Anale Stiint Ed 10

280
ISSN 1857-0976 ANALE ŞTIINŢIFICE ale Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova Stiinţe socioumane Ediţia a X-a Chişinău, 2010

Transcript of Anale Stiint Ed 10

Page 1: Anale Stiint Ed 10

ISSN 1857-0976

ANALE ŞTIINŢIFICE

ale Academiei „Ştefan cel Mare”a Ministerului Afacerilor Interne

al Republicii Moldova

Stiinţe socioumane

Ediţia a X-a

Chişinău, 2010

Page 2: Anale Stiint Ed 10

CZU 34:378.635.1(478)(082)=135.1=112.2=161.1A 15

Aprobate şi recomandate spre editare de Senatul Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afa-cerilor Interne al Republicii Moldova

Colegiul de redacţie:Redactor-şef: Simion CARP, dr. în drept, conf. univ., rector al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM

Membri:dr. hab. Gheorghe Costachi, profesor universitar, Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞMdr. hab. Gheorghe Gladchi, profesor universitar, Consiliul Naţional pentru Acreditare şi Atestaredr. Mihail DAVID, vicepreşedinte IPA România, prodecan al Facultăţii de Drept şi Administra-ţie Publică a Universităţii „Spiru Haret” din Constanţa, Româniadr. Iurie Odagiu, conferenţiar universitar, prim-prorector pentru studii al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAIdr. Iurie Larii, conferenţiar universitar, prorector pentru ştiinţă al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI dr. Tudor Osoianu, conferenţiar universitar, Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞMdr. Radion Cojocaru, conferenţiar universitardr. Veaceslav Ursu, conferenţiar universitardr. Ştefan Belecciu, conferenţiar universitardr. Andrei Guştiuc, conferenţiar universitardr. Marian Gherman, conferenţiar universitardr. Alexandru Pînzari, conferenţiar universitardr. Veaceslav Grati, conferenţiar universitardr. Oleg Casiadi, conferenţiar universitardr. Alexandru Pareniuc, conferenţiar universitardr. Igor Trofimov, conferenţiar universitardr. Alexandru Zosim, conferenţiar universitardr. Vasile Florea, conferenţiar universitardr. Valeriu Nourdr. Serghei Maftea

Ruslan Condrat, master în drept

Articolele au fost recenzateResponsabilitatea pentru conţinutul ştiinţific al articolelor revine autorilor

© Academia „Ştefan cel Mare”a MAI al Republicii Moldova

ISBN 978-9975-935-45-6

Page 3: Anale Stiint Ed 10

CUPRINS:

Ştiinţe juridice

Dr. Simion CARPNoţiunea şi funcţiile principale ale regimului de detenţie în instituţiile penitenciare.......................................................................................8

Dr. Igor BANTUŞChintesenţa mitingurilor, demonstraţiilor de protest şi nesupunerii civile..........................12

Др. В. Н. БЕСЧАСТНЫЙВопросы охраны общественного порядка во время проведения массовых манифестаций.................................................................15

Dr. Oleg CASIADIAndrian CREŢUPractica judiciară şi precedentul judiciar - izvor de drept în Republica Molodva.................20

Dr. Oleg CASIADI,Convenţia Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale: mecanisme de realizare...........................................................26

Dr. Radion COJOCARUParticularităţile începerii urmăririi penale în cauzele de pruncucideri.................................29

Др. Василий ФЛОРЯНаука криминологии в Республике Молдова......................................................................35

Dr. Gheorghie GLADCHI, Boris GLAVANPrincipiul prezumţiei nevinovăţiei şi instituţia liberării de răspundere penală....................42

Dr. Mihail DAVIDParticularităţile sectorului criminal al economiei subterane..................................................47

Dr. Iurie LARIIFormarea şi evoluţia criminologiei ca ştiinţă...........................................................................50

Др. Валентин ЛЕНЬПсихическая болезнь: вопрос дифференциации тяжести повреждения.......................56

Page 4: Anale Stiint Ed 10

Dr. Sava MAIMESCUAsigurarea respectării drepturilor cetăţenilor la efectuarea declarării obiectelor, bunurilor, mărfurilor la trecerea peste frontiera vamală externă a Republicii Moldova........................................................................59

Dr. Srđan MILAŠINOVIĆ, Dr. Goran MILOŠEVIĆMediengestaltung moderner religionskonflikte ....................................................................66

Dr. Iurie ODAGIUSăvârşirea infracţiunii de trei sau mai multe persoane împreună – circumstanţă agravantă în legislaţia penală a României.........................................................80

Др. Альфред Нилович СОКОЛОВ,Янис Гунарович ИЕВИТИСИнститут экстрадиции: генезис, становление, проблемы решения современных реалий...........................................................................87

Dr. Cezar PEŢAAdunările şi întrunirile publice...............................................................................................93

Dr. Vitalie RUSUArestul la domiciliu în legislaţia procesual-penală a Republicii Moldova...........................102

Dr. Ştefan STAMATINCompatibilitatea procedurii contravenţionale cu practica CEDO........................................105

Dr. Ştefan STAMATIN, Alexandru GHEORGHIEŞSistemul măsurilor preventive................................................................................................115

Grigore ARDELEANSpecificul prevenirii infracţiunilor din sectorul forestier de către funcţionarii de poliţie....122

Iurie BULAI, Rodica BULAIAspecte ce ţin de asigurarea şi respectarea drepturilor omului de către organele afacerilor interne în contextul desfăşurării procesului de urmărire penală........125

Anatol CANANĂU,Vitalie TELIPAN Repararea prejudiciului patrimonial cauzat în urma comiterii accidentului rutier..............128

Liliana CREANGĂEvoluţia istorică a controlului constituţionalităţii legilor......................................................134

Liliana CREANGĂControlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale.........................................................140

Matei DRAGOMIRNoţiuni genereale privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii şi lucruri.....................................................144

Page 5: Anale Stiint Ed 10

Matei DRAGOMIRNoţiuni privind delimitarea dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală...............................................................152

Elena DRAGUŢANBanditismul: aspecte de drept penal......................................................................................158

Valeriu GROSUConcepte şi viziuni privind asigurarea bazei juridice eficiente a politicii valutare.............162

Виктория ЖИТАРЬОбщий анализ социальной дискриминации женщин, меры по её ликвидации (исторический аспект и современность)...........................................170

Ghenadie JOVMIRMijloace juridice de protecţie a drepturilor omului...............................................................177

Ingrid-Ileana NICOLAURaporturile contractuale de mediu.........................................................................................181

Cornel OSADCIINoţiunea şi conţinutul diferenţierii executării pedepsei închisorii.....................................184

Mariana PAVLENCUOrdinea de drept – condiţie prioritară pentru instituirea statului de drept.........................189

Vasile SECRIERUParticularităţile încălcărilor în grup a ordinii publice...........................................................194

Vasile SECRIERUAccesul la informaţie - drept fundamental al cetăţenilor ....................................................197

Ion SLISARENCOConţinutul laturii obiective a infracţiunii de încălcare a regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport (art. 264 CPRM).....................................................................201

Anca-Iulia STOIANProblemele corelaţiei dintre formele unităţii legale şi pluralitatea de infracţiuni.............208

Раду СТОЯНОВВыявление лабораторий по производству (или переработке) наркотических средств........................................................................212

Раду СТОЯНОВНазначение судебных экспертиз при расследовании преступлений связанных с незаконным оборотом наркотиков...................................217

Page 6: Anale Stiint Ed 10

Liudmila ŞUBELICFactorii ce determină comportamentul delincvent al minorilor..........................................225

Liliana TIMOTINFactorii generatori ai infracţiunii din imprudenţă.................................................................229

Tatiana TRIBOILibertatea de exprimare şi limitarea ei...................................................................................232

Tatiana TRIBOIPrincipiile aplicării dreptului...................................................................................................236

Ivan VESCOParticiparea avocatului la efectuarea actelor de urmărire penală.......................................239

Ina VÎRTOSULibertatea întrunirilor – piatră de temelie a unei societăţi democratice.............................246

Management, instruire aplicativă şi tehnologii informaţionale

Ecaterina MORUZEficientizarea managerială a activităţii pedagogului social prin cooperarea cu organele de drept.........................................................................253

Nicolae PLOTEANUEscrocherul informatic numărul unu......................................................................................255

Politologie, psihologie, filozofie şi ştiinţe istorice

Dr. Aliona BIVOLPersuasiunea mulţimilor în situaţii de criză...........................................................................259

Dr. Silvia ŞAPTEFRAŢIExistenţa umană între „spiritul de geometrie” şi „spiritul de fineţe”..................................262

Limbi moderne

Gheorghe DOBOŞComunicarea didactică în universitate...................................................................................267

Tatiana GUITUFeatures of an international language...................................................................................272

Tatiana GUITUThe spread of English...............................................................................................................275

Page 7: Anale Stiint Ed 10

, ,

Page 8: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

8

Legea execuţional-penală prevede că, ime-diat ce sentinţa de condamnare a rămas defini-tivă, ea devine executorie, iar instanţa de resort este obligată să o pună în executare. Prin execu-tarea pedepsei de către condamnat se realizea-ză, în primul rând, prevenirea specială asupra persoanei ce execută pedeapsa şi, în al doilea rând, prevenirea generală orientată asupra altor categorii de persoane care ar putea să comită infracţiuni. Totodată, pedeapsa ce urmează a fi aplicată faţă de condamnaţi nu poate fi executa-tă în afara unui anumit regim de detenţie speci-fic instituţiei penitenciare.

Termenul „regim” provine din limba fran-ceză – „régime”, ceea ce înseamnă mod de viaţă al unei persoane concrete sau al unui grup de persoane. Astfel, regimul de executare a pedep-sei, specific pentru condamnaţii la un anumit tip de pedeapsă, semnifică modul lor de viaţă şi reflectă conţinutul acestei pedepse.

În Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor termenului „regim” îi corespunde termenul „tratament”, care trebuie „să aibă ca scop, atât cât permite durata con-damnării, de a crea în ei voinţa şi aptitudinile care să le dea posibilitatea ca după liberarea lor să trăiască respectând legea şi satisfăcându-şi nevoile. Acest tratament trebuie să fie de natură a le menaja respectul faţă de ei înşişi şi a le dez-volta simţul lor de răspundere” [2].

Tratamentul penitenciar reprezintă un complex de măsuri şi activităţi educative, pro-ductive, sociologice, psihologice şi medicale

Dr. Simion CARP, rector (comandant) al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAIconferenţiar universitar

NOŢIUNEA ŞI FUNCŢIILE PRINCIPALE ALE REGIMULUI DE DETENŢIE ÎN INSTITUŢIILE PENITENCIARE

Execution-Criminal Law stipulates that, once the sentence of conviction became final, it becomes enforceable and rel-evant court is obliged to implement. By executing the sentence by convicted are carried out first, preventing the person carrying out special punishment and secondly, the general prevention directed at other categories of persons who might commit crimes. However, the penalty to be applied to prisoners can not be executed outside of a certain institution-specific detention prisons.

desfăşurate cu deţinuţii în scopul recuperării şi reintegrării sociale ale acestora [12, p. 63-64].

Regimul de detenţie reprezintă particula-rităţile etapei concrete de executare a pedepsei în cadrul unei categorii de penitenciar, desem-nând gradul izolării deţinutului şi extinderea drepturilor, obligaţiilor şi interdicţiilor acestuia [1, p. 59].

Articolul 238 alin. (1) CE al RM defineş-te expres regimul de detenţie, stabilind că „Re-gimul de deţinere în penitenciare asigură paza, supravegherea şi izolarea condamnaţilor, execu-tarea de către aceştia a obligaţiilor lor, realizarea drepturilor şi intereselor lor legitime, securitatea personală şi resocializarea condamnaţilor, inclu-siv prin deţinerea separată a diferitor categorii de condamnaţi, prin diversificarea condiţiilor de deţinere în funcţie de tipul penitenciarului sta-bilit de instanţa de judecată şi prin schimbarea condiţiilor de executare a pedepsei”.

În literatura de specialitate [9] se menţio-nează că regimul în locurile de detenţie exprimă esenţa şi conţinutul pedepsei, în interiorul că-ruia poate fi realizată limitarea drepturilor con-damnaţilor.

Considerăm că o expunere reuşită a no-ţiunii de regim este dată de autorul român I. Oancea, potrivit căruia „prin regim penitenciar, în sens larg, se înţelege felul cum este organiza-tă executarea pedepsei privative de libertate în penitenciar sau felul cum este organizată viaţa şi activitatea condamnatului în penitenciar pe durata executării pedepsei în scopul reeducării

Page 9: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

9

lui şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni” [4, p. 85].

Conform altui autor român, P. Zidaru, „regimul de executare a închisorii, în condiţiile privării de libertate, cuprinde ca elemente prin-cipale regimul de detenţie, regimul de muncă, regimul de educaţie şi instruire profesională, re-gimul de ordine şi disciplină, precum şi regimul de stimulare şi recompense pe baza unei purtări bune şi a muncii, toate acestea presupunând îndeplinirea şi executarea de către subiecţii ra-portului juridic de executare a unor obligaţii şi drepturi [6, p. 26].

Conform opiniei autorului moldovean N.A. Belîi, regimul în locurile de detenţie este un mijloc juridic şi educativ de organizare a activităţii zilnice având drept scop realizarea procesului de executare a pedepsei penale şi a sarcinilor instituţiilor penitenciare prin regle-mentarea concretă şi detaliată a relaţiilor juridi-ce existente între administraţie, condamnaţi şi alte persoane [7, p. 115].

Astfel, în sfera de acţiune a regimului sunt incluşi: condamnaţii care îşi ispăşesc o pedeap-să privativă de libertate, administraţia institu-ţiilor penitenciare, administraţia organizaţiilor unde lucrează condamnaţii, reprezentanţii or-ganizaţiilor obşteşti care participă la procesul de executare a pedepsei şi exercită controlul pe-nitenciarelor, persoanele oficiale ale organelor de stat care vizitează penitenciarele şi partici-pă la realizarea executării pedepselor, cetăţenii care se găsesc pe teritoriul penitenciarului sau al obiectivelor lui de producere.

O semnificaţie aparte o au normele regimu-lui care reglementează prevenirea infracţiunilor şi a altor încălcări ale normelor de drept, atât din partea condamnaţilor, în timpul executării pedep-sei, cât şi din partea altor persoane. Ele includ re-gulile de pază şi supraveghere a condamnaţilor, de aplicare a măsurilor de securitate, de efectuare a diferitor măsuri profilactice [10, p. 178].

Regimul de detenţie nu se reduce doar la menţinerea securităţii în penitenciar, ci cuprin-de mai multe cerinţe, cum ar fi: aplicarea unui tratament diferenţiat de deţinere, asigurarea traiului în penitenciar conform unui program ordonat, siguranţa vieţii în colectiv, asigurarea posibilităţilor de a presta o muncă utilă, des-făşurarea unor activităţi socio-educative care

vizează atât viaţa în detenţie, cât şi pregătirea pentru eliberare etc. Regimul concret de deten-ţie constituie o parte componentă a regimului penitenciar, considerat ca fiind un ansamblu de reguli şi măsuri stabilite prin lege şi alte acte normative, care reglementează, în raport cu sco-pul pedepsei închisorii, întregul mod de viaţă al deţinuţilor, obligaţiile şi drepturile, măsurile disciplinare şi recompensele, comportamentul şi relaţiile acestora cu personalul penitenciaru-lui sau cu alte persoane, în baza unor reguli de ordine interioară strict determinate. Aplicarea unui regim legal şi uman în acelaşi timp con-stituie o preocupare principală a întregii acti-vităţi desfăşurate de personalul administraţiei penitenciare, activitate ce are la bază asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale omu-lui, aşa cum sunt prevăzute de actele normati-ve naţionale şi internaţionale la care Republica Moldova este parte [1, p. 60].

Aşa fiind, regimul penitenciar este o pro-blemă importantă a executării pedepsei pri-vative de libertate, fiindcă de felul regimului penitenciar depinde, în cea mai mare măsură, atingerea scopului executării pedepsei privative de libertate, acela al reeducării condamnatului şi al abţinerii lui de la comiterea de noi infrac-ţiuni [3, p. 9].

Funcţiile regimului exprimă esenţa sa şi re-prezintă un ansamblu de activităţi menite pentru atingerea anumitor scopuri [8, p. 105].

Funcţiile de bază ale regimului sunt: de asigurare, educativă, de pedeapsă, de control social (de profilaxie), de resocializare. Funcţiile regimului se realizează în mod complex, com-pletându-se reciproc. Realizându-se fiecare de sine stătător, ele creează concomitent condiţii pentru îndeplinirea cu succes a întregului an-samblu de funcţii.

Funcţia de asigurare a regimului are me-nirea de a îndeplini sarcina de bază a activităţii instituţiilor penitenciare – executarea pedepsei privative de libertate care a fost dată unor per-soane concrete, adică crearea condiţiilor pentru organizarea muncii, odihnei, instruirii, petre-cerii timpului liber, asistenţei medico-sanitare etc. Funcţia dată se realizează prin intermediul stipulării stricte în actele normative, care regle-mentează statutul juridic al condamnatului, a unor limite ale comportamentului permis (iti-

Page 10: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

10

nerarele de deplasare, regimul zilei, numărul de întrevederi, regulile de adresare a personalului instituţiei şi a altor persoane cu condamnaţii etc.) şi a mijloacelor de influenţare a condamna-ţilor în caz de încălcare a lor (aplicarea măsurilor de stimulare şi sancţiunilor disciplinare, a măsu-rilor de securitate (art. 262, 240 CE al RM).

Funcţia de asigurare se referă nu numai la condamnaţi, ci şi la alţi subiecţi, care se află din diferite motive pe teritoriul instituţiilor pe-nitenciare sau pe teritoriul şi obiectele aferen-te. Ea se realizează şi prin intermediul pazei şi supravegherii permanente a condamnaţilor în penitenciarele de tip închis şi semiînchis. În pe-nitenciarele de tip deschis condamnaţii se află doar sub supraveghere.

În perioada îndeplinirii funcţiei de asigura-re se admite aplicarea forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armei de foc (art. 242 CE al RM).

În literatura de specialitate [10, pag. 160] se menţionează, pe bună dreptate, că funcţia de asigurare reprezintă un pilon, o bază juridică esenţială pentru realizarea tuturor măsurilor de influenţă educativă şi de profilaxie asupra condamnaţilor. Normele regimului stabilesc ordinea antrenării condamnaţilor în muncă şi a organizării ei, specificul efectuării instruirii ge-nerale şi pregătirii profesionale, al lucrului cul-tural, de pregătire fizică şi sport.

Funcţia educativă a regimului se referă numai la condamnaţi. Ea se exprimă prin faptul că, stabilind limitele unui comportament per-mis pentru condamnaţi, regimul are menirea de a-i influenţa, de a-i deprinde cu disciplina şi ordinea, de a crea premise pentru modificarea statutului juridic al condamnaţilor în sensul ex-tinderii drepturilor lor.

Regimul cuprinde regulile de comporta-ment al condamnaţilor care se referă la relaţiile între ei şi personalul penitenciarului, cu persoa-nele venite la întrevederi, atragerea condamnaţi-lor la muncă, organizarea timpului liber, instru-irea, asigurarea materială şi a condiţiilor de trai. Spre exemplu, pct. 89 din Statut prevede reguli-le de comportament al condamnaţilor în timpul lucrului şi al odihnei, şi anume: la întâlnirea cu personalul penitenciar şi cu alte persoane sosite în vizită trebuie să se ridice şi să-i salute; sunt obligaţi să respecte regulile sanitaro-igienice şi de igienă personală, să menţină permanent cu-

răţenia în încăperile de detenţie şi de serviciu, la locurile de muncă, celule, după deşteptare să-şi aranjeze paturile conform modelului stabilit şi să facă curăţenie în celule etc.

Normele regimului se bazează pe cerinţele pedagogiei şi psihologiei. Ele sunt orientate spre cultivarea la condamnaţi a anumitor concepţii şi deprinderi pozitive, precum şi a unor calităţi morale corespunzătoare.

Aplicarea în practică a cerinţelor regimului depinde de competenţa personalului instituţiei, de contingentul condamnaţilor şi, nu în cele din urmă, de situaţia social-economică din ţară.

Funcţia de pedeapsă se realizează prin limitarea diferitor drepturi ale condamnaţilor în procesul executării pedepsei. Aceste limitări cuprind, în primul rând, drepturile subiective, libertăţile şi interesele lor legitime. Condamna-ţii sunt izolaţi de societate, fiind permanent sub supraveghere şi control. Nu este permisă comu-nicarea liberă a condamnaţilor cu exteriorul, de asemenea, nu-şi pot organiza petrecerea timpu-lui conform propriilor necesităţi. Sunt limitaţi în dreptul de a cheltui banii avuţi la contul lor de peculiu, le este interzis de a se afla în afara li-niilor de pază ale zonelor locative sau de produ-cere ale instituţiei etc. Astfel, prin cerinţele îna-intate de regim, condamnatul duce un mod de viaţă cu totul diferit de cel din libertate. Dar, în acelaşi timp, conform art. 60 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, regimul locurilor de detenţie trebuie să tindă să reducă diferenţele care pot exista între viaţa din închisoare şi viaţa liberă, în măsura în care aceste diferenţe tind să slăbească simţul respon-sabilităţii deţinutului sau al respectului cuvenit demnităţii lor ca fiinţe umane.

Tot aici ţinem să menţionăm că represiu-nea nu este scopul final al executării pedepsei, ci are rolul de mijloc stimulator care îl ajută pe condamnat de a conştientiza faptul că această pedeapsă, care este suportată de el foarte greu, atât moral, cât şi fizic, este consecinţa prejudi-ciului adus altor cetăţeni, societăţii şi statului prin săvârşirea infracţiunii pentru care el este pedepsit şi că unica soluţie de a nu fi pedepsit din nou este abţinerea de la comiterea unor noi infracţiuni [11, p. 145].

Funcţia de control social (de profilaxie) are menirea de a preveni săvârşirea infracţiunilor şi a

Page 11: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

11

altor încălcări din partea condamnaţilor şi a altor persoane care se află pe teritoriul penitenciarului sau al obiectivelor de producere ale acestuia.

Formele principale ale unui astfel de con-trol le constituie supravegherea de stat a con-damnaţilor, stabilirea regulilor de comporta-ment în timpul ispăşirii pedepsei. Controlul social include aprecierea comportamentului condamnaţilor prin aplicarea măsurilor de sti-mulare şi a sancţiunilor disciplinare.

Funcţia controlului social se referă şi la cetăţenii care se află pe teritoriul penitenciaru-lui ori al obiectivelor acestuia şi este îndreptată spre asigurarea respectării de către ei a ordinii interioare şi a regulilor stabilite pentru relaţiile cu condamnaţii.

Conform pct. 271 al Statutului, adminis-traţia instituţiilor penitenciare are dreptul să efectueze controale personale ale celor care in-tră sau ies din penitenciar şi obiectivele de pro-ducere, cu excepţia persoanelor menţionate în art. 178 alin. (1) CE al RM, cărora li se propune să depună spre păstrare anumite obiecte inter-zise în penitenciar pe care le deţin.

Funcţia de resocializare se manifestă prin dezvoltarea la condamnat a unor calităţi soci-al utile, deprinderi şi convingeri necesare pen-tru adaptare după ispăşirea pedepsei. În scopul integrării sociale ulterioare a condamnatului, acesta este supus, prin constrângere, unui pro-ces de reclasare socială întemeiat pe obligaţia de a presta o activitate productivă corelată cu anumite activităţi educative. Astfel, înţelegem că scopul pedepsei trebuie realizat integral, în timpul executării acesteia, prin totalitatea acti-vităţilor specifice prevăzute de legislaţie [5, pag. 410]. Munca productivă, acţiunile socioeduca-tive, măsurile luate în vederea stimulării şi re-compensării ori pentru sancţionare sunt acţiuni subordonate realizării politicii penale a statului în perioada executării pedepsei.

Resocializarea, prin formele de interven-ţie penală, asigură conştientizarea de către con-damnaţi a sensului şi importanţei reglementă-rilor normative, pentru a deveni conştienţi de importanţa social-politică a respectării legii. Numai în acest mod unii condamnaţi percep semnificaţia reală a libertăţii.

