţi cercetători din alte instituţii. Acest efort este determinat, în primul rând, de necesitatea, dar şi de dorinţa,de a oferi un util şi eficient suport ştiinţific, de un real folos specialiştilor din diverse domenii de activitate aleorganelor de poliţie, jurisprudenţei etc.

Abordând o gamă variată de teme actuale în materie de drept, istorie, management etc., aceastăculegere include lucrări ştiinţifice atât fundamentale, cât şi aplicative de o înaltă ţinută şi valoare ştiinţifică.Actualitatea şi importanţa acestei culegeri rezidă în faptul că autorii aduc o contribuţie substanţială la dezvoltareaştiinţei juridice autohtone.

Această ediţie a Analelor ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MinisteruluiAfacerilor Interne al Republicii Moldova. Ştiinţe socioumanistice prin caracterul său inedit îşi propunesă contribuie la dezvoltarea criminologiei, a dreptului penal, procedurii penale, criminalisticii, precum şi aaltor ramuri de drept, prin promovarea şi încurajarea unor cercetări ştiinţifice profunde, vehicularea unor ideioriginale şi consolidarea mediului ştiinţific din domeniile vizate. O asemenea culegere, în opinia noastră, arcontribui la un schimb de idei şi opinii cu privire la prevenirea şi combaterea criminalităţii în RepublicaMoldova şi, nu în ultimul rând, ar înlesni implementarea acestor idei de către organele abilitate.

Suntem convinşi că această culegere se va bucura de susţinere atât din partea cercetătorilor, cât şidin partea practicienilor şi va servi surse de formare corespunzătoare a ţinutei profesionale prin prismaproblemelor actuale, precum şi să faciliteze asimilarea de noi cunoştinţe în activitatea practică a funcţionarilorde poliţie.

Culegerea de faţă a fost concepută în calitate de suport ştiinţific, destinată, în special, tinerilor profesori,savanţilor criminologi şi altor specialişti din domeniul dreptului, studenţilor de la facultăţile de drept, precumşi lucrătorilor practici din organele afacerilor interne. Totodată, ne exprimăm dezideratul că acele idei care n-au fost dezvoltate de autori să fie cercetate în studii aparte, pentru a-şi găsi materializarea în cel mai apropiattimp.

Andrei POGURSCHI, rector (comandant)al Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova

Analele Ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova

8

Совершенствование процесса формирования полицейскихкадров в Академии «Штефан чел Маре» МВД Республики

Молдова в условиях Европейской интеграции

Георгий ГЛАДКИЙ, доктор юридическихнаук, доцент, проректор по науке Академии«Штефан чел Маре» МВД РеспубликиМолдова

В современных условиях глобализации преступности оптимизация процесса профессиональнойподготовки и непрерывного совершенствования кадров органов внутренних дел обусловлена не толькои не столько внутриведомственными интересами МВД Республики Молдова, повышением престижаорганов внутренних дел, сколько объективными потребностями современной правоохранительнойпрактики, настоятельно требующей построения эффективного механизма противодействияпреступности, привлечение новых людей к руководству.

В настоящее время формирование высокопрофессионального кадрового корпуса является однимиз перспективных направлений реорганизации системы МВД в целом. В этой связи возрастают итребования к подготовке руководителей, знающих не только теорию управления, хорошоориентирующихся в политических, экономических, социальных, демографических, юридическихвопросах, но и по своим морально-волевым качествам, профессионально-этическим убеждениямготовым к неукоснительному исполнению закона, обеспечению реализации конституционных прав исвободу граждан. Мы вынуждены констатировать, что, несмотря на определенные успехи, деятельностьличного состава полиции осуществляется в условиях интенсивного движения кадров органов внутреннихдел и при значительном обновлении руководящего звена.

В то же время, под воздействием социальных процессов, которые имеют место в европейскомобществе на данном этапе его развития, одной из главных задач органов внутренних дел являетсяразрешение проблем, связанных с подготовкой кадров полиции, повышением качества их деятельности,которая соответствовала бы определенным требованиям, а также ее тесное взаимоотношение сгражданским обществом в контексте межевропейского сотрудничества органов внутренних дел. Такиесоциально-негативные явления как коррупция, терроризм, наркобизнес, торговля людьми и оружием,контрабанда и другие побуждают нас задуматься об их угрозе обществу и о разработкесоответствующих мер по их предупреждению. В этом плане совершенствование законодательства ирасширение европейского сотрудничества предъявляют к работникам правоохранительных органовновые требования, а факт соответствия или несоответствия этим требованиям зависит от системыобучения и подготовки кадров для органов внутренних дел.

Таким образом, в целях решения вышеуказанных проблем и создания новой европейскойполицейской модели, основное внимание, как нам представляется, должно быть уделено следующимприоритетным направлениям:

- совершенствование системы образования и подготовки кадров полиции в соответствиес европейскими и международными стандартами;

- заимствование европейской практики и ее применение в деятельности органов внутреннихдел;

- интенсивное сотрудничество органов полиции с гражданским обществом.В свою очередь, мощные интеграционные процессы, все более захватывающие все сферы

общественной жизни, требуют адекватных ответов от высшего образования, усиления международногокомпонента в организации подготовки современного специалиста, предполагают интернационализациюне только производителей и выпускаемой продукции, но и высшего образования и науки. В документахпервой всемирной конференции по высшему образованию подчеркивается, что «высшее образование


9

следует рассматривать как общее достояние, и что международное сотрудничество и обменыявляются основными путями развития высшего образования во всем мире».

Развитие преступности на международном уровне, особенности международной жизнипорождают новые тенденции в высшем образовании. Одна из важнейших тенденций – увеличениемасштабов высшего образования, обусловленное возрастанием роли науки в производстве и обществев целом. Другой важной тенденцией, развивающейся особенно динамично, является разделение высшегообразования по институциональным формам, уровням и содержанию. Следующей, стремительнонабирающей силу тенденцией, является интернационализация высшего образования, приобретающаяв последнее время все более явный характер. В сфере высшего образования наблюдается теснейшеесближение, если не общность, проблем, тенденций, задач и целей, заставляющее забывать онациональных и региональных различиях и специфике.

В условиях глобализации преступности, возрастают требования к специалистам, прежде всегок мобильности выпускников, качеству их профессиональных знаний, владению иностранными языками,новыми информационными технологиями. В подготовленном международной Ассоциацией ректоровуниверситетов (International Association of University President, IAUP) докладе о стратегииинтернационализации отмечается: «мы решительно настаиваем на том, чтобы все учреждения системывысшего образования активно содействовали процессу интернационализации своих учебных заведений».Указываются различные причины интернационализации высшего образования, из которых в качественаиболее существенных можно выделить следующие:

• политические – демократизация мирового сообщества, развитие интеграционныхпроцессов в политической и социальной сверах;

• экономические – глобализация экономики и технологий, требования мирового ирегиональных рынков труда;

• культурные и идеологические – рост международной открытости и развивающийся диалогнациональных культур;

• академические – интернациональный характер научных знаний, универсальная основаобразования и научно-исследовательской деятельности, формирование международныхстандартов качества;

• информационные – новые информационные технологии, глобальные сети.На основе изучения мировых тенденций, анализа состояния лучших образцов педагогического

знания и опыта в различных странах, определения новых функций и требований к высшей школе,ЮНЕСКО инициирует разработку рекомендаций по развитию процессов интернационализации, созданиюнормативной основы международного сотрудничества в сфере высшего образования. Базой для этихпроцессов становится наличие универсальных норм академической свободы и демократии иприобретающие все большее нормативное значение для национальных образовательных системмеждународные конвенции, всемирные декларации, принимаемые ЮНЕСКО и Советом Европы. Так,в декларации Всемирной конференции ЮНЕСКО указано на необходимость «ратифицировать ипретворять в жизнь региональные и международные нормативные акты о признании учебных курсов,включая аттестацию навыков, умений и способностей, облегчающих студентам смену учебных курсов,в целях содействия мобильности внутри национальных систем и между ними».

Наиболее ярким примером являются процессы, происходящие в области высшего образованиястран Европейского Союза. В Европейском Союзе в последние десятилетия разрабатывается иосуществляется целостная политика в области высшего образования, формируются национальныеинституты, идет последовательная работа по созданию общеевропейской системы высшегообразования.

Особенностью последних лет является целенаправленная совместная деятельностьевропейских стран по формированию общеевропейской системы образования в рамках так называемогоБолонского процесса, созданию к 2010 году европейского пространства высшего образования, гденациональные особенности и общие интересы могут взаимодействовать и усиливать друг друга длявыгоды Европы, ее учащихся и в более общем смысле – граждан. В некоторых международныхдокументах сформулированы общие цели, задачи, основополагающие принципы, ключевые направленияразвития национальных высших школ и формирования европейского пространства высшего образования.


10

В целях создания европейского пространства высшего образования и увеличениямеждународной конкурентноспособности европейской системы высшего образования предполагается:

- принятие системы сопоставимых степеней, способствующей облегчению академическогои профессионального признания курсов, степеней и обеспечению возможностейтрудоустройства выпускников во всех европейских странах;

- формирование системы обучения, включающей два основных цикла (достепенного,продолжительностью не менее 3-х лет; и послестепенного для получения степени магистра– 1 – 2 года и доктора – 3-4 года);

- принятие и введение во всех национальных системах высшего образования системызачетных единиц European Credit Transfer SYSTEM (ECTS) или другой, совместимой сECTS системы, обеспечивающей как перезачетную, так и накопительную функции, игарантирующих академическое признание за рубежом;

- содействие европейскому сотрудничеству в обеспечении качества образования,разработка сопоставимых критериев и методологии оценки;

- содействие мобильности учащихся, преподавателей, исследователей и аппаратауправления;

- содействие введению «европейских воззрений» в высшее образование черезсовершенствование учебных планов, создание интегрированных программ обучения инаучных исследований;

- обеспечение привлекательности и конкурентоспособности европейского образования инаучных исследований.

К 2002 году Болонскую декларацию подписали 33 европейские страны. Таким образом, впервыев мировой истории (стоит вспомнить, что и первые университеты тоже появились в Европе) формируетсяединое европейское пространство высшего образования (национальных университетов), деятельностькоторого будет осуществляться на основе общей стратегии, политики, целей и принципов, единых илиблизких моделей организации учебно-научной деятельности, взаимно признанных систем обеспечениякачества, свободного обмена студентами, преподавателями и исследователями, последовательногопревращения национальных университетов в европейские научно-образовательные комплексы,обеспечивающие подготовку специалистов для общеевропейского рынка труда.

Все сказанное выше позволяет сделать вывод, что международный компонент в деятельностивуза будет возрастать. Современный университет только тогда может ответить на вызовы времени,когда станет «интернационализованным» вузом, международным научно-образовательным комплексом.

Для данной модели, на наш взгляд, характерно:• наличие в стратегических программах цели превращения вуза в международный научно-

образовательный комплекс;• включение международных компонентов во все сферы (образовательную, научную,

управленческую и др.) своей жизнедеятельности;• наличие эффективной системы управления качеством образования, созданной на основе

международных требований, стандартов и опыта, внедрение учета трудоемкости учебнойработы и перезачета кредитов ECTS или совместимой с ней;

• формирование у преподавателей и студентов новых компетенций с учетом глобальныхизменений в экономике, политике, социальной и культурной сферах;

• осуществление на постоянной основе научно-педагогических связей с зарубежнымивузами, научными центрами и международными организациями, академического обменапреподавателями, студентами и исследователями, участие в международныхобразовательных и научных проектах и программах;

• формирование специфической культуры, аккумулирующей и репродуцирующей наряду снациональными и общемировые ценности;

• обеспечение выпускников профессиональными знаниями, обогащенными международнымкомпонентом, навыками межкультурного общения и готовностью к жизни ипрофессиональной деятельности в условиях международного сотрудничества иконкуренции, способностью самостоятельно в течение всей жизни осваивать и применять


11

новые знания и технологии, обладающих видением взаимосвязанности национальных имировых проблем;

• наличие постоянного и значительного контингента иностранных студентов, докторантови стажеров;

• наличие специализированных структур, осуществляющих организацию международнойдеятельности вуза.

Дальнейшему развитию международного сотрудничества университета будут способствовать:• разработка новой концепции и программы международной деятельности университета

до 2010 года;• проведение международной сертификации и аккредитации образовательных программ;• существенное расширение обучения иностранных граждан по послевузовским формам

подготовки, включая прием в магистратуру на два года иностранных бакалавров, в томчисле с обучением на английском языке; расширение приема иностранных граждан вдокторантуру (очная, заочная формы), с обучением и на европейских языках (многиепрофессоры и доценты учебных заведений МВД владеют английским и другими языками).Эффективным может быть совместное научное руководство докторантами профессорамиучебных заведений МВД;

• совершенствование подготовки по специальности, научных практик с целью обеспечениямаксимального учета характера будущей профессиональной деятельности зарубежногоспециалиста на родине;

• осуществление работы по внедрению ECTS и выдаче европейских приложений к диплому;• активизация работы по содействию вхождения ученых учебных заведений МВД в

международные и зарубежные национальные научные общества;• вхождение в международные образовательные и научные программы, расширение

мобильности преподавательских кадров, являющейся источником обогащенияпедагогическим опытом, повышения качества подготовки специалистов.

В этой связи интеграционные процессы в системе образования МВД государств Центральнойи Юго-Восточной Европы представляются закономерными. Униформизация образования в системеМВД вышеназванных стран это веление времени. Именно сейчас, как никогда ранее, стоит вопрос опроведении структурных преобразований в области науки и образования МВД государств – участниковданной конференции.

Помимо того, что это будет отвечать определенным тенденциям, данный процесс позволиткачественно изменить образовательский и научный уровень органов внутренних дел в общем ипредупреждение преступности в частности.

Все выше сказанное приведет, в конечном итоге, к более действенной организации процессапрофилактики правонарушений. На первый взгляд может создаться впечатление, что все вышеперечисленные модели модернизации системы образования МВД не могут повлиять на деятельностьорганов внутренних дел по профилактике преступности в условиях глобализации последней. Вдействительности же осуществление модернизации образования со всеми присущими ей элементамии интеграционными процессами будет иметь далеко идущие последствия в том плане, что:

• система образования МВД будет иметь качественно-новый уровень;• произойдет интеграция и униформизация образования в системе МВД государств

Центральной и Юго-Восточной Европы;• реализуется более тесная взаимосвязь науки и образования, что в конечном итоге

приведет к более фундаментальной методологической подготовке выпускников учебныхзаведений МВД.

Все это неминуемо приведет к тому что:• акцент, как в системе образования МВД, так и в деятельности органов внутренних дел,

будет поставлен на профилактику правонарушений;• весь научный потенциал МВД будет направлен на решение общих стратегических целей,

и в первую очередь на более действенную организацию деятельности органов полиции,и по предупреждению преступности в условиях ее глобализации.


12

Молдавская высшая школа включается в общемировые и европейские процессы в сферевысшего образования преодолевая определенные сложности. Советской высшей школе, частью которой,на протяжении долгих лет, являлась и молдавская высшая школа, долгие годы были присущиопределенная закрытость, неразвитость международных связей. Научно-педагогические контакты,обмен студентами и преподавателями осуществлялся в основном со стpанами социалистическоголагеря. Весьма сложным периодом в международной деятельности постсоветской высшей школыстали и девяностые годы прошлого столетия. Она осуществлялась в нелегких социально-экономическихусловиях, в ходе постоянного реформирования самой высшей школы. Резко сократилось государственноефинансирование высшей школы, фактически прекратилось финансирование многих направлениймеждународной деятельности вузов. Справедливости ради, стоит заметить, что государственноефинансирование в последнее время взросло в несколько раз и продолжает расти.

В то же время в 90-е годы международная деятельность вузов перестала быть уделомМинобразования и специализированных структур. Существенно расширилась самостоятельность вузовв выборе форм, объемов и методов сотрудничества с зарубежными партнерами. В эти же годы вузыполучили право на самостоятельное ведение внешнеэкономической деятельности, осуществлениеприема иностранных граждан на обучение на контрактной основе, расширились прямые связи сзарубежными партнерами. На молдавские вузы была распространена деятельность многих зарубежныхи особенно европейских фондов и программ в области образования и науки.

Именно в эти годы начался процесс реальной интеграции молдавской высшей школы вевропейскую и мировую системы образования. К числу основных причин, тормозящих развитиемеждународных связей, по мнению экспертов, относятся слабое информационное обеспечениемеждународного сотрудничества; отсутствие стабильных связей с международными организациями,фондами и программами в области образования и науки; малый опыт международной деятельности унекоторых вузов.

В новом столетии в условиях начавшегося процесса интернационализации вузов особое значениеприобретает поиск и выработка новой стратегии, модели и механизма международной деятельностикаждого вуза с учетом внутривузовской и региональной специфики. Как основополагающие принципыорганизации международной деятельности высшей школы можно выделить комплексный характерорганизации международной деятельности, приоритетность и самостоятельность вуза в вопросахмеждународной деятельности, равноправное партнерство с зарубежными организациями, всемерноесодействие сохранению главных достижений и традиций высшей школы, ориентация на мировыестандарты подготовки специалистов.

Расширение и совершенствование международных связей в системе высшего образованияидет по направлениям, определяемым основными функциями высшей школы: по путиинтернационализации учебного процесса и интернационализации научно-исследовательскойдеятельности.

Дальнейшее взаимодействие молдавских вузов и международных организации, фондов ипрограмм требует ориентации на решение следующих задач: содействие участию национальных вузовв крупных международных, научных и образовательных проектах; созданию в университетах системуправления и контроля качества образования с учетом мирового опыта; освоение новыхинформационных сетей, обеспечивающих, с одной стороны, предоставление зарубежным пользователямразносторонней информации о вузах, их экспертных предложений в области образования и науки, а сдругой, оперативное обеспечение вузов сведениями о зарубежных партнерах и их возможностях.

Зарубежные организации, фонды и программы должны строить свою деятельность с учетомновых реалий, а именно, на базе создаваемых региональных университетских учебных округов икомплексов и региональных центров международного сотрудничества. Содействие этим «точкам роста»будет способствовать построению нового, более действенного механизма развития международныхсвязей с учетом региональной специфики и интересов каждого вуза, накоплению и распространениюпозитивного зарубежного опыта.


13

Modernizarea sistemului de instruire la Facultatea Drepta Academiei „Ştefan cel Mare”: realizări şi perspective

Andrei GUŞTIUC, doctor în drept, conferenţiaruniversitar,Svetlana ZUBIC, Academia „Ştefan cel Mare”a M.A.I. al R.M.

Implementarea formelor moderne de predare în Academia „Ştefan cel Mare” este un imperativ, careîşi are sorgintea în mai multe acte, printre care cel de valoare incontestabilă ar fi aderarea la 20 mai 2005 aRepublicii Moldova la Procesul de la Bologna.

Desigur că echipa de conducere a Academiei „Ştefan cel Mare”, întreg staff-ul academic şiadministrativ nu pot să nu ţină cont de schimbările de anvergură din domeniul învăţământului ce se prefigureazăla orizont.

Tocmai din aceste considerente, preocupările factorilor decizionali din Academie ce sunt abilitaţi cuatare activităţi îşi găsesc expresia în eforturi susţinute pentru modernizarea procesului de învăţământ dinAcademia „Ştefan cel Mare”.

Toate acestea au făcut ca sistemul de predare din Academie să fie revizuit şi pus pe făgaşul modernizăriişi eficienţei.

În mod practic, s-au întreprins următoarele măsuri de natură a pune în relevanţă practicile moderne deinstruire:

1. Trecerea la sistemul de învăţământ superior bazata pe instruirea pe 2 cicluriuniversitare: licenţa şi masteratul.

Avându-se în vedere descărcarea planului de învăţământ (realizată prin trecerea efectivă la instruireape două cicluri: micşorarea cantitativă a numărului de ore; trecerea unor discipline în categoria celor de laciclul doi etc.), s-au creat premise favorabile pentru aplicarea practicilor moderne în predare. În aceastăordine de idei, într-un mod cu totul subtil, atât cadrele didactice, cât şi studenţii au fost nevoiţi să-şi deplasezeaccentele de pe instruirea/însuşirea cantitativă spre cea calitativă.

2. Modernizarea sistemului de evaluare a cunoştinţelor studenţilor.Pentru ameliorarea calităţii procesului de instruire în Academia „Ştefan cel Mare”, începând cu anul

de studii 2002 s-a introdus un model principial nou de evaluare a cunoştinţelor. Acest model, maximal evităsubiectivismul aprecierii studenţilor.

El a fost reglementat prin reguli speciale, care conduc la deplasarea activităţilor de-a lungul întreguluisemestru prin prevederea de evaluare pe parcurs, astfel încât să-şi cunoască situaţia la disciplinele respective.Evaluarea pe parcurs este o verificare parţială în timpul semestrului prin teste, lucrări scrise, exerciţii, seminare,lucrări de laborator, referate etc.

Activitatea studentului pe parcursul semestrului la fiecare disciplină este ponderată. Punctajul obţinutla verificarea finală reprezintă maxim 50% din nota finală.

Nota finală se compune din sumarea ponderată a notelor parţiale obţinute pentru fiecare activitate încadrul disciplinei. Astfel în Academia „Ştefan cel Mare” evaluarea nu se face numai printr-o verificare finalăla sfârşitul semestrului (sesiunii). Studentul e impus, potrivit acestui model de evaluare, să fie activ pe parcursulsemestrului.

3. Elaborarea unor planuri de învăţământ moderne.Astfel, în vederea perfecţionării procesului de studii, s-au perfecţionat planurile de învăţământ, în

acest sens modificându-se numărul de ore la discipline, acordându-se prioritate disciplinelor ce ţin de formareaprofesională a poliţiştilor. Totodată, am vrea să menţionăm că nu a fost diminuată nici importanţa disciplinelorcare dezvoltă pregătirea generală a viitorului colaborator de poliţie.

Credem că îmbinarea anume acestor două aspecte poate conduce la o pregătire armonioasă şimultilaterală a unui poliţist modern.


14

4. Folosirea potenţialului ştiinţific al studenţilor.Pentru prima dată în tezele de licenţă au fost abordate subiecte ce şi-au avut inspiraţia în programele

guvernamentale de combatere a infracţiunilor, ordinele şi instrucţiunile M.A.I., tematicele cercetării ştiinţificeale Academiei. Astfel, potenţialul cursanţilor a fost îndreptat spre realizarea sarcinilor majore trasate deconducerea de vârf. Pe de altă parte, în teren au plecat cursanţi care cunosc şi sunt gata să împărtăşească şucu colegii săi din comisariate dezideratele de ultimă oră ale organelor centrale de stat în domeniul combateriifenomenului infracţional.

5. Modernizarea predării limbilor moderne.Având în vederea vocaţia europeană a Republicii Moldova, dar şi dezideratele integraţioniste enunţate

şi susţinute de conducerea şi societatea Republicii Moldova, apare drept imperativ modernizarea sistemului depredare a limbilor moderne, schimbarea unor accente de altă dată. În Academie începe a fi valorificatăpractica predării unor teme în una din limbile de circulaţie internaţională. Relevantă este şi menţiunea referitoarela aceea că universitarii din cadrul Academiei elaborează suporturi de curs inclusiv în limbi străine (de exemplu“Birth and evolution of banking activities: historical overview”-autori: Dr. Andrei Guştiuc, M. Prodan,), deşistudiile în cadrul Academiei se fac în exclusivitate în limba de stat.

6. Introducerea SECT.Introducerea Sistemului European de Credite Transferabile, care printre altele evaluează participarea

studenţilor la activităţile didactice şi încurajând mobilitatea acestora. Acest mod de organizare face posibilăutilizarea unui sistem analitic de evaluare a timpului şi a efortului necesare desfăşurării activităţilor componenteale procesului de învăţământ, ducând implicit la eficienţa şi modernizarea sa.

7. Promovarea conţinutului învăţămîntului universitar la Academia M.A.I. întrudiminuarea impactului efectelor corupţiei şi eliminării ei.

Racordarea planului de învăţămînt la preceptele Procesului de la Bologna (Moldova semnatar la20.05.2005 în Norvegia) a permis includerea în planul de învăţămînt la Academia „Ştefan cel Mare” a MAIseria 2005-2009 a unor teme de rezonanţă socială, inclusiv şi diminuarea impactului efectelor corupţiei şieliminării ei.

Astfel, au fost majorate cu 50 la sută orele la catedrele de profil, în prezent ele constituind, după cumurmează:

- Catedra investigaţii operative – 434ore;- Catedra drept poliţienesc – 486 ore;- Catedra ştiinţe penitenciare, drept penal şi criminologie- 698;- Catedra procedură penală şi criminalistică – 500.

Tematica cercetărilor ştiinţifice ale studenţilor Academiei este axată pe studierea şi analiza fenomenuluicorupţiei, precum şi a modalităţilor de combatere şi eliminare a acestuia.

Pe parcursul întregului an calendaristic, de către profesorii Academiei sunt ţinute lecţii în şcoli, licee şiuniversităţi pentru contracararea şi eliminarea fenomenului corupţiei în rîndurile elevilor şi studenţilor. În cadrulacestor lecţii, sunt propuse spre discuţii probleme cum ar fi: „Ce este corupţia?”, „Care este pedeapsa prevăzutăpentru corupţie?”, „Ce acţiuni trebuie de întreprins în cazurile cînd elevilor sau studenţilor li se propune să seimplice în cazuri de corupţie?”, „Care sunt organele abilitate să combată fenomenul corupţiei?”.

La Institutul de formare continuă şi cercetări ştiinţifice aplicative este creat şi funcţionează un laboratorce studiază fenomenul corupţiei şi modalităţile de prevenire, diminuare şi eliminare a ei.

Ar mai fi de menţionat că Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I., ca entitate educaţională de bază aMinisterului Afacerilor Interne a depus un efort colegial întru implementarea programelor educative în instituţiilesuperioare de învăţământ menite să promoveze o cultură anti-corupţie în societate. În această ordine de idei,corpul profesoral-didactic al Academiei a elaborat un proiect „Sporirea managementului organelor de dreptale Republicii Moldova în combaterea corupţiei”, proiect ce a fost depus la Ministerul Economiei. Printreprincipalele acţiuni, de natură să aducă soluţii viabile în domeniul combaterii corupţiei prin implementareaprogramelor educative, Proiectul menţionează:

1. Elaborarea unor chestionare tipizate privind actele de corupţie şi răspunderea pentru ele.Ulterior, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei (CCCEC), Ministerul


15

Afacerilor Interne (MAI), Departamentul Vamal (DV) şi Serviciul de Informaţie şi Securitate(SIS) vor efectua atestarea funcţionarilor săi în materia cunoaşterii legislaţiei de combatere acorupţiei, făcând uz de aceste chestionare tipizate.

2. Realizarea unor elaborări metodice pentru persoanele antrenate în combaterea corupţiei.3. Elaborarea comentariului la Legea cu privire la combaterea corupţiei şi protecţionismului.4. Demararea instruirii specialiştilor bine pregătiţi în domeniul combaterii corupţiei. În acest

sens, în cadrul Facultăţii Drept, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I., în cadrul specializării„drept economic”, anual vor fi pregătiţi câte 20 de ofiţeri.

5. Elaborarea curricumului universitar care ar conţine disciplinele obligatoriu a fi studiate decătre persoanele specializate în domeniul combaterii corupţiei.

6. În Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. s-au prevăzut discipline didactice în cadrul cărorasunt tratate teme privind lupta împotriva corupţiei:

- relaţii publice şi comunicare socială;- etică poliţienească – relaţii publice şi comunicare, relaţia poliţist-comunitate.

Incontestabil că la capitolul instruirii generaţiilor de poliţişti sunt şi rezerve, probleme şi subiecte necesarea fi abordate şi discutate:

1.Instituirea sistemelor modulare pe pachete de cursuri universitareÎn cadrul Facultăţii Drept a Academiei a fost instituit un grup de lucru care şi-a propus drept sarcină

prioritară reorganizarea într-o perspectivă apropiată a procesului didactic prin instituirea sistemelor modularepe pachete de cursuri universitare. Aceasta înseamnă reunirea temporară a cursurilor cu legături directe şiconcentrarea lor în intervale de timp bine determinate. Evaluarea acestora se va face, la fel, pe pachete decursuri, urmând ca notele să fie acordate la acest nivel, de o comisie formată din titularii cursurilor respective.

Aceasta se va realiza pe două căi:a). O problemă, ca de exemplu, descoperirea şi preîntâmpinarea infracţiunilor economice, urmează a

fi elucidată de câţiva profesori concomitent. Astfel, grupa de cursanţi de 15 persoane vor forma o masărotundă, la care un specialist în drept penal va elucida specificul calificării infracţiunilor economice; un specialistîn activităţi operative de investigaţii va aborda aspectul prevenirii şi descoperirii acestor infracţiuni; specialistulîn procesul penal va atrage atenţia asupra specificului cercetării iniţiale a acestor infracţiuni, iar un specialistde la catedra drept civil, va aborda problema mai general vorbind despre legislaţia civilă şi economică. Dreptrezultat, studentul va primi o informaţie fundamentată şi temeinică. Ulterior, studenţii vor rezolva diverse speţe,toţi aceşti profesori implicându-se activ. Incontestabil că această metodă de predare va eficientiza sistemul deinstruire, iar în mod indirect, îl va impune pe fiecare lector în parte să-şi sporească măiestria profesională.

b). Pentru cei ce doresc să fie angajaţi în OAI, urmează a fi elaborate pachete modulare de predare.De exemplu, vreo 10-12 de astfel de pachete, care ar conţine doar informaţia şi cunoştinţele de care va aveanevoie noul angajat. Stabilirea pachetelor modulare se va face în funcţie de necesităţile M.A.I.

2.Introducerea Diplomei Supliment.Având în vedere Convenţia de la Lisabona, Declaraţia comună a miniştrilor europeni ai educaţiei de la

Bologna din 19 iulie 1999, recomandările Consiliului de Miniştri ai UE din 6 mai 1996, precum şi ale ComisieiEuropene, Consiliului Europei şi UNESCO privind transparenţa în vederea recunoaşterii academice şiprofesionale, urmează introducerea în scurt timp a anexei administrative la diplome, model unic european. Lamoment se lucrează la elaborarea unui model tipizat şi la instrucţiunile de completare a Diplomei Supliment.

3.Schimbul academic de experienţă.Este abordată problema instituirii schimbului de experienţă la nivel naţional (profesor invitat) şi a

cooperării interuniversitare în domeniul învăţământului. Aceasta deoarece s-a constat că profesorii invitaţi,profesorii care susţin prelegeri în alte universităţi decât cele proprii, induc o atmosferă nouă, stimulativă înviaţa universitară.

Totuşi, care sunt perspectivele instruirii poliţieneşti în Republica Moldova?Pornind de la faptul că în decursul a 15 ani de existenţă, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. a

reuşit să se impună drept o instituţie superioară de învăţământ ce asigură pregătirea ofiţerilor de poliţie pentruMinisterul afacerilor interne, propunem ca Facultatea de Drept a Academiei „Ştefan cel Mare” să-şi continueexistenţa sa, având cele două trepte: licenţa şi masterat.


16

În viziunea noastră, studiile la Facultatea Drept urmează a fi desfăşurate în Domeniul general destudiu – 38.Drept; Domeniul general de studiu – 38.Drept; Codul şi denumirea specialităţii: 381.1 Drept

Prin urmare:Ciclul I - studiile de licenţiat.Învăţământul cu frecvenţă la zi:Studiile de licenţiat corespund unui număr de 240 credite de studiu transferabile. La învăţământul cu

frecvenţă la zi, durata studiilor de licenţiat este de 4 ani şi corespunde unui număr de 60 credite de studiutransferabile pentru un an de studiu.

Imediat după obţinerea diplomei de licenţiat în drept, toţi absolvenţii sunt repartizaţi în subdiviziunileministerului afacerilor interne (sau alţi beneficiari cu care M.A.I. are încheiate contracte).

Învăţământul cu frecvenţă redusă:La învăţământul cu frecvenţă redusă, durata studiilor pentru obţinerea numărului de credite de studii

transferabile, necesare absolvirii, este mai mare cu un an faţă de cea de la învăţământul cu frecvenţă la zi îndomeniul respectiv. Prin urmare, durata studiilor va fi de 5 ani.

Ciclul II – studii de masterat.Studiile la secţia cu frecvenţă la zi (al II-lea ciclu de instruire, studiile de masterat) corespund unui

număr de 90 credite de studiu transferabile.Pentru accederea la ciclul II de studii candidaţii urmează să întrunească următoarele cerinţe:

• Diploma de licenţiat în drept;• Stagiu de muncă de 3 ani de în sistemul organelor de drept al Republicii Moldova (MAI, SIS,

CCCEC, FA etc.)• La momentul depunerii actelor pentru studii de masterat, având dorinţa de a obţine o bursă cu

finanţare bugetară, candidatul trebuie să fie neapărat angajat al M.A.I.);• Pentru absolvenţii studiilor de licenţă cu o medie generală de la 9,0 în sus este suficient doar un

stagiu de 2 ani de muncă în sistemul organelor de drept.Numărul candidaţilor admişi la studii la ciclul II cu finanţare bugetară va fi de cel puţin 50 la sută din

numărul studenţilor absolvenţi cu diplomă de licenţă.Studiile de masterat se organizează doar la învăţământul cu frecvenţă la zi.Ţinînd cont că Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. este o instituţie de învăţămînt superior cu o

misiune specifică - de a pregăti cadre de jurişti pentru sistemul Organelor Afacerilor Interne, misiunefundamentată în Concepţia pregătirii cadrelor de jurişti pentru sistemul O.A.I., la ciclul II de studii vor firealizate următoarele specializări:

- Drept economic;- Drept penal;- Drept poliţienesc;- Drept procesual penal;- Dreptul investigaţiilor operative.

Ar mai fi de menţionat că viabilitatea şi eficienţa practică a studiilor de masterat ar putea fi atinsă doardacă ar exista competitivitate şi cerinţe clare pentru suplinirea posturilor devenite vacante în MAI. În acestsens, propunem actualizarea fişelor de post ale angajaţilor MAI, în sens că promovarea în funcţii să se realizezeîn dependenţă de nivelul studiilor. Astfel, ca o variantă de lucru se propune ca cei care au obţinut titlul delicenţiat în drept să poată ocupa funcţii până la şef de secţie cu acordarea gradului special de până la căpitande poliţie (inclusiv). Iar pentru ocuparea posturilor superioare şi, respectiv, dreptul de a pretinde la gradulspecial de la maior de poliţie în sus – doar persoanele care au obţinut titlul de master în drept.


17

Serviciul public, funcţia publică şi funcţionarul public

Victor GUŢULEAC, doctor în drept, profesoruniversitar, ULIM,Nicolae PLĂCINTĂ, Academia „Ştefan celMare”

Recenzenţi:Gheorghe COSTACHI, doctor habilitat în drept, profesor universitarIon GUCEAC, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar

În diferite ţări, în anii diferiţi au apărut multe lucrări ştiinţifice consacrate problemelor administrăriipublice şi ale serviciului ei. Cu toate acestea, rămân puţin studiate un şir de aspecte teoretice, metodologice şipractice din acest domeniu.

Necesitatea studierii aprofundate a problemelor de organizare a aparatului de stat în prezent se facesimţită destul de acută. Nu mai puţin importante sunt şi metodele practice pe care trebuie să le cunoască şi săle mânuiască fiecare funcţionar public.

O trăsătură distinctivă a societăţii democratice contemporane este o astfel de organizare a aparatuluiei de stat, care ar permite asigurarea ei, în condiţiile oricăror schimbări ale societăţii politice, funcţionareanormală şi continuă a întregii misiuni de stat. Temelia acestei organizări o constituie serviciul public bine pus lapunct [10, p. 3].

Serviciul public înseamnă totalitatea autorităţilor publice şi activitatea persoanelor ce ocupă posturiîn aparatul acestor organe, îndreptată spre realizarea împuternicirilor acestor autorităţi în scopul dezvoltăriieconomice, culturii, sferei sociale, promovării politicii externe, apărării ordinii de drept şi asigurării securităţiinaţionale, ocrotirii drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor [10, p. 16].

Pentru aşi realiza sarcinile, serviciile publice sunt dotate, încă de la înfiinţare, cu funcţii publice clasateîn ordine ierarhică, stabilindu-se pentru fiecare atribuţii de putere publică, într-o anumită sferă de competenţă.În aşa fel, funcţia publică este situaţia juridică a persoanei fizice investită, în mod legal, cu capacitatea de aacţiona în realizarea competenţei unui organ de stat [21, p. 23]. Funcţia publică se întâlneşte frecvent înlimbajul specific dreptului public, întrucât ea este legată de activitatea administraţiei publice.

Deci, funcţia publică înseamnă unitatea primară a autorităţii publice, care determină locul şi rolulcetăţenilor în munca socială în sistemul serviciului public, drepturile şi obligaţiunile, exigenţile faţă de pregătirealui profesională, iar funcţionarul public este persoana care ocupă funcţie de stat remunerată şi care dispunede ranguri şi grade, stabilite în conformitate cu principiile legislative.

Serviciile publice sunt create la nivel central şi local pentru a cristaliza activitatea legislativă, executivăşi judiciară.

Statul organizează serviciul public legislativ în sfera legislativă prin Parlament.În sfera judiciară îşi organizează serviciile judiciare prin Curtea de Apel, Curtea Supremă de Justiţie.Serviciile publice din sfera executivă la nivel central sunt organizate de Guvern cu ministerele sale.Serviciile publice din sfera administrativ-executivă se grupează în trei categorii:

- ca autoritate publică, şi se formează prin legea organică;- ca instituţie publică, dacă au caracter şi interes naţional, şi se formează prin lege, hotărârea

Guvernului, ordinul ministrului, iar dacă sunt de interes local se formează în baza hotărâriiConsiliului local;

- ca regie autonomă şi se formează în baza legii, dacă au un caracter personal în baza hotărâriiGuvernului şi ordinului ministrului.

Serviciile publice se înfiinţează, se desfiinţează, se reorganizează prin lege organică.Din cele menţionate mai sus observăm că serviciul public se extinde larg, deoarece, afară de puterea

executivă, funcţionarii publici sunt şi în puterea legislativă şi în puterea judiciară.Funcţia publică şi funcţionarul public reprezintă instituţii de rang constituţional.


18

Noţiunea de „funcţie” este utilizată în legislaţie în mai multe accepţiuni şi nu întotdeauna are legăturăcu funcţia sau funcţionarul public.

În manualele de drept administrativ se fac referiri în trei capitole ori secţiuni la funcţie şi funcţionaripublici. Noţiunea de funcţie publică este analizată în strânsă legătură cu noţiunea de activitate, autoritate,organ etc., aparţinând în principal dreptului administrativ.

Ştiinţa dreptului administrativ ne oferă mai multe formulări ale acestei noţiuni. Astfel pro f. A. Iorgovandefineşte funcţia publică ca o situaţie juridică a persoanei fizice investită, legal, cu atribuţii în realizareacompetenţei unei autorităţi publice — ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce formeazăconţinutul raportului juridic complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care a investit-o [11,p. 929].

Prof. P. Negulescu, constatând că noţiunile de serviciu public şi de funcţie publică sunt în raport departe faţă de total, defineşte funcţia publică drept o grupare de atribuţii, de puteri şi competenţe în scop de a dasatisfacţiune unor anumite interese generale [12, p. 531].

La capitolul personalul din autorităţile publice, în literatura de specialitate română, unii autori evităutilizarea formulei „serviciu public”, pentru a nu se confunda cu activitatea de prestare a serviciilorpublice populaţiei, în special cu pluralul acestei expresii „servicii publice”.

Spre exemplu, prof. A. Negoiţă denumeşte acest capitol „personalul organelor administraţieipublice”. La noi, deşi legea-cadru poartă titlu ,Łegea serviciului public” [1], obiectul reglementat rămâne afi funcţia publică şi statutul juridic a funcţionarului public [22, p. 11]. Menţionăm că denumirea de „serviciu” afost preluată şi în cazul statutelor particulare ale unor categorii speciale de funcţionari publici (spre exemplu,Legea privind serviciul diplomatic [2], Legea serviciului în organele vamale [3] ş.a.).

Titularul unei funcţii publice poartă denumirea de funcţionar public. Terminologia folosită în alte stateeuropene se deosebeşte de cea din limba română, expresiile folosite echivalând cu cele de agent public,funcţionar de stat, servitorul coroanei, manager public etc., în ceea ce priveşte arătarea genului şi nicidecum aspeciei (pentru care, spre exemplu, sunt folosiţi termenii de judecător, consilier, ministru etc.) [13, p. 108].

Dar, legiuitorul nu se limitează la definiţia noţiunii de funcţionar public ci mai defineşte o categorieaparte de „persoane cu funcţii de răspundere”. Astfel, „persoana cu funcţie de răspundere este funcţionarulpublic investit cu atribuţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţilor publice sau a acţiunilor administrative dedispoziţie şi organizatorico-economice” (alin. 4, art. l, Legea serviciului public).

Din cele enunţate mai sus, se poate presupune că: funcţionarul public numai „ocupă funcţii” şi „dispunede ranguri şi grade”, pe când persoana cu funcţie de răspundere mai este şi „investită cu atribuţii în vedereaexercitării funcţiilor”. In opinia unor autori, orice funcţie este de răspundere [23, p. 185], deoarece esteînfiinţată în scopul satisfacerii unui interes public (general), iar funcţionarul public deţine o funcţie pentru aexercita anumite atribuţii cu care este investit în mod legal [14, p. 82]. Aceasta oferă de asemenea o tălmăcirea noţiunii de funcţionar public, dar nu în scop de anulare sau desconsiderare a noţiunii oferite de Legeaserviciului public, ci oferă nişte completări de valoare, sub aspectul formei şi a conţinutului, pentru a puteaclarifica cine poate fi acţionat în judecată pe calea contenciosului administrativ, pentru daunele aduse particularilorprin acte administrative [15, p. 99-156], inclusiv prin nesoluţionarea în termen legal al unei cereri referitoare laun drept recunoscut de lege. Potrivit art. l al acestei legi, „funcţionar public este persoana numită sau aleasăîntr-o funcţie de decizie sau de execuţie din structura unei autorităţi publice”.

Practica ultimilor ani a demonstrat că nu se conturează prea clar o demarcare: cine este funcţionarpublic şi cine nu, deşi deţine o funcţie publică. O opinie neoficială a guvernanţilor a fost de a restrânge numărulpersoanelor care au calitatea de funcţionar public, pe motiv că legea le conferă acestora anumite avantajesociale. Constatăm că aceste manifestări de „grijă” a legiuitorului faţă de funcţionarii publici nu fac decât săstârnească nemulţumiri şi să ducă la inechitate socială. Ceea de ce are, cu siguranţă nevoie funcţionarul publicpentru o activitate eficientă este: stabilitatea în funcţie, remunerarea adecvată, obiectivitate în promovare şigarantarea dreptului la cariera profesională [14, p. 82].

Noţiunea ”funcţionar public” nu poate fi folosită decât pentru a evoca acele situaţii în care funcţiaeste ocupată printr-o manifestare unilaterală de voinţă, supusă unui regim de drept public (mai exact de dreptadministrativ), funcţionarii publici ne fiind concepuţi într-un raport juridic ce are la bază contractul [21, p. 25].


19

Prin urmare, funcţionarului public trebuie să i se aplice un regim special de drept public, conturat într-un statut original al funcţionarilor publici, distinct de situaţia agenţilor economici din sectorul privat.

Noţiunea de funcţionar public în reglementarea legală din Republica Moldova se deosebeşte de tratareaacestei noţiuni în multe alte ţări. Spre exemplu, în Franţa, Belgia, Olanda, Portugalia şi alte ţări, pe lângă carepersoanele de conducere, calificativul de funcţionar public este deţinut de orice angajat din sfera învăţământului,ocrotirii sănătăţii, serviciilor comunale şi de agriment, din alte sfere de deservire a populaţiei şi de prestări deservicii. Aceasta determină clasificarea funcţionarilor publici în funcţionari superiori, medii, inferiori etc. Oatare abordare a noţiunii de funcţionar public face ca ea să cuprindă un număr mult mai mare de activităţidecât în Republica Moldova, unde noţiunea de funcţionar public, după cum am văzut mai sus, este conceputăîn primul rând ca angajat ce ocupă o funcţie fie în aparatul de stat (central), fie în aparatele autorităţilor publicelocale [16, p. 113].

Din aceste considerente susţin ideea extinderii calităţii de funcţionar public şi asupra altor categorii desalariaţi. Acest lucru se poate înfăptui treptat incluzând pentru început doar unele categorii de angajaţi (spreexemplu, rectorii şi directorii instituţiilor de învăţământ, şefii de catedră, (de la instituţiile de stat) conducătoriiinstituţiilor de ocrotire a sănătăţii etc.).

Nici legea, nici doctrina nu ne oferă o viziune clară în ceea ce priveşte statutul juridic al funcţionaruluipublic.

În scopul satisfacerii interesului general, profesia de funcţionar public se cere reglementată prin normejuridice speciale, care, în totalitatea lor, ar constitui un statut juridic al funcţionarului public. Anume prin aceststatut funcţionarii publici urmează să primească garanţia juridică a faptului că efortul realizat de ei se valorificăîn interesul societăţii şi interesele lor [17, p. 300-301].

Unii autori vorbesc despre statutul juridic al funcţiei publice. Astfel, A. Sîmboteanu menţionează laacest capitol că statutul juridic al funcţiei publice de regulă se stabileşte în dependenţă de:

- nivelul autorităţii publice care angajează funcţionarul;- rolul acestei funcţii în structura autorităţii publice;- caracterul şi nivelul de competenţă profesională obligatoriu pentru ocuparea acestei funcţii [16,

p. 114].Funcţia publică şi statutul ei juridic se instituie de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova, de

Guvern şi de autorităţile publice centrale sau locale, în limita competenţei lor stabilite de Constituţie şi de altelegi, iar statutul juridic al funcţionarului public include drepturile, obligaţiile, responsabilitatea acestuia, exigenţilefaţă de pregătirea profesională [14, p. 81].

Nici legea nu este mai explicită în acest sens. Astfel, Legea serviciului public consacră statutuluijuridic al funcţionarului public Capitolul II. Acesta include următoarele articole: instituirea funcţiei publice (art.7), rangurile funcţiilor publice (art. 8), gradele de calificare ale funcţionarilor publici (art. 9), drepturile şiobligaţiile funcţionarului public (art. 10), restricţii (art. 11) şi exigenţile speciale faţă de funcţionarul public (art.12). Deoarece orice enumerare presupune şi posibilitatea unei omisiuni, din acest capitol ar trebui să înţelegemcă statutul juridic al funcţionarului public nu include spre exemplu şi încadrarea în serviciul public, exercitarealui, încetarea serviciului public. Se pare că o definiţie general acceptată ar fi că statutul juridic al funcţionaruluipublic include totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi de funcţie publică.

În viziunea noastră, prin statut juridic al funcţionarului public am putea înţelege totalitatea normelorjuridice care reglementează situaţia juridică obiectivă a funcţionarului public, determinând: modalitatea deîncadrare în funcţia publică şi destituirea din ea; obligaţiile, drepturile, garanţiile legale, precum şi responsabilitateafuncţionarului public; modalităţile desfăşurării serviciului public, inclusiv obţinerea gradului de calificare.

Sfera de acţiune a reglementărilor legale privind funcţionarii publici.O problemă destul de dificilă, care preocupă şi unii autori din Republica Moldova [24, p. 53; 14, p. 82;

16, p. 113; 22, p. 32-33], este cea care ţine de sfera de acţiune a Legii serviciului public. Este bine ştiut căîn serviciul statului se află diferite categorii de salariaţi: şi ministrul, şi învăţătorul, şi medicul, şi dactilografa.Între aceste categorii există o mare diferenţă în ceea ce priveşte conţinutul muncii lor. Din aceste considerente,legea desemnează cercul salariaţilor asupra cărora se răsfrânge legea.

Acţiunea Legii serviciului public se extinde asupra persoanelor care deţin funcţii în autorităţilepublice centrale şi locale prevăzute în anexa l a Legii. Acţiunea Legii se extinde, de asemenea, asupra


20

judecătorilor, procurorilor şi ajutorilor acestora, ofiţerilor de urmărire penală, colaboratorilor din serviciuldiplomatic, serviciul fiscal, garda financiară, din organele controlului vamal, securităţii statului , din organele deinterne, asupra militarilor, în partea în care nu este reglementată prin acte legislative speciale privind statutul lorjuridic (prin statutele particulare ale acestor categorii de funcţionari publici).

Asupra acestor funcţionari nu se extind, în special, articolele 8, 9 şi alin. 4 art. 24 a Legii serviciuluipublic cărora li se conferă grade prin acte normative speciale privind statutul lor juridic [4].

Este necesar de menţionat că prevederile legii nu dau un răspuns clar la unele întrebări ce ar puteaapărea în legătură cu apartenenţa unor anumite categorii de funcţionari la rangurile funcţiilor publice. De altfel,legea nu specifică nici ce ranguri corespund, spre exemplu, membrilor Curţii de Apel, Tribunalelor, judecătorilor,procurorilor şi altor categorii. Din lege este lipsă noţiunea de funcţionar electoral cu toate acestea membriiComisiei Electorale Centrale sunt stipulaţi ca funcţionari publici în Clasificatorul unic al funcţiilor publice.

Funcţionarul public este o instituţie la graniţa dintre dreptul public şi dreptul privat. La o asemeneaclasificare juridică duce însuşi textul constituţional. Reţin că Constituţia din 29 iulie 1994, printre domeniileurmând a fi reglementate prin lege organică, nu prevede şi problema statutului funcţionarului public, aşa cumeste stipulat în mod distinct, în Constituţia României de la 1991, spre exemplu. In posibilitatea că acest domeniueste reglementat prin lege organică, poate fi dedusă din câteva prevederi ale art. 72 ca lit. c - organizarea şifuncţionarea Parlamentului, lit. d a Guvernului, lit. e Curţii Constituţionale, a Consiliului Superior a Magistraturii,a instanţelor de judecată, lit. f - organizarea administraţiei locale, adică autorităţile publice care cad sub incidenţaLegii serviciului public, prevăzute în anexa nr. l a acestei legi.

În ceea ce priveşte raporturile de muncă prevăzute de lit. j, alin. 3 art. 72 din Constituţie, legiuitorulconstituant nu face o distincţie între raportul de funcţie publică şi cel de muncă, adică, în general, funcţionaruleste supus unui regim de muncă similar cu al unui salariat.

Societatea şi doctrina este favorabilă extinderii acţiunii Legii serviciului public, în vederea atribuiriişi altor tipuri de angajaţi a avantajelor sociale acordate funcţionarilor publici. Dacă tărăgănarea acestui proceseste voalată de anumite considerente de ordin economic, ar fi binevenită sensibilizarea opiniei publice învederea extinderii treptate a acţiunii acestei legi, după cum am menţionat anterior. Tergiversarea acestuiproces nu face decât să stârnească nemulţumiri şi să ducă la inechitate socială.

Este necesar a sublinia că Legea serviciului public urma să clarifice două chestiuni esenţiale: Careeste obiectul reglementării juridice? Care este cercul de persoane calificate drept „funcţionari publici”? Insăprevederile legii nu oferă un răspuns clar la aceste întrebări.

Merită atenţie iniţiativa de instruire de Secretar de stat în ministere, urmând ca acesta să exercitefuncţiile administrative ale ministerului, funcţiile politice revenind ministrului. Secretarul de stat urmează a sebucura de stabilitate în funcţie, ca şi întreg aparatul de funcţionari ai ministerului. Activitatea acestora nu esteefectuată de procedura de învestitură a Guvernului. Această practică este utilizată pe larg în Germania,Danemarca, Suedia, Belgia, Olanda, Irlanda, Grecia şi alte ţări [16, p. 105]. Instituirea acestei funcţii a fostpropusă şi în cadrul Proiectului de asistenţă al Uniunii Europene perfecţionarea cadrelor şi modernizareafuncţionării Administraţiei publice în Republica Moldova” cu participarea experţilor locali şi străini.

Categoriile funcţionarilor publici. O clasificare oficială a funcţiilor publice în Republica Moldovaeste prevăzută de Legea serviciului public. Astfel, art. 8 [5] ierarhează funcţiile publice în trei ranguri.Rangul prevede o anumită poziţie ocupată de funcţionarul public în structura ierarhică a autorităţilorpublice.

- rangul întâi include funcţiile de conducere din autorităţile publice centrale, funcţiile de conduceredin autorităţile administraţiei publice a autorităţilor teritoriale autonome cu statut special (UTAGagauz-Yeri), conform anexei nr. 2, parte integrantă a Legii serviciului public;

- rangul doi include funcţiile de conducere din unităţile autorităţilor publice centrale, funcţionariipublici din aceste autorităţi şi funcţionarii de conducere din autorităţile administraţiei publicelocale, conform anexei nr. 3, parte integrantă a Legii serviciului public;

- rangul trei include celelalte funcţii din autorităţile publice şi din prefecturi. Fiecare rang conţinecâte trei grade de clasificare (potrivit alin. l art. 9 al Legii serviciului public).

În scopul unificării cerinţelor pentru implementarea prevederilor statutului juridic al funcţiei publice, încadrul reformei, s-au introdus un şir de măsuri care integrează activitatea personalului şi mecanismului de


21

sporire a eficienţei organelor administraţiei publice. Printre aceste măsuri, devine oportună elaborarea la nivelnaţional a unui Clasificator unic al funcţiilor publice. Aceasta se face în scopul perfecţionării sistemului deformare, selectare şi repartizare a cadrelor din serviciul public, al organizării raţionale şi sporirii muncii lor,diferenţierii salariilor în aport cu complexitatea activităţii în funcţia dată. Toate funcţiile publice din toatăreţeaua autorităţilor publice trebuie să fie elaborate în temeiul acestui clasificator, întrucât legea prevede doarlista autorităţilor publice, dar nu concretizează care sunt funcţiile publice pentru fiecare din ele. Atât clasificatorul,cît şi caracteristicile-model sunt aprobate de Guvern. Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 312 din 20 martie1998 [6] a fost aprobat Clasificatorul unic al funcţiilor publice în care se concretizează aceste funcţiipentru ministere, departamente, alte autorităţi publice centrale de specialitate, precum şi pentru autorităţileadministraţiei publice locale. Ulterior, acest Clasificator a fost abrogat (la 23.02.2001), odată cu adoptareaunei noi redacţii a acestuia [7]. Cu părere de rău, Caracteristicile-model de clasificare a funcţiilor publice aşaşi nu au fost aprobate de Guvern aşa cum prevede Legea serviciului public.

Clasificatorul enumera funcţiile publice, atribuindu-le fiecăreia un cod. Primele două cifre ale coduluidetermină grupul funcţiilor din autorităţile publice centrale şi locale, următoarele două cifre determină rangulfuncţiilor, iar ultimele două cifre, numărul de rând al funcţiilor.

Pe lângă prevederile art. 8 şi 9 din Legea serviciului public privind rangurile funcţiilor publice şigradele de calificare ale funcţionarilor publici, din 25.07.1997 este în vigoare Legea Republicii Moldova nr.1263-XIII din 17.07.1997 despre Regulamentul de conferire a gradelor de calificare funcţionarilor publici [8](în continuare – Regulament).

În mare parte acest Regulament, inclus în anexa Legii menţionate mai sus, nu face decât să repeteprevederile art. 8 şi 9 din Legea serviciului public.

Condiţii de acces într-o funcţie publică.Prin instituirea unor astfel de condiţii, legiuitorul urmăreşte mai multe scopuri. Anumite condiţii urmăresc

satisfacerea unor scopuri politice de exemplu,condiţia devenită tradiţională, care leagă ocuparea unei funcţii publice într-un stat de calitatea de

cetăţean al statului respectiv.Izvorul acestor condiţii îl reprezintă în majoritatea statelor Constituţia, care consacră principiile generale,

dezvoltate de reglementările cadru, care poartă în majoritatea cazurilor denumirea de statut (în RepublicaMoldova Legea serviciului public) reprezentând ansamblul de reguli care privesc situaţia juridică afuncţionarului.

Condiţiile de acces se împart în două categorii, în funcţie de criteriul puterii de apreciere a autorităţiipublice:

- condiţii de acces obiective, caracterizate prin aceea că autoritatea se limitează să verifice doardacă cel care le îndeplineşte sau nu, fără a putea să facă vreo apreciere proprie (existenţa uneidiplome care atestă o anumită pregătire profesională, a unui certificat medical privind starea desănătate etc.), aceste condiţii la rândul lor, pot viza candidatul (cetăţenia, studiile, domiciliul) sauautoritatea publică (existenţa unui post vacant etc.);

- condiţiile de acces subiective, care permit o largă aptitudine de apreciere din partea autorităţiiadministrative, în funcţie de natura funcţiei ce urmează a fi îndeplinită sau de calităţile personaleale fiecărui candidat, pe care autorităţile publice sunt chemate să le verifice. Acestea sunt:

a) condiţia că persoanele care îndeplinesc funcţii publice să aibă numai cetăţenia Republicii Moldova;b) condiţia că persoanele care îndeplinesc funcţii publice să aibă domiciliul în Republica Moldova; c) condiţiavârstei; d) condiţia studiilor; e) prestarea jurământului; f) condiţia potrivit căreia candidatul trebuie să aibădeplină capacitate de exerciţiu; g) condiţia de a fi apt din punct de vedere medical.

Alte exigenţe şi cerinţe înaintate faţă de funcţionarii publici, care decurg din Constituţie şi din alte actenormative sunt: cunoaşterea limbii de stat; profesionalismul; capacităţi şi aptitudini politice; un comportamentde o moralitate înaltă.

Condiţiile subiective sunt acele condiţii care lasă autorităţii o largă putere în aprecia dacă sunt sau nuîndeplinite şi dacă ele urmează a satisface exigenţile, specificul viitoarei profesii. Aceasta s-ar putea referi,spre exemplu, la prezentarea unui CV sau a unei scrisori de recomandare.

Autorităţi competente a numi în funcţii (sau demnităţi) publice.


22

Parlamentul reprezintă, potrivit alin l art. 60 din Constituţie, organul reprezentativ suprem al poporuluiRepublicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului. Printre atribuţiile sale este şi aceea de a se implicaîn constituirea anumitor autorităţi publice, prin numirea şefilor acestor autorităţi sau a altor membri ai lor.Această atribuţie o exercită fie singur, fie implicând şi alte autorităţi care fac propuneri. Astfel, potrivit art. 13al Legii privind Serviciul de Informaţii şi Securitate, Parlamentul numeşte directorul Serviciului, la propunereaPreşedintelui [9].

Printre atribuţiile de bază ale Parlamentului de la art. 66 din Legea fundamentală se enumără la lit. j şicea de a numi „persoane oficiale de stat”, în cazurile prevăzute de lege. Astfel, potrivit alin. 3, art. 133 dinLegea cu privire la Curtea de Conturi, Preşedintele Curţii de Conturi este numit de Parlament ca şi membriiCurţii la propunerea Preşedintelui organului legislativ.

Preşedintele Republicii Moldova este a doua autoritate investită de legiuitorul constituant cu dreptulde a numi în funcţii publice. Avem în vedere lit. d, art. 88, potrivit căruia Preşedintele „numeşte în funcţiipublice, în condiţiile prevăzute de lege”. Această dispoziţie trebuie coordonată cu alin. 2, art. 94, rezultând cădecretele Preşedintelui de numire în funcţii publice nu trebuie contrasemnate de Primul-ministru.

Textul precizează că atribuţia Preşedintelui de numire în funcţii publice se realizează „în condiţiileprevăzute de lege”, lăsând deci posibilitate legiuitorului să stabilească acele categorii de funcţii publice al cărortitular este numit de Preşedinte şi condiţiile în care se va face acest lucru.

Potrivit alin. 2 art. 116 din Constituţie, judecătorii (care, în conformitate cu alin. 2 art. 3 al Legiiserviciului public sunt funcţionari publici) sunt numiţi de Preşedinte, la propunerea Consiliului Superior alMagistraturii.

Constituţia din 1994 consacră un executiv bicefal, în care unul din cei doi şefi este Preşedintele, iarcelălalt este Guvernul, ambii şefi au în competenţa lor materială atribuţia de a numi în funcţii publice.

În ceea ce priveşte Guvernul, această atribuţie este dedusă din statutul său constituţional, consacratde alin. l art. 96 în conformitate cu care Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament,are două misiuni esenţiale:

- asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării;- exercită conducerea generală a administraţiei publice.

În calitate de autoritate centrală a administraţiei publice, Guvernul îşi îndeplineşte cea de-a douamisiune de conducere a administraţiei, din care derivă atributul său de a numi în funcţii publice. Guvernulnumeşte şi eliberează din funcţie vice-miniştrii, directorii generali ai departamentelor, conducătorii altor organeale administraţiei publice de specialitate [18, p. 69].

Statutul de şef al Guvernului, consacrat prin art. 101 din Constituţie, presupune şi atribuţia de a facenumiri în funcţii publice. Primul-ministru numeşte o serie de funcţionari publici.

Competenţa premierului în acest domeniu poate îmbrăca practic două forme:- forma propunerii;- forma numirii propriu zise.

Conducătorul unităţii (instituţiei). In lumina principiilor generale consacrate de legislaţia muncii,conducătorul unităţii, instituţiei, organului este acel care le reprezintă pe acestea la încheierea contractului demuncă sau care emite actul din care derivă raportul de funcţie publică. Această atribuţie se regăseşte consacratăde unele reglementări în vigoare. Litera i, art. 38 al Legii privind administraţia publică locală, stipulează căprimarul numeşte şi eliberează din funcţie personalul din aparatul primăriei, cu excepţia secretarului consiliului.

În această ordine de idei se înscrie şi alin. 4 art. 14 din Legea serviciului public, care prevede„Ocuparea funcţiilor publice prin numire se efectuiază de autoritatea ierarhic superioară sau de persoană saude persoana cu funcţie de răspundere împuternicită”.

Potrivit alin. 8 art. 14 din Legea serviciului public, funcţionarii aparatului Parlamentului, AparatuluiPreşedintelui Republicii Moldova, ministerelor şi altor autorităţi publice centrale sunt angajaţi în funcţie prinactul conducătorului serviciului public respectiv. Intrarea în funcţie a unor noi conducători ai serviciilor publicemenţionate are ca efect încetarea activităţii în funcţiile respective prin demisionarea a consilierilor, ajutorilorfuncţionarilor serviciilor de presă şi secretarilor.

Dezavantajul fundamental al numirii de către superiorul ierarhic constă în faptul că, bazându-se aproapeexclusiv pe puterea discreţionară a şefului ierarhic, el alimentează favoritismul şi arbitrarul.


23

Numirea în funcţie nu este o modalitate pe larg folosită în sistemul totalitar comunist, se mai păstreazăşi astăzi aceeaşi formulă, fapt care împiedică formarea unui serviciu înalt-profesionist, modern şi eficient [14,p. 88].

În viziunea noastră, la ocuparea funcţiilor publice este necesar de folosit mai pe larg şi mai eficientalegerea şi concursul.

Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici.Drepturile şi obligaţiunile funcţionarilor publici pot fi divizate în două mari categorii:

- drepturi şi obligaţii cu caracter general pe care le au toţi funcţionarii publici;- drepturi şi obligaţii speciale, pe care le au numai anumite categorii de funcţionari publici.

Ne vom referi numai la drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici cu caracter general.Potrivit alin. l art. 10 Legii serviciului public, funcţionarii publici dispun de următoarele drepturi

generale:1. dreptul la carieră a funcţionarului public (stabilitatea, inamovibilitatea, avansarea);2. drepturile materiale ale funcţionarului public:

− drepturi cuvenite în perioada exercitării funcţiei publice;− drepturi acordate după încetarea raportului de funcţie publică;− asistenţa medicală gratuită (inclusiv şi a membrilor familiei) – alin. l art. 25; locuinţă –

alin. 2 art. 25; locuri la hotel şi bilete la toate tipurile de transporturi rezervate (în cazulunor misiuni de serviciu) – alin. 3 art. 25.

3. dreptul la o asociere sindicală;4. dreptul de a se perfecţiona profesional;5. dreptul la uniformă gratuită. Din totdeauna funcţionarul public a presupus, în egală măsură,

rigoare în comportament, dar şi în ţinută, impusă de legile scrise şi nescrise ale profesiei, existândîn acelaşi timp anumite profesiuni ale căror exerciţiu presupunea o ţinută obligatorie, denumităuniformă;

6. drepturi pecuniare cuvenite după încetarea raportului de funcţie publică – dreptul la protecţiesocială;

7. alte drepturi a funcţionarilor publici.Obligaţiile funcţionarilor publici pot fi divizate în două mari categorii, şi anume: obligaţii legate de

îndeplinirea funcţiei şi obligaţii în viaţa sa privată.Întreaga doctrină occidentală este consecventă în a recunoaşte că funcţionarului public îi revin, spre

deosebire de salariat, nu numai îndatoriri rezultate din îndeplinirea funcţiei, ci şi în viaţa sa particulară.La rândul său obligaţiile legate de îndeplinirea funcţiei, prevăzute de alin. 2 art. 10 Legii serviciului

public, pot fi divizate în următoarele grupe:- obligaţia de a se consacra funcţiei;- obligaţia de discreţie profesională;- obligaţia de neutralitate şi imparţialitate;- obligaţia de supunere; obligaţia de dezinteresare;- obligaţia de moralitate.

Afară de îndatoriile legate, îndeplinirea funcţiei publice, doctrina administrării mai identifică obligaţiicare privesc viaţa privată a funcţionarului public şi care au tangenţă cu cele prevăzute de cadrul legal.Răspunderea funcţionarilor publici.

Funcţionarii publici în procesul administrării pot fi nu numai subiecţi ai acestui proces, ci şi obiecţi.Deci nu numai acei care administrează, dar şi acei care sunt administraţi.

Faţă de ei - ca obiecţi ai procedurii de administrare tot se aplică metodele de administrare de bază cumar fi convingerea şi constrângerea.

Pentru neexecutarea obligaţiilor sau abuz de drepturi acordate, funcţionarii publici sunt supuşiconstrângerii statale, inclusiv răspunderii juridice.

Răspunderea juridică a funcţionarului public intervine ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite în timpulexercitării funcţiei sau în legătură cu exercitarea acesteia.


24

În literatura de specialitate există diverse opinii a savanţilor privind formele concrete ale răspunderiijuridice a funcţionarilor publici. Spre exemplu, Gheorghe Zaharia menţionează că neîndeplinirea obligaţiilor deserviciu sau în legătură cu serviciul pot să declanşeze diferite forme de răspundere juridică a funcţionariloradministraţiei publice, în funcţie de natura abaterii: răspunderea administrativ-disciplinară specifică funcţionarilorpublici; răspunderea disciplinară propriu-zisă, specifică domeniului administrativ (deci, mai cuprinzătoare);răspunderea administrativ contravenţională. Toate acestea din domeniul Dreptului administrativ. Dar şirăspunderea materială, civilă şi penală pot fi declanşate prin abaterile funcţionarilor publici [19, p. 136].

Profesorul A. Iorgovan, făcând o analiză a formelor răspunderii juridice a funcţionarilor publici descriseîn literatura de specialitate, concluzionează următoarele forme a răspunderii juridice a funcţionarilor publici:disciplinară, contravenţională, penală, materială [20, p. 369].

Considerăm că reieşind din conţinutul legislaţiei Republicii Moldova, analiza opiniei savanţilor autohtonişi celor din străinătate pe marginea problemei în cauză, am putea vorbi de următoarele forme ale răspunderiijuridice a funcţionarilor publici:

- răspunderea administrativ-disciplinară;- răspunderea administrativ-contravenţională;- răspunderea administrativ-patrimonială;- răspunderea civilă;- răspunderea penală.

Problema răspunderii funcţionarilor publici, inclusiv răspunderii juridice este o problemă destul decomplicată, dar vastă şi trebuie să fie obiectul unui studiu ştiinţific separat.

BibliografieActe normative:

1. Nr. 443-XIII din 04.05.95//Monitorul Oficial, nr.61/681 din 02.11.1995, cu modificările ulterioare.2. Nr. 761 din 27.12.2001//Monitorul Oficial nr. 20 din 02.02.2002.3. Nr. 1150-XIV din 20.07.2000//Monitorul Oficial nr. 106-108/765 din 24.08.2000.4. Conform notelor incluse în Clasificatorul unic al funcţiilor publice, aprobat prin Hotărârea

Guvernului nr. 151 din 23.02.2001//Monitorul Oficial nr. 25-26/186 din 01.03.2001.5. Art. 8 modificat prin Legea nr. 61-XV din 11.04.2001//Monitorul Oficial nr. 49-50/235 din

03.05.2001, alin. în redacţia Legii nr. 946-XIV din 21.04.2000//Monitorul Oficial nr. 70-72/515din 22.06.2000.

6. Hotărârea Guvernului nr. 312 din 20.03.1998 despre aprobarea Clasificatorului unic al funcţiilorpublice//Monitorul Oficial, nr. 38-39 din 30.04.1998.

7. Hotărârea Guvernului nr. 151 din 23.01.2001 despre aprobarea Clasificatorului unic al funcţiilorpublice//Monitorul Oficial, nr. 25-26/186 din 01.03.2001.

8. Monitorul Oficial nr. 63/528 din 25.09.1997.9. Legea nr. 753-XIV privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova//Monitorul

Oficial nr. 156/764 din 31.12.1999.Monografii:

10. Mihail Platon. Serviciul public în Republica Moldova. Chişinău, Secţia Editare, A.S.D.A.P.,1997.

11. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Voi. II, Editura Nemira, Bucureşti, 1996.12. Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Voi. I, Institutul de Arte geografice E. Marvan,

1994.13. Eugen Popa, Drept administrativ, Ed. Servo-Sat, Bucureşti, 2000.14. Măria Orlov, Drept administrativ, Editura Epigraf, Chişinău, 2001.15. Victor Guţuleac, Bazele teoriei dirijării de stat, Monografie, Chişinău, 2000.16. Aurel Sîmboteanu, Reforma administraţiei publice în Republica Moldova, Ed. Museum,

Chişinău, 2001.17. Mihai T. Oroveanu, Tratat de Ştiinţa Administraţiei, Bucureşti, 1996.


25

18. Aurel Sîmboteanu, Administraţia publică centrală, Secţia Editare a AAP, Chişinău, 1998.19. Gheorghe Zaharia, Dreptul administrativ român, Iaşi, 1996, Voi. I.20. A. Iorgovan, Dreptul administrativ, tratat elementar, Bucureşti, 1994, Voi. IV.

Articole, rezumate în monografii, culegeri:21. Sergiu Ţurcanu, Statutul juridic al funcţionarului public 11 Cartea albă, situaţia autonomiei

locale în Republica Moldova, Editura Cartier, Chişinău, 2000.22. Tudor Osoianu, Ion Osoianu, Statutul juridic al funcţionarului public / note de curs / Ch.:

Universitatea de Criminologie, 2003.23. Tudor Negru, Contractul de muncă cu funcţionarii publici//Statul de drept şi administraţia

publică, Chişinău, 1999.24. Victor Popa, Comentarii, explicaţii, sugestii pe marginea actualului cadru legal al

administraţiei publice din Republica Moldova//Ghidul funcţionarului public dinadministraţia publică locală, Ed. Cartier, Chişinău, 1997.


26

Conceptul de coliziune în instituţia răspunderii juridice

Dumitru BALTAGA, doctor în drept,conferenţiar universitar, Universitatea LiberăInternaţională din Moldova,Alexei GUŢU, Academia ”Ştefan cel Mare” aM.A.I. al R.M.

Societatea umană în permanenţă a tins spre o anumită organizare şi menţinere a structurilor sale, fiindinteresată în păstrarea ordinii. Dreptul, având tendinţa de a asigura o ordine socială raţională, are un caractersistematic.

Ideea de sistem este cunoscută încă de grecii antici, dar semnificaţia sa se manifestă, mai ales,începând cu epoca modernă. Se consideră că sistemul este o proprietate fundamentală şi universală a existenţei,inclusiv a realităţii sociale. Prin natura sa, viaţa socială se prezintă ca un sistem la toate nivelele sale deorganizare, evident şi în domeniul dreptului. Sistemul nu este un conglomerat cu părţi componente, ci, potrivitteoriei generale a sistemelor [1, 74] se constituie ca un „ansamblu de elemente aflate în interacţiune”, care seaflă în relaţii logic determinate, unele faţă de altele, cu proprietăţi specifice şi ca o formaţiune distinctă, relativautonomă.

Astfel putem conchide că, în general, prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente (principii,reguli, forţe etc.) materiale sau nu, aflate în interacţiune, dependente reciproc unele de altele şi formând unîntreg organizat, care pune ordine într-un anumit domeniu de gândire teoretic, reglementează clasificareamaterialului într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să se desfăşoare, potrivitscopului urmărit[2, 993].

Se înţelege că noţiunea de sistem este aplicată oricărei realităţi sociale şi prin însăşi complexitatea luişi dreptului. Explicarea dreptului ca sistem, în sensul actual al acestei noţiuni, a făcut obiectul unor numeroaseanalize şi controverse, chiar a unei analize sistemice. Astfel, în literatura noastră juridică, unii autori definescsistemul de drept ca un ansamblu structurat de principii şi reguli, urmând o anumită finalitate [3, 76] sau ca untot organizat ce se divide în componentele sale. „Sistemul de drept este unitatea dreptului şi diviziunea lui; înanumite părţi interdependente – ramuri de drept şi instituţii juridice” [4, 165].

Una din trăsăturile de bază ale dreptului din orice stat dezvoltat este caracterul său unitar şi integrativ.Sistemul de drept şi sistemul legislativ al Republicii Moldova la etapa actuală se apropie tot mai mult destandardele internaţionale.

Proclamându-şi suveranitatea (23 iunie 1990) şi independenţa (27 august 1991), Republica Moldova apornit pe calea statalităţii şi a sistemului de drept propriu. În ultimul timp legislaţia Republicii Moldova s-a înnoitesenţial, unele ramuri de drept au suportat schimbări esenţiale. Legea treptat îşi ocupă locul principal de frunteîn reglementarea tuturor relaţiilor sociale. Un rol important, din acest punct de vedere, l-a avut adoptareaConstituţiei din 29 iulie 1994. Tempoul de dezvoltare a legislaţiei s-a accelerat simţitor. Ritmul activităţii legislativecreşte în continuare şi respectiv, aceasta creează multiple dificultăţi, favorizând apariţia defectelor în cadrulsistemului de drept. Din categoria acestora fac parte: lacunele, contradicţiile, neconcordanţele, divergenţelecare distrug starea normală a sistemului şi micşorează eficienţa şi autoritatea dreptului.

Oricăror sisteme, chiar şi celora dezvoltate, care s-au călit în timp, le sunt caracteristice aceste defectede ordin intern sau extern, care influenţează negativ asupra sistemului de drept şi generează conflicte juridice.Ele formează obiectul de cercetare al teoriei dreptului şi în prezent li se atrage o atenţie deosebită.Problema conflictului e veche ca şi omenirea şi încercări de a-l explica s-au făcut din cele mi vechi timpuri,începând cu filozofii antici, dar conflictologia ca ştiinţă s-a constituit doar în sec.20. În anii 50 – 60 savanţii dinapus au elaborat sistemul conceptual, structura şi elementele conflictului şi au extins aceste categorii asuprarealităţii sociale.

În Moldova, fiind în componenţa URSS, în acea perioadă, problematica conflictului era interzisă.Predomina ideea inexistenţei conflictului în societatea socialistă. Totuşi apăreau periodic monografii şi publicaţii


27

dedicate conflictelor în diferite sfere ale vieţii sociale, dar în ele conflictul era analizat independent, în modseparat, izolat.

Legalizarea problemei conflictului s-a produs în timpul restructurării. Generalizarea experienţei anterioareîn domeniul conflictologiei o găsim în lucrarea autorilor ruşi A.V. Dimitriev, V.N. Cudreavţev „Introducere înteoria generală a conflictologiei”. În această lucrare se atrage atenţia la cercetarea insuficientă a problematiciiconflictului în cadrul ştiinţei dreptului. Această iniţiativă a fost preluată de jurişti şi savanţi.

O atenţie deosebită în cadrul conflictologiei juridice se atrage investigaţiei defectelor în drept şiinfluenţa lor asupra sistemului legislativ.

N. A. Vlasenko evidenţiază următoarele categorii de defecte în drept [5, 22-28]:1. Antinomia - exprimă o contradicţie aparent insolubilă între două teze, două legi şi două principii

(filozofice), care se exclud reciproc şi care totuşi pot fi demonstrate, fiecare în parte la fel deconcludent. [2, 46] Antinomia, după părerea autorului menţionat, se caracterizează prin: caracterulcontradictoriu al normelor juridice; exces, abuz normativ; coliziuni juridice.

2. Alt defect în sistemul de drept este „repetarea excesivă”, prin care se înţelege situaţia cândaceeaşi prevedere se cuprinde în conţinutul mai multor norme juridice din diferite acte normative:Constituţie, coduri şi acte normative subordonate legii. Adică există cel puţin două norme juridiceidentice.

3. Următorul defect este lacuna în drept. Lacunele se caracterizează prin lipsa unor normenecesare pentru reglementarea relaţiilor sociale. Noţiunea de lacune ale legii se foloseşte pentrucazurile când ordinea juridică este incompletă, fragmentară şi insuficientă pentru a rezolvatoate cazurile care se prezintă în faţa instanţelor de judecată.

4. Al 4-lea defect constă în repartizarea iraţională a normelor juridice, prin care se încalcă legăturilelogico-structurale în procesul de sistematizare a normelor juridice în actul normativ.

5. Următorul defect constă în utilizarea incorectă şi ineficientă a construcţiilor juridice.Astfel, ca rezultat al unuia din defectele enumerate pot apărea coliziunile sau posibil ca să existe mai

multe defectele şi să se îmbine, împletindu-se să formeze o nouă deformare a sistemului de drept, complicatădupă structură şi respectiv mai dificilă în rezolvare.

А. А. Belkin numeşte defectele în drept conflicte textual-juridice, argumentând aceasta prin următoarele:în primul rând, conţine un caracter doctrinar unificat; în al doilea rând, în plan terminologic conflictul textual-juridic se include în sistemul general al conflictelor juridice; în al treilea rând, termenul conflict poartă uncaracter mai general. [15, 27]

Noi credem că este mai acceptabil termenul de defect, cu referire la coliziuni şi alte neconcordanţe îndrept. Defectele în legislaţie reprezintă o formă a conflictelor juridice de rând cu greşelile procesului deelaborare şi aplicare a dreptului, de aceea, ele se raportează ca relaţie dintre parte şi întreg. Teoria defectologiei,bineînţeles, aşteaptă o cercetare independentă în ştiinţă. Pentru noi această problemă prezintă interes pentru adelimita coliziunile normelor juridice de celelalte categorii de defecte în cadrul sistemului de drept.

Este unanim recunoscut că termenul de coliziune are un caracter convenţional „termenii au doarimportanţă pur tehnică” [6, 53], scria I. S. Pereterskii referitor la utilizarea termenilor de „coliziune” sau„conflictul legilor”.

Noi considerăm că termenii trebuie utilizaţi în conformitate cu determinarea lor conceptuală pentru areflecta obiectiv esenţa fenomenului întărit prin lege. Totodată, legea de fier a legiuitorului este, ca după ce afost folosit un anumit termen, o expresie, într-un anumit sens, este dator să o folosească în tot restul actuluinormativ, de fiecare dată când revine în acelaşi sens [16, 127].

Termenul de coliziune se utilizează în ştiinţa dreptului relativ demult, cel puţin câteva veacuri, însăaceastă vârstă onorabilă n-a transformat-o încă într-o armă sigură a analizei juridice.

Coliziunea provine de la latinescul „Collisio”, care semnifică ciocnire de forţe, tendinţe şi interesecontrare în domeniul relaţiilor omeneşti: conflict, ceartă, dispută. [2, 197] Astfel, din punct de vedere etimologic,coliziunea înseamnă conflict, contradicţie.

Însă conţinutul juridic al termenilor, deseori, nu coincide cu cel etimologic. Există situaţii când limbajuljuridic diferă de cel cotidian, cum este în cazul coliziunii. Astfel, în teoria dreptului este recunoscut unanim că


28

termenul „coliziune” poartă un caracter convenţional. El se utilizează mai mult cu sens figurat, deoarece nueste vorba de luptă, ciocnire a normelor juridice în sensul direct al cuvântului.

Savanţii care au cercetat divergenţele între conţinutul normelor juridice, formulează diferit denumireaacestui fenomen. De exemplu: coliziunea normelor juridice, coliziunea legii, conflictul actelor normative,contradicţiile normelor juridice. După părerea noastră, este mai potrivită denumirea de „coliziune a normelorjuridice”, deoarece, în primul rând, elementul primar al sistemului de drept este norma juridică. Legea, cavarietate a actelor normative, reprezintă o formă de exprimare a normelor juridice, de aceea pot să existecoliziuni nu între legi, dar între conţinutul lor exprimat în dispoziţii general obligatorii cu caracter statal. Teoreticeste posibilă existenţa coliziunilor între elemente mai complexe ale sistemului de drept: instituţii juridice, ramuride drept şi aşa diviziuni ca dreptul public şi dreptul privat. Până nu demult am fost martori la lupta între douăsisteme politice şi respectiv cu deosebiri între sistemele lor de drept.

În al doilea rând, nu întâmplător în constituţiile unor state federative este introdusă o noţiune relativnouă „dreptul federativ al coliziunii” – o totalitate de norme juridice care determină actul ce urmează să seaplice în situaţia când există contradicţii între ele, sau care lege (normă juridică) se va aplica unei situaţiiconcrete, dacă ea cade sub incidenţa mai multor legi (norme juridice). [7, 773]

În al treilea rând, categoria de coliziune se utilizează pentru a desemna orice necoincidenţă dintre douăfenomene, pe când termenii conflict şi contradicţii sunt destul de discutabili.

Reieşind din cele menţionate, după părerea noastră, ar fi mai corect să numim fenomenul descris„coliziune a normelor juridice”. Totodată, este important să evidenţiem că coliziunea apare numai între normece reglementează una şi aceeaşi relaţie socială, adică o situaţie din realitatea obiectivă este reglementată demai multe norme juridice. Cât de diferite nu ar fi prescripţiile normelor juridice, dacă ele reglementează relaţiisociale diferite nu pot fi în coliziune.

Pornind de la ideea că în literatura juridică există divergenţe în ceea ce priveşte denumirea acesteicategorii juridice, evident că încă nu s-a formulat şi o opinie unitară referitoare la definirea conceptului decoliziune. Unii autori înţeleg prin coliziune situaţia când o relaţie socială este reglementată de mai multe normejuridice [8, 12], alţii – neconcordanţa dintre conţinutul normelor juridice [9, 113-114]; următorul grup –contradicţiile care apar în procesul de reglementare a relaţiilor sociale omogene [10, 137].

După N. A. Vlasenko, definind coliziunea nu trebuie să ne referim doar la contradicţii sau numai ladivergenţe, deoarece ele includ atât contradicţiile, cât şi divergenţele care există între normele juridice. Astfel,el defineşte coliziunea drept relaţie între normele juridice care se contrazic sau conţin divergenţe în procesul dereglementare a unei relaţii sociale [11, 23].

Divergenţa principală între concepţiile referitoare la coliziune se axează pe caracterul corelaţiilor întreprevederile normelor juridice care intră în coliziune. Astfel, unii autori (S.S. Alexeev, A.A. Tille) susţin că potintra în coliziune numai normele care prevăd soluţii contradictorii. [12, p.39] Alţii, (A.F. Cerdanţev, A.V.Miţkevici) afirmă că formează coliziuni şi normele care au doar interpretări diferite referitoare la una şiaceeaşi problemă. N. A. Vlasenko consideră că în primul caz coliziunea are un caracter contradictoriu, adicăsoluţiile pe care le cuprind normele juridice se exclud reciproc, sunt polare. În al doilea caz, coliziunea constăîn aceea că normele juridice conţin divergenţe, dar în ambele cazuri este vorba de neconcordanţa normelorjuridice, care conţin soluţii ce diferă unele de altele [11, 23].

Trebuie să menţionăm că există coliziune între normele juridice doar dacă:a) normele juridice la care ne referim sunt în vigoare;b) normele juridice reglementează relaţii sociale omogene.

Divergenţele care apar între normele juridice se pot referi la obiectul şi metoda reglementării juridice;la conţinutul, subiectele dreptului; timpul şi locul acţiunii normei juridice etc. Prin urmare, coliziunea normelorjuridice poate fi definită drept situaţie în care două sau mai multe norme juridice aflate în vigoare conţindivergenţe şi reglementează diferit una şi aceeaşi relaţie socială din realitatea obiectivă.

Termenul „coliziune” are mai multe sinonime, dar în cazul acesta este important de a pune accentul pedivergenţele de conţinut ale normelor juridice care conduc la reglementarea diferită a relaţiilor sociale omogene,deoarece pot exista divergenţe de ordin gramatical, dar care să nu conducă la consecinţe de acest gen. Deaceea, considerăm incorectă utilizarea unor termeni ca „contradicţii” sau „ciocnire”. Menţionăm căcontradicţia este o varietate (caz particular) a divergenţei, de rând cu inegalitatea, neconcordanţa. Contradicţia,


29

la rândul ei, se poate prezenta ca o necoincidenţă completă, dar şi ca o excludere reciprocă, antagonism [2,219].

Cercetarea coliziunii va fi incompletă dacă noi nu vom analiza încă o problemă – „concurenţa normelorjuridice penale”. În teoria generală a dreptului se utilizează termenul de „coliziune”, şi respectiv este importantde a clarifica coraportul dintre „concurenţă” şi „coliziune”.

Trebuie de menţionat că această problemă este discutabilă atât în cadrul teoriei generale a dreptului,cît şi în teoria dreptului penal. Aceasta se datorează probabil faptului că până în prezent în literatura juridică nuexistă o interpretare unică a categoriilor juridice nominalizate.

Amintim că în teoria dreptului coliziunea normelor juridice este definită drept relaţie între normelejuridice ce conţin divergenţe referitoare la reglementarea unei şi aceeaşi relaţii sociale. Prin concurenţă anormelor juridice penale se înţelege situaţia în care o infracţiune cade sub incidenţa a două sau mai multenorme juridice penale. [13, 240-241]

Analizând coraportul dintre coliziune şi concurenţa normelor juridice penale, V. N. Kudreavţevmenţionează că acestea sunt noţiuni diferite care nu au nimic comun între ele. După părerea lui, sunt încoliziune normele care se contrazic reciproc, dar în cazul concurenţei normelor juridice nu poate fi vorba niciîntr-un caz de coliziune, deoarece nu există careva contradicţii. [13, 246-247]

V. P. Malcov are altă opinie referitoare la coraportul dintre coliziune şi concurenţa normelor juridice.Făcând trimitere la teoria generală a dreptului, el defineşte coliziunea drept divergenţă sau contradicţie dintrelegi. Prin concurenţă normelor juridice penale el înţelege acea situaţie, când „ în procesul de calificare a fapteiilicite se depistează că ea cade sub incidenţa a două sau mai multe norme juridice penale care coincid saudiferă între ele după conţinut, destinate să reglementeze situaţia respectivă, iar organul de aplicare trebuie sădecidă care din aceste norme este prioritară în raport cu celelalte [14, 177-179].

După părerea lui V. P. Malcov, coliziunea şi concurenţa normelor juridice sunt nişte categorii care aumulte tangenţe, dar nu sunt identice, de aceea nu trebuie să le confundăm, dar nici să le punem în situaţie deopozabilitate. Stabilirea, însă, a normei prioritate care se va aplica într-un caz concret din şirul de norme cereglementează una şi aceeaşi relaţie socială, este nu alt ceva de cît soluţionarea concurenţei normelor juridice.În aşa fel, V.P. Malcov ajunge la concluzia că coliziunea poate fi privită drept caz particular al concurenţeinormelor juridice.

N. A. Vlasenco, [11, p.85] criticând opiniile menţionate, vine cu o părere complet opusă cu privire lacoraportul dintre coliziunea şi concurenţa normelor juridice. După părerea lui, concurenţa este doar o varietatea coliziunii, şi anume ciocnirea normei generale şi normei speciale, ambele pretinzând la reglementarea unei şiaceleeaşi situaţii concrete.

Astfel, pot fi evidenţiate cel puţin trei variante în ceea ce priveşte corelaţia între coliziunea şi concurenţanormelor juridice penale: 1) sunt categorii juridice diferite; 2) concurenţa normelor juridice penale este ovarietate a coliziunii; 3) coliziunea este o varietate a concurenţei normelor juridice penale.

Noi considerăm că şi în cazul coliziunii şi în cazul concurenţei există problema alegerii normei juridice.Din acest punct de vedere, în esenţă, ambele sunt identice. Sunt doi termeni diferiţi care desemnează una şiaceeaşi problemă juridică – alegerea corectă a normei juridice dintre mai multe care reglementează una şiaceeaşi relaţie socială. Putem vorbi în aceeaşi măsură atât despre concurenţa normelor în coliziune, cît şidespre coliziunea normelor concurente. Presupunem că doi termini diferiţi desemnează unul şi acelaşi fenomennumai din considerentele că tradiţional ei au fost utilizaţi în diferite ramuri ale dreptului.

Definiţia coliziunii normelor juridice formulată de noi cuprinde în întregime şi varietatea ei care neinteresează în special – coliziunile instituţiei răspunderii juridice. Astfel, nu există necesitatea de a formula odefiniţie specială coliziunii instituţiei răspunderii juridice, dar există un interes teoretic, deoarece studiereacoliziunilor instituţiei răspunderii juridice trebuie să fie întemeiată pe cunoştinţe profunde ale particularităţilorfenomenului studiat.

Vorbind despre coliziunile normelor instituţiei răspunderii juridice, trebuie de menţionat că cel mai desele au un caracter contradictoriu, adică soluţiile care se cuprind în textul normelor se exclud reciproc, dar suntşi cazuri când ele conţin doar divergenţe.

Astfel, o primă trăsătură a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice este caracterul contradictoriu alnormelor juridice care se află în coliziune. Această situaţie este atunci când norme diferite ale instituţiei


30

răspunderii juridice se contrazic nemijlocit unele pe altele, adică pentru comiterea uneia şi aceleeaşi fapteilicite răspunderea poate surveni în conformitate cu o normă juridică, dar în acelaşi timp altă normă juridicăprevede răspundere pentru fapte analogice, dar în altă formă.

În asemenea situaţie în faţa subiectului ce aplică dreptul, sau chiar şi a celui care interpretează normelejuridice, apare întrebarea: Care din aceste două (sau mai multe) norme este cea care trebuie aplicată la cazulconcret? Soluţionarea acestei probleme pe cale legitimă de cele mai multe ori este imposibilă, deoarece fiecarenormă a instituţiei răspunderii juridice cere aplicarea ei indiferent de prezenţa altei sau altor norme juridice cereglementează răspunderea pentru fapte ilicite omogene. Îmbinarea răspunderii prevăzută de aceste normeeste deja ilicită, deoarece va fi de neevitat încălcarea principiului fundamental al dreptului – o singură violarea normei – o singură răspundere.

Al doilea semn caracteristic al coliziunilor instituţiei răspunderii juridice este că ele se formează întrenormele ce reglementează relaţiile dintre subiectul care a săvârşit o faptă ilicită şi stat – în dreptul public, saupartea vătămată – în dreptul privat. Cu alte cuvinte, coliziunile instituţiei răspunderii juridice se formează numaiîn legătură cu săvârşirea faptelor ilicite care servesc drept temei de apariţie a răspunderii juridice.

Deci, coliziunile dreptului în instituţia răspunderii juridice reprezintă nişte divergenţe între conţinutulnormelor juridice ce reglementează aplicarea răspunderii juridice pentru săvârşirea faptelor ilicite.

Referinţe:1. Ludwig von Bertalanffy – General System Theory, George Brasler Inc., New York, 1968.2. Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, 1998.3. Ioan Ceterchi, Ioan Craiovan, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, 1993.4. Gh, Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia Cluj, 1994.5. Власенко Н.А., Логико-структурные дефекты системы советского права, Правоведение,

1991, № 3.6. Перетерский И. С., Крылов С. Б., Международное частное право, М., 1959.7. Большой юридический словарь, М., 1997.8. Мицкевич А.В., Акты высших органов советского государства, М., 1967.9. Керимов Д.А., Общая теория государства и права, Л., 1961.10. Алексеев С.С., Проблемы теории права. Свердловск, 1973, Т.2.11. Власенко Н.А., Коллизионные нормы в советском праве, Иркутск, 1984.12. Тилле А.А., Время, пространства, закон. Действие советского закона во времени и

пространстве, М., 1965.13. Кудрявцев В.Н., Общая теория квалификации преступлений, М., 1972.14. Малков В.П., Совокупность преступлений. Вопросы квалификации и назначения

наказания, Казань, 1974.15. Белкин А.А., Текстуально-правовые конфликты в Конституции РФ 1993 года и проблемы

их преодоления. Проблемы в Российской Конституции и возможности еесовершенствования, М., 1998.

16. Victor Dan Zlătescu, Introducere în legistica formală, Bucureşti, Ed. OSCAR PRINT, 1996.


31

Sistemele de control al constituţionalităţii legilorîn ţările cu constituţii flexibile şi rigide

Ştefan BELECCIU, doctor în drept, conferenţiaruniversitarLiliana GOLOVATÎI, Academia „Ştefan celMare” a M.A.I. al R.M.

Recenzent: Maria Orlov, doctor în drept, conferenţiar universitar

În statul de drept, generalitatea legii se impune ca o regulă absolută ori de cîte ori este vorba dereglementări care vizează drepturi fundamentale recunoscute tuturor cetăţenilor fără nici o distincţie. Întrucît,în cazul unor asemenea reglementări, cetăţenii formează o singură categorie socială, orice excepţie în aceastămaterie ar fi o abatere inadmisibilă de la principiul egalităţii în faţa legilor, o îndepărtare de la regula potrivitcăreia, în condiţii identice, ei trebuie să fie trataţi identic. În acest spirit, Constituţia R.F.Germane din 1949 aconsacrat o regulă deosebit de importantă pentru conturarea tot mai precisă a ideii de stat de drept. Aceastăregulă stabileşte că:,,În măsura în care prezenta lege fundamentală admite ca un drept fundamental să fielimitat printr-o lege, fie prin aplicarea unei legi, legea trebuie să fie generală şi să nu aibă în vedere numai uncaz particular. În plus, ea trebuie să numească expres dreptul fundamental în chestiune, indicînd articolul ce seraportează la el” (art.19,1) [1].

În schimb, generalitatea legii are numai un caracter relativ, atunci cînd normele ei nu sunt chemate săse aplice tuturor indivizilor fără nici o distincţie, ci numai unei categorii a lor, definită prin cîteva criterii abstracte.Totuşi, şi în acest caz legea îşi păstrează caracterul general, cu condiţia ca subiecţii de drept vizaţi de ea să nufie dinainte determinaţi şi, prin urmare, normele stabilite să fie aplicabile oricărei persoane care se găseşte însituaţia de drept sau de fapt prevăzută în ipoteza lor. Aşa, de exemplu, prevederile unei constituţii prin carefemeilor li se recunosc un număr de drepturi speciale, nu-şi pierd caracterul general prin faptul că se adreseazănumai unei categorii de persoane, din moment ce ele sunt de aplicare repetată la toate persoanele careîntrunesc în prezent sau vor întruni în viitor condiţiile legii.

După cum se vede, generalitatea legii nu este o păvază absolut sigură împotriva unor reglementăridiscriminatorii, căci sub pretextul că legiferează pentru o întreagă categorie socială, adunările reprezentativepot crea privilegii sau lua măsuri inechitabile pentru anumite grupuri sociale. De aceea, o limitare a libertăţii deacţiune a acestor adunări este o necesitate în orice stat de drept.

Pe plan juridic, această limitare se realizează recunoscînd acelor principii fundamentale privitoare laorganizarea şi funcţionarea statului şi la drepturile cetăţeneşti care formează constituţia ţării o autoritatesporită şi o forţă juridică superioară în raport cu legile ordinare.

Această autoritate sporită a constituţiilor faţă de legile ordinare poate fi obţinută pe două căi principale.În unele ţări, ea este rezultatul aplicării sistemului rigidităţii constituţionale. O primă variantă a acestui

sistem pleacă de la ideea că, prin importanţa socială şi politică a dispoziţiilor lor, constituţiile nu pot fi operacorpurilor legiuitoare obişnuite, ci numai a unor adunări constituante, adică a unor organe anume alese înscopul elaborării constituţiei. Se face astfel distincţie între puterile constituite, adică adunările legiuitoare alesepe baza constituţiei în vederea adoptării legilor ordinare, puterea executivă şi cea judecătorească, pe de o parteşi între puterea constituantă, pe de altă parte, aceasta din urmă fiind singura competentă să adopte sau sămodifice constituţia. Mai mult, adeseori, în ţările ce consacră această variantă, se cere ca adunarea constituantăatunci cînd procedează la adoptarea sau modificarea constituţiei să respecte anumite formalităţi proceduralemai complicate decît cele stabilite în cazul legilor ordinare.

În o a doua variantă a sistemului constituţiilor rigide, competenţa de a modifica legea fundamentalărevine reprezentanţei naţionale obişnuite, dar, pentru a se da acestei legi o autoritate sporită în raport cu legileordinare, modificarea ei presupune îndeplinirea unei proceduri mai dificile decît cea instituită pentru adoptareasau modificarea legilor ordinare.


32

Într-un al doilea sistem, autoritatea sporită a constituţiei faţă de legile ordinare nu este consecinţainstituirii unei proceduri speciale de adoptare sau modificare a ei, ci a faptului că anumite principii fundamentalede organizare politică şi socială, precum şi respectul pentru drepturile esenţiale ale omului şi cetăţeanului s-auînrădăcinat în aşa măsură în conştiinţa obştească, încît nesocotirea lor de către parlament ar întîmpina oopoziţie de care nu ar putea să nu ţină seama. Este cazul constituţiilor suple sau flexibile, cum este cea aAngliei, formată din obiceiuri juridice şi un număr de acte scrise, susceptibile de a fi modificate prin legiordinare.

Indiferent de caracterul rigid sau suplu al constituţiei, este întotdeauna posibil să se formeze, cu ocaziaadoptării sau modificării ei, majorităţi călăuzite de o mentalitate strîmtă, care să se abată de la principiulgeneralităţii legii. În asemenea situaţii, atunci cînd controlul constituţionalităţii legilor nu este organizat saufuncţionează defectuos, singura garanţie eficientă a respectării acestui principiu este existenţa unei conştiinţecivice bazate pe convingerea larg răspîndită că, prin însăşi demnitatea umană, cetăţenii au anumite drepturi,cărora nici un organ al statului, inclusiv parlamentul sau adunarea constituantă, nu le poate aduce atingere.Realizarea deplină şi consecventă a statului de drept presupune în special o conştiinţă colectivă formată înspiritul respectului de către majoritatea drepturilor minorităţii. Pentru ca idealul respectării spontane a legii decătre organele statului şi cetăţeni să poată fi atins, este necesar ca societatea în întregul ei şi fiecare membrual ei să vadă în minoritate o majoritate în devenire, iar în majoritate o viitoare minoritate. Numai atunci cînd, înspiritul pluralismului politic, majoritatea se va găsi în fiecare clipă în prezenţa eventualităţii ca mîine să devinăminoritate, ea va accepta dialogul social în condiţii de deplină egalitate şi va renunţa la orice tendinţe discriminatoriiîn relaţiile cu ceilalţi cetăţeni [2].

În contextul problematicii abordate în acest loc, trebuie să se mai sublinieze că afirmarea principiuluigeneralităţii legii duce la consecinţa că, în spiritul ideilor călăuzitoare ale statului de drept nu vor putea ficonsiderate legi în adevăratul sens al cuvîntului aşa-zisele ,,legi individuale”, adică acele acte ale parlamentuluicare, din primul moment al adoptării lor, creează drepturi şi obligaţii doar pentru unul sau mai mulţi indivizidinainte determinaţi. Nefiind adevărate legi, deşi li se dă această denumire din lipsa unei terminologii adecvate,aceste acte individuale ale parlamentului vor avea o valoare juridică inferioară constituţiei şi legilor cu caractergeneral, cărora vor trebui să le fie conforme. Aceasta pentru că legile formulate în abstract sunt adoptate deparlament cu intenţia de a fi aplicate la toate situaţiile concrete prevăzute de ele. În consecinţă, în măsura încare o lege individuală vizează un caz concret bine determinat, reglementat prinr-o lege anterioară cu caractergeneral, acesta nu va putea fi scos de sub acţiunea normelor ei.

Acest punct de vedere, singurul compatibil cu principiul de bază al statului de drept, potrivit căruiaorganele statului trebuie să se conformeze tuturor normelor juridice în vigoare, fie ele emise de ele însele saude organele superioare, fie chiar de organele inferioare, nu este întotdeauna acceptat în literatura de specialitateşi în practica de stat. În Franţa, bunăoară, este curentă opinia că: ,, Actul legislativ se defineşte numai prinorganul care-l îndeplineşte. Lege este orice act îndeplinit de parlament în formă legislativă, oricare ar fi conţinutulsău. Singurele acte ale parlamentului care nu sunt legi sunt cele pe care el le îndeplineşte în forme nelegislative:rezoluţiile interne ale adunărilor, numiri făcute de ele etc. Superioritatea legii, astfel definită, asupra actelorguvernului şi ale autorităţilor administrative le plasează pe acestea sub supremaţia parlamentului. Ierarhiaactelor aduce după sine o ierarhie a organelor: este superioritatea legilor care face din acestea graniţele pecare parlamentul le pune activităţii guvernamentale”.

O asemenea concepţie contravine însă ideii de stat de drept. Într-adevăr, după cum organeleadministraţiei de stat sunt obligate, ori de cîte ori emit acte administrative individuale, să se conformeze propriiloracte normative atîta vreme cît nu le modifică sau revocă, tot aşa şi reprezentanţa naţională nu poate să adopteacte individuale decît cu respectarea normelor juridice pe care ea însăşi le-a instituit. Este singura soluţiejudicioasă într-un stat care aplică în mod consecvent principiul egalităţii în faţa legilor, odată ce acesta excludeposibilitatea ca organul emitent al unei norme juridice să procedeze diferenţiat în variatele situaţii concrete cecad sub incidenţa ei [3].

Întrucît s-a format prin obiceiuri juridice şi printr-un număr de acte scrise ale parlamentului, Constituţiaengleză se caracterizează prin faptul că poate fi modificată oricînd printr-o lege ordinară sau pe calea unor noicutume constituţionale, contrare celor existente. De aceea, s-a spus că ea este o constituţie ,,flexibilă” sau,,suplă”.


33

În cadrul unui asemenea sistem, problema constituţionalităţii legilor, adică a conformităţii lor cu constituţia,nu se poate pune. Aceasta pentru că, în condiţiile lui, o lege nouă care introduce dispoziţii contrare constituţiei,nu constituie o încălcare a acesteia, ci doar o modificare a ei.

Cu atît mai puţin poate fi vorba, în coordonatele acestui sistem, în care legea ordinară este în măsurăsă modifice oricînd constituţia, de un control al constituţionalităţii legilor, adică de investirea unui organ de statcu competenţa de a constata neconformitatea cu constituţia a unei legi ordinare şi, pe cale de consecinţă, de ao declara pe aceasta din urmă neaplicabilă total sau în parte între părţile din proces sau cu efect general.

Constatarea că tot ceea ce în Anglia defineşte structura politică şi garantează anumite drepturifundamentale cetăţeneşti este un număr de norme cu valoare de legi ordinare şi de obiceiuri juridice ar puteasă ducă la concluzia că, această ţară ar fi lipsită de o constituţie propriu-zisă, aşa cum afirma Tocqueville(,,Constituţia engleză nu are cîtuşi de puţin o existenţă reală; ea nu există”) [4].

O asemenea concluzie nu ar ţine însă seama de anumite realităţi politice şi sociale incontestabile.Într-adevăr, întreaga evoluţie pe care au parcurs-o instituţiile politice engleze începînd cu Magna

Charta Libertatum din 1215 arată că, spre deosebire de Statele Unite ale Americii de Nord şi de ţărilecontinentului european, unde constituţiile scrise au creat drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, înAnglia au apărut mai întîi aceste drepturi şi abia după ce ele au fost recunoscute prin acte cu valoare juridicăşi s-au consolidat pe calea unei practici judecătoreşti constante, iar instituţii ca parlamentarismul, responsabilitateapolitică a miniştrilor sau independenţa justiţiei au dobîndit drept de cetate, s-a putut vorbi de existenţa uneiconstituţii.

Iată de ce marele jurisconsult englez A.V.Dicey spunea la sfîrşitul secolului al XIX-lea că: ,,La noi,legea constituţiei, normele care în ţările străine fac parte în mod firesc din codul constituţional, nu sunt scrise,ci decurg din drepturile indivizilor, aşa cum sunt definite şi aplicate de tribunale”. Abia atunci cînd libertateapersoanei, libertatea cuvîntului sau libertatea de întrunire şi de manifestaţii publice s-au înrădăcinat în conştiinţacolectivă ca valori inseparabile de persoana umană şi au fost recunoscute ca tare de practica tribunalelor, iarinstituţia parlamentului, a guvernului responsabil şi a independenţei justiţiei şi-au croit drum, au început să secontureze parametrii Constituţiei engleze.

Dar cele cîteva principii fundamentale care s-au afirmat astfel au pătruns atît de adînc în spiritulpublic, încît ele s-au impus - şi se impun şi astăzi - ca axiome perene ale convieţuirii sociale. Iată cum, subaceste cîteva aspecte, Constituţia engleză poate fi privită ca ceva fix, ca un ansamblu de norme al cărorsîmbure conţine un număr de elemente aproape imposibil de modificat, adevărate constante ale vieţii publice.Tocmai pentru că este aşa, afirmaţia marelui jurist englez Bagehot, potrivit căreia Constituţia engleză secaracterizează printr-o mare mobilitate, trebuie primită cu beneficiu de inventar. Ce-i drept, această constituţien-a mai fost după 1832 ceea ce era înainte de această dată, nici după 1865 ceea ce fusese pînă atunci. Deasemenea, este cert că reforma electorală din 1921 a influenţat profund funcţionarea mecanismului de statenglez. Nu este mai puţin adervărat că un număr de drepturi fundamentale cucerite de-a lungul timpurilor,precum şi cîteva instituţii, cum sunt cele deja citate, se înfăţişează ca reguli de nezdruncinat ale Constituţieiengleze, plasate la un nivel care le scuteşte de riscul oricărei modificări. Cu alte cuvinte, numai cu aceastărezervă se poate spune că Anglia are o constituţie flexibilă.

Dar faptul că, în anumite părţi componente ale ei, Constituţia engleză apare mai stabilă decît multeconstituţii rigide de pe continentul european, nu a dus la apariţia unor preocupări tinzînd la organizarea vreunuicontrol al constituţionalităţii legilor. Aceasta pentru că o condiţie minimală a instituirii controlului constituţionalităţiilegilor este existenţa unui ansamblu de norme înzestrate cu o forţă juridică superioară legilor ordinare. Atîtavreme cît legile ordinare pot să modifice, ca în Anglia, oricînd normele constituţionale, problema unui asemeneacontrol nu se poate pune. Nu este mai puţin adevărat că lipsa unui control organizat al constituţionalităţii legilorîn Anglia nu pune parlamentul în situaţia de a putea proceda arbitrar, o dată ce acolo, pe lîngă legea scrisă,numeroase principii constituţionale sunt consacrate pe cale cutumiară prin aşa-numitul common-law. În aceastăsituaţie, dacă parlamentul ar adopta o lege contrară principiilor cutumiare, tribunalele au posibilitatea ca, fărăsă o declare formal neconstituţională, să o înlăture din soluţia procesului, dîndu-i o interpretare diferită de ceacare rezultă din textul ei, dar conformă cu spiritul constituţiei nescrise.

Dacă în Anglia controlul constituţionalităţii legilor poate acţiona pe cale deturnată, în schimb el îşigăseşte o aplicare în forme organizatorice bine definite în multe ţări cu constituţii rigide. Cum în asemenea ţări,constituţia scrisă este înzestrată cu o forţă juridică superioară legilor ordinare, ca urmare a faptului că ea poate


34

să le modifice oricînd, dar nu poate fi modificată de acestea, nici un considerent de ordin practic nu se opuneca un organ de stat cu un caracter jurisdicţional mai mult sau mai puţin bine conturat, distinct de parlament, săfie recunoscut competent să verifice conformitatea cu constituţia a legilor ordinare, şi în cazul în care oasemenea lege se dovedeşte contrară constituţiei, să o facă ineficientă, fie doar faţă de părţile din litigiu, fiefaţă de orice persoană.

Aceasta nu însemna însă că, în toate ţările cu constituţii rigide, controlul constituţionalităţii legilor esteconsacrat în condiţii care să depăşească sfera politicului, pentru a se concretiza în instituţii juridice, în măsurăsă asigure o oarecare imparţialitate a deciziilor date.

Ceea ce face ca un asemenea control al constituţionalităţii legilor să nu fie aplicat în unele ţări cuconstituţii rigide este faptul că, potrivit unei opinii destul de răspîndite, atribuirea unei asemenea competenţeunui alt organ decît parlamentul ar echivala cu o atingere adusă suveranităţii reprezentanţei naţionale, singurachemată să dea expresie voinţei generale. În temeiul acestei suveranităţi,- se spune- nici un organ în stat nupoate să se substituie sau să se suprapună în vreun fel oarecare reprezentanţei naţionale. Or, în cazul în carenorme juridice adoptate de parlament ar putea fi paralizate în efectele lor de un alt organ al statului, voinţaacestuia din urmă s-ar dovedi superioară ca forţă juridică voinţei reprezentanţei naţionale. Pe de altă parte, s-a mai susţinut că instituirea unui control al constituţionalităţii legilor ar duce la înfrîngerea principiului separaţieiputerilor statului în măsura în care puterea judecătorească ar putea lipsi de eficienţă un act al puterii legiuitoare.Pornindu-se de la aceste considerente de principiu, în unele ţări cu constituţii rigide, controlul constituţionalităţiilegilor înfăptuit de un alt organ decît parlamentul n-a fost nici pînă astăzi instituit, în altele fiind necesar să sestrăbată un drum lung şi adeseori greu pînă cînd a fost pus în practică [5].

Punctul de vedere care a triumfat însă în cele mai multe ţări cu constituţii rigide a fost altul. S-aconsiderat anume că separaţia puterilor statului nu exclude nici o anumită colaborare între ele, nici un controlreciproc sau posibilitatea ca o putere să desfăşoare activităţi menite să constituie frîne în calea unei exercităriabuzive a atribuţiilor revenind în competenţa altei puteri. Aşa fiind, atunci cînd sunt luate măsuri pentru a obligaputerea legiuitoare să respecte în activitatea ei constituţia, nu este vorba de o tentativă de a aduce atingeresuveranităţii acestei puteri, ci doar de instituirea unei căi procedurale menite să-i asigure o funcţionare înlimitele stabilite de constituţie şi în conformitate cu spiritul şi litera ei. De altfel, în temeiul principiului separaţieiputerilor statului, rolul instanţelor judecătoreşti este de a aplica legile în toate litigiile cu care sunt sesizate. Or,constituţia este şi ea o lege, astfel încît, dacă, într-un proces, s-ar susţine că o lege este contrară constituţiei, nueste nimic nefiresc ca instanţele să aplice cu precădere constituţia, a cărei forţă juridică este superioară legii.

În analiza problemei controlului constituţionalităţii legilor ordinare trebuie să se ţină seama de faptul căelaborarea acestora presupune îndeplinirea unei proceduri destul de complicate, în cadrul căreia pot fi deosebiteun număr de faze. Dintre acestea unele sunt anterioare, iar altele posterioare adoptării legilor de către parlament.Bineînţeles, reglementarea acestor faze diferă de la ţară la ţară.

Referinţe:1. T.Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Cluj-Napoca, Ed.Dacia, 1992.2. I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I şi II, Bucureşti, 1991 şi Iaşi, 1992.3. T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Cluj-Napoca, 1992.4. J. Harvey, L. Bather, The British Constitution, London, 1964.5. Al. Văleanu, Controlul constituţionalităţii legilor în dreptul român şi comparat, Bucureşti, 1936.

Bibliografie:1. I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1993.2. L. Deleanu, Sancţiunea supremaţiei constituţiei, în rev.Dreptul, Nr.7-8, 1991.3. Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Iaşi, 1993.4. M. Rebreanu, S.U.A., Constituţie, Democraţie, Bucureşti, 1991.5. I. Guceac, Statul şi poliţia, Chişinău, Cartier, 1997.6. M. Voiculescu, Istoria doctrinelor politice, Bucureşti, 1992.7. T.Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1992.


35

Tactica intervenţiei poliţieneşti privind aplicarea armei de foc

Veaceslav GRATI, doctor în drept, Academia„Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.

Recenzent: Ştefan Stamatin, Rector al Institutului Naţional de Informaţii şi Securitate, conferenţiaruniversitar, doctor în drept

Conform legislaţiei în vigoare, în Republica Moldova poliţia este un organ armat de drept al autorităţilorpublice care are atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, avutului publicşi privat, prevenirea, curmarea şi descoperirea infracţiunilor, asigurarea ordinii şi liniştii publice în condiţiile legii[1].

Realizând sarcinile încredinţate, poliţistul acţionează prin metode şi mijloace speciale (având drepturişi obligaţii specifice), acestea fiind prevăzute de dispoziţii legale şi actele normative departamentale. El areobligaţia de a interveni faţă de orice persoană, uneori chiar în forţă, indiferent de naţionalitate, sex, religie saupoziţia socială a acesteia, atunci când sunt puse în pericol siguranţa de stat, avuţia publică şi privată, drepturileşi libertăţile cetăţenilor, ordinea şi liniştea publică. Misiunile zilnice de o tot mai mare amploare şi complexitatepot fi aduse la îndeplinire numai dacă se folosesc cele mai eficiente şi înaintate metode şi procedee, respectândanumite reguli de tactică poliţienească. Cunoaşterea acestor metode şi procedee se realizează prin studiereatacticii poliţieneşti [2, 71].

În acelaşi timp, necesitatea existenţei unei anumite tactici este determinată şi de faptul, că dispoziţiilelegale, care reglementează şi ocrotesc valorile sociale, prevăzând anumite sancţiuni pentru încălcarea normelorstabilite de ele, precum şi cele care reglementează atribuţiile poliţiei, drepturile şi îndatoririle poliţistului, nuprezintă de cele mai dese ori modalităţi concrete de acţiune pentru rezolvarea diferitor cazuri [3, 72].

De asemenea, acestea nu reglementează nici problemele legate de comportarea, autoritatea, modulde intervenţie, de reacţia la evenimente, de iniţiativa fiecărui poliţist în parte, de care depinde în mare măsurăreuşita sau eşecul unei intervenţii.

Totodată vom scoate în evidenţă faptul, că respectarea anumitor reguli tactice specifice fiecărei măsuripoliţieneşti [4], mai cu seamă uzului de armă, îl fereşte pe poliţist de abuzuri şi greşeli în intervenţie şi îi asigurăreuşita şi succesul acţiunii. Intervenţiile, procedeele şi metodele folosite de poliţist depind în cea mai maremăsură de situaţia creată. Uneori, pentru oprirea unei persoane de la săvârşirea unui act ilegal este suficientădoar avertizarea acesteia, alteori, este necesară constrângerea fizică sau chiar şi aplicarea armei de foc.Important este ca poliţistul să facă exact ceea ce este necesar şi să fie în stare să aprecieze situaţia, făcându-şi datoria cu eforturi şi riscuri minime.

E necesar de menţionat că dispoziţiile legale, care reglementează temeinicia, condiţiile şi limitele aplicăriiarmei de foc, cu toate că precizează într-o anumită măsură conţinutul fundamental al acţiunilor poliţistului înacest sens ele însă nu exclud libertatea de alegere a acţiunilor. Specificul aplicării armei de foc, examinată încalitate de măsură specială de constrîngere administrativă, constă în faptul că subiectul care o execută, apelândla experienţa acumulată, ia de sine stătător hotărârea (decizia) de a aplica arma de foc în cazul în care existătemei legal pentru aceasta, de asemenea îşi alege un mod sau altul de acţiune, recurge la o metodă sau alta, orischimbă un procedeu sau o metodă cu altele, astfel încât să obţină rezultatul scontat.

Hotărârea privind aplicarea armei de foc şi modelul de intervenţie se formează în raţiunea poliţistuluiîn raport cu situaţia creată. Aceste condiţii obligă poliţistul să posede anumite aptitudini şi capacităţi profesionale,să-şi imagineze clar modelul de acţiune şi să execute în practică totalitatea acţiunilor, care să corespundăscopurilor stabilite în fiecare situaţie concretă. Prin urmare, arma de foc trebuie să fie aplicată în baza ordiniistabilite de lege, însă după cum am mai menţionat, multitudinea de situaţii pe care poliţiştii trebuie să le rezolveîn limitele unui anumit temei legal de uz al armei de foc, precum şi comportamentul diferit al infractorilor nepermite să vorbim şi despre necesitatea cunoaşterii unor legităţi care determină necesitatea şi caracterizeazăîn special modul de aplicare a armei de foc.


36

Diversitatea situaţilor potenţial periculoase întâlnite în viaţă, care condiţionează aplicarea armei defoc, determină posibilitatea folosirii diferitor metode şi procedee de aplicare a armei, cu alte cuvinte ne permitesă vorbim despre tactica aplicării armei de foc.

În literatura de specialitate, prin noţiunea de tactică în sensul cel mai generalizat şi abstractizat, seînţelege totalitatea de metode, procedee şi mijloace caracteristice unui oarecare gen de activitate şi folosireacelor mai eficiente din ele, care permite realizarea cu maximum de eficacitate a scopurilor fixate, precum şi cueforturi şi riscuri minime [5, 203].

De exemplu, ştiinţa tacticii este o parte componentă a artei militare, care se ocupă de studiul, organizareaşi realizarea cu succes a scopurilor fixate [6, 3]. Una dintre cele mai însemnate concluzii ale artei ostăşeşti –importante pentru studiul şi elaborarea tacticii de intervenţie poliţienească cu aplicarea armei de foc – constăîn faptul că tactica nu pune la dispoziţia poliţiştilor reţete gata pentru toate cazurile posibile.

Pentru ca măsurile poliţieneşti, inclusiv şi aplicarea armei de foc, să-şi poată atinge scopul cu riscuri şipagube minime, este necesar ca în aplicarea lor să se ţină cont de următoarele reguli tactice cu caractergeneral:

• înainte de aplicarea oricărei măsuri, poliţistul îşi declină calitatea, iar dacă este în ţinută civilă,prezintă legitimaţia şi insigna de serviciu;

• poliţistul acţionează numai în condiţiile prevăzute de lege şi numai când situaţia impune intervenţiapoliţienească, iar măsurile vor fi luate numai în scopul executării atribuţiilor de serviciu şi nupentru ameninţarea, intimidarea ori urmărirea persoanelor nevinovate;

• poliţistul va evita aplicarea armei de foc în locuri aglomerate, preîntâmpinând astfel survenireaunor urmări nejustificate şi reacţia uneori nefavorabilă a publicului;

• arma de foc se va aplica la momentul oportun, asigurându-se mai întâi de toate caracterulconvingător şi educativ, atât pentru cei în cauză, cât şi pentru persoanele din jur, fără a sedepăşi limitele legale;

• poliţistul va analiza raportul dintre forţele de care dispune sau pe care se poate sprijini şi celeîmpotriva cărora trebuie să se acţioneze, iar când este nevoie, va solicita ajutor;

• poliţistul va avertiza persoanele care se manifestă violent ori nu se supun cerinţelor legaleasupra consecinţelor la care se expun;

• în exercitarea competenţelor sale, poliţistul va acţiona energic, prudent, ferm şi calm, având înacelaşi timp o ţinută demnă, politicoasă, evitând discuţiile inutile, emotivitatea şi gesturilenecontrolate.

De aici rezultă unele trăsături caracteristice oricărei tactici după cum urmează:a) Tactica reprezintă o totalitate de metode, procedee, reguli şi îndrumări de ordin strategic,

chemate să asigure aplicarea legii în cazuri concrete [7, 102-115].După cum am mai menţionat, legile care reglementează relaţiile sociale privitoare la prevenirea şi

combaterea infracţiunilor nu indică, în cele mai numeroase cazuri, şi modalităţile concrete pentru aplicarea lor.Rămâne, astfel, un câmp destul de larg în care trebuie să intervină regulile şi procedeele tactice pentru aasigura finalitatea prevederilor legale. Spre exemplu, în lege este prevăzut dreptul poliţistului privind aplicareaarmei de foc, însă cum anume se va proceda într-un caz sau altul, ce reguli trebuie respectate, ce acţiuninemijlocit sunt necesare de a fi executate (întocmirea raportului, tragerea de după acoperire, alegerea loculuide tragere, tragerea în condiţii de vizibilitate redusă etc.), nu sunt conţinute în textul legii. De altfel, nici nu arfi posibil ca legea să prevadă procedura de urmat, în raport cu multitudinea de situaţii specifice în care estenecesară aplicarea armei de foc.

b) Metodele, regulile şi îndrumările de ordin tactic sunt caracteristice acelor genuri deactivitate practică care sunt însoţite de opunerea de rezistenţă, ripostă, confruntare,luptă [8, 36].

Cu asemenea situaţii poliţiştii se ciocnesc zilnic în activitatea de serviciu, şi care sunt obligaţi să facăuz de armă pentru a proteja valorile sociale garantate de lege.

c) Regulile şi îndrumările de ordin tactic cu privire la executarea drepturilor şi obligaţiilorde serviciu îşi au izvorul în experienţa pozitivă a organelor de poliţie.

Aceasta înseamnă că ele reprezintă o generalizare a practicii, a experienţei înaintate în prevenirea şicombaterea infracţiunilor şi a altor fapte antisociale.


37

Studiindu-se critic modul de rezolvare a numeroase şi diverse situaţii ce se ivesc în exercitarea drepturilorşi îndatoririlor de serviciu, reţinându-se învăţămintele ce se impun din succese sau eşecuri, se ajunge laselecţionarea şi recomandarea celor mai potrivite moduri de acţiuni şi reguli tactice aplicabile în soluţionareaanumitor situaţii. Practica cadrelor de poliţie în realizarea prevenirii şi combaterii infracţiunilor constituie opermanentă şi inepuizabilă sursă de îmbogăţire a cunoştinţelor tactice, acestea, la rândul lor, influenţeazăpozitiv asupra activităţii lor.

d) Regulile şi îndrumările de ordin tactic au un caracter flexibil, determinat imperios desituaţia operativă , împrejurările specifice schimbătoare, de personalitatea şicomportamentul agresorilor [9, 76].

E necesar, cu preţul oricăror eforturi, de evitat fenomenele dăunătoare cum ar fi schematismul, soluţiileşablon sau stereotipul. Regulile şi îndrumările tactice, deşi sunt caracteristice, nu trebuie să fie considerate cao totalitate de reţete. Implicaţiile tactice nu pot înlocui iniţiativa creatoare a poliţistului pentru că, în practică, seîntâlnesc cele mai variate aspecte şi împrejurări specifice numai pentru cazul concret respectiv. Este necesarca măsurile tactice indicate să fie dublate de capacitatea selectivă, unită cu cea a intervenţiei prompte cunivelul profesional al poliţistului.

Aşa dar, tactica presupune nu numai existenţa unui ansamblu de procedee şi reguli tipice dar şiposibilitatea de aplicare alternativă, creatoare a lor. Prin urmare, sarcinile tacticii constau în relevarea principalelorforme şi modalităţi posibile de operare cu procedeele tactice în situaţiile create. Cu alte cuvinte, tactica are locacolo unde este prezent elementul aprecierii de sine stătătoare. Iar realizarea acestui element în procesulactivităţii administrative a organelor afacerilor interne presupune „alegerea de către organul (persoana cufuncţii de răspundere) a celei mai oportune variante de decizie din numărul celor prevăzute de lege în cazurileconcrete” [10, 15]. În cele din urmă, dacă vom privi aplicarea armei de foc prin prisma acestor poziţii, indiferentde multitudinea şi diversitatea circumstanţelor reale, atunci vom observa, că toate cazurile de aplicare a armeide foc, stipulate în lege sunt unificate printr-o generală şi obligatorie particularitate – gradul lor prejudiciabilsporit. Această particularitate, indiferent de conţinutul situaţiei concrete în care ea se manifestă în cazurileprevăzute de lege, determină necesitatea aplicării armei de foc.

Astfel, aprecierea condiţiilor privind aplicarea armei de foc se manifestă, mai întâi de toate, pin rezolvareaproblemei: se va aplica sau nu arma de foc în situaţiile când pentru aceasta sunt destule temeiuri legale, ori seva acţiona prin alte metode mai puţin violente, de exemplu, aplicarea forţei fizice, a mijloacelor speciale, sau aaltor mijloace aflate la îndemână. În afară de cele menţionate, vom observa, că dispoziţiile legale carereglementează ordinea, condiţiile şi limitele de aplicare a armei de foc conţin un număr impunător de metode şireguli tactico-normative, care au un caracter obligatoriu şi, în aşa fel, îngustează limitele aprecierii în cazulaplicării armei de foc.

Cu toate acestea, necătând la faptul că un şir de reguli tactice îşi găsesc reflectarea normativă îndispoziţiile legale, ele nu sunt lipsite de conţinutul tactic, adică nu încetează să fie anume tactice. Fixareaprincipiilor şi procedeelor tactice în actele normative reprezintă criteriul cel mai înalt de apreciere a importanţeişi eficacităţii lor. Acordând conţinut normativ procedeului tactic legislatorul l-a recunoscut ca fiind cel maieficient mod de acţiune.

În această ordine de idei, o importanţă deosibit de mare pentru tactica de aplicare a armei de foc, derând cu dispoziţiile legale, care fixează temeiurile şi ordinea de aplicare a ei, o au de asemenea şi normelejuridico-penale despre legitima apărare, extrema necesitate şi reţinerea infractorului precum şi elaborărileteoriei penale despre condiţiile care înlătură caracterul penal al faptei în cauzele indicate.

Regulile şi principiile fixate în dispoziţiile legale amintite stabilesc limitele activităţii legale a subiectuluicare a aplicat arma de foc şi în aşa fel constituie fundamentul de drept pentru principiile, regulile şi procedeeletactice de aplicare a armei de foc.

De regulă, aceste norme conţin numai cele mai generale şi principale prescripţii privind înfăptuireaanumitor acţiuni, de exemplu, în stare de extremă necesitate, iar metoda, regula sau procedeul tactic potrivitesenţei sale, de obicei, în fiecare caz este individual.

E cazul să remarcăm aici că, practic, nici o lege sau un alt act normativ potrivit specificului său nu estecapabil să reglementeze totalitatea modalităţilor tactice de acţiune în diferite situaţii.

Astfel, aprecierea în cazul aplicării armei de foc se manifestă, mai întâi de toate, prin rezolvareaproblemei privind necesitatea uzului de armă în cazurile, când legea admite aplicarea ei precum şi prin alegerea,


38

în limitele procedurii de aplicare a armei de foc stabilite de lege a celei mai avantajoase şi eficiente modalităţide comportare în contact nemijlocit cu delicventul, reieşind din evoluarea evenimentului.

Analiza activităţii poliţieneşti şi, mai cu seamă, a cazurilor de aplicare a armei de foc, demonstrează căîn procesul executării regulilor normative în condiţiile aplicării armei de foc nu de puţine ori apare inevitabilnecesitatea concretizării regulilor indicate referitor la situaţia concretă. După cum se vede, anume în asemeneaîmprejurări capătă o mare importanţă practică procedeele şi modele de acţiune elaborate de ştiinţa tacticii,trăsătura specifică a cărora o constituie dependenţa lor de situaţia operativă concretă.

Rezumând cele expuse, concluzionăm că noţiunea de procedee tactice include cele mai raţionale şieficiente operaţiuni şi acţiuni elaborate atât de ştiinţă, cît şi de practică, precum şi cea mai oportună linie decomportare a persoanei, care în urma propriilor aprecieri a circumstanţelor concrete a decis că aplicareaarmei de foc constituie varianta optimă de realizare a scopurilor fixate în lege.

Aplicarea armei de foc constă în folosirea de către funcţionarul de poliţie a proprietăţilor de luptă aarmelor de foc aflate în dotarea organelor afacerilor interne pentru curmarea faptelor ilegale sau pentruînlăturarea pericolului iminent, precum şi în scopul reţinerii infractorului.

Luând în consideraţie aceste împrejurări, noţiunea de procedeu de aplicare a armei de foc cuprinde,mai cu seamă, tehnica tragerii, în diverse condiţii, din diferite tipuri de armament aflate în dotarea organelor deinterne [11, 112]. De exemplu, procedeele de tragere din pistolul 9 mm Makarov (PM) sunt compuse dinprocedeele de pregătire pentru tragere, executare a tragerii şi de încetare a tragerii [12, 36-45].

Acestea sunt diferite procedee de executare a tragerii în ţintă din diferite poziţii (în picioare, în genunchi,culcat, din mână sau rezemat, precum şi de la colţ, din maşină etc.) [13, 220-246], precum şi procedee deexecutare a tragerii neţintite [14, 10] (de exemplu: „de la şold” „drept în faţă” ş.a.m.d.) [15, 40-41].

Marea diversitate de procedee tactice elaborate de teoria tacticii, dar şi de practica organelorcompetente în materie, comportă preocupări privind deosebirea lor după anumite criterii şi anume: după domeniileştiinţifice [16, 10], după sfera de aplicare [17] ori după structura acestora [18, 137].

Prin urmare, ţinând cont de faptul, că în teoria tacticii procedeele simple presupun o singură operaţieiar cele compuse constau din mai multe operaţii şi acţiuni, atunci metoda de aplicare a armei de foc constă, pelângă tehnica de tragere, şi dintr-o totalitate de operaţii, care acţionează asupra delicventului în momentulaplicării de către funcţionarul de poliţie a armei de foc (darea anumitor comenzi, alegerea ţintei, momentului şidirecţiei împuşcăturii, tragerea din adăpost ş.a.m.d.).

Astfel, procedeele şi metodele tactice de aplicare a armei de foc, concretizând prevederile legale, leadaptează la situaţiile create. Dispoziţiile legale au un caracter imperativ, obligatoriu, ignorarea lor fiindinadmisibilă.

În cele din urmă, bazându-ne pe particularităţile caracteristice tacticii şi specificul ei în contextulaplicării armei de foc, se pot formula următoarele: Tactica aplicării şi folosirii armei de foc reprezintătotalitatea procedeelor, metodelor şi regulilor elaborate de teoria tacticii pe baza dispoziţiilor legale învigoare şi practicii înaintate a organelor afacerilor interne, în vederea folosirii optime şi eficiente aproprietăţilor de luptă a armei de foc în scopul înlăturării condiţiilor prejudiciabile în cazurile prevăzutede lege, ţinându-se cont în acelaşi timp de procedura aplicării şi diversitatea situaţiilor create.

Referinţe:1. Legea Republicii Moldova Cu privire la poliţie, nr.416-XII din 18.12.1990, republicată în

Monitorul Oficial nr. 17-19 din 31.01.2002, art.art.1 şi 2.2. Bîrgău M., Beşleagă Gr., Pregătirea profesională în organele de poliţie, M.A.I. al R.

Moldova, Academia „Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2002.3. Popescu I., Ene T., Stanciu I., Tactica intervenţiei poliţieneşti, Bucureşti, Editura Ministerului

Afacerilor de Interne, 1999, p.3; Bîrgău B., Beşleagă Gr., Pregătirea profesională în organelede poliţie. M.A.I. al R. Moldova, Academia „Ştefan cel Mare”, CL., 2002.

4. Prin noţiunea de măsuri poliţieneşti, în sensul prezentei comunicări se înţelege intervenţiile legaleale poliţiştilor pentru executarea destinaţiei sale.

5. Popescu I., Ene T., Stanciu I., Tactica intervenţiei poliţieneşti, Bucureşti, Ed. Ministeruluide Interne, 1999, p.4; Каплунов А.И., Применение и использование сотрудниками


39

милиции огнестрельного оружия: Теория и практика, Монография, СПб., Фонд«Университет», 2001.

6. Dicţionarul explicativ al limbii Române. Univers enciclopedic. Bucureşti, 1998, p.1066.„Tactic, - ă, tactici, - ce, I. s.f. l. Parte componentă a artei militare care se ocupă cu studiul,organizarea, pregătirea şi ducerea luptei pentru a îndeplini cu maximum de eficacitate scopurilefixate”; Сковордкин М.Д., Тактика как составная часть военного искусства.(Тактика как научная теория) М.: Воениздат. 1956, c.27; Васильев А. Следственнаяпрактика, М., 1976, c.30; Doraş S. Gh., Criminalistica vol. II – Elemente de tactică –„Tipografia centrală”, Chişinău, 1999.