Referinţe bibliografice:A. Adam, V. Zaharia, A. Cocîrţă, V. Cojoca-1. ru, Ghidul rudelor persoanelor condamnate, Institutul de Reforme Penale, Editura „Hel-max”, Chişinău, 2006.Ansamblul de reguli minime ale ONU pen-2. tru tratamentul deţinuţilor, adoptate prin Rezoluţia din 30.08.1955 de primul Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea cri-mei şi tratamentul delincvenţilor, desfăşu-rat la Geneva în 1955, art. 58 // Culegere de acte normative naţionale şi internaţionale în domeniul penal, Vol. I, Revista de ştiinţe penale (Supliment 2007), Editura Cartea Ju-ridică, Chişinău, 2007.M. Buzatu, 3. „Regimul penitenciar, scop, ce-rinţe, mijloace şi elemente” în Buletin peni-tenciar, nr. 4/1982, Bucureşti.I. Oancea, 4. Drept execuţional penal, Editura ALL, Bucureşti, 1998.O. Rusu, “Unele aspecte ale procesului de 5. resocializare a persoanelor condamnate la pedeapsa cu închisoare”, în Materialele сonferinţei ştiinţifico-practice internaţionale Criminalitatea regională: probleme şi per-spective de combatere, 25-26 mai 2005, Aca-demia „Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2005.P. Zidaru, 6. Drept execuţional-penal, Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1997.Н. А. Белый, 7. Пенитенциарное право Ре-спублики Молдова, Кишинэу, 2001.А. А. Высотина, 8. Педагогические основы процесса исправления и перевоспитания осужденных в ИТУ, Москва, 1977.П. Г. Понoмарёв, 9. Международные право-вые стандарты обращения с заключён-ными и национальные варианты их реа-лизации, Рязань, 1994.Уголовно-исполнительное право10. , Под ред. В. И. Селиверстова, Издательство Юриспруденция, Москва, 2002.Уголовно исполнительное право11. , Под ред. A. A. Толкаченко, Издательство Юридиче-ский центр Пресс, Санкт-Петербург, 2004.Б. С. Утевский, А. П. Евграфов, И. В. 12. Шмаров, Исправительно-трудовая педа-гогика, Издательство Управление кадров и учебных заведений МООП РСФСР, Москва, 1966.

Page 12: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

12

Un loc aparte în contextul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului îi revine libertăţilor publice, incluzând libertatea opiniei şi a exprimării, libertatea conştiinţei, dreptul la informaţie, libertatea partidelor şi a altor orga-nizaţii social-politice şi libertatea întrunirilor. Acestea includ libertatea de a căuta, a primi şi a răspândi informaţii şi idei de orice fel, drep-tul de a se asocia liber cu alte persoane, inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi a adera la ele, dreptul la reuniuni paşnice, dreptul de a avea sau a adopta o religie sau o convingere la alege-re, ca şi dreptul de a şi-o manifesta individual sau în comun.

Însă exercitarea ineficientă atât a acestor drepturi şi libertăţi, cât şi a altora declanşează uneori mitinguri şi demonstraţii de protest de diferită intensitate, care, la rândul lor, sunt şi acestea nişte drepturi fundamentale ale omului, cu condiţia exercitării lor paşnice.

În general, ultimul secol ar putea fi numit epoca protestelor. Protestul este o manifestare activă şi publică luând, de exemplu, forma mi-tingurilor, demonstraţiilor, procesiunilor şi a marşurilor.

Mitingurile şi demonstraţiile de protest capătă forma cea mai serioasă atunci când sunt îndreptate împotriva autorităţilor statului. Însă acestea pot viza şi administraţia publică locală, patronii sau oricare alte grupări ale căror decizii sau activitate afectează drepturile cetăţenilor.

Uneori mitingurile şi demonstraţiile de

Dr. Igor BANTUŞ, şef al Catedrei drept public a Academiei „Ştefan cel mare” a MAI,conferenţiar universitar, locotenent-colonel de poliţie

CHINTESENŢA MITINGURILOR, DEMONSTRAŢIILOR DE PROTEST ŞI NESUPUNERII CIVILE

A special place in the context of human rights and fundamental freedoms is the responsibility of public freedoms, includ-ing freedom of opinion and expression, freedom of conscience, right to information, freedom of parties and other socio-political and free assembly. These include freedom to seek, receive and impart information and ideas of all kinds, the right to associate freely with others, including the right to form unions and to join them the right to peaceful meetings, right to or adopt a religion or belief of his choice as the right to show it individually or jointly.

protest devin violente. Aceasta se poate întâmpla deoarece protestanţii îşi pierd cumpătul, even-tual provocaţi de autorităţile statului, grupurile rivale sau forţele de menţinere a ordinii publi-ce. De altfel, acţiunile liniştite se pot dovedi atât de ineficiente încât se pot transforma în acţiuni violente şi pot duce apoi la consecinţe deosebit de grave, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, în amiaza zilei de 7 aprilie 2009 în capitala Re-publicii Moldova, în urma cărora au fost van-dalizate clădirile Preşedinţiei şi Parlamentului. Violenţele în sine însă nu rezolvă nimic, dar determină schimbările dorite de populaţie, de cetăţeni, în ansamblul lor.

Există, de asemenea, proteste în care vio-lenţa este limitată, în cazul acestora se pot con-strui baricade sau se aruncă cu obiecte uşoare şi de regulă neprimejdioase precum legume, ouă sau sticle goale, dar important aici este că protestatarii nu folosesc pietre, bâte şi arme; un exemplu elocvent fiind evenimentele din timpul protestelor din faţa Preşedinţiei Republicii Mol-dova în intervalul de timp dintre orele 11.30 şi 12.00.

Însă în majoritatea cazurilor, mitinguri-le şi demonstraţiile de protest sunt manifestări nonviolente, pentru a constrânge autorităţile sau a influenţa opinia publică.

Astfel, cea mai eficientă modalitate de soluţionare a conflictelor iscate sau favorizate de disfuncţionalităţile apărute în viaţa socială sunt mijloacele paşnice. Societăţile moderne nu

Page 13: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

13

agreează metodele violente, ele fiind de natură să destabilizeze şi mai grav societatea. Metodele paşnice au rezultate mult mai bune, cu efecte nedorite mult mai mici sau chiar inexistente. Multe şi variate exemple pot fi evocate în spriji-nul acestei idei.

Pentru ca metodele paşnice, nonviolente să aibă efectul scontat, este necesară existenţa unor structuri organizate, independente de cele statale, care să concentreze mesajul populaţiei, să urmărească modul de soluţionare a revendi-cărilor, să exercite o presiune constantă asupra factorilor de decizie, prin folosirea mijloacelor constituţionale, pentru ca acestea să fie luate în seamă, cu atât mai mult cu cât istoria a demon-strat că tendinţa oricărei guvernări este aceea de a ignora mesajele critice ale populaţiei sau de a amâna, uneori la nesfârşit, schimbările cerute de populaţie. Structurile de care aminteam sunt, în fapt, organizaţiile sau organismele nonguver-namentale, care în totalitatea lor alcătuiesc so-cietatea civilă.

Însă şi protestele nonviolente implică une-ori acţiuni ilegale. Astfel, într-un regim dictato-rial, orice fel de opoziţie este considerată ilegală şi e uşor de înţeles că opozanţii nu respectă de-loc legile unui astfel de regim. În schimb, în sta-tele cu regimuri democratice, oamenii ar putea considera propria cauză atât de stringentă sau atât de justificată moral încât recurg la o acţiune drastică. Atunci ei refuză plătirea taxelor, blo-chează străzi sau ocupă fără violenţă o clădire publică. Când sunt îndepărtaţi cu forţa, aceşti protestanţi nu opun, de obicei, rezistenţă. Aces-te tactici au denumiri ca rezistenţă nonviolentă sau nesupunere civilă. Ele se bazează pe con-vingerea că violenţa este ceva rar şi provoacă adesea mai mult necaz decât nedreptăţile care se încearcă a fi remediate.

Scopul nesupunerii civile este de a face ca executarea normelor de drept să pară dificilă, poate chiar imposibilă, pentru a forţa autorită-ţile să-şi schimbe deciziile.

În abordarea problemei nesupunerii civi-le, adesea se încearcă respingerea oricărei justi-ficări a actelor de nesupunere care ar perturba, de facto şi de jure, ordinea socială, astfel inter-zicându-i-se dreptul la existenţă, deşi practica socială arată că ea constituie o realitate plină

de semnificaţie a experienţei politice. În aceas-tă concepţie, susţinută, de regulă, de pe poziţii stataliste puternice, nesupunerea chiar şi faţă de legile sau deciziile politice proaste ameninţă or-dinea socială şi ar putea crea din nerespectarea legii un obicei. Premisa tacită asociată acestei viziuni, fataliste şi premergătoare totalitaris-mului, este aceea a existenţei unui monopol al înţelepciunii asociat majorităţii, alături de un monopol al ignoranţei asociat minorităţii. În realitate, ordinea socială este mult mai coeren-tă decât cred stataliştii, iar nesupunerea câtorva oameni faţă de anumite legi nu poate constitui un pericol real pentru această ordine. Mai mult, istoria a dovedit că nesupunerea civilă a consti-tuit motorul creării şi expansiunii drepturilor şi democratizării.

Ideile rezistenţei neviolente au fost larg împărtăşite în vremurile moderne. Acestea au fost pentru prima dată susţinute de doi ro-mancieri celebri ai secolului XIX, scriitorul rus Lev Tolstoi şi filosoful american Henry David Thoreau. Scrierile lor l-au inspirat pe Mahatma Gandhi (1869 - 1948), liderul indian al opozan-ţilor faţă de conducerea britanică, a cărui cam-panie de nesupunere civilă din 1930 a încurcat şi deranjat puternic puterea colonială.

Rezistenţa nonviolentă este o abordare puternică şi eficientă în vederea schimbării so-ciale, ce urmăreşte transformarea societăţii prin mijloace compatibile cu o lume corectă, justă şi pacifistă. Strategia şi tactica rezistenţei nonvio-lente au fost folosite pentru a răsturna dictatori, pentru a pune capăt dominaţiei coloniale, pen-tru a obţine drepturi pentru muncitori, a pune capăt segregării, a proteja mediul şi a rezista în faţa războiului şi a înarmării nucleare. Abor-darea a fost încununată de succes într-o vastă serie de contexte culturale şi regimuri politice, permiţând participarea unui spectru social ex-trem de cuprinzător. Rezistenţa nonviolentă se bazează pe ideea că puterea se câştigă prin coo-perare şi consimţământ şi că fiecare dintre noi avem libertatea de a coopera sau de a nu înceta cooperarea cu instituţiile care ne guvernează. Abordarea recunoaşte umanitatea opresorului şi, cu ajutorul unor acţiuni principiale, se opune răului fără a recurge la violenţă împotriva celui care face rău. Justificările rezistentei neviolente

Page 14: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

14

sunt în acelaşi timp principiale şi pragmatice:rezistenţa nonviolentă, spre deosebi- –

re de metodele militariste, le permite aproape tuturor să participe: femei şi bărbaţi, vârstnici, tineri şi chiar copii;

rezistenţa nonviolentă se bazează pe va- –lori şi principii atemporale naţionale, culturale, umane şi religioase precum dragostea, înţelege-rea, iertarea, grija, compasiunea, dreptatea, de-mocraţia, egalitatea;

rezistenţa nonviolentă face apel la aces- –te valori şi principii ale oamenilor şi naţiunilor;

rezistenţa nonviolentă este mai puţin –ameninţătoare pentru cetăţenii obişnuiţi;

în rezistenţa nonviolentă, mijloacele –sunt conforme cu scopurile – ele sunt scopurile în lucru;

rezistenţa nonviolentă are capacitatea –de a slăbi eficienţa violenţei statale şi poliţieneşti şi de a o transforma în avantajul mişcării;

politica clară a nonviolenţei împiedică –agenţii instigatori să întrerupă sau să discredi-teze mişcările prin promovarea violenţei inter-ne, a ostilităţii, a disensiunilor, a necinstei şi a confuziei.

Rezistenţa nonviolentă nu înseamnă pasi-vitate în faţa nedreptăţii sau retragere din con-flict. Angajamentul faţă de nonviolenţă necesită curajul de a înfrunta nedreptatea şi de a accepta conflictul care izbucneşte atunci când valorile universal valabile sunt încălcate de persoanele învestite cu drepturi.

În concluzie, menţionăm că disfuncţio-nalităţile apărute în viaţa socială dacă nu sunt soluţionate la timp, dacă sunt lăsate să se adân-cească, duc implicit la diverse reacţii din par-tea societăţii, fie prin intermediul violenţelor cu distrugeri de bunuri materiale publice sau pri-vate, fie prin metode de protest paşnice. Cel mai adesea, revoltele violente sau paşnice dau rezul-tate când guvernanţii şi-au pierdut credibilita-tea sau când aceştia sunt dezbinaţi, confruntaţi cu proteste sau revolte, ezită între domolirea sau reprimarea acestora, permiţând opoziţiei să capete avânt şi capitulând în cele din urmă fără prea multa luptă.

Bibliografie:Ruth Mischnick, 1. Transformarea nonviolen-tă a conflictelor, Bratislava, 2006.Raluca Prună, „Justificarea liberală a nesu-2. punerii civile”, în KRISIS, nr. 3, /1996, p. 90.Florentin Scaleţchi, „Drepturile omului, so-3. cietatea civilă, combaterea discriminării şi securitatea persoanei”, în Colocviu strategic, nr. 2 (XXXIII)/2005, p. 3.Anton Carpinschi, 4. Ştiinţa politicului, vol. I, Iaşi, 1998.

Page 15: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

15

Важнейшим вопросом теории и прак-тики становления и развития правового государства является защита прав и свобод человека, которые служат своеобразным индикатором развития гражданского обще-ства и государства. Каждый человек наделен определенной степенью свободы. Однако при реализации своих интересов он должен учитывать интересы других членов обще-ства [1].

Одним из конституционных прав граждан, согласно ст. 39 Конституции Укра-ины, является право собираться мирно, без оружия и проводить собрания, митинги, шествия и демонстрации, о проведении ко-торых должно быть своевременно опове-щены органы исполнительной власти или местного самоуправления. Одним из видов собраний является манифестация – в кон-ституционном праве обобщенное название различных индивидуальных, коллективных, массовых выступлений граждан (демонстра-ции, шествия, митинги, пикеты и другие вы-ступления под открытым небом) [2].

История свидетельствует, что полити-ческая дестабилизация общества способна привести к быстрому увеличению количе-ства граждан, участвующих в массовых ма-нифестациях. До конца 1980-х годов ми-тинги оппозиционных движений собирали незначительное количество сторонников. В конце 80-х годов митинги стали более мно-

В. Н. БЕСЧАСТНЫЙ,начальник Донецкого юридического института, кандидат наук по государственному управлению, доцент, заслуженный юрист Украины

ВопроСЫ охрАНЫ оБщЕСТВЕННого порядкА Во ВрЕМя проВЕдЕНия МАССоВЫх МАНифЕСТАциЙ

The most important question in the theory and practice of formation and development of the rule of law is the protec-tion of human rights and freedoms that are the kind of indicator of the development of civil society and the state. Every man is endowed with a certain degree of freedom. However, the realization of their interests, he must consider the interests of other members of society.

гочисленными, а в 1990 году в Москве прош-ли грандиозные манифестации, в которых принимали участие сотни тысяч человек. В Донбассе в этот же период прошли массовые забастовки шахтеров, сопровождавшиеся многотысячными митингами. Сотрудники милиции, выполняя свои профессиональ-ные обязанности, проявили высокий уро-вень подготовки и умение работать с таким количеством участников манифестаций, благодаря чему эти митинги не переросли в массовые беспорядки.

В современных условиях вопросы ме-ста и роли милиции в охране прав и закон-ных интересов граждан во время массовых манифестаций приобретают особую акту-альность.

Ведущая роль в сложном органи-зационно-правовом механизме защиты прав и свобод человека в контексте массо-вых манифестаций принадлежит органам внутренних дел. Особенность Министерства внутренних дел как органа государственно-го управления заключается в том, что оно не только организует (составляет планы, рассчитывает расстановку сил и средств, разрабатывает маршруты движения, меры на случай различных вариантов развития событий, осуществляет рекогносцировку), но и непосредственно осуществляет охрану общественного порядка, тем самым обеспе-чивая правопорядок.

Page 16: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

16

Украина отличается высоким уровнем активности граждан и большим количе-ством проводимых массовых мероприятий, что делает необходимым задействование значительных сил МВД Украины для обе-спечения общественного порядка. Всего за год в Украине проведено 153,7 тыс. меро-приятий, в которых приняли участие более 64 млн. человек. При этом для охраны обще-ственного порядка было задействовано 879 тыс. работников милиции, что позволило не допустить массовых беспорядков.

В Донецкой области за 2009 год про-ведено 3927 массовых мероприятий, в ко-торых приняли участие 2 млн. 410 тыс. че-ловек. При этом для охраны общественного порядка было задействовано 50127 работни-ков милиции.

Среди всех массовых мероприятий проведено 209 политических мероприятий, в которых приняли участие 108 577 чело-век, 52 социально-экономических (5739 участников), 90 спортивных (837210 чело-век), 2327 религиозных (992 753 человек), 43 культурно-зрелищных (133230 участников), 1203 другие (334762 человек).

По сравнению с Украиной в целом, Донецкая область отличается относительно большим количеством религиозных меро-приятий. Это обуславливает дополнительные требования к подготовке работников мили-ции, особенно в части уважительного отно-шения к религиозным чувствам верующих.

Знаменательным событием в жиз-ни Украины в целом и Донецка в част-ности будет проведение финальной части „ЕВРО-2012”. Это мероприятие потребует от правоохранительных органов проведе-ния мероприятий по скорейшей адаптации различных сфер жизнедеятельности нашего общества к условиям проведения спортив-ного соревнования мирового уровня. Задача правоохранительных органов в том, чтобы не допустить перерастания масштабных ма-нифестаций болельщиков в массовые беспо-рядки. В этом вопросе милицией Украины накоплен немалый опыт.

В 29 августа 2009 г. в Донецке с успехом прошло такое массовое мероприятие как

открытие одного из лучших в Европе фут-больного стадиона «Донбасс-Арена». В нем принимало участие более 100 тыс. человек и высшие государственные лица Украины. Благодаря слаженной работе донецкой ми-лиции общественный порядок был обеспе-чен на высоком уровне, хотя мероприятия с участием футбольных болельщиков пред-ставляют собой один из наиболее конфлик-тоопасных видов массовых мероприятий.

Так, 28 октября 2009 г. в Донецке на стадионе «Донбасс Арена» состоялся фут-больный матч в рамках Кубка Украины между командами «Шахтер» (Донецк) – «Ди-намо» (Киев), на котором присутствовали более чем 50 тыс. болельщиков, в том числе свыше 450 болельщиков футбольного клуба «Динамо» (Киев). Перед началом футболь-ного матча в дежурную часть Ворошилов-ского районного отдела внутренних дел г. Донецка поступила информация о том, что в районе стадиона «Донбасс Арена» неиз-вестные граждане громко выкрикивают не-цензурную брань.

Сразу после получения информации к месту события был направлен резерв Воро-шиловского районного отдела внутренних дел в количестве 10 работников милиции. Однако затем, поскольку количество нару-шителей превышало количество работников милиции, были привлечены дополнитель-ные силы батальона милиции особого назна-чения «Беркут», полка патрульной службы и отдельной роты конвойной службы мили-ции. Было задержано 32 болельщика фут-больного клуба «Динамо», которые своими действиями провоцировали болельщиков футбольного клуба «Шахтер» на противо-правные действия. Благодаря правильным и слаженным действиям работников милиции удалось предотвратить беспорядки.

Массовые волнения могут дестаби-лизировать обстановку в городе, нарушить нормальную жизнедеятельность граждан, работу предприятий, организаций, движе-ние транспорта, а также привести к другим тяжелым следствиям. В связи с этим работ-ники милиции для сохранения ситуации под контролем должны уметь оказывать настой-

Page 17: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

17

чивое влияние на большие массы людей.При этом необходимо учитывать сле-

дующее:1) любая толпа, независимо от первона-

чально «законных и мирных целей», обяза-тельно несет в себе большие потенциальные возможности совершения насильственных действий, поскольку сосредоточение значи-тельного количества людей само по себе соз-дает поле неосознанно высвобождающейся психической и физической энергии;

2) бесконтрольная толпа постоянно разрастается, втягивая в свои ряды новых участников, не способных противостоять общему настроению и движению;

3) опасным «катализатором» агрессив-ности толпы являются различные слухи, ис-ходящие от лидеров толпы, а также призы-вы и другие активные действия;

4) для подразделений милиции, кото-рые контролируют толпу, на начальных ста-диях развития массовых беспорядков глав-ной задачей является демонстрация силы и решительности относительно ее примене-ния [3, с.110].

Чтобы обеспечить общественный по-рядок при массовых манифестациях, долж-ны быть достаточно отработаны такие при-емы воздействия работников милиции на манифестантов как рассечение толпы, ло-кализация отдельных групп, выдавливание и задержание зачинщиков беспорядков. В любой ситуации, когда толпа представляет угрозу общественному порядку, для мили-ции важно владеть инициативой во взаимо-отношениях с ней. При этом одно из усло-вий успокоения толпы – применение гибкой тактики, легко применяемой к новым усло-виям изменяющейся обстановки.

Для эффективной деятельности по обе-спечению общественного порядка при про-ведении массовых мероприятий составной частью подготовки сотрудников милиции должны стать модульные психологические тренинги, улучшающие практические и ком-муникативные навыки. В этом направлении значительную работу проводит Донецкий юридический институт, на базе которого создан Научно-исследовательский центр

психотренинговых технологий, который яв-ляется ведущим научно-практическим под-разделением в системе правоохранительных ведомств Украины.

Главная цель Центра – научно-методическая разработка и практическое внедрение в деятельность органов внутрен-них дел новейших психотренинговых тех-нологий, направленных на повышение про-фессионального уровня и эффективности служебной деятельности работников орга-нов внутренних дел Украины.

В течение только 2009 учебного года в Центре прошли обучение 1252 работника ор-ганов внутренних дел (из них 214 женщин), для которых было проведено 72 тренинга, в том числе с участием психологов полиции Баварии, из них:

тренинг с руководителями под- –разделений милиции общественной без-опасности и практическими психологами ГУМВС Украины в Донецкой области по теме: «Психологическая подготовка личного состава к обеспечению общественного по-рядка во время проведения массовых меро-приятий»;

тренинг с представителями украин- –ских СМИ;

тренинги «Футбол и насилие» с –группами старших стюардов и сотрудников службы безопасности стадиона «Донбасс - Арена»;

тренинг «Психологическое и так- –тическое обеспечение сил полиции во время проведения массовых спортивных меропри-ятий». Тренинг проводили главный комис-сар полиции Центральной психологической службы полиции Баварии Михаель Ратцек и главный комиссар полиции VII отделения полиции готовности г. Зульцбах-Розенберг Харольд Планк (Германия). В тренинге при-няли участие представители Департамен-та кадрового обеспечения и Департамента общественной безопасности МВД Украины, сотрудники подразделений общественной безопасности и Центров практической пси-хологии Главных управлений МВД Львов-ской, Донецкой областей и города Киева, а также психологи Киевского, Харьковского

Page 18: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

18

национальных, Днепропетровского, Львов-ского государственных университетов вну-тренних дел, Донецкого юридического ин-ститута.

Целью тренинга была оптимизация и развитие профессиональной, социально-психологической и интеркультурной ком-петенции сотрудников органов внутренних дел, принимающих участие в охране обще-ственного порядка во время массовых ме-роприятий, а также подготовка тренеров к проведению подобных тренингов с персо-налом ОВД, которые будут задействованы в обеспечении проведения финальной части чемпионата Евро-2012.

Сотрудниками Центра разработана и апробирована программа тренинга «Футбол и насилие», ориентированная на службы стюардов и службы безопасности стадионов и позволяющая за короткое время провести психологическую подготовку персонала к работе со значительными массами людей. Накопленный Центром опыт применим, прежде всего, для недопущения массовых беспорядков при массовых манифестациях.

Решение проблем охраны обществен-ного порядка требует активного внедрения в подготовку работников правоохранитель-ных органов новых технологий. Как пример такого внедрения можно привести создание в Донецком юридическом институте при со-действии Донецкого областного Совета ком-пьютерного полигона по подготовке работ-ников милиции общественной безопасности.

Полигон представляет собой специаль-но помещение, оборудованное 25 ноутбука-ми (рабочие места учащихся) и сервером (рабочее место преподавателя), объединен-ными в компьютерную сеть. На каждом ноутбуке установлено специальное про-граммное обеспечение для решения задач по охране общественного порядка. Информа-ция с сервера или ноутбуков выводится на интерактивную доску и на большой экран с помощью мультимедийного проектора.

С помощью полигона при подготовке и повышении квалификации работников ми-лиции общественной безопасности в даль-нейшем планируется решение следующих

задач:компьютерное моделирование ре- –

альных участков местности; компьютерное моделирование си- –

туаций, возникающих в процессе организа-ции охраны общественного порядка;

разработка электронных задач по ор- –ганизации охраны общественного порядка и их решение с выводом видеоинформации на экран;

проведение учебных занятий (коман- –дно-штабных учений, ролевых игр) с проек-тированием местностей, с имитацией воз-можных ситуаций, проработкой вариантов расстановки сил и средств, задействованных в организации охраны общественного по-рядка;

обучение курсантов и слушателей –разработке баз данных (подучетный эле-мент, регистрация заявлений, учет админи-стративных протоколов и материалов об от-казе в возбуждении уголовного дела и т.д.);

разработка соответствующего про- –граммного обеспечения.

Планируется дальнейшее развитие и техническое совершенствование данного полигона с целью эффективного решения задач по подготовке и повышению квалифи-кации работников милиции.

Таким образом, для дальнейшего обе-спечения прав и свобод граждан при про-ведении массовых манифестаций, на наш взгляд, необходимо постоянно совершен-ствовать правоприменительную деятель-ность правоохранительных органов, а также внедрять систему проведения тренингов и новые технологии в процесс обучения и по-вышения квалификации их сотрудников.

Степень демократичности любого общества определяется, в первую очередь, обеспечением прав и свобод человека, функ-ционированием эффективного механизма их защиты. Украина стремится практически обеспечить весь спектр прав и свобод челове-ка, провозглашенных Конституцией и зако-нодательством, и в этом основная роль при-надлежит правоохранительным органам.