7. Каплунов А.И., Милюков С.Ф., Правовые и тактические основы применения ииспользования сотрудниками милиции огнестрельного оружия, Монография,СПб., Университет МВД России, 1998.

8. Лекарь А.Г., Безруких Р.К., Организационно-тактические основы раскрытияпреступлений, Москва, 1977.

9. Bîrgău M., Beşleagă Gr., Pregătirea profesională în organele de poliţie. M.A.I. al R.Moldova, Academia „Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2002.

10. Соловей Ю.П. , Усмотрение в административной деятельности милиции ,Автореферат, дис. канд. юрид. Наук, Москва, 1982.

11. Боевая подготовка работников органов внутренних дел, Учебник, Москва,МВШМ МВД РФ, 1991, c.244-246; Торопов В.А., Колдунов С.А., Служебное оружие:устройство, применение, обучение // Специальный выпуск журнала «БДИ», СПб.,1977.

12. Vişnevschi A., Instrucţiuni pentru cunoaşterea, întrebuinţarea şi întreţinerea pistolului9 mm MAKAROV (PM), Chişinău, 2003, p.46-54; Fomin T., Memorator privind măsurilede siguranţă la mânuirea armei, Consiliul editorial al Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I.al R. Moldova, Chişinău, 2003, p.8-23; Ęŕ÷÷÷ĺíęî Â.Ŕ., Формирование профессиональныхнавыков владения личным оружием у инспектора уголовного розыска, Учебноепособие, Омск: ОВШМ МВД СССР, 1981, c.7-20; Ярочкин В.И., Оружие. Гражданское,служебное, боевое, 2-е изд., перераб. и доп., Москва, «Ось-89», 1997.

13. Ibidem, Viєnevschi A., op.cit.p.47-52; Торопов В.А., Стрельба из пистолета в реальныусловиях, СПб.: ВШ МВД России, НПО специальных материалов, 1995, р.108; ТороповВ.А., Автомат Калашникова, Учебное пособие, СПб., СПб ВШ МВД России, 1997,c.76.; Торопов В.А., Пистолет Макарова – личное оружие нападения и защиты,СПб ВШ МВД России, 1997, c.101.; Торопов В.А., Огневая подготовка, Учебник,Под общ. ред. В.П. Сальникова, СПб., Санкт Петербургский университет МВД России,1999.

14. În SUA acest gen de executare a tragerii se numeşte „poynt-fayring”, în Austria – „tragereinstinctivă”, (Огневая подготовка полицейских: «Инстинктивная стрельба»,Экспресс – информация. Москва, ГИЦ МВД России, 1992).

15. A se vedea, de exemplu: Торопов В.А., Стрельба в упор//частный сыск, охрана,безопасность, 1996.

16. Potrivit acestui criteriu, se disting procedee axate: a) pe logică; pe mecanisme psihologice; c)pe date ştiinţifice privind organizarea şi administrarea muncii. (A se vedea în acest sens: DoraşS. Gh., Criminalistica, vol. II – Elemente de tactică – „Tipografia centrală”, Chişinău,1999).

17. Conform acestui criteriu, procedeele tactice sunt divizate în generale, care pot fi întrebuinţatela efectuarea mai multor activităţi procedurale, şi particulare sau speciale, a căror aplicabilitateeste pusă în legătură cu o singură activitate de urmărire penală.

18. După acest criteriu, procedeele tactice se împart în trei categorii: simple, compuse şi combinaţiitactice. (A se vedea în acest sens Белкин Р., Криминалистика: проблемы, тенденции,перспективы, М., 1988).


40

Managementul comunicării: între artă şi aplicaţie

Gheorghe GLADCHI, doctor habilitat în drept,conferenţiar universitar,Nicolae PLĂCINTĂ, Academia „Ştefan celMare” M.A.I. al R.M.

Managementul comunicaţional, ca disciplină de studiu şi element de gestionare a relaţiilor umane,rezidă pe câteva concepte de bază de care vom ţine cont pentru a realiza obiectivele propuse prin comunicare.

Nu există comunicare fără obiectiv. În situaţii de management, comunicarea vizează patru marifamilii de obiective:

- a emite şi a culege informaţii;- a dirija puncte de vedere divergente, chiar opuse;- a rezolva probleme, a căuta soluţii inovante;- a lua decizii implicând puncte de vedere diferite.

Fiecare din aceste patru categorii de obiective necesită abordarea unor strategii diferenţiate, un dozajde energie mai mult sau mai puţin centrat asupra conţinutului comunicării sau a procesului de comunicare. Cucât conţinutul comunicării este mai important, cu atât mai mult importă disponibilitatea informaţiei de calitate.Cu cât importă mai mult procesul însuşi al comunicării, cu atât mai mult e necesar de a anticipa atitudinile şicomportamentul interlocutorului/interlocutorilor.

În cazul când comunicarea nu este eficientă sau funcţională, mai degrabă se explică prin faptul că unadin aceste dimensiuni a fost sub-evaluată sau că raportul dintre acestea două a fost inversat. O modalitatesimplă de a ne da seama de acest lucru este de a vedea dacă comunicarea se bazează pe ceea ce numim modsimetric sau complementar de comunicare.

Conform teoriei comunicaţiei interacţionale, o comunicaţie simetrică are loc atunci, când schimbul demesaje se stabileşte pe o serie de interacţiuni în care fiecare poziţie se întăreşte fără a o lua în cont pe cea apartenerului de comunicare. Şi, dimpotrivă, procesul este numit complementar din momentul când cele douăpoziţii încep să se influenţeze una pe cealaltă.

O mulţime de schimburi de mesaje foarte animate, nu sunt altceva decât comunicaţii simetrice care seignorează una pe alta, protagoniştii păstrându-şi poziţiile lor iniţiale.

În cazul unei comunicări complementare există un moment când poziţiile se modifică şi atuncicomunicarea are un efect tangibil asupra poziţiilor afişate.

Nu există comunicare fără metacomunicare. Metacomunicarea este un ansamblu de reguli şicapacităţi care permit, pe de o parte, de a observa comunicarea, în care persoana dată nu este implicată directcu o privire distanţată şi, pe de altă parte, de a se retrage, atunci când aceasta este participantă directă.Metacomunicarea poate permite, de exemplu, de a observa într-un schimb de replici incoerenţele dintre formăşi conţinutul comunicării, între aceea ce este spus şi ce este perceput. Metacomunicarea va întrerupe cursulnormal al comunicării şi va propune o analiză a proceselor declanşate, fie pentru a le reîntări, fie pentru areveni asupra problemei. O mulţime de oratori, mai ales dintre politicieni, folosesc această tehnică pentru arelua iniţiativa dezbaterilor în care sunt puşi în situaţii dificile, metacomunicând asupra tehnicilor utilizate deadversarii lor în încercarea de a-i destabiliza. Metacomunicarea, prin faptul că permite de a elucida procesulde comunicare şi de a ieşi din conţinut, constă în a face un „pas în lături” şi de a verifica dacă comunicareaprogresează sau nu spre obiectivul fixat. Într-o comunicare de grup funcţia metacomunicării este foarte importantăşi poate fi încredinţată unui sau unor membri ai grupului pe rînd. Misiunea este că aceste persoane, participândla dezbateri, să rămână atente la procesele ce decurg şi să fie autorizate să propună, când socotesc decuviinţă, un moment de retragere sau de schimbare a modului de comunicare. În cazul când subiectele abordatesunt generatoare de emoţii puternice (iritare, agresivitate, apatie, descurajare), această practică permite de acâştiga un timp considerabil pentru grup şi de a-i permite să se concentreze mai util asupra obiectivelor sale.


41

Să reţinem din acest concept că metacomunicarea este o procedură care permite „curăţarea” regulatăa circuitului comunicativ în scopul înlăturării anumitor obstacole care pot avea un contra-efect asupra reuşiteicomunicării dacă nu sunt detectate mai devreme.

Nu există comunicare fără divizarea reprezentărilor proprii de cele ale partenerului decomunicare. Fiecare persoană comunică pornind de la cadrul său de referinţă, „axa sa de coordonate”reprezentative. Dacă o bună parte de comunicaţii eşuează, acest lucru are loc din cauza necunoaşterii sistemuluide reprezentări ale partenerului de comunicare şi a logicii la care acesta apelează, dar şi din cauza dificultăţiide a diferenţia aceste reprezentări. Prin reprezentări vom înţelege modul de înţelegere şi interpretare elementelorrealităţii înconjurătoare. Ele sunt patrimoniul fiecăruia de experienţe individuale, psihologice, psiho-sociale,trăite individual sau colectiv. Astfel, reflectând aceeaşi realitate, reprezentarea acesteia va fi absolut individuală,datorită sistemelor absolut personale de referinţă. Ceea ce este interpretat ca adevărat de o persoană, va fiabsolut fals în reprezentarea alteia, fapt care reprezintă unul din cele mai serioase obstacole de comunicare.

A depăşi problema cadrului propriu de referinţe, a înţelege sistemul de referinţe al partenerului înseamnăa răspunde la cele şase întrebări ce urmează:

1. Sunt gata de a pune în discuţie o parte sau întregul meu sistem de referinţe?2. Sunt gata să renunţ la ideea că partenerul poate avea alt sistem de referinţe?3. Sunt gata de a admite că logica altuia este adevărată pentru acesta în timp ce este falsă pentru

mine?4. Sunt gata să-mi asum riscul de a-i spune partenerului de comunicare ceea ce este adevărat

pentru mine?5. Sunt gata să-mi asum riscul de a opune modurile noastre de gândire?6. Sunt gata de a construi împreună cu partenerul o nouă reprezentare?

A neglija una din aceste probleme înseamnă riscul instaurării unei comunicări simetrice care nicidecumnu ar avea şansa de a conduce la realizarea obiectivelor comunicative pe care ni le propunem.

Nu există comunicare fără ascultare activă. Ascultarea activă ocupă un loc aparte printre tehnicilerealizării obiectivelor comunicative. Este un procedeu de recepţionare eficace de mesaje şi, în acelaşi timp, dedirijare, direcţionare şi stimulare a procesului de emitere a mesajului. Ea cuprinde un şir de tehnici printre carechestionarea, tăcerea, reformularea, limbajul neverbal şi altele. Chestionarea este o artă de trimitere a unuimesaj dublu, de a-l face pe partener emiţător de mesaj, este elementul-cheie de transformare a unei comunicărisimetrice, evocate mai sus, într-o comunicare complementară. Analizând interviurile jurnalistice la radio sautelevizor, vom observa uşor diferenţa dintre jurnaliştii care pun întrebări pentru a obţine informaţii şi jurnaliştiicare folosesc chestionarea ca un mijloc de interacţiune şi de dirijare a procesului de comunicare. În ceea cepriveşte tehnica chestionării, vom ţine minte că:

- întrebările deschise permit de a obţine informaţii desfăşurate, dar, în schimb, pot avea contraefectuldispersării subiectului;

- întrebările ascunse permit de a obţine informaţii precise dar limitative;- întrebările influenţate pot obţine o luare de poziţie, dar vor fi apreciate ca intrusive;- întrebările alternative permit de a forţa alegerea, dar pot fi apreciate ca manipulatorii.

Este de notat că întrebările influenţate sau alternative nu sunt potrivite în ascultare, dar în schimb suntinstrumente eficace de argumentare.

Tăcerea sau pauza este o altă tehnică a ascultării active pe care este important să o cultivăm pentrua ridica nivelul calitativ al comunicării. Capacitatea de a tăcea este o resursă rară, care presupune un efort îna opri expansiunea verbală pentru a revizui o poziţie sau a schimba o direcţie. Tăcerea este, în general, unsemnal al unei secvenţe care se termină şi al alteia care va începe în interacţiunea comunicativă. Tăcerea seexprimă prin pauze în întrebări, în răspunsuri şi printr-o atenţie mai profundă asupra partenerului de comunicare.Tăcerea poate fi un limbaj întreg în comunicare.

Reformularea este o tehnică aparte a ascultării active pentru a puncta comunicarea şi permite nunumai de a se asigura de o înţelegere a discursului partenerului sau a celui propriu de către partener, dar şi dea centra discursul în direcţia necesară. Reformularea, fie că se face sub forma unui rezumat sau a uneisinteze, subliniază anumite idei ale mesajului şi stabileşte o mai strânsă legătură între parteneri. Aplicată cuabilitate, ea va îndepărta riscul de a crea ideea că nu înţelegem mesajul sau nu urmărim firul discuţiei. Negociatorii


42

cunosc bine tehnica reformulării care este folosită în tratative pentru a întări anumite succese şi a fixa noiobiective. Reformularea poate avea ca obiect conţinutul, dar se poate referi şi la relaţiile între partenerii decomunicare. În acest caz, ea reflectă noile relaţii care se stabilesc în cursul discuţiei şi serveşte întărire sau lamodificarea şi aparţine nu atât registrului celor înţelese ci, mai degrabă, al celor resimţite. O schimbare a stăriiafective a partenerului (o umbră de mânie, tristeţe sau bucurie), va dicta necesitatea unei reformulări, pentrua menţine sau a redirecţiona discursul.

Limbajul neverbal este o altă resursă a tehnicii de ascultare activă. Gesturile, mimica, intonaţia, îngeneral, ocupă în comunicare o parte foarte importantă (până la 70% din mesaj). Dar în termenul neverbal, încontextul ascultării active, vom înţelege mai mult decât acest inventar iminent al comunicării ce ţine de apreciereaşi stabilirea climatului comunicativ. În linii generale, limbajul neverbal permite, mai mult intuitiv decât raţional,de a evalua cât de adecvate sunt mesajul, comportamentul şi atitudinile care se stabilesc în cursul comunicării.El ţine nu de ceea ce este spus, dar de cum este spus, de maniera comportamentului al celui care spune.

Nu există comunicare fără recunoaştere. Noţiune analizată în teoria analizei tranzacţionale, conceptulde semne de recunoaştere este foarte important pentru a înţelege stabilirea relaţiilor în comunicare. Semnelede recunoaştere sunt o totalitate de semne materiale şi nemateriale, verbale şi neverbale, prin care arătămpartenerului nostru de comunicare că luăm cont de cele spuse şi de subiectul comunicării. Semnele derecunoaştere pot avea un sens pozitiv sau negativ. Este important, în final, sensul în care este perceput mesajul,dar nu cum este emis. Astfel, un semn pozitiv, emis cu intenţia de a flata, poate fi apreciat ca negativ.

Fiecare dintre noi este dependent, în relaţiile sociale în care intrăm, de semnele de recunoaştere pecare le primim din partea celor din jur, dar necesitatea în aceste semne de recunoaştere este diferită îndependenţă de personalitate. Dar pentru toţi, absenţa semnelor de recunoaştere reprezintă un risc de devitalizare.

Chiar şi în cazul unei comunicări la distanţă, mediatizate, există posibilitatea transmiterii unor semnede recunoaştere. Modul de a trimite un mesaj, de a scoate în evidenţă persoana căreia se adresează, deprofunzimea sau superficialitatea argumentărilor, aprecierilor punctelor de vedere ale partenerului, sunt semnede recunoaştere pe care le emitem. Cu cât semnul de recunoaştere va fi mai inedit, mai rar şi mai specific, cuatât mai mare va fi efectul pe care acesta îl va produce.


43

Eutanasia – probleme de responsabilitate morală şi juridică

Dumitru BALTAGA, doctor în drept,conferenţiar universitar, Universitatea LiberăInternaţională din Moldova

Recenzent: Ion Guceac, doctor habilitat în drept, profesor universitar, Academia de Drept

SUMMARYThe applied ethical issue of euthanasia, or mercy killing, concerns whether it is morally permissible for a third

party, such as phsiycian, to end the life of a terminally ill patient who is in intense pain.The eutanasia controversy is part of a larger issue concerning the right to die. Staunch defenders of personal

liberty argue that all of us are morally entitled to end our lives when we see fit. Thus, according to these people, suicideis in principle morally permissible. For health care workers, the issue of the right to die is most promitent when a patientin their care (1) is terminally ill, (2) is in intense pain, and (3) voluntarily chooses to end his life to escape prolongedsuffering. In these cases, there are several theoretical opinions open to the health care workers. First, the worker canignore the patient’s request and care can continue as usual. Second, the worker can discontinue providing life – sustainingtreatment to the patient, and thus allow him to die more quickly. This option is called passive euthanasia since it bringson death through nonintervention. Third, the health care worker can provide the patient with the means of taking his ownlife, such as lethak dose of drug. This practice is called assisted suicide, since it is the patient, and not technically thehealth care worker, who adinisters the drug. Finally, the health care worker can take active measures to end the patient’slife, such as by directly administering a lethal dose drug. This practice is called active euthanasia since the health careworker’s actoin in direct cause of the patient’s death. Active euthanasia is the most controversial of the four options andis currently illegal in the United States. However, several right to die organizations are lobbying for the law against activeeuthanasia to change.

„Nu moartea este mai rău,ci atunci când vrea cinevasă moară şi nici măcar astanu poate dobândi”.

(Sofhocles)

O problemă care a început să preocupe Occidentul astăzi, este şi cea a „Dreptului la viaţă şidreptului la moarte”. Această problemă ar putea duce la o reformare a bazelor societăţii umane în general,iar asumarea unei asemenea reformări nu este o sarcină uşoară. Însăşi legătura „dreptului la moarte” cu„eutanasia” reprezintă o încercare din partea omului de a încadra situaţii care vizează în modul cel mai intimfiecare membru al societăţii, cultura dintre care face parte.

Una din numeroasele probleme ar fi de ce guvernele ţărilor îşi pun asemenea probleme ce au determinatmobilizarea unor resurse juridice, medicale, religioase în abordarea lor. Se poate vorbi deja despre o presiunedin partea societăţii, confruntată cu dilemele vieţii şi ale morţii în aşa măsură încît instituţiile create de ea să sesesizeze şi să pornească la analiza şi legiferarea acţiunilor care privesc existenţa sau dispariţia unei vieţi.

Cineva spunea: „Ţăranul nu se teme de moarte, numai proştii se tem de ea”. Citatul este aproximativ,dar reuşeşte să spună un lucru: anume că omul simplu aşteaptă moartea în linişte, fără crispare, aş spune chiarcu un fel de înseninare, cu o anumită solemnitate. Am auzit cum prin satele moldoveneşti „bătrânii care se temcă nu vor avea tot ce le trebuie („la marea chemare”), şi-au pregătit din timp comândul: haine după plac, pânzăde pus pe ochi, prosoape, veselă în care să i se dea de mâncare şi multe alte lucruri necesare după trecereaStiyxului.

Istoricii zic că dacii: „râdeau la moarte şi plângeau la naştere”, pentru că cel ce pleca scăpa de chinurişi durere, iar cel ce venea pe lume lua durerea de la capăt.

Ţăranul, după cum am spus, nu se teme de moarte. O aşteaptă ca pe o izbăvire, dovadă, o întâmpinădeseori, când prinde de veste, în strai curat, de sărbătoare. O aşteaptă cu demnitate, nu îi este frică de ea,deoarece „nu e sortit să scape cineva de moarte, chiar de s-ar trage din strămoşi nemuritori (Colimachus).


44

Ideea de a fi prevenitori cu acest fenomen şi, implicit, de a-l determina, la nevoie, a existat întotdeauna,având la bază diferite motive. Aşa a luat naştere, EUTANASIA, care este, în fond, sfârşirea durerii prinmoarte: scutirea unui muribund de chinurile prelungite ale morţii iminente. Are această metodă, până la unpunct medical, un viitor? Unde şi cum?

În acest studiu, abordând un asemenea subiect, vrem să găsim un răspuns afirmativ sau negativ laproblema dată, care a frământat omenirea de la Socrate (399 î Hr.) până în zilele noastre, menţionând,totodată, că, în Belgia şi Olanda a fost deja aprobată o Lege a eutanasiei. În Declaraţia Asociaţiei MedicaleMondiale cu privire la eutanasie, adoptată de cea de-a 39-a Adunare Generală la Madrid, Spania, în octombrie1987, se stipulează că „...eutanasia, adică ajutarea conştientă a unui pacient să moară, chiar dacă aceasta seface la dorinţa pacientului sau la cererea aparţinătorilor, este un act neetic. Medicul trebuie să respecte dorinţapacientului sau de a muri, în condiţii naturale, la sfârşitul unei boli incurabile[1, p.109].

După Dicţionarul explicativ al limbii române eutanasia este „moarte fără durere; metodă de provocarea unei morţi nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinţă îndelungată şi grea”. Eutanasiavine din cuvinte greceşti care înseamnă literal „bună” (eu), „moarte” (thenatos). Toată lumea vrea o moartebună, totuşi sensul cuvântului înseamnă „ucidere cu milă”.

Conceptul etic şi juridic aplicat eutanasiei sau al „omorului din milă” pune în discuţie următoareaproblemă: este permisibil, din punct de vedere moral, legal, pentru a treia persoană, cum ar fi medicul, săcurme viaţa unui pacient incurabil, care se află în mare suferinţă?

Dezbaterile controversate despre eutanasie fac parte dintr-un domeniu mai larg decât „dreptul lamoarte”. Apărătorii înverşunaţi ai libertăţii persoanei pledează pentru dreptul nostru moral de a ne lua viaţaatunci când o consideram de cuviinţă.

În toate ţările dezvoltate medicina avansată permite menţinerea artificială în viaţă a persoanelor aflateîn comă, chiar şi pe o durată de mai mulţi ani. Datorită evoluţiei mentalităţii şi priorităţii acordate voinţeiindividuale în ultimii ani s-a început o revendicare a „dreptului la moarte” sau a dreptului de a decide personalmomentul morţii sale.

Iniţiativele în favoarea eutanasiei au crescut considerabil. Efectiv, eutanasia poate exista sub diferiteforme:

eutanasia activă, adică administrarea unor substanţe letale cu intenţia de provocare a morţii, conformcererii bolnavului ce doreşte să moară, sau fără acordul lui la decizia unei rude apropiate sau a corpuluimedical;

eutanasia pasivă, adică refuzul sau încetarea tratamentului de intervenţie în viaţă;ajutorul la sinucidere, când pacientul îşi provoacă singur moartea primind toate indicaţiile şi mijloacele

necesare;eutanasia indirectă, prin administrarea analgezicelor, a căror consecinţă este moartea [2, p.37].Eutanasia activă este cea mai controversată din cele patru acţiuni enumărate anterior şi este la moment

interzisă în ţara noastră. Cu toate acestea, în unele ţări, după cum am menţionat anterior, există legi, sau dacăele nu există, unele organizaţii care susţin „dreptul la moarte” pledează pentru adoptarea unor aşa legi.

Problema eutanasiei are o istorie lungă de polemică filosofică. De-a lungul timpului, moartea a fostconsiderată atât legală, cât şi morală. Gânditorii greci erau de partea eutanasiei, cu toate că se opuneausuicidului.

Istoricul şi moralistul grec Plutarh (circa 90-125 d. Hr.) menţiona în lucrarea sa „Vieţile paralele”că în Sparta era practicat infanticidul. Copiii „lipsiţi de sănătate şi vigoare, cei strâmbi” erau aruncaţi de pe ostâncă a muntelui Taiget.

Legea celor Douăsprezece Table (aprox. 450 î. Hr.), codul publicat la Roma de decemviri (magistraţiromani care făceau parte dintr-un colegiu de 10 membri) pe 12 table de bronz, prevedea jertfirea copiilor cumalformaţii de îndată ce veneau pe lume.

După căderea Ierusalimului sub atacul legiunilor romane în anul 70 d. Hr., aproximativ 1000 de evreicare nu acceptau să se supună regimului de ocupaţie – zeloţii (zeloşii), s-au refugiat în fortăreaţa Massada,construită în mare parte de regele Irod, pe malul de apus al Mării Moarte în vârful unui podiş. Când romanii auizbutit să o cucerească, după un asediu ce a durat între anii 72-73, nu au mai găsit de cât două femei şi cincicopii, deoarece toţi ceilalţi se sinuciseră pentru a nu fi umiliţi de captivitate.


45

Pe insula Sumatra, bătrânii din neamul bataki-lor erau suiţi într-un copac, iar copacul era scuturat. Celcare reuşea să rămână agăţat sus îşi putea continua viaţa în colectivitate, dar cel care cădea era folosit cahrană pentru restul comunităţii.

Filozofii antici au făcut aserţiuni prin care se aproba ideea de moarte dirijată. Teza lor „Mori licet cuivevere non placet” a făcut ca multe personalităţi de seamă ale vieţii culturale şi politice să se sinucidă.

Filozoful grec Platon (428-348 î.Hr.), fondatorul şcolii „ezoterice” din Atena, scrie în „Republica”unul din dialogurile sale sistematice: „Fiecare cetăţean are o datorie de împlinit într-un stat bine condus, nimeninu are dreptul să-şi petreacă viaţa în boli şi tratament”. El recomandă „să se ocupe de cetăţenii ce sunt bineformaţi la corp şi la suflet..., dar să lase să moară pe cei care au corp rău constituit”.

Scriitorul enciclopedist latin Plinius cel Bătrân (23.79 d. Hr.) în „Istoria naturală” aprecia la vremeasa că medicina are dreptul să suprime viaţa bolnavului pentru a-i curma suferinţa doar în cazul a treiboli: calcul vezical, „mare durere de stomac” (posibil ulcerul) şi nevralgia de trigemen.

Împăratul roman Publius Aelius Hadrianus (76-138 d.Hr.), marele protector al culturii greceşti, celcare a presărat Roma şi imperiul cu tot felul de monumente frumoase, a apelat la eutanasie, cunoscându-secererea sa adresată medicului Hermogene de a i se curma suferinţele prin grăbirea morţii. Se spune că acestmedic „a găsit mijlocul de a rămâne fidel jurământului său profesional fără a-l refuza”, recurgândprobabil la un act de eutanasie pasivă.

Medicina antică a adoptat o atitudine de înţeleaptă resemnare în faţa morţii. Ea încerca de fiecaredată să învingă boala, dar când bolnavul ajungea în faza terminală era lăsat să moară, considerându-se că luptacu destinul este pierdută.

Hipocrate (460-377 î.Hr.), cel mai mare medic al antichităţii, emite următoarea idee în cartea „DespreArtă” din „Corpus hipocraticus”: „ Voi preciza ce înţeleg eu că este medicina. În termeni generali, înseamnăsă alunge suferinţa bolnavului, să reducă violenţa bolii sale şi să refuze să îngrijească pe cei subjugaţi deboala lor înţelegând că în astfel de cazuri medicina este fără putere”. În text se argumentează: „Sunt unii careblamează medicina din cauza că refuză să-şi asume obligaţii pentru cazurile disperate... Dacă un om cere dela artă o putere care să întărească pe cea a naturii, ignoranţa sa ţine mai mult de nebunie decât de lipsa decunoştinţe”.

Lăsarea bolnavului muribund „în voia naturii” era impusă de posibilităţile foarte modeste ale mediciniiantice. Jurământul lui Hipocrate interzicea, în acelaşi timp, suprimarea vieţii cu ajutorul vreunui drog: „Nu voida nimănui un medicament care să-i provoace moarte şi nici nu voi sugera o asemenea intenţie” – interdicţieetică de a provoca moartea chiar dacă aceasta s-ar face cu consimţământul liber şi lucid al pacienţilor[3,p.12].

În Evul mediu, filozofii creştini, musulmani şi evrei se opuneau eutanasiei active, cu toate că Bisericacreştină întotdeauna a acceptat eutanasia pasivă. Datorită dezvoltării ideologiei ebraico – creştine, sinucidereaşi omorul erau condamnate: Decalocul (cele 10 porunci ale lui Moise, numite în Biblie, şi primite de la Dumnezeupe muntele Sinai) poruncea „să nu ucizi”.

În unele societăţi s-a continuat practica eutanasiei în secret, chiar dacă era considerată imorală şiilegală, fiind pusă în aplicare în cazul rabiei, tuberculozei sau a unor boli contagioase.

Ideea determinării morţii reapare în 1516, o dată cu publicarea, în latină, a romanului politic şi social„Utopia” de către umanistul şi omul de stat englez Thomas More (1478-1535), care şi-a pierdut viaţa pentruataşamentul la biserica romano-catolică. În această lucrare, care a transformat un nume propriu al unei insuleîn substantiv comun, autorul prezintă eutanasia celor grav bolnavi, chinuiţi de durere, ca una dintre cele maiimportante instituţii dintr-o comunitate ideală imaginară. Th. More descrie în termeni ideali funcţionarea spitalelor.Lucrătorii de aici îngrijeau cu mare atenţie fiecare pacient şi făceau tot ce le sta în puteri ca să-l tămăduiască.Cu toate acestea, când pacientul avea o boală incurabilă ce-i aducea suferinţe, el îşi poate alege moartea prinînfometare sau opium. Omorul din compasiune este văzut de către el ca „un act de înţelepciune, ... un actreligios sfânt”[4, p.77].

Cuvântul „eutanasie” a fost introdus abia în 1620 de către omul politic, savantul şi filozoful englezFrancis Bacon (1561-1626) în lucrarea „Novum Organum”. Adversar al scolasticii şi partizan al metodeiexperimentale, el face în această lucrare o nouă clasificare a ştiinţelor. Sensul baconian al utilizării cuvântuluiavea o tentă filozofică şi nu pragmatică, semnificativă de „moarte bună, liniştită, fericită”, putându-sereferi la atmosfera din jurul celui ce moare.


46

În altă lucrare, „Noua Atlantidă” (1627), Francis Bacon scrie că „medicii sunt meniţi nu numai săcontribuie la sănătate, dar şi să aline suferinţa şi durerile, indiferent dacă această alinare ar duce la însănătoşireasau la o trecere uşoară în nefiinţă”.

Secolul al XIX-lea a fost perioada, deşi relativ scurtă, ce a reprezentat o mare revoluţie tehnico-ştiinţifică, pe lângă care au existat şi decizii concrete asupra eutanasiei.

Încă la începutul sec. al XIX-lea unul dintre iluştrii jurişti ruşi A. Koni scria despre posibilitatea permiteriidin punct de vedere moral şi juridic a „plecării” conştiente din viaţă, dacă există următorii factori: cerinţa debunăvoie a omului; imposibilităţi garantate de a-i salva viaţa, confirmate de către un colegiu al medicilor;imposibilităţi de a-i uşura chinurile şi înştiinţarea preventivă a organelor de procuratură.

În 1870, interesul pentru această opinie a fost stârnit de Samuel Williams, care a propus la„Birmingham Speculative Club” ca eutanasia să fie permisă „în toate cazurile de boli însoţite de dureri şilipsite de speranţă” în scopul de a provoca „o moarte rapidă şi lipsită de durere”. Expresia „lipsită de dureri”semnifică utilizarea analgezicelor, ce au „efect dublu”.

În această perioadă pacienţii medicinii s-au confruntat adeseori cu solicitări de a provoca o moartecaritabilă din motive de compasiune, filantropice.

Medicul lui Napoleon Bonaparte a avut tăria să-l refuze pe împărat, în 1815, când acesta i-a cerut „unmedicament fatal” pentru a-l avea în rezervă în cazul pericolului de a fi luat prizonier, după cum nu a fost deacord nici cu uciderea ciumaţilor din Jawa, care nu puteau fi transportaţi. Împăratul a murit abia în 1821 peinsula Sfânta Elena [3, p.8].

De la debutul sec. al XX-lea statul intervine uneori în problema eutanasiei cu unele tentative delegiferare.

În 1903, Asociaţia Medicală Americană autoriza eutanasia pentru copiii cu malformaţii şi pentrubolnavii incurabili.

Între anii 1920-1945 eutanasia a fost subiectul unor aprige controverse care au zguduit Germania,Anglia şi Satele Unite ale Americii.

În Germania, chiar înaintea ascensiunii lui Hitler la putere, exista deja un climat de opinie favorabileutanasiei. Au avut loc chiar şi unele pledoarii publice în favoarea acestei practici.

Eutanasia nu era o idee nouă nici pentru Germania, naziştii au comis „eutanasia” copiilor cu handicapşi patologii ereditare: „practica nazistă a eutanasiei programate a constituit primul program politic de eutanasieaplicat. Conform cercetărilor făcute pe baza documentelor procesului de la Nürnberg, între anii 1939-1941 aufost eliminate peste 70 de mii de vieţi, considerate existente fără valoare vitală”.

Carl Brand, medicul personal a lui Hitler, la procesul de la Nürnberg se apără spunând: „Motivulprincipal a fost dorinţa de a ajuta pe cei care nu se pot ajuta singuri şi continuă să trăiască în chinuri...”.

În 1950, după procesul de la Nürnberg, Asociaţia Medicală Mondială a condamnat practica eutanasiei,dar cea de-a doua jumătate a secolului nostru a cunoscut numeroase încercări de modificare a legislaţieiasupra eutanasiei, obţinându-se, iniţial în unele state, autorizarea unor tipuri sau forme de eutanasie.

Literatura medicală şi juridică şi presa a prezentat numeroase cazuri când medicul „a dat” sau „afăcut” ceva pentru a provoca moartea unui bolnav la cererea acestuia sau a familiei. Cu toate acestea, deşilegile în vigoare stipulau clar că nici măcar consimţământul victimei nu justifică omorul, în majoritatea cazurilorurmărite în justiţie instanţa a dat pedepse simbolice sau achitări, dovedind clemenţă şi toleranţă [3, p.14].

Una dintre cele mai citate lucrări contemporane pe tema eutanasiei este „Eutanasia activă şi pasivă”(1975), autor fiind profesorul de filozofe de la Universitatea din Alabama - James Rachels [5, p.36].

Rachels pretinde că nu există nici o diferenţă, din punct de vedere moral, între a ucide activ un pacient(eutanasie activă) şi a-l lăsa să moară pasiv (eutanasia pasivă), argumentând prin faptul că Asociaţia MedicilorAmericani interzice eutanasia activă şi permite eutanasia pasivă. El oferă două argumente de ce medicii artrebui să amplaseze eutanasia pasivă şi activă în aceeaşi categorie. În primul rând, metodele eutanasieipasive prelungesc suferinţa pacientului pe cale pasivă. În tot acest timp pacientul resimte dureri insuportabile.Deoarece oricum s-a hotărât asupra unei morţi precoce, este inuman să se aleagă calea mai lungă. În aldoilea rând, Rachels declară că destinaţia „eutanasia activă – pasivă” încurajează medicii să ia hotărâri deviaţă şi de moarte pe motive neconcludente. De exemplu, bebeluşii cu sindromul Down deseori au defectecongenitale corectabile; dar decizia se face înainte de a discuta chirurgia de corecţie, deoarece părinţii nu-şi


47

doresc un copil Down de la bun început. Distincţia „eutanasie activă-pasivă” deseori încurajază aceste hotărârinegândite şi nemotivate.

În lucrarea „Eutanasia activă-pasivă: o distincţie impertinentă” (1977) Thomas Sullivan susţinecă orice „omor din milă” intenţionat (activ sau pasiv) este din punct de vedere moral impermisibil. Cu toateacestea, subliniază autorul, mijloacele extraordinare de prelungire a vieţii pot fi deconectate atunci când moartease preconizează ca fiind aproape.

Conform opiniei lui Sullivan, greşeala cea mai mare a lui Rachels este că acesta înţelege greşit atitudineaAsociaţiei Medicilor Americani (AMA) faţă de această problemă. AMA susţine că orice omor intenţionateste greşit, fie el activ sau pasiv. Cu toate că există cazuri când mijloacele de menţinere a vieţii pot fi deconectatela pacienţii incurabili, aceasta se va face numai atunci când ele sunt inconvenabile şi nonefective pentrupacienţi. Dacă decesul se întâmplă mai rapid din acest motiv, atunci acest fapt reprezintă doar o consecinţă.Să-ţi pui drept scop moartea (pe cale activă sau pasivă), este întotdeauna rău, însă nu este rău să anticipezimoartea prin deconectarea mijloacelor de menţinere a vieţii.

O lucrare recentă dedicată Eutanasiei a văzut lumina tiparului în anul 2002, intitulată „Eutanasia”,autori Radu Popescu şi Andy Puşca (apărută la editura fundaţiei Academice „Danibius” din Galaţi), abordândpentru prima dată în România un asemenea subiect [6].

Autorii cărţii nu elaborează această lucrare ca o pledoarie (sau ca o dovadă) ca, peste tot, lumea estepreocupată de această problemă; ei cercetează, în principal, implicaţiile pe care le poate avea fenomenul dinpunct de vedere juridic, filozofc şi deontologic, chiar dacă lucrarea sfârşeşte cu o propunere de lege a eutanasieiîn România.

Această cercetare are meritul că defineşte, printre altele, eutanasia, trecând-o prin toate timpurile.„De la Republica ideală a lui Platon la cel de al II-lea Război Mondial”, cum sună titlul unuia dintre cele maiimportante subcapitole, ideea de eutanasie, văzută ca o „moarte bună”, este destul de veche [6, p.20].

Conceptul eutanasiei, prin care anticii înţelegeau o „moarte blândă”, nu diferă, în linii mari, de la oepocă la alta, de la un popor la altul. Şi totuşi oamenii manifestă reticenţă faţă de un asemenea proces. De ce? Pentru că există, după părerea autorilor, în primul rând, îndoiala că este bine ceea ce facem, că medicul careasistă sinuciderea este de bună credinţă. Adevărul este că eutanasia este un act de curaj din partea celui cemoare, din partea medicului şi, desigur, din partea legiuitorului.

Trecând de la istoricul eutanasiei la studierea ei în diferite izvoare bibliografice din cele 7 ţări propuse(Germania, Anglia, Danemarca, Olanda, Belgia, Suedia, Statele Unite ale Americii), aş vrea să facem o micăanaliză, mai întâi a descrierii regulilor juridice ce abordează formele eutanasiei, apoi a elementelor principalede practicare şi discuţiile actuale despre eutanasie.

Aşadar, Danemarca, mai multe cantoane suedeze, majoritatea regiunilor australiene şi toate stateleamericane au aprobat legi cu privire la refuzul fiecărui cetăţean de a recurge la mijloace terapeutice.

Cuvântul „eutanasie” rămâne tabu în Germania din cauza atrocităţilor comise pe timpul naţional –socialismului. De aceea, se utilizează expresia „ajutorul la moarte”. Nu există vreo legislaţie specială cu privirela această problemă, fiind menţionată în Legea fundamentală şi în Codul penal. Legea fundamentală protejeazădreptul absolut la viaţă şi dreptul la autodeterminare. Dreptul la autodeterminare nu accentuează că fiecareare dreptul asupra vieţii sale, adică şi dreptul la sinucidere, totuşi acest drept împiedică orice intervenţieterapeutică fără acordul cointeresatului. În consecinţă, un muribund poate refuza un tratament medical ce i-arprelungi viaţa.

Codul penal, articolul 216, cu toate că nu prevede eutanasia, vizează omuciderea la cerere. În acestarticol se stipulează: „dacă cineva a purces la omucidere la cererea specială şi serioasă a victimei, trebuiepronunţată o pedeapsă cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”. Autorul prevede deci o pedeapsă mai uşoară încomparaţie cu omorul premeditat, ce se pedepseşte cu cel puţin 5 ani.

În Marea Britanie au fost prezentate Parlamentului, în repetate rânduri (1936, 1950, 1969), proiectede lege pentru legalizarea eutanasiei voluntare, care nu au fost validate. Aceste proiecte de lege stipulauasigurări că cererea pacientului era sigur voluntară.

În 1990, Roland Boyes prezintă în Parlamentul Englez un proiect de lege pro-eutanasie, care esteînsă respins. Legea din Anglia consideră eutanasia activă voluntară ca omor, dar există totuşi o mare discordanţăîntre lege şi punerea ei în practică. În cazurile de boli grave adesea rigorile ei se mai realizează. Nu se mai facincriminările, iar urmăririle se fac în temeiul unor delicte mai mici.


48

În 1997, Parlamentul Marii Britanii respinge iarăşi, cu 234 de voturi la 89, a şaptea tentativă în 60 deani de a schimba legea cu privire la eutanasie şi suicidul asistat, deşi sondajele de opinie au arătat că 82 la sutădin popor doreşte reforma [3, p.14].

În Danemarca, în afara Codului penal care condamnă omuciderea, chiar dacă e comisă la cerereavictimei, mai multe texte evocă eutanasia fără să o numească. Legea referitoare la exerciţiul profesiei medicaleîmpiedică medicul să trateze bolnavul contra voinţei sale. Mai mult chiar, medicul se poate abţine să îngrijeascăun „muribund a cărui moarte este inevitabilă”, dacă împrejurările nu servesc decât la amânarea decesului. Înaceleaşi circumstanţe, el poate administra analgezice pentru a uşura suferinţele bolnavului, chiar dacă acestgest poate prescurta viaţa pacientului.

Legea cu privire la statutul pacientului prevede că un bolnav poate refuza un tratament ce nu serveştedecât la amânarea morţii, poate primi analgezice ce pot duce la efecte secundare sau poate întocmi un testamentîn care să-şi exprime refuzul unui tratament medical în circumstanţe anumite.

Atât Constituţia federală a Suediei, cât şi Codul penal protejează viaţa într-o manieră absolută şicondamnă eutanasia activă, chiar dacă ea este cerută de bolnav.

În schimb, Codul penal prin art.115 autorizează ajutorul medical la sinucidere, dacă el nu este influenţatde motive egoiste.

În Australia, eutanasia activă şi ajutorul la sinucidere sunt ilegale, dar sunt obiectul unei dezbateriînverşunate, mai ales după ce partea de nord a autorizat în 1995 asistenţa la decesul unui pacient în stadiulfinal. Această lege, intrată în vigoare la 1 iulie 1996, a fost anulată în martie 1997 de Legea federală cu privitela eutanasie, după ce 4 persoane o folosise deja.

Cu toate că este interzisă eutanasia activă, este pe larg aplicată eutanasia pasivă şi cea indirectă.Anchetele realizate la finele anilor ‘90 arată că aproximativ 30 la sută din decese parvin în urma intervenţieimedicilor ce accelerează decesul pacientului. După sondajele efectuate, 75 la sută din australieni sunt pentruaplicarea eutanasiei [7].

În SUA, eutanasia este ilegală în toate statele, cu exepţia Oregonului. Sinuciderea asistată medicaleste sancţionată în acelaşi mod, însă spre deosebire de eutanasie, se află în centrul unor dezbateri autonomiaindividului.

În Oregon, unicul stat ce a autorizat, la moment, eutanasia, prescripţia unui medicament letal pacientuluicare se află în ultimul stadiu al bolii corespunde legii referitoare la o moarte demnă, intrată în vigoare înnoiembrie 1997. Acest fapt a provocat diferite mişcări şi opinii, mai ales că mai mulţi medici ezită să administrezedoze mari de analgezice, din teama de a nu fi învinovăţiţi de Legea cu privire la valoarea narcotică.

Olanda şi Belgia au devenit unicele ţări din Europa care au legalizat eutanasia.După Olanda, unde eutanasia a fost legalizată la începutul lunii aprilie 2001, Belgia devine acum a

doua ţară din lume care decriminalizează „moartea blândă”.Constând din 16 articole, legea belgiană le permite medicilor să pună capăt vieţii pacienţilor fără a fi

urmăriţi de lege, cu condiţia să fie respectate anumite condiţii. Pacienţii trebuie să aibă mai mult de 18 ani şi săfie conştienţi în momentul formulării cererii, care poate fi scrisă şi autentificată înainte ca pacientul să devinăincapabil.

Cererea pentru eutanasie trebuie să fie „voluntară, bine gândită şi repetată” şi trebuie să se asigurecă pacientul este într-o „situaţie clinică dificilă, trece prin suferinţe fizice şi psihice constante şi insuportabile cenu pot fi alinate şi sunt provocate de un accident grav sau de o boală incurabilă patologic”. În plus, medicultrebuie să informeze pacientul despre starea sănătăţii, să-i ofere consultaţii şi împreună să ajungă la convingereacă eutanasia este singura soluţie acceptabilă.

Legea afirmă explicit faptul că medicul „nu poate fi obligat” să practice eutanasia. Articolul a fostintrodus pentru a evita ca medicii să fie presaţi de pacienţi sau de rude, cum se întâmplă în Olanda. Mai multdecât atât, legea prevede obligativitatea consultării unui alt medic, independent şi specialist în boala pacientului,precum şi a întregii echipe medicale care are grijă de pacient.

Este necesară o perioadă de reflecţie, de o lună, între momentul cererii şi cel al executării eutanasiei.În patru zile de la moartea pacientului medicul trebuie să prezinte un document Comisiei Federale de Controlşi Evaluare, formată din medici, jurişti şi experţi în probleme etice, în care să includă toate informaţiile necesarepentru verificarea respectării condiţiilor prescrise de lege. Dacă două treimi din membrii Comisiei nu recunoscrespectarea condiţiilor, cazul trebuie prezentat Magistraturii pentru a fi examinat de un tribunal pentru crime.


49

Cu toate că această Lege a stat în Parlament timp de 2 ani, ea a fost aprobată în ciuda opoziţieipartidelor social-creştine de limbă franceză şi flamandă.

În legislaţia ţărilor postcomuniste, printre care şi Rusia, apare pentru prima dată noţiunea de eutanasie,prin care se înţelege satisfacerea cerinţei unui bolnav incurabil de a-i urgenta moartea prin o oarecare acţiunesau mijloace, inclusiv prin încetarea măsurilor de susţinere artificială a vieţii [8, p.9].

Problema eutanasiei în aceste ţări nu este studiată suficient, de aceea, cum am menţionat anterior, înliteratura juridică există diferite puncte de vedere asupra problemei în cauză [9, p.70].

În anul 1983, Catedra de medicină legală a Institutului de Stat de Medicină din Rostov a chestionat 180de medici de diferite specialităţi. Sondajul a confirmat: numai 10 la sută dintre ei cunoşteau sensul cuvântului„eutanasie”. Câţiva admiteau posibilitatea de a o folosi în practică. Majoritatea, ginecologi, considerau corectăaplicarea eutanasiei la nou-născuţi cu diferite patologii incurabile, congenitale sau cu o asfixie adâncă.

Ulterior, în timpul unei chestionări analogice efectuate în anul 1998 a 122 de medici, care practicaumedicina de 10 şi mai mulţi ani, 50 la sută dintre ei s-au pronunţat pentru legiferarea atât a eutanasiei active,cât şi a celei pasive, 32 la sută - numai pentru eutanasia pasivă şi doar 8 la sută dintre cei chestionaţi au fostîmpotriva oricărui fel de eutanasie [10].

Conform Constituţiei Federaţiei Ruse, fiecărei persoane îi aparţine nemijlocit dreptul la viaţă, unul dinaspectele care presupune posibilitatea autodeterminării de viaţă. O aşa posibilitate, după V. Acopov, poate firealizată doar prin eutanasie [10].

În ţara noastră, eutanasia este menţionată în Legea „Cu privire la ocrotirea sănătăţii” din anul 1995.Problema este rezolvată simplu şi univoc pentru toate cazurile, fără nici un fel de excepţii: „Rugăminteabolnavului de a-i reduce viaţa prin mijloace medicamentoase (eutanasia) nu poate fi satisfăcută”. Afară deaceasta, asemenea acţiuni, conform Codului penal al R. Moldova, sunt penalmente sancţionate. Articolul 148prevede că privarea de viaţă, în legătură cu o boală incurabilă sau cu chinuri fizice insuportabile, a unui minorse pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de la 3 ani până la 7 ani.

Deci la noi în ţară eutanasia este interzisă şi nu sunt cunoscute cazuri de „eutanasie activă”, dar suntcunoscute cazuri de „eutanasie pasivă”, prin neacordarea îngrijirilor necesare unor feţi cu greutate mică lanaştere, cazuri declarate ca „avorturi”. Tot cazuri de „eutanasie pasivă” sunt şi cele ale copiilor născuţi cudiferite malformaţii, care mor din cauza lipsei unor asistenţe medicale de specialitate – neurochirurgicală,chirurgie cardiacă etc.

După cum am menţionat anterior, în literatura juridică din ţările postcomuniste există diferite puncte devedere asupra problemei în cauză. Sunt părtaşi şi duşmani ai eutanasiei. Atât în Republica Moldova, cât şi înalte ţări postcomuniste unde medicina încă n-a atins nivelul ţărilor dezvoltate, unii medici, fără nici un fel dereglementare juridică, din neglijenţă, neatenţie, calificare inferioară, atitudine indiferentă faţă de soartapacientului, curmă viaţa multor pacienţi care au avut nefericirea să creadă în promisiunile lor nefondate. Estegreu de imaginat, susţin duşmanii eutanasiei, ce ar putea să aibă loc în cazul în care medicul are dreptul dedreptul de a curma viaţa pacientului fără a fi pedepsit pentru această [11].

Interzicerea eutanasiei transformă instituţia medicală într-un loc relativ fără pericol, spun ei: deoarecepacientul nu va fi lipsit de viaţă indiferent de orice dorinţă, el va sesiza liniştit dorinţa de a muri şi va lupta cu ea,la fel ca şi toate fiinţele vii de pe lume. Oricare bolnav, chiar şi cel mai critic, cât timp se află în conştiinţă,continuă să nu tindă spre moarte, chiar şi atunci când el strigă că vrea să moară. Eutanasia legiferată lichideazărăspunderea penală la omor fără a-i oferi bolnavului siguranţă. În cazul în care este lichidată răspunderea,devine posibilă a folosi, în calitate de donator a oamenilor prin mijloace de influenţare (şantaj) asupra medicilordin serviciile de reanimare, băncile de organe şi ţesuturi în scopul realizării lor [12, p.20].

Desigur, timpul ne va obliga să întreprindem corective în asemenea păreri categorice. Problemaeutanasiei, vehiculată destul de des nu numai în practica medicală, nu este deocamdată studiată suficient.Interzicerea eutanasiei are mulţi oponenţi în toate ţările existente astăzi pe globul pământesc, numărul cărorasporeşte pe an ce trece [13, p.15].

Problema eutanasiei poate fi evidentă sau trebuie rezolvată elaborând criterii şi o bază juridică solidă?Unul din răspunsurile posibile ar fi că dezvoltarea ştiinţei a ajuns la un asemenea nivel încât pune la

îndemâna omului mijloace revoluţionare de intervenţie pe parcursul vieţii: fie de declanşare artificială a ei, darşi de prelungire a existenţei. Odată lăsate libere în societate, asemenea mijloace vor putea fi folosite de indivizi,


50

organizaţii sau state nu doar în scopuri terapeutice sau umaniste, ci şi ca arme de distrugere, energia atomicăfiind exemplul cel mai cunoscut.

Să nu uităm că ştiinţa nu se va opri din mersul ei, ceea ce azi numim „mijloace revoluţionare”, mâinevor deveni învechite, pentru a lăsa loc altor unelte şi mai perfecţionate ale aşa-zisului progres, aflate în mânaaceluiaşi om imperfect, bântuit de contradicţii, îndoieli. Înseşi legile zilei vor trebui modificate mult mai des caîn trecut, pentru a face faţă unor realităţi din ce în ce mai presante şi rapid schimbătoare. Nu în ultimul rând, sepune problema celor care vor aplica asemenea legi.

Un alt motiv pentru care se pune problema de eutanasie sunt cazuri deja celebre ajunse cu promptitudineîn paginile ziarelor şi în sălile de judecată. Rude ale unor bolnavi incurabili, loviţi de suferinţe atroce, le-auadministrat acestora tratamentul funest pentru a-i scuti de o viaţă dureroasă. În realitate, cazurile de eutanasiesunt mult mai numeroase decât cele apărute în mass-media, secretul lor fiind greu de dezvăluit. În multe cazuriele au loc în spitale cu complicitatea personalului medical şi a familiei bolnavului, încă înainte ca durerileagoniei să se fi instalat.

Din punct de vedere juridic, eutanasia rămâne o crimă pedepsită de Codul penal, dar acest lucru estedeparte de a face unanimitatea societăţii, fie că este vorba de indivizi sau organizaţii. O legislaţie care arîmpăca pe toată lumea nu va putea ieşi la lumină prea uşor, chiar în cazul Comunităţii Europene, o armonizarea legislaţiilor ţărilor-membri este la fel de greu de atins în viitorul apropiat. Eutanasia pune în discuţie definireavieţii şi a morţii, a rolului medicului, a familiei, a suferinţei şi a drepturilor bolnavului, doar pentru a enumeracâteva ramificaţii posibile ale temei.

Din păcate, este însă posibil ca cei care practică eutanasia ca mijloc de uşurare a suferinţelor să nuaibă cu toţii aceleaşi motivaţii, eutanasia economică fiind pentru unii soluţia reducerii cheltuielilor de sănătateale societăţii. De asemenea, firmele de asigurare îşi vor exprima, la rândul lor, poziţiile unor firme private încăutarea minimizării pierderilor.

Dar dacă eutanasia este moartea frumoasă oferită celor în suferinţă, de ce alte categorii de oameniaflaţi în crize existenţiale nu ar avea dreptul să fie trataţi, la cererea lor, în acelaşi mod? Este suferinţa psihicăneglijabilă în comparaţie cu cea a muribunzilor? Atât timp cât sinuciderea nu este condamnată de lege, de ceoamenii în deplină libertate nu şi-ar alege şi momentul morţii? În ce fel un doctor, preot sau judecător vormăsura exact gradul de suferinţă limită pe care îl poate suporta un om? În afara datelor clinice va existaîntotdeauna ceva care va scăpa acestor „îngeri păzitori şi chiar celui aflat pe patul de moarte. Extinderealegală a dreptului la moarte asistată a oricărui individ care şi-o doreşte poate părea o utopie, dar odată deschiscutia Pandorei, din ea vor ieşi nu doar duhurile bune.

Eutanasia văzută ca un drept al omului îşi va face făgaş în societatea occidentală, la început timid, apoipe măsură ce o opinie publică va fi fost formată, ne putem aştepta la o intrare a ei în legalitate. În realitate, launele niveluri profesionale discuţiile au început de multă vreme, dar o punere de acord cu legislaţia nu au avutloc încă. Deocamdată doar Belgia, Olanda şi Elveţia au legi care reglementează eutanasia (în Elveţia sepractică eutanasia şi suicidul asistat sub protecţia unei legi vechi de 60 de ani).

Dacă suferinţa te face mai bun şi e necesară ca un combustibil pentru purificarea, rămâne a fi chestiuneindividuală şi, din fericire, neclară, nu acelaşi lucru se poate afirma despre suferinţele unei comunităţi sausocietăţi: mizerie, boli, foamete, nefericiri care ar putea fi mai uşor şi rapid rezolvate de către oameni cumijloacele de care dispunem astăzi.

„La ora când se intensifică apeluri la crimă din milă, este potrivit să amintim că asemenea opţiuniconţin în ele dezastru sau binefacerea. Ele ne fac să întrevedem că, din momentul în care vom legalizaatentatul la viaţa aproapelui nostru, chiar din motive umane, va fi extrem de dificil să facem deosebirea dintreceea ce este siguranţa legală şi ceea ce nu este” [14, p.4].

Viaţa pe care un om o poate da, nu trebuie să fie luată de către om, nici chiar dacă ar fi vorba depropria viaţă, aşa consideră biserica noastră că e bine, şi aceasta este calea pe care o propovăduieşte . Într-oastfel de abordare, poziţia contra eutanasiei pare evidentă: societatea condamnă luarea vieţii unei persoane.Mai mult decât atât, studii de etiologie au arătat că porunca „să nu ucizi” este înnăscută la oameni ca şi laanimale: într-o confruntare directă, cel care încearcă să-şi ucidă adversarul este automat inhibat.

În condiţiile dezvoltării medicinei actuale, distincţia dintre viaţă şi moarte nu mai este atât de clară.Putem afirma cu certitudine că un organism în care toate organele îşi îndeplinesc funcţia lor este viu, iar unorganism în care nici un organ nu-şi îndeplineşte funcţiile este mort. Între aceste situaţii există multe posibilităţi


51

intermediare, în care, în cadrul aceluiaşi organism unele organe sunt moarte, în timp ce altele continuă săfuncţioneze. Cunoştinţele medicale permit menţinerea pe termen lung a unor astfel de situaţii intermediare. S-a convenit să se considere mort un om al cărui creier nu mai funcţionează, chiar dacă toate celelalte organe îşiîndeplinesc funcţia. Aici este vorba despre o convenţie acceptabilă totuşi, căci putem asocia existenţa noastrăcu existenţa conştiinţei noastre. Lipsa activităţii cerebrale presupune şi o dispariţie a conştiinţei. Medicul esteîndreptăţit să oprească aparatele ce menţin artificial o stare între viaţă şi moarte.

Cazul unui bolnav care suferă de o boală incurabilă, care îi produce chinuri cumplite şi care duceinevitabil spre moarte ar fi o situaţie oarecum asemănătoare primei. Medicul are două alternative: să-l tratezepentru a-i prelungi chinurile sau să-i curme suferinţa şi zilele. Ambele decizii sunt imperfecte din punct devedere moral. Medicul nu are voie nici să determine suferinţe îndelungate şi nici să producă moartea. E oalegere, nu pentru a dărui vindecarea şi sănătatea, ci pentru a căuta cel mai mic rău.

Etimologic, eutanasia înseamnă moarte naturală. Nu e nimic natural în eutanasie, căci ea implică oalegere. Limita între viaţă şi moarte este neclară, viaţa şi moartea au nevoie de definiţii convenţionale pentrua le delimita.

Considerăm că este moral ca medicul să-şi trateze pacienţii spre a-i îndrepta spre sănătate şi viaţă, deasemenea, medicul are obligaţia de a face tot posibilul spre a salva viaţa pacientului. Ni se pare firesc că un omnu are nici un drept să dispună de viaţa altui om sau de a sa. Cât despre eutanasie, o acceptăm ca pe o soluţiefinală şi indispensabilă numai în cazurile exepţionale, când nu i se poate ameliora starea prin nici o metodăpracticată de medicina legală. Astfel, considerăm eutanasia a se impune a fi înfăptuită în cazurile în care nuexistă nici o altă soluţie şi în nici un caz remunerată, or, aceasta ar căpăta un caracter comercial pentru ceicare sunt îndreptăţiţi să aplice în ultima instanţă, cu sau fără voinţa suferindului. Eutanasia ar trebui să fieînfăptuită numai în cazurile strict stabilite de medici şi în care bolnavul îşi dă acordul cu privire la eutanasie.

În Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, deputaţii ar putea răspunde solicitărilor venite dindiferite state şi să adopte un proiect de lege autorizând eutanasia pentru bolnavii care o solicită motivat, darParlamentul European se reţine de la votarea unei legi asupra căreia există încă păreri foarte diferite.

Referinţe:1. Dr. Franceze, Drepturile fundamentale ale pacienţilor şi medicilor, Bucureşti, Editura medicală,

1999.2. Rachels James, Gongol Marius, Eutanasia între caritate şi legislaţie. Romanian jurnal of Legal,

Medicina, 1993, N1.3. Bela Almos Trif, Astărăstoaie Vasile, Cocara Liviu, Eutanasia – suicidul asistat, Editura INFO

Medica, 2002.4. Robert M., Baird, ed. Euthanasia: The Moral issues. Prometheus, 1989.5. Rachels James, The +6End of life: Euthanasia and Morality. Newyorc Oxford Presa, 1987.6. Popescu Radu, Audi Puşca, Eutanasia, Galaţi, Editura Fundaţiei Academice „Danibius”, 2002.7. Belis Vladimir, Gongol Marius, Eutanasia între caritate şi legislaţie. Romanian Jurnal of Legal

Medicine, 1993, N1.8. Leonmies O. B., Калкутин В.В., Гурьев Е.В., Врачи и закон, Москва, 1998.9. Акопов В.И., Медицинское право в вопросах и ответах, Москва, 2000.10. Акопов В.И., Бов А., Отказ от медицинского вмешательства и проблемы евтаназии в

медицинском праве. Первая международная конференция «Общество медицина, Закон»,Кисловодск, 1999.

11. Флоря В., Ецко А., Коба В., Гимн Подлинной демократии и прав человека, ЮристМолдовы, 3 декабря 1999г.

12. Гриншпун Б.И., Иванов М.М., Право человека на жизнь, Кишинев, 1999.13. Коновалова Л.В., Смерть и умирание Этический аспект, Москва, Институт философии и

права, 2002.14. Scripcaru Gh., Astărăstoaie Vasile, Scripcaru C, Eutanasia între suferinţă valorizată şi moarte

demnă”, Iaşi, Editura Psihomnia, 1995.


52

Combaterea contravenţionalităţii ca obiect de influienţăreglementativ-juridică în dreptul contravenţional

Victor GUŢULEAC, doctor în drept, profesoruniversitar, ULIM,Nicolae PLĂCINTĂ, Academia „Ştefan celMare” a MAI al RM

Activitatea socială a oamenilor în ceea ce priveşte respectarea regulilor şi normelor stabilite deconduită în societate este foarte diversă şi are manifestări atît pozitive, cît şi negative. Un gen specific almanifestărilor negative îl constituie comportamentele infracţionale şi cele contravenţionale, adică săvîrşirea deinfracţiuni şi contravenţii.

Statul, la rîndul său, este obligat să reacţioneze adecvat la astfel de abateri de la normele stabilite deconduita socială.

Legea contravenţională, printre sarcinile de bază ale CCA prevede necesitatea depistării faptelorcontravenţionale, prevenirii şi curmării lor (art. 16 şi art. 22 CCA), lichidarea consecinţelor abaterilorcontravenţionale.

Legea stipulează că organele administrării publice locale sînt responsabile de organizarea, coordonareaşi desfăşurarea măsurilor ce ţin de respectarea legilor, menţinerea ordinii publice şi de alte măsuri ce contribuiela prevenirea contravenţiilor (alin.2, art. 6 CCA).

Este de menţionat că nici legislaţia contravenţională, nici alte acte normative în domeniul contravenţionalnu stipulează şi nu reglementează mecanismul realizării sarcinilor menţionate.

Totodată este cunoscut faptul că nici un fenomen social (inclusiv cel contravenţional) nu poate fiinfluenţat dacă nu este studiat.

Dacă ne referim la fenomenul infracţional, putem constata faptul, că el este studiat multilateral şiprofund. Ştiinţele juridice ca dreptul penal, dreptul procesual-penal, criminalistica şi dreptul execuţional-penalau definit infracţiunea, au evidenţiat tipurile infracţiunilor, stabilindu-le în Codul Penal, au determinat formele,metodele şi ordinea procesuală de combatere a infracţiunilor la diferite etape ale comiterii lor, precum şimodalităţile de executare a sancţiunilor penale [1, 3].

Însă nici una din ştiinţele nominalizate, precum şi altele n-au cuprins abordarea problemei criminalităţiiîn toată complexitatea sa. Criminalitatea ca fenomen social ce are legităţile sale de apariţie, existenţă şievoluţie şi care necesită forme specifice de prevenire şi contracarare este obiectul de studiu al unei ramuri deştiinţă juridico-penale separată cum este criminologia. Elementele de bază ce formează obiectul de cercetareal acestei ştiinţe sunt:

1. criminalitatea, care reprezintă o formă socială de comportament al oamenilor ce încalcăfuncţionarea normală a organismului social;

2. cauzele criminalităţii şi condiţiile care o favorizează;3. personalitatea infractorului;4. formele şi metodele de prevenire a criminalităţii.

Fenomenul contravenţional, odată cu separarea contravenţiei de infracţiune şi excluderea ei din CodulPenal, în viziunea noastră este lăsat în umbră. Totodată fără studierea contravenţionalităţii ca fenomen social,nu poate fi realizată sarcina de combatere a acestui fenomen.

În contextul celor menţionate, considerăm că, la etapa actuală de dezvoltare a dreptului contravenţionalca ramură independentă a dreptului, studierea contravenţionalităţii, ca fenomen social, a cauzelorcontravenţionalităţii şi condiţiilor ce o favorizează, a personalităţii contravenientului, a formelor şi metodelorde prevenire a contravenţiilor trebuie să constituie obiect de studiu al acestei ştiinţe juridice.

Luînd ca bază noţiunea de criminalitate care în literatura de specialitate este studiată destul de amplu[2], putem să propunem noţiunea de contravenţionalitate ca fiind un fenomen social juridic negativ cu caracter


53

de masă variabil, din punct de vedere istoric, care este constituit din totalitatea contravenţiilor comise pe unanumit teritoriu într-o perioadă determinată de timp ce se caracterizează prin indicatori cantitativi (nivelul,dinamica) şi calitativ (structura, caracterul).

Trăsăturile de bază ale contravenţionalităţii sînt: fenomenul social, fenomenul juridic, fenomenul negativ,fenomenul cu caracter de masă, fenomenul istoric variabil.

Contravenţionalitatea, în primul rînd este un fenomen social. O dată ce contravenţionalitatea există şise dezvoltă în societate, rezultă că ea este un produs al acesteia. Fiind un produs negativ al societăţii, care înviziunea noastră este subapreciat, contravenţionalitatea îi cauzează prejudicii considerabile. Anume de aceeacontracararea acestui fenomen necesită în cea mai mare măsură elaborarea şi aplicarea masurilor sociale.

Contravenţionalitatea este, în acelaşi timp, şi un fenomen juridic. Caracterul juridic al fenomenuluicontravenţional derivă din conţinutul art.22 al Constituţiei Republicii Moldova, care prevede că nimeni nu va ficondamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea,nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos,cît şi din conţinutul art. 8 al CCA.

Numai încriminarea formelor de comportament ilicit în legislaţia contravenţională ne permite de a ledeclara drept contravenţii, totalitatea cărora şi constituie un fenomen juridico-contravenţional.

Fenomenul negativ al contravenţionalităţii îl constituie consecinţele ei considerabile.Contravenţionalitatea provoacă zilnic pagube enorme de ordin fizic, material şi moral, fapt ce

demonstrează caracterul ei negativ. Este de menţionat faptul, că numai în urma nerespectării Regulilor circulaţieirutiere, în ţară anual decedează peste 400 de persoane şi peste 3000 sunt traumate [3].

Contravenţionalitatea reprezintă un fenomen cu caracter de masă. În Republica Moldova nu existăo bază unică de date privind starea contravenţională.

Însă numai de către serviciile Departamentului ordine publică al M.A.I., anual sunt consemnate circa1mln. 500 mii fapte contravenţionale.

Contravenţionalitatea ca fenomen social cu caracter de masă are anumite particularităţi specifice(cantitative şi calitative), care nu pot fi observate în cazurile unor contravenţii aparte.

Contravenţionalitatea este un fenomen istoric variabil. Graţie schimbărilor de ordin economic, socialşi politic, dezvoltării ştiinţelor juridice şi altor transformări ce au loc în societate, se modifică şi contravenţionalitateaatît cantitativ, cît şi calitativ. De rînd cu aceste procese au loc şi modificări ale legislaţiei contravenţionale.Unele fapte îşi pierd pericolul social sau se exclud din CCA, altele, din necesitatea de a fi protejate prinnormele juridico-contravenţionale, se includ în CCA.

Starea contravenţionalităţii poate fi constatată prin indicatori atît cantitativi cît şi calitativi.Indicatorii cantitativi sînt caracterizaţi prin nivelul şi dinamica contravenţionalităţii.Nivelul contravenţionalităţii este un indicator important, care reflectă numărul absolut al contravenţiilor

şi al persoanelor ce le-au comis într-un anumit teritoriu (al ţării, raionului, municipiului, primăriei etc.), într-uninterval de timp concret (lună, semestru, an). În acelaşi timp poate fi vorba şi despre nivelul diferitor grupeomogene de contravenţii: din domeniul protecţiei muncii şi al ocrotirii sănătăţii populaţiei, ce atentează laproprietate, din domeniul industriei, folosirii energiei termice şi electrice; ce atentează la ordinea publică sau lamodul stabilit de administrare etc.

Acest indicator reflectă doar gradul de răspîndire generală a contravenţionalităţii şi nu ia în consideraţieun şir de particularităţi, cum ar fi numărul populaţiei în general, numărul populaţiei ce a atins vîrsta răspunderiicontravenţionale, procesul migraţional, coraportul cu perioadele precedente (dinamica) etc. Datele absolute şirelative despre starea contravenţională nu dau posibilitatea de a aprecia obiectiv contravenţionalitatea în diferiteunităţi administrativ-teritoriale, deoarece în ele locuieşte un număr diferit de persoane, care pot fi subiecţi airăspunderii contravenţionale.

În acelaşi timp chiar numai indicatorul nivelului contravenţionalităţii dă posibilitatea de a aprecia gradulpericolului social al acestui fenomen, influenţa lui asupra ordinii publice şi securităţii publice.

În Republica Moldova, după cum am menţionat anterior, lipseşte o bază de date unică (statală) privindevidenţa contravenţiilor comise, fapt care face imposibilă constatarea nivelului contravenţionalităţii, precum şicalcularea celorlalţi indicatori ai fenomenului în cauză.


54

Lipsa bazei de date unice face imposibile investigaţiile ştiinţifice în acest domeniu, constatarea cauzelorşi condiţiilor ce favorizează contravenţionalitatea, eficacitatea activităţii de combatere a contravenţionalităţii,vădeşte subaprecierea pericolului social al contravenţionalităţii din partea statului.

Întru argumentarea celor menţionate, vom apela numai la unele date de care dispunem privind nivelulcontravenţionalităţii şi pericolului social al acestui fenomen.

Pe parcursul anului 2004 numai colaboratorii subdiviziunilor subordonate Departamentului ordinepublică al M.A.I. au întocmit 1308384 dosare contravenţionale (pentru comparaţie, în aceeaşi perioadă în ţarăau fost înregistrate 27311 de infracţiuni), deci în conflict cu legea contravenţională numai conform acestor dateau fost 1308384 de cetăţeni.

Pe parcursul a 11 luni ale anului 2005 inspectorii de sector ai poliţiei au documentat 319404 decontravenţii, inclusiv:

- 2363 fapte de cauzare a leziunilor corporale în familie (art. 47/1 CCA);- 23570 cazuri de huliganism neînsemnat (art.164 al.1) (grupele indicate de contravenţii, după

gradul de pericol social sunt foarte aproape de infracţiuni);- 75074 cazuri de apariţie în stare de ebrietate în loc public (art. 167);- 2593 cazuri de consum ilicit şi păstrarea substanţelor cu efect stupefiant (art.44);

Constatăm că aceste date nu reflectă activitatea tuturor subdiviziunilor M.A.I., şi a altor organe, căciconform CCA încă 27 de organe statale sunt împuternicite de a constata faptele contravenţionale, de a precăutacazul contravenţional şi de a emite decizia la caz. Ca exemplu, numai instanţele de judecată au precăutat: înanul 2000 – 109303 cazuri contravenţionale; în 2001 – 110434; în 2002 – 103051; în 2003 – 111130; în 2004 –122855 de cazuri [4].

Coeficientul contravenţionalităţii este cel mai obiectiv indicator al nivelului contravenţionalităţii şise calculează pe calea raportării datelor despre contravenţii sau contravenienţi la datele despre populaţie. Deregulă coeficientul criminalităţii se calculează la un număr al populaţiei de 100000, 10000 sau 1000. Considerămcă pentru Republica Moldova ar fi raţional de calculat nivelul contravenţionalităţii la un număr al populaţiei de1000, fiind unicul pe întreg teritoriul, fapt care ar permite compararea nivelului contravenţionalităţii între diferiteunităţi administrativ-teritoriale.

Din motivele menţionate anterior astăzi în Republica Moldova nu este posibil calculul acestui indicator.Dinamica contravenţionalităţii este un alt indicator cantitativ care reflectă schimbarea în timp a

acesteia, adică modificările ce se produc în nivelul, structura şi caracterul contravenţionalităţii.Pentru determinarea dinamicii contravenţionalităţii se utilizează de obicei, două metode:

a) metoda bazei fixe, care constă în compararea valorilor anilor (perioadelor) în cauză cu valorileanului (perioadei), care serveşte drept bază de comparaţie;

b) metoda de lanţ (metoda bazei mobile) îşi are utilitate în cazurile cînd se efectuează comparareadatelor fiecărui an cu cel precedent. În aşa mod se stabileşte creşterea sau descreştereacontravenţionalităţii în comparaţie cu anul precedent [5, 17].

Dinamica nivelului contravenţionalităţii poate fi exprimată în numere absolute a contravenţiilorînregistrate, a persoanelor ce le-au comis ori în procente care sunt calculate în raport cu anul luat drept bazăde comparaţie (bază fixă), sau faţă de anul precedent (baza mobilă, metoda de lanţ). Vom demonstra celemenţionate prin dinamica contravenţiilor constatate de serviciile poliţiei rutiere.

Dinamica contravenţionalităţii exprimată în procente este mai clară şi mai evidentă. Ea poate fi reflectatămai adecvat, luîndu-se ca bază schimbările coeficientului contravenţionalităţii. Este cunoscut faptul, că creştereasau descreşterea contravenţionalităţii, deseori este legată de schimbările caracteristicii demografice datoritămigraţiei populaţiei, precum şi altor procese care au loc în societate.

Dinamica contravenţionalităţii ne permite de a releva tendinţele contravenţionalităţii în general şi aleunor grupe separate ale ei, de a compara dinamica fenomenului contravenţional în diferite unităţi administrativteritoriale.

Indicatorii calitativi reflectă structura şi caracterul fenomenului contravenţional. La abordareaindicatorilor cantitativi ai contravenţionalităţii a fost atinsă tangenţial şi problema parametrilor calitativi, fiindcăaceştia se află într-o legătură indisolubilă, dezvăluind, astfel, o imagine integră a fenomenului contravenţional.


55

Putem menţiona faptul, că structura contravenţionalităţii este legătura internă a acesteia, adică corelaţiatipurilor de contravenţii sau contravenienţi din totalitatea contravenţiilor înregistrate şi a persoanelor care le-aucomis. Ea se apreciază în valori (numere) absolute şi relative (procente), cote-părţi, coeficienţi, ce caracterizeazăcontravenţionalitatea nu numai din punct de vedere calitativ dar şi cantitativ.

Structura contravenţionalităţii poate include în sine următoarele elemente:1. cota-parte a diferitor grupe de contravenţii (după capitolele CCA),2. cota-parte a contravenţiilor violente,3. repartizarea contravenţiilor comise după unităţile administrativ-teritoriale, după sfera socială,

teritoriu (sectoarele de poliţie), timpul anului şi a zilei,4. coeficientul contravenţiilor, care au fost sancţionaţi cu cea mai aspră pedeapsă contravenţională

(arest administrativ) raportat la numărul total de contravenienţi etc.Structura contravenţionalităţii include în sine caracterul, gradul de pericol social pentru diverse obiecte

de atentare, corelaţia contravenţionalităţii la diferite fenomene şi procese economice, social-demografice etc.Studierea indicelor de structură în timp asigură relevarea tendinţelor reale ale unor părţi componente ceconstituie contravenţionalitatea (ca exemplu, contravenţionalitatea în locurile publice) în baza cărora poate fifăcută o pronosticare mai sigură atît a contravenţionalităţii în general, cît şi a unor tipuri distincte ale ei,repartizarea mai eficace a surselor umane şi materiale implicate în

Bibliografie1. Criminologie/ Iu. Larii; Ministerul Afacerilor Interne, Academia „Ştefan cel Mare”- Chişinău,

2004 (Tipografia „Elena V.I.”). vol.I – 2004.2. Кузнецова Н.Ф. Преступление и преступность.-Москва, 1969, с.173, Кудрявцев В.Н.

Причины правонарушений.- Москва, 1976, с.41-43, Карпец И.И., Проблемы преступности.– Москва, 1965, с. 21-23,Криминология. Ред. Долговой А.И.- Москва, изд. Норма – ИНФРА – Москва, 1994, с.72-74; Бужор В.Г., Гуцуляк В.И. Груповая преступность: методологические основыизучения и классификации. Монография. Кишинэу, 1998, с. 117-118; Criminologie / IgorAndrei Ciolanu. – Chişinău: Museum, 2003, vol. I, p. 18; criminologie/ Iu. Larii; op.cit, p. 12-16.

3. Datele Direcţiei poliţiei rutiere M.A.I.4. Datele statistice ale Curţii Supreme de Justiţie5. Criminologie / Iu. Larii, op. cit.


56

Псевдорелигия и международный терроризм

Юрий ЛАРИЙ, доктор права, Академия«Штефан чел Маре» МВД РеспубликиМолдова

Одной из основных проблем международного значения сегодня является терроризм со всемиего составляющими частями. Анализ современных направлений терроризма позволяет делать вывод,что во всем мире совершается все больше террористических акций, которые если и создаютполитические последствия, то лишь косвенным образом.

Самым опасным среди подобных направлений, как по числу жертв, так и по абсолютнойнепредсказуемости остается псевдорелигиозный терроризм. К нему могут быть отнесены имногочисленные проявления исламского экстремизма, и обоюдный католический и протестантскийтеррор в Ирландии, и сикхский терроризм, и терроризм, связанный с деятельностью тоталитарныхсект. Все это терроризм, совершаемый с различной мотивацией, но имеющий идеологические корни,изначально связанный с верованиями людей.

Это именно псевдорелигиозный терроризм, так как, во всяком случае, официальныепредставители всех мировых и большинства национальных/региональных религий отвергают применениелюбых экстремистских методов в независимости от целей. Однако в современном мире существуюттеррористы-«мусульмане», террористы-«иудеи», «буддисты» и «христиане», что связано сдеятельностью радикальных сторонников той или иной веры, к которым принято применить понятия«фанатики» и «сектанты».

К сожалению, в молдавском законодательстве не дано определение таким терминам как«секта» и «деструктивный культ». Общее определение секты, сходное в большинстве словарей, можнопредставить следующим образом: это относительно небольшая религиозная группа, существующаянезависимо от основной конфессии (или основных конфессий) страны. Отдельно выделяют такназываемые тоталитарные секты, которые обладают рядом особых признаков [1, 42-44]: 1) они взначительной степени контролирует поведение, мысли и эмоции своих членов и использует различныеметоды для превращения, не завербованного человека в лояльного, послушного, раболепного иподобострастного адепта; 2) члены сект беззаветно преданно служат лидеру группы и не подвергаютсомнению ни одно его слово или действие; 3) секты считают, что они сами и их лидер обладаютособым статусом, который выносит их за рамки общества и/или семьи и противопоставляют себя им;поэтому 4) адепты сект часто порывают связи с семьей, близкими и друзьями; они отказываются отцелей жизни и личных интересов, которые были у них до того, как они были завербованы; 5) сектыскрывают свою истинную природу от потенциальных или новообращенных адептов, пользуютсяобманными методами для вербовки и привлечения новых членов.

Ясно видно, что практически все известные террористические организации, прикрывающиесяпсевдорелигиозными лозунгами, без сомнения подходят под общее определение сект. Большинствоиз них подходит и под определение тоталитарных сект. В данной статье понятию тоталитарные сектыбудет отводиться место при описании именно новых деструктивных культов, по большей части неопирающихся на идеологическую базу известных религий и имеющих харизматического лидера.

Представляется, что признаки тоталитарных сект, описанные выше, могут быть отнесены и ксектам, представляющим собой псевдорелигиозные террористические организации. Но в отношенииних последние два признака нуждаются в некоторых комментариях. Нередко потенциальные членытой или иной организации террористического профиля сами ищут контактов с этими организациями,желая быть «завербованные». Яркими примерами этому служат многие «разрекламированные»ближневосточные террористические организации. Участие в них и особенно гибель в качествекамикадзе при совершении террористических акций служит предметом поощрения, и даже гордостидля знакомых и родственников фанатиков. Собственная семья отказалась от Усамы бен Ладена, но


57

тысячи палестинских семей искренне мечтают о том, чтобы их дети в будущем отдали свои жизни вджихаде. Так отец Хишама Хамида, одного из самых известных палестинских камикадзе, заявил: «Ябесконечно горжусь им. Если бы мои сыновья были достойны этого, я бы всех их отдал Аллаху».

Среди всех перечисленных выше признаков сект, представляющим наибольшую опасность,безусловно, является претензия на «избранность», обладание особыми знаниями, единственной«истиной». В связи с этим секты заявляют об обладании особым статусом, который выводит их внезаконов государства и общества. Именно поэтому секты считают, что для них позволительны действия,запрещенные для простых «непросвещенных» людей, в частности, преступления. Именно отсюда ипроистекает такая тесная связанность фанатизма и сектантства с терроризмом. Важно понять, что,как метко выразился известный исследователь терроризма Уолтер Лакер, нелепо изображатьнепосредственного исполнителя террористических акций «кротким созданием, вынуждаемымравнодушным большинством и жестокими социальными условиями сыграть роль трагического героя:добрый самаритянин, подливающий яд, Франциск Ассизский с бомбой» [2, 366-367]. Террористы – этофанатики, не имеющие собственного мнения, манипулируемые нередко еще большими фанатиками(например, тем же Усамой бен Ладеном) с помощью различных материальных и нематериальныхметодов воздействия на психику.

Эти методы, тесно связывающие сектантство и терроризм, применяются уже не одну сотнюлет. Так, еще в XII веке на территории современного Ирана действовала исламская секта хашашинов(в другой транскрипции - ассасинов), отколовшаяся от исмаилитов. Отряды хашашинов подруководством Хасана-ибн-Сабба («Горного старца») стали первой известной в историитеррористической организацией. Они профессионально занимались подготовкой террористических актов,в результате которых были убиты трое багдадских халифов, правитель Иерусалимского королевстваКонрад Монферратский и подготовлено покушение (неудавшееся) на французского короля Филиппа IIАвгуста; практиковали они и другие методы терроризма. Лишь позднее стало известно, что исламскиекамикадзе опьянялись огромными дозами гашиша (откуда и название) и после этого подвергалисьзомбированию на совершение определенных преступных действий. Особо обращает на себя вниманиетот факт, что метод хашашинов подготовки «фидави» (смертников) с помощью наркотических средствдо сих пор используется многими исламскими фундаменталистскими террористическимиорганизациями. Таким образом, триада фанатизм-сектантство-терроризм дополняется еще однимфактором – наркотиками. Хотя следует признать, что в настоящее время многие террористическиеорганизации все более активно используют методы психологического манипулирования адептами,приближаясь к «идеалу» классической тоталитарной секты.

Многие известные террористические организации в настоящие время приняли вид и сущностьподлинных тоталитарных сект. Одной из наиболее одиозных среди них является ХАМАС («Исламскоедвижение сопротивления»), сделавшее в своей террористической борьбе с Израилем ставку наподготовку террористов-камикадзе, в то время как самоубийство категорически запрещено догматамиканонического ислама. По этому поводу стоит вспомнить один из упоминавшихся признаков сект –присвоенный себе «особый статус», позволяющий совершать действия, запрещенные для всехостальных.

ХАМАС умело играет на чувство молодежи, разъяренной, действиями Израильской армии испецслужб. Обычно камикадзе становятся молодые люди 18-27 лет, родом из бедной семьи,малообразованные или вообще неграмотные, объединенные единым желанием любым способомпричинить вред врагу. Вновь действует та же психология «избранности», противостояния целому миру,подмеченная Дж. Поустом: «общий момент у различных террористических групп – сильная потребностьмаргинальных, отчужденных личностей в присоединении к группе единомышленников со сходныммироощущением, согласно которому «мы против них, а они причина наших проблем» [3, 49-50]. Хотя,вряд ли после нескольких недель подготовки в центрах ХАМАС – после «промывания» мозгов исильнейшей психологической атаки – «фидави» может вразумительно объяснить цель того, что онделает. Их разум и восприятия закрыты для всего, кроме для разработанных установок. При чемчасто «заказчики» террористических акций намеренно используют методы блокирования сознания«исполнителей» в целях сохранения информации и исключения возможности переговоров.


58

Сходные с ХАМАС методы и у другой международной террористической группы, названиекоторой на слуху у всех после атак, организованных смертниками «Аль-Каиды» на Нью-Йорк иВашингтон. Ее лидер – Усама бен Ладен не просто создал смертоносную организацию, на счетукоторой гибель нескольких тысяч человек. Объявив себя шейхом, он претендует на абсолютнуюправоту и религиозную обоснованность террористических акций, объявляя всех мусульманских лидеров,не поддерживающих его предателями истиной веры.

Реально неучтенной продолжает оставаться опасность со стороны тоталитарных сект, особенноэкстремистских настроенных, среди которых немало действующих на территории России. Преждевсего, это такие организации как «Ананда Марга» и «Аум Синрикл».

«Ананда Марга» («путь блаженства») – псевдоиндуистская тоталитарная секта, которую сравным успехом можно назвать и международной террористической организацией. Численность сектыпо данным 2000 г. составляет около 250 тысяч человек. Это закрытая тайная организация, устроеннаяпо военному образцу, которая имеет жесткую и сложную иерархическую структуру. Руководство сектыпланирует установить в мире «власть просветленных», первым шагом к чему должен быть статьприход к власти в Индии созданной Саркаром политической партии PROUT (ПОЛИТИЧЕСКАЯДЕЯТЕЛЬНОСТЬполитическая деятельность «Ананда Марга» не стала успешной, в том числе попричине террористических методов, которые она использовала в борьбе с оппонентами). В 1978 г.ФБР обвинило секту в организации взрыва отеля «Хилтон» в Сиднее, в результате которого погибло 3человека. Также на ее счету террористические акции в Англии, Индии, Малайзии и Скандинавии.Секта готовила покушения на папу Иоанна Павла II и Индиру Ганди.

Еще одна «восточная организация», получившая всемирную известность – тоталитарная секта«Аум синрикл». Вряд ли стоит напоминать известную историю секты и ее полуслепого лидера СлкоАсахары. Внимания заслеживает следующие тревожные факты. Несмотря на то, что причастностьорганизации к зариновой атаке в токийской метро в марте 1995 года (от которой пострадали более 5тысяч человек) была доказана практически сразу, лишь 19 октября 1999 г. японский парламент принялзакон о запрете деятельности секты. Но, благодаря используемой сектантами конспирации и мощнойфинансовой поддержке, которую оказывают организации «Аум синрикл» друг другу по всему миру(капитал секты и ее лидера в свое время составлял более миллиарда долларов), деятельность сектыпрекратить полностью, не удалось.

Таким образом, ясно наблюдается своеобразная отстраненность государств от решениявопросов сектантства, имеющего, как было показано тесные связи с терроризмом, в том числе имеждународным, борьба с которым объявляется сегодня приоритетным вопросом сотрудничествавсех стран в сфере безопасности.

Библиография:1. Дворкин А.Л. Сектоведение. Тоталитарные секты. Опыт систематического

исследования. Нижний Новгород, 2000.2. Лакер Уолтер. Истоки терроризма // Современный терроризм: Анализ осноыных

направлений. Минск, 2000.3. Антонян Ю.М. Терроризм: Криминологическое и уголовно-правовое исследование. М.,

2001.


59

Perspectiva îmbinării condamnării cu suspendarea condiţionată a executăriipedepsei cu măsuri restrictive de libertate, inclusiv cu detenţiunea penitenciară

Alexandru ZOSIM, doctor în drept Academia„Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.

Analiza legislaţiilor ţărilor de peste hotare mărturiseşte mai întâi de toate despre aceea, că în prezentîn aceste ţări se manifestă tendinţa spre o mai largă aplicare a pedepselor neprivative de libertate, inclusiv acelor care doar reduc libertatea într-o anumită măsură. În acest context, pe primul plan sunt înaintate cerinţelefaţă de persoanele condamnate la pedepsele alternative detenţiunii penitenciare, în acelaşi rând, înăsprirearegimului, lărgirea cercului de limitări de drept impuse lor. Eficacitatea aplicării acestor limitări de drept seatinge pe calea supravegherii corespunzătoare a comportamentului condamnaţilor.

Un anumit interes pentru perfecţionarea sistemului de sancţionare al republicii Moldova reprezintăpedepsele restrictive de libertate, care-şi găsesc tot mai mult spaţiu în practica de aplicare a dreptului penal înmulte ţări de peste hotare. Specificul acestor sancţiuni constă în faptul că ele îmbină elemente ale condamnăriicu suspendarea condiţionată a pedepsei şi ale privaţiunii de libertate. În general, astfel de pedepse se exprimăori în forma condamnării condiţionate cu suspendarea condiţionată a pedepsei, ori în forma unei pedepseaparte. Susţinem opiniile savanţilor privitor la natura juridică a condamnării cu suspendarea condiţionată apedepsei, care o apreciază mai degrabă ca pedeapsă, decât altă măsură juridico-penală [1, 452], de aceiaconsiderăm, că înscrierea în categoria pedepselor a măsurilor care prevăd supravegherea intensivă acomportamentului condamnatului este cea mai reuşită.

Sarcina transformării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei într-un nou tipde pedeapsă, în opinia noastră, nu este complicată şi constă preponderent în revizuirea formei juridice, care nuva necesita introducerea unor corective principiale în practica de aplicare a dreptului. Aceasta este condiţionatde faptul că, după natura sa, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei este omogenăpedepsei.

În acest sens, I. M. Galiperin menţionează că aprecierea corectă a instituţiei corespunzătoare însistemul măsurilor juridico-penale este legată de volumul şi gradul influenţei represive asupra vinovatului, deaceea importanţa principială revine problemei includerii unei sau altei măsuri în numărul tipurilor de pedeapsă[2, 59].

Ideea îmbinării condamnării cu suspendarea condiţionată a pedepsei cu alte pedepse, precum amendasau munca neremunerată în folosul comunităţii [3], în scopul sporirii represiunii acesteia şi, respectiv, a lărgiriisferei de aplicare a ei, necesită o dezvoltare logică în direcţia atingerii aceloraşi scopuri prin intermediultrăsăturilor represive proprii măsurii date. Mai mulţi savanţi consideră, că condamnarea cu suspendareacondiţionată a pedepsei posedă un grad propriu al represiunii [4, 54]. Evident sporind aceste limitări de dreptprin metodele pe care deja le-au utilizat multe state europene şi nordamericane, vom obţine noi forme neprivativede libertate ale pedepsei, aplicabile în calitate de alternativă termenelor destul de îndelungate ale detenţiuniipenitenciare. Practica principală în acest domeniu constă în următoarele:

1. limitarea dreptului de deplasare a condamnatului, însă fără a-l plasa într-o instituţie penitenciară;2. impunerea altor obligaţii cu caracter represiv;3. stabilirea unei supravegheri intensive asupra condamnatului nu doar în vederea asigurării realizării

obligaţiilor impuse, dar în general în scopul neadmiterii unui comportament amoral sau infracţional;4. îmbinarea regimului condamnării cu suspendarea condiţionată a pedepsei sau celui exprimat

prin precedentele trei puncte cu perioade scurte de detenţiune penitenciară (în timpul nopţii saupe perioada zilelor de odihnă şi de sărbătoare).

De regulă, condamnatului i se duce dreptul de deplasare în afara domiciliului în anumite ore şi i seinterzice frecventarea anumitor localuri, asigurându-se executarea acestora printr-o supraveghere de un anumitgrad. Variind gradul de limitare al libertăţii persoanei şi stricteţea controlului exercitat, obţinem diferite regimuride executare a acestei pedepse.


60

Reieşind din cele expuse mai sus, considerăm că cel mai reuşit ar fi de clasificat pedepsele alternativedetenţiunii penitenciare obţinute prin utilizarea metodelor enumerate în dependenţă de gradul de limitare allibertăţii:

1. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei simple;2. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei simple îmbinate cu pedepse şi

obligaţii pecuniare – amenda simplă, amenda în taxe zilnice, cauţiunea;3. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere (cu regim

de încercare);4. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu executarea muncii

neremunerate în folosul comunităţii;5. Arestul la domiciliu;6. Arestul la domiciliu cu supraveghere electronică;7. Arestul penitenciar la sfârşit de săptămână;8. Semidetenţiunea penitenciară;

Reieşind din faptul suprapopulării penitenciarelor Republicii Moldova, arestul la domiciliu are mariperspective în calitate de alternativă a pedepsei închisorii. Introducerea acestei măsuri în lista pedepselorpenale este favorizată şi de faptul, că organele de aplicare a dreptului ale ţării noastre deja au o anumităexperienţă de aplicare a e i în calitate de măsură preventivă în cadrul cercetării penale. Alin. 1 al art. 188 alCPP al RM defineşte arestarea la domiciliu ca fiind izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de societatein locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii. Savanţii beloruşi Mâtnik P. şi Skripko T. reieşind dindefiniţia dată [5] evidenţiază următoarele trăsături specifica măsurii date.

Ø În primul rând, ea reprezintă o măsură preventivă şi corespunzător posedă toate trăsăturile propriimăsurilor preventive, constrângere procesuală şi de stat.

Ø În al doilea rând, arestul la domiciliu este legat de reducerea libertăţii bănuitului sau învinuitului,ceea ce se exprimă prin impunerea limitărilor de drept corespunzătoare, care îl împiedică:

1. să se ascundă de organele de urmărire penală şi de judecată;2. să împiedice mersul cercetării penale şi judiciare;3. să comită o faptă antisocială prevăzută de legea penală;4. să împiedice executării sentinţei.

Ø În al treilea rând, arestul la domiciliu presupune izolarea bănuitului sau învinuitului de societate [6,36].

Astfel, este evidentă analogia acestei măsuri cu arestul, care în caz de condamnare se ia în consideraţieîn calitate de parte a pedepsei. Suntem convinşi, că crearea în baza acestei măsuri preventive a unei noi măsuride pedeapsă nu va trezi mari dificultăţi în practica de aplicare a dreptului.

Al. 2 al art. 188 prescrie, că măsura dată poate fi aplicată persoanelor care se învinuiesc de comitereaunei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave, precum si de comiterea unei infracţiuni din imprudenţă.Faţă de persoanele care au depăşit vârsta de 60 ani, de persoanele invalide de gradul I, de femeile gravide,femeile care au la întreţinere copii in vârsta de până la 8 ani, arestarea la domiciliu poate fi aplicată şi în cazulînvinuirii de comitere a unei infracţiuni deosebit de grave. Considerăm că temeiurile date de pronunţare aarestului la domiciliu în calitate de măsură preventivă pot fi păstrate ca criterii de acordare a acestei măsuri încalitate de pedeapsă, dacă legislatorul va considera necesar să o instituie. Totuşi, reamintim că criteriile declasificare a infracţiunilor în Codul Penal al Republicii Moldova ar trebui să fie revizuite în conformitate cupericolul social real, pe care îl prezintă infracţiunea şi infractorul, fapt despre care deja am vorbit în paragrafeleprecedente.

Legea prevede că arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe din următoarelerestricţii:

1) interzicerea de a ieşi din locuinţa;2) limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii corespondenţei şi utilizării altor

mijloace de comunicare;3) interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea pe cineva in locuinţa sa.

Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă obligaţiilor:


61

1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta permanent;2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnale telefonice de control, de a se

prezenta personal la organul de urmărire penala sau la instanţa de judecata la timpul fixat.Bineînţeles cercul dat de limitări de drept este determinat de faptul, că măsura dată în prezent se

aplică doar ca măsură preventivă şi este mult prea îngust pentru o pedeapsă penală. De exemplu, sunt necesareastfel de obligaţii, care se pronunţă în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei: săurmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală venerică; să acorde o susţineremateriala familiei victimei; să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţa etc. Deoarece toatemăsurile juridico-penale cercetate în paragraful dat sunt în esenţă măsuri restrictive de libertate, sugerăm că,în conţinutul lor ar putea fi incluse toate cerinţele care se pot aplica condamnatului cu suspendarea condiţionatăa executării pedepsei. Astfel, formulând norma penală cu privire la arestul la domiciliul, legislatorul poate sălimiteze doar la formularea obligaţiilor, care reflectă esenţa pedepsei date.

Interzicerea de a ieşi din locuinţă. Această măsură are atât momente pozitive, cât şi negative.Pozitiv este faptul că, aflându-se permanent acasă, persoana (de regulă) nu poate continua activitateainfracţională, precum şi să se opună înfăptuirii justiţiei. Interzicerea de a părăsi locuinţa îl lipseşte pe condamnatde posibilităţile date. Însă, aflându-se permanent acasă, persoana nu este în stare să-şi satisfacă necesităţile:nu poate munci, procura produse alimentare, alte lucruri necesare (persoana aflată sub arest la domiciliu nueste asigurată de către stat şi trebuie să se îngrijească singură) [6, 37]. Pare fi mai corect să formulăm aceastăobligaţie cu interzicerea totală sau în anumite perioade de a ieşi din locuinţă. Judecătorul va stabili regimul deexecutare al acestei pedepse, inclusiv orele în care condamnatului i se va permite să plece la serviciu sau lastudii, precum şi procedura de obţinere a permisiuni de ieşire în cazuri excepţionale. Regulile, care vor reglementaaceste şi alte momente de executare este rezonabil de a le include în legea de executare a sancţiunilor penale.

Limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii corespondenţei şi utilizăriialtor mijloace de comunicare. Utilizarea acestei măsuri este rezonabilă doar în cazul când este necesar dea întrerupe legăturile cu alţi infractori (de exemplu, foşti complici), de aceia ea ar trebui să aibă un caracteropţional şi, pe cât este posibil, să se indice concret cu care persoane nu se permite de comunicat.

Interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea pe cineva în locuinţa sa. Măsuradată o completează pe cea precedentă în vederea limitării contactelor nedorite ale condamnatului.

Obligaţia de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a lepurta permanent. Evident, prin introducerea obligaţiei date în art. 188 al CPP al RM, legislatorul a intuitintroducerea monitoringului electronic în practica de aplicare a dreptului din ţara noastră. Suntem de părereacă, în calitate de pedeapsă, supravegherea electronică ar trebui să fie prevăzută într-un articol aparte, ca fiindforma cea mai aspră a arestului la domiciliu. Procedura executării acestei pedepse, de regulă, se deosebeştedoar prin portul unor dispozitive speciale, de aceia, adăugător la condiţiile de ispăşire a arestului la domiciliu,este necesar de inclus obligaţia condamnatului de a achita plata pentru procurarea acestor mijloace tehnice.

Obligaţiile de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnale telefonice decontrol, de a se prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată latimpul fixat. Obligaţiile date rezultă direct din esenţa pedepsei date şi reprezintă un mijloc de control arespectării de către condamnat a regimului de executare al acesteia.

Astfel, introducerea acestei pedepse în legislaţia penală prezintă cele mai puţine dificultăţi.Cu totul alta este situaţia în cazul arestului la sfârşit de săptămână şi semidetenţiunii. Aceste măsuri se

aplică cu succes în ţările europene: semilibertatea este o modalitate de executare a pedepsei închisorii înFranţa [7, 184]; semidetenţiunea – alternativă a detenţiunii penitenciare în Italia şi Portugalia [8, 586]; arestulla sfârşit de săptămână (wek-enduri penale) există în Spania, Portugalia, Belgia [9, 586]. Esenţa acestorpedepse constă în petrecerea doar a unei anumite perioade în penitenciar, restul timpului urmând să se afle înmediul său obişnuit. Semidetenţiunea, de exemplu în Italia, reprezintă obligaţia condamnatului de a petreceminimum 10 ore pe zi în instituţiile de executare a pedepselor abilitate să execute semilibertatea sau în secţiileautonome ale instituţiilor ordinare destinate executării acestei măsuri amplasate în comuna în care locuieştecondamnatul sau în comuna apropiată. Determinarea orelor şi indicarea instituţiei de executare sunt efectuateîn conformitate cu exigenţele serviciului sau studiilor condamnatului [10].


62

Realizarea acestora, deci, necesită spaţii penitenciare în preajma domiciliului condamnatului, faptimposibil de realizat în toate localităţile Republicii Moldova. Situaţia se complică şi mai mult, dacă ţinem cont şide faptul, că condamnaţii la măsura dată trebuiesc cazaţii separat de deţinuţii obişnuiţi.

În acest sens, cea mai mare perspectivă o are pedeapsa arestului la sfârşit de săptămână. De exempluîn Spania, arestul la sfârşit de săptămână se execută în instituţia penitenciară, care are locuri libere sâmbăta şiduminica, maximal apropiată de locul de trai al condamnatului. Însă judecătoria, reieşind din circumstanţelecazului, poate decide, că arestul trebuie executat, dacă aceasta este posibil şi există acordul prealabil alinculpatului şi procuraturii, în instituţiile municipale sau centrele poliţieneşti [11, 23]. În perioada de aflare delibertate condamnatului i se impune regimul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.Luând în consideraţie teritoriul mic pe care îl ocupă Republica Moldova, existenţa izolatoarelor de anchetă şianumitor organe de executare a pedepselor în toate centrele raionale şi oraşele mari ale ţării, nu va fi greu deorganizat executarea acesteia, iar condamnaţii vor reuşi să ajungă săptămânal la timp la locul de ispăşire alpedepsei date.

Referinţe:1. Лейст О.Э., Санкция в советском праве, Москва, Госюриздат, 1962, с. 217; Ной И.С.,

Вопросы теории наказания в советском уголовном праве, Саратов, Изд. Саратовскогоуниверситета, 1962, с. 53; Ривман Д.В., О юридической природе условного осуждения иучастии общественности в перевоспитании условно осужденных. // Вести Ленинградскогоуниверситета, № 23, Вып. 4, Ленинград, 1965, с. 143; Советское уголовное право, Частьобщая, Москва, Изд. «Юридическая литература», 1929.

2. Гальперин И.М., Наказание, социальные функции практика применения, Москва, 1983.3. Un şir de state europene precum Franţa, Suedia, Anglia prevăd posibilitatea îmbinării condamnării

condiţionate cu munca neremunerată în folosul comunităţii.4. Комарицкий С.И., Исполнение уголовно правовых мер в виде условного осуждения и

отсрочки исполнения приговора. // Совершенствование законодательных основ исполненияуголовных наказаний, Сборник научных трудов, Москва, 1988.

5. Art. 125 al CPP al Republicii Belorusia defineşte arestul la domiciliu exact la fel ca şi art. 188al CPP al Republicii Moldova.

6. Мытник П., Скрипко Т., Домашний арест. // Судовы вестник, № 4, 2001.7. Stefani G., Levasseur G., Bouloc B., Droit pénal général, Paris, Edtion „Dalloz”, 2000, p. 590;

Bouloc B., Pénologie. Éxécution des sanctions adultes et mineurs, Paris, Ed. DALLOZ, 1998,p. 223; Малиновский А.А., Сравнительное правоведение в сфере уголовного права,Москва, издательство «Международные отношения», 2002.

8. Pradel J., Droit penal compare, Paris, edition Dalloz, 1995.9. Bouloc B., op. cit., p. 230; Pradel J., op. cit.10. Art. 55 al Legii nr. 689/81 a Italiei.11. Alin. 2 art. 37 al CP al Spaniei. // Уголовный Кодекс Испании, Под. ред. доктора юр. наук,

профессора Н.Ф. Кузнецовой и доктора юр. наук, профессора Ф.М. Решетникова, М.,Зерцало, 1998.


63

Basic Islamic laws Regarding women’s rights (percepte normativefundamentale privind drepturile femeilor în lumea musulmană)

Andrei GUŞTIUC, doctor în drept, conferenţiaruniversitar,Ina BÂRGĂU, Academia „Ştefan cel Mare” aM.A.I. al R.M.

Islam’s law – that Allah “sent down to His Messenger Muhammad” – came to announce that women(exactly like men) are full human beings. Women (like men) are therefore required to follow the way appointedby Allah.

A woman (like a man) is therefore obligated with all three degrees of this religion: islam (outwardsubmission to Allah), iman (inward faith in Allah), and ihsan (perfection of worship of Allah).

It is thus required for every woman to testify that there is none deserving worship but Allah and thatMuhammad is Allah’s Messenger; to pray; to give charity; to fast; and to make a pilgrimage to Allah’s Houseif she has the means.

It is likewise required for every woman to believe in Allah, His angels, His scriptures, His messengers,the Last Day, and to believe in Allah’s decree (and that the good and evil consequences thereof are fromAllah).

These are the fundamentals of islam and iman.It is likewise required for every woman to worship Allah as if she sees Him. For although she cannot

see Allah, she must believe that He sees whatever she does in secret and in public.Women are also obligated to enjoin good and forbid evil; to wage jihad by saying that which is truthful;

and to adhere to all noble behavior, like: truthfulness, trustworthiness, courage, modesty, and self-respect.Every Muslim woman is commanded to be steadfast in her religion and not to be negligent with her

faith. It is impermissible for her—under any pressure or compulsion—to open her heart to accept the word ofdisbelief [1]. Hence every Muslim woman falls under Allah’s statement:

“Whoso disbelieves in Allah, after he has believed—excepting him who has been compelled, and hisheart is still at rest with the Faith—but whosoever’s breast is expanded in unbelief, upon them shall rest angerfrom Allah, and there awaits them a mighty chastisement” [2].

Clearly when Islam charged women with all these duties and in all these obligations made her equal tomen, the intent was to honor her and permit her reach the highest degree of perfection of her being.

Humans have been created to be tried by Allah and have been charged with fulfilling these duties toAllah (Glorified and Exalted be He) and His creatures [3]. As for animals, while they have been by created byAllah, they have not been charged with this trust [4].

Muslim religion lifted from women the obligation of working to provide and support herself and herfamily. He made this obligation particular for men alone. Allah commanded men to be responsible for the careof women during all stages of their life.

While she is a child, she is under the care of her father. This responsibility is not lifted except by hermarriage or (his or her) death, nor does it cease after she reaches a certain age as occurs in the laws of theignorant who rule by their desires and their shallow minds.

After she marries, the responsibility falls on her husband so long as she is under his care due to thecontract of marriage.

If she has neither father or husband, the responsibility of her care falls on her brother who assumesthe role of the father when he is not present; and if she has no brother then whoever is her closest malerelative (from whom she would inherit and whom would inherit from her) would assume the role of her father.

If she has no male relatives, the obligation falls upon the Muslim community. The responsibility of hercare is a communal obligation; if none fulfills that, all have sinned.

Furthermore even if she is wealthy, Islam has dropped from her the obligation of assuming care ofanyone. With the presence of her husband (or for that matter her parents), it is not required that she spend


64

upon her children unless she seeks to do such as an act of righteousness, kindness and observing ties of thewomb. She is not obligated to work in order to take care of herself or her children.

This lifting of the obligation of working for the purpose of providing for herself was in order to preserveher from being degraded, as many jobs that are sought to gain livelihood entail humiliation and hardship.Likewise this responsibility was lifted to preserve her from temptation and mixing with men and because thisis from the specialization that Allah has made as a law for His creation.

If women were charged to work in order to provide for their livelihood in addition to their naturalduties of pregnancy, child birth, and breast feeding this would be an obligation above what she could bear andwould be an injustice to women. Or this work would be at the expense of her natural duties of pregnancy, birth,breast feeding and raising her children. And this is what exactly has occurred with all nations that havedeviated from what Allah has made a natural state among His creation.

In these ignorant un-Islamic societies, men are pleased with this situation as this gains for themgreater gratification with women and drops from them a considerable amount of the responsibility of workingand supporting her and her children. This obviously is a selfish attitude on the part of men. Sadly many womenare pleased with this situation, I mean gathering between working outside the house to support herself and hernatural duties of pregnancy and child birth and breast feeding. This is because of her desire for amusementand to boast; not because there is any real human or moral value in her working outside the home. Unlike whatis claimed, women’s work has no real value boosting the economy. Rather the truth is that by competing withmen for jobs outside the home, women are a cause in the spread of unemployment and an increase in theuseless consumption of cosmetics, clothes, and perfumes that have all become necessary items for womenworking outside the home. Furthermore every woman that works outside the home is in most occasions acause for denying an opportunity for a man who could work in her place. Again this is one factor inunemployment. Moreover the man who takes the place of a woman in the household cannot substitute her inher natural duties.

Although Islam has not obligated women to work to seek a living and has appointed someone to beresponsible for her during all her stages of her life; Islamic law has given women the right (so long as she hasreached the age of maturity and is competent) to own and dispose of her properties without any guardianshipover her (whether that be her father, husband or anyone else).

She has the right to own all forms of property, to buy and sell, give gifts and charity, and all forms ofexpenditure (without wastefulness) so long as it is her wealth and her acquisition. However if she is incompetent,Islam does not distinguish between men and women in declaring someone legally incompetent. Islam gavewomen the right to own and dispose of property, so that by this she could be a full legal personality possessingthe full right to dispose of her wealth. Islam provides her with specific sources to acquire wealth, like thedower, inheritance, gifts, and all other lawful means for acquired wealth.

As women in Islamic law are not required to maintain themselves or others, she was given half ofwhat men receive in inheritance in observation that she is not responsible for the maintenance of anyone andto replenish men’s wealth who alone are responsible to work and provide maintenance.

In this Islam opposed the ignorant un-Islamic practice that forbade women to inherit under anycircumstance because she does not maintain anyone or fight against any enemy [5].

In the [Islamic] marriage contract, Allah obligated upon the man to provide the woman a dower [6]and maintenance which includes her food, housing, and clothing [7]. Allah placed maintenance of the childrenupon the husband alone. Allah absolved women from the responsibility of seeking a livelihood and the necessitiesof life for her or her children.

Allah required from the woman obedience and sincerity toward her husband, that to him alone shegives her all, and that she guard his dwelling as she has been entrusted with that.

As for sexual pleasure, each spouse is to have pleasure with the other [8].Among the rights that Allah gave to the man alone is the right to separate and divorce his wife. This

was such in order to preserve the secrets of marriage, so that he is not forced to turn to injustice to the woman,degrade her, or spread her secrets.

Upon divorcing his wife, Allah required that a man maintain her for the waiting period (which if she ispregnant is until she gives birth; if she is menstruating for three periods; and for all others three months). In anycase, he is forever responsible for the maintenance of her children. If she is going to raise the children, it is[also] his responsibility to maintain her. By that a woman is absolved from working or seeking the necessitiesof life while she is a wife or when as a mother she is raising [his] children after divorce.


65

Allah also gave women the right to leave the marriage contract. In this case, however, she must returnto him the dower he gave her, unless he drops that condition.

Allah made the marriage contract “a strong pledge” [9] each one of them, man and woman, mustlegally uphold this bond in this world and will accordingly be judged in the Hereafter.

Islam gave men the right to marry up to four women at one time, provided he is able to maintain themall [10]. Of course, a woman who accepts this, accepts such willingly and out of consent. Allah- Glorified andExalted be He-has permitted this, so that no woman would remain without a husband; no man would turn toillicit sex (for lawful means have been facilitated for him); and so that each child would have a correct lineageto its parents.

Without doubt those who desired to restrict a man to a single wife, arguing for equality harshly rejectthat a man gather under his custody more than one woman; where unable to achieve that.

Many men by instinct and nature cannot restrict themselves to one woman or else he will engage inillicit sexual intercourse. When the preachers of [this] “false” equality wanted to oppose the natural way, itcollided with them. This resulted in men taking girlfriends and lovers. Illicit sex spread, illegitimate childrenmultiplied, and [human] suffering became widespread.

Among this suffering is that men have turned to raping their children. The statistics regarding this areextremely frightful. What crime have these “preachers of equality” brought to humanity that they have turnedfathers into predatory beasts raping their daughters, offspring, and family members.

This is what occurs in the closet. As for what openly occurs in public, those whose nature has beenperverted are delightful, proud and boastful at the great number of wicked girlfriends and lovers they have. Yetthey have a fit and haughtily reject that a man be permitted to have more than one chaste, pure wife for himalone. What a reversal of nature? And what a false claim that they seek equality between men and women?

The truth of the matter is that muslim religion is going to say that it is impossible to have absoluteequality between men and women in what is specific for each of them. So long as it is impossible to achieveabsolute equality between men and women, it is required to distribute rights and obligations [between thespouses] according to the manner in which the Creator has assigned each one.

Referinţe:1. Like the ideas of Western feminism which necessitate disbelief not only in Allah, the Koran,

and the Messenger Muhammad, but indeed a rejection of every scripture and messenger sentby Allah for humanity.

2. The Koran 16:106.3. “Blessed be He in whose hand is the Kingdom - He is powerful over everything—who created

death and life, that He may try you which of you is fairest in works...” - The Koran 68:1-2; “Ihave not created jinn and mankind except to worship Me [alone].” - The Koran 51:56.

4. “We offfered the trust to the heavens and the earth and the mountains, but they refused tocarry it and were afraid of it; and man carried it. Surely he is unjust, ignorant. That Allah maychastise the hypocrites, men and women alike, and the polytheists, men and women alike; andthat Allah may turn again unto the believers, men and women alike. Allah is All-forgiving, All-compassionate.” - The Koran 33:72-73.

5. “To the men [of a family] a share of what parents and near kindred leave, and to the women ashare of what parents and near kindred leave, whether it be little or much, a share apportioned...”.The Koran 4:7.

6. “And give the women their dowries as a gift spontaneous”. The Koran 4:4.7. “Men are the managers of the affairs of women for that Allah has preferred one of them over

another, and for that they have expended of their property.” The Koran 4:34.8. “... they (i.e., your wives) are a vestment for you, and you are a vestament for them”. The

Koran 2:187; “…And of His signs is that He created for you, of yourselves, spouses, that youmight repose in them, and He has set between you love and mercy. Surely in that are signs fora people who consider.” The Koran 30:21.

9. A reference to the Koran 4:21.10. “... marry such women as seem good to you, two, three, four; but if you fear you will not be

equitable, then only one, or what your right hands own; so it is likelier you will not be partial.”The Koran 4:3.


66

Rolul organelor afacerilor interne în reintegrarea socială al delincvenţilor

Gheorghe GLADCHI, doctor habilitat în drept,conferenţiar universitar,Alexandru SPOIALĂ, Academia „Ştefan celMare” a M.A.I. al R.M.

Potrivit Constituţiei Republicii Moldova, toate organele de stat îşi exercită puterea din numele poporuluişi sunt chemate să asigure ordinea de drept. Realizarea nemijlocită a sarcinilor de menţinere a ordinii publice,asigurarea securităţii publice şi lupta cu criminalitatea este înfăptuită de către Organele Afacerilor Interne,acestea fiind organe ramurale de exercitare a administraţiei publice de stat în acest domeniu.

Precăutînd rolul O.A.I. în reîntegrarea socială a delincvenţilor minori este, necesar a menţiona faptulcă această activitate este strîns legată de împuternicirile M.A.I. în domeniul lucrului organizaţional. În acestsens se desfăşoară o întreagă activitate de pregătire profesională şi de muncă a minorilor care, evident, are locsub îndrumarea, responsabilitatea şi supravegherea unor organizaţii obşteşti. La această activitate este necesarsă fie antrenate familiile minorilor care au săvîrşit abateri, în măsura în care acestea prezintă garanţii educative.

Este dificil astăzi să vorbim la modul serios despre eficienţa O.A.I. în reeducarea şi corectareadelincvenţilor minori din cauza lipsei unui studiu care, teoretic şi practic, ar constitui o prerogativă, în legăturăcu care pe teren este realizat rolul coordonator al lor.

Reintegrarea socială a delincvenţilor minori are la bază un ansamblu de influenţe educaţionale, izvorîtedintr-un sistem de măsuri şi activităţi desfăşurate într-un cadru organizat (în mediul deschis, semideschis sau înmediu închis), menite să restructureze şi să reorienteze atitudinile şi comportamentele celor ce au încălcatlegea.

Cert este faptul că O.A.I. sunt obligate prin competenţa sa care cuprinde totalitatea atribuţiilor cucaracter autoritar să asigure eficienţa în formarea unei conduite care, anterior negată de minori prin comitereaunei infracţiuni, poate fi remodelată dacă acordul organelor este orientat spre crearea unei atitudini conştientea acestora faţă de valorile umane.

Premisele ştiinţifice ale reaşezării principiilor şi metodelor de reintegrare în viaţa socială a minorilorcare săvîrşesc abateri de la normele de conduită social-juridică şi au temeiul în importanţa acordată procesuluide formare şi modelare a personalităţii umane în sînul familiei, în cadrul şcolii, a organizaţiilor obşteşti, în forţade influenţare a exemplelor pozitive, în încrederea în om şi în posibilităţile acestuia de a se îndrepta atunci cînda greşit şi de a se autodepăşi.

Din cele relatate rezultă, că pe lîngă fundamentarea ştiinţifică din perspectivă politică, juridică, etică,noile măsuri de reeducare şi reintegrare socială sunt profund întemeiate ştiinţific şi din punct de vedere sociologic,psihologic şi pedagogic. Aceste măsuri reprezintă o aplicare practică în domeniul profilaxiei delincvenţei şi îndomeniul procesului de reintegrare socială al delincvenţilor minori, a cunoştinţelor ştiinţifice privind condiţiilepsiho-sociologice ale maturizării sociale a indivizilor, a formării şi modelării personalităţii în cadrul relaţiilorinterpersonale din familie, şcoală.

Multiplele raporturi interpersonale ale individului şi variatele legături ale acestuia cu membrii familiei,cu colegii, prietenii, vecinii, cunoştinţele reprezintă fenomene psiho-sociale cu caracter particular care alcătuiescmediul nemijlocit de viaţă.

În contextul problemei abordate ne interesează şi influenţa cauzală a societăţii asupra delincventuluiminor, importă rolul de determinare a condiţiilor sociale în care acesta se va integra. Influenţa formativă aO.A.I. asupra delincvenţilor minori presupune şi un impact de modificare în decursul vieţii ulterioare a conduiteiacestora. Este vorba de integrarea delincvenţilor în macromediu, micromediu şi anturaj.

Prin macromediu înţelegem fie societatea în ansamblu, fie grupurile sociale mari (clasele sociale,păturile sociale, grupurile etnice mari).

Micromediul include grupurile sociale mici, cum ar fi: colectivul, şcoala şi în cele din urmă anturajulcuprinde familia, prietenii, strada.


67

Relaţiile sociale şi fiecare mediu social constituie o totalitate care transformă structura axiologică aindividului, influenţînd maturizarea acestuia. Deci maturizarea socială se produce în cadrul relaţiilor interpersonaleale individului, acesta dezvoltîndu-se o dată cu capacitatea sa de autoreglare de interacţiune socială.

Prin modelarea personalităţii delincvenţilor minori se poate realiza mai uşor atunci cînd în loc să sepună pe primul plan privarea de libertate, izolarea şi scoaterea lor „în afara” societăţii, se vizează reeducarealor prin muncă, în mijlocul, sub supravegherea şi pe răspunderea organizaţiilor obşteşti.

Chiar dacă privarea de libertate este folosită ca ultimă soluţie în majoritatea sistemelor penale alelumii, înainte ca judecătorul să hotărască privarea de libertate, el trebuie să ia în consideraţie toate celelaltesancţiuni posibile mai puţin radicale, decizia privind privarea de libertate fiind adoptată numai atunci cînd cazulîn discuţie este de aşa natură încît pedepsele mai puţin radicale nu pot fi acceptate.

Practica evidenţiază faptul că funcţia de reintegrare socială a instituţiilor privative de libertate are oeficienţă scăzută faţă de unii minori, limitîndu-se la aspectul său frust, şi anume realizarea unei respectăriconformiste a legilor, fără a determina o restructurare autentică a personalităţii în vederea unei integrărinormative şi funcţionale normale în regulile „generale de convieţuire în societatea noastră”. De asemenea, seconsideră că „privarea de libertate ca sancţiune pentru anumite interacţiuni constituie un factor de agravare ainadaptării sociale şi de îngreunare a reintegrării sociale după liberarea din mediul de detenţie, atunci cîndregimul de executare nu este strict individualizat în raport cu trăsăturile de personalitate ale delincventului, pebaza îmbinării diferenţiate a mijloacelor de constrîngere cu metode educative adecvate gradului de socializare”.

În sens restrîns, reintegrarea socială este un proces educativ, reeducativ şi de tratament aplicatpersoanelor condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valorigeneral acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirea recidivei.

La baza procesului de reintegrare socială a delincvenţilor minori trebuie să stea următoarele principii:a) principiul reabilitării timpurii (deoarece un delincvent „ocazional” se poate reeduca mai uşor

decît un delincvent „habitual” sau recidivist);b) principiul individualizării măsurilor, metodelor şi procedeelor de reeducare în funcţie de

particularităţile de vîrstă şi de trăsăturile personalităţii fiecărui minor;c) principiul coordonării şi continuităţii acţiunilor de reeducare.

Aceste principii trebuie să fie respectate de toţi factorii răspunzători de reeducarea delincvenţilorminori (familie, şcoală, organizaţii obşteşti). De asemenea, reintegrarea socială a celor care au săvîrşit abaterisau au încălcat normele de convieţuire socială trebuie privită ca un proces care vizează următoarele aspecteîntre care sunt legături de interdependenţă dialectică: reintegrarea „personală psiho-socială”, reintegrarea„economică” şi reintegrarea „culturală”.

1. Reintegrarea „personală psiho-socială” vizează reechilibrarea forţelor psihice ale delincventuluiprin restructurarea personalităţii sale. Această reintegrare care urmăreşte resocializarea minorilor delincvenţireprezintă un proces de durată care nu poate fi realizat numai prin normative juridice şi administrative. Acesteaau însă menirea să creeze cadrul optim pentru realizarea reeducării şi reintegrării sociale, mobilizînd toţifactorii răspunzători de recuperarea socială a delincvenţilor.

Pentru realizarea reintegrării „personale psiho-sociale” a delincvenţilor este necesară cunoaştereaprofundă a particularităţilor individuale ale acestora, a trecutului personal al fiecăruia, ceea ce va permiteluarea măsurilor, metodelor şi procedeelor strict individualizate şi adecvate. Ca metodă de reeducare, în specialpentru minorii delincvenţi, în criminologia sovietică a fost încurajată încredinţarea lor colectivelor de oameni aimuncii. Aceasta presupunea ca mediul muncitoresc să devină un cadru optim pentru restructurarea vechilorobişnuinţe şi atitudini faţă de muncă, propria persoană şi ceilalţi oameni din societate.

Se ştie că mulţi delincvenţi minori provin din familii policarenţate din punct de vedere educativ şimoral, astfel încît trebuinţele lor biologice, afective, intelectuale, educative şi sociale nu au fost satisfăcute înmod corespunzător. Tocmai de aceea procesul de reeducare trebuie să se desfăşoare într-un cîmp motivaţional-afectiv optim, în care persoanele cărora li s-au încredinţat minorii delincvenţi spre reeducare să realizeze unechilibru între autoritate şi responsabilitate, între afecţiune şi exigenţele impuse, între sprijinul acordat şi controlulasigurat atît la locurile de muncă, cît şi în afară. În acest fel, minorii simt că nu sunt respinşi, că li se acordăîncredere şi au posibilitate să obţină realizări pe plan socio-afectiv, prin negarea unor autentice relaţii amicale,


68

de care este absolută nevoie pentru a se feri eventual de influenţa unor grupuri delictogene din care au făcutparte înainte.

2. Reintegrarea „economică” rezidă în crearea posibilităţii de calificare profesională a acelor minori şitineri care au săvîrşit delicte şi nu au reuşit datorită comportamentului lor antisocial, să-şi termine studiile sausă se califice într-o meserie.

Pentru realizarea reintegrării „economice”, printre alte măsuri se impune cu necesitate orientareaprofesională adecvată a acestor minori în vederea calificării meseriei pentru care au aptitudini şi deprinderimai dezvoltate şi faţă de care manifestă preferinţe sau interes.

Este o etapă importantă în procesul de resocializare, deoarece disciplina constituie un aspect particularde comportare în spiritul eticii şi echităţii sociale.

3. Reintegrarea „culturală” înseamnă a da posibilitate fostului delincvent să aibă acces la cultură, să-şi dezvolte inteligenţa şi aptitudinile, să practice schimburi informaţional – culturale. Noile măsuri de reeducarepermit şi cer în acelaşi timp toate acestea, prin crearea condiţiilor optime pentru continuarea studiilor acelorminori care încă nu şi-au desăvîrşit pregătirea şcolară obligatorie, precum şi prin integrarea tuturor celor careau săvîrşit delicte la un moment dat în multiplele forme de activitate politico-ideologică şi cultural-educativă.

Nivelul educaţional al delincvenţilor minori, de obicei, este redus. Mulţi din ei se dovedesc a fi fărănivel de educaţie ori cu o educaţie negativă, cu tendinţe şi deprinderi antisociale. În criminologie se susţine căîn astfel de cazuri e nevoie de reeducare, problema dificilă care trebuie precedată de înlăturarea educaţieivechi şi însuşirea uneia noi. Acest proces este posibil numai datorită existenţei în penitenciar a unor specialişti,printre care: educatorii penitenciarului, medicul, un asistent social şi alte cadre de specialitate.

Procesul de reintegrare socială a delincvenţilor minori are următoarele caracteristici:- vizează persoane care au săvîrşit deja o infracţiune;- are drept scop imediat prevenirea săvîrşirii unei noi infracţiuni;- constituie un demers social realizat în mod ştiinţific de personalul special calificat în acest scop;- metodele resocializării sunt: educarea, reeducarea şi tratamentul.

Educarea vizează în special delincvenţii minori a căror personalitate a suferit o „socializare negativă”,asimilînd norme şi valori contrare celor general acceptate de societate.

Reeducarea se adresează delincvenţilor a căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul denorme menţionat.

Educarea şi reeducarea se realizează prin modalităţi diverse atît teoretice, cît şi practice prin care sedoreşte ca delincvenţii să dobîndească respectul pentru oameni şi lege, pentru muncă. Implicînd abandonareaunui mod de viaţă şi adaptarea altuia, resocializarea presupune „o rupere completă cu trecutul”, un controlinstituţionalizat, exercitat în anumite stabilimente de profil prin:

a) restructurarea profundă a personalităţii minorului delincvent, în ideea prevenirii reiterării unornoi acte delincvente;

b) asigurarea unor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi în conformitate cu normelecomunităţii;

c) restabilirea „din mers” a rolurilor jucate de individul delincvent în viaţa socială, prin încadrarealui treptată într-o reţea normală de relaţii cu comunitatea socială din care a făcut parte (familia,şcoala, prietenii, vecini),

realizarea unei resocializări normale şi suficiente a individului este condiţionată de o serie de factori,dintre care cei mai importanţi sunt:

Ø factorii care definesc caracteristicile şi elementele specifice ale instituţiei în care se realizeazăprocesul de reintegrare socială (centrul de reeducare, penitenciar, instituţie medicală-educativă, stabilimentsemideschis);

Ø factorii care definesc individualizarea sancţiunii şi durata acesteia, precum şi măsurile deasistenţă medicală, socială şi educativă, adoptată în funcţie de personalitatea fiecărui delincvent.

În funcţie de aceşti factori, reintegrarea socială a delincvenţilor minori se realizează în două etape:1. în timpul – executării pedepsei penale (cu sau fără privare totală de libertate);2. după executarea sancţiunii penale.


69

La prima etapă, în timpul executării pedepsei penale, se urmăreşte schimbarea şi transformarea vechiuluisistem de norme, valori şi convingeri ale delincventului prin „dirijarea” comportamentului său spre scopuridezirabile social.

Tratamentul de resocializare se realizează prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate (chirurgicale,medico-pedagogice, psiho-terapeutice), urmărindu-se remodelarea personalităţii infractorului, ameliorareatendinţelor sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor care îi anină interesele şi modificarea atitudinilor acestora,în scopul reintegrării sociale prin adaptarea la mediul socio-cultural.

După cum afirmă Sorin Rădulescu, însăşi noţiunea de tratament aplicată delincvenţilor nu este unanimacceptată, ea fiind utilizată atît într-un sens restrîns, cît şi într-un sens mai larg. Astfel, în sens restrîns, noţiuneade tratament defineşte măsurile individuale şi terapeutice care sunt folosite pentru a-i determina pe delincvenţisă-şi schimbe modul de viaţă şi să-i îndepărteze de activităţile lor criminale. Într-un sens mai larg, noţiunea detratament trebuie să includă o serie de măsuri şi soluţii care să asigure pregătirea şcolară şi profesională,libertatea religioasă, activităţi şi exerciţii fizice şi sportive, vizite, corespondenţă, lectură, asistenţă psihologică.

Indiferent de diversele accepţiuni acordate noţiunii de tratament, acesta trebuie subordonat unor finalităţicare urmăresc prioritar:

a) cultivarea deprinderii de a munci, incluzînd aici pregătirea şcolară şi profesională adecvată adelincvenţilor în scopul prevenirii degradării personalităţii lor;

b) dobîndirea unei vieţi adecvate şi a unor îndeletniciri sociale prin educare socială şi pregătire învederea readaptării lor potrivit vieţii;

c) asistenţa de specialitate şi îndrumarea expertă în scopul soluţionării necesităţilor şi problemelorpersonale ale delincvenţilor.

Astfel, importanţa O.A.I. în reintegrarea socială a delincvenţilor este dublă. Ea ar deriva din capacitateade a putea limita toate dificultăţile în procesul de adaptare la condiţiile normale de viaţă şi asigurarea unui terencomod pentru asimilarea de către delincvenţi a normelor morale.

Primul criteriu se fundamentează pe formarea unor deprinderi delincventului ce vor fi acceptate desocietate şi vor corespunde condiţiilor de viaţă.

Prin urmare, delincventul este ajutat să se adapteze mai uşor în circuitul social, să însuşească anumitetrăsături social-psihologice active, să învingă greutăţile vieţii.

Aportul O.A.I. în reintegrarea socială a delincvenţilor ar trebui eficientizat în timpul reinserţiei post-penale prin încadrarea lor într-o activitate socială, dobîndirea unui nou statut, ca şi diminuarea procesului de„stigmatizare” în viaţa socială (familie, grup de prieteni).

Din punct de vedere criminologic, principala problemă constă în prevenirea recidivei. Deci se doreşteo reîncadrare cît mai reuşită în viaţa socială încît delincventul să nu mai dorească să mai săvîrşească vreodatăo infracţiune.

Reuşita adaptării delincvenţilor depinde de cel puţin trei grupe de factori:1. factorii care se referă la mediul unde va nimeri persoana: prezenţa familiei, relaţiile cu amicii;2. factorii care se referă la personalitatea infractorului minor: concepţiile sale despre lume,

inteligenţa, cultura generală, moralitatea, cunoştinţele profesionale;3. factorii ce privesc condiţiile în care s-a aflat delincventul în instituţia de detenţie: structura

colectivului, organizarea procesului de muncă, instruirea, influenţa educativă a administraţiei,structura grupelor mici.

Aceşti factori au o influenţă dominantă în primele luni de resocializare, cînd se întreprind multe pentrua feri minorii de lumea interlopă, a-i educa.

Dacă ajutorul acordat de O.A.I. în reintegrarea minorilor delincvenţi este o sarcină de necontestat, eaconstituie o problemă socială foarte dificilă şi realizarea ei în practică dă naştere la o mulţime de probleme,acestea constituind reacţia societăţii faţă de cei ce au săvîrşit fapte antisociale. Oamenii din societate îi privescfoarte suspicios şi neîncrezător. Etichetarea şi stigmatizarea lor duce la faptul că ceilalţi oameni vor încerca săivite de a avea relaţii cu ei. Nu poate fi negat faptul că dreptul moral la privilegii al delincvenţilor este mai micdecît al cetăţenilor cinstiţi, ce nu au săvîrşit infracţiuni şi că ei trebuie să obţină aceste privilegii prin muncăcinstită şi comportare exemplară, să cucerească din nou încrederea din partea societăţii.


70

Delincventul este o verigă intermediară între administraţia instituţiilor de corectare şi O.A.I. carerezolvă toate problemele legate de pregătirea acestora pentru viaţa la libertate.

Reintegrarea delincventului în societate cere un control strict din partea organelor de drept în vedereaprevenirii noilor crime.

Acest control se numeşte supraveghere administrativă. Scopul supravegherii administrative estetraducerea exactă şi fermă a regulilor general-obligatorii, profilaxia încălcării acestor reguli. Un alt scop esteprevenirea şi curmarea încălcărilor de lege.

Direcţiile supravegherii administrative exercitate de O.A.I. sunt:- supravegherea respectării normelor de drept ce reglementează comportarea cetăţenilor în locurile

publice, inclusiv al minorilor;- supravegherea respectării normelor de drept ce reglementează securitatea publică în timpul

executării unor lucrări;- supravegherea respectării normelor de drept ce reglementează protecţia tuturor formelor de

proprietate;- supravegherea respectării normelor de drept ce reglementează protecţia familiilor social-

vulnerabile.Pentru determinarea direcţiilor de supraveghere administrativă exercitată de O.A.I. poate fi folosită şi

o altă metodă, şi anume: contrapunerea genurilor de activitate administrativă cu direcţiile de supraveghereadministrativă. Fiecăreia din genurile de activitate administrativă îi corespunde un anumit ansamblu de relaţiisociale, reglementate de normele de drept, iar controlul respectării acestora se realizează prin supraveghereadministrativă.