Page 19: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

19

Литература:В. В. Диаконов, 1. Право и свобода : [учебное пособие по теории государства и права] / В.В. Диаконов [Електронний ресурс]. – Режим доступу: http://www. allpravo.ruКонституція України : Закон України 2. від 28 червня 1996 року, № 254к / 96-ВР // Відомості Верховної Ради України. – 1996. – № 30. – Ст.141.К. І. Бєляков, 3. Оцінка правоохоронної діяльності: теорія і практика / К.І. Бєляков // Боротьба з організованою злочинністю і корупцією (теорія і прак-тика). – 2004. – № 10. – 106-110 с.О. А. Мартыненко, 4. Детерминация и предупреждение преступности среди пер-сонала органов внутренних дел Украины: монография. – Х.: Изд-во ХНУВС, 2005.Кодекс України про адміністративні 5. правопорушення: Закон УРСР від 7 грудня 1984 року, № 8073-Х (зі змінами та доповненнями) // Відомості верховної Ради УРСР. –1984. – Додаток до № 51. – Ст. 1122.Кодекс адміністративного судочинства 6. України : Закон України від 6 липня 2005 року, № 2747- ІV // Відомості Верховної Ради України. – 2005. – № 35-36, № 37. – Ст. 446.

Page 20: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

20

În teoria dreptului, precum şi în celelalte ştiinţe juridice, în general cuvântul „izvor” al dreptului este folosit într-un sens specific, strict juridic, avându-se în vedere formele de exprima-re a normelor juridice. Necesitatea unei multi-tudini de forme de exprimare pe care dreptul le constituie este determinată de multitudinea rela-ţiilor sociale care reclamă reglementarea juridică. Toate tipurile de drept de până acum au cunos-cut o pluralitate de izvoare - acte normative ale autorităţilor statale, obiceiuri, precedente judici-are, contractul normativ, doctrina etc.

Procesul de codificare a restrâns treptat, până la anulare, rolul creator al jurisprudenţei. Sub forma precedentelor judecătoreşti, jurispru-denţei i se recunoaşte totuşi, în dreptul privat, un rol creator. Aceasta este situaţia în sistemele de drept ce aparţin familiei romano-germani-ce. O poziţie deosebit de importantă continuă să aibă jurisprudenţa, ca izvor de drept, în ţările care au adoptat sistemul de drept anglo-saxon.

În perioada sovietică, se nega rolul creator de drept al instanţelor judecătoreşti şi calitatea de izvor de drept a practicii judecătoreşti. Nu se admitea decât analogia legii ca metodă de completate a lacunei. Când nu exista o normă juridică aplicabilă cazului dat, se aplica o normă juridică ce reglementa un caz asemănător. Pro-blema aplicării precedentului nici nu se punea, deoarece creaţiunea de drept era considerată ca o sarcină a legiuitorului, iar aplicarea dreptului ca o sarcină a organelor specializate în desfăşu-rarea acestei activităţi, deoarece în acest caz ar

Dr. Oleg CASIADI, şef al Catedrei ştiinţe socioumane a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, conferenţiar universitarAndrian CREŢU, magistru în relaţii internaţionale

PRACTICA JUDICIARĂ ŞI PRECEDENTUL JUDICIAR -IZVOR DE DREPT ÎN REPUBLICA MOLODVA

The problem of law springs represents one of the most important elements of the Law General Theory. The field of juri-dical research, including law elaboration and performance is situated on the basis of the above mentioned element. At present, taking into account that the law springs has a major theoretical and practicai significance, this matter should be approached scientifically for establishing valued directions of the law development in the society. One of the law springs is the case law ap-proached in the present work paper.

fi posibil ca şi organele de aplicare a dreptului să aibă un rol „creator” de drept. Se specifica că asemenea teorii şi noţiuni ştiinţifice sunt defor-mate în teoriile burgheze care lărgesc arbitrar noţiunea de lacună juridice pentru a putea folo-si precedentul judiciar. Teoria şi practica juridi-că socialistă excludeau această posibilitate.

În prezent este amintit în orice curs de teorie generală a dreptului faptul că, în siste-mul de drept romano-germanic rolul principal, printre izvoarele dreptului, îl ocupă actul nor-mativ. Jurisprudenţa, practica judiciară, prece-dentul nu sunt recunoscute ca izvor de drept. Deşi s-a reactualizat problema relativ recent, s-a exprimat opinia că recunoaşterea precedentu-lui judiciar ca izvor de drept ar fi un pas înapoi de la principiul supremaţiei legii. Fără a intră în polemică cu reprezentanţii acestui punct de vedere, trebuie totuşi constatat că rolul judecă-torului nu mai poate fi neglijat în condiţiile ac-tuale ale epocii de tranziţie spre statul de drept, când apar numeroase dificultăţi în realizarea dreptului este necesar să se întărească legătura dintre ştiinţa juridică şi practica de aplicare şi interpretare a dreptului.

Este necesar la moment, înainte de toate, de a delimita noţiunea de practică judiciară de cea de precedent judiciar. Astfel, practica judi-ciară, denumită în literatura de specialitate şi jurisprudenţa, este alcătuită din totalitatea ho-tărârilor judecătoreşti, pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate nivelurile, în diferite ma-terii şi ramuri de drept, date prin lege în com-

Page 21: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

21

petenţa lor, pe când precedentul este o hotărâre a unei instanţe judiciare pe un caz concret, care poate avea forţă obligatorie pentru cazurile si-milare ce se vor judeca în viitor. Se observă că noţiunea de practică judiciară este mai largă de-cât noţiunea de precedent judiciar, ultimul fiind parte componentă a practicii judiciare, de aceea aceste noţiuni sunt diferite

Practica judecătorească, după cum am menţionat, este alcătuită din totalitatea hotărâ-rilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele judecătoreşti de toate gradele. Dar pentru analiza izvoarelor dreptului, ne interesează numai hotă-rârile judecătoreşti care conţin soluţii aplicabile pentru viitor, din care să se deducă o normă juri-dică generală. Potrivit scopului lor, instanţele de judecată soluţionează anumite cauze cu care sunt sesizate şi pronunţă hotărâri (sentinţe) pe baza legii. Sesizat (prin acţiune sau prin rechizitoriu), judecătorul trebuie să judece cauza şi să pronun-ţe sentinţa. El face acest lucru, interpretând şi aplicând o normă juridică.

Jurisprudenţa, bineînţeles, nu are aceeaşi autoritate ca şi legea. Legea se impune instanţe-lor judecătoreşti prin ea însăşi, pe când decizi-ile tribunalelor nu constituie un adevărat izvor formal al dreptului decât când, în urma unor repetate soluţii în acelaşi sens, nu se mai revine asupra lor şi sunt considerate ca formând o re-gulă de drept obligatorie.

Un mare avocat, sociolog şi teoretician al dreptului, Mircea I. Manolescu, considera ne-cesitatea întrebuinţării a doua teorii a surselor, izvoarelor de drept. Aşadar, pe de o parte, teoria surselor legilor pozitive, abstracte şi generale; iar pe de altă parte, teoria surselor pe care avo-catul şi judecătorul le au în vedere într-un caz concret, individual, particular1.

Rolul jurisprudenţei este acela de a inter-preta şi aplica la cazuri concrete legea, în siste-mele de drept scris, aparţinând familiei roma-no-germanice. Activitatea judecătorului este guvernată de două mari principii:

a) el se pronunţă întotdeauna în cauza pe care o judecă şi nu are dreptul să stabilească dis-poziţii generale, în afara speţei particulare ce se prezintă în faţa sa;

1 Mircea I. Manolescu, Teoria şi practica dreptului, Fundaţia Regele Mi-hai, Bucureşti, 1946, p. 14.

b) un judecător, potrivit regulilor de orga-nizare judecătorească, nu este, în general, legat de hotărârea pronunţată de un alt judecător (şi nici chiar de propriile sale hotărâri anterioare). Drept urmare, jurisprudenţa nu poate avea rol creator de drept, nu poate fi izvor de drept.

Dacă legea este limpede, judecătorul nu are decât sarcina s-o aplice. Cea mai bună lege este aceea care lasă cât mai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai bun judecător este acela care, în hotărârea pe care o dă, se bazează în aşa fel pe lege încât arbitrarul său să fie cât mai redus. Jurisprudenţa, astfel înţeleasă, realizează dreptul în fapt de multe ori altfel decât îl ara-tă litera strictă a legii, cutuma sau doctrina. În acest sens, după cum demonstrează M. Djuvara, se poate spune că ea este izvorul formal adânc al dreptului pozitiv.

Hotărârile judecătoreşti ale instanţelor de contencios administrativ, prin care sunt anulate acte normative cu forţă juridică inferioară legi-lor şi ordonanţelor Guvernului (cum ar fi ho-tărârile de Guvern, ordine ale miniştrilor etc.), conform prevederilor art.53 al Constituţiei R. Moldova şi al art.25 din Legea contenciosului administrativ nr.793/2000 au calitatea de izvoa-re de drept pentru că echivalează cu un act nor-mativ de abrogare. Acceptând calitatea de izvor de drept a jurisprudenţei, se pune problema de a stabili dacă o asemenea susţinere este sau nu în concordanţă cu normele constituţionale.

Considerăm că, atunci când se analizează situaţia practicii judecătoreşti, pentru a răspun-de la întrebarea dacă nu cumva este şi ea izvor de drept sau ar trebui considerată astfel, se cere mai întâi cercetarea problemei respective prin o viziune mai largă, comparatistă, şi apoi se poate face circumstanţierea problemei. Printr-o viziu-ne mai largă, comparatistă, o înţelegem pe aceea care plasează sistemul de drept naţional, cu iz-voarele formale care îi sunt proprii, în familia romanisto-germanică, diferenţiindu-l de fami-lia de drept jurisprudenţial (Common Law).

Prin circumstanţierea problemei, se înţe-lege restrângerea ei firească la întrebarea dacă practica judecătorească este izvor direct de drept şi nu dacă este izvor indirect, pentru că această ultimă calitate nu îi este contestată în sistemul de drept scris, legislativ, ca, de altfel, nici doctrinei, precum şi că, odată demonstra-

Page 22: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

22

tă calitatea de izvor de drept direct a practicii judecătoreşti - şi numai în acest caz - ar urma să insistăm asupra particularităţilor ierarhice distinctive, existente în ceea ce priveşte rapor-turile cu legea, comparativ cu sistemele de drept jurisprudenţial.

Dar să nu uităm că, atunci când, în mod excepţional, practicii judecătoreşti i se recunoaş-te calitatea de izvor direct, subsidiar de drept - aşa cum este cazul cu dreptul civil elveţian - recunoaşterea provine de la legiuitorul însuşi. Atunci când ne propunem să reapreciem siste-mul izvoarelor dreptului moldovenesc, merită, credem, să reflectăm asupra a două aspecte.

Primul ar fi acela că în perioada socialis-tă nerecunoaşterea practicii judecătoreşti ca iz-vor formal de drept era justificată prin aceea că atribuirea rolului creator de drept judecătorului echivala cu înlesnirea arbitrarului, a ilegalităţii, cu negarea calităţii practicii judecătoreşti, de iz-vor formal de drept, fiind invocată ca dovadă de superioritate a dreptului socialist. Nu mai puţin însă, nu a fost neglijat rolul practicii judecăto-reşti de transmitere către legiuitor a semnalelor realităţii sociale.

Desigur, criteriile de apreciere a poziţiei jurisprudenţei în sistemul izvoarelor formale ale dreptului în prezent sunt altele dar, ceea ce nu s-a schimbat, este apartenenţa dreptului nostru la familia dreptului scris, european-continen-tal, apartenenţă care implică imposibilitatea ca judecătorul să stabilească dispoziţii generale atunci când se pronunţă în cauzele pe care le soluţionează.

Totuşi nu poate fi ignorat faptul că în ţă-rile cu sisteme de drept romano-germanice ro-lul judecătorului constă nu numai în supunerea faţă de lege şi aplicarea ei, ci şi în adaptarea le-gii la condiţiile sociale concrete, precum şi în remedierea lacunelor legii, în inspirarea legiu-itorului. în plus, influenţa doctrinei asupra le-giuitorului se exercită prin intermediul practicii judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu constituie izvor formal de drept.

În fostul sistem de drept al Republicii Moldova, creat în baza legislaţiei URSS, prac-tica judecătorească şi precedentul judiciar nu erau recunoscute de jure, însă de facto instanţele judecătoreşti îşi pronunţau hotărârile, bazându-se pe practica Tribunalului Suprem al URSS, al

Judecătoriei Supreme a RSSM. Chiar şi astăzi, cu toate că de jure instanţele nu sunt obligate să pronunţe hotărâri bazate pe cele ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie, de facto însă hotărâ-rile instanţei care intră în contradicţie cu cele ale Plenului CSJ sunt anulate de instanţele su-perioare. Nu este de neglijat nici faptul că, în multe hotărâri date de Curtea de Apel, se fac referiri la hotărârile Plenului CSJ, prin aceasta facându-se evidentă uzanţa precedentului judi-ciar. Însă hotărârile Plenului Curţii Supreme de Justiţie au un caracter general, iar practica nu este suficient de bogată pentru a oferi o gamă largă de soluţii adecvate tuturor cazurilor con-crete. Chiar şi în cazul în care aceste hotărâri vor părea analoage, judecătoria sau Curtea de Apel se vor baza sau vor face trimitere nu la hotărârea instanţei ierarhic superioare sau de acelaşi grad, ci la o hotărâre proprie, deoarece orice instanţă este responsabilă de temeinicia şi legalitatea hotărârii pe care o pronunţă, indife-rent dacă a mai existat vreo hotărâre similară. În acelaşi timp, judecătorul, soluţionând cauza aplicând legea se conduce şi de practica judicia-ră formată pe parcursul unei perioade de timp, stabilind o soluţionare unitară în mai multe si-tuaţii juridice. în acest sens un rol important le revine hotărârilor explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. Con-form art.l din Legea Republicii Moldova cu pri-vire la Curtea Supremă de Justiţie nr.789-XIII, din 26 martie 1996, Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă care asi-gură aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti, soluţio-narea litigiilor apărute în cadrul aplicării legi-lor, garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat. Prin ac-tivitatea sa, Curtea Supremă de Justiţie asigură respectarea principiului prezumţiei nevinovă-ţiei şi principiului supremaţiei legii, contribuie la constituirea unui stat de drept. Dreptul de a adopta hotărâri explicative este de competenţa exclusivă a Plenului Curţii Supreme de Justiţie. Astfel, conform prevederilor art.l6 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie a Republi-cii Moldova, Plenul CSJ examinează rezultatele generalizării practicii judiciare şi adoptă hotă-râri cu caracter explicativ.

Deşi hotărârile explicative ale Plenului

Page 23: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

23

Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldo-va în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au doar un caracter de recomandare pentru instituţiile judecăto-reşti, ele aduc totuşi o contribuţie considerabilă în asigurarea respectării legalităţii în cursul des-făşurării proceselor judiciare şi adoptării hotă-rârilor judecătoreşti.

Adesea, refuzul de a utiliza precedentul este argumentat prin faptul că Republica Mol-dova aparţine sistemului de drept continental, iar instituţia precedentului judiciar este un pro-dus al sistemului de drept anglo-saxon. Această discrepanţă între cele două sisteme de drept este depăşită atât în unele ţări din sistemul anglo-saxon, cât şi în statele din sistemul continental de drept, unde se efectuează anumite trans-formări în drept, care fac apropierea mult mai simţitoare. De exemplu, în sistemul continental se înregistrează tendinţa de sporire a importan-ţei practicii judiciare, în timp ce în sistemul de drept anglo-saxon apar tot mai des diverse acte legislative de drept statutar, adică legi care capă-tă valenţe de izvoare de drept2.

Precedentul poate juca un rol dublu: pe de o parte, din el se pot face deduceri care lipsesc în actele normative, iar pe de altă parte, el poate oferi interpretarea unor articole ale legislaţiei în vigoare, activitate prestată în prezent de către Curtea Supremă de Justiţie. Considerăm că prin recunoaşterea hotărârilor CSJ ca izvor de drept obligatoriu pentru toate instanţele s-ar simplifi-ca şi s-ar urgenta examinarea cauzei, s-ar reduce un şir de apeluri şi recursuri asupra hotărârilor pronunţate şi, în acelaşi timp, justiţia ar deveni mai puţin costisitoare.

Privitor la deciziile Curţii Supreme de Jus-tiţie se poate adăuga că problema aceasta este mai puţin sau mai mult discutată. Având în vedere însă faptul că majoritatea zdrobitoare a acestor decizii sunt respectate, ca adevărate legi, de in-stanţele judecătoreşti şi că acest organ suprem de justiţie poate că trebuie să umple lacunele legii, fiind competent în acest sens, se poate conchide că în anumite limite, deciziile sale de îndrumare trebuie recunoscute ca izvoare de drept.

2 George P. Fltcher, Igor Dolea, Dragoş Blănaru, Concepte de bază ale justiţiei penale, Editura ARC, Chişinău, 2001, p. 324.

Tânărul cercetător Andrei Negru, com-parând sistemele de drept din diferite ţări, este de părere că recunoaşterea calităţii de izvor de drept jurisprudenţei nu exagerează în nici un fel în ceea ce priveşte forţa autorităţii judecătoreşti, ci ea urmăreşte doar să asigure legătura strânsă dintre regulile de procedură şi regulile de fond, mai mult decât atât, ea stimulează evoluţia sis-temelor de drept3.

Analizând precedentul judiciar ca izvor de drept, cercetătorul englez P. Kross a ajuns la concluzia că instanţele judecătoreşti inferioare sunt obligate să folosească la examinarea cauzei ho-tărârile instanţelor superioare date în cauze ase-mănătoare cu cauza examinată. El însă remarcă faptul că în aceste cazuri instanţele inferioare trebuie să folosească nu toată hotărârea instan-ţei superioare dar numai acea parte denumită de el ratio decidendi, în care este arătată pozi-ţia faţă de problemele de drept a judecătorului, în baza căreia el emite hotărârea dată. Numai această parte a hotărârii este precedent judiciar sau izvor de drept4.

Precedentul judiciar ca izvor al dreptului penal poate fi divizat în:

precedentul judiciar cu caracter normativ –care desemnează o hotărâre judecătorească într-o cauză concretă, prin care se creează o normă ju-ridică penală, a fost modificată norma juridico-penală sau a fost anulată norma juridico-penală;

precedentul judiciar cu caracter interpre- –tativ care desemnează o hotărâre judecătorească într-o cauză concretă prin care este dată o tălmă-cire obligatorie a normei juridico-penale.

Întrebuinţarea precedentului cu timpul poate fi atât de deasă că va şterge diferenţa dintre precedentul judiciar şi practica judecătorească. Considerăm că nu trebuie criticată aspru practi-ca judecătorească, deoarece alături de hotărârile greşite şi prost redactate sunt şi multe altele foar-te bine argumentate şi care pot fi luate ca etalon.

Jurisprudenţa este izvor de drept, deoarece emană de la o instituţie de stat şi este recunoscută

3 Andrei Negru, “Unele consideraţii cu privire la compararea sisteme-lor de drept” în Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova nr.5/2001, Chişinău, p. 17.4 P. Kross, Preţedent v angliiskom prave (Precedentul în dreptul englez), Moscova, 1985, p.7-8.

Page 24: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

24

de organele publice, având forţă juridică obliga-torie. Dezvoltând această idee, se poate ajunge la concluzia că practica judecătorească poate duce şi la formarea unor norme noi, în cazul interpre-tarea ei se consideră obligatorie.

Funcţia legislativă nu a fost şi nu poate niciodată fi despărţită complet de puterea jude-cătorească. Interpretarea şi aplicarea legii întot-deauna va conţine deschis sau pe ascuns tendin-ţa de o completa sau modifica.

Legea nu poate satisface toate cerinţele, veşnic în mişcare, ale vieţii sociale. Legea este un element static, ea fixează dreptul la un mo-ment dat, şi nu poate fi modificată decât prin punerea în miş-care a lentului aparat legislativ. Şi atunci justi-ţia, care e află în contact zilnic cu viaţa socială, justiţia care reprezintă factorul dinamic în viaţa juridică poate recurge la consultarea şi folosirea în soluţionarea cauzei a deciziilor judecătoreşti emise pe cauze analogice. În cazul interzicerii prin lege să apeleze la precedente, judecătorul va fi nevoit să apeleze la alte izvoare formale, inclusiv la obiceiul juridic.

Ţinând cont de argumentele de mai sus, se poate spune că legea, având avantajul pre-ciziunii şi siguranţei, corespunde incontestabil necesităţii de stabilitate şi certitudine, pe care le postulează viaţa socială, însă, cu certitudine, se poate conchide că prin calitatea sa statică ea fi-xează şi imobilizează dreptul. Prin aceste calităţi ale sale, legea devine un obstacol în faţa evolu-ţiei, căci odată legiferat, un principiu s-a fixat şi rămâne în urmă, viaţa mergând înainte şi dreptul trebuie să se transforme, să evolueze cu noile necesităţi ale vieţii. Cu alte cuvinte, apare un conflict care se manifestă între siguranţă şi evoluţie. Noi suntem de părere că acest conflict poate fi rezolvat prin recunoaşterea jurispru-denţei calitatea de izvor de drept şi renunţarea în final la monopolul legii scrise.

Primul savant care a considerat că a venit timpul să ne debarasăm de ideea că tot dreptul se găseşte numai în lege şi că judecătorul trebuie să caute soluţia în cazurile neprevăzute de lege, tot în lege, a fost François Gény. Teoria ştiinţifică a acestui autor are marele merit de a afirma sus şi tare că legea nu este singurul izvor al dreptului şi că ea nu poate face faţă tuturor necesităţilor. În acelaşi timp însă, teoria păstrează legii rolul ei

eminent, împăcând ambele necesităţi ale ordinii juridice precum evoluţia şi siguranţa. Această te-orie se bazează pe trei postulate:

legea nu poate prevedea totul şi este a) imperfectă prin însăşi natura ei;

în măsura în care ea a statuat, fiind ex-a) presia unei voinţe inteligente, trebuie interpre-tată ţinându-se seama de voinţa legiuitorului;

dacă legea nu a prevăzut şi în lipsa unui b) obicei, judecătorul va proceda prin libera cerce-tare ştiinţifică5.

Ne vom opri la analiza doar al ultimului postulat în care autorul Fr. Gény consideră că atunci când legea nu a statuat, judecătorul va trebui să procedeze prin libera cercetare ştiinţi-fică a naturii lucrurilor. Prin cercetarea ştiinţifi-că autorul înţelege căutarea soluţiei cerute, care va vi liberă, pentru că este sustrasă autorităţii pozitive şi ştiinţifice, fiindcă va fi liberă de orice influenţă sau suges-tie personală, subiectivă, bazându-se numai pe elemente obiective şi ştiinţifice. Această soluţie, spre a nu fi subiectivă, trebuie căutată în natura pozitivă a lucrurilor, deci într-un element obiec-tiv. Judecătorul deci în libera cercetare ştiinţifică se va servi de aceleaşi elemente ca şi legiuitorul, cu singura deosebire că cel dintâi nu va putea crea reguli generale, limitându-se la speţă. Li-bera cercetare ştiinţifică are însă şi o limită - ea nu va putea să treacă peste principiile de ordine publică, care domină şi sistemul juridic. Sistemul acestui autor a fost acuzat de unii ca retrograd, din cauza importanţei pe care o acorda intenţiei legiuitorului, de alţii că ar fi prea avansat, lăsând un rol prea mare arbitra-rului judiciar. El rămâne totuşi sistemul pre-dominant în materie de tehnică jurisprudenţi-ală şi credem că influenţa lui se va simţi încă multă vreme asupra tuturor celor ce se ocupă cu această problemă delicată.

În această ordine de idei, dorim să mai menţionăm faptul că dreptul interpretării legii îi permite instanţei judecătoreşti să rezolve fiecare caz în parte în cadrul legilor existente, fară a se adresa puterii legislative. Instanţa de judecată, folosind interpretarea, trebuie să ia în vedere numai cazul dat, şi la moment, până când

5 François Terré, La notion de droit en France, Paris, 1931,.p.256-264.

Page 25: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

25

nu este recunoscută practica judecătorească drept izvor de drept, deciziile şi hotărârile in-stanţei supreme de judecată pot fi acceptate doar ca o recomandare dar în nici un caz ca normă generală obligatorie. Suntem de părere că de-oarece precedentul judiciar există de facto şi el ocupă un loc important în rezolvarea probleme-lor cu caracter juridic se poate pune problema, după cum am menţionat, despre recunoaşterea legislativă a calităţii sale de izvor de drept. Cu atât mai mult cu cât el acţionează ca un regu-lator al relaţiilor sociale şi din aceste conside-rente a fost necesar de a pune această problemă astăzi în discuţie. Până când practica judecăto-rească nu va fi recunoscută oficial ca izvor de drept, avem în vedere de către organul legislativ suprem, nu vor dispărea problemele ce ţin de forţa juridică şi locul pe care îl ocupă hotărârile judecătoreşti în sistemul izvoarelor dreptului. Practica judecătorească aduce multe argumente şi dovezi că ea în final şi fară recunoaşterea ofi-cială a devenit izvor de drept. Acest fapt se ob-servă cu ochiul liber în statul vecin prin cărţile de jurisprudenţă a instanţelor publicate, care au şi invadat practic rafturile librăriilor şi bibliote-cilor din România. Această ne dovedeşte încă o dată în plus, că nivelul de dezvoltare a ştiin-ţei juridice creşte şi că instanţele judecătoreşti conducându-se de Constituţie, lege, principii-le generale ale dreptului, pe lângă îndeplinirea obligaţiunilor sale specifice participă adăugător şi la formarea dreptului. Din aceste consideren-te, suntem de părere că nu a mai rămas mult timp până când şi Republica Moldova, mergând pe calea democratică de dezvoltare, va rezolva şi această problemă delicată, ce ţine de recunoaş-terea oficială a jurisprudenţei calitatea de izvor de drept.

Se poate de prevăzut că recunoaşterea ju-risprudenţei ca sursă formală de drept tinde să accentueze şi problema ce ţine de locul ei în sis-temul ierarhic al izvoarelor dreptului. Actele in-stanţelor de judecată pot ocupa un loc bine de-finit în sistemul izvoarelor dreptului. Nu încape nici o îndoială că ele pot fi emise doar conform Constituţiei care este un „izvor al izvoarelor”, dar ţinând cont că în unele cazuri instanţele de judecată au dreptul de control şi de anulare a actelor normative, ele pot ocupa, un loc superi-or lor în această ierarhie.

În prezent, această discrepanţă între cele două sisteme de drept este depăşită atât în unele ţări din sistemul anglo-american, cât şi în sta-tele din sistemul continental de drept, unde se efectuează anumite transformări în drept, care fac apropierea lor mult mai simţitoare. În siste-mul european se vede clar o tendinţă de sporire a importanţei practicii judiciare, în timp ce în sistemul de drept anglo-american apar tot mai des diverse acte legislative, care capătă valenţe de izvoare de drept. Considerăm că prin recu-noaşterea hotărârilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie din Republica Moldova ca izvor de drept obligatoriu pentru toate instanţele de judecată, s-ar simplifica şi s-ar urgenta exami-narea cauzei, s-ar reduce numărul apelurilor şi recursurilor asupra hotărârilor pronunţate, s-ar ajunge la interpretarea uniformă a legilor pe în-treg teritoriul şi, în acelaşi timp, justiţia ar putea deveni mai puţin costisitoare.

Un argument serios este şi ratificarea Convenţiei Europene privind Drepturile Omu-lui, precum şi recunoaşterea jurisprudenţei ei calitatea de izvor de drept în Republica Moldo-va. Din aceasta rezultă că jurisprudenţa CEDO a pătruns adânc în sistemul juridic intern al Re-publicii Moldova. Instanţele judiciare naţionale trebuie să ţină cont de metodologia interpreta-tivă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în vederea realizării unei armonii legislative şi ju-risprudenţiale prin alinierea la standardele mi-nime cu privire la protecţia drepturilor omului.

Page 26: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

26

Convenţia a fost elaborată ca o imediată consecinţă a celui de Al Doilea Război Mondial. Autorii săi s-au ghidat de intenţia de a preveni recurenţa atrocităţilor ce au avut loc pe parcur-sul acestui conflict şi au pornit de la dorinţa de a stabili un sistem de control colectiv al respectă-rii drepturilor statuate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948.

Având acest obiectiv, Convenţia nu doar defineşte un număr al drepturilor şi libertăţilor, pe care statele contractante au decis să le consa-cre fiecare în jurisdicţia proprie, ci stabileşte un mecanism de control. Acest din urmă element a constituit o inovaţie în dreptul internaţional. Este important de notat faptul că obligaţia secu-rizării drepturilor revine în primul rând state-lor, mecanismul de control fiind instituit pentru a juca un rol vital, dar subsidiar.

Rolul ce a revenit mecanismului de con-trol era de a examina plângeri care pretind că părţile contractante au violat drepturile garan-tate prin Convenţie, asemenea plângeri fiind înaintate fie de o altă parte contractantă, fie de către o persoană fizică, organizaţie neguverna-mentală sau un grup de persoane (în continuare petiţionari individuali). Ca rezultat al compro-misurilor politice atinse, la acel moment meca-nismul a fost complex şi nu lipsit de anomalii. El a fost compus din două instituţii distincte prevăzute de Convenţie (Comisia Europeană a Drepturilor Omului – instituită în 1954, şi Cur-tea Europeană a Drepturilor Omului – institui-tă în 1959), precum şi Comitetul de Miniştri al

Dr. Oleg CASIADI, şef al Catedrei ştiinţe socioumane a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, conferenţiar universitar

CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE: MECANISME DE REALIZARE

With this objective, the Convention not only defines a number of rights and freedoms which the contracting states have decided to devote each in its jurisdiction, but it also establishes an enforcement mechanism. This last item was an innovation in international law. It is important to note that the obligation to secure the rights lies primarily with states, the control mechanism is set to play a vital role, but alternative. The role went to the control mechanism was to examine complaints which allege that the contracting parties have violated the rights guaranteed by the Convention, such complaints are being forwarded by another contracting party or by an individual, a governmental organization or group of persons ( individual petitioners continued).

Consiliului Europei (organul executiv al Orga-nizaţiei compus din miniştri ai Afacerilor Ex-terne ale statelor membri, ale căror funcţii ce reies din Convenţie în practică sunt îndeplinite de către viceminiştri). Comisia şi Curtea erau instituţii care nu funcţionau permanent, fiind compuse din câte un membru din partea fiecă-rei părţi contractante sau fiecare stat membru al Consiliului Europei, corespunzător.

Cererile de pretinsă violare a Convenţi-ei puteau fi înaintate Comisiei de către un stat contractant sau, în cazul în care competenţa Comisiei în materie era recunoscută de către statul reclamat, de către petiţionarul individual. Rolul Comisiei era să examineze dacă plângerea întrunea condiţii de admisibilitate stabilite prin Convenţie, să stabilească faptele, să încerce să soluţioneze cazul pe cale amiabilă şi, în cazul în care părţile nu ajung la o înţelegere, să scrie un raport exprimând opinia neobligatorie asupra faptului dacă au fost sau nu violate prevederile Convenţiei.

În situaţia recunoaşterii sau acceptării ju-risdicţiei Curţii de către statul sau statele vizate, cazul putea ulterior să fie transmis la Curte pen-tru adoptarea unei decizii, fie de către Comisie, fie de către statul reclamant, statul reclamat sau statul al cărui cetăţean era petiţionarul care a înaintat plângerea. Atunci când Curtea nu era competentă sau nu era sesizată, cazul era lăsat pentru luarea unei decizii din partea Comite-tului de Miniştri. Este de menţionat faptul că petiţionarii care au sesizat Comisia iniţial nu

Page 27: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

27

puteau singuri să supună cazul spre examina-re Curţii (deşi asemenea posibilitate, cu unele limitări, le-a fost oferită prin prevederile Proto-colului nr. 9, care a intrat în vigoare la 1 octom-brie 1994). Supravegherea executării hotărârilor Curţii, care sunt obligatorii pentru statul vizat, a fost încredinţată prin prevederile Convenţiei Comitetului de Miniştri.

Trebuie adăugat că deşi recunoaşterea competenţei Comisiei şi jurisdicţiei Curţii erau opţionale, s-a ajuns cu timpul ca statele con-tractante să le accepte pe ambele.

Diviziunea muncii între Comisie şi Curte a fost făcută astfel încât, în general, Curtea să îşi poată concentra atenţia asupra problemelor juridice substanţiale, în număr redus al cazuri-lor de conduită (leading cases), puse în faţa ei. Deşi ea era în drept să investigheze faptele şi în caz de necesitate să examineze admisibilitatea, aceste subiecte – precum şi soluţionarea pe cale amiabilă – au constituit cu precădere domeniul de activitate al Comisiei.

Plângerile unui stat contractant împotriva altuia au fost întotdeauna rare, de aceea ele nu vor fi abordate în acest articol.

Membrii Comisiei şi judecătorii Curţii nu numai că nu aveau reşedinţa la Strasbourg, dar, de asemenea, majoritatea lor practicau alte activităţi profesionale (cum ar fi, de exemplu: judecători, avocaţi teoreticieni sau practicieni). Ei se adunau, în general, la Strasbourg de câte ori era nevoie pentru bunul mers al activităţii Convenţiei, dar aglomerarea agendei de lucru a însemnat eventual că, fără a lua în calcul mun-ca efectuată acasă, ei consacrau o bună parte din timp exercitării obligaţiilor ce le reveneau datorită Convenţiei (8 sesiuni cu o durată de 2 săptămâni fiecare pe parcursul unui an pentru Comisie şi 10 sesiuni cu o durată de 10 zile fie-care pe parcursul unui an pentru Curte).

După intrarea în vigoare a Convenţiei, au fost adoptate13 protocoale adiţionale. Proto-coalele nr. 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au adăugat drep-turi şi libertăţi celor consacrate prin Convenţie. Protocolul nr. 2 a învestit Curtea cu puterea de a pronunţa avize consultative. Protocolul nr. 9 a oferit petiţionarilor individuali posibilitatea de a aduce cauza lor în faţa Curţii, sub rezerva ratificării. Protocolul nr. 11 a restructurat me-canismul de control. Alte protocoale anterioare

acestuia priveau organizarea instituţiilor insti-tuite prin Convenţie şi procedura înainte de a fi continuată în faţa acestora.

Pe măsura ce activităţile Convenţiei şi efi-cacitatea sa în protecţia drepturilor omului de-veneau tot mai cunoscute şi un număr crescut de state acceptau dreptul la recurs individual, cauzele supuse Comisiei şi Curţii se înmulţeau. Procedura în faţa Comisiei şi a Curţii era ade-sea atât de lungă – până la 6 ani chiar –, încât se ajungea să fie în contradicţie cu una din dispo-ziţiile Convenţiei referitoare la dreptul de a se face dreptate într-un termen rezonabil.

Creşterea numărului de plângeri, comple-xitatea lor crescândă şi extinderea geografică a Consiliului Europei – de la 10/12 state membre pentru care a fost concepută Convenţia la 35/40 - au fost considerate drept cauze care au făcut inevitabilă revizuirea Convenţiei. Statisticile vremii au demonstrat că revizuirea mecanis-mului de control era indispensabilă pentru a-i întări eficacitatea.

Începând cu 1980, creşterea numerelor cauzelor aduse în faţa organelor Convenţiei a provocat din ce în ce mai multă bătaie de cap pentru păstrarea duratei procedurilor în limite acceptabile. Problema se agrava odată cu ade-ziunea noilor state contractante începând din 1990. De la 404 cauze în 1981, Comisia va înre-gistra 1013 în 1988 şi 4721 în 1997. Prin urmare, numărul dosarelor neînregistrate sau provizo-riu deschise în cursul aceluiaşi an 1997 se ridi-că la mai mult de 12 000. Cifra pentru Curte reflectă o situaţie analogă: 7 cauze adresate în 1981, inclusiv decizii privind remiterea cereri-lor individuale înaintate în temeiul Protocolului nr. 9 – 19 în 1988 şi 150 în 1997.

Perioada de tranziţie către o nouă Curte Europeană a Drepturilor Omului a fost antici-pată, modalităţile în care se va realiza aceasta fiind fixate în art.5 şi 6 ale Protocolului nr. 11. Necesitatea reformării mecanismului de control stabilit de Convenţia pentru Apărarea Dreptu-rilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, sem-nată la Roma la 4 noiembrie 1950, a fost reite-rată cu diverse prilejuri de către statele membre ale Consiliului Europei, în acest scop fiind for-mulate rezoluţii, recomandări şi emise decizii, documente ce au servit ca preambul, temei de drept al Protocolului nr. 11.

Page 28: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

28

Reforma a vizat menţinerea şi întărirea eficacităţii apărării drepturilor omului şi a liber-tăţilor fundamentale prevăzute în Convenţie, care erau ameninţate prin creşterea numărului de plângeri şi de state membre ale Consiliului Europei, durata procedurilor de la Strasbourg, dificultăţile întâmpinate de instituţiile neperma-nente pentru a-şi exercită obligaţiunile şi dorin-ţa de a elimina anumite suprapuneri în activita-tea Comisiei şi a Curţii când în ambele instituţii se examina temeinicia cauzelor admise.

Demersurile întreprinse în aşa-numita perioadă de tranziţie către noua Curte Euro-peană a Drepturilor Omului s-au concretizat prin semnarea Protocolului nr. 11 de către toate statele membre ale Consiliului Europei şi rati-ficarea acestuia, care a revizuit mecanismul de control iniţial stabilit şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998. Textul Protocolului, ce amen-dează textele titlurilor II-IV ale Convenţiei (art.19- 56) şi ale Protocoalelor 2, 4, 6, 7, a fost rezultatul concret al hotărârilor luate de către şefii de state şi de guverne din Consiliul Europei în timpul summit-ului care a avut loc la Viena la 8 - 9 octombrie 1993.

Apariţia, prin punerea în aplicare a Proto-colului nr. 11 al Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg – unice, permanente, în locul vechiului mecanism instituit prin Con-venţia din 1950 – are semnificaţia începutului unei etape noi, substanţial diferite de cea ante-rioară. Comisia şi Curtea anterior existente au fost înlocuite cu o curte unică denumită „Cur-tea Europeană a Drepturilor Omului”, compu-să din câte un judecător din partea fiecărui stat membru al Convenţiei. Acum Convenţia stipu-lează că judecătorii nu vor putea fi antrenaţi în alte activităţi incompatibile cu cerinţele unui serviciu permanent, şi Rezoluţia (97) 9 a Comi-tetului de Miniştri privind statutul judecători-lor stabileşte că aceştia vor avea reşedinţa la sau în apropierea locului de situare a Curţii, adică Strasbourg, Republica Franceză. Protocolul, de asemenea, a redus termenul aflării în funcţie a unui judecător de la nouă la şase ani.

Suplimentar la această schimbare structu-rală de bază, prin Protocolul nr. 11 se renunţă, de asemenea, la orice cerinţă de acceptare de către state a competenţei mecanismului de la Strasbourg să primească cererile de la petiţio-

narii individuali sau de recunoaştere sau accep-tare de către state a jurisdicţiei Curţii. Totodată, el anulează Protocolul nr. 9. Mai mult ca atât, rolul Comitetului de Miniştri a fost redus la su-pravegherea executării deciziilor Curţii; la el nu se mai apelează pentru a fi examinată temeini-cia cauzelor. În acelaşi timp, din noiembrie 1998 toate cererile privind pretinsele violări ale Con-venţiei, formulate fie de către state, fie de către petiţionarii individuali, pot fi înaintate direct şi vor fi examinate de Curte.

Din cele menţionate mai sus, rezultă că rolul Curţii s-a conturat a fi în ceea ce priveş-te subiectele substanţiale ridicate de caz; a fost moştenit de la Comisie tot ceea ce ţine de capi-tolul filtrării cererilor, stabilirea faptelor, deter-minarea admisibilităţii şi soluţionării pe calea amiabilă.

BibliografieN. Androne, 1. Accesul persoanelor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Regia Au-tonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001.V. Berger, 2. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti, 1998.T. Cârnaţ, 3. Protecţia juridică a drepturilor omului, Chişinău, 2003.V. Duculescu, G. Duculescu, 4. Justiţia euro-peană: mecanisme, deziderate şi perspective, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2002.V. Marcu, 5. Mecanismele internaţionale de ga-rantare a drepturilor omului, Ed. Sigma Plus, Deva, 1998.

Literatură normativă:Declaraţia Universală a Drepturilor Omu-1. lui, adoptată de Adunarea Generală a Orga-nizaţiei Naţiunilor Unite la 10.12.1948. Tra-tate internaţionale, 1998, volumul I (Aderat la Declaraţie prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 2o8.07.1990).Convenţia Europeană pentru Apăra-2. rea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale din 04.11.1950. Tratate internaţionale,1998, volumul 1 (în vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.1997).Convenţia internaţională asupra drepturilor 3. politice ale femeii din 20.12.1952. Tratate internaţionale,1998, volumul 1 (în vigoare pentru Republica Moldova din 26.04.1993).

Page 29: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

29

Practica investigării cauzelor de pruncu-cideri scoate în evidenţă prezenţa unor particu-larităţi specifice etapei de începere a urmăririi penale, a cărora cunoaştere este indispensabilă pentru realizarea obiectivelor urmăririi penale.

Etapa de începere a urmăririi penale cu-prinde totalitatea actelor procesuale realizate din momentul sesizării despre săvârşirea unei infracţiuni până la momentul confirmării or-donanţei de începere a urmăririi penale de că-tre procurorul care efectuează conducerea ur-măririi penale [1, p. 31]. Scopul acestei etape este marcat de formarea convingerii organului de urmărire penală asupra temeiniciei sesizării primite pentru a hotărî dacă este cazul sau nu de a începe urmărirea penală. De fapt, această exigenţă rezultă implicit din dispoziţia art. 274 alin.(1) CPP al RM, potrivit căreia începerea ur-măririi penale poate fi dispusă atunci când „...din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea pena-lă...” [2].

În literatura de specialitate sunt evidenţi-ate patru subetape în care se desfăşoară începe-rea urmăririi penale [1, p. 32]:

sesizarea organului de urmărire penală – despre săvârşirea unei infracţiuni sau pregătirea săvârşirii unei infracţiuni prin una din modali-tăţile stabilite de art.262 CPP al RM: plângere, denunţ, autodenunţ sau depistarea infracţiunii

Dr. Radion COJOCARU,şef al Facultăţii Drept a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI,conferenţiar universitar

PARTICULARITĂŢILE ÎNCEPERII URMĂRIRII PENALE ÎN CAUZELE DE PRUNCUCIDERI

The practice of infanticide cases investigation reveals the presence of specific features early stage of criminal prosecu-tion, awareness of which is indispensable for achieving the objectives of criminal. Begun to include all criminal acts carried out in time trial on an offense referral until confirmation of the order to start criminal prosecution by the prosecutor engaged in conducting criminal investigations. The purpose of this phase is marked by the formation of criminal conviction on the merits of organ referral received to determine whether or not to prosecute. In fact, this requirement implicit in the art. 274 para. (1) RM CPP, that criminal prosecution may be ordered when ". . . the wording of the act or acts establishing referral results in a reasonable suspicion that a crime was committed and there is any of the circumstances which exclude prosecution. . .”

nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală.

examinarea sesizării de către organul –de urmărire penală prin stabilirea datelor care confirmă sau infirmă existenţa semnelor infrac-ţiunii. Sub acest aspect, se impune precizarea că pentru existenţa temeiurilor de începere a ur-măririi penale este suficientă constatarea sem-nelor laturii obiective a infracţiunii;

emiterea de către organul de urmări- –re penală a ordonanţei de începere a urmăririi penale în prezenţa condiţiilor prevăzute de art. 274 alin.(1) CPP al RM;

verificarea de către procuror a legalităţii –şi temeiurilor pornirii urmăririi penale, urmate de confirmarea ordonanţei de începere a urmă-ririi penale.

Legislaţia în vigoare nu prevede în mod expres, deşi în practica judiciară se pot întâlni cazuri când procurorul poate să nu confirme actul de începere a urmăriri penale din motivul că nu sunt date suficiente privind faptul că s-a săvârşit o infracţiune, restituind dosarul orga-nului de urmărire penală pentru verificarea su-plimentară [3, p. 540].

Începerea urmăririi penale în cauzele re-feritoare la pruncucidere vizează colectarea, examinarea şi evaluarea informaţiilor despre fapta infracţională prin realizarea unor acţiuni procesuale sau, după caz, a măsurilor operative de investigaţii în vederea luării unei decizii mo-tivate de a începe sau nu urmărirea penală.

Page 30: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

30

Practica judiciară ne demonstrează că ur-mărirea penală într-o cauză de pruncucidere în-cepe în cele mai frecvente situaţii, prin sesizarea organului judiciar privind depistarea cadavrului nou-născutului cu semne de moarte violentă.

Modul de sesizare în acest caz este prin denunţ, atunci când informaţia despre descope-rirea cadavrului parvine de la o persoană care sesizează organul de urmărire penală sau auto-sesizarea – când denunţul este anonim şi orga-nul de urmărire penală ia cunoştinţă de faptul dat prin constatarea nemijlocită a faptului in-fracţiunii.

În literatura de specialitate se susţine că în cazul descoperirii cadavrului sau a unei părţi din acesta, urmărirea penală începe imediat [4, p. 601], fără a fi necesară culegerea şi verificarea unor date suplimentare [5, p. 43]. În speţă, la câteva zile după ce mama şi-a omorât nou-năs-cutul, cadavrul a fost dezgropat de nişte porci [6] şi descoperit de către organele judiciare, fapt ce a constituit temei pentru începerea urmăririi penale.

Având în vedere faptul că corpul uman este purtătorul unor multiple şi în acelaşi timp diverse informaţii, inclusiv care atestă uciderea intenţionată a unei persoane, descoperirea ca-davrului constituie o situaţie tipică de sesizare a organului de urmărire penală, care se deosebeş-te de altele prin certitudinea asupra săvârşirii infracţiunii de omor. Relevarea acestor infor-maţii permite organului de urmărire penală de a realiza cu operativitate acţiuni orientate spre determinarea circumstanţelor de săvârşire a in-fracţiunii, de identificare şi reţinere a făptuito-rului [7, p. 176].

În situaţia descoperirii cadavrului unui nou-născut, organul de urmărire penală, la faza iniţială a cercetării poate înainta următoarele versiuni criminalistice:

moartea a survenit ca rezultat al acţiu- –nilor violente săvârşite de către mamă;

moartea a survenit ca rezultat al acţiu- –nilor violente săvârşite de către o persoană, care a realizat în privinţa mamei manopere abortive de întrerupere a sarcinii;

moartea nou-născutului este accidenta- –lă ca urmare a traumatizării acestuia;

moartea nou-născutului este patologi- –

că, iar mama s-a debarasat de cadavru etc.Aceste versiuni pot fi completate şi de

versiunile organului de urmărire penală în ra-port cu victima infracţiunii:

copilul a fost născut în maternitate sau –într-o altă instituţie medicală;

copilul a fost născut în afara instituţiilor –medicale;

copilul s-a născut în condiţiile unei naş- –teri neasistate etc.

Totodată, descoperirea cadavrului nou-născutului mai oferă posibilitatea formulării versiunilor şi în raport cu metoda de comitere a pruncuciderii: pruncucidere activă, comisă prin acţiuni violente de traumatizare, sufocare, îne-care, strangulare, sugrumare etc.; pruncucidere pasivă, săvârşită prin abandonarea copilului în locuri izolate, în condiţii de frig etc. [8, p. 43]

La verificarea versiunilor organul de ur-mărire penală va lua în consideraţie: caracte-risticile locului depistării cadavrului (loc izolat, apartament, stradă); obiectele, instrumentele descoperite în urma cercetării la faţa locului; declaraţiile persoanelor care au descoperit ca-davrul; informaţiile operative furnizate de către lucrătorii de poliţie etc.

Descoperirea cadavrului nou-născutu-lui nu întemeiază de fiecare dată începerea urmăririi penale în baza normei privitoare la pruncucidere. Luând în consideraţie calitatea de mamă a nou-născutului, pe care trebuie să o întrunească subiectul, pentru încadrarea fap-tei ca pruncucidere la etapa începerii urmării penale este necesar ca organul de urmărire să deţină informaţii întemeiate că fapta a fost să-vârşită de către mamă. Probabilitatea săvârşirii faptei de către mamă poate reieşi din rezultatele cercetării la faţa locului, declaraţiile martorilor, mecanismul de comitere a faptei etc. De ase-menea, încadrarea faptei ca pruncucidere este întemeiată şi atunci când în urma realizărilor măsurilor operative de investigaţie este identifi-cat autorul infracţiunii în persoana mamei nou-născutului. Dacă la această etapă nu există date primare suficiente din care ar rezulta că fapta este comisă de mama copilului nou-născut, ur-mărirea penală va fi începută în baza normei de incriminare a omorului intenţionat (art.145 CP al RM). Ulterior, în contextul confirmării prin

Page 31: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

31

mijloace de probă a faptului că activitatea in-fracţională a fost realizată de către mamă, fapta poate fi recalificată în baza art. 147 CP al RM, dacă sunt întrunite şi alte condiţii indicate în textul de lege.

La începerea urmăririi penale, ofiţerul de urmărire trebuie să indice în ordonanţă semne-le morţii violente şi localizarea acestora. Pentru confirmarea acestora se va face referire la con-cluziile de examinare a cadavrului, care la etapa premergătoare urmăririi penale sunt oferite de medicul legist care participă la cercetarea la faţa locului [5, p.73]. Acest lucru decurge din nece-sitatea evidenţierii semnelor obiective ale in-fracţiunii, care în cazul descoperirii cadavrului nou-născutului sunt confirmate, pe de o parte, de faptul morţii violente a victimei, iar pe de altă parte, de presupusa cauză a acesteia repre-zentată de comportamentul violent al pruncu-cigaşei.

Următoarea situaţie specifică pentru por-nirea urmăririi penale este denunţul unei per-soane despre faptul uciderii nou-născutului de către o femeie concretă.

În acest caz, reieşind din dispoziţiile art.262 alin.(1) pct.2) CPP al RM, organul de urmărire penală este sesizat prin denunţul fă-cut de martorul ocular sau de o altă persoană, căreia i-a devenit cunoscut faptul comiterii in-fracţiunii.