Practica socială şi de drept recunoaşte că reintegrarea delincvenţilor în societate ar fi mai eficientădacă supravegherea administrativă ar asigura fuziunea diferitelor mijloace şi procedee. Cele mai frecventemetode de supraveghere sunt:

1. supravegherea nemijlocită a executării de către minori a regulilor stabilite;2. verificarea periodică a executării de către minori a regulilor, supravegherea respectării cărora

ţine de competenţa poliţiei;3. verificarea şi reacţionarea la încălcările legislaţiei.

Cea mai dificilă perioadă a adaptării este în primele 3-6 luni. De aceea, se cere un sprijin şisupraveghere sporită asupra minorilor la această etapă, în care O.A.I. au dreptul:

- să ceară date despre comportarea supravegheatului;- să solicite organele obşteşti să angajeze la serviciu sau la studii;- are voie în orice timp să viziteze domiciliul supravegheatului.

În aliantul acestor realităţi distincte rolul O.A.I. în reintegrarea delincvenţilor este de apărare apersonalităţii lor. În atare proces social pot interveni diverse situaţii cu caracter perturbator, ce duc la formareapersonalităţii cu orientare infracţională. De aceea, delincvenţilor nu ar trebui impuse careva restricţii ce ar lezadrepturile şi libertăţile acestora, întrucît se vor simţi izolaţi de societate ca urmare a respingerii de cătreaceasta.

Este important ca delincvenţii minori să nu fie privaţi de un drept sau înşelaţi în aşteptările şi aspiraţiilelor. Dacă sentimentul de frustrare atinge o intensitate maximă, în unele situaţii poate cauza un efect negativ înpersonalitate şi respectiv adoptarea din nou a conduitei infracţionale.

Adaptarea socială se consideră reuşită atunci cînd au fost refăcute toate relaţiile sociale utile aleinfractorului şi nu prezintă deviaţii. Minorul se adaptează normal dacă rupe toate relaţiile cu lumea criminală.

În fine, procesul reintegrării sociale al delincvenţilor minori se poate deviza condiţional în două etape:prima etapă constă în pregătirea spiritual-psihologică şi organizatorică, cea din urmă constă în pregătireapractică a acestora. O.A.I luptă pentru adaptarea acestor persoane la condiţiile normale de viaţă, ceea cepresupune o serie de măsuri organizatorice, ideologice, economice şi de drept. Înfăptuirea cu succes a acestormăsuri contribuie la instruirea, educarea tinerii generaţii, formarea unor deprinderi cognitive.

Studierea comportării delincventului, lărgirea limitelor supravegherii administrative asupra acestoraformează componenţa juridică a mecanismului de protecţie realizat de O.A.I., de aceea, nu putem ignora rolulorganelor de poliţie în reintegrarea socială a delincvenţilor.


71

Circumstanţe agravante în legislaţia unor state europene

Iurie ODAGIU, Academia „Ştefan cel Mare” aM.A.I. al R.M.

Circumstanţele agravante în legea penală a Franţei. Legiuitorul francez, o dată cu adoptareaNoului cod penal, a substituit termenul de individualizare a pedepsei cu termenul de personalizare a pedepsei.Acest fapt este motivat prin devenirea persoanei juridice în subiect al răspunderii penale şi că aceasta la felpoate fi sancţionat penal.

Pedeapsa poate fi agravată ca rezultat al existenţei cauzelor de agravare şi circumstanţelor agravante.Circumstanţele agravante, ca atare, nu se conţin în Partea generală, acestea fiind lăsate la discreţia judecătoruluireferitor la reţinerea sau respingerea lor ca circumstanţe agravante judiciare [1, 686]. Circumstanţele suntincluse ca elemente circumstanţiale ale infracţiunilor agravate din Partea specială. În Partea generală legiuitorulfrancez a definit numai înţelesul univoc al unor circumstanţe agravante, astfel arătându-se ce trebuie de înţelesprin bandă organizată, premeditare, efracţie, escaladare şi folosirea armei.

Conform legislaţiei franceze, banda organizată este orice grupare sau orice înţelegere stabilită învederea pregătirii şi săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni şi caracterizată prin existenţa uneia sau maimultor fapte reale [2]. Premeditarea este definită ca săvârşirea infracţiunii pe baza unui plan format din timp[3] până la săvârşirea infracţiunii concrete [4, 189]. Articolele 132-73, 132-74 şi 172-75 din C.P. francezdefinesc efracţia, escaladarea şi noţiunea de armă aplicată la săvârşirea infracţiunii.

Unii autori francezi menţionează că circumstanţele agravante au fost prevăzute de legiuitor ca elementeconstitutive ale conţinutului infracţiunii, iar lipsa acestora înlătură uneori existenţa infracţiunii [5, 685].

În sistemul penal francez circumstanţele agravante nu sunt prevăzute în Partea generală ca având uncaracter univoc agravant. Acestea sunt prevăzute în Partea specială ca elemente circumstanţiale ale conţinuturiloragravate, iar judecătorul are posibilitatea personalizării pedepsei într-un diapazon foarte larg, deoarece legiuitorulnu a prevăzut minimul special de pedeapsă pentru fiecare tip de infracţiune, astfel lăsând la apreciereajudecătorului toate circumstanţele cauzei concrete.

Recidiva ca formă a pluralităţii de infracţiuni este prevăzută ca circumstanţă agravantă personală.Circumstanţele atenuante, nefiind prevăzute în Partea generală, practic îşi pierd efectul, deoarece

minimul special de pedeapsă nu este fixat.Circumstanţele agravante în legile penale italiană şi spaniolă. În sens restrâns în legislaţia

penală italiană circumstanţele sunt numai acelea care au influenţă calitativă sau cantitativă asupra pedepsei.Legislaţia italiană numeşte circumstanţe şi cauzele care exclud caracterul penal al faptei (cauze justificative)[6, 398]. În cadrul circumstanţelor nu este considerată recidiva, deoarece ea se referă numai la persoanainfractorului [7, 404]. Nu sunt considerate circumstanţe nici stările legate de condiţiile de trai ale făptuitorului,situaţia familială, condiţiile economice care sunt luate în considerare la fixarea pedepsei [8, 398].

Codul penal italian cuprinde în Partea generală art.61 şi art.62 enumerarea circumstanţelor atenuanteşi agravante care sunt determinate, iar art. 62 cuprinde o listă de circumstanţe atenuante care sunt lăsate laaprecierea judecătorului (judiciare).

Ca circumstanţe agravante sunt considerate:- săvârşirea infracţiunii din motive josnice;- săvârşirea infracţiunii pentru înlesnirea comiterii alteia sau pentru a tăinui altă infracţiune, ori

pentru ca infractorul să-şi asigure produsul infracţiunii pentru sine sau pentru altul;- săvârşirea infracţiunii din culpă manifestată prin încrederea exagerată în sine;- săvârşirea infracţiunii prin profitarea de condiţiile de timp, de loc, de starea victimei;- săvârşirea infracţiunii în timpul sustragerii de la urmărire, arestare pentru o altă infracţiune;- săvârşirea infracţiunii cu producerea unor daune patrimoniale considerabile;- săvârşirea infracţiunii prin abuz de putere ori prin nerespectarea obligaţiilor de serviciu;- comiterea infracţiunii contra unui funcţionar public sau care este înzestrat cu o activitate publică;- săvârşirea infracţiunii în scop de terorism sau pentru răsturnarea regimului democratic [9, 410-

414].


72

Autorii italieni în materie penală clasifică circumstanţele în proprii şi improprii (în raport cu reglementareadin lege). Circumstanţele proprii influenţează pedeapsa având ca efect depăşirea limitei legale de pedeapsă,cele improprii influenţează cuantumul pedepsei numai în limitele legale speciale [10, 465].

Circumstanţele mai sunt clasificate în obiective – care se referă la timp, loc, consecinţele, mijloacelede săvârşire şi calitatea victimei şi subiective – felul intenţiei, persoana infractorului, relaţiile sale cu victimaetc. [11, 405]

O altă deosebire se face între circumstanţe interne şi externe conţinutului infracţional. Primele suntîmprejurări legate de conduita în timpul efectuării acţiunilor infracţionale şi survenirea rezultatelor acestora,celelalte sunt în afara faptei [11, 401]. La fel doctrina italiană face deosebire între circumstanţe concomitenteşi succesive, obligatorii şi facultative, circumstanţe cu efecte determinate şi cu efecte speciale [12, 11].

Concursul dintre circumstanţele reţinute în legea penală italiană este specific. Acesta este omogen(concursul dintre circumstanţele atenuante sau concursul dintre circumstanţele agravante) şi combinat (concursulîntre agravante şi atenuante). În cazul concursului omogen se aplică reducerea sau majorarea cuantumului depedeapsă pentru fiecare circumstanţă reţinută în parte – reducerea sau agravarea pedepsei pentru următoareacircumstanţă are loc în raport cu limitele de pedeapsă la care s-a ajuns prin aplicarea circumstanţei anterioare.În cazul concursului combinat (dintre agravante şi atenuante) se aplică „regula egalităţii”- circumstanţa atenuantăreduce o circumstanţă agravantă, astfel existând posibilitatea stabilirii pedepsei făcându-se abstracţie decircumstanţe, sau „regula preponderenţei” – instanţa hotărăşte care circumstanţe să fie reţinută (agravantelesau atenuantele) [13, 24]. Această reglementare permite influenţa majoră a subiectivismului judecătorului.Dacă în cazul unei infracţiuni grave judecătorul va reţine numai circumstanţele agravante, se va ajunge la opedeapsă severă (maximă), dacă acesta va reţine circumstanţele atenuante se poate ajunge la o pedeapsăminimă [14, 431].

Problema actuală în dreptul italian, cît şi pentru celelalte sisteme de drept penal este păstrarea unuiechilibru raţional între intervenţia legiuitorului şi necesitatea concretă de a analiza corect situaţia, împrejurărilesăvârşirii faptei în vederea aplicării unei pedepse concrete. De aceea numai judecătorul are posibilitatea săevalueze aceste împrejurări şi să pronunţe o pedeapsă care să corespundă precis gradului de pericol social alfaptei şi periculozităţii persoanei făptuitorului [15, 399].

Spre soluţionarea acestei dileme s-au propus diferite soluţii de reglementare a circumstanţelor.Legiuitorul italian nu s-a alăturat nici determinării riguroase a efectelor circumstanţelor, dar nici ipotezei în carese acordă judecătorului întreaga putere de apreciere a circumstanţelor. În acest sens, legiuitorul italian a aleso serie de circumstanţe care le-a considerat ca agravante prin lege, cît şi o serie de circumstanţe pe care totlegea le-a considerat atenuante, obligând instanţele să ţină seama de acestea ori de câte ori vor fi reţinute. Altecircumstanţe care nu se prevăd în lege – atât atenuante cît şi agravante au fost lăsate la aprecierea judecătorilor.

Efectele circumstanţelor în legislaţia italiană pot conduce la o diferenţiere atât calitativă, cît şi cantitativăa pedepsei.

Dacă este reţinută o singură circumstanţă agravantă în sarcina făptuitorului, atunci maximul specialpoate creşte până la 1/3, dar nu va depăşi 30 ani.

Dacă există o singură circumstanţă atenuantă, atunci detenţiunea pe viaţă poate trece în închisoare dela 20 la 24 ani, dacă pedeapsa este închisoarea, atunci acesta poate fi micşorată cu 1/3. În unele cazuri suntexcepţii care pot ridica sau diminua pedeapsa cu ˝ [16, 495].

Dacă sunt reţinute mai multe circumstanţe agravante, pedeapsa nu poate depăşi maximul general de30 ani, iar dacă sunt reţinute mai multe circumstanţe atenuante, pedeapsa poate fi diminuată sub 10 ani, cândeste vorba de detenţie pe viaţă, iar pedepsele complementare pot fi diminuate cu Ľ.

Judecătorul este obligat de fiecare dată să motiveze pedeapsa concretă aplicată. Spre evitareapedepselor cu închisoare de scurtă durată (trei luni, un an), judecătorul poate să substituie pedeapsa cu închisoareacu o pedeapsă neprivativă de libertate. Această alegere trebuie să fie motivată [17, 403].

Codul penal Spaniol, în vigoare din anul 1996, conţine în art. 22 circumstanţele agravante:- săvârşirea faptei prin deghizare;- săvârşirea faptei prin abuz de putere, prin folosirea condiţiilor de loc, timp, persoana cu o slabă

capacitate de apărare;- înlesnirea scăpării celui vinovat,


73

- săvârşirea infracţiunii ca o consecinţă a unei promisiuni sau recompense;- săvârşirea infracţiunii din motive ideologice, rasiale, etnice, naţionale, sexuale;- săvârşirea infracţiunii prin abuz de încredere;- starea de recidivă etc.

În cazul reţinerii unor circumstanţe atenuante, pedeapsa poate fi redusă cu ˝ din minimul special, saudacă este reţinută o circumstanţă agravantă, pedeapsa poate fi mărită cu ˝ din maximul special.

Dacă sunt reţinute mai multe circumstanţe agravante sau mai multe atenuante, reducerea sau creştereaindicată mai sus are loc o singură dată [18, 224-225].

Dacă circumstanţele sunt prevăzute ca elemente circumstanţiale ale conţinutului constitutiv al infracţiunii,circumstanţa din Partea generală nu se aplică.

Circumstanţele agravante în legile penale ale Federaţiei Ruse şi Ucrainei. Legea penală aFederaţiei Ruse cuprinde enumerarea circumstanţelor atenuante şi agravante în art. 61-63 al Codului penal,intrat în vigoare la 01 ianuarie 1997. Acestea sunt ca orientări de principiu ale instanţei la stabilirea şi aplicareapedepsei în limitele legale prevăzute în Partea specială pentru infracţiunea respectivă. În cazul în care una dincircumstanţele enumerate constituie un element al conţinutului constitutiv al infracţiunii, această circumstanţănu va putea fi luată în seamă ca circumstanţă atenuantă sau agravantă. Dacă instanţa constată existenţacircumstanţelor atât atenuante cît şi agravante, va stabili pedeapsa ţinând seama de ambele. Dacă existănumai circumstanţe atenuante, instanţa are posibilitatea să fixeze o pedeapsă mai aproape de minimul special.

Ca circumstanţe agravante potrivit art. 63 C.P. al F.Ruse sunt considerate:- recidiva;- ducerea unor urmări grave;- săvârşirea infracţiunii în grup organizat sau după o înţelegere prealabilă;- manifestarea unui rol deosebit de activ la săvârşirea infracţiunii;- atragerea la săvârşirea infracţiunii a unor persoane cu grave tulburări psihice sau în stare de

ebrietate, a unui iresponsabil;- săvârşirea infracţiunii pe motive de rasă, religie, naţionalitate;- săvârşirea infracţiunii în legătură cu îndeplinirea de o persoană a obligaţiilor de serviciu sau

obşteşti;- săvârşirea infracţiunii asupra unei femei gravide fapt despre care vinovatul a cunoscut din timp,

ori a unor persoane dependente de infractor, ori a unor persoane lipsite de apărare sau neajutorate;- săvârşirea infracţiunii cu cruzime deosebită sau din sadism ori prin batjocorirea victimei, sau

prin torturarea acesteia;- săvârşirea infracţiunii prin folosirea de arme, muniţii, substanţe sau dispozitive explozive sau

dispozitive ce le imită, prin mijloace radioactive, nucleare, chimice, farmacologice;- săvârşirea infracţiunii prin constrângerea fizică sau psihică a autorului;- săvârşirea infracţiunii în condiţii de calamitate, stare de urgenţă, sau profitând de dezordinile de

masă,- săvârşirea infracţiunii prin folosirea încrederii victimei;- săvârşirea infracţiunii prin folosirea de documente, uniforme ale reprezentanţilor autorităţilor.

Circumstanţele agravante şi atenuante funcţionează ca orientări ale instanţei la stabilirea cuantumuluipedepsei în limitele legale speciale. Depăşirea acestor limite ca rezultat al concursului circumstanţelor nu esteposibilă. Pedeapsa poate fi atenuată sub minimul special sau înlocuită, în cazul constatării unor împrejurăriexcepţionale (circumstanţe atenuante excepţionale), cu o pedeapsă alternativă [19].

Codul penal al Ucrainei, reglementează materia circumstanţelor atenuante şi agravante în art. 66-67.Aceste circumstanţe nu se deosebesc mult de circumstanţele prevăzute de legea penală a Federaţiei Ruse, cîtşi legea penală a Republicii Moldova. Unele circumstanţe din Codul penal al Ucrainei nu sunt în Codul penal alFederaţiei Ruse sau al Republicii Moldova şi invers.

Sub aspectul efectelor, legiuitorul ucrainean prevede aplicarea pedeapsei ca urmare a concursuluicircumstanţelor în limita de pedeapsă stabilită de articolul din partea specială a codului (de la limita minimăspecială până la limita maximă specială). Micşorarea pedepsei sub limita specială este posibilă în cazul prezenţeiunor circumstanţe atenuante excepţionale, cît şi avându-se în vedere persoana infractorului şi diferite împrejurăriale cauzei.


74

Unele aspecte ale reglementării circumstanţelor agravante în sistemul de drept american.În acest sistem de drept nu este fixat minimul de pedeapsă prevăzut de lege [20, 74-76], iar acesta este stabilitţinându-se seama de vinovăţia făptuitorului şi de împrejurările în care a săvârşit fapta. Codul penal Modelamerican nu obligă judecătorul la determinarea unei sancţiuni concrete. Având în vedere că fiecare stat dincadrul S.U.A. îşi are codul său penal, fiecare cuprinde prevederile sale la stabilirea pedepsei şi reţinereacircumstanţelor modificatoare de sancţiune. Multe din circumstanţe sunt prevăzute direct ca elementecircumstanţiale (omorul săvârşit în stare de tulburare şi emoţie determinate de conduita victimei).

Crimele şi delictele au regim sancţionator diferit. Circumstanţele apar ca stări de atenuare şi stări deagravare, iar reţinerea sau respingerea acestora rămâne la discreţia judecătorului [21, 790]. Codul penal alstatului New-York conţine în paragraful II – C art.14-2 fapta de viol săvârşită în circumstanţe agravante. Cacircumstanţe agravante aici sunt prevăzute: dacă fapta sa comis în timpul săvârşirii altei infracţiuni grave, dacăinfractorul era înarmat, dacă victima nu a atins vârsta de 13 ani, dacă victima este rudă cu făptuitorul oriacesta este profesorul sau îndeplineşte o altă autoritate asupra victimei. Prezenţa acestor circumstanţe potavea ca efect creşterea pedepsei până la 20 ani de închisoare. Altfel violul va fi considerat crimă de gradul doişi pedeapsa nu va depăşi 10 ani de închisoare [22, 63, 97].

Faptul prezenţei la unele articole a elementelor circumstanţiale nu reprezintă un impediment pentrujudecător de a reţine unele împrejurări drept circumstanţe atenuante sau agravante pentru a se ajunge la opedeapsă care să corespundă pericolului faptei şi periculozităţii făptuitorului.

În alte coduri ale altor state americane sunt prevăzute circumstanţe agravante [23, 30] ca:- dacă făptuitorul şi-a dat seama că prin fapta sa creează un risc mortal pentru viaţa mai multor

persoane;- dacă s-a comis fapta în scopul de a împiedica arestarea sa sau a altuia, ori pentru înlesnirea

evadării condamnatului;- dacă fapta s-a comis pentru dobândirea unui folos material;- dacă fapta s-a comis cu cruzime;- dacă făptuitorul anterior a mai fost condamnat pentru crimă sau pentru delict săvârşit cu aplicarea

violenţei sau ameninţarea cu aplicarea acesteia.Codul penal Model american prevede în art.6.12 că dacă persoana este condamnată pentru crimă, dar

avându-se în vedere circumstanţele caracterul făptuitorului şi pericolul faptei, şi dacă instanţa va considera căpedeapsa pentru crimă este prea aspră, îi va aplica o pedeapsă ca pentru delict [24, 70]. Ca agravante în art.7.03 sunt prevăzute: inculpatul este un infractor profesionist; săvârşirea infracţiunilor a devenit pentru inculpatun mod de existenţă; inculpatul este caracterizat ca violent, agresiv, „mânios” etc., reţinerea acestor circumstanţeîn sarcina făptuitorului pot avea ca efect aplicarea unei pedepse aproape de maximul special sau chiar depăşireaacestuia [24, 87].

Prin enumerarea unor circumstanţe atenuante şi agravante din diferite sisteme legislative şi efectelelor asupra pedepselor observăm că în majoritatea sistemelor penale această instituţie este reglementată înpartea generală a codului penal, în unele mai detaliat în altele mai succint, lăsându-se teren pentru reglementareîn partea specială ca elemente circumstanţiale ale conţinutului infracţiunii. Efectuând această trecere în revistăputem trage concluzii de pe două poziţii. Prima poziţie se referă la posibilitatea judecătorului de a stabili opedeapsă dintr-un evantai mai mare sau mai limitat acordat de legiuitor. În acest sens observăm posibilitateaunora de a stabili o pedeapsă pe cât se poate de minimă sau maximă (Franţa, Spania, Italia) şi posibilitateaaltora de a accepta limitele minime şi maxime speciale (Rusia, Ucraina, Moldova). Altă poziţie se referă lacadrul circumstanţelor atât atenuante, cât şi agravante. Atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta sa, însensul recunoaşterii acesteia, contribuirea la diminuarea sau lichidarea consecinţelor faptei, acţiunea făptuitoruluiîn stare de tulburare ca urmare a acţiunilor victimei sunt recunoscute ca circumstanţe atenuante, practic, întoate sistemele legislative menţionate, pe când săvârşirea faptei cu cruzime, urmările grave, săvârşirea fapteide mai multe persoane împreună, folosirea armelor la săvârşirea acestora sunt recunoscute ca circumstanţeagravante. În unele sisteme legislative judecătorii sunt obligaţi să reţină circumstanţele, odată constatate, înaltele sunt lăsate complet la discreţia judecătorului şi sunt enumerate în lege ca orientări de principiu.


75

Referinţe:1. F.Desportes, F. Le Gunehec, Le nouveau droit penal T.1, Droit pénal général, Paris,1999.2. Art. 132-71 Nouveau Code pénal Fransais, Paris, 1993.3. Art. 132-72 Nouveau Code pénal Fransais, Paris, 1993.4. J.A. Roux, Cours de droit pénal et de procedure pénale, Paris, 1920.5. F.Desportes, F. Le Gunehec, op.cit.6. F.Antolisei, Manuale di diritto penale, parte generale, Milano, 1994. p. 399., F. Mantovani,

diritto penale, parte generale, Padova, 1992.7. F.Antolisei, op. cit., p.401., F. Mantovani, op.cit.8. F Mantovani, op.cit.9. Art.61 C.p. al Italiei, F.Antolisei, op.cit.10. C.Fiore., Diritto penale, parte generale, V.II, Torino, 1995, p.11; A.Pagliaro, Participi di diritto

penale, parte generale, Milano, 1996.11. F.Antolisei, op.cit.12. C.Fiore, op. cit.13. T. Padovani, op. cit. p.327; C.Fiore op. cit.14. C.Fiore op. cit. p.24, F.Antolisei, op.cit.15. F. Mantovani, op.cit.16. A.Pagliaro, op.cit.17. F.Antolisei, op.cit.18. A.А.Малиновский, Сравнительное правоведение в сфере уголовного права, М.,

Международные отношения, 2002.19. Art.64 C.P. al Federaţiei Ruse.20. V. Bujor, L.Buga, Drept penal comparat (Partea generală), Chişinău, 2003.21. H.A.Jescheck, Lebhrbuch des strafrects, Allgemeiner Teil, Berlin, 1988.22. И.Д.Козочкина, Уголовное законодательство зарубежных стран (Англии, США, Франции,

Германии), М; Зерцало, 2001.23. Richard J. Bonnie, Criminal Law, New-York, 1997.24. Козочкина И.Д, op.cit.


76

Instituţia depăşirii limitelor legitimei apărări în sistemul dreptului penal român

Valeriu NOUR, Academia „Ştefan cel Mare” aM.A.I. al R.M.Bianca DRAGOMIRESCU, Academia de Poliţie„Alexandru Ioan Cuza”, din Bucureşti, România

A. Geneza instituţiei legitimei apărăriDreptul la legitima apărare a luat naştere o dată cu apariţia fiinţei umane, prin simbioza autoapărării ca

o reacţie biologică internă a omului în cazul apariţiei pericolului asupra vieţii sau sănătăţii lui. Instituţia legitimeiapărări în dreptul penal se consolidează ca una din cele mai problematice instituţii, pe de o parte, se prezintă cuun şir de studii teoretice, iar, pe de altă parte, aplicarea în practică creează un şir de probleme şi elementecontradictorii atât teoretice, cât şi legislative.

Imperfecţiunea legislativă se prezintă, în primul rând, din dispoziţia normei ce nu examinează toateproblemele necesare ce urmează a fi soluţionate; în al doilea rând, în cazul cercetărilor efectuate, savanţii n-aurealizat aceeaşi concepţie teoretică şi mai ales una practică.

Fiind un drept incontestabil pentru fiecare membru al societăţii, dreptul la legitima apărare nu poate şinu trebuie să se transforme într-o răzbunare sau condamnare proprie. În aceste împrejurări, în prezenţainstituţiei legitimei apărări s-au conturat un şir de întrebări, cum ar fi:

1. Ce fapte ale oamenilor pot constitui temei pentru exercitarea legitimei apărări?2. Ce acordă dreptul aplicării instituţiei legitimei apărări?3. În ce cazuri sau împrejurări exclude dreptul la legitima apărare?4. Care sunt limitele ce determină licitul de ilicitul infracţional în cazul legitimei apărări?

În acest context, putem formula întrebarea ce va sta la baza studiului iniţiat: Cum trebuie să se prezintecadrul legal încât instituţia legitimei apărări să corespundă finalităţilor sale?

Primele dispoziţii s-au consolidat în dreptul roman ca ceva firesc. Magistraţii, ca să reţină legitimaapărare, era suficient să determine că acţiunile din partea victimei erau ilegale, iar cel ce se apără, a acţionatca o persoană responsabilă şi cinstită. Urmările ce surveneau, indiferent de natura lor, nu erau condamnabile.

În perioada evului mediu, legislaţia germană se deosebeşte printr-un sistem concret şi sigur. Legitimaapărare se considera ca o cauză de lipsire de pedeapsă pentru omor sau vătămare corporală, însă nu orişiceacţiune de omor săvârşită în apărare se considera în limitele legale de apărare. Dacă infractorul nu se lăsa săfie legat şi opunea rezistenţă, se considera în limitele legitimei apărări.

Treptat, instituţia legitimei apărări obţine noi reguli sau condiţii care uneori păreau destul de absurde,de exemplu, fuga sau strigătele victimei pentru chemarea în ajutor.

Doar în sec. XVIII au început să dispară acele dispoziţii medievale din cadrul legitimei apărări. Sistemullegii penale franceze permite legitima apărare doar pentru sine, excluzând-o din cadrul atentării asuprabunurilor materiale. În cazul sistemului englez, apărarea putea fi realizată doar dacă nu era posibil să se apereprin fugă sau să se afle într-o stare de tulburare psihică de aşa natură încât să poată acţiona şi asupra uneipersoane cu un caracter destul de dur. Pentru acea perioadă, sistemul spaniol se prezintă într-o formă maifavorabilă. Persoana ce se apără nu are o altă cale de a se apăra şi nici posibilitatea de-a apela la ajutorul altorpersoane.

În sistemul rusesc, primele dispoziţii se regăsesc în Condica Bisericească din 1649 care, pentru primadată, admitea apărarea altei persoane şi putea fi realizată cu toată forţa şi prin orice mijloace, provocarea dinpartea victimei nu era pedepsibilă. Condica admitea omorul infractorului prins în flagrant delict în cazulinfracţiunilor de furt sau tâlhărie. Primele limite ale instituţiei legitimei apărări sunt prevăzute în Regulamentulmilitar al lui Petru I din 1715. Astfel, interpretarea normei a impus respectarea următoarelor limite:

1. După intensitate şi mijloace de apărare să corespundă cu atacul;2. Orice acţiune de violenţă împotriva celor ce se retrag nu se permite;3. Celui care atacă de cedat în măsura posibilităţilor, apoi de întreprins acţiunile de apărare.


77

Totodată Regulamentul militar din 1715, în art. 185 analizează condiţiile de violenţă împotriva celuicare pe timp de noapte, prin efracţie, pătrunde în locuinţă. Astfel, permitea fără riscul unei pedepse de a seapăra pe sine, alt membru de familie sau a bunurilor sale, cu respectarea a unei singure condiţii: acţiunileacestuia să prezinte pericol în momentul pătrunderii. Iar în cazul unei simple pătrunderi, fără acţiuni de violenţă,agresorul nu putea fi ucis [1, 56].

Este necesar să analizăm condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări în raport cu acţiuniledisproporţionate ale apărării pentru a evidenţia unele trăsături specifice fiecărei împrejurări ale instituţiei legitimeiapărări, în literatura de specialitate fiind prezentate elemente contradictorii cu privire la atac şi apărare.

B. Condiţiile privind atacul în cazul legitimei apărăriAstfel, atacul trebuie să întrunească următoarele condiţii:a) să fie un atac material – adică să fie realizat prin mijloace fizice de natură să primejduiască fizic

valoarea contra căreia este îndreptat. Atacurile imateriale nu trebuie să fie respinse prin săvârşirea faptelorprevăzute de legea penală. Respingerea atacurilor imateriale (ameninţări, insulte, calomnii etc.) prin săvârşireade fapte prevăzute de legea penală constituie infracţiune, însă existenţa acestor împrejurări poate constituicircumstanţă atenuantă a provocării, art. 73 lit. “b” C. p. român.

Unii autori ruşi de specialitate consideră că starea de legitimă apărare poate avea loc doar numai încazul acţiunilor infracţionale care, pe de o parte, aduc atingere valorilor prevăzute de legea penală, iar pe dealtă parte, înlăturarea pericolului este posibilă anume prin vătămarea celui care atacă. Mai mult decât atât,starea de legitimă apărare este posibilă doar în cazul existenţei infracţiunilor violente. În literatura de specialitaterusă se dispută posibilitatea existenţei unor cazuri de legitimă apărare împotriva infracţiunilor săvârşite prinomisiune. De exemplu: mama copilului nou-născut intenţionat nu-şi alăptează copilul, iar tatăl copilului acţioneazăviolent faţă de mamă pentru a o obliga să-şi îndeplinească obligaţiile de mamă. Foarte des se discută exemplulcu macagiul care intenţionat nu doreşte să schimbe direcţia căii ferate. Iar pentru a acţiona, faţă de el se aplicăforţa fizică [2, 26-27]. Cei mai mulţi autori de specialitate rusă susţin concepţia că legitima apărare împotrivaomisiunilor ilicite nu este posibilă, iar cei ce împărtăşesc această concepţie în mod greşit consideră pericolulsocial grav şi „atacul infracţional” ca fiind una şi aceeaşi noţiune. Întrucât atacul sau agresiunea constituieacţiuni, atunci apărarea este posibilă doar împotriva unui comportament activ ilicit.

Unii autori menţionează că inacţiunea nu poate crea un astfel de pericol real, respectiv, în asemeneasituaţii lipseşte starea de legitimă apărare [3, 192]. Însă în aceste cazuri considerăm că are loc o altă cauzăjustificativă, şi anume „extrema necesitate” [4, 87].

Într-o altă soluţie practică legitima apărare nu poate fi reţinută la cererea inculpaţilor N.C., N.N. şi N.Gh. care, la venirea celor din familia Gh., erau pregătiţi pentru o confruntare violentă, întrucât aveau laîndemână cuţite, răngi metalice şi pietre, instrumente folosite de altfel la lovirea victimei Gh. M. Gh., aceastadecedând ca urmare a leziunilor suferite [5].

b) să fie un atac direct – adică să fie îndreptat şi să creeze un pericol nemijlocit pentru o persoanăsau alta, sau pentru un interes general. În literatura de specialitate, atacul trebuie considerat ca fiind direct şiatunci când nu are contact direct şi nemijlocit cu acea valoare (de exemplu: se încearcă distrugerea bărcii încare se află o persoană care nu ştie să înoate etc.), însă nu poate fi considerat direct atunci când între agresorşi victimă apare un obstacol care face ca atacul să nu creeze pericol pentru valoarea vizată (un zid, o poartă).

Într-o altă soluţie practică, instanţa de judecată corect a respins reţinerea în favoarea inculpatului. Deexemplu, gardul împrejmuitor al locuinţei a fost conectat la reţeaua electrică pentru a se proteja de presupuşiihoţi, gard de care s-a atins minorul C.B. şi a decedat fiind electrocutat. Astfel, protejându-se de un presupusatac asupra proprietăţii sale, acţiunile inculpatului nu pot fi justificate [6].

c) să fie un atac imediat – sau să fie actual, să fie pe punctul de a se ivi (pericolul iminent). Un indiciual acestei condiţii îl constituie intervalul mic dintre momentul începerii atacului şi momentul apariţiei pericolului.Dacă acest termen este mai mare, există posibilitatea de înlăturare a lui prin alte mijloace, atunci atacul nupoate fi considerat ca imediat şi nu legitimează acţiunea de apărare. O simplă presupunere că atacul ar puteaavea loc nu este suficientă.

Într-o primă soluţie practică s-a constatat că intervenţia inculpatului s-a produs după ce conflictul cupartea vătămată se terminase, iar riposta sa nu mai apărea ca necesară pentru înlăturarea unui atac material,


78

imediat şi injust [7, 153]. Într-o altă soluţie practică, instanţa de judecată corect n-a reţinut instituţia legitimeiapărări invocată de inculpaţi, ordinul inculpatului cpt. G.P. de a se trage în victimă a fost dat „post factum”,respectiv, după ce victima C.N. îşi retrăsese mâna de pe ţeava armei soldatului D.Ş., această din urmăîmprejurare dovedind inexistenţa iminenţei unui atac de mare gravitate asupra inculpaţilor.

Totodată, din aceleaşi motive şi, în special, din lipsa unui atac şi pericol iminent nu poate fi primită niciteza incidenţei dispoziţiilor art.44 alin.3 C. p. român, deoarece şi în acest caz cerinţele stipulate în art.44 alin.2C. p. român trebuiesc îndeplinite cumulativ, cu precizarea, că chiar şi în situaţia în care ar fi fost vorba deexistenţa unui atac imediat, depăşirea limitelor unei apărări proporţionale nu poate fi apreciat ca fiind consecinţaunei tulburări sau temeri, deoarece, pe de o parte, prin calitatea şi pregătirea lor, iar pe de altă parte, princapacitatea de ripostă a militarilor prezenţi (în jurul victimei, care era singură, se aflau cel puţin 6 militari înpoziţie de tragere, iar în apropiere se aflau numeroşi civili care puteau interveni în orice moment) existăposibilitatea reală şi fără pericole sau măsuri de a imobiliza victima în orice moment, căci în urma percheziţieicorporale inculpaţii s-au convins că victima nu era înarmată [8].

Într-o altă soluţie practică, în desfăşurarea evenimentelor inculpatul s-a aflat în faţa unui atac material,direct, imediat şi injust. După ce victima a scăpat din mână cuţitul, agresorul l-a luat şi, când aceeaşi victimă aîncercat să-l lovească cu sabia, acesta şi-a curbat corpul în direcţia spre în faţă aplicând, cu acelaşi cuţit, înspatele victimei, o lovitură mortală. Astfel, instanţa de judecată a considerat în mod greşit că acea fracţiune desecundă în care agresorul s-a curbat nu poate fi analizată potrivit dispoziţiilor art. 44 C. p. român, deoarece, înacel moment, atacul victimei încetase de a fi imediat (iminent sau în curs de desfăşurare) şi nu putea fipresupus după nenumăratele acţiuni agresive asupra inculpatului [9].

d) să fie un atac injust – adică să fie lipsit de orice temei legal care să-l justifice. Dacă este justificatprintr-o normă legală, de exemplu, executarea unui mandat de arestare a unei persoane, atunci rămâne justificatîn limitele admise de lege, în caz contrar, actul este injust, de exemplu arestarea unei persoane fără mandat dearestare şi fără temei. O condiţie esenţială a caracterului injust este că atacul trebuie să pornească de la opersoană responsabilă ce-şi dă seama de caracterul just sau injust al acţiunii sale, în acest caz fiind vorba destarea de necesitate şi nu de legitimă apărare.

Într-o primă soluţie practică, n-a fost justificată corect acţiunea de depăşire a limitelor de apărareinvocate de inculpat în recurs, ţinând cont de faptul că inculpatul este gardian al depozitului de cereale, de aaccepta oferirea de bani în schimbul sustragerii de cereale, precum şi atitudinea acestuia de a pătrunde fărădrept în curtea părţii vătămate pentru a solicita banii promişi ca mită, ajungând să tragă şi focuri cu arma îndotare, rănind partea vătămată care, iniţial, i-a cerut în mod verbal să părăsească curtea, apoi prin acţiuniviolente a încercat să-l determine să părăsească curtea [10].

e) atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără, împotriva unei alte persoanesau împotriva unui interes general.

Persoana care s-a aflat în apărare beneficiază de această circumstanţă atenuantă legală indiferentdacă ea a fost victima atacului ori atacul s-a îndreptat contra altei persoane, însă cel care invocă beneficiulcircumstanţei atenuante a intervenit în apărarea celui atacat în condiţiile în care i-ar da dreptul să pretindă laaplicarea art.73 lit. „a” C. p. român.

f) atacul trebuie să pună în pericol grav persoana celui atacat, drepturile acesteia sau a unuiinteres general.

În cazul în care atacul nu a fost de natură să creeze un pericol grav, nu poate exista starea de legitimăapărare şi nu se justifică aplicarea art. 73 lit. „a”, dacă inculpatul a lovit victima după ce atacul împotrivaavutului public încetase [11, 63].

Într-o primă soluţie practică, instanţele au stabilit în mod corect situaţia şi vinovăţia inculpatului. Victima,fiind paznic de noapte, după ce a invitat inculpatul şi persoana ce-l însoţea afară din curtea şcolii, i-a aplicatinculpatului, care îi reproşase că este beat, o palmă peste faţă. Această acţiune însă nu se circumscrie condiţiilorunui atac material direct, imediat şi injust îndreptat împotriva inculpatului şi care să pună în pericol gravpersoana celui atacat ce ar putea să-l absolve pe acesta de răspunderea penală şi care să răspundă exigenţelorlegale, impuse pentru legitima apărare [12].

Într-o altă soluţie practică, instanţa de judecată corect n-a reţinut legitima apărare în situaţia cândacţiunile părţii vătămate îndreptate împotriva tatălui inculpatei nu prezentau un pericol grav (fiind în stare de


79

ebrietate, inculpata a intervenit în conflict şi a lovit agresorul cu securea în cap, cauzându-i trei plăgi cranio-cerebrale, care i-au pus viaţa în primejdie) şi corect a reţinut scuza provocării ce s-au datorat acţiunilorviolente din partea victimei [13, 168].

În ceea ce priveşte această din urmă condiţie, şi anume punerea în pericol grav a persoanei inculpatului,instanţa de judecată a considerat că nu este îndeplinită, deoarece atacarea inculpatului de către părţile vătămate,cu pumnii şi picioarele şi doborârea ei la pământ, fiind în imposibilitatea de a se apăra, nu poate fi apreciată caun atac cu consecinţe grave asupra persoanei sale care să justifice o ripostă atât de gravă, respectiv aplicareade lovituri cu un cuţit găsit întâmplător jos.

În aceste condiţii, depăşirea limitei unei apărări proporţionale poate fi reţinută atâta timp cât suntîndeplinite condiţiile ce caracterizează legitima apărare, şi anume prevenirea unui pericol grav al persoaneiatacate [14].

C. Condiţiile privind apărarea în cazul legitimei apărăriDacă condiţiile privind atacul sunt expres prevăzute de legiuitor în conţinutul normativ al legii, atunci

condiţiile privind apărarea sunt în mod implicit deduse din acelaşi conţinut. În teoria şi practica judiciară s-auconturat următoarele condiţii ce vizează înlăturarea unui atac material, direct, imediat şi injust.

a) să fie necesară pentru înlăturarea atacului.În practica judiciară s-a stabilit în mod corespunzător că nu poate exista legitimă apărare din moment

ce agresorul a fost dezarmat sau când acesta s-a retras în faţa ripostei victimei, ori fapta săvârşită în apăraretrebuie să se îndrepte împotriva agresorului şi nu împotriva altei persoane.

Totodată, s-a stabilit că instanţa de apel corect şi motivat a respins susţinerea inculpatului în sensul căa săvârşit infracţiunea în stare de legitimă apărare, deoarece în momentul lovirii părţii vătămate atacul exercitatde aceasta încetase, mai mult ca atât, partea vătămată căzută la pământ încerca să se ridice, căutând să-şirecapete echilibrul [15]. Într-o altă soluţie practică, conflictul a fost iniţiat de partea vătămată, dar agresiuneainculpatului, deosebit de violentă, a continuat cu mult după dezarmarea victimei şi în timp ce aceasta era căzutăla pământ, astfel încât dispoziţiile legale invocate nu sunt aplicabile instituţiei depăşirii legitimei apărări [16].

De asemenea, este vorba de legitimă apărare chiar dacă cel atacat s-ar fi putut salva prin fugă,ascunzându-se sau evitând întâlnirea cu agresorul [17, 235]. În acest sens, instanţa de judecată corect reţinecircumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. „b” starea de provocare şi nu cea de depăşire a legitimeiapărări invocată în recursul inculpatului, însă incorect apreciază acţiunile inculpatului, considerând că aveaposibilitatea de a evita actele de violenţă ale victimei prin alte modalităţi decât prin uciderea acesteia, fie prindeplasarea în alt loc, prin solicitarea ajutorului concubinei sale, ori prin părăsirea localului, a cărei uşă eradeschisă [18].

b) să fie proporţională cu gravitatea atacului.Cu privire la necesitatea existenţei unei proporţii între fapta săvârşită în apărare şi gravitatea pericolului

înlăturat, instanţa de apel a arătat că aceasta nu este de ordin matematic şi nu înseamnă existenţa uneiidentităţi, deşi nu este exclusă această identitate, esenţial fiind că în împrejurările cauzei, inculpatul să ficonsiderat că acţiunea sa era singura posibilă pentru înlăturarea pericolului grav provocat de atacul materialdirect, imediat şi injust al victimei, proporţionalitate care în cauză există dacă se are în vedere intensitateaatacului, obiectul cu care victima a atacat, forţa şi posibilităţile inculpatului în raport cu cele ale victimei(inculpatul este în vârstă de 76 ani, iar victima în vârstă de 50 ani) [19].

În teoria dreptului penal şi în legea penală română se face distincţia dintre excesul de apărare justificat(săvârşit în stare de temere sau de tulburare) şi excesul scuzabil, care nu înlătură caracterul penal al faptei ceconstituie o circumstanţă atenuantă. Evaluarea proporţiei dintre atac şi apărare trebuie să aibă în vedere nunumai gravitatea pericolului, dar şi împrejurările în care s-a produs atacul, a avut loc noaptea, agresorul fiind înstare de beţie avansată, pe când cel atacat era bolnav, incapabil să se apere efectiv. Agresorul, deşi a atacatcu pumnul, avea o constituţie fizică deosebită. Existenţa unei forţe fizice deosebite la victimă exclude posibilitateaacesteia de a fi în legitimă apărare în raport cu un agresor mai slab din punct de vedere fizic, astfel, trebuieevitată evaluarea acestor factori cu caracter bazat numai pe raţiune.


80

D. Depăşirea limitelor legitimei apărări constituie acea împrejurare în care infractorul comitefapta împotriva victimei prin depăşire nejustificată a proporţionalităţii atacului material, direct, imediat şi injustdesfăşurat de acesta şi care viza autorul, o altă persoană sau un interes obştesc [20, 163].

Conform alin. 3 şi 4, art. 22 din noul C. p. român, „se prezumă că este în legitimă apărare şi acela caresăvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sauprin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea” [21].

Într-o primă soluţie practică, atât instanţele de fond, cât şi cea de recurs, incorect au apreciatcircumstanţele atenuante legale: victima agresiunii şi cealaltă parte vătămată, ambele în stare de ebrietate,după consumul băuturilor alcoolice şi parcurgerea pe timp de noapte a unui lung drum, fără să ştie unde se aflăşi căutând un mijloc de transport, au intrat mai întâi în curtea martorului R.V., apoi în cea a lui G.G., fiindîntâmpinaţi de fratele proprietarului, respectiv de inculpatul G.V. După câteva discuţii, inculpatul a început săaplice lovituri asupra celor două persoane, cu consecinţele prevăzute de art. 20 şi 174 C. p. român.

Probele administrate nu au confirmat că victima intrând în curte s-a folosit de violenţă, viclenie, efracţieori alte asemenea mijloace, că ar fi declanşat un atac asupra inculpatului care să-l pună într-un grav pericol şică acesta a reacţionat în mod violent, pentru înlăturarea pătrunderii fără drept în condiţiile expuse arătate delege ori a atacului. Astfel, nu sunt întrunite cerinţele art. 44 alin. (2), (21) şi (3) C. p. român, invocat derecurentul inculpat.

Pătrunderea fără drept a victimei şi a celeilalte părţi vătămate în locul împrejmuit arătat este consideratădrept o acţiune ilicită gravă şi poate constitui, de la caz la caz, o provocare, în sensul art. 73 lit. b) C. p. român,care a cauzat starea de tulburare evocată şi care explică gestul violent al inculpatului. Întrucât probele administrateau confirmat existenţa acestei circumstanţe atenuante legale, iar instanţele au omis a o reţine, ceea ce l-adefavorizat pe inculpat, hotărârile pronunţate sunt urmarea unei erori grave de fapt [22].

În caz de escaladare sau efracţie a pereţilor şi a încăperilor locuite în ziua în care scuzau loviturile şirănile aplicate agresorului, chiar şi moartea acestuia, se considerau în legitimă apărare, în noul C. p. francezdin 1994 astfel de dispoziţii dispar, fiind lăsate la aprecierea instanţei de judecată [23, 501].

Trebuie să reamintim că art. 44 alin. 3 C. p. român echivalează cu legitima apărare depăşirea uneilimite de apărare proporţionale cu gravitatea pericolului şi împrejurările în care s-a produs atacul, atunci cândaceastă depăşire se datorează tulburării sau temerii (excesului justificat) [24, 436].

Această circumstanţă atenuantă legală este cunoscută în doctrina penală română ca „exces scuzabil”[25, 292] ce se deosebeşte de „excesul justificat”.

Neîndeplinirea uneia din condiţiile prevăzute pentru atac duce la inexistenţa depăşirii limitei legitimeiapărări ca circumstanţă atenuantă legală, astfel se cer întrunite cumulativ trei condiţii pentru a se putea reţinedepăşirea limitelor legitimei apărări:

a) fapta care constituie un exces de apărare să fie săvârşită în stare de legitimă apărare;Pentru ca infractorul să poată beneficia de efectele acestei circumstanţe atenuante este necesar ca

instanţa să constate, mai întâi, că el se afla în stare de legitimă apărare, că activitatea sa era desfăşurată cuîndeplinirea condiţiilor privitoare la atac şi specifice legitimei apărări care înlătură caracterul penal al faptei.

Prin urmare, trebuie să se stabilească, prin probe administrate, că fapta a fost comisă pentru înlăturareaunui atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva infractorului, a altei persoane, sau a unui interesgeneral [26]. Numai dacă riposta celui atacat a avut loc în condiţiile unei stări de legitimă apărare, adică înprezenţa tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa acestei stări, se poate vorbi despre un exces,adică despre o depăşire a limitelor legitimei apărări. Dacă fapta este săvârşită în lipsa vreuneia dintre condiţiileprivitoare la atacul care provoacă şi justifică acţiunea de apărare, nu se poate pune problema apărării sau aexcesului de apărare.

b) fapta săvârşită în vederea înlăturării atacului să fi depăşit limitele unei apărări legitime,adică să apară ca vădit disproporţionată în raport cu gravitatea pericolului creat pinatac şi ţinând seama de împrejurările în care s-a săvârşit fapta;

Această condiţie există în toate cazurile în care se apreciază că actele de apărare sunt vădit mai gravesau disproporţionate faţă de natura şi intensitatea atacului, de gravitatea pericolului creat prin atac şi urmărilorpe care acesta le–ar fi putut produce. Evaluarea proporţiei dintre agresiune şi apărare nu se poate face şi nu


81

trebuie să se facă după criterii rigide; în practica judiciară urmează a se ţine cont de mijloacele folosite,raportul de forţă dintre agresor şi victimă, timpul în care se comite atacul etc.

Astfel, într-o primă soluţie practică, instanţa corect nu a reţinut exces de apărare scuzabil în cazulcând inculpatul, paznic al unui iaz, văzând că mai multe persoane pescuiesc clandestin, s-a îndreptat spre ele şicând acestea au fugit, a alergat după victimă, iar în momentul în care a ajuns-o a lovit-o mortal, evident nu seafla inculpatul într-o stare de temere sau tulburare [27, 102].

Într-o altă soluţie practică, inculpatul i s-a adresat cerându-i să-şi decline identitatea şi, neprimind niciun răspuns, a avut convingerea că este unul din hoţii care intenţionau să fure animale, situaţie în care a lovit-o cu coada furcii în cap. Deoarece inculpatul a depăşit limitele legitimei apărări, întrucât chiar dacă acesta aavut reprezentarea împrejurării că loveşte un hoţ, confundând victima cu un rău-voitor, victima însă nu afolosit nici o manoperă de violenţă, viclenie, efracţie sau alt asemenea mijloc în sensul alin. 21, art. 44 C. p.român, care să legitimeze conduita violentă a făptuitorului [28].

Nu orice lipsă de proporţie între fapta săvârşită în apărare şi actul de agresiune echivalează cu odepăşire a limitelor legitimei apărări. După cum am menţionat, intensitatea apărării şi gravitatea pericolului nusunt susceptibile de o măsurare exactă, riguroasă şi rigidă, precum şi lipsa de omogenitate dintre actul deapărare şi atac, lipsa de identitate dintre valorile lezate prin cele două acţiuni, nici prin mijloacele de apărare şiagresiune nu pot semnifica o disproporţie între ripostă şi actul de agresiune [29, 244].

Într-o altă cauză penală, instanţa de apel a concluzionat că în condiţiile în care s-a comis infracţiunea(inculpatul singur în faţa mai multor agresori necunoscuţi care i-au căutat pricină şi au trecut apoi la atacarealui, mai întâi punându-i piedică, pentru ca ulterior văzându-l căzut la pământ să-i aplice mai multe lovituri,apărarea inculpatului cu acel cuţit găsit pe jos, fluturându-l în faţa părţilor vătămate, iar ulterior în lupta corp lacorp să ajungă la lezionarea lor) se conturează clar una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, şianume legitima apărare, deoarece inculpatul a săvârşit fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediatşi injust îndreptat împotriva sa, iar din cauza disproporţiei vădite dintre el şi numărul atacatorilor, lipsit fiind deposibilitatea de a se îndepărta prin fugă sau de a apela la intervenţia autorităţilor, a ripostat cu cuţitul găsit,depăşind limitele unei apărări proporţionale, însă numai în ceea ce priveşte armele folosite, atacatorii cu pumniişi picioarele, el cu o armă albă.

Din aceste considerente, se impune reţinerea cauzei care înlătură caracterul penal al faptei, şi anumedepăşirea legitimei apărări, prevăzută de art. 44 alin. (3) C. p. român, situaţie în care se impune achitareainculpatului [30].

Analizând elementul subiectiv al depăşirii limitelor legitimei apărări, considerăm că în oriceformă de vinovăţie nu s-ar încadra inculpatul, urmează să beneficieze de o reducere a pedepsei; orice persoanăpusă în situaţia de a se apăra în mod conştient şi voit poate întreprinde acte de apărare disproporţionate,excesive, fiind silit de a respinge atacul prin mijloace mai dure.

În acest context, excesul de apărare intenţionat s-ar putea discuta, desigur, dacă este just, ca cel carea depăşit cu ştiinţă şi cu sânge rece limitele legitimei apărări, urmărind alte scopuri decât cele de a se apăra (deex., a-l pedepsi pe agresor sau a se răzbuna pe el din alte motive, decât cele în care se află în momentulatacului), să beneficieze de circumstanţa atenuantă legală, considerăm o astfel de împrejurare să fie lăsată laaprecierea instanţei de judecată [31, 159]. În cazul unei culpe săvârşite la depăşirea limitelor legitimei apărări,pot fi obţinute două ipoteze:

• când făptuitorul greşit apreciază pericolul şi este mai grav decât în realitate reacţionează înbaza acestei reprezentări eronate, deşi ar fi putut să evalueze exact intensitatea pericolului;

• când făptuitorul şi-a dat seama de gravitatea reală a pericolului dar a calculat în mod greşitintensitatea reacţiei, considerând că riposta sa va avea urmări mai puţin grave decât cele produseşi de fapt trebuia şi putea să-şi dea seama de consecinţele fireşti ale apărării sale.

Considerăm că instanţa de judecată urmează să se pronunţe în raport cu aceste două ipoteze prezentatemai sus. Analizând cadrul legal al formelor de vinovăţie conform alin.3 art. 20 noul C. p. român, „fapta comisădin culpă constituie infracţiune numai când în lege se prevede aceasta”. Astfel, depăşirea limitelor legitimeiapărări în legislaţia penală săvârşită din culpă nu va constitui infracţiune dacă aceasta nu va fi prevăzutăexpres în lege.

Considerăm că o astfel de dispoziţie constituie o problemă de lege ferenda ce urmează a fi soluţionată.


82

În acest sens, o expresie explicită asupra aspectului subiectiv în cadrul depăşirii limitelor legitimeiapărări o găsim în legislaţia penală rusă. Instituţia depăşirii limitelor legitimei apărări este prevăzută în art. 37alin. 2, 3 C.P. al F.R., conform căruia, “la dreptul la legitimă apărare sunt în măsură egală toate persoaneleindependent de pregătirea lor profesională sau specială sau situaţia de serviciu. Acest drept aparţinepersoanelor indiferent de posibilitatea de a evita pericolul social apărut, de a cere ajutor de la altepersoane abilitate cu acest drept.”

Alin. 3. prevede că “ la depăşirea limitelor legitimei apărări sunt recunoscute acţiunile săvârşitecu intenţie, care vădit nu corespund caracterului şi gradului pericolului social de atentare”.

Pentru legitima apărare nu este necesară existenţa unor proporţii exacte între metode şi mijloace deapărare cu metodele şi mijloacele atacului periculos. În cazuri concrete, un atac neînarmat poate constitui unpericol iminent pentru viaţa sau sănătatea persoanei, când utilizarea armei a fost corect justificată. Oamenii sedeosebesc după putere, reacţie, posibilitatea de a utiliza arma sau a se apăra fără ea. Cerinţa de a utilizaaceleaşi mijloace în apărare ca şi cele ce sunt în atac îl pune pe cel ce se apără într-o situaţie nefavorabilă faţăde atacator.

Deoarece nu întotdeauna există posibilitatea ca apărarea să fie săvârşită cu mijloace adecvate atacului;trebuie să ţinem cont că victima atacului nu are timp pentru a delibera sau de a se pregăti cu mijloace şi metodenecesare, încât cele alese de el să fie proporţionale.

Fiind într-o stare emotivă creată de atac, apărătorul nu tot timpul poate să stabilească exact gradul depericol social şi intensitatea atacului, să aleagă măsuri şi mijloace adecvate apărării proporţionale atacului. Deaceea, mijloacele sau măsurile de apărare pot fi mai eficiente [32].

În concluzie apare o singură întrebare: a avut loc depăşirea limitelor legitimei apărări, sau nu?Răspunsul poate fi constatat în urma unei analize amănunţite a împrejurărilor concrete, şi anume:

- personalitatea atacatorului şi a apărătorului; este necesar de a reţine mijloacele şi metodele de atacşi apărare, dar concomitent cu gradul de pericol social pentru cel ce se apără, precum şi toate celelalteîmprejurări care au putut influenţa real asupra situaţiei (numărul de atacatori sau apărători, vârsta lor, dezvoltareafizică, existenţa armelor, locul şi timpul atentării etc.). În cazul unui atac în grup, apărătorul este în drept de aaplica faţă de oricare din agresori astfel de mijloace de apărare care corespund pericolului şi gradului deacţiune al întregii grupe infracţionale.

Analizând acţiunile de depăşire a limitelor legitimei apărări, organele de drept nu trebuie să se limitezeîn actele procesuale şi procedurale numai la formularea generală, şi anume “necorespunderea vădită aapărării în raport cu gradul pericolului social de atentare” trebuie să indice prin ce anume s-a manifestatdepăşirea limitelor legitimei apărări, care sunt mijloacele de probă ce constituie fondul cauzei şi care au fostmotivele pentru care s-a ajuns la asemenea concluzii. Bineînţeles că în asemenea cazuri este necesar săstabilim existenţa situaţiei de legitimă apărare şi apoi să constatăm existenţa sau inexistenţa necorespunderiivădite, săvârşită în mod intenţionat de către făptuitor.

Considerăm că şi în cadrul unei astfel de dispoziţii nu ne permite să facem unele concluzii care arsoluţiona depăşirea limitelor de apărare, dar mai mult ca atât, să-l aducem pe cel ce se apără pe acelaşi piciorde egalitate, deoarece însăşi acţiunea de respingere a atacului presupune o formă intenţionată de manifestarea voinţei. Însă practica judiciară ne cere anume care este acel moment surescitat, culminant, în care făptuitorul,în mod vădit, trece de acele limite de apărare, doar dacă legiuitorul rus, când a prevăzut în mod expres acţiunilede apărare depăşite, în mod vădit şi intenţionat, excluzând în mod implicit o depăşire a limitelor de apărare dinculpă, considerându-le drept legitime.

Dacă să admitem o astfel de situaţie de drept, urmează să revedem instituţia depăşirii limitelor legitimeiapărări, în mod procesual, în sensul că nu trebuie analizată sau prezentată prin probe de incriminare de cătreorganele de urmărire penală starea depăşirii limitelor de apărare. Organele de urmărire penală să aibă obligaţiasă constate că cel ce primul a creat sau a dat naştere acelei stări conflictuale se afla în condiţiile unui atac(direct, material, imediat şi injust), iar victimei îi revine sarcina ca să prezinte acele probe certe, concludente,pertinente şi necesare că cel ce s-a apărat a respins atacul cu sânge rece şi în mod vădit, intenţionat le-adepăşit, nefiind într-o stare de tulburare nervoasă psihică ce s-a datorat atacului.

c) excesul scuzabil de apărare să nu fi fost determinat de existenţa unei stări de tulburaresau de temere a persoanei care a efectuat apărarea.


83

Excesul scuzabil, spre deosebire de cel justificat, desemnează acea ripostă exagerată care nu a fostdeterminată de starea de tulburare sau temere provocată de atac, ci eventual, de sentimentul de indignare, demânie, de revoltă în faţa violenţei nejustificate. Nefiind justificat de o astfel de stare sufletească a celui ce seapără, legiuitorul a considerat această împrejurare ca o circumstanţă atenuantă legală ce trebuie să fie reţinutăobligatoriu pentru replica exagerată a celui atacat ce va beneficia în mod obligatoriu de un tratament mai blândal pedepsei. Constatarea acestei condiţii trebuie făcută în fiecare caz concret, ţinându-se cont de situaţia defapt şi condiţiile subiective ale făptuitorului.

În literatura de specialitate s–a susţinut părerea că faptele săvârşite în cazul exceselor de apăraredatorită culpei nu constituie infracţiuni din culpă, ci rezultat praeterintenţionat (vinovăţie mixtă, intenţie depăşită),cum ar fi infracţiunile prevăzute de art. 180 alin 2; 181; 182 alin. 1; 183, C. p. român.

Însă împotriva acestei opinii au fost invocate argumente serioase:a) noţiunea de intenţie depăşită nu poate fi aplicată în cazul excesului de apărare, deoarece presupune

săvârşirea infracţiunii în vederea unui anumit rezultat, faptă care a cauzat însă un rezultat înplus ce poate fi o infracţiune mai gravă sau ia forma mai gravă a aceleiaşi infracţiuni;

b) o asemenea situaţie nu există în cazul excesului de apărare, căci presupune în mod obligatoriuo stare de legitimă apărare. Rezultatul social periculos excesiv nu decurge dintr-o faptă comisăîn forma vinovăţiei mixte, intenţie plus culpă, ci exclusiv dintr-o eroare imputabilă a limitelorunei apărări proporţionale [33, 228-229].

Din aceste considerente, împărtăşim părerea celor care susţin că excesul de apărare datorat culpei nuconstituie infracţiune decât dacă legea pedepseşte săvârşirea faptei din culpă, depăşirea limitelor legitimeiapărări constituind şi în acest caz o circumstanţă atenuantă.

Într-o primă soluţie practică, inculpatul (72 ani) declară, constant, că fiul său (36 ani) obişnuia să-lbată, aşa cum o lovea şi pe mama sa, încât, atacat, intempestiv, în miez de noapte, s-a temut, efectiv, că acestatac ar putea avea consecinţe grave, motiv pentru care, ca să se apere, a pus mâna pe cuţitul de pe masă,moment în care fiul său l-a prins de gât şi a încercat să-i ia cuţitul, concomitent ameninţându-l cu moartea şiîmbrâncindu-se reciproc.

Martorii, C., D., F., G.H., vecinii inculpatului, I.C., L.I., B.V. şi P.I., confirmă că partea vătămatăobişnuia să-şi agreseze părinţii. Martorii precizează că, spre deosebire de partea vătămată, care este violent,inculpatul este un om paşnic şi a crescut 10 copii, din cauza temerii că ar putea fi ucis de victimă, s-a apăratîntr-un mod care a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în carea fost atacat, totuşi inculpatul s-a aflat în situaţia prevăzută de art. 44 alin. 3 C. p. român [34].

Organele de urmărire penală vor avea obligaţia stabilirii acelei stări de temere sau a tulburării psihicea persoanei ce se apără şi a condiţiilor de atac; natura şi importanţa valorilor lezate; precum şi, nu în ultimulrând, starea psiho-fizică a celui ce a reacţionat la atac ca în cazul instituţiei provocării.

Deşi sunt două instituţii care au unele elemente comune, legitima apărare şi provocarea, fiecareprezintă caracteristici proprii prin care se deosebesc şi care delimitează sfera lor de aplicare. Atât în cazullegitimei apărări, cât şi în cazul provocării, iniţiativa infracţională aparţine victimei, iar acţiunea subiectuluiapare ca un răspuns la acţiunea victimei. În ambele cazuri acţiunea victimei este injustă, astfel având uncaracter ilicit.

Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare este concomitentă cu actul agresiv, pe când în cazulprovocării, riposta este întotdeauna ulterioară acesteia, însă nu se cere ca actul provocator să fie o faptăconsumată – aşa cum s-a afirmat uneori în practica judiciară – ci numai efectiv produsă (o tentativă perfectăcaracterizată prin terminarea acţiunii dar neproducerea rezultatului) poate da naştere stării de provocare [35,47]. Iar în cazul legitimei apărări, cel atacat ripostează pentru a se apăra, pe când la provocare, fapta celuiprovocat este săvârşită datorită stării psihice determinată de conduita ilicită a provocatorului.

Legitima apărare este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, în cazul când sunt respectatecondiţiile de atac şi apărare, pe când provocarea poate constitui numai o circumstanţă atenuantă legală, însensul noii legi penale [36, 439].

Nu există provocare dacă loviturile aplicate inculpatului de către victimă au constituit un act de legitimăapărare, adică o ripostă necesară pentru apărarea vieţii sau integrităţii corporale, ori a altei persoane împotrivaunui atac material, direct, imediat şi injust al inculpatului [37, 166].


84

Între inculpat şi partea vătămată s-a ivit o discuţie care a degenerat în acte de violenţă. Astfel, parteavătămată la îmbrâncit pe inculpat la pământ şi involuntar a căzut peste el. În aceste condiţii, partea vătămatăi-a muşcat degetul mare de la mâna stângă provocându-i o plagă a cărei vindecare a necesitat 75 de zile deîngrijire medicală. Recursul inculpatului a fost respins ca nefondat pentru a i se reţine starea de legitimaapărare, însă corect a fost reţinută circumstanţa atenuantă a scuzei provocării. Agresiunea exercitată deaceasta din urmă nu reprezintă o reacţie de apărare necesară pentru înlăturarea unui pericol grav şi iminent.Cele două circumstanţe atenuante nu pot fi reţinute concomitent, fiecare dintre ele excluzând-o pe cealaltă[38, 58].

Într-o altă soluţie practică a fost luată decizia potrivit căreia, în cazul în care inculpatului se aplică opedeapsă sub minimul special, este indiferent dacă instanţa reţine în favoarea acestuia existenţa circumstanţeiprevăzute în art. 73 lit. „a” C. p. român sau a celei prevăzute în art. 73 lit. „b” C. p. român. Împotriva acesteidecizii putem menţiona că, deşi ambele circumstanţe conduc la coborârea pedepsei sub minimul special,aceasta nu înseamnă că instanţa nu ar trebui să se preocupe de aflarea adevărului, reţinând corect faptele [39,62].

Instanţa de fond şi cea de apel incorect au reţinut scuza provocării inculpatului care de fapt se afla înstare de legitimă apărare. În dosar este dovedit cert că o parte din oile aflate în grija ciobanilor, deci şi ainculpatului, au fost găsite, în ziua incidentului, în tarlaua agricolă a părţii vătămate şi a altor membri ai grupuluiacesteia. Supărată de acest fapt, partea vătămată şi alţi membri ai grupului, destul de numeroşi, opt persoane,în raport cu ciobanii, în număr de numai trei, i-a ameninţat pe aceştia spunându-le că „ vom sta de vorbă lastână” , ameninţare pe care au şi pus-o în executare , mergând înarmaţi cu bâte şi lanterne, în miez de noapte,cu strigăte de „înconjuraţi-i şi daţi-le foc”, au pătruns fără drept în stână, lovind ciobanii şi distrugând acoperişulstânei. În aceste condiţii de atac material, direct, chiar premeditat, de fapt, în fiinţă, în acţiune şi injust exercitat,inculpatul, atacat în propria stână în care locuia cu fratele său şi cu un alt cioban, orbit de lanterna unuia dingrupul părţii civile, sub impulsul fricii, îşi caută scăparea lovind cu suliţa amintită, la întâmplare, ceea ce facesă-l lovească, într-adevăr, pe partea civilă şi să-i producă leziunile menţionate. Or, în aceste condiţii în careinculpatul n-a făcut altceva decât să riposteze la violenţele comise de partea civilă, care a pătruns fără dreptîn stână, producându-i chiar distrugeri, se impune a privi fapta comisă nu în stare de provocare, cum greşit areţinut instanţa în fazele anterioare ale procesului, ci în legitimă apărare, cu toate consecinţele fireşti, derivatedin conţinutul art. 44 alin. 21 C. p. român.

De regulă, problema este uşor de soluţionat, dată fiind preciziunea cu care sunt reglementate în legecondiţiile necesare pentru existenţa legitimei apărări.

Astfel, pentru existenţa legitimei apărări atacul trebuie să fie actual şi iminent, adică în curs dedesfăşurare sau pe punctul de a se dezlănţui, iar înlăturarea acestuia trebuie să se producă imediat. Dacăatacul s-a consumat sau agresorul renunţă să atace, ori atacul a fost respins pe altă cale, fapta săvârşităîncetează a mai fi legitimă.

Înainte de a stabili deci condiţiile de existenţă a provocării e necesar a se constata că nu sunt îndeplinitecerinţele pentru existenţa legitimei apărări. În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, ca urmare amajorării acesteia de către instanţa de apel, se constată că este prea severă, deoarece în cauză s-a acordat oimportanţă prea mare pericolului social al faptei fără a se ţine seama de dozarea acesteia şi de comportamentulvictimei care s-a manifestat violent, în sensul că l-a atacat în interiorul autoturismului în care se afla, creândpremisele reacţiei violente a inculpatului, fără însă ca acest comportament să poată fi apreciat în sensulprevederilor art. 73 lit. a) ori art. 73 lit. b) C. p. român, dar care nici nu poate fi neglijat în sensul reflectării saleîn cuantumul pedepsei [40].

De lege ferendaCu regret, dar trebuie menţionat că, din practica judiciară analizată până în prezent, în cauzele depăşirii

limitelor legitimei apărări am constatat o reacţie destul de neadecvată din partea inculpaţilor, practic în toatecazurile, faţă de soluţiile instanţelor de judecată, şi anume prin căile ordinare de atac exercitate de către ei,precum şi din motivele invocate către instanţele ierarhic superioare.

Infractorul se autoconsideră parte vătămată şi, fiind pedepsit, declară pedeapsa drept ilegală. Infractorulpercepe victima care a întrecut orice măsură admisibilă în privinţa comportamentului ilicit şi, săvârşind asupraei o infracţiune, acesta rămâne moral împăcat, şi anume prin faptul că a adus un spor la îmbunătăţirea relaţiilor


85

în societate, a împedicat sau a curmat acţiuni ce puteau să provoace daune considerabile şi că a luat măsuriprin care victima nu va mai repeta un asemenea comportament. Stabilirea pedepsei unei asemenea persoanenu va avea efect de reeducare, dar va inhiba sentimentul dreptăţii, astfel infractorul autoapreciindu-se ca ovictimă a legii şi a activităţii instanţelor judecătoreşti.

Instituţia depăşirii limitelor legitimei apărări, ca normă penală, este incriminată într-un mod concret,însă condiţiile (de atac şi apărare) încearcă să răspundă limitelor şi finalităţilor sale, dar fără rezultate esenţiale,în care membrii societăţii ar putea să răspundă violenţei cu fermitate şi cu o convingere internă că pentru aceleacţiuni nu vor fi pedepsiţi.

O nouă viziune asupra abordării problemei ar fi una de ordin procesual. În primul rând, ar permiteschimbarea atitudinii sus-menţionate din partea inculpatului şi atunci scopul şi limitele de pedeapsă îşi vor puteaproduce efectele sale pe deplin şi mult mai eficient şi rapid. O evoluţie, consider, destul de reuşită a realizat-oîn acest sens legiuitorul Republicii Moldova, unde instituţia depăşirii limitelor legitimei apărări dispare,deoarece se consumă în limitele legitimei apărări în momentul atacului produs. În cazul în care sunt întrunitecondiţiile de atac, victima agresiunii se poate apăra cu orice mijloace şi metode posibile pentru înlăturareaacelui atac. La prima vedere, din start observăm că persoana ce este obligată în cele mai dese cazuri să seapere apare în limitele unor condiţii reale de apărare. Victima atacului nu trebuie să-şi cantoneze acţiunile salecu cele ale agresorului, care evident este şi se află într-o fază mult mai favorabilă (pregătit, eventual dotat cumijloace de realizare a actului infracţional, deja emoţional predispus către actul de agresiune) decât a celui ceurmează să se apere.

Anume în aceste limite de apărare victima agresiunii ar putea să-şi exercite în mod eficient dreptul săuconstituţional la apărare. Evident că în astfel de condiţii am putea urmări o creştere rapidă în procurarea demijloace de autoapărare mai eficiente faţă de eventualii agresori.

Însă şi aceste condiţii le consider drept un mijloc eficient de prevenire şi combatere a flagelului infracţionalce are loc în societatea noastră democrată, în care violenţa a atins cote deja ce au scăpat de sub controlulsocial. Iar reluarea acestui control poate fi realizat doar prin implicarea întregii societăţi.

În concluzie, pentru a înţelege distincţia dintre necesitatea folosirii forţei în replica de apărare trebuiesă reflectăm asupra raportului dintre mijloacele de rezistenţă şi gravitatea atacului. Cerinţa proporţionalităţii sereferă la raportul dintre interesele ameninţate atât de partea celui care se apără, cât şi de partea agresorului.Astfel, principiul proporţionalităţii legitimei apărări necesită un echilibru între interesele celui ce se apără şiinteresele agresorului. De exemplu, ca parte nevinovată într-o încăierare, interesele unei femei ce se apără deviol sânt mai importante decât interesele agresorului.

Abordarea aspectului proporţionalităţii în cadrul dreptului comun tradiţional pare a fi mult mai simplă încomparaţie cu cea din sistemul dreptului penal german.

Juriştii germani au nimerit ei înşişi într-o cursă conceptuală prin afirmaţia că orice persoană ale căreidrepturi sunt ameninţate poate utiliza o forţă letală pentru a-şi afirma şi proteja câmpul său legal. John Lockeera de părerea că agresorului nu i se poate ceda nici un centimetru. Ideea de drept cere aplicarea forţei pentruapărarea drepturilor ameninţate [41]. În replică, Kant considera că din perspectiva „eticii” putem mai degrabălăsa un hoţ mărunt să scape, decât să-l ucidem, însă legea nu trebuie să ceară oamenilor să cedeze agresorilordrepturile lor, nici chiar cele minore. Pentru a schimba acest caracter sacru din sistemul dreptului penalgerman, legiuitorul a împrumutat din dreptul civil doctrina abuzului de drept, acceptând faptul că, în principiu,proprietarul are dreptul să ucidă hoţul care fuge, totuşi acesta va comite o infracţiune dacă va exercita dreptulrepresiv în mod abuziv.


86

Referinţe:1. Храмов С., Причинение вреда преступнику при его задержании и необходимая оборона

„Судовы весник”, № 2.2. Кириченко В.Ф., Основные вопросы о необходимой обороне, М.3. Слуцкий И.И., Необходимая оборона и крайняя необходимость в советском уголовном

праве, Ленинград, 1951г.4. Шаргородский М.Д., Вопросы общей части уголовного права, Ленинград, 1955г.5. Dec., ale ÎCCJ, S. p., nr. 225 din 17.01.2004.6. Dec., ale ÎCCJ, S. p., nr. 2313 din 28. 04. 2004.7. C. de Apel Iaşi d. p., nr. 192/1998 în R. R. D. nr. 1/1999.8. Dec., ale ÎCCJ, S. p., nr. 16 din 06. 01. 2004.9. Dec., ale ÎCCJ, S. p., nr. 1623 din 24. 03. 2004.10. Dec., ale CSJ., S. p., nr. 2193 din 13.05.2003.11. T. S., s. p., d. nr. 78 din 1978, în R. R. D. nr. .3 / 1979.12. Dec., ale CSJ., S. p., nr. 558 din 05. 02. 2003.13. Dec., ale CSJ., S. p., nr. 1042 din 1998 în R.R.D. nr. 3 / 2000.14. Dec., ale CSJ., S. p., nr. 2058 din 06. 05. 2003.15. Dec., ale CSJ., S. p., nr. 800 din 18. 02. 2003.16. Dec., ale ÎCCJ, S. p., nr.782 din 10.02.2004.17. Bulai C., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, ed. ALL, 1994.18. Dec., ale ÎCCJ, S. p., nr. 186 din 14. 01. 2004.19. Dec., ale ÎCCJ, S. p., nr. 1475 din 16. 03. 2004.20. Tiberiu V., Gordăneanu I., Drept penal român, Partea generală, Bucureşti, vol. IV, 1986.21. Legea nr. 169 / 18.04.2002 privind modificarea şi completarea Codului penal şi Codului de

procedură penală.22. Dec., ale ÎCCJ, S. p., nr. 45 din 07.01.2004.23. Gaston Stefani, Levasseur Georges, Bouloc Bernard, Droit penal general, ed. 17, Dalloz, 2000.24. Lucinescu D., Codul penal comentat şi adnotat, Bucureşti, 1972.25. Mitrache Constantin, Drept penal român, Partea generală, Bucureşti, 2004.26. Noţiunea de „interes general” o considerăm binevenită în locul celei de „interes public”

prin acoperirea unui mai larg câmp de relaţii juridico – penale de conformare prevăzute şiapărate de legea penală.

27. T.S., s. p., d. nr. 669 / 1978, R 2.28. Dec., ale CSJ., S. p., nr. 4446 din 13. 09. 2003.29. T. S., s. p., d., nr. 571/1980 în C.D. pe anul 1980.30. Dec., ale CSJ., S. p., nr. 2058 din 06. 05. 2003.31. Daneş Şt., Papadopol V., Individualizarea judiciară a pedepsei, Bucureşti, ediţia II-a, 2003.32. Hot. Pl. C. S. J. al F.R. privind „Aplicarea de către instanţele de judecată ce asigură dreptul la

legitima apărare de la acţiunile social periculoase” din 16.08.1984.33. Bulai C., (teza de doctorat), Academia de Ştiinţe, ICJ., Bucureşti, 1972.34. Dec., ale ÎCCJ, S. p., nr.1491 din 17.03.2004.35. Pavel D., Legitima apărare şi starea de provocare. Elemente de asemănare şi diferenţiere în

„J.N.”, nr. 8/1965.36. Lucinescu D., Codul penal comentat şi adnotat, Bucureşti, 1972.37. T. S., c. p., d. nr. 1043 / 1964, “J. N.” nr. 10/1965.38. T. S. s. p., d. nr. 71 / 1976, în R. R. D. nr. 9 / 1977, p.57, în Culegere de practică judiciară 1999.39. T. jud. Sibiu, d. p. nr. 660 / 1983, R. R. D. nr. 5 / 1985.40. Dec., ale CSJ., S. p., nr. 3133 din 01. 07. 2003.41. John Locke, Treatise of Civil Gouvernment 14, ed. Sherman, 1937.


87

O retrospectivă a serviciilor de informaţii şi siguranţă româneştiasupra spionajului sovietic în Basarabia interbelică

Pavel MORARU, doctor în istorie, Academia„Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.

În perioada interbelică, serviciile de informaţii şi siguranţă româneşti au elaborat un studiu întitulat„Spionajul sovietic în România”. Lucrarea abordează activitatea informativă şi contrainformativă de lahotarul româno-sovietic de pe Nistru şi prezintă în mod succint organizarea, activitatea, tactica şi metodele delucru ale serviciilor de spionaj sovietice din anii 20-30 ai secolului XX.

Organele româneşti de informaţii şi siguranţă (Serviciul Secret al Armatei române, Siguranţa Generalăa Statului, etc.), în rezultatul activităţilor de contraspionaj, au constatat că, organele secrete sovietice dispuneau„de o vastă organizaţie şi de fonduri băneşti considerabile”.

Centrala serviciului se afla la Moscova, de unde porneau „firele invizibile ale reţelei de spionaj, careacoperă ca o pânză deasă de păianjen întreaga Europă şi o parte din Asia, întinzându-şi antenele şi în centrelemai importante de pe celelalte continente”. După cum s-a putut stabili, acţiunea de spionaj sovietic se efectuaprin Direcţia politică de Stat (G.P.U.[1]), Serviciul de informaţii militare ale Marelui Stat Major (Razvedupr[2]), Serviciul de informaţii diplomatice şi Internaţionala a III-a Comunistă (Komintern).

Potrivit documentului, Direcţia politică de Stat (G.P.U.) era una din cele mai puternice organizaţii despionaj din lume, cu atribuţii atât informative, cât şi contrainformative. În zonele de frontieră avea subdiviziuni– numite „zacordate” – care se ocupau de informaţii şi contrainformaţii la hotar şi spionaj în statele vecine. Lagarniţa sovieto-română acţionau Zacordatele Kiev şi Odesa, cu centre de informaţii pe frontieră la Kameneţ-Podolsk, Moghilev şi Tiraspol. Misiunea acestor centre informative de pe Nistru consta în: a supravegheaactivitatea organelor de recunoaştere străine care trimeteau agenţi în Rusia Sovietică, precum şi activitateaserviciului român de spionaj; a desfăşura activităţi de informaţii pe teritoriul României şi în special în Basarabia.Fiecare centru informativ avea rezidenţi în România, agenţi informatori, curieri (pentru stabilirea legăturilor) şigazde conspirative (pentru întâlniri). Informaţiile culese de aceste zacordate erau centralizate la Secţia G.P.U.din Harkov (Ucraina), care apoi le raporta Centralei de la Moscova.

Serviciul de informaţii militare al Marelui Stat Major al Armatei Roşii („Razvedupr”), la hotarul dinVestul Rusiei Sovietice se ocupa de culegerea informaţiilor cu caracter militar din România, Polonia, StateleBaltice şi Balcanice; adică, interesa dislocarea şi dispozitivul unităţilor din statele vecine (în special, din zona defrontieră), tipul unităţilor şi forţa lor combativă, procedeele de luptă folosite de adversar, evoluţia stării de spiritdin armatele inamice, ipotezele eventualelor operaţiuni militare ofensive sau defensive, dispoziţiile specialedate armatelor, etc.

În străinătate, în ţările cu care sovieticii aveau relaţii diplomatice, spionajul Razvedupr-ului se desfăşurade către militarii specializaţi în culegerea informaţiilor, care lucrau sub acoperirea de ataşaţi militari, secretaride legaţie, etc. În România, spionajul militar sovietic se efectua prin agenţi acoperiţi, recrutaţi şi instruiţi anumepentru acest scop. Centrala spionajului militar pentru România se afla la Viena, iar materialul informativ seexpedia la Moscova prin curierii diplomatici ai legaţiei sovietice din Austria.

Separat, în ţările în care U.R.S.S. avea reprezentanţi oficiali, acţiona Serviciul de informaţii diplomatice,care culegea orice informaţie de ordin politic. Spre exemplu, o intensă activitate era desfăşurată asupraRomâniei şi în special a Basarabiei de ambasada sovietică din Istanbul, care număra aproximativ 165 depersoane, cu diferite misiuni oficiale.

Un rol deosebit în culegerea şi facilitarea obţinerii informaţiilor, o avea Internaţionala a III-a Comunistă,care dispunea de partidele comuniste din diferite ţări. Acestea, pe lângă acţiunea de propagandă şi turburări,erau obligate să-şi dea concursul la procurarea informaţiilor în favoarea Uniunii Sovietice, prin: recrutări deagenţi, procurări de paşapoarte false, înlesniri de treceri frauduloase peste frontiere, etc. Pentru România,exista o secţie comunistă balcanică. Această secţie conducea Federaţia balcanică comunistă cu sediul la


88

Berlin. Pentru a nu i se putea urmări activitatea, Federaţia îşi muta periodic sediul la Istanbul, Viena, Praga,Budapesta şi Salonik.

Din cele de mai sus, reieşea cu claritate că, România era complect încercuită de către serviciul despionaj sovietic, care acţiona pe două căi: 1) direct peste Nistru, prin centrele de spionaj din Kiev, Odesa,Kameneţ-Podolsk, Moghilev şi Tiraspol; 2) indirect, prin centrele de spionaj din străinătate, în special, prin celede la Viena, Berlin şi Istanbul.

Serviciul de spionaj sovietic îşi recruta personalul din toate straturile sociale, indiferent de naţionalitate,provenienţă, instrucţie sau moralitate. Pentru România, cei mai mulţi agenţi (spioni) sovietici ai G.P.U.-uluierau recrutaţi din rândul:

a) Basarabenilor (majoritatea de origine etnică rusă), care aveau legături de rudenie în Ucraina.În alegerea acestora erau preferaţi cei ce aveau trecere pe lângă autorităţile române, cunoşteaubine limba şi obiceiurile româneşti, şi aveau o ocupaţie care îi punea la adăpost de orice suspiciune;

b) Ofiţerilor de rezervă, care au activat în armatele rusă sau austro-ungară. Majoritatea lor, rămaşiîn urma Primului Război Mondial fără nici o ocupaţie, au putut fi uşor câştigaţi de perspectivaunei rapide îmbogăţiri pe calea practicării spionajului. O parte din ofiţeri, foşti în Armata ţaristăşi refugiaţi pe teritoriul basarabean, au intrat în organizaţiile monarhiste, tolerate de autorităţileromâne şi sub această tutelă s-au implicat în acte de spionaj în favoarea sovietelor, în speranţareabilitării şi primirii lor în Armata Roşie. Dintre foştii ofiţeri în Armata austro-ungară, au fostunii care şi-au oferit serviciile, fiind convinşi de către cei care i-au recrutat că, lucrează pentrucauza germană.

c) Dezertorilor (grade inferioare) din Armata română, majoritatea originari din Basarabia, refugiaţiîn Rusia Sovietică. Aceştia, mai ales cei mai cultivaţi şi cu ştiinţă de carte, au fost primiţi şitrataţi bine de autorităţile sovietice şi puşi de serviciile de spionaj sovietice, prin şantaj, săaleagă: ori se reîntorc în România pentru a face spionaj, ori vor fi deportaţi în Siberia. Dintreaceştia, aproape toţi au preferat să facă spionaj, primind o instrucţie specială în acest sens.Printre cei recrutaţi din această categorie, erau mulţi tineri basarabeni, care şi-au făcut serviciulîn Armata română şi au obţinut gradul de ofiţer în rezervă.

d) Studenţilor din ţară sau străinătate, în special a celor de la Universitatea din Praga, în majoritatede origine etnică evreiască şi rusă. Aceştia au fost întrebuinţaţi la început în serviciul de curieri,urmând ca după ce se vor iniţia în arta spionajului şi vor termina studiile, să primească însărcinărimai importante.

e) Femeilor angajate mai înainte în serviciul de spionaj sovietic şi căsătorite apoi cu ofiţeri români.Colaboratorii (complicii agenţilor principali) erau recrutaţi dintre:

- locuitorii din apropierea Nistrului, care făceau oficiul de gazde conspirative, călăuze şi curieri;- soldaţii şi gradele inferioare întrebuinţate în serviciul de birou al autorităţilor militare române,

care aveau posibilitatea să procure informaţii şi documente importante;- funcţionarii diferitelor autorităţi civile (consilieri agricoli, funcţionari ai Căilor Ferate Române,

Poştei, Telegrafului şi Telefonului, şi chiar funcţionari de la Siguranţa Statului), care, uzând decalitatea lor oficială, puteau procura sau înlesni procurarea informaţiilor şi transmiterea loragenţilor sovietici;

- femei de moravuri uşoare, care cutreierând garnizoanele din Basarabia, legau prietenie cuofiţeri şi grade inferioare, în scopul obţinerii informaţiilor.

De asemenea, din cei sus enumeraţi se recrutau curieri, în special, pentru legătură cu centrele despionaj din străinătate (Viena, Berlin).

La recrutarea agenţilor (mai cu seamă din teritoriul inamic, în cazul dat teritoriul basarabean) înserviciile de spionaj sovietice, banii constituiau mijlocul principal utilizat pe scară foarte largă. Sovieticii cheltuiausume enorme pentru procurarea informaţiilor secrete; agenţii sovietici ofereau sume însemnate de bani pentruprocurarea documentelor importante. Însă, nu întotdeauna recrutorii şi coordonatorii misiunilor îşi ţineaupromisiunile, iar de multe ori dădeau bani falşi celor căzuţi în mrejele acţiunii lor. Ademenirea se făcea şi prinpromisiuni de funcţii importante şi bine retribuite celor ce doreau să treacă în Rusia Sovietică, unde aveaufamilia, rudele sau unde îi mână dorul de aventură. Aceştia trebuiau să facă însă în prealabil dovada bunei lor


89

credinţe, servind pe calea spionajului cauza bolşevică. De asemenea, recrutarea agenţilor-informatori se făceaprin ameninţarea dezertorilor din România cu deportarea în Siberia sau prin „specularea tuturor slăbiciuniloromeneşti şi şantajul cel mai odios, ameninţarea cu denunţarea sau chiar moartea a agenţilor informatori intraţiîn serviciul de spionaj sovietic”. Tuturor acestora li se puneau la dispoziţie sume mari de bani pentru a-şi puteapermite în misiune luxul să trăiască pe picior larg, să organizeze mese şi petreceri, la care să invite diferitepersoane cu situaţii importante în stat, cu scopul de a stabili relaţii cât mai întinse şi a culege pe această cale totfelul de informaţii.

Agenţii-recrutori aveau misiunea să caute informatori printre indivizii în măsură să procure informaţii,întrebuinţând mijloacele de ademenire sus menţionate. Cei (dintre basarabeni) care îşi dădeau consimţământulsă lucreze pentru spionajul sovietic, erau trecuţi peste Nistru, urmând să fie prezentaţi organelor de conducerea spionajului sovietic. Persoanele recrutate, odată ajunse peste Nistru, erau primite şi tratate foarte bine. Li seconstata gardul de inteligenţă şi aptitudinile, şi în funcţie de cele constatate, li se dădeau instrucţiunile respectiveşi banii, apoi erau trimişi înapoi peste Nistru pentru executarea misiunii. Reveniţi în Basarabia, agenţii îşiîncepeau acţiunea de spionaj numai peste 1-2 luni şi numai atunci când aveau acoperirea necesară, adică săactiveze sub masca unei ocupaţii oarecare.

Pentru încadrare în serviciul de spionaj sovietic, candidatului i se cereau să întrunească următoarelecondiţii: să manifeste voinţa de a lucra pentru soviete; să aibă pe cineva în Rusia, care să garanteze pentru el;să semneze un angajament (din ale cărui date să se poată vedea gradul de cultură, dacă au talent oratoric, careera societatea pe care o frecventa, rudele, prietenii şi cunoscuţii din Rusia, dacă a mai lucrat în serviciul despionaj, limbile ce le posedă, starea materială) şi să fie personal cunoscut de şefii serviciului de spionaj.

Lansarea spionilor sovietici în teritoriul Basarabiei se făcea, în special, pe calea terestră şi numai cutrecerea frauduloasă a frontierei. Numeroasele sinuozităţi şi acoperiri de pe malul Nistrului au favorizat foartemult trecerile dintr-o parte în alta. Cele mai multe treceri se făceau iarna când Nistrul era îngheţat. În rest,trecerile se executau cu bărcile (obişnuite sau de cauciuc), precum şi înot. Din totalul cazurilor de spionajdescoperite de organele speciale româneşti, s-a putut constata că, majoritatea agenţilor au trecut Nistrul pe laTighina.

La trecerea Nistrului de către spioni, grănicerii sovietici nu participau la operaţiune. În schimb, trecereahotarului era însoţită de 5-6 oameni cu grenade şi arme automate, trimişi de serviciul sovietic de spionaj pentrua susţine la nevoie trecerea. În caz de incident, coordonatorul trecerii, care era şi şeful spionajului local, ordonadeschiderea focului contra malului drept. Însă, au fost cazuri când trecerea agenţilor sovietici a fost susţinutăcu focuri de armă şi grenade chiar de pe malul românesc, de către agenţii aflaţi în Basarabia, care au atacatdin spate pe grănicerii români.

La încheierea misiunii, reîntoarcerea spionilor la Est de Nistru se efectua în zile stabilite în prealabil.Între cele două maluri ale Nistrului (între spioni şi serviciul de spionaj sovietic ce i-a lansat), se conveneaasupra orei şi locului de trecere a spionului prin semnale luminoase convenţionale sau focuri de armă.

În ceea ce priveşte metodele de lucru ale spionilor sovietici în teritoriul inamic, aceştia îşi procurauinformaţiile pe mai multe căi, dar cel mai simplu şi mai sigur mijloc era observarea personală. Un agent binepregătit putea trage mult folos din participarea, ca simplu spectator, la paradele militare, la ieşirea trupelor dincazarmă pentru instrucţie, etc. Călătorind dintr-o garnizoană în alta şi angajându-se în conversaţii, în aparenţăinofensive, cu diferiţi militari izolaţi, agentul experimentat reuşea să identifice unităţile şi comandamentele, săafle numele comandanţilor, etc.

Un alt mijloc de care se foloseau spionii, era câştigarea prieteniei diferitelor persoane (ofiţeri, gradeinferioare, în special, furieri pe la diferite comandamente), de la care puteau culege informaţii. Ca informatoridin această categorie erau preferabili cei vicioşi sau cu înclinări spre viciu şi uşor coruptibili. O parte dintreaceştia deveneau colaboratori gratuiţi şi involuntari, comiţând din uşurinţă sau inconştienţă indiscreţii grave. Înaceastă categorie intrau şi persoanele care angajau în tren ori tramvai, în localuri publice sau pe stradă, diferiteconversaţii, din care spionii puteau trage foloase.

Însă, cele mai preţioase şi mai sigure informaţii agenţii de spionaj le procurau de la colaboratorii lorconştienţi, care erau plătiţi şi ştiau de unde şi ce informaţii să culeagă şi unde merg acestea.

Ziarele şi alte publicaţii constituiau un mijloc de informare foarte comod şi la îndemâna tuturor. Dinpagina militară a ziarelor, agenţii de spionaj extrăgeau datele interesate, iar din diferitele publicaţii şi comunicări


90

de adrese, puteau afla dislocarea şi situaţia unităţilor militare. În acest context, serviciile de siguranţă române,considerau că, „Abuzând de libertatea acordată presei, mai toate ziarele au dat relaţiuni complecte asupramanevrelor din toamna anului 1928, intrând în detalii de organizare şi conducere, cari nu puteau interesa preamult marele public”.

Pentru procurarea copiilor după documente, agenţii sovietici de spionaj utilizau aparate fotografice (peatunci „Construcţia aparatelor fotografice a atins perfecţiunea, prin dimensiunile minuscule la care s-a ajuns”),maşini de copiat ori le copiau de mână după diferite ordine secrete, situaţii de efectiv, etc. Pentru sustragereaactelor secrete originale închise în birouri, dulapuri sau case de fier, se întrebuinţau chei false (într-un caz despionaj descoperit de organele de securitate române, un agent de spionaj sovietic a dat instrucţiuni compliceluisău să scoată în ceară tiparul unei chei de la casa de fier. După acest tipar, în Rusia s-a confecţionat o altăcheie, cu care urma să se deschidă safeul, pentru a se sustrage documentele secrete de mare importanţă).

Referitor la păstrarea documentelor sustrase de agenţi, o instrucţiune găsită asupra unui spion sovieticprevedea: corespondenţa primită să fie memorată şi apoi distrusă imediat prin ardere, pentru a nu fi găsităasupra lui de organele de siguranţă române, în cazul unei eventuale percheziţii; documentele să nu se păstrezela domiciliu, ci într-un loc mai dosit, bine cunoscut de agent (se insista asupra îngropării lor sau dosirii înlatrinele publice, astfel ca în caz de descoperire, agentul să poată convinge autorităţile că au fost puse de el;dacă totuşi era nevoie să ascundă documentele la domiciliu, locul trebuia astfel ales, încât bănuielile să nu cadănumai asupra lui. La unii agenţi de spionaj s-au găsit instrucţiuni scrise pe foiţe de ţigară şi ascunse în săpunulde ras sau scrise pe pânză şi introdusă între faţa şi căptuşeala hainei.

Transmiterea informaţiilor culese de multe ori s-a făcut prin scrisori, întrebuinţându-se pe o scarălargă diferite preparate chimice pentru scrisul invizibil. Aceste preparate erau cunoscute sub denumirea genericăde „cerneluri simpatice”. Pentru a nu da nimic de bănuit, se scria o scrisoare cu conţinut banal, iar printrerânduri se scriau informaţiile cu „cerneală simpatică”. O asemenea scrisoare la primire se trata cu razeinfraroşii (lampa cu cuarţ) sau cu diverse preparate chimice. În urma acestor prelucrări, apărea vizibil scriereacu „cerneală simpatică”. De obicei, „cernelurile simpatice” pentru a nu fi descoperite de serviciile decontraspionaj, erau camuflate sub formă de apă de colonie sau alte preparate.

Un alt mijloc de a coresponda între agenţii de spionaj sovietic şi complicii lor, îl constituia scrisorile cuînţeles convenţional sau cu text cifrat. Pentru stabilirea legăturilor sau anunţarea sosirii într-o localitate, agenţiis-au folosit în multe cazuri de rubrica „Corespondenţe” de la „Mica publicitate” a ziarelor.

Transportul documentelor şi informaţiilor mai importante se făcea, în cele mai multe cazuri, de cătrefemei, folosindu-se geamantanele cu fund dublu. Într-unul din cazurile de spionaj descoperite în Basarabia,serviciul de curieri s-a exercitat de o femeie, sub acoperirea de comerciant ambulant de fructe în trenuri.

Interesante sunt instrucţiunile găsite asupra unui agent, referitoare la transportul şi predareadocumentelor. Potrivit instrucţiunilor, când agentul sau curierul era nevoit să transporte documentele cu trenul,el urma să procedeze în felul următor: documentele trebuiau să fie împachetate la un loc cu lucrurile personale,astfel ca la urcarea în tren să pară că are un singur pachet, însă îndată după urcare, să desfacă pachetul îndouă părţi: cel cu documente să fie aşezat pe poliţa din faţă deasupra altui călător, aşa ca tot timpul să poată fivăzut, iar cel cu restul bagajelor deasupra agentului. În felul acesta, în eventualitatea deconspirării sale, el seputea degaja oricând de pachetul cu documente, spunând că nu este al lui.

Predarea şi primirea documentelor se recomanda să se facă în locurile izolate, în afara localităţii şinumai dacă agentul şi curierul erau deplin convinşi că nu au fost urmăriţi. Ei nu trebuiau să se apropie unul dealtul decât după ce îşi arătau un semn convenţional, care indica dacă sunt sau nu filaţi. Pentru recunoaştereareciprocă, se spunea o parolă sau se făcea un semn, la care trebuia să se răspundă după o convenţie dinaintestabilită. De exemplu, ca semn de recunoaştere putea fi întrebarea agentului: câţi kilometri sunt între douălocalităţi? sau unul din ei îşi făcea vânt cu pălăria, purta bastonul la subţioară sau avea la butonieră o floare deo culoare anumită. Când agentul (sau curierul) se ducea la întâlnire, el nu trebuia să întoarcă capul pentru avedea dacă este urmărit, ci să recurgă la unele trucuri (să scape batista, să-şi lege şiretul de la pantof, să-şiaprindă ţigara, etc.), observând dacă este sau nu filat.

În cazul când întâlnirea între agent şi curier avea loc pe Nistru, predarea şi primirea documentelor sefăcea în casa conspirativă din dreptul punctului de întâlnire.


91

Pentru derutarea autorităţilor române sau a urmăritorilor, agenţii de spionaj sovietici întrebuinţaunumerose şi variate mijloace: în special recrutorii, îşi exercitau meseria sub acoperirea unei ocupaţii oarecare(de funcţionari la întreprinderi particulare, de voiajori, reprezentanţi comerciali, etc.); corespondenţa se trimitea,de obicei, pe adresa altei persoane şi nici o dată pe adresa agentului; toţi agenţii de spionaj purtau unul sau maimulte pseudonime, pentru a nu putea fi identificaţi în caz de interceptare a corespondenţei; deplasările în terentrebuiau să se facă de fiecare dată pe itinerare diferite; deseori, agenţii trimişi de G.P.U. în Basarabia, pentrua deruta autorităţile române, îşi ofereau serviciile lor pentru a aduce informaţii din Rusia Sovietică, etc.

Din studiul chestionarelor găsite asupra agenţilor de spionaj sovietic, rezulta că, spionajul sovieticinterbelic în România era orientat în cea mai mare parte spre obţinerea informaţiilor cu caracter militar.Problemele militare de interes major se refereau la: mobilizare (lucrările pregătitoare, termenul de mobilizare,contingentele mobilizabile, transporturile şi zonele de concentrare), organizare (ordinea de bătaie de pace şirăzboi, organizarea marilor unităţi, a unităţilor din diferite arme şi a serviciilor); instrucţie (directive, instrucţiuni,pregătirea de luptă şi starea morală); comandament (caracterizarea personalului de comandă); chestiunioperative (ipoteze, planuri); dislocarea de pace a unităţilor; armamentul infanteriei (modele de arme şi mitraliere,date numerice); instrucţia tragerii (poligoane şi modul de instruire); armamentul artileriei (calibrele, recalibrările,dotarea marilor unităţi, artileria antiaeriană şi călăreaţă); aviaţie (organizare, dislocare, aerodromuri, fabrici deavioane, starea şi sistemul aparatelor); industria militară (starea uzinelor, programul de producţie, cantitatearezervelor de mobilizare, situaţia materiilor prime); serviciul chimic în armată (modele de măşti pentru oamenişi animale, protecţia antigaz a populaţiei civile, obuze chimice, aparate de lansat gaze, lucrări de laborator,uzine, producţie, organizarea unităţilor de gaze, poligoane, şcoli, instrucţie, regulamente, reviste); aprovizionări(cantitatea rezervelor de mobilizare, importuri de materiale din străinătate, baza aprovizionărilor); convenţiisau tratate militare cu diferite ţări; schimb de experienţă cu armatele altor state (în special, cu Polonia).

În afara acestor informaţii cu caracter general, serviciul de spionaj sovietic se interesa în mod deosebitde: dislocarea trupelor române în Basarabia; planurile de acţiune ale trupelor de acoperire; planul de mobilizare,total sau parţial, al Corpului 3 Armată român din Basarabia şi a altor comandamente din această provincie;tabele cu efectivele de război; starea şi capacitatea căilor ferate şi a şoselelor basarabene (construcţii noi decăi ferate, linii de garaj şi şosele); starea şi capacitatea podurilor dintre Prut şi Nistru; lucrările navale; lucrărilede fortificare a frontierei de Est; starea de spirit a populaţiei şi militarilor; mişcarea monarhistă rusă în Basarabiaşi atitudinea populaţiei faţă de această mişcare.

Serviciile speciale româneşti nu au reuşit să stabilească cu exactitate asupra căror chestiuni de maisus serviciul de spionaj sovietic a reuşit să se documenteze mai amplu şi mai veridic, deoarece monitorizareaactivităţilor sovietice de spionaj era greu de realizat: unele grupări sovietice de spionaj au fost descoperite dupăun an şi mai bine de activitate, altele au evoluat ca organizare şi nu au mai putut fi descoperite. Documentelegăsite asupra agenţilor arestaţi au fost extrem de puţine, iar în declaraţiile lor aceştia nu arătau tot ce auprocurat, de teamă să nu-şi agraveze situaţia. Totuşi, din cercetarea mai multor agenţi descoperiţi, s-a pututstabilit că, spionajul sovietic a reuşit să procure: regulamente, reviste şi manuale militare; „Anuarul Armateiromâne” şi buletine de informaţii ale M.St.Major; programe de instrucţie; tabele de efectiv ale micilor unităţi;situaţii ale diferitelor instituţii militare (centre şi hangare de aviaţie); crochiuri şi planuri ale aerodromurilor; dăride seamă asupra manevrelor; informaţii despre construirea căilor ferate, cu toate detaliile (reparări de poduri,terasamente, etc.); informaţii despre unităţile de pontonieri existente pe Prut, dislocarea exactă a unităţilor dinBasarabia, organizarea şi funcţionarea Şcolii Superioare de Război a României, organizarea Marilor Unităţiale Armatei române, organizarea artileriei şi aviaţiei, organizarea trupelor speciale şi auxiliare, reorganizareaArmatei române după Primul Război Mondial; ordinea de bătaie a Armatei române; organizarea de război aunui regiment de artilerie şi infanterie; organizarea jandarmeriei rurale şi dislocarea unităţilor de jandarmi;dislocarea tuturor unităţilor armatei; diferite ordine secrete referitoare la contingentele mobilizabile; copiadosarului cu darea de seamă anuală pe anul 1928 a Corpului 3 Armată; dosarul cu organizarea călătoriei deinstrucţie pe anul 1924 a Corpului 3 Armată (acest dosar a fost sustras din arhiva corpului de armată, dus laKiev şi după ce a fost copiat şi fotografiat, a fost reîntors pentru a fi repus în arhiva corpului); dosare şi carnetede mobilizare (dispărute în mod misterios de la comandamente şi cercuri de recrutare).

Din cele mai sus expuse, s-a stabilit pe bună seamă că, „Serviciul de spionaj sovietic constituie pentrunoi o mare primejdie”, agenţii lui fiind ajutaţi şi „de faptul că în Basarabia găsesc un teren favorabil”. Organele


92

de siguranţă româneşti considerau că, „Nu există agent de spionaj sovietic, care să fi lucrat sub impulsul unuisentiment de dragoste sau simpatie pentru soviete. Toţi au fost atraşi de perspectiva unei repezi îmbogăţiri saua unei înalte situaţii, promisă după o activitate bine apreciată de şefii serviciului de spionaj. Mulţi au lucrat şi dinura faţă de ţara adoptivă (România – P.M.), care îi hrănea şi-i proteja”.

Au fost organizaţii de spionaj care au lucrat nestingherite timp de peste un an de zile, iar cele maimulte au fost descoperite graţie denunţurilor. Uşurinţa trecerii agenţilor peste Nistru se datora, atât numeroaselorsinuozităţi ale acestui râu şi multor locuri bine dosite, cât şi ineficienţii pazei din cauza efectivelor reduse aletrupelor române de grăniceri şi concursului dat de locuitorii din apropierea Nistrului. De asemenea, „Pedepselerelativ uşoare prevăzute în legea noastră de spionaj, care nici ele nu se aplică cu destulă severitate de Consiliilede război, ne pun în situaţia de mare inferioritate şi explică în bună parte dezvoltarea acţiunii de spionaj sovieticpe teritoriul nostru”[3, 156-161].

Referinţe:1. G.P.U. – în limba rusă – Главное Политическое Управление (Г.П.У.).2. „Razvedupr” – aglutinare a cuvintelor „Đŕçâĺäűâŕňĺëüíîĺ Óďđŕâëĺíčĺ” – Direcţia de spionaj.3. Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Chişinău, Fond 706, inv. 2, dosar 12, filele 156-161

verso.


93

Фондовый рынок Украины – правовые препятствия дальнейшегоразвития

Игорь АНДРУЩЕНКО, кандидатюридических наук, Национальная академиявнутренних дел Украины

“Dura lex sed lex” - в переводе с латыни“суровый закон, но закон” [1, с. 198]

История создания и формирования украинского фондового рынка началась с 1991 года, когдаВерховным Советом Украины был принят Закон Украины “О ценных бумагах и фондовой бирже”. Стого времени прошло уже 14 лет, но мощного аккумулирования (через фондовый рынок) денежныхсредств отечественных и иностранных инвесторов не состоялось.

Такой результат есть следствием несовершенства действующего законодательства, котороенаправленное на регулирование деятельности участников рынка ценных бумаг.

С определенной долей уверенности можно утверждать, что именно отсутствие процессуальныхнорм обеспечения реализации желательного для государства поведения ее субъектов есть на сегоднясамой большой проблемой законодательства Украины.

Эта проблема, определенной мерой, касается и государственного регулирования рынка ценныхбумаг, которое состоит в нормативном определении поведения участников фондового рынка ивозможности обеспечение принудительной реализации такого поведения.

Так, отдельные законы Украины, указы Президента Украины относительно законодательногорегулирования общественных отношений часто содержат пункт наподобие “Кабинету МинистровУкраины разработать до …… (определенный срок) механизм реализации …....…”... В этой фразевыражена уникальная особенность украинского законодательства. Норма, которая не обязательновыполнять, поскольку нет юридической ответственности за ее нарушение. На этом общественнополезная норма права, а иногда, даже, нормативный документ остаются без практического примененияиз-за отсутствия механизма реализации. В документах, относительно каких разрабатывается такоймеханизм, почти никогда не выдерживаются и сроки, которые отведенные на его разработку.

Ярким примером такой правовой коллизии есть постановление Кабинета Министров Украиныот 11 июля 2002 года № 989 “О внесении изменений в постановление Кабинета Министров Украины от17 сентября 1996 г. № 1138”. Данным постановлением Кабинетом Министров Украины были внесенныеизменения в постановление Кабинета Министров Украины от 17 сентября 1996 года № 1138 “Обутверждении перечня платных услуг, которые предоставляются в государственных учрежденияхздравоохранения и высших медицинских учебных заведениях”.

В то же время, решением Конституционного Суда Украины от 25 ноября 1998 года № 15-рп/98были признаны такими, что не соответствуют Конституции Украины отдельные положения указанноговыше постановления Кабинета Министров Украины.

Неконституционными были признаны положения абзаца первого пункта 1 в части утвержденияПеречня платных услуг, которые могут предоставляться в государственных учрежденияхздравоохранения и высших медицинских учебных заведениях, предусмотренных разделом I и разделомII указанного Перечня.

Положения постановления Кабинета Министров Украины от 11 июля 2002 года № 989 содержатту же самую сущность и те же правовые нормы, которые и в постановлении Кабинета МинистровУкраины от 17 сентября 1996 года № 1138 и идут в разрез статьи 49 Конституции Украины.

Важной проблемой, которая имеет место в сфере контроля за деятельностью участников рынкаценных бумаг Украины есть – отсутствие в действующем законодательстве четкой правовой нормы,которая бы вменяла в обязанность информировать правоохранительные органы о значительных и/илисомнительных операциях по соглашениям, которые заключены на фондовом рынке. Подобные нормы


94

уже воспроизведены в законах Украины “О банках и банковской деятельности” и “О предотвращениии противодействии легализации (отмыванию) доходов, полученных преступным путем”, но участникиукраинского рынка ценных бумаг в своей деятельности недостаточно их учитывают, а иногда и прямоигнорируют.

В последнее время такая ситуация кое-как улучшилась, когда Государственной комиссией поценным бумагам и фондовому рынку (далее – ГКЦБФР, есть центральным органом исполнительнойвласти, что осуществляет реализацию государственной политики в сфере рынка ценных бумаг), былпринят ряд решений в этой области правоотношений:

1. Решение ГКЦБФР от 25.12.2001 года № 387 относительно “Порядка обмена информациеймежду Государственной комиссией по ценным бумагам и фондовому рынку и Государственнойналоговой администрацией Украины”;

2. Решение ГКЦБФР от 11.01.2002 года № 18 “Относительно обмена информацией междуГосударственной комиссией по ценным бумагам и фондовому рынку и Фондом государственногоимущества Украины, Антимонопольным комитетом Украины, Государственным комитетом статистикиУкраины, Национальным банком Украины и Министерством внутренних дел Украины”;

3. Решение ГКЦБФР от 24.06.2003 года № 289 “Относительно обмена информацией междуГосударственной комиссией по ценным бумагам и фондовому рынку и Государственным департаментомфинансового мониторинга”, которым было одобрено протокол “О порядке обмена информацией междуГосударственной комиссией по ценным бумагам и фондовому рынку и Государственным департаментомфинансового мониторинга”;

4. 26 декабря 2003 года было подписано соглашение “Об обмене информацией междуНациональным банком Украины и Государственной комиссией по ценным бумагам и фондовому рынку”.Также был подписан Меморандум “О сотрудничестве и координации деятельности между органами,которые осуществляют государственное регулирование рынков финансовых услуг” [2, с. 24].

На сегодня в Украине нормативно-правовая база, которая обеспечивает функционированиеучастников рынка ценных бумаг, состоит из законов Украины, указов Президента Украины и другихнормативных актов государственных органов Украины.

Главной стратегической проблемой фондового рынка есть ответственность участников рынкаценных бумаг Украины за нарушение требований действующего законодательства. В Украинесуществует большое количество законодательных норм, но отсутствующая уголовная ответственностьза их нарушение.

Так, Уголовным кодексом Украины (далее – УК Украины) охвачено ряд противоправныхдействий на рынке ценных бумаг за совершение которых предусмотрена уголовная ответственность(например: ст. 223 УК Украины “Нарушение порядка выпуска (эмиссии) и оборота ценных бумаг”; ст.224 УК Украины “Изготовление, сбыт и использования поддельных негосударственных ценных бумаг”).Тем не менее, отдельные правонарушения, которые имеют место в деятельности участников рынкаценных бумаг, не подпадают под нормы УК Украины (например: злоупотребления при привлеченииинвестиций; незаконная профессиональная деятельность на рынке ценных бумаг (без лицензии);распространение неправдивой информации; и тому подобное).

Вместе с тем, ст. 2 Уголовно-процессуального кодекса Украины предусмотрено, что основаниемуголовной ответственности есть совершение лицом общественно опасного действия, которое содержитсостав преступления. Однако, мировая практика свидетельствует, что значительная распространенностьнарушений законодательных и нормативно-правовых актов участниками рынка ценных бумагнепременно приведет к отрицательным результатам в экономике страны. Можно утверждать, чтоусиление мероприятий регулятивного характера, а именно контрольной функции государства, будетоказывать содействие, как национальным интересам Украины, так и интересам общества в целом.Наиболее результативными в этом направлении могут быть такие мероприятия: во-первых – отнесениеправонарушений на рынке ценных бумаг к уголовно наказуемым; во-вторых – конфискационные санкцииза их совершение. Внесение этих изменений в уголовное законодательство Украины будет оказыватьсодействие в его адаптации к законодательству Европейского Союза.

О негативных результатах законотворческой деятельности чудесно высказался барон ШарльЛуи Монтеск’э (1689 – 1755), который подчеркнул, что “Подобно тому, как бездеятельные законы


95

ослабляют действие необходимых законов, законы, от выполнения которых есть возможностьуклониться, ослабляют действие законодательства” [3, с. 7].

Исходя из содержания полномочий и поставленных перед ГКЦБФР задач относительно контроляза соблюдением законодательства на рынке ценных бумаг и предупреждения правонарушений на нем,на выполнение абзаца 4 пункта 6 Указа Президента Украины от 19.05.1999 года № 523 “ВопросГосударственной комиссии по ценным бумагам и фондовому рынку” Комиссией был подготовленпроект Закона Украины “О внесении изменений и дополнений к ст. 101 Уголовно-процессуальногокодекса Украины” о предоставлении ГКЦБФР дополнительных полномочий органа дознания.

ГКЦБФР были полученные экспертные выводы Научно-исследовательского институтаизучения проблем преступности, Союза юристов Украины, Института Государства и Права им.Корецкого, Национальной академии наук Украины. Следует отметить, что экспертами в целомопределена достаточная обоснованность предоставления ГКЦБФР полномочий органа дознания иотсутствие противоречий в украинском законодательстве. ГКЦБФР, также, были полученныеположительные отклики относительно предоставления дополнительных полномочий от ведущихассоциаций участников фондового рынка и Межведомственного научно-исследовательского центрапо проблемам борьбы с организованной преступностью.

Законопроект направлен в рабочую группу, которая разрабатывает новую редакцию Уголовно-процессуального кодекса Украины, для учета в работе [4, с. 33].

В идеале фондовый рынок любой страны должен играть в экономике роль своего рода“трансмиссии”, что действует по замкнутой цепи: сбережения – инвестиции – экономический рост –сбережения. Сбой на одном из участков приведет к срывам в функционировании базовых экономическихмеханизмов воспроизведения. Стартовой точкой развертывания инвестиционного процесса естьсбережения, объем, и направления размещения которых определяют основные контуры всегоинвестиционного процесса. Это в особенности характерно для экономик, которые находятся нациклической стадии депрессии и выхода из нее. Как раз к числу таких государств и можно отнестиУкраины.

Еще одной проблемой есть то, что Украина еще до сих пор четко не определилась относительновнедрения или “американской” или “немецкой” модели фондового рынка. Однако на сегодня уже можноговорить об определенной модели украинского рынка ценных бумаг. Это скорее промежуточная модель,которая складывается под влиянием многих факторов и представляет собой смесь европейской модели,в которой универсальный коммерческий банк владеет пакетами акций нефинансовых предприятий, имодели американской, которая ориентируется на операции с ценными бумагами с участием, преждевсего, небанковских финансовых учреждений [5, с. 37].

Преодоление существующих (вышеперечисленных) проблем и создания эффективнодействующего фондового рынка Украины есть на сегодня самой важной задачей экономики страны.Любые масштабные экономические преобразования останутся незавершенными без созданияконкурентоспособного рынка ценных бумаг, который может мобилизовать, перераспределять инаправлять реформированной экономике инвестиционные ресурсы. Поэтому дальнейшее развитиефондового рынка Украины как неотъемлемой части финансового рынка и важного сегментанациональной экономики – приобретает первоочередное значение.

Библиография:1. Мозговой О.Н. Фондовый рынок Украины. - Киев, УАННП “Феникс” 1997. – 276 с.;2. Отчет Государственной комиссии по ценным бумагам и фондовому рынку за 2003 год /

/ К. – 113 с.;3. Материалы научно-практического семинара на тему: “Правоприменение на рынке ценных

бумаг Украины” // К.: 1997. – 32 с.;4. Материалы международной конференции “Роль, задачи и направления деятельности

Государственной комиссии по ценным бумагам и фондовому рынку” // К.: 2001. – 47 с.;5. Мозговой О.Н., Бурмака Н.А. “Государственное регулирование рынка ценных бумаг в

Украине”. Киев. Ежемесячный нормативно-аналитический журнал “Рынок ценных бумагУкраины”. – 1997. – № 1. – С. 34-40.


96

Psihologia desfăşurării acţiunilor de urmărire penală şi măsurilor de investigaţie operativă

Ion PLĂMĂDEALĂ,Corneliu BURBULEA, Academia „Ştefan celMare”a M.A.I. al R.M.

ESENŢA PSIHOLOGICĂ A ACŢIUNILOR DE URMĂRIRE PENALĂEficacitatea luptei cu criminalitatea se evidenţiază prin plinătatea, multilateralitatea şi actualitatea

cercetării oricărei infracţiuni, adică îndeplinirea întregului complex de acţiuni investigativ - operative şi deurmărire penală, care includ percheziţia, experimentul de urmărire penală, prezentarea spre recunoaştere, datfiind faptul că, deseori joacă rolul hotărâtor în cercetarea cu succes a infracţiunii.

La temelia urmăririi penale sunt acţiunile de urmărire penală, întru efectuarea cărora se stabilesc, severifică şi se demonstrează diferite circumstanţe, care au atribuţie la caz. Fiecare acţiune de urmărire penalănecesită de la ofiţerul de urmărire penală sau lucrătorul operativ evidenţa nu numai a motivelor şi circumstanţelorsăvârşirii infracţiunii, dar şi evidenţa stării psihologice a persoanelor participante. Aceasta se explică prinfaptul că starea psihologică a participanţilor la acţiunea de urmărire penală şi acele relaţii psihologice care seformează între participanţi în procesul acţiunii, acordă atenţie nu numai la atingerea unor rezultate concrete,dar şi la posibilitatea efectuării lor.

În procesul cercetării tot timpul sunt antrenaţi un număr impunător de participanţi, martori, părţi vătămate,victime, bănuiţi, învinuiţi, asistenţi procedurali, specialişti etc., în dependenţă de atribuţia fiecăruia la caz, rolurileîn acest proces de cercetare la fiecare grupă de participanţi se manifestă diferit şi diferit se evidenţiazăparticularităţile psihologice.

Astfel, în procesul comunicării cu bănuitul/învinuitul la efectuarea urmăririi penale este important de acunoaşte totalitatea calităţilor sale psihologice, particularităţile proceselor psihologice şi stării care acţioneazăasupra comportamentului lui pe parcursul urmăririi penale. Aceasta este necesar pentru elucidarea legităţilorprocesului de formare a poziţiilor bănuitului, învinuitului, cauzelor de dare a declaraţiilor false, la fel pentrustabilirea căilor de acţiune asupra lui şi convingerii de a face declaraţii autentice.

Fiecare acţiune de urmărire penală are scopurile sale, pentru atingerea cărora persoana care efectueazăacţiunea îndeplineşte diferite genuri de activităţi (de pregătire, de efectuare nemijlocită, de fixare şi aplicare arezultatelor). Însă trebuie de luat în consideraţie atît situaţia creată şi condiţiile în care decurge activitateapsihologică a tuturor participanţilor acţiunii de urmărire penală, cît şi atitudinea lor faţă de faptul infracţional.

Este cunoscut că victimele, îndeosebi dacă au fost martori oculari, manifestă o puternică labilitateemoţională. Partea tragică a faptei, de obicei, total le atrage atenţia. E necesar de a lua în consideraţie şi stareade depresie a victimei. Spre exemplu, în cazul acţiunilor violente din partea agresorului, deseori se întîmplă căvictima intenţionat preamăreşte circumstanţele cauzei şi acţiunile agresorului îndreptate asupra personalităţiisale, dar şi viceversa, poate face declaraţii incomplete şi contradictorii.

Şi în sfârşit, fiecare gen al acţiunilor de urmărire penală necesită o totalitate suficientă de calităţipsihologice ale ofiţerilor de urmărire penală sau lucrătorilor operativi care să asigure îndeplinirea efectivă aacţiunii şi primirea unor informaţii depline şi obiective. Spre exemplu, la efectuarea percheziţiei, cercetării lafaţa locului, experimentului de urmărire penală, de la organul de urmărire penală se cere o atenţie deosebită,lucrul mintal încordat, calităţi de lucru la nivel înalt etc.

Elementele mai sus descrise ale acţiunii de urmărire penală sunt strâns legate între ele şi alcătuiesc ostructură psihologică unică.

Acţiunea de urmărire penală este un proces de rezervare a unei sume de procedee logice complicatecare cere soluţionarea lor pe etape. Psihologia cunoaşte următoarele etape principale de dezvoltare a acţiunilorde urmărire penală:


97

1. Etapa de pregătire generală a acţiunii de urmărire penală;2. Etapa de petrecere a acţiunii de urmărire penală;3. Etapa de fixare a mersului şi rezultatelor acţiunii de urmărire penală;4. Etapa de analiză şi apreciere a rezultatelor acţiunii de urmărire penală.

La etapa de pregătire generală a acţiunii de urmărire penală definitiv se formează suma procedeelorlogice, se conştientizează înţelesul lor şi se alcătuieşte planul de soluţionare a problemelor cu evidenţa tuturorfactorilor care pot acţiona asupra mersului şi rezultatului acţiunii (de exemplu, scopurile percheziţiei şi formelepercheziţiei, temeiurile reţinerii şi planul reţinerii etc.).

În pregătirea fiecărei acţiuni de urmărire penală numaidecât intră procesul modelului logic al acţiuniicare urmează să fie efectuată. Acest model logic trebuie să ajute organul de urmărire penală să-şi imaginezeambianţa acţiunii care urmează să fie petrecută, comportamentul participanţilor, cât şi comportamentul propriu.

Plinătatea construcţiei modelului logic şi numărul variantelor depinde de volumul informaţiei privindfaptul infracţional şi personalitatea participanţilor. Cu cât este mai mare volumul informaţiei, cu atât mai puţinevariante de modele logice este necesar de construit, şi invers, cu cât este mai mic volumul informaţiei, cu atâtmai multe modele logice de comitere a infracţiunii trebuie de construit în procesul acţiunii de urmărire penală.

Etapa de pregătire nu se limitează numai la formularea scopurilor urmăririi penale şi construcţieimodelului logic, ea include la fel şi pregătirea psihologică a participanţilor la acţiune.

Situaţia concretă a acţiunilor de urmărire penală stabileşte caracterul de comportament a participanţilorla acţiune. De aceea fiecare acţiune de urmărire penală necesită o pregătire psihologică corespunzătoare aparticipanţilor. Pregătirea psihologică se poate exprima prin comunicarea conştientă participantului la acţiunea scopurilor acţiunii date şi mijloacelor de atingere a acestor scopuri (spre exemplu, efectuarea percheziţiei ladomiciliu în prezenţa bănuitului). Această pregătire se poate exprima şi în luarea de măsuri pentru schimbareastării psihologice a participanţilor. Este cunoscut, spre exemplu, faptul cât de negativ poate influenţa la rezultatulprezentării spre recunoaştere starea pasivă şi nehotărâtă a persoanei care recunoaşte. Persoana care efectueazăprezentarea spre recunoaştere trebuie să poată schimba această stare a persoanei care recunoaşte până laînceputul acţiunii, în afară de pregătirea psihologică către acţiune a participanţilor. Persoana care efectueazăacţiunea singură trebuie şi e necesar să fie pregătită psihologic. Sunt necesare de a se pregăti pentru primireaunei anumite informaţii, depistarea situaţiilor de conflict, acordarea asistenţei pedagogice etc. Chibzuinţa şiconcentrarea activităţii de gândire la petrecerea acţiunii de urmărire penală dictează necesarul de calităţi pecare trebuie să le manifeste persoana ce petrece acţiunea.

La etapa de petrecere a acţiunii de urmărire penală se realizează planul acţiunii care este întocmitanterior. Această etapă decurge prin acţiunile volitive ale ofiţerului de urmărire penală şi lucrătorului operativ.Conducătorul acţiunii de urmărire penală trebuie să verifice şi să aprecieze atât acţiunile sale, cât şi acţiunilecelorlalţi participanţi; regulat să le comunice verbal participanţilor informaţia cuvenită (drepturile şi obligaţiile,datele necesare pentru căutarea infractorului etc.), să modifice felul petrecerii acţiunii etc.

La studierea dispoziţiilor generale a tacticii criminalistice, s-a evidenţiat că, etapa de fixare arezultatelor acţiunii de urmărire penală este obligatorie, deoarece toate acţiunile ofiţerului de urmărirepenală, lucrătorului operativ, trebuie să se reflecte în materialele de urmărire penală. Din punct de vederepsihologic, etapa în cauză asigură reflectarea în materialele de urmărire penală a rezultatelor hotărârilor logiceşi calităţilor volitive ale ofiţerului de urmărire penală şi lucrătorului operativ. În procesul verbal al acţiunii deurmărire penală se fixează rezultatele activităţii constructive (reflectarea acţiunilor efectuate) şi de cunoaştere(reflectarea faptelor stabilite) a organului de urmărire penală.

Ca şi etapa precedentă, obligatorie este şi etapa de analiză şi apreciere a rezultatelor acţiunii deurmărire penală. Aprecierea rezultatelor acţiunilor de urmărire penală este de dorit de a o face imediat dupăefectuare, deoarece mai târziu mulţi martori pot fi uitaţi, iar de aici şi analiza va fi incompletă, în al doilea rând,la efectuarea acţiunii de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală şi lucrătorul operativ nu tot timpul pot săaprecieze integral şi corect purtarea altor participanţi şi a sa personală.

Stabilirea esenţei psihologice a acţiunii de urmărire penală este o condiţie de bază care contribuie laîmbunătăţirea activităţii organelor de urmărire penală şi serviciilor operative.


98

ESENŢA PSIHOLOGICĂ A PERCHEZIŢIEI. PERCHEZIŢIA CA SITUAŢIEPROBLEMATICĂ ŞI DE CONFLICT.

Percheziţia, ca şi alte acţiuni de urmărire penală, sub aspect psihologic este o acţiune foarte complicată.Succesul percheziţiei se dezvoltă prin realizarea componentelor de cunoaştere, constructive şi organizatoricea activităţii persoanelor care o efectuează. Din considerente că, acţiunilor de căutare a unui obiect sau altulprecede acţiunea de tăinuire a unui obiect sau altul, din acest punct de vedere percheziţia este o situaţieproblematică.

Particularităţile psihologice ale acţiunii de percheziţie se manifestă sub mai multe aspecte:1. Percheziţia poartă un caracter de constrângere faţă de cel percheziţionat. Cu alte cuvinte,

esenţa percheziţiei constă în cercetarea forţată (în baza condiţiilor legale) a încăperilor,sectoarelor de teren, persoanelor. Pentru percheziţie este caracteristic scopul invers: pe de oparte, a celui care percheziţionează, pe de altă parte, a celui percheziţionat.

2. Prezenţa stării de conflict la percheziţie. Percheziţia pentru persoana învinuită şi membriifamiliei sale prezintă o intervenţie a persoanelor străine în locuinţă, cunoaşterea materialelor,părţii intime şi personale a vieţii lor. Despre efectuarea percheziţiei de obicei află un anumitcerc de persoane dintre vecini, cunoscuţi, colegi de serviciu, rude ale celui percheziţionat.Percheziţia poate fi asociată cu vinovăţia celui percheziţionat şi a membrilor familiei sale.

3. Caracterul problematic al percheziţiei, se manifestă prin faptul că la efectuarea percheziţieiorganul de urmărire penală dispune de date superficiale despre cele căutate şi locurile de aflarea lor. Astfel, percheziţia este o problemă cu mai multe necunoscute şi, de obicei, organul deurmărire penală, trecând la rezolvarea acestei probleme, are la dispoziţie date şi informaţiidestul de sărăcăcioase.

4. Caracterul de căutare a percheziţiei. Organul de urmărire penală trebuie să găsească deobicei obiectele tăinuite de bănuit, învinuit. Chiar având închipuire de obiectele căutate, organulde urmărire penală, serviciile operative nu cunosc locul precis al aflării lor. Pentru a depistacele tăinuite, persoanele care caută trebuie să execute două feluri de activităţi: în primul rând,să construiască modelul logic al acţiunilor celui care a tăinuit bunurile; în al doilea rând, singursă efectueze acţiuni de căutare a bunurilor.

Pentru construirea modelului logic al acţiunilor celui percheziţionat, e necesar de a folosi metodareflexului – de a imita gândul şi acţiunile celui percheziţionat, luând în consideraţie profesia lui, particularităţilecaracterului şi obiectelor, vârsta, sexul, interesele etc. Alegerea locului şi metodelor de tăinuire este cauzată departicularităţile personalităţii infractorului.

Spre exemplu, asemenea alegere depinde de sexul persoanei. Astfel, bărbaţii şi femeile, în dependenţăde poziţia socială în familie, calităţile fiziologice şi psihologice, deseori nu au deprinderi suficiente de tăinuire,posibilităţi fizice, abilităţi, ceea ce permite de a diferenţia metodele de tăinuire.

Pentru bărbaţi sunt caracteristice metodele confecţionării de ascunzători legate de manifestarea unorsau altor deprinderi tehnice (tâmplăria, lăcătuşăria etc.). Interesele specifice, cunoştinţele, deprinderile, abilităţilebărbaţilor generează în unele cazuri posibilităţi de confecţionarea ascunzătorilor în cutia şi mecanismeletelevizoarelor, radiourilor, casetofoanelor, obiectelor electrocasnice, în podeaua şi pereţii apartamentelor, acţiunicare necesită eforturi fizice esenţiale, însă care nu sunt caracteristice femeilor. Femeile cel mai des confecţioneazăascunzători în depozite provizorii, în vesela de la bucătărie, produse alimentare, coase obiectele în albituri,lenjerie, haine etc.

La efectuarea percheziţiei trebuie de ţinut cont de particularităţile de vârstă ale celor percheziţionaţi.Astfel, minorii sunt nepăsători, nechibzuiţi când lasă obiectele infracţiunii sau bunurile sustrase în locuri uşoraccesibile, folosindu-se de ele deschis, nefolosind nici un fel de măsuri pentru tăinuirea lor.

La elaborarea tacticii de percheziţie se recomandă de luat în consideraţie totalitatea calităţilor emoţionaleşi volitive ale bănuitului. S-a observat că infractorul care dispune de aşa calităţi ca: hotărâre, stăpânire de sine,control, vitejie de obicei la percheziţie poate manifesta la exterior indiferenţă chiar şi în etapele „critice”.Deaceea în procesul percheziţiei trebuie permanent de urmărit comportamentul celui percheziţionat, deoarecedupă reacţiile emoţionale se poate stabili locul bunurilor tăinuite. Emoţiile bănuitului se pot manifesta diferit: elpoate mototoli o batistă, roti un obiect în mâini, mînca unghiile, în gesturile sale, mimică, intonaţia vocii etc.


99

Manifestarea emoţiilor în locul liniştii, fricii în locul indiferenţei, revoltei după o calmitate relativă, isterieimomentane, leşinului etc. – toate aceste schimbări ale stării emoţionale a celui percheziţionat trebuie evidenţiateşi suprapuse mersului acţiunii.

Sunt foarte răspândite diferite şiretlicuri ale bănuitului la construcţia ascunzătorilor. La ele pot fiatribuite următoarele:

a) Speranţa manifestării oboselii la persoana care efectuează percheziţia.Astfel „în urma audierii bănuitului referitor la bunurile tăinuite, ultimul a declarat că a tăinuit banii

sustraşi din magazin într-o cutie de pe ultimul raft cu conserve, din considerentul că ştia că percheziţia seefectuează începând cu primul raft şi ofiţerul de urmărire penală va obosi până la ultimul, va efectua percheziţiasuperficial, sau în genere se va dezice de căutări”.

b) Speranţa că cel care caută va avea dezgust.Deseori cel care tăinuieşte ascunde bunurile sustrase printre lenjeria murdară, gunoi, le îngroapă în

băligar, viceu, le ascunde în debara printre vechituri etc.c) Speranţa că cel care caută va manifesta tact şi atârnare umană.

În aceste scopuri infractorii tăinuiesc obiectele în pătucul copiilor sugari, în aşternutul bolnavilor, înicoane, cărţi cu conţinut diferit, sperând că în aceste locuri nu se vor efectua căutări. Ştiind despre acestenuanţe, nu trebuie de ezitat de a cerceta careva obiective.

d) În unele cazuri bazându-se pe particularităţile psihologice ale percheziţiei, infractorul nu sestrăduie să mascheze obiectele infracţiunii, dar le lasă la vedere. Logica este simplă: cel carecaută atrage atenţie nu la ceea ce se vede, stă la suprafaţă, dar atrage atenţie la locurile dosite,deoarece el vine cu intenţia de a efectua căutări.

e) Speranţa sustragerii atenţiei cu ajutorul unor ascunzători duble. Deseori lucrătorii operativiinsuficient pregătiţi, satisfăcându-se cu rezultatele primelor căutări, întrerup percheziţia.