După recepţionarea sesizării, organul de urmărire penală va formula versiunile în raport cu presupusul făptuitor al infracţiunii:

infracţiunea este comisă de către femeia –indicată în denunţ;

infracţiunea este comisă de către o altă –persoană.

Pentru constatarea infracţiunii organul de urmărire penală trebuie să realizeze activităţi de verificare a sesizării, din care ar rezulta faptul privării de viaţă a nou-născutului săvârşit de către femeia denunţată sau de o altă persoană. În vederea identificării acesteia şi pentru con-statarea ulterioară a tuturor circumstanţelor de comitere a infracţiunii, organul de urmărire pe-nală, încă de la această etapă, trebuie să-şi pună drept scop rezolvarea următoarelor probleme tactice: verificarea sesizării; ascultarea persoanei care a făcut sesizarea; identificarea, localizarea şi

reţinerea persoanei suspectate; ascultarea bănu-itei; depistarea cadavrului în baza informaţiilor din denunţ şi eventual a depoziţiilor făcute de bănuită; constatarea datelor prin care s-ar con-firma sau exclude vinovăţia bănuitei.

Dacă denunţul a fost făcut de către marto-rul ocular, organul de urmărire penală ia măsuri pentru identificarea şi reţinerea femeii denun-ţate, fiind prezente temeiurile acestei măsuri procesuale de constrângere prevăzute la art.166 alin.(1) pct.2) CPP al RM. Imediat după reţinere se impune ascultarea persoanei bănuite în vede-rea stabilirii circumstanţelor faptei şi în special pentru descoperirea cadavrului. Recunoaşterea vinovăţiei de către bănuită oferă posibilitatea înscrierii faptei în categoria infracţiunilor co-mise în împrejurări evidente pentru cercetare, fapt care facilitează considerabil investigarea şi probarea acesteia.

Pentru începerea şi desfăşurarea urmăririi penale, în cazurile descrise mai sus, nu este obli-gatorie descoperirea cadavrul nou-născutului, atunci când localizarea lui la această fază, reie-şind din modul şi împrejurările faptei, este im-posibilă. Această concluzie se confirmă şi prin practica judiciară. În speţă s-a stabilit că incul-pata, după ce a născut un copil de gen feminin, l-a învelit într-o cuvertură, l-a pus într-o geantă şi pe timp de noapte, fiind conştientă că la tem-peratura de - 8 0C nu va supravieţui şi poate fi devorat de animale, l-a dezvelit din cuvertură şi l-a lăsat într-o cutie de carton, lângă o ghenă de gunoi [9]. În urma studierii acestei cauze penale s-a constatat că cadavrul nou-născutului nu a fost găsit, presupunându-se că acesta a fost de-vorat de animale [10]. Cu toate acestea, făptui-toarea a fost recunoscută vinovată de comiterea infracţiunii de pruncucidere prin alte probe şi condamnată ca atare.

Cea de-a treia situaţie tipică pentru porni-rea urmăririi penale în cazul pruncuciderii este parvenirea informaţiilor din partea reprezen-tanţilor instituţiilor medicale, din care rezultă prezenţa semnelor naşterii recente la femeia care s-a adresat după ajutor medical şi absenţa nou-născutului.

În această ipoteză, femeia, datorită com-plicaţiilor survenite în urma naşterii autoasis-tate, se adresează lucrătorilor medicali pentru

Page 32: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

32

acordarea ajutorului medical care, la rândul lor, depistând semnele unei naşteri recente şi lipsa copilului, sesizează organele judiciare. De multe ori ajutorul medical este solicitat de o altă per-soană decât făptuitoarea (soţ, concubin, rude apropiate etc.). În speţă martorul a găsit-o pe inculpată într-o stare gravă în imobilul în care locuia împreună, după care a chemat salvarea şi a transportat-o la spitalul din localitate. Ulteri-or s-a constatat că inculpata a fost gravidă, iar starea gravă a sănătăţii a fost provocată de actul naşterii ce s-a derulat în condiţii neasistate, ur-mată de uciderea copiilor gemeni [11].

În raport cu sesizarea caracterizată orga-nul de urmărire penală poate înainta următoa-rele versiuni vizavi de victima infracţiunii:

copilul nou-născut a fost omorât de că- –tre mamă;

copilul a fost abandonat într-un loc ne- –cunoscut;

copilul a fost oferit pentru îngrijire unor –altor persoane;

Indiferent de situaţiile prezentate, un prim aspect pe care trebuie să-l lămurească cercetarea îl constituie locul de aflare a nou-născutului sau după caz, a cadavrului. În urma determinării acestuia, ofiţerul de urmărire penală poate face următoarele constatări:

mama a născut în condiţii neasistate şi a –lăsat nou-născutul în îngrijirea unei alte persoa-ne (rude sau persoane apropiate). În acest caz nu poate fi pornită urmărirea penală, deoarece ne aflăm în prezenţa unei circumstanţe care îm-piedică începerea urmăririi penale prevăzute de art. 275 pct. 1) CPP al RM, şi anume nu există faptul infracţiunii;

mama a născut în condiţii neasistate un –copil pe care l-a abandonat imediat după naş-tere. În această situaţie este deosebit de impor-tant de a stabili locul şi condiţiile în care a fost abandonat nou-născutul şi posibilitatea de su-pravieţuire a acestuia. Stabilirea acestor aspecte va oferi soluţii asupra calificării faptei ca prunc-ucidere sau ca lăsare în primejdie;

mama sau o altă persoană a realizat –manopere de întrerupere a sarcinii. În aseme-nea situaţii este necesar de a fi constatate toate împrejurările de realizare a avortului (timpul, metodele utilizate, locul, persoanele partici-

pante etc.) şi locul în care mama a ascuns sau a abandonat fătul. Dacă femeia a născut un copil după a 22-a săptămână de gestaţie şi sunt pre-zente semnele morţii violente, atunci urmărirea penală urmează a fi începută pentru săvârşirea faptei incriminate la art. 147 CP al RM.

Autorul I. Fedotov susţine că în cazul sesi-zării parvenite din partea lucrătorilor instituţi-ilor medicale în legătură cu dispariţia copilului de la o femeie însărcinată este necesar ca veri-ficările şi constatările premergătoare urmăririi penale să fie iniţiate cu ascultarea persoanei care a făcut sesizarea, în vederea clarificării ur-mătoarelor aspecte:

identificarea femeii; –domiciliul a acesteia; –durata gestaţiei şi clarificarea faptului –

dacă a avut sau nu loc naşterea;dacă femeia s-a aflat sau nu la evidenţă –

medicală;stabilirea altor persoane care cunosc –

sau pot cunoaşte informaţii despre faptul dat [5, p. 80].

După ascultarea lucrătorilor medicali din instituţia în care femeia se găsea sau putea să se găsească la evidenţa medicală, este necesar de a fi solicitate şi verificate actele medicale care denotă acest fapt. De regulă, femeile suspectate de săvârşirea pruncuciderilor nu neagă faptul că au fost însărcinate, însă susţin că aceasta a fost întreruptă artificial sau că copilul s-a născut mort. În aceste cazuri este important de a verifi-ca depoziţiile bănuitei prin raportarea lor la de-claraţiile rudelor sau persoanelor apropiate, re-zultatele examinării cadavrului nou-născutului etc. În funcţie de rezultatele obţinute, organul de urmărire penală va decide asupra începerii sau neînceperii urmăririi penale [5, p. 80].

În ipoteza în care femeia nu se afla la evi-denţa medicală şi neagă faptul sarcinii este nece-sar ca aceasta să fie supusă examinării obstetrice într-o instituţie abilitată. Obiectivele examinării obstetricale sunt reprezentate de constatarea sarcinii şi a semnelor naşterii recente.

Următoarea, cea de-a patra situaţie tipică pentru declanşarea cercetărilor în cazul infrac-ţiunii de pruncucidere, este determinată de re-cepţionarea informaţiilor prin care organul de urmărire penală este înştiinţat de către părinţi,

Page 33: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

33

soţ, concubin, rude sau persoane apropiate despre dispariţia copilului nou-născut de la o femeie ce trebuia să nască sau care a născut recent.

Pentru această situaţie este caracteristic fap-tul că organul judiciar, la etapa începerii urmări-rii penale nu dispune de date veridice din care ar rezulta că victima a fost omorâtă. O asemenea ipoteză poate fi doar presupusă [7, p. 177].

În aceste cazuri organul de urmărire pe-nală va înainta versiuni similare celor expuse anterior, pentru caracterizarea celei de-a treia situaţii tipice. Pentru verificarea versiunilor, în baza sesizării primite, trebuie să se întreprindă acţiuni premergătoare de căutare a femeii şi a nou-născutului. În calitate de motiv al începe-rii urmăririi penale pot servi materiale obţinute în urma întreprinderii acţiunilor operative de investigaţii, iar în calitate de temei – totalita-tea împrejurărilor, rezultate din datele pe care le conţin aceste materiale ce probează uciderea nou-născutului. Din materialele premergătoare pot rezulta următoarele constatări:

dispariţia copilului născut în incinta –unei instituţii medicale;

dispariţia copilului născut în afara in- –stituţiei medicale;

existenţa urmelor din care ar rezulta că –nou-născutul a fost omorât (depistarea urmelor de sânge pe corpul sau hainele mamei, ascunde-rea de către aceasta a hainelor în care a născut etc.).

În prezenţa acestor circumstanţe, persoa-na care efectuează urmărirea penală, după fa-miliarizarea cu materialele existente, trebuie să asculte medicul care a examinat femeia suspec-tată, să studieze nemijlocit împrejurările de dis-pariţie a nou-născutului, să analizeze minuţios rezultatele investigărilor realizate şi dacă sunt prezenţi unii indici de săvârşire a pruncuciderii ,să înceapă urmărirea penală [5, p. 77].

În fine, o altă situaţie tipică declanşării cer-cetărilor la investigarea infracţiunii de pruncu-cidere este condiţionată de primirea informaţiei privind depistarea unui nou-născut abandonat în împrejurări în care şansele de supravieţuire a acestuia sunt minime.

În contextul acestei din urmă situaţii tipi-ce, este de remarcat că, după cum demonstrea-ză practica judiciară, urmărirea penală poate fi

începută şi în cazul tentativei de pruncucide-re atunci când este găsit un copil nou-născut abandonat în condiţii în care în mod cert ar fi survenit decesul: într-un asemenea caz, urmă-rirea penală a fost începută în urmă constatării faptului lăsării în primejdie a copilului în con-diţii de frig, într-o grămadă de strujeni, pe cor-pul căruia erau prezente semnele unei naşteri recente (era murdar de sânge, cordonul ombili-cal nu era tăiat etc.) [12].

Acţiunile premergătoare, în asemenea si-tuaţii, sunt orientate spre colectarea informaţii-lor din care ar rezulta că fapta a fost realizată de către mamă întru provocarea decesului copilu-lui nou-născut. În legătură cu această din urmă situaţie tipică, în viziunea noastră la declanşa-rea cercetărilor pot fi propuse următoarele ver-siuni:

mama a abandonat nou-născutul în –condiţii de nocivitate pentru a-i provoca de-cesul;

mama a abandonat nou-născutul mi- –zând pe anumiţi factori care îi va asigura supra-vieţuirea.

La verificarea acestor versiuni va fi luat în consideraţie locul de comitere a infracţiunii, faptul dacă amplasarea acestuia face posibilă intervenirea unor persoane care ar salva viaţa nou-născutului etc.

Urmărirea penală poate fi începută în baza normei privitoare la pruncucidere doar atunci când există date care indică cu certitudi-ne că autorul infracţiunii este mama nou-năs-cutului; în caz contrar, urmărirea penală poate fi începută în baza normei privitoare la omorul intenţionat.

În vederea constatării circumstanţelor formulate mai sus, precum şi altor împrejurări care ar întemeia începerea urmăririi penale este necesar de a audia persoana care a găsit copilul nou-născut şi de la care a parvenit sesizarea. De asemenea, semnele infracţiunii de pruncucidere mai pot fi stabilite prin realizarea următoarelor activităţi:

cercetarea locului în care a fost abando- –nat nou-născutul;

stabilirea faptului dacă condiţiile de loc, –timp etc. constituie un pericol pentru viaţa nou-născutului;

Page 34: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

34

verificarea instituţiilor medicale şi au- –dierea medicilor de familie pentru a se obţine informaţii privitoare la naşteri recente sau soli-citarea ajutorului medical;

verificarea în instituţiile medicale a lis- –telor cu evidenţa femeilor gravide etc.

În lumina celor relatate, putem concluzi-ona că materialele iniţiale din sesizările şi infor-maţiile obţinute de către organul de urmărire penală prin acţiuni de constatare au o dublă im-portanţă. Pe de o parte, acestea creează cadrul legal în care organele de urmărire penală pot desfăşura toate activităţile ce se înscriu în obiec-tul urmăririi penale. Pe de altă parte, materia-lele iniţiale, care au servit în calitate de temei pentru începerea urmăririi penale determină tipul şi caracterul acţiunilor de urmărire penală ce urmează a fi desfăşurate pentru descoperirea faptei şi identificarea infractorului.

Referinţe:Руководство для следователей1. , под. ред., В.В.Мозякова, Изд. «Экзамен», Москва, 2005.Codul de procedură penală al Republicii 2. Moldova (Partea specială) nr. 122-XV din 14.03.2003 // Monitorul Oficial al R.Moldova nr.104-110/447 din 07.06.2003.Ig. Dolea, D. Roman, Iu. Sedleţchii, T. Viz-3. doagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursu, Drept procesual penal, Ed. Cartier juridic, Chişi-nău, 2005.C. Suciu, 4. Criminalistică, vol. II, Ed. Didacti-că şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.И. С. Федотов, 5. Расследование детоубийств, Изд. «Юрлитинформ», Москва, 2003.Arhiva Judecătoriei mun. Hânceşti, Dosar 6. nr. 1-174/2001, Sent. din 21.06.2001.Курс криминалистики7. , Том II, под. ред. Коршуновой О.Н. и Степанова А.А., Изд. Юридический центр Пресс, Санкт-Петербург, 2004.Н.А. Соловьев, 8. Методика расследования детоубийств, Учебное пособие, Волгоградский Государственный Университет, Волгоград, 2004.Judecătoria mun. Bălţi, Sent. din 04.07.2003, 9. Dosar nr.1-560/2003.

Arhiva Judecătoriei mun. Bălţi, Dosar penal 10. nr.2003048030.Arhiva Judecătoriei sect. Glodeni, Dosar 11. penal nr.2001098010.

Page 35: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

35

Криминология – (от лат crimen – пре-ступление и греч. logos) – учение о престу-плении, если иметь в виду буквальный пере-вод слова. Однако, фактическое содержание науки криминологии гораздо сложнее и многоаспектнее. Она изучает закономерно-сти не только отдельного преступления, но и преступности как массового преступного поведения.

Специфический предмет криминоло-гии – закономерности: а) преступности во всех ее проявлениях; б) детерминации и при-чинности преступности; в) подверженности преступности различным воздействиям; 2) личность преступника [1, стр. 307-310].

Имеются четыре основные точки зре-ния на вопрос о том, что собой представля-ет криминология, какое место она занимает среди наук:

1) Криминология – социология пре-ступности.

2) Криминология – юридическая на-ука, и базовой должна быть юридическая подготовка соответствующего специалиста. В России, других государствах Восточной Европы, ряде иных стран криминологию преподают на юридических факультетах. То же и в Республике Молдова. Соответственно криминология рассматривается как одна из юридических специальностей.

3) Криминологическое исследование – это исследование, прежде всего, поведения

Др. Василий фЛоря, доцент Кафедры уголовнного права и криминологии Академии «Штефан чел Маре» МВД Республики Молдова

НАУкА криМиНоЛогии В рЕСпУБЛикЕ МоЛдоВА

Criminology - (from the Latin crimen - crime and the Greek. logos) - the doctrine of the crime, if we bear in mind the literal translation of the words. However, the actual content of the science of criminology is more complex and multifaceted. She studies the patterns not only a separate crime, but crime as the mass of criminal behavior. The specific subject of Criminol-ogy - regularities: a) the crime in all its manifestations, and b) determination and the cause of crime, and c) exposure to various influences of crime and 2) the offender

человека, и соответственно его должны про-водить специалисты-психологи, психиатры.

4) Криминологическое исследование – это междисциплинарное исследование [2, стр. 309].

Мы полностью разделяем высказанное профессором Долговой А.И. мнение, что криминология является юридической нау-кой, тесно связанной с другими отраслями науки, изучающими поведение человека и его прогнозирование.

Известный украинский кримино-лог профессор Закалюк А.П. полагает, что криминология является самостоятельной теоретико-прикладной общественной нау-кой о преступности, а еще шире – о ее при-роде, сущности, закономерностях возник-новения, общественного проявления и ее предупреждения [3, стр. 20-21].

Игорь Чобану и Игорь Запорожан определяют криминологию как «социальную науку, изучающая феномен преступности в целом, учитывая его состояние, структуру и динамику, предопределяющие, способ-ствующие ему причины и условия, а также способы профилактики и борьбы с этим фе-номеном [4, стр. 9].

Первым защитил диссертацию по уго-ловному праву и криминологии Константин Флоря.

Диссертация была защищена в 1970 г. во Всесоюзном институте по изучению при-

Page 36: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

36

чин и разработке мер предупреждения пре-ступности Прокуратуры СССР. Тема дис-сертации: «Назначение наказания с учетом причин совершенного преступления» [5, стр. 24].

Научный руководитель тогда директор института доктор юридических наук про-фессор Кудрявцев Владимир Николаевич.

При определении причин и условий по-рождающих и способствующих совершению преступлений, автор исходил из философ-ского понятия причин и условий, согласно которому под причиной события понима-ется решающее, основное звено в системе причинно-следственных зависимостей, та движущая сила, которая вызвала наступле-ние результата, определила его характер и основные черты.

Условия же – это такие явления, кото-рые сами не могут породить непосредствен-но данное событие, но, сопутствуя причинам и влияя на них, обеспечивают определенное их развитие, необходимое для возникнове-ния следствия [6, стр. 205, 365, 469].

Причины совершения преступления могут относится к личности преступника, выражать его устойчивые антиобществен-ные взгляды, привычки и навыки, но могут относиться и к внешним, объективным фак-торам, влияющим неблагоприятным обра-зом на поведение лица, толкающим его на совершение преступления.

Под научным руководством К. Флоря защитили кандидатские диссертации Игорь Чобану (1999 г.) на тему: «Транснациональ-ная организованная преступность»; Игорь Запорожан (1999 г.) на тему: «Проблемы жен-ской преступности в Республике Молдова»; Савва Маймеску (2000 г.): «Контрабанда и ее виды в соответствии с уголовным законода-тельством Республики Молдова» и др. [7]

Весомый вклад в развитие молдавской криминологии внес Валерий Бужор, канди-дат юридических наук, доцент, член редкол-легии журнала «Закон и жизнь» («Legea şi viaţa»).

Он вместе с коллегами основал Крими-нологический университет, который, правда, впоследствии был распущен, основал кри-

минологическую ассоциацию, наладил вы-пуск журнала «Revista de criminologie, drept penal şi criminalistica». В. Бужор является ав-тором, соавтором ряда монографий, многих журнальных статей, участвовал с докладами на многих научно-практических националь-ных и международных конференциях, его работы опубликованы и за пределами Ре-спублики Молдова [8, стр. 183-190].

В монографии «Interes şi crimă», состо-ящей из 3-х глав О. Бежан и В. Бужор рас-сматривают такие вопросы, как:

Глава 1. Понятие категории интереса.§1. Исследование категории интереса

в философии и науке. Здесь допущена неко-торая неточность, так как философия тоже является наукой.

§2. Концепция интереса.Глава 2. Связь между интересом и пре-

ступлением.§1. Связь между интересом и престу-

плением.§2. Криминологический закон интереса.Глава 3. Интерес в механизме преступ-

ного поведения.§1. Концепция механизма преступного

поведения.§2. Место и роль интереса в механизме

преступного поведения.Монография содержит выводы на ан-

глийском и французском языках, что делает ее доступной для иностранной читательской аудитории.

В заключение О. Бежан и В. Бужор под-черкивают теоретическое и практическое зна-чение понимания места и роли интереса в ме-ханизме преступного поведения [9, стр. 150].

В 2001 г. в издательстве «Museum» при поддержке фонда «Сорос-Молдова» и ин-ститута COLPI, Будапешт был опубликован учебник Георгия Гладки по криминологии «Criminologie generală» для юридических фа-культетов (на румынском языке).

Учебник включает в себя 9 глав, в кото-рые рассматриваются следующие вопросы:

Глава 1. Проблемы, касающиеся объек-та и области исследования криминологии.

Глава 2. Криминологическое исследо-вание.

Page 37: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

37

Глава 3. Формирование криминологии как науки.

Глава 4. Проблемы, касающиеся пре-ступления.

Глава 5. Проблемы, касающиеся пре-ступности.

Глава 6. Проблемы, касающиеся детер-минации и причинности преступности.

Глава 7. Теории причинности.Глава 8. Проблемы, касающиеся лич-

ности преступника.Глава 9. Проблемы, касающиеся потер-

певшего от преступления.Автор определяет криминологию как

общественно-юридическую и теоретико-прикладную науку, которая изучает зако-номерности и признаки, особенности пре-ступности, как социального явления, видов и конкретных преступлений, их детермина-ции и причинности, закономерности и осо-бенности процессов криминализации и вик-тимизации личности, а также влияние на преступность социальных факторов, в целях предупреждения и борьбы с преступностью [10, стр. 22].

В главе 7 автор уделяет большое вни-мание исследованию многочисленных при-чин преступности. Правда с 60-х годов ХХ века наметился определенный пессимизм западных криминологов в оценке причин преступности. Например, Ирвин Дейчер го-ворил, что: «социологи тратили свою иссле-довательскую энергию в бесчисленных по-исках факторов, сбивая с толку ошибочной бихевиористской посылкой стимула – отве-та в бесплодных поисках причин». В матери-алах IV конгресса ООН по предупреждению преступности и обращению с правонаруши-телями отмечалось, что «основные факторы, лежащие в основе преступности, пока не под-даются ясному и позитивному определению. Несмотря на все известные факторы, ассо-циируемые с преступностью, - от семейных конфликтов и умственной неполноценности до перенаселенности, преступной психоло-гии, заброшенности детей и нищеты, можно показать на примерах, что молодых людей, живущих в таких условиях и не совершаю-щих преступлений, не меньше, чем тех, кто

их совершает [11, стр. 738-744].Полагаем, что при изложении различ-

ных теорий причин преступности следует руководствоваться философскими катего-риями абсолютной и относительной истины. Абсолютная истина – это полное, исчерпы-вающее знание о предмете (сложнооргани-зованной материальной системе или мире в целом); относительная же истина – это не-полное знание о том же самом предмете. И даже абсолютная истина – это полное, акту-ально никогда целиком не достижимое зна-ние о мире, о сложно организованных систе-мах [12, стр. 130-131].

Следовательно, при изложении раз-личных теорий причин преступности сле-дует исходить из того, что ни одна из этих теорий не может претендовать на абсолют-ную истину ввиду ограниченности человече-ских знаний об окружающем мире и о самом себе.

В 2004 г. Г. Гладки опубликовал монографию «Victimologia şi prevenirea infracţiunilor». По числу изученных литера-турных источников – свыше 600, моногра-фия превосходит все другие подобные из-дания.

Автор соглашается с определением вик-тимологии, сформулированной немецкими авторами, а именно: виктимология – наука о потерпевшем, о превращении субъекта в потерпевшего и общественной реакции в отношении потерпевшего от преступления, ориентированная на научный анализ, описа-ние и толкование модели поведения потер-певшего, установление причинных связей и возможных взаимопроникновений, взаи-мосвязей.

Г. Гладкий предлагает дополнить это определение указанием на необходимость разработки мер по сокращению непреступ-ной виктимизации, а также исследование проблем, касающихся защиты и оказания помощи потерпевшим от преступления [13, стр. 20-24].

Монография включает в себя три главы:Глава 1. Криминологическая виктимо-

логия: объект, история и методология иссле-дования.

Page 38: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

38

Глава 2. Виктимологический аспект ме-ханизма преступного поведения.

Глава 3. Виктимологическое предупре-ждение преступлений.

На протяжении всей своей работы Г.Гладки справедливо подчеркивает, что та-кие качества личности, как наивность, чрез-мерная доверчивость, невнимательность, легкомысленность, рискованность, неуме-ние предвидеть являются объективными благоприятными условиями для превраще-ния субъекта в жертву преступления [14, стр. 163-165].

Чрезмерная наивность и доверчивость девушки, соглашающейся на приглашение не-знакомого «послушать музыку», употребить спиртные напитки, те же качества пациента, доверившего свое здоровье и жизнь «двоеч-кам со скальпелем», различным аферистам от медицины, доверчивость покупателя недви-жимости и т.д. с неизбежностью превращает субъекта в жертву преступления.

В философии вера (доверять, вве-ряться) – принятие чего-либо за истину, не нуждающееся в необходимом полном под-тверждении истинности принятого со сто-роны чувств и разума и, следовательно, не могущее претендовать на объективную зна-чимость.