Astfel, „în apartamentul cetăţeanului B lucrătorul operativ a depistat că dulapul în care se efectuaucăutările avea pereţi dubli. Începând să scoată o foaie de placaj proprietarul a început a se revolta, era destulde agresiv. Scoţând foaia a fost depistat un spaţiu liber în care nu se afla nimic. Văzând că lucrătorii operativiau încetat căutările, proprietarul s-a înveselit, atunci unul din lucrătorii operativi a început să mai examineze odată dulapul şi sub primul spaţiu gol descoperit, după ce a mai scos o foaie de placaj a mai descoperit oascunzătoare în care se afla o cutie cu bijuteriile sustrase...”.

Din acest exemplu se vede că infractorul a construit o ascunzătoare dublă – prima era goală, însă adoua a sperat că nu va fi descoperită.

f) Intenţia de a organiza conflicte în timpul percheziţiei cu scopul sustragerii atenţiei şi schimbăriilocurilor bunurilor căutate.

Deseori grupa operativă, venind la faţa locului (mai mult în locuinţe), intră în conflict nu numai cupersoana la care se efectuează percheziţia, dar şi cu alte persoane care se află în locuinţă, cunoscuţi sau colegide serviciu ai celui percheziţionat.

Neclarificându-se care este scopul vizitei, aceste persoane intră în vorbă cu membrii grupului şi creeazăconflicte. Mulţi lucrători operativi îşi pierd controlul în asemenea situaţii, devin nehotărâţi, iar persoanapercheziţionată, profitând de moment, dovedeşte să tăinuiască bunurile căutate, sau să dea dispoziţii membrilorfamiliei să tăinuiască bunurile, ori se ascunde.

Deseori însăşi persoana percheziţionată se străduie să provoace la conflict lucrătorii de poliţie princeartă, provocări pentru a-i scoate din echilibru pe poliţişti, înţelegând că o persoană emoţionată mai greu vaefectua căutările.

În asemenea cazuri, trebuie să manifestăm stăpânire de sine, e necesar de identificat toate persoaneleprezente şi scopul aflării lor la locul căutărilor, iar prin purtările sale hotărâtoare de explicat că percheziţia vafi dusă la bun sfârşit, necătând la celelalte circumstanţe şi încercări de provocare.

Eficacitatea rezultatelor percheziţiei se află în raport direct cu acţiunile persoanelor care efectueazăcăutările.

În legătură cu aceasta, e necesar de aplicat diferite metode de lucru printre care putem evidenţia:respectarea disciplinei, interzicerea de a se sustrage unul pe altul în timpul lucrului, organizarea recreaţiilorpeste fiecare oră - o oră şi jumătate de lucru. Pentru a evita monotonia, se recomandă de a se schimba


100

periodic genul căutărilor. Spre exemplu, dacă un lucrător operativ se ocupă de prelucrarea documentelor carenecesită o încordare nervoasă puternică, peste un oarecare timp trebuie să fie schimbat la căutarea unorobiecte mai voluminoase (dulapuri, mobile) unde încordarea mintală nu va fi atât de mare şi invers.

O influenţă psihologică asupra lucrătorilor de poliţie o acordă şi anturajul în care se petrece percheziţia.Spre exemplu, ducându-se la percheziţionarea unei persoane care are venituri mari şi ocupă funcţii importante,lucrătorul operativ îşi formează impresia că va face percheziţie într-un apartament luxos, însă ajungând la faţalocului şi văzând o locuinţă sărăcăcioasă îşi poate crea impresia că a greşit ceva şi persoana dată nu este ceape care o căutau. Acest fapt este cunoscut de infractori şi ei din timp se pregătesc de percheziţie dosindobiectele luxoase şi creând o atmosferă sărăcăcioasă.

Conţinutul percheziţiei în general conţine o situaţie problematică şi de conflict, deaceea efectuarea einecesită o bună pregătire psihologică şi manifestarea unor calităţi profesionale suficiente ale lucrătorilor depoliţie care o efectuează.

ESENŢA PSIHOLOGICĂ A EXPERIMENTULUI DE URMĂRIRE PENALĂ ŞIPREZENTĂRII SPRE RECUNOAŞTERE

Experimentul de urmărire penală, din punct de vedere criminalistic, este caracterizat ca o acţiunede urmărire penală care constă în petrecerea diferitor încercări şi cercetări îndreptate la verificareaprobelor şi căpătarea unor noi probe.

Pentru ca experimentul de urmărire penală să aibă un grad mai înalt de probare, e necesar de a lua înconsideraţie toţi factorii care contribuie la aceste rezultate. Tehnica criminalistică la aceşti factori atribuienecesitatea creării la petrecerea experimentului a situaţiei şi condiţiilor la maximum apropiate de adevăr. Darluând în consideraţie situaţia materială, criminalistica exclude factorii subiectivi, în particular manifestărilepsihologice ale participanţilor la experiment, în acelaşi timp, starea psihologică a participantului în momentulsăvârşirii faptei şi în momentul petrecerii acţiunilor experimentale este diferită. Ea poate avea o influenţăimpunătoare asupra rezultatelor experimentului.

Cercetările în timpul experimentului tot timpul sunt legate cu faptele petrecute în trecut, de aceia estenecesar de a crea însuşi modelul faptei şi a diferiţilor factori, care acţionează asupra sesizării acestei fapte. Înlegătură cu aceasta, pregătirea către petrecerea experimentului de urmărire penală trebuie să fie compusă dintrei părţi :

1) modelarea factorilor obiectivi;2) modelarea factorilor subiectivi;3) modelarea însăşi a faptei, fenomenului şi acţiunii de experiment.

1.Modelarea factorilor subiectiv .La efectuarea experimentului de urmărire penală trebuie asigurată coincidenţa ambianţei materiale şi

condiţiilor obiective de petrecere a fenomenului experimentat. Această coincidenţă se asigură cu un şir deprocedee tactice:

a. Petrecerea experimentului în acelaşi loc unde s-a săvârşit fapta.Respectarea acestei cerinţe este necesară atunci cînd particularităţile acestui loc puteau influenţa

mersul şi rezultatul acţiunilor experimentale.Spre exemplu, la efectuarea experimentului de urmărire penală cu scopul stabilirii posibilităţii de desluşire

a vocii, siluetei umane etc. La efectuarea altor genuri ale experimentului de urmărire penală, spre exemplu, laverificarea posibilităţii de confecţionare a banilor falşi, această cerinţă este de prisos.

b. Folosirea în timpul experimentului a materialelor autentice sau asemănătoare.La efectuarea experimentului de urmărire penală e necesar de a folosi obiectele şi materialele autentice

(cu care s-a săvârşit infracţiunea), sau după posibilitate, obiecte şi materiale asemănătoare. Folosirea obiectelorşi materialelor autentice creează o influenţă psihologică mai puternică asupra participanţilor la experiment.

Obiectele asemănătoare trebuie să conţină aceleaşi semne ca şi cele autentice, să corespundă calităţilor,care pot influenţa la rezultatele experimentului de urmărire penală. Astfel, spre exemplu, la verificarea posibilităţiide a scoate un televizor pe o fereastră mică, nu este absolut necesar de a scoate televizorul sustras pefereastră, dar este suficient de a confecţiona un machet al obiectului autentic şi cu el de a efectua experimentul.


101

c. Petrecerea experimentului în aceleaşi condiţii externe în care s-a petrecut fapta.Se are în vedere acelaşi anotimp al anului, timpul zilei, condiţii climaterice asemănătoare. Pot avea

influenţă la rezultatele experimentului la fel coeficientul de iluminare, înălţimea şi alţi factori.Desigur, a reproduce pînă la mărunţişuri toate aceste condiţii este imposibil, dar fiecare condiţie trebuie

luată în consideraţie la aprecierea rezultatelor experimentului.2. Modelarea factorilor subiectivi.

Modelarea factorilor obiectivi care influenţează asupra experimentului este posibilă întotdeauna, spredeosebire de modelarea factorilor subiectivi, adică a proceselor psihologice şi stării participanţilor la experiment,de care depind rezultatele experimentului.

Nu este greu de înţeles, că pentru aceeaşi persoană nici un moment din viaţă nu este o repetareabsolut identică a celor trăite. Respectiv, la experimentul de urmărire penală pot fi modelate numai unele dincele mai accentuate manifestări psihice şi doar cu aproximaţie.

În primul rând, trebuie atrasă atenţia la starea psihologică a persoanelor participante la experiment,care se petrece cu scopul verificării declaraţiilor lor; la intenţia lor de a efectua anumite acţiuni în timpulexperimentului.

În acest caz, organul de urmărire penală se întâlneşte cu o particularitate deosebită, adică persoana înprezenţa căreia s-a petrecut o anumită faptă, putea să nu-şi dea seama de cele petrecute, şi invers, putea s-oobserve, deoarece i-a fost atrasă atenţia prin importanţa sa etc. Aceasta va fi o manifestare a atenţieiinvoluntare. Spre deosebire de atenţia involuntară a unui martor ocular întâmplător, atenţia participanţilor laexperiment este concentrată la rezultatul aşteptat. Datorită acestui fapt, în procesul experimentului ei potobserva aceea ce nu au putut observa martorii oculari în timpul petrecerii evenimentului.

4) Modelarea însăşi a faptei, fenomenului şi acţiunii de experiment.La modelarea acţiunii de experiment, sau fenomenului, avem două particularităţi. În primul rând,

posibilităţile tehnice limitate de a reproduce întocmai acţiunea dată sau fenomenul; în al doilea rând, la momentulpetrecerii experimentului, organul de urmărire penală dispune de o informaţie insuficientă despre faptul cum adecurs fapta în realitate. Dacă organul de urmărire penală ar fi fost informat cum s-ar fi petrecut fapta înrealitate, ar fi expirat necesitatea de a efectua experimentul de urmărire penală.

Din aceste considerente rezultă două cerinţe principale care necesită să fie respectate la efectuareaexperimentului de urmărire penală.

Prima cerinţă este – diversitatea cercetărilor. E necesar de a deosebi câteva grupe ale acţiunilor decercetare. O grupă este legată de schimbarea factorilor obiectivi. Spre exemplu, la verificarea de a desluşicareva obiecte sau sunete se schimbă distanţa, iluminarea, condiţiile acustice etc.

O altă grupă este legată de factorii subiectivi. Acţiunile de cercetare se schimbă în dependenţă deprocesele psihologice şi starea celor care execută acţiunile. Astfel, pentru a stabili rolul calităţilor individuale,e necesar de a schimba persoanele care afectează acţiunile în dependenţă de datele psihologice.

Următoarea grupă de acţiuni este legată de schimbarea metodelor de efectuare a acţiunilorexperimentale şi ordinii de petrecere a experimentului. Aici pot fi schimbate diverse elemente ale acţiunilor deexperimentare ca: viteza, timpul, succesiunea, poziţia etc. Spre exemplu, la ridicarea modelelor de comparaţiea scrisului de la bănuit, pot fi ridicate modele de comparaţie scrise atât cu mâna dreaptă, cît şi stângă, dinpicioare, aşezat, modele libere etc.

La efectuarea acţiunilor experimentale trebuie de respectat următoarele reguli:a) se interzice în acelaşi timp de a schimba toţi factorii, deoarece nu se va şti care din ei a jucat

rolul hotărâtor la rezultatul experimentului;b) schimbul variantelor de experimente trebuie să fie succesiv;c) în fiecare grupă de cercetări se schimbă câte o caracteristică, celelalte rămân neschimbate,

astfel până când vor fi realizate toate combinaţiile posibile.O altă cerinţă la modelarea acţiunilor experimentale, este efectuarea lor repetată.Pentru a cerceta minuţios o anumită faptă, a exclude rezultatele întâmplătoare şi a căpăta rezultate

veridice, e necesar ca aceleaşi acţiuni să fie repetate de câteva ori în procesul aceluiaşi experiment. Cu altecuvinte, dublarea acţiunilor experimentale trebuie efectuată de atâtea ori, de câte va fi necesar, pentru acăpăta un rezultat obiectiv, indiferent care va fi el – pozitiv sau negativ.


102

Caracterul experimental al acţiunilor la efectuarea urmăririi penale contribuie la confirmarea autenticităţiiexperimentului şi exclude posibilele erori ale rezultatului final.

PREZENTAREA SPRE RECUNOAŞTEREDin punct de vedere psihologic, procesul de recunoaştere de către persoană a diferitor obiecte

(persoane) este studiat destul de minuţios. El se petrece în felul următor: cel care recunoaşte sesizeazăobiectele prezentate, mintal le compară cu cele păstrate în memorie şi face concluzii despre deosebirea,coincidenţa sau asemănarea lor.

Recunoaşterea este bazată pe evidenţierea în obiectul prezentat a semnalmentelor despre care persoanaface concluzia referitor la coincidenţa, deosebirea sau asemănarea obiectului anterior sesizat cu cel care afost prezentat spre recunoaştere.

Ca rezultat al prezentării spre recunoaştere poate fi:a) recunoaşterea unui singur obiect (concret);b) stabilirea asemănărilor, adică apartenenţei de grup;c) nerecunoaşterea obiectului.

Recunoaşterea unui singur obiect va avea loc atunci când cel care recunoaşte, comparând obiectele(persoanele) prezentate spre recunoaştere cu imaginea din memorie, declară că recunoaşte o singură persoană(obiect) după anumite semnalmente exterioare, fiind acea persoană (obiect) pe care el a văzut-o anterior.

Dacă însă persoana care recunoaşte a declarat că recunoscutul se aseamănă cu persoana văzutăanterior, dar şi se deosebeşte după anumite semnalmente şi nu poate da o afirmaţie categorică, atunci aceastaeste o stabilire a asemănărilor, adică apartenenţa de grup.

Unii lucrători practici deseori nu iau în consideraţie apartenenţa de grup la prezentarea spre recunoaştere.Cazuri de recunoaştere numai a unor semnalmente se pot întâlni atunci când persoana din diferite motive nu aputut reţine anumite semnalmente particulare ale făptuitorului, dar a reţinut semnalmentele generale, care-ipermit de a face numai nişte presupuneri de coincidenţă a semnalmentelor persoanei prezentate sprerecunoaştere cu cele reţinute în memorie. Chiar şi o coincidenţă probabilă poate avea o importanţă hotărâtoare:în primul rând, ne permite de a restrânge cercul de persoane printre care putem căuta bănuitul; în al doilearând, este un temei pentru înaintarea versiunii despre probabilitatea participării la săvârşirea infracţiunii apersoanei recunoscute după unele semnalmente.

În caz dacă semnele obiectului sesizat nu coincid cu imaginea din memorie, atunci, recunoaşterea nupoate avea loc şi, ca rezultat, al prezentării spre recunoaştere este nerecunoaşterea obiectului (persoanei).

În acest fel, pentru a declara nerecunoaşterea obiectului cu cel rămas în memorie, e necesar ca acestobiect să nu dispună de anumite particularităţi stabile, după care poate fi recunoscut.

Pentru aprecierea corectă a recunoaşterii, este necesar de a cunoaşte mecanismul de recunoaştere.Sunt cunoscute două tipuri de recunoaştere:

1. simultană;2. succesivă.

Recunoaşterea simultană – este compararea imediată a obiectului văzut cu cel rămas în memorie.Astfel de recunoaştere deseori are loc atunci când se recunosc obiectele des întâlnite. Astfel sun recunoscutepersoanele cu care des s-au întâlnit, obiectele de care des s-au folosit etc.

Cu toate că la recunoaşterea simultană nu sunt evidenţiate anumite elemente concrete, recunoaştereaeste efectuată cu certitudine. La prima vedere, recunoaşterea succesivă la baza căreia stau procedeele analiticede gândire este mai temeinică, teoria şi practica neagă acest fapt, punând accent pe recunoaşterea simultană.

Recunoaşterea succesivă are loc atunci când cel care recunoaşte găseşte şi evidenţiază la obiectanumite semnalmente, elemente care ulterior sunt sintetizate într-un chip general în rezultatul căreia se faceconcluzia despre recunoaştere, coincidenţa semnelor sau deosebirea obiectului. Astfel, dacă un anumit obiecta fost în folosinţă la o anumită persoană un timp scurt, persoana nu a putut studia suficient toate semnalmenteleobiectului. De aceea, pentru a face concluzia despre recunoaştere sau deosebirea obiectului cu chipul păstratîn memorie, persoana trebuie să găsească şi să evidenţieze la obiect acele semne care îi sânt cunoscute. În cazcă vor fi găsite semne şi vor coincide cu cele rămase în memorie, se poate face concluzie despre recunoaştere,asemănare sau deosebirea obiectului.


103

Rezultate pozitive la prezentarea spre recunoaştere pot fi căpătate numai în cazul alegerii corecte aobiectelor prezentate spre recunoaştere. În criminalistică şi procedura penală sunt suficiente recomandăriprivind aceste cerinţe, însă psihologia judiciară explică cum anume necesită a fi îndeplinite aceste recomandări.

Spre exemplu, recomandările existente propun numărul obiectelor prezentate spre recunoaştere (numai puţin de trei în cazul obiectelor, în cazul persoanelor, nu mai puţin de cinci), aceste recomandări sânt bazatepe anumite legităţi psihologice. Prezentarea spre recunoaştere a unui număr prea mare de obiecte poatedistrage atenţia celui care recunoaşte şi invers, nu poate fi prezentat spre recunoaştere un singur obiect (persoană), deoarece poate fi stimulată recunoaşterea greşită. Ca excepţie de la această regulă prezintă numaiprezentarea spre recunoaşterea cadavrului (art.117 CPP al RM) şi a unor părţi ale lui sau obiectelor deanticariat, precum şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege şi a prezenta analogul. Aceastăexcepţie este făcută cu analiza anumitor legităţi psihologice de sesizare: prezentarea a câtorva cadavre înmorgă poate avea un efect psihologic distructiv asupra celui care recunoaşte şi poate duce la recunoaştereagreşită sau nerecunoaşterea obiectului.

Aprecierea şi descrierea semnalmentelor altei persoane, în mare măsură sânt generate de particularităţileindividuale ale persoanei care recunoaşte. Astfel s-a observat că persoanele de statură mică de obicei suntpredispuse de a mări statura altor persoane şi invers. Persoanele de vârstă tânără, în marea majoritate acazurilor, preamăresc în declaraţiile sale vârsta persoanelor, care este cu mult mai mare ca a lor, pot spreexemplu, de a numi o persoană de 40-45 ani „bătrân” şi invers. Persoanele în etate au tendinţa de neaprecierea vârstei persoanelor mai tinere ca ei.

La aprecierea semnalmentelor exterioare ale obiectului o importanţă esenţială o au vârsta, experienţade viaţă şi cea profesională, interesele şi studiile celui care recunoaşte. Astfel, minorii îşi pot face concluziigreşite despre vârsta persoanelor, semnele de vestimentaţie, nu se clarifică în nuanţele de culori, nu potaprecia mărimile şi distanţele. O caracteristică temeinică a semnalmentelor exterioare o pot face persoanelecare posedă o memorie vizuală bună la care putem atribui: pictorii, croitorii etc.

Procesul psihologic de recunoaştere este legat de prezenţa în memoria umană a anumitor semne aleobiectului anterior sesizat şi, cu cât mai multe semne prezintă, cu atât sânt mai individuale şi cu atât este maimare posibilitatea de recunoaştere.

Studiind particularităţile psihologice ale percheziţiei, experimentul de urmărire penală şi prezentareaspre recunoaştere, organul de urmărire penală îşi lărgeşte viziunea sa referitor la importanţa şi esenţa acestoracţiuni, procedeele tactice de efectuare a lor. Însuşirea cunoştinţelor psihologice privind efectuarea acţiunilorde urmărire penală mai sus indicate permite de a le efectua la un nivel înalt şi de a obţine rezultate maximaleîn urma efectuării lor.

Bibliografie:1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994.2. Codul de procedură penală al R.M. din 14.03.2003.3. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată la NEW YORK de Adunarea

Generală a O.N.U. la 10.12.1948.4. Dolea I., Justiţia penală şi drepturile omului (cercetare sociologică), Institutul de Reforme Penale,

Chişinău, 2004.5. Suceava I., Drepturile omului şi Poliţia, Bucureşti, 2001.6. Svetlana Rusnac, Psihologia dreptului, Chişinău, Ed. ARC, 2000.7. Андросюк В.Г., Педагогика и психология в деятельности ОВД, Киев, 1990.8. Глызин Ф.В., Психология следственных действий, Учебное пособие для вузов МВД,

Волгоград, 1993.9. Дулов А.В., Судебная психология, Минск, 1995.10. Ратинов А.П., Судебная психология для следователя, Москва, 1987.11. Гримак Л.П., Резервы человеческой психики, Москва, 1989.12. Доронин Д.П., Егоров Ю.В., Сиродин В.Н., Психология и педагогика в деятельности

сотрудников ОВД, Москва, 2000.


104

К вопросу о средствах борьбы с преступностью

Н.С.КАРПОВ, кандидат юридических наук ,доцент,А.П.МОЗОЛЬ, кандидат юридических наук ,Национальная академия внутренних делУкраиныЛ.А.МЫНЗАТУ, Министерство Внутренних ДелРеспублики Молдова

Изменившийся характер преступной деятельности и условий борьбы с нею нагляднодемонстрируют недостаточность прежних средств и методов правового, организационного,технического и тактического противодействия преступности и необходимость их существенногопреобразования и развития. Все это требует новых, нередко нетрадиционных подходов к организациии осуществлению борьбы с преступностью. Многими авторами подчеркивается, что “в ситуации,которая сложилась на данный момент, органы предварительного расследования не способныкачественно выполнять задачи, поставленные перед ними законом” [1,133].

Поскольку сейчас нет материально-технических возможностей для создания надлежащихусловий деятельности правоохранительной сферы, необходимо определить главное и реальновыполнимое в этой деятельности [2,86]. Для нас это пока звучит кощунственно: как и на каких весахвзвешивать или иным образом разграничивать главное и второстепенное, значительно опасное и менееугрожающее правам и интересам личности? Но без этого добиться конкретного перелома в борьбе спреступностью, хотя бы существенного “обуздания” ее невозможно.

Примеры подхода к решению этой проблемы (кроме основного – социально-экономическихмер борьбы с преступностью) имеются в практике других стран и неоднократно высказывались настраницах нашей печати. Это, например, установление суммы ущерба, до которой заявление о кражене принимается, исключение из производства бесперспективных для расследования дел, установлениеупрощенной процедуры расследования по делам, не представляющим особой общественной опасности,возможность компромисса с правосудием и пр. [3,69-70; 4,23; 5,201]. Такого рода подходы и мерыпризваны способствовать выделению в борьбе главного и сосредоточению усилий именно на этом, ане трате усилий на второстепенное в ущерб тому, что представляет основную угрозу интересам личностии государства. Вот один из примеров “торжества справедливости” в его лишенном какой-либоцелесообразности виде. Преступник, совершивший несколько разбойных нападений, осужден иотбывает наказание. В этот момент выясняется, что им совершено еще несколько аналогичныхпреступлений. И вновь начинается расследование с его участием и последующее судебноеразбирательство. А зачем и ради чего? Для повышения показателей раскрываемости? Для наказанияпреступника? Но ведь мера его наказания не изменится и он лишь получит “передышку” от однообразияпребывания в местах лишения свободы. А сколько средств и усилий будет потрачено на выполнениебесполезной работы! А сколько обвиняемых будут сидеть в СИЗО в ожидании, когда освободившиесясудьи смогут заняться их делами. А сколько неразоблаченных преступников будут радоваться, что уоперативных работников и следователей не нашлось времени для их выявления.

Возражения против бесполезности подобной работы будут связаны с тем, что занерасследованными преступлениями будут оставаться потерпевшие с их нарушенными преступлениемправами и интересами. Разумеется, этот аспект важен, но вся процедура расследования – этоконкуренция прав и интересов потерпевших и преступников, интересов личности и общества: любоеположение (правило) процедуры расследования, любая мера, предпринимаемая в процессе уголовногосудопроизводства, либо защищает интересы потерпевшего, и тогда ограничивает права привлекаемого


105

к ответственности, либо обеспечивает защиту (увеличивает ее степень) прав виновного и соответственноуменьшает меру защиты прав и интересов пострадавшего от преступления, интересов общества [6,21;7,50]. Поэтому принимая любую норму уголовного и уголовно-процессуального права, законодательдолжен учитывать такую диалектику соотношения прав и интересов различных участников уголовногосудопроизводства и четко определять приоритетность интересов одной или другой стороны в каждомконкретном случае, т.е. решать, чему отдается предпочтение – защите прав, сохранению тайны,установлению объективной истины, созданию условий для борьбы с преступностью [8,83]. В принятойв 1987г. Комитетом министров Совета Европы Рекомендации К(87)18 относительно упрощенияуголовного процесса подчеркивается, что можно “найти средство против медлительности уголовногоправосудия не только с помощью свойственных ему средств и методов их использования, но и лучшимопределением приоритетов в уголовной политике”.

Преступник стал значительно осведомленней и им (особенно профессионалами) принимаютсяразносторонние и умелые действия по неоставлению следов своей преступной деятельности, ихсокрытию, маскировке и фальсификации. Следовательно, для выявления преступников и их изобличениянеобходимо не только увеличение потенциала научно-технических средств и методов обнаружения ификсации доказательственной информации, но и совершенствование организационных аспектов ееполучения. Это, в частности, расширение организационных возможностей использованиярегистрационно-учетных данных (например, всеобщего дактилоскопирования, создания генного учета);организация сводного учета данных о личности на основе сосредоточения сведений из всех видовучета, имеющихся в государстве); введение особых форм контроля за поведением и деятельностьюлица и т.п.

Предложения такого рода неоднократно высказывались ранее. Но при этом неизменновозникают возражения по поводу посягательства на права и свободу личности. В аргументахпротивников нет последовательности – регистрация граждан нужна и не унижает их достоинства(например, фиксация анкетных данных лица и его фотоизображения при получении паспорта и рядадругих документов), а вот более высокий и надежный способ индивидуализации личности –дактилоскопическая информация – является оскорбляющим достоинство человека.

Еще большие возможности для индивидуализации личности предоставляет генная регистрация.Мы пока от этого далеки материально-технически и в плане определения правовых основ такого учета,а в Германии уже осуществляется генный учет регистрируемых преступников, что следует оценитькак серьезное достижение в совершенствовании средств и методов борьбы с преступностью.

Сокрытие доходов от налогов, рассматриваемое в США как одно из наиболее серьезныхпреступлений, позволяет вести борьбу с организованной преступностью и, в частности, требоватьответа на вопрос, почему фактические расходы значительно превышают официальные доходы.Примером тому дела и судьба знаменитого Аль-Капоне. А у нас нигде не работающий преступный“авторитет” или чинуша, получающий несколько сот рублей в месяц, строят себе дворцы, стоимостьюв десятки тысяч долларов, покупают и часто меняют дорогостоящие автомобили и т.п., что подействующему законодательству не может рассматриваться в качестве доказательственного фактасвязи с преступной деятельностью, если отсутствуют источники официального подтверждения этих“доходов”.

Для выявления и отслеживания теневой деятельности существенное значение приобретаетрешение вопроса об организации системы сбора данных, которые могут свидетельствовать о возможнойпричастности человека к преступной деятельности, получению нетрудовых доходов. Помимоспециальных учетов МВД имеется много иных организаций, где фиксируются самые различные актыи действия граждан (приобретение недвижимости, заключение иных регистрируемых сделок,приобретение за рубежом автомашин и их регистрация в ГАИ, зарубежные поездки, декларированиедоходов и т.п.). В разрозненном виде эти данные могут не привлекать к себе внимания, а сведенныевоедино могут указывать (иногда “кричать”) на возможность криминальных аспектов жизни идеятельности определенного лица. Создание компьютерного учета и систематизации данных ожизнедеятельности граждан позволило бы значительно улучшить выявление признаков преступнойдеятельности и предупреждение преступлений. Например, официальное предупреждение тех, у кого


106

наблюдается “зашкаливание” нормативов правомерного поведения. Против этого также возможнывозражения и характеристика предлагаемого как вторжения в личную жизнь. Но, во-первых, почемукаждый отдельный вид учета (регистрации) не нарушает прав личности, а совместно - посягают направа и интересы личности? Во-вторых, чем это может угрожать честному, законопослушномугражданину? В-третьих, такие данные не могут рассматриваться как основания для постановки вопросао привлечении к уголовной ответственности, а могут служить лишь поводом для проверки ипрофилактической работы. В-четвертых, за неправомерное использование такой информации можетбыть установлена уголовная ответственность. В-пятых, эти обобщенные данные могут “выводиться”и выдаваться по мотивированному письменному запросу правоохранительных органов при наличиииных сигналов и данных о неблагополучии в поведении конкретного лица. В Республике Беларусьзаконом “О мерах борьбы с организованной преступностью и коррупцией” от 26.06.1997г. предусмотреносоздание и функционирование соответствующих централизованных банков данных “с целью сбора исохранения информации о фактах, свидетельствующих об организованной преступности и коррупции, илицах, имеющих к ним отношение”.

Необходимо также расширение форм государственного контроля за действиями и операциями,которые могут иметь связь с криминалом. Например, в США, где охране прав граждан уделяетсяособое внимание, где “из доказательств преступления самые надежные улики исключаются дажепотому, что полицейский допустил “технический промах”, фиксация ФБР электронных переводов денегна сумму свыше 10 тысяч долларов не связывается с вторжением в личную жизнь. В Японииустановлена регламентированная законом регистрация лиц, в отношении которых выдвинуты обвиненияв причастности к организованной преступности и коррупции. Факт такой регистрации обычно доводитсядо сведения общественности и является правовым основанием для установления контроля заповедением конкретного лица, источниками его доходов и применения к нему ряда ограничений,призванных препятствовать совершению правонарушений, легализации и расходованию средств,добытых преступным путем [9,37].

В проектах российских законов о борьбе с организованной преступностью и коррупциейправильно предлагается производить проверку финансово-экономической деятельности,имущественного и финансового положения лица, подозреваемого в занятии организованнойпреступной деятельностью или коррупцией , его супруга или супруги , близкихродственников или совместно проживающих с ним в течение последних пяти лет другихлиц.

Необходимо по примеру ряда стран (США, Англии, Германии, Франции) принять законы,содержащие этические и дисциплинарные меры контроля за чиновниками, в которых необходимо “четкоопределить виды деятельности, несовместимые с выполнением государственных функций: ограниченияна работу по совместительству, запрет на занятие предпринимательской деятельностью, обязанностьпередачи в доверительное управление государству на время выполнения государственных функцийценных бумаг, имущества, вкладов в предприятия и иных ценностей, использование которых влечет засобой получение доходов. Невыполнение же этих требований должно влечь за собой в обязательномпорядке увольнение с государственной службы или иное освобождение от выполнения государственныхфункций.

Исключительно важным для повышения эффективности борьбы с организованнойпреступностью и коррупцией является определение понятия “провокация” и возможностей использованияданного средства в предупреждении и раскрытии преступлений. Эта проблема не нова. Высказывалисьмнения о провокационном характере действий при подготовке и проведении операций по задержаниюс поличным взяточника на основании заявления лица, у которого вымогалась взятка. Возможностьпровокации при этом имеется, поэтому должны быть четко определены условия, при которых этаоперация может рассматриваться правомерной и наоборот не являться допустимой (например,отсутствие контроля за обстоятельствами передачи предмета взятки). Есть страны, где на уровнегосударственных органов или администрацией фирм проводится “проверка устойчивости на получениепрезента”. И там это квалифицируется как средство очищения государственного аппарата отнедобросовестных работников, а не способ привлечения таковых к уголовной ответственности.


107

С учетом этого было бы целесообразно предусмотреть возможность проведения подобныхпроверок в отношении лиц, на которых поступает информация о вымогательстве взяток или совершениииных противоправных действий. Результатом таких проверок могло бы быть официальноегосударственное предупреждение о “ненадлежащем поведении”, которое при повторности ситуациимогло рассматриваться в качестве основания для принятия административных мер и судебного решенияо запрете заниматься определенной деятельностью, занимать определенные должности. Это,разумеется, не является средством борьбы с подобными социальными явлениями, но позволило бы,во-первых, сократить массовость явлений, подобных взяточничеству, во-вторых, сократить затратыправоохранительных органов на попытки доведения таких дел до судебного разрешения.

Из определенного рода “провокаций” должна состоять деятельность против современнойпреступности, ибо это профессиональный ответ на действия профессионалов, а не мелочные попытки“упрятать” их за решетку путем подбрасывания оружия или наркотиков, на что нередко идутпрактические работники в бесплодных боях с преступниками в силу отсутствия надежных правовыхсредств их изобличения .

Начальник отдела борьбы с международной преступностью ФБР Б.Райт в связи с этим отметил:“России трудно бороться с оргпреступностью потому, что законодатель четко не определил еепараметры, а исполнители не разработали правовые методы борьбы”.

Осведомленность преступников о средствах и методах (в том числе негласных) оперативно-розыскной деятельности позволяет им успешно противостоять усилиям правоохранительных органов.В связи с этим пора, по примеру работы полиции зарубежных стран, открывать негласными штатнымисотрудниками или агентами кафе, рестораны, казино, мастерские по ремонту автомашин и т.п., которыемогут стать источниками информации о преступных замыслах, совершенных преступлениях, связяхпреступников и т.д.

В настоящее время киллеры и заказчики убийства иногда ищут друг друга через газетныеобъявления типа “Бывший спортсмен ищет возможность заработать … долларов”, грабители иквартирные воры ищут своих “клиентов” на основе анализа объявлений и т.д. Настала пора иправоохранительным органам использовать систему газетных объявлений: а) с целью выявленияпотенциальных заказчиков преступлений и готовых их исполнить путем помещения объявлений-ловушек,б) для выдачи дезинформации, реакция на которую преступников или связанных с ними лиц можетотслеживаться оперативными службами.

Для уяснения природы “холостых оборотов” правоохранительной системы представляетсяцелесообразным провести предметный анализ не только общих показателей (зарегистрировано -раскрыто - привлечено - осуждено и т.д.), а конкретно по видам преступлений, категориямпривлекавшихся к ответственности, вариантам и органам расследования, причинам прекращения ивозвращения на дополнительное расследование, персонально по результатам рассмотрения делконкретными судьями и т.д., чтобы установить, какие именно категории дел, на какой именностадии и по каким конкретным причинам “не доходят” до своего логического завершения.

Применительно к правовому обеспечению борьбы с преступностью следует отметить не тольконеобходимость принятия многих новых законодательных положений, отвечающих требованиям времени,но и совершенствование самой процедуры принятия обоснованных и долговременных правовых актов.В связи с этим давно ставятся вопросы о необходимости специальной научной экспертизы проектовготовящихся и уже действующих законов, а также о расширении экспериментальной проверкипредлагаемых к внедрению существенных нововведений [10,246;11,28-30].

Перечень вопросов, решение которых необходимо для совершенствования деятельности поборьбе с преступностью, значительно шире, чем отмеченные нами. Мы остановились лишь на тех,которые, по нашему мнению, отражают специфику сегодняшних проблем повышения эффективностии результативности деятельности.


108

Библиография:1. Бахин В.П., Ищенко А.В., Кузьмичев В.С. О необходимости новых форм и методов

борьбы с преступностью // Вестник Днепропетровского ун-та. Правоведение. –Днепропетровск, 1995.

2. Ларин А.М. Преступность и раскрываемость преступлений //Гос-во и право,1999,№4.3. Томин В.Т. Острые углы уголовного судопроизводства.-М., 1991.4. Бахин В.П. Следственная практика: проблемы изучения и совершенствования. –

Киев,1991.5. Образцов В.А. Выявление и изобличение преступника. – М. , 1997.6. Петрухин И.Л. Свобода личности и уголовно-процессуальное принуждение. – М., 1985.7. Рябова А. Борьба с преступностью требует ограничения прав граждан? // Юстиция,

1996, №4.8. Бахин В., Когамов М., Карпов Н. Допрос на предварительном следствии. – Алматы,

1999.9. Филимонов О.В. Социально-правовой контроль – направление борьбы с коррупцией //

Коррупция в России: состояние и проблемы. – М., 1996.10. Зеленецкий В.С. Возбуждение уголовного дела. – Харьков, 1998.11. Бахин В.П., Весельский В.К., Карпов Н.С. Эксперимент как средство совершенствования

следственной деятельности // Закон и жизнь. – Кишинэу, 1997.


109

Competenţa în exercitarea controlului obiectivelorsistemului de autorizare care deţin arme de foc

Victor CEBOTAR,Ion VIZDAN, Academia „Ştefan cel Mare” aM.A.I. al R.M.

Recenzent: Ştefan Belecciu, doctor în drept, conferenţiar universitar

Reglementarea juridică a controlului asupra armelor ţine de competenţa Parlamentului [1].De competenţa Guvernului în domeniul controlului asupra armelor ţin [2]:

- elaborarea concepţiei de fabricare a armelor la întreprinderile de stat specializate;- organizarea fabricării, achiziţionării şi vânzării armelor;- achiziţionarea armelor din alte ţări;- vânzarea armelor-proprietate de stat către alte ţări sau persoane juridice străine;- stabilirea modului de deţinere şi folosire a armelor-proprietate de stat, adoptarea de hotărâri în

problema transmiterii acestor arme organelor de stat în posesiune şi folosinţă;- stabilirea modului de ţinere a cadrului de Stat al armelor şi a Registrului de stat al armelor;- întocmirea listei cu tipurile de arme şi muniţiile aferente posibile de vânzare persoanelor fizice şi

juridice;- alte funcţii, în limitele competenţei lui.

Competenţa organelor afacerilor interne privind eliberarea autorizaţiilor referitoare la armele individualeeste repartizată, conform specificului lor, subdiviziunilor pe care le controlează.

1. Comisariatele orăşeneşti şi raioanele de poliţie eliberează [3]:- autorizaţii pentru achiziţionarea, păstrarea, portul şi transportarea armelor cu gaz de

autoapărare, armelor de foc cu ţeavă lisă către persoanele fizice şi juridice, domiciliatepermanent şi înregistrate pe teritoriul Republicii Moldova;

- autorizaţii pentru inaugurarea sălilor şi poligoanelor de tragere, standurilor de tragerepentru vânători.

2. Direcţia Poliţiei în Transport eliberează autorizaţii pentru păstrarea şi transportarea armelorindividuale către întreprinderile şi instituţiile cu misiuni statutare speciale ale MinisteruluiTransportului şi Companiei AIR-MOLDOVA, în temeiul autorizaţiilor de achiziţionare a lor,precum şi autorizaţii de păstrare şi portarmă către lucrătorii lor.

3. Dreptul de a semna autorizaţiile îl au şeful D.P.T., şefii adjuncţi ai D.P.T., comisarii de poliţie şicomisarii-adjuncţi pe poliţia ordine publică sau persoanele ce îi substituie.

Direcţia Poliţiei în Transport, comisariatele raionale de poliţie eliberează autorizaţii pentru achiziţionareaşi transportarea armelor individuale doar pe teritoriul Republicii Moldova.

Ministerul Afacerilor Interne , pe lângă autorizaţiile menţionate mai sus eliberează [4]:- autorizaţii pentru comercializarea armelor individuale către magazinele de stat specializate,

create special pentru aceste scopuri;- autorizaţii pentru achiziţionarea armelor peste hotare spre a le comercializa persoanelor fizice

şi juridice şi pentru importul lor pe teritoriul Republicii Moldova.Dreptul de a semna autorizaţiile îl au Ministrul Afacerilor Interne al Republicii Moldova, adjuncţii lui,

şeful Direcţiei Poliţiei Ordine Publică şi adjuncţii lui.Materialele privitoare la eliberarea autorizaţiilor se examinează în organele afacerilor interne referitor

la persoanele juridice pe parcursul a două săptămâni, persoanele fizice în termen de până la 2 luni.


110

Conducătorii M.A.I., D.P.O.P, comisariatele de poliţie, Direcţia Poliţiei în Transport organizeazăinspectarea obiectivelor sistemului de autorizare nu mai rar de o dată în trimestru, iar obiectivele, unde sepăstrează o mare cantitate de arme de foc lunar[5].

Conducătorii organelor de poliţie sunt datori nu mai puţin de o dată în trimestru personal să participe încontroalele obiectivelor mari, unde se deţin arme de foc şi a depozitelor de bază cu materiale explozive.

Necătând la termenele anterioare de efectuare a controalelor, obiectivul de fiecare dată se inspectează:- când se prelungeşte termenul de valabilitate a permisului de păstrare şi folosire a armelor de

foc şi a substanţelor explozive;- la substituirea conducătorului organizaţiei sau persoanei, pe numele căreia a fost eliberată

autorizaţia de păstrare şi port-armă, schimbarea adresei, denumirii organizaţiei, locului de păstrarea armelor sau cantităţii lor.

Organele de poliţie asigură un control permanent asupra obiectivelor, unde se deţin şi se păstreazăarme de foc.

În organizaţiile, întreprinderile, instituţiile, unde se păstrează şi se folosesc arme de foc, se controlează:1 Existenţa şi respectarea condiţiilor ce asigură integritatea armelor de foc şi a muniţiilor aferente

(utilitatea încăperilor de păstrare, durabilitatea uşilor, pereţilor, podurilor, podelelor, dulapurilorde metal, siguranţa lacătelor, organizarea pazei încăperilor, prezenţa sistemului de semnalizarede pază şi incendiu;

2. Prezenţa autorizaţiei pentru păstrarea armelor, termenul ei de valabilitate, corespundereapersoanei responsabile cu a persoanei indicate în autorizaţie, prezenţa reală a armelor indicateîn autorizaţie pe numere, gen, sistem, calibru, cantitate, după norme;

3. Respectarea ordinii de eliberare a armelor de foc şi a muniţiilor aferente pentru tragere, competiţiişi trecerea la pierderi a cartuşelor folosite, întoarcerea la timp a armelor în locul permanent depăstrare, legalitatea funcţionării sălilor de tragere şi a poligoanelor, asigurarea securităţii cetăţenilorîn timpul efectuării tragerilor;

4. Existenţa în depozit a armelor de foc, care aparţin altor întreprinderi, respectarea ordinii depăstrare şi folosire a lor, prezenţa autorizaţiei de păstrare în depozitul indicat;

5. Executarea de către administraţia obiectivului a dispoziţiilor pentru lichidarea neajunsurilor ulteriordepistate de către organele afacerilor interne, de asemenea organizarea controluluidepartamentului pentru integritatea armelor;

În magazinele de stat specializate în comercializarea armelor şi muniţiilor aferente, se controlează:1. Utilitatea încăperii pentru păstrarea armelor şi muniţiilor;2. Starea evidenţei armelor de foc şi a muniţiilor aferente, parvenite în magazin din organizaţiile de

aprovizionare, de asemenea şi de la cetăţeni pentru realizare prin consignaţie;3. Existenţa autorizaţiei cu drept de a comercializa arme de foc şi muniţii aferente, termenul

valabilităţii autorizaţiei. Respectarea regulilor de comerţ cu arme de foc;4. Existenţa registrelor de evidenţă a armelor realizate;5. Corectitudinea livrării muniţiilor aferente.

În timpul inspectării depozitelor cu materiale explozive, o deosebită atenţie se atrage, la utilajul tehnica depozitelor şi organizării pazei obiectivelor, unde se controlează:

1. Starea utilajului tehnic al obiectivelor;2. existenţa şi durabilitatea îngrădirii turnurilor de pază, utilajului zonei interzise, a curăţeniei

teritoriului şi a zonei interzise, a inscripţiilor de preîntâmpinare “Zonă interzisă” şi “Trecereinterzisă”;prezenţa felinarelor, existenţa sistemului de semnalizare de pază şi incendiu, posturilorde câini de pază, a mijloacelor de comunicaţie cu posturile din apropiere şi cu organele depoliţie;

3. Utilitatea încăperilor de depozite şi corespunderea lor condiţiilor de păstrare a materialelorexplozive şi mijloacelor de explodare, respectarea normelor de încărcare, existenţa şi stareacăilor de ocolire şi a mijloacelor antiincendiare;

4. Organizarea transportării materialelor explozive:- existenţa transportului amenajat, folosit pentru transportarea materialelor explozive;- existenţa pazei pe căile de deplasare a materialelor antiincendiare în automobile;


111

- prezenţa autorizaţiei pentru dreptul de transportare a materialelor explozive şi purtarea armelor;

5. Exercitarea justă de acces a persoanelor la lucrări ce ţin de păstrarea, folosirea, transportareaşi paza materialelor explozive;

6. Starea pazei obiectivului, completarea cu personalul necesar, în corespundere cu repartizareaforţelor la posturi, utilitatea personalului în exercitarea serviciului, organizarea serviciului depuşcaşi, durata exercitării serviciului, ordinea de schimb şi înlocuire, ducerea corectă adocumentaţiei de serviciu, cunoaşterea atribuţiilor funcţionale de către personalul obiectivului;

7. Înfăptuirea regimului de trecere pe teritoriul depozitului:- oformarea justă a permiselor ;- ordinea de trecere, de scoatere şi introducere a materialelor explozive;

8. Respectarea condiţiilor, care asigură integritatea armelor de foc de serviciu, utilitatea încăperilorpentru păstrarea lor, ducerea evidenţei respective, din care eliberarea armelor la posturi.

În caz de depistare a încălcărilor în timpul inspectării obiectivului, se întocmeşte un proces-verbal într-un număr necesar de exemplare, în care se indică data inspectării, denumirea organizaţiei, tipul obiectivului,numărul şi termenul de valabilitate al permisului eliberat de către organul de poliţie, cantitatea obiectelor şisubstanţelor permise pentru păstrare, caracteristica încăperii şi a volumului pentru păstrare, existenţa pazei,sistemului de semnalizare de pază cu indicarea tipului ei.

Detaliat se expune esenţa neajunsurilor depistate, se dă termen pentru înlăturarea lor.În timpul controlului în caz de constatare a încălcării regulilor de păstrare, transportare a armelor de

foc şi muniţiilor aferente din partea colaboratorilor întreprinderilor, persoanelor responsabile de integritatea lor,folosirea armelor contrar destinaţiei, în privinţa persoanelor vinovate se întocmesc procese-verbale pentrucomiterea contravenţiei administrative.

Dacă la obiectiv, în timpul inspectării n-au fost depistate încălcări, atunci se întocmeşte un raport laadresa comisariatului de poliţie, în care se indică: data efectuării controlului, determinarea controlului, rezultatelecontrolului.

Procesele-verbale şi rapoartele despre efectuarea controalelor la obiectivele sistemului de autorizareimediat se raportează conducătorilor Organelor Afacerilor Interne, care primesc pe marginea lor hotărârilecorespunzătoare.

Demascând încălcări ale regulilor sistemului de autorizări, Organele Afacerilor Interne sunt în drept:- de a interzice activitatea sălilor de tragere şi a poligoanelor, în caz de neasigurare a securităţii

cetăţenilor şi a muniţiilor aferente;- de a interzice întreprinderilor procurarea, desfacerea, vinderea, păstrarea şi transportarea armelor,

muniţiilor, materialelor explozive, în caz de încălcare a regulilor sistemului de autorizări, de aefectua ridicarea obiectelor şi substanţelor date, de sigilat bazele şi depozitele;

- suspendarea totală sau parţială a activităţii întreprinderilor pirotehnice, dacă la ele nu se asigurăsecuritatea lucrărilor sau a altor cetăţeni;

- de a anula autorizaţiile eliberate persoanelor juridice şi fizice pentru păstrarea şi folosirea armelorde foc, în caz de încălcare a regulilor sistemului de autorizare;

- de a interzice funcţionarea întreprinderilor de gravare şi ştanţare, care activează fără autorizaţiarespectivă;

- ridicarea ştampilelor confecţionarea cu încălcarea ordinii stabilite.

Referinţe:1. Legea “Privind controlul asupra armelor individuale” nr.110-XIII din 18.05.1994 art.15.2. Legea “Privind controlul asupra armelor individuale” nr.110-XIII din 18.05.1994 art.16.3. Instrucţiunea aprobată prin ordinul M.A.I. nr.75 din 11.04.1995 paragraful 2 p2.1. - Legea

“Privind controlul asupra armelor individuale” nr.110-XIII din 18.05.1994 art.18.4. Legea “Privind controlul asupra armelor individuale” nr.110-XIII din 18.05.1994 art.17. -

Instrucţiunea aprobată prin ordinul M.A.I. nr.75 din 11.04.1995, paragraful 2, p.2.2.5. Instrucţiunea “Cu privire la activitatea inspectorilor de sector de poliţie”, aprobată prin ordinul

M.A.I. nr.265, 268.


112

Bibliografie:1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994.2. Legea Republicii Moldova „Cu privire la poliţie”,Nr. 416 din 18. 12. 1990.3. Legea Republicii Moldova privind licenţierea unor genuri de activitate Nr.451 din 30.07.2001.4. Legea Republicii Moldova privind controlul asupra armelor individuale Nr. 110-XIII din

18.05.1994.5. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la măsurile de realizare a Legii Republicii

Moldova privind controlul asupra armelor individuale Nr. 110-XIII din 18.05.1994, Nr.44 din18.01.1995.

6. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la raportarea unor modele de arme individualeNer.1173 din 19.12.1997.

7. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Listei cu tipurile de arme şimznţii aferente posibile de vânzare persoanelor fizice şi juridice Nr.126 din 15.02.2000.

8. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Regulamentului ComisieiRepublicane pentru evaluarea, bonificarea şi rebutarea armelor individuale Nr.465 din 16.05.2000.

9. Hotărârea Departamentului Standarde,Metrologie şi Supraveghere tehnică cu privire laorganizarea şi efectuarea examinării tehnice a armelor individuale Nr.647 din 04.11.1999.

10. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la măsurile de intensificare a controluluilegalităţii purtării, deţinerii şi achiziţionăriiarmelor de foc şi a muniţiilor Nr.98 din 28.04.1992.


113

Strategia europeană în domeniul drogurilor pentru 2005-2012 în contextulrealizării Planului de acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană

Ruslan CONDRAT, Academia „Ştefan cel Mare”a M.A.I. al R.M.

Recenzent: Iurie Larii, doctor în drept, conferenţiar universitar, Academia „Ştefan cel Mare” aM.A.I. al R.M.

SUMMARYIn the present work, the author make a great analysis of new European Strategy in sphere of drugs for the 2005-

2015 years adopted by Council of Europe. In the same time, we make references at the aspects of cooperation’s ways for thepurpose of drug’s reduction. The author pay attention to the fact that Republic Moldova, in the goal of commitment’sexecution stipulated in Agreement of Partnership European Union – Republic Moldova, must put emphasis on cooperationwith member states of European Union and with european institutions for cooperation in the field of prevention andfighting with organized crime connected with drugs and reduction of drug’s supply and demand. Republic Moldova willintensify the cooperation with original states of drugs and with these lied on international routes of drugs’ trafficking.

Problema drogurilor poate fi abordată din diverse perspective, de la cele politice la cele de cercetareştiinţifică şi de practica de zi cu zi în domeniu. Cadrul legislativ şi politicile prin care problema va fi în cele dinurmă abordată trebuie să ia în considerare toate aceste aspecte şi să le reunească într-o manieră coerentă şirealistă.

În ceea ce priveşte situaţia drogurilor în 2004, aşa cum a fost prezentată de EMCDDA şi Europol,menţionăm că, chiar dacă atenţia faţă de situaţia drogurilor în Uniunea Europeană (UE) este limitată la operioadă relativ scurtă în ultimii 10 ani, dezvoltările au fost considerabile atât în ceea ce priveşte naturaproblematicii drogurilor, cât şi la modul de reacţie a statelor-membre faţă de această problemă. Este aproapeunanim recunoscut că politica în această zonă trebuie să se bazeze pe o înţelegere clară a situaţiei şi peevidenţe solide referitoare la intervenţia efectivă. Această situaţie rămâne ca atare, iar tendinţele în continuăcreştere sunt uşor de observat atunci când acestea reflectă natura europeană şi globală a problemei drogurilor.Măsurile de reducere a riscurilor asociate s-au concretizat într-un element aparte al politicii de reducere adrogurilor, iar consumatorii din sistemul judiciar au început să beneficieze din ce în ce mai mult de asistenţă şisprijin. Totuşi nivelul de evaluare este încă nou. Tot mai multe state-membre au dezvoltat strategii naţionaleechilibrate, investind eforturi în coordonare şi evaluare, atât la nivel naţional, cât şi european; au implementatcâteva politici şi şi-au dezvoltat şi adaptat cadrul lor legislativ la evoluţia fenomenului drogurilor.

Studiile naţionale efectuate în statele-membre au arătat că producţia şi traficul de droguri rămân celemai obişnuite forme ale infracţionalităţii comise de reţelele criminale care au drept ţintă Uniunea Europeană.Aceste reţele pot avea structuri de tip piramidal până la clanuri familiale şi grupuri răzleţe care coopereazădoar temporar, în funcţie de necesităţi sau ocazii.

În această ordine de idei, la 17-18 iunie 2004, Consiliul Europei a adoptat Noua Strategie Europeană îndomeniul drogurilor pentru perioada 2005 – 2012, care este bazată, în primul rând, pe principiile fundamentaleale Uniunii Europene, susţinând cu prioritate valorile esenţiale ale Uniunii: demnitatea umană, libertate, democraţie,egalitate, solidaritate, statul de drept şi respectarea drepturilor omului. Strategia doreşte să protejeze şi săîmbunătăţească securitatea societăţii, să promoveze sănătatea publică, să ofere un nivel ridicat de securitatepentru cetăţeni şi să adopte o politică echilibrată în abordarea problemei drogurilor.

La elaborarea Strategiei s-a ţinut cont de convenţiile relevante ale ONU (Convenţia Unică privindStupefiantele din 1961 amendată prin protocolul din 1972, Convenţia privind Substanţele Psihotrope (1971) şiConvenţia privind Traficul Ilicit de Stupefiante şi Substanţe Psihotrope (1988)), privite drept instrumente majoreîn abordarea problematicii drogurilor. Mai mult decât atât, Sesiunea Specială a Adunării Generale a ONU din1998, destinată drogurilor, a confirmat importanţa unei abordări integrate şi echilibrate în care reducereacererii şi ofertei de droguri sunt elemente ce se susţin reciproc. Promovând o politică comună a UE în problema


114

drogurilor, Strategia subliniază că statele-membre trebuie să ia în considerare impactul strategiilor lornaţionale asupra altor state-membre, modul în care diferitele strategii naţionale ale statelor-membrese pot sprijini reciproc şi prin contribuţia acestor strategii se pot realiza împreună obiectivele dinStrategia Uniunii Europene. De asemenea, se intenţionează sprijinirea iniţiativelor locale, regionale, naţionaleşi transnaţionale pentru a folosi cât mai eficient resursele şi potenţialul disponibil. Totodată, au fost luate înconsiderare şi constrângerile bugetare şi instituţionale ale statelor-membre şi ale instituţiilor UE.

Strategia a fost structurată ţinând cont de fosta Strategie a UE privind Drogurile pentru 2000-2004, dePlanul de Acţiune privind Drogurile 2000-2004 şi de evaluările Planului de Acţiune la jumătatea termenului, derăspunsul Consiliului la această evaluare şi de evaluarea finală, ce constă din introducere, coordonare, reducereacererii, reducerea ofertei, cooperarea internaţională, informare, cercetare şi evaluare.

Ritmul accelerat de creştere a criminalităţii în legătură cu fenomenul drogurilor este evident după anii’90 şi din ce în ce mai îngrijorător după anul 2001. Spre exemplu, anul 2003 se caracterizează printr-o creşterecu 13,2% a infracţiunilor constatate faţă de anul 2002 şi cu 118% faţă de anul 2001.

În anumite perioade, rezultatele obţinute pe linia combaterii traficului şi consumului ilicit de droguri aufost afectate de repetatele reorganizări ale structurilor specializate, de lipsa unei pregătiri profesionale adecvate,de instabilitatea pe posturi a specialiştilor, de dotarea tehnică şi numărul redus al acestora în raport cu evoluţiaşi dimensiunea fenomenului.

Extinderea şi formele concrete de manifestare a fenomenului drogurilor au impus adaptarea şimodernizarea cadrului legislativ şi instituţional, premise necesare menţinerii sub control a acestei forme decriminalitate. Totodată, specialiştii în materie denotă următoarele tendinţe privind evoluţia fenomenuluicriminalităţii în domeniul drogurilor:

- amplificarea şi diversificarea fenomenului infracţional transfrontalier;- modificarea continuă a rutelor utilizate şi a tipurilor de droguri traficate, în funcţie de cerinţele

pieţei ilicite;- extinderea fenomenului infracţional din acest domeniu pe întregul teritoriu al ţării;- amplificarea şi diversificarea criminalităţii asociate consumului de droguri;- diversificarea modalităţilor de spălare a banilor rezultaţi din operaţiunile ilicite cu droguri prin

racolarea unor specialişti din domeniul financiar-bancar şi coruperea unor funcţionari publici;- creşterea numărului de consumatori de droguri, în special al celor care preferă amfetaminele şi

canabisul.Luând în consideraţie situaţia reală, existentă în domeniul traficului şi consumului de droguri, noua

strategie a identificat două obiective generale privind drogurile, şi anume:- atingerea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii, stări de bunăstare şi coeziune socială prin

completarea acţiunilor statelor-membre în prevenirea şi reducerea consumului de droguri,dependenţei şi consecinţelor consumului, atât medicale, cât şi sociale;

- asigurarea unui grad ridicat de securitate pentru cetăţeni, prin acţiuni împotriva producţiei dedroguri, traficului transfrontalier şi deturnării de precursori şi prin intensificarea acţiunilorpreventive împotriva crimei organizate, printr-o cooperare efectivă tradusă printr-o abordarecomună a problemei.

Abordarea actuală de reducere a cererii şi ofertei de droguri prin metode integrate, multidisciplinare şiechilibrate va constitui baza abordării problemei drogurilor în UE şi pentru viitor. Această abordare necesităcooperare şi coordonare. Ţinând cont de natura orizontală a problemei, cooperarea şi coordonarea acţiunilor îndomeniul prevenirii şi combaterii traficului şi consumului de droguri vor trebui dezvoltate în continuare nunumai în domeniile social, medical, educaţie şi justiţie, ci vor necesita, de asemenea, consultarea unui marenumăr de instituţii ştiinţifice, a profesioniştilor, ONG-urilor reprezentative, societăţii civile etc. Întru realizareacelor menţionate, vor trebui dezvoltate, în continuare, mecanismele de coordonare ale UE pentru a facilita şiîmbunătăţi cooperarea la toate nivelurile şi pentru a contribui la implementarea Strategiei şi Planului de Acţiunepe Droguri aşa cum au fost prevăzute. Planul de Acţiune va trebui să includă acţiuni care să contribuie ladezvoltarea ulterioară a mecanismelor europene de cooperare. Coordonarea acestor politici sunt puse însarcina Grupului Orizontal de Lucru pe Droguri (GLD) şi constă în asigurarea managementului strategiei şi alplanului de acţiune, precum şi al proiectelor individuale.


115

Noua strategie include necesitatea cooperării dintre UE şi statele candidate le integrare cu stateleaflate pe rutele de tranzit al drogurilor către Europa, cu alte state aflate pe posibile rute de trafic, pe măsură cetraficanţii caută variante pentru rutele către Europa şi cu ţările producătoare. Deosebit de necesar este unmecanism de coordonare între UE şi partenerii săi instituţionali, precum grupul Pompidou, grupul de la Dublin,ONU, UNODC, Organizaţia Mondială a Vămilor şi alţi parteneri. Soluţiile propuse nu intenţionează să creezetotuşi noi instituţii, ci mai ales să redefinească atribuţiile existente, să îmbunătăţească cooperarea şi să reconsiderealocaţiile bugetare.

În domeniul reducerii cererii strategia identifică următoarele priorităţi:- îmbunătăţirea accesului la programe de prevenţie şi creşterea eficienţei acestora (de la primele

faze până la reabilitarea pe termen lung), creşterea gradului de conştientizare a riscurilorconsumului de substanţe psihoactive şi a consecinţelor acestora;

- măsurile de prevenire trebuie să includă factorii timpurii de risc, depistarea, prevenirea ţintită şicea bazată pe familie şi comunitate;

- îmbunătăţirea accesului la programe precoce de intervenţie (măsuri), în special pentru tineriicare consumă experimental substanţe psihoactive;

- îmbunătăţirea accesului la programe de tratament ţintite şi diversificate, inclusiv tratament integratpsihosocial şi farmacologic;

- standardele şi eficienţa programelor de tratament ar trebui evaluate continuu. De asemenea,tratamentul problemelor medicale rezultate în urma abuzului de substanţe psihoactive ar trebuisă fie o parte integrată a politicilor de sănătate;

- accesul la programele de reducere a riscurilor (harm reduction), acordarea priorităţii preveniriişi tratamentului HIV/SIDA, hepatitelor şi altor boli infecţioase sau neinfecţioase cauzate deabuzul de droguri, precum şi costurilor sociale.

În prezent, sistemul instituţional de reducere a ofertei de droguri se manifestă concurenţial şi nucomplementar şi necesită o coordonare eficientă, alături de redimensionarea efectivelor în raport cu situaţiaoperativă, profesionalizarea angajaţilor, îmbunătăţirea dotării materiale şi a cooperării interinstituţionale, caresă permită o reacţie corespunzătoare la evoluţia criminalităţii organizate în legătură cu drogurile, delimitareacompetenţelor şi administrarea în regim de parteneriat a resurselor informaţionale.

Principalii factori de risc care pot influenţa nivelul ofertei de droguri sunt:- intensificarea traficului ilicit de droguri şi creşterea tipurilor de trafic pe cele mai principale rute

de trafic spre statele-membre ale Uniunii Europene;- creşterea fluxului de imigranţi spre statele-membre ale Uniunii Europene şi alte state candidate

la aderarea la Uniunea Europeană;- dezvoltarea traficului comercial prin punctele de frontieră, cu consecinţe asupra scăderii timpilor

de control;- creşterea consumului de droguri şi, în special, a celui de droguri sintetice;- implicarea în fapte de corupţie a unor funcţionari publici care au atribuţii directe în activitatea

de control la frontieră;- proliferarea reţelelor teroriste interesate în obţinerea de fonduri din traficul ilicit de droguri;- cooperarea insuficientă dintre instituţiile abilitate în reducerea ofertei de droguri.

Aşadar, este necesară reducerea la un nivel cât mai scăzut a infracţionalităţii în domeniul drogurilor şia celei conexe, prin eficientizarea activităţilor instituţiilor abilitate în combaterea criminalităţii organizate înlegătură cu drogurile, ca rezultat al îmbunătăţirii şi extinderii cooperării interinstituţionale interne şi internaţionale,al consolidării legislative şi instituţionale, specializării personalului din domeniu şi asigurării resurselor necesare.

Cooperarea strategică la nivelul Uniunii Europene în domeniul aplicării legii cu privire la droguri şiprecursorii trebuie să acorde prioritate acelor probleme şi forme ale criminalităţii care pot avea impact asupraîntregii Uniuni Europene, precum şi acelea care asigură obţinerea unui progres în statele-membre. Acesteainclud producerea, traficul ilicit de droguri peste frontierele interne şi externe ale UE, reţelele criminale angajateîn aceste activităţi şi infracţiuni conexe grave. În acest domeniu, trebuie utilizate în totalitate capacităţileEuropol, Eurojust şi CEPOL. Cunoştinţele şi experienţa câştigate prin proiectele comune ar trebui împărtăşitecu toate statele terţe care nu sunt membre ale Uniunii Europene.


116

Totodată, este necesară lărgirea cooperării între statele-membre, în domeniul aplicării legii, alinvestigaţiilor în cauze penale şi al criminalisticii, în cadrul de lucru al Uniunii Europene, care au interesecomune şi se confruntă cu aceleaşi probleme legate de droguri.

Astfel, în contextul realizării Planului de acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană,aceasta din urmă va trebui să acorde o atenţie prioritară relaţiilor cu statele-membre ale Uniunii Europene şicu instituţiile europene privind cooperarea în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii organizate în legăturăcu drogurile, precum şi reducerea ofertei şi cererii de droguri.

În domeniul luptei împotriva drogurilor, Republica Moldova va participa activ la iniţiativele comune şiva asigura o cât mai bună coordonare a activităţilor proprii cu cele desfăşurate de partenerii europeni, atât înfaza de planificare, cât şi în fazele de implementare şi evaluare a acestora. Republica Moldova va intensificacooperarea cu ţările de origine a drogurilor şi cu cele aflate pe rutele internaţionale ale traficului de droguri,acţionând permanent pentru o abordare globală şi acţiuni concertate împotriva reţelelor de traficanţi.

În plan regional, Republica Moldova va utiliza relaţiile de parteneriat cu toate ţările vecine pentru apromova şi a dezvolta măsuri ce vizează abordarea comună şi integrată a fenomenului, atât în planul combateriitraficului de droguri la frontiere, cât şi preluarea experienţei avansate a statelor-membre ale Uniunii Europeneîn domeniile prevenirii consumului, tratamentului şi reintegrării socioprofesionale a persoanelor dependente.

În lupta contra traficului de droguri, Republica Moldova trebuie să acţioneze ţinând cont de experienţaavansată a statelor vest-europene, precum şi a vecinilor săi.

În primul rând, pentru îmbunătăţirea capacităţii de reacţie a instituţiilor specializate faţă de traficul şiconsumul ilicit de droguri se va efectua:

a. documentarea operativă a activităţii infracţionale a grupurilor organizate de traficanţi, a legăturilorinfracţionale şi a rutelor utilizate de aceştia, a metodelor şi mijloacelor de săvârşire a infracţiunilorla regimul drogurilor;

b. corelarea activităţilor de combatere a traficului ilicit cu cele legate de consumul de droguri şi cumăsurile de asistenţă destinate consumatorilor;

c. corelarea activităţilor de combatere a microtraficului cu cele de prevenire şi combatere a traficuluitransfrontalier;

d. dezvoltarea sistemului de analiză operativă a informaţiilor.În al doilea rând, contracararea riscurilor de către instituţiile abilitate în combaterea traficului ilicit de

droguri se va face prin:a. colectarea în sistem informatic a datelor, monitorizarea acestora şi dezvoltarea analizei strategice;b. dezvoltarea activităţii de cercetare ştiinţifică şi prognozare a fenomenului drogurilor;c. dezvoltarea sistemului analizelor de risc;d. implementarea managementului frontierei la standarde europene şi dezvoltarea activităţilor

specifice antidrog;e. îmbunătăţirea calităţii controlului vamal.

În al treilea rând, optimizarea activităţii structurilor implicate în reducerea ofertei de droguri şi creştereaeficacităţii acestora se va opera prin:

a. adoptarea şi dezvoltarea cadrului metodologic de desfăşurare a activităţilor antidrog în raportcu cele europene;

b. extinderea folosirii tehnicilor şi mijloacelor moderne de investigaţii;c. facilitarea accesului la bazele de date necesare desfăşurării activităţii de reducere a ofertei de

droguri;d. fluidizarea schimbului de informaţii on-line între instituţii la nivel naţional şi internaţional şi realizarea

schimbului de experienţă în domeniu;e. extinderea şi îmbunătăţirea cooperării interinstituţionale.

În al patrulea rând, pentru combaterea traficului internaţional de droguri şi precursori se va produce:a. intensificarea acţiunilor operative de cooperare internaţională vizând identificarea şi anihilarea

reţelelor internaţionale de trafic ce desfăşoară activităţi infracţionale pe teritoriul ţării;b. intensificarea acţiunilor de identificare a noilor droguri de sinteză şi extinderea colaborării

interinstituţionale interne şi internaţionale în acest scop;


117

c. participarea la acţiuni internaţionale comune ce au drept obiectiv anihilarea unor reţele detraficanţi, prin includerea experţilor români în echipele mixte de acţiune;

d. dezvoltarea colaborării internaţionale în vederea împiedicării deturnării substanţelor stupefianteşi psihotrope şi a precursorilor utilizaţi la fabricarea ilegală a acestora din circuitul legal întraficul ilicit;

e. participarea activă a Republicii Moldova la operaţiuni interstatale în domeniul contracarăriiinfracţiunilor legate de droguri.

Se vor intensifica măsurile de identificare, sechestrare şi confiscare a bunurilor folosite la săvârşireainfracţiunilor de trafic ilicit de droguri şi precursori şi a produselor acestor infracţiuni şi folosirea eficientă afondurilor realizate din valorificarea acestora pentru susţinerea activităţilor de reducere a cererii şi ofertei dedroguri.

În scopul prevenirii şi combaterii spălării banilor proveniţi din infracţiuni legate de droguri şi precursorii,se vor lua măsuri comune de către structurile specializate în lupta antidrog şi Banca Naţională a Moldovei.

Totodată, vor fi luate măsuri în scopul prevenirii şi combaterii deturnării precursorilor ce pot fi utilizaţila fabricarea ilegală a substanţelor şi produselor stupefiante şi psihotrope.

Se va pune accentul pe cooperarea dintre instituţiile şi structurile abilitate în combaterea traficului şiconsumului ilicit de droguri şi se va crea reţeaua integrată de informaţii la nivel naţional privind criminalitateaîn domeniul drogurilor.

Este necesar de a moderniza dotarea tehnică a instituţiilor abilitate în combaterea traficului şi consumuluiilicit de droguri la nivelul standardelor internaţionale.

Nu în ultimul rând, se va ţine cont de dezvoltarea capacităţii manageriale şi a profesionalizăriispecialiştilor din domeniu prin programe de cooperare internaţională.

În concluzie, putem menţiona că această strategie are un singur scop, cel de reducere a cererii dedroguri prin înfiinţarea şi dezvoltarea unui sistem integrat de instituţii şi servicii specializate în domeniu. Acestava contribui la reducerea prevalenţei consumului de droguri în rândul populaţiei generale, în special în rândulgrupurilor cu risc ridicat de consum, reducerea problemelor asociate consumului de droguri, asigurarea accesuluiconsumatorilor de droguri la asistenţa medicală, psihologică şi socială specializată şi reinserţia socială a acestora.

Bibliografia:1. European Union Drugs Strategy (2000-2004), Bruxelles, 1999.2. The World Geopolitics of Drug: Europe, Observatoire geopolitique des Drogues, 2000.3. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 411 din 07.04.2003 cu privire la aprobarea

măsurilor de combatere a narcomaniei şi narcobusinessului în anii 2003-2004, MO nr.87-90/580 din 23.05.2003.

4. Strategia Europeană în domeniul drogurilor pentru 2005-2012, Bruxelles, 2004.5. Strategia naţională antidrog în perioada 2005-2012 aprobată prin Hotărârea Guvernului

României nr.73 din 27 ianuarie 2005, publicat în MO nr. 112, partea I din 03.02.2005.


118

Moneda europeană unică [1] – EURO – istorie, stare actuală şi evoluţie

Ludmila DENISENCO, Academia „Ştefan celMare” a M.A.I. al R.M.

După al doilea război mondial, graniţele între statele europene au căzut rând pe rând, într-o jumătatede secol, mai întâi pentru cărbune, oţel, apoi pentru toate celelalte mărfuri, şi mai de curând pentru persoane şibani.

Prin Tratatul de la Roma (1957) a fost înfiinţată o piaţă comună europeană care să contribuie lacreşterea prosperităţii economice şi la „o tot mai strânsă uniune între popoarele Europei”.

Având la bază acest tratat, prin Actul European Unic (1986) şi Tratatul privind Uniunea Europeană(1992), a fost instituită Uniunea Economică şi Monetară (UEM) care a pus bazele monedei unice.

Prin urmare, Euro este moneda unică a Uniunii Monetare Europene (European Monetary Union -EMU), adoptată de 11 State Membre ale UE de la 1 ianuarie 1999, la care s-a adăugat al 12-lea de la 1ianuarie 2001. De la 1 ianuarie 2002 toţi (cei din limitele zonei euro) au în buzunare aceeaşi monedă. Toţi staucu ochii la aceeaşi bancă centrală să urmărească dobânzile.

În prezent zona Euro este formată din următoarele state: Belgia, Germania, Grecia, Spania, Franţa,Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda (Marea Britanie [2], Irlanda [3] şi Danemarca[4] au refuzat deocamdată să participe, în timp ce Grecia nu fusese admisă, deoarece nu îndeplinea criteriilede convergenţă impuse de introducerea acestei monede, fiind admisă la 1 ianuarie 2000). Jumătate de secol detratate comerciale şi negocieri se văd acum în palmă. Conform tratatelor semnate, nici o ţară din cele 12 nu sepoate retrage din zona euro. Drumul e fără întoarcere [5, 141].

Euro a intrat deja în circulaţie la data de 1 ianuarie 2002. Ea se prezintă sub formă de bancnote de 500,200, 100, 50, 20, 10 şi 5 Euro şi sunt identice în toate cele 12 state. De la 1 ianuarie 2002 şapte tipuri debancnote (cu o denominaţie de 5, 10, 20, 50, 100, 200 şi 500 EUR) au fost introduse în cele douăsprezece ţăridin zona euro, membre ale Uniunii Europene [6].

Designul bancnotei Euro este rezultatul unei competiţii organizate între designeri profesionişti de bancnoteşi care a fost lansată în februarie 1996 de către Institutul Monetar European (EMI). Designul câştigător aaparţinut lui Robert Kalina de la Banca Centrală a Austriei, care a fost ratificat de către Consiliul EMI şianunţat în luna decembrie 1996 la Consiliul European din Dublin. Acest design a suferit uşoare modificări în1997, iar versiunile finale includ importante elemente de securitate cum ar fi fibre fluorescente, un fir desecuritate şi elemente care pot fi citite de către maşini în vederea unei autentificări sigure.

Pe partea din faţă a bancnotelor, ferestrele simbolizează spiritul european deschis către cooperare.Cele douăsprezece steluţe, care simbolizează Uniunea Europeană, reprezintă dinamismul şi armonia dintreţările membre.

În completarea acestor desene, pe reversul fiecărei bancnote este reprezentat un pod, care simbolizeazăstrânsa cooperare şi comunicare dintre Europa şi restul lumii.

Alături de aceste însemne, pe bancnotele Euro vor apărea câteva înscrisuri, şi anume:- numele monedei - Euro, scris atât în alfabetul latin (EURO) cât şi în cel grecesc (EYPO);- Iniţialele Băncii Centrale Europene, în cinci limbi (BCE, ECB, EZB, EKT, EKP) care acoperă

unsprezece limbi oficiale ale Comunităţii Europene;- simbolul (c) indică protecţia de copyright;- steagul Uniunii Europene [7, 60].

Simbolul grafic al bancnotei euro este asemănător literei E traversate orizontal de două linii paralele.Acest simbol a fost inspirat de către litera grecească epsilon, făcând referire la leagănul civilizaţiei europeneşi la prima literă a cuvântului „Europa”. Liniile paralele reprezintă stabilitatea monedei euro. Abreviereapentru moneda euro este EUR. Aceasta a fost inregistrată la Organizaţia de Standarde Internaţionale (ISO),şi este utilizată în orice scop de afaceri, financiar şi comercial, aşa cum sunt utilizaţi astăzi termenii FRF (francfrancez), DEM (marca germană), GBP (lira sterlină) şi BEF (franc belgian).


119

Monedele sunt de 1 şi 2 euro, 50, 20, 10, 5, 2 şi 1 cent. Monedele sunt emise de fiecare stat şi au faţaidentică, iar pe verso sunt individualizate cu motive specifice fiecărui stat. Faţa comună a monedelor euro afost aleasă în urma unei competiţii de design care s-a limitat la trei teme: arhitectura, abstract şi personalităţieuropene. S-au efectuat selecţii la nivel naţional de către toate statele membre, cu excepţia Danemarcei, iarapoi un juriu european alcătuit din experţi independenţi a ales cele mai bune nouă serii dintr-un total de 36 înluna martie 1997. Decizia finală privind designul a fost luată la întrunirea Consiliului European de la Amsterdamdin iunie 1997. Competiţia a fost câştigată de către Luc Luycx, în vârsta de 39 de ani, specialist în computerela Belgian Royal Mint, care a primit un premiu în valoare de 24.000 ECU.

Responsabil de producţia şi distribuţia de ansamblu a noilor bancnote este Eurosistemul. Acest lucruînseamnă că există un parteneriat între BCE şi băncile centrale naţionale. Producţia bancnotelor euro a începutîn luna iunie 1999 în mai multe ţări din zona euro, astăzi acestea fiind produse în 12 imprimerii din Europa - douăîn Germania şi una în fiecare dintre celelalte ţări din zona euro, cu excepţia Luxemburgului. Au fost produse14,5 miliarde de bancnote, 10 miliarde intrând în circulaţie în ianuarie 2002, iar 4,5 miliarde fiind păstrate înrezervă pentru a suplini cererile ulterioare de bancnote. Producţia de noi bancnote este în plină desfăşurare.Aceasta s-a încheiat la timp pentru trecerea la moneda euro din data de 1 ianuarie 2002. Fiecare bancăcentrală naţională a decis separat cu privire la locul de tipărire a seriei iniţiale de bancnote. Au fost puse înaplicare standarde comune precise şi controale de calitate stricte, deoarece este foarte important ca bancnoteleeuro să posede un aspect vizual comun.

Rezervele constituie o parte componentă a unei planificări eficiente. În orice moment, băncile centralenaţionale trebuie să fie capabile să satisfacă cererea ulterioară de bancnote. Este supravegheat cu atenţienivelul cheltuielilor prin mijloace electronice şi prin credit, acestea afectând cantitatea de bancnote aflate încirculaţie. Cererea de bancnote fluctuează, iar băncile centrale naţionale trebuie să fie pregătite să facă faţăîn mod eficient acestei situaţii.

Divizarea producţiei bancnotelor euro în valoare de 14,5 miliarde euro între cele 12 ţări :


120

Divizarea producţiei bancnotelor euro după valoarea acestora:

Divizarea producţiei celor 50 miliarde monede euro între cele 12 ţări :


121

Divizarea producţiei monedelor euro după valoarea acestora:

Este adevărat faptul că introducerea monedei euro afectează monedele statelor membre ale UE carenu participă la moneda unică? Da. Tratatul de la Maastricht stipulează că ratele de referinţă din statelemembre trebuie tratate ca o problemă de interes comun. În ceea ce priveşte administrarea ratei de referinţă,introducerea monedei euro are un efect mai direct asupra acelor state membre care nu adoptă moneda euro,dar participă la noul mecanism de schimb valutar - funcţional începând cu data de 1 ianuarie 1999. Acestmecanism de schimb valutar face legătură între monedele acestor state membre şi euro. În ceea ce priveşteactivităţile comerciale, companiile şi gospodăriile din statele membre aflate în afara zonei euro, se confruntă cuo monedă care are la bază o zonă economică cu mult mai mare decât a oricarei alte monede din UniuneaEuropeană de azi. Se vor efectua mult mai multe tranzacţii în euro decât în orice altă monedă în cadrul UniuniiEuropene. Companiile care activează pe teritoriul statelor membre care nu participă la zona euro ar puteadescoperi eficienţa utilizării monedei euro în contabilitate şi probabil chiar şi tranzacţiile interne. Prin urmare,moneda euro ar putea coexista cu monedele nationale - ca monedă paralelă - în statele membre care nuparticipă la zona euro.

Referinţe:1. Consiliul European a adoptat numele EURO la Madrid în decembrie 1995.2. Conform unui protocol specific (nr. 11) anexat Tratatului de la Maastricht, Marea Britanie şi-a

exercitat unul dintre drepturile prevăzute („opting-out”, adică opţiunea de a nu participa laintroducerea menedei, chiar dacaă respectă criteriile) şi a anunţat Consiliului că nu intenţioneazăsă avanseze către al treilea nivel al Uniunii Economice şi Monetare (EMU) începând cu 1999.Totuşi, în declaraţia cu privire la (EMU) din data de 27 octombrie 1997, cancelarul GordonBrown a declarat că este necesar ca Guvernul Marii Britanii şi companiile să se pregăteascăintensiv pe parcursul mandatului din acea perioadă, astfel încât Marea Britanie să poată să sealăture statelor care au adoptat moneda unică în momentul în care va lua această decizie, peparcursul următorului mandat.

3. A acceptat, astăzi fiind participant al UEM.4. A acceptat ulterior.5. A se vedea Dr. Andrei Guştiuc, Drept Bancar, (vol. I), Chişinău, 2002.6. URL:www.ecb.int/index.html.7. Andrei Guştiuc, Radomir Gârlea, Mariana Prodan, Elemente de drept bancar comunitar, Chişinău,

2004.

http://www.ecb.int/index.html


122

INTERPOL-ul în combatera traficului de arme

Ian DOGOTARI,Veaceslav GRATI, doctor în drept, Academia“Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.

Unul dintre factorii ce provoacă alarmarea deosebită a forţelor poliţieneşti, inclusiv a INTERPOL-ului, este sporirea distribuirii armamentului, atât în utilizarea legală, cît şi în cea ilegală. Acest lucru se observămai ales în ţările unde legea permite păstrarea şi purtarea armamentului pentru majoritatea categoriilor decetăţeni (de exemplu în SUA).

Dezvoltarea pieţei internaţionale a drogurilor s-a făcut în paralel cu cea a vânzărilor ilegale de arme.Fabricanţii din ţările dezvoltate vând aproape toate tipurile de arme mişcărilor de rezistenţă şi chiar guvernelordin lumea a treia prin intermediul marilor traficanţi, a comercianţilor, oamenilor de afaceri şi serviciilor secrete,care obţin profituri considerabile în urma acestor activităţi, profituri comparabile cu cele obţinute din comerţulcu stupefiante [1, 37].

Se observă o creştere esenţială a infracţiunilor grave, săvârşite cu ajutorul armelor de foc. Acestea sereferă nu numai la infracţiunile premeditate sau omorurile la comandă, dar şi la infracţiunile habituale.

Unul din factorii cheie responsabili pentru creşterea tranzacţiilor de armament este faptul, că guvernanţiişi elitele politice ale lumii a treia care au venit la putere, au început să-şi construiască propria maşinăriemilitară, caracterizată prin introducerea tehnologiei de război sofisticate şi adoptarea unui sistem de securitatecît mai bine pus la punct [1, 38].

De regulă, armamentul nelegal intră în ţările, în care se bucură de o cerere sporită (cum ar fi SUA,ţările CSI, Columbia, Mexica, Canada, Olanda, Germania, Japonia, Turcia şi Algir), atît în interiorul acestora,cît şi în afara lor.

Conform opiniei experţilor INTERPOL-ului, cauzele şi condiţiile esenţiale de circulaţie ilegală aarmamentului sînt următoarele:

1. Stocarea peste măsură a armamentului în depozitele militare.Practic în toate ţările producerea sau achiziţionarea armamentului de tip nou nu e însoţită de nimicirea

momentală a celui învechit, sau care contravine noilor standarde militare ale armamentului şi muniţiilor.Datele cu privire la cantitatea generală (aşa-numitele „rezerve strategice” şi „rezeve de

mobilizare”) de obicei alcătuiesc obiectul celor mai stricte secrete de stat. Se presupune că ele reprezintă300-500% din cantitatea maximală corespunzătoare armatei în condiţiile mobilizaţiei generale.

Necesitatea de a crea asemenea rezerve e o chestiune de teorie militară şi politică de stat. Însă aicitrebuie de ţinut cont de faptul că în toate ţările, fără excepţii, pentru organizarea păstrării şi ducerea evidenţeise alocă mijloace minime, fapt ce contribuie la comercializarea şi folosirea ilegală a armamentului.

2. Venitul enorm obţinut în urma comercializării armamentului.Numai pe anul 2000 venitul mondial în urma comerţului cu armele este de 500 miliarde dolari S.U.A.Costul de vînzare al unei unităţi de armament depăşeşte cu mult costul real de fabricare, fapt ce

stimulează mult căutarea condiţiilor de obţinere şi vindere a armamentului.Primul cerc de persoane implicat în businessul ilegal cu armamentul este personalul întreprinderilor ce

se ocupă cu producerea acestuia. La această etapă se evidenţiază toate formele de producere a armementuluifără evidenţă:

• producerea la indicaţia şefilor cu realizarea lui ulterioară fără a fi înregistrat de către uzinaproducătoare;

• producerea la iniţiativa lucrătorilor cu scoaterea lui ulterioară în taină de pe teritoriul întreprinderii(deseori prin înţelegere cu paza);

• producerea pieselor componente nesupuse evidenţei, cu montarea lor ulterioară în afaraîntreprinderii producăroare;

• producerea armelor de către lucrătorii întreprinderilor specializate în condiţii de casă, bazîndu-se pe tehnologia şi construcţia cunoscută.


123

3. Existenţa zonelor de conflicte armate, unde pe de o parte există multe arme, iar pe de altă partesunt foarte slabe măsurile de evidenţă şi de păstrare ale acestora.

În Europa de Vest unul dintre izvoarele de bază de obţinere a armamentului au devenit Balcanii, caurmare a conflictelor armate multianuale, în urma cărora a survenit fărîmiţarea Republicii Socialistre FederativeIugoslave, în mai multe state, formate în baza principiului naţional-religios.

În ţările C.S.I. principalele surse de obţinere a armamentului pe cale ilegală au devenit conflictelearmate din Transnistria, Carabahul de munte şi Cecenia.

În S.U.A., Mexica şi alte ţări ale Americii de Sud şi de Nord, o mare parte a armamentului a parvenitdin republicile americane centrale, unde au avut şi au loc conflicte între regimurile politice şi protestanţi.

Pătrunderea armamentului din zonele de conflict în lumea interlopă produce o destabilizare permanentăa securităţii publice.

4. Regimul neefectiv de export-import al armamentului, care se deosebeşte foarte mult de la oţară la alta, precum şi existenţa multor ţări care tolerează comerţul cu armele.

De regulă, ca formă organizatorică de tolerare este crearea companiilor particulare, cărora le esteeliberată licenţă de către stat de procurare a armamentului nemijlocit de la uzinele producătoare, sau dindepozitele statului. După aceea aceste firme încheie contracte de export, iar serviciile specializate nu tottimpul efectuiază investigaţii detaliate asupra faptului cine se află pe partea opusă a afacerii – un cumpărătorneutru, sau un agent al unei structuri criminale, care procură acest armament prin intermediul firmelor-fantome.Asemenea fapte au avut loc de nenumărate ori în Franţa, Israel, Suedia, Italia şi Rusia, unde s-au formatanumite grupări compuse din foştii ofiţeri superiori ai armatei şi ale serviciilor speciale, care, nu fără succes,promovau comerţul cu armele.

5. Controlul insuficient din partea grănicerilorÎn acest sens putem menţiona, că regimul frontierelor libere în majoritatea ţărilor ale Europei de Vest,

paza riverană slabă şi insuficientă în multe ţări africane, ale Asiei şi Americii de Sud, au transformat contrabandacu armele într-un business puţin riscant şi deci într-o ocupaţie permanentă, care aduce un venit enorm.

6. Iresponsabilitatea faţă de păstrarea armamentului în depoziteCondiţiile insuficiente de evidenţă şi păstrare a armelor menţionate în primul punct, aduc la neglijarea

totală a păstrării acestora în depozitele anumitor state. Sustragerile din aceste depozite se depistează de obiceicu o întârziere mare şi deseori nu pot fi stabilite cantităţile reale şi nomenclatura armelor sustrase, seria şinumerele acestora etc. Asemenea condiţii stimulează dezvoltarea capturării criminale a armamentului, cît şicomerţul cu acestea de către persoanele care au acces la el.

Asemenea fapte se observau în Europa şi Asia la scoaterea forţelor armate ocupante din acesteteritorii, sau la eliberarea bazelor militare.

Traficul ilegal cu arme şi muniţii a luat o amploare deosebită în perioada post-comunistă (după anul1990) în multe din statele din estul Europei, îndeosebi cele desprinse din fosta U.R.S.S., fiind create condiţiifavorabile sustragerilor şi comercializării de arme şi muniţii din depozitele armatelor naţionale [1, 39].

Analiticii INTERPOL-ului menţionează, că accesul la arme creşte în întreaga lume. Nivelul stabilit alpreţurilor armelor pe piaţa neagră (îndeosebi la „AK” de producţie chineză şi iugoslavă, la grenadele de mânăşi pistoale) scade esenţial de la un an la altul. Tehnica importului de contrabandă este foarte variată: începândcu contrabada prin vame (cu ajutorul diferitor ascunzişuri) sau prin geamurile frontierelor, evitând controlulvamal şi terminând cu falsificarea documentelor de import-export şi furnizarea armelor sub forma mărfurilorsimple.

Mai des importate sunt pistoalele „TT”, automatele „AK-47” şi „Colt”, revolverele „Arminus”, „Taurus”,puştile sportive, pistoalele „Gloc”, pistoalele-mitralieră „Uzi” şi grenadele de mână. Creşte importul explozivelordin plastic, detonatoarelor, mijloacelor explozive de la distanţă, mijloacelor de vizibilitate pe timp de noapte.Toate aceste mijloace sunt unele dintre cele mai periculoase deoarece sunt folosite pe larg de către terorişti şiorganizatorii crimelor de o amploare deosebită.

Sursa principală de livrare a armamentului în circulaţia ilegală este Europa (Balcanii şi ţările C.S.I.),unde sunt concentrate câteva centre vestite de producere a armamentului şi în acelaşi timp acolo au avut loccâteva procese social-politice, cum ar fi destrămarea sistemului socialist, însoţit de controlul slăbit în direcţiadată.


124

La momentul actual O.I.P.C. lucrează asupra formării unei baze de date unice în care ar fi înregistratenumerele şi seriile armelor, fapt ce va permite urmărirea fiecărui pistol sau automat sustras. De asemenea,sunt elaborate anumite recomandări la luarea măsurilor suplimentare pentru realizarea unui regim strict deevidenţă, control şi păstrare a armamentului. Continuă să se îmbunătăţească atît expertiza criminologică, cît şimetodica de prelucrare şi sistematizare a datelor despre particularităţile fiecărei arme.

Referinţe:1. Ion Pitulescu, Al treilea război mondial Crima organizată, Bucureşti, Ed. Naţional, 1996.

Bibliografie:1. G. Pele, I. Hurdubaie, INTERPOL şi criminalitate internaţională, Bucureşti, Ed. SECMI, 1983.2. Gh. Arădăvboaice, D. Iliescu, D. Niţă, Tertorism, antiterorism, contraterorism, Oradea, 1997.3. Ion Aszody, Interpolul intră în acţiune, Bucureşti, Editura politică, 1968.4. Ion Pitulescu, Al treilea război mondial: Crima organizată, Bucureşti, Ed. Naţional, 1996.5. Ion Suceava, Florian Coman, Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura

“ROMCARTEXIM”, 1997.6. Pierre Bellemare, Jacques Antoine, Dosarele Interpolului, Bucureşti, Editura Z, 1997.7. Vasile Troneci, Interpolul – poliţie fără frontiere, Bucureşti, Ediţia „TEHNICĂ”, 2001.8. Vasile Troneci, Ioan Hurdubaie, Interpolul intervine, Lugoj, Editura „Dacia Europa Nova”, 1996.9. Международная организация уголовной полиции - Интерпол, нр. 1 (27) / 1999.10. Овчинский В.С., Интерпол (в вопросах и ответах), Москва, Изд. ИНФРА-М, 2000.11. Я.М. Бельсон, Интерпол в борьбе с уголовной преступностью, Москва, Изд. „Наука”,

1989.


125

Bazele şi aspectele pregătirii fizice specialeîn cadrul instituţiilor de învăţămînt ale M.A.I.

Eduard PUI, Academia „Ştefan cel Mare” aM.A.I. al R.M.

Pregătirea fizică specială este una din laturile componente în pregătirea viitorilor colaboratori ai M.A.I.,contribuind la dezvoltarea armonioasă şi multilaterală a acestora.

Obiectivul principal antrenat în tema dată este corpul de trupă şi comandă al subdiviziunilor MAI, careeste reglementat de programele şi ordinele respective.

Prin pregătirea fizică specială se subînţelege selectarea acelor forme şi metode de predare prinintermediul cărora vor fi realizate scopurile şi sarcinile trasate pentru fiecare an de studii în instituţia dată.

Drept bază în dezvoltarea pregătirii fizice specifice servesc exerciţiile fizice selectate din diverseprobe sportive şi profesional-aplicative (lupta corp la corp, sambo, atletism, gimnastică, nataţie etc.). Executareaunui efort fizic în urma unei activităţi intelectuale este binevenită pentru consolidarea cunoştinţelor căpătateanterior.

În planificarea procesului instructiv e necesar a ţine cont de faptul ca aceste lecţii să fie sistematice.Pregătirea fizică specială, accelerînd pregătirea de luptă a cursanţilor şi micşorînd supraefectul în

activitatea instructiv-educativă, are drept scop călirea capacităţilor moral-volitive, antrenarea stabilităţiipsihologice în diverse situaţii apărute în activitatea profesională a viitorilor colaboratori ai M.A.I.

E posibilă obţinerea acestor rezultate în urma unei selectări speciale a exerciţiilor fizice, acţiunilor,procedeelor şi diverselor forme de executare.

În continuare sunt prezentate schematic trăsăturile componente de bază, scopurile şi sarcinile pregătiriifizice speciale (Schema nr.1).

Schema nr.1

Inovaţie Dezvoltarea multilaterală Orientarea specială

Scopul: Asigurarea pregătirii fizice a cursanţilor în asimilarea cunoştinţelor speciale, tehnicii de luptă cu şi fără armă şi implementarea eficientă a acestora

Dezvoltarea calităţilor fizice: vitezei, forţei, îndemînării, rezistenţei

Susţinerea deprinderilor motrice profesional-aplicative

Întremarea sănătăţii, sporirea nivelului de echilibru al organismului către factorii nefavorabili

Educarea calităţilor moral-psihologice şi politice

Trăsăturile componente de bază ale pregătirii fizice speciale


126

Schema nr.2

Formele de bază în pregătirea specială, scopuri şi obiectiveConţinutul exerciţiilor fizice sunt acele schimbări anatomo-fiziologice care se produc prin intermediul

acestor exerciţii. Formele pregătirii fizice speciale sunt lecţiile, înviorarea de dimineaţă, diverse lecţii deantrenament prin intermediul secţiilor sportive (Schema nr.2).

Forma de bază a pregătirii fizice specifice este desfăşurarea lecţiilor pentru întregul efectiv de cursanţi.Pregătirea fizică specială are drept scop dezvoltarea fizică, psihologică a deprinderilor profesional-

aplicative prin intermediul unor metode şi forme eficiente.Obiective speciale:

- Procedee de aruncări, secerări, luxări, strangulări;- Procedee de eliberare de la prize periculoase;- Procedee de reţinere a infractorului (percheziţie, legare sau încătuşare);- Procedee de apărare şi atac cu membrele inferioare, superioare, diverse obiecte, arme prin

intermediul cărora este posibilă neutralizarea şi reţinerea infractorului fără aplicarea armei defoc.

Căile de rezolvare a obiectivelor pregătirii fizice speciale sunt demonstrate, de asemenea, sub formăde schemă (Schema nr.3).

Lecţ

iile

de st

udiu

şi

extra

audi

toria

le

Exer

ciţii

fizi

ce în

div

erse

form

e co

mpl

icat

e ne

stan

dard

e (le

cţii

com

plex

e)

Tren

aj

Învi

orar

ea fi

zică

spec

ială

de

dim

ineaţă

Ant

rena

men

tul f

izic

la a

lte d

iver

se

lecţ

ii de

inst

ruire

(can

tona

men

te

mili

tare

, săr

băto

ri sp

ortiv

e et

c.)

Lecţ

ii di

n ca

drul

secţ

iilor

spor

tive

la d

iver

se p

robe

apl

icat

ive

sub

cond

ucer

ea in

stru

ctor

ului

, an

treno

rulu

i

Formele pregătirii fizice speciale


127

Schema nr.3

Căile de soluţionare a obiectivelor pregătirii fizice speciale

Tren

aj

Învi

orar

ea d

e di

min

eaţă

spec

ială

Div

erse

com

petiţ

ii sp

ortiv

e di

n ca

drul

spar

tach

iade

lor i

nter

ne,

exte

rne

Pregăt

irea

fizică

spec

ială

prin

in

term

ediu

l secţii

lor s

porti

ve

Exer

ciţii

fizi

ce în

con

diţii

ne

stan

dard

e, c

ompl

icat

e (L

ecţii

co

mpl

exe)

Executarea exerciţiilor fizice speciale: alergări, sărituri cu învingerea obstacolelor, loviturilor, aruncărilor, căderilor etc.

Controlul nivelului de pregătire fizică prin intermediul testelor speciale

Lecţ

ii de

stud

iu

Căile de soluţionare a obiectivelor pregătirii fizice speciale


128

Liberarea de răspundere penală

Gheorghe GANDRABUR,Artiom GANDRABUR, Academia „Ştefan celMare” a M.A.I. al R. Moldova

Recenzent: Tudor Osoianu, doctor în drept, conferenţiar universitar

Ţinând cont de natura juridică a instituţiei răspunderii penale, legiuitorul a introdus modificări în privinţamodalităţilor ce servesc drept temei ca persoana care a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţei deinfracţiune să poată fi liberată de răspundere penală, delimitând, totodată, această instituţie de instituţia liberăriide pedeapsă penală prevăzută în Capitolul IX CP al R. Moldova.

Liberarea de răspundere penală se aplică numai faţă de persoane în acţiunile cărora sunt prezenteelemente constitutive ale unei infracţiuni şi se deosebesc de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,întrucât, în situaţia liberării de răspundere penală, infracţiunea se realizează în toate trăsăturile sale esenţiale,în timp ce în situaţia cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, infracţiunea nu se realizează prin lipsaunor trăsături esenţiale ale infracţiunii, cum ar fi lipsa gradului prejudiciabil al unei infracţiuni (art.14 alin.2 CP)sau lipsa vinovăţiei în cazul legitimei apărări (art.36 CP), sau a stării de extremă necesitate (art.38 CP).

Legislaţia în vigoare conţine şi unele modalităţi de liberare de răspundere penală, care n-au fostcunoscute legislaţiei penale anterioare, cum ar fi căinţa activă, prevăzută numai în calitate de circumstanţăatenuantă ( art.37 alin.8,9 CP din 1961); liberarea condiţionată de răspundere penală, stipulată numai în calitatede liberare de răspundere penală (art.43 CP al R. Moldova din 1961); renunţarea de bunăvoie la săvârşireainfracţiunii (art.16 CP al R. Moldova din 1961), considerată drept cauză de a nu pedepsi activitatea infracţionalăneconsumată.

Liberarea de răspundere penală este determinată de consideraţii de politică penală. Ca mijloc derealizare a ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină numai atunci când apărarea socială oimpune.

Există însă o serie de împrejurări şi situaţii când fie utilitatea socială a răspunderii penale se diminueazăsau dispare, fie în realizarea scopului represiunii apare mai potrivită şi eficientă utilizarea altor mijloace. Asemeneasituaţii sau împrejurări stau la baza elaborării instituţiilor de drept penal cunoscute sub denumirea de cauze deliberare de răspundere penală.

Prin liberare de răspundere penală se prezumă renunţarea din partea statului la condamnarea şi aplicareaunei pedepse infractorilor în schimbul înlocuirii acesteia prin pedepse de ordin administrativ sau prin aplicareaunor măsuri de siguranţă cu caracter medical şi educativ. Bineînţeles, în majoritatea cazurilor nu este obligatorieînlocuirea răspunderii penale prin alte măsuri de constrângere cu caracter extrapenal.

Cauzele liberării de răspundere penală au fost definite ca instituţii de drept penal destinate să asigureconstrângeri juridice penale, o incidenţă şi funcţionare care să corespundă scopurilor legii penale şi scopurilorpedepsei.

În esenţa lor, cauzele care înlătură răspunderea penală şi pedeapsa penală sunt instituţii a căror menireconstă în faptul de a nu admite aplicarea pedepselor penale în cazurile în care este iraţional aplicarea acestora:caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvârşite este redus şi calităţile personale ale făptuitorului oferăaceastă posibilitate. Ele se întemeiază pe anumite realităţi ce se pot ivi în legătură cu aplicarea sancţiunilorpenale şi care, din punct de vedere socio-uman şi politico-penal, trebuie să fie ţinute în seamă la realizarea uneijuste şi utile represiuni.

În legislaţia noastră penală, cauzele liberării de răspundere penală sunt:• liberarea de răspundere penală a minorilor;• liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă;• liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii;• liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă;


129

• liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei;• liberarea condiţionată de răspundere penală;• prescripţia tragerii la răspundere penală.

şi sunt stipulate în Capitolul VI, Partea generală a CP al R. Moldova.Cauzele liberării de răspundere penală au aplicabilitate generală, în sensul că vizează orice infracţiune

şi trebuie deosebite de aşa-numitele cauze de nepedepsire sau de impunitate, prevăzute, în general, în Parteaspecială a Codului penal şi care au incidenţă numai în cazul acelor infracţiuni pentru care sunt prevăzute.

Indiferent dacă sunt în discuţie cauze generale sau cauze speciale ale liberării de răspundere penală,ele au, fără excepţie, drept consecinţă faptul că fac imposibilă aplicarea sancţiunilor penale, a pedepselor, deşifapta îşi păstrează caracterul penal.

Ele nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Cauzele liberării derăspundere penală nu produc efecte în ceea ce priveşte consecinţele civile ale comiterii infracţiunii.

Liberarea de răspundere penală a minorilor. Minorul, care nu are experienţă de viaţă, nu întotdeaunaprevede consecinţele acţiunilor sale asupra societăţii. Se menţionează că minorul infractor este predispus sprecorectare mai mult decât cel matur.

Această circumstanţă este privită ca atenuantă şi se explică prin aceea că minorul are o concepţiedespre lume în stadiul de formare, iar psihicul lui este preponderent nestabil.

Dacă la desfăşurarea urmăririi penale, în cazurile infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave săvârşitede minor, se stabileşte că minorul pentru prima dată a săvârşit o asemenea infracţiune şi corectarea lui poatefi obţinută fără a-l trage la răspundere penală, organul de urmărire penală poate face propunere procuroruluide a înceta urmărirea penală în privinţa minorului şi de a iniţia în instanţă demers despre liberarea minorului derăspundere penală în temeiul prevăzut în art.54 din Codul penal, cu internarea acestuia într-o instituţie deînvăţământ specială şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare ori cu aplicarea măsurilor deconstrângere cu caracter educativ conform prevederilor art.104 din Codul penal.

Aplicarea liberării de răspundere penală minorilor este posibilă numai în cazul respectării următoarelorcondiţii cumulative:

a) infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima oară;b) infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;c) instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a individului este posibil fără

ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.Infracţiunea se consideră săvârşită pentru prima oară când persoana care nu a împlinit 18 ani a comis

pentru prima dată o infracţiune, sau în cazul în care această infracţiune este comisă nu pentru prima oară, darcu condiţia că pentru infracţiunea anterior săvârşită au trecut termenele de prescripţie pentru tragerea larăspundere penală sau au fost stinse antecedentele penale.

Noţiunea de infracţiune uşoară sau mai puţin gravă o găsim în alineatele 2 şi 3 ale articolului 16 CP, încare se stipulează că la infracţiunile uşoare se referă faptele intenţionate sau săvârşite din imprudenţă, pentrucare legea penală prevede, în calitate de pedeapsă maximă, pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani.

Prin infracţiuni grave sau mai puţin grave se consideră faptele intenţionate sau săvârşite din imprudenţă,pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 5 ani şi respectivpână la 15 ani.

Drept condiţii care ar putea servi ca temei de constatare că persoana poate fi corectată fără a fisupusă răspunderii penale pot fi considerate diverse circumstanţe atenuante ce se referă atât la personalitateainfractorului, cât şi la fapta săvârşită, cum ar fi:

- căinţa sinceră;- repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate;- alte împrejurări.

Controlul asupra executării de către minor a cerinţelor prevăzute de măsura cu caracter educativ,aplicată lui în baza încheierii judecătorului de instrucţie, se efectuează de organul de stat specializat careasigură corectarea minorului.

Demersul procurorului privind liberarea minorului de răspundere penală se examinează de cătrejudecătorul de instrucţie conform prevederilor art.308 CPP.


130

În cazul în care judecătorul de instrucţie respinge demersul despre liberarea minorului de răspunderepenală, procurorul anulează ordonanţa de încetare a procesului penal şi trimite cauza în judecată, în modobişnuit, cu rechizitoriu.

În caz de neîndeplinire sistematică de către minor a cerinţelor prevăzute de măsura cu caractereducativ, la demersul organului specializat care asigură corectarea minorului, instanţa de judecată anuleazămăsura aplicată şi trimite procurorului materialele pentru a anula ordonanţa de încetare a procesului şi pentruprezenta cauză în judecată cu rechizitoriu.

Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă. Esenţa acestui tipde liberare de răspundere penală constă în aceea că fapta comisă rămâne a fi considerată infracţiune, însăinstanţa de judecată, în condiţiile limitativ prevăzute de lege pentru unele infracţiuni de o gravitate redusă,dispune înlocuirea răspunderii penale cu o altă formă de răspundere juridică ce atrage aplicarea unor sancţiunicu caracter administrativ.

Drept temei pentru aplicarea acestei modalităţi de înlocuire a răspunderii penale poate servi prezenţacumulativă a următorilor indici:

a) comiterea unei infracţiunii uşoare sau mai puţin grave;b) comiterea unei infracţiuni pentru prima oară;c) constatarea faptului că persoana poate fi corectă fără a fi supusă răspunderii penale.

Comparativ cu legislaţia anterioară, categoria infracţiunilor pentru care poate fi dispusă înlocuirearăspunderii penale prin răspundere administrativă a fost lărgită, fiind incluse în această categorie infracţiunipentru comiterea cărora pedeapsa maximă nu poate depăşi cinci ani de închisoare, totodată, ţinându-se cont şide cuantumul prejudiciului produs, precum şi de caracterul prejudiciabil concret al faptei comise, care trebuiesă fie evaluat avându-se în vedere toate condiţiile concrete de săvârşire, ce se raportează la modul comiteriifaptei, mijloacele, timpul, locul săvârşirii infracţiunii etc.

Acest tip de liberare de răspundere penală, cum este cea cu tragerea la răspundere administrativă,este reglementată de Codul penal în art. 55:

„Persoana care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate filiberată de răspundere penală şi trasă la răspundere administrativă de către instanţa de judecatădacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale.

Persoanele liberate de răspundere penală în conformitate cu alin.1 li se pot aplica următoarelesancţiuni administrative:

a) amendă în mărime de până la 150 unităţi convenţionale;b) arest contravenţional de până la 90 de zile.”

Prin comiterea pentru prima oară a infracţiunii se înţelege fie comiterea în adevăr pentru prima dată aunei infracţiuni, fie comiterea repetată a unei infracţiuni, dar cu condiţia că au expirat termenele de prescripţiede tragere la răspundere penală ori sunt stinse antecedentele penale pentru infracţiunea comisă anterior orialte condiţii ce oferă posibilitatea de a stabili că fapta nu este comisă în mod repetat.

Comiterea din nou a unei infracţiuni, după aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter administrativ,nu atrage după sine apariţia unei stări de repetare, cu toate că instanţa poate să aprecieze negativ o ataresituaţie şi să aplice pentru infracţiunea din nou săvârşită o pedeapsă mai aspră.

Condiţia ce se referă la posibilitatea corectării persoanei fără a fi condamnată penal are la bazăinformaţii conform cărora făptuitorul poate fi corectat fără a i se aplica o pedeapsă, cum ar fi atitudineavinovatului, din care rezultă că el regretă fapta comisă, atitudine care poate să se manifeste prin căinţă faţă devictimă, prin eforturi depuse pentru a înlătura rezultatul infracţiunii, prin străduinţa de a acoperi paguba pricinuită,prin atitudinea acestuia faţă de organele judiciare, care constă în recunoaşterea faptei, prin colaborarea învederea descoperirii infracţiunii şi a altor participanţi la infracţiune.

Dacă instanţa de judecată apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea răspunderii penale,aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art.55 alin.2 CP, care sunt expuse mai sus.Aceste sancţiuni nu reprezintă o pedeapsă penală, de aceea, nu atrag după sine apariţia antecedentelor penale.

Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşireainfracţiunii. Unii autori au considerat renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii drept o cauză careînlătură caracterul penal al infracţiunii în urma dispariţiei intenţiei făptuitorului de a duce până la capăt activitateainfracţională începută.


131

Legislaţia penală română o consideră cauză de nepedepsire a tentativei de infracţiune, iar actualul CPatestă această cauză ca o modalitate de liberare de răspundere penală. Cauza dată este reţinută când persoana,pe parcursul executării actelor de pregătire, precum şi a tentativei de infracţiune, renunţă la comiterea încontinuare a infracţiunii.

Conform art.56 CP, renunţarea de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii este încetarea de către persoanacare a pregătit infracţiunea sau a acţiunilor sau inacţiuni îndreptate nemijlocit spre săvârşirea infracţiunii, dacăpersoana era conştientă de posibilitatea consumării infracţiunii. Persoana nu poate fi supusă răspunderii penaledacă, benevol şi definitiv, a renunţat la ducerea până la capăt a acesteia. Această persoană este supusărăspunderii penale numai în cazul în care fapta săvârşită conţine în sine o altă infracţiune consumată.

Organizatorul şi instigatorul nu sunt supuşi răspunderii penale dacă, printr-o înştiinţare la timp a organelorde drept sau prin alte mijloace şi măsuri întreprinse, au preîntâmpinat ducerea de către autor a infracţiunii pânăla capăt. Complicele infracţiunii nu se supune răspunderii penale dacă a întreprins toate măsurile ce depindeaude el pentru preîntâmpinarea comiterii infracţiunii.

Există cazuri când făptuitorul renunţă la continuarea executării şi nu mai poate executa elementulmaterial al faptei proiectate. De exemplu: un bărbat intenţionează să fure dintr-o locuinţă, dar după descuiereauşii se răzgândeşte şi renunţă la continuarea acţiunii de furt, cu toate că putea s-o facă nestingherit.

Renunţarea este benevolă atunci când făptuitorul nefiind constrâns de nimeni şi de nimic, din proprievoinţă, conştient, dându-şi seama că poate continua activitatea infracţională, abandonează executarea începută.Renunţarea nu poate fi considerată voluntară în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea din cauza căa întâlnit în calea sa diverse obstacole ce nu pot fi depăşite ori în urma convingerii că mijloacele şi instrumentelepe care le are asupra sa în condiţiile date nu-i permit să ducă la bun sfârşit infracţiunea începută.

Această renunţare se consideră definitivă în momentul în care activitatea infracţională a fost întreruptănu doar temporar, dar pentru totdeauna. Anume din acest considerent nu poate fi recunoscut drept renunţarede bunăvoie la săvârşirea infracţiunii refuzul persoanei, după primul insucces, sau la repetarea actelorinfracţionale.

Renunţarea poate avea loc atât pe parcursul actelor de pregătire, cât şi al tentativei de infracţiune,înainte ca executarea să fie terminată. Activitatea din care ar rezulta că făptuitorul a renunţat poate să semanifeste atât prin formă pasivă, care este renunţarea la executarea următoarelor acţiuni, cât şi prin formăactivă – distrugerea mijloacelor şi instrumentelor de săvârşire a infracţiunii.

Renunţarea de bunăvoie există numai în cazul în care conduita anterioară a făptuitorului nu întruneştetrăsăturile altei infracţiuni. Astfel, făptuitorul nu va răspunde penal, de exemplu, pentru tentativa de omor încaz de renunţare de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii, dar numai pentru urmarea efectiv produsă, dacă prinactivitatea anterioară se va produce, de exemplu, o vătămare corporală gravă sau de alt grad.

Ea se deosebeşte de căinţa activă îndreptată spre micşorarea volumului rezultatului produs. Lichidareapagubei, acordarea de ajutor în vederea cercetării infracţiunii, acte efectuate după consumarea infracţiunii,acestea sunt recunoscute în art. 57 CP drept o modalitate distinctă de liberare de răspundere penală.

Motivele care l-au determinat pe făptuitor să renunţe pot fi din cele mai diverse: căinţa, remuşcarea,mila faţă de victimă, teama de pedeapsă, bănuiala că avantajele materiale ce le-ar obţine ar fi prea mici înraport cu riscul asumat ş.a. Însă independent de motivele care au servit drept temei pentru ca persoana sărenunţe la comiterea infracţiunii, persoana nu poate fi supusă răspunderii penale. Dacă într-o anumită situaţieexistă îndoiala asupra motivului care l-a determinat pe făptuitor să întrerupă executarea, în sensul că nu secunoaşte cu certitudine că renunţarea se datorează unei cauze independente de voinţa făptuitorului sau uneicauze determinate de voinţa acestuia, care lasă dubiu asupra realităţii faptelor, se consideră că este un caz derenunţare de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii, situaţia rezolvându-se în favoarea făptuitorului.

Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă. Persoana care pentru prima oarăa săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală dacă ea, dupăsăvârşirea infracţiunii, s-a autodenunţat de bunăvoie, a contribuit activ la descoperirea acesteia, a compensatvaloarea daunei materiale cauzate sau, în alt mod, a reparat prejudiciul pricinuit de infracţiune (art. 57 CP alRM).

Conform acestui articol, pentru liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă, persoanaîn cauză trebuie să întrunească condiţiile prevăzute de acest articol.


132

Despre primele două, săvârşirea pentru prima oară şi infracţiunea săvârşită se atribuie la categoriileinfracţiunilor uşoare sau mai puţin grave, le-am caracterizat la celelalte forme de liberare de răspunderepenală.

În ceea ce priveşte autodenunţarea de bunăvoie, aceasta semnifică trezirea conştiinţei vinovatului şiîncercarea acestuia de a se corecta. Prin căinţă sinceră vinovatul comunică din proprie iniţiativă organelor dedrept infracţiunea săvârşită, explicând împrejurările efectuării acţiunilor sale infracţionale.

Dacă a acţionat împreună cu altcineva, atunci spune şi despre acţiunile comparticipanţilor, descoperindidentităţile lor. De asemenea, este necesar ca infractorul să-şi autoevalueze acţiunile drept acţiuni negativecare au dus la fapte negative, infracţionale.

Noţiunea de autodenunţare desemnează acţiunea de comunicare oficială organelor de drept, fie înformă scrisă sau orală despre fapta infracţională comisă, dacă organele de drept nu cunoşteau acest fapt.

Comunicarea este scrisă după comiterea infracţiunii şi nu depinde de timpul care s-a scurs din momentulsăvârşirii infracţiunii. Ea trebuie să conţină descrierea amănunţită a faptelor comise, comportamentul tuturorparticipanţilor la infracţiune, dacă ei sunt, motivele care au dus la săvârşirea infracţiunii şi caracterul ei.

Autodenunţarea poate servi oricând ca circumstanţă atenuantă şi este o acţiune care duce la facilitareadescoperirii infracţiunii.

O altă condiţie pentru liberarea de răspundere penală poate fi şi compensarea daunei materiale saurepararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Repararea benevolă a pagubei pricinuite presupune că vinovatul,după ce a săvârşit infracţiune asupra sa din partea cuiva sau a organelor de drept, restituie valoarea prejudiciuluicauzat. Reîntoarce contraechivalentul lucrului pierdut sau a altor obiecte, lucruri etc. sau prin compensareapagubei prin alte forme de achitare.

La fel poate fi şi acordarea ajutorului material victimei pentru tratamentul medical survenit ca urmarea leziunilor primite din partea victimei. Această circumstanţă trebuie deosebită de renunţarea de bunăvoie lasăvârşirea infracţiunii care este stipulată în articolul 56 CP.

Acesta se manifestă prin restabilirea stării iniţiale a obiectului atentării. De exemplu, reparaţia caseide locuit, a automobilului.

Prin repararea daunei cauzate se înţelege şi situaţia în care persoana vinovată îşi prezintă scuzele înmod public pe motiv de cauzare a unei daune morale, de exemplu, după răspândirea cu bună ştiinţă a unorscorniri mincinoase despre victimă, a unor vorbe urâte despre ea. În acest caz, făptuitorul îşi cere scuze de lavictimă în faţa vecinilor, în faţa acelor persoane care au fost auzit vorbele spuse anterior de făptuitor, sau celmai des în mod public.

Temeiul aplicării liberării de răspundere penală în toate cazurile respective constă în posibilitateaacordată de stat persoanelor care comit astfel de infracţiuni de a evita tragerea la răspundere penală prinpreîntâmpinarea cauzării unor daune grave cetăţenilor, societăţii, statului.

Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei. Liberarea de răspundereapenală în legătură cu schimbarea situaţiei este atunci când persoana pentru prima oară comite o infracţiuneuşoară sau mai puţin gravă, iar la data judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei se stabileşte că faptasăvârşită nu mai prezintă pericol social sau persoana nu mai prezintă nici un pericol pentru societate.

De exemplu, în urma unor reforme economice, sociale sau politice au fost schimbaţi banii sau au fostintroduse cartelele care au dus ca fapta unei infracţiuni să-şi piardă orice pericol social. La fel este şi cupersoana care nu mai prezintă nici un pericol pentru societate, de exemplu, îmbolnăvirea persoanei, înrolareaîn rândurile armatei etc. Dacă există temeiurile enunţate mai sus, procedura penală urmează a fi încetată,deoarece, datorită schimbărilor de situaţii, nu mai este necesară aplicarea măsurilor de constrângere cu caracterpenal faţă de persoana respectivă. Această condiţie este reglementată în articolul 58 al Codului penal alRepublicii Moldova.

Liberarea condiţionată de răspundere penală. În privinţa persoanei puse sub învinuire pentru oinfracţiune uşoară sau mai puţin gravă, care îşi recunoaşte vinovăţia, nu prezintă pericol social şi poate fireeducată fără aplicarea unei pedepse penale, urmărirea penală poate fi suspendată condiţionat, cu liberareaulterioară de răspundere penală conform art.59 din Codul penal al R. Moldova.

După cum rezultă din prevederile acestui articol, liberarea condiţionată de răspundere penală esteposibilă în cazul în care sunt întrunite următoarele condiţii cumulative:


133

a) persoana este pusă sub învinuire pentru săvârşirea unei infracţiuni grave sau mai puţin grave;b) persoana îşi recunoaşte vinovăţia;c) persoana nu prezintă pericol social, fiind posibilă corectarea acesteia fără aplicarea pedepsei

penale.Potrivit prevederilor art.16 CP al R. Moldova, în categoria infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave

sunt incluse infracţiunile pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen depână la 5 ani inclusiv.

Prin recunoaştere a vinovăţiei se are în vedere situaţia în care învinuitului i s-a explicat dreptul de atăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa (art.66 CPP al R. Moldova), iar acesta acceptă să depună mărturii şi sădea explicaţii referitoare la învinuirea înaintată.

Se consideră că persoana nu prezintă pericol social în cazul în care nu este anterior condamnată, nueste dependentă de alcool sau droguri, se căieşte sincer de comiterea infracţiunii, fiind întrunite cumulativcondiţiile prevăzute de art.57 CP al R. Moldova.

Art. 510 CPP al R. Moldova stipulează complementar şi alte condiţii care sunt necesar a fi întrunite încazul liberării condiţionate de răspundere penală. Deci prevederile în cauză nu se aplica faţă de persoanele:

a) care au antecedente penale;b) care sânt dependente de alcool sau droguri;c) cu funcţii de răspundere, care au comis infracţiunea făcând abuz de serviciu;d) care au comis infracţiuni contra securităţii statului;e) care nu au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii.

În cazul in care procurorul constată ca în privinţa învinuitului pot fi aplicate prevederile art.59 CP şiart.510 CPP al R. Moldova, prin ordonanţă, suspendă condiţionat urmărirea penală pe un termen de 1 an,stabilindu-i una sau mai multe din următoarele obligaţii:

• să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decât în condiţiile stabilite de procuror;• să comunice organului de urmărire penală orice schimbare de domiciliu;• să nu săvârşească infracţiuni sau contravenţii;• să continue lucrul sau studiile.

Ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale urmează a fi confirmată de către procurorulierarhic superior.

Dacă în termenul de suspendare condiţionată a urmăririi penale învinuitul a respectat condiţiile stabilitede către procuror, acesta înaintează un demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera persoanade răspundere penală.

Judecătorul de instrucţie examinează demersul procurorului în condiţiile art.305 CPP al R. Moldova şiia una din următoarele decizii:

a) acceptă demersul, liberează persoana de răspundere penală şi încetează procesul;b) respinge demersul.

În cazul în care învinuitul nu a respectat condiţiile stabilite de procuror, precum şi în cazul respingeriidemersului de liberare de răspundere penală, procurorul trimite cauza în judecată cu rechizitoriu în ordineagenerală.

Prescripţia tragerii la răspundere penală. Potrivit art. 60 CP al R.M., persoana se liberează derăspundere penală dacă din ziua săvârşirii infracţiunii au expirat următoarele termene:

a) 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare;b) 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave;c) 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave;d) 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave;e) 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave.

Prescripţia curge din ziua săvârşirii infracţiunii şi până la data rămânerii definitive a hotărârii instanţeide judecată.

În cazul săvârşiri de către persoană a unei noi infracţiuni, prescripţia se calculează pentru fiecareinfracţiune separat. Prescripţia se va întrerupe dacă, până la expirarea termenelor prevăzute, persoana a maisăvârşit o infracţiune pentru care, conform Codului penal, poate fi aplicată pedeapsa penală cu închisoarea peun termen mai mare de 2 ani. Calcularea prescripţiei în acest caz începe din momentul săvârşirii unei infracţiuninoi.


134

Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea dreptului statului de a pedepsi şi a obligaţiuniiinfractorului de a suporta consecinţele faptei sale, după trecerea unui anumit timp prevăzut de lege din datasăvârşirii infracţiunii, indiferent dacă aceasta a fost sau nu descoperită ori infractorul a fost sau nu identificat.

În funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite, determinată prin natura şi tipul pedepsei ce poate fiaplicată pentru comiterea acesteia, legea stabileşte termenele care sunt incluse şi în Codul penal în articolulrespectiv. În cazul infracţiunilor prelungite, termenul de prescripţie începe să curgă din momentul săvârşiriiultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale.

Cursul termenului de prescripţie se întrerupe dacă în perioada acestuia se săvârşeşte o nouă infracţiune,pentru care poate fi aplicată pedeapsa cu închisoarea pe un termen mai mare de doi ani. Prin aceasta se areîn vedere că se pierde beneficiul timpului scurs până la comiterea celei de-a doua infracţiuni, moment careîncepe să curgă de la începutul primului termen de prescripţie. În această situaţie, termenul de prescripţiepentru prima infracţiune începe să curgă simultan cu cel de-al doilea termen de prescripţie, iar acesta secalculează pentru fiecare infracţiune în mod separat.

Prescripţia poate fi suspendată dacă persoana care a săvârşit infracţiunea se sustrage de la urmărireapenală sau de la judecată prin schimbarea domiciliului, actelor de identitate etc. Într-o asemenea situaţie,timpul suspendării prescripţiei nu intră în termenul de prescripţie, iar curgerea prescripţiei se reia din momentulreţinerii persoanei sau al autodenunţării. Cu toate acestea, persoana nu poate fi supusă răspunderii penaledacă de la data săvârşirii infracţiunii au trecut 25 de ani şi prescripţia nu a fost întreruptă prin săvârşirea uneinoi infracţiuni.

În cazul săvârşirii de către o persoană a unei infracţiuni excepţional de grave, aplicarea prescripţiei serealizează de către instanţa de judecată şi, dacă instanţa nu va găsi raţional de a plica prescripţia, detenţiuneape viaţă se va înlocui cu închisoarea pe un termen de 35 de ani. Prescripţia produce efecte asupra tuturorinfracţiunilor, cu excepţia celor săvârşite contra păcii şi omenirii.

Dar sunt cazuri când persoana este liberată de răspunderea penală. S-a observat că multe cauzedepind de circumstanţele atenuante. În lucrarea dată am enumerat toate cazurile când persoana poate filiberată de răspunderea penală, am încercat a analiza minuţios toate formele liberării de răspundere penală şiam ajuns la concluzia că întâietate după gradul de popularitate şi aplicabilitate nu se poate acorda cu certitudinenici uneia, deoarece fiecare îşi are importanţa, scopul şi rolul său în promovarea şi dezvoltarea relaţiilor dedrept.

BibliografieActe normative

1. Constituţia Republicii Moldova adoptată de Parlamentul R.M. la 29.07.1994, Monitorul Oficialal R.M. nr.1, 1994.

2. Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002, intrat în vigoare la 12 iunie2003.

3. Barbăneagră Alexei (şi colectivul de autori), Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu,Chişinău, 2003.

4. Уголовный кодекс Молдавской ССР (с приложением постатейно систематизированныхматериалов), Cartea moldoveneascг, Chiєinгu, 1987.

Manuale, monografii, studii1. Basarab M., Drept penal (Partea generală), vol. I, Ed. „Fundaţiei Chemarea”, Iaşi, 1992.2. Bulai C., Drept penal român, (Parte generală), vol. I, Bucureşti, 1992.3. Borodac A., Bujor V., Brânză S., Carpov T., Florea V., Lungu V., Drept penal, (Parte generală),

Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1994.4. Dongoroz V., Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939.5. Oancea I., Tratat de drept penal. Partea generală, Bucureşti, 1994.6. Кузнецов, Уголовное право. Oбщая часть, Mоскова, 1996.


135

Aspecte conceptuale privind locul şi rolul poliţiei însistemul autorităţilor administraţiei publice

Gheorghe MUNTEANU, Academia „Ştefan celMare” a M.A.I. al R.M.

Într-un stat de drept, atribuţiile statului sunt realizate de cele trei puteri: legislativă, executivă şijudecătorească, cărora le corespund trei categorii de organe. Astfel, puterea legislativă se înfăptuieşte deParlament şi Preşedintele Republicii Moldova, puterea executivă (administrativă) se exercită de Guvern, ministereşi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de organele administraţieipublice locale, iar puterea judecătorească este realizată de către instanţele judecătoreşti, curţile de apel şiCurtea Supremă de Justiţie.

Aceste trei puteri, care colaborează între ele şi îşi controlează reciproc activitatea „nu sunt decîtfactorii unui tot organic care este suveranitatea statului” [1, 12].

Într-un stat suveran este necesar a realiza următoarele obiective: conlucrarea dintre persoanele fiziceşi juridice, menţinerea securităţii statului, instruirea populaţiei, asigurarea circulaţiei cetăţenilor, a veniturilorbăneşti necesare acoperirii cheltuielilor, gospodărirea domeniului public şi alte necesităţi pentru buna funcţionarea acestui sistem. În scopul realizării acestor sarcini, statul înfiinţează servicii publice, de menţinere a ordinii, deeducaţie, de finanţare publică, de pază a graniţelor ţării, de administrare a domeniului public etc. Toate acesteservicii, organizate într-un sistem de organe, alcătuiesc administraţia publică [1, 17].

Fiind chemată să satisfacă interesul general exprimat prin lege, administraţia publică constituie activitateaprin care se exercită legea, ea fiind foarte strîns legată de puterea executivă. Şi dacă activitatea de stat esteuna de organizare a relaţiilor sociale, ideea de organizare fiind punctul-cheie în administrarea publică, în senslarg, „administraţia publică este o activitate de organizare a anumitor relaţii sociale, mai concret a legilor şi acelorlalte acte ale organelor statului” [2].

Administraţia ţării este încredinţată unor autorităţi statale, acestea fiind administraţia statală şi unităţileteritoriale, precum şi administraţia locală, chemată să administreze interesele colectivităţilor locale, înconformitate cu Constituţia Republicii Moldova.

Organele de stat care înfăptuiesc implicit activitatea puterii executive - a administraţiei publice - suntorgane ale administraţiei publice [3, 66].

Pentru a ajunge la aceasta definiţie am pornit de la anumite trăsături specifice ale acestor organe, şianume:

a) organele administraţiei publice sunt organe de stat, ceea ce implică, pentru asigurarea realizăriisarcinilor lor specifice, posibilitatea de a folosi forţa publică a statului;

b) organele administraţiei publice sunt înfiinţate prin lege sau pe baza legii, deoarece înfiinţarea înalt mod a acestor organe le-ar lipsi de autoritatea publică de care au nevoie în îndeplinireaatribuţiilor ce le revin;

c) întreaga activitate a acestor organe se desfăşoară pe baza şi în vederea executării legii. Aceastătrăsătură este desprinsă din aceea că însăşi activitatea puterii executive (ale cărei sarcini leînfăptuiesc organele administraţiei publice) se desfăşoară pe baza legii;

d) actele juridice adoptate sau emise de aceste organe sunt supuse unui control de legalitateprevăzut de lege;

e) activitatea acestor organe este realizată în practică de un personal de specialitate - funcţionaripublici;

f) întreaga activitate a acestor organe se desfăşoară în interesul statului, raionului şi comunei,precum şi al particularilor (persoane fizice şi juridice).

Atunci cînd ne întrebăm dacă un organ de stat este sau nu un organ al administraţiei publice, va trebuisă observăm dacă acest organ întruneşte trăsăturile la care ne-am referit.


136

Stabilitatea locului poliţiei în cadrul mecanismului de stat condiţionează modul de reglementare aactivităţii ei. Soluţia acestei probleme este condiţia de care depinde „caracterul reglementării normative arelaţiilor sociale apărute între organele de poliţie, pe de o parte, şi organele legislative, executive, judecătoreşti,procuratura, pe de altă parte, inclusiv competenţa acestor organe” [4, 114].

Legea Republicii Moldova nr.416-xii din 18.12.1990 cu privire la poliţie determină în mod expresstatutul poliţiei în sistemul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.

Conform dispoziţiilor art.1, ”poliţia Republicii Moldova este un organ armat de drept al autorităţilorpublice, aflat în componenţa Ministerului Afacerilor Interne.”

Analizînd legile despre poliţie ale altor state, se constată formulări textuale identice sau foarte aproapedupă conţinut. De exemplu, Legea Federaţiei Ruse nr.1026-1 din 18.04.1991 „Despre miliţie” în art.1 stipuleazăcă „ Miliţia în Federaţia Rusă constituie sistemul organelor de stat ale puterii executive chemate să apere viaţa,sănătatea, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, proprietatea, interesele societăţii şi ale statului de atentate criminalesau alte încălcări ale normelor de drept, fiind împuternicite să aplice măsurile de constrîngere în limitele stabiliteprin lege. Miliţia este parte componentă a Ministerului Afacerilor Interne al Federaţiei Ruse.’’

În aceeaşi ordine ne vom referi şi la Legea nr.218\2002 privind organizarea şi funcţionarea poliţieiromâne prin care se stipulează (art. 1) că “Poliţia Română face parte din Ministerul de Interne şi este instituţiaspecializată a statului care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei,a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, încondiţiile legii” [5].

Totodată, prin Ordonanţa de urgenţă nr.63 din 28 iunie 2003, emisă de Guvernul Romîniei, se determinăcă Ministerul Administraţiei şi Internelor este organ de specialitate al administaţiei publice centrale [6].

În concluzie, notăm că ar fi binevenită o modificare a Legii cu privire la poliţie întru reglementareanormativă mai clară a locului şi rolului poliţiei în cadrul administraţiei publice, după cum urmează: ,, PoliţiaRepublicii Moldova este instituţia specializată a puterii executive constituită ca organ armat de dreptîn componenţa Ministerului Afacerilor Interne, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şilibertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperireainfracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, fiind investit să aplice măsurile de constrîngere înlimitele stabilite prin lege.”

O condiţie primordială a funcţionării normale a oricărui organ de stat, cu atît mai mult al poliţiei, estereglementarea normativă expresă a destinaţiei şi scopurilor de activitate. Definiţia poliţiei care i-ar determinalocul şi rolul ei în structura organelor statale ar trebui să se sprijine pe baza mijloacelor principale aplicate de eaîn realizarea scopurilor şi competenţelor abilitate. S-a constatat că mijlocul de bază propriu oricărei poliţii estedreptul la aplicarea constrângerii, în sensul larg, de la o simplă atingere până la lipsirea forţată de viaţă.Dreptul de a aplica forţa în scopul realizării sarcinilor determinate de legislaţie este particularitatea distinctivăa poliţiei, care îi permite acesteia să ocupe un loc deosebit în cadrul organelor de ocrotire a normelor de drept.

Pentru a fundamenta aceste deziderate vom face referinţă la unele consideraţii cu caracter istoricreferitor la sensurile terminologice ale “poliţiei„ şi evoluţia acestor sensuri în societate.

Prima definiţie clară şi completă a noţiunii de poliţie o întâlnim în Codul delictelor şi pedepselor din1795 din Franţa, potrivit căruia ,,poliţia este instituită pentru a menţine ordinea publică şi a asiguralibertatea, proprietatea şi siguranţa individuală” [7, 225].