Вера всегда есть риск, так как это чув-ство может ошибаться. Она по своей сути всегда «слепа», ибо та вера, которая имеет надёжное основание и объективную гаран-тию, - не настоящая, в ней отсутствует ре-шающий момент риска собственной лично-стью. Кто знает, тот не может верить. Слепая вера (или слепое доверие) есть в своем роде высшее испытание моральной силы, под-линный критерий единства во всех наиболее глубоких отношениях человека к человеку [15, стр. 64-65].

Наивность (от лат. nativus и франц. naïf – врожденный) – естественность (не ис-кусственность), непосредственность, нереф-лектированность, деткость. В отрицатель-ном смысле – глуповатость [16, стр. 238].

В 2003 г. Семен Карп защитил канди-датскую диссертацию на тему: «Caracteristica criminologică şi prevenirea infracţiunilor comise

de condamnaţi în instituţiile penitenciare» (Кри-минологическая характеристика и предупре-ждение преступлений, совершенных осуж-денными в пенитенциарных учреждениях).

В криминологии эта тема относится и к криминопенологии – понятие, обозначаю-щее учение о преступлениях во время нака-зания [17, стр. 313].

Диссертация состоит из трех глав. Глава 1. Пенитенциарная преступность

– объект исследования криминологии.Глава 2. Причины и условия пенитен-

циарной преступности.Глава 3. Меры предупреждения пре-

ступлений, совершенных осужденными в пенитенциарных учреждениях.

В диссертации проанализированы по-нятия пенитенциарной преступности, ее ди-намика, структура и ее основные тенденции, причины этого явления и комплекс мер по ее предупреждению. Дана криминологическая характеристика осужденных, совершающих преступления в местах лишения свободы, выдвигаются некоторые идеи, касающиеся их типологии.

Показано, что в деятельности пенитен-циарных учреждений, в соблюдении режи-ма отбывания наказания имеется еще много недостатков и упущений, способствующих и облегчающих совершение правонарушений и выдвигаются конкретные предложения по их устранению, по улучшению их работы в области борьбы с пенитенциарной преступ-ностью.

Ежегодные отчеты Департамента пе-нитенциарных учреждений показывают, что, несмотря на принимаемые меры изо-ляции и надзора за осужденными, иногда при участии сотрудников пенитенциарных учреждений, туда проникают запрещенные предметы и деньги.

В первом полугодии 2007 г. у осужден-ных были изъяты 1885 колюще-режущих предметов, 62 тысячи 794 лея, 3647 литров алкогольных напитков, 1812 грамм наркоти-ческих веществ, 696 мобильных телефонов и 9 фотоаппаратов. Все эти вещества и пред-меты могут использоваться и используются для совершения преступлений.

Page 39: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

39

Принятие нового уголовно-исполни-тельного кодекса в декабре 2004 г. значи-тельно усовершенствовало правовую базу отбывания лишения свободы осужденными, расширило их права и гарантии их соблюде-ния. Осужденные вправе обращаться с жа-лобами во все инстанции, вплоть до Евро-пейского суда по правам человека.

Значительно сократилось число лиц, отбывающих лишение свободы, что позво-лило несколько разгрузить пенитенциарные учреждения и улучшить условия содержа-ния осужденных. Если в 2002 г. в местах ли-шения свободы содержалось 7525 осужден-ных, то на 1 января 2010 их число составило 5285 или меньше на 2240 осужденных.

В 2003 г. на юридическом факуль-тете Московского госуниверситета им.М.В.Ломоносова защитил кандидатскую диссертацию Евгений Флоря на тему: «Лич-ность преступника». Диссертация состоит из трёх глав:

Глава 1. Теоретико-методологические проблемы криминологического и уголовно-правового исследования личности преступ-ника.

Автор выводит понятие личности пре-ступника из общего понятия личности чело-века, которое определяет как «устойчивая и неповторимая система внутренних психо-логических свойств человека», вкладывая в это понятие и биологическое содержание. Определяя содержание термина «личность преступника», автор ограничивается кон-статацией наличия совокупности кримино-генных свойств, которые обусловили (или могли обусловить) совершение человеком преступления [18, стр. 10-11].

Во второй главе «Личность преступ-ника – носитель причин индивидуального преступного поведения» рассматриваются вопросы соотношения социального био-логического в личности преступника, меха-низм формирования и криминологическое значение мотивации преступного поведе-ния, классификация мотивов и мотивации преступного поведения, а также анализи-руется проблема взаимодействия личности преступника и конкретной жизненной си-туации.

В третьей главе «Уголовно-правовые и криминологические меры воздействия на личность преступника» рассматриваются вопросы личности преступника и назначе-ния уголовного наказания, личности пре-ступника и условного осуждения, личности преступника и прогнозирования индивиду-ального преступного поведения, личности преступника и индивидуальной профилак-тики преступного поведения.

В 2005 году Михаил Быргэу выпустил учебник криминологии на румынском язы-ке в 2-х томах:

Criminologie. Partea generală. Изда-– ние Академии «Штефан чел Маре» МВД РМ, том 1, 360 с.

Criminologie. Partea specială. Изда-– ние Академии «Штефан чел Маре» МВД РМ, том 2, 388 с.

Том 1 включает в себя 11 глав, второй том также состоит из 11 глав.

Автор солидаризируется с россий-скими учёными, которые определяют кри-минологию как комплексную науку о пре-ступности, ее сущность и исторические формы проявления, детерминанты, состоя-ние, структура и динамика преступности, о личности преступника, потерпевшего, а так-же о методах борьбы с преступностью и дру-гими антиобщественными проявлениями [19, стр. 5-6]. В обоих томах материал изло-жен последовательно, в соответствии с про-граммой курса криминологии для ВУЗов. Оба тома снабжены наглядными средствами обучения: различными схемами, статистиче-скими данными о динамике преступности в Республике Молдова с 1991 по 2004 гг., что делает изложение учебного материала более наглядным, убедительным, лучше усваива-ется и запоминается.

В 2003 г. Игорь Чобану издал 2-х том-ник «Criminologie» на румынском языке [20, стр. 298]. Он же и Игорь Запорожан в 2005 г. издали учебник «Криминология» на русском языке. В создании учебника содействовал юрист Анатолий Моруз. Учебник включает в себя шесть глав.

Глава 1. Предмет криминологии.Глава 2. Классические концепции и те-

Page 40: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

40

ории преступности.Глава 3. Современные криминологиче-

ские теории.Глава 4. Изучение феномена преступ-

ности.Глава 5. Личность преступника.Глава 6. Жертва преступления.Авторы определяют личность преступ-

ника как «Совокупность индивидуальных био-психо-социо-культурных качеств, со-вокупность социальных качеств человека, которые, в соотношении с другими безлич-ными условиями, определяют совершение деяния, предусмотренного уголовным зако-ном [21, стр. 9, 243].

Таковы некоторые итоги криминоло-гических исследований молдавских ученых за последние десятилетия. Однако вышепе-речисленной тематикой эти исследования не исчерпываются.

Наука, человеческое общество и со-путствующая ему преступность находятся в постоянном движении, изменении и нужда-ются в постоянном глубоком, объективном исследовании.

Поэтому для криминологов вообще, молодых исследователей, в частности, име-ется необъятное поле деятельности, непоча-тый край работы. И это, прежде всего, при-кладные исследования бело-воротничковой преступности, преступности актуально-установочной, преступности в экстремаль-ных ситуациях, преступности виктимно-ситуативной, преступность власть имущих, преступность воинская, государственная, женская, преступность иностранцев, ком-пьютерная преступность, врачебные пре-ступления, преступность корпораций, коррупционная, корыстная, латентная, на-казательная, налоговая, насильственная преступность, преступность мигрантов, неосторожная преступность, преступность несовершеннолетних, преступность об-щеуголовная, корыстная, организованная преступность, преступность пенитенциар-ная, первичная, повторная, политическая, предумышленная, преступность профессио-нальная, респектабельная, рецидивная, си-туативная, случайно-ситуативная, тяжкая,

устойчивая, таможенная, преступность со-поставимая, фактическая, хозяйственная, экономическая [22, стр. 583-601].

Ссылки:Российская криминологическая энцикло-1. педия, Под ред. А.И. Долговой, Изд-во НОРМА Москва, 2000, 808с.Там же, с.2. А.П. Закалюк, 3. Курс сучасної українскої кримінологїї: теорія і практика, У 3 кн., Киев, Издательский дом «Iи Юре», 2007 г.И. Чобану, И. Запорожан, 4. Криминоло-гия, Кишинёв, Центральная типография, 2005, 406 с.К.Н. Флоря, 5. Назначение наказания с уче-том причин совершенного преступления, Автореферат канд. дисс., Москва, 1970 г.Философский энциклопедический словарь6. , Москва, ИНФРА-М, 2005 г., 576 с.Conferinţa internaţională ştiinţifico-prac-7. tică, consacrată memoriei ilustrului jurist, savant şi pedagog Constantin Florea, Chişi-nău, CERUSM; 2008.О. Бежан, В. Бужор,8. Interes şi crimă, Ин-ститут философии, социологии и права АН РМ, 2004 г., 192 с., Библиография, с.183 – 190.О. Бежан, В. Бужор,9. Op.cit., с.150.Gh. Gladchi, 10. Criminologie generală, „Muse-um”, 2001, 312 p., p.22.Цитируется: Н.Ф. Кузнецова, И11. збран-ные труды, Изд-во «Юридический центр Пресс», Санкт-Петербург, 2003, 834 с.П.В. Алексеев, А.В. Панин, 12. Философия, Изд-во «Проспект», Москва, 1997, 568 с.Gh. Gladchi, 13. Victimologia şi prevenirea in-fracţiunilor, Chişinău, Academia „Ştefan cel Mare”, 2004, 312 p.Г. Гладкий, 14. Указ. соч.Философский энциклопедический словарь15. , Москва, ИНФРА-М, 2005, 576 с.Там же.16. Российская криминологическая энцикло-17. педия, Под ред. А.И. Долговой, Изд-во НОРМА, Москва, 2000, 808 с.Е.К. Флоря, 18. Личность преступника, Ав-тореферат канд.дисс., Москва, 2003 г.Mihail Bîrgău, 19. Criminologie. Partea genera-

Page 41: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

41

lă, vol. I, Ed. Academiei „Ştefan cel Mare”, 2005.Igor Ciobanu, 20. Criminologie, vol. I, Ed. MU-SEUM, Chişinău, 2003; Igor Ciobanu, Cri-minologie, vol. II, Ed. Cartdidact, Chişinău, 2004.Игорь Чобану, Игорь Запорожан, 21. Кри-минология, «Tipografia Centrală» Киши-нёв, 2005 г., 406 с.Российская криминологическая энцикло-22. педия.

Библиография:1. П.В. Алексеев, А.В. Панин, Философия,

Изд-во «Проспект», Москва, 1997, 568 с.2. О. Бежан, В. Бужор, Interes şi crimă, Ин-

ститут философии, социологии и права АН РМ, 2004 г., 192 с.

3. А.П. Закалюк, Курс сучасної українскої кримінологїї: теорія і практика, У 3 кн., Киев, Издательский дом «Iи Юре», 2007.

4. Н.Ф. Кузнецова, Избранные труды, Изд-во «Юридический центр Пресс», Санкт-Петербург, 2003, 834 с.

5. Российская криминологическая энцикло-педия, Под ред. А.И. Долговой, Изд-во НОРМА Москва, 2000, 808с.

6. К.Н. Флоря, Назначение наказания с уче-том причин совершенного преступления, Автореферат канд. дисс., Москва, 1970.

7. Философский энциклопедический словарь, Москва, ИНФРА-М, 2005 г., 576 с.

8. И. Чобану, И. Запорожан, Криминоло-гия, Кишинёв, Центральная типография, 2005, 406 с.

9. Mihail Bîrgău, Criminologie. Partea genera-lă, vol. I, Ed. Academiei „Ştefan cel Mare”, 2005.

10. Ciobanu Igor, Criminologie, vol. I, Ed. MU-SEUM, Chişinău, 2003.

11. Igor Ciobanu, Criminologie, vol. II, Ed. Cartdidact, Chişinău, 2004., 298 p.

12. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practi-că, consacrată memoriei ilustrului jurist, sa-vant şi pedagog Constantin Florea, Chişinău, CERUSM, 2008.

13. Gh. Gladchi, Criminologie generală, Ed. MU-SEUM, 2001, 312 p.

14. Gh. Gladchi, Victimologia şi prevenirea in-

fracţiunilor, Chişinău, Academia „Ştefan cel Mare”, 2004, 312 p.

15. Simion Carp, Prevenirea criminalităţii pe-nitenciare, Chişinău, Academia „Ştefan cel Mare”, 2004.

16. Simion Carp, Criminalitatea penitencia-ră, Chişinău, Academia „Ştefan cel Mare”, 2008; 190p.

17. Iurie Larii, Criminologie. Manual pentru fa-cultăţile de drept, Chişinău, Academia „Şte-fan cel Mare”, 2004, vol. I, 150 p.

Page 42: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

42

Legislaţia penală a ţării noastre a înregis-trat mai multe modificări în vederea stabilirii momentului din care normele instituţiei liberă-rii de răspundere penală ar putea fi aplicate. Po-trivit legii procesual-penale anterioare, dreptul de a libera de răspundere penală îl avea instanţa de judecată, procurorul şi organele de urmărire penală (anchetatorul penal şi organul de cerce-tare penală), astfel liberarea de răspundere pe-nală fiind posibilă în cadrul dezbaterilor judici-are, în cadrul urmăririi penale şi chiar la etapa de până la pornirea urmăririi penale (art.5 – 57 CPP al RM din 1961). Începând cu includerea în acţiune în 2003 a noii Legislaţii penale, dreptul de a libera de răspundere penală a fost trecut în competenţa exclusivă a instanţei de judecată, iar din februarie 2008, prin Legea nr.292-XVI din 21.12.2007, cu acest drept a fost învestit şi pro-curorul.

Cauza acestor modificări legislative se poate explica prin faptul că în plan ştiinţific s-au dus permanent discuţii aprinse în privinţa sta-bilirii competenţei organului cu drept de a recu-noaşte persoana ca fiind vinovată de săvârşirea infracţiunii liberând-o de răspundere penală.

În viziunea unor jurişti, dreptul de a libera de răspundere penală acordat nu doar instanţei de judecată, ci şi procurorului, organelor de ur-mărire penală contravine principiului prezum-ţiei nevinovăţiei consfinţit în art.21 al Constitu-ţiei RM, potrivit căruia „orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal,

Dr. Gheorghie GLADCHI,profesor universitar interimar, secretar ştiinţific al CNAABoris GLAVAN,lector superior al Catedrei investigaţii operativea Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, doctorand

PRINCIPIUL PREZUMŢIEI NEVINOVĂŢIEI ŞI INSTITUŢIA LIBERĂRII DE RĂSPUNDERE PENALĂ

One of the most controversial issues of criminal law theory is the correspondence of the institution of criminal liability release, which indirectly implies recognition of a person as being guilty of committing the offense before it was condemned by the court, the constitutional principle of presumption of innocence. The text below brings a new argument in support of the hypothesis that the prosecutor and the right of the prosecution to free the person from criminal liability and to recognize it as guilty of committing the offense against the principle stated.

în cursul unui proces judiciar public, în care i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale”. Susţinătorii acestui concept pornesc de la premisa că de răspundere penală se liberea-ză doar persoana care a săvârşit o infracţiune, ceea ce presupune că persoana trebuie mai în-tâi recunoscută vinovată de săvârşirea infracţi-unii şi apoi liberată de răspundere penală, iar dreptul de a recunoaşte vinovăţia persoanei este de competenţa exclusivă a instanţei de judeca-tă. Corespunzător relatărilor autorului rus T.N. Dobrovoliskaia [1, p. 177-178], spre exemplu, recunoaşterea dreptului procurorului şi orga-nului de urmărire penală de a înceta urmărirea penală în temeiul liberării vinovatului de răs-pundere penală contravine prevederilor art.21 al Constituţiei RM, sau în acest caz este vorba despre recunoaşterea vinovăţiei persoanei de săvârşirea unei infracţiuni de către acele organe cărora prin Constituţia RM nu le-a fost acordată această împuternicire. În aceeaşi ordine de idei, Iu. Groşevoi menţiona că „deoarece dreptul de a recunoaşte vinovăţia persoanei în săvârşirea unei infracţiuni aparţine doar instanţei de ju-decată, tot ei ar fi trebuit să-i aparţină şi dreptul exclusiv de a libera vinovaţii de răspundere pe-nală” [2, p. 32].

Determinat, probabil, de un astfel de con-cept, legiuitorul – în scopul perfecţionării legis-laţiei penale şi racordării acesteia la principiile constituţionale, odată cu adoptarea noii legisla-ţii penale – a limitat procurorul şi organul de urmărire penală în dreptul de a mai libera de

Page 43: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

43

răspundere penală, urmând ca instanţa de jude-cată să fie unicul organ competent să exercite acest drept.

Contrar afirmaţiilor enunţate mai sus, alţi penalişti consideră că dreptul de a libera de răs-pundere penală acordat nu doar instanţei de ju-decată, ci şi procurorului, organelor de urmări-re penală nu contravine principiului prezumţiei de nevinovăţie. În literatură au fost expuse mai multe argumente în favoarea acestei concept, nu întotdeauna însă acestea au fost şi suficient de convingătoare.

Potrivit unor autori, spre exemplu, dreptul organelor de urmărire penală de a înceta urmă-rirea penală în temeiul liberării de răspundere penală nu contravine principiului prezumţiei de nevinovăţie, deoarece, susţin ei, în astfel de cazuri persoana nu este recunoscută ca fiind vi-novată de săvârşirea unei infracţiuni, iar fapta comisă de ea nu este apreciată ca infracţiune [4, p. 93, 95, 97; 5, p. 75]. Este greu de acceptat un astfel de argument, deoarece nu corespunde na-turii juridice a instituţiei liberării de răspundere penală, fapt asupra căruia s-a atras atenţia şi în literatura de specialitate [2, p. 30; 3, p. 88]. Per-soana se liberează de răspundere penală doar în cazul în care ea putea fi supusă acestei răs-punderi, atunci când organele competente ale statului au avut temei juridic de a o condamna şi supune pedepsei penale. Dacă persoana nu a comis nici o infracţiune, atunci nici răspunde-rea penală nu survine, şi în acest caz aceasta nu are de la ce să fie liberată.

Alţi autori sunt de părere că dreptul de a libera persoana de răspundere penală acordat nu doar instanţei de judecată, ci şi organului de urmărire penală, procurorului nu contravi-ne principiului prezumţiei de nevinovăţie, de-oarece, consideră ei, acest principiu se referă la cazurile în care persoana urmează a fi supusă răspunderii penale, dar nu şi la cele de liberare de această răspundere. Astfel, S.V. Kelina, spre exemplu, menţiona: „Doar instanţa de judecată poate înfăptui justiţia, adică a recunoaşte per-soana ca fiind vinovată şi a o supune pedepsei penale. Totodată însă, nici o normă materială sau procesual-penală nu interzice organului de urmărire penală, procurorului sau instanţei de judecată până la emiterea sentinţei să constate faptul comiterii infracţiunii de către o persoană,

dar nu pentru a-i stabili o pedeapsă, ci în alte scopuri” [6, p. 38]. Este de menţionat că acest argument a fost formulat în baza redacţiei ante-rioare a principiului prezumţiei de nevinovăţie [7], care oferea posibilitatea de a trage concluzia că recunoaşterea vinovăţiei de săvârşire a in-fracţiunii şi stabilirea pedepsei o poate face doar instanţa de judecată, iar recunoaşterea vinovăţi-ei cu liberarea ulterioară de răspundere penală o pot face şi organele de urmărire penală, fapt asupra căruia au atras atenţia oponenţii acestui concept, menţionând, totodată, că actuala redac-ţie a principiului nominalizat nu lasă loc pentru asemenea interpretări [8, p. 15].

În condiţiile în care legea procesuală pre-vedea doar două tipuri de sentinţe, de achitare şi de condamnare, unii penalişti, pornind de la ideea precum că esenţa liberării de răspundere penală ar fi scutirea persoanei de la condamna-rea publică, au ajuns la concluzia că conforma-rea întocmai principiului prezumţiei de nevino-văţie însemna nu doar imposibilitatea organelor de urmărire penală de a aplica normele institu-ţiei liberării de răspundere penală, ci şi imposi-bilitatea instanţei de judecată de a realiza aceste norme, dat fiind faptul că după deliberare in-stanţa de judecată nu poate pronunţa, în temeiul liberării de răspundere penală, nici sentinţa de achitare (deoarece persoana vinovată de săvâr-şirea unei infracţiuni nu poate fi achitată) şi nici sentinţa de condamnare (deoarece persoana condamnată nu are de la ce să mai fie liberată) [9, p. 10-11].

Dezvoltând în continuare aceeaşi idee, alţi autori au înaintat propunerea de a renunţa defi-nitiv la instituţia liberării de răspundere penală, menţionând că doar o astfel de soluţie a proble-mei investigate ar corespunde întocmai princi-piului prezumţiei de nevinovăţie[8, p. 17].

Alţi savanţi însă s-au pronunţat împotriva unei astfel de propuneri, menţionând că pro-blema vinovăţiei persoanei nu este specifică doar instituţiei liberării de răspundere penală şi la soluţionarea acesteia ar trebui luată în consi-derare realitatea, deoarece conformarea textuală principiului prezumţiei de nevinovăţie ar face imposibilă funcţionarea unui şir de norme ale dreptului penal material şi ale celui procesual-penal. Cel mai simplu exemplu în acest sens, spun ei, ar fi prevederile art.37 CP în care se sti-

Page 44: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

44

pulează dreptul atât al organelor abilitate, cât şi al tuturor cetăţenilor de a reţine „persoana care a săvârşit o infracţiune” şi nu doar în timpul co-miterii acesteia, ci chiar şi după acest moment. Dacă ar fi să ne conducem de principiul pre-zumţiei de nevinovăţie, se consemnează în sus-ţinerea acestui punct de vedere, atunci această normă, într-adevăr, nu ar putea să funcţioneze, cu excepţia cazului în care vinovatul va evada după ce îi va fi pronunţată sentinţa, dat fiind faptul că potrivit Constituţiei RM doar instanţa de judecată este în drept să decidă dacă „persoa-na a săvârşit sau nu o infracţiune”. De asemenea, autorii fac referinţă şi la faptul că în procesul de cercetare a cauzei penale până la pronunţa-rea sentinţei de condamnare prezumţia de ne-vinovăţie ar fi negată de cel puţin trei ori, astfel, aceasta fiind negată de către organul de urmă-rire penală, care înaintează învinuirea, pe urmă de procuror, confirmând concluzia de învinui-re şi apoi de instanţa de judecată, întocmind o rezoluţie de numire a cauzei spre judecare. La fiecare din aceste etape organele menţionate sunt impuse să decidă asupra vinovăţiei sau ne-vinovăţiei persoanei trase la răspundere penală şi dacă se descoperă că în acţiunile persoanei nu există fapta infracţiunii sau fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, ultima incluzând şi vinovăţia persoanei, atunci cauza penală poate şi chiar trebuie să înceteze (art.275, 285, 286, 350 CPP al RM). În această ordine de idei, într-adevăr, se poate ajunge la concluzia că respectarea textuală a principiului, prevăzut în Constituţie, ar face imposibilă însăşi cercetarea cauzei penale[10, p. 158-159].

În legătură cu cele expuse, în literatura ju-ridică se fac deja încercări de reconciliere a re-cunoscutelor interpretări ale instituţiei liberării de răspundere penală cu principiul prezumţiei de nevinovăţie, propunându-se schimbarea no-ţiunii de „infracţiune” şi urmând ca prin aceasta să se înţeleagă „fapta social periculoasă săvârşită cu vinovăţie, stabilită prin sentinţa de condam-nare şi interzisă de prezentul cod sub amenin-ţarea pedepsei”. Totodată, se propune introdu-cerea noţiunii de „faptă infracţională”, semnele căreia ar corespunde cu semnele infracţiunii, cu excepţia „lipsei necesităţii de a stabili vinovăţia prin sentinţa instanţei de judecată”. Prin urmare, autorii susţin că o astfel de construcţie a libe-

rării de răspundere penală ar fi logică şi nu ar contrazice Constituţia. În ce ne priveşte, nu sus-ţinem o astfel de soluţie a problemei investigate şi dăm dreptate unor critici potrivit cărora nu ar fi corect ca natura juridică a faptei să fie pusă în funcţie de decizia organului împuternicit să aplice legea [11, p. 152].

Cele relatate anterior demonstrează difi-cultatea şi insistenţa cercetătorilor în soluţio-narea acestei probleme, în consecinţă, pe plan ştiinţific nu s-a conturat un răspuns unanim acceptat, iar „coliziunea” dintre dreptul penal, dreptul procesual-penal şi principiul constitu-ţional s-a transformat treptat, după cum afir-mă unii autori, într-un nonsens juridic, care de multe ori rămâne neobservat [12, p. 41].

Încercări de a soluţiona problema vizată nu în conformitate cu principiul prezumţiei de nevinovăţie, ci reieşind din considerente de or-din „tehnic”, s-au făcut şi mai înainte, atrăgân-du-se atenţia asupra faptului că renunţarea la modalităţile de liberare de răspundere penală în faza de urmărire penală contravine tendinţelor umanistice de dezvoltare a legislaţiei penale şi va duce în mod incontestabil la supraîncărcarea excesivă cu dosare penale a organelor justiţiei penale, la mărirea statelor de personal ale jude-cătorilor şi nu în ultimul rând la sustragerea re-petată a unui cerc larg de muncitori de la locul de muncă [13, p. 48].

Nu suntem siguri dacă anume acesta a fost argumentul ce l-a determinat pe legiuitor să modifice legislaţia penală, învestind din nou procurorul cu dreptul de a aplica normele in-stituţiei liberării de răspundere penală. Cert este însă faptul că un studiu sociologic, realizat de Institutul de Reforme Penale cu puţin timp înainte de a fi modificată legea penală, a scos în evidenţă, drept una din cauzele supraîncărcării excesive cu dosare penale a organelor justiţiei penale, anume imposibilitatea liberării de răs-pundere penală în faza de urmărire penală. Po-trivit studiului, majoritatea persoanelor investi-gate (76,3 la sută), inclusiv 80 la sută procurori şi 74 la sută judecători, au fost de părerea că per-soana vinovată poate fi liberată de răspundere penală nu numai de către instanţa de judecată, după cum era prevăzut în art.53 CP până în 8 februarie 2008, ci şi de către procuror din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală

Page 45: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

45

şi doar 22,4 la sută din respondenţi s-au pro-nunţat împotriva modificării prevederilor indi-cate [14, p. 15].

Şi totuşi cum rămâne cu soluţionarea şti-inţifică a problemei, contravine sau nu Consti-tuţiei RM instituţia liberării de răspundere pe-nală a persoanei care a săvârşit o infracţiune? Investigaţiile efectuate ne permit să tragem con-cluzia că dreptul organelor de urmărire penală şi al procurorului de a înceta urmărirea pena-lă în temeiul liberării de răspundere penală nu contravine prezumţiei de nevinovăţie dacă per-soana care a săvârşit o infracţiune este de acord să fie liberată de răspundere penală şi nu insistă asupra soluţionării cauzei penale în instanţa de judecată.

La baza acestei concluzii este pus faptul că prezumţia de nevinovăţie, pe lângă faptul că este un principiu, este înainte de toate un drept al omului ridicat la rang de principiu constituţi-onal şi acesta ar trebui tratat corespunzător unui drept al persoanei. Dacă persoana nu doreşte să-şi exercite un anumit drept, dreptul la învăţă-tură, spre exemplu, cu excepţia învăţământului general care este obligatoriu, atunci nu poate fi vorba despre încălcarea acestui drept (art.35 al Constituţiei RM). Nimeni nu poate pretinde că i s-a încălcat dreptul de vot sau dreptul de a fi ales dacă nu a mers să voteze sau nu şi-a înaintat candidatura spre a fi ales (art.38 al Constituţi-ei RM). Considerăm că nici dreptul persoanei acuzate de un delict de a-i fi dovedită vinovă-ţia în cadrul unui proces judiciar public nu este o excepţie de la această regulă de interpretare. Considerăm că va fi o încălcare a principiului prezumţiei de nevinovăţie în cazul în care per-soana va fi liberată de răspundere penală împo-triva voinţei sale, aceasta insistând să-i fie dove-dită vinovăţia în şedinţă de judecată publică.

Deşi în art.21 al Constituţiei RM nu se menţionează expres că prezumţia de nevino-văţie ar fi un drept al persoanei acuzate, acest fapt reiese din denumirea titlului în care este in-clus articolul menţionat (Titlul II: „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”). Şi dacă acest argument nu este suficient de convingă-tor, atunci intervenim cu prevederile actelor in-ternaţionale ratificate de ţara noastră. În art.11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 [15] şi în art.14 al Pac-

tului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966 [16] se menţionează că orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul să fie considerată nevi-novată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.

Reieşind din cele menţionate şi urmărind scopul excluderii interpretării şi aplicării inco-recte a normelor instituţiei liberării de răspun-dere penală, propunem completarea art.53 CP al RM cu alin.(2) care va avea următorul conţinut: „(2) Nu poate fi liberată de răspundere penală persoana care se pronunţă împotrivă la aceasta”. Considerăm că completarea Codului penal cu o astfel de prevedere este corectă şi necesară, cu atât mai mult cu cât legea procesuală în vi-goare deja conţine reglementarea dată privitoa-re la liberarea de răspundere penală a minorilor (art.483 CPP al RM).

Bibliografie:Т.Н. Добровольская, „Об изменении по-1. рядка прекращения уголовных дел и некоторых спорных проблемах право-судия”, în Конституция СССР и дальней-шие укрепление законности и правопо-рядка, Москва, 1979. Ю.М. Грошевой, 2. Освобождение от уголов-ной ответственности в стадии судеб-ного разбирательства. Учебное пособие, Харьков, 1979.С.А. Данилюк, „Вопросы освобождения от 3. уголовной ответственности”, în Правове-дение, №З, 1987. И.С. Ной, „Новое в трактовке основных 4. уголовно-правовых понятий”, în Совет-ское государство и право, №7, 1982.М.С. Строгович, „Презумпция невино-5. вности и прекращение уголовных дел по нереабилитирующим основаниям”, în Со-ветское государство и право, № 2, 1983.С.Г. Келина, Т6. еоретические вопросы осво-бождения от уголовной ответственно-сти, „Наука”, Москва, 1974.În art.7 al Bazelor legislaţiei penale ale fos-7. tei URSS era prevăzut: „Justiţia în cazurile penale se înfăptuieşte doar de instanţa de

Page 46: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

46

judecată. Nimeni nu poate fi recunoscut vi-novat şi supus pedepsei penale altfel decât în baza hotărârii instanţei de judecată”.С.Н. Сабинин, А.Я. Тупица, 8. Понятие и виды освобождения от уголовной ответ-ственности или наказания, Свердловск, 1987.В.А. Леонтьевский, „Освобождение от 9. уголовной ответственности”, în Автореф. дисс.канд. юрид., Наук, Самара, 2002.Курс уголовного права. Общая часть. 10. Учебник для вузов, том 2, Москва, 2002.А.В. Ендольцева, „Институт освобож-11. дения от уголовной ответственности: теоретические, законодательные и пра-воприменительные проблемы”, Диссерта-ция на соискание ученой степени доктора юридических наук, Москва, 2005.Л.В. Головко, „Освобождение от уголов-12. ной ответственности и освобождение от уголовного преследования: соотноше-ние понятий, în Государство и право, № 6, 2000.М.П. Карпушин, В.И. Курлядский, 13. Уго-ловная ответственность и состав пре-ступления, Москва, 1974.Gheorghie Gladchi, Alexandru Mariţ, Vio-14. rel Berliba, Noua legislaţie penală şi procesu-al-penală (Realizări şi controverse. Inpactul asupra detenţiei), „Helmah-exim” SRL, Chi-şinău, 2007.Everyone charged with a penal offence 15. has the right to be presumed innocent until proved guilty according to law in a public trial at which he has had all the guarantees necessary for his defence.International Covenant on Civil and Politi-16. cal Rights Article 11 Everyone charged with a criminal offence shall have the right to be presumed innocent until proved guilty ac-cording to law.

Page 47: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

47

Evident este faptul că cea mai periculoasă latură a economiei subterane o constituie secto-rul ei ilegal, deoarece influenţa acestuia asupra societăţii şi a economiei naţionale are loc prin intermediul legalizării unor sfere şi structuri, care generează, la rândul său, criminalizarea ac-tivităţii acestora din urmă.

Astfel, prin sector criminal al economiei subterane se are în vedere ansamblul activită-ţilor economice ilegale care se manifestă prin producerea, realizarea, acumularea, schimba-rea, redistribuirea mărfurilor, activităţilor şi serviciilor excluse din circuitul civil, precum şi alte modalităţi de manifestări infracţionale ori-entate spre obţinerea unei anumite cote-părţi din produsul economiei legale.

Cele mai periculoase forme ale economi-ei criminale sunt legate de traficul substanţelor narcotice, şantaj, fabricarea sau punerea în cir-culaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare false, traficul de armament, pornobusiness, es-crocherii, însuşirea prin diferite metode a mij-loacelor bugetare etc.

Astfel, în scopul contracarării economi-ei subterane în limitele măsurilor represive cu caracter penal este necesară reliefarea faptelor prejudiciabile concrete ce urmează a fi crimina-lizate şi incluse în Codul penal. În aceasta constă esenţa abordării juridice, exprimată în consta-tarea activităţilor criminale specifice economiei subterane. Şi dimpotrivă, abordarea economică nu necesită o structurare exactă a fenomenelor subterane, fiindcă sarcinile primordiale privind

Dr. Mihail DAVID, vicepreşedinte IPA România, prodecan al Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică a Universităţii „Spiru Haret” din Constanţa, România

PARTICULARITĂŢILE SECTORULUI CRIMINAL AL ECONOMIEI SUBTERANE

Obviously that is the most dangerous aspect of its economy is the illegal sector, as its influence on society and the economy takes place through the legalization of spheres and structures, which also raises its criminalization of those activities. Thus, the criminal sector of the economy is taken into account all illegal economic activities that occur through the production, develop-ment, build, change, redistribution of goods, activities and services are excluded from civil circulation, and other types of events aimed at obtaining a criminal some interest in the legal economy product.

studierea economiei subterane din acest unghi de vedere sunt altele, constând, în principal, în relevarea determinantelor social-economice, precum şi în cercetarea şi aprecierea ponderii acestui fenomen.

Pentru nuanţarea matricei structurale a sectorului criminal al economiei subterane ur-mează de evidenţiat tipurile concrete de activi-tăţi ilicite, în rezultatul cărora subiecţii ce le re-alizează obţin venituri ilegale. Şi deoarece aceste tipuri de activităţi constituie în esenţă fapte in-fracţionale, ar fi destul de eficientă descrierea structurii sectorului criminal al economiei sub-terane prin intermediul abordărilor crimino-logice, limitele cărora vor fi caracterizate prin prisma diferitor infracţiuni prevăzute de partea specială a Codului penal. Totodată, aceste in-fracţiuni pot fi considerate şi ca sursă de obţine-re a veniturilor ilegale.

Astfel, autorul rus N. Bolva1 propune ur-mătoarea clasificare a infracţiunilor ce formează economia subterană ilegală:

sustragerile; –escrocheria; –fabricarea banilor falşi; –infracţiuni săvârşite de persoane cu –

funcţie de răspundere;înşelarea clienţilor; –

1 Н.В. Болва, Влияние теневой экономики на эконо-мическую безопасность, Автореф. дисс. … канд. экон. наук, Новосибирск, 1998, с. 12.

Page 48: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

48

practicarea ilegală a activităţii de între- –prinzător;

contrabanda; –infracţiuni legate de privatizare; –alte infracţiuni cu caracter economic. –

În opinia noastră, clasificarea propusă de vestitul criminolog rus A.Dolgova2 redă într-o măsură mai completă structura sectorului cri-minal al economiei subterane.

Prin urmare, sectorului criminal al econo-miei subterane urmează de atribuit toate acele fapte infracţionale care aduc venituri unice sau sistematice infractorilor (subiecţilor activităţii economice ilegale). Deci, la baza structurării acestui fenomen sunt plasate motivele cupidan-te şi profesionalismul infractorilor.

Important e şi faptul că în calitate de te-mei pentru divizarea anumitor tipuri de infrac-ţiuni şi atribuirea lor la economia subterană este formarea veniturilor criminale în rezultatul comiterii acestor infracţiuni, care urmează a fi legalizate ulterior.

Aşadar, tipurile de infracţiuni care for-mează sectorul ilegal al economiei subterane, reieşind din clasificarea criminologică, poate fi constituit din următoarele grupe:

1. Infracţiunile contra persoanei. Către acestea se referă infracţiunile avide care se co-mit, de regulă, în rezultatul acţiunilor planifi-cate anticipat pe calea înlăturării concurenţilor nedoriţi, care împiedică atingerea scopurilor scontate – obţinerea veniturilor suplimentare; tot la această categorie se referă infracţiunile, „obiectul” cărora este însăşi persoana fizică sau organele ori ţesuturile acestora (omorul din in-teres material; omorul la comandă; vătămarea intenţionată gravă sau medie a integrităţii cor-porale sau a sănătăţii din interes material; cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comerciali-za organele sau ţesuturile victimei; la comandă; constrângerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare; traficul de fiinţe umane; traficul de copii; munca forţată etc.).

2 А.И. Долгова, В.В. Астанин, О.А. Евланова и др., «Ре-гиональные различия преступности и их причины», în Власть: криминологические и правовые проблемы, Российская криминологическая ассоциация, Москва, 2002, стр. 236-238.

2. Grupul de infracţiuni numite condi-ţionat „Sustrageri”, care include în sine acele fapte infracţionale comise cu scop de profit şi care constau în luarea şi transformarea gratu-ită a averii străine în folosul vinovatului sau a altor persoane, cauzând astfel pagube materiale proprietarului sau altui posesor ori deţinător al bunurilor sustrase. La această categorie de in-fracţiuni se referă furtul, jaful, tâlhăria, şantajul, escrocheria, delapidarea averii străine, pungă-şia, însuşirea în proporţii mari şi deosebit de mari etc.

3. Infracţiunile ce caracterizează piaţa cri-minală. Acesta constituie grupul principal de fapte infracţionale care formează sectorul crimi-nal al economiei subterane, deoarece include în sine diverse tipuri de activităţi economice ilicite realizate sistematic, care, în cele din urmă, for-mează businessul criminal. În esenţă, este vorba despre o parte semnificativă de infracţiuni eco-nomice prevăzute de partea specială a Codului penal, unele infracţiuni contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale (practicarea ilegală a me-dicinii sau a activităţii farmaceutice; produce-rea, transportarea, păstrarea sau comercializa-rea produselor (mărfurilor) periculoase pentru viaţa sau sănătatea consumatorilor; circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor; organizarea ori întreţinerea spe-luncilor pentru consumul substanţelor narcoti-ce sau psihotrope; proxenetismul etc.), precum şi o parte din infracţiunile ecologice (distrugerea sau deteriorarea masivelor forestiere; vânatul ilegal; îndeletnicirea ilegală cu pescuitul, sau cu alte exploatări ale apelor etc.). Din acest grup de infracţiuni fac parte şi alte fapte prejudiciabile prevăzute în diferite capitole din partea specială a Codului penal, care au ca scop final obţinerea unor venituri ilicite şi legalizarea acestora.

4. Infracţiunile din sfera funcţionării me-diului criminal (acest grup de infracţiuni, de re-gulă, nu formează obiectul legalizării veniturilor criminale, însă este strâns legată de grupul pre-cedent de infracţiuni). La ele se referă: atragerea minorilor la activitate criminală sau determina-rea lor la săvârşirea unor fapte imorale; luarea de ostatici; banditismul; crearea sau conducerea unei organizaţii criminale etc.

5. Infracţiunile de corupţie. Infracţiunile incluse în acest grup ocupă un loc important

Page 49: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

49

în formarea veniturilor criminale. Prin urmare, sectorul criminal al economiei subterane are o corelaţie foarte strânsă cu fenomenul corupţiei. În acest grup urmează de inclus aşa infracţiuni ca coruperea pasivă; coruperea activă; traficul de influenţă; abuzul de putere sau abuzul de serviciu; excesul de putere sau depăşirea atribu-ţiilor de serviciu; falsul în acte publice; luarea de mită; darea de mită etc.

6. Infracţiunile orientate spre privarea statului şi societăţii de profiturile obţinute de subiecţi în rezultatul activităţilor economice. La grupul respectiv de infracţiuni se referă: prac-ticarea ilegală a activităţii de întreprinzător; pseudoactivitatea de întreprinzător; dobândirea creditului prin înşelăciune; evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor; abuzurile la emiterea titlurilor de valoare; con-trabanda; insolvabilitatea intenţionată; insolva-bilitatea fictivă; înşelarea clienţilor etc.

Clasificarea respectivă nu este exhaustivă, deoarece, din punct de vedere teoretic, şi alte tipuri de infracţiuni pot constitui surse ale veni-turilor criminale (spre exemplu, pirateria; spio-najul etc.).

Totodată, în această clasificare nu a fost inclusă infracţiunea de spălare a banilor, fiind-că ea prevede în particular răspundere penală pentru legalizarea veniturilor criminale, sau, cu alte cuvinte, a veniturilor dobândite în rezul-tatul comiterii infracţiunii nominalizate. Deci, reieşind din previziunile legiuitorului, această componenţă de infracţiune este repartizată în-tr-o grupă separată, formând astfel o punte de legătură dintre sectorul legal şi cel criminal al economiei.

Aşadar, ansamblul infracţiunilor, în re-zultatul săvârşirii cărora subiecţii sectorului economiei subterane dobândesc venituri cri-minale este destul de considerabil. De aceea, nu este clar din ce considerente unii economişti, studiind problema sectorului ilegal al economi-ei subterane, ignorează anumite modalităţi ale businessului criminal. De exemplu, I.Eliseeva şi alţi autori3, studiind problema economiei subte-rane, reduc ansamblul activităţilor economice ilegale la şase categorii de fapte infracţionale:

3 И.И. Елисеева и др., «Изучение теневой экономики», în Экономика Северо-запада: проблемы и перспективы развития, 2001, №1(7), стр. 9-18.

contrabanda – 38,5%; –fabricarea şi răspândirea substanţelor –

narcotice – 20,8%;prostituţia – 14,7% –producerea şi realizarea băuturilor al- –

coolice de producţie casnică – 11,3%;fabricarea şi realizarea ilegală a arma- –

mentului – 7,8%;practicarea ilegală a jocurilor de noroc –

– 6,9%.__________________

Total – 100,0%.În cazul dat structura sectorului criminal

al economiei subterane este exhaustivă, deoare-ce însăşi autorii s-au limitat doar la şase tipuri de activităţi economice cu caracter criminal, ne-lăsând alte posibilităţi de completare a acestora specialiştilor în domeniu.

Deci, în opinia noastră, sectorul ilegal al economiei subterane este mult mai voluminos, fapt care reiese din clasificarea infracţiunilor ex-pusă în textul lucrării.

Page 50: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

50

Deşi idei criminologice cu privire la feno-menul criminalităţii pot fi evidenţiate în lucră-rile savanţilor din diferite perioade de evoluţie a civilizaţiei umane, totuşi putem vorbi despre formarea criminologiei ca ştiinţă separată doar după ce aceasta s-a desprins de ştiinţa dreptului penal, prin concretizarea elementelor care for-mează obiectul ei de studiu. În acest context, o bună parte a cercetătorilor în domeniu sunt de părerea că criminologia s-a constituit ca ştiinţă abia la finele secolului al XIX-lea, având la bază trei etape decisive.

Prima etapă este marcată de activitatea lui Cesare Lombroso prin celebra lucrare „Omul delincvent” (1876); a doua etapă este atribuită activităţii lui Enrico Ferri prin lucrarea „Soci-ologia criminală” (1881) şi a treia etapă, care aduce de fapt consacrarea termenului în cer-cetarea fenomenului infracţional, o constituie activitatea lui Rafaele Garofalo prin faimoasa sa lucrare „Criminologia” (1885). Anume această triadă italiană a stabilit conturul cercetărilor criminologice, fapt pentru care sunt consideraţi de majoritatea savanţilor drept fondatori ai şti-inţei criminologiei.

Unii autori [6, p. 55; 8, p. 212; 11, p. 5] atribuie pe deplin acest merit fondatorului an-tropologiei criminale Cesare Lombrozo, care a realizat un şir de cercetări asupra delincvenţilor infractori, prin care fapt a trezit un viu interes cercetătorilor în ceea ce priveşte analiza mai profundă a persoanelor ce comit infracţiuni, precum şi a problemei criminalităţii în general.

Dr. Iurie LARII,prorector pentru ştiinţă al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI,conferenţiar universitar

FORMAREA ŞI EVOLUŢIA CRIMINOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

Although criminological ideas on crime phenomenon may be evidenced by the work of scholars from different periods of evolution of human civilization, however, we can talk about the establishment of criminology as a separate science only after it broke away from the science of criminal law, by fleshing out the elements which form Her study. In this context, many research-ers in the field are of the view that criminology was established as a science until the late nineteenth century, based on the three critical stages.

Apariţia criminologiei ca ştiinţă este gene-rată în mare măsură de ideile unor şcoli de drept penal şi criminologie, unde cercetarea ştiinţifică a fenomenului criminalităţii capătă un caracter sistemic. Prin urmare, în evoluţia criminologiei pot fi evidenţiate trei perioade: perioada şcolii clasice (sec. al XVIII-lea), perioada şcolii poziti-viste (ultimele decenii ale sec. XIX - primele de-cenii ale sec. XX), perioada şcolii criminologice moderne (începînd cu anii ,30 ai sec. XX - pînă în prezent) [16, p. 12; 18, p. 66].

Perioada clasică a criminologiei derivă nemijlocit din ideologia curentelor iluminis-te existente în epoca trecerii de la feudalism la capitalism (sec. XVII-XVIII). Etapa respectivă anticipează, iar mai apoi însoţeşte reorganiză-rile vieţii statale, sociale şi duhovniceşti, care au demarat după revoluţia burghezo-democratică din Europa. În acest răstimp, ştiinţa se îndepăr-tează de interpretarea teologică predominantă a infracţiunii ca rezultat al influenţei unor forţe supranaturale, încercând să dea explicaţii teo-retice raţionale a motivelor şi cauzelor concrete care determină săvârşirea infracţiunilor de către unii indivizi. La această etapă infractorii încep a fi trataţi mai uman în cazul aplicării pedepselor penale de către organele statale de reprimare.

Un rol determinant în apariţia acestei şcoli l-a avut iluminismul reprezentat de Voltaire, Mon-tesquieu, Rousseau, Diderot, Kant, Ferguson ş. a. Anume sub influenţa iluminiştilor apar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea lucrări care vor avea un rol deosebit de important în evoluţia ul-

Page 51: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

51

terioară a ştiinţelor penale, fiind vorba, în spe-cial, de monografia lui Cesare Beccaria (1738-1794) „Despre infracţiuni şi pedepse”, apărută în 1764, şi de lucrările savantului englez Jeremy Bentham (1748-1833).

Considerată ca un veritabil monument al filosofiei juridice, opera lui Beccaria anticipea-ză cuceririle dreptului penal modern, punând pe primul plan umanismul şi raţiunea, pledând pentru ridicarea omului împotriva violenţei şi a sistemului inchizitorial, subliniind importanţa deosebită a prevenirii delictelor [1, p. 17]. Ast-fel, ideile lui Beccaria au revoluţionat gândirea juridică, deschizând noi orizonturi în proble-matica infracţiunii (infracţionalităţii) şi a justi-ţiei penale.

Referindu-se la pedeapsa cu moartea, Beccaria considera că aplicarea acesteia este lip-sită de raţiune, deoarece serveşte drept exemplu de manifestare a cruzimii pentru oameni. Din considerentele respective, el propune înlocuirea pedepsei capitale cu detenţiunea pe viaţă, care este o sancţiune mult mai umană şi mai eficien-tă [13, p. 172-175]. De asemenea, autorul sus-ţine că pedeapsa trebuie să fie corespunzătoare nu numai faptei comise, dar şi personalităţii in-fractorului, acceptând că acesta din urmă poate fi influenţat de anumiţi factori externi, factori de mediu fizic şi sociali. La aplicarea pedepsei urmează să se ţină cont şi de particularităţile in-dividuale ale infractorului.

Beccaria urmează a fi considerat drept unul dintre cei mai vestiţi promotori ai idei-lor criminologice din acea perioadă, iar şcoala clasică a dreptului penal – şcoala criminologiei, deoarece, în unul din compartimentele lucrării sale „Despre infracţiuni şi pedepse”, s-a referit detaliat la problema cauzelor diferitor categorii de infracţiuni şi la aspectele ce ţin de preveni-rea acestora [16, p. 16] – elemente ce formează obiectul de cercetare al criminologiei moderne. Astfel, în paragraful ce se referă la infracţiunea de furt, autorul constată că starea economică are un rol decisiv în geneza acestei infracţiuni, relevând, totodată faptul că furtul este rezulta-tul mizeriei şi al disperării, fiind săvârşit de acea parte nenorocită a populaţiei, căreia dreptul de proprietate nu i-a lăsat decât simpla existenţă [13, p. 146]. Anume autorului în cauză îi apar-ţine vestita sintagmă despre faptul că „...e mai

bine să previi infracţiunea, decât să aplici ulteri-or sancţiunea. În aceasta şi constă scopul orică-rei legi bune...”.

În planul prevenirii criminalităţii, ca im-portante puncte de plecare pentru criminologie, Beccaria a propus câteva soluţii care şi-au păs-trat importanţa până în zilele noastre: luminarea oraşelor pe timpul nopţii, organizarea unor gărzi de cartier, combaterea parazitismului social, ela-borarea unei legislaţii simple, clare şi accesibi-le tuturor membrilor societăţii, perfecţionarea procesului educativ al infractorilor [5, p. 24].