Apariţia şi dezvoltarea conceptului statului de drept a impus revizuirea cardinală a opiniilor desprepoliţie şi ca rezultat are loc o dezvoltare furtunoasă a ştiinţei poliţieneşti.

În opinia savantului german Piuter, în jumătatea a doua a sec. XVIII, poliţia este considerată „numaiactivitatea de constrângere realizată de stat, având drept scop preîntâmpinarea relelor posibile şi apericolului, grija bunăstării manifestată în afara constrângerii nu se încadrează în domeniul poliţiei”[8, 59].

În prezent, menţionează V.M. Ghesen, prin activitatea poliţienească nu se subînţelege activitateaadministrativă luată în general, ci numai o anumită modalitate de activitate statală, orientată spre susţinereasecurităţii şi a ordinii, însoţită de aplicarea forţei de constrîngere.

Cunoscutul specialist în materia dreptului poliţienesc din Rusia, G.E. Andreevskii, pornind de laaccepţiunea poliţiei ca activitate statală în domeniul administraţiei interne, a elaborat „ Legea ştiinţei despre


137

poliţie,” conform căreia, “atunci cînd individul prin forţa şi mijloacele sale proprii nu-şi poate crea condiţii desecuritate şi prosperitate care i-ar permite libera dezvoltare, în ajutorul lui trebuie să vină activitatea altora,numită poliţistă” [9, 17].

Dicţionarul limbii române moderne [10, 134] oferă următoarele accepţiuni ale noţiunii de poliţie:- organ administrativ însărcinat cu menţinerea ordinii publice;- locul în care este instalat organul administrativ;- organul care desfăşoară activitatea de pază, supraveghere, control;- poliţistul ca persoană.

Vocabularul juridic editat în Franţa în 1987 deosebeşte următoarele sensuri ale noţiunii de poliţie:- accepţiunea generală de ordine, asigurare, control pentru apărarea interesului comun;- ansamblul regulilor impuse cetăţenilor de către autoritatea publică în vederea instaurării ordinii,

liniştii şi securităţii în stat;- forţa publică însărcinată cu respectarea regulilor de poliţie (se mai face distincţia dintre poliţia

administrativă şi cea judiciară).Trebuie să precizăm că în prezent, potrivit uzanţelor internaţionale, termenul de poliţist sau poliţişti

include toate persoanele numite sau alese care exercită puteri poliţieneşti, îndeosebi puterea de a aresta şireţine. Aceasta este accepţiunea pe care o întâlnim în art.1 din Codul de conduită pentru poliţişti adoptat prinRezoluţia nr.14169 din 17 decembrie 1979 a Adunării Generale a ONU.

Totodată, se stipulează că în ţările în care puterile poliţieneşti sunt exercitate de autorităţi militare, fieîn uniformă sau nu, sau de forţe ale securităţii statului, definiţia „poliţişti” va include şi membrii acestor servicii.

Deci termenul “poliţie” include nu doar organele de poliţie propriu-zise din subordonarea MinisteruluiAfacerilor Interne, ci pe toţi funcţionarii publici care au atribuţii poliţieneşti în domeniul apărării statului, aorganismelor politice, economice şi sociale, a cetăţenilor şi care, potrivit legii, pot la nevoie folosi forţa deconstrângere [11, 15].

În viziunea persoanelor care apelează la ajutorul poliţiei, acest organ se caracterizează prin capacitateade a aplica forţa, fapt recunoscut şi de persoanele asupra cărora poliţia întreprinde măsuri de constrângere.

Posibilitatea de a aplica forţa atribuie unitate activităţii poliţieneşti în ansamblu. Astfel, rolul poliţieiconstă în intervenţia directă în problemele sociale şi în măsura în care ele necesită aplicarea forţei. Acest lucruatribuie omogenitate diverselor proceduri poliţieneşti, precum reţinerea infractorului, dirijarea circulaţiei rutiere,supravegherea „gloatei”, acordarea de ajutor copiilor rătăciţi sau acordarea primului ajutor medical, intervenţiaşi soluţionarea scandalurilor intrafamiliale. După E. Bittner, poliţia este “mecanismul repartizării forţeicircumstanţial argumentate în societate ” [12, 32-41].

Din cele menţionate mai sus nu reiese nicidecum că activitatea poliţienească are un conţinut purregresiv. În realitate, poliţia îşi asigură realizarea scopurilor urmărite, în majoritatea cazurilor doar prin posibilitateapotenţială de aplicare a constrângerii.

În statul de drept, în care valoarea supremă este omul, drepturile şi libertăţile sale, este destul deactuală ideea că rolul poliţiei constă în rezolvarea acelor probleme sociale care necesită constrângerea, iarcompetenţa poliţiei trebuie să fie determinată nu de caracterul problemei, ci de metodele de intervenţie. Credemcă anume constrângerea poate fi punctul de pornire în determinarea locului poliţiei în cadrul autorităţilorpublice. Rolul şi necesitatea forţelor de poliţie ca parte constitutivă a autorităţilor administraţiei publice îşigăseşte justificarea în existenţa şi manifestarea contradicţiilor sociale, în satisfacerea unor cerinţe ale vieţiisociale şi în reprimarea unor manifestări şi tendinţe deviate de ordin individual sau colectiv.

Existenţa şi evoluţia societăţii nu poate fi concepută fără asigurarea menţinerii ordinii şi liniştii publice,fără recunoaşterea şi respectarea demnităţii umane, atribute fundamentale ale oricărei comunităţi omeneşti.

Principalele funcţii ale poliţiei constau în:- prevenirea, ceea ce este un principiu fundamental în statul de drept;- represiunea pentru restabilirea situaţiei anterioare.

Dacă analizăm varietatea atribuţiilor generale şi specifice ce revin poliţiei moderne, se evidenţiazăclar datoria poliţiei de menţinere a ordinii şi liniştii publice, prin care se urmăreşte salvarea interesului general.Totodată, prin apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, poliţia serveşte tot interesul general.Activitatea poliţiei se desfăşoară în beneficiul convieţuirii umane şi împotriva indivizilor cu manifestări antisociale.


138

Prin activitatea sa directă poliţia contribuie la menţinerea echilibrului social şi indirect cooperează larealizarea echilibrului general al armoniei universale.

Conceput ca un apanaj al suveranităţii statului, considerăm destul de importantă necesitatea ca organulde poliţie, din punct de vedre normativ, să-şi găsească fundamentul juridic nu numai în lege, dar şi în Constituţiaţării. Constituţia stabileşte şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale individuale şi prin ea se organizeazăputerile statului şi se fixează raporturile dintre ele.

Poliţia, ca alte organe poliţieneşti, este o instituţie a puterii executive şi anume în această ipostază eaar trebui să se manifeste. Activitatea poliţiei este chemată să asigure realizarea legilor care ţin de domeniul eide activitate.

Pentru a determina locul poliţiei în cadrul autorităţilor publice e necesar a porni de la ideea conformcăreia poliţia este un organ armat, constituit din funcţionari profesionişti, subordonat şi angajat de putereaexecutivă în activitatea de ocrotire a ordinii publice, vieţii, sănătăţii, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor,organizaţiilor statale şi sociale legal instituite, de apărare faţă de orice atentate antisociale.

Referinţe:1. Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1993.2. Romulus Ionescu, Drept administrativ, Bucureşti, 1970.3. Valentin Prisăcaru, op.cit.4. М.Л. Розин, Место органов внутренних дел в советском государственном аппарате

в свете ленинского учения о социалистическом государстве, Труды ВШ МВД СССР,Москва, 1970.

5. Legea nr. 218 din 23.04.2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, MonitorulOficial al Romîniei nr. 305 din 9 mai 2002.

6. Ordonanaţa de urgenţă nr. 63 din 28 iunie 2003 privind organizarea şi funcţionareaMinisterului Administraţiei şi Internelor, Monitor Oficial al Romîniei nr. 462 din 28 iunie2003.

7. Vladimir Hanga şi alţii, Istoria dreptului românesc, Vol I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1985.8. В.В. Ивановский, Учебник административного права ( полицейское право), Казань,

1911.9. И.Е. Андреевский, Полицейское право, Санкт Петербург, 1874.10. Dicţionarul Enciclopedic al Limbii Române, Ed. Enciclopedică, 2002.11. Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Dragoş-Andrei Ignat, Adrian Iacob., Drept Poliţienesc şi

Contravenţional, Bucureşti, Editura „Tritonic”, 2003.12. Bittner E., Lundmann K.J, Police Charge., Oxford, 1980.


139

Managementul organizaţiei. Specificul managementului organizaţiilor dinorganele apărării naţionale, securităţii statului şi ordinii publice

Gheorghe MEREUŢĂ, doctor în ştiinţă, ULIM

Recenzent: Svetlana Gorobievschi, doctor, conferenţiar universitar, prodecan activitate ştiinţificăULIM

Importanţa activităţii de conducere a organizaţiilor este cauzată de necesitatea coordonării, dirijării şiîndrumării acţiunilor colective ale oamenilor în vederea atingerii obiectivelor propuse.

La etapa actuală a dezvoltării organizaţiilor, în condiţiile activităţii cu resurse materiale, financiare şi,mai ales, umane (deşi limitate) nu este suficient numai de a organiza, îndruma, supraveghea, dirija sauadministra activitatea acestora.

Conducerea este, de regulă, o activitate complexă care include o seamă de atribute şi funcţii cum sunt:previziunea, organizarea, comanda, coordonarea, controlul, climatul, motivarea, evaluarea rezultatelor etc.Conducerea, de asemenea, vizează o multitudine de aspecte (economice, politice, militare, tehnice, psihologice,sociale, educaţionale etc.), pe care le armonizează şi le integrează, în vederea realizării scopurilor stabilite, încondiţii optime. Conducerea este astăzi o activitate de sine stătătoare (deosebită de activităţile de realizare şide execuţie) şi trebuie să fie exercitată de către oameni pregătiţi special (profesionişti ai conducerii).

Deoarece conducerea se exercită nu numai la nivel de grup, la nivel de organizaţie, la scara întregiisocietăţi (în cazul conducerii statelor) sau chiar la nivelul unor organisme interstatale (cum este cazul organismeloreuropene şi euroatlantice sau al marilor concerne industriale, care nu mai ţin seamă de limitele teritoriale aleunei singure ţări), acest proces, deosebit de complex, este necesar să fie exercitat de un personal de conduceredotat cu un potenţial înalt şi trăsături de caracter deosebite.

Apariţia şi dezvoltarea conceptelor de „management” (conducere) şi „manager”(conducător, persoană de conducere), întrebuinţate tot mai frecvent, nu sunt numai omodă, ci şi o necesitate.În opinia unor specialişti [1], managementul desemnează ştiinţa conducerii organizaţiilor socio-

economice şi conducerea lor ştiinţifică, atribuindu-i trei sensuri:1. De ştiinţă, adică de ansamblu organizat şi coerent de cunoştinţe, concepte, principii, metode şi

tehnici, prin care se explică în mod sistematic fenomenele şi procesele care au loc în conducereaorganizaţiilor.

2. De artă, pentru că reflectă latura pragmatică ce constă în măiestria managerului de a aplicacunoştinţele ştiinţifice la realităţile diferitelor situaţii, cu rezultate bune, în condiţii de eficienţă.

3. De stare de spirit specifică, reflectată în felul de a vedea, a dori, a căuta şi accepta progresul.Prin urmare, managementul este un proces (o succesiune de activităţi) care implică anumite funcţii şi

anumite principii general acceptate, care orientează gândirea şi acţiunea managerilor, precum şi un obiect destudiu, însumând un ansamblu de cunoştinţe care pot fi învăţate împreună cu modul de aplicare a lor în procesulde conducere.

Mihaela Vlăsceanu [2], definind conducerea ca pe un „proces dinamic de organizare şi coordonare decătre un grup, într-o anumită perioadă de timp şi într-un context organizaţional specific, a altor grupuri demembri ai organizaţiei, în scopul realizării unor sarcini şi scopuri specifice”, consideră că, în zilele noastre,„conducerea nu se mai limitează la o singură persoană; există un grup de conducători responsabili cu diferitesectoare de activitate şi cu diferite grupuri de oameni”. Cu alte cuvinte, diviziunea muncii şi specializareaactivităţilor umane îşi pun amprenta tot mai mult şi asupra conducerii organizaţiilor.

Această definiţie pune în evidenţă rolul tot mai important al factorului uman în conducere, deoareceeficienţa activităţii manageriale (deci şi a organizaţiei) se corelează strâns cu capacitatea conducătorilor de aintegra şi coordona eforturile tuturor membrilor organizaţiei pentru a obţine rezultatele dorite.


140

În funcţie de tipul de organizaţie şi de natura activităţilor desfăşurate în cadrul acesteia, apar şi elementelespecifice ale structurilor de management, care determină, în ultimă instanţă „personalitatea”, „cartea de vizită”a organizaţiei respective.

Organizaţiile, fiind sisteme deschise, sunt caracterizate drept sisteme sociale dinamice, complexe,probabilistice şi relativ stabile, capabile de autoreglare şi autoinstruire. Specificând rolul deosebit al resurseiumane, putem concluziona că organizaţia este un sistem social în care şi prin care oameniiinteracţionează (cooperează) pentru realizarea unor scopuri comune sau, altfel spus, organizaţia implicăo formă distinctă de corelare între oameni şi scopuri, cât şi între oameni şi structuri.

Literatura de specialitate [3] descrie pe larg mai multe modalităţi de clasificare a organizaţiilor, printrecare menţionăm:

a) după gradul de structurare (informale şi formale);b) cine sunt beneficiarii activităţii sau natura comportamentului membrilor organizaţiilor (asociaţiile

voluntare, de tipul celor religioase, ştiinţifice etc.; organizaţii militare; organizaţiifilantropice (de binefacere), spirituale, asociaţii de asistenţă socială; organizaţii de tipcorporaţii (organizaţii industriale, financiare etc.); organizaţii de afaceri familiale: micileafaceri);

c) după principiul „cine beneficiază de activitatea organizaţională specifică” (organizaţii debeneficiu mutual, al căror beneficiari sunt membrii şi cei înscrişi care deţin un rang, precumpartidele politice, sindicatele, cluburile etc.; organizaţiile de afaceri, care au ca beneficiariproprietarii şi managerii şi cuprind firmele industriale, băncile, companiile de asigurări, magazinelede vânzări cu ridicata şi cu amănuntul; organizaţii care realizează servicii şi au ca beneficiariclienţii, care includ agenţiile de plasare a forţei de muncă, spitalele, şcolile, societăţile de ajutor,clinicile de sănătate mintală; organizaţiile publice de care beneficiază marele public, aici fiindincluse, statistica la nivel statal, serviciile militare, departamentele poliţiei, grănicerilor, securităţiistatului, pompierilor, etc.);

d) după nivelurile ierarhice existente în interiorul lor (organizaţii scunde şi înalte);e ) după un element major de relaţionare între cei care deţin puterea şi cei asupra cărora ei o

exercită (organizaţii coercitive, precum lagărele de concentrare, închisorile, lagărele deprizonieri de război, lagărele de muncă forţată, uniunile coercitive; organizaţiile utilitare, încare sunt incluse întreprinderile industriale, institutele de cercetare, uniunile de afaceri, organizaţiilefermierilor, organizaţiile militare în timp de pace; organizaţii normative, cum sunt organizaţiilereligioase, organizaţiile politico-ideologice, spitalele, colegiile şi universităţile, asociaţiile voluntare,şcolile şi organizaţiile profesionale).

Structurile duale se stabilesc în următoarele combinaţii:a) Normativ-coercitive, cum sunt unităţile de luptă;b) Utilitar-normative, aici fiind inclusă majoritatea organizaţiilor;c) Utilitar-coercitive - exploatările agricole şi industriale tradiţionale.

Specificul managementului în organizaţiile din organele apărării naţionale, securitatea statului şiordinii publice decurge din specificul structurilor şi activităţilor acestora.

Structurile menţionate sunt componentele de bază care asigură, în timp de pace şi de război, integrareaîntr-o concepţie unitară a activităţilor tuturor forţelor participante la acţiunile de apărare a ţării, de securitate şiordine publică.

Din acest punct de vedere, aceste organisme ale statului au anumite trăsături fundamentale, şi anume:• sunt instituţii birocratice având o structură ierarhică;• relaţiile formale predomină asupra celor personale;• sunt un mediu social cu sisteme proprii de stratificare.

Din această succintă prezentare a acestor organizaţii şi a sistemului instituţional de conducere,reglementate prin lege, rezultă, implicit, şi specificul managementului acestora, exprimate prin mai multecaracteristici.

O primă caracteristică a managementului organizaţiilor din structurile menţionate anterior constă înfaptul că, deşi conducerea la diferite eşaloane se realizează în timp de pace, pregătirea este făcută pentru lupta


141

armată, pentru diverse situaţii de criză şi excepţionale. În consecinţă, toate funcţiile managementului se cerabordate şi exercitate din această perspectivă, comandanţii fiind iniţiaţi şi deprinşi să organizeze, să decidă, săcomande, să dirijeze şi sa coordoneze (într-un cuvânt, să acţioneze) în conformitate cu condiţiile acestorsituaţii.

A doua caracteristică ar putea fi aceea că se recurge, adesea, la o conducere autoritară, deşicomandanţii se consultă cu liderii (conducătorii) structurilor ierarhice superioare înaintea adoptării unor decizii.În unele situaţii însă, când această consultare nu este posibilă, ei sunt obligaţi să decidă singuri şi să-şi asumerăspunderea acestor decizii care au o mare încărcătură morală.

A treia caracteristică se referă la dezvoltarea cu precădere a calităţilor de lider la orice comandantdintr-o unitate operativă, deoarece acesta trebuie să se comporte ca atare în cele mai diverse şi complicatesituaţii.

După opinia experţilor americani, caracteristicile şi trăsăturile unui lider se bazează pe „trei piloni de oimportanţă egală”: şcoala care-i formează, experienţa practică şi autodezvoltarea.

A patra caracteristică priveşte etica profesională a conducerii organizaţiilor structurilor de forţă.Etica profesională a comandantului implică trei responsabilităţi generale: să fie model de rol, să-şi

dezvolte subordonaţii din punct de vedere etic şi să evite crearea unor dileme etice subordonaţilor săi.Desigur, această caracteristică presupune existenţa unor calităţi ale comandanţilor, cum sunt: onestitatea,

integritatea morală, loialitatea faţă de ţară, faţă de organizaţia de care aparţine, de unitate şi de subordonaţi,spiritul de dreptate.

A cincea caracteristică a managementului specific domeniului abordat decurge din obiectivulfundamental al acestor organizaţii: îndeplinirea misiunii cu pierderi minime de resurse umane şi materiale.Conducerea, la oricare dintre nivelurile sale (strategic, tactic sau operativ), se cere a fi exercitată după cumurmează să fie pregătiţi şi perfecţionaţi conducătorii pentru toate funcţiile şi pentru toate eşaloanele.

A şasea caracteristică se poate formula ca o funcţie specială a managementului, aceea de a forma(iniţial şi pe parcurs) fiecare conducător în aşa fel, încât prestigiul individual să fie la nivelul prestigiului socialal structurii corespunzătoare.

Atât cu prilejul selecţionării personalului de conducere, cât şi în timpul formării şi al carierei, trebuieavute în vedere, cultivate şi dezvoltate acele calităţi individuale a căror rezultantă să fie o îmbinare perfectă aprestigiului funcţiei cu prestigiul persoanei care o îndeplineşte. În acest context, se cuvine amintit şi faptul căautoritatea oricărui comandant trebuie să fie una de competenţă (nu doar de funcţie).

Aceste caracteristici (la care pot fi adăugate şi altele) dau managementului organizaţiilor amintite o„personalitate” şi o „specificitate” distinctă, care-l deosebeşte de managementul practicat în alte domenii, fărăa ignora însă caracteristicile comune tuturor tipurilor de management.

Managementul sistemului organizaţional este stabilit de către liderul acesteia şi este cel careinventariază „intrările” reprezentate de priceperile şi motivaţia indivizilor, care le prelucrează şi realizează„ieşirile”, sub formă de sarcini şi obiective sau chiar sub formă de comportamente ale subordonaţilor.

Aceste trei componente – intrările, prelucrările şi ieşirile – constituie ceea ce se numeşte sistemînchis, caracteristici ce pot fi atribuite organizaţiilor cuprinse în aria noastră de examinare. Într-un sistemorganizatoric de acest fel în care măsura performanţei este dată de atingerea scopurilor şi comunicarearezultatelor membrilor organizaţiei, procesele sunt, de fapt, de natură cibernetică. În realitate însă, organizaţiilesunt influenţate şi de mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Din acest punct de vedere, organizaţiile, îngeneral, nu pot fi considerate sisteme închise.

Evenimente pe care liderul nu îndrăzneşte să le considere ca „intrări”, întrucât sunt exterioare organizaţieipe care o conduce, pot determina schimbări majore, cu un impact ulterior considerabil asupra ansambluluisistemului condus. Dacă o organizaţie este condusă ca sistem închis, influenţele externe pot produce perturbăricare ar afecta ansamblul funcţional al organizaţiei.

Chiar în cazul unor sisteme finite (complet închise), precum este fiinţa umană, se încearcă a intervenişi a o modifica. În acest sens, psihogeneticienii şi psihopedagogii insistă asupra influenţelor mediului asupraexistenţei umane.


142

De aceea putem considera că majoritatea sistemelor în care este implicată existenţa umană sunt maimult sau mai puţin deschise, dar niciodată închise. În aceste sisteme putem distinge componentele tipice –intrările, procesările şi ieşirile – dar şi numeroase legături cu mediul exterior.

Un model care ar descrie managementul organizaţiilor trebuie să arate că organizaţia este unsistem compus din subsisteme vitale pentru supravieţuirea sa. În acelaşi timp, trebuie să se prezinte liderulorganizaţiei nu numai ca pe un subsistem vital al organizării de ansamblu, ci ca pe un „centru” sau „pilot” alsistemului, capabil să determine oamenii să atingă scopurile preconizate. Mai mult, modelul trebuie să sugerezecomplexitatea relaţiilor interumane dintre subsisteme şi ansamblul sistemului.

Orice organizaţie, este subdivizată în echipe funcţionale. Membrii acestor echipe se influenţează unulpe celălalt pe o serie de căi complicate dar şi pe o serie de căi stabilite de lider. Simultan membrii grupurilordezvoltă atitudine de loialitate sau de respingere atât înăuntrul, cât şi în afara grupurilor, complicând şi mai multinfluenţarea şi controlarea comportamentelor individuale de către lider. Aceste relaţii sunt şi mai pronunţate încadrul organizaţiilor de tip militar, în poliţie sau alte organe ce ţin de securitatea statului.

De asemenea, orice organizaţie este constituită din subsisteme vitale precum: indivizii, grupurile, lideriiomologi şi superiori, precum şi un grup nebulos de elemente care constituie mediul extern.

Deşi oricare subsistem poate avea o importanţă variabilă, relaţiile dintre ele rămân mereu aceleaşi lanivelul întregului sistem de conducere al organizaţiei. Organizaţiile, de la cea mai simplă până la cea maicomplexă, comportă această structură de conducere.

Managementul organizaţiilor trebuie examinat având la bază elementele sale care constituie: oamenii,grupurile şi liderul nemijlocit.

Înţelegerea oamenilor, ca membri ai organizaţiei, constituie baza conducerii eficiente a organizaţiei, îngeneral, şi a celei militare, în special. Fiecare individ aduce în organizaţie un set unic de aptitudini, priceperi şitrebuinţe, precum şi un set de deficienţe sau lipsuri care trebuie corectate. Există o serie de trăsături psihologiceindividuale deosebit de importante pentru lider; cunoaşterea lor va permite liderului să poată înţelege, stabili şiinfluenţa pozitiv comportamentele subordonaţilor.

Un alt proces individual de mare interes pentru lideri este cel motivaţional. Procesul motivaţionalrealizează, prin trebuinţe şi aşteptări individuale, răspunsuri la recompense şi pedepse, generând atitudini faţăde profesie. Cunoaşterea acestor procese va permite liderului să stabilească şi să influenţeze comportamentelesubordonaţilor şi să îi ajute să-şi construiască abilităţile şi deprinderile necesare realizării cu succes aperformanţelor dorite.

În fine, ca parte a procesului de dezvoltare, trebuie cunoscut şi procesul adaptării la solicitări şi lastres, care este de interes maxim pentru lider.

Şi, nu în ultimul rând, cunoaşterea de către liderul militar a propriilor trăsături individuale, a deficienţelorîn procesul prelucrării informaţiilor, a susceptibilităţii la nevoile de schimbare ale subordonaţilor îl vor ajutaconsiderabil să stăpânească procesul conducerii organizaţiei.

Managementul organizaţiilor de tip militar şi similare acestora evidenţiază un număr considerabil deinteracţiuni care pot apărea între oameni în grupurile cu organizare formală. Grupurile funcţionale includ şigrupurile formale; acestea se constituie, de regulă, pentru a îndeplini o sarcină sau un scop precis; liderul unuigrup formal este complet responsabil de îndeplinirea misiunii acestuia. Exemplul tipic în acest sens este grupulmilitar – plutonul sau compania; comandanţii de pluton sau de companie trebuie să rezolve toate problemelelegate de cooperarea, conflictele şi comportamentele colective ale subordonaţilor.

Complexitatea managementului organizaţiilor de acest tip este cauzată şi de multitudinea relaţiilordintre diverse segmente de personal şi grupuri. Spre exemplu, grupurile din afara organizaţiei pot fi ele înselegrupuri funcţionale, dar membrii lor pot întreţine şi relaţii adiacente cu membrii altor grupuri care nu suntcontrolate de liderii respectivelor grupuri sau putem evidenţia situaţia în care un grup funcţional condus decătre un lider interacţionează cu alt grup funcţional condus de alt lider. Competiţia intergrupală, conflictele şicooperarea devin subiecte de interes major pentru liderii ambelor grupuri. Când liderul intră în relaţie directăcu indivizii şi grupurile, subsistemul conducerii devine elementul central („focar”) al sistemului. Raporturile „deschimb” între lider şi subordonaţi, din care rezultă relaţiile de putere şi de dependenţă, devin „probleme critice”pe care liderul trebuie să le analizeze şi să le înţeleagă cât mai profund.


143

Trebuie menţionat şi faptul că la aspectele sistemului conducerii organizaţiilor se referă la organizaţieca la un întreg, ca entitate.

În acest sens, trebuie luate în considerare perspectivele şi principiile proiectării organizaţionale, precumşi impactul lor asupra procesului concret de conducere. De asemenea, este importantă înţelegerea felului încare liderul se poate adapta schimbării organizatorice. Această adaptare presupune proiectarea de strategiipentru schimbare organizatorică şi metode de depăşire a rezistenţei la schimbare a celor care constituie„subiectul schimbării” (indivizi, grupuri, lideri).

Referindu-ne la conducere într-un context organizaţional, presupunem luarea în considerare a altor„probleme critice” de natura funcţională. Remarcăm faptul că la orice nivel al organizării, liderul joacă un rolesenţial în realizarea legăturilor dintre organizaţii şi a legăturilor acestora cu mediul exterior.

Pornind de la acest aspect, este important să menţionăm faptul că toţi liderii de organizaţii trebuie să iaîn considerare cel puţin două aspecte ale mediului exterior:

a) presiunile externe imediate cu care organizaţia condusă se află în contact direct şi continuu;b) existenţa, ca atare, a mediului socio-cultural în care organizaţia se află şi de care nu poate face

abstracţie printr-o izolare (închidere) forţată decât pe termene scurte şi, întotdeauna, cuconsecinţe negative pentru propria supravieţuire.

Liderul organizaţiei de tip militar trebuie să fie competent în realizarea acestor legături cu mediulextern, atât pentru a răspunde „presiunilor imediate”, cât şi pentru „integrarea pe termen lung” a organizaţieipe care o conduce în mediul exterior, realizând „răspunsuri” adecvate la „intrările” sociale, profesionale şietice cu care „exteriorul” penetrează graniţele organizaţiei militare.

În concluzie, menţionăm că un model absolut perfect privind managementul organizaţiilor, de tipulcelor examinate în demersul nostru, până în prezent nu există. Totuşi, abordări mai riguroase ale complicateiproblematici a conducerii organizaţiilor, în general, şi a celor militare în special permite efectuarea unor analizeşi recomandări practice. Modelele existente evită să analizeze însă în detaliu activităţile concrete ale lideruluimilitar, preferând păstrarea unui anumit grad de generalitate, menit să surprindă esenţa conduceriiorganizaţiilor. Modelele, de asemenea, nu sunt un inventar de sfaturi practice şi de reţete pentru comandanţiistructurilor de tip militar. Raţiunile pentru care cantonarea în nivelul ultim de concreteţe a conducerii militareeste evitată sunt două:

• liderii militari, indiferent de nivelul ierarhic al conducerii pe care trebuie să o exercite, trebuie săcunoască profund ceea ce este esenţial şi fundamental în îndeplinirea atribuţiilor de lider militar;

• liderului militar nu trebuie să i se anuleze dreptul (şi obligaţia) de a acţiona responsabil în acţiuniconcrete.

Deci, atribuţiile nu provin întotdeauna din regulamente care îl pot ajuta în anumite situaţii concrete;există însă riscul potenţial ca regulamentele să devină instrumente de eludare a responsabilităţii personale.

Referinţe:1. Ciuruşniuc Gr., Perfecţionarea capacităţii de conducere a comandamentelor, Editura Militară,

Bucureşti, 1987.2. Culda L., Organizaţiile: investigaţii procesuale, Editura Licorna, Bucureşti, 2002.3. Iacob D., Managementul organizaţiilor, Bucureşti, 2000.4. Nour A., Probleme de bază ale conducerii politico-militare, Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 1993.5. Radu E., Conducerea resurselor umane, Editura Expert, Bucureşti, 1991.


144

Din istoria serviciilor de informaţii şi contrainformaţii aRomâniei în perioada celui de-al Doilea Război Mondial

Pavel MORARU, doctor în istorie, Academia„Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.

1. Concepţia şi principiile înfiinţării serviciului secret în România.

Până în al doilea deceniu al secolului XX, Armata română n-a dispus de un serviciu de informaţiidistinct, ceea ce s-a resimţit negativ, atât în timpul războaielor balcanice din 1912-1913, cât şi în timpul primuluirăzboi mondial. Necesitatea prevenirii evenimentelor ce puteau pune în pericol siguranţa naţională, a impuscrearea Serviciului Secret, care să asigure statul cu informaţii despre intenţiile posibililor inamici şi să elaborezedin timp ipotezele de apărare. Această misiune i-a revenit lui Mihail Moruzov, care l-a fondat, organizat şicondus din 1924 şi până la începutul lunii septembrie 1940 [1, 13].

Concepţia şi principiile înfiinţării acestui serviciu, au presupus: „I. Crearea serviciilor secrete deinformaţii operative, la frontiere, care să fie conduse, din punct de vedere tactic de ofiţeri după directiveleMarelui Stat Major (Secţia a II-a – P.M.), Serviciul «S» purtând numai răspunderea elementelor deagentură, din punct de vedere tehnic”. Aceste servicii trebuiau să se ocupe de studierea zonelor în careurma să se activeze din punct de vedere ofensiv şi defensiv; semnalarea oricăror mişcări de trupe inamice dinzonele respective; pregătirea specialiştilor în domeniul informaţiilor din corpul ofiţeresc, care să constituieelementul de bază al Serviciului de Informaţii operativ în caz de război. De asemenea, a fost prevăzută „II.Crearea unui Serviciu de contrainformaţii operative, sub conducerea directă şi pe răspunderea M./arelui/ St./at/ M./ajor/, cu trei Centre: Est, Vest şi Sud, având misiunea să pregătească aparatul decontrainformaţii necesar armatelor de operaţiuni în caz de război. III. Crearea unui Serviciu «S» deInformaţii înăuntrul statelor ce ne interesează, dincolo de zonele informative din raza Centrelor ce ţindirect de Marele Stat Major, având misiunea să procure atât în timp de pace cât şi în timp de războimaterialul de informaţii cu caracter general, necesar armatei. IV. Crearea unui Serviciu decontrainformaţii care să procure informaţii asupra oricăror chestiuni tot cu caracter general, interesândarmata”.

Deci, Serviciul Secret al Armatei române urma să fie alcătuit din două componente: „Prima grupăaparţinând M./arelui/ St./at/ M./ajor/ ca element operativ, căreia îi vor fi subordonate serviciile secrete deinformaţii şi contrainformaţii operative, pe lângă celelalte servicii de informaţii şi contrainformaţii, ca: Serviciulde informaţii desfăşurat de Aliaţii Militari şi Serviciul [de] contrainformaţii inferior, excortând, conformregulamentelor, pe lângă comandamente. A doua grupă va fi formată de Serviciul S de informaţii şicontrainformaţii, cu caracter general, aparţinând Ministerului Apărării Naţionale”. Serviciul Secret Central (alMinisterului Apărării Naţionale), fiind un corp de specialitate, urma să îndeplinească (obligatoriu sau la cerere)un rol consultativ pe lângă Serviciile de informaţii şi contrainformaţii (Centrele informative), ce aparţineauMarelui Stat Major (M.St.Major), având un delegat permanent acolo. Ministerul Apărării Naţionale trebuia săataşeze pe lângă Serviciul Secret Central un delegat tehnic cu rol consultativ în chestiuni pur militare [2, 217-218].

În unităţile armatei, subdiviziunile care se preocupau de coordonarea activităţilor informative şicontrainformative erau Birourile 2 ale Statelor Majore ale unităţilor. Despre misiunile informative ale unui statmajor de unitate, putem afla din mărturiile lui Ion Lissievici [3, 11-22], care în perioada noiembrie 1926 –octombrie 1930 a făcut parte din Statul Major al Diviziei 6 Infanterie, îndeplinind funcţiile de ajutor – şef debirou – la Biroul 1 – şi şef al Birourilor 2, 3 şi 4: „Biroul 1 se ocupa cu recrutarea, organizarea şi mobilizarea;Biroul 2 informaţii şi contrainformaţii, în timp de pace, nu avea o acţiune informativă propriu-zisă, decât în cepriveşte instrucţia ofiţerilor şi a trupei cu privire la modul de acţiune în caz de război sau pe timpul războiuluipentru a procura, studia, intercepta, interpreta şi transmite informaţiile despre trupele inamice. Din punct de


145

vedere contrainformativ, în timp de pace, acest birou urmărea să cunoască starea de spirit a ofiţerilor şi trupeidin subordinele diviziei. În timp de război Biroul 2 conducea întreaga acţiune informativă a trupelor din subordineadiviziei pentru procurarea informaţiilor despre inamic; prezenta situaţia inamicului, comandantului diviziei;redacta şi difuza ordinele cu privire la procurarea informaţiilor; întocmea şi difuza buletinele şi rapoarteleinformative cu privire la inamic. În timp de război, Biroul 2 se ocupa cu măsurile de siguranţă şi pază aComandamentului şi trupelor diviziei în zona de acţiune a acestora, redactând ordinele şi buletinelecontrainformative. Biroul 3 se ocupa cu conducerea operaţiilor în timp de război. În acest scop ţinea la curentharta cu situaţia trupelor proprii, redacta şi transmitea ordinele pe baza hotărârii comandamentului diviziei.Biroul 4 se ocupa cu situaţia materială, în timp de război, a comandamentului şi trupelor diviziei, astfel încât săse asigure la timp cu organizările şi evacuările, cu subzistenţele, armamentul, agentul sanitar, etc.” [4, 12].

Tot de la Ion Lissievici aflăm despre organizarea şi principalele atribuţii ale Secţiei a II-a informaţii aM.St.Major din epocă: „Procura, studia, interpreta şi difuza în măsura în care aprecia necesar, la comandamenteledin subordine, informaţiile cu privire la: potenţialul de război al eventualilor inamici cu care ţara s-ar putea găsiîn război”. În terminologia specifică activităţii de informaţii şi contrainformaţii militare, potenţialul de războicuprindea: „forţele armate, gradul lor de instrucţie, dotarea cu armament de orice fel, precum şi posibilităţile deordin economic şi situaţia politică a statelor în cauză”. Informaţiile erau obţinute prin mijloace oficiale (presa,colaborarea cu alte instituţii ale statului, în special cu Ministerul Afacerilor Externe, schimbul de date şi cooperareacu serviciile similare ale statelor prietene) şi speciale (agentura secretă, interceptarea comunicaţiilor şisupravegherea externă – filajul –, etc.). Prin mijloacele speciale se îmbogăţea substanţial fluxul informaţiilorde interes, precum şi puteau verifica datele şi informaţiile obţinute din sursele deschise sau oficiale.

În baza acestor informaţii, Secţia a II-a, M.St.Major, întocmea ipotezele de mobilizare, de concentrareşi primele operaţii probabile ale armatelor cu care ţara se putea găsi într-un conflict. În funcţie de acesteipoteze, Secţia a III-a din M.St.Major întocmea planurile de campanie pentru primele operaţii ale armateiproprii.

Despre atribuţiile contrainformative ale Secţiei a II-a a M.St.Major Ion Lissievici afirma că, în principal„urmărea să cunoască starea de spirit şi moralul în cadrul armatei, să dirijeze instituţia informativă şicontrainformativă la comandamentele şi unităţile din subordine, să concure pe cât posibil la descoperireaacţiunilor de spionaj şi sabotaj, să ţină la curent şi să cunoască situaţia morală şi starea de spirit a populaţieiţării”. Pentru îndeplinirea acestor misiuni, Secţia a II-a avea în structură şase birouri: 1 – căutarea informaţiilor;2 – contrainformaţii; 3 – studii; 4 – ataşaţi militari; 5 – cifru; 6 – radio-ascultare [4, 13-14].

De remarcat că, organizarea activităţilor informative şi contrainformative în România interbelică, prinînfiinţarea Serviciului Secret al Armatei române, s-a efectuat „după cele mai moderne concepţii” ale epocii.Inspirată din organizarea organelor informative din Anglia, opera lui Mihail Moruzov a fost imitată de Bulgaria,Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia şi Franţa [5, 222].

Organizarea şi preocupările informative şi contrainformative ale organelor militare de profil, pe parcurs,s-au modificat nesemnificativ (în funcţie de interesele ţării), rămânând practic aceleaşi şi în perioada celui de-al doilea război mondial. La acest capitol, avem o altă relatare, a lt.-colonelul Traian Borcescu, care a activatatât în Secţia a II-a a M.St.Major, cât şi în Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.) al Preşedinţiei Consiliului deMiniştri. El menţionează următoarele atribuţii ale Secţiei a II-a a M.St.Major: „a) Activitatea externă în legăturăcu Serviciul Special de Informaţii şi cu ataşaţii militari care depindeau direct de Secţia a II-a a M.St.M./ajor/.

Urmărea gradul de pregătire de război a statelor imediat vecine ţării noastre precum şi sistemul dealianţe militare îndreptate contra ţării noastre. Ataşaţii militari raportau lunar sau în măsura produceriievenimentelor, faptele importante din statele respective. În ceea ce privea U.R.S.S.-ul, se luau informaţii de lacelelalte state. Pentru U.R.S.S. avea organe informative situate pe frontiera de Est, din care unul la Cernăuţişi unul la Chişinău, care coincideau cu centrele de informaţii ale Serviciului Special de Informaţii, însă lucrauseparat. Centralizarea însă a informaţiilor provenind atât de la centrele de informaţii ale M.St.M., cât şi aleServiciului de Informaţii se făcea însă de Marele Stat Major, Secţia a II-a.

În străinătate organele Marelui Stat Major de Spionaj şi organele Serviciului Secret de Spionaj, numiteRezidenţe şi care erau camuflate sub diferite funcţiuni la Legaţiile române din capitalele respective, lucrau încolaborare, dar raportau separat.


146

b) În interiorul ţării, Marele Stat Major dispunea de birouri statistice la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, careurmăreau activitatea tuturor elementelor considerate ca suspecte siguranţei statului.

În problemele politice urmărea problema legionară, comunistă precum şi activitatea partidelor politicecare ar fi adus un regim schimbat în ţară pe linie politică şi specială, activitatea muncitorilor în fabrici, activitateaminorităţilor în special activitatea iredentistă bulgară şi maghiară şi contra spionajului intern, adică urmărireaelementelor de spionaj inamice, trimise pe teritoriul ţării noastre.

Aceste birouri statistice depindeau toate de Secţia a II-a a Marelui Stat Major, (Biroul Statistic Militar– P.M.) era o denumire care camufla atribuţiile de urmărire a elementelor care lucrau contra siguranţeiStatului de atunci.

c) Colaborarea Secţiei a II-a din Marele Stat Major cu Serviciul Special de Informaţii era o colaboraretotală, constând din furnizarea de către Serviciul de Informaţii, Marelui Stat Major, a tuturor informaţiilor de peteritoriul ţării. Acolo unde Marelui Stat Major, Secţia II-a i se părea că nu are preciziuni sau informaţii complete,le cerea în mod special Serviciului Special de Informaţii” [6, 48].

În final, menţionăm că, acţiuni cu caracter informativ şi contrainformativ au desfăşurat, într-o măsurămai mică, şi alte organe de siguranţă – poliţia, jandarmeria, trupele de grăniceri. După cum relata MihailMoruzov, şeful Serviciului Secret al Armatei române(1924-1940), „În timp de pace, Siguranţa Generală aStatului conlucrează (cu Serviciul Secret – P.M.) la procurarea de informaţii interesând şi armata, ca în caz derăzboi, pune o parte din personalul său poliţienesc la dispoziţia Marelui Stat Major (armatei operative).

Siguranţa Generală îşi păstrează structura ei pe lângă Ministerul de Interne, având misiunea de a-iprocura acestuia informaţii cu caracter general, ţinând de responsabilitatea acestui departament în cadrulresponsabilităţii generale faţă de guvern.

Din acelaşi motiv, aceeaşi structură o păstrează şi Corpul Jandarmeriei, în împrejurări analoage” [7,222].

Deci, perioada interbelică „Este etapa când, obligată a face faţă asaltului celor mai perfecţionate şimai necruţătoare structuri informative din lume (...), România de după 1918 este constrânsă să-şi pună problema«de viaţă şi de moarte» a constituirii unor structuri nu numai similare celor de care era agresată, dar şi egalvaloric şi chiar superioare, dată fiind disproporţia dintre agresori şi agresat. Obligaţi să lupte, secole în şir, cuforţe inamice de multe ori mai puternice, numeric, decât ei, românii secolului XX s-au aflat confruntaţi încă odată cu problema descoperirii acelor strategii şi tactici care să le permită a suplini prin inteligenţă şi spirit dejertfă ceea ce le lipsea ca număr şi putere materială” [8, IX].

După pierderile teritoriale din vara anului 1940 (a Basarabiei, nordului Bucovinei, nordului Transilvanieişi Cadrilaterului), România, în persoana generalului Ion Antonescu, se apropie tot mai mult în plan politico-diplomatic de Germania nazistă, în speranţa refacerii teritoriale a Statului Român. Angajarea României înrăzboiul antisovietic, alături de Reich-ul german, a urmărit eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei şirecăpătarea nordului Transilvaniei, precum şi lichidarea „veşnicului pericol din Est” (a expansionismului rus),care a ameninţat secole la rând Ţările Româneşti.

2. Centre de Informaţii ale Marelui Stat Major al Armatei române pe Frontul din Răsărit, înperioada războiului antisovietic

La declanşarea războiului contra Uniunii Sovietice, pentru informarea asupra situaţiei inamicului şidepistarea spionilor şi grupărilor diversioniste, pe Frontul din Răsărit s-a aflat Eşalonul Mobil al ServiciuluiSpecial de Informaţii (S.S.I.), precum şi două organe ale M.St.Major [9, 161] – Centrul de Informaţii „A”,condus de maiorul Dionisie Bădărău şi Centrul de Informaţii „B”, în frunte cu lt.-colonelul AlexandruIonescu (serviciu cunoscut şi sub denumirea de „Biroul Lt. Colonel Alion”, de la primele litere ale numeluişi prenumelui şefului) [10, dosar 9, 145].

Pe frontul bucovinean activitatea informativă şi contrainformativă a M.St.Major era desfăşurată deCentrul de Informaţii „A” (ataşat Armatei a III-a române), iar pe cel basarabean de Centrul de Informaţii „B”,care ulterior s-a deplasat pe Frontul din Răsărit, alături de trupele române (Armata a IV-a), până în peninsulaTaman. De remarcat că, aceste două centre informative şi-au desfăşurat activitatea de profil în aceste douăprovincii, încă din perioada interbelică, iar acum trebuiau să acţioneze potrivit cerinţelor de război.


147

La deplasarea frontului spre Est, Centrul „A” a rămas să activeze în Bucovina, iar în BasarabiaCentrul „B” a fost înlocuit de Biroul Statistic Militar Chişinău.

Continuarea operaţiunilor militare la Est de Nistru, impunea şi un mai mare efort informativ asuprasituaţiei inamicului din faţa liniei frontului. Acţiunea Centrului de Informaţii „B” la Est de Nistru, în condiţiilecreşterii spaţiului geografic ocupat de trupele româno-germane, ar fi fost insuficientă şi în aceste condiţii s-aimpus crearea unui centru mobil de informaţii – organ militar, care să însoţească armata de operaţiuni.

Astfel, în ziua de 18 iulie 1941, a fost constituit la Botoşani un nou centru de informaţii, sub conducereamaiorului Dionisie Bădărău, denumit Centrul de Informaţii „H” [10, dosar 4, 293]. În fruntea Centrului„A” (de la care a plecat maiorul D. Bădărău), a fost numit maiorul Xenofon Tarnawski [10, 56].

Centrul „H” mai era cunoscut şi sub denumirea de „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” sau – în fazafinală a războiului – ca „Detaşamentul Lt. Colonel D. Bădărău” [11].

Misiunea Centrului „H” consta în a realiza, în limita posibilităţilor de lucru, cererile informative aleComandamentului Armatei a III-a române (cu indicativul M.U. „Flamura”), pe timpul operaţiunilor de la Estde Nistru şi a documenta Secţia a II-a a Marelui Cartier General (M.C.G.) [12, 275], prin rapoarte şi noteinformative periodice, privind: unităţile Armatei sovietice din faţa Armatei a III-a române; tipul unităţilor şiforţa lor combativă; procedeele de luptă folosite de adversar; evoluţia stării de spirit din Armata sovietică;dispoziţiile speciale date de autorităţile sovietice pentru armată şi pentru locuitorii din zonă pe timpul operaţiunilormilitare; evoluţia teatrului de operaţiuni de la Est de Nistru; starea de spirit a populaţiei şi manifestările ei faţăde Armata română şi germană; efectele propagandei comuniste în armată şi în rândurile populaţiei civile;influenţa pe care o are în rândurile Armatei române starea de lucruri găsită la Est de Nistru.

Iniţial, Centrul „H” era organul informativ al M.C.G., Secţia a II-a, apoi al M.St.Major, Secţia a II-a.Din punct de vedere operativ, Centrul era exclusiv la dispoziţia Comandamentului Armatei a III-a române,singurul în drept a-i cere misiuni informative, iar toate informaţiile obţinute, erau raportate numai acestuicomandament. Datele mai importante şi de interes general se înaintau şi M.C.G., Secţia a II-a (apoi M.St.Major,Secţia a II-a). Deplasarea lui se făcea conform ordinelor Armatei a III-a. Din punct de vedere administrativ(alimentarea şi justificarea fondurilor), depindea de Secţia a II-a a M.C.G., iar Comandamentul Armatei a III-a trebuia să-i pună la dispoziţie carburanţii necesari şi să-i acorde toate înlesnirile pentru îndeplinirea misiunilorstabilite (mijloace de transport suplimentare, foi de drum, local, pază, hărţi, etc.).

Informaţiile pentru M.C.G., Secţia a II-a trebuiau raportate săptămânal (sau atunci când situaţiaimpunea), prin curier şi numai sub formă de sinteze şi note, iar informaţiile pentru Armata a III-a, prin toatemijloacele disponibile şi numai în conformitate cu dispoziţiile acestui comandament [13, dosar 4, 29-30, 33].

Centrul a fost dotat cu două autoturisme de la Centrul „A”, un autoturism şi o camionetă de la Armatăşi un autoturism de la S.S.I. Cu toate acestea, greutăţile cu care s-a confruntat Centrul „H”, erau legate, înspecial, de insuficienţa mijloacelor de transport [13, 1-24].

Pe parcursul lunii iulie 1941, Centrul „H” a mai primit de la Centrul „B” un autoturism şi un autocamion,însă ambele defectate. Unul din autoturismele primite de la Centrul „A” (Subcentrul de Informaţii Iaşi), fiindprea jos şi deci impracticabil pe drumurile basarabene, a fost restituit Centrului „A”, care şi el era lipsit demijloace de transport. Maşina trimisă de S.S.I. nu avea cauciucuri, iar Armata nu putea oferi mijloace detransport suficiente.

La 21 iulie 1941, imediat după constituirea Centrului „H”, maiorul D. Bădărău informa Secţia a II-a aM.C.G., despre această problemă: „Pentru deplasare în zonă, serviciul nu dispune decât de un singur autoturism,cel al Marelui St. Major de la Centrul «A». (…). Cu toate acestea – încheia maiorul – vom depune întreagastăruinţă pentru a putea face faţă misiunii primite” [13, 16-17].

După cum am spus deja, în fruntea Centrului a fost numit maiorul Dionisie Bădărău, fiind ajutat decăpitanul Onisifor Prodan. Echipa de cercetare era formată din locotenentul în rezervă SigismundKrjijewski în calitate de şef şi ajutat de sublocotenentul în rezervă Eugen Popovici. Echipa de recrutare aagenturii era alcătuită din funcţionarul civil Frantz Slijewski şeful echipei, agentul Anton Pavlicovschi ajutorşi agenţii Cernei şi Pancenco, la care s-a alăturat apoi şi agentul Daniil Cuşnir. Majoritatea lor au venit dela Centrul de Informaţii „A”, cu excepţia lui Frantz Slijewski, Mihai Niţescu, Daniil Cuşnir şi AntonPavlicovschi, luaţi de la S.S.I. [13, dosar 7, 147; dosar 18, 64-66].


148

Registratura era formată dintr-o singură persoană – plutonierul în rezervă Mihai Niţescu, funcţionarcivil, dactilograf, de la Centrul de Informaţii „B” (aflat iniţial în cadrul S.S.I.) [14, dosar 4, 1-2]. Echipafotografică avea doi specialişti foto oferiţi de S.S.I. Personalul inferior era compus din patru grade inferioareîn calitate de ordonanţe ale ofiţerilor, doi şoferi, cu toţii de la Centrul de Informaţii „A”, alţi doi şoferi de laCentrul de Informaţii „B” şi un şofer de la S.S.I. [14, 29-30, 33].

Ulterior, după mărirea reţelei informative şi contrainformative a Centrului „H”, prin constituireasubcentrelor informative, numărul colaboratorilor a crescut.

La 20 iulie 1941, maiorul D. Bădărău şi căpitanul O. Prodan se aflau la Lipnic, jud. Soroca, iarcăpitanul Th. Botezatu (din Centru „A”, viitor şef de subcentru al Centrului „B” şi „H”) la Botoşani [14, 18].Se desfăşurau ultimele preparative pentru organizarea Centrului „H”.

La 17 iulie 1941, Armata a III-a română a declanşat acţiunile de forţare a Nistrului în sectorul Moghilev-Lipceni. După ce a constituit un cap de pod, adânc de 30 km, a trecut la urmărirea forţelor sovietice spre Bug.Acţiunea s-a încadrat în concepţia generală a Înaltului Comandament german, care a vizat, iniţial, înfrângereaforţelor sovietice din compunerea Frontului de Sud-Vest, comandat de generalul S.M. Budionîi [15], printr-omanevră dublu învăluitoare executată cu Armata 17 germană, dinspre Nord-Vest, cu efortul la flancul stâng,spre Nemirov, şi cu Armatele 11 germană şi 3-a română dinspre Sud-Vest, pe direcţia Moghilev-Gubnik, peBug. Retragerea forţelor sovietice spre Uman a determinat schimbarea misiunilor şi direcţiilor de înaintarepentru cele două armate, Comandamentul german hotărând efectuarea unei manevre rapide spre Sud-Est înflancul drept al trupelor sovietice care rezistau la Odesa, în faţa Armatei a IV-a române.

Începută la 21 iulie, ofensiva Armatei a III-a s-a caracterizat prin lupte frecvente cu ariergărzileinamicului, cele mai grele desfăşurându-se la Verhovka, Konceba, Krivoe Ozero, Vradievka, etc. Înfrânte şi înzona Ananiev de Armata 11 germană, forţele sovietice au fost obligate să se retragă spre Sud-Est cătreNikolaev (oraş din regiunea Nikolaev, Ucraina; amplasat pe limanul Bugului, la confluenţa râurilor Iujnîi Bug şiIngul) şi Voznesensk (regiunea Nikolaev, pe râul Iujnîi Bug, Ucraina), unde Armata a III-a română a ajuns la10 august 1941 [16, 32].

Pe tot acest parcurs, Centrul de Informaţii „H” a obţinut informaţii importante despre inamic, fiind înmăsură să ţină în permanenţă la curent Comandamentul Armatei a III-a cu mersul operaţiunilor militare.

Referinţe:1. Cr. Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret. Ed. „Elion”, Bucureşti, 2004.2. „Expunere asupra Serviciilor de Informaţii ale Armatei. Istoric.”, întocmit în 1934 de Mihail

Moruzov, în Cr. Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret.3. Vezi mai detaliat despre Ion Lissievici: Cr. Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din istoria

Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944). Ed.„Nemira”, /Bucureşti/, 2003.

4. Cr. Troncotă, Glorie şi tragedii...5. „Expunere asupra Serviciilor de Informaţii ale Armatei. Istoric.”, întocmit în 1934 de Mihail

Moruzov, în Cr. Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret.6. „Depoziţia martorului lt.-col.Traian Borcescu, fost şef al serviciului secretariatului S.S.I.,

audiat în ziua de 12 noiembrie 1945, de către acuzatorul public Dumitru Săracu” înMatatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România.1940-1944. Cu o prefaţăde dr. Al. Şafran, Şef Rabin al Cultului Mozaic din România. Ediţia a II-a (prima ediţie a apărutîn 1946), III vols, Ed. „Diogene”, /Bucureşti/, 1996, vol. II.

7. „Expunere asupra Serviciilor de Informaţii ale Armatei. Istoric.”, întocmit în 1934 de MihailMoruzov, în Cr. Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret.

8. Dan Zamfirescu, Structura de rezistenţă a naţiunii române, în Troncotă Cr., Eugen Cristescu.Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (1916 - 1944), mărturii, documente. Cu oprefaţă de dr. Dan Zamfirescu. Ed. „R.A.I. Bucureşti”, Ed. „Roza Vânturilor”, Bucureşti, f.a.

9. Marele Stat Major – organul de pregătire de război a forţelor armate şi a teritoriului, şi trebuia,conform Decretului-Lege nr. 2892 din 28 octombrie 1943, să propună ministrului de război„toate măsurile în legătură cu apărarea naţională şi pregătirea de război în vederea hotărârilor


149

Consiliului Superior al Apărării Naţionale, să urmărească executarea hotărârilor luate, să facăpropuneri pentru înzestrarea forţelor armate cu armament, muniţii, etc., stabilind necesarul şicaracteristicile principale ale materialului de război, etc., să asigure recrutarea, organizarea şimobilizarea forţelor armate, încadrarea numerică a acestora, pregătirea mobilizării teritoriului şia populaţiei în legătură cu Subsecretariatele de stat ale Ministerului de Război, cu MinisterulÎnzestrării Armatei şi al Producţiei de Război şi cu toate ministerele şi instituţiile interesate,pregătirea apărării terestre şi aeriene a teritoriului, a litoralului şi căilor de comunicaţie maritimeşi fluviale, precum şi pregătirea transporturilor militare, a instrucţiei în armată, să colaboreze laîntocmirea de proiecte de legi militare, să organizeze şi să conducă acţiunea informativă asupraforţelor şi pregătirii militare a diferitelor armate, precum şi acţiunea contrainformativă şi decontraspionaj, să pregătească şi să întocmească planurile de război şi studiul teatrelor de acţiuniprobabile, să facă studii şi propuneri relative la planurile de fortificaţii permanente şi să urmăreascăexecutarea lor, să întocmească proiecte de regulamente militare cu caracter general şi săcoordoneze pe cele ale armelor, să soluţioneze problemele în legătură cu funcţionareatransmisiunilor, să organizeze şi să conducă acţiunea de propagandă în folosul armatei, să conducăşi să coordoneze învăţământul în toate instituţiile militar şi în Şcoala Superioară de Război, etc.”(Al. Duţu, F. Dobre, L. Loghin, Armata Română în al doilea război mondial (1941-1945).Dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 276). După cum menţionageneralul Constantin Pantazi, în perioada războiului antisovietic „Comandamentul armatei seexecută în felul următor: până la Nistru se întindea competenţa Ministerului de Război; începândde la Nistru spre Est, competenţa revenea Comandamentului Suprem, adică Mareşalului, care-şi exercită autoritatea direct prin Statul Major şi, de acesta din urmă, prin împuternicirea dată deMareşal. Ministerul de Război nu avea nici o competenţă asupra ostaşilor aflaţi în Transnistriaşi Rusia” (Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii. Ed. „Publiferom”,Bucureşti, 1999, p. 161).

10. Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Chişinău (în continuare - A.N.R.M., Chşn.),Fond 2042, inv. 2, dosar 4, fila 3; Ibidem.

11. La fel şi subcentrele mai erau cunoscute ca „Biroul…(numele ofiţerului ce-l conducea)” sau„Subdetaşamentul…(numele ofiţerului ce-l conducea)”.

12. Marele Cartier General – parte componentă a Marelui Stat Major al Armatei române (EşalonulI). A funcţionat ca structură de comandament distinctă în perioadele iunie-octombrie 1941 şiaugust 1942-ianuarie 1943. Organizare: Cabinetul şefului M.C.G., Secţia 1 organizare, Secţia2 informaţii, Secţia 3 operaţii, Secţia 4 servicii, Secţia transporturi, Secţia adjutantură, Secţialegături cu armatele aliate, Serviciul cifrului, Trenul M.C.G. În organica sa mai erau inclusestructuri similare din Statul Major al Aerului şi Statul Major al Marinei. Efectiv: 270 oameni(Al. Duţu, F. Dobre, L. Loghin, Armata Română...).

13. A.N.R.M., Chşn., Fond 2042, inv. 2, dosar 4, filele 29-30, 33.14. La 17 iulie 1941, ora 17, un convoi însoţit de plutonierul în rezervă Niţescu, a plecat de la

Centrul „B” spre Centrul „A”. Plutonierul în rezervă Niţescu detaşat de la Centrul „B”, trebuiasă meargă la Centrul „A”, ca agent intern (dactilograf şi registrator), retribuit cu suma de 5.000lei/lună, de unde urma să treacă în componenţa Centrului „H” de la Botoşani, cel târziu la ora19 a zilei următoare (ibidem, Fond 2042, inv. 2, dosar 4, filele 1-2).

15. Semion Mihailovici Budionîi – (1883-1973) – mareşal al Uniunii Sovietice (1935), triplu Eroual Uniunii Sovietice (1958, 1963 şi 1968), erou al Războiului civil din Rusia. În perioada Războiuluicivil a fost comandant al Corpului de cavalerie şi comandant al Armatei 1-a Cavalerie (1919-1923). În anii 1924-1937, a deţinut funcţia de instructor de cavalerie în Armata roşie. În anii1939-1941 a fost locţiitor al comisarului poporului pentru apărare al U.R.S.S. În perioada războiuluigermano-sovietic a fost comandant suprem al trupelor din direcţia Sud-Vest şi Caucazul deNord (1941-1942).

16. Al. Duţu, F. Dobre, L. Loghin, Armata Română...


150

Unele aspecte privind specificul aplicării arestării preventive

Ion CAMINSCHI,Ion PLĂMĂDEALĂ, Academia „Ştefan celMare” a M.A.I al R.M.

Fiinţa omenească posedă drepturiprin simplul fapt că este o persoană, un întreg,

propriul său stăpân şi al faptelor sale, în consecinţă

drepturile nu sunt o cale spre un scop ci scopul

însuşi şi trebuie tratate ca atare. Jacques Maritain

Interesul comunităţii internaţionale faţă de problematica drepturilor omului este dovedit de ansambluldiversificat al acestor drepturi şi de numărul impunător de instrumente juridice internaţionale care le consacră.Aceste instrumente, apreciindu-le la justa lor valoare, pot fi considerate drept cele mai importante mecanismede control şi de protecţie ale vieţii, deoarece servesc valorii existenţei fiinţei umane. Protejarea drepturiloromului prezintă o dimensiune foarte importantă şi pentru o societate în tranziţie cum este Republica Moldova.

Suntem în preajma aniversării a 57 de ani de la data adoptării Declaraţiei Universale a DrepturilorOmului [1], document internaţional care a marcat începutul unei noi etape în domeniul drepturilor omului. Esteprimul act internaţional de ansamblu şi cu vocaţie de universalitate în acest domeniu.

Declaraţia porneşte de la necesitatea existenţei unui standard minim, care să fie respectat pe planuniversal şi a stabilirii unei concepţii comune despre drepturile şi libertăţile omului.

Iniţial se afirma că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilorlor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume.

Luând drept bază acest postulat, putem spune că, din ansamblul complex de realităţi, probleme şideziderate ce preocupă azi omenirea, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ocupă un loc central.

Pornind de la adoptarea Declaraţiei şi până în prezent, în domeniul activităţilor politice de stat, precumşi în cadrul organizaţiilor şi conferinţelor atât naţionale, cât şi internaţionale se încearcă a se da răspuns laprobleme multiple şi complexe legate de existenţa umană, de drepturile omului.

Interesul comunităţii internaţionale faţă de problematica drepturilor omului este dovedit de ansambluldiversificat al acestor drepturi şi de numărul impunător de instrumente juridice internaţionale care le consacră.Aceste instrumente, apreciindu-le la justa lor valoare, pot fi considerate drept cele mai importante mecanismede control şi de protecţie a vieţii, deoarece servesc valorii existenţei fiinţei umane. Protejarea drepturiloromului prezintă o dimensiune foarte importantă şi pentru o societate în tranziţie cum este Republica Moldova.

Protejarea şi promovarea drepturilor omului este un principiu fundamental al democraţiei în general,fiind, totodată, un reper important în devenirea noastră ca stat independent, în căutarea identităţii noastre şiafirmarea în plan internaţional în calitate de stat cu adevărat democratic.

Republica Moldova pe parcursul ultimelor decenii a aderat şi ratificat principalele instrumenteinternaţionale, atât universale, cât şi regionale, în domeniul drepturilor omului, exprimându-şi, astfel, ataşamentulfaţă de aceste valori ale umanităţii, necesare în mod indispensabil pentru existenţa unui stat democratic.

Prin această opţiune s-a declarat deschis intenţia statului nostru de a se integra în Comunitateainternaţională, în noua ordine internaţională, bazată pe ideile păcii, securităţii, libertăţii, garantării, promovării şiprotejării drepturilor omului.

Importanţa promovării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în Republica Moldova a fostşi va rămâne un factor vital pentru afirmarea valorilor democraţiei şi consolidării independenţei şi suveranităţiitânărului nostru stat.


151

Potrivit constituţiei ţării noastre [2], „Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în caredemnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismulpolitic reprezintă valori supreme şi sînt garantate”. Iar în articolul 4 se stipulează că „dispoziţiile constituţionaleprivind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală aDrepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte”.

Fără îndoială, unul dintre cele mai importante titluri din Constituţia Republicii Moldova este titlul II,denumit „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”, care cuprinde un număr impunător de articole –45.

Declararea acestor drepturi şi libertăţi nu asigură însă, de la sine, o protecţie eficientă a lor. Cu atâtmai mult că dezvoltarea acestor drepturi şi libertăţi se realizează prin diferite acte normative, care, din păcate,nu întotdeauna concordă cu Constituţia, această concordanţă fiind însă o cerinţă şi o necesitate incontestabilăîntr-un stat de drept.

Ca drept fundamental al omului, libertatea persoanei este o componentă majoră a condiţiei umane, unimperativ impus de necesitatea de progres a societăţii contemporane.

Ocrotirea juridică a drepturilor şi libertăţilor persoanei se realizează în măsura în care exercitarea lorîn interes propriu nu contravine intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept constituţionale.

Tocmai din dorinţa de a se evita extremele, starea de libertate a persoanei face obiectul reglementăriinormelor de drept, care îi stabilesc conţinutul şi îi determină întinderea, consacrându-se un „status libertatis” alpersoanei.

În aceste condiţii, libertatea este o valoare socială condiţionată de gradul de dezvoltare a societăţii,care în plan normativ îmbracă forma dreptului de a pune în valoare toate însuşirile, atributele, interesele şidorinţele legitime ale omului.

Pornind de la aceste comandamente, Constituţia Republicii Moldova a consacrat principiul că libertateaindividuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

În lumina art.25 din Legea fundamentală, libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei,dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi reţinută, arestată sau deţinută, decât în cazurile şiformele expres prevăzute de Constituţie şi de alte legi.

Putem afirma că libertatea individuală este expresia constituţională a stării naturale umane, omulnăscându-se liber.

Acţiunile autorităţilor publice competente privind restabilirea ordinii de drept trebuie reglementate înmod riguros, încât libertatea individuală să fie pe deplin respectată şi nici o persoană nevinovată să nu devinăvictimă a unor acţiuni abuzive.

Pentru aceasta, este necesar a se realiza siguranţa persoanei, noţiune ce exprimă ansamblul garanţiilorcare protejază persoana în cazurile când autorităţile publice competente iau anumite măsuri ce vizează libertateaindividuală, garanţii care asigură luarea acestor măsuri cu respectarea dispoziţiilor legale.

Libertatea individuală are o sferă mai cuprinzătoare decât siguranţa persoanei, care constituie o garanţiea libertăţii individuale în ce priveşte legalitatea măsurilor care pot fi luate de autorităţile publice, în cazurile şi încondiţiile strict prevăzute de lege.

Rezultă deci că aceste prevederi urmăresc protejarea libertăţii persoanei fizice şi, în mod deosebit,interzicerea oricărei arestări sau deţineri arbitrare armonizându-se cu dispoziţiile noastre constituţionale şiprocesual-penale.

În vederea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal, potrivit scopului acestuia –constatarea la timp şi în mod complet a tuturor faptelor care constituie infracţiuni şi tragerea la răspunderepenală a celor vinovaţi, reglementările în materie au prevăzut şi anumite mijloace de constrângere, concretizateîn principal în măsurile preventive.

Cu privire la natura juridică a măsurilor preventive, în literatura de specialitate au fost exprimate maimulte opinii.

În prima opinie [3, 445] nu este recunoscută legitimitatea luării măsurilor preventive prin exagerareape baza unui raţionament de pură logică abstractă a principiului prezumţiei de nevinovăţie.

Potrivit acestei concepţii, deţinerea în cursul procesului penal a unei persoane, atât timp cât nu s-aconstatat vinovăţia sa în mod definitiv printr-o hotărâre judecătorească, nu se justifică, însemnând o încălcarea dreptului fundamental al persoanei la libertate.


152

De exemplu, arestarea preventivă, susţin unii autori, face să planeze asupra persoanei urmărite osuspiciune contrară prezumţiei de nevinovăţie, constituind un rău prin şocul psihologic pe care îl provoacă launii, prin ruptura de mediul familial, profesional şi social, prin tendinţa unora de a-l crede vinovat pe deţinut.

Această interpretare se bazează pe o viziune idealist-naturalistă a noţiunii de libertate, socotind libertateaun drept înnăscut, absolut şi imuabil omului, pe care acesta trebuie să îl exercite fără nici o rezervă, ca şi cumar trăi izolat, în afara societăţii, putând face abstracţie de nevoile şi interesele acesteia şi a celor cu care intrăîn interacţiunea relaţiilor sociale.

A doua opinie a exagerat concepţia despre măsurile preventive în sens invers şi anume că societateaare nevoie în lupta sa antiinfracţională de măsurile de prevenţie ca o manifestare de sacrificare a libertăţiipersoanei, în favoarea unor interese sociale superioare.

În realitate, măsurile preventive, fiind un obiectiv necesar, impun „sacrificarea” libertăţii individuale,„încălcarea” sau „suprimarea” drepturilor cetăţeneşti în favoarea unor interese sociale superioare.

Criticând ambele concepţii, doctrina contemporană a admis necesitatea obiectivă a măsurilor deprevenţie în reglementarea procesual-penală. Fundamentarea teoretică privind natura juridică a măsurilor deprevenţie îşi găseşte temeiul în interferenţa manifestată în orice domeniu de reglementare între limitele fixatede lege şi posibilităţile de exercitare a drepturilor subiective în cadrul ordinii juridice [4, 404].

Limitele aduse exercitării drepturilor persoanei sunt prevăzute şi strict determinate de lege, au uncaracter de excepţie, fiind instituite şi trebuind a fi folosite numai în cazuri de extremă necesitate.

La 14 martie 2003, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat în lectură finală noul Cod de procedurăpenală.

Concordanţa prevederilor cuprinse în acest Cod cu reglementările Convenţiei Europene pentru ApărareaDrepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a Acordului Naţiunilor Unite privind drepturile civile şipolitice, Constituţiei Republicii Moldova, noului Cod penal, care a fost pus în aplicare concomitent cu Codul deprocedură penală la 12 iunie 2003, asigură, în viziunea noastră, efectuarea procedurii de urmărire penală la unnivel ce corespunde standardelor internaţionale.

De facto, prin adoptarea noii legi procesual-penale, Parlamentul Republicii Moldova a ţinut să asigurelegitimitatea şi operativitatea în desfăşurarea urmăririi penale, precum şi eficacitatea activităţii organelor deocrotire a normelor de drept în combaterea criminalităţii.

Conducându-se de obiecţiile experţilor Consiliului Europei şi ale altor experţi în materie, ParlamentulRepublicii Moldova a adoptat un Cod de procedură penală reformator, care cuprinde o serie întreagă dereglementări noi, inspirate din legislaţia statelor europene şi practica Curţii Europene pentru Apărarea DrepturilorOmului.

Dacă ne referim la măsurile preventive aplicate bănuitului, învinuitului sau inculpatului, atunci ele,comparativ cu prevederile legislaţiei procesual-penale precedente, au suferit o substanţială schimbare şi aufost consacrate noi măsuri de constrângere în scopul asigurării urmăririi penale, judecării cauzei şi respectăriidrepturilor fundamentale ale omului.

A fost detaliată atât noţiunea, cât şi temeiurile reţinerii persoanei. Organul abilitat poate decide reţinereapână la 72 de ore. Până la expirarea acestui termen de la momentul privării ei de libertate, persoana reţinutătrebuie să fie eliberată sau arestată, dacă sunt temeiuri legale pentru aceasta.

În cazul în care sunt temeiuri legale [5] de a aplica măsura preventivă privativă de libertate, reprezentantulorganului de urmărire penală (în privinţa bănuitului) sau procurorul (în privinţa învinuitului, sau de a prelungidurata ţinerii sub arest) înaintează un demers judecătorului de instrucţie pentru a decide aplicarea măsuriiarestării preventive sau a arestului la domiciliu.

Conform prevederilor art.186 alin.2 C.pr pen., ţinerea persoanei în stare de arest preventiv în fazaurmăririi penale până la trimiterea cauzei în judecată nu va depăşi 30 de zile, cu excepţia cazurilor prevăzute deCodul de procedură penală. Totuşi, în cadrul urmăririi penale, arestarea preventivă nu poate depăşi în totalpentru minori 4 luni, iar pentru adulţi - 12 luni. Asupra arestării a fost stabilit controlul judiciar şi, dacă estenecesar, prelungirea măsurii arestării preventive de fiecare dată se face până la 30 de zile.

La soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării preventive a învinuitului, înaintat decătre procuror nu mai târziu de 5 zile până la expirarea termenului de arestare stabilit anterior, judecătorul de


153

instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată este în drept să înlocuiască arestarea preventivă cu arestarea ladomiciliu, liberare provizorie sub control judiciar sau liberare provizorie pe cauţiune.

Totodată, persoana arestată preventiv, apărătorul ei şi, după caz, reprezentantul legal au posibilitate dea ataca temeiul arestării în instanţa de judecată ierarhic superioară.

Noul Cod de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 – XV la 14 martie2003, a inclus sistemul reglementării unor măsuri preventive cu grad diferenţiat de constrângere a libertăţiipersoanei sau a altor drepturi sau libertăţi în aşa fel încât organele judiciare competente au posibilitatea dealegere (în funcţie de situaţia concretă creată) a măsurii preventive corespunzătoare scopului pentru care esteluată.

În acelaşi timp, prin lege au fost prevăzute o serie de garanţii pentru persoana faţă de care se iamăsura preventivă, în sensul că aceasta nu poate fi luată decât cu respectarea condiţiilor prevăzute expres delege, de anumite organe judiciare, după o procedură specială şi pentru anumite termene.

Luarea măsurilor preventive faţă de învinuit sau inculpat, în unele cauze, este de natură a răspundeunui alt imperativ general, în sensul că ceilalţi membri ai societăţii să poată beneficia de drepturile şi libertăţilelor consacrate şi garantate de Constituţie, prin înlăturarea pericolului ca, până la pronunţarea unei condamnăridefinitive, cei care au comis infracţiuni să nu mai comită asemenea fapte.

Măsurile preventive au menirea de a preîntâmpina sau de a înlătura situaţii de pericol pentru procesulpenal care tind să împiedice aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei penale.

Potrivit art.175 C.pr.pen al R. Moldova, în cauzele cu privire la infracţiunile pedepsite cu închisoare, înscopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal ori împiedicării sustragerii bănuitului, învinuitului sauinculpatului de la urmărirea penală, de la judecată spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului orispre asigurarea de către instanţă a executării sentinţei, se poate lua, faţă de acestea, una din următoarelemăsuri preventive: obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, garanţia personală sau a unei organizaţii,transmiterea sub supraveghere a minorului sau militarului, ridicarea provizorie a permisului de conducere amijloacelor de transport, arestarea preventivă cu posibilitatea eliberării provizorii de sub control judiciar, pecauţiune sau arestarea la domiciliu.

Cea mai dură măsură preventivă care poate fi aplicată bănuitului, învinuitului sau inculpatului în cadrulprocesului penal este arestul preventiv, cu o frecventă aplicabilitate în Republica Moldova.

Arestarea preventivă este o măsură procesuală preventivă privativă de libertate, care constă în lipsireade libertate a unei persoane în cazurile şi cu procedura strict prevăzută de lege, înainte de soluţionarea definitivăa unei cauze penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragereabănuitului, învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei [6,3].

Prin „cazurile şi procedura prevăzută de lege” trebuie să înţelegem atât reglementările naţionale(Constituţia, Codul de procedură penală ş.a.), cât şi reglementările internaţionale la care Republica Moldovaeste parte.

Luarea măsurii arestării preventive presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii de ordinsubstanţial şi de ordin formal ce constituie tot atâtea garanţii ale inviolabilităţii persoanei. Chiar dacă suntîndeplinite aceste condiţii, luarea măsurii arestării preventive este subordonată realizării scopului specificat deprevederile art.175 alin.2 C.pr.pen.

Potrivit articolului dat, măsurile preventive se iau în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesuluipenal ori împiedicării sustragerii bănuitului, învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală sau de judecată,spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori spre asigurarea de către instanţa de judecată aexecutării sentinţei.

Realizarea acestui scop constituie o condiţie specială şi esenţială pentru luarea măsurii preventive.Măsura preventivă poate fi luată şi pentru realizarea numai uneia dintre ipotezele prevăzute de textul

art.175 alin.2 C.pr.pen.Libertatea individuală, ca de altfel toate libertăţile umane, nu este absolută şi urmează a se realiza în

coordonatele impuse de ordinea de drept. Încălcarea ordini de drept îndreptăţeşte autorităţile publice şi persoaneleîmputernicite să intervină pentru restabilirea legalităţii. Aceste acţiuni ale autorităţilor publice trebuie să fiecircumscrise unor reguli ferme şi clar delimitate pentru a asigura persoanei ocrotirea juridică necesară.


154

Constituţia Republicii Moldova în art.25 prevede unul dintre drepturile fundamentale ale omului şianume că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Perchiziţionarea, reţinerea sau arestareaunei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege.

O prevedere analogică găsim şi în legislaţia procesual-penală în dispoziţiile art.11, care prevede„Inviolabilitatea persoanei” şi anume că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile (alin.1),nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile şi în modul stabilit (alin.2).

Temeiurile pentru aplicarea măsurilor preventive sînt prevăzute în art.176 (alin.1) C.pr.pen., fiindaplicate de către organul de urmărire penală sau, după caz, de instanţa de judecată numai în cazurile în careexistă suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul sau inculpatul ar putea să se ascundăde organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penalori să săvârşească alte infracţiuni, de asemenea, pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executăriisentinţei.

Alin.3 al aceluiaşi articol prevede obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată lasoluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective de a lua în vedere unelecriterii complementare, şi anume caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate, persoana făptuitorului,vârsta, starea sănătăţii, ocupaţia etc.

În toate cazurile în care se stabileşte lipsa acestor temeiuri pentru aplicarea unei măsuri preventivefaţă de bănuit, învinuit sau inculpat de la el se ia obligaţia în scris de a se prezenta la citarea organului deurmărire penală sau al instanţei şi de a le informa despre schimbarea domiciliului.

În ceea ce priveşte modul sau procedura stabilită de lege privind aplicarea măsurii preventive, ea esteprevăzută de art.177 C.pr.pen. Astfel, procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală, din oficiusau la demersul organului de urmărire penală, emite o ordonanţă motivată în care se indică infracţiunea decare este bănuită sau învinuită persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menţionarea datelorconcrete care au determinat luarea anume a acestei măsuri preventive.

Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării (arestarea la domiciliu, liberareaprovizorie a persoanei pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar) pot fi aplicate numaiconform hotărârii instanţei de judecată emise, atât în baza demersului procurorului, cât şi din oficiu, cândjudecă cauza respectivă.

Deci măsurile preventive au menirea de a preîntâmpina sau de a înlătura situaţii de pericol pentruprocesul penal, care tind să împiedice aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei penale.

Conform art.175 C.pr.pen., în scopul sporirii responsabilităţii persoanelor aflate sub urmărirea penalăşi a celor care o efectuează, au fost prevăzute noi măsuri preventive ce au drept scop asigurarea reală aefectuării procedurii penale.

Luarea măsurii arestării preventive în mod nechibzuit poate afecta însă buna înfăptuire a justiţiei. Deaici rezultă grija ce trebuie manifestată în privinţa respectării cadrului legal în care poate fi dispusă măsurapreventivă dată.

Potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului [7], „nici o persoană nu poate fi lipsită de libertateasa”, exceptând anumite situaţii, printre care şi ipoteza arestării preventive (paragraful 1).

O persoană poate fi arestată atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiunesau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sausă fugă după săvârşirea acesteia (paragraful 1c).

Receptând dispoziţiile acestui document de referinţă în domeniul apărării drepturilor omului, ConstituţiaRepublicii Moldova, de asemenea, proclamă în art.25 alin.1 inviolabilitatea persoanei.

În raport cu prevederile art.25 alin.2 al Constituţiei Republicii Moldova, potrivit cărora arestarea uneipersoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege, mai trebuie precizat că circumstanţeleconcrete în care se poate dispune arestarea sunt cele stabilite sau prevăzute de Legea procesual - penală.

Prin „cazurile şi cu procedura prevăzută de lege” urmează să înţelegem cazurile prevăzute de art.176- 177 C.pr.pen.

Astfel pentru a lua măsuri în scopul arestării preventive, este suficient ca organul judiciar săconstate, în baza unor indici serioşi, una din ipotezele prevăzute de art.176 alin.1 C.pr.pen. care constituiesituaţii de pericol pentru realizarea procesului penal: pericolul ascunderii bănuitului, învinuitului sau inculpatului


155

de la organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, pericolul de compromitere a probelor împiedicândstabilirea adevărului în procesul penal, pericolul comiterii unei noi infracţiuni ş.a.

În temeiul art.176 alin.2 C.pr.pen., poate fi dispusă arestarea preventivă şi măsurile preventive dealternativă arestării când bănuitul, învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea penalăprevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei infracţiunipentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică dacăînvinuitul sau inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile prevăzute în alin.1 al aceluiaşi articol.

Chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.176 alin.1 şi 2 C.pr.pen., organul judiciar varecurge la această măsură numai dacă arestarea preventivă este necesară pentru realizarea cu succes ascopurilor specificate în dispoziţiile art.1 C.pr.pen (scopul procesului penal) şi în art.175 alin.2 (scopul măsurilorpreventive).

Astfel, în ceea ce priveşte arestarea preventivă, legislaţia penală şi procesual-penală a RepubliciiMoldova este mai exigentă decât cerinţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Dacă reglementarea internaţională prevede că săvârşirea unei infracţiuni constituie un temei suficientpentru arestarea unei persoane, legislaţia ţării noastre a introdus în plus şi alte condiţii, cu valoare de garanţiisuplimentare, menite să asigure protejarea individului împotriva arbitrajului.

În acest scop, prevederile art.176 alin.2 C.pr. pen. impun ca infracţiunea săvârşită să prezinte oanumită gravitate, materializată într-un anumit minimum de pedeapsă şi să existe un pericol pentru ordineapublică, determinat de lăsarea în libertate a infractorului. Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ şidovedite.

Prima condiţie rezultă din lectura textului de lege, iar cea de-a doua condiţie - din datele existente lamoment în dosarul respectiv.

Prima condiţie, „săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertatepe un termen mai mare de 2 ani”, constituie minimul de gravitate, de pericol social a faptei penale, de la carepoate fi dispusă arestarea preventivă.

Conform art.195 C.pr.pen., măsura preventivă luată poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă necesitateaacesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin aplicarea ei se va asigura comportamentulrespectiv şi poate fi revocată de către organul care a dispus-o.

Deci schimbarea sau dispariţia temeiurilor de drept şi de fapt pot conduce la înlocuirea măsuriiarestării preventive cu una neprivativă de libertate sau la revocarea arestării, dacă nu subzistă alte circumstanţecare să justifice privarea de libertate în continuare a celui în cauză.

Arestarea preventivă este o măsură extrem de gravă ce reprezintă o limitare importantă a libertăţiiindividuale. De aceea, trebuie stabilite garanţii speciale pentru ca utilizarea ei abuzivă să nu aducă atingerelibertăţii şi siguranţei persoanei.

Pentru a vedea care sunt aceste garanţii, în dreptul nostru actual trebuie combinate prevederile art.25din Constituţie cu art.5 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Prima garanţie stabilită în favoarea persoanei este caracterul excepţional al arestării preventive. Acestcaracter rezultă din aplicarea prezumţiei de nevinovăţie, care prevede în art.21 al Constituţiei şi art.8 C.pr.pen.că „orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţiasa nu-i va fi dovedită, în modul legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia îi vor fi asiguratetoate garanţiile necesare apărării sale şi va fi constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnaredefinitivă”.

Recurgerea la măsura preventivă privativă de libertate se face nu doar în considerarea gradului depericol social al infracţiunii, ci şi al aspectelor ce caracterizează persoana învinuitului sau inculpatului, adică înraport de vârstă, sănătate, antecedente şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura dată.

O a două garanţie stabilită pentru a proteja libertatea şi siguranţa persoanei este familiarizarea acesteiacu învinuirea care i se aduce „în cel mai scurt termen”, într-o limbă pe care o înţelege şi în prezenţa unui avocatales sau numit din oficiu.

Conform art.6 paragraful 3 al Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi LibertăţilorFundamentale, informarea trebuie să fie făcută într-un mod amănunţit.


156

A treia garanţie este stabilită de Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului în art.5paragraful 3, potrivit căreia, „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1lit.c )din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit de legecu exercitarea atribuţiilor judiciare”.

O altă garanţie a libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei este dreptul arestatului de a se plângejudecătorului asupra legalităţii mandatului de arestare.

Dreptul de recurs în faţa unui tribunal este garantat de art.5 paragraful 4 al Convenţiei Europene, careprevede că „orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recursîn faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi sădispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală”.

O prevedere analogică o găsim şi în prevederile art.25 alin.4 al Constituţiei Republicii Moldova, potrivitcăreia, asupra legalităţii mandatului de arestare se poate depune recurs, în condiţiile legii, în instanţajudecătorească ierarhic superioară.

Art.25 din Constituţie se referă la arestul preventiv, în timp ce art.5 paragraful 4 al Convenţiei sereferă la orice persoană lipsită de libertate, deci şi la cel condamnat. Garanţia instituită de Convenţie se referăla orice fel de lipsire de libertate, deci nu doar la lipsirea de libertate în cadrul unei proceduri penale.

Conform art.312 C.pr.pen., controlul judiciar al legalităţii încheierii judecătorului de instrucţie privindmăsurile preventive aplicate şi prelungirea duratei lor se efectuează de către instanţa de judecată ierarhicsuperioară într-un complet format din 3 judecători.

Instanţa de recurs este obligată de a judeca recursul în decurs de 3 zile din momentul primirii lui.Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţă închisă, cu participarea procurorului,

apărătorului, bănuitului, învinuitului sau, după caz, a reprezentantului lui legal. Neprezentarea bănuitului, învinuituluicare nu este privat de libertate sau, după caz, a reprezentantului lui legal, care au fost citaţi în modul prevăzutde lege, nu împiedică examinarea recursului înaintat.

Persoana arestată preventiv în condiţiile art.185 C.pr.pen. pe parcursul procesului penal, punerea sa înlibertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, potrivit art.190 C.pr.pen., stabilind o altă garanţie alibertăţii individuale şi a siguranţei persoanei.

Însă legea stabileşte unele condiţii în care se poate dispune eliberarea pe cauţiune sau sub controljudiciar.

Dacă persoana arestată întruneşte condiţiile minime stabilite de lege pentru a fi pusă în libertate, oricemenţinere a sa în stare de detenţie trebuie să fie motivată temeinic, pe baza existenţei unor probe, de cătreorganul care respinge cererea de punere în libertate.

O altă garanţie se referă la prevederile C.pr.pen. ce reglementează modul şi durata de aflare a persoaneiîn stare de arest preventiv.

În rezultatul unei cercetări sociologice [8, 3] efectuate de Institutul de Reforme Penale în anul trecut,a fost analizat modul în care se aplică măsurile preventive în cadrul procesului penal.

Rezultatele cercetării au arătat că pe parcursul urmăririi penale şi judecării cauzei se aplică toatemăsurile preventive principale, însă mai des este practicat arestul preventiv. 85,6% din persoanele chestionateau notat că în cauzele la care ei participă această măsură este pe larg utilizată.

Potrivit cercetării efectuate, 69% dintre subiecţii investigaţi sunt de părere că arestul preventiv în R.Moldova se aplică în mod întemeiat de către instanţe. Totodată, 18,6% sau aproape fiecare a cincea persoanăinvestigată consideră că această măsură preventivă se aplică de către instanţele respective nelegitim (astfel s-au pronunţat 9,6% din judecători, 11,5% din procurori şi 36% din avocaţi).

Aşadar termenul de ţinere a persoanei sub arest preventiv trebuie să corespundă scopurilor pretinse laalegerea şi aplicarea unei măsuri preventive care sunt prevăzute de lege [9], şi anume că arestarea preventivăare scopul de a preveni eventuala sustragere a persoanei de la urmărirea penală şi judecată, încercărileacesteia de a împiedica stabilirea adevărului în procesul penal ori de a comite acţiuni criminale, precum şiscopul de a asigura executarea sentinţei.

O prevedere analogică referitoare la scopurile pretinse la alegerea şi aplicarea unei măsuri preventiveo găsim în prevederile art.176 alin.1 C.pr.pen.


157

Analizând legislaţia procesual-penală în vigoare, observăm că Capitolul II al Titlului V din acest actnormativ stipulează reglementări legale ce vizează măsurile preventive, inclusiv măsura preventivă privativăde libertate.

Astfel, conform art.185 C.pr.pen., arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului, învinuitului,inculpatului în stare de arest în locurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Legea R. Moldova cu privire la arestarea preventivă în art.6 prevede locurile de arest preventiv.Deţinerea persoanei faţă de care drept măsură preventivă a fost aleasă arestarea preventivă are loc în izolatoarelede urmărire penală ale Departamentului instituţiilor penitenciare al Ministerului Justiţiei, iar în unele cazuri, înalte instituţii penitenciare, în izolatoarele de detenţie provizorie, precum şi în carceră.

În cazul când pe teritoriul respectiv nu există un izolator de urmărire penală, persoanele reţinute,bănuite de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi învinuiţii şi inculpaţii arestaţi, în scopul efectuării unor acţiunide urmărire penală sau dezbateri judiciare, sînt deţinuţi în izolatoarele de detenţie provizorie ale OrganelorAfacerilor Interne.

Articolul 7 al Legii sus-numite prevede că durata deţinerii în locurile de arest preventiv a persoaneifaţă de care, în calitate de măsură preventivă, a fost aleasă arestarea preventivă nu poate depăşi termeneleprevăzute de art.186 ale Codului de procedură penală.

Potrivit art.186 alin.3 C.pr.pen., durata limită admisibilă de legea procesual-penală a ţinerii învinuituluiîn stare de arest preventiv la faza urmăririi penale poate fi prelungită până la 12 luni, dacă persoana esteînvinuită de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă de până la 25 anisau detenţiune pe viaţă.

Deci putem spune că, potrivit prevederilor art.186 C.pr.pen., durata limită admisibilă a ţinerii persoaneiîn stare de arest preventiv la faza urmăririi penale este de cel mult 12 luni.

Din păcate, noul Cod de procedură penală în prevederile sale nu prevede anumite reglementări privindlimita admisibilă a duratei ţinerii persoanei în stare de arest preventiv în faza de judecată.

Însă dat fiind faptul că măsura preventivă privativă de libertate poate fi aplicată în cursul ambelorfaze procesual-penale, legislaţia procesual-penală admite în unele cazuri ca durata de detenţie preventivă sădepăşească termenul maximal stabilit.

În ceea ce priveşte durata de aflare în stare de arest preventiv, potrivit datelor cercetării sociologice apeste 1000 de persoane aflate sub arest preventiv, 15,7% din numărul lor se deţin în stare de arest de la 90 dezile până la jumătate de an, 15,2% - de la 6 luni până la 1 an, 14,2% - de la 1 an până la 2 ani.

O atenţie deosebită merită faptul că 15,2% se află sub arest preventiv mai mult de 2 ani.Constituţia Republicii Moldova în art.25 alin.4 prevede că „termenul arestării poate fi prelungit numai

de către judecător sau de către instanţa de judecată în condiţiile legii, cel mult până la 12 luni.Astfel, suntem în prezenţa unei situaţii în care prevederea unei legi organice (a Codului de procedură

penală care admite detenţia pe o perioadă în unele cazuri mai mare de 12 luni) contravine prevederilor LegiiSupreme – Constituţiei – art.25 alin.4 al căreia stabileşte strict limita de 12 luni, fără o posibilitate de derogarede la ea.

În concluzie, menţionăm că orice depăşire a termenului stabilit de ţinere a persoanei în stare de arestpreventiv aduce atingere unor libertăţi fundamentale, şi anume libertăţii individuale şi siguranţei persoanei,care conform legii sînt inviolabile şi apărate de către stat.

O altă garanţie a protejării drepturilor persoanei faţă de care a fost aplicată măsura preventivă privativăde libertate o găsim în prevederile art.189 C.pr.pen., care prevede dreptul persoanei reţinute sau arestate lamăsuri de ocrotire. Conform acestor prevederi, în cazul în care persoana reţinută sau arestată are sub ocrotireasa minori, persoane recunoscute iresponsabile, persoane cărora li s-a instituit curatela sau persoane caredatorită vârstei, bolii sau din alte motive au nevoie de ajutor, trebuie informată autoritatea competentă pentru alua măsuri de ocrotire faţă de aceste persoane.

Obligaţia informării privind aplicarea măsurilor de ocrotire îi revine organului care a efectuat reţinereasau arestarea preventivă. Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei în vederea luării măsurilorde ocrotire sunt obligatorii pentru executare de către organele de tutelă sau curatelă, precum şi de cătreconducătorii instituţiilor medicale sau sociale de stat.

În unele cazuri, organul de urmărire penală sau instanţa poate transmite minori, persoane iresponsabilesau de vârstă înaintată sub ocrotirea rudelor cu consimţământul acestora.


158

Legislaţia procesual-penală acordă un loc primordial procedurii în cauzele penale privind minorii, adicăpersoanele care, la momentul săvârşirii infracţiunii, nu au împlinit vârsta de 18 ani. Astfel, la soluţionareachestiunii privind aplicarea măsurii preventive în privinţa minorului, în fiecare caz se pune în discuţie, în modobligatoriu, posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere conform dispoziţiilor art.184 C.pr.pen.

Reţinerea minorului, precum şi arestarea lui preventivă în baza temeiurilor existente pot fi aplicatenumai în cazuri excepţionale, când au fost săvârşite infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional degrave [10].

O altă garanţie se referă la luarea măsurilor de protecţie faţă de bunurile ce aparţin persoanei reţinutesau arestate. Potrivit art.189 alin.3 C.pr.pen., persoana ale cărei bunuri au rămas fără supraveghere în urmareţinerii, arestării preventive sau arestării la domiciliu are dreptul la supravegherea acestor bunuri, inclusivîngrijirea şi hrănirea animalelor domestice, asigurată de organul de urmărire penală la cerinţa acestei persoaneşi din contul ei.

Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei cu privire la asigurarea supravegherii bunurilorpersoanei şi îngrijirea lor sunt obligatorii pentru conducătorii respectivi ai instituţiilor de stat.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor informa neîntârziat persoana reţinută, arestatăpreventiv sau arestată la domiciliu despre măsurile de ocrotire luate.

O altă protejare a drepturilor persoanei la aplicarea măsurii preventive privative de libertate esteprevăzută de art.190 C.pr.pen., care prevede că persoana arestată preventiv poate cere, pe tot parcursulprocesului penal, punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar (în cazul infracţiunii din imprudenţă,precum şi al infracţiunii cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani închisoare)sau pe cauţiune (în cazul în care este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depuscauţiunea stabilită, în cazul comiterii infracţiunii din imprudenţă, precum şi al infracţiunii cu intenţie pentru carelegea prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 25 de ani închisoare).

Cuantumul drepturilor preveniţilor este prevăzut de art.16 al Legii cu privire la arestarea preventivă.Astfel, ei au dreptul să primească informaţii privind drepturile şi obligaţiile lor, la securitate personală, laîntrevederi cu apărătorul, cu rudele şi altele.

Referitor la securitatea personală , conform prezentei legi este prevăzut că în cazul apariţiei vreunuipericol pentru viaţa şi sănătatea prevenitului, acesta este în drept să prezinte colaboratorului locului de arestpreventiv o cerere de a fi transferat într-o încăpere unde pericolul dat lipseşte, iar persoana cu funcţie derăspundere este obligată să ia măsuri urgente pentru a transfera prevenitul într-un loc nepericulos.

Cetăţenii străini deţinuţi în locurile de arest preventiv au dreptul să întreţină legături cu misiunilediplomatice ale statelor lor, iar cetăţenii statelor ce nu au misiuni diplomatice în Republica Moldova – cumisiunile diplomatice ale statelor care şi-au asumat apărarea intereselor lor sau cu organismele internaţionalecare exercită apărarea lor.

Preveniţii au dreptul să atace judecătorului de instrucţie acţiunile administraţiei locului de arest preventivprin care li s-au încălcat drepturile prevăzute de lege.

În prezent, în lume sunt recunoscute mai mult de 60 de drepturi ale omului, cărora le sunt consacrateun număr impunător de instrumente juridice internaţionale, regionale şi de mecanisme de protecţie, respectareaacestora fiind vegheată de multiple organisme internaţionale.

Republica Moldova s-a declarat un stat democratic, suveran şi independent, fapt ce a determinatalinierea Moldovei la standardele internaţionale şi în ce priveşte protecţia şi garantarea drepturilor omului, afiinţei umane.

După părerea noastră, numai prin respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiecăreipersoane, marile probleme ale contemporaneităţii, precum dezvoltarea economică şi socială, independenţanaţională, securitatea, debarasarea cu desăvârşire de totalitarism îşi pot găsi o temeinică şi durabilă soluţionare.

În concluzie, putem afirma că arestarea preventivă este cea mai gravă măsură aplicată persoanei încaz de necesitate. Această gravitate obligă organele judiciare şi persoanele împuternicite de aplicarea ei la oînaltă responsabilitate în scopul neadmiterii lezării drepturilor fundamentale ale omului, care sunt ocrotite delegile atât naţionale, cât şi internaţionale.


159

Referinţe:1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată la NEW YORK de Adunarea

Generală a O.N.U la 10.12.1948.2. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994, art.13. A Maréchal, Novelles. Procédure pénale, vol.I, p.445.4. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1993, p.404.5. Codul de procedură penală al R.M. din 14.03.2003, art.176.6. Constantin Sima, Arestarea preventivă, Bucureşti, 2002, p.3.7. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale adoptată

la Roma la 04.11.1950, în vigoare pentru R.M. din 12.09.1997, art.5.8. Justiţia penală şi drepturile omului (cercetare sociologică), Institutul de Reforme Penale, elab.

I. Dolea, Chişinău, 2004, p.3.9. Legea R.M. cu privire la arestarea preventivă nr.1226- XIII din 27.06.1997, art.2.10. Codul de procedură penală al R.M. din 14.03.2003, art.477.

Bibliografie:1. Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante

adoptată la NEW YORK LA 10.12.1984.2. I. Dogaru „ Drepturile omului şi libertăţile publice”, Chişinău, 1998.3. V. Păvăleanu „Limitarea şi privarea de libertate ca măsuri penale”, Iaşi, 1997.4. I. Suceava „Drepturile omului şi Poliţia”.


160

Comisia pentru valori mobiliare şi operaţiuni bursiere – autoritatea de bază îndomeniul supravegherii pieţei de capital în Statele Unite ale Americii

Ion IOVA, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I.al R.M.

Lumea investiţiilor este fascinantă, complexă şi mai poate fi foarte rodnică. Însă spre deosebire depiaţa bancară, în cadrul căreia depozitele investitorilor sunt garantate de către guvernul federal, valorile mobiliarece circulă pe piaţa de capital îşi pot pierde valoarea. Regulile şi legile ce guvernează piaţa americană de capitalderivă de la un sincer şi simplu concept: „Fiece investitor, indiferent dacă e vorba de o persoană fizică saujuridică, trebuie să aibă acces la informaţia care i-ar servi drept indiciu suficient pentru a lua decizia deinvestiţie”. În acest sens SEC solicită companiilor publice să pună la dispoziţia investitorilor eventuali informaţiaobiectivă suficientă pentru a lumina calea investiţiilor. Principalele misiuni ale SEC sunt de fapt reprezentatede reglementarea şi supravegherea pieţei de capital.

Astfel, în SUA, funcţia de supraveghere a pieţei de capital revine Comisiei pentru Valori Mobiliareşi Operaţiuni Bursiere (The Securities and Exchange Commission, SEC), un veritabil „jandarm” albursei, a cărei activitate şi eficienţă este apreciată în toată lumea şi modelul urmat în multe ţări [1, 61]. Creatăpentru protecţia investitorilor traumatizaţi de criza din 1929, pe parcursul existenţei sale, SEC a reuşit săcontribuie la dezvoltarea pieţei bursiere americane, asigurând climatul de transparenţă şi legalitate necesar.S.E.C. a fost înfiinţată în 1934, cu scopul de a supraveghea şi reglementa nu numai bursele, dar şi celelaltepieţe dereglementate. Ea a acţionat prin bursele înfiinţate deja, în special Bursa din New-York N.Y.S.E., careavea iniţial o amplă prerogativă de autoreglementare.

În cadrul sistemului de reglementare şi supraveghere a pieţei financiare din SUA, remarcăm şi prezenţabăncii centrale, Federal Reserve System (FED), nu numai pentru activităţile cu caracter bancar, ci şi -parţial - în domeniul bursier. Astfel, FED hotărăşte, în cazul tranzacţiilor cu credit (în marjă), mărimea marjeiiniţiale şi a celei permanente sau este implicată în supravegherea dealerilor primari [1, 61].

SEC reprezintă un agent reglementator la nivel federal al pieţei de capital. Misiunea SEC estereprezentată de protecţia investitorilor împotriva practicilor de manipulare şi frauduloase din cadrul pieţei decapital şi promovarea unei transparenţe la nivel maxim posibil vis-a-vis de activităţile participanţilor profesioniştidin cadrul acesteia. SEC reprezintă un organ independent quasi-judiciar. În acelaşi timp, activitatea SEC nuvizează doar investitorii, ba chiar o mare parte a participanţilor pieţei de capital. Astfel, SEC supravegheazăbursele de valori, brokerii şi dealerii, companiile de consulting investiţional, fondurile mutuale etc.

SEC dispune de prerogative formidabile ce ţin de investigare şi poate impune amenzi substanţialepentru încălcarea regulilor. De menţionat că sumele pe care le colectează prin amenzi depăşesc cu multnecesităţile operaţionale ale S.E.C. Ea ramâne un model către care aspiră alte numeroase ţări.

Mai sus se menţiona că una dintre misiunile cele mai importante ale SEC este reprezentată de protecţiainvestitorilor, realizată inclusiv prin informarea prin intermediul web-site-ului www.sec.gov. Acesta includeinformaţia necesară oricărui investitor, incluzând chiar şi informaţie formativă. În aşa fel, SEC poate fi denumităreglementator şi supraveghetor al pieţei de capital a SUA. În activitatea sa, aceasta întreţine relaţii de colaborarecu Congresul, departamente şi agenţii federale, organizaţii de autoreglementare, reglementatorii pieţelor decapital ai statelor, diverse companii private etc.

Ne vom orienta puţin atenţia spre istoricul SEC. Astfel, în perioada imediat următoare primului războimondial, aproximativ 20 mln. acţionari au făcut abstracţie de pericolul pe care-l prezenta o piaţă de capitalnecontrolată. Astfel, aceştia au investit în jur de 50 bln. USD în valori mobiliare care la Marele Crah dinoctombrie 1929 s-au devalorizat. Chiar şi băncile au pierdut enorme sume de bani drept consecinţă a unorimportante investiţii în piaţa de capital, ceea ce a dus, inevitabil, la imposibilitatea punerii la dispoziţie a banilordepozitaţi deponenţilor lor, şi, în fine, la insolvabilitatea a numeroase bănci.

Astfel, era limpede că pentru o revigorare a economiei era obligatorie redobândirea încrederii publiculuifaţă de piaţa de capital. Acest lucru a făcut ca specialiştii să caute miezul problemei şi, respectiv, soluţii

http://www.sec.gov


161

propice acesteia. Drept consecinţă, Congresul a adoptat Legea valorilor mobiliare în 1933 şi Legea bursei devalori în 1934. Principalele obiective ale acestor două acte ar putea fi exprimate după cum urmează:

• Companiile ce fac oferte publice de valori mobiliare sunt obligate să pună la dispoziţia publiculuitoate detaliile vis-a-vis de afacerea lor, valorile mobiliare emise şi riscul pe care-l implicăeventuala investiţie în aceste valori mobiliare;

• Intermediarii de valori mobiliare (brokerii, dealerii, bursele de valori) au obligaţia de a acordaprioritate intereselor investitorului, oferindu-i acestuia din urmă un tratament corect şi onest[2].

Astfel, în 1934 a fost creată SEC întru promovarea obiectivelor stabilite în cele două acte normative,a integrităţii pieţei, şi cel mai important, întru protecţia investitorului.

La solicitarea din partea lui Franklin Delano Roosevelt, Joseph P. Kennedy, tatăl preşidintelui John F.Kennedy, a fost numit drept primul Preşedinte al SEC.

Nu am putea însă face abstracţie de nişte circumstanţe, depăşite deja, care au generat confruntareaS.E.C. cu numeroase obstacole în calea realizării activităţii sale de reglementare şi supraveghere. Una dintrecele mai dificile probleme a fost lupta diferitelor instituţii de reglementare pentru sectoare din industria serviciilorfinanciare. De exemplu, băncile pot fi supravegheate de Rezerva Federală sau de Oficiul de Control al Valutei(ca parte a Trezoreriei), ca şi de cei ce reglementează băncile de stat. Asigurarea depozitelor, pe de altă parte,este gestionată în S.U.A. de o agenţie separată. Băncile implicate în tranzacţii cu acţiuni sunt verificate deasemenea de S.E.C. Majoritatea pieţelor derivatelor sunt reglementate de Comisia de Tranzacţionare a Mărfurilorşi a Titlurilor Futures (C.F.T.C.). În Statele Unite, asigurările sunt reglementate aproape în totalitate de stat.Conform unei abordări şi viziuni actuale [3] această structură de reglementare era binevenită şi oportună înperioade depăşite când, spre exemplu, datorită unor legi cum este Legea Glass-Steagall, instituţiile financiareerau angajate în principal numai într-o singură activitate. Însă din momentul retragerii acestei legi şi apariţiei şipe teritoriul S.U.A. a băncilor “universale” de model european, această viziune a fost modificată. Actualmente,spre exemplu, numeroase bănci americane importante sunt supuse reglementării şi supravegherii din parteamai multor instituţii. Deşi avantajele acestui tip de reglementare sunt importante, printre dezavantajele sistemuluise numără creşterile importante ale consturilor firmelor reglementate. Astfel, Citigroup, cea mai mare instituţiefinanciară din SUA, fiind activă în domeniile bancar, al valorilor mobiliare şi al asigurărilor, este controlată desute de autorităţi de reglementare.

Din punct de vedere al componenţei, SEC e constituită din 5 comisionari, numiţi de preşedintele SUA,cu avizul şi consimţământul Senatului, mandatul pentru care activează fiecare constituind 5 ani, şi fiind repartizatîn aşa fel, încât în fiece an, la data de 5 iunie, expiră mandatul unuia dintre membri, componenţa fiind reînnoităanual. Maximum 3 dintre cei 5 membri ai SEC pot face parte din acelaşi partid politic. Preşedintele SEC va finumit în funcţie de Preşedintele SUA dintre cei 5 comisionari.

De competenţa comisionarilor ţine interpretarea legislaţiei federale de domeniu, amendarea actelornormative în vigoare, formularea de propuneri vis-a-vis de modificarea legislaţiei de domeniu, aplicarea actelornormative în vigoare.

Activitatea SEC este realizată prin intermediul a 4 diviziuni: Diviziunea Finanţe Corporative (Divisionof Corporate Finance), Diviziunea Reglementare Piaţă (Division of Market Regulation), Diviziunea ManagementInvestiţii (Division of Investment Management), Diviziunea Aplicare Legislaţie (Division of Enforcement).

Diviziunea Finanţe Corporative se ocupă de asigurarea publicităţii tranzacţiilor publice încheiate şioferirea informaţiei detaliate la solicitarea investitorilor. La fel de competenţa Diviziunii ţine verificarea informaţieipuse la dispoziţia investitorului de către companiile emitente. Specialiştii Diviziunii acordă asistenţă companiilorvis-a-vis de interpretarea şi aplicarea legislaţiei din domeniul pieţei de capital în general şi a actelor Comisiei(SEC) în special. Diviziunea în acelaşi timp vine cu propuneri pentru adoptarea de noi acte de către SEC.Companiile emitente de valori mobiliare prezintă un şir întreg de acte care reflectă situaţia financiară a acestoraşi felul în care este dezvăluită informaţia necesară investitorului.

În eventualitatea depistării de neconcordanţe între parametrii utilizaţi de companii pentru reflectareainformaţiei, diviziunea îşi rezervă dreptul de a veni cu sugestii şi de a impune rigori obligatorii pentru asigurareaprotecţiei intereselor investitorilor şi, ulterior, a acţionarilor. Informaţia publică, indiferent dacă este pozitivăsau negativă, trebuie să fie caracterizată prin relevanţă pentru o eventuală decizie de investiţie.


162

DFC se află în relaţii de colaborare cu Oficiul Contabilului Şef, ceea ce îi pune în sarcina sa monitorizareaactivităţii de contabilitate, în special aplicarea standardelor de contabilitate financiară (Financial AccountingStandards Board (FASB)) ce rezultă în formularea principiilor generale de contabilitate acceptate (generallyaccepted accounting principles (GAAP)).

Diviziunea Reglementare Piaţă supraveghează legislaţia ce vizează activitatea majorităţiiparticipanţilor la piaţa de capital: brokeii şi firmele de brokeraj, organizaţiile de autoreglementare (self-regulatoryorganizations (SROs)), ce includ bursele de valori şi NASD, Consiliul Municipal de Reglementare a Pieţei deCapital (Municipal Securities Rulemaking Board (MSRB)), agenţiile de clearing etc.

DRP mai supraveghează Corporaţia pentru Protecţia Investitorului Pieţei de Capital (Securities InvestorProtection Corporation (SIPC)), o organizaţie privată non-profit, al cărei rol poate fi lesne dedus din chiardenumirea sa - cel de a oferi maximă protecţie investitorului.

Astfel, responsabilităţile DRP, ce ţin de reglementarea pieţei de capital sunt:• Punerea la dispoziţia organizaţiilor de brokeraj şi dealeri a programului de integritate financiară

a SEC;• Revizuirea şi aprobarea propunerilor de modificare a regulilor SEC existente deja;• Stabilirea de reguli şi rigori vis-a-vis de activităţile desfăşurate pe piaţa de capital;• Interpretarea regulilor existente;• Supravegherea pieţei de capital [4].

Diviziunea Management Investiţii reglementează fondurile mutuale şi se ocupă de oferirea desoluţii vis-a-vis de managementul investiţiilor. În acelaşi timp, DMI administrează legislaţia ce afecteazăcompaniile de investiţii, inclusiv fondurile mutuale şi companiile de consulting investiţional. Dintre cele mairelevante atribuţii ale DMI menţionăm următoarele:

• Interpretează legile şi regulamentele pentru punerea lor în aplicare de către inspecţiile SEC şistaff-ul însărcinat cu aplicarea acestora;

• Revizuieşte actele companiilor de investiţii şi ale companiilor de consulting investiţional;• Revizuieşte problemele de aplicare a actelor normative vis-a-vis de companiile de investiţii şi

cele de consulting investiţional;• Dezvoltă reguli noi şi amendamente întru adaptarea autorităţilor de reglementare şi supraveghere

la noile circumstanţe etc. [4].Diviziunea Aplicare Legislaţie asigură aplicarea corectă a legislaţiei şi cercetează eventualele

încălcări ale acesteia. Informaţia vis-a-vis de posibilele violări ale legislaţiei este preluată de la celelalte diviziuni,de la investitori, organizaţiile de autoreglementare, din activitatea proprie de supraveghere, presă etc.

Posibilele violări ale legislaţiei, sancţionarea cărora ţine de competenţa SEC ar putea fi: tranzacţionareade valori mobiliare în baza informaţiei deţinute de insideri şi deocamdată neavând caracter public; falsareprezentare sau omiterea prezentării informaţiei relevante despre valorile mobiliare oferite; manipularea preţuluide piaţă al valorilor mobiliare; vinderea valorilor mobiliare cu nesocotirea obligaţiei de înregistrare etc.

Aplicarea de sancţiuni pentru încălcarea legislaţiei ce vizează piaţa de capital ţine de competenţaSEC, însă un lucru extrem de important este acela că SEC nu dispune de exclusivitate în acest sens. Existăcazuri pe care le poate soluţiona fără implicarea vreunei autorităţi de drept, însă o bună parte totuşi vor fisoluţionate cu transmiterea cauzelor în instanţă. În acest din urmă caz poate fi vorba despre instanţe districtualecompetente în soluţionarea cauzelor civile(U.S. District Court), instanţe competente în soluţionarea cauzeloradministrative etc.

SEC mai include 18 Oficii, având un staff aproximativ de 3100 persoane. Sediul principal al SEC seaflă la Washington DC, având 11 Oficii regionale şi districtuale [4].

Cele 18 oficii sunt, după cum urmează: Oficiul judecătorilor administrativi (Office of AdministrativeLaw Judges), Oficiul Resurse Umane şi Servicii Administrative (Office of Human Resources and AdministrativeServices), Oficiul Contabil Şef (Office of the Chief Accountant), Oficiul Inspecţii şi Examenări de Conformitate(Office of Compliance Inspections and Examinations), Oficiul Management Financiar (Office of FinancialManagement), Oficiul Analiză Economică (Office of Economic Analysis), Oficiul Oportunităţi Egale de Angajare(Office of Equal Employment Opportunity), Oficiul Directorului Executiv (Office of the Executive Director),Oficiul Servicii Informare (Office of Filings and Information Services), Oficiul Consilierului General (Office of


163

the General Counsel), Oficiul Tehnologii Informaţionale (Office of Information Technology), Oficiul InspectoruluiGeneral (Office of the Inspector General), Oficiul Relaţii Internaţionale (Office of International Affairs),Oficiul Formare şi Asistenţă Investitor (Office of Investor Education and Assistance), Oficiul Legislativ (Officeof Legislative Affairs), Oficiul Afaceri Publice, Evaluare Politică şi Cercetare (Office of Public Affairs,Policy Evaluation and Research), Oficiul Secretariat (Office of the Secretary).

De menţionat că în ceea ce priveşte domeniul pieţelor futures, autoritatea regulatoare şi de supraveghereîn SUA este Commodity Futures Trading Commission (CFTC - Comisia pentru Negocierea ContractelorFutures pe Mărfuri), a cărei denumire deşi e restrictivă, (“pe mărfuri”), se ocupă de toate tranzacţiile cucontracte futures şi de tranzacţiile cu opţiuni în care activul suport este un contract futures. Atribuţiile dereglementare în cazul opţiunilor având drept suport activ o acţiune sau un indice bursier ce intră în competenţaSEC. Această departajare a generat şi anumite divergenţe între cele două organisme, în privinţaresponsabilităţilor care le revin, mai ales după crahul bursier din octombrie 1987 şi după ce investigaţiile FBI audescoperit abuzuri majore ale intermediarilor bursieri la două dintre cele mai mari burse americane de contractefutures [5, 62].

National Futures Association (NFA) şi Options Clearing Corporation (OCC) au şi ele atribuţiide reglementare în domeniul contractelor futures şi respectiv al opţiunilor, în calitate de organisme cuautoreglementare [5, 62].

Există reglementări care, pe lângă rolul statutar de protecţie a investitorilor, în fapt conferă S.E.C. şirolul de protecţionism faţă de industria naţională a valorilor mobiliare.

Această tendinţă este tot mai pregnantă în SUA. Specialiştii consideră că aici activitatea de reglementareeste tot mai mult suspusă politicului.

În 2003, Comisia Federală pentru Comunicaţii (Federal Communications Commission -FCC) a inversatîn mod suprinzător o decizie de liberalizare şi a revenit la reglementare strictă. Comisia din domeniul energiei,The Federal Energy Regulatory Commission (FERC), care se impusese anterior prin politica sa dedereglementare, şi-a modificat şi ea punctul de vedere. SEC este caracterizată de aceleaşi tendinţe. Un studiurecent al Cato Institute [6], a stabilit că Administraţia George Bush, presupusă a fi una îndreptată spredereglementare, a publicat mai multe reglementări decât orice altă Administraţie într-un singur an (2002).

În acelaşi timp, bursele europene caută totuşi soluţii pentru extinderea activităţii şi în SUA. În activitateasa americană, Bursa Futures din Germania (DTB) este controlată de Comisia pentru Tranzacţii Futures cuMărfuri (The Commodities Futures Trading Commission - CFTC) şi nu de S.E.C., care îi permite bursei DTBsă ofere anumite produse derivate aprobate. Produsele acestei burse, cum sunt contractele futures pe indicelegerman DAX, sau opţiunile de acţiuni germane, al căror control cade în sarcina S.E.C., nu pot fi oferite sprevânzare în America. Din acest punct de vedere, S.E.C. nu face distincţia dintre investitorii sofisticaţi şi ceiindividuali. Spre exemplu Bursa Deutsche Börse, firma care deţine bursa DTB, a solicitat S.E.C. să exceptezede la regulă pe cei ce tranzacţionează pe piaţa valutară internaţională. Aceşti investitori americani pottranzacţiona direct internaţional în domeniul valutar, dar pentru tranzacţionarea la bursa DTB procedura estecu mult mai anevoioasă. Astfel, investitorul american trebuie sa-şi sune brokerul din New York, care apeleazăla partenerul sau brokerul londonez, care apoi caută un broker la Frankfurt. Toate acestea, absolut incontestabil,consumă timp şi bani. În ceea ce priveşte experienţa europeană, aceasta este reflectată, spre exemplu, înaceea că Trezoreria britanică face în prezent distincţia dintre cele două tipuri de investitori atunci când acceptăsau nu alte burse pe teritoriul Marii Britanii, lucru total diferit în experienţa S.E.C.

Referinţe:1. A se vedea Ovidiu Stoica, „Mecanisme şi instituţii ale pieţei de capital. Pieţe de capital

emergente”, Bucureşti, Editura Economică, 2002.2. URL. www.sec.gov.3. The Economist, Arbitrajul reglementarii, 3 mai 2001.4. URL. www.sec.gov.5. A se vedea Ovidiu Stoica, „Mecanisme şi instituţii ale pieţei de capital. Pieţe de capital

emergente”, Bucureşti, Editura Economică, 2002.6. The Economist, America’s regulatory mess, 24 iulie 2003.

http://www.sec.gov

http://www.sec.gov


164

Отдельные правонарушения на рынке ценныхбумаг Украины и возможные пути их устранения

Ростислав КАЛЮЖНЫЙ, докторюридических наук, профессор,Национальная академия внутренних делУкраины

Становление и дальнейшее развитие рынка ценных бумаг в Украине содействует созданиюобъективно новых реалий, которые требуют тщательного научного осмысления. Это становится крайненеобходимым в связи с потенциально возможными отрицательными социально-экономическимипоследствиями непрофессиональной деятельности участников рынка ценных бумаг для будущегонашего государства.

Отсутствие совершенного на сегодня законодательства, которое регламентирует деятельностьучастников рынка ценных бумаг, перманентная угроза возникновения кризисных ситуаций в этой сфересвидетельствуют о браке научно обоснованных подходов и системности в формировании регулирующихмероприятий деятельности участников украинского фондового рынка.

На сегодня, в соответствии до национального законодательства, на рынке ценных бумагосуществляют свою деятельность: а) торговцы ценными бумагами; б) депозитарии; в) хранителиценных бумаг; г) регистраторы собственников именных ценных бумаг; д) институты совместногоинвестирования; е) фондовые биржи; ж) торгово-информационные системы. Указанныепрофессиональные участники отечественного рынка ценных бумаг объединяются в саморегулирующиеорганизации (далее – СРО) с целью обеспечения институционно-правового регулирования фондовогорынка как вспомогательного к государственному регулированию.

Как раз на регулирование деятельности вышеупомянутых участников и концентрирует своиусилия государство. Тем не менее, количество выявленных работниками Государственной комиссиипо ценным бумагам и фондовому рынку (далее – ГКЦБФР) правонарушений в последние годысущественно не уменьшилось.

Следует отметить, что законодательство Украины, которое регулирует деятельностьучастников фондового рынка, в подавляющем большинстве случаев, “разрешает” его участникамнарушать действующее законодательство, не подпадая под признаки юридической ответственности.

К основным правонарушениям можно отнести: 1) размывание частей акционеров в уставномфонде через размещение дополнительных эмиссий среди определенного числа акционеров за ценой,более низкой от рыночной; 2) изъятие активов общества через их продажу заинтересованным лицамза ценой, ниже рыночной; 3) перераспределение денежных средств в пользу должностных лиц илиакционеров, которые владеют значительным пакетом акций; 4) заключение соглашений с участиемзависимых субъектов хозяйствование для получения доходов лицами, которые контролируют этихсубъектов; 5) оформление фиктивных протоколов общих собраний акционеров относительно проведениядополнительной эмиссии акций и дальнейшим выкупом акций заинтересованными лицами; 6) проведениеэмиссии с нарушением действующего законодательства (без публикации в прессе); 7) приобретениеэмитированных акций предприятий, фактические активы которых не соответствуют размерам ихуставных фондов; 8) и т.д.

Из современной отечественной практики противоправной деятельности участников рынкаценных бумаг ведущие эксперты приводят немало примеров, которые воплощаются в жизнь радидоступа к активам и финансовым потокам акционерных обществ: a) силового захвата общества илиреестра собственников именных ценных бумаг; b) вычеркивание акционеров из реестра (если удалосьзахватить контроль над “независимым” регистратором; c) преднамеренного банкротства общества спредыдущей скупкой его долгов и с последующей скупкой его же акций или физических активов; d)


165

участия “неудобных акционеров” в общих собраниях акционеров и наблюдательных органах общества;e) нарушение процедур проведения собраний акционеров обществ.

Такое же правонарушение, как, например, соглашения с использованием конфиденциальной(инсайдерской) информации с целью личного обогащения, “манипулирование” рынком и прочиезлоупотребления случаются намного чаще, чем можно было бы предположить, судя из сообщений всредствах массовой информации. Когда они совершаются, их со временем выявляют, а нарушителейнаказывают, благодаря системе самоконтроля, что существует в сфере операций с ценными бумагами[1, с. 5].

Правонарушения, которые имеют место на отечественном рынке ценных бумаг, также можноструктурировать и по видам его участников, как, например:

типичные нарушения требований действующего законодательства со стороны эмитентов ценныхбумаг:

- нарушение требований законодательства относительно персонального сообщения опроведении общего собрания акционеров общества;

- лишение права акционеров на получение информации о деятельности общества, непредоставление для ознакомления годовых отчетов, балансов, протоколов общих собранийакционеров;

- нарушение норм действующего законодательства относительно передачи веденияреестра собственников именных ценных бумаг.

типичные нарушения требований действующего законодательства регистраторами:- безосновательные отказы относительно внесения изменений в систему реестра;- не соответствие установленным требованиям помещения для хранения документов

системы реестра.типичные нарушения требований действующего законодательства со стороны институтов

совместного инвестирования:- не опубликование в печатных изданиях информации, что подлежит обязательной огласке;- уже опубликованная информация о выпуске инвестиционных сертификатов не совпадает

с данными в инвестиционной декларации;- участниками инвестиционных компаний не выдаются инвестиционные сертификаты;- инвестиционные сертификаты не хранятся в депозитарии.

По состоянию на 01.01.2004 года в обобщенном виде информация относительно количествавозбужденных дел* и составленных актов о правонарушении относительно участников фондового рынка(по видам участников) следующая [2, с. 20]:

* Возбуждает дело ГКЦБФР (органом дознания не является).

1 Виды участников фондового рынка

Возбуждено дел

Составлено актов о правонарушении

2 Регистраторы собственников именных ценных бумаг

13 13

3 Хранители ценных бумаг 7 7 4 Торговцы ценными бумагами 48 48 5 Организаторы торговли на рынке

ценных бумаг 5 3

6 Инвестиционные фонды 4 4 7 Инвестиционные компании 2 2 8 Всего 79 77


166

На наш взгляд, ключевым направлением относительно уменьшения количества правонарушенийна рынке ценных бумаг Украины может являться повышение требований к элементам структурыгосударственного регулирования деятельности его участников.

К ним относят: 1) законодательное регулирование; 2) лицензирование; 3) надзор; 4) контроль;5) правоприменение.

Разработка и внедрение передовой законодательной базы, что регулирует деятельностьучастников национального фондового рынка – главная задача государственных органов, которые впределах своих полномочий осуществляют регулирование данной сферы. Такая база должна статьтолчком тех процессов и тенденций, которые складываются на украинском рынке с учетоммеждународного опыта, с одной стороны, и будет стимулировать, и ориентировать в будущем развитиефондового рынка с другого.

Получение лицензий есть добровольным волеизъявлением участников, которое связано, в первуюочередь, с состоянием и развитием фондового рынка в конкретном регионе, наличием потенциальныхклиентов и оптимистическими (или пессимистическими) ожиданиями возможности будущих доходовот профессиональной деятельности на рынке ценных бумаг. Тем не менее, как раз с помощьюлицензирования можно раньше времени выделить потенциальных нарушителей рынка и предупредитьвозможное мошенничество с финансовыми ресурсами, которые (в отдельных случаях) может привестик разрушению рынка.

С помощью надзора осуществляется беспрерывный мониторинг процессов, которые происходятна рынке ценных бумаг с целью недопущения (или выявление признаков) нарушений отечественногозаконодательства, что регулирует деятельность участников рынка.

Одним из основных элементов государственного регулирования на рынке ценных бумаг естьконтроль деятельности его участников. Контроль на рынке ценных бумаг осуществляется с цельювыявления нарушений законодательства и предотвращение их. Это приводит к упорядочиваниюфондового рынка и служит основой правоприменения. В свою очередь, создание условий дляформирования надлежащего правового климата функционирования фондового рынка содействуетактивному привлечению средств отечественных и иностранных инвесторов в экономику Украины,путем обеспечения защиты их прав и законных интересов, предотвращению правонарушений на рынкеценных бумаг, а в случае их выявления – оперативному и всестороннему расследованию этихправонарушений.

Заключительным элементом структуры государственного регулирования рынка ценных бумагесть правоприменение, то есть осуществление государством соответствующих мероприятий попредотвращению и прекращению нарушений законодательства на рынке ценных бумаг путем применениясанкций [3, с. 14-15].

Другим вариантом в направлении уменьшения количества правонарушений на фондовом рынкеУкраины является развитие деятельности СРО. Деятельность СРО необходимо направлять наобеспечение дополнительного к государственному контролю деятельности их членов –профессиональных участников рынка ценных бумаг. Основным требованием для предоставленияобъединениям профессиональных участников рынка ценных бумаг статуса СРО, в соответствии сдействующим законодательством, должна быть способность обеспечить эффективный контроль задеятельностью своих членов. Деятельность СРО в этой сфере должна осуществляться в тесномвзаимодействии и под общим надзором ГКЦБФР как уполномоченного государственного органа.

Отдельным направлением, направленным на борьбу с правонарушениями на украинскомфондовом рынке могут быть проверки деятельности ее участников: плановые и внеплановые, какие всвою очередь могут подразделяться на комплексные (по всем направлениям) и тематические (поотдельным вопросам).

По состоянию на 01.01.2004 года территориальными управлениями ГКЦБФР было проведено1314 проверок, из них 806 плановых, 508 внеплановых, в т.ч. 219 – по доверенности ГКЦБФР, 285 – заобращением правоохранительных органов, прокуратуры, Службы безопасности Украины, 4 – по другимпричинам [2, с. 42].


167

Важным условием предупреждения правонарушений в данной области остается также –подготовка, переподготовка и повышение квалификации специалистов по вопросам деятельностиучастников рынка ценных бумаг. Также эффективными мерами могут быть: внедрение высшего ипоследипломного образования; разработка научного, учебно-методического и организационно-правовогообеспечения процесса подготовки специалистов; повышение квалификации работников центральных иместных органов исполнительной власти.

Среди перспективных направлений предупреждения правонарушений, следует отметитьразвитие международной деятельности ГКЦБФР с целью изучения передового опыта ведущих странмира в этой сфере. Расширение сотрудничества с органами регулирования и контроля деятельностиучастников мировых фондовых рынков будет оказывать содействие реализации приоритетныхположений программы интеграции Украины в Европейский Союз, что предусматривает проведениеадаптации внедренной в стране системы государственного регулирования рынка ценных бумаг кевропейской модели регулирования фондовых рынков.

Подытоживая вышеизложенное, необходимо подчеркнуть, что взвешенная государственнаяполитика относительно организации управления и контроля отечественного рынка ценных бумаг можетстать одним из важных факторов постепенного роста экономики Украины [4, с. 362].

Библиография:1. Андрущенко И.Г. Практика правоприменения на рынке ценных бумаг (сравнительный

анализ) // Актуальные проблемы юридических наук в исследованиях ученых. – 2001. –№ 10. – С. 3-7.;

2. Отчет Государственной комиссии по ценным бумагам и фондовому рынку за 2003 год // К. – 113 с.;

3. Мозговой О.Н., Бурмака Н.А. // Государственное регулирование рынка ценных бумаг вУкраине. К.: Рынок ценных бумаг Украины. – 1997. – № 2. – С. 10-18.;

4. Реформирование государственного управления в Украине: проблемы и перспективы //Коллектив авторов. Наук. руков. Цветков В.В. – К., “Орияны”, – 1998. – 364 с.


168

Современное состояние борьбы с организованнойпреступностью в Украине

И.Н.МАКСИМЧУК, оперуполномоченныйотдела борьбы с преступлениями,связанными с торговлей людьми ГУ МВДУкраины в Киевской областиВ.Б.ШКОЛЬНЫЙ, адъюнкт кафедрытеории криминального процесса исудоустройства НАВДУ

Эпоха политических и социальных вызовов, брошенных человечеству в конце прошлого и началанынешних столетий, породила проблемы, по масштабам несопоставимые с теми, что выпали на долюпослевоенных поколений.

Новые реалии в мире увеличились для стран СНГ глобальными переменами на постсоветскомпространстве. Общественно-политические потрясения, которые происходили в странах бывшего СССР,возникновения новых форм собственности, пересмотр сути бывших идеологических ценностейсопровождались теми процессами, которые издавна известны в странах Запада, но оказались совсемновыми для молодых демократий.

Украина не избежала этой участи. Одним из социальных бедствий государства сталаорганизованная преступность. Мало кого может успокоить тот факт, что история уже доказала, чтовсе глубокие изменения в жизни общества всегда сопровождаются ростом преступности, в особенностиее наиболее опасных форм.

Так, за период 2004 года возрос показатель выявленных организованных преступныхформирований практически во всех сферах преступной деятельности по сравнению с 2003 годом:

- экономической направленности на 36,4%;- в сфере внешнеэкономической деятельности на 83,3%;- в финансово-кредитной системе на 33,3%;- в сфере приватизации на 20,0%;- в топливно-энергетическом комплексе на 40,0%;- в системе АПК на 52,2%;- в металлургической промышленности на 33,3%.

Также возросло количество организованных преступных формирований с коррумпированнымии международными связями на 23,1% и 34,4% соответственно [1].

Живучесть организованной преступности заложена в комплексности данного явления. Одна изее сторон – особенно опасна – это отсутствие для нее границ: государственных, национальных,административных. Уже много десятилетий такая форма преступности сопровождает экономическоеи социальное строительство в разных странах мира. Поэтому организованная преступность, как ужебыло подчеркнуто, не новое социально-юридическое явление для мирового сообщества.

Стремления очередной новой власти навести порядок во всех сферах экономической иобщественной жизни встречает сопротивление организованной преступности, которая действует и всфере конкретных политических решений.

Несмотря на «исторические» корни, подобная форма криминализации общества постояннообновляет свои приемы и арсенал действий. Поэтому так актуально стремление не только изучатьэту тему, но и искать новые методы и технологии борьбы с такими проявлениями человеческойдеятельности.

Приоритетность подобной деятельности продиктована и высокой активностью, политизациейпреступности и криминализацией политики, которая требует срочных мер по созданию государственной


169

стратегии контроля над организованной преступностью, эффективной работы по применению иобъединению специальных методов и средств, адекватных угрозе, которую представляет собой ростданного явления.

Современная организованная преступность на постсоветском пространстве стремитсяиспользовать в своих целях расширение связей молодых демократий с западными странами,осуществляемое с начала 1990-х годов. Открытие границ и непринятие соответствующегозаконодательства было использовано организованной преступностью для развития нелегальнойдеятельности и получения сверхприбылей.

Главной целью современной организованной преступности – является монополизацияопределенных рынков, и таким путем обеспечения себя постоянной высокой прибылью [12,14-27].

Для повышения эффективности борьбы с этим явлением оно требует исследования натеоретическом уровне, поэтому много ученых уже посвятили свои труды изучению феноменаорганизованной преступности, в частности: Овчинский С.С., Гуров А.И., Яблоков Н.П., Бахин В.П.,Карпов Н.С., Снегирёв А.П., Басецкий И. И., Лунеев В.В., Бабаев М.М., Гриб В.Г., Долгова А.И. и др.

«Организованная преступность, – как утверждает Н. Николаев, – это не уголовно-правовое, асложное социальное явление» [3,45].

А.И. Долгова отмечает, что организованная преступность – это не совокупность криминальныхдействий, а сложная системно-структурная совокупность деятельности преступного мира [2,13].

А.И. Гуров считает, что под организованной преступностью следует понимать относительномассовое функционирование стойких управляемых сообществ преступников, которые занимаютсяосуществлением уголовно наказуемых деяний как промыслом (бизнесом) и создают с помощьюкоррупции систему защиты от социального контроля [4,8].

В.П. Бахин и Н.С.Карпов определяют организованную преступность как социально-экономический процесс обращения преступного капитала, в котором теневая экономика выступаетего инфраструктурой [5,8].

Среди множества признаков организованной преступности, которые приводят учёные, вчастности Р.Колдуел, Н.Ф. Кузнецова, А.И. Гуров, В.Д. Пахомов, В.Г. Гриб можно выделить основныев которых сходятся взгляды вышеупомянутых авторов:

1) деятельность криминальной структуры (группы, объединения) на постоянной основе;2) присущий преступной организации (группе, объединению) профессионализм в

осуществлении разных уголовно наказуемых деяний;3) коррупция.

Исходя из этого, попробуем кратко рассмотреть эти основные признаки, которымихарактеризуется такое сложное явление как современная организованная преступность.

Во-первых, это сложная многоступенчатая система связей, что существует на постояннойоснове. Организованная преступность в форме криминальных сообществ проявляется на несколькихуровнях. Например А. И. Гуров выделяет их таким образом:

Первый уровень –стойкие, управляемые сообщества с функциональнойиерархической структурой, которые не имеют коррумпированных связей. Это первая

примитивная степень организованной преступности. Такие группы занимаются в основном хищением,кражами, вымогательством, мошенничеством. Их количественный состав может колебаться от 3 до50 человек. В группах такого рода приказ предводителя сразу же доходит к исполнителю, минуяпромежуточные звенья.

Второй или средний уровень организованной преступности является как бы переходной ступеньюк более совершенной и опасной структуре, которую можно назвать группировкой. В сущности говоря,это та же организованная группа, однако уже с коррумпированными связями в органах управления ивласти. Характер преступной деятельности – разнообразный, хотя довольно четко просматриваютсяприоритетные направления –вымогательство, разбои, мошенничество, наркобизнес и др.

Третий уровень представлен криминальными организациями (по терминологии юристов рядазападных стран) с сетевой структурой. Другими словами, подобные сообщества имеют две и более


170

ступени управления, и приказ предводителя уже передается исполнителям по инстанции черезопределенные звенья [4,23-25].

В данное время организованная преступность в Украине представляет собой часть преступнойпаутины – распространенной сети на постсоветском пространстве. Представители уголовного мираделятся «опытом» и криминальными технологиями, рассматривают общие методы противодействиягосударственным органам и органам правосудия, поддерживают связи между пенитенциарнымиучреждениями, проводят общую антиправовую политику.

Вторым признаком организованной преступности есть профессионализм.Профессиональная преступность — это вид преступности, которая характеризуется ее

постоянством, является основным источником доходов для ее участников и требует специальныхзнаний и навыков.

К признакам профессионализма относят:- постоянство преступной деятельности;- существование преступной специализации;- наличие определенной квалификации;- использование результатов преступной деятельности как основной источник доходов;- принадлежность к криминальной среде с его особой субкультурой.

О повышении роли профессионализма при формировании преступных групп свидетельствует, вчастности, обстоятельство, что наличие профессиональных навыков опередила (более 50%)родственные и дружеские связи как фактор, который учитывается при подборе «кадров».

Большинство опрошенных практических работников указали, что современные преступники,для которых преступление стало промыслом, становятся все более утонченными и находчивыми. Этообусловлено возрастающим образовательным уровнем преступников; прохождением «школы»преступного опыта в преступной среде, а также, за счет использования «помощи» бывших работниковправоохранительных органов, которые перешли «на службу» в преступные структуры высокойтехнической оснащенностью профессиональных преступников [4,23-25].

Выступая на Конференции стран-членов Совета Европы по проблемам «отмывания» денег встранах с переходной экономикой (Страсбург, 29 ноября – 1 декабря 1994 г.), руководитель Группымеждународных финансовых действий (GAFI) Е. Янг указала на негативные последствия «отмывания»денег организованными преступными группировками:

- у преступников создаётся ощущение безнаказанности, что делает преступлениепривлекательным занятием, а высокий уровень преступности, в первую очередьрганизованной, подрывает основы общества и угрожает правовым нормам;

- преступные организации получают возможность финансировать свою дальнейшуюдеятельность;

- неконтролируемое использование преступными организациями финансовых учрежденийв итоге наносит вред всей финансовой системе, особенно в странах с развивающейсяэкономикой;

- сосредоточение экономической и финансовой власти в руках преступных организаций врезультате может подрывать национальную экономику этих стран, демократическиесистемы их власти и управления [7, 22].

Третьим признаком организованной преступности, который в то же время представляет собойотносительно самостоятельное и не менее опасное для государства явление, есть коррупция. В широкомсодержании слово коррупция – это явление, которое поразило государственный и общественный аппаратыуправления, которое выражается в «разложении» власти, преднамеренном противозаконномиспользовании должностными лицами своего служебного положения в корыстных целях для личногообогащения [8,21 – 41].

Коррупция – главное оружие организованной преступности, используемое для обеспеченияиммунитета криминальных сообществ, создания безопасных условий их противоправной деятельности.Без пособничества влиятельных сил современного общества организованная преступность не достиглабы нынешних масштабов. Говоря о таком сложном, качественно самостоятельном явлении как


171

коррупция, необходимо сказать несколько слов о ее отрицательном влиянии на общественные отношения,ведь ее можно рассматривать и как один из симптомов заболевания, название которому организованнаяпреступность, тем более, что симптом этот представляет собой не меньшую опасность для правовогообщества чем само заболевание.

Что касается последствий коррумпированного обращения, то они довольно разнообразные,начиная от нарушения нормальной деятельности управленческого аппарата, подрыва его авторитета изаканчивая нарушением имущественных интересов разных собственников, политических, трудовых идругих прав граждан. Собственно говоря, все охраняемые законом общественные отношения могутстать объектом противоправной деятельности коррумпированных должностных лиц. В частности, имимогут быть совершены государственная измена и разглашение государственной тайны, контрабанда,подлог избирательных документов, служебный подлог, незаконное помещение в психиатрическоеучреждение или привлечение заведомо невиновного к уголовной ответственности и вынесение судьей(судьями) заведомо неправосудного приговора, решения, постановления и т.д. Однако, если большинствоиз этих действий являются лишь результатом подкупа должностного лица (как следствие коррупции),то некоторые из них выражают саму суть данного явления, когда работники аппарата управленияиспользуют свою должность для незаконного обогащения [9,79].

Организованная преступность в нашей стране – это следствие особых исторических условий,поэтому она не похожа ни на итальянскую, ни на американскую. Но общим для всех этих видоворганизованного криминалитета есть цель, то есть ориентация на достижение огромной прибыли. Впоследнее время такие организованные криминальные группы «специализировались» и стали более«профессиональными» благодаря возникшим непосредственным связям с «коллегами» через границуи заимствованию у них многих методов, тактик шантажа, коррупции, насилия, подкупа, фальсификациии т.п.

За период 2004 года организованными преступными формированиями на территории Украиныбыло совершено 5582 преступления, 4639 из которых относятся к тяжким и особо тяжким, из них 3911представляют собой преступления общекриминальной направленности, 1671 –экономической. Понаправлениям преступной деятельности было выявлено 406 случаев разбоя, 184 случая грабежа, 67случаев вымогательств, 127 случаев торговли людьми, 113 случаев незаконного оборота оружия, 967преступлений в сфере оборота наркотических средств, психотропных веществ, их аналогов прекурсоров,1285 краж, из них 360 в особо крупных размерах, 385 случаев присвоения, растраты имущества илизавладения им путем злоупотребления служебным положением, из них 276 в особо крупных размерах.

В сфере экономики 86 случаев легализации доходов, полученных преступным путем, 11 случаевуклонения от уплаты налогов, сборов, других обязательных платежей, 35 случаев мошенничества сфинансовыми ресурсами. В результате преступной деятельности организованных преступныхформирований на протяжении 2004 года государству нанесен ущерб на сумму свыше 160933000 гривен[1].

Необходимо также пока учитывать тот факт, что милиция на местах, не дотягиваясь донастоящей организованной преступности, в целях показа своей значимости может относить к нейлюбые групповые деяния [10,15].

Характерные признаки, например русской или другой на постсоветских просторахорганизованной преступности присущи и нашей, конечно, с проявлением своей специфики: меньшаятерритория, определенный уровень развития экономики и свойств инфраструктуры, отсутствиеестественных богатств, подобных русским [11,82]. Но суть такой криминальной среды, ее цели изадачи, вред, который причиняется государству и обществу, остаются в любом случае схожими споправкой, конечно, на единицу территории и численность населения.

С учетом исторических, экономических и других особенностей регионов, организованныепреступные формирования специализируются на тех или других незаконных способах получениясверхприбылей, например самыми убыточными от преступной деятельности регионами, как показаланализ, оказался не Киев и Киевская область (9109379 гривен) несмотря на высокую концентрациюкапитала, влиятельного криминалитета и коррумпированных чиновников, а Одесская – 24995622 гривен,Луганская – 15430791 гривен, Донецкая – 10602960 гривен, что говорит о прямой зависимости уровня


172

организованной преступности не только от исторических, но и от экономических, социальных и другихусловий того или другого региона, а также особенностей местной инфраструктуры.

Поэтому перед законодательством Украины и стран СНГ стоит общая задача – определитьнынешний феномен организованной преступности, а также найти правовые нормы борьбы с ней и еенаказания.

В особенности остро встает эта проблема в случае привлечения к ответственности верхушкипреступных сообществ, которые умеют дистанцироваться, заметать следы, когда речь идет оконкретных преступлениях. Так, в 2004 году на территории Украины было выявлено 695 организованныхпреступных формирований, из которых к уголовной ответственности по ст.255 УК Украины (созданиепреступной организации) было привлечено лишь 27 лиц, в сравнении с 2003 годом (привлечено 20 лициз 634 выявленных организованных преступных формирований) этот показатель улучшился, но он ещедалек от того, чтобы можно было говорить об эффективности современных мер. В данной ситуациинеобходимы законодательные рычаги, которые исключали бы юридическую неуязвимость лидероворганизованной преступности. Это и есть одна из ключевых проблем при разработке эффективныхсредств влияния на такие формы преступности.

Явление организованной преступности охватывает не только совершение конкретных уголовныхдеяний, но и формирование самого преступного объединения с его миром взаимосвязей, способомсуществования и деятельности.

Правоохранительные органы Украины видят пути борьбы с организованной преступностью идругими криминальными явлениями в различных направлениях своей деятельности. Очень важно вэтом плане правовое сознание общественности. Ее помощь может привести к весомым результатам.Благодаря тесным связям, налаженным в последнее время с населением, стало возможным достижениеопределенных результатов в раскрытии преступлений и профилактике организованной преступности.Во всех странах мира правоохранительные органы работают с помощью населения. Уровеньдемократичности общества определяется и в его содействии борьбе с преступностью. Ни однообщество не может называться гражданским, если оно стоит в стороне от тактических и стратегическихзадач противодействия криминалитету. По данным опроса оперативных работников ОВД в 2004 годуо необходимости осуществления взаимодействия с населением в процессе раскрытия и расследованияпреступлений указало 44,1% опрошенных, а 29,7% указали о необходимости такого взаимодействия сосредствами массовой информации [12,157]. Думается, что пришло время урегулировать данный вопрос,о чём ярко свидетельствуют сводные данные анкетирования практических работников ОВД 2001года, где 97,6% опрошенных оперативных работников дали положительный ответ на вопрос онеобходимости установления вознаграждения гражданам за помощь в раскрытии преступлений [12,29].

Важнейшая сторона вопроса – профилактика преступлений, стратегия и тактика борьбы с ужесуществующими группами и отдельными преступниками. Так, под оперативным наблюдением БОП в2004 году находилось 1035 организованных преступных формирований, в ходе чего было возбуждено767 уголовных дел, в результате было задержано 953 лица, из которых было арестовано 756.

Проводилось 242 оперативных сопровождения по уголовным делам, 247 уголовных дел по1910 преступлениям направлено в суд, по данным уголовным делам к уголовной ответственностипривлечено 1008 человек. К лишению свободы было приговорено 614 лиц, еще 186 – к другим видамнаказаний. В результате проведенной работы подразделениями БОП в 2004 году была прекращенадеятельность 221 преступного формирования. Всего у организованных преступных формирований изнезаконного обращения было изъято 255 единиц огнестрельного оружия, 13447 шт. боеприпасов, в томчисле 118 гранат, 19 мин и 20 самодельных взрывных устройств, также изъято 151 кг взрывных веществ.Изъято незаконного оборота наркотических средств, психотропных веществ и прекурсоров – 47767 гвеществ растительного происхождения, в том числе 11885 г опиума, 101 г героина, 51 г гашиша, 22705г марихуаны, 1278 г психотропных веществ, также изъято 665,6 кг наркотикосодержащих веществ, изкоторых 599 кг маковой соломки и 66,6 кг конопли, также было изъято 3747 фальшивых купюр, изкоторых 3511 шт. гривен, 232 шт. долларов США, 4 шт. евро. Подделанных акцизных товаров изъятона сумму свыше 3868000 гривен [13,122,136,146,147].


173

Особо стоит вопрос с таким в особенности дерзким и опасным проявлением организованнойпреступности как бандитизм, ибо он характеризуется обязательным наличием у учасников бандыогнестрельного или холодного оружия, механического (арбалет), газового или пневматического оружия,а также взрывчатки [14,42]. Нельзя не отметить уменьшение зарегистрированных в 2004 году случаевбандитизма (46 против 52 в 2003 году), динамика составляет 11,5% . Благодаря проведенной в 2004году работе правоохранительных органов, в том числе и подразделения БОП из общей суммы убытковнанесенных государству организованными преступными формированиями удалось возместить 140811659гривен,, что составило 87,5%., в сфере экономики процент возмещения составил 92,5% [1].

Сегодня активно внедряются в оперативную работу современные методы документирования,сбора данных, специализированные отделы обеспечиваются новой техникой.

Посредством проведения оперативно-розыскных мероприятий могут быть выявлены связипреступников, которые не представилось возможным установить следственным путем; обнаруженыисточники доказательственных фактов; выявлены условия, способствовавшие совершению уголовнонаказуемых деяний; произведено задержание преступников, обнаружены вещественные доказательства;подготовлены условия для проведения следственных действий; определен момент возбужденияуголовного дела [15,3].

Формы борьбы и ее методы сегодня опираются на современные технологии и техническиесредства, но и лидеры криминальных структур изменили стратегию существования. Главная ихдеятельность направлена на «отмывание средств», коммерческие операции и т.д. Суммы денег,полученные нелегально, инвестируются в разные большие проекты и акции, борьба с преступностьюобрела планомерный характер.

Как отмечалось выше, А. И. Долгова определяет организованную преступность не каксовокупность криминальных действий, а как сложную системно-структурную совокупностьдеятельности преступного мира. Исходя из этого, нельзя не согласиться с точкой зрения Б.В. Романюкао том, что радикальной стратегией борьбы с преступностью может быть её предупреждение путемизучения и устранения криминогенных факторов, которые влияют на ее возникновение и существование[16,21], а с учетом суждений Н. Николаева, который считает организованную преступность явлениемсоциальным необходимо также изучение и устранение социальных факторов возникновения ипроцветания организованной преступности. На данном этапе эта задача стоит перед учеными.

Борьба с организованной преступностью, по мнению Романюка Б.В., должна преследоватьтри основные цели: наступление на отдельных фигурантов и на незаконно добытое богатство,локализация причин и условий, которые ее порождают, как это реализуется, например, в Италии [1,213].

Относительно поиска новых средств и методов повышения эффективности борьбы сорганизованной преступностью на законодательном уровне, по нашему мнению, было бынеосмотрительным не учитывать опыт зарубежных стран, которые исторически на протяжении многихдесятилетий страдали от этих проявлений преступности, ныне ведут активную борьбу с ней и ужемогут говорить о достижении определенных результатов в данной сфере внутренней политикигосударства, разумеется с учетом особенностей национальной организованной преступности.

В Италии, являющейся одним из государств, в которых организованная преступностьформировалась в течении многих десятилетий и достигла небывалого уровня в последние годы, принятряд радикальных нормативных актов, направленных на повышение эффективности борьбы сорганизованной преступностью, которые уже оправдали себя на практике. Так, законодательствомИталии для членов мафии предусмотрены специальные тюрьмы с более строгим режимом содержаниячем других преступников. Мафиози в тюрьмах полностью лишены связей с внешним миром, встречис родными очень редки и не непосредственны, и т.п. Пожизненность заключения и строгий режимтолкают мафиози на сотрудничество с правоохранительными органами, что является первой важноймерой государства. Кроме этого, законодательством страны предусмотрены нормы, которыеразрешают в судебном порядке проводить конфискацию имущества, незаконно нажитого членамимафии, даже без доказывания их вины в совершении конкретного преступления. Это есть второйважной и эффективной мерой в борьбе с организованной преступностью. Отчуждение имущества у


174

членов организованных группировок, как утверждают специалисты, равнозначно лишению их власти,а не только ликвидации экономической основы существования, и что не маловажно – это даетвозможность психологически освободить простых людей от ореола власти организованных группировок.Третьей важной мерой воздействия на мафию является то, что законодательство Италиипредусматривает освобождение членов мафиозных группировок от отбытия пожизненного заключенияв обмен на помощь с их стороны правоохранительным органам в выявлении мафиозных группировоки расследовании совершенных ими преступлений. Чтобы обрести свободу некоторые из членовмафиозных группировок идут на сотрудничество с правоохранительными органами невзирая наопасность, угрожающую им со стороны мафии.

Четвертой мерой в борьбе с мафией стала общественность, которая постепенно начала веритьв свои возможности в борьбе с этим явлением [17,216].

Не только критика, но и содействие общественности правоохранительным органам можетсоздать эффективную методику противодействия криминализации, которая отвечает демократическимценностям современного независимого государства.

Библиография:1. Данные департамента информационных технологий МВД Украины по выявлению и

раскрытию преступлений, совершенных организованными преступными группами за 2004год.

2. Организованная преступность / Под ред. А. И. Долговой, С. В. Дьякова. М.: Юрид. лит,1989.

3. Николаев Н. О проблемах борьбы с организованной преступностью // Соц. законность.1988. № 6.

4. Гуров А. И. Организованная преступность – не миф, а реальность. М.: Знание, 1992.5. Бахин В.П., Карпов Н.С. Библиографический указатель по проблемам борьбы с

организованной преступностью. – Киев, – 2002. – 588с.6. Карпов Н.С.: Злочинна діяльність: Монографія. – К.: Вид-во Семенко Сергія, 2004.7. Основы борьбы с экономической преступностью / Под ред. B.C. Овчинского, В.Я.

Эминова, Н.П. Яблокова. – М.,1996.8. Круглый стол. Науч.-практ. проблемы борьбы с коррупцией // Вестник МГУ. Серия II:

Право. 1993. № 1.9. Свенсон Б. У. Экономическая преступность. М.: Юрид. лит., 1987.10. Лунеев В.В. Преступность XX века. Мировые, региональные и российcкие тенденции.

– М., 1997.11. Басецкий И.И., Легенченко Н.А. Организованная преступность: Моногр. – 2-е изд., испр.

и доп. – Мн. Академия МВД Республики Беларусь, 2002.12. Карпов Н.С. Криминалистическое изучение преступной деятельности, средств и методов

борьбы с ней (данные эмпирических исследований). – Киев, – 2004. – 218с.13. Результаты оперативно-розыскной деятельности спецподразделений по борьбе с

организованной преступностью за 2004 год.14. Ванюшкин С.В. Российская криминологическая энциклопедия: преступность и борьба с

нею в понятиях и комментариях / Под ред. А.И. Долговой –М.: НОРМА, 2000. – 802 с.15. Лузгин И.М. Об особенностях оперативно-розыскных действий и их месте в

криминалистике // Тезисы докладов на межвузовской конференции по криминалистике.– М., 1960.

16. Б.В. Романюк. У боротьбі з організованою злочинністю та корупцією важливі конкретнідії.//Боротьба з організованою злочинністю і корупцією (теорія і практика). Науково-практичний журнал. 2004. №9.

17. Романюк Б.В. Досвід Італії у протидії мафії (на прикладі Сицилії) // Науковий вісникнаціональної академії внутрішніх справ України.– 2004.–№ 7.


175

Conceptul de serviciu public şi funcţie publică poliţienească

Gheorghe MUNTEANU, Academia „Ştefan celMare” a M.A.I. al R.M.

Într-un stat de drept, suveranitatea statului se realizează prin organele celor trei puteri: organele puteriilegislative, ale celei executive şi ale puterii judecătoreşti.

Toate aceste organe sunt înfiinţate pentru a realiza interesele generale ale societăţii în cadrul suveranităţiistatului. Ele îşi îndeplinesc atribuţiile în limitele stabilite de organele reprezentative ale statului. În acest sens,art.2(1) din Constituţia Republicii Moldova prevede: ”Suveranitatea naţională aparţine poporului RepubliciiMoldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie,iar în alineatul 2 al aceluiaşi articol se stipulează că „nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici ungrup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în numepropriu”, text inspirat din art.3 al Declaraţiei drepturilor omului, adoptată în Franţa. Am citat acest text pentrua evidenţia că într-un stat de drept suveranitatea naţională aparţine poporului şi nu unui grup sau unei singurepersoane.

Înfiinţate potrivit Constituţiei, organele proprii ale fiecărei puteri primesc sarcina de a înfăptui în practicăo anumită funcţie – legislativă, executivă sau judecătorească – care se exercită în scopul satisfacerii intereselorgenerale ale societăţii.

Determinat de ceea ce le deosebeşte, cele trei puteri îşi creează organe care să îndeplinească funcţiilespecifice ce le revin.

Pentru realizarea funcţiilor statului se înfiinţează servicii publice corespunzătoare care, la rândul lor,sunt dotate cu funcţii publice, adică cu atribuţii, puteri şi competenţe specifice sarcinilor pe care acestea lerealizează în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii – scopul şi finalitatea statului şi a entităţilorsale administrativ-teritoriale.

Prof. P. Negulescu menţiona că „funcţia publică este complexul de puteri şi competenţe organizate delege pentru satisfacerea unui interes general în vederea de a fi ocupată, temporar, de un titular (sau mai mulţi),persoană fizică care, exercitând puterile în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care afost creată funcţiunea ” [1, 531].

Tradiţional, noţiunea de funcţie publică reprezintă o categorie fundamentală a dreptului administrativ,ea fiind strâns legată de noţiunea de activitate, autoritate, organ etc. [2, 597].

Astfel, întreg organismul de stat are la bază puterea publică, dreptul de comandă. Această puterepublică poate fi reglementată şi organizată de lege, în scopul satisfacerii intereselor generale, formând serviciipublice.

Art. 1 din Legea Serviciului Public defineşte noţiunea de serviciu public în modul următor:„Serviciu public înseamnă totalitatea autorităţilor publice şi activitatea persoanelor ce ocupă posturi în aparatulacestor organe, îndreptată spre realizarea aparatului acestor organe, spre realizarea îndeletnicirilor acestorautorităţi în scopul dezvoltării economiei, culturii, sferei sociale, promovării politicii externe, apărării ordinii dedrept şi asigurării securităţii naţionale, ocrotirii drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor” [3].

Dar serviciul public, ca şi statul, este o instituţie ce are la bază ideea de interes general, pe carecaută să o realizeze, însă nu poate să acţioneze decât prin persoanele fizice care-l compun [4, 52].

Formele activităţii administrative în prezent sunt multiple, de la „autorităţi şi servicii publicepînă la activităţi publice de interes general şi activităţi şi întreprinderi private de interes general [5, 416], adicăservicii publice atribuite unor organisme publice, unor persoane private sau unor întreprinderi cu economiemixtă. Singurele care fac excepţie sunt activităţile care exercită direct atribuţii de suveranitate ale statului:apărarea, justiţia, poliţia etc., ce nu pot fi atribuite în gestiune persoanelor private [5, 417].

În mod tradiţional însă activitatea administrativă îmbracă două forme principale: poliţia administrativăşi serviciul public.


176

Interesul general, prin esenţa sa, cere ca libertatea persoanelor particulare, ca şi drepturile lorconstituţionale, să se exercite cu bună-credinţă, fără a fi încălcate drepturile şi libertăţile altora [6].

În acest sens apare drept necesară limitarea libertăţii de iniţiativă a particularului, pentru a nu se aduceatingere şi a nu se compromite grav ordinea publică, condiţie esenţială a oricărei societăţi organizate şi a uneivieţii sociale. Rolul de a stabili şi de a impune regulile necesare pentru asigurarea ordinii şi prevenirea dezordineide orice natură revine activităţii de poliţie administrativă.

Regulile de desfăşurarea exerciţiului poliţiei administrative sunt definite prin Constituţie şi prin lege şiconstituie, pe de o parte, garanţii fundamentale acordate cetăţenilor, străinilor şi apatrizilor pentru exercitareadrepturilor şi a libertăţilor lor constituţionale, iar pe de altă parte, determinarea limitelor acestora [7].

Prin serviciul public, autoritatea publică are ca sarcină directă sau delegată sub controlul său satisfacereanecesităţilor de interes general, asigurînd prestaţii corespunzătoare fie unei colectivităţi, fie cetăţenilor în modindividual.

Această distincţie dintre cele două forme ale activităţii administrative rămîne, de altfel,fundamentală.

Poliţia administrativă, care stabileşte, prin lege, cadrul şi limitele juridice ale libertăţii de acţiune alecetăţenilor şi serviciul public, unde autoritatea publică are sarcina de a satisface pentru particulari ceea ceactivitatea privată nu le poate furniza, sunt, în sens material, cele două modalităţi esenţiale şi distincte aleactivităţii administrative.

În cazul poliţiei, această activitate se exercită, în principal, pe calea edictării unor prescripţii(norme) generale sau individuale [8, 1094], pe cînd serviciul public desfăşoară activitate care se prezintă subforma administraţiei, a gestiunii sau a prestaţiei [9, 273].

Există însă tendinţa de a se confunda poliţia administrativă şi serviciul public în sens material şiorganic. Poliţia administrativă şi serviciul public nu se pot confunda, deoarece se diferenţiază prin scopurile lor.Astfel, ordinea publică, obiectiv de valoare constituţională, vizată de poliţie, este mult mai restrînsă decîtinteresul general analizat de serviciul public. De asemenea, ele sunt distincte chiar şi prin procedeele folosite:poliţia prescrie şi nu furnizează prestaţii; acestea le vom regăsi în domeniul serviciului public.

În acelaşi timp, ele se opun în efectele lor, de pildă: măsurile luate de poliţie limitează libertăţile publice,pe cînd intervenţia serviciului public tinde să faciliteze exerciţiul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Cuvîntul „poliţie” are un înţeles general. În vechiul limbaj juridic el desemna orice comandamentdestinat realizării scopurilor societăţii politice [10, 83], era echivalentul organizării juridice şi, în acest sens, sevorbea despre un stat poliţienesc în care se considera ca fiind crucială pentru existenţa unui stat deţinereamonopolului folosirii forţei [11, 65].

Percepţia generală ce leagă „ordinea” de „poliţie” impune cîteva clarificări.Astfel, avem mai întâi imprecizia termenilor şi, în mod special, al celui de poliţie. În Grecia Antică,

cuvântul „polis„ semnifica în acelaşi timp oraş, cetate, dar şi reuniune de cetăţeni, de stat.Într-adevăr, în antichitate, oraşele se confundau cu cetăţile, erau adevărate state, iar serviciile

publice se realizau de o anumită clasă de funcţionari, slujbaşi ai cetăţii (polis), de aici şi denumirea de poliţişti,care în timpurile moderne s-a păstrat pentru o anumită categorie de slujbaşi publici.

Trecând peste organizarea poliţienească cea mai primitivă, a paznicilor de noapte, care a apărut întimpurile cele mai străvechi, existând şi astăzi în unele localităţi rurale, în oraşele greceşti apare o organizaresuperioară a poliţiei. Anumite denumiri ca „efor”, „arhonte”, „strateg” indică funcţionari cu atribuţii poliţieneşti[12, 13].

De-a lungul istoriei, sensul cuvântului se nuanţează şi mai mult devenind sinonim cu „administraţie”,cu „reglementare”, ca de exemplu, poliţia regală, intendenţi de poliţie, de justiţie, de finanţe. Chiar şi astăziexistă această pluralitate de termeni. În prezent, are însă şi semnificaţia unor corpuri de funcţionari, care auun anumit statut, dar şi o autoritate administrativă (de exemplu, poliţia vamală, sanitar – veterinară etc.),titulară a unor anumite competenţe [13, 171].

Actualmente, cunoaştem o singură definiţie dată noţiunii de poliţie administrativă, conform căreia,aceasta reprezintă un ansamblu de măsuri care au ca obiect menţinerea ordinii publice necesare vieţii şiconvieţuirii oamenilor într-o societate civilizată [14, 9]. Poliţia administrativă este în principal o formă deacţiune a administraţiei care constă în reglementarea şi asigurarea menţinerii ordinii publice.


177

În sens mai restrâns, poliţia administrativă se caracterizează prin natura sa preventivă, în scopulmenţinerii ordinii publice prin regulamente de poliţie şi măsuri de asigurare a liniştii publice şi securităţiipublice.

Ca atare, scopul poliţiei administrative este ordinea publică, exprimată prin clasica triadă: linişte,securitate şi salubritate publică [15, 173].

Definiţia poliţiei administrative este completată de o distincţie deosebit de importantă, cea dintrepoliţia administrativă şi poliţia judiciară.

Astfel, poliţia judiciară are drept obiect descoperirea infracţiunilor, cercetarea autorilor acestora şitrimiterea lor în instanţa de judecată. Poliţia administrativă, dimpotrivă, nu se referă la noţiunea de infracţiune,ci la cea de ordine publică, ea vizează menţinerea ordinii publice independent de reprimarea infracţiunilor.

Atunci când o autoritate publică este responsabilă de menţinerea ordinii publice, într-un anumitteritoriu ea dispune de un ansamblu de competenţe şi de mijloace de acţiuni, acestea constituie poliţiagenerală. Când însă, în scopul prevenirii dezordinilor într-un domeniu bine definit, anumite dispoziţii legalestabilesc mijloace mai adecvate, tehnic adaptate acestui domeniu şi, în general, mai riguroase, acestea seconstituie în poliţii speciale.

Noţiunile de serviciu public şi de funcţie publică sunt un raport de parte faţă de întreg [16, 52], adicăfuncţia publică face parte dintr-un serviciu public, iar acesta, ca şi un organ de stat sau o autoritate publică,structural, cuprinde trei elemente:

- competenţă;- mijloace materiale;- personal, structurat pe compartimente, linii ierarhice şi funcţii [17, 211].

Titularul unei funcţii publice poartă denumirea de funcţionar public. Expresii echivalente: fonctionpublique (Franţa), civil service (Marea Britanie), offentlichen Dienst (Germania), impiegato civile (Italia).Alte expresii: agent public, funcţionar de stat, manager public. Aceste expresii reprezintă genul nu specia.Specii de funcţii publice: judecător, procuror, consilier, ministru, ofiţer de urmărire penală etc.

Potrivit art. 7 alineatul 1 din Legea Serviciului Public, funcţia publică şi statutul ei juridic se instituie deParlament, Preşedintele RM, Guvern, alte autorităţi publice centrale sau locale, în limita competenţei lor.

Din analiza dispoziţiilor legale, ca şi din opiniile exprimate în literatura juridică [18, 628], rezultă uneletrăsături specifice funcţiei publice, cum ar fi:

a) reprezintă un complex de atribuţii şi responsabilităţi stabilite de legiuitori;b) este permanentă (are caracter de continuitate, fiind creată prin lege), în sensul că sunt înfiinţate

pentru satisfacerea unui interes general, în mod perpetuu, adică fără limită de timp şi fărăintermitenţă;

c) este creată de lege şi în baza legii prin hotărîre de guvern;d) are o funcţionare continuă;e) este creată să realizeze satisfacerea intereselor generale şi a celor locale;f) persoana fizică care o deţine este investită legal în funcţie şi o exercită în baza şi executarea

legii;g) funcţia publică se ocupă prin numire, în condiţiile legii;h) nu poate constitui obiectul înţelegerii între părţi şi nici nu poate fi stabilită prin contract, fiind

înfiinţată pe o bază legală, ea poate fi schimbată în mod unilateral fără acordul titularului, persoanafizică ce o deţine.

Noţiunea de funcţie publică, în accepţiunea modernă, este susceptibilă de mai multe înţelesuri.În baza prevederilor art. 1 al Legii RM privind Serviciul Public, „funcţia publică înseamnă unitatea

primară a autorităţii publice, care determină locul şi rolul cetăţenilor în munca socială, în sistemul serviciuluipublic, drepturile şi obligaţiile, exigenţele faţă de pregătirea lui profesională [19].

Literatura juridică franceză, de exemplu, reţine următoarea formulare: „funcţia publică poate fi definităca ansamblu de persoane fizice care îşi desfăşoară activităţile într-o instituţie publică” [20, 17].

În concepţia juriştilor români, noţiunea de funcţiune desemnează „totalitatea activităţilor şi sarcinilorpublice care trebuie să fie îndeplinite de cei care lucrează într-o instituţie publică” [21, 192].


178

Conform dispoziţiilor cuprinse în Legea României nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici,„funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publicăîn temeiul legii în scopul realizării competenţelor sale” [22].

Diferenţele ce apar între definiţiile date funcţiei publice de către diversele sisteme de drept se explicăprin modul cum sunt tratate problemele administraţiei publice. Aceste poziţii, în literatura juridică internaţionalăse referă, pe de o parte, la sistemul carierei în care activitatea funcţionarului este tratată ca o profesie de sinestătătoare (realizată de profesionişti pregătiţi special pentru aceasta), iar pe de altă parte, la sistemul pur şisimplu de „slujbă”, în care nu se cer condiţii speciale de pregătire din partea celui care urmează a îndepliniactivităţile respective [23, 78].

Din această perspectivă, funcţia publică poate fi privită din mai multe puncte de vedere:a) în sens organic – funcţia publică este ansamblul personalului;b) în sens formal – funcţia publică desemnează regimul juridic aplicabil ansamblului personalului;c) în sens material – funcţia publică este o activitate care constă în participarea în mod constant şi

cu titlu profesional la activităţile instituţiei publice.Factorul comun şi definitoriu pentru toate funcţiile publice din cadrul administraţiei publice este existenţa

ansamblului de atribuţii (drepturi şi obligaţii) prevăzute de lege, ce reprezintă şi competenţa autorităţii sauinstituţiei publice dintr-un domeniu sau altul de activitate.

În acelaşi timp, acest ansamblu de drepturi şi obligaţii formează şi conţinutul juridic complex dintrepersoana fizică respectivă care l-a investit [24, 628], adică se dă naştere unui raport juridic de funcţie, în careuna din părţi este autoritatea publică, iar cealaltă este funcţionarul public.

Funcţia publică poliţienească poate fi definită ca „funcţie ce asigură buna organizare internă a societăţiişi respectul regulilor care acţionează în sînul acesteia prin măsuri coercitive sau, dacă situaţia impune, prinapelul la folosirea forţei” [25, 92].

Se poate nota că multe din definiţiile date funcţiei poliţieneşti sunt de tip enumerativ. De exemplu,definiţia dată de Codul Brumaire An IV – „poliţia este instituţia îndreptată să menţină ordinea, libertatea,proprietatea, siguranţa individuală” sau cea dată de Marea Enciclopedie Franceză din 1910 - „nu se cunoaştedin păcate societate cît de puţin organizată fără ca să nu existe în aceasta o poliţie care să asigure supunereafaţă de reprezentanţii statului şi aplicarea prescripţiilor dictate de şefi”.

Reţinînd necesitatea relativităţii definiţiei funcţiei publice poliţieneşti care este în mod determinantinfluenţată de sistemul juridic existent în fiecare ţară, putem defini funcţia publică poliţienească ca „ansamblude sarcini legale de interes general înfăptuite de poliţiştii – funcţionari publici în beneficiul comunităţii şi alstatului” [26, 106].

De la o ţară la alta poliţia poate depinde fie direct de şeful statului, fie de Ministerul Justiţiei, deMinisterul de Interne ori de Ministrul Apărării. Indiferent de subordonare, poliţia îndeplineşte în cadrul societăţiimisiuni, cum ar fi:

a) prevenirea şi combaterea criminalităţii, care presupune atribuţii de prevenire, cercetare, urmărireşi reprimare a infracţiunilor, contravenţiilor administrative şi altor acţiuni antisociale;

b) desfăşurarea unor activităţi administrative (cazier judiciar, circulaţie rutieră, autorizaţii etc.);c) acţiunea de orientare, direcţionare, consultare, inclusiv informarea autorităţilor legal constituite

(legislativul, guvernul etc.) şi a opiniei publice;d) aplicarea legii prin măsuri coercitive sau dacă situaţia impune prin folosirea forţei.

Aşadar, poliţia este însărcinată să asigure ordinea, liniştea şi securitatea socială, siguranţa cetăţenilor,a avutului public şi privat, impunîndu-le la nevoie, prin constrîngere, obligaţia respectării legii.

Generalizînd concluziile, trebuie să pornim de la ideea că poliţia RM este un organ deosebit (armat) alputerii executive, care are statut de organ de serviciu public şi nu de simplu organ însărcinat cu aplicarea legii.Totodată, în baza prevederilor punctului 5 al Codului deontologic poliţienesc al R.Moldova, „poliţia RepubliciiMoldova este un organ public stabilit prin Legea cu privire la poliţie” [27].


179

Referinţe:1. P.Negulescu, Tratat de dreprt administrativ. Vol I., Bucureşti, Ed. Nemira, 1934.2. A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I, Bucureşti, Ed. Nemira, 1996.3. Legea serviciului public nr.443-XII din 04 mai 1995, Monitor Oficial al R.Moldova.nr.61 din 02

noiembrie 1995.4. P. Negulescu, op. cit.5. Jean Riveco, Jean Waline, Droit administratif, 17 edition, Raris, Dalloz, 1998.6. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, M.O. nr. 1 din 12.08.1994., art. 55.7. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, M.O. nr. 1 din 12.08.1994., art. 54

alin. (1) şi (2).8. George Vedel, Pierre Delvolve, Droit administratif, P.U.F ”Themis”, 8 edition, Paris, 1982.9. M.T.Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Universitatea creştină „Dimitrie Cantemir”,

Bucureşti, 1994.10. Fransois Chatelet, Evelyne Pisier, Concepţii politice ale secolului XX, Bucureşti, Humanitas,

1994.11. Robert Nozieck, Anarhie, stat şi istorie, Bucureşti, Humanitas, 1977.12. Stancu Şerb şi alţii, Drept poliţienesc şi contravenţional, Editura Tritonic, 2003.13. Corneliu Manda, Drept administrativ, tratat elementar, vol I, Bucureşti, Lumina Lex, 2002.14. Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, 1996.15. Corneliu Manda, op. cit.16. P. Negulescu, op. cit.17. Corneliu Manda, op. cit.18. A se vedea: P.Negulescu, op. cit., Antonie Iorgovan, op. cit., vol. II.19. Legea R.Moldova nr. 433-XIII din 04.05.1995 privind serviciul public, M.O. nr. 61 din 2 noiembrie

1995.20. Jean Michel de Farges, Droit de la fonction publiq, Paris, 1986.21. Alexei Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Bucureşti, Ed. Atheneum, 1991.22. Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, Monitor Oficial al României, partea I,

nr. 600 din 8 decembrie 1999.23. Victor Silvera, La fonction publique et ses problemes actuals, Paris, 1976.24. Antonie Iorgovan, op. cit.25. D.H.Bayley, The police and political developement in Europa, 1975, citat de Stancu Şerb

şi alţii în Drept administrativ şi contravenţional.26. Ivan Stelian şi Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc, Bucureşti, Editura Romfel, 1993.27. Ordinul MAI nr. 2 din 9 ianuarie 2003, „Cu privire la aprobarea Codului poliţienesc al R.

Moldova”.


180

Noţiunea şi clasificarea izvoarelor de drept

Mariana PAVLENCU, Academia „Ştefan celMare” a M.A.I. al R.M.

Recenzent: Ştefan Belecciu, doctor în drept, conferenţiar universitar, Academia ,,Ştefan cel Mare”a M.A.I. al R.M.

Summary,,One of the most important activities of the state is to create as much as possible law norms that would settle all

the social domains. In order to gain judicial power the state, or the compulsory force, it will be expressed by a legal formand only from that time could become law source’’.

Dreptul, ca obiect al cunoaşterii, în întreaga sa complexitate, reprezintă una din cele mai esenţialedirecţii ale gândirii umane ce a evoluat de-a lungul istoriei. Preocupările sale au avut întotdeauna ca scopdezvoltarea sensului profund al ideilor de drept, libertate, adevăr, care în ansamblu reprezintă realitatea, ordinea,dreptatea socială.

De-a lungul istoriei, dezvoltarea dreptului ne demonstrează existenţa pluralităţii izvoarelor în sistemulde drept al fiecărei ţări. Explicaţia acestei situaţii trebuie să o căutăm, pe de o parte, în complexitatea relaţiilorsociale supuse reglementării juridice, iar pe de altă parte, în varietatea formelor de organizare şi guvernare asocietăţii, a organizării activităţii şi competenţei organelor de stat, a autorităţii publice.

Reformarea amplă şi radicală a sistemului politic, juridic şi social-economic poate fi concepută doar caun proces de lungă durată care are un caracter complex, teoretic şi practic, politic şi juridic, social şi psihologic.Formarea şi consolidarea Republicii Moldova ca stat independent, democrat şi civilizat în mod imperativ determinărealizarea în viaţă a unui cadru juridic menit să asigure puternic ca o condiţie primordială de edificare şifuncţionare a unui stat de drept.

În conformitate cu art.1 alin.3 al Constituţiei Republicii Moldova, ,,Republica Moldova este un stat dedrept” [1].

Pornind de la aceasta, într-o accepţiune mai restrânsă am putea spune că existenţa unui stat de dreptpoate fi bazată pe un cadru juridic menit să asigure legalitatea şi echitatea relaţiilor sociale apărute în stat.

Una dintre cele mai importante activităţi ale statului este cea de a crea cât mai multe norme de dreptcare vor reglementa toate sferele sociale. Dar pentru ca voinţa statului să capete putere juridică, cu altecuvinte – forţă obligatorie, aceasta urmează a fi exprimată într-o formă legală şi doar din acel moment eapoate deveni izvor de drept.

Justificarea forţei obligatorii îşi găseşte oglindire în lucrările marilor iluştri, cum ar fi Fr. Geny , profesorde drept civil de la Universitatea din Nancy, în opinia căruia ,,legea este expresia voinţei unor anumiţi oameni,sub formă scrisă şi care se impune tuturor datorită puterii cu care sunt investiţi autorii ei” [2, 32]. Iar EdmondPicard consideră că ,,forţa obligatorie a legii este cea a puterii legislative care este însă în funcţie de popor şide epocă” [3, 82].

În fiecare epocă istorică, diferit de la o ţară la alta, sau de la un sistem de drept la altul, izvoarele dedrept au cunoscut o importanţă sau o pondere diferită, fiind marcate de nuanţe proprii ori aspecte specifice. Încadrul aceluiaşi stat, izvoarele dreptului se completează şi subordonează unul altuia, creând împreună un totunitar, într-o perioadă dată. Cu toată diversitatea surselor dreptului, e necesar a menţiona că au aceeaşifinalitate, şi anume, crearea ordinii sociale şi de drept, corespunzătoare dezvoltării sale istorice. În aceastăordine de idei este relevantă necesitatea analizării şi studierii noţiunii izvoarelor de drept, atît a formelor lor deexprimare, cât şi a clasificării lor.

Această descriere succintă a izvoarelor de drept are ca scop de a pune temelia unui studiu aprofundat.Cercetarea acestei teme presupune o cale anevoioasă de studiu, ca expresie a propriei cunoaşteri, deoarecesoarta spiritului uman este determinată de forţe pe care omul le poate stăpâni doar datorită desăvârşirii salespirituale.


181

În teoria dreptului, modalităţile specifice de exprimare a conţinutului dreptului poartă denumirea deizvoare ale dreptului sau surse ale dreptului. Pentru ca o regulă de comportare să devină normă juridică estenecesar ca ea să capete o anumită formă. În baza unei asemenea axiome propuse de teoria generală adreptului, formele de exprimare a normelor juridice au căpătat denumirea de izvoare ale dreptului.

Legiuitorul, adoptând normele juridice, le prezintă societăţii pentru ca fiecare subiect să aibă posibilitateade a se familiariza cu ele. Astfel, formele pe care le îmbracă normele juridice pentru a fi aduse la cunoştinţasocietăţii se numesc izvoare de drept.

În timpurile primitive, în societăţile încă amorfe şi neorganizate, izvoarele lipsesc, în mare măsură: leginu sunt sau, dacă şi sunt, atunci puţine, cutumele nu sunt încă nici formate. În aceste condiţii, judecătorul eraliber să aprecieze de la caz la caz, după chibzuinţa şi credinţa sa. Uneori, judecata lui apare ca o relevaţiedivină. Dar, treptat, precedentele se fixează, legile apar cu normele lor, poruncitoare ale unei aplicaţiuni invariabile.În actuala concepţie, judecătorul trebuie să ia în consideraţie normele pe care i le relevează izvoarele formaleşi să se supună lor în judecăţile individuale pe care le emite.

Generalizînd accepţiunile ce există în literatura de specialitate cu privire la izvoarele de drept, menţionămcă prin izvoare de drept avem în vedere formele de exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem dedrept.

În teoria dreptului, precum şi, în general, în ştiinţele juridice, conceptul de izvoare de drept este folositîntr-un sens specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice - actelenormative (legi, decrete), obiceiul juridic, practica judiciară, doctrina ş.a.

Pornindu-se însă de la sensul etimologic al termenului ,,izvor”, în ştiinţa juridică prin el au fost denumite,de asemenea, sursele, originea, factorii de determinare şi creare a dreptului [4, 320].

Analiza izvoarelor de drept a pus în lumină două accepţiuni ale acestei noţiuni. Astfel, după criteriulraportului dintre conţinut şi formă deosebim:

a) izvor de drept în sens material;b) izvor de drept în sens formal.

a) Izvoarele materiale ale dreptului, denumite şi izvoare reale, sunt concepute ca adevărate realităţiexterioare ale dreptului şi care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţilepractice (când e vorba de obicei). După unii autori, izvorul material al dreptului îl constituie condiţiile materialeale vieţii care, direct sau indirect, îl determină. Se susţine că izvoarele materiale sunt concepute ca adevărate,,dat”-uri ale dreptului, ca realităţile exterioare care determină activitatea legislativului sau din care izvorăscreguli sociale generate de necesităţi practice. Acestea ar fi cauzele ultime ale dreptului, ,,forţele creatoare” [5,74], ale dreptului, aşa cum le numea Ripert Georges. Izvorul material este izvorul real al dreptului pozitiv, ca săspunem altfel, secreţia conştiinţei juridice a societăţii respective.

În conţinutul acestor izvoare sunt introduse elemente ce aparţin unor sfere diferite ale realizării sociale.Sunt considerate izvoare reale ale dreptului factorii de configurare a dreptului, chiar şi geneza lui.

În lucrarea lui Jean – Louis Bergel, izvorul real este denumit ca un izvor substanţial, făcând referire larolul fenomenelor sociologice în configuraţia soluţiilor legale. Este evident că analiza ştiinţifică a dreptului nupoate ignora rolul izvoarelor materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezintă factoriice dau conţinut concret dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vieţii şi relevându-se legiuitorului subforma unor comandamente sociale.

Cercetarea izvoarelor dreptului presupune şi cunoaşterea bazinelor de civilizaţie în care s-au conturatnormele de drept. De exemplu, în bazinul romano-germanic, din care fac parte sistemele de tradiţie romanică(şcoala franceză, sistemul germano-elveţiano-italian, dar şi dreptul românesc), normele dreptului au un anumitspecific, aflându-se sub influenţa culturii şi civilizaţiei din aceste zone, ceea ce marchează unele deosebiri denormele juridice din familiile musulmană, hindusă, chineză [6, 37]. Se înţelege că între toate normele dreptuluivom găsi asemănări, indiferent de bazinul de civilizaţie din care provin, dar o cercetare atentă ne va permite sădistingem unele elemente distincte, care vor pune în lumină semnificaţia cunoaşterii particularităţilor fiecăruibazin de civilizaţie pentru a descifra toate elementele de determinare a normelor examinate în contextulcomandamentelor sociale care le-a configurat izvoarele.

Potrivit analizei efectuate de Montesquieu la romani, moştenirea era legată de anumite jertfe cetrebuiau să fie aduse de către moştenitor, fiind reglementate prin dreptul pontifical. Legile greceşti şi romane


182

prevedeau pentru tăinuitorul furtului aceeaşi pedeapsă ca şi pentru hoţi; legea franceză, de asemenea, stipuleazăo astfel de pedeapsă. Dacă la greci şi romani hoţul era pedepsit pecuniar, pedeapsa fiind aplicată şi tăinuitorului,atunci la francezi, hoţului i se aplica pedeapsa capitală, care nu se putea aplica tăinuitorului ,,fără a depăşimăsura” [7, 84]. În acelaşi bazin de civilizaţie, marele gânditor constată între asemănări şi deosebiri legile dindiferite ţări europene în relaţia cu legile romane.

Totodată, izvoarele în sens material trebuie create dintr-o perspectivă istorică. Realităţile politice,sociale, economice sunt într-o continuă schimbare, ele diferă de la o etapă istorică la alta, iar numai în cazul încare sunt cunoscute în ansamblul trăsăturilor lor din acea perioadă pot fi înţelese determinările ultime alenormelor respective.

E. Bodenheimer este de părerea că, în înţelegerea izvoarelor materiale, un rol important ar puteaavea: echitatea individuală; politica publică; convingerea morală. Potrivit autorului, aceste elemente, carealcătuiesc ,,substratul lucrurilor” [8, 67], trebuie cunoscute de judecător atunci când pronunţă sentinţa.

Max Weber afirmă că autoritatea tradiţională se bazează pe încrederea oamenilor în puterea sacră atradiţiei şi cutumelor, a obiceiurilor şi practicilor populare, specificînd că dreptul material şi raţional estefundamentat pe existenţa unor imperative morale sau religioase, sau pe existenţa unor cărţi sfinte, cum ar fiCărţile profeţilor, Coranul etc. [9, 98].

Analiza ştiinţifică a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale. Ele reprezintă factorii ce dauconţinut concret dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vieţii şi apărând în faţa legislatorului sub formaunor comenzi sociale. Întrucât problema ,,izvoarelor materiale”, denumite uneori şi ,,reale” sau ,,sociale”, faceparte, în realitate, din problematica generală, filozofică a dreptului, ea este tratată în contextul respectiv, alanalizei conceptului şi esenţei dreptului.

b) Dacă pentru înţelegerea conceptului de izvor material trebuie să răspundem la întrebarea ,,cinecreează dreptul?”, pentru noţiunea de ,,izvor formal” vom răspunde la întrebarea ,,cum şi în ce forme suntcreate normele juridice?” Astfel, o altă accepţie a noţiunii de izvor de drept ne interesează în acest moment înmod deosebit, având în vedere că normele juridice nu se prezintă în formă nudă, ce le este caracteristică oanumită formă exterioară, care poartă denumirea de izvoare formale, sau aşa-numitele forme de exprimare anormelor de drept.

Izvorul formal al dreptului se concepe ca formă de adoptare sau sancţionare a normelor juridice,modul de exprimare a normelor, adică sursa în care normele juridice sunt reflectate. Izvorul formei caracterizeazămijloacele speciale pe care statul le aplică pentru ca voinţa guvernanţilor să capete un veşmânt juridic. Deobicei, acest rol revine actelor normative.

În teoria dreptului este larg dezbătută noţiunea de izvor al dreptului. Astfel, vom face distincţie întresensul juridic al noţiunii de izvor de drept şi semnificaţia sa istorică.

În înţelesul pe care îl oferă istoria şi arheologia juridică noţiunii de izvor, acest concept semnifică unanumit document ce atestă o formă suprapusă de drept. În aşa fel au apărut pentru noi ,,TĂBLIŢELE CERATE”sau documente de etnografie juridică, descoperite în Transilvania.

Sensul juridic al noţiunii de izvor de drept formal ,,surprinde o multitudine de aspecte, de modalităţi princare conţinutul preceptiv al normei de drept devine regulă de conduită ce se impune ca model de urmat înrelaţiile dintre oameni” [10, 79].

Izvoarele formale de drept apar astfel ca o simplă instituţie juridică, un mijloc de a asigura o mai bunărealizare a justiţiei, chiar dacă, în fixitatea lor, ar putea avea uneori inconveniente şi ar putea duce câteodată lasoluţii inechitabile: între două rele, experienţa socială multimilenară a ales pe cel mai mic. Normele cuprinse înizvoarele formale ale dreptului pozitiv au autoritatea morală şi materială care şi derivă din aceste consideraţiuni:altă autoritate nu au şi nici nu pot avea.

Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte: izvoare scrise de izvoare nescrise; izvoaredirecte de izvoare indirecte; izvoare creative de izvoare interpretative; izvoare interne de izvoarele externe aledreptului. Scrise sunt considerate izvoarele ce necesită o formulare strictă, determinată de principiul legiferării,de exemplu: obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se prezintă totdeauna subformă scrisă. În ceea ce priveşte obiceiul şi doctrina, sunt considerate drept surse neoficiale, spre deosebire delege sau jurisprudenţă, care sunt nişte surse oficiale. Totodată, actul normativ sau contractul normativ suntizvoare directe, pe când obiceiul sau normele elaborate de organizaţiile nestatale sunt izvoare indirecte (mediate),


183

care, la rândul lor, trebuie să fie ,,validate ” de o autoritate pentru a putea deveni izvoare de drept. Iar izvoarelecreative apar ca un rod al activităţii autorităţilor publice. I. Rosetti – Bălănescu clasifică izvoarele de drept înizvoare create şi izvoare interpretative; în prima categorie sânt incluse legea şi obiceiul, deoarece ele creeazănorme juridice noi; în a doua categorie: jurisprudenţa şi doctrina, care au doar un rol interpretativ şi nu creator.

Locul predominant revine, bineînţeles, actelor normative. Aceste izvoare, mai mult ca oricare altele,răspund cerinţelor de mobilitate a dreptului ca urmare a dinamicii relaţiilor sociale supuse reglementării juridice.

Izvoarele interpretative apar ca un rezultat al operaţiei logico – raţionale, care are drept scop lămurireaînţelesului exact al normelor juridice ce se conţin în izvoarele creative. Dar remarcăm faptul că izvoarelorinterpretative nu se atribuie toate actele interpretative, ci doar acelea care conţin interpretări oficiale şi, caurmare, au un caracter general şi obligatoriu.

Drept izvoare directe sunt considerate actele normative ca: legea, hotărârile, decretele etc., deoareceacestea sunt elaborate nemijlocit de organele de stat, atît timp cît obiceiul sau actele organizaţiilor nestatale,pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept, au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lorde către autoritatea publică. Astfel, norma obişnuielnică are valoare juridică numai indirect, prin intermediulunui act de stat care recunoaşte ( sancţionează ) ca atare, fapt pentru care aceasta este considerată izvorindirect sau complex. Este izvor complex deoarece e alcătuit atât din norma obişnuielnică, cât şi din actuljuridic al organului de stat care-i recunoaşte forţa juridică [11, 144]. Drept izvoare indirecte putem menţionaobiceiul şi normele elaborate de organizaţiile nestatale, întrucât ele trebuie validate de autoritatea statalăcompetentă.

Studiind izvorul ca formă a dreptului sau a normelor juridice, ceea ce este acelaşi lucru, se are învedere doar un anumit aspect al formei dreptului, deoarece categoria de formă aplicată la drept este plurivocă,fiind utilizată şi în alte sensuri şi abordări. Izvorul de drept vizează acel aspect al formei dreptului prin carenorma socială devine normă juridică în procesul de instituire sau recunoaştere a ei de către puterea publică,primind astfel o formă adecvată, denumită izvor de drept, care este expresia de creaţie în drept a uneia dinmodalităţile de guvernare a societăţii prin intermediul autorităţii publice.

Putem spune că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituiresau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului [12, 134].Izvoarele dreptului sunt date de modalităţile multiple de existenţă ale dreptului dintr-o epocă istorică, într-oanumită ţară. Rolul de a da forţă juridică revine organelor statului, fie printr-o activitate directă de elaborare şiprelucrare a izvoarelor de drept sub forma actelor normative - legi, decrete, hotărâri etc., fie prin investirea cuforţă juridică a unor reguli apărute pe alte căi, cum sunt obiceiul sau practica judiciară, care prin aceastăinvestire sau recunoaştere devin izvoare de drept.

În opinia lui C. Stegăroiu, este necesară prevenirea pericolului confundării formei de exprimare adreptului cu unul din izvoarele sale. În ceea ce priveşte clasificarea izvoarelor dreptului, trebuie făcută prinacceptarea datelor reale şi considerarea implicaţiilor sale de ordin logic, evitându-se, astfel, contradicţiile ce sepot produce prin interpretarea noţiunilor de ,,conţinut” şi ,,formă”. În conformitate cu aceste cerinţe, autorulpropune clasificarea izvoarelor dreptului în două categorii, cum ar fi: izvoare potenţiale şi izvoare actuale [13,86].

Astfel, izvoarele potenţiale exprimă posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice încare factorul potenţial îl constituie voinţa socială, ce este concepută unitar şi cu posibilităţi exclusive realizateşi exteriorizate prin stat. Cealaltă categorie - izvoarele actuale - sunt, în opinia autorului, izvoare eficiente,determinate, ce operează pe relaţii sociale concrete şi constau în toate actele normative în vigoare.

Putem observa mai întâi de toate faptul că autorul nu include într-o astfel de clasificare decât actelenormative, omiţând existenţa în planul izvoarelor formale ale dreptului şi a altor surse, cum ar fi obiceiul juridic,jurisprudenţa etc. Preocupările mai recente de clasificare a izvoarelor dreptului au pus în lumină şi alte aspectecaracteristice formelor de exprimare a normelor juridice. Astfel, au fost menţionate sursele formale sau legaleale dreptului şi sursele istorice sau materiale. O asemenea împărţire este considerată drept inutilă şi estecriticată de către cei care nu sunt de acord cu o rupere a celor două domenii - material şi formal.

Un alt criteriu de clasificare este după ierarhia sursei, a normelor, potrivit căruia deosebim sursesuverane (care pot reglementa orice domeniu, cum sunt, de exemplu, Constituţia, legea), subordonate (caresunt limitate a reglementa anumite domenii, de exemplu actele administrative reglementative) şi surse subsidiare


184

(care au libertatea de a reglementa un anumit domeniu, iar dacă apare o contradicţie între ele, se vor subordonasurselor superioare din punct de vedere juridic, de exemplu, un statut profesional sau un regulament de ordineinterioară care trebuie să fie concordant şi să nu contravină unei legi, hotărâri de guvern etc.).

Kelsen consideră că, în sensul său material şi istoric, conceptul de izvor al dreptului vizează simplacauză istorică ce a condus la apariţia sau ce explică esenţa unei norme. În acest sens, sursa dreptului englez- contemporan o constituie dreptul roman sau canonic, ori aşa-numitele reguli morale.

Din punct de vedere formal sau legal, putem vorbi despre conceptul de izvor al dreptului în cazul încare un statut serveşte ca sursă de drept, atunci şi cuvântul ,,sursă ” nu se mai repetă la cauze sau influenţeistorice, ci doar la unul din criteriile legale de validitate acceptate de sistemul legal discutat. În ceea ce priveştecunoaşterea surselor istorice, Kelsen ridică în faţa teoriei dreptului o adevărată ,,excepţie de incompetenţă”[14, 46].

Potrivit unei alte clasificări a izvoarelor de drept distingem: izvoare fundamentale: Constituţia, Principiiledreptului, tratatele internaţionale privind drepturile şi libertăţile omului; izvoare generale: legile ordinare şicodurile; izvoarele detaliatoare: decretele, ordonanţele guvernamentale, deciziile şi teoriile juridice; izvoareîntregitoare: cutuma şi jurisprudenţa [15, 103].

Literatura juridică recunoaşte existenţa a două concepţii de abordare a izvoarelor dreptului: concepţiagenetică – evidenţiază factorii care stau la baza apariţiei şi existenţei normei juridice; concepţia gnoseologică– pune în valoare indicii după care se poate recunoaşte caracterul juridic al unei reguli de conduită [16, 310].

Unii autori includ alături de izvoarele formale cunoscute ale dreptului şi aşa-numitele izvoarele neformale,ce sunt preferabile pentru judecători, întrucât le servesc în pronunţarea unor soluţii juste. De asemenea,noţiunea de izvor de drept este utilizată şi în alte sensuri. De exemplu, politica constituie izvorul politic aldreptului, adică autoritatea publică statală este cea care ,,concepe” viitoarele norme juridice, ce le determinăapariţia prin sesizarea şi proiectarea unor nevoi sociale în plan juridic. La fel şi conştiinţa juridică, este consideratăizvorul ideologic al dreptului. În esenţă, menţionăm că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului,adică modalitatea de instruire sau recunoaştere de către puterea de stat a tuturor normelor juridice în procesulde creare a dreptului. Izvoarele dreptului sunt date de modalităţile multiple de existenţă ale dreptului dintr-oepocă istorică, într-o anumită ţară. Rolul de a da forţă juridică regulilor de conduită le revine organelor statului,fie printr-o activitate directă de elaborare şi prelucrare a izvoarelor de drept sub forma actelor normative, cumpot fi: legi, decrete, hotărâri etc. fie prin investirea cu forţă juridică a unor reguli apărute pe alte căi, cum suntobiceiul sau practica judiciară, care prin această investire sau recunoaştere devin izvoare de drept pentrustatul respectiv [17, 185].

Putem remarca faptul că la diferite etape de dezvoltare istorică, în diferite state, în funcţie de sistemulde drept propriu statului dat, de legătura lui cu alte valori normative, de complexitatea relaţiilor socialereglementate, prioritatea a fost dată unui sau altui izvor de drept.

În fiecare epocă istorică, de la o ţară la alta, locul şi importanţa izvoarelor au cunoscut aspecte şinuanţe proprii, specifice. Astfel, în cadrul statului nostru, izvoarele de drept nu se manifestă izolat unul de altul,ci, dimpotrivă, se află într-o legătură sistematică, de complementarietate şi subordonare, toate împreună alcătuindsistemul dreptului Republicii Moldova. Cu toată diversitatea lor, au aceeaşi finalitate, şi anume crearea uneiorganizaţii sociale bazate pe o ordine corespunzătoare a dreptului.


185

Referinţe:1. Constituţia Republicii Moldova art.1 al.3.2. Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Bucureşti, ed. All, 1996.3. Constantin Stegăroiu, Curs de drept, V-1, Timişoara, 1989.4. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti,

ed. ALL BECK, 1999.5. Ioan Humă, Întroducere în studiul dreptului, Iaşi, 1993.6. Ion Craiovan Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucureşti, ed. ALL BECK, 2001.7. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.8. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998.9. Mihai Bădescu, Familii şi tipuri de drept-2, Bucureşti, ed. Lumina Lex, 2002.10. I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1992.11. Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, ed. Lumina Lex, 2001.12. М.Н.Mарченко, Общая теория государства и права, Москва, из. ЗЕРЦАЛО, 2000.13. Constantin Stegăroiu, op. cit.14. В.В.Лазарева, Общая теория и государства, Москва, из.Юристь, 2001.15. Gh. I. Mihai şi Radu I. Motica, Fundamentele dreptului, Timişoara, 1991.16. С.А. Комаров, А.В. Малько, Теория государства и права, Москва, ед. НОРМА, 2003.17. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2002.


186

Mecanismele motivaţiei în managementul organizaţional

Nicolae PLĂCINTĂ, Academia „Ştefan celMare” a M.A.I. al R.M.

Motivaţia, în orice aspect nu ar fi tratată, se referă, fără doar şi poate, la aspectul dinamic al intrăriiunui subiect în relaţii cu sine însuşi şi cu lumea din jurul său, motivaţia reprezintă modul în care noi ne situăm înraport cu noi înşine şi cu lumea ce ne înconjoară: persoanele, situaţiile, proiectele pe care le realizăm etc.

Dacă acceptăm numai punctul de vedere al unei activităţi de realizat, vom observa că termenul demotivaţie are legătură nemijlocită cu cel de stimulare, sau satisfacere a unor necesităţi şi performanţe. Sunttrei termeni aflaţi în vârfurile unui sistem de noţiuni strâns legate între ele şi care, deseori, se confundă. Atuncicând conducerea unei întreprinderi vorbeşte de motivaţie, ea are în vedere acţiunile realizate în scopul unei maimari implicări a personalului pentru obţinerea unei mai mari performanţe. În schimb, când un salariat vorbeştede motivaţie, el are în vedere obţinerea unei mai mari satisfaceri a necesităţilor sale şi a unei satisfacţii. Acestsimplu exemplu vorbeşte despre relativitatea termenului de motivaţie.

Etimologia termenului vine de la motiv, el singur împrumutat din „motivus” latin: mobil şi movere –mişcare – şi poate fi tradus ca “ceea ce pune în mişcare”. De aici o definiţie etimologică: motivaţia ţine deintensificarea motivelor care ne “pun să activăm” şi de studiul proceselor care “ne pun în mişcare”. A vorbidespre motivaţia subalternilor înseamnă a-ţi pune întrebarea despre motivul acţiunilor lor.

În declanşarea activităţii noastre pot exista motive interioare şi situaţii ce ne sunt exterioare. Poţi faceun lucru pentru că eşti convins din interior de necesitatea realizării acestei acţiuni, dar poţi acţiona, de asemenea,pentru că eşti incitat din exterior să o faci, pentru că eşti stimulat pentru a avea un anumit tip de comportament.

Aici apare un nou termen care se confundă deseori cu motivaţia: stimularea. Acest concept facereferinţă la stimulii care ne fac să acţionăm, stimuli – răspunsuri, comportamentul fiind apreciat ca un răspunsal individului supus unui stimul din afară. Stimularea poate fi precăutată ori ca o sub-categorie a motivaţiei,care se referă mai degrabă la procesele de acţiune externă decât la un motiv cu caracter interior; sau ca ocategorie aparte ce defineşte un proces care are scopul de a acţiona, din exterior, asupra comportamentuluiunei persoane pentru a-l modifica. În această a doua perspectivă, termenul de motivaţie se opune celui destimulare, făcând referinţă la un proces de declanşare ”din interior” a unor acţiuni.

Motivaţia trebuie diferenţiată şi de altă noţiune, cea de performanţă: performanţa se referă la rezultatulacţiunii în care este angajat personalul şi mai ales la succesul acestei acţiuni. Ea se situează la capătul motivaţieicare cuprinde ansamblul proceselor angajate pentru a ajunge la performanţă, dar nu este în mod obligatorrezultatul acestor procese. O persoană bine “motivată” poate să nu fie “performantă”, adică să nu reuşeascăîn virtutea unui şir de factori. Şi, de asemenea, este şi mai puţin probabil ca o persoană să fie performantă,adică să reuşească o activitate, în cazul când nu este motivată, sau cel puţin “stimulată” să întreprindă anumiteacţiuni. În acest context, consemnăm absenţa unei legături cauzale directe între motivaţie şi performanţă şiţinem să dezavuăm un mit, conform căruia întreprinderile cele mai performante (cele japoneze, de exemplu)sunt acelea unde muncitorii sunt cei mai motivaţi, cu toate că în acest caz ele au, totuşi, cele mai mari şanse dea deveni performante. Pentru a rezuma, vom spune că, chiar dacă motivaţia este o condiţie generală foartenecesară pentru o performanţă, ea nu constituie o condiţie suficientă şi că mulţi alţi factori intervin pentru aasigura succesul acţiunilor întreprinse.

Satisfacerea sau, mai exact, satisfacţia este ultimul termen pe care trebuie să-l diferenţiem de motivaţieşi cel care de cele mai dese ori se confundă cu acesta. Satisfacţia face referinţă la sentimentele pe care leîncearcă un individ într-o situaţie concretă de lucru, ea este un indicator al motivaţiei şi nu constituie în nici uncaz o cauză a motivaţiei. Sentimentul de satisfacţie în muncă ţine de prezenţa într-o situaţie de lucru a unuinumăr de factori – surse de satisfacţie. Unii din aceşti factori sunt comuni cu cei ai motivaţiei, de aici şiconfuzia dintre aceşti doi termeni. Însă nu există o corelaţie directă între motivaţie şi satisfacţie, satisfacţiafiind un sentiment, pe când motivaţia este, mai degrabă, un proces. Pentru a rezuma lucrurile, vom spune că


187

poţi fi satisfăcut fără a fi foarte motivat pentru aceasta şi, în schimb, mai rar poţi fi motivat fără a încerca unoarecare sentiment de satisfacţie: de aici deducem ideea, că satisfacţia este un indicator al motivaţiei.

În final, e necesar de a defini şi diferenţia alţi doi termeni: satisfacerea şi satisfacţia în contextulmotivaţiei, mai exact de satisfacerea anumitor necesităţi şi satisfacţie ca rezultat al acestei satisfaceri.

Scopul fiecărei activităţi umane este, în final, satisfacerea anumitor necesităţi. Inventarul de necesităţipe care fiinţa umană tinde să şi le satisfacă şi care, în consecinţă, îl determină să acţioneze, evoluează de-alungul vieţii, dar ele pot clasificate în cinci mari categorii; fiecare din aceste categorii de necesităţi apare numaidupă satisfacerea celor din categoriile precedente. Conform mai multor autori, după satisfacerea necesităţilorfiziologice (băutura, mâncarea, alte necesităţi vitale), individul caută satisfacerea necesităţii de securitate (destabilitate în cadrul său de existenţă sau de activitate, de exemplu), apoi a necesităţilor de apartenenţă (afecţiune,identificare, solidaritate etc), care o dată satisfăcute, lasă locul necesităţii de stimă (prestigiu social, amorpropriu individual etc.) şi, în sfârşit, necesităţilor de actualizare, adică de autorealizare (de a-şi dezvolta potenţialulpropriu într-un mod cât mai eficace şi complet posibil).

Această piramida de necesităţi este cunoscută demult, dar ordinea lor ierarhică este discutabilă. Astfel,pentru unii indivizi, necesitatea de prestigiu prevalează peste necesitatea de securitate. De asemenea, îndependenţă de culturi, diferite necesităţi sunt ponderate în mod diferit.

Cu toate acestea, în contextul motivaţiei, vom consemna trei idei conceptuale.Comportamentul uman este ghidat de necesitatea resimţită de individ ca cea mai intensă în situaţia

dată. Care n-ar fi ordinea apariţiei diferitelor necesităţi, important este că una din aceste necesităţi are primatulasupra celorlalte şi anume această necesitate constituie determinanta de bază a unei acţiuni. Astfel, un angajat,a cărui preocupaţie principală este de a se vedea promovat într-o funcţie, fiind mişcat de necesitatea de stimă(prestigiu social), va fi puţin sensibil la o promovare care aduce numai un avantaj material. Necesitateaprestigiului social va fi predominanta motivantă de moment.

O necesitate deja satisfăcută nu mai motivează la fel ca anterior. Altfel spus, fiecare conducătortrebuie să fie conştient de caracterul dinamic al evoluţiei necesităţilor subalternilor săi şi să urmărească aceastăevoluţie. El trebuie să fie conştient, de asemenea, de diversitatea necesităţilor din sânul aceleiaşi echipe: întimp ce unul va fi motivat de satisfacerea necesităţii de stimă, altul va căuta satisfacerea necesităţii de a-şidezvolta capacităţile şi aptitudinile (realizarea de sine), în timp ce al treilea va fi preocupat de problemastabilităţii în serviciu (satisfacerea necesităţii de securitate).

Când examinăm progresia necesităţilor de jos în sus, constatăm trecerea de la registrul “a avea” laregistrul “a fi”: de la a avea resursele pentru a satisface necesităţile fiziologice (foamea, setea) la a fi stimat,apreciat, iubit.

În exemplele de mai sus am precăutat cele mei comune, din punctul de vedere al majorităţii autorilorcare au tratat această temă, necesităţi. Alţi autori menţionează şi altele ca necesitatea de autonomie, pe careo fixează între necesitatea de stimă şi necesitatea de realizare de sine. Alţii vorbesc de necesitatea de puterecare vine după necesitatea de apartenenţă şi o precedă pe cea de realizare de sine.

În concepţia altor autori, piramida de necesităţi se prezintă puţin altfel. Astfel, după W. Porter nusatisfacerea necesităţilor fiziologice stau la baza piramidei de necesităţi, ci necesitatea de securitate, aiciavîndu-se în vedere şi satisfacerea necesităţilor umane elementare şi asigurarea satisfacerii lor permanente,apoi urmează necesităţile de apartenenţă (la un grup social, profesional, familie), după care urmează necesitateade stimă (în cadrul acestui grup), necesităţile de autonomie, şi încununează piramida aceleaşi necesităţi derealizare pe care le-am menţionat mai sus. Englezul Mc Clelland consideră motivaţionale numai ltrei elemente:necesitatea de apartenenţă, necesitatea (dorinţa) de putere şi necesitatea de realizare.


188

Formarea şi perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor specifice de mişcare

Eduard PUI, Academia „Ştefan cel Mare” aM.A.I. al R.M.

Deprinderile motrice (de mişcare) reprezintă „acte sau acţiuni motrice ajunse prin exersare la un înaltgrad de stabilitate, precizie şi eficienţă”.

Sistemul de deprinderi de mişcare ce se formează şi se perfecţionează în cadrul procesului de pregătirefizică prezintă un mare grad de tehnicitate specifică ce decurge din aplicativitatea acestora la realizareasarcinilor şi misiunilor ce revin efectivelor din subdiviziunile M.A.I.

Perfecţionarea deprinderilor (mişcărilor) poate ajunge pînă la automatizare, ceea ce permite comutareaatenţiei şi gîndirii de la controlul permanent al detaliilor de execuţie la rezultatele şi condiţiile acţiunii. În felulacesta, automatizarea mişcărilor contribuie la creşterea eficienţei aplicării deprinderilor în timpul îndepliniriimisiunilor specifice.

Astfel, ofiţerii operativi de poliţie sau efectivul din penitenciare, în condiţiile în care stăpînesc pînă lamăiestrie deprinderile specifice de autoapărare, sunt în măsură să intervină eficient întru rezolvarea unorsituaţii deosebite şi neprevăzute care pot apărea în timpul executării sarcinilor de serviciu.

La aceste efecte pozitive ale procesului de pregătire fizică se poate ajunge printr-o repetare şi exersarecontinuă, sistematică şi gradată a deprinderilor specifice de mişcare.

Tabelul nr.1

Mijloace principale de acţionare

Efecte

M I J L O A C E A J U T

1. Exerciţii de gimnastică - exerciţii de front şi formaţii - exerciţii de dezvoltare fizică generală (executate liber, cu partener, cu greutăţi, la şi cu aparatele de gimnastică, cu obiecte şi la diferite instalaţii) - sărituri - exerciţii executate la aparatele de gimnastică - exerciţii acrobatice

- formarea şi educarea unei ţinute corecte, ostăşeşti - creşterea mobilităţii articulare, dezvoltarea forţei musculare - dezvoltarea forţei (solicită în mod deosebit membrele inferioare), vitezei şi îndemînării - dezvoltarea curajului - dezvoltarea forţei, îndemînării şi mobilităţii - dezvoltarea simţului de orientare în spaţiu şi echilibrului - dezvoltarea forţei, mobilităţii, îndemînării - antrenarea echilibrului şi


189

Ă T O A R E

2. Exerciţii de atletism - exerciţii de mers - exerciţii de alergare:

• alergări la viteză

• alergări la rezistenţă - sărituri - aruncări 3. Jocuri sportive 4. Exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice - exerciţii cu greutăţi 5. Exerciţii de schi 6. Exerciţii de înot

îmbunătăţirea orientării în spaţiu - dezvoltarea curajului - dezvoltarea rezistenţei generale a organismului, menţinerea şi întărirea sănătăţii - creşterea capacităţii de efort a organismului, menţinerea şi întărirea sănătăţii - dezvoltarea vitezei de deplasare - dezvoltarea rezistenţei generale a organismului - dezvoltarea forţei în combinaţia sa cu viteza (detenta musculară) - dezvoltarea forţei musculaturii membrelor superioare şi inferioare - dezvoltarea rezistenţei generale - dezvoltarea îndemînării, îmbunătăţirea coordonării mişcărilor - dezvoltarea selectivă a forţei principalelor grupe musculare - dezvoltarea rezistenţei generale, călirea organismului - dezvoltarea rezistenţei generale, călirea organismului - dezvoltarea forţei musculaturii corpului - compensarea viciilor de ţinută


190

Dezvoltarea motrică va facilita reacţia promptă la diferite situaţii, inclusiv la cele neprevăzute. Deexemplu, trecerea de la însuşirea procedeelor de autoapărare la aplicarea acestora în situaţii operative concreteprivind imobilizarea unor infractori se va face cu uşurinţă.

În acest context, un obiectiv major al procesului de pregătire fizică desfăşurat în cadrulsubdiviziunilor M.A.I. îl constituie atît lărgirea continuă a sferei deprinderilor motrice temeinic însuşite,cît şi creşterea capacităţii de a le folosi eficient în condiţii noi, variate, inedite.

Prin priceperi de mişcare se înţelege „posibilitatea îndeplinirii conştiente, în condiţii variate, a unoracţiuni motrice pe baza cunoştinţelor şi a experienţei dobîndite într-o activitate anterioară”. Aria de manifestarea priceperilor este cu atît mai mare, cu cît deprinderile de mişcare sunt mai variate.

Priceperile de mişcare oferă un randament superior, rapiditate, exactitate şi variabilitate în acţiuniledesfăşurate. Astfel, un lucrător de poliţie cu atribuţii pe linie de pază şi ordine va putea interveni oportun înrezolvarea unor situaţii operative concrete în care este tulburată liniştea publică dacă va cunoaşte cît mai multevariante de procedee de imobilizare şi conducere forţată a elementelor infractoare sau turbulente şi, în funcţiede reacţia adversarului, o va aplica pe cea mai eficientă dintre acestea.

Totodată, procedeele de trecere şi escaladare a obstacolelor naturale sau construite, exersate în cadrullecţiilor de pregătire fizică, vor fi oportune în timpul diferitelor misiuni de intervenţie pentru stingerea incendiilor,precum şi a altor acţiuni.

Putem defini priceperea ca o activitate intelectuală creatoare care asigură dezvoltarea, îmbogăţirea şitransferul deprinderilor în rezolvarea rapidă şi într-un mod original a unor situaţii variate şi schimbătoare.

M I J L O A C E S P E C I F I C E

7. Procedee de autoapărare 8. Exerciţii cu caracter aplicativ

- dezvoltarea complexă a calităţilor motrice (viteza, forţa, rezistenţa, îndemînarea) - dezvoltarea coordonării mişcărilor braţelor şi picioarelor - dezvoltarea calităţilor moral-volitive (curajul, dîrzenia, stăpînirea de sine, etc.) - dezvoltarea complexă a calităţilor motrice (forţa, viteza, rezistenţa, îndemînarea) - dezvoltarea curajului şi încrederii de a acţiona în concordanţă cu posibilităţile maxime


191

Săvârşirea infracţiunii din motive josnice – circumstanţă agravantă

Iurie ODAGIU, Academia „Ştefan cel Mare” aM.A.I. al R.M.

De regulă, motivele, adică impulsurile interne, tendinţele, dorinţele care conduc la săvârşirea faptei nuprezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, dacă legea nu prevede ca o cerinţă anume existenţa unuianumit mobil pentru a fi întrunite elementele unei infracţiuni determinate. Mobilul însă ar putea fi luat înconsiderare şi ca o împrejurare susceptibilă să agraveze ori să atenueze pedeapsa, ţinând seama de gradul depericulozitate al infractorului care a acţionat sub influenţa unui anumit mobil. Unele mobile pot fi generoase,reflectând un grad redus de pericol social al infractorului, după cum alteori mobilele pot fi josnice, reflectând otendinţă de lăcomie, de îmbogăţire prin orice mijloace ilicite, de răzbunare [1, 371], de gelozie etc. În art.75 lit.dC.pen. legiuitorul a considerat că săvârşirea unei infracţiuni din motive josnice constituie o circumstanţă agravantălegală, urmând ca existenţa altor mobile să fie avute în vedere ca circumstanţe judecătoreşti, fie agravante, fieatenuante. Cunoaşterea mobilului infracţiunii prezintă interes pentru caracterizarea persoanei infractorului şideci pentru determinarea unei corecte reacţiuni penale. Pentru a-şi atinge scopul său şi prin aceasta şi scopullegii şi al politicii penale, pedeapsa trebuie să fie în măsură prin felul, caracterul şi durata ei, să acţionezeîmpotriva cauzelor infracţiunii; cunoaşterea cauzelor concrete ale infracţiunii implică însă cunoaşterea mobiluluifaptei. Aceasta constituind un element important în operaţiunea de individualizare a pedepsei [2, 265].

Dispoziţia din art.75 lit.d C. pen. nu prevede o explicaţie a motivelor josnice şi nici nu indică cu titluexemplificativ asemenea motive. Deşi legea nu defineşte motivele josnice, totuşi doctrina şi practica judiciarăconsideră că infracţiunile săvârşite sub impulsul tendinţei de îmbogăţire, cupiditate, lăcomie, răzbunare, gelozie,invidie, răutate reprezintă motive josnice care vor constitui circumstanţe agravante [3, 592].

Impulsurile sau motivele enumerate ale infracţiunii presupun o conştiinţă deosebit de înapoiată,determinând o periculozitate socială sporită a infractorului [4, 381]. Aceste stări afective care se exteriorizeazăîn motive josnice dovedesc pierderea calităţilor morale, infractorul supunându-se egoismului său, abandonândpreocupările pentru îndeplinirea unor interese generale. Lipsa regulilor de adaptare socială, renunţarea,condiţionarea impusă de mediul social constituie rezultatul unei educaţii individuale negative care înlăturăatributele fundamentale ale caracterului: curajul, iniţiativa, voinţa şi relevă periculozitatea individului, mentalitateaantisocială a infractorului, precum şi necesitatea pedepsei acestuia [5, 174]. Comportamentul oricărei persoaneeste conformat exigenţelor relaţiilor sociale, fapt care impune inhibarea motivelor amorale şi dominarea mentalităţiipersoanei de o responsabilitate personală. Dacă mentalitatea persoanei devine orientată spre un comportamentinfracţional, aceasta reprezintă nu alta decât reducerea inhibiţiei motivelor amorale privind modul de realizarea trebuinţelor personale, adaptabilităţii la mediul social, în sensul că acesta renunţă la disciplină, la rezolvareanecesităţilor sociale, lăsându-se dominat de impulsurile naturale, de violenţă. Reducerea sau disocierea inhibiţieireflectă periculozitatea sporită a infractorului, precum şi tendinţa de recidivare pe care o generează motivelejosnice [6, 592]. Altfel spus, manifestarea motivelor josnice la săvârşirea infracţiunii denotă o mârşăvie sau oticăloşie sporită a infractorului, fapt care-i conferă faptei sale un grad sporit de pericol social.

Unul dintre motivele josnice mai des reţinute de instanţe ca circumstanţă agravantă sau ca elementcircumstanţial este cupiditatea – tendinţa de îmbogăţire prin activităţi infracţionale. Cupiditatea ca motiv alinfracţiunii reprezintă o dorinţă a persoanei de a se îmbogăţi sau de a se debarasa ilegal de unele obligaţiimateriale (datorii, obligaţii de plată, întreţinere etc.). Cupiditatea infracţională presupune orice fel de avantajmaterial (bani, proprietate, drepturi patrimoniale, dreptul de a obţine unele locuinţe, case, terenuri etc.). Deacest aspect al josniciei vor fi cuprinse şi situaţiile când infractorul săvârşeşte o infracţiune contra plată, fiindplătit de o altă persoană, săvârşirea infracţiunii întru satisfacerea altor interese decât cele materiale nu potconstitui cupiditate. Cupiditatea este cunoscută şi sub denumirea de lăcomie, lăcomia fiind motivul care determinăsăvârşirea infracţiunilor împotriva patrimoniului, precum şi a unor infracţiuni de serviciu sau în legătură cuserviciul şi a unor infracţiuni contra persoanei.


192

Examinând cupiditatea ca motiv josnic şi respectiv ca circumstanţă agravantă, putem pune în discuţieurmătoarele aspecte: dacă va fi reţinută circumstanţa în cazul când infracţiunea a fost săvârşită nu pentruobţinerea sau realizarea unui profit material, dar pentru a menţine starea materială la care a ajuns infractorul;dacă poate fi reţinută circumstanţa în cazul săvârşirii infracţiunii cu scopul de a obţine un post, o funcţie maibine remunerată?

După părerea noastră, motivele de cupiditate la săvârşirea infracţiunii reprezintă o tendinţă a infractoruluispre îmbogăţire şi, totodată, nedorinţa acestuia de a pierde din avutul pe care îl posedă. Prin nedorinţa de apierde din avutul său avem în vedere nedorinţa de a cheltui întru satisfacerea unor cerinţe materiale obligatoriiîn favoarea altor persoane (părintele omoară copilul pentru a nu cheltui bani pentru întreţinerea acestuia, uninfractor omoară alt infractor ca să-i revină mai mult din bunurile furate etc.). Considerăm că în asemeneasituaţii motivul cupidităţii (lăcomiei) va fi reţinut de instanţe indiferent dacă infractorul a ajuns la stareamaterială în care se află pe cale legală sau ilegală. În acest sens săvârşirea infracţiunii din motive de zgârceniela fel devine cuprinsă în conţinutul cupidităţii.

În cazul săvârşirii infracţiunii în scopul obţinerii unui post sau funcţii mai bine remunerată, la fel suntrelevante motivele cupidităţii. Chiar dacă se va aduce argumentul că banii sau alte foloase materiale au fostobţinute legal în virtutea funcţiei deţinute şi reprezintă o remunerare conformă muncii prestate şi calităţiiacesteia, însuşi modul de dobândire a acestei funcţii pe cale infracţională conţine motivul lăcomiei. Dacămotivele de săvârşire a infracţiunii au fost instinctele de îmbogăţire personală, a rudelor, soţiei sau soţului, faptaeste săvârşită din motive de cupiditate, indiferent de faptul dacă pe viitor aceste interese materiale vor fisatisfăcute pe cale legală sau ilegală, sau dacă au fost sau urmează să fie satisfăcute.

Un alt aspect pe care-l putem pune în discuţie se referă la modalitatea intenţiei în cazul săvârşiriiinfracţiunii din motive de cupiditate. Poate fi reţinut motivul cupidităţii în cazul săvârşirii infracţiunii cu intenţieindirectă? De fiecare dată când făptuitorul săvârşeşte o infracţiune simplă fiind cuprins de motivul cupidităţii,intenţia făptuitorului este directă. Survenirea consecinţelor infracţiunii creează, de obicei, premisa îndepliniriimotivaţiei infracţiunii. În cazurile unor concursuri ideale de infracţiuni sau în cazurile unor infracţiuni complexeca infracţiuni tip poate să se manifeste şi intenţia indirectă. Spre exemplu, în cazul tâlhăriei însoţite de moarteavictimei (art. 211 alin. 3 C. pen.), autorul poate să manifeste o intenţie indirectă faţă de moartea acesteia, darare o intenţie directă faţă de trecerea bunurilor în posesia sa. În cazul omorului săvârşit din motive de cupiditate,intenţia poate fi numai directă (art.175 lit.b C. pen.).

Motivarea producerii unei infracţiuni de către infractor, în sensul că „nu–şi poate asigura nevoilemateriale”, nu va constitui un temei de agravare, dar dimpotrivă, poate duce la atenuarea răspunderii penaledoar într-un singur caz: imposibilitatea realizării unei trebuinţe biologice urgente, iar nu ca mod particular derealizare a unor interese generale de către infractor [7, 308]. Însăşi starea de sărăcie nu trebuie să reprezinteo motivaţie legală de atenuare a răspunderii individuale, întrucât în realitatea socială nu s-au dedus efectelecriminalităţii numai din cauza pauperizării. Pauperizarea nu reprezintă o cauză care să ducă întotdeauna laacelaşi efect – infracţionalitatea [8, 593].

Unul dintre motivele josnice mai des reţinute de către instanţe în calitate de circumstanţă agravantăeste răzbunarea. Acest motiv este întâlnit, de regulă, în cazul infracţiunilor contra persoanei, uneori şi lainfracţiunile contra patrimoniului, precum şi în cazul unor infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei (denunţareacalomnioasă, arestarea ilegală etc.).

Săvârşirea unei infracţiuni din răzbunare, chiar atunci când este determinată de o faptă a victimei,vădeşte o sporită periculozitate a infractorului. Conduita acestuia apare ca o expresie a unei mentalităţi înapoiatepotrivit căreia fiecare îşi poate face singur dreptate, ceea ce este inadmisibil. Din punct de vedere criminologic,o asemenea comportare relevă o sursă de interminabile conflicte, dat fiind faptul că orice răzbunare poate danaştere altei răzbunări. Este firesc că răzbunarea să fie tratată ca un motiv josnic care face necesară oreacţiune severă împotriva făptuitorului ce a acţionat dintr-o asemenea pornire [9, 66]. Aspectul motivaţionalal comportamentului făptuitorului care execută infracţiunea din răzbunare este raportat la activitatea victimei,infractorul săvârşind infracţiunea de omor, vătămare corporală, calomnie, distrugere, denunţare calomnioasă,mărturie mincinoasă în dauna victimei [10, 593]. Astfel, s-a considerat că săvârşirea omorului în scopul răzbunăriiîmpotriva celuia care într-un proces anterior a făcut declaraţii nefavorabile inculpatului şi a contribuit, astfel, lacondamnarea sa, constituie în cazul dat o faptă săvârşită din motive josnice şi, în consecinţă, instanţa trebuie să


193

reţină circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 lit.d C.pen. [11]. La fel agravanta a fost reţinută şi în situaţiacând un tânăr, în urma unui conflict avut cu alţi tineri într-un bar două seri la rând, a plecat la domiciliu de undea luat cuţitul şi, înarmându-se şi cu o bâtă, i-a aşteptat pe tineri lângă domiciliul lor. Acesta le-a aplicat ambilorlovituri cu cuţitul, faptă săvârşită din motive de răzbunare [12].

Există însă şi situaţii când instanţele, deşi stabilesc existenţa răzbunării ca motiv al săvârşirii infracţiunii,nu reţin această circumstanţă ca agravantă; comiterea de către inculpat a faptei a fost determinată nu atât deinsultele pe care i le-a adresat M.F., cât de duşmănia existentă între ei de mai multă vreme, situaţie în careagresiunea inculpatului se înfăţişează ca un act de răzbunare [13], sau, în alt caz, inculpatul G.S.I., în condiţiileunor relaţii de duşmănie şi în scop de răzbunare a suferinţelor ce i-au fost cauzate în ultimii ani de comportamentulagresiv al unchiului său C.A. şi al verilor săi C.C. şi C.L.V., i-a ucis pe aceştia în locuinţa lor prin aplicareanumeroaselor lovituri cu baioneta în zonele vitale ale corpului [14] şi altele [15]. Această situaţie este dictatăde practica judiciară, deoarece s-a decis că săvârşirea unei infracţiuni din răzbunare constituie temei pentruaplicarea agravantei prevăzute în art.75 lit.d C. pen. numai dacă împrejurarea respectivă nu a fost valorificatăca element circumstanţial în cadrul infracţiunii de omor agravat (art.175 lit.a, art.176 lit.a şi art.176 lit.d C.pen.)[16, 48].

Posibilitatea de realizare a scopului de răzbunare poate să reprezinte şi o modalitate de exprimare alibertăţii individului infractor în sensul acceptării unor necesităţi necondiţionate de acţiunea mediului, derespectarea unor principii de comportament impusă de structura socială concretă. Legea consideră că, indiferentde natura motivelor acţionale, răzbunarea nu implică o formă de rezolvare a conflictelor individuale şi nugenerează dreptul care să fie atribuit victimei de a anihila actele antisociale, negative ale infractorului. Nimicnu marchează fizionomia stabilităţii unei structuri sociale decât faptul că opoziţia la orice infracţiune sauacţiune negatorie a valorilor şi atributelor umane se va produce după procedura şi în limitele legii. Liberainterpretare şi libera executare a unei acţiuni de răzbunare va trebui să fie considerată un motiv josnic deacţiune [17, 593-594].

Tot ca motiv josnic poate fi considerată gelozia, precum şi alte aberaţii pasionale [18, 166]. Geloziareprezintă motivul care determină dorinţa infractorului de a săvârşi fapte periculoase pentru voinţa, libertateaşi demnitatea altei persoane privind viaţa afectivă, sexuală sau profesională a victimei. Prin realizarea acteloragresive, generate de sentimentul geloziei, infractorul obţine o mare satisfacţie, fiind stăpânit de instinctul deproprietate asupra persoanei sau activităţii ei [18, 166].

De regulă, persoanele geloase au sentimentul de incapabilitate sexuală sau profesională, de frustrare,asociind plăcerea care rezultă din tortura psihică şi umilinţă de a avea dreptate în credinţa sa, cu impulsuriagresive. Esenţa comportamentului individual gelos constă în pedepsirea partenerului prin producerea unoracte de cruzime, în utilizarea forţei fizice, a ameninţărilor şi torturii psihice, în umilirea acestuia. Dacă celelaltemanifestări infracţionale pot fi rezultatul unui nivel educaţional scăzut, comportamentul infracţional gelos numai este dependent de gradul de cultură şi educaţie, reacţiile acestuia fiind derivate din acţiuni între persoanelegate emoţional, profesional, care generează un sentiment acut de întâietate, de exclusivitate, de traumatizarepsihică, producând satisfacţie infractorului în momentul realizării efectului agresional [19, 594]. Nu suntem deacord cu o asemenea afirmaţie în totalitate. Gelozia poate fi rodul unei pasiuni înflăcărate, al unor sentimenteputernice de afecţiune şi apare în momentul când celălalt soţ nu mai răspunde cu aceeaşi intensitate acesteipasiuni, provocând dezamăgiri şi temeri soţului a cărui afecţiune nu s-a stins [20, 66]. În acest sens, putem fide acord că manifestarea geloziei poate să nu fie rezultatul unui nivel educaţional scăzut, doar dacă gelozia nudevine expresia mentalităţii de proprietar privat al unei persoane care, în egoismul său, consideră pe celălalt soţca aparţinându-i fără rezerve întocmai ca orice obiect. De aici şi multiplele mizerii pe care le face celuilalt soţ,neîncrederea permanentă pe care i-o arată, suspiciunea cu care-l înconjoară [20, 66].

În practica judiciară au fost pronunţate soluţii contradictorii asupra caracterului geloziei. În unelecazuri a fost reţinută ca motiv josnic şi, respectiv, circumstanţă agravantă [21], în alte cazuri, deşi motivul degelozie fiind prezent, nu a fost reţinută agravanta în sarcina inculpatului [22].

Caracterul complex al acestui sentiment de gelozie şi semnificaţiile multiple, contradictorii, pe care lepoate avea trebuie să determine instanţa să analizeze de la caz la caz poziţia părţilor şi să clarifice dacă într-un caz concret gelozia a acţionat ca un sentiment josnic sau nu [23, 66]. În cazul în care motivul de gelozie nueste reţinut ca un motiv josnic şi, respectiv, ca circumstanţă agravantă, acesta nu poate reprezenta o circumstanţă


194

atenuantă, întrucât nu face parte din ansamblul de curente care să reflecte activitatea de individualizare apedepsei [24, 594].

În literatura de specialitate mai sunt examinate în calitate de motive josnice şi astfel de mobile ca:invidia, răutatea, fanatismul, servilismul etc. Inculpaţii C.L. şi T.S., având funcţii de conducere în penitenciar,au ordonat deţinuţilor C.M. şi R.G. (ambii multirecidivişti) să-l extermine fizic pe U.G.E., aflat în stare dearest, promiţându-le un regim mai lejer de detenţie. Instanţa a reţinut ca motive josnice servilismul şi exerciţiulilegal şi autoritar al funcţiei de conducere deţinute [25].

Invidia reprezintă modul care determină săvârşirea infracţiunii împotriva unei persoane sau a interesuluiacesteia pentru realizări în diferite domenii de activitate (delimitate de atitudinile victimei), comportamentulinfracţional reflectând o stare de periculozitate sporită datorită pornirii josnice care îl face să săvârşească actulşi a mentalităţii sale antisociale în relaţiile interumane [26, 166]. Sentimentul egoist de părere de rău, de ciudăşi răutate, provocat de succesele sau de situaţia bună a victimei, creează o motivaţie josnică şi totodatăpericuloasă, care în loc să genereze dorinţa infractorului de a demonstra că şi el poate obţine o asemeneapoziţie socială sau stare materială, generează o faptă criminală. Acest motiv dezvăluie o stare de periculozitatea infractorului determinată de pornirea josnică de a găsi, în situaţia acestora, un impuls spre săvârşirea de fapteprevăzute de legea penală.

Alte modalităţi de manifestare a motivelor josnice pot fi săvârşirea infracţiunii pe motive de ură:religioasă, politică sau rasială. Motivarea rasială, politică, religioasă a infracţiunilor poate să constituie motivejosnice şi respectiv o circumstanţă agravantă, deoarece aceste motive sunt incompatibile cu societateademocratică şi structura ei. Infracţiunile săvârşite din motive politice, rasiale, etnice pot cauza urmări imprevizibile,potrivit faptului că infracţiunea poate deveni deseori nu numai acceptată, dar considerată şi necesară, şiserveşte ca mod de păstrare a unui ideal, sau un mod de impunere a ideii sau idealului. De obicei, făptuitoriisunt membrii unui grup social şi îndreaptă acţiunile lor criminale asupra persoanelor ce nu împărtăşesc religia,viziunile lor politice, rasiale sau naţionaliste extremiste. Aceste motive creează şi impun un model decomportament dictat. Pe plan mondial, extremismul politic, religios, naţionalist deseori este exteriorizat prinacţiuni şi atentate teroriste. Acestea sunt motive infracţionale josnice deosebit de periculoase, de aceea, o datăce au constituit drept mobile de săvârşire a unor infracţiuni contra persoanelor, proprietăţii, statului, estenecesar de a fi reţinute ca motive josnice şi respectiv ca circumstanţă agravantă.

Săvârşirea infracţiunii din motive josnice constituie o circumstanţă agravantă personală şi, conformart. 28 alin.2 C. pen., nu se răsfrânge asupra participanţilor. Pentru a reţine circumstanţa agravantă dată estenevoie să se constate că făptuitorul a avut astfel de mobile sau scopuri josnice care în mod obişnuit nucaracterizează latura subiectivă a infracţiunii respective. De exemplu, infracţiunea este săvârşită dintr-unmotiv josnic atunci când un funcţionar săvârşeşte fapta de abuz în serviciu contra intereselor legale ale uneipersoane din interes material sau atunci când infractorul incendiază bunuri pentru a arunca vina asupra alteipersoane faţă de care nutreşte sentimente de răzbunare [27, 178].

În practică, această agravantă este rar întâlnită, iar faţă de generalitatea formulării legale se poateafirma că motivele josnice ar putea funcţiona mai mult ca circumstanţe agravante judiciare [28, 381]. Legiuitorula păstrat circumstanţa agravantă legală a săvârşirii infracţiunii din motive josnice şi în dispoziţia art. 89 lit.dNoul C. pen. fără modificări sau exemplificări ale motivelor josnice.


195

Referinţe:1. Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, Ediţia a III – a

revăzută şi adăugată, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2004.2. Bulai C., Individualizarea pedepsei, Teză de doctorat, Bucureşti, 1973.3. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., Drept penal general, Bucureşti, Editura ALL BECK,

2002.4. Bulai C., Manual de drept penal, Bucureşti, 1997.5. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V., Explicaţii

teoretice ale Codului penal român.6. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., op. cit.7. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V., op. cit.8. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., op. cit.9. Bulai C., Teză, op.cit., p. 267; Antoniu G., Bulai C., Practica judiciară penală.10. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., op. cit.11. C.S.J., Secţia pen., decizia nr. 686/2003, dosar nr.4786/2002, www.iccj.ro.12. C.S.J., Secţia pen., decizia nr. 31/2003, dosar nr. 2935/2002, www.iccj.ro.13. C.S.J., Secţia pen., decizia nr. 1300/2003, dosar nr. 270/2002, www.iccj.ro.14. Î.C.C.J., Secţia pen., decizia nr. 1013/2004, dosar nr. 5002/2003, www.iccj.ro.15. C.S.J., Secţia pen., decizia nr. 4447/2003, dosar nr. 4581/2002, www.iccj.ro.16. T.S. S. p. dec. 2005/1982, în R.3, p. 36; T.j. Suceava, stp. 67 din 1983, în R.R.D. nr.6, 1984,

p.66; T.S. S. pen., dec. 586 din 1985 (n); T.S. S. Pen. dec.1728 din 1983, R.R.D., nr.10, 1984,p.77; T.S. S. pen., dec.3457 din 1976, R. 2.

17. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., op. cit.18. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V., op. cit.19. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., op. cit.20. Antoniu G., Bulai C., op. cit.21. Î.C.C.J., Secţia pen., decizia nr. 1876/2004, dosar nr. 5442/2003, www.iccj.ro (inculpatul,

manifestând gelozie în legătură cu o eventuală relaţie extraconjugală dintre victimă (care nueste soţia sa) şi martorul M.F. a lovit-o pe victimă cu o bară metalică după ceafă, apoi a strâns-o cu mâinile de gât, după care a târât-o în baie şi a lăsat-o cu capul în apă... Pericolul socialdeosebit al faptei de omor a unei femei gravide şi mobilul josnic au fost avute în vedere laalegerea pedepsei închisorii); Î.C.C.J., Secţia pen., decizia nr. 1903/2004, dosar nr. 5181/2003,www.iccj.ro.

22. C.S.J., Seţia pen., Decizia nr. 2022/2003, dosar nr. 573/2003, www.iccj.ro; C.S.J., Seţia pen.,Decizia nr. 4316/2003, dosar nr. 3888/2003, www.iccj.ro; C.S.J., Seţia pen., Decizia nr. 1718/2003, dosar nr. 184/2003, www.iccj.ro; C.S.J., Seţia pen., Decizia nr. 1905/2003, dosar nr. 354/2003, www.iccj.ro.

23. Antoniu G., Bulai C., op. cit.24. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., op. cit.25. Î.C.C.J., Secţia pen., decizia nr. 4404/2003, dosar nr. 3468/2003, www.iccj.ro.26. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V., op. cit.27. Grigoraş Iu., op. cit.28. Bulai C., op. cit.

http://www.iccj.ro

http://www.iccj.ro

http://www.iccj.ro

http://www.iccj.ro

http://www.iccj.ro

http://www.iccj.ro

http://www.iccj.ro

http://www.iccj.ro

http://www.iccj.ro

http://www.iccj.ro

http://www.iccj.ro

http://www.iccj.ro


196

Navigarea anonimă pe Internet

Rodica GRINIUC,Iurie BULAI, Academia „Ştefan cel Mare” aM.A.I. al R.M.

În prezent, informaţia constituie elementul esenţial al oricărei activităţi. Actualmente, este greu deimaginat o activitate de succes ce nu dispune de o bază informaţională adecvată şi bine sistematizată.

Ca urmare a dezvoltării tehnologiilor informaţionale şi a serviciului World Wide Web, Internetul adevenit principala sursă de informaţie. Toate domeniile de activitate ale omului au o bază informaţională înInternet. Internetul deţine un rol important şi în comunicare: poşta electronică, Chat-ul, IP, telefonia căpătînd orăspîndire tot mai amplă.

„Navigarea anonimă” presupune accesul în reţeaua Internet fără ca serverele web să vă cunoascăadresa IP.

Războiul celor care doresc să fie anonimi în Internet cu cei care doresc să cunoască totul despreclienţii lor va fi veşnic. Astfel, apar noi mijloace de „ascundere” a informaţiei despre navigarea în reţea şi noimijloace care ocolesc această apărare.

„Ascunderea” adresei IP a clientului, mărirea vitezei de încărcare a paginilor web, oferirea de facilităţipentru navigare în Internet sunt doar cîteva dintre funcţiile pe care le pot îndeplini programele intermediarespeciale numite Proxy-servere.

Din multitudinea de semnificaţii ale cuvîntului englez proxy, în contextul dat pot fi aplicate următoarele:„persoană de încredere”, „reprezentant împuternicit”, adică cineva care acţionează, din numele persoanei,conform indicaţiilor primite. Deci proxy este un program care transmite cererile programelor dumneavoastră(browsere ş.a.) pe Internet, primeşte răspunsurile şi le expediază înapoi. Necesitatea într-un astfel de programapare, de obicei, dacă de pe calculatorul utilizatorului nu este posibil lucrul direct pe Internet, din cauză că el nuare o conectare directă la Internet (modem). Această conectare este la alt calculator din reţeaua sa, la care seinstalează programul proxy, iar restul calculatoarelor din reţea sînt setate astfel întrucât lucrul să se efectuezeprin proxy. În momentul de faţă, prin proxy pot să lucreze practic toate Internet-programele, adică toţi utilizatoriiunei reţele locale pot primi acces deplin pe Internet, dacă măcar unul din ei are acest acces.

Este posibil şi lucrul tuturor calculatoarelor unei reţele locale pe Internet, fără proxy, însă necesităîndeplinirea unor condiţii suplimentare şi prezintă anumite dezavantaje în comparaţie cu lucrul prin proxy. Înprimul rînd, fiecărui calculator trebuie să-i fie rezervată o adresă IP personală în reţeaua Internet şi trebuieconstruită schema de routare încît pachetele să nimerească anume la acest calculator, ceea ce este imposibilfără participarea unui provider care execută lucrul dat contra plată. Însă activitatea acestuia este scumpă şimicşorează nivelul de securitate: fiecare calculator din reţeaua locală va deveni o ţintă potenţială a hackerilor,a atacurilor viruşilor ş.a. În cazul unei setări corecte a calculatoarelor acest lucru nu este grav, dar utilizatoriide rînd nu obişnuiesc să urmărească după securitatea calculatoarelor lor. La un atare mod de conectare deasemenea este necesar un program intermediar pe acel calculator care nemijlocit este conectat la Internet.Însă la existenţa unor IP adrese reale, acest program este un router obişnuit al pachetelor IP, face parte dinsistemul de operare, şi nu i se aplică denumirea de proxy. O deosebire importantă a routerului faţă de proxyeste aceea că la utilizarea routerului pachetele IP rămîn fără schimbare, în ele se păstrează adresele-sursă alecalculatoarelor din reţeaua locală. În schimb proxy întotdeauna lucrează de la adresa proprie, iar adreseleclienţilor nu se transmit, fiind inaccesibile din Internet. Routerul care schimbă adresele este deja un proxy,numit NAT proxy (NAT = Network Address Translation). Asemenea caracteristică a proxy-serverelor acondus la creşterea numărului celora care utilizează aceste programe printre rîndurile utilizatorilor individuali.Tot mai mulţi dintre ei îşi doresc un nivel înalt de anonimitate pentru o navigare mai lejeră, acest fapt oferind şisiguranţă în lucrul pe Internet.

În cazul utilizării metodelor GET / POST (modul obişnuit de navigare pe paginile web), proxy-serverelepot efectua următoarele:


197

a) Interzicerea accesului către anumite site-uri;b) Interzicerea accesului către site-urile care conţin pe paginile lor cuvîntul-cheie interzis;c) Excluderea anumitor fragmente de pe pagină (banere);d) Interzicerea de a primi fişiere cu o anumită extensie şi/sau de o anumită mărime (atît în Kb, cît

şi după dimensiune, de exemplu benerele – 486:60);e) Evidenţa tuturor paginilor web vizitate şi întocmirea unui raport pentru administratorul de sistem;f) Interzicerea de a utiliza unele protocoale (de exemplu, a interzice accesul către site-urile https:/

/ şi/sau ftp://).În cazul utilizării metodei CONNECT (conectarea la site-urile https://, crearea lanţurilor de proxy, port

mapping prin proxy) sau în cazul utilizării SOCKS proxy se inteerzice:a) utilizarea metodei CONNECT (sau deconectarea SOCKS proxy), atunci nu va lucra ICQ şi nu

va fi posibilă conectarea la site-urile https://;b) conectarea prin proxy la anumite servere;c) conectarea prin proxy la anumite porturi, de exemplu: la portul 25 (SMTP), la portul 6667

(IRC), la portul 5190 (ICQ);d) conectarea prin proxy la orice port, cu excepţia celor indicate.

Proxy-serverele nu pot îndeplini următoarele acţiuni:a) Efectuarea analizei semantice a conţinutului paginii şi interzicerea tuturor site-urilor care conţin

articole pe o anumită temă, independent de cuvintele-cheie;b) Filtrarea informaţiei transmise la utilizarea metodei CONNECT;c) Permiterea conexiunilor inverse din Internet.

Tipurile existente de proxy-servereNAT proxy este cel mai simplu tip de proxy. În prezent, el intră în componenţa sistemelor de operare

Windows 2000 şi Windows XP, fiind numit „Acces comun la conectarea Internetului”. Acest proxy lucreazătransparent pentru utilizator şi nu necesită setări speciale în programe. Însă aici comoditatea acestui proxy setermină. Influenţarea lucrului „Accesul comun” (de exemplu, limitarea listei de site-uri accesibile pentru anumiţiutilizatori) nu va fi posibilă. Alte tipuri de NAT-proxy pot fi mai flexibile, însă problema lor comună esteuniversalitatea. Ele nu „pătrund” în subtilităţile acelor protocoale de aplicaţie care le traversează, de aceea,nici nu dispun de mijloace de dirijare a lor. Proxy-serverele specializate (pentru fiecare Internet protocolexistă tipul său de proxy) au un set de priorităţi atît din punctul de vedere al administratorilor, cît şi din punctulde vedere al utilizatorilor.

HTTP proxy este cel mai răspîndit, fiind destinat pentru organizarea lucrului browserelor şi a altorprograme care utilizează protocolul HTTP. Browserul transmite proxy-serverului URL-ul resursei, proxy-serverul o primeşte de la serverul web cerut (sau de la alt proxy-server) şi o transmite browserului.

HTTP proxy are următoarele posibilităţi de executare a cererilor:a) Fişierele primite pot fi păstrate pe discul serverului. În rezultat, dacă fişierul cerut a fost deja

încărcat, poate fi transmis de pe disc fără referinţă pe Internet. Ca urmare se măreşte viteza şiare loc economisirea traficului extern. Această opţiune este numită „ascundere”. Anume eaeste atît de îndrăgită de administratori şi de utilizatori încît este considerată funcţia de bază aproxy-serverului. Însă indicii de economisire aduşi (de la 30 la 60 %) sînt prea mari, în realitatefiind nu mai mult de 10-15%, din cauza faptului că Internetul modern este foarte dinamic,paginile deseori se schimbă, depind de utilizatorul care lucrează cu ele. Astfel de date nu pot fi„ascunse”. De obicei, Web-serverele introduc în antetele HTTP indicaţii speciale în legătură cuacest fapt. Multe proxy-servere însă pot fi setate, astfel încît aceste indicaţii să fie parţialignorate (de exemplu, vizualizarea unei pagini nu mai des decît o dată pe zi);

b) Poate fi limitat accesul la resurse. De exemplu, se poate crea o „listă neagră” a site-urilor lacare proxy-serverul nu va permite accesul utilizatorilor (sau a unei anumite categorii de utilizatori,sau într-o anumită perioadă de timp ş.a.). Restricţiile pot fi realizate în mod diferit. Pur şi simpluresursa poate să nu fie transmisă, afişînd în locul ei o pagină „interzis de către administrator”


198

sau „nu a fost găsit”. Poate fi cerută parola şi utilizatorilor autorizaţi să le fie permis accesul. Înbaza adresei sau numelui calculatorului utilizatorului poate fi luată o decizie, fără cererea parolei;

c) Poate fi afişată altă resursă decît cea cerută de browser. De exemplu, în locul banerelor dereclamă să fie arătate nişte imagini transparente, care nu încalcă designul site-ului, însăeconomisesc substanţial timpul şi traficul din contul excluderii încărcării imaginilor externe;

d) Poate fi limitată viteza de lucru pentru anumiţi utilizatori, grupe de utilizatori sau resurse. Deexemplu, stabilirea unei reguli, ca fişierele *.mp3 să fie încărcate cu o viteză ce nu depăşeşte 1kbps. Din păcate, această posibilitate nu este realizată de către toate proxy-serverele. Pe lîngălimitarea vitezei de transfer poate fi limitat şi traficul sumar;

e) Se completează jurnale de lucru a proxy-serverelor, din care poţi afla traficul pe o anumităperioadă, al unui anumit utilizator, popularitatea anumitor resurse;

f) Pot fi routate cererile web. De exemplu, o parte pot fi direcţionate direct, alta - prin alte proxy-servere. Acest lucru de asemenea ajută la dirijarea efectivă a costului traficului şi a vitezei delucru a proxy-serverului în ansamblu.

Convenţional, HTTP proxy-serverele pot fi clasificate după gradul de anonimitate astfel:a) Transparente – aceste proxy nu sunt anonime. În primul rînd, ele comunică faptul că se

utilizează un proxy-server, iar în al doilea rând, „trădează” adresa IP a clientului său. Sarcinileacestor tipuri de proxy, constau, de regulă, în „ascunderea” informaţiei şi/sau asigurarea ieşiriiîn Internet a mai multor calculatoare printr-o singură conexiune;

b) Anonime – aceste proxy-servere comunică serverelor web faptul că se utilizează un proxy,însă nu „trădează” adresa IP a clientului său;

c) Deformatoare – spre deosebire de tipul precedent, ele transmit serverului web adresa IP, însăaceastă adresă este falsă: sau aleator generată de către proxy-server, sau este o adresă IPfixată (nu a clientului);

d) Real anonime – nu comunică calculatorului îndepărtat adresa IP a clientului. Mai mult decîtatît, nici nu dau de ştire că se utilizează un proxy-server. Adică serverul web „crede” că lucreazănemijlocit cu clientul, însă client pentru el este proxy.

HTTP proxy pot fi organizate în lanţ, fapt ce va mări nivelul de anonimitate în Internet. Însă creareaunui astfel de lanţ este legată de o serie de dificultăţi. Principala dificultate constă în faptul că pentru reunireaîntr-un lanţ este necesar de a utiliza programe speciale. Browserele nu permit crearea şi utilizarea lanţurilor deproxy-servere. Pentru a organiza proxy într-un lanţ este necesar de a organiza „tunelarea” cererilor: se creeazăun tunel virtual, care trece prin HTTP proxy şi, utilizînd acest tunel, programul poate asigura o cale prin maimulte proxy-servere către nodul web final.

Pentru ca „tunelarea” cererilor să poată fi realizată, HTTP proxy trebuie să susţină SSL (SecureSockets Layer). Aceasta este o posibilitate adăugătoare, destinată protecţiei conexiunilor împotriva intercepţieişi decodării. În afară de protecţie, SSL permite organizarea „tunelului virtual” prin lanţul de proxy-servere.Pentru a afla dacă proxy susţine SSL este suficientă o referinţă la anumite site-uri pentru care este datprotocolul HTTPS, utilizînd proxy. Dacă o astfel de pagină a putut fi vizualizată prin proxy, atunci el susţineSSL.

Exemplu de program care poate realiza tuneluri virtuale este SocksChain. Acest program permiteutilizarea unui lanţ de SOCKS sau HTTP proxy-servere pentru lucrul pe Internet. Alt exemplu de programeste HTTPort. El permite organizarea în lanţ a nu mai mult de 2 proxy, însă are anumite facilităţi: permitecrearea unui port mapping prin HTTP proxy.

HTTPS proxy este de fapt o parte a HTTP proxy. Litera S din denumire semnifică cuvîntul „secure”,adică sigur. HTTPS proxy mai este numit şi CONNECT, mail-enabled HTTP(S), HTTP(S) pentru ICQ sauproxy cu susţinerea specificaţiei HTTP 1.1. Toate aceste subtipuri de proxy au o posibilitate comună: în afarăde GET / POST, ele pot lucra cu utilizarea metodei CONNECT. Deosebirea dintre subtipuri constă doar însetările programelor proxy-serverelor.

Cu toate că din punctul de vedere al programului face parte din HTTP proxy, HTTPS este separat, deobicei, într-o categorie aparte. Acest protocol se utilizează atunci cînd este necesară transmiterea unei informaţii


199

secrete, de exemplu, a numerelor cărţii de credit. La utilizarea proxy-serverului HTTP obişnuit, toată informaţiatransmisă poate fi interceptată folosind mijloacele proprii proxy-serverului sau la un nivel mai inferior, deexemplu, tcpdump. De aceea, în astfel de cazuri se utilizează secure HTTP, toată informaţia transmisă fiindcifrată. Proxy-serverul primeşte numai comanda „de a se conecta cu un oarecare server” şi după conectareproxy transmite în ambele direcţii un trafic cifrat, neavînd posibilitatea de a afla detalii (corespunzător şi multemijloace de dirijare a accesului, ca filtrarea imaginilor, nu pot fi realizate pentru HTTPS, din cauza că proxy-serverul nu cunoaşte ce anume se transmite). La procesul de cifrare/descifrare, proxy-serverul nu participă.Acest lucru este realizat de către programul client şi serverul ţintă. Comanda „de a se conecta cu un oarecareserver” în HTTPS proxy conduce la un efect secundar interesant şi util, de care tot mai des se folosescelaboratorii programelor client. După conectarea cu serverul indicat, HTTPS proxy transmite pasiv datele înambele direcţii, neprelucrînd acest flux de date pînă la deconectarea clientului sau a serverului. Acest lucrupermite de a utiliza proxy-serverul pentru transmiterea aproape a oricărui TCP protocol. Adică HTTPS proxyreprezintă concomitent şi un simplu POP3-proxy, SMTP proxy, IMAP proxy, NNTP proxy ş.a., cu condiţia căprogramul client corespunzător poate să utilizeze într-un astfel de mod proxy-serverul HTTPS. Nu sînt necesarenici un fel de modificări ale serverului ţintă. De fapt, HTTPS proxy reprezintă un mapping proxy programabil,ca şi Socks proxy.

FTP proxy poate fi de două tipuri de bază, în funcţie de protocolul cu care se lucrează. Cu FTPservere acest proxy lucrează întotdeauna după protocolul FTP. Cu programele client însă, ca browsere şi FTPclienţi, proxy poate lucra atît după protocolul FTP, cît şi după protocolul HTTP. Al doilea caz este mai comodpentru browsere, care cer resursa de la proxy, indicînd protocolul serverului ţintă în URL: HTTP sau FTP. Înfuncţie de aceasta, proxy alege protocolul de lucru cu serverul ţintă, însă protocolul de lucru cu browserulrămîne acelaşi – HTTP. De aceea, de regulă, funcţia de lucru cu FTP servere se introduce în HTTP proxy,adică HTTP proxy, lucrează, cu acelaşi success, atît cu HTTP, cît şi cu FTP servere. Însă la „convertirea”protocoalelor FTPßŕHTTP se pierd o parte din funcţiile necesare ale protocolului FTP. Din această cauză,FTP clienţii specializaţi acordă prioritate unor proxy-servere specializate, care lucrează cu ambele direcţiidupă protocolul FTP.

Deoarece protocolul FTP nu specifică utilizarea a anumitor proxy, FTP proxy-serverele sunt anonime,adică „ascund” adresa IP a clientului. Totodată, FTP proxy nu precaută posibilitatea introducerii în lanţ.

Utilizarea acestor tipuri de proxy este prevăzută în multe managere de fişiere (FAR, WindowsCommander), download managere (GetRight, ReGet) şi browsere.

SOCKS proxy permite lucrul cu orice protocoale. SOCKS proxy pur şi simplu transmite datele de laclient către server, fără să pătrundă în conţinutul lor, de aceea, el nu poate lucra cu HTTP, FTP, SMTP, POP3,NNTP etc.

Deoarece SOCKS transmite toate datele de la client către server, neadăugînd nimic de la sine, dinpunctul de vedere al serverului web, SOCKS proxy reprezintă un client. De aceea, anonimitatea acestui tip deproxy întotdeauna este deplină.

La momentul de faţă sunt două versiuni ale protocolului SOCKS: 4 şi 5. Versiunea 4 este cea mairăspîndită. În prezent însă şi versiunea 5 este susţinută de multe programe populare. Cu SOCKS pot lucra aşaprograme ca ICQ, Napster, AudioGalaxy, EeDoonkey2000 (încărcători de fişiere MP3) ş.a. Datorită faptuluică SOCKS proxy poate impune lucrul cu proxy oricărui TCP / UDP protocol, el poate fi utilizat şi de cătreprogramele poştale, însă ele nu fac aceasta. De aceea, pentru astfel de programe, care nu pot lucra cuSOCKS, au fost elaborate aplicaţii speciale, numite socksificatori.

Socksificatorii interceptează toate cererile de conectare ale programelor din subordine şi leredirecţionează către SOCKS proxy. În astfel de mod poate fi activat SOCKS proxy şi pentru lucrul cubrowserele. Una din programele socksificatoare mai răspîndite este SocksCap, care permite interceptareaîntregului trafic generat de către programul în subordine şi direcţionarea lui către SOCKS proxy 4 sau 5.

Datorită faptului că SOCKS proxy transmit datele între calculatoare fără modificări, uşor pot fi createlanţuri de SOCKS proxy de anumită lungime. Însă pentru crearea lor este nevoie de utilizat programe speciale,deoarece programele obişnuite sunt capabile să utilizeze doar un singur SOCKS proxy. Exemplu de program


200

ce permite crearea şi utilizarea lanţurilor de SOCKS proxy este SocksChain. Cu ajutorul lui se poate lucra culanţuri de orice lungime.

CGI proxy este numit în diferite moduri: CGI proxy, anonymizer, free web anonymizer, web proxy.Din punctul de vedere al utilizatorului, el reprezintă o pagină web obişnuită, asemănătoare mult cu paginilesistemelor de căutare doar că în locul frazelor de căutare este necesară introducerea, în cîmpul de editareURL, a acelui site care se doreşte de a fi vizualizat. Accesînd butonul „Submit” sau „Go”, se încarcă pagina,URL căreia a fost indicat proxy-serverelui. Adresa paginii însă, din punctul de vedere al calculatorului personal,va fi alta, de exemplu:

http://www.cgi-proxy.com/http/www.yahoo.com/Utilizînd astfel de proxy-servere, se poate de navigat anonim pe întreg Internetul, fără a schimba

setările browserului şi a utiliza careva programe adăugătoare. CGI proxy susţine protocolul HTTP şi uneoriFTP.

Din punctul de vedere al anonimităţii, CGI proxy se clasifică ca şi HTTP proxy:a) transparente;b) anonime;c) deformatoare;d) real anonime.

La numărul de neajunsuri ale utilizării CGI proxy pot fi menţionate: existenţa reclamei suplimentare,care este adăugată de însăşi CGI proxy (din contul reclamei ele şi există), susţinerea FTP limitată şi uneorieste posibil ca CGI proxy să nu permită vizualizarea imaginilor. Unele CGI proxy-servere pot fi setate caproxy în browsere, însă acest lucru este mai curînd o excepţie decît regulă.

Crearea lanţurilor de CGI proxy nu întîmpină greutăţi: este suficient ca într-un CGI proxy de introdusURL altuia şi de apăsat butonul „Go”. Tot astfel poate fi activat al 3-lea, al 4-lea, … proxy server. În ultimulproxy din lanţ pur şi simplu se introduce URL paginii cerute şi atît.

În comparaţie cu alte tipuri de proxy-servere, CGI proxy posedă posibilităţi mai vaste de filtrare ainformaţiei. Ele pot:

a) să interzică execuţia conţinutului activ (scripturi) de pe pagină:JavaScript etc.;

b) să interzică sau să păstreze numai la ele fişierele cookie;c) să cripteze URL, către care are loc referinţa. De exemplu, la o referinţă prin CGI proxy la site-

ul www.yahoo.com în cîmpul de adrese se va vedea ceva de tipul http://www.cgi-proxy.com/abcd104dflsjuywe34sdfispd345klksfdsl. În acelaşi timp, administratorul de sistem nu va puteadetermina către care site are loc referinţa.

Conexiunea în lanţ a diferitelor tipuri de proxy-servereÎn lanţ pot fi conectate nu numai HTTP proxy-serverele. Ele pot fi „amestecate” şi cu alte tipuri de

proxy: SOCKS şi CGI. După nivelul posibilităţilor (susţinerea diferitelor protocoale, transparenţa în utilizareş.a.), HTTP proxy ocupă un loc intermediar între SOCKS şi CGI proxy. În lanţ ele de asemenea trebuie săocupe un loc intermediar: după SOCKS proxy (dacă sunt în lanţ astfel de proxy) şi înainte de CGI proxy (dacăsunt). Adică lanţurile pot fi de felurile următoare:

SOCKS proxy >>>> HTTP proxy >>>> CGI proxy,SOCKS proxy >>>> HTTP proxy,HTTP proxy >>>> CGI proxy, şi nu pot fi de felul:HTTP proxy >>>> SOCKS proxy,CGI proxy>>>> HTTP proxy.

Schimbul de informaţie pe Internet se realizează după modelul ”client-server”. Clientul trimite o cerere(de care fişiere are nevoie), iar serverul în schimb îi trimite un răspuns (fişierele cerute). Pentru o interacţiunemai deplină între client şi server, clientul transmite o informaţie adăugătoare despre sine: denumirea şi versiuneasistemului de operare, configuraţia browserului (inclusiv denumirea şi numărul versiunii) ş.a. Această informaţie

http://www.cgi-proxy.com/http/www.yahoo.com/

http://www.yahoo.com

http://www.cgi-proxy.com/


201

poate fi necesară serverului pentru a determina care pagină web să fie prezentată clientului: pentru diferiteconfiguraţii ale browserului pot exista diferite variante ale paginilor web. Deoarece paginile web nu depind debrowsere, este raţional de a ascunde această informaţie de serverele web.

Următoarea informaţie este transmisă serverului web (această informaţie este în general transmisăde către browser, însă o parte din ea este adăugată de către proxy-server):

a) denumirea şi versiunea sistemului de operare;b) denumirea şi versiunea browserului;c) setările browserului (rezoluţia ecranului, adîncimea culorii, suportul java/ javascript, …);d) adresa IP a clientului (dacă se utilizează un proxy-server, este înlocuită de către acesta cu

adresa proprie);e) se utilizează un proxy-server sau nu (dacă se utilizează un proxy, atunci IP clientului reprezintă

IP proxy) – se adaugă de către proxy server ;f) dacă se utilizează un proxy-server, adresa IP reală a clientului, care se adaugă de către server;

Partea cea mai importantă a acestei informaţii (şi de care serverul web nu are nevoie) este informaţiareferitoare la adresa IP şi la faptul dacă se utilizează sau nu un proxy-server. Utilizînd adresa IP se poate aflamulte lucruri despre client:

a) ţara în care se află;b) oraşul;

Proprietatea HTTP SOCKS CGI Protocoalele de susţinere (la care web servere se poate conecta)

HTTP, FTP (nu întotdeauna)

HTTP, FTP, POP3, SMTP, UDP, orice TCP/IP

HTTP, FTP (nu întotdeauna)

Sunt susţinute lanţurile de proxy?

Nu întotdeauna (este necesară susţinerea SSL)

Da Da

Cerinţe către programe Browser, care susţine lucrul prin Proxy (toate cele moderne)

Programe speciale care susţin lucrul cu SOCKS

Orice browser

Simplitatea în utilizare Este necesar de a cunoaşte modul de setare a browserului

Este necesar de a cunoaşte setarea lucrului cu SOCKS (programe speciale)

Doar capacitatea de navigare prin Internet

Anonimitatea Transparente, anonime, deformatoare, real anonime (de elită)

Real anonime după scopul creării

Transparente, anonime, deformatoare, real anonime (de elită)

Dificultatea creării lanţurilor de proxy-servere

Dificil (sunt necesare programe speciale)

Dificil (sunt necesare programe speciale)

Foarte uşor (direct în browser)

Posibilitatea utilizării de după proxy corporativ

Dificil Doar dacă proxy corporativ este SOCKS

Foarte uşor

Mărirea traficului la utilizare (din contul reclamei)

Nu / aproape nu Nu Da

Compararea tipurilor de proxy-servere: HTTP, SOCKS şi CGI


202

c) denumirea providerului şi adresa lui electronică;d) adresa fizică (uneori).

Informaţia transmisă de către client la server este accesibilă serverului sub forma aşa-numitor variabilede mediu (environment variables). Fiecare unitate a acestei informaţii reprezintă valoarea unei variabile. Dacăo anumită informaţie nu se transmite, atunci variabila ei corespunzătoare va avea o valoare nedeterminată.

Variabilele de mediu sunt următoarele:REMOTE_ADDR – adresa IP a clientului.HTTP_VIA – dacă nu este goală, înseamnă că se utilizează un proxy. Valoarea ei reprezintă adresa

(sau cîteva adrese) proxy-serverului.HTTP_X_FORWARDED_FOR – dacă nu este goală, înseamnă că se utilizează un proxy. Valoarea

ei reprezintă adresa IP reală a clientului.HTTP_ACCEPT_LANGUAGE – care limbă implicit este utilizată în browser (în ce limbă este mai

bine de prezentat pagina).HTTP_USER_AGENT – aşa-numitul „agent al utilizatorului”. Pentru majoritatea browserelor acesta

va fi Mozilla. În afară de aceasta, aici se indică denumirea şi versiunea browserului (de exemplu MSIE 5.5) şisistemul de operare (de exemplu Windows 98).

HTTP_HOST – numele serverului web.Aici a fost enumerată doar o mică parte a variabilelor de mediu. În realitate ele sunt mai multe

(DOCUMENT_ROOT, HTTP_ACCEPT_ENCODING, HTTP_CACHE_CONTROL,HTTP_CONNECTION, SERVER_ADDR, SERVER_SOFTWARE, SERVER_PROTOCOL, …) şi numărullor poate să depindă de configuraţiile (setările) atît ale serverului, cît şi ale clientului.

Exemplu de valori ale variabilelor de mediu:REMOTE_ADDR = 194.85.1.1HTTP_ACCEPT_LANGUAGE = ruHTTP_USER_AGENT = Mozilla/4.0 (compatible; MSIE 5.0; Windows 98)HTTP_HOST = www.webserver.ruHTTP_VIA = 194.85.1.1 (Squid/2.4.STABLE7)HTTP_X_FORWARDED_FOR = 194.115.5.5Anonimitatea în timpul lucrului pe Internet se determină de faptul care variabile de mediu sunt „ascunse”

pentru web server.Pentru filtrarea informaţiei transmisă serverului există sisteme numite Firewall (brandmower). Proxy

serverul, pînă la un anumit nivel, de asemenea, poate îndeplini rolul de Firewall, „lichidînd” informaţia referitoarela adresa IP a clientului.

Este important a remarca faptul că, utilizînd proxy-serverele anonime, pentru web server este „ascunsă”doar adresa IP, restul informaţiei referitoare la configurările browserului rămîne accesibilă.

Ca soluţie de alternativă vă propunem utilizarea protocolului Web Proxy Auto-Discovery (WPAD)pentru detectarea automată a URL PAC fişierelor (PAC – Proxy Auto Config). În acest scop, browserulutilizează DNS, DHCP şi Service Location Protocol (SLP). WPAD permite clienţilor determinarea automatăa setărilor proxy-serverelor fără participarea utilizatorului. Web Proxy Auto-Discovery Protocol nu este susţinutde către toate browserele. Cu el poate lucra doar Internet Explorer versiunea 5 şi mai recente.

Dacă este activă opţiunea „determinarea automată a setărilor”, în timpul conexiunii la Internet browserulva încerca să găsească serverul wpad.<numele-domenului>. Dacă el nu este găsit, browserul va adăuga„wpad” la numele tuturor domenelor de nivel mai înalt (pînă la nivelul 3). De exemplu, dacă clientul se găseşteîn domenul a.b.microsoft.com, atunci Internet Explorer va căuta serverele:

wpad.a.b.microsoft.comwpad.b.microsoft.comwpad.microsoft.com.Dacă unul din aceste servere este găsit, atunci browserul va încerca să detecteze în directoriul de

bază fişierul wpad.dat. Dacă acest fişier există, el va fi folosit în calitate de script la conectarea la Internet(fişier PAC).

http://www.webserver.ru


203

Fişierele Proxy Auto-Config reprezintă un scenariu JavaScript sustras din URL indicat, care seexecută automat la deschiderea browserului şi configurează clientul dat la lucrul cu unul din proxy-serverelepropuse de către administrator.

Fişierele Proxy Auto-Config sunt destinate automatizării şi îmbunătăţirii lucrului browserelor (IE &NN) cu proxy-serverele. Astfel, browserul poate:

a) să utilizeze diferite proxy-servere (şi/sau să se conecteze direct, fără a utiliza proxy) în funcţie deadresă (a web serverului, a paginii), dată, timp, adresa IP a clientului;

b) să utilizeze aşa-numita autoverificare a proxy-serverului: dacă proxy nu răspunde, browserul automatse conectează la următorul proxy-server din listă;

c) să blocheze sau să permită accesul la diferite site-uri, în funcţie de timp, utilizator etc.;d) la necesitate să schimbe aproape instantaneu setările de conectare a browserului.Fişierul Proxy Auto-Config scris în JavaScript trebuie să aibă definită funcţia:function FindProxyForURL (url, host) { … }care va fi apelată de browser în felul următor pentru fiecare URL extras de el:ret = FindProxyForURL (url, host);unde:url – URL deplin care a fost accesat.host – numele host-ului extras din URL. Numărul portului nu este inclus în acest parametru. El poate

fi extras din URL la momentul necesar.ret – valoarea returnată, un string care descrie configuraţia. Stringul poate să conţină orice număr de

următoarele blocuri:DIRECT – conexiunea trebuie efectuată direct, fără careva proxy.PROXY host:port – trebuie utilizat proxy serverul specificat.SOCKS host:port – trebuie utilizat SOCKS proxy-serverul specificat.Dacă stringul este nul, nici un proxy nu trebuie utilizat.

Bibliografie:1. http://freeproxy.ru/ru/free_proxy/faq/index.htm2. http://www.codeproject.com/internet/changeproxy1.asp3. http://anti-spam.eserv.ru/ru/What_Is_Proxy_Server4. http://www.proxy4free.com/index.html5. http://www.checkproxy.com/checkp/ru/main/

http://freeproxy.ru/ru/free_proxy/faq/index.htm

http://www.codeproject.com/internet/changeproxy1.asp

http://anti-spam.eserv.ru/ru/What_Is_Proxy_Server

http://www.proxy4free.com/index.html

http://www.checkproxy.com/checkp/ru/main/


204

Activitatea contrainformativă a serviciilor secrete ale Armatei române înBucovina, Basarabia şi Transnistria în anul 1941

Pavel MORARU, Academia „Ştefan cel Mare”a M.A.I. al R.M.

Participarea României la războiul contra Uniunii Sovietice, a impus un important efort uman, material,dar şi informativ, necesar cunoaşterii situaţiei inamicului, a stării de lucruri din rândul propriilor trupe, a situaţieipopulaţiei civile din teritoriile eliberate şi anihilării agenţilor-informatori, propagandişti şi terorişti inamici.

Pentru realizarea acestor obiective, pe Frontul din Răsărit s-a aflat Eşalonul Mobil al ServiciuluiSpecial de Informaţii al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri (S.S.I.), condus de Eugen Cristescu, precum şidouă organe ale Marelui Stat Major (M.St.Major) – Centrul de Informaţii „A”, condus de maiorul DionisieBădărău (iar apoi condus de maiorul Xenofon Tarnawski [1; 10]) şi Centrul de Informaţii „B”, în frunte cult.-colonelul Alexandru Ionescu (cunoscut şi sub denumirea de „Biroul Lt. Colonel Alion”, de la primelelitere ale numelui şi prenumelui) [2; 3, 145], şi structurile specializate ale Marilor Unităţi (M.U.) – Birourile 2Informaţii.

Pe parcursul înaintării armatelor germano-române spre Est şi a extinderii autorităţii româneşti asupranordului Bucovinei, Basarabiei şi Transnistriei, S.S.I.-ul şi-a instalat structurile sale informative şi contrainformativeîn aceste teritorii. În Bucovina s-a instalat Centrul nr. 1 „Cernăuţi”, în Basarabia Centrul nr. 2 „Chişinău”, iardupă cucerirea oraşului Odesa (16 octombrie 1941), S.S.I.-ul în Transnistria era reprezentat de Centrul nr. 3„Odesa”. Aceste centre aveau în subordine subcentre şi rezidenţe, prin care acopereau informativ şicontrainformativ cele trei provincii administrate de autoritatea românească.

Odată cu armatele eliberatoare, în Nordul Bucovinei a revenit şi Centrul de Informaţii „A” (care aactivat aici în perioada interbelică), restabilindu-şi în iulie 1941 sediul la Cernăuţi (în strada Iancu Flondor nr.44) [3, 216].

Prin elementele sale specializate a întreprins măsuri, împreună cu celelalte organe poliţieneşti şi desiguranţă locale şi ale armatei, pentru identificarea foştilor săi agenţi trimişi în misiune în U.R.S.S. şi nereîntorşi,precum şi pentru identificarea şi anihilarea agenţilor sovietici, lăsaţi să activeze în vederea culegerii informaţiilorşi producerii actelor teroriste. Ca rezultat, au fost demascaţi câţiva rezidenţi (sau presupuşi agenţi) sovietici,care aveau misiunea să culeagă informaţii despre trupele germane şi române, şi pe care urmau să le comunicepe direcţia Hotin (cui şi unde anume, nu s-a putut preciza).

Asemenea rezidenţi au fost lăsaţi prin mai multe localităţi bucovinene şi basarabene, dar din cauzaritmului ridicat al operaţiunilor militare, chiar dacă ar fi vrut să-şi îndeplinească misiunea, nu au reuşit s-o facăîn timpul oportun. Rezidenţi sovietici cu aparate de radio în sectorul Centrului „A”, nu au fost descoperiţi.

Din informaţiile obţinute de trupele germane, Serviciul de spionaj sovietic, uneori, când unităţile sovieticeveneau în contact cu trupele germano-române, au întrebuinţat agenţi ocazionali, chiar dintre soldaţii sovietici,îmbrăcaţi în civil, care sub masca de ţărani paşnici, „mişcându-se cu o vită prin sectorul bateriilor noastre,indicau astfel observatoarelor sovietice locul acestor baterii”. Asemenea cazuri au fost însă puţine [4, 2-14].

Unii agenţi sovietici descoperiţi au fost puşi în „libertate” spre a fi exploataţi de Centru „A” pentruidentificarea altora. Astfel, evreul Herdan din Cernăuţi, bănuit ca fiind agent sovietic şi comunist, a fost lăsatsă identifice şi să comunice Centrului unde se ascundeau cei care pe timpul regimului sovietic s-au manifestatcontra intereselor Statului Român şi au servit regimul de ocupaţie. Pentru a nu fi stingherit în executareamisiunii lui Herdan i s-a dat o „dovadă” în care se specifica că, se află la dispoziţia acestui serviciu în interesulcercetărilor [5, 47-49].

Deoarece autorităţile civile nu au fost informate corect, această misiune discretă încredinţată luiHerdan, a stârnit multă vâlvă. În a doua jumătate a lunii iulie 1941, Alexandru Rioşanu, Împuternicitul GeneraluluiAntonescu pentru administrarea Bucovinei eliberate, scria Preşedinţiei Consiliului de Miniştri următoarele:„Vă rugăm nu mai permiteţi venirea în Bucovina a Maiorului Bădărău. Domnia Sa a pus în libertate pe


205

comunistul Herdan, eliberându-i un bilet scris” [6, 51, 55]. Situaţia mai târziu a fost clarificată, maiorul D.Bădărău declarând că a fost învinuit pe nedrept şi că interesele lui de serviciu au fost interpretate eronat [7,47-50].

Ca rezultat al activităţilor organelor de informaţii şi securitate româneşti în teritoriile eliberate aleBucovinei şi Basarabiei, spionajul, dar şi sabotajul, şi terorismul, – „de asemenea, operă a serviciului de spionaj”sovietic – nu s-au făcut simţite în spatele trupelor germano-române din Basarabia şi Bucovina. Se consideracă, „elemente cu asemenea misiune au fost lăsate (în spatele unităţilor germano-române – P.M.), dar fie că auinstrucţiuni să înceapă activitatea lor mai târziu, fie că însăşi rezidenţii lăsaţi au renunţat să mai lucreze” [8, 2-14].

Şi agenţii lansaţi cu paraşuta nu au reuşit să-şi execute misiunile primite. În acest sens, interesant esteun document elaborat la 24 iulie 1941 de Marele Cartier General (M.C.G.) al Armatei române, Secţia a II-a,Biroul Contrainformaţii, cu titlul „Paraşutiştii sovietici ca agenţi de spionaj, sabotaj şi terorişti”.

Potrivit studiului, Armata sovietică a fost printre primele armate care au urmărit să dea „o întrebuinţaremilitară posibilităţii de a coborî din avion cu paraşuta”. În acest scop, lansarea cu paraşuta a fost decretată înU.R.S.S. ca „sportul cel mai de seamă şi mai stăruitor încurajat de către Stat şi iniţiativele particulare”. Dar, cutoate acestea, M.C.G. al Armatei române a avut să constate că, „până în prezent nu ne-a fost dat să constatămîntrebuinţarea pe timpul operaţiunilor, de către Armata roşie, a unor unităţi de paraşutişti aşa cum reclamafăcută armatei sovietice, le arăta”. Ele nu au fost întrebuinţate şi aceasta din cauza că, trupele sovietice seaflau în continuă defensivă, iar unităţile de paraşutişti nu-şi puteau găsi oricând aplicarea, spre exemplu, înaceastă situaţie. În schimb, s-a apelat la lansarea cu paraşuta a unor mici grupuri de agenţi cu misiuni despionaj, sabotaj şi terorism, şi „de care s-a făcut des uz, mai ales în ultimul timp”. Însă, rezultatele acestorlansări au fost nule, căci dintre paraşutiştii lansaţi „n-au reuşit nici unul să ajungă la misiune, fiind descoperiţi,urmăriţi şi prinşi înainte de a putea realiza ceva”.

Din cercetarea echipe prinse rezulta că, misiunea lor era de a efectua spionaj (culegerea de informaţiide tot felul în legătură cu trupele germane şi române din zona unde paraşutiştii erau lansaţi, precum şi identificareaaerodromurilor), sabotaj şi terorism (distrugerea căilor ferate, podurilor şi şoselelor în punctele sensibile; tăiereafirelor telefonice; incendierea depozitelor şi a conductelor petrolifere, etc.; diferite acte de teroare în scopulproducerii panicii prin atacuri, explozii, incendierea satelor şi a instalaţiilor de utilitate publică, etc.; împuşcareamilitarilor izolaţi, în special a ofiţerilor; indicarea pe timp de noapte, prin diferite semnale luminoase, a obiectivelorde bombardat).

Până la data elaborării acestui studiu (24 iulie 1941) au fost prinse 5 echipe, cu un total de 36 de agenţi:o echipă de 6 agenţi, lansaţi cu paraşuta la 5/6 iulie în regiunea împădurită a judeţului Vaslui; o echipă identică,lansată cam în acelaşi timp în apropierea frontierei româno-bulgare şi prinsă de autorităţile bulgare; o echipăde 8 agenţi (spioni) în pădurea Hânceşti, jud. Lăpuşna, lansată în imediata apropiere a spatelui trupelor române(prinsă la 13 iulie); o echipă de 8 agenţi în regiunea Zastavna, jud. Cernăuţi (lansată în noaptea de 14/15 iulie)şi o echipă de 8 agenţi lansată la 21 iulie în regiunea Hârşova, jud. Constanţa.

Paraşutiştii destinaţi acestor misiuni erau selecţionaţi, în general, din rândul persoanelor cu cele maiputernice sentimente comuniste, din membrii sau candidaţii aleşi în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.Desigur, nu lipseau din aceste echipe şi aventurierii, atraşi de sumele fabuloase de bani ce li se promiteau.

O echipă de paraşutişti era formată de regulă din 6-8 oameni – un şef de echipă şi un radiotelegrafist,cel puţin un interpret (cunoscător al limbii române), distrugători (specialişti în mânuirea explozivilor pentrudistrugeri). Cu toţii erau buni paraşutişti şi cunoscători ai armelor de foc, iniţiaţi în orice acţiune conspirativă şiversaţi în culegerea informaţiilor militare.

Fiecare echipă era dotată cu: un aparat portativ radiotelegrafic, foarte bun; 1-2 arme automate; ohartă geografică generală; hărţi şi planuri directoare ale regiunii; o sumă de bani – în monedă românească –pentru hrană şi coruperea celor ce i-ar fi prins, etc. Fiecare membru din echipă avea asupra sa un pistolautomat „Mauser” sau câte o carabină, câte 5 grenade de mână, 2-6 kg. de exploziv, capse, fitil, scule, 10-12pachete cu material inflamabil, câte o busolă şi o lanternă de buzunar, bilete de identitate false, eliberate dediferite autorităţi româneşti, hrană (comprimate de ciocolată, pesmeţi, conserve, etc.). Agenţii lansaţi erauîmbrăcaţi în echipament românesc sau german ori asemănător acestora. Pe cap purtau bonete similare celorromâneşti şi germane şi în picioare cizme scurte de piele.


206

Toţi paraşutiştii lansaţi pe teritoriul românesc au urmat cursuri speciale, fiind instruiţi în detaliu asupratuturor misiunilor ce le vor fi încredinţate. Spre exemplu, şeful echipei care a fost prinsă în jud. Vaslui,sublocotenent Peter Schmidt (numele conspirativ „Leinert”), se putea uşor orienta în teren şi ştia cum săculeagă informaţiile necesare; el era pregătit şi pentru fixarea misiunilor de distrugeri, acte de terorism, etc.Translatorul, basarabean de origine, era de opt luni în serviciul de spionaj sovietic şi cunoştea perfect Moldova.Întreaga echipă, înainte de a fi trimisă în misiune, a fost instruită la Centrul de Paraşutişti de la Odesa, condusde colonelul Halef, comandant al districtului militar Odesa şi ajutat la acest centru de căpitanii Feodorov şiCorocikin. Acest centru funcţiona în două vile situate pe litoralul Mării Negre, distanţate la circa 1.000 demetri una de alta. Prima vilă, denumită vila „Voino”, era locul de întâlnire şi de cartiruire a personaluluiN.K.V.D. În cea de-a doua vilă funcţiona şcoala pentru formarea radiotelegrafiştilor (radiotelegrafiştii echipelornu erau profesionişti, ci se pregăteau ad-hoc). Concomitent cu instruirea şi perfecţionarea în acţiunile despionaj, sabotaj şi terorism, membrii echipelor au efectuat exerciţii de lansare cu paraşuta. La sfârşitul cursurilor,care au durat câteva săptămâni, li s-au ţinut conferinţe de către comisarul politic al unui regiment, care le-a datsfaturi să fie în misiunile din spatele inamicului viteji, să nu cadă prizonieri şi să aştepte sosirea trupelor roşii,care trebuiau să declanşeze contraofensiva şi să pătrundă în Moldova în circa 10 zile de la lansarea paraşutiştilor.Odată instrucţia terminată, echipa era îmbarcată la Odesa în avion şi lansată în cursul nopţii în misiune.

Şeful echipei primea misiunea în linii generale chiar în momentul când era gata de îmbarcare. Ceilalţicunoşteau din misiune numai atât cât era necesar pentru executarea sarcinilor puse în faţa fiecăruia. Şeful deechipă era lăsat să aleagă detaliile de execuţie a misiunii, în raport cu situaţia locală.

Toate echipele lansate până la 24 iulie 1941, nu au putut să-şi pună în aplicare nimic din planurileîntocmite, deoarece la scurt timp de la aterizare au fost identificate şi anihilate.

În concluziile acestui studiu, se menţiona că, „sovieticii înţeleg să uzeze pe scară întinsă de agenţi despionaj, sabotaj şi terorism, lansaţi cu paraşutele în spatele frontului inamic, scopul fiind vădit acela de aproduce acte de sabotaj şi terorism şi concomitent panică în rândurile populaţiei, bombardată zilnic şi cu totfelul de manifeste, cu conţinut comunist lansate şi acestea tot din avion. Astfel de lansări de agenţi-paraşutiştis-au făcut nu numai în România, ci şi în Bulgaria, în Ungaria şi la Nord în Galiţia”.

Membrii acestor echipe erau dintre cei devotaţi regimului şi în acest caz nu putea fi vorba de „misiuniforţate”. Echipele erau bine organizate şi constituite din tot personalul de specialitate necesar executării misiunii.Însă, s-a constatat totuşi lipsa coeziunii sufleteşti care să-i facă pe aceşti oameni să lucreze strâns legaţi unulde altul. Instrucţia agenţilor s-a făcut cu cea mai mare grijă în şcoli speciale. Latura conspirativă şi de spionajera deosebit de dezvoltată. Dotarea echipelor cu cele necesare era făcută în cele mai bune condiţii.

Lansarea paraşutiştilor s-a făcut de multe ori greşit. Astfel paraşutiştii au fost fie lansaţi într-o zonămult îndepărtată de cea în care trebuiau să activeze, fie lansaţi departe unul de altul, astfel încât şeful echipeinu mai reuşea să-şi adune oamenii pentru lucru.

Cei lansaţi în regiunea Vaslui au dovedit o deosebită rezistenţă şi dârzenie. Au rămas în pădure circa5 zile nemâncaţi, complect extenuaţi, încercând totuşi să scape din încercuire prin luptă.

Echipele au fost puţine şi mult dispersate pe teren. Nu se vedea la cei ce le lansau o idee generală înactivitate, urmărind efecte masive doar în anumite regiuni. Din această cauză totul avea mai mult aspectulunor încercări. În concluzie generală, încercările făcute până la data elaborării studiului, cu agenţii de spionaj,sabotaj şi terorism lansaţi pe teritoriul românesc, n-au dat rezultate. Aceasta s-a datorat atât timidităţii echipelorîn ce priveşte trecerea imediată la lucru, cât şi mai ales vigilenţei autorităţilor şi concursului nelimitat dat decătre populaţia civilă.

M.C.G. al Armatei române accentua asupra faptului că, „aceşti «paraşutişti» nu au nimic comun cuunităţile de paraşutişti” şi că, „aceşti «lansaţi cu paraşuta» nu sunt decât periculoşi agenţi de spionaj, sabotaj,terorism şi trebuiesc urmăriţi, priviţi şi trataţi ca atare” [9; 12-17 verso].

Pentru mărirea efortului informativ şi contrainformativ la Est de Nistru, la 18 iulie 1941, a fost constituitla Botoşani un nou centru de informaţii, denumit Centrul de Informaţii „H”, care urma să asigure în luptelede pe Frontul din Răsărit fluxul informativ pentru Comandamentul Armatei a III-a române. Conducerea acestuicentru a fost încredinţată maiorului Dionisie Bădărău, fost şef al Centrului „A” a M.St.Major de la Cernăuţi[10; 29].


207

La 19 august 1941, cu adresa nr. 18, Centrul de Informaţii „H” a înaintat Comandamentului Armatei aIII-a române, Secţia a II-a, o „Dare de seamă asupra operaţiunilor armatelor sovietice din campaniaactuală” [11; 2-14] (în Basarabia, Bucovina şi Transnistria), în care a prezentat şi aspecte din activitateainformativă şi contrainformativă a Serviciului de informaţii sovietic. Se menţiona că, „Serviciul de spionajsovietic, care până la declanşarea operaţiunilor, din cauza condiţiunilor prielnice a lucrat în general foarte bine,– după începerea operaţiunilor, activitatea lui a fost simţită prea puţin”.

În Transnistria, unde Centrul de Informaţii „H” s-a implicat în activităţi informative şi contrainformativela sfârşitul lunii iulie 1941, armatele germano-române s-au confruntat, în special, cu efectele propagandeisovietice în rândurile populaţiei civile şi ale Armatei roşii, care, din cele raportate de Centrul „H”, a procedatla dezinformare prin intermediul comandanţilor de unităţi, politrucilor, posturilor sovietice de radio, organeloradministrative şi presă, prin a spune că, „trupele germane şi române schingiuiesc în modul cel mai barbarprizonierii; ucid copii nevinovaţi; taie sânii la femei; extermină pe bătrâni, etc.”. Toate aceste „afirmaţiunimincinoase”, au fost la început crezute în totalitate, însă, cu trecerea timpului „nu le mai dau nici o crezare”[11; 2-14].

Sovieticii nu au reuşit să organizeze o activitate eficientă de spionaj şi terorism în teritoriile pierdute,fiind anihilate de serviciile contrainformative româneşti. Imediat după declanşarea războiului germano-sovietic,Kremlinul a luat măsuri pentru a declanşa lupta pe toate căile cu inamicul. În conformitate cu directiva ConsiliuluiComisarilor Poporului şi a Comitetului Central Unional al Partidului Comunist bolşevic (C.C.U.P.C.b.) din 29iunie 1941, „Cu privire la mobilizarea tuturor forţelor şi mijloacelor pentru distrugerea ocupanţilorfascişti”, precum şi a dispoziţiilor date de Iosif Stalin în discursul radiofonic din 3 iulie şi a hotărârii C.C.U.P.C.b.din 18 iulie 1941, „Despre organizarea luptei în spatele trupelor germane”, s-a preconizat constituireadetaşamentelor de partizani şi grupelor de diversiune pentru acţiuni în spatele inamicului [12; 10].

Au fost lăsaţi în mare grabă, la retragere, unii agenţi care nu şi-au putut executa misiunile. După cummenţionează şi istoriografia sovietică, în anul 1941, mişcarea rapidă a trupelor româno-germane nu a permiscrearea unei reţele a organizaţiilor clandestine comuniste [13; 105] şi de spionaj în Basarabia, Bucovina şi alteteritorii din Vestul U.R.S.S. Teodor Botnaru şi Alexandru Ganenco în lucrarea „Istoria Serviciilor Secrete.[Breviar]”, confirmă buna activitate contrainformativă a serviciilor speciale româneşti în primele luni derăzboi: „O dată cu începutul războiului, activitatea organelor securităţii de stat din R.S.S.M. (Republica SovieticăSocialistă Moldovenească – P.M.) a fost sistată. A rămas doar numerosul aparat de agentură a departamentului.Însă atitudinea ostilă faţă de aceasta a majorităţii populaţiei, precum şi organizarea unei antireţeleeficiente a siguranţei române, a condus la faptul că cea mai mare parte a agenturii sovietice a fostcapturată încă înainte de sfârşitul anului 1941 – (subl. n.)” [14; 89]. În acelaşi context, istoricul rus A.Kolpakidi menţionează că, la începutul războiului sovieto-german, peste linia frontului a fost lansat un numărmare de spioni şi grupe de spionaj. Însă, această încercare de a compensa lipsa agenturii necesare în teritoriilecucerite de inamic prin lansări de spioni şi grupe de spionaj, nu a dat rezultatul aşteptat, deoarece mulţi dintreei „erau fără experienţă şi instruiţi în grabă”. Ei ori erau arestaţi, ori pierdeau legătura cu Centrala. În general,menţinerea legăturii, a constituit o mare problemă pentru spionii sovietici din spatele trupelor inamice [15; 46-47].

Din cauza slabei pregătiri date agenţilor săi, care ducea în mod direct la descoperirea lor, sovieticii,pentru a-şi atinge scopul, nu au încetat până în anul 1944 să lanseze paraşutişti şi grupe terorist-diversioniste.Acestea, aproape în totalitate au fost anihilate, efectul lor fiind simţit doar către mijlocul anului 1943.

La 2 august 1941, Corpul 3 Armată [16; 111] informa despre autodenunţarea unui spion sovietic. Eravorba despre soldatul Dumitru Ladiscenko, mobilizat în Armata sovietică la 19 iulie 1941, în comuna Bairamcea,jud. Cetatea Albă. După exploatarea informativă a soldatului, s-a putut afla că de la mobilizare, după cinci zilede trageri cu arma automată şi instrucţie de spionaj la Odesa, la 25 iulie 1941, a fost trimis cu 30 de indivizi spreNistru în zona Maiaki (cursul inferior al Nistrului, în apropiere de Palanca, jud. Cetatea Albă). Acolo au formatcinci grupe de spionaj a câte 6 persoane. Grupul în care a fost încadrat Ladiscenko a fost trecut în noaptea de25 iulie cu barca peste Nistru, la Nord de comuna Palanca. Grupul se afla sub conducerea unui sergent. Ajunşipe malul basarabean s-au împărţit în două echipe, una a plecat spre Nord, iar cealaltă spre Sud la CetateaAlbă.


208

Misiunea lor era de a cerceta discret zona de la Nistru spre interior pe o adâncime de 4-5 km., pentrua vedea unde sunt amplasate trupele române şi unde au instalate posturile de comandă. După trei zile urmausă se adune în locul unde se găsea barca şi să se reîntoarcă la Odesa [17; 189].

Din cele expuse mai sus, se constată graba sovieticilor de a recruta agenţi de pe loc şi ai lansa înmisiuni externe. Această tendinţă, de a trimite cât mai mulţi agenţi (pentru informare şi acte de terorism, şisabotaj) într-un timp cât mai scurt, în majoritatea cazurilor aproape lipsiţi de instrucţie specială, făcea caaceştia să nu-şi ducă la îndeplinire misiunile primite. Conta însă nu calitatea, ci cantitatea, care într-un finaltrebuia să ducă la rezultatele scontate. Autorităţile sovietice înţelegeau că în condiţiile ostilităţii populaţiei civilefaţă de regimul sovietic, încurajată de ofensiva germano-română, efectul echipelor de spioni era extrem deredus, (cu atât mai mult că echipele erau formate, în special, din originari din teritoriile în care urma să sedesfăşoare misiunea, în bună parte ostili regimului bolşevic, recrutaţi forţat), încât unica soluţie era de a trimitecât mai mulţi agenţi, contându-se pe cei mai devotaţi. Practic, echipele de agenţi formate şi utilizate de sovietici,mai ales în prima parte a războiului, erau echipe ale morţii, adică sortite eşecului.

Sovieticii nu s-au limitat a trimite paraşutişti doar în teritoriile Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei.Au fost lansaţi paraşutişti şi la Vest de Prut în zonele cu obiective strategice. Bunăoară, în august 1941, a fosttrimis un grup de paraşutişti pentru misiuni în Dobrogea, la podul de la Cernavodă [18; 100-103].

De la declanşarea războiului antisovietic şi până la 30 august 1941, organele de informaţii şi siguranţăromâneşti au identificat 65 de paraşutişti lansaţi în Moldova (din care 48 neprinşi), 17 în Bucovina (2 neprinşi),23 în Basarabia (12 neprinşi), 11 în Muntenia (1 neprins) şi 8 în Dobrogea [19; 257]. Deşi, în unele cazurinumărul celor neprinşi era destul de mare, efectul activităţii lor, practic nu s-a constatat.

Referinţe:1. Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Chişinău, (în continuare – A.N.R.M., Chşn.), Fond

706, inv. 2, dosar 13, fila 10.2. Ibidem, Fond 2042, inv. 2, dosar 4, fila 3. Ibidem, dosar 9, fila 145.3. Ibidem, dosar 24, fila 216.4. Ibidem, dosar 2, filele 2-14.5. Ibidem, dosar 4, filele 47-49.6. Ibidem, filele 51, 55.7. Ibidem, filele 47-50.8. Ibidem, dosar 2, filele 2-14.9. Ibidem, Fond 1615, inv. 1, dosar 3, filele 12-17 verso.10. Ibidem, Fond 2042, inv. 2, dosar 4, fila 29.11. Ibidem, dosar 2, filele 2-14. „Darea de seamă” a fost trimisă şi M.C.G., Secţia a II-a la 16

septembrie 1941, cu adresa Nr. 29.12. Ŕ. Ęîëďŕęčäč, Ëčęâčäŕňîđű Ę.Ă.Á. Ńďĺöîďĺđŕöčč ńîâĺňńęčő ńďĺöńëóćá 1941-2004. Čçä.

„ßóçŕ” č „Ýęńěî”, Ěîńęâŕ, 2004, p. 10. La 5 iulie 1941, în cadrul N.K.V.D. a fost înfiinţată oGrupă Specială pentru executarea actelor teroriste şi de diversiune în spatele inamicului şipeste hotarele U.R.S.S., precum şi pentru organizarea grupărilor clandestine şi a mişcării departizani în teritoriile sovietice ocupate de Axă. Şef al Grupei Speciale a fost numit maiorul desecuritate Pavel A. Sudoplatov. La 25 august 1941, grupele operative pentru lupta cu paraşutiştiiinamici au fost transformate în Secţii 4 ale direcţiilor N.K.V.D. ţinutale şi regionale din republiciledin zona de frontieră, fiind puse în subordinele Grupei Speciale. Ele trebuiau să se ocupe decrearea şi conducerea detaşamentelor de exterminare (cu profil contrainformativ), adetaşamentelor de partizani şi grupelor diversioniste, de organizarea spionajului şi asigurareamaterială a acestor detaşamente (Ibidem, p. 10-11).

13. Čńňîđč˙ Óęđŕčíńęîé ŃŃĐ. Â 10-č ňîěŕő. Ňîě 8-é –Óęđŕčíńęŕ˙ ŃŃĐ â Âĺëčęîé Îňĺ÷ĺńňâĺííîéâîéíĺ Ńîâĺňńęîăî Ńîţçŕ (1941-1945). Ęčĺâ, 1984, p. 105.

14. T. Botnaru, A. Ganenco, Istoria Serviciilor Secrete. [Breviar]. Ed. „Museum”, Chişinău, 2004,p. 89. A. Ęîëďŕęčäč, Ëčęâčäŕňîđű Ę.Ă.Á. Ńďĺöîďĺđŕöčč ńîâĺňńęčő ńďĺöńëóćá 1941-2004, p.46-47.


209

15. Corpul 3 Armată – era sub comanda generalului Vasile Atanasiu (4 martie 1940 – 20 martie1943). La începutul războiului, a primit misiunea de apărare a Moldovei, pe frontul dintre Coştiulenişi Gura Bohotin. Între 4 şi 7 iulie a forţat Prutul între Cotul Morii la Sud de Chişinău, înfrângândtrupele sovietice din partea de Sud a masivului Corneşti. În acest timp, Marile Unităţi dinsubordine au respins contraatacurile sovietice de la Lăpuşna (11-12 iulie), Bulgărica, Sălişte,Manucbeevca (16 iulie), Plătărăşti şi Frumuşica Veche (23 iulie). După trecerea Nistrului aprimit, la 7 august, misiunea să urmărească inamicul pe direcţia Plosca – gara Razdelnaia –Egorovka – Odesa (Al. Duţu, F. Dobre, L. Loghin, Armata Română în al doilea războimondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 111).

16. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 2, dosar 6, fila 189. De obicei, după primirea interogatoriilorluate de la prizonieri, dezertori, spioni, etc., şeful Centrului „H” dispunea prin rezoluţie: „Lamine pentru exploatare. /ss/ D. Bădărău” (Ibidem, Fond 2042, inv. 2, dosar 9, fila 111).

17. Ibidem, Fond 1761, inv. 3, dosar 11, filele 100-103.18. Ibidem, Fond 2042, inv. 2, dosar 1, fila 257.


210

Unele contribuţii la clarificarea conceptului de omor

Radion COJOCARU, Academia „Ştefan celMare” a M.A.I. al R.M.

Viaţa constituie bunul cel mai de preţ al fiinţei umane şi, în acelaşi timp, condiţia indispensabilă aexistenţei şi perpetuării individului. Fără acest atribut fundamental al persoanei nu pot fi concepute nici celelalteatribute ale acesteia, ca: integritatea corporală, sănătatea, libertatea şi demnitatea persoanei.

În prezent, în toate regiunile lumii există sisteme de drept penal în care sunt reglementate cu amănuntacele fapte social periculoase îndreptate împotriva vieţii omului. În legislaţia penală a R. Moldova acestecategorii de fapte prejudiciabile sunt incriminate în Partea specială a Codului penal la capitolul II, intitulat: „Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei”. Codul penal autohton distinge şase categorii de infracţiuni acăror reglementare este chemată să apere în exclusivitate viaţa omului: omorul intenţionat, omorul săvârşit înstare de afect, pruncuciderea, lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia), lipsirea de viaţă din imprudnţăşi determinarea la sinucidere.

Componenţa de bază a omorului, care cuprinde condiţiile necesare pentru existenţa omorului înconfiguraţia lui tipică este stipulată în art. 145 alin. (1) CP al RM. Pornind de la premisa potrivit căreiacomponenţele cu cicumstanţe atenuante sau agravante sunt alcătuite din componenţa de bază la care seadaugă una sau mai multe condiţii circumstanţiale, cu caracter agravant sau atenuant, anume această normăcuprinde condiţiile generale valabile pentru toate tipurile de omor şi anume ea ar trebui eventual să includănoţiunea generică a omorului.

Potrivit art. 145 alin. (1) CP al RM, omorul unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 12 la 20ani. După cum vedem, legiuitorul nostru nu a adoptat soluţia definirii legale a omorului în textul de lege, ladescrierea acestuia apelându-se doar la denumirea faptei infracţionale fără nici un alt element ajutător. Prinurmare, în esenţa sa, dispoziţia citată mai sus este una simplă, care numeşte doar fapta incriminată, a căreipercepţie implică simpla referire la experienţa sensibilă a fiecărei persoane, termenul de omor făcând parte dinlimbajul comun.

Utilizarea unei exprimări eliptice la descrierea componenţei omorului se explică prin faptul că legiuitorulnu a considerat că este necesar a descrie mai amplu conţinutul acestei incriminări. La baza unei asemeneatehnici legislativge stă însuşirea obiectivă a termenului de „omor” de a comprima în el descrierea elementuluimaterial (acţiunea sau inacţiunea susceptibilă de a provoca moartea victimei), urmarea prejudiciabilă ( moarteavictimei) şi legătura de cauzlitate dintre acţiunea sau inacţiunea de suprimare a vieţii şi urmarea prejudiciabilăsurvenită. O asemenea tehnică legislativă este utilizată şi în cadrul altor incriminări, cum ar fi: răpirea uneipersoane (art.164 CP al RM), privarea ilegală de libertate (art.165 CP al RM) etc.

Această tehnică legislativă de incriminare a omrului a fost practicată şi în fostele legislaţii penale alerepublicilor sovietice unionale, dintre care făcea parte şi Codul penal al R.S.S.M. din 1961.

Acest vid legislativ a generat şi continuă să genereze în doctrina penală multiple polemici vizavi deconceptul infracţiunii de omor. Nuanţarea acestui concept nu este lipsită de o semnificaţie teoretico-practică,deoarece numai prin prisma clarificării noţiunii omorului pot fi soluţionate unele aspecte cu caracter complexlegate de calificarea corectă a acestei fapte infracţionale. Dintre acestea pot fi menţionate următoarele:delimitarea omorului de alte infracţiuni contra vieţii, cum ar fi lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149 CP alRM) şi determinarea la sinucidere (art. 150 CP al RM); diferenţierea omorului de privările de viaţă realizateîn condiţii admisibile de legea penală (de exemplu, privarea de viaţă realizată în cadrul legitimei apărări);delimitarea infracţiunii de omor de alte fapte infracţionale care absorb în sine fapta de privare intenţionată avieţii (de pildă, delimitarea omorului de infracţiunea de genocid, realizată prin modalitatea omorârii membrilorunui grup naţional, etnic, rasial sau religios în scopurile indicate în dispoziţia art. 135 CP al RM); delimitareaomorului de sinucidere sau de tentativa de sinucidere, ca devianţe socială ce nu este incriminată în normativitateapenală etc.


211

La elucidarea noţiunii omorului vom lua în consideraţie multiplele abordări teoretice evocate în literaturade specialitate de către teoreticienii dreptului penal, care nu sunt lipsite de semnificaţii pragmatice şi raţiunilepromovate de către legiuitorul autohton la incriminarea infracţiunilor contra vieţii, în general, şi a omorurilor, înspecial.

Într-o primă opinie, omorul este definit ca fiind privarea ilegală, intenţionată sau imprudentă de viaţă aunei persoane [1, 21]. Alţi autori au suplinit această noţiune, punând accent pe faptul că omorul trebuie săvizeze privarea de viaţă a unei „alte persoane” [2, 9]. Prin introducerea acestei trăsături se încearcă delimitareaomorului de sinucidere. În opinia autorului B. Sîraev, indicarea acestui semn în noţiunea omorului este deprisos, deoarece sinuciderea (în viziunea noastră, mai corect ar fi tentativa de sinucidere) nu este incriminatăîn legislaţia penală şi respectiv delimitarea acestor două categorii juridice poate fi făcută şi prin semnul ilegalităţiifaptei [3, 247]. În afară de aceasta, legea penală, ca expresie a voinţei societăţii, apără viaţa omului nu ca bunindividual (deşi este neîndois faptul că ea prezintă un interes primordial pentru fiecare individ), ci ca un bunsocial, ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii însăşi [4, 5]. Prin urmare, concepând viaţa ca ovaloare socială (relaţio ad alteros), se explică de ce nu este posibilă incriminarea şi sancţionarea încercării desinucidere [4, 5].

Autorul N. Zagordnicov, acceptând în parte tezele arătate mai sus, le considera ca fiind incomplete,deoarece prin prizma acestora omorul nu poate fi delimitat de alte componenţe din Partea specială a Coduluipenal, care absorb privarea de viaţă a persoanei ca element constitutiv al infracţiunii. În viziunea autorului,omorul este privarea ilegală, intenţionată sau imprudentă de viaţă a unei persoane, atunci când cauzarea morţiiconstituie temeiul răspunderii penale [5, 24]. B. Sîraev, dezvoltînd această teză, este promotoriul ideii căprovocarea morţii constituie temeiul răspunderii penale numai atunci când obiectul atentării îl constituie viaţapersoanei. În această accepţiune, omorul este privarea ilegală intenţionată sau imprudentă a altei persoane,când anume cauzarea morţii şi nu atentarea la un alt obiect constituie temei al răspunderii penale [6, 14].

Acest mod de tratare a problemei a fost combătut de autorul A. Cuzneţova, care, criticând o asemeneaaccepţiune a omorului, invoca drept argument faptul că orice acţiune sau inacţiune este considerată infracţiunedoar cu condiţia că este prevăzută în normativitatea penală în calitate de faptă social periculoasă şi evolueazăîn calitate de temei al răspunderii penale, de aceea, o indicaţie specială asupra acestui semn este suplimentară.Prin urmare, autorul defineşte omorul ca fiind fapta social periculoasă, săvârşită cu vinovăţie, care atenteazăla viaţa altei persoane şi-i cauzează acesteia moartea [7, 8].

La definirea conceptului, în vederea delimitării omorului de alte infracţiuni însoţite de suprimarea vieţiipersoanei, autorul pune accentul pe obiectul de atentare al infracţiunii. Astfel, într-o altă accepţiune similarăcelei expuse, se consideră că omorul constituie cauzarea ilegală a morţii altei persoane, care survine în rezultatulsăvârşirii unei acţiuni sau inacţiuni intenţionate şi atentează exclusiv la viaţa persoanei [8, 7].

Autorul S. Borodin, în lucrările dedicate studiului infracţiunilor contra vieţii, susţine că omorul estefapta social periculoasă, săvârşită cu vinovăţie, care cauzează moartea altei persoane [9, 21].

Un alt grup de autori, la definirea omorului insistă asupra caracterului intenţionat al suprimării de viaţă,neacceptându-se, sub acest aspect, ideea potrivit căreia omuciderii realizate prin omor îi este proprie şi formaimprudenţei, tendinţă ce poate fi remarcată şi în doctrina penală mai veche.

Astfel, autorul englez I. Coke era promotorul ideii că există omor „când un om cu memorie sănătoasăşi la vârsta care răspunde de faptele sale ucide pe nedrept, cu premeditare sau intenţionat orice fiinţă raţională”[10, 48].

Un punct de vedere aparte în abordarea problematicii în cauză a fost lansat de M. Şargorodschii, înopnia căruia omorul constitue privarea ilegală, intenţionată de viaţă a altei persoane [11, 80]. Deşi este o opiniemai veche, mai târziu a fost preluată şi de alţi autori, reorientând legislaţiile penale ale fostelor republiciunionale în materia reglementării omorului. Din noţiunea citată mai sus rezultă că autorul, la definirea conceptului,se referă la două trăsături, care în accepţiunea acestuia sunt definitorii pentru infracţiunea de omor: ilegalitateaşi intenţia. Prin ilegalitatea pivării de viaţă, omorul, ca faptă condamnabilă penal, poate fi delimitată de altetipuri de suprimări ale vieţii, care pot fi comise în condiţii admise de legea penală (cum ar fi, de exemplu,privarea de viaţă pe timp de război, în condiţiile executării pedepsei cu moartea, în condiţiile legitimei apărărisau extremei necesităţi etc.), iar prin caracterul intenţionat, omorul poate fi delimitat de privarea de viaţăsăvârşită din imprudenţă.


212

Acest mod de tratare a noţiunii omorului a fost promovat şi de alţi autori, care la definirea conceptuluipun accentul pe caracterul intenţionat al atentării ce vizează suprimarea vieţii persoanei în cazul infracţiunii deomor [12, 476].

În acest mod este definit omorul şi în literatura de specialitate autohtonă, în care, făcându-se abstracţiede la noile prevederi parvenite în noua legislaţia penală, se susţine că omorul este lipsirea de viaţă ilegală şiintenţionată a unei alte persoane [13, 52].

În prezentul studiu nu pretindem să elucidăm multitudinea tezelor care au fost lansate în doctrinapenală vizavi de noţiunea omorului, rezervându-ne dreptul de a ne opri doar la acele opinii care şi-au găsit orăspândire mai largă în doctrină şi care au impulsionat polemici şi discuţii în legătură cu abordarea subiectuluivizat. Totodată, în urma relatărilor făcute putem desprinde următoarele concluzii cu caracter general referitoarela subiectul abordat:

1. Inovaţiile legislative autohtone parvenite sunt nişte realităţi incontestabile, care ne demonstreazăfără echivoc că omorul sub aspect subiectiv poate fi comis doar prin intenţie şi nu poate îmbrăca formaimprudenţei. În Codul penal al RSSM din 1961, termenul de „omor” avea o semnificaţie generică, care asimilamajoriatatea omuciderilor, indiferent de forma de vinovăţie (intenţionată sau imprudentă) prin care puteau fisăvârşite acestea. Din aceste considerente, unii dintre autorii citaţi, la clarificarea conceptului, făceau referirela prevederile normative existente la acel moment, în care omorul era reglementat ca privare de viaţă ce puteafi realizată atât din intenţie, cât şi din imprudenţă. În Codul penal al R. Moldova din 2002, luând în consideraţiedeosebirea vădită de grad dintre pericolul social aferent atentării la viaţa persoanei săvârşită din intenţie şi celcaracteristic atentării săvârşite din imprudenţă, legiuitorul a restrâns semnificaţia termenului de omor, aplicând-o doar în privinţa suprimirării vieţii persoanei realizate cu intenţie. În acest sens, în titlul art.145 CP al RM,intitulat „omor intenţionat”, este indicat ad-litteram asupra caracterului intenţionat al omorului. Astfel, subaspect subiectiv, omorul şi uciderea din culpă a persoanei au o semnificaţie juridică diferită, în care prima esteasociată doar cu privarea intenţionată de viaţă a persoanei. Această soluţie de reglementare a infracţiunilorcontra vieţii este adoptată şi de alte legislaţii penale, cum ar fi Codul penal al Federaţiei Ruse din 1996 (art.105), Codul penal al României din 1968 (art. 178) etc. Aşadar, infracţiunea de omor presupune intenţiafăptuitorului de a suprima viaţa altei persoane (rezultat pe care acesta îl prevede fie ca o consecinţăsigură a faptei, fie ca o eventualitate). Promovarea unei soluţii contrare la moment ar denatura esenţialvoinţa legiuitorului autohton, materializată în consacrarea normelor privitoare la omucideri.

2. În noţiunile prezentate mai sus, majoritatea autorilor la definirea omorului pun accentul pecracterul ilegal al privării de viaţă, ca trăsătură esenţială, inerentă infracţiunii de omor. Întradevăr, infracţiuneanu poate fi concepută în afara existenţei unei norme de incriminare şi nu pot fi pedepsite decât acţiunile carese găsesc în mod explicit incriminate. Deşi ne manifestăm acordul cu autorii care la tratarea conceptuluipleacă de la premisa că privarea de viaţă poate fi realizată şi în condiţii legale, admisibile de legea penală, cumar fi săvârşirea faptei în prezenţa uneia dintre cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei (art. 36 – 39 CP alRM), nu împărtăşim însă ideia potrivit căreia în noţiunea omorului ar trebui să se facă referire la ileglitateafaptei, în cazul nostru la ilegalitatea privării de viaţă. Pentru susţinearea acestei poziţii putem invoca dreptargument faptul că, ilegalitatea suprimării de viaţă, ca şi ilegalitatea oricărei infracţiuni din normativitateapenală, poate fi prezumată din moment ce aceasta este incriminată în legea penală. Astfel, incriminând faptade omor, legiuitorul instituie prezumţia potrivit căreia orice privare a vieţii este ilegală şi poate fi calificată cainfracţiunine doar atunci când sunt prezente, pe de o parte, trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, iar pe de altăparte, elementele şi semnele constitutive ale acesteia. În acest context, referindu-ne la ipoteza privării de viaţă,realizată în prezenţa uneia dintre circumstanţele care exclude caracterul penal al faptei, suntem promotoriiideii că în aceste situaţii nu este exclus semnul ilegalităţii infracţiunii, ci cel al vinovăţiei sau după caz al graduluiprejudiciabil al acesteia (de exemplu, privarea de viaţă comisă în cadrul legitimei apărări nu excude caracterulilegal al faptei, ci vinovăţia acesteia ca trăsătură obligatorie a infracţiunii, iar prin prizma ei, caracterul penal alfaptei incriminate în normativitatea penală). Prin urmare, considerăm că în noţiunea omorului nu estenecesar de a se insista asupra semnului ilegalităţii privării de viaţă, deoarece acesta poate fi prezumatdin moment ce ilegalitatea penală este prevăzută la art. 14 CP al RM ca trăsătură obligatorie,caracteristică tuturor faptelor infracţionale.


213

3. Din relatarea tezelor expuse mai sus rezultă că unii dintre autorii citaţi în vederea delimităriiomorului de alte fapte infracţionale, care includ în conţinutul lor constitutiv fapta de omor consumat (după cazdoar tentativa de omor) ca element constitutiv al infracţiunii (cum ar fi infracţiunile prevăzute de art. 135, 278alin. (4), 305, 342, 350 CP al RM), scot în evidenţă fie temeiul juridic al răspunderii penale deosebit, caretrebuie să existe în cazul omorului, fie obiectul de atentare al omorului, ca şi categorii juridice prin prizmacărora poate fi diferenţiat de faptele infracţionale menţionate. Sub acest aspect, ne raliem la opiniile autorilorcare consideră că delimitarea omorului de alte componenţe care absorb privarea de viaţă intenţionată a persoaneitrebuie făcută prin prisma obiectului nemijlocit de atentare. Întru susţinerea acestei teze, putem invoca faptulcă normele penale de incriminare a omorurilor (art.145 – 148 CP al RM) sunt formulate de către legiuitor într-un asemenea mod, din care rezultă că unicul obiect de atentare a acestor infracţiuni, fără nici o excepţie, îlconstituie viaţa persoanei. Prin urmare, spre deosebire de alte componenţe, la omoruri nu poate fi evidenţiatăexistenţa în conţinutul obiectului nemijlocit a unui obiect suplimentar sau facultativ de atentare. Altfel, seîntâmplă la infracţiunile complexe la care fapta de omor este absorbită în conţinutul acestora fie ca elementconstituitiv (de pildă, infracţiunea de genocid săvârşită prin omorârea membrilor grupului), fie ca o acţiunemijloc (de pildă, infracţiunea de terorism însoţită de omor intenţionat) sau la infracţiunile care prevăd formespeciale de atentare la viaţa persoanei, atentări determinate de calităţile speciale pe care trebuie să le posedevictima infracţiunii ( art. 305, 342 şi 350 CP al RM). La acestea din urmă, viaţa persoanei apare ca obiectjuridic nemijlocit secundar sau facultativ, pe care legiuitorul voieşte să o protejeze paralel cu valoare socială ceformează obiectul nemijlocit de bază al respectivelor infracţiuni. Prin urmare, obiectul juridic nemijlocit principalal acestor fapte infracţionale îl formează acea relaţie socială, protejarea căreia legiuitorul a înţeles să o apereîn mod prioritar prin instituirea normei de incriminare şi care de fapt rezultă din destinaţia acesteia, iar obiectuljuridic nemijlocit secundar (facultativ) este reprezentat de valoarea socială ocrotită de rând cu obiectul nemijlocitprincipal şi căreia i se poate aduce în mod necesar sau eventual o anumită daună. De pildă, la infracţiunea deterorism însoţită de omor, obiectul nemijlocit de bază îl constituie securitatea publică, fiindcă anume aceastaeste valoarea socială pe care legiuitorul urmăreşte să o apere prin incriminarea faptei infracţionale, iar viaţapersoanei apare ca obiect nemijlocit secundar, ca valoare socială care este apărată de rând cu securitateapublică şi care este lezată în ipoteza realizării infracţiunii prin această formă. Sub acest aspect, pentru delimitareaomorului de componenţele descrise mai sus, este necesar de a se stabili dacă de rând cu viaţa persoanei nu aufost periclitate şi alte relaţii sociale, care formează obiectul de atentare a altor infracţiuni, care absorb fapta deomor (după caz, tentativă de omor). În acest context, obiectul de atentate apare ca un element ajutător, cucare putem opera la delimitarea omorului de acele infracţiuni complexe, de infracţiunile amintite mai sus. Prinurmare, putem menţiona că obiectul nemijlocit al omorului îl constituie exclusiv viaţa persoanei, şianume prezenţa acestuia, de rând cu alte semne constitutive, poate forma temeiul răspunderii penalepentru omor.

În lumina relatărilor făcute, putem defini omorul ca fiind fapta prejudiciabilă, care atentează la viaţapersoanei şi care cauzează cu intenţie moartea acesteia.

Totodată, în contextul studiului realizat, putem formula şi unele propuneri de lege-ferenda, cu speranţacă acestea vor fi luate în consideraţie şi vor contribui la perfecţionarea legii penale în eventualitatea unormodificări legislative:

• consacrarea la art. 145 alin. (1) a noţiunii de omor, normă care în viziunea noastră ar trebui săaibă următorul conţinut normativ: „ cauzarea intenţionată a morţii altei persoane sepedepseşte...”. Această propunere este argumentată, în general, prin faptul că legiuitoruldiferenţiază răspunderea penală pentru mai multe tipuri de omoruri şi respectiv este necesară onoţiune generalizatoare a acestuia, care ar exprima trăsăturile generale, caracteristice şi propriifiecărui tip de omor. Dintre acestea, plecând de la abordările expuse mai sus, ar face partecaracterul intenţionat al privării de viaţă şi obiectul de atentare al omorului, ulitima derivând dinstipularea consecinţei în dispoziţia de incriminare;

• denumirea actuală a infracţiunii „omor intenţionat” ar trebui schimbată în termenul de „omor”,deoarece în eventualitatea introducerii în textul de lege a unei noţiuni similare celei expuse, ar fide prisos accentuarea în denumirea articolului a formei de vinovăţie caracteristice omorului.


214

Referinţe:1. В. Д. Меньшгин, А.А. Пионтковский, op. cit., p.518; Курс советского уголовного право,

под. ред. Пионтковского А.А., Москва, 1971.2. А.А. Жижиленко, Преступления против жизни, Москва, 1927, c.6; Г.А. Мендельсон,

Уголовная ответственность за убийство и телесные повреждения, Москва,1962, c.5; Ш.С.Рашковская, Преступления против жизни, здоровья, свободы и достоинства личности,Москва, 1959, c.24; Э.Ф. Побегаило, Умышленные убийства и борьба с ними, Воронеж,1965, с.8; К.И. Рошка, Инфракциунь контра персоаней, Кишинэу, 1979, с.9;

3. Б.С. Сыраев, Ответственность за преступления против жизни и здоровья, Ашхабад, 1973.4. A. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Bucureşti, 1999.5. Н.И Загородников, Преступления против жизни по советскому уголовному праву, Москва,

1961.6. Б.С. Сыраев, op. cit.7. А.В. Кузнецова, Уголовное право и личность, Москва, 1964.8. В.Г. Беляев, Вопросы квалификации убийств, Волгоград.9. С.В. Бородин, Квалификация убийства по уголовному законодательству, Москва, 1966,

с.6; С.В. Бородин, Ответственность за убийство: квалификация и наказание пороссийскому уголовному праву, Москва, 1994, с.8; С.В. Бородин, Преступления противжизни, Москва, 2003, с.21.

10. I. Coke citat din „Rozal Common on Capital Punishment”, Philadelphia P. A., The AmericanLaw Institute, de Boroi A., în op.cit.

11. М. Д. Шаргородский, Преступления против жизни и здоровья, Москва,1948.12. Borodac, Drept penal, Partea specială, Vol. I, Chişinău, 1996, p.131; Курс советского уголовного

право, Ленинград, op. cit.13. S. Brвnzг, X. Ulianovschi, V. Stati, I. Юurcanu, V. Grosu, Drept penal, vol – II, Chiєinгu, 2005.


215

Возникновения наркомании и незаконногооборота наркотиков: уроки истории

Игорь РАЧКОВ, старший следовательУправления Главного управления предвo-рительного расследования МВД РеспубликиБеларусь по Гомельской области,Анна-Мария АНГЕЛЮК, адъюнкткафедры уголовного процесса исудопроизводства Национальной академиивнутренних дел Украины

Первые исторические записи о далеком прошлом человечества содержат упоминание о том,что практически все народы употребляли наркотики растительного происхождения из-за ихнеобычайного свойства изменять восприятие окружающего мира и создавать иллюзию исполненияжеланий. Считается, что первое знакомство человека с наркотиками произошло примерно 40 тысячлет до нашей эры. Шумеры, китайцы, индусы, древние греки, ацтеки и сибирские племена хорошознали действие некоторых наркотиков и использовали их для своих целей. Отдельные наскальныерисунки позволяют предположить, что посредством магических обрядов человек пытался изменитьсостояние сознания [1, 6].

В Древней Греции в религиозных целях использовались галлюциногенные грибы. Некоторыеплемена Сибири для достижения состояния экстаза и религиозных видений употребляли во времяритуальных обрядов ядовитый гриб “ мухомор. Викинги, чтобы повысить боеспособность и разжечьв себе ненависть к неприятелю, съедали мухомор перед схваткой.

Среди растений, влияющих на сознание и восприятие, особое место занимала разновидностьмексиканского кактуса, известного под названием «кейотль», из которого позже был выделен мескалин[1, 11].

Первым упоминаемым в истории растением с психоактивными свойствами стал мак. Еще 5тысяч лет назад его использовали шумеры, жившие на землях Нижней Месопотамии (территориясовременного Ирака). Позже знания о лечебных свойствах мака были перенесены в Персию и Египет.

На глиняных табличках, обнаруженных много веков спустя в Ниппуре, остались рекомендациипо приготовлению опиума. Шумеры называли его «гиль», что означает «радость». Они также знали ииспользовали психоформакологические эффекты многих других растений. Известно, что греки и арабыиспользовали опиум в медицинским целях и оставили о нем много легенд [1, 7].

Существует гипотеза, согласно которой название «опиум» происходит от греческого «opium» “сок. От этого слова позже образуются, по-видимому, древнееврейское «ophion» и арабское «af-yun»или «afiun», которое можно найти во многих других азиатских языках. Через Персию дальше на Востоккультура опийного мака проникла, очевидно, благодаря арабам-торговцам, для которых опиум отчастимог служить суррогатом запрещенного магометанством вина.

В трудах Гиппократа (440–377 гг. до н. э.) упоминаются свойства 300 лекарственных растений.По данным Вуттона, у Гиппократа есть ссылка на вещество, называемое «меконином», которомуприписано наркотическое действие. Более определенное упоминание о млечном маковом соке можнонайти у Теофраста (около 350 г. до н. э.). В его понимании «меконин» обозначает опиум и рекомендуетсяпри глазных болезнях и психических расстройствах [2].

Первое изготовление медицинского препарата из опиума осуществлено знаменитымПарацельсом (1493-1541 гг.). Он называл опиум «камнем бессмертия» и часто использовал на практике.В то время, когда Парацельс всячески стремился убедить своих коллег в том, что опий имеет лечебныесвойства, курение его стало создавать существенные проблемы в Азии. Медицинские и социальныепоследствия этих явлений хорошо известны: были загублены миллионы человеческих жизней, преждевсего в Китае [3, 13].


216

В Азии история употребления опиума исчисляется тысячелетиями. Массовое егоиспользование началось только в XVIII веке, после того как на рынки континента вышла британскаякомпания, которая владела монополией на производство этого зелья в Китае. В 1820 г. был введензапрет на импорт опиума, и компания организовала контрабандную перевозку наркотика, затем вынудилаправительство Великобритании оказать давление на Китай, чтобы насильно возобновить импортдрагоценного средства.

Китайский запрет на британский опиум привел в 1842 г. к первой опиумной войне. Спустя 15лет вспыхнула вторая опиумная война, в которой к Великобритании присоединились Франция и США.Китай проиграл. С целью приостановления оттока золотого запаса и для спасения страны от инфляциив Китае стали выращивать собственный опиумный мак. Миллионы людей проводили большую частьсвоей жизни в опиумных курильнях, погруженные в наркотический сон.

На примере опиумных войн видно, как осуществлялась политика расширения массовогоупотребления наркотика с целью подчинения одного государства другому. Главным следствием сталоотрицательное влияние на психическое здоровье нации в последующих поколениях [4, 15-16].

Первое упоминание о дикой индийской конопле (бханг) относится к XVIII-XIX векам до нашейэры. О гашише, изготовляемом из конопли, как лекарстве от кашля и поноса говорится в 2737г. донашей эры в лечебнике китайского императора Шен Нуна. Гораздо раньше он упоминается в легендах.В Древнем Китае гашиш применялся как обезболивающее средство при хирургических операциях. ВИндии использовался в качестве лекарства [5, 8].

Если не считать одиночных очагов употребления различных веществ, обладающихпсихоактивными свойствами, Европа не знала сильных наркотиков до конца ХIII века, пока крестоносцыне привезли с Ближнего Востока опиум [5, 13].

В России использование опия в медицинских целях следует отнести к концу XVI века, когда в1581 г. в Москве появилась первая царская аптека с английским аптекарем Джеймсом Френчем,привезшим с собой названное лекарство. Впоследствии русские цари закупали его у англичан, а позднее– на Востоке [6, 42-51].

В 1833 г. профессор А. Спасский настоятельно рекомендовал «пьяниц горьких» пользовать от«белой горячки» по методу доктора Паули. Он советовал больному поутру выпивать небольшую рюмкуводки, а на ночь принимать один-два грана (один гран - 64,8 мг) опия в экстракте и натираться мазью,настоянной на опиуме. Алкоголизм у таких пациентов постепенно переходил в опиоманию.

В конце 20-х гг. XIX века, в селах открыто продавалась паста опия, которую крестьянки давалигрудным детям вместо более безобидного отвара мака, не всегда имевшегося под рукой. Началасьэпидемия детской наркомании.

Позднее опиоманию активно пытались лечить алколоидом опиума, впервые выделенным в1805 г. аптекарем Зертюгером и давшим ему название «морфин» в честь Морфея, греческого бога сна[7, 4]. С 1855 г. «лекарством», применяемым в лечении вышеперечисленных наркоманий, стал кокаин.

Во 2-ой половине XIX века алкоголизм, опиоманию, морфинизм и кокаинизм пробовали лечитьизобретенным героином. Такая практика тоже ни к чему не привела. Более того, М. Брейтман в 1902г. настоятельно рекомендовал героин широкому кругу публики как препарат, «вентилирующий легкие»,предназначенный для спортсменов. А по мнению доктора С.В. Ладыженского, дозы героина в случаепривыкания к нему следовало обязательно увеличивать! И только в 1923 г. российский психиатр С.И.Каган сделал, наконец, вывод о недопустимости лечения наркомании наркотиками, запоздало признавошибочной долговременную практику своих коллег-предшественников. Однако по сей день в рядестран (в том числе и в России) при лечении наркомании используют метадон [7, 5].

Известный русский востоковед (тюрколог, иранист, монголовед) Н.И. Березин (1818-1896) вовремя пребывания в Каире в 60-х гг. XIX века познакомился с воздействием гашиша на психикучеловека. Он отмечал опасность дурмана, но всячески одобрял бытовое использование гашиша ибыл убежден в том, что этот наркотик «при умении удерживаться от излишеств, просто безвреден».

Еще за два десятилетия до публикации заметок Н.И. Березина о Египте профессора В.С.Зинин и М.А. Пеликан – члены Императорской Медико-хирургической академии – на основаниивыводов некоего штабс-капитана Лукомского о равных свойствах индийской и отечественной конопликак исходного сырья для производства гашиша успешно провели соответствующие эксперименты. Уисследователя «русского гашиша» А.И. Максимовича (1877) был богатый опыт предшественников,выводы которых о безвредности и полезности наркотика он подтвердил. Опыты производились на


217

людях «весьма интеллигентных», характеризовавших состояние после приема гашиша не иначе как«восхитительное».

Интенсивное распространение наркотиков начало ощущаться с развитием восточнойколониальной политики царской России, когда огромный поток крестьянства и казачества двинулся наосвоение новых земель в Среднюю Азию, на Дальний Восток. В те времена на 20 миллионовмусульманского населения (1880) приходилось до 800 тысяч потребителей гашиша. Это число считалосьзаниженным, так как по свидетельству доктора А.Н. Анцыферова в 1923 г., в Средней Азии «редкоможно было встретить коренного жителя, не познакомившегося хотя бы раз в жизни со вкусом идействием «наши» (гашиша – прим. авт.) [7, 8-9].

В 1938 г. швейцарский химик Альберту Хоффман синтезировал лизергиновую кислоту, чтоявилось началом массового употребления наркотиков. Это вещество позднее получило название «ЛСД-25». Через несколько лет результаты использования наркотика показали, что «модель психоза»,вызванного ЛСД-25, вовсе не является аналогом такого состояния, вызванного внутренними причинами.После этого интерес психиатров и психологов к ЛСД-25 существенно снизился. Сегодня применениеэтих препаратов сведено до минимума.

Судьбоносным в становлении современной наркомании стал 1960 г. Во время пребывания вМексике гарвардский психолог доктор Тимоти Лири съел несколько галлюциногенных грибов,полученных им от местного колдуна. Этот опыт оказал решающее влияние на его дальнейшую жизньи научную деятельность. Он начал безгранично верить в преображающую силу наркотиков, в ихспособность не только изменить личность отдельного человека, но и повлиять на становление болеесправедливых общественных отношений. Используя все доступные средства коммуникации, Лирипублично провозгласил свои идеи с целью обрести сторонников, прежде всего среди молодых людей.Большая часть молодежи становится на сторону доктора Лири. Начинаются массовые экспериментыс наркотиками, которые производят переворот в душах испытуемых [8, 20].

Двойственный характер наркотических средств и многочисленных психотропных веществ какестественного, так и синтетического происхождения явился причиной возникновения национальных имеждународных систем контроля, которые стали развиваться с начала XX века, когда международноесообщество решило принять надлежащие меры для облегчения страданий миллионов людей,неограниченно использующих наркотические средства в немедицинских целях [8, 14].

По словам академика Э. Бабаяна, всю историю взаимоотношений человека и наркотиков можноразделить на два этапа: до 1880 г. и после. Первый этап – неосознанная наркомания, когда в лечебнойпрактике широко применялся опий. Второй этап начался с 1880 г., когда состоялась международнаяконференция, по итогам работы которой впервые было заявлено о появлении новой страшной болезни– наркомании [9].

Первая международная конференция по проблемам борьбы с наркоманией прошла в 1909 г. вШанхае благодаря усилиям 13 государств Азии, Европы и Америки. Этот форум вполне заслуженносчитают событием, заложившим основы существующей ныне системы международного контролянаркотиков [10, 21].

Зарубежная и отечественная история XX столетия отмечена принятием многихмеждународных соглашений, национальных законодательных актов, направленных на ограничениераспространения наркотических средств и запрет их незаконного оборота. Вместе с тем настоящийпериод развития мирового сообщества характеризуется неослабевающим потоком нелегальногонаркобизнеса.

Проблема не обошла стороной и Республику Беларусь. Так, статистические данные поРеспублике Беларусь свидетельствуют о том, что в 2004 г. на территории нашего государствазарегистрировано 6047 преступлений, связанных с незаконным оборотом наркотических средств. Изних 2161 факт составляет сбыт наркотических средств. Наибольшее количество преступлений даннойкатегории отмечено в г. Минске и Гомельской области, где зарегистрировано 1267 и 1208 криминальныхдеяний, связанных с незаконным оборотом наркотических средств. Из них касаются сбыта наркотиков640 и 415 преступлений соответственно. Динамика развития данного вида противоправной деятельностив предыдущие годы по данным УПНОН и ПСН КМ УВД Гомельского облисполкома свидетельствуето том, что в 1999 г. на территории Гомельской области выявлено 569 преступлений по линии незаконногооборота наркотических средств, из них 63 случая связанны со сбытом наркотиков. В 2000 г. эти


218

показатели составили 730 и 167 преступлений соответственно, в 2001 г. – 675 и 125, в 2002 г. – 1017 и266, в 2003 г. – 1226 и 407.

В 2001 г. за хранение наркотиков привлечены к ответственности 324 человека, за сбыт – 71, в2002 г. – 433 и 129 соответственно, в 2003 г. – 507 и 178, в 2004 г. – 541 и 193. Количество изъятыхнаркотических средств также неуклонно растет.

Из приведенных цифр видно, что предпринимаемые на сегодняшний день меры борьбы снаркобизнесом сломать его основу пока не могут.

Что же следует извлечь из истории для улучшения ситуации в этом направлении?Вышеприведенный исторический анализ свидетельствует о том, что развитие наркомании на протяжениивеков обусловлено стремлением людей изменить свое обычное миропонимание. С одной стороны, этовызвано возникающими на их жизненном пути трудностями, когда в эпоху исторических катаклизмов,во времена социальной нестабильности человек инстинктивно искал выход из условий своегосуществования. Невозможность разрешения возникающих проблем способствовала его вовлечениюв алкогольную или наркотическую зависимость. С другой стороны, страсть к праздной жизни,обеспечиваемой применением различных препаратов, способных вызвать изменение сознания,объясняется отсутствием достоверных знаний у людей о последствиях воздействия этих препаратовна организм человека.

Если первая причина полностью связана с политическими и экономическими условиями развитиягосударства, то вторая относится, прежде всего, к мировоззренческим ценностям, доминирующим вданном государстве. Большинство известных наркотикосодержащих веществ вначале применялиськак средства лечения различных заболеваний. В последующем, новые лекарства использовались длялечения болезненных расстройств психики, вызванных употреблением иных препаратов. Этосвидетельствует о том, что в прошлом медицина не могла с достоверной точностью выявлятьнегативные последствия применения вновь создаваемых препаратов, и единственным способомустановления их влияния могли быть только эксперименты на человеческом организме. Порой выводыо «чудодейственных» свойствах тех или иных лекарственных веществ были слишкомпреждевременными. В этом и есть самое негативное историческое наследие наркомании, плодыкоторого сегодня пожинают во всех странах мира.

Одним из важнейших направлений расшатывания устоев рынка сбыта наркотиков являетсясоздание необходимых условий профилактики и лечения от наркомании, широкой пропаганды здоровогообраза жизни. Для правоохранительных органов в этих условиях первоочередной и очень сложнойзадачей была и остается ликвидация источников изготовления, выращивания, переработки, хранения,перевозки и пересылки наркотических средств. Решить эту задачу можно только в том случае, еслиглавные усилия будут сосредоточены на установлении и изобличении лиц, причастных к данному видупреступной деятельности на всех его уровнях, особенно организаторов и сбытчиков крупных партийнаркотических средств.

Библиография:1. Наркотики: социальные, медицинские и правовые аспекты: Справочник / Авт.-сост.: И.Н.

Кузнецов, С.К. Купрейчик. – Мн., 2001.2. Ульянова Т. И. История опиумных препаратов и проблема возникновения наркомании.

WWW.narkotiki.ru.3. Наркотики: социальные, медицинские и правовые аспекты.4. Наркотики: социальные, медицинские и правовые аспекты; Соломзес Дж., Чебурсон В.,

Соколовский Г. Наркотики и общество. Тиво М.П., 2000, с.5.5. Наркотики: социальные, медицинские и правовые аспекты.6. Калачев Б.Ф. Что мы об этом знаем? Из истории распространения наркотиков и

наркомании в России // Эйфория распада. М., 1991.7. Противодействие незаконному обороту наркотических средств и психотропных веществ:

Учебное пособие. Под ред. А.Н. Сергеева. М., 2001.8. Наркотики: социальные, медицинские и правовые аспекты.9. Аманова Н., Макаров Д. Нация и «кайф» // Аргументы и факты. 1999. № 40.10. Наркотики: социальные, медицинские и правовые аспекты.

http://www.narkotiki.ru


219

Unele consideraţii privind munca social-utilă caunul din mijloacele de corijare a condamnatului

Oleg RUSU, Academia “Ştefan cel Mare” aM.A.I. al R.M.

Istoria noţiunii de muncă în general, dar şi concepţia modernă privitoare la muncă în special, admitecoexistenţa a două teorii ireconciliabile cu privire la muncă. Prima priveşte activitatea productivă cu dispreţ,atribuind-o lui homo humanus.

Cealaltă concepţie acordă muncii cel mai înalt rang uman şi-i conferă o forţă binefăcătoare: aceea dea putea anihila propria ei domnie tiranică care a supus totul în lume (labor improbus omnia vincint- muncaperseverentă învinge totul), ea fiind aceea care înlătură toate neajunsurile proprii naturii omului, fiind deci cuadevărat o forţă umanizatoare. Să diferenţiem şi să analizăm mai amănunţit aceste două aspecte atît decontradictorii.

Prima concepţie consideră munca o consecinţă a insuficientei înzestrări a omului pentru existenţă:condiţiile asigurării traiului trebuie „smulse” naturii, trebuie învinse obstacole. Munca înseamnă efort şi cu cîtaceasta se prelungeşte, cu atît el se transformă în chin.

Geneza, aşa cum ne-o înfăţişează Biblia, vorbeşte de acest chin al muncii fiind un blestem: „blestemateste acum pămîntul din pricina ta. Cu multă trudă să scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spin şi pălămidăsă-ţi dea... în sudoarea feţei tale să-ţi mănînci pîinea” [1].

La o atentă privire, acest blestem nu se referă la munca în sine, a cărei însemnătate rămîne intactă, cidenaturează efectul psihic al muncii asupra omului, pretinzînd trudă şi sudoare.

În lumea contemporană această împovărare psihică se naşte însă atunci cînd diferitele procese demuncă sunt funcţionalizate. Conform sistemului Taylor, acest lucru se numeşte analiza artificială şi defalcareaproceselor de muncă în cele mai mici componente mecanice şi restructurarea acestor elemente într-o combinaţieeficientă: chinul va trebui deci căutat în efectul de monotonie al proceselor de muncă, tehnic funcţionalizate.

Conform celei de-a doua concepţii, munca este considerată o participare la opera creaţiei, ea fiind înprimul rînd o expresie a măreţiei omului şi nu a slăbiciunii sale.

Chiar dacă ambivalenţa proprie muncii - trudă şi creaţie-pare de neînlăturat, cel de-al doilea aspect alei, care deschide perspectiva eliberării, acţionează mai puternic în cultura europeană: prin muncă, opera naturiirămasă oarecum fragmentară este dusă mai departe, devenind o a doua cultură, iar activitatea creatoare,producătoare de cultură, putînd fi astfel considerată un instrument al unei neîntrerupte creaţii [2, 63].

Ţinînd cont de cele expuse mai sus, să încercăm a face o analiză a reglementării juridice şi organizăriiconcrete a activităţii de muncă a condamnaţilor din penitenciarele din Republica Moldova, în contextulprevederilor actelor internaţionale.

Plictiseala şi monotonia par să fie dominante în toate închisorile de oriunde: şansa de a munci nu existădecît pentru puţinii deţinuţi şi de obicei pentru perioade scurte de timp. În general, un procent mare din deţinuţistau în penitenciare fără să facă ceva deosebit: programul de dimineaţă, inclusiv micul dejun, ieşirea la curteade plimbare aproximativ o oră, masa de prînz, masa de seară, discuţiile interminabile cu colegii de cameră şi,mai ales, privitul la televizor. Şi asta ani şi ani de zile...

După cîţiva ani de şedere în penitenciar, liberarea devine întra-adevăr o problemă de adaptare:cunoştinţele, opiniile, regulile învăţate în penitenciar, modul în care concep viaţa lor viitoare devin obstacolepentru ceea ce numim competenţa de viaţă în lumea actuală. Şi să nu uităm că mulţi deţinuţi au carenţeeducaţionale, şcolare şi psihologice care deseori explică infracţiunile comise în mod repetat [3, 72].

Obligaţia condamnatului de a munci este o componenta de bază a regimului penitenciar. Aceasta îşiare temeiul, mai întîi, în necesitatea menţinerii unei stări fizice şi psihice corespunzătoare a condamnaţilor, maiales cînd este vorba de o pedeapsă privativă de libertate de lungă durată. În al doilea rînd, necesitatea munciise întemeiază pe ideea că mulţi condamnaţi sunt certaţi cu munca şi sunt obişnuiţi să trăiască din munca altuia,din infracţiuni (furturi, înşelăciuni, tîlhării etc.). Pedeapsa privaţiunii de libertate trebuie folosită pentru reeducareaşi obişnuirea condamnaţilor cu munca, pentru ca, la liberare, condamnatul să se poată integra în muncă [4, 42].


220

Dacă la început munca penitenciară avea rolul de a ţine pe deţinut permanent ocupat şi de a-i epuizaenergia, în decursul timpului munca a căpătat un rol educativ-formativ, discuţia orientîndu-se spre întrebarea:care deţinuţi şi în ce măsură sunt obligaţi la prestarea muncii penitenciare şi în ce măsură sunt obligaţi laprestarea muncii penitenciare şi în ce măsură deţinuţii au un drept la muncă? De asemenea, s-a pus întrebareaîn ce măsură deţinuţii au dreptul la prestarea muncii în comun sau în celulă? [5, 149]

Desigur, în societatea noastră, această obligare la muncă este reglementată într-un spirit umanist.Munca condamnatului nu trebuie să ducă la epuizarea acestuia, nu trebuie să fie degradantă şi nici arbitrară,dimpotrivă, ea trebuie să se desfăşoare în condiţii suportabile şi raţionale [6, 96]. În lege se prevede că„executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoaneicondamnate” [7]. În mod deosebit, trebuie accentuat că la muncă sunt obligaţi numai condamnaţii apţi demuncă şi că supunerea la muncă este precedată de un examen medical şi alte asemenea măsuri [8].

În mod firesc, legislaţia unui stat care se doreşte a fi „de drept” nu poate fi izolată de ansamblulsistemului internaţional al drepturilor omului. Toate actele normative internaţionale referitoare la drepturilefundamentale ale omului au la bază Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generalăa ONU la 10 decembrie 1948.

În data de 31 iulie 1957, prin Rezoluţia nr. 663 C(XXIV), Consiliul Economic şi Social a aprobatAnsamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat la Geneva în 1955.

Mai tîrziu, la 12 februarie 1987, a fost adoptată Recomandarea nr. R(87)3 a Comitetului MiniştrilorConsiliului Europei privind Regulile Europene pentru penitenciare. Preambulul acestui act arată că el reprezintăo versiune europeană revizuită a Ansamblului de reguli minime privind tratamentul deţinuţilor.

Redăm mai jos cîteva din principiile care trebuie să guverneze acţiunile administraţiei penitenciare înceea ce priveşte antrenarea la muncă a condamnaţilor conform actelor sus amintite:

- munca în penitenciare nu trebuie să aibă un caracter degradant;- tuturor deţinuţilor trebuie să li se ceară să muncească ţinînd seama de aptitudinile lor fizice şi

mintale determinate de către medic;- trebuie să li se asigure deţinuţilor o pregătire profesională folositoare, de pe urma căreia să

poată cîştiga bani;- asigurarea unei zile normale de lucru reprezintă o condiţie semnificativă pentru formarea

profesională a deţinutului, în vederea adaptării şi reînserţiei sociale;- definirea unei vieţi ocupate în mod normal poate fi foarte diferită de la o ţară la alta, astfel este

important ca munca deţinuţilor să fie organizată şi condusă după regulile existente în viaţalocală;

- este important să se asigure prioritatea formării în raport cu exploatarea forţei de muncă;- participarea deţinuţilor şi pregătirea lor profesională nu trebuie să fie subordonate dorinţei de a

realiza un beneficiu din munca penală.Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 în art. 44 alin (2) lit. „b”, arată că munca unei persoane

condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată, nu constituiemuncă forţată. De altfel, Convenţia nr. 29 referitoare la munca forţată prevede aceasta în mod expres precumcă termenul de „muncă forţată” sau „obligatorie” va desemna toată munca sau serviciile exercitate de unindivid sub ameninţarea unei pedepse din partea cuiva şi pentru care respectivul individ nu sa oferit de bunăvoie.

Iar art. 2 lit. (C) prevede în mod expres precum că termenul de „muncă forţată” sau „obligatorie” nuva cuprinde în înţelesul convenţiei date munca sau serviciile prestate de un individ ca urmare a unei condamnăripronunţate printr-o hotărîre judiciară, cu condiţia că această muncă sau servicii să fie efectuate sub controlulşi supravegherea autorităţilor publice şi că respectivul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia particularilor,companiilor sau persoanelor juridice.

Legea cu privire la sistemul penitenciar (art.14) prevede că condamnaţii sînt antrenaţi la muncă laîntreprinderile din cadrul sistemului penitenciar, inclusiv la unităţile de activitate extrabugetară (gospodăriiauxiliare, ateliere şi sectoare de producţie etc.) la alte întreprinderi cu orice formă organizatorico-juridică, lalucrările de deservire a instituţiilor penitenciare.

Întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar, după forma lor organizatorico-juridică sînt întreprinderide stat. Întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar, avînd personalitate juridică, îşi pot desfăşura activitateaatît pe lîngă instituţiile penitenciare, cît şi de sine stătător [9].


221

În cadrul sistemului penitenciar sunt înregistrate oficial 14 întreprinderi de stat. La aceste întreprinderi,pe parcursul anului 2004, s-au produs mărfuri în sumă totală de 14470 lei. În rezultatul măsurilor întreprinse, s-a majorat numărul condamnaţilor încadraţi în cîmpul muncii cu 222 persoane (cu 9,1% mai mult de cît în anul2003). Numărul total al condamnaţilor încadraţi în cîmpul muncii a constituit 2444 persoane (în anul 2003-2222persoane) [10].

Antrenarea condamnaţilor la muncă la întreprinderile cu orice formă organizatorico-juridică ce nu facparte din sistemul penitenciar se face în temeiul contractului încheiat între administraţia instituţiei penitenciareşi cea a întreprinderii respective. Contractul se elaborează luîndu-se în considerare recomandărileDepartamentului Instituţiilor Penitenciare.

Condamnatul poate fi antrenat la munci neremunerate. Muncile neremunerate sînt lucrările de îngrijireşi amenajare a penitenciarului şi a teritoriului, de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi medico-sanitare dedeţinere. La munca neremunerată condamnatul este, de regulă, antrenat în afara orelor de lucru, cel mult 2 orepe zi, însă nu mai mult de 10 ore pe săptămînă [11].

Condamnaţii care au împlinit vîrsta de pensionare şi condamnaţii invalizi de gradul I şi II sînt antrenaţila muncă la dorinţă.

Lista lucrărilor şi funcţiilor pentru exercitarea cărora este interzisă antrenarea condamnaţilor la pedeapsaînchisorii este prevăzută de paragraful 33 al Statutului executării pedepsei de către condamnaţi [12].

Timpul de lucru şi de odihnă al condamnatului se stabileşte în conformitate cu legislaţia muncii. Evidenţatimpului de muncă se ţine conform instrucţiunii aprobate de Departamentul instituţiilor penitenciare.

Munca condamnaţilor se organizează cu respectarea regulilor de protecţie a muncii, a tehnicii securităţiişi igienei muncii, prevăzute de legislaţia privind protecţia muncii.

La cererea condamnatului, perioada de muncă pe durata executării pedepsei închisorii se include decătre instanţa de judecată în vechimea lui totală de muncă. În cazul în care condamnatul se eschiveazăsistematic de la muncă, perioada respectivă nu se include în vechimea de muncă.

Munca condamnaţilor la pedeapsa închisorii se retribuie în conformitate cu legislaţia muncii. Salariullunar al condamnaţilor nu poate fi mai mic decît salariul minim pe ţară, luîndu-se în considerare indexările şimajorările stabilite. Salariul condamnatului se impozitează şi se transferă pe contul lui de peculiu. Reţineriledin salariul condamnatului în temeiul documentelor executorii nu pot depăşi 75% din cîştigul lunar. Din salariulcondamnatului nu pot fi reţinute cheltuielile pentru întreţinerea lui în decursul executării pedepsei, inclusivpentru alimentaţie, îmbrăcăminte şi asistenţă medicală. Condamnaţii nu răspund pentru pagubele provocate deuzul normal al bunurilor predate în folosinţă sau pentru cele provenite din riscul normal al muncii. Ei potexpedia mijloacele băneşti aflate pe contul lor de peculiu soţului/soţiei, unei rude apropiate sau unei alte persoane.

Condamnatul care este antrenat la munci remunerate cel puţin 6 luni are dreptul la concediu neremuneratcu durata de 12 zile calendaristice. Condamnatul care execută pedeapsa într-un penitenciar de tip deschispoate beneficia, pe perioada concediului, de dreptul de a se deplasa în afara penitenciarului [13].

Conform art.257 Cod de executare al RM, condamnatului care nu încalcă regimul de deţinere şiîndeplineşte conştiincios sarcinile de producţie i se pot compensa privilegiat 3 zile din durata pedepsei cu 2 zilede muncă, iar condamnatului antrenat la lucrări subterane sau la lucrări cu condiţii grele şi nocive de muncă,potrivit listei de munci şi profesiuni aprobate de Guvern, 3 zile din durata pedepsei cu o zi de muncă.

Pentru ca munca condamnaţilor în condiţiile menţionate să-şi poată atinge scopul reeducativ, ea trebuieorganizată în aşa fel, încît să contribuie la realizarea acestui scop [14, 57]. Administraţia fiecărui penitenciaracordă atenţie deosebită organizării muncii condamnaţilor sub toate aspectele. În penitenciar munca seorganizează pe perioade determinate (ani, luni); aceste măsuri se concretizează într-un program de lucrări deexecutat, în care se prevăd lucrările mai importante. De altfel, orice penitenciar are un serviciu de organizarea muncii, căruia îi revine sarcina şi obligaţia de a organiza munca condamnaţilor.

Condamnaţii sunt repartizaţi la diferiţi agenţi economici în sectorul industrial ( prestarea muncii înanumite întreprinderi industriale), sectorul construcţii (construcţii de întreprinderi, construcţii de locuinţe,construcţii de drumuri şi poduri), sectorul agricol ( la efectuarea şi întreţinerea culturilor de plante cerealiere,recoltatul cerealelor) etc.

Munca condamnaţilor poate fi organizată şi în sectorul muncilor organizate de penitenciar, în întreprinderispecial înfiinţate care funcţionează pe principiul gestiunii economice proprii, în unităţi care aparţin Departamentuluiinstituţiilor penitenciare. Munca condamnaţilor mai poate fi organizată în aşa-numitele munci permanente cu


222

caracter gospodăresc ale penitenciarului, cum sunt: bucătar, brutar, morar, frizer, croitor, cizmar, instalator,mecanic, tîmplar, fochist-calorifist, lăcătuş etc.

Analizînd cele expuse, putem face cîteva concluzii referitoare la munca persoanelor condamnate şianume faptul că munca în închisoare trebuie privită ca un element pozitiv în tratamentul, pregătirea şi conducereainstituţională pentru că obiectivul activităţii în sine este: asigurarea posibilităţii ca deţinuţii să-şi dezvolte aptitudinileşi deprinderile care să le îmbunătăţească perspectivele unei reintegrări după liberare.

Sub raport reeducativ efectele muncii nu numai că trezesc condamnaţilor conştiinţa puterii şi valoriilor, dar determină aprecierea şi respectul muncii celorlalţi cetăţeni, îi obişnuiesc cu o utilizare raţională atimpului, cu ordinea şi disciplina. Exerciţiul muncii reţine pe condamnaţi de la dezordine, substituie tentaţiilesale, împiedică contagiunea nocivă şi facilitează supravegherea acestora [15, 152].

În acelaşi timp, ţinem să subliniem şi unele momente negative care ar urma să fie eliminate în viitor şianume: la mulţi deţinuţi nu se manifestă conştiinţa că practică efectiv o meserie şi nu există la ei un ataşamentpentru lucrul bine făcut, ceea ce împiedică obţinerea de performanţe în activitate. Consideră munca lor ca osimplă ocupaţie şi le este indiferent unde şi ce lucrează.

În condiţiile penitenciarului constatăm şi alte caracteristici ale activităţii productive depuse de deţinuţi:fiind o muncă impusă şi prost remunerată (deşi în condiţiile legii), deţinuţii nu au sentimentul de apartenenţăcolectivă la întreprinderea, ferma sau atelierul în care muncesc, îşi multiplică revendicările, interesul de promovarenu există, nu se preocupă de calitatea produselor, ideea de carieră profesională nu îşi găseşte rostul.

În acest context, munca este din ce în ce mai puţin asociată cu ideea de datorie individuală şi colectivă,marile predici despre obligaţia de a munci nu mai sunt ascultate. Construcţia unei societăţi de consum şinormele sale de fericire individuală au detronat munca din poziţia de valoare centrală a bunăstării, a distracţiilorşi a timpului liber, orientînd aspiraţiile colective spre bunurile materiale, vacanţă, reducerea timpului de lucru.

Nu orice muncă produce efecte educative pozitive celui care o execută. Valoroasă din punct devedere pedagogic este numai acea muncă fizică şi intelectuală în acelaşi timp, cea care nu este îndreptatăexclusiv spre un folos individual, ci serveşte şi unor interese „heterocentrice”.

Pe lîngă această premisă fundamentală, o muncă pedagogic calificată trebuie să corespundă altorşase particularităţi: [16, 10] executantul trebuie să-şi dea seama de sensul muncii şi să pornească munca cu unscop concret; planificarea şi finalizarea muncii trebuie să solicite cît mai divers pe cel ce o execută; felulconcret de a munci trebuie să permită un oarecare grad de libertate a structurării operaţiilor; munca trebuie săcuprindă şi tendinţa spre desăvîrşire; rezultatul muncii trebuie să ofere executantului posibilitatea de autocontrol;să permită în final consolidarea spiritului de promovare a personalităţii sale.

Referinţe:1. Biblia, Geneza III, 17.2. Aurel Teodor Moldovan, Munca persoanelor condamnate, Bucureşti 1999.3. G. Florian, Fenomenologie penitenciară, Ed. Oscar Print, Bucureşti 2003.4. P. Kock, Gefangenenarbeit und resozializierung (Munca condamnaţilor şi resocializarea),

Stutgartt, F. Emke Verlaf 1969.5. Aurel Teodor Moldovan, Munca persoanelor condamnate, Bucureşti 1999.6. Ion Oancea, Drept execuţional penal, ed. ALL Educational S.A. Bucureşti 1998.7. Codul penal al Republicii Moldova din 18.04.2002 art. 61(2).8. Codul de executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24.12.2004 art.253(1).9. Legea RM cu privire la sistemul penitenciar nr. 1036 din 17. 12. 1996 art.15.10. Din nota informativă privind activitatea sistemului penitenciar al RM pe parcursul anului 2004.

Departamentul instituţiilor penitenciare. Chişinău 2005.11. Codul de executare al RM nr. 443-XV din 24 decembrie 2004 art. 253 (3).12. Statutul executării pedepsei de către condamnaţi nr. 923 din 20 decembrie 1994 paragr. 33.13. Codul de executare al RM nr. 443-XV din 24 decembrie 2004 art. 256.14. M. Ruse, Planificarea şi organizarea activităţilor productive cu deţinuţii, în „Buletin

penitenciar”, nr. 4/1983.15. Petrache Zidaru, Drept execuţional penal, Ed. Edit Pres Mihaela SRL Bucureşti 1997.16. G. Kerschensteiner, Begriff der Arbeitsschule, Munnchen 1961.


223

Особенности расследования крупных финансовыхмошенничеств, совершённых юридическими лицами

Сергей ВОЗНЮК, Комиссариат полициимуниципия Бэлць

В связи с изменениями, произошедшими в последнее время в социально-правовой сфере жизниобщества и изменением ряда правовых институтов, всё большее значение принимает деятельностьюридических лиц. К сожалению, как и в других сферах жизнедеятельности общества, нередкоюридические лица используются для совершения преступлений. А зачастую и специально создаютсяв целях совершения преступлений. Так, согласно статистическим данным МВД России за 2004годнаибольшее количество экономических преступлений совершённых юридическими лицами выявлено:

- в области финансово-кредитной системы- 58201, т.е. 33,1% от общего количествавыявленных преступлений;

- в области внешнеэкономической деятельности- 6123, т.е. 3,5 % от общего количествавыявленных преступлений;

- в области приватизации- 3696, т.е. 2,1 % от общего количества выявленных преступлений.Основным из специальных субъектов в преступлениях, совершаемых юридическими лицами,

являются частные фирмы, их филиалы или представительства.В последнее время возросло количество расследуемых уголовных дел, связанных с хищениями

денежных средств путем крупных финансовых мошенничеств. Преступные группировки, наряду сединичными фирмами используют для совершения мошенничеств и все более сложные структуры,которые включают по несколько фирм, в том числе и специально создаваемых фирм-фантомов, фирм-однодневок, брокерские конторы (особенно стараясь включить в эту систему коммерческий банк,который бы их обслуживал).

Принципиальна методика расследования указанных уголовных дел, аналогичная той, чтоиспользуется при расследовании любых хищений в хозяйственной сфере. Однако для полногоисследования действий руководителей мошеннических фирм (или тех, кто за ними стоит) и ихправильной юридической квалификации требуются определенные знания механизма функционированияфинансового рынка, его нормативной базы и практики деятельности инвестиционных компаний, какотдельно взятых юридических лиц.

Многие мошеннические фирмы могли быть разоблачены еще на первоначальной стадии своейдеятельности, однако этому мешал, условно говоря, «синдром свободы предпринимательства», усиленновнедрявшийся в правосознание граждан и, в частности, сотрудников правоохранительных органов. Вто же время, анализ первичных рекламных материалов той или иной компании позволяет следователюдостаточно близко подойти к решению главного вопроса: имелись ли в деятельности компании, к которойграждане предъявляют претензии, признаки мошенничества или неисполнение договорных обязательствявилось следствием сложившихся экономических условий, неумелого руководства, при которых конфликтподлежит разрешению в гражданско-правовом порядке.

Обстоятельства обмана могут быть выяснены в ходе допросов потерпевших. Вопросы офицеровуголовного преследования, прежде всего, должны быть направлены на выявление объективнойвозможности потерпевшего или свидетеля правильно оценить ситуацию.

Остановимся на организационных и методических особенностях расследования дел даннойкатегории, иллюстрируя их примерами из практики

Заявленная цель создания компании состояла в привлечении финансовых средств в видекредитов от юридических лиц и инвестирование их в предприятия области.

Компания, не имея банковской лицензии на привлечение вкладов населения и юридическихлиц, стала широко рекламировать свою деятельность через прессу и телевидение, распространяя


224

через них заведомо ложные данные о компании, которая якобы имеет выгодные вложения вкоммерческие в производственные структуры, что является гарантией возврата средств.

Сложность расследования дела заключалась в том, что вклады в компанию сделали околосотни юридических и десятки тысяч физических лиц. Было проведено 108(!) промежуточных ревизийпо взаимоотношениям компании с другими организациями, на основании их сделан один акт ревизии.Расследование проводилось при постоянном компьютерном обеспечении.

Аналогична ситуация и в случае с АКБ «Ынтрепринзбанкэ» - Молдова, когда подобным образомбыли обмануты ряд вкладчиков-граждан и юридических лиц.

Рассмотрим основные направления деятельности правоохранительных органов в выявлении,документировании и раскрытии преступлений, совершаемых юридическими лицами в сфере финансови кредита.

Хочется отметить, что практически неизвестны случаи привлечения кого-либо к уголовнойответственности за покушение на мошенничество из-за чрезвычайной сложности доказывания умыслана стадии приготовления. В то же время обнаружение умысла, на обман контрагента возможно, какправило, еще на стадии подготовки сделки, и поэтому профилактика предпринимательскогомошенничества вполне реальна.

Умысел на мошенническое завладение средствами граждан подтверждается несоответствиемуставного фонда, завышенными процентными ставками, размерами выплат по выдаваемым гражданамсвидетельствам, сертификатам и их несоответствием договорам, отсутствием надлежащегобухгалтерского учета, а также денежных средств на открываемых счетах.

Анализ причин, способствовавших совершению мошеннических хищений, показал, что однимиз важных элементов доказывания умысла на совершение данного вида преступления является изучениеобстоятельств регистрации компаний.

Во-первых, она может производиться по подложным документам. Это обусловлено тем, нередко регистрацией организаций занимаются не сами учредители, а фирмы-посредники.

Во-вторых, существует возможность регистрации компаний, желающих заниматьсялицензионной деятельностью, без одновременного получения лицензии. Данное обстоятельствоиспользуется мошенниками для фактического начала лицензионной деятельности без права на нее,поскольку контроль над такой деятельностью в первое время никем не осуществляется.

Основной вопрос при квалификации - наличие мошенничества, как первоначального признакадля возбуждения уголовного дела, для чего служат:

- наличие систематической деятельности финансовых компании по сбору денежныхсредств,

- сомнения в возможности выполнения обязательств, взятых на себя структурой,принимающей денежные средства. Как правило, это выражается в массовомневыполнении принятых обязательств.

Задачами расследования таких преступлений являются:1. Воссоздание максимально подробной картины поступления и расходования денежных

средств.2. Отработка доводов обвиняемых или подозреваемых об их расчетах по выполнению

обязательств перед вкладчиками.Сложность доказывания обмана многочисленных клиентов, объясняется тем, махинациями

рекламных кампаний. Зачастую реклама фирмы никогда не приглашает граждан именно к партнерству,то есть к фактическому совладению предприятием, и никогда не обещает гражданам вообще никакихдивидендов. Следовательно, руководство компании вроде бы никогда не обманывало своих акционеровинформацией о том, что они чем-то владеют, что-то производят или продают, занимаются какой-либодеятельностью, приносящей стабильный доход, от которого, в конечном счете, и зависит курсоваястоимость акций в каждый конкретный момент, Таким образом, уже на стадии ознакомления срекламными роликами или текстами можно было сделать однозначный вывод о том, что у этой компаниинет серьезного бизнеса, и граждан приглашают принять участие в самой обычной финансовойспекуляции, а не в инвестировании каких-либо коммерческих проектов. Доходы от такой спекуляции в


225

принципе возможны только тогда, когда спрос превышает предложении. Именно эта цель - созданиеажиотажного спроса - и была поставлена перед рекламой, и она эту задачу выполнила.

К этому следует добавить, что реклама как элемент обмана присутствует в той или инойформе в деятельности всех мошеннических компаний. В основе ее - принцип исполнения обязательствперед первоначальными вкладчиками для последующего вовлечения в финансовую аферу все большегочисла граждан и организаций. Например, составной частью обмана, компанией АО «МММ» - Россия,являлось рекламное утверждение об абсолютной ликвидности ее акций, и умолчание о том, что акционерможет свободно продать акции только единственному покупателю - самой компании и при условии,что она захочет купить их по этой цене.

Исходя из анализа полученных данных, при расследовании преступлений, совершаемыхюридическими лицами, в данных примерах необходимо было выяснить следующее обстоятельства:

- наличие реальной возможности выполнения обязательств по возврату денежных средстввкладчикам,

- соответствие реальной деятельности по использованию денежных средств принятымобязательствам по их возврату.

По данным С. М. Астапкиной (Академия МВД РФ) каждое четвертое дело прекращается поразличным основаниям, в том числе каждое пятое - за отсутствием состава преступления. При этомглавной причиной прекращения уголовных дел стало отсутствие достаточных доказательств,свидетельствующих об умысле на мошенничество.

К вопросу о квалификации, следует заметить, что многообразие способов и форммошенничества юридическими лицами на финансовом и фондовом рынках не дает возможности привестипримеры по каждому из них. В каждом отдельном случае мошенники используют несовершенствохозяйственного законодательства, халатность и коррумпирование должностных лиц, некомпетентностьруководителей коммерческих структур и частных инвесторов, и др.

Планирование и совершение хищений денежных средств в массовом масштабе маскируютсявнешне с законной предпринимательской деятельностью, потому что в иной форме и без участияюридического лица попросту невозможны, и сопровождаются различными формами обмана на всехстадиях подготовки и реализации преступного умысла. Поэтому при расследовании преступлений,совершённых юридическими лицами необходимо тщательным образом исследовать все, даже самыенезначительные обстоятельства, связанные с учреждением, регистрацией и финансово-хозяйственнойдеятельностью мошеннических компаний, кропотливо собирать доказательства обмана на всех этапахподготовки и осуществления преступления, учитывая, что каждый отдельный из рассмотренныхэлементов обмана сам по себе доказательством преступного умысла еще не является, но в совокупностис другими может служить основанием для обвинения лица в покушении или совершении мошенничества.

Необходимо также устанавливать факты использования денежных средств в целях личногообогащения руководителями юридических лиц: приобретение недвижимости, автомашин и т. д., таккак они будут иметь значение не только для оценки деятельности созданной структуры, но и личнойвины отдельных членов преступной группы.

Это наиболее трудоемкая часть расследования, с которой связана необходимость:- организации проведения ревизий всей финансово-хозяйственной деятельности структуры,

проводившей финансово - хозяйственные операции,- максимально полно допросить всех потерпевших и пострадавших;- сверить данные допросов с материалами ревизии, исключить дублирование одних и тех

же сумм по различным видам учета;- составить максимально подробную картину поступления денег и их расходования в

хронологическом порядке.Проведение ревизии, как правило, осложняется неполнотой бухгалтерского учета, в связи, с

чем большое значение имеют данные оперативного учета, если их удается изъять.С учетом необходимости ссылки в акте ревизии только на бухгалтерские документы необходимо

рассмотреть вопрос о восстановлении бухгалтерского учета хотя бы частично.


226

При организации работы очень важно, чтобы в ходе каждого допроса была установлена суммапрямого ущерба без начисления процентов, а это зачастую вызывает сложность либо в связи с частымислучаями переоформления обязательств, либо с запутанностью распределения прибыли, доходов ирасходов, в том числе по гражданско-правовым обязательствам в пользу третьих лиц. А иногда инапрямую встречаются случаи по значительным суммам, необоснованно списанным как выданныевкладчикам.

Следует особо выделить необходимость установления расхода на инвестированиедеятельности, которая может давать прибыль, и устанавливать размеры поступления такой прибыли,доказать факт отсутствия прибыли. Также очень важно, чтобы сведения о поступлении денежныхсредств и их расходовании были установлены за весь период совершённого преступления вхронологическом порядке (например, помесячно, поквартально или погодично), что даст возможностьсделать несколько важных выводов:

1. Никаких других поступлений денежных средств, кроме как от вкладов потерпевших -нет.

2. Ни в один из отражённых периодов работы сумма выплат не превышает суммыпоступлений денег; более того, сумма выплат составляет, как правило, незначительнуючасть от поступивших денег.

3. Установление фактов отсутствия вложения средств с целью получения прибыли иливложение их в заведомо неприбыльные сделки.

4. Установленные факты расхода денежных средств свидетельствуют об отсутствии целивыполнения обязательств перед вкладчиками. Для закрепления указанных выводовпроводятся экономические экспертизы состоятельности компании. Для этогоподсчитывается сумма обязательств перед вкладчиками.

Экспертиза даёт заключение, как по отдельным лицам, так и в динамике за весь период.Выводы о том, что получение прибыли в принципе невозможно, подтверждаются

-расчетами о реальной возможности выполнения обязательств;-отсутствием прибыльной деятельности компании.Дополнительным подтверждением этого вывода служит анализ установленного расхода.Необходимо также выделить достаточно важный вопрос — исследование правовых оснований

деятельности структуры, осуществляющей прием денежных средств.Здесь можно выделить следующие направления:

1. Характер деятельности структуры и его правовое регулирование.2. Соответствие деятельности по сбору денежных средств Уставу структуры, лицензии,

если такая выдавалась.3. Соответствие документов, которыми оформлялись обязательства по возврату денежных

средств характеру сделки.4. Отвечают ли выпускаемые и реализуемые структурой векселя, акции и т. п. требованиям,

предъявляемым к ценным бумагам данного вида?Учитывая сложность правового регулирования, наличие различных тонкостей, неизвестных

широкому кругу лиц, целесообразно по этим вопросам назначить правовую экспертизу, которую моглибы провести специалисты Национального Банка по первому вопросу, Комиссии по рынку ценных бумаг— по остальным вопросам.

Кроме того, следует отметить, что одним из доказательств по делам данной категории делявляется реклама, даваемая в мошеннических целях. Так, администрация АКБ «Ынтрепринзбанкэ» -Молдова, зная о неплатёжеспособности банка, заявил через средства массовой информации о высокихпроцентных начислениях по всем, в том числе и краткосрочным вкладам, как гражданам, так июридическим лицам. В конечном итоге это сыграло свою немаловажную роль в совершениипреступления.

В заключении хочется сказать, что экономическая реформа в нашей стране привела ксущественному усложнению имущественных отношений. Сложность их вызывает необходимость болеедетального толкования составов имущественных преступлений с тем, чтобы отличить преступление


227

от обмана или неисполнения обязательств гражданско-правового характера, так как законодательство,призванное регулировать хозяйственные механизмы, отстает от развития реально складывающихсяотношений в сфере экономики. Результаты нормотворческой деятельности порождают массупротиворечий, возможности неоднозначного толкования тех или иных актов и норм. Это порождаетактивный рост экономической преступности, в частности новых видов мошенничества: мошенничества,совершённые юридическими лицами.

В то же время практика показывает, что целенаправленная работа, основанная на знанииправоохранительными органами современных способов мошенничества и методики их раскрытия,взаимодействие всех видов правоохранительных органов приносит положительные результаты ввыявлении и изобличении мошеннических групп. А кроме того, вопросы борьбы с мошенничествомюридических лиц уже переросли рамки любого отдельно взятого органа, региона и являются общейпроблемой для всей системы государственной власти и органов управления страны и требуют своегоадекватного организационного оформления. В первую очередь от этого и зависит успех борьбы стаким феноменом современности, как преступления юридических лиц.

В уголовно-правовой литературе имеется довольно большое число работ, в которыхрассматриваются те или иные вопросы квалификации мошенничества, имеющие значение дляединственно возможного варианта уголовно-правовой оценки, т.е. полного и исчерпывающегоприменения всех уголовных законов, охватывающих данное общественно опасное деяние. Однаковведение в уголовное законодательство Молдовы в 2002г. ответственности юридических лиц являетсяпередовым, в настоящее время ведутся дискуссии по поводу правильной квалификации данного видапреступлений. Теоретическое и практическое значение проблемы правильной квалификации преступнойдеятельности юридических лиц говорит об их возросшей актуальности.

Библиография:1. Нормативно-правовые акты

1. Конституция РМ.2. Гражданский кодекс РМ: Закон от 06.06.02 г.3. Уголовный кодекс РМ: Закон от 18.04.02 г.4. Кодекс об административных правонарушениях РМ: Закон от 29.03.85 г.5. Сборник постановлений пленумов Верховных судов СССР и РСФСР (РФ) по уголовным

делам. М.: Спаркъ, 1996. 325с.6. Сборник Постановлений Высшей Судебной Палаты РМ: официальный сайт

«Законодательство РМ» - www.docs.md.

2. Литература1. Альбрехт У., Венц Д. Ж. Мошенничество. Луч света на темные стороны бизнеса. СПб.:

Литер, 1995. 234 с.2. Баев 0. Я. Тактика следственных действий. Воронеж: ВЕК, 1992. 269 с.3. Борзенков Г. Новое в уголовном законодательстве о преступлениях против собственности

// Законность. 1995. № 2. С. 8 - 12.4. Бондаренко А.Р. Борьба с хищениями государственного и общественного имущества.

М.: Юридическая литература, 1971. 226с.5. Васецов А. Размер похищенного и квалификация преступления // Советская юстиция.

1993. № 5. С. 12 - 17.6. Викулин А. Ю. Понятие ущерба в УК РФ: применительно к гл. 22 // Государство и право.

1998. № 4. С. 90 - 103.7. Виноградов С., Яни П. О квалификации хищений с использованием поддельного авизо /

/ Российская юстиция. 1994. № 4. С. 32 – 42.8. Есипов В. М. Теневая экономика. М.: ЮРИСТЪ, 1998. 433с.

http://www.docs.md


228

9. Жалинский А. Д. О соотношении уголовного и гражданского права в сфере экономики // Государство и право. 1999. № 12. С. 47 – 56.

10. Каплан Е. Об уголовной ответственности за хищения // Социалистическая законность.1990. № 9. С. 55 - 61.

11. Клепицкий Я. А. Собственность и имущество в уголовном праве // Государство и право.1997. № 5. С. 71 - 79.

12. Котин В. Фиктивные сделки в предпринимательской деятельности // Законность. 1996.№ 10. С. 12 – 19.

13. Кравец Ю. Ответственность за хищения, совершаемые на частных предприятиях //Законность. 1996. № 12. С. 23 - 29.

14. Кудрявцев В. Н. Общая теория квалификации преступлений. М.: Юридическая литература,1972. 345с.

15. Куринов Б. А. Научные основы квалификации преступлений. М.: ИздательствоМосковского Университета, 1976. 441с.

16. Овчинников В. М. Организационные и методические особенности расследования крупныхфинансовых мошенничеств // Информационный бюллетень СК МВД РФ. 1996. № 3.С.80 – 93.

17. Поляков Е. А. Особенности расследования крупных финансовых махинаций // ВестникМВД РФ. 1996. № 5. С. 70 – 82.

18. Практика прокурорского надзора при рассмотрении судами уголовных дел: Сборникдокументов. М.: Юридическая литература, 1987. 337с.

19. Романовский С.О. Расследование преступлений: Руководство для следователей. М.:Спарк, 1997. 398 с.

20. Рыков О. Л. Справочник следователя. Практическая криминалистика: расследование,отдельных видов преступлений. М.: Юридическая литература, 1990. 441с.

21. Телесенко А. К. Уголовное дело о покушении на хищение денежных средств в особокрупных размерах с использованием фиктивных авизо // Информационный бюллетеньследственного комитета МВД РФ. 1995. № 2. С. 38 - 47.

22. Тихомирова Л. В., Тихомиров М. Ю. Юридическая энциклопедия. М.: Энциклопедия,1997. 776 с.

23. Уголовное право России. Общая часть. Учебник / Отв. Ред. Б. В. Здравомыслов. М.:Юристъ, 1996. 554с.

24. Уголовное право. Общая часть. Учебник / Под ред. М. П. Журавлева, А. И. Рарога. М.:Институт международного права и экономики, 1996. 558 с.

25. Уголовное право. Особенная часть. Учебник для вузов / Отв. ред. И. Я. Козачекко, З.А. Незнамова, Г. П. Новоселов. М.: Издательская группа ИНФРА М-НОРМА. 1998.559 с.

26. Шагиахметов М. Р. Об опыте расследования крупных финансовых хищений в финансовойсфере // Информационный бюллетень СК МВД РФ. 1997. № 4. С. 78 - 89.

27. Яни П. Хищение: некоторые вопросы предмета и ущерба // Законность. 1996. № 10. С. 10- 19.


229

Termenul „rezonabil” în jurisprudenţa CEDO

Ivan GRUŞCA, Academia „Ştefan cel Mare” aM.A.I. al R.M.

După celebra hotărîre pronunţată în cauza Golder c. Regatului Unit din 24 februarie 1974, art. 6„enunţă drepturile distincte, dar, derivînd din aceeaşi idee fundamentală şi care, reunite, constituie un dreptunic căruia el nu-i dă o definiţie precisă”; „dreptul la un tribunal” este dublat de o serie de garanţii prescrise, şianume în ceea ce priveşte organizarea şi componenţa tribunalului şi desfăşurarea procesului; totul formânddreptul la un proces echitabil.

Între aceste garanţii figurează respectarea unui termen „rezonabil”, care intră în elementele procesuluiechitabil.

Este necesară o distincţie în funcţie de domeniul civil şi penal pentru a stabili punctul de plecare de lacare începe să curgă termenul.

I. În materie civilă, termenul începe în mod normal să curgă o dată cu sesizarea jurisdicţiei competente,adică în general un tribunal de primă instanţă, dar şi atunci cînd o curte supremă se pronunţă în primă şi înultimă instanţă.

Un act de procedură contencioasă sau o ordonanţă judiciară pot marca în aceeaşi măsură debutulintervalului de timp în anumite cazuri sau, de exemplu, o plîngere cu constituire de parte civilă, o cerere demăsuri provizorii.

Deci perioada considerată nu se poate situa niciodată anterior intrării în vigoare a Convenţiei pentrustatul pîrît. În cazul în care contestaţia a fost formulată anterior acestui moment, Curtea nu ia în consideraţiedecît faza posterioară: trebuie totuşi ca ea să ţină cont de starea în care se găsea la sfîrşitul fazei anterioare.

Această excepţie este evident valabilă şi în cazul acuzaţiilor de natură penală.II. În materie penală, perioada ce trebuie luată în considerare începe în mod necesar în ziua în care o

persoană este acuzată. Aşa cum îl foloseşte art. 6, termenul de acuzare, ca şi noţiunea de contestaţie cucaracter civil, are un sens autonom şi mai degrabă material decît formal.

E necesar a menţiona că termenul din art. 6 parag. 1 trebuie să aibă un punct de pornire anteriorsesizării jurisdicţiei de judecată a tribunalului competent pentru a decide asupra termenului acuzaţiei. Curtea areţinut că punctul de plecare al termenului este: data emiterii unui mandat de arestare; data interpelării sauarestării efective a celui interesat; data inculpării sale sau ridicării imunităţii sale parlamentare; data la carereclamantul a luat cunoştinţă în mod oficial de urmărirea începută contra sa.

Astfel, art.6 parag.1 prevede şi fazele care se desfăşoară înaintea procedurii de judecată, motivpentru care Curtea Europeană a constatat, deseori, o depăşire a termenului rezonabil în cauzele încheiateprintr-o ordonanţă de încetare a urmăririi judiciare.

În ceea ce priveşte intervalul de timp, nu este cazul, cel puţin în mod general, să se facă distincţie întrecivil şi penal; în ambele cazuri, perioada asupra căreia se extinde controlul Curţii ia sfîrşit, în principiu, o dată cuultima decizie pronunţată în ordinea juridică internă şi devenită definitivă, la oricare nivel al ierarhiei judiciarepe care ea s-ar situa.

Ce se înţelege prin hotărîre definitivă? Răspunsul depinde, în mod necesar, de diversele legislaţiinaţionale, Curtea avînd o practică nu lipsită de oscilaţii:

- uneori data pronunţării: ordonanţa de urmărire, judecarea în primă instanţă în materie penală,hotărîrile unei Curţi de casaţie în materie civilă;

- data comunicării reclamantului cu privire la o judecată în primă instanţă a unei hotărîri de apel,a unei hotărîri a Curţii Supreme de Justiţie etc;

- data la care cel interesat a luat cunoştinţă de respingerea recursului său în materie penală;- data expirării termenului recursului părţilor prevăzut de lege pentru a introduce apel, pentru

reluarea procesului în faţa judecătorului de fond pe baza remiterii după casaţie.Exemple de timp rezonabil: lungimea intervalului de timp calculată în acest fel variază mult: mai mult

de un an, mai mult de optsprezece [1] sau nouăsprezece ani ori mai mult de douăzeci şi opt în cauza Bragandi,dacă ţinem cont de intervalul de timp scurs de la 1 august 1973, data acceptării dreptului de recurs individualde către Italia [2]. În cauzele franceze judecate pînă în prezent durata se întinde pe o perioadă de la mai mult


230

de doi ani pînă la aproximativ unsprezece ani şi 8 luni în materie civilă şi de la mai puţin de 3 ani şi 3 luni [3] pînăla mai mult de 13 ani [4], în materie penală.

Curtea chemată să cerceteze dacă a fost depăşit un termen rezonabil începe printr-o constataremarcată de relativism şi de realism: caracterul rezonabil al duratei unei proceduri legate de art. 6 parag.1trebuie să fie apreciat pentru fiecare speţă în funcţie de circumstanţele cauzei (cauzele Buchhotz, Konig,Steiner şi alţii).

Aşadar, nu poate fi calificat în abstract un astfel de termen ca rezonabil sau din contra ca nerezonabildoar prin simplul fapt că se încadrează sau se întinde dincolo de un anumit interval de timp stabilit dinainte.

O durată determinată cere un control cu atît mai atent cu cît ea pare a fi, la prima vedere, considerabilă,uimitoare şi gravă, nerezonabilă, exagerată. Totuşi în asemenea caz statul acuzat trebuie să furnizeze explicaţiisatifăcătoare, fără de care el se va îndrepta spre o constatare a violării.

Astfel, Curtea a desprins cîteva criterii din care unele vizează natura litigiului, iar altele, comportamentulparticipanţilor dezbaterii judiciare.

Principalul criteriu al primei categorii, gradul de complexitate al litigiului, conform jurisprudenţei Curţii,se referă în principal la:

- complexitatea faptelor ce trebuie elucidate avînd în vedere, de exemplu: tipul, amploarea,încălcarea şi disimularea actelor delictuoase reproşate unui acuzat; caracterul lor foarte sensibilşi de interes naţional; numărul inculpaţilor şi al martorilor; necesitatea de a recurge la expertizeetc.

- complexitatea problemelor juridice ce trebuie rezolvate, de exemplu: în ceea ce priveşte aplicareaunei legi noi şi imprecise; unele probleme de competenţă; interpretarea unui tratat internaţional.

- complexitatea procedurii în cauză determinantă, de exemplu, de: pluralitatea părţilor; prezenţa anumeroşi inculpaţi şi martori; dificultăţi de adunare şi extragere din dosare a unei mase deelemente de probă, găsire a martorilor ce şi-au schimbat numele sau adresa etc.

- necesitatea de a deferi o cauză Adunării plenare a Curţii de casaţie.- recurgerea la practica de a cere Ministerului Afacerilor de Externe interpretarea oficială a unui

tratat internaţional. Curtea recunoaşte uneori, că o cauză îmbracă o anumită complexitate,făcînd, astfel, trimitere la rezumatul faptelor pentru mai multe precizări, subliniind frecventstarea de complexitate, de mare complexitate sau de complexitate deosebită a litigiului.

Al doilea criteriu legat de natura cauzei este importanţa procedurii pentru reclamant rezultată dinaceea că art. 6 parag. 1 cere autorităţilor naţionale să dea dovadă de o promptitudine specială sau deosebităîntr-o serie de materii, cum ar fi: starea şi capacitatea persoanelor; despăgubiri pentru victimele accidentelorrutiere; securitatea socială; contenciosul muncii; litigii privind existenţa profesională a unui medic care seplînge de retragerea autorizaţiei de profesare şi de conducere a unei clinici.

Curtea a cerut o promptitudine excepţională în alte două domenii, şi anume:- în procedurile începute de părinţi în legătură cu menţinerea plasamentului copiilor lor în cadrul

asistenţei publice sau al dreptului lor de a-i păstra şi vizita.- cînd este vorba de indemnizaţia unui hemofil infectat cu virusul HIV în urma unor transfuzii de

sînge. Ţinînd seama de răul incurabil care îl macină şi de reducerea speranţei sale de viaţă,„orice întîrziere riscă de a priva de obiectul său util cauza de dezbătut de către tribunal” [5].

Potrivit unei jurisprudenţe constante, numai tărăgănările imputate statului pot să ducă Curtea la concluzianerespectării unui termen rezonabil, dar Curtea nu omite să studieze mai întîi comportamentul părţilor.

Părţile la procedură sunt, în mod evident, în materie civilă, în cauzele judecate pînă acum de cătreCurte avea aproape întotdeauna calitatea de reclamant, pîrîtul şi celelalte părţi, private sau publice, iar înmaterie penală, acuzatul şi parchetul.

Prin urmare, părţile publice într-o instanţă civilă sunt incluse în rîndul autorităţilor naţionale competente,ca şi anumite servicii administrative implicate într-o procedură, fără ca ele să fie în mod direct în cauză.

Părţile şi participanţii la proces pot să contribuie la prelungirea procedurii în diverse forme prin: sesizareainiţială a unei jurisdicţii necompetente; cereri de amînare, de completare a instrucţiei; schimbări repetate deavocaţi; prezentarea de cereri de probe; formularea de susţineri noi de fapte care au trebuit să fie controlateşi care s-au dovedit a fi inexacte; fuga unui acuzat; citarea părţilor după o judecată efectuată de o instanţănecompetentă, care a determinat reînnoirea citării unuia dintre ei, indicarea numelor martorilor a căror audierese doreşte, răspunsul la memoriile părţii adverse sau producerea celor proprii, semnalarea decesului reclamantului,pentru a solicita ulterior autorizarea de a acţiona pe viitor în calitate de curator al succesiunii defunctului,soluţionarea unei propuneri de aranjament, tranzacţie, solicitarea reluării unei judecăţi întrerupte prin moartea


231

pîrîtului sau a reclamanţilor, sesizarea jurisdicţiei de retrimitere după casaţie etc.; o tentativă fără succes dereglementare pe cale amiabilă; utilizarea integrală sau cvasiintegrală a căilor de recurs şi a termenelor existente;faptul, pentru un acuzat, de a nu putea obţine în mod firesc de la grefă textul unei hotărîri de condamnare,pronunţată în prezenţa sa şi de a aştepta să primească o notificare pentru a face apel etc.

În materie civilă, Curtea consideră că este firesc de a aştepta de la părţi o promptitudine normală, darcă nu e obligată să cerceteze în ce măsură comportamentul acestora vădeşte sau nu un caracter imperfect,abuziv sau dilatoriu: el constituie în sine un element obiectiv de reţinut pentru excluderea culpei statului.

În civil , ca şi în penal, imparţialitatea impune Curţii să ţină cont de succesul pe care l-au pututînregistra recursurile părţilor sau de moderaţia de care ele au dat dovadă renunţînd să introducă anumiterecursuri.

În esenţă, Curtea a stabilit că părţile, prin comportamentul lor, au cotribuit în mod cert, fără nici oîndoială, din plin sau într-o mare măsură, pînă la un anumit punct la încetinirea mersului procedurii sau, dimpotrivă,nu au frînt-o deloc ori că nu a avut o consecinţă în speţă.

Pe primul plan al autorităţilor competente figurează, bineînţeles, autorităţile judiciare, fie că este vorbade jurisdicţiile de instrucţie – acolo unde acestea există – fie că este vorba de jurisdicţiile judiciare, de judecătoriide fond sau de judecătorii de casaţie, de magistraţii locali sau de magistraţii parchetului – acolo unde există –fără a se uita grefele; de asemenea, şi alte autorităţi publice implicate în procedură, fie ca părţi, fie cu un alttitlu.

Nerespectarea termenelor impuse curţilor şi tribunalelor de către legile în vigoare nu încalcă neapăratart. 6 parag 1 al Convenţiei, dar ea furnizează în această privinţă, printre altele, un indiciu sau un element deapreciere. La fel se întîmplă şi cu o eroare imputabilă unui tribunal şi care antrenează o întîrziere pe motivulnecesităţii exercitării unui recurs pentru a o rectifica.

În mai multe cauze, guvernele pîrîte şi-au constituit argumente din dificultăţile reale întîmpinate decătre curţile şi tribunalele lor privind: probleme politice locale; sporirea volumului contenciosului muncii (înGermania) în urma unei anumite recesiuni; dezvoltarea delicvenţei economice în aceeaşi ţară; supraîncărcarearolului Tribunalului federal elveţian şi al diverselor jurisdicţii în Austria, în Spania, în Franţa, în Portugalia şi maiales în Italia.

La asemenea considerente Curtea nu s-a arătat indiferentă, deoarece ea nu ignoră dificultăţile careîncetinesc uneori examinarea litigiilor de către jurisdicţiile naţionale, dar trebuie ca dreptatea să nu fie făcutăcu întîrzieri capabile să-i compromită eficacitatea şi credibilitatea.

Astfel, ea a decis: „Convenţia constrînge statele contractante să-şi organizeze jurisdicţiile de manierăa le permite să răspundă exigenţelor art. 6 parag. 1 mai ales în privinţa termenului rezonabil. Totuşi o ştrangularetrecătoare a rolului nu le aranjează responsabilitatea dacă ele iau, cu o promptitudine adecvată, măsuri capabilesă redreseze o astfel de situaţie excepţională.

Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri reglementate în art. 6 parag. 1 se apreciază în fiecarecaz în raport de circumstanţele speţei. În această privinţă, Curtea trebuie, în special, să ţină seama de:complexitatea cauzei, în fapt şi în drept; comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente;miza litigiului pentru primii (singurele întîrzieri imputabile statului pot duce la concluzia încălcării termenuluirezonabil) [6].

În cauza A.A.V. c. Franţei [7], ca şi în cauza Frydlendev, Curtea a afirmat că statelor-membre lerevine competenţa de a organiza sistemul lor judiciar de o asemenea manieră încît jurisdicţiile să poată garantafiecăruia dreptul de a obţine o decizie definitivă asupra contestaţiilor relative la drepturile şi obligaţiile sale cucaracter civil într-un timp rezonabil (parag. 47).

Referinюe:1. Cauza Tusa c. Italiei, Hotărîrea din 27 februarie 1992 nr. 231-D, parag.14.2. Idem, nr. 194, parag. 28, 30.3. Cauza Wonkam Moudefo, Hotărîrea din 11 octombrie 1988.4. Cauza Clerc, Hotărîrea din 25 aprilie 1990.5. Cauza X. Vallee şi Karakaza, nr. 254-C, parag. 44, 47, nr. 289-A, parag. 47, 49 şi nr. 289-d, parag. 43,

45.6. Notărîrea Buhalz (6 mai 1981), Hotărîrea Konig (28 iunie 1976), reafirmate în Hotărîrea din 26 aprilie

1994 pronunţată în cauza Vallee c. Franţa.7. Hotărîrea din 19 iunie 2001, cererea nr. 44451/98, parag. 24.


232

Definirea noţiunii de personalitate a recidivistului

Vitalie SÎLI, Academia „Ştefan cel Mare” aM.A.I. al R.M.

Recenzent: Valeriu Cuşnir, doctor habilitat în drept, profesor universitar, Academia „Ştefan celMare” a M.A.I. al R.M.

SUMMARYThis article is consecrated to notion’s study of recidivist’s personality. The importance of this study is concretized

starting with general notions, like person and personality. Also, there have been remarked different authors’ opinionsupon the delinquent’s personality and that of the recidivist, finally a definition being synthesized that would fullycorrespond to that last one.

Personalitatea umană dintotdeauna a atras atenţia sporită a savanţilor, fiind întreprinse multiple studiiale acesteia, sub diverse aspecte, în volum diferit şi în mai multe sensuri.

Totalitatea investigaţiilor respective sunt determinate de faptul că activitatea cotidiană a omului,comportamentul şi poziţia socială a acestuia deseori sunt condiţionate de ansamblul trăsăturilor, capacităţilor şicalităţilor caracteristice lui, adică de personalitate, care, la rîndul ei, se formează pe întreg parcursul vieţii, fiindinfluenţată de diverşi factori ambianţi ce au impact, într-o măsură mai mare sau mai mică, asupra procesuluirespectiv. Astfel, presupunem că în funcţie de factorii ce vor avea influenţă dominantă asupra persoanei peparcursul dezvoltării sale se va forma tipul concret de personalitate.

Studiul personalităţii, în general, şi al personalităţii recidivistului, în special, este important şi necesaratît din punct de vedere teoretic, cît şi practic, deoarece stabilirea factorilor care contribuie la formarea şidezvoltarea calităţilor negative ale personalităţii poate conduce la acumularea cunoştinţelor necesare pentruelaborarea şi implementarea programelor de prevenire şi combatere a criminalităţii, inclusiv a recidiviştilor.

Acordarea atenţiei cuvenite personalităţii infractorului asigură reuşita în lupta cu criminalitatea, deoareceanume aceasta este purtătoarea cauzelor săvîrşirii infracţiunilor, veriga principală a întregului mecanism alconduitei criminale. Particularităţile personalităţii care generează asemenea conduită trebuie să constituieobiectul nemijlocit al acţiunii preventive.

În general, personalitatea este unul dintre cele mai complicate obiecte de cercetare pentru oricedomeniu de studii, din acest motiv, ea nu poate fi înglobată totalmente în nici o disciplină ştiinţifică [1].

Personalitatea omului, după cum corect indică autorul A.S. Mihlin, este obiectul de studiu a mai multorramuri ale ştiinţei, filosofiei, pedagogiei, psihologiei, sociologiei, dreptului etc., fiecare dintre ele manifestîndinteres faţă de anumite aspecte ale personalităţii, cercetînd-o din punctul său de vedere [2]. Distincţiile existenteîn acest sens sunt datorate faptului că fiecare ştiinţă are domeniul său de studiu, definiţia respectivă fiindelaborată în corespundere cu acesta.

Personalitatea umană se formează pe parcursul vieţii, în procesul activităţii şi a comunicării cu alţimembri ai societăţii [3].

Pentru sesizarea mai perfectă a noţiunilor de persoană şi personalitate, precum şi pentru stabilireadiferenţei existente dintre ele, considerăm importantă dezvăluirea esenţei acestora.

Astfel, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin persoană se subînţelege un individ alspeciei umane, om considerat prin totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice, fiinţă omenească, [4] iar prinpersonalitate se subînţelege ceea ce este propriu, caracteristic unei persoane şi o distinge ca individualitateconştientă şi liberă, ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felulpropriu de a fi al cuiva [5]. Definiţie practic identică este dată şi de Dicţionarul enciclopedic [6].

Totuşi considerăm că o definiţie mai reuşită găsim în Micul dicţionar al limbii române, în cadrul căruia,personalitatea este definită ca persoană dotată cu anumite calităţi ieşite din comun sau cu realizări deosebiteîntr-un anumit domeniu de activitate (care se impun sau exercită o mare influenţă asupra celor din jur) [7].


233

În opinia unor autori, prin noţiunea de personalitate se subînţelege un sistem de însuşiri şi calităţisocial-psihologice ce reflectă legăturile şi interacţiunea omului cu mediul social prin intermediul activităţii salepractice [8].

Autorii Gh. Nistoreanu şi C. Păun susţin că personalitatea este un concept operaţional de ordin descriptivcare înfăţişează rezultatul unui proces de adaptare a fiinţei umane în scopul conservării şi dezvoltării. Ea esteconsecinţa procesului interacţionist prin care infrastructura biologică a fost grevată cu principalii vectori sociali,un rezultat al interacţiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factoriiendogeni) şi ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni).

Dispoziţiile individuale native ce constituie premisa formării personalităţii sunt influenţate decisiv decondiţiile sociale, economice, culturale şi politice în care se dezvoltă fiinţa umană [9].

Referindu-ne la personalitatea infractorului, susţinem opinia autorului A.S. Mihlin, potrivit căreia, noţiuneade personalitate a infractorului provine de la noţiunea generală a personalităţii omului, deoarece infractoruldispune, ca şi orice om, de capacităţi general umane [10].

În general, personalitatea infractorului este una din componentele principale ale obiectului de cercetarea criminologiei. Criminologii studiază personalitatea infractorului din perspectiva relevării rolului ei în etiologiaactului infracţional şi utilizării posibilităţilor de influenţare a acesteia pentru a nu admite repetarea acţiunilorinfracţionale [11].

După cum menţionează unii autori, personalitatea criminalului prezintă interes pentru ştiinţa criminologieidin două perspective. În primul rînd, criminalitatea studiază legăturile ce există între personalitatea criminaluluişi crimă. În al doilea rînd, investighează posibilităţile de influenţare în scopul reorientării comportamentuluinegativ al acestuia [12].

Autorul Narcis Giurgiu menţionează că prin personalitate, în cel mai amplu sens, se subînţelege sintezatuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale, cu un înalt grad de stabilitate şi care atribuie infractorului o identitateinconfundabilă prin atitudinea sa antisocială [13].

Analizînd multilateral personalitatea infractorului, Iu. M. Antonean consideră că prin aceasta sesubînţelege individul conştient din punct de vedere social, determinat de toată istoria dezvoltării sale în condiţiileacelui mediu în care se află, fiind subiectul ce, realizînd unele relaţii sociale care îi generează esenţa, esteformat de mediul social şi însuşi influenţează asupra acestui mediu prin propria activitate şi comportamentulsău [14].

Astfel, noţiunea personalităţii infractorului este definită de către diferiţi autori în mod diferit.În literatura de specialitate este menţionată şi următoarea definiţie: personalitatea infractorului, adică

a omului vinovat de săvîrşirea faptei social periculoase, interzisă de lege prin ameninţarea răspunderii penale,este totalitatea calităţilor social importante care împreună cu condiţiile şi circumstanţele externe influenţeazăasupra comportamentului său criminal [15].

Totuşi există şi definiţii mult mai restrînse, însă nu mai puţin precise. Astfel, conform unor opinii,personalitatea infractorului întruneşte totalitatea calităţilor social-negative, integrate în ea, care s-au format înprocesul relaţiilor mutuale, diverse şi sistematice, cu alţi oameni [16].

Autorii Gh. Nistoreanu şi C. Păun susţin că personalitatea infractorului este o sinteză a trăsăturilorbio-psiho-sociale cu un înat grad de stabilitate, definitorii pentru individul care a comis o infracţiune [17].

Infractorul, în sens juridico-penal, reprezintă nu altceva decît subiectul infracţiunii, care poate fi doaro persoană fizică responsabilă, pasibilă de răspundere penală, care a atins o anumită vîrstă şi a săvîrşit cuvinovăţie o faptă pedepsită în mod penal [18].

În ceea ce priveşte definiţia recidivistului, o remarcăm pe cea dată de Dicţionarul explicativ, în care semenţionează că recidivistul este persoana care comite o recidivă [19]. Definiţie asemănătoare, dar mai exactă,considerăm noi, este dată de autorii A.I. Alexeev şi Iu.V. Solopanov, potrivit cărora, recidivistul este persoanacare a săvîrşit o infracţiune în stare de recidivă [20]. De fapt, personalitatea infractorului recidivist secaracterizează prin aceleaşi trăsături generale ca şi personalitatea infractorului în general. Totuşi multecaracteristici ale personalităţii recidivistului se deosebesc esenţial de caracteristicile corespunzătoare alepersonalităţii infractorului ce a săvîrşit infracţiunea pentru prima dată. Anume particularităţile respective trebuieluate în considerare la elaborarea şi implementarea măsurilor de combatere a criminalităţii recidiviştilor [21].


234

Evident că definiţiile personalităţii criminalului sunt acceptabile şi pentru recidivişti, deoarece noţiunilerecidivist şi infractor, în sensul cercetat de noi, pot fi raportate unul faţă de celălalt tot aşa cum se raporteazănoţiunile parte şi întreg. Totuşi, datorită faptului că recidivismul are particularităţile sale în cadrul criminalităţiiîn general, considerăm necesară prezentarea definiţiilor ce s-ar referi anume la personalitatea recidivistului.

Conform opiniei unor autori, personalitatea recidivistului este o totalitate unitară a calităţilor şi relaţiilornegative importante din punct de vedere social, care, interacţionînd cu condiţiile şi circumstanţele din exterior,condiţionează comiterea repetată a infracţiunilor [22].

Autoarea Rodica Mihaela Stănoiu consideră că infracţiunea reprezintă limita superioară a orientăriiantisociale a unei persoane aflate în faţa unei situaţii concrete de viaţă care o favorizează. Infractorii serecrutează deci din rîndul persoanelor care nu-şi pot însuşi comandamentele integratoare ale societăţii, în cazulrecidiviştilor, inadaptarea socială se amplifică nu numai prin aceea că au dificultăţi la asimilarea comandamentelorde valori integratoare menţionate, ci şi prin a tinde să înlocuiască acest sistem de valori cu un alt sistem propriude valori divergente sau chiar contrarii primelor [23].

Susţinem întru totul opinia autorului C.A. Panico care consideră că la elaborarea definiţiei recidivistuluitrebuie luate în considerare trăsăturile obligatorii – prezenţa antecedentelor penale, executarea completă sauparţială a pedepsei şi săvîrşirea repetată a infracţiunii intenţionate pentru care persoana este iarăşi condamnatăla privaţiune de libertate.

Deci recidivistul, în sens juridico-penal, este persoana care anterior a ispăşit pedeapsa (complet sauparţial) pentru o infracţiune intenţionată şi care iarăşi a săvîrşit o infracţiune intenţionată în perioada cîndantecedentele penale nu sunt anulate sau ridicate, pentru care ea este condamnată la privaţiune de libertate[24].

Totuşi considerăm că definiţia respectivă este mai mult convenţională şi prezintă doar interes teoretic,deoarece prevederile anterioare privind agravarea stării persoanei în funcţie de calitatea subiectului infracţiunii(recidivist, nerecidivist) au fost modificate. În prezent, prevederile ce vizează recidiva se referă la starea defapt şi nu la calitatea persoanei.

Cu titlu de generalizare, considerăm că personalitatea recidivistului reprezintă totalitatea calităţilor şitrăsăturilor, inclusiv negative, inerente persoanei umane, care în interacţiune sau sub influenţa factorilor şicircumstanţelor externe, ori a imboldurilor interne (preponderent de ordin psihic), săvîrşesc infracţiuni în modrepetat.

Referinţe:1. A se vedea: Gh. Gladchi, Personalitatea recidivistului (trăsături bio-psiho-sociale) // Probleme

actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii. Anuar ştiinţific, ediţia a III-a, Chişinău,Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I., 2002, p. 31.

2. A se vedea: A.C. Михлин, Личность осужденных к лишению свабоды и проблемы ихисправления и перевоспитания, Кыргызстан, Фрунзе, 1980, р. 23.

3. Ibidem.4. Dicţionar explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică

„Iorgu Iordan”, Bucureşti, Univers enciclopedic, 1998, p. 782.5. Ibidem, p. 783.6. A se vedea: Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Cartier, 2001, p. 673.7. Mic dicţionar al limbii române, Bucureşti, 1998, p. 248.8. Криминология / Под ред. В.Н. Бурлакова, Н.М. Кропачева, Санкт-Петербург, Питер,

2002, p. 165.9. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologia, Bucureşti, 1996, p. 161.10. A se vedea: A.C. Михлин, op. cit., p. 23.11. Gh. Gladchi, Criminologie generală, Manual pentru facultăţile de drept, Chişinău, Museum,

2001, p. 231.12. V. Bujor, O. Bejan, S. Ilie, S. Casian, Elemente de criminologie, Cişinău, 1997, p. 28.13. Narcis Giurgiu, Elemente de criminologie, Iaşi, Chemarea, 1993, p. 166.


235

14. Ю.М. Антонян, Изучение личности преступника, Учебное пособие, Москва, Изд-воВ.Н.И.И. М.В.Д., СССР, 1982, c. 28.

15. Рецидивная преступность: понятие и криминологическая характеристика / Л.Н.Пшенникова, А.М. Ниедре, Г.Г. Менберг, М.Э. Казмер. Под ред. Э.Я. Стумбиной, Рига,Занатне, 1983, c. 64.

16. A se vedea: Криминология / Под ред. В.Н. Кудрявцева, В.Е. Эминова, Москва, Юрист,1995, р. 79.

17. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, p. 203.18. A se vedea: Ю.Д. Блувштейн, Понятие личности преступника // Советское государство

и право, № 8, 1979, р. 97.19. Dicţionar explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică

„Iorgu Iordan”, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998, p. 901.20. А.И. Алексеев, Ю.В. Солопанов, Криминологическая характеристика и

профилактика рецидивной преступности. Лекция, Москва, Московская высшая школамилиции М.В.Д., СССР, 1979, c. 9.

21. Ibidem; Предупреждение рецидива преступлений. Учебное пособие / Редактор С.А.Елисеев, Томск, Изд-во Томского ун-та, 1990, р. 13.

22. A se vedea: Криминология / Под ред. В.Н. Кудрявцева, В.Е. Эминова, Москва, Юрист,1995, р. 226.

23. R.M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Bucureşti, Editura Academiei, 1989, p. 150.24. A se vedea: К.А. Панько, Рецидив в советском уголовном праве. Учебное пособие,

Воронеж, Изд-во Воронежского ун-та, 1983, р. 66-67.


236

Generalităţi privind alternativele privaţiunii de libertate

Alexandru SPOIALĂ, Academia „Ştefan celMare” a M.A.I. al R.M.

SUMMARYSocio-economic and political changes have affected sanction systems and their implementation ever since modern

criminal law has emerged as a central element of the modern state in the middle ages. The transition from the ubiquitoususe of corporal punishment and the death penalty to the modern prison and the transition from prison as the regularapproach to punishment to alternatives like the fine, probation, suspended sentence and other types of intermediatepenalties replacing immediate physical control through supervision and various types of non-custodial control, and mostrecently the attempts to shift the focus from punishment to mediation and reparation demonstrates the enormous changessanction systems and underlying philosophies have undergone so far in history and points towards the potential for changeactually available for criminal law reform. The arguments for non-custodial sanctions are essentially the mirror image ofthe arguments against imprisonment. First, they are considered more appropriate for certain types of offences andoffenders. Second, because they avoid ‘prisonisation’, they promote integration back into the community as well asrehabilitation, and therefore are more humane. Third, they are generally less costly than sanctions involving imprisonment.Fourth, by decreasing the prison population, they ease prison overcrowding and thus facilitate administration of prisonsand the proper correctional treatment of those who remain in prison.

La începutul anilor ’90 ai sec. XX, în întreaga lume, politica în domeniul sancţiunilor penale era orientatăspre aplicarea pe larg a alternativelor privării de libertate. Majoritatea specialiştilor în domeniul justiţiei penaledin diferite cauze se pronunţau contra pedepselor privative de libertate. Cu excepţia motivelor de umanitate,invocate ani în şir, se aduc şi argumente pur pragmatice, ce rezidă în cheltuieli enorme necesare întreţineriideţinuţilor şi lichidării unei asemenea detenţii. Atare motiv a determinat, în unele ţări, luarea unor măsuri învederea micşorării numărului de sentinţe privative de libertate care urmau a fi executate imediat.

În ultimul timp se observă schimbări esenţiale în legislaţiile multor ţări în scopul micşorării număruluipopulaţiei încarcerate. De exemplu, în 1993 în Venezuela au fost adoptate două legi care permiteau instanţelorde judecată să emită sentinţe ce prevedeau direct alternative ale detenţiei persoanei sau să înlocuiascăpedeapsa cu închisoare cu pedeapsa executării unor munci sau cu participarea la unele programe de studii. În1992, legislatorul german a fost nevoit să introducă unele schimbări în legea penală pentru a soluţiona problemaprivind supraîncărcarea instanţelor de judecată, apărută o dată cu unificarea Germaniei. De asemenea, menţionămîn acest sens şi legea penală autohtonă, în care au fost introduse unele instituţii în scopul rezolvării problemei desupraaglomerare a închisorilor şi supraîncărcare a instanţelor de judecată (de exemplu, pedeapsa cu munca înfolosul comunităţii, instituţia împăcării părţilor etc.).

În rezultatul incapacităţii privaţiunii de libertate, mai ales pe termen scurt, de a-şi atinge scopul decorijare (reeducare) a condamnaţilor şi de reabilitare socială [1, 2], alternativele tradiţionale ale privării delibertate (amenda, amînarea executării pedepsei cu închisoare, probaţiunea, munca social-utilă etc.) au devenitparte integrantă a sistemului de pedepse în majoritatea ţărilor Europei.

Totodată, în multe ţări au fost difuzate noi metode de rezolvare a conflictelor penale, care nu numaiînlocuiesc pedeapsa cu închisoare, dar şi permit evitarea sistemului oficial de urmărire penală. Cu toate căaceste metode sînt considerate neoficiale (neformale), în condiţiile actuale necesită susţinerea structuriloroficiale ale statului. Din acest motiv, asemenea metode, numite alternative noi, au o bază juridică şi în legislaţiaRepublicii Moldova.

Deşi argumentele în favoarea alternativelor rămîn aceleaşi, în prezent importanţa acestora se schimbă:dacă anterior se foloseau argumente penologice, acum necesitatea alternativelor se argumentează prin prismasupraaglomerării închisorilor. Actualmente urmărim şi o schimbare a abordării acestei probleme. În trecut eratendinţa de a evita sentinţele de privare a libertăţii pe termen scurt, în acest sens, alternativele tradiţionale erauprivite ca variante optime şi se foloseau doar pentru înlocuirea încarcerării pe termen scurt. În prezent,conştientizînd faptul că metodele tradiţionale de luptă cu criminalitatea nu mai sînt eficiente, se tinde spreelaborarea unor noi sancţiuni care nu numai ar permite evitarea încarcerării persoanei, ci şi ar soluţiona uneleprobleme individuale.


237

Esenţa pedepselor comunitare (pedepse ce urmează a fi executate în mediul social obişnuit), elaborateîn ultimele decenii, constă în faptul de a obţine de la condamnat executarea unor obligaţii (cerinţe) ce i-arpermite integrarea lui în societate. Astfel, aşa noţiuni ca „reabilitare socială” şi „reintegrare socială” îşi recapătălocul binemeritat în politica penală. Există tendinţa ca aceste obiective să fie realizate în cadrul comunităţii şinicidecum în condiţiile totalitare ale închisorii. Stabilind sancţiuni comunitare, legiuitorul acordă posibilitateinstanţelor de judecată de a alege unele măsuri de pedeapsă ce diferă de cele tradiţionale, în acest sens,sancţiunile alternative sînt pedepse independente care urmăresc propriile scopuri.

Măsuri alternative pedepsei cu închisoare sînt sancţiuni penale sau modalităţi de executare a pedepseicu închisoare ce nu implică detenţia persoanei, adică instituţii menite a reduce numărul de sentinţe ce prevădexecutarea imediată a pedepsei privative de libertate. Din această definiţie rezultă că măsurile cu ajutorulcărora conflictul de drept penal se rezolvă în afara procesului oficial nu pot fi privite ca măsuri alternative aledetenţiei [2, 60]. Cu toate că aceste măsuri pot contribui esenţial la micşorarea „costului justiţiei penale” şisupraaglomerării închisorilor, totuşi ele nu sînt nici pedepse penale, nici modalităţi de executare a pedepsei cuînchisoare ce nu implică detenţia persoanei. În general, în asemenea cazuri persoana este liberată de răspunderepenală (vezi art.53 Cod penal al R.M.).

Din definiţia sus-menţionată rezultă că instituţiile (pedepsele) ce presupun izolarea infractorilor demediul social, adică implică detenţia persoanei, chiar dacă aceasta durează doar o parte a zilei sau a săptămînii,nu sînt tratate ca alternative la privarea de libertate. Aceste sancţiuni se execută în regim de semilibertate(arestul în zilele de week-end, vezi Cod penal al Regatului Spania) sau în regim de libertate, dar după executareaunui termen de închisoare (eliberarea condiţionată înainte de termen, vezi Cod penal al Republicii Moldova).Menţionăm însă că aceste modalităţi sînt frecvent utilizate de către state în scopul ameliorării situaţiei privindsupraaglomerarea închisorilor.

În multe state, supraaglomerarea instituţiilor penitenciare se datorează şi deţinerii persoanelor arestatepreventiv. Se recurge la rezolvarea acestei probleme prin implementarea alternativelor la arestul preventiv(de ex., eliberarea pe cauţiune, eliberarea sub control judiciar, art.192, respectiv, 191 Cod de procedură penalăal R.M. ), dar ele nu sînt alternative ale privării de libertate, deoarece nu sînt pedepse penale, condiţie sine quanon. Astfel, elaborarea alternativelor la detenţie nu se reduce doar la diversificarea sistemului de pedepse, ciimplică şi schimbări în legea procesual-penală şi execuţional-penală.

Conform §8.2 al Regulilor minime standarde ale O.N.U. cu privire la pedepsele nonprivative (Regulilede la Tokyo), instanţele de judecată (organe ce emit sentinţe) pot să dispună următoarele sancţiuni:

1. sancţiuni verbale (observaţie, preîntîmpinare, mustrare);2. eliberarea condiţionată de răspundere penală;3. decăderea din drepturile civile (restrîngerea acestora);4. sancţiuni pecuniare (amenda);5. confiscarea sau privarea de dreptul de proprietate asupra averii;6. întoarcerea patrimoniului victimei sau compensarea;7. pedeapsa condiţionată sau suspendarea condiţionată a executării;8. munca social-utilă;9. îndreptarea într-o instituţie de reeducare cu prezenţă obligatorie;10. arestul la domiciliu;11. orice alt fel de pedeapsă, nelegată de detenţie;12. îmbinarea măsurilor sus-menţionate.

Asemenea diversitate a măsurilor alternative impune clasificarea acestora. O clasificare generală arpresupune evidenţierea a două grupuri mari [3]:

a) alternativele tradiţionale (alternativele propriu-zise la privarea libertăţii);b) alternativele noi (procedurile ce înlocuiesc procesul oficial al justiţiei penale, adică alternativele

procesului penal şi nu a privaţiunii de libertate).O altă clasificare [4, 69] are la bază gradul de implicare a statului în viaţa infractorului, adică gradul de

restrîngere a drepturilor condamnatului. Clasificarea dată poate fi privită ca o repartizare a sancţiunilor încorespundere cu gradul de siguranţă a acestora: evident că reale şi sigure sînt alternativele ce presupun limităriserioase în sfera organizării modului de viaţă după propria dorinţă. Dar este greu a delimita alternativele dupăcriteriul dat, din acest motiv, măsurile noncustodiale sînt enumerate în funcţie de gradul de apropiere faţă de


238

regimul de executare a pedepsei cu închisoare (de exemplu, enumerarea din §8.2 al Regulilor de la Tokyo esteefectuată după acest principiu: de la cea mai uşoară la cea mai drastică).

Arestul la domiciliu. Într-o măsură oarecare, arestul la domiciliu este cea mai potrivită alternativădetenţiei persoanei, deoarece poate îndeplini funcţia principală a privaţiunii de libertate – izolarea infractoruluide lumea exterioară (dar izolarea respectivă este mai puţin limitativă). Avantajul acestei alternative rezidă încapacitatea acesteia de a rezolva problema limitării libertăţii acţiunilor fără neajunsurile inerente detenţieipersoanei.

Analiza legislaţiilor unor ţări demonstrează faptul că arestul la domiciliu nu are o răspîndire mare, ceeace poate fi explicat şi prin faptul că executarea acestei sancţiuni necesită mijloace tehnice pentru supraveghereaadecvată. Arestul la domiciliu este aplicat pe larg în SUA, unde în acest sens funcţionează unele programe. Înesenţă, executarea acestei pedepse rezidă în obligaţia nepărăsirii domiciliului (casei, apartamentului), decîtpentru executarea muncii sau fără această excepţie. Mijloacele de control ale acestei sancţiuni sînt diverse,dar în majoritatea cazurilor este utilizată o modalitate a supravegherii electronice.

În Australia, arestul la domiciliu este folosit sub diferite forme: în partea de nord ca alternativă reală apedepsei cu închisoarea, care se aplică în cazurile de suspendare a executării pedepsei privative de libertate,în acest caz, arestul la domiciliu este o condiţie obligatorie. Iar în Queensland alternativa respectivă estepermisă doar în cazul eliberării din închisoare înainte de termen.

Pe lîngă economisirea a enorme resurse financiare, arestul la domiciliu prezintă şi alte avantaje. Deregulă, infractorilor li se permite să-şi păstreze locul de muncă, iar uneori această circumstanţă este o condiţieobligatorie. Cînd persoana nu poate să se angajeze la serviciu sau să-şi păstreze locul de muncă, ea poateîndeplini unele munci sociale utile. Un alt avantaj al arestului la domiciliu constă în elasticitatea acestuia:programele electronice de supraveghere permit utilizarea unui sistem cu mai multe niveluri care pot fi folositeîn funcţie de pericolul social util al infracţiunii şi personalitatea infractorului.

Însă arestul la domiciliu are şi unele neajunsuri. În primul rînd, aplicarea acestei sancţiuni poate ducela discriminare, deoarece nu toţi infractorii vor fi capabili să acopere cheltuielile pentru instalarea legăturiitelefonice directe, altor mijloace electronice necesare supravegherii. În al doilea rînd, în timpul executăriipedepsei respective, comunicarea infractorului poate fi restrînsă anume la acel micromediu social care îlinfluenţează negativ.

Munca social-utilă. Aplicarea sancţiunii prin munca social-utilă a fost răspîndită foarte larg în ultimeledouă decenii. Multe ţări europene şi ţările ce aparţin sistemului de drept anglo-saxson apelează la aceastăsancţiune.

Caracteristic pentru astfel de pedeapsă este faptul că stabilirea ei ca sancţiune penală, în majoritateaţărilor, a fost precedată de un şir de experimente. De exemplu: în Finlanda, munca social-utilă a fost introdusăca experiment în 1991, iar din 1 aprilie 1994, acest experiment devenise legal consfinţit în legea penală astatului. Realizarea experienţelor permite crearea bazei organizatorice pentru aplicarea muncii social-utile,ceea ce explică executarea acestei sancţiuni fără mari dificultăţi după adoptarea legilor respective. Ţinem sămenţionăm că fără o pregătire corespunzătoare, această instituţie nu poate fi ademenitoare pentru instanţelede judecată. Ceea ce a demonstrat experienţa Ungariei: în 1987, munca în folosul comunităţii era o metodă derealizare a lucrului educativ corecţional, în 1993, cînd instituţia lucrului educativ corecţional a fost anulată,munca în folosul comunităţii, ca sancţiune, s-a păstrat, dar judecătorii practic nu aplicau această sancţiune. ÎnRepublica Moldova, munca corecţională de asemenea nu se aplica în ultimul timp, fiind anulată (Legea nr. 205-XIV din 25 noiembrie 1998), iar în Codul penal din 13 septembrie 2002 legiuitorul „a revenit” la aceastăsancţiune, nefiind precedată de vreun experiment sau alte careva măsuri organizatorice.

Trebuie de menţionat că munca social-utilă este foarte favorabilă efectuării experimentelor. Aceastămăsură poate fi realizată şi controlată chiar şi fără o bază legislativă specială, fiindcă instituţiile ce pot asiguraefectuarea experimentelor în domeniul aplicării muncii social-utile există în majoritatea ţărilor. În aşa mod, eapoate fi prevăzută ca o obligaţie în cadrul eliberării condiţionate de răspundere penală sau a amînării executăriisentinţei cu închisoare. De asemenea, există şi organizaţiile care ar putea să se ocupe cu realizarea executăriişi supravegherii acestei sancţiuni. În astfel de cazuri se ţine cont de tradiţiile juridice din ţara respectivă. ÎnFranţa de exemplu, judecătorul responsabil de executarea sentinţelor ia măsuri pentru realizarea şi controlulexecutării acestei sancţiuni, iar în Olanda, aceste atribuţii ţin de competenţa serviciului de probaţiune.


239

În unele ţări, popularitatea acestei sancţiuni poate fi explicată prin faptul că este privită ca o sancţiunedrastică şi sigură, căreia i se atribuie un loc intermediar în sistemul pedepselor. Se consideră că aceastămăsură are un caracter evident de pedepsire, dar fără efectele negative ale încarcerării persoanelor.

În general, munca social-utilă este prevăzută ca o alternativă la privaţiunea de libertate. În legeapenală franceză se stipulează faptul că la munca în folosul societăţii se recurge doar în schimbul privaţiunii delibertate. În Regatul Unit, această măsură constituie o pedeapsă independentă şi nu este nevoie de condiţiacondamnării la închisoare pentru a aplica sancţiunea de executare a muncilor social-utile. Analizînd situaţia dinpunct de vedere practic, observăm că în această ţară munca în folosul comunităţii este aplicată în 50 la sută dintoate cazurile anume ca alternativă la pedeapsa cu închisoare. Asemenea situaţie, adică aplicarea munciisocial-utile ca sancţiune independentă şi ca alternativă la pedeapsa cu închisoarea, este posibilă şi în RepublicaMoldova. În primul caz ( în calitate de sancţiune independentă), judecătorul aplică munca în folosul societăţiidacă este prevăzută în articolele părţii speciale a Codului penal (de exemplu, art.178,183,196,199 Cod penal).În ceea ce priveşte a doua situaţie, art.79 Cod penal oferă instanţei posibilitatea de a recurge la o pedeapsămai blîndă decît cea prevăzută de lege, astfel munca social-utilă este aplicată ca alternativă la închisoare.

Există mai multe modalităţi de „a face” ca instanţele judecătoreşti să aplice munca în folosul societăţiica alternativă la privarea imediată de libertate. De exemplu, în Finlanda este prevăzută o procedură din douătrepte. În primul rînd, instanţa emite o sentinţă de condamnare, neluînd în consideraţie munca social-utilă.Dacă instanţa pronunţă o sentinţă privativă de libertate, atunci aceeaşi instanţă, la a doua etapă, poate schimbasancţiunea cu munca în folosul societăţii. Asemenea procedură va stimula aplicarea muncii social-utile caalternativă la privaţiunea de libertate şi va putea fi evitată situaţia cînd această măsură se aplică în locul altorsancţiuni neprivative de libertate (situaţii frecvent întîlnite în Olanda şi unele state ale Australiei).

Datorită caracterului relativ dur al acestei sancţiuni, teoretic ea poate fi aplicată numai în locul privăriide libertate pe termen scurt. În multe ţări, legea penală prevede că numai privarea de libertate pe un termen depînă la şase luni poate fi înlocuită cu munca social-utilă, în alte ţări este prevăzut termenul de douăsprezeceluni.

În Republica Moldova legiuitorul, de asemenea, a prevăzut posibilitatea înlocuirii pedepsei cu închisoarecu munca în folosul comunităţii. Conform art.79 Cod penal al R.M., „instanţa de judecată poate aplica opedeapsă sub limita minimă, prevăzută de legea penală pentru infracţiunea respectivă, sau una mai blîndă, dealtă categorie...”. Interpretînd al.3 al aceluiaşi articol, concluzionăm că munca social-uitlă poate fi aplicată ca„pedeapsă mai blîndă” privării de libertate în cazul comiterii infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave. În cazulaplicării muncii social-utile ca alternativă la închisoare sau arest, maximul pedepsei nu poate depăşi 240 de ore.

Un motiv în plus al implementării reuşite a sancţiunii muncii social-utile într-un şir de ţări a servitelasticitatea acestei măsuri. Ea poate fi aplicată atît ca sancţiune independentă, cît şi poate servi drept „supliment”(obligaţie suplimentară) în cadrul probaţiunii sau altor sancţiuni comunitare. De exemplu, în Olanda, aceastămăsură poate fi numită atît ca sancţiune independentă, cît şi în cadrul liberării condiţionate de răspunderepenală, în Franţa, ea poate însoţi şi condamnarea cu suspendarea axecutării pedepsei, şi amînarea emiteriisentinţei.

Un argument în favoarea muncii neremunerate în folosul comunităţii ar fi faptul că această măsurăpoate fi dispusă pentru săvîrşirea unui spectru larg de infracţiuni şi faţă de cea mai activă parte a infractorilor.

Organele de supraveghere diferă de la stat la stat în funcţie de gradul de severitate al acestei măsuri.De exemplu, în Finlanda, unicul scop al supravegherii constă în controlul efectuării muncilor respective, în alteţări, supravegherea se răsfrînge şi asupra comportamentului infractorului în societate, în afara orelor de executarea sancţiunii espective. În primul caz, supravegherea poate fi pusă pe seama unor organe pentru care aceastăobligaţie este o atribuţie secundară (de exemplu, organele administraţiei publice locale, sindicatele etc.), în aldoilea caz, această obligaţie poate fi pusă pe seama unor organe specializate (de ex., serviciul de probaţiune,poliţia, judecătoria, Departamentul de executare a sentinţelor etc.).

Probaţiunea poate fi definită ca „o procedură prin intermediul căreia condamnatul, fiind subiectulobligaţiilor impuse de curte, este eliberat de la trimiterea în închisoare” [5, 694]. Alţi autori [6] susţin căprobaţiunea este o posibilitate a instanţei de judecată de a amîna emiterea sentinţei pe o perioadă nedeterminatăde timp, spre deosebire de condamnarea cu amînarea (suspendarea) executării pedepsei, cînd instanţa stabileştetermenul de privaţiune, iar apoi o amînă pe un termen determinat.


240

Susţinem că probaţiunea trebuie să cuprindă toate cazurile cînd persoanei îi sînt impuse de instanţăunele obligaţii, în rezultatul examinării cauzei penale respective. Ea poate fi atît ca sancţiune independentă, cîtşi ca parte a amînării condiţionate a executării pedepsei cu închisoare etc.

Legea penală autohtonă nu prevede probaţiunea ca sancţiune penală (nici noţiunea de probaţiune nueste utilizată). Dar în cazul suspendării executării pedepsei, instanţa poate stabili unele obligaţiuni condamnatului(art.90 Cod penal). Al. 6 art.90 prevede şi „alte obligaţii care pot contribui la corectarea sa”, deci în acestalineat nu este o listă exhaustivă a obligaţiilor ce pot fi impuse condamnatului. Prin urmare, putem spune că înRepublica Moldova este baza legală pentru aplicarea acestei sancţiuni.

Posibilitatea aplicării acestei măsuri comunitare trebuie să fie prevăzută la nivel abstract, adică legiuitorultrebuie să stabilească infracţiunile pentru comiterea cărora persoanei îi poate fi aplicată această sancţiune. Deregulă, probaţiunea este prevăzută pentru infracţiunile ce prevăd pedeapsa privativă de libertate pe un termende 2-3 ani. Codul penal autohton prevede această limită în art. 90 şi constituie 5 ani pentru infracţiunileintenţionate şi 7 ani pentru infracţiunile săvîrşite din imprudenţă.

Esenţa probaţiunii ne sugerează ideea că persoana condamnată este supusă unei supravegheri dinpartea organelor competente (în multe ţări funcţionează serviciul de probaţiune). Anume esenţa probaţiunii,adică obligaţia de a menţine relaţiile cu ofiţerul de probaţiune sau altă persoană împuternicită, a condiţionatcriza acestei instituţii în ţările unde ea era ca „alternativă principală”. Reducîndu-se doar la asemenea întîlniri,instituţia probaţiunii nu mai putea atinge scopul reabilitării sociale. O criză analogică exista şi în Statele Unite(45 la sută din deţinuţi sînt persoane care au încălcat regulile probaţiunii) [7, 3]. Pentru depăşirea acestei crizeeste necesar ca infractorilor (subiecţilor infracţiunii) să le fie impuse obligaţii mai drastice şi mai împovărătoare.De asemenea, în cadrul aşa-numitei „supravegheri intensive”, infractorii sînt supuşi unui control riguros dinpartea ofiţerului de probaţiune.

Totodată, menţionăm că probaţiunea poate fi atît sancţiune independentă (probation), cît şi modalitatede executare a sancţiunii privative de libertate a persoanei, de exemplu, eliberarea condiţionată înainte determen (în acest caz este folosit termenul „parole”).

În multe ţări există modalităţi de executare a sancţiunii cu închisoare, dar care nu presupun privareade libertate. Asemenea modalităţi nu sînt alternative în sensul strict, dar au foarte mult în comun cu „alternativelereale”. Scopurile urmărite de sancţiunile comunitare dintr-o ţară pot fi atinse prin intermediul modalităţilornonprivative de executare a sancţiunii cu închisoare. De exemplu, prin amplasarea condamnatului în afarainstituţiei penitenciare şi prestarea muncii (modalitate prevăzută în legislaţia Elveţiei) pot fi atinse, practic,aceleaşi rezultate ca şi în cazul arestului la domiciliu ca sancţiune penală (introdusă de 2-3 ani în Italia).

Actualmente, politica în domeniul pedepselor penale este orientată spre alternativele pedepselor privativede libertate. În ultimul deceniu al secolului trecut, într-un şir de ţări au fost introduse mai multe sancţiuninonprivative de libertate şi au fost realizate mai multe experimente în vederea introducerii alternativelor casancţiuni independente. Totodată, menţionăm că frecvenţa aplicării sancţiunilor privative de libertate nu depindedirect de varietatea alternativelor. În multe cazuri, reducerea numărului de sancţiuni privative a fost rezultatulschimbărilor în folosirea modalităţilor deja existente.

Aplicarea alternativelor este în funcţie directă cu opinia publică şi politica în domeniul combateriicriminalităţii. Unele cercetări ale problemei atitudinei societăţii faţă de infractori au demonstrat că comunitateanu este predispusă la reprimare. Actualmente, membrii societăţii sînt cointeresaţi în repararea pagubei şi însiguranţa că infractorul nu va mai comite infracţiuni (reeducarea/corijarea şi resocializarea persoanei).

În concluzie menţionăm că aplicarea pe larg şi eficientă a măsurilor alternative necesită unele schimbăriale legislaţiei, reorientarea politicii combaterii criminalităţii, precum şi o reformare a viziunilor societăţii asupracriminalităţii în ansamblu.

Referinţe:1. A.M. Kalmhout and P.J.P. Tak, „Sanction-sistem in the member-states of the Council of Europe”,

Part I, 1988.2. Norman Bishop, „Non-custodial alternatives in Europe ”.3. Karoly Bard, „Alternatives to imprisonement”.4. Norman Bishop, „Non-custodial alternatives in Europe”.5. Bryan A. Garner, „A Dictionary of Modern Legal Usage”, New York, 2-nd edition,1995.6. Karoly Bard „Alternatives to imprisonement”.7. Robyn L. Cohen, „Probation and Parole Violators in State Prison, 1991”, Bureau of Justice

Statistics, 1995.


241

Mondializarea protecţiei juridice a drepturilor fundamentale

Tatiana TRIBOI, Academia „Ştefan cel Mare”a M.A.I. al R.M.

Recenzent: Belecciu Ştefan, doctor în drept, conferenţiar universitar

SUMMARYAu terme d’une longue et chaotique conquête, les droits de l’homme ont gagné la place qui leur revient. Plusieurs

siècles après la proclamation des droits naturels et universels de l’homme, leur protection „naturelle”, c’est-à-direinternationale, prenait forme après 1945. Sous l’égide d’organisations internationales à vocation générale ou spécialisées,la protection a aujourd’hui acquis une dimension mondiale.

Les étapes en sont bien connues: la Déclaration Universelle de 1948, les deux Pactes de 1966, et, parallèlementle développement du droit humanitaire, avec les conventions de Genève de 1949 et les protocoles de 1977. Accompagnantce mouvement universel, des efforts particuliers se sont concrétisés à travers des conventions régionales. De sortequ’aujourd’hui la protection conventionnelle des drois fondamentaux est d’une densité sans précédent. Plus discrètement,mais avec le même succès, une autre évolution fondamentale de la protection juridictionnelle des droits fondamentaux sefaisait jour: les juridictions internes ont appris désormais à coexister avec des organes de contrôle internationaux, dontcertains juridictionnels. Por illustrer l’actualité de ces deux évolutions majeures, des développements spécifique serontconsacrés à l’abolition de la peine de mort comme exemple de mondialisation progressive d’une norme, ainsi qu’à la Courpénale internationale, incarnation de la mondialisation de la répression.

Drumul prin care fiinţa umană şi-a cîştigat dreptul de a fi apărată, ocrotită şi efectiv apreciată laadevărata ei valoare, a fost greu şi anevoios.

Prin definiţie, drepturile omului sunt universale, fiecare fiinţă umană fiind titulara acestor drepturi, fărăca istoria sau poziţia geografică a statului să le poată modifica.

Caracterul universal al drepturilor omului presupune astfel necesitatea de a completa garanţia drepturilorcu o construcţie intelectuală şi juridică care depăşeşte cadrul statelor. Protecţia internaţională a drepturiloromului este o necesitate din momentul în care s-a dovedit că statul nu este infailibil. Desigur el are misiunea degarantare a drepturilor, dar cînd el nu reuşeşte să o îndeplinească în întregime, atunci ajutorul trebuie găsit înaltă parte, prin aplicarea normelor internaţionale, în caz de necesitate prin jurisdicţii internaţionale.

Dacă am presupune teoretic că protecţia internaţională a drepturilor omului este o continuare a protecţieinaţionale prin mijloace noi, statele nu au perceput-o astfel imediat. Prea mult timp a prevalat teribla maximă alui Goebbels: „Noi vom face ceia ce vom vrea cu evreii, cu comuniştii şi cu adversarii noştri. Aceasta nu nepriveşte decît pe noi. Cărbunarul este stăpîn la el”. Regimul nazist a extins pînă la grozăvie consecinţele uneiastfel de judecăţi, demonstrînd că statul nu este spaţiul exclusiv al garanţiei drepturilor omului. Protecţia„naturală” adică internaţională a drepturilor omului a căpătat o dimensiune mondială sub egida organizaţiilorinternaţionale generale sau specializate începînd cu anul 1945.

Etapele protecţiei internaţionale a drepturilor omului sunt bune cunoscute: Declaraţia universală din1948, care a fost apreciată ca izvor al drepturilor omului de întreaga literatură juridică şi politică, cele douăpacte din 1966, şi în paralel, dezvoltarea dreptului umanitar, însoţit de convenţiile de la Geneva din 1949 şiprotocoalele din 1977. Un aport important l-au adus şi convenţiile regionale. În consecinţă, protecţiaconvenţională a drepturilor fundamentale a căpătat astăzi o amploare fără precedent. Mai discret, dar cuacelaşi succes, a avut loc o altă evoluţie fundamentală a protecţiei juridice a drepturilor fundamentale: jurisdicţiileinterne au învăţat de acum înainte să coexiste cu organele de control internaţional, dintre care unele suntjurisdicţionale. Statele au acceptat în mod unanim cel puţin la nivel retoric că drepturile omului nu constituie oafacere pur internă a statului. Pentru a ilustra actualitatea acestor evoluţii majore, vom dezvolta abolireapedepsei cu moartea ca exemplu de mondializare progresivă a unei norme. De asemenea, vom analiza CurteaPenală Internaţională, încarnare a mondializării reprimării pedepsei cu moartea.


242

I. Mondializarea protecţiei convenţionaleA. Cincizeci de ani de cuceriri

De la finele celui de-al doilea război mondial, activitatea convenţională în materia drepturilorfundamentale a fiinţei umane a fost realizată parţial. La nivel internaţional universal, protecţia drepturiloromului parcurge două etape de evoluţie: etapa declaratorie (începînd cu adoptarea Declaraţiei Universale aDrepturilor Omului [1]) şi etapa convenţională (începînd cu adoptarea celor două tratate internaţionale înmateria drepturilor omului, cu caracter general şi cu vocaţie universală, Pactul internaţional relativ la drepturilecivile şi politice [2] şi Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale [3] adoptate înanul 1966 şi intrate în vigoare în 1976).

Declaraţia Universală a Drepturilor, cele două pacte a Naţiunilor Unite din 1966, precum şi cele douăprotocoale adiţionale la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice în ansamblu alcătuiesc în documentcunoscut ca „Carta drepturilor omului”. Carta este baza protecţiei internaţionale a drepturilor omului. Printreprimele convenţii cu privire la drepturile omului avem convenţiile referitoare la interzicerea discriminării rasiale,aparteidului, torturii, prevenirii şi reprimării genocidului. Din a doua categorie, conform apariţiei sale, fac partetratatele avînd ca obiect al protecţiei drepturile refugiaţilor, ostaşilor, civililor, muncitorilor, copiilor, minorităţilor,etc.

Totodată, dezvoltarea unui drept regional al drepturilor omului a permis unor comunităţi omogeneelaborarea unor standarde mai superioare de protecţie a drepturilor omului. Putem menţiona aici cazul Europei.În timp de cincizeci de ani „bătrînul continent” a dat dovadă de o vitalitate impresionantă: în afară de Convenţiaeuropeană a protecţiei drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale semnată în 1950 [4], care rămîne modelulcel mai desăvîrşit al protecţiei internaţionale, Consiliul Europei a elaborat şi o Cartă socială europeană [5].

La rîndul său, Uniunea Europeană a elaborat la 7 decembrie 2000 un instrument de referinţă în materiaprotecţiei drepturilor fundamentale – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [6]. La fel în cadrulEuropei lărgite Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa are misiunea de a apăra drepturile omuluide la adoptarea Actului final al Conferinţei de la Helsinki în 1975. Traumatizată de două conflicte majore într-o perioadă de jumătate de secol, Europa, mai mult decît alte regiuni ale lumii, a înţeles importanţa inestimabilăa respectării drepturilor omului pentru o pace durabilă.

Un alt document important care a fost elaborat pe continentul african este Carta africană a drepturiloromului şi popoarelor, adoptată de către statele membre ale organizaţiei Unităţii Africane (O.U.A.), la Nairobi(Kenia) [7]. Această activitate de codificare internaţională fu atît de dinamică că astăzi se numără, inclusiv cuconvenţiile regionale, în jur de 150 de tratate. Anii trecuţi numărul ratificărilor a atins pentru unele convenţiicuazi-totalitatea statelor membre ale O.N.U. (de ex. Convenţiile de la Geneva ori convenţia de la New Yorkcu privire la drepturile copilului). Numărul de aceste convenţii fiind foarte mare, se pune întrebarea, dacădrepturile omului nu vor fi încălcate în caz de conflict dintre ele?

În primul rînd, este necesar de subliniat convergenţa tuturor acestor instrumente internaţionale. Maimult, fără a intra în detalii, să ne amintim că regula de bază în materia drepturilor fundamentale este acea deaplicare a normei mai favorabile.

Cunoaştem de fapt că marea majoritate a convenţiilor internaţionale insistă că statele au oresponsabilitate primară pentru protecţia şi promovarea drepturilor omului. În statele de drept, constituţiilenaţionale ca şi jurisprudenţele de jurisdicţie constituţională se conformează foarte des normelor internaţionaleîn domeniul drepturilor şi libertăţilor garantate de ele. Rămîne de stabilit cum în fiecare stat judecătorul naţionalse va situa în raport cu norma internaţională.

Unele state ridică problema de o transpunere a normei internaţionale, pe cînd altele încorporeazădirect tratatele în legislaţia sa, fie ele ordinare, fie supralegislative dar inferioare constituţiei (ex.: art.55 dinConstituţia Franţei). Care nu ar fi sistemul existent, influenţa normelor internaţionale este considerabilă. Încetulcu încetul, aceste norme care au o sarcină particulară penetrează ordinile juridice interne, în special prin ocoluljurisprudenţei Curţilor constituţionale. În anul 1993 la Paris s-a reunit a noua conferinţă a Curţilor constituţionaleeuropene. Scopul ei era examinarea naturii raporturilor dintre protecţia naţională şi protecţia internaţională adrepturilor omului. Concurenţă sau complementaritate? Întrebarea fiind pusă, s-au adunat şi analizat experienţelefiecărei naţiuni europene. Concluzia nu era o surpriză: dreptul de a concilia aportul dreptului internaţional şi de


243

a proteja normele sale intră în competenţa jurisdicţiei constituţionale; jurisprudenţele judecătorului naţional şicelui internaţional sunt deseori similare.

Astăzi la nivel internaţional există două tipuri de sisteme instituţionale de consacrare şi protecţie adrepturilor omului.

Primul tip este reprezentat de sistemul universal de consacrare şi protecţie, în cadrul OrganizaţieiNaţiunilor Unite şi al unor instituţii specializate ale acesteia, Organizaţia Internaţională a Muncii şi OrganizaţiaNaţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

Al doilea tip sunt sistemele regionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului, şi anume sistemulregional european, care cuprinde trei organizaţii internaţionale regionale europene: Uniunea europeană, ConsiliulEuropei şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa; sistemul regional interamerican care are labază Organizaţia Statelor Americane şi sistemul regional african care este constituit din Organizaţia UnităţiiAfricane.

Încercarea de mondializare a protecţiei drepturilor fundamentale, vizibilă începînd cu 1945, ne seconfundă deci cu statornicia normelor. Este vorba mai degrabă de o mişcare de fond, cînd puternică, cîndlatentă, care dirijează drepturile naţionale spre un nivel de compatibilitate, în caz contrar de convergenţă.

B. Mondializarea: spre abolirea universală a pedepsei cu moarteaMişcarea care a condus Europa spre eliberarea de pedeapsa cu moartea în decursul ultimilor cincizeci

de ani s-a confirmat la nivel mondial. Ultimul deceniu a fost îndeosebi fructuos, în special datorită mobilizăriicomunităţii internaţionale; abolirea este de acum înainte în centrul unei activităţi intense al organizaţiilorinternaţionale şi celor non guvernamentale. Astăzi se numără 78 de state total aboliţioniste, 15 state parţialaboliţioniste şi 24 state aboliţioniste în esenţă, deci în total 117. Ritmul progresării aboliţionării este impresionant:35 de state noi aboliţioniste din 1990 deci în mediu cîte 3 pe an [8]. Aceste cifre includ în special ţările dinAfrica (Angola, Insula Maurice, Mozambic sau Africa de Sud); ţările din America (Canada sau Paraguay);ţările din Asia (Hon Kong, Nepal); ţările din Europa de Est şi din Caucaz (Azerbaidjan, Bulgaria, Estonia,Georgia, Lituania, Polonia, Turkmenistan, Ucraina). În consecinţă, instrumentele juridice care interzic saulimitează recursul la pedeapsa cu moartea s-au multiplicat, în timp ce ONG impun o supraveghere constantă aţărilor non aboliţioniste. În rezultat astăzi domeniul pedepsei cu moartea nu încetează de a se restrînge.

În Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale adoptată în1950 se conţine starea de spirit generală care predomina atunci în Europa în privinţa pedepsei cu moartea.Astfel, articolul 2 consacrînd dreptului la viaţă spune în alin. 2 că „moartea nu este considerată ca fiind cauzatăprin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară laforţă”. Piedestal al valorilor europene, această convenţie deci, de la bun început, tolera pedeapsa cu moartea,ca un „rău necesar” [9].

După ani de cugetări şi reflecţiuni, Adunarea Parlamentară, însoţind eforturile statelor înaintaşe, alansat iniţiativa de a elabora un protocol adiţional la Convenţia consacrată de data aceasta privind abolireapedepsei cu moartea. Deci, la 28 martie 1983 a fost adoptat celebrul Protocol nr. 6 la Convenţia europeanăpentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea. PentruEuropa această dată este foarte importantă, fiind vorba despre lichidarea pedepsei capitale din codurile europene.Art. 1 din protocol proclamă: „pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemeneapedeapsă şi nici executat”. Fiind o dovadă a evoluţiei opiniei generale, protocolul a intrat în vigoare la 1 martie1985. În aşa mod Europa occidentală a închis uşa pedepsei capitale, deoarece nici o execuţie nu s-a înregistratîn Europa din 1984. Între 1983 şi 1990 au intervenit 15 ratificări a protocolului 6.

După căderea zidului de la Berlin au survenit schimbări politice esenţiale care au generat atunci adoua campanie contra pedepsei cu moartea, avînd ca destinatari statele Europei centrale şi orientale, precumşi noii membri ai Consiliului Europei. În afară de preţiosul instrument pe care îl constituia deja protocolul nr.6,era necesară elaborarea unui nou instrument în materia abolirii. Astfel, în 1994 de către Adunarea Parlamentarăa Consiliului Europei a fost adoptată rezoluţia 1044, care înainta condiţie pentru statele aderente de a aboliobligatoriu pedeapsa cu moartea mai întîi de fapt (obligaţia pentru toate statele aderente de a adopta unmoratoriu asupra execuţiilor), apoi de drept (semnarea apoi ratificarea protocolului nr.6 într-un termen de treiani). A doua fază a luptei pentru abolire fusese la fel de fructuoasă şi mai rapidă decît prima: un singur membrudin cei 44 ai organizaţiei, Rusia n-a ratificat încă protocolul nr.6.


244

Mai rămîne de realizat o ultimă etapă: abolirea pedepsei capitale în toate circumstanţele. Protocolulnr.6 prevede de fapt posibilitatea de a recurge la această pedeapsă în caz de „război sau pericol iminent derăzboi” (art.2). Abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanţele este obiectul recentului protocol nr.13 laConvenţie semnat de 36 de state membre la Vilnius la 3 mai 2002 şi deja ratificat de 23 membri [10]. Unelestate membre nu sunt totalmente aboliţioniste şi păstrează pedeapsa cu moartea în timp de război sau circumstanţeexcepţionale.

Cum am subliniat deja, unul din cele mai importante fenomene din domeniul relaţiilor internaţionaleîncepînd cu apariţia Naţiunilor Unite rămîne a fi dezvoltarea considerabilă a mişcării convenţionale multilateraleîn materia drepturilor omului, adică crearea mecanismelor de garanţie şi de control. În acest cadru, luptacontra pedepsei cu moartea a putut să se sprijine pe un număr de instrumente, de natură obligatorie sauneobligatorie pentru state, dar toate din ele sau interzic pedeapsa dată sau proclamă drepturi incompatibile cuunele practici referitoare la aplicarea pedepsei capitale. Nu este vorba aici de întocmirea unui catalog plictisitor,dar de prezentarea succintă a cadrului juridic mondial pe care se poate baza lupta pentru abolirea universală.

În ultimii ani numărul convenţiilor internaţionale în domeniul abolirii pedepsei capitale a crescutconsiderabil: în plan mondial a fost adoptat al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturilecivile şi politice, vizînd abolirea pedepsei cu moartea [11]. Prin acest protocol statele părţi se angajează să iatoate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa, fără totuşiexcluderea posibilităţii de a emite rezerve în timp de război. La 31 decembrie 2003, 52 de state au ratificatacest text, pe cînd altele 8 l-au semnat. În plan regional putem menţiona Protocolul nr.6 [12] şi 13 [13] laConvenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificate respectiv de43 şi 23 de state la această zi. Pentru continentul american, instrumentul de referinţă este Protocolul adiţionalla Convenţia americană relativă la drepturile omului referitor la abolirea pedepsei cu moartea [14]. Acesttratat a acumulat la zi 8 ratificări. Cu excepţia protocolului nr.13, aceste tratate interzic statelor părţi aplicareapedepsei cu moartea, dar permit formularea de rezerve privitoare la recursul la această pedeapsă în timp derăzboi (protocolul nr.6 nu se referă decît la timpul de pace).

Paralel cu negocierea acestor tratate internaţionale, organele Naţiunilor Unite şi organizaţiilor regionaleau adoptat importante rezoluţii care îndeamnă pe de o parte membrii lor la abolirea pedepsei cu moartea saurestrîngerea cîmpului ei de aplicare, prin ratificarea instrumentelor valabile, încurajînd pe de altă parte stateleaboliţioniste să acţioneze activ contra pedepsei cu moartea, păstrînd dreptul de refuz de a extrăda o persoanăcătre un stat reclamant care aplică pedeapsa cu moartea. Aici putem menţiona în afară de altele rezoluţia AG/32/61 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite din 8 decembrie 1977; rezoluţiile revăzute ale Comisiei DrepturilorOmului a Naţiunilor Unite, ultima dintre care – 2002/77, a fost adoptată la 25 aprilie 2002. La nivel regionalreamintim rezoluţiile Parlamentului European (în special 0542/1907 adoptată la 12 iulie 1997) şi în sfîrşit aAdunării Parlamentare a Consiliului Europei. Aceste texte cu caracter neobligatoriu au o importanţă particulară,permiţînd de a reafirma periodic obiectivul abolirii universale, plasînd statele non aboliţioniste în faţaresponsabilităţii lor, şi mai ales amintindu-le despre obligaţiile lor în materia respectului drepturilor fundamentaleale persoanelor supuse la pedeapsă capitală.

Într-adevăr, numeroase convenţii de protecţie a drepturilor omului impun limite pentru aplicarea pedepseicu moartea, fie că ele proclamă drepturi civile fundamentale, fie că ele se ataşează protecţiei categoriilorspecifice de indivizi. La prima categorie se referă Pactul Naţiunilor Unite relativ la drepturile civile şi politice,adoptat în 1966, în special articolele 6 şi 14 (ţinînd cont de interpretarea dată lor de către comitetul drepturiloromului): normele fundamentale aplicabile procesului penal presupun deci că pedeapsa cu moartea trebuie săfie limitată numai la crimele cele mai grave, şi nu trebuie să fie pronunţată decît în urma unui proces echitabil;dreptul de graţiere şi de comutare a pedepsei trebuie să fie asigurat pe deplin. Mai mult, Pactul exclude oriceaplicare a pedepsei capitale faţă de persoanele sub 18 ani, execuţia femeilor însărcinate. Convenţia europeanăcare nu interzice pedeapsa capitală cuprinde de asemenea dispoziţii care încadrează aplicarea ei (cu privirela interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante) [15], dreptul la un proces echitabil[16]. În ceea ce priveşte Convenţia americană a drepturilor omului, ea exclude recursul la pedeapsa cumoartea pentru crimele politice, minori, de asemenea executarea persoanelor în vîrstă care au peste 70 de anişi femeilor însărcinate, reafirmînd dreptul oricărei persoane condamnate la moarte de a solicita amnistierea,graţierea sau comutarea pedepsei. Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor proclamă la fel dreptul


245

fundamental la un proces echitabil, normă de o importanţă deosebită cînd este vorba despre pedeapsa cumoartea.

Completînd aceste norme generale, Convenţia internaţională a drepturilor copilului din 1989 întăreşteinterzicerea condamnării la pedeapsa cu moartea şi executarea minorilor. La rîndul său, Convenţiile de laGeneva din 1949 cu privire la prizonierii de război şi persoanele civile prevăd că condamnările la moarte în timpde război şi ocupaţie nu trebuie să se aplice decît pentru crimele cele mai grave (spionaj, omoruri…). Mai mult,articolul 3 comun celor patru convenţii de la Geneva enunţă că pedeapsa cu moartea poate interveni numaidupă un proces garantat. În sfîrşit, cele două protocoale adiţionale la aceste convenţii (1977) prevăd căexecutarea minorilor, femeilor însărcinate şi tinerilor mame este interzisă.

Pe de altă parte, numeroase texte care nu au caracter obligatoriu, dar care rămîn a fi o referinţăstabilă, întăresc abolirea mondială, pe primul loc situîndu-se diferite rezoluţii ale Consiliului Economic şi Socialal Naţiunilor Unite care formulează garanţii pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cumoartea: aceste rezoluţii reiau ansamblul garanţiilor şi limitelor conţinute în diferite instrumente juridiceinternaţionale [17].

În ultimul timp se observă o creştere a numărului normelor şi standardelor internaţionale care limiteazărecursul la pedeapsa cu moartea şi garantează drepturile fundamentale ale persoanelor expuse acestei sancţiuni.Se observă cît de mult a progresat mondializarea protecţiei drepturilor fundamentale. Idealul aboliţioniştilor vafi atins dacă va triumfa o normă generală de interdicţie a pedepsei cu moartea, dar este încă mult de făcutpentru a obţine abolirea pedepsei capitale sau un moratoriu asupra execuţiei în toate ţările.

II. Mondializarea protecţiei judiciareApariţia apoi dezvoltarea extraordinară a mecanismelor internaţionale de control al activităţii statelor

în materia drepturilor fundamentale este o demonstraţie convingătoare a revoluţiei pe care protecţia drepturiloromului a iniţiat-o. Cum a spus-o secretarul general al O.N.U. în timpul deschiderii Conferinţei mondiale înmateria drepturilor omului la Viena în 1993, „Consider la ora actuală mai important faptul de a îndemna statelesă adopte textele existente şi să le aplice efectiv, decît de a defini noi drepturi”. Modalităţile acestui controlvariază considerabil conform convenţiilor, şi putem schematic să-l divizăm în două mari categorii: organeinternaţionale a căror funcţionare şi competenţă se înscrie într-o logică interetatică pe de o parte, şi pe de altăparte adevărate jurisdicţii care străpung ecranul statului pentru a ajunge la individ ca subiect imediat al dreptuluiinternaţional, titular de drepturi şi obligaţii. Crearea Curţii penale Internaţionale confirmă caracterul ireversibilal mondializării protecţiei judecătoreşti a drepturilor fundamentale, străbătînd ecranul de stat dintre individ şijustiţia internaţională.

A. Dezvoltarea mecanismelor de controlEsenţa procedurilor nejurisdicţionale se concentrează la nivel universal, în activitatea Comitetului

Drepturilor Omului şi a Comisiei Drepturilor Omului al O.N.U. Comitetul Drepturilor Omului fusese creat prinPactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice [18]. Comisia Drepturilor Omului [19] este un organsubsidiar al Consiliului Economic şi Social al Naţiunilor Unite şi nu este creată în baza unui tratat specific. Pelîngă aceste organe cu caracter general, unele convenţii cu caracter penal instituie la fel comitete însărcinatede a respecta convenţiile de către statele părţi. Printre acestea avem: Convenţia europeană pentru prevenireatorturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante [20] care a creat Comitetul European pentruPrevenirea Torturii şi a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante; Convenţia internaţionalăprivind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială [21], care a creat Comitetul pentru EliminareaDiscriminării Rasiale (important este de a constata că mijloacele de control se concentrează asupra drepturilorcivile şi politice şi că la ora actuală drepturile economice şi sociale nu beneficiază de o asemenea dezvoltare).

Instrumentul cel mai des folosit pentru controlul activităţii statelor rămîne a fi controlul pe calearapoartelor statale. Comitetele, fiind compuse din experţi, studiază rapoartele prezentate de statele părţi şiadresează de asemenea statelor părţi propriile rapoarte, deasemenea pot adresa toate observaţiile generalepe care le consideră necesare. În baza principiului fundamental „Pacta sunt servanda”, asemenea rapoarte nuar pune sub semnul întrebării suveranitatea statelor; este vorba pur şi simplu despre o verificare, desigurcentralizată, a aplicării cu bună credinţă a angajamentelor internaţionale. Noutatea constă mai ales în publicitateaprocedurilor de acest fel, în posibilitatea unei discuţii începînd cu rapoartele naţionale, alimentate de experienţadeferitor organizaţii neguvernamentale implicate în protecţia drepturilor omului.


246

O altă formă de control internaţional nejurisdicţional asupra respectării de către state a obligaţiilor lorîn materia drepturilor omului este controlul în urma sesizărilor. Această formă are caracter suplimentar şiasigură o cercetare individualizată a cazurilor referitoare la pretinse violări ale drepturilor omului. Forma ceamai evoluată este controlul în urma plîngerilor individuale, care permite acces direct victimei la un organinternaţional de control. Necătînd la faptul că aceasta este o formă nejudiciară de control, deseori proceduraeste quasi-jurisdicţională, desfăşurîndu-se în faţa organelor independente.

Cît priveşte procedurile internaţionale judiciare (şi parajudiciare) de protecţie a drepturilor omului, elese desfăşoară în faţa tribunalelor internaţionale, precum şi a organelor care formează împreună cu acestea unsistem.

Din punt de vedere al specializării organului judiciar internaţional, deosebim:- Proceduri desfăşurate în faţa tribunalelor internaţionale specializate [22] în materia drepturilor

omului, precum şi a organelor internaţionale care acţionează într-un sistem alături de acestea;- Proceduri internaţionale desfăşurate în faţa unor tribunale internaţionale care nu sunt specializate

în materia drepturilor omului [23].Idealul unei protecţii internaţionale efective pare a fi aproape atins cînd veritabilele jurisdicţii, luînd

decizii în urma unei proceduri contradictorii, care opun individul şi statul, vin să impună statelor o interpretareobligatorie a normelor internaţionale a drepturilor omului şi să sancţioneze violările constatate.

Exemplul cel mai desăvîrşit rămîne a fi Curtea Europeană a drepturilor omului [24] în cadrul ConsiliuluiEuropei. Ea a reuşit să realizeze ceea ce părea pentru creatori o ambiţie imposibilă; ea nu numai a sancţionathotărît violările drepturilor fundamentale, dar ea de asemenea prin jurisprudenţa sa a creat un adevărat „corpus”european al drepturilor şi libertăţilor care au antrenat modificările legislaţiei numeroaselor state şi a influenţatjurisprudenţa multor jurisdicţii în Europa.

În aşa mod s-a născut un adevărat drept european al drepturilor omului aplicat pe tot continentul,comentat de către doctrina europeană şi predat în toate universităţile din Europa. Şi acest corpus inspiră şi altejurisdicţii, care se conduc de jurisprudenţa sa: îndeosebi acesta este cazul tribunalelor penale internaţionalecreate de O.N.U. pentru a judeca criminalii care au săvîrşit crime contra umanităţii şi criminalii de război.

Pe parcursul ultimului deceniu, această sistemă regională de protecţie a drepturilor omului, deseoriprezentată ca cea mai perfecţionată, a cunoscut o evoluţie fără precedent. Războiul rece s-a sfîrşit şi o dată cuel divizarea continentului. Pe parcurs de 10 ani, în jur de 17 state au aderat la Consiliul Europei şi au devenitparţi la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astăzi Convenţiaşi Curtea extind protecţia lor de la oceanul Atlantic pînă la Ural, sau în jur de 800 de milioane de persoane,vorbitori a 37 de limbi… Succesul Convenţiei şi Curţii să măsoară cu uşurinţă prin numărul crescînd de petiţiiintroduse pe parcursul anilor. În ultimii ani creşterea este îndeosebi impresionantă: 4750 de cereri în 1997,10 482 în 2000 şi deja 38 435 în 2003 [25]. Adunarea parlamentară apreciază cu numărul cererilor individualeva creşte într-o proporţie mai importantă decît populaţia noilor state membre, deoarece, spre deosebire devechile state membre, sistemul de protecţie a drepturilor omului al Consiliului Europei constituie pentru noilestate membre un element important în instaurarea drepturilor fundamentale, al democraţiei şi al statului dedrept [26].

Necătînd la succesul pe care îl are, Curtea este ameninţată să fie deasemenea victimă. Chiar dacă unnumăr important din cererile adresate Curţii ar fi declarate inadmisibile, examinarea inadmisibilităţii acestorava absorbi o parte importantă din timpul membrilor Curţii. Riscurile produse printr-o astfel de creştere suntfoarte serioase; cel mai evident este faptul unei Curţi copleşite de un flux de cereri şi din această cauză emiţinddecizii într-un termen inacceptabil faţă de jurisprudenţa sa.

Conştiente de unele neajunsuri ale procedurilor originale, statele membre ale Consiliului Europei aureacţionat, elaborînd, apoi ratificînd protocolul nr. 11 adiţional la Convenţie, destinat restructurării în profunzimea organelor de control ale Convenţiei. Acest protocolul suprimă sistemul cu 3 organe cu competenţe de decizie(Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul Miniştrilor),păstrînd un singur organ cu competenţe decizionale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului), precum şi unorgan avînd numai competenţa de a supraveghea executarea hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului(Comitetul Miniştrilor).


247

Meritele protocolului nr. 11 sunt inestimabile: statele părţi au unit principalele instituţii de origine (Comisiaşi Curtea europeană) pentru a crea o Curte unică. Statele acceptă de azi înainte automat sesizarea directă decătre particulari a acestei Curţi. A crescut eficacitatea mijloacelor de protecţie, în sfîrşit s-a măritjurisdicţionalitatea mecanismului, prin reducerea considerabilă a rolului Comitetului de Miniştri.

B. Mondializarea justiţiei penale în materia drepturilor fundamentale: Curtea PenalăInternaţională

Dacă Curtea de la Strasbourg poate conta pe experienţa sa solidă pentru a înfrunta neajunsurile„mondializării”, aceasta nu se poate de spus despre Curtea penală Internaţională (CPI). La 18 iulie 1998 dupăani de munci pregătitoare şi de decenii de activism doctrinal în cadrul Conferinţei diplomatice a ONU, la Romaa fost adoptat Statutul Curţii Penale Internaţionale. La 1 iulie 2002, după ratificarea lui de către 60 de state,tratatul a intrat în vigoare. Pînă în prezent 93 de state au depus instrumentele de ratificat [27]. Necîtînd lafaptul că Curtea şi-a început activitatea în martie 2003, ea nu a judecat încă nici un caz.

Recunoaşterea ideii de justiţie internaţională a parcurs un drum lung şi foarte dificil, deoarece numeroaseobstacole se ridicau în calea înfiinţării unei Curţi Penale Internaţionale. Pe de o parte, statele vedeau un„transfer” al prerogativelor de suveranitate şi renunţarea la unul dintre drepturile fundamentale ale lor –judecarea cetăţenilor proprii; pe de altă parte, statele considerau o jurisdicţie internaţională ca fiind lipsită deobiectivitate în ceea ce priveşte faptele unor cetăţeni din diverse state, pe care ar urma să-i judece, intereselegenerale de represiune prevalînd asupra garanţiilor procesuale.

Utopie, vis, ba chiar iluzie, iată cuvintele care însoţesc marşul lung al justiţiei spre represia internaţionalăa crimelor contra umanităţii. Secolul trecut mărturiseşte despre nebunia ucigătoare a omului: de la genocidularmenilor pînă la genocidul evreilor şi genocidul ruandez, de la kurzi pînă la Combodgieni, masacrele au urmatunul după altul.

În statele democratice se conştientizează din ce în ce mai mult faptul că e timpul de a crea o Curtecriminală internaţională competentă pentru a judeca acest fel de crime.

Prima încercare aparţine jurisconsultului elveţian Gustav Moynier care în anul 1877 a conceputorganizarea unei jurisdicţii criminale internaţionale pentru represiunea crimelor comise împotriva dreptuluiginţilor. Această iniţiativă eşuată a fost urmată de încercarea creării unei Curţi internaţionale de prize maritimeprin Convenţia de la Haga în 1907.

Un pas mai ferm efectuat în vederea întemeierii unei jurisdicţii internaţionale îl constituie Tratatul de laVersailles, încheiat la 28 iunie 1919 între Puterile Aliate şi Asociate şi Germania. Art.227, 28 şi 229 a tratatuluiprevedeau judecarea împăratului Germaniei – Kaiserul Wilhelm al II-lea – pentru „ofensă adusă moraleiinternaţionale” şi „autorităţii sacre a tratatelor”.

Această primă tentativă eşuată nu a dezarmat voinţele. În anii dintre cele două războaie mondiale, maiprecis între anii 1920 şi 1930 au fost multiple propuneri de instituire judiciară penală internaţională. În anul 1920Comitetul consultativ de jurişti constituit de Consiliul Ligii Naţiunilor Unite a întocmit un proiect de înfiinţare aunei Înalte Curţi de Justiţie Internaţională, separată de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională.

În 1928 autorul principal al proiectului de Statut al Curţii Penale Internaţionale, Vespasian Pella, aîntocmit un proiect de Statut al unui Tribunal Penal Internaţional. Acest statut prevedea crearea unei CamerePenale în cadrul Curţii Permanente Internaţionale de Justiţie.

Pe parcursul tragicei perioade a celui de al doulea război mondial pe data de 20 octombrie 1943 laLondra s-a reunit o conferinţă diplomatică a reprezentanţilor guvernelor aliate. Comisia Naţiunilor Unite apropus crearea unui tribunal al Naţiunilor Unite pentru crime de război. Dreptul aplicabil în faţa acestei jurisdicţiise referea în special la „principiile drepturilor omului care decurg din obiceiurile stabilite între naţiunile civilizate,din legi ale umanităţii şi din necesităţile conştiinţei publice, principiile dreptului penal recunoscute de naţiunilecivilizate”. În rezultat au fost create Tribunalele militare internaţionale de la Nürnberg [28] şi Tokio [29] lacare se adaugă şi Tribunalul militar cu caracter internaţional, de la Rast, creat în zona franceză de ocupaţie dinGermania.

Cel mai remarcabil exemplu din această etapa nouă rămîne Convenţia pentru prevenirea şi reprimareacrimei de genocid din 9 decembrie 1948. Articolul 6 al convenţiei prevede că persoanele acuzate de astfel decrime „vor fi trimise în faţa tribunalelor competente ale statului pe teritoriul căruia a fost comis actul sau în


248

faţa Curţii Internaţionale de Justiţie care va fi competentă faţă de acelea dintre părţile contractante care i-aurecunoscut jurisdicţia”.

Acest „activism” diplomatic urmat de decenii de imobilism găseşte sursa sa în reacţia internaţională lacruzimile comise în timpul conflictului care rupe Iugoslavia. Crearea în 1993 a Tribunalului penal internaţionalchemat să judece persoanele presupuse responsabile de violările grave ale dreptului internaţional umanitarcomise pe teritoriul ex-Iugoslaviei, apoi crearea Tribunalului penal internaţional pentru Ruanda în 1995 aucontribuit vădit la accelerarea negocierilor cu privire la punere în exerciţiu a unei jurisdicţii permanente.Aceste tribunale, avînd în vedere urgenţa cu care au fost puse în funcţie, fusese create prin rezoluţiile Consiliuluide Securitate [30].

Apariţia Curţii Penale Internaţionale, jurisdicţie permanentă, constituie un progres incontestabil. Curteaneavînd încă jurisprudenţă, însăşi statutul ei ne permite să stabilim contururile „mondializării” în dezvoltare. Enecesar de constatat că tratatul de la Roma nu a creat o jurisdicţie universală, nici „mondială”. Regulile careadministrează competenţa Curţii sunt stricte: ea nu poate să-şi exercite competenţa decît faţă de persoanelepentru crimele definite de statutul său dacă statul pe teritoriul căruia comportamentul în cauză s-a produs, saustatul a cărui persoană acuzată de crime îi este resortisant este parte la statut.

Acest spaţiu judiciar nu este o instituţie a Naţiunilor Unite, aceasta este o instituţie legată de O.N.U.dar care este expresia suveranităţii statelor încorporată în cadrul unui tratat. Curtea Penală Internaţională estecomplementară jurisdicţiilor penale internaţionale. Vorbind în alt mod, anume statelor le revine de a pedepsicriminalii contra umanităţii care sunt resortisanţii lor. Numai în caz dacă statele nu pot face acest lucru, dacănu doresc să-l facă sau mai rău, dacă ele încearcă, printr-o simulare de justiţie, de a sustrage responsabilii dela sancţiune, atunci Curtea Penală Internaţională va interveni. La această obligaţie de pedeapsă se adaugăobligaţia de cooperare, fără de care lupta pentru pedeapsa crimelor contra umanităţii nu va putea începe cuadevărat.

Acest rol de prim plan este confirmat de către punerea în aplicare, în baza articolului 17 din tratat, aprincipiului complementarităţii. Art. 17 prevede că o cerere va fi neadmisă în faţa CPI dacă ea face dejaobiectul unei anchete sau urmăriri din partea „unui stat avînd competenţă în speţă”. Poate deci să fie vorbadespre un stat membru precum şi despre un stat nemembru. Totuşi, Curtea poate să judece cauzele admisedacă statul care exercită competenţa sa nu are voinţa sau se află în incapacitate reală de a duce la bun sfîrşitancheta ori urmărirea, sau în cazul în care această decizie de a nu urmări persoana în cauză este rezultatullipsei de voinţă sau al incapacităţii statului de a duce într-adevăr la bun sfîrşit urmăririle. Cu cît mai mult statelevor adapta dreptul lor penal la statut, în caz de necesitate adoptînd noi incriminări, cu atît mai mult ele vorexercita de sine stătător competenţa sa, în special faţă de resortisanţii săi, în schimbul trimiterii lor în faţa CPI.

Este evident că statul nu poate fi cadrul unic al represiei celor mai grave violări a drepturilor omului.Din momentul cînd s-a dovedit că statul poate face greşeli, s-a impus necesitatea creării unui cadru internaţionalde represie a crimelor. Mai degrabă decît de a întoarce spatele evoluţiei care pare ireversibilă şi dorită, stateledemocratice trebuie de azi înainte să însoţească cu vigilenţă această etapă nouă a protecţiei drepturilor omului,deoarece ele au depus jurămîntul de a activa întotdeauna în această direcţie.

Referinţe:1. A fost adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 A (III) din 10

decembrie 1948.2. A fost adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezoluţia

2200 A (XXI), a intrat în vigoare la 23 martie 1976.3. A fost adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2200 A (XXI) la 16

decembrie 1966. A intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976.4. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost adoptată la 4

noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953; ea a fost amendată sau completatăprin 11 Protocoale, dintre care 6 sunt protocoale de amendare (din care unul nu a intrat şi nu vamai intra în vigoare), iar 5 sunt protocoale adiţionale (din care unul este abrogat).

5. Carta socială europeană a fost adoptată la Torino, la 18 octombrie 1961 şi a intrat în vigoare la26 februarie 1965; ea a fost amendată sau completată prin 3 Protocoale, din care 2 sunt


249

protocoale adiţionale (ambele în vigoare ) şi unul este protocol de amendare (care nu a intrat învigoare); ea este înlocuită progresiv de Carta socială europeană revizuită.

6. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamata de Comisia Europeana,Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, urmare a Consiliului European de la Nisadin 7 decembrie 2000.

7. Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor a fost adoptată la 27 iunie 1981, de cea de-a18-a Conferinţă a Şefilor de Stat şi de Guvern a Organizaţiei Unităţii Africane, şi a intrat învigoare la 21 octombrie 1986.

8. Conform raportului anual al Amnesty Internaţional (www.amnesty.org).9. Practica unor state europene a atras totuşi declinul pedepsei capitale; abolirea în Finlanda şi

Germania în 1949, în Austria în 1968, în Anglia în 1969, în Suedia în 1972, în Portugalia în 1976,în Luxembourg în 1979. Un raport al Adunării parlamentare menţiona deja în 1962 că „tendinţagenerală a fost întotdeauna în favoarea abolirii şi atenuării pedepselor”.

10. Protocolul nr.13 a intrat în vigoare la 1 iulie 2003.11. Adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 15 decembrie 1989 prin rezoluţie a Adunării Generale

a Organizaţiei Naţiunilor Unite la cea de-a 44-a sesiune a acesteia.12. Protocolul nr. 6 la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea a fost adoptat la Strasbourg, la 28 aprilie1983, şi a intrat în vigoare la 1 martie 1985; este un protocol adiţional.

13. Protocolul nr.13 la Convenţia European pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilorfundamentale a fost adoptat la Vilnius, la 3 mai 2002; a intrat în vigoare la 1 iulie 2003.

14. Protocolul adiţional la Convenţia americană relativă la drepturile omului referitor la abolireapedepsei cu moartea a fost adoptat la Asuncion, Paraguay, la 8 iunie 1990, la cea de-a 20-asesiune ordinară a Adunării Generale a Organizaţiei Statelor Americane, şi a intrat în vigoare la28 august 1991; este un protocol adiţional.

15. Art.3, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.16. Art.6, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.17. În special ECOSOC 1984/50, 1989/64, 1996/15.18. Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice a fost adoptat la 16 decembrie 1966, prin

Rezoluţia Adunării Generale a ONU 2200 (XXI) şi a intrat în vigoare la 23 martie 1976.19. Comisia Drepturilor Omului s-a înfiinţat prin Rezoluţia nr.5 (I) din 16 februarie 1946 şi Rezoluţia

nr.9 (II) din 21 iunie 1946 ale E.C.O.S.O.C.20. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau

degradante a fost deschisă spre semnare la Strasboug, la 26 noiembrie 1987, şi a intrat învigoare la 1 februarie 1989.

21. Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost adoptatăde Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia N 2106 A la 21 decembrie 1965 şi aintrat în vigoare la 4 ianuarie 1969.

22. Tribunalele internaţionale specializate în materia drepturilor omului există numai la niveluriregionale. În prezent există şi funcţionează Curtea Europeană a drepturilor omului şi CurteaInteramericană a Drepturilor Omului. După intrarea în vigoare a Protocolului adiţional la Cartaafricană a drepturilor omului şi popoarelor, se va înfiinţa şi Curtea Africană a DrepturilorOmului şi Popoarelor.

23. Ca tribunale internaţionale nespecializate în materia drepturilor omului, dar care prezintăimportanţă prin jurisprudenţa lor în acest domeniu avem: Curtea Internaţională de Justiţie; Curteade Justiţie a Comunităţilor Europene; Tribunalele Penale Internaţionale ad hoc pentru fostaIugoslavie şi pentru Ruanda; Curtea Penală Internaţională.

24. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este organul judiciar creat prin Convenţia pentru apărareadrepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, fiind prima jurisdicţie internaţională de protecţie adrepturilor fundamentale ale omului.

25. Datele statistice pot fi consultată pe situl Curţii: www.echr.coe.int.

http://www.amnesty.org)

http://www.echr.coe.int


250

26. Popescu C.-L., Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura ALL Beck, Bucureşti,2000, pag.83.

27. Conform sitului oficial al Curţii Penale Internaţionale (vezi www.icc-cpi.int).28. Instituirea Tribunalului de la Nürnberg a fost făcută prin „Acordul privind urmărirea şi pedepsirea

marilor criminali de război ai Puterilor europene ale Axei”, încheiat la Londra la 8 august 1945între Guvernul provizoriu al Republicii Franceze şi Guvernele Statelor Unite al Americii, alRegatului Unit la Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi al URSS.

29. Crearea unui asemenea tribunal a fost prevăzut în cuprinsul “Declaraţiei de la Postdam” din 26iulie 1945, semnată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi China.

30. Rezoluţia 808 (1993) din 22 februarie 1993 şi rezoluţia 955 (1995). Capitolul VII, baza legală aacestor două rezoluţii acordă împuternici Consiliului de Securitate „în caz de pericol contrapăcii, rupturii păcii şi acte de agresiune”; în aceste ipoteze articolul 39 al Cărţii îi permite de adecide „ce măsuri vor fi aplicate...pentru menţinerea sau restabilirea păcii ş securităţiiinternaţionale”. Rezoluţia 808 a inaugurat o nouă măsură, crearea unei jurisdicţii penaleinternaţionale ad hoc.

BibliografieActe normative

1. Constituţia Republicii Moldova adoptată de Parlamentul R.M. la 29.07.1994, Monitorul Oficialal R.M. 1994, nr.1.

2. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la 4 noiembrie1950, în vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.97.

3. Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966, în vigoarepentru Republica Moldova din 26.04.1993.

4. Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, vizîndabolirea pedepsei cu moartea, adoptat la 15 decembrie 1989.

5. Convenţia americană a drepturilor omului, adoptată la 22 noiembrie 1969.6. Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată în iunie 1981.7. Protocolul nr. 11 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale, adoptat la 11.05.1994, în vigoare pentru Republica Moldova din1.11.1998.

8. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid adoptată la 9 decembrie 1948, învigoare pentru Republica Moldova din 26.04.1993.

Manuale, monografii, situri Internet1. Popescu C.-L., Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura ALL Beck, Bucureşti,

2000.2. Bourdon, La Cour Pénale Intrnationale, coll. “Points”, Seuil, 2000.3. Les droits de l’Homme ŕ l’aube du XXIe sičcle, Préparation au CRFPA, 2e édition, Montchrestien,

1999.4. www.amnesty.org.5. www.icc-cpi.int.6. www.echr.coe.int.

http://www.amnesty.org

http://www.icc-cpi.int

http://www.echr.coe.int


251

Administrarea publică şi premisele de integrare în Europa

Tatiana TRIBOI, Academia „Ştefan cel Mare”a M.A.I. al R.M.

SUMMARY:Dès l’origine, l’Union européenne, alors Communauté économique européenne, s’est définie comme une forme

d’intégration économique entre les États membres qui la composent. D’autres formes d’intégration économique régionalesse sont multipliées dans le monde, particuliérement pendant les années 90, mais l’Union européenne apparaît aujourd’huicomme la forme la plus avancée d’intégration, réunissant presque tous les pays d’Europe occidentale dans un marchéunifié de quelque 375 millions de consommateurs.

Lors de sa réunion a Copenhague de 1993, le Conseil européen a pris la décision historique d’ouvrir l’Unioneuropéenne aux pays de l’Europe centrale et orientale (les PECO) et a fixé les conditions d’acceptation de leur candidature.Celle-ci peuvent être raménes à quatre exigences fondamentales: la stabilité de la démocratie et de ses institutions (Étatde droit, pluripartisme, respect des droits de l’homme, protection des minorités, pluralisme...), le fonctionnement d’uneéconomie de marché capable de faire face à la pression de la concurrence, dans le marché unique; la capacité d’assumerles droits et obligations découlant de la législation communautaire; et enfin, l’adhésion aux objectifs de l’Union politiqueet de l’union économique et monétaire.

Les négociation d’adhésion, obéissent à un processus complexe, pouvant durer plusieurs années, au cours duquelsont examinés, chapitre par chapitre, la maniere dont seront apliquées les règles communautaires et éventuellement lesdélais d’application qui seront consentis pour certaines d’entre elle.

La acest început de secol şi mileniu, dinamica relaţiilor sociale devine tot mai complexă, fapt cevizează fenomenul de integrare în structurile de cooperare multilaterală, după desfăşurarea revoluţiiloranticomuniste, pe de o parte, de către fostele state satelite ale Kremlinului către U.E., iar pe de altă parte, decătre ex-republicile unionale ale ex-U.R.S.S.-ului către C.S.I.

Realitatea ne obligă să reflectăm asupra realizării ţărilor de dincolo de fosta cortină de fier, asupradiverselor momente de la un stat la altul, de la o zonă geografică la alta. Viabilitatea ţărilor din spaţiul ex-comunist depinde în mod direct de capacitatea lor de adaptare şi perfecţionare continuă în raport cu schimbărilerapide ale revoluţiei vieţii internaţionale.

C.S.I., organizaţie întemeiat criticată pentru imobilism şi pentru ritmul lent şi condiţiile drastice deintegrare, se regăseşte în plină evoluţie a frămîntărilor interne din cadrul ţărilor membre. Procesul propriu-zisoferă mai degrabă impresia unei curse, obstacole, decît a unei loialităţi şi spirit de echipă în favoarea atingeriiscopului comun [1, 33].

Cu toate acestea, întrebarea legitimă care se impune este una referitoare la posibilitatea aplicăriiexperienţei de integrare a U.E. în condiţiile C.S.I.

Caracterizînd prevederile esenţiale ale construcţiei U.E., e necesar să ţinem cont că prevederilecuprinse în tratatele de la Paris şi Roma, în Actul Unic European, în Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam,reflectă situaţia reală ce s-a creat în timpul evoluţiei U.E.

În primul rînd, este vorba de procesul de dezvoltare a economiilor statelor europene şi depăşirearapidă a sechelelor celui de-al doilea război mondial. În acelaşi timp, nu vom uita faptul că oricît de profundă nuera criza, procesul de refacere se produce într-un spaţiu economic cu vechi tradiţii economice. Pentru Europapostbelică relaţiile de piaţă nu prezentau o noutate.

Nu vom uita nici imensele ajutoare financiare din exterior (de exemplu Planul Marchal). În prezent,crearea Uniunii Economice şi Monetare cunoaşte faza finală, introducerea monedei unice - Euro.

În această situaţie este firesc să ne întrebăm dacă există posibilitatea compatibilizării acelor problemecare preocupă în paralel, dar diferit, guvernele statelor C.S.I.

Dacă ne-am întreba acum, în ce măsură activitatea sa se reflectă în legislaţia naţională a Moldovei,răspunsul nu ar putea fi facil, căci obiectivele procesului integraţional este departe de a fi atins. Statele membreale C.S.I. n-au reuşit pînă acum să-şi organizeze opiniile asupra viitoarei arhitecturi a edificiului comun.

Cunoaştem că Uniunea Europeană a fost creată de către state independente, fiecare avînd o istorieproprie, multiseculară.


252

În Europa Occidentală s-a abordat problema depăşirii, izolării şi separării, unificării unor state suveraneşi integrării lor într-o uniune economică monetară şi politico-juridică.

Vom accentua că avansarea statelor membre ale C.S.I. este condiţionată de renunţarea parţială lasuveranitatea naţională într-un şir de domenii cum ar fi: economic, financiar, extinzînd concomitent sferaproblemelor transnaţionale.

Pe de altă parte, în trecutul nu prea îndepărtat, statele membre ale C.S.I. făceau parte dintr-un statpractic unitar.

După constituirea lor, noile state democratice, inclusiv Republica Moldova, se află în faza consolidăriistatalităţii şi afirmării lor ca subiecte ale dreptului internaţional, în vederea creării unei imagini extreme obiective,în special prin prezentarea conţinutului suveranităţii şi independenţei statale. Mai mult decît atît, e necesar săţinem cont şi de factorul timpului. Dacă procesul integraţional a fost iniţiat în Europa Occidentală în anul 1951,prin intermediul celebrei declaraţii a lui Robert Schuman, problema creării noii comunităţi regionale ale statelorC.S.I. a fost aplicată în 1991.

În al doilea rînd, C.E. reunea din start ţările cu economiile de piaţă bine dezvoltate, iar în ultimeledecenii derulîndu-se un proces de integrare al economiilor naţionale şi de unificare a legislaţiei.

În acest fel, se formează un complex financiar-economic şi legislativ de integrare regională, iar înperspectivă - un spaţiu comun în baza monedei unice. Este vorba că statele care demaraseră din 1957 pedrumul unificării europene s-au arătat, în mare măsură, pregătite de la bun început să-şi fixeze obiectiveambiţioase, astfel statele membre declarîndu-se:

- Hotărîte să stabilească fundamentele unei uniuni din ce în ce mai strînse între popoarele europene;- Decise să asigure printr-o acţiune comună, progresul economic şi social al popoarelor lor şi să

elimine barierele ce divizează Europa;- Să desemneze ca scop esenţial al eforturilor lor ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi

de muncă ale popoarelor lor;- Preocupate să consolideze unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea armonioasă a

acestora, reducînd decalajele dintre diferitele regiuni şi reducerea rămînerii în urmă a regiunilormai puţin favorizate;

- Decise să consolideze prin constituirea acestui ansamblu de resurse, salvgardarea păcii şi libertăţiichemînd astfel celelalte popoare ale Europei care le împărtăşeşte idealul să se asocieze efortuluilor [2]. Aceste obiective politice se realizează practic prin acţiuni concrete: o uniune vamalăindustrială, o politică agricolă comună, o politică concurenţială, o politică comună în domeniultransportului.

Comunitatea Economică Europeană se baza pe o structură bine instituţionalizată:1. Parlamentul Europei;2. Consiliul de Miniştri;3. Comisia şi Curtea de Justiţie.

Astfel practica U.E. vizează respectarea cu stricteţe a principiului integrării pe etape. Realitateaistorică ne demonstrează că U.E. vizează o avansare de la treptele inferioare la cele superioare de integrare,de la zonele de liber schimb la tratatul de la Roma din 1957, de la piaţa agrară comună la piaţa internă comunăa ţărilor membre a CCE, de la Actul Unic European din 1986 la Uniunea Economică şi Monetară, la adoptareacetăţeniei europene, la colaborarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne, unificarea legislaţiilor din maimulte domenii (tratatul de la Maastricht din 1992).

Realitatea este că obiectivele C.S.I. nu sunt nici pe departe atinse, căci ritmul de formare a economieiţărilor membre cît şi interpretarea legislativă a noţiunilor principale şi a institutelor economiei de piaţă suntdiferite.

Din această cauză există multiple diferenţe ale condiţiilor de dezvoltare în structurile economice şidivergenţele ce vizează noţiunile legislative de bază ce reglementează tranziţia la economia de piaţă, decît înU.E.

Ca o completare, sperăm utilă, remarcăm că acest mod de abordare a problemei cooperării va permiteRepublicii Moldova să instaleze bazele dezvoltării economice şi juridice a ţărilor membre ale C.S.I. la nivel deperspectivă durabilă, aşa cum au procedat occidentalii cînd au format C.C.E.


253

În plus, e vorba şi de crearea în regiunile de frontieră ale ţărilor membre ale C.S.I., a unor zoneeconomice libere care ar încadra teritoriile subzonale industriale, de trafic şi altele.

În subsidiar, Republica Moldova a lansat această idee şi demarînd procedura de implementare înpractică, creînd împreună cu Ucraina şi România, euroregiunea „Dunărea de Jos”. E bine cunoscut faptul căţările U.E. au creat deja mai multe euroregiuni (de exemplu punctele de confluenţă ale frontierelor cu Belgia,Olanda şi Germania) care comportă un rol important în economia acestor ţări.

Astfel, practica U.E. vizează respectarea cu stricteţe a principiului integrării pe etape. Realitateaistorică ne demonstrează că U.E. vizează o avansare de la treptele inferioare la cele superioare de integrare,de la zonele de liber schimb la Tratatul de la Roma din 1957, de la piaţa agrară comună la piaţa internă comunăa ţărilor C.C.E., de la Actul Unic European din 1986 la Uniunea Economică şi Monetară la adoptarea cetăţenieieuropene, la colaborarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, unificarea legislaţiilor din mai multe domenii(Tratatul de la Maastricht din 1992). În consecinţă, orice treaptă de integrare se transformă în suport pentruurmătoarele elemente.

Unificarea europeană este realizată graţie unor interese democratice. Cel de-al treilea vector importantal experienţei de integrare a Comunităţilor Europene este pentru C.S.I., identificarea unui consens, găsireaunui echilibru al intereselor avantajoase pentru ţările membre ale C.S.I. deoarece compromisul ocupă un locfoarte important în politica de integrare.

Reiese, că cel mai important lucru pare a fi preluarea experienţei de integrare a occidentalilor şiacordarea unei atenţii deosebite modului în care Comunităţile Europene şi-au organizat în cele mai mici detalii,baza juridică a integrării, în deosebi în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie fără vize în interiorul UniuniiEuropene, introducerii monedei unice, creşterea flexibilităţii pieţei muncii şi apropierea programelor ce vizeazăpe plan local şi central.

Uniunea Europeană reuneşte 25 de state europene şi într-o perioadă nu prea îndepărtată, va cuprindeîntregul continent european, reprezintă la moment o forţă mondială cu impact crescînd asupra destinelorpopoarelor europene din întreaga lume.

Va fi vorba de un pas considerabil înainte pentru cele 500 milioane de cetăţeni care vor constituicomunitatea lărgită din 28 de ţări.

Europa de astăziEuropa tratatelor de la Paris, Roma şi Bruxelles, Europa Actului Unic, a Tratatului de la Maactricht şi

a celor de la Amsterdam şi Nisa, Europa de mîine nu ar fi putut concepută fără înţelegerea eforturilor depusede-a lungul veacurilor de cei care, într-un fel sau altul, au anticipat-o. Constituirea Europei unite a fost şi estedorinţa popoarelor sale de a crea un continent în care războaiele, dezordinea şi sărăcia să fie izgonite odată şipentru totdeauna, iar „Bătrînul continent” să capete strălucirea la care are dreptul.

În aceste condiţii de evoluţie istorică a vieţii politice şi economice internaţionale, Republica Moldovaurmează să se manifeste plenar ca membră a comunităţii europene, ca ţară care realizează stabilitatea instituţiilorgarante ale democraţiei statului de drept, protecţiei drepturilor omului şi a minorităţilor, stat ce are o economiede piaţă operaţională ce poate face faţă presiunii concurenţei de piaţă europeană.

Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană trebuie să prezinte pentru noi nu numai un scopstrategic în sine, dar şi un mijloc de ridicare a nivelului de dezvoltare economică şi socială substanţială, demanifestare a democraţiei, respectării drepturilor şi libertăţilor omului. Actualmente, Republica Moldova întreţinecontracte cu Uniunea Europeană în baza Acordului de Parteneriat şi Cooperare, semnat la 28 noiembrie 1994şi întrat în vigoare la l iulie 1998, pentru o durată de 10 ani.

Dacă ar fi să alcătuim un calendar cronologic al integrării Republicii Moldova în U.E., am putea spunecă în prima etapă a acestui proces, 2005-2010, în vederea obţinerii statutului de ţară asociată, se presupune afi adaptată legislaţia, mecanismele economice şi sociale la standardele UE.

În următoarea etapă, 2010-2030, principalele eforturi se vor îndrepta spre atingerea performanţeloreconomice, sociale şi politice pentru a obţine statutul de ţară membră a U.E. Baza acestor obiective a fostpusă odată cu intrarea în vigoare a Acordului de Parteneriat şi Cooperare.

La baza acestui acord stau două principii fundamentale:1. principiul democratic;2. principiul dreptului internaţional cum ar fi:


254

- nerecurgerea la forţă;- soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;- neamestecul în treburile interne ale altui stat;- îndatorirea statelor de a coopera între ele;- dreptul la autodeterminare;- egalitatea suverană ale statelor;- îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale;- inviolabilitatea frontierelor;- integritatea teritorială;- respectul drepturilor şi libertăţilor statelor membre.

Singurul criteriu care trebuie îndeplinit înaintea deschiderii negocierilor este criteriul politic (existenţaunor instituţii democratice stabile, respectarea drepturilor omului şi protejarea drepturilor minorităţilor).

Celelalte criterii rămîn neschimbate, îndeplinirea lor fiind necesară în momentul aderării şi acesteasunt:

- criteriul economic (o economie de piaţă funcţională, care să poată face faţă presiunilorconcurenţiale de Piaţa Unică a U.E.);

- criteriul legislativ (acquis-ul comunitar trebuie să fie pus în aplicare în statul candidat în momentuladerării la U.E.);

- criteriul administrativ (capacitatea statului candidat de a-şi asuma obligaţiile de stat membrual U.E.).

Este important de evidenţiat că durata negocierilor variază de la un stat la altul, din motivul că acestecondiţii nu sunt uşor de respectat. Cu cît un stat candidat este mai pregătit cu atît mai repede se începnegocierile.

La baza activităţii de integrare în U.E. stau 2 principii complementare:a) subsidiaritatea;b) proporţionalitatea.

Subsidiaritatea limitează competenţele Comunităţii Europene doar la acele domenii şi acţiuni stabiliteprin tratatele comune.

Principiul subsidiarităţii exprimă cel mai bine esenţa modelului de integrare europeană. El nu este unprincipiu juridic propriu-zis, ci un concept politic pe baza căruia se reglează relaţiile de putere.

Acest principiu cuprinde 3 norme:- eficacitatea;- toleranţa;- respectul competenţelor.

Proporţionalitatea stabileşte un raport cantitativ al prerogativelor, în sensul că instituţiile europene nutrebuie să-şi asume mai mult decît este absolut necesar pentru funcţionarea Uniunii Europene.

Subliniem, că integrarea europeană a fost posibilă numai pe baza unui proiect economic, pragmatic, înspecial, în faza iniţială.

Astfel, au apărut principalii constituenţi ai Uniunii Europene: piaţa comună, politica agricolă şi uniuneamonetară.

Acest proces se va finaliza odată cu trecerea la cele mai diferite etape: crearea uniunii politice şicetăţeniei europene.

Oamenii politici, cercetătorii ştiinţifici sunt preocupaţi de a da un răspuns la următoarele întrebări:1) Ce fel de ideologie va fi folosită pentru a legitima noua identitate supranaţională?2) Care va fi cea mai potrivită formă de organizare politică a Uniunii?3) Este oare necesară şi o integrare politică?

Un răspuns parţial la aceste întrebări s-ar putea formula avînd la bază obiectivele principale ale extinderiispre estul Europei; cunoaşterea elementelor - cheie ale strategiei de pre-aderare; cunoaşterea celor 31 capitolede „acquis”-ului comunitar; caracterizarea principalelor strategii de realizare a Europei lărgite; definirea etapelorsau a cercurilor de integrare europeană; caracterizarea cetăţeniei europene; definirea identităţii europene.


255

Atunci cînd Consiliul European de la Copenhaga (1993) a stabilit cele trei criterii de aderare pentrustatele candidate (existenţa statului de drept, democratic, în care se respectă drepturile omului).

Uniunea Europeană se bazează pe principiul „parteneriatului de aderare” („accession partenership”)care se deosebeşte esenţial de alte principii promovate de Banca Mondială – „ajustarea structurală”, încadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea (PNUD) – „dezvoltarea umană”, în filozofie UNESCO– „dezvoltarea durabilă”.

Acest principiu nu se referă la un transfer unilateral sau la o simplă cooperare, ci la un parteneriatîn vederea accederii la instituţiile şi politicile comunitare, un proces de negocieri şi asistenţă pentru aderare, încare ţările candidate îşi adaptează politicile şi structurile, astfel încît să îndeplinească gradual criteriile de laCopenhaga. Nimeni nu contestă că integrarea europeană este una dintre cele mai mari realizări politice alesfîrşitului de secol al XX-lea, iar realizarea Strategiei de dezvoltare economico-sociale ale Uniunii Europene înurmătorul deceniu (2001 - 2010), fără îndoială, ne oferă o şansă istorică şi pentru ţara noastră, dacă dorim săne folosim de ea.

Trebuie să recunoaştem că priorităţii integrării europene a Republicii Moldova i-au fost imprimateaccente noi după ce Preşedintele Vladimir Voronin a decretat, la 13 noiembrie 2002, constituirea Comisieinaţionale pentru integrare europeană, menită să elaboreze şi sa prezinte Parlamentului spre aprobare strategiade integrare europeană a Republicii Moldova, precum şi să elaboreze şi aprobe planul de acţiuni pentru realizareaacestei strategii [3].

Un fapt important tot în acest sens a constituit şi crearea comisiei parlamentare similare [4].În scopul consolidării capacităţilor instituţionale naţionale de participare la acţiunile şi iniţiativele ce ţin

de integrarea ţării noastre în structurile europene, precum şi întru promovarea strategiei de aderare a Moldoveila Uniunea Europeană, Guvernul Republicii Moldova a creat Departamentul integrare europeană pe lîngăMinisterul Afacerilor Externe [5].

Scopul creării Departamentului este consolidarea capacităţilor instituţionale naţionale de promovare apriorităţii strategice de integrare europeană a Republicii Moldova, coordonarea pe plan intern aacţiunilor orientate spre implementarea standardelor europene, precum şi eficientizarea participării laactivităţile şi iniţiativele Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.

Dintre atribuţiile Departamentului putem menţiona următoarele:- asigurarea şi coordonarea implementării strategiei de integrare europeană a Republicii Moldova,

elaborată în colaborare cu celelalte ministere şi departamente;- prezentarea, în comun cu ministerele şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale, de propuneri coordonate privind promovarea politicii guvernamentale de integrare europeană aRepublicii Moldova şi modalităţile de participare a tarii noastre la activităţile Pactului de Stabilitate pentruEuropa de Sud-Est;

- coordonarea raporturilor ministerelor şi altor organe de specialitate ale administraţiei publicecentrale din Republica Moldova cu instituţiile Uniunii Europene, precum şi cu Oficiul CoordonatoruluiSpecial al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est etc.

În prezent, instituţiile naţionale sînt angajate plenar în studierea experienţei altor state privind integrareaeuropeană şi în elaborarea Planului de Acţiuni individual Moldova - Uniunea Europeană pentru perioada 2004-2006.

Referinţe:1. C .Smochină, CSI şi practica integrării în Uniunea Europeană, Chişinău, 2002, revista

Naţională de Drept, nr.12.2. C.Lazări, Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, Revista Naţională de

Drept, nr.3, 2002.3. Decretul Preşedintelui R.Moldova privind constituirea Comisiei naţionale pentru integrare

europeană nr.957-III, Monitorul oficial, nr. 151-153/1196, 14 noiembrie 2002.4. Hotărârea Parlamentului R. Moldova privind constituirea Comisiei Parlamentului R. Moldova

pentru integrare europeană, nr.84-XV din 28.02.2003, Monitorul Oficial al R. Moldova nr.38-39/169 din 11.03.2003.

5. Hotărârea Guvernului R.Moldova cu privire la crearea Departamentului integrare europeanănr.960 din 04.08.2003, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.170-172/974 din 08.08.2003.


256

Некоторые аспекты физической подготовки, развития собственно-силовых, скоростно-силовых и функциональных

способностей в кикбоксинге

Эдуард ПУЙ, Академия «Штефан чел Маре»МВД Республики Молдова

Физическая подготовка является основой для формирования двигательной активностикикбоксера.

Основными физическими качествами, необходимыми для достижения победы на ринге являетсясила, быстрота и выносливость, уровень которых достигается посредством физической подготовки.

В соответствии с этими физическими качествами, физическая подготовка решает задачиразвития:

- собственно-силовых;- скоростно-силовых;- функциональных способностей.

Для того чтобы преодолеть физическое сопротивление и давление противника в ближнем бою,клинче, кикбоксеру необходим высокий уровень развития собственно-силовых способностей, которыйпроявляется в максимальной силе мышц.

Из многочисленных способов рассмотрим пока два.1 способ:

для повышения уровня силы полезно использовать физические упражнения с отягощениямивесом 60-70% от максимума и продолжительностью серии упражнения – 20-40 сек., т.е. весом которыйможно поднять 5-10 раз. При этом необходимо выполнять тренировочную работу достаточно длительно– 1,5 – 2 часа, осуществляя по 3-4 подхода в каждом упражнении. Целесообразно, чтобы каждоеупражнение выполнялось «до отказа» и каждый следующий подход осуществляется на фоненедовосстановления. Такой метод повышения максимальной силы основан на увеличении мышечноймассы.

2 способ:другой путь повышения максимальной силы основан на формировании оптимальной

согласованности в работе мышц, участвующих в движении. Величина отягощений при выполненииупражнений по этому методу должна быть небольшой.

1. Бой с тенью с отягощениями в руках и на ногах;2. Выталкивание от груди металлической палки или штанги весом 5-10 кг из положения

фронтальной стойки. При этом максимально быстро отталкивайтесь от опоры ивыпрямляйте ноги после пружинящего подседа;

3. Метание ядер, камней, медицинбола весом 3-8 кг с соблюдением техники ударов.Эти упражнения целесообразно выполнять по схеме:1-й подход – с отягощением;2-й подход – без отягощением;3-й подход – с отягощением.Для кикбоксинга характерно комплексное проявление физических качеств, большинство

действий которых носит ярко выраженную скоростно-силовую направленность.Формирование скоростно-силовых способностей обусловлено развитием динамической силы.

При проявлении динамической силы характер усилий может быть быстрым и взрывным.- Для эффективного выполнения серии ударов, преодоления инерции тела и отдельных его

звеньев при неожиданных передвижениях необходим высокий уровень «быстрой» силы,- Для нанесения нокаутирующих одиночных ударов – «взрывной» силы.


257

Быстрая сила характеризуется способностью мышц к быстрому выполнению движения.Для совершенствования быстрой силы применяются имитационные упражнения с

отягощениями:- для рук – 200-500 г,- для ног – 200-1000 г.

Необходимо уделять внимание мгновенному, неожиданному выполнению движения или сериидвижений.

Для развития быстроты движений туловища используются упражнения с весом 10-20 кг, такиекак:

- повороты туловища с отягощением, удерживаемом на плечах;- быстрые наклоны вправо и влево, вперед и назад с отягощением на плечах.

Для развития быстроты передвижений используются отягощения весом 20-40 кг (штанга, мешокс песком).

Взрывная сила проявляется в способности мышц развивать максимальные напряжения заминимальное время.

При совершенствовании взрывной силы наиболее эффективна динамическая работа мышц сакцентом на преодолевающий режим. При этом темп выполнения упражнений должен бытьмаксимальным. Особое внимание следует уделять мгновенному началу выполнения упражнения.

Для совершенствования взрывной силы используются упражнения с величиной отягощения:- 70-90 % от максимума- 30-50 % от максимума.

В первом случае в большей степени совершенствуется силовой компонент, во втором –скоростной.

Продолжительность выполнения упражнений при совершенствовании взрывной силы составляет5-15 сек., а количество повторений от 6 до 12.

Можно использовать следующие упражнения:- Жим штанги лежа;- Имитация ударов по схеме:

а) подход без отягощений,б) подход с отягощениями,в) подход без отягощений;

- Сгибания и разгибания рук в упоре лежа, выполненные в виде резких отталкивании отопоры с хлопком;

- Удары коленями по лапам с отягощением на плечах и ногах;- Выталкивание ядер, камней, медицинбола с соблюдением координационной структуры

удара.Высокий уровень функциональных способностей проявляется в его:

- общей (аэробной) выносливости;- специальной (анаэробной) выносливости.

Выносливость определяется как способность кикбоксера противостоять утомлению идлительно совершать тренировочную и соревновательную работу без снижения ее эффективности.

Для расширения аэробных возможностей кикбоксеров применяют кросс, плавание, спортивныеигры, упражнения со скакалкой и др. Главным условием при выполнении этих упражнений являетсяумеренная интенсивность.

Применение повышенных объемов нагрузок аэробной направленности создают базуфункциональной подготовленности кикбоксера.

Для совершенствования выносливости очень эффективны упражнения смешанной аэробно-анаэробной направленности. К таким упражнениям относятся:

- спортивные игры переменной интенсивности;- длительный непрерывный бег в равномерном темпе (6-10 км);- длительный бег с разной скоростью по пересеченной местности;- чередование бега с различными обще развивающими и специальными упражнениями.


258

Упражнения аэробно-анаэробной направленности способствуют улучшению сердечнойдеятельности кикбоксера, увеличению максимального потребления кислорода, что является основнымпоказателем общей выносливости кикбоксера.

Специальная выносливость – это выносливость кикбоксера по отношению ксоревновательной деятельности.

Специальная выносливость обусловлена:а) скоростной выносливостью;б) силовой выносливостью.Скоростная выносливость проявляется в его способности многократно выполнять быстрые

движения на протяжении всего поединка.Для повышения скоростной выносливости целесообразно использовать следующие упражнения:

- Выталкивание от груди штанги весом 20-40 % от максимума из положения фронтальнойстойки после пружинящего подседа. Количество повторений в одном подходе – 30-40,количество подходов – 3-5. Упражнения должны выполняться максимально быстро:

- Нанесение ударов по легкому мешку по схеме: 20-25 сек. работы в среднем и низкомтемпе; 10-15 сек. работа в максимальном темпе; и так на протяжения всего раунда. Водной тренировке 2-6 таких раундов.

- Упражнение, аналогичное предыдущему, только продолжительность спуртовувеличивается до 25-45 сек., а интервалы «спокойной» работы сокращаются с 50-10сек.

Подобные схемы можно использовать в упражнениях со скакалкой.Силовая выносливость кикбоксера проявляется его способности противостоять утомлению

и не снижать мощности скоростно-силовых усилий на протяжении всего поединка.Для совершенствования силовой выносливости можно использовать упражнения по схемам,

приведенным выше, но удары следует выполнять по тяжелым снарядом с максимальными усилиямии в максимальном быстром темпе.

Также можно использовать следующие упражнения:1) Нанесение ударов по мешку по схеме:- 20 сек. максимальное количество быстрых ударов,- 10 сек. максимальное количество сильных ударов,- 10 сек. максимальное количество сильных ударов; и так на протяжении всего раунда.2) Нанесение ударов по снарядом с отягощениями в руках (300-500 г) и на ногах (500-1000 г).3) Бой с тенью с отягощениями в руках и на ногах.4) Выталкивание от груди штанги весом 40-50 % от максимума из положения фронтальной

стойки после пружинящего подседа. Количество повторений в одном подходе 20-30,количество подходов 3-5.

Существуют и некоторые методические приемы, способствующие повышению функциональнойподготовки кикбоксеров.

1) Увеличение продолжительности раундов2) Сокращению интервалов отдыха.3) Уменьшение продолжительности раундов с увеличением интенсивности.4) Деление раунда на интервалов интенсивной работы и активного отдыха.5) Частая смена противника в раунде и в тренировке.


259

КИ

КБО

КСИ

НГ

подготовка

спортсменов

ПСИ

ХО

ЛО

ГИЧЕСКАЯ

П

ОДГО

ТОВКА

ОБЩ

АЯ

ПСИХОЛОГИ

ЧЕСКАЯ

ПОДГО

ТОВКА

-

воля

-

вним

ание

-

двигательная

память

- воображение

-

мышление

- бы

строта

реакции

-

специализированные

восприятия

ПСИХОЛОГИ

ЧЕСКАЯ

ПОДГО

ТОВКА

К

БОЮ

-

ранняя

-

перед боем

-

между

раундами

- воздействие после боя

ФИ

ЗИЧЕСКАЯ

П

ОДГО

ТОВКА

СОБС

ТВЕН

НО

- СИЛОВЫЕ

СПОСОБН

ОСТ

И

- максимальная сила

СКОРО

СТН

О-

СИЛОВЫЕ

СПОСОБН

ОСТ

И

- динамическая сила

ФУНКЦИОНАЛЬ

НЫЕ

СПОСОБН

ОСТ

И

- выносливость

ГИБК

ОСТЬ

ЛОВКОСТЬ

ТАКТИ

КА

ПРИ

МЕН

ЕНИЯ

ТЕ

ХНИКО

-ТА

КТИ

ЧЕСКИХ

СРЕ

ДСТ

В

ТАКТИ

КА

ВЕД

ЕНИЯ

БОЯ

ТАКТИ

КА

СОРЕ

ВНОВАНИЙ

ТЕОРИ

Я ТАКТИ

КИ

ТАКТИ

КА

ТЕХНИКА

ЗА

ЩИТЫ

- отбивы

, подставки

, - уходы,

уклоны,

- ны

рки ТЕ

ХНИКА

УДАРО

В

- руками,

ногами

ТЕХНИКА

ПЕР

ЕДВИЖЕН

ИЙ

СТОЙКА

ТЕХН

ИКА


260

Unele reflecţii privind dreptul penal francez în epoca evului mediu

Andrei ZMEU,Viorica STARÎH, Academia „Ştefan cel Mare”a M.A.I. al R.M.

Conceptul de infracţiuneÎn Franţa, în sec. IX – XI, prin infracţiune se înţelegea o acţiune ilicită ce atenta la interesele unei

persoane particulare, iar pedepsele penale aplicate se reduceau, în general, la achitarea unei compensaţiipentru dauna cauzată intereselor particulare.

Pe parcursul sec. XI – XII normele dreptului penal medieval au cunoscut o dezvoltare esenţială.Astfel, conceptul de infracţiune nu mai este tratat ca o încălcare a intereselor particulare, dar ca o „încălcarea păcii, a liniştii”, adică a ordinii feudale existente. Specific pentru dreptul penal din acea perioadă era:

- răspunderea penală fără vină;- aplicarea unor pedepse inumane degradante.O dată cu centralizarea statului şi consolidarea puterii regale (sec. XIII – XIV) s-a diminuat influenţa

jurisdicţiei seniorului în folosul legislaţiei penale regale, ce purta un caracter represiv.S-au mărit considerabil numărul faptelor ilicite care se considerau crime grave – „cazuri regale”

(falsul de monedă, omorul, violul, incendierea intenţionată) [1, 414].Prin legislaţia sa, regii s-au implicat activ şi în domeniul religiei, completând astfel lacunele în normele

dreptului canonic. Astfel, în 1268, Ludovic al IX – lea a emis Ordonanţa prin care reglementa aplicarea uneipedepse speciale pentru comiterea unei infracţiuni religioase.

De asemenea, au apărut noi fapte ilicite ce atentau la onoarea şi demnitatea regelui.În anul 1357 a fost emisă Marea Ordonanţă, prevederile căreia:

- au lichidat definitiv conceptul de infracţiune privită ca o „problemă particulară”;- au interzis absolvirea de la ispăşirea pedepsei penale în schimbul achitării unei compensaţii

băneşti;- au susţinut iniţiativa reprezentanţilor păturilor sociale ca regele să fie privat de dreptul de a

graţia persoanele ce au comis infracţiuni grave.Până la revoluţia din 1789, răspunderea penală survenea în funcţie de starea socială a infractorului.Astfel, în cazul comiterii unei infracţiuni de către nobili, acestora li se aplicau pedepse corporale cu

titlu de excepţie, care, în majoritatea cazurilor, erau substituite cu amenzi sau confiscarea averii. Totodată, seinterzicea categoric de a aplica acestor subiecţi pedeapsa cu moarte prin spânzurare.

Regimul juridic special al răspunderii penale predomina şi în cazul comiterii infracţiunilor de cătrereprezentanţii clerului.

În schimb erau foarte crud pedepsiţi ţăranii ce participau la răscoale (în majoritatea cazurilor eraucondamnaţi la moarte).

Caracteristic pentru dreptul penal medieval este şi prezenţa instituţiei:Ø răspunderii penale fără vină. Aşa de exemplu: legislaţia regală reglementa aplicarea răspunderii

colective a membrilor familiei infractorului, inclusiv a copiilor, pentru comiterea unor infracţiunicu caracter politic;

Ø iresponsabilităţii, adică a imposibilităţii persoanei datorită dereglărilor psihice de a-şi da seamade caracterul social – periculos al faptei comise. Pentru unele categorii de infracţiuni, inclusivpentru jignirea regelui, erau atraşi la răspundere penală: minorii şi persoanele iresponsabile [1,414].

În aceea perioadă erau „cercetate” penal chiar şi cadavrele infractorilor, precum şi animalele sauobiectele care au cauzat moartea unei persoane.


261

Clasificarea infracţiunilorÎn Evul mediu, legislaţia penală a cunoscut următoarea clasificare a infracţiunilor:I. Infracţiuni politice, care atentau împotriva regelui, a statului (lese mageste). Astfel, fundamentul

societăţii feudale consta în legătura contractuală care unea vasalul de stăpânul său şi care le impunea reciprocdrepturi şi obligaţii.

Jurământul de credinţă ce unea cele două „părţi contractante” prevedea, pe de o parte, supunere şiloialitate din partea vasalului, iar, pe de altă parte, ocrotire şi protecţie din partea seniorului.

Ruperea acestei legături contractuale îmbracă caracterul unei infracţiuni politice grave. Este deremarcat însă că în Evul mediu, prin diverse reglementări, începe să se facă o distincţie netă între Rege(suveran) sau tiran şi numai încălcarea obligaţiilor faţă de primul ducea la pedepsirea făptuitorului.

Astfel, în măsura în care legătura contractuală era exercitată abuziv, stăpânul se transforma în tiran,iar lupta împotriva acestuia avea deplină legitimitate.

Aşadar, în Evul mediu, încălcarea legăturii de vasalitate era cantonată în sfera infracţiunii politice,aspect întregit de împrejurarea potrivit căreia, orice crimă împotriva statului era considerată automat şi oofensă adusă divinităţii [2, 21].

Deci erau considerate drept infracţiuni politice (împotriva statului):– infidelitatea faţă de senior;– trădarea regelui şi ajutarea inamicului;– atentatul la viaţa regelui şi a membrilor familiei regale;– revolta armată contra prinţului;– dezertarea.

E necesar a menţiona faptul că, în Evul mediu, orice act care tindea să rupă legătura de vasalitate eraconsiderat un caz de lese mageste [3].

Vasalul era eliberat de respectarea legăturii de supunere numai în cazul când suveranul îi răpea soţiasau fiica virgină, sau întreţinea relaţii sexuale cu acestea.

Infracţiunile sus-menţionate erau pedepsite, în funcţie de gravitatea atribuită, mai întâi cu pierdereadomeniului (confiscarea), apoi, după caz, cu pedeapsa cu moartea sau exilul şi confiscarea averii [4, 23].

În sec. XVII a fost instituit al II-lea nivel al infracţiunilor politice:– complotul împotriva miniştrilor, şefilor forţelor armate, guvernatorilor provinciali şi a altor

funcţionari publici;– trecerea de partea duşmanului;– spionajul;– construcţia cetăţilor fără acordul prealabil al regelui.

II. Infracţiuni „religioase”, prin care se încălcau normele canonice. Din această categorie făceauparte:

– sacrilegiul;– profanarea;– ateismul [5, 113];– erezia.

Conceptul de erezie, precum şi conceptul altor infracţiuni religioase, se evidenţia printr-o deosebităincertitudine şi se modifica la diferite etape de evoluţie a statului francez.

Caracterul de masă al persecutării ereticilor a fost remarcat după anul 1547 drept consecinţă a emiteriiEdictului lui Henric al II-lea, ce reglementa arderea pe rug a tuturor protestanţilor.

Iar urmărirea calviniştilor s-a transformat într-un masacru de masă (în anul 1572, în noaptea Sf.Varfolomeu, au fost ucise 2 mii persoane) [6, 416].

III. Infracţiuni contra persoanelor, ce atentau la interesele particulare. Din această categorie deinfracţiuni făceau parte:

– omorul;– violul;– cauzarea leziunilor corporale;– furtul.


262

Pedepsele penaleAnalogic conceptului de infracţiune, noţiunea de pedeapsă penală nu a avut o reglementare concretă

şi amănunţită în legislaţia regală. Iar pedepsele penale se aplicau la aprecierea instanţelor de judecată, înfuncţie de starea socială a vinovatului.

Scopul aplicării pedepselor penale era de răzbunare şi de inspirare a fricii. Astfel, pedepsele penale seexecutau în locurile publice pentru ca chinurile la care era supus cel condamnat să provoace frica în rândulpopulaţiei.

Clasificarea pedepselor penale:I. Deosebit de grave: pedeapsa capitală [7] (condamnare la moarte), exilul pe un termen nelimitat,

întemniţarea [8].II. Pedepse corporale: tăierea limbii, membrilor anterioare sau posterioare, buzelor; urechilor, tortura

cu cleştele înfierbântat.III. Pedepse infamante: amenda însoţită de înlănţuirea la stâlpul infamiei.IV. Alte tipuri de pedepse: amenda, mustrarea publică [9, 113].În calitate de pedeapsă principală şi complementară se aplica şi confiscarea averii.Drept consecinţă a procesului de acumulare a capitalului şi a ruinării majorităţii ţăranilor, prin intermediul

ordonanţelor regale a fost reglementată aplicarea unor măsuri speciale de constrângere penală contra cerşetorilorşi şomerilor, ce au avut drept scop crearea muncii năimite.

Iar până la revoluţia burgheză din 1789, legislaţia penală s-a completat cu Ordonanţa regală din 1764,prin care persoanele ce nu dispuneau de mijloace legale de existenţă erau condamnate la munci silnice la ocnă.

Specific pentru dreptul penal medieval era necorespunderea vădită a pedepsei aplicate caracteruluisocial periculos al faptei comise.

Referinţe:

1. О.А. Житков, Всеобщая история государства и права, том 1, Мосва, 1999.2. Infracţiunea politică şi dreptul penal contemporan.3. De asemenea, orice atentat împotriva regelui sau asupra unui membru al familiei sale (în aceste

cazuri, actele preparatorii erau asimilate cu infracţiunea consumată) constituia crima lesemageste.

4. Infracţiunea politică şi dreptul penal contemporan.5. М. М. Борисевич, О. А. Бельчук, С. Г. Евтущенко, Уголовное право зарубежных стран,

Москва, 2002.6. О.А. Житков, op.cit., том 1.7. Pedeapsa capitală se aplica sub forma: decapitării, spânzurării, arderii pe rug, ruperii corpului în

bucăţi etc.8. Întemniţarea se aplica în majoritatea cazurilor de către instanţele bisericeşti.9. М. М. Борисевич, О. А. Бельчук, С. Г. Евтущенко, op. cit.


263

Обеспечение охраны имущественных прав лица, задержанного вУкраине по подозрению в совершении преступления

О.В. БАУЛИН, кандидат юридических наук,доцент, Национальная академия внутреннихдел УкраиныО.С. МАЗУР, старший преподавательУниверситета “Украина”, г.Киев,соискатель кафедры теории уголовногопроцесса и судоустройства Национальнойакадемии внутренних дел Украины

Процессуальный статус участников уголовного судопроизводства является важным элементомуголовно-процессуальной деятельности, предусматривающим обязательное признание органамиуголовной юстиции определенного лица |личности| субъектом уголовно-процессуальных |уголовно-процессуальных| отношений на основе норм уголовно-процессуального|уголовно-процессуального| права.Исходя из этого, каждый участник уголовного процесса, в т.ч. и подозреваемый, наделяетсяспецифической правосубъектностью, которая |какая|предусматривает возможность приобретать и личнореализовывать свойственные ему процессуальные права и нести возлагаемые на него процессуальныеобязанности|долги|. Процессуальная правосубъектность наступает с|с| момента, когда в установленномзаконом порядке компетентными органами или должностными лицами уголовной|уголовной| юстиции(дознавателем, органом дознания, следователем, прокурором, судом, судьей) конкретное лицо|личность|признано, привлечено или допущено к|до| участию в деле в качестве определенного участникауголовного|уголовного| процесса (ст.43, 43-1, 44, 49, 50, 51, 52 Уголовно-процессуального|уголовно-процессуального| кодекса Украины – далее УПК|).

В УПК| одной из мер процессуального принуждения является задержание подозреваемого,сущность которого|какого| заключается во временном лишении лица|личности| свободы и некоторомограничении его личной неприкосновенности. При этом, задержанное лицо|личность| также лишаетсявозможности реализации ряда своих имущественных и других интересов, контроля над предметамииндивидуального пользования|использования|, находящегося у него в частной|приватной| собственностидвижимого и недвижимого имущества, связи с членами семьи, друзьями и знакомыми|личностями|,которые|какие| могли бы|б| обеспечить охрану его имущества. Особенно|в особенности| острозатрагивает это интересы одиноких |личностей| лиц, имеющих домашних животных, скот, птицу. Темболее, что животные могут быть редкостных пород|редкостные|, представлять большую ценность,дорогим является и их содержание|иждивение,удержание| в непривычных|непривычных| для нихусловиях. Возникают проблемы с сохранностью|сохранностью| автотранспорта и недвижимогоимущества, в котором|каком| могут находиться ценности, предметы домашнего обихода, духовноготворчества и т.п. Все эти объекты являются материальными благами и проблемы, которые|какие|могут возникнуть у задержанного из-за|из-за| невозможности личного присмотра за ними и ихсодержанием|иждивением,удержанием|, могут привести к|до| их утрате или повреждению, что будетявляться нарушением его имущественных прав.

Для охраны своих имущественных и иных интересов задержанный вправе требовать от органадознания, следователя, прокурора, судьи применения мер по охране недвижимого и другого имущества,оставленного без присмотра|ухода,присмотра|. Властные субъекты уголовно-процессуальнойдеятельности не только должны принять необходимые меры по|с| охране материальных благ,принадлежащих подозреваемому на праве частной|приватной| собственности или находящихся в егоправомерном владении, но и сообщить подозреваемому о характере принятых ими мер. Кроме того,подозреваемый может хлопотать об обеспечении охраны важных для него документов, например,


264

подтверждающих право частной|приватной| собственности на недвижимое имущество, автотранспорт,земельный участок и другие объекты.

Требования|востребования| такого характера подлежат удовлетворению, поскольку являютсяконкретными средствами защиты имущественных прав лица, задержанного по подозрению в совершениипреступления. Однако, отсутствие надлежащего|подобающего| процессуального обеспечения этих правсоздает определенные проблемы как для подозреваемого, так и для лиц |личностей |,|какие|осуществляющих|свершают,совершают| уголовное|уголовное| судопроизводство (в прежде всего,для дознавателей и следователей). В УПК| лишь|только| несколько статей посвящены этим вопросам.Например, ст.160 указывает, что при взятии под стражу подозреваемого следователь обязанпредпринять меры к|до| охране имущества и жилья|жилища| заключенного, если они остаются безприсмотра. Как видим, положений этой статьи недостаточно, чтобы обеспечить сегодня|сегодня|многообразные имущественные права подозреваемого|разнообразными|. Также не являетсяпрописанным в законе механизм и виды мер для обеспечения имущественных прав|какая| задержанного.Из-за|из-за| этого работники органов досудебного следствия не всегда сообщают задержанномулицу|личности| о подобной своей обязанности|долге|, что приводит к|до| реальному нарушениюимущественных прав подозреваемого. Обеспечение же процессуальных прав должно быть подкрепленоматериальными и процессуальными гарантиями. Справедливо акцентируется внимание, что малопредоставить права, необходимо установить еще четкие юридические гарантии этих прав, способы ихохраны и защиты, обеспечить неприкосновенность личности и ее интересов [1, с.191].

Вопросы защиты прав и законных интересов участников уголовного процесса постоянно былив центре внимания ученных, им посвящали свои труды Э.Ф. Куцова, В.З. Лукашевич, Е.Г. Мартынчики др., но вопросы защиты имущественных интересов задержанных и взятых под стражу, остаются и внаше время без надлежащего разрешения. Нет четкой регламентации обязанностей и ответственностилица, в производстве которого находится уголовное дело, по обеспечению сохранности имущества привзятии под стражу акционера, собственника, руководителя юридического лица и т.д. [ 8 ].

Действующий с 1961 года УПК, не учитывает| многих отношений, характерных длясовременного украинского общества и не согласуется с гражданским законодательством. Так, всоответствии с Гражданским Кодексом Украины, |какой|вступившим в силу 1 января 2004 г., физическоелицо может иметь статус предпринимателя (ст.50-51). И если предпринимателя| задерживают поподозрению в совершении преступления, он теряет возможность выполнять|исполнять| определенныеобязательства перед другими субъектами хозяйственной деятельности. За невыполнение| этихобязательств задержанный может понести ответственность в виде возмещения партнерампричиненного ущерба|ущерба|. В данном случае для реализации своих имущественных правлицу|личности|,|какое| находящемуся в изоляции, может понадобиться оформление нотариальнойдоверенности на осуществление отдельных действий|завет|. У начальника изолятора временногосодержания (далее - ИВС|) нет таких полномочий, поскольку согласно п.6 ст.40 Закона Украины “Онотариате” только|только| начальники мест лишения свободы, а ИВС к таким не относятся, имеютправо удостоверять завещания |заветы | и поручения лиц |личностей |, |какие| в нихнаходящихся|перебывают,пребывают|.

По действующему законодательству к|до| лицу|личности|, находящемуся |какое|в|до| ИВС,допускаются родственники, защитник и другие лица|личности| [2, с.23, 27-28]. Пригласить|запросить|нотариуса в ИВС|до| |для совершения определенных действий, подозреваемому достаточно сложно,как, и начальнику ИВС|, поскольку на любое|какое-нибудь| свидание нужно получить разрешениелица|личности|, в производстве которого|какого| находится|перебывает,пребывает| уголовное|уголовной|дело|какое| . Конечно,|известно| это может привести к|до| нарушению имущественных прав и интересовподозреваемого. Более того|больше того|, о таких нарушениях и продаже частного|приватного|жилья|жилища| заключенных во время досудебного следствия уже сообщалось [3]. Однако, следуетпомнить, что подозрение или обвинение лица в совершении преступления не лишают его субъективныхправ, присущих правовому статусу гражданина в Украине.

Для эффективной реализации и обеспечения подозреваемыми своих имущественных правнеобходимо существенное усовершенствование УПК.| Как представляется|воображается|, именно


265

имущественные права лица, |какую|задержанного по подозрению в совершении преступления,недостаточно регламентированы в действующем законодательстве.

Закрепленные в законе и предоставленные участникам уголовного|уголовного| процесса права,а также возложенные на них обязанности,|долги| являются важными элементами их правового статусаи вместе с субъективными правами и обязанностями|долгами|, предусмотренными гражданским идругим отраслевым законодательством, определяют положение лица|личности| в уголовном|уголовном|процессе. Они дают возможность осуществлять |свершать,совершать | установленныезаконодательством акты, пользоваться личными и социальными благами, защищать свои интересы ивыражать свои потребности во время уголовно-процессуальных|уголовно-процессуальных| отношенийи в связи с ними.

Так, Мальцев Г.В. и Патюлин В.А. утверждают, что субъективные права вместе сюридическими обязанностями|долгами| [4, с.5], или совокупность прав и обязанностей|долгов|,предоставленных субъектам определенного вида, составляют|складывают,сдают| правовой статуссубъекта (лица|личности|) [5, с.226]. Однако, содержание понятия правового положение лица|личности|охватывает юридические гарантии реального осуществления прав и обязанностей|долгов|.Деятельность органов и должностных лиц, осуществляющих|свершают,совершают| задержание лица,продление срока задержания или взятие под стражу означает|означает|, что они вступили вправоотношения с подозреваемым и что его права как участника процесса, и как элемент юридическогостатуса этого лица |личности |, могут быть реализованы лишь |только| во время уголовно-процессуальных|уголовно-процессуальных| и других, связанных|повязанных| с ними правоотношений.Осуществление того или иного права задержанным возлагает обязанность|долг| на дознавателя, органдознания, следователя, прокурора или судью, совершать определенные действия или от нихвоздерживаться, т.е. порождает специфические правоотношения, |какие|регулируемые не только УПК|или Законом Украины “О досудебном заключении”, но и источниками гражданского права.

Нужно отметить, что правовой статус лица|личности|, задержанного по подозрению всовершении преступления, с одной стороны предусматривает охрану личных и имущественныхценностей, обеспечения его интересов, а с|с| другой – создание условий для его процессуальнойактивности во время досудебного расследования. В этом смысле активность подозреваемогоозначает|означает| всестороннее использование|употребление| им своих процессуальных и субъективныхправ при производстве по уголовному делу [6, с.14-15]. И поскольку эту деятельностьосуществляют|свершают,совершают| органы государства,|какие| наделенные|оделены| властнымиполномочиями, и в орбиту этой деятельности вовлечен подозреваемый, то в ходе уголовного|уголовного|судопроизводства складываются|состоят| процессуальные|уголовно-процессуальные| правоотношения,которые|какие| должны, по большей части, создавать необходимые условия для реализации им своихправ.

Как уже отмечалось, для задержанного характерным является наличие личного интереса, аего реализация, конечно,|известно| предусматривает определенную совокупность действий. Действияподозреваемого могут быть направлены на охрану и защиту его интересов, связанных|повязанных| сомногими жизненными ценностями: здоровьем, семьей, развитием детей, а также имущественными идругими благами. Для охраны этих субъективных прав подозреваемому предоставлены определенныепроцессуальные|уголовно-процессуальные| права, но так или иначе, во время пребывания его в изоляцииих оказывается|проявляется| недостаточно для защиты многих субъективных прав, относительнокоторых в юридической науке не сложилось|состояло| одинакового понимания. Матузов Н.И. указывает,что субъективное право это особенная юридическая возможность действовать, которая|какая| созданаи гарантируется государством через|из-за| нормы объективного права, что позволяет субъекту (какносителю этой возможности) вести себя определенным образом, требовать соответствующегоповедения от других лиц|личностей|, пользоваться определенным социальным благом, обращаться вслучае необходимости к|до| компетентным органам за защитой – с целью удовлетворения личныхинтересов и потребностей,|какие| не противоречащих общественным [1, с.145].


266

Патюлин В.А. определяет субъективное право как материально обусловленную и обеспеченнуюгосударством и правом возможность определенного поведения субъекта (лица|личности|) в целяхобладания социальным благом [5, с.188].

Строгович М.С. под субъективным правом личности понимает отображенную и закрепленнуюв норме возможность пользоваться соответствующим социальным благом,совершать|свершать,совершать| действия и требовать от других совершение определенных действий,поведения и поступков, установленных правовой нормой [7, с.170-171].

Все эти определения также касаются и такого участника уголовного|уголовного| процесса какподозреваемый, поскольку вовлечение лица|личности| в сферу уголовно-процессуальной|уголовно-процессуальной| деятельности не изменяет|меняет| субъективных прав личности. Хотя, как известно,для |личности||какое|задержанного эти права сопровождаются некоторым|некоим| ограничением, чтообусловлено спецификой его процессуального статуса и реализацией им прав в уголовном|уголовном|процессе.

Большое|великое| значение имеет, насколько полно закрепленные в законодательстве нормыотражают интересы, в т.ч., и имущественные, подозреваемого. Ведь в определенной мере от этоготоже зависит эффективность реализации субъективных прав, а субъективное право – это средствоудовлетворения|удовлетворения| и достижения интереса. В субъективных правах находят отраженияимущественные интересы подозреваемого, которые|какие| государство признает необходимыми, когдаобеспечивает возможность их достижения путем предоставления ему соответствующихпроцессуальных прав.

Уголовно-процессуальные|уголовно-процессуальные| гарантии должны обеспечивать не тольковозможность использования|употребления| подозреваемым предоставленных ему процессуальных прав,но и достижение им имущественного и иного интереса, отраженного в праве.

Предмет уголовно-процессуальных |уголовно-процессуальных | гарантийсоставляют|складывают,сдают| наиболее существенные интересы задержанного,|какие| отраженныев юридических нормах и подлежащие защите с помощью|посредством | правовых средств.Существенность интереса подозреваемого определяется спецификой его процессуального положениякак подозреваемого.

Законные интересы подозреваемого находят защиту, прежде всего, в нормах уголовно-процессуального и|уголовно-процессуального| гражданского права.

Реализация процессуальных прав подозреваемого является важным средством обеспеченияего материально–правовых| интересов. Права и законные интересы подозреваемого не осуществляютсясами по себе, для этого необходимо наличие соответствующих условий, а именно гарантий прав изаконных интересов подозреваемого.

Процессуальные гарантии прав и законных интересов лица|личности| представляют собойсоставную часть гарантий законности и правосудия, единую|единую| систему средств, предназначенныхдля охраны и защиты как субъективных, так и процессуальных прав и интересов участников процесса.Именно в этом и есть цель процессуальных гарантий прав лица,|какая| задержанного по подозрению всовершении преступления. Процессуальные гарантии прав и законных интересов подозреваемогопредставляют собой средства,|какие| закрепленные в законе, что обеспечивают ему реализацию прави защиту законных интересов. Деятельность органов досудебного расследования, прокуратуры и судаосуществляется в формах, которые|какие| гарантируют охрану прав и интересов личности. От действийи решений органа дознания, следователя, прокурора и суда зависят как полнота охраны всех ценностейи благ участников уголовного|уголовного| процесса, так и возможность реального осуществления имипредоставленных законом прав.

Однако, механизм правового регулирования уголовно-процессуальных |уголовно-процессуальных| отношений, охраны прав всех участников уголовного|уголовного| процесса и правовойстатус лица|личности|, |какое| задержанного по подозрению в совершении преступления, нуждаются впоследующем совершенствовании и развитии путем претворения в жизнь новых процессуальных норм,в том числе, об обеспечении компетентными органами уголовной|уголовной| юстиции охраныимущественных и других прав подозреваемого.


267

С целью совершенствования отмеченного механизма предлагаем дополнить ч.2 ст.43-1 УПК|Украины, содержащей перечень|перечисление| прав подозреваемого, правом требовать применениямер по организации опеки и заботы относительно несовершеннолетних, а также охраны жилья|жилища|и имущества, оставленных без присмотра. В|до| ст.160 УПК| нужно включить вторую часть такогосодержания: “О принятых мерах орган досудебного расследования, прокурор, судья или суд обязаны втечении суток письменно сообщить подозреваемому или обвиняемому”. Необходимо также внестиизменения|смены| в|до| ст.40 Закона Украины “О нотариате” и приравнять к|до| нотариальноудостоверенным |заветам | завещания |заветы | и поручения лиц |личностей |,содержащихся|перебывают,пребывают| в изоляторах временного содержания, удостоверенныеначальниками этих изоляторов.

Библиография:1. Матузов Н.И. Личность. Права. Демократия: Теорет. проблемы субъективного права.-

Саратов: Изд-во Сарат. у-та|, 1972.- 292 с.2. Інструкція про роботу ізоляторів тимчасового тримання органів внутрішніх справ України:

Затв. Наказом МВС України від 20 січня 2005 року № 60дск (зареєстровано в МінюстіУкраїни 25 лютого 2005 р. за № 268/10548).- К.: МВС України.- 117 с.

3. Матюшенко Б|б|. Квартирные аферисты в милицейских| погонах // Вечерние вести.- 2005.-13 июля| / http://www.vv.com.ua/main.php

4. Мальцев Г.В. Социалистическое право и свобода личности|: (Теорет. вопросы).- М.:Юрид. лит|., 1968.- 143 с.

5. Патюлин В.А. Государство и личность| в СССР| (Правовые аспекты взаимоотношений|).-М.: Наука, 1974.- 246 с.

6. Мартынчик Е.Г., Радьков В.П., Юрченко В.Е. Охрана прав и законных интересов|личности| в уголовном| судопроизводстве| / Под ред|. Т.И. Карпова.- Кишинев: Штиинца,1982.- 188 с.

7. Строгович М.С. Основные вопросы советской| социалистической| законности|.- М.: Наука,1966.- 252 с.

8. Процессуальная угроза: По материалам семинара, посвященного актуальным вопросамуголовного права и процесса, ежегодной конференции Асоциации юристов Украины(23.04.2005 г., г. Киев) // www. Liga. Net.

http://www.vv.com.ua/main.php


Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare”a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova

Ştiinţe socioumanistice, Ediţia a VI-a

Bun de tipar 14.02.2006Coli de autor 23.67 Coli de tipar 27.21

Tirajul 80Tirajul executat sub comanda 234

Tipografia Academiei “ Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.MoldovaMD-2009 Chişinău, str.Gh.Asachi 21; telefon: (+373) 2 723959, fax: (+373) 2 738994

web: www.academy.police.md; e-mail: [email protected]

http://www.academy.police.md;

mailto:[email protected]

Anale ştiinţifice, ediţia a VI-a

Documents

Transcript of Anale ştiinţifice, ediţia a VI-a