Contemporan cu Beccaria, savantul englez Jeremy Bentham a elaborat o serie de lucrări în domeniul dreptului penal şi penologiei, din care rezultă şi multiple idei cu caracter criminologic (teoria legislaţiei, limitele jurisprudenţei defini-te, raţiunea pedepsei etc.), în care opta pentru umanizarea sistemului penal şi pentru reforma în ansamblu a modului de executare a pedep-selor. Bentham considera că una din cauzele principale ale criminalităţii este nedesăvârşirea legilor, fiind convins că cu ajutorul legislaţiei conduita oamenilor poate fi reglementată astfel încât ei să devină fericiţi. În opinia autorului, orice individ, dorind să obţină plăcere maxi-mă şi să suporte consecinţe minime, apreciază urmările pozitive şi negative prevăzute de lege. În funcţie de faptul dacă infracţiunea îi va adu-ce mai mult bine sau rău, individul va decide dacă este sau nu este convenabil să o comită. Din aceste considerente, este necesar ca legea să prevadă o astfel de pedeapsă încât săvârşirea in-fracţiunii să devină inutilă, iar răul cauzat prin pedeapsă – să depăşească avantajul obţinut în urma faptei penale [14, p. 74].

Cu toată bogăţia şi valoarea acestor teze şi idei, contribuţia lui Beccaria (Bentham şi a altor reprezentanţi ai şcolii clasice) la apariţia criminologiei nu poate fi echivalată cu însăşi constituirea sa ca ştiinţă, şcoala clasică penală nepropunându-şi niciodată ambiţii de acest fel şi neabordând criminalitatea decât în mod ac-cidental, teoretic, parţial şi pur deductiv [5, p. 24-25].

Perioada pozitivistă a avut drept premise perceperea de către societatea europeană în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a nivelului de creştere a criminalităţii, pe de o parte, şi dez-voltarea rapidă a ştiinţelor reale şi umanitare, pe

Page 52: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

52

de altă parte. În ştiinţele care studiau individul uman au fost introduse procedee împrumutate din disciplinele exacte, fapt care a determinat apariţia antropologiei, sociologiei şi statisticii.

În comparaţie cu ştiinţa abstractă a pe-rioadei clasice, criminologia pozitivistă dife-ră prin utilizarea pe larg a datelor statistice şi a altor date faptice cu privire la infracţiunile săvârşite. De asemenea, se acordă atenţie spo-rită cercetărilor bazate pe experiment, în urma căruia puteau fi obţinute date empirice despre anumite fenomene.

Deşi această şcoală reuneşte mai mulţi re-prezentanţi cu renume, cum ar fi Cesare Lombro-so, Enrico Ferri, Rafaele Garoffalo etc., fiecare dintre ei aducând contribuţii originale la studiul comportamentului criminal, cu divergenţe vizi-bile de la un punct de vedere la altul, epitetul de „pozitivistă” ce i se dă pune în evidenţă doar apartenenţa tuturor acestor mari personalităţi la o orientare filosofică şi metodologică, unică şi anume aceea a evitării gândirii speculative de tip deductivist şi a cercetării pozitive realizată pe bază de experiment – bază de fapte observa-bile şi verificabile.

Fiind influenţată prioritar de cercetările experimentale ale delincvenţilor, şcoala poziti-vistă italiană a încercat să depăşească lacunele şcolii clasice, renunţând la studierea infracţiunii ca entitate juridică în favoarea studiului infrac-torului şi a cauzelor criminalităţii.

Prin urmare, criminologia pozitivistă se dezvoltă prioritar în două direcţii: biologică şi sociologică. Cu toate că divergenţele de opinii dintre aceste două curente erau evidente iniţial, ulterior acestea s-au surpat într-o oarecare mă-sură, evidenţiindu-se prin unele viziuni recipro-ce, care s-au materializat odată cu apariţia unor teorii de orientare psihologică în criminologie.

Drept fondator al antropologiei criminale (orientare biologică) şi iniţiator al pozitivismu-lui în ştiinţele penale este considerat savantul italian Cesare Lombroso (1835-1909), care pu-blică în anul 1876 celebra lucrare „Omul delin-cvent” (L`uomo delinquente).

Activând în calitate de medic militar în-tr-un penitenciar din oraşul italian Torino, Lombroso a investigat un număr esenţial de condamnaţi şi, apelând la o serie de metode an-tropologice, a ajuns la concluzia că infractorul

tipic poate fi recunoscut după unele stigmate (anormalităţi) înnăscute de natură anatomi-că (asimetria craniului şi a feţei, anormalitatea creierului, lungimea şi forma mâinilor, fruntea teşită, îngustă, păroasă şi încreţită, ochii mici şi fără expresie, gura, buzele şi dinţii deformaţi, părul abundent, barbă rară sau spână, anomalii ale unor organe interne etc.), fiziologică (tatu-ajul, daltonismul, stângăcia, tulburări ale unor reflexe, forţa musculară redusă, infantilismul şi sensibilitatea prematură etc.) şi psihologică (cruzimea, lipsa sau diminuarea instinctului de conservare, ura, răzbunarea, inteligenţa redusă, perfidia, cinismul, pasiunea pentru jocuri de hazard, viaţa destrăbălată etc.) [3, p. 14-15].

Cercetările ştiinţifice realizate de Lom-broso se bazează pe studiul a 383 cutii craniene a defuncţilor, 3839 cranii ale oamenilor vii, în total fiind investigaţi 26 886 criminali, care au fost comparaţi cu 25 447 studenţi, ostaşi şi re-prezentanţi din alte pături necriminale ale soci-etăţii [15, p. 47].

Lombroso a formulat punctul său de ve-dere, pe care a încercat să-l argumenteze expe-rimental, precum că există un tip de criminal înnăscut, purtător al unor atavisme, asemănă-tor alienatului mintal şi iresponsabil de faptele sale, ocupându-se îndeosebi, pe linia concepţiei biologice, de cauzele determinante cu caracter endogen ale criminalităţii.

Astfel, ideea principală a lombrosianis-mului, în jurul căreia gravitează celelalte teze, constă în faptul că criminalul este înnăscut, fi-ind un tip antropologic distinct de tipul omului normal, iar comportamentul criminal se trans-mite ereditar prin atavism, stigmatele crimina-lităţii reflectându-se la urmaşi chiar peste mai multe generaţii.

Iniţial, Lombroso a estimat tipul de crimi-nal înnăscut la 65-70% din totalul criminalilor. Ulterior, sub efectul criticilor aduse, a limitat acest procent la „35-40%” [17]. Totodată, el a expus o tipologie mai complexă, adăugând, ală-turi de criminalul înnăscut, tipurile pasional, epileptic, ocazional şi din obişnuinţă. Studiile de psihiatrie pe care le-a realizat l-au adus la concluzia existenţei unor asemănări între cri-minalul înnăscut şi criminalul alienat, între ei apărând, ca o categorie intermediară, nebunul moral [9, p. 82-83].

Page 53: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

53

În cele din urmă, Lombroso acceptă că infracţiunea este nu numai un fenomen biolo-gic, dar şi unul cu caracter social (alcoolismul, instrucţia precară, mizeria etc., constituind fac-tori sociali care generează comportamentul cri-minal), considerând totuşi că factorii biologici sunt predominanţi în etiologia crimei.

Ideile lui Lombroso au provocat, în peri-oada sa, replici dure din partea unor savanţi şi specialişti în domeniu, care au remarcat lipsa de fundament ştiinţific a conceptelor utilizate, absurditatea unor teze, precum şi erorile de or-din metodologic admise în cercetare. Deşi a pus bazele etiologiei biologice a comportamentului criminal, linie de cercetare care s-a conturat ul-terior sub forme noi, destul de interesante, to-tuşi, manifestând o încredere în sine prea mare, Lombroso a respins justiţia, criticând categoric toate doctrinele juridice existente la momentul respectiv. Astfel, soluţia iniţială, de a se folosi tratamentul medical în locul celui juridic, a eşu-at totalmente.

În timp ce Lombroso s-a preocupat de cauzele determinante endogene (organice sau psihice) ale criminalităţii, Enrico Ferri (1856-1929), profesor în drept şi sociologie, avocat şi parlamentar, a studiat în mare măsură cauzele exogene ale fenomenului criminal, pe care le-a expus în lucrarea sa din 1881 „Sociologia crimi-nală”. Criticând vehement şcoala clasică pentru dogmatism, Ferri considera necesar studierea infracţiunii şi a infractorului cu ajutorul antro-pologiei, psihologiei, statisticii penale şi penolo-giei, care constituie în ansamblu ştiinţa sociolo-giei criminale, motiv pentru care a fost declarat drept întemeietor al acestei ştiinţe.

Din studiul comparativ al operelor celor doi savanţi, rezultă că pe Cesare Lombroso l-a completat Enrico Ferri în sensul că la studiul antropologic unilateral al lui Lombroso asupra criminalului, Ferri a adăugat studiul factorilor sociali şi fizici, adică a făcut un studiu mai com-plex al criminalităţii (denumit studiu de socio-logie criminală, care nu se poate face cu exclu-derea laturii biologice) [4, p. 99].

Teza principală a lui Feri era că fapta in-fracţională se datorează unui număr imens de factori, cum ar fi: factorii fizici (climă, localizare geografică, temperatură, efecte sezoniere etc.), factorii antropologici (vârstă, sex, condiţii psi-

hologice şi organice), factorii sociali (densitatea populaţiei, religie, obiceiuri, forme de organiza-re, condiţii economice şi industriale).

Renunţând la ideea că pedeapsa nu are nici un caracter expirativ şi nici retributiv, Fer-ri susţine că ea trebuie să devină o măsură de apărare socială necesară, teză preluată ulterior şi în criminologia contemporană. În acest con-text, savantul apreciază corect că lupta împotri-va criminalităţii nu poate fi realizată cu succes doar prin aplicarea pedepselor represive, fiind necesare şi alte măsuri cu caracter economic, politic, familial şi educativ, denumite şi substi-tutive penale.

Cel de-al treilea reprezentant de vază al şcolii pozitiviste, care, pe lângă Lombroso şi Ferri, a contribuit esenţial la formarea crimi-nologiei ştiinţifice, este Rafaele Garofalo (1851-1935), profesor de drept penal, devenind pe par-cursul carierei sale procuror general, iar ulterior prim-preşedinte al Curţii de Casaţie şi Justiţie din Roma.

Garofalo este autorul „Criminologiei” (1885), care a fixat definitiv denumirea discipli-nei. Spre deosebire de Enrico Ferri, care a conti-nuat ideile lombrosianismului, remodelându-le cu elemente sociologice, Rafaele Garofalo în-cearcă să expună o nouă viziune de orientare psihologică.

Deviind de la teza lui Lombroso care vi-zează existenţa unui tip antropologic al crimi-nalului, el susţine că în realitate există tipuri psihologice dinainte stabilite şi distincte de tipul normal, de infractori pe diferite profiluri, cum ar fi hoţii, asasinii, perverşii etc. La baza acestor ti-puri psihologice criminale se află o predispoziţie necesară, o anumită anomalie morală, care de-termină individul marcat la săvârşirea anumitor infracţiuni şi care devine activă în prezenţa unor circumstanţe exterioare favorabile [5, p. 36].

Intenţionând să depăşească greutăţile cu care se confruntă criminologia datorită depen-denţei sale faţă de ştiinţa dreptului penal, Garofa-lo a încercat să formuleze conceptul criminologic de crimă. Crima naturală, în opinia savantului, este fapta care, încălcând simţământul moral al comunităţii umane, se pedepseşte în toate ţări-le şi în toate timpurile, simţământul moral fiind alcătuit din sentimentele umane fundamentale – milă şi probitate (cinste) [6, p. 74].

Page 54: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

54

Întemeietorii şcolii pozitiviste s-au com-pletat reciproc, însă ideile lor nu s-au contopit. Fiecare din ei şi-a păstrat personalitatea dis-tinctă, abordînd problema crimei şi crimina-lului într-un mod distinct. Fiind reprezentanţi ai aceleiaşi idei fundamentale, au susţinut în unanimitate teza conform căreia infracţiunea rezidă înainte de toate în organism şi există o predispoziţie organică, ce este cauza iniţială a actului infracţional.

Perioada criminologiei moderne se evi-denţiază prin faptul că studiile nu sunt concen-trate spre comportamentul infracţional şi meca-nismul desfăşurării acestuia, dar spre elucidarea şi analiza proceselor din societate prin care se derulează anumite comportamente criminale, cercetarea victimei infracţiunii şi a formelor de reacţie socială împotriva criminalităţii [18, p. 66-67].

Astfel, drept elaborări teoretice de bază ale criminologiei moderne ce se referă la compor-tamentul infracţional, pot fi menţionate strati-ficarea, conflictul de culturi, interacţionismul social şi stigmatizarea.

Conceptul de stratificare a apărut sub in-fluenţa sociologiei, care şi-a aprofundat cercetă-rile în domeniul structurii societăţii contempo-rane. Prin urmare, societatea este constituită din diverse clase şi grupuri sociale în baza anumitor indici: profesie, naţionalitate, ideologie, vârstă, sex etc. Între aceste grupuri (straturi) de popu-laţie există o serie de contradicţii, apar conflic-te care devin o sursă a nesatisfacţiei, fapt care poate determina chiar şi unele încălcări de lege. O varietate specifică a stratificării o reprezintă conflictul de culturi, care rezultă din normele şi valorile diferitor grupuri sociale, cum ar fi, spre exemplu, dificultăţile de adaptare a migranţilor la condiţiile de viaţă ale băştinaşilor, dezacor-durile ce apar între diferite etnii sau confesi-uni religioase, urmate de situaţii conflictuale şi, respectiv, de săvârşirea unor fapte delincvente etc.

Fiind promovată de criminologul ameri-can Thorsten Sellin prin prisma lucrării sale din 1938 „Conflictul de cultură şi crima” [10], teoria conflictului de culturi presupune că subcultu-ra criminală şi cea delincventă în general îşi are sorgintea în unele norme de conduită şi valori de factură antisocială, distincte şi opuse culturii

sociale dominante. Interacţionismul are la temelia sa ideea

că criminalitatea este rezultatul interacţiunii dintre două categorii de factori sociali, respec-tiv dintre activitatea nonconformistă a unor indivizi, pe de o parte, şi reacţia de răspuns conformistă a grupurilor sociale dominante, care, stabilind regimul faptelor infracţionale, îi etichetează pe aceştia ca infractori, stigmati-zându-i. Prin urmare, la indivizii stigmatizaţi se produce o contra reacţie de asumare a rolului atribuit, o rezistenţă în păstrarea şi continuarea comportamentului iniţial care poate decurge până la recidivă.

Printre criminologii care au adus contri-buţii succesive în dezvoltarea ideilor ce vizea-ză interacţionismul social (stigmatizarea) pot fi consideraţi savanţii americani F. Tannenbaum (1938) [11], E. Lemert (1959) [7] şi H.S. Becker (1963) [2].

„Stigmatizarea” este un termen care de-notă rezultatul social-psihologic al declarării in-dividului drept infractor. În urma condamnării, în special când se aplică pedeapsa privativă de libertate, individului ca şi cum i se acordă o eti-chetare dezonorantă – om de soiul doi – şi, în acelaşi timp, fiind considerat periculos pentru societate. Etichetarea se manifestă, de aseme-nea, prin atitudinea negativă, neîncrederea ce-tăţenilor faţă de persoanele anterior condamna-te şi prin însuşirea de către aceştia a rolului de infractor. Prin urmare, are loc reorientarea psi-hologică a personalităţii, care, fiind înstrăinată de cohorta cetăţenilor ce respectă legea, aderă la modul de viaţă al infractorilor [16, p. 76].

Prin anii `60 ai secolului trecut, în ţările occidentale au luat amploare cercetările crimi-nologice cu caracter aplicativ. Aşadar, apar une-le studii separate care se referă la delincvenţa juvenilă, infracţiunile intrafamiliale, criminali-tatea organizată şi cea legată de corupţie (crimi-nalitatea „gulerelor albe”) etc. Organizarea şi fi-nanţarea unor astfel de investigaţii a început să fie realizată nu numai de către instituţiile stata-le, dar şi de diferite organizaţii neguvernamen-tale. Acest fapt denotă atât nivelul înalt al crimi-nalităţii, care determină implicarea unor forţe netradiţionale de luptă împotriva fenomenului respectiv, cât şi sporirea nivelului de conştiinţă al societăţii care tinde permanent spre progres.

Page 55: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

55

Referinţe bibliografice:

Al. Balaci, 1. „Prefaţă la ediţia în limba română a lucrării lui C. Beccaria”, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1965.H.S. Becker, 2. Outsiders: Studies in the Sociolo-gy of Deviance, New York, 1963.J. Ferrero, 3. Lombroso`s Criminal Man, New York, 1919.I. Gheorghiu, 4. Criminologie, vol. I, Bucureşti, 1970.Narcis Giurgiu, 5. Elemente de criminologie, Iaşi, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, 1992.Gheorghe Gladchi, 6. Criminologie generală, Chişinău, Ed. „MUSEUM”, 2001. E. Lemert, 7. Social Pathology, New York, 1959.H. Mannheim, 8. Comparative Criminology, London, Routledge and Paul Keegan Editi-on, 1965..Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, 9. Crimi-nologie, Bucureşti, Ed. „Europa-Nova”, 1996. Sellin Thorsten, Cultural Conflict and Cri-10. me, New York, 1938.Rodica Mihaela Stănoiu, 11. Criminologie, vol. I, Bucureşti, Ed. „OSCAR PRINT”, Seria Cri-minologie, 1995. F. Tannenbaum, 12. Crime and Comunity, New York, 1938.Чезаре Бекариа, 13. О преступлениях и наказаниях, Москва, Изд-во «СТЕЛС» БИМПА, 1995.И. Бентам, О14. сновные начала уголовного кодекса, Избранные сочинения, том 1, Санкт-Петерсбург, 1867.С.М. Иншаков, 15. Зарубежная криминология, Москва, Изд. группа НОРМА-ИНФРА∙М, 1997.Криминология16. , Под ред. В.Н. Бурлакова, В.П. Сальникова и С.В. Степашина, Санкт-Петербург, Изд-во «Лань», 1999.Ч. Ломброзо, 17. Преступление, Москва, Изд-во «Спарк», 1994.Г. Й. Шнайдер, 18. Криминология, Москва, Изд. группа Прогресс «УНИВЕРС», 1994.

Page 56: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

56

Др. Валентин ЛЕНЬ, заместитель начальника Запорожского юридического института Днепропетровского государственного университета внутренних дел по научной работе

пСихиЧЕСкАя БоЛЕЗНЬ: ВопроС диффЕрЕНциАции ТяЖЕСТи поВрЕЖдЕНия

The question of differentiation of mental illness (Part 1 Article 121 of the Criminal Code), as grievous bodily harm over the severity of repeatedly examined the scientific writings of scholars in different times: lawyers and psychiatrists, and the complexity, ambiguity of the question - the inevitability of further study.

The current Criminal Code of Ukraine (2001), in Article 121 criminalizes the intentional grievous bodily harm. Part 1 defines what the injuries are serious, in particular, states and mental illness

Вопрос дифференциации психической болезни (ч.1 ст.121 УК Украины), как тяжко-го телесного повреждения за степенью тяже-сти неоднократно рассматривался в научных трудах в разное время ученым: юристами и психиатрами, а сложность, неоднозначность вопроса – неизбежность дальнейшего иссле-дования.

Действующий Уголовный кодекс Украины (2001 г.) в ст.121 предусматривает уголовную ответственность за умышленное тяжкое телесное повреждение. Часть 1 опре-деляет, какие телесные повреждения есть тяжкими, в частности, указывается и психи-ческая болезнь1.

Для примера, Уголовный кодекс Респу-блики Молдова в ч.1 ст.151 также предусма-тривает, что умышленное тяжкое телесное повреждение …это и повлекшее за собою психическую болезнь…, то есть дифферен-циации нет.

В Постановлениях Пленума Верховно-го Суда Украины, которые разъясняют эти вопросы или касаются их определенным об-разом, также определено, что психическая болезнь – это исключительно тяжкое теле-сное повреждение.

Например, п.11 Постановления Плену-ма Верховного Суда Украины № 5 от 30 мая 2008 г. «О судебной практике по делах о пре-ступлениях против половой свободы и по-ловой неприкосновенности лица».

Соответственно и украинские органы

уголовной юстиции (орган дознания, следо-ватель, прокурор, судья) в правоприменении исходят из того, что психическая (душев-ная) болезнь есть только тяжким телесным повреждением и используют именно такие подходы.

Украинский законодатель (за медицин-ским критерием) определил четыре группы (психическая болезнь): хроническое психи-ческое заболевание; временные расстрой-ства психической деятельности; недоум-ство (тождественное название: слабоумство, олигофрения); иное болезненное состояние психики.

Психическая (душевная) болезнь не имеет дифференциации за степенью тяже-сти. Согласиться однозначно с этим трудно.

На этот вопрос, в свое время, об-ращали внимание советские ученые А.Пионтковский, М.Шаргородский и др., на сегодня это отечественные и зарубеж-ные ученые А.Зайцев, В.Векленко, М.Ветров, М.Галюкова, С.Тасаков и др.

Психиатрическая область медицины в Украине относительно недавно перешла на международную систему диагностики психических заболеваний. Но это обстоя-тельство, на наш взгляд, не в какой мере не решает проблемы (например, деление на степени тяжести, вопросы вменяемости (не-вменяемости)) в целом2.

Вместе с тем следует отметить, что в международной классификации болезней

Page 57: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

57

10-го пересмотра (МКБ-10) отсутствует де-ление аналогичное ч.2 ст.19 УК Украины.

МКБ-10 исходит из того, что нет еди-ных подходов для их разграничения (за сте-пенью тяжести), а это в свою очередь созда-ет большие трудности.

В МКБ-10, например, вместо недоум-ства (формы (степени): дебильность, имбе-цильность, идиотия) есть умственная отста-лость: легкая степень, умеренная, тяжелая, глубокая, другие формы умственной отста-лости и умственная отсталость не уточнен-ная.

В этом усматривается определенное противоречие между ч.2 ст.19 (медицинский критерий в свое время разрабатывали пси-хиатры – В.Л.) действующего националь-ного уголовного закона и международной классификации болезней 10-го пересмотра по которой уже работают украинские пси-хиатры и такое положение, никак не способ-ствует разрешению рассматриваемого во-проса. Безусловно, сегодняшнее положение дел в украинской психиатрии в частности, к сожалению не способствует встановлению дифференциации. Противники деления на-зывают несколько причин, основные из них: отсутствие практической значимости тако-го деления, что теоретический интерес есть большим, чем практический (на их взгляд – В.Л); трудности такого деления (за отсут-ствием единых критериев).

С последним мы соглашаемся.Реформа в отечественной психиа-

трии пока еще остается делом энтузиастов-одиночек. Официальные ведомства, в част-ности Министерство охраны здоровья Украины, проявляют в данном вопросе уди-вительную неповоротливость3.

Международная классификация болез-ней 10-го пересмотра в классе V содержит перечень более 300 заболеваний, связанных с психическими хроническими, неизлечи-мыми патологиями и другими психическими отклонениями (мы поддерживаем позицию тех ученых-юристов и психиатров, которые соглашаются, что психическое заболевание (болезнь, патология), в большинстве это хронические (неизлечимые), тяжкие забо-левания, а психическое отклонение, психи-

ческая аномалия, психическое расстройство, психический недостаток, психический изъ-ян это не хроническое, не тяжкое, излечи-мое, или после лечения которого наступает существенное, стабильное улучшение пси-хического состояния – В.Л.) разнообразных по причинам возникновения, течения, тя-жести положения, длительности (времени), прогноза и перспектив.

К сожалению, не задумываясь, многие ученые: правоведы и психиатры, а также правоприменители используют все выше перечисленные названия как тождественные и это не придает ясности, и однозначности, и соответственно еще больше усложняет во-прос.

Но не следует забывать, что одной из главных причин расхождений экспертных выводов есть отличие в диагностике (при этом диагноз может быть одним и тем же), разные подходы к оценке глубины и струк-туры психической сферы в контексте реше-ния того или иного вопроса, который имеет правовое значение.

Для диагностики большей части пси-хических заболеваний (тяжкого – В.Л.), пси-хических отклонений (не тяжкого – В.Л.) нет строго объективных критериев. Отсутствие четких, определенных клинических крите-риев диагностики вынуждает специалистов действовать за своей профессионально-внутренней интуицией и собственным про-фессиональным опытом.

Вместе с тем, проблема диагностики степени тяжести психического, неизлечимо-го, хронического заболевания и психическо-го отклонения (или нескольких одновремен-но, причем возможны различные вариации) не может быть основанием для однозначно-го вывода, что все они есть тяжкими в случае наступления соответствующих последствий при совершении преступления. Например, отдельные психические аномалии, которые относятся к 2-м группам – временное рас-стройство психической деятельности; иное болезненное состояние психики, наверное при оценке степени тяжести вреда здоро-вью, причиненного психической болезнью или аномалией могут быть использованы, например, такие общеизвестные критерии

Page 58: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

58

как стойкая утрата трудоспособности или нет, длительное или кратковременное рас-стройство здоровья и др.

На наш взгляд, необходимо деление на степени тяжести причиненного психиче-ского (например, психическое тяжкое, не-излечимое (хроническое) заболевание или психическое отклонение, которое есть не длительным и/или полностью излечимым) вреда во время совершения преступления.

Как минимум усматривается, что должно быть двухступенчатое деление на легкое и тяжкое, или например, по анало-гии телесных повреждений на легкие, сред-ней степени и тяжелые, но в этом вопросе (относительно деления вообще) последнее слово, безусловно, за специалистами по пси-хиатрии, возможно ли, и необходимо ли во-обще деление именно на три степени.

Российский ученый-правовед С.Тасаков также предлагает выделять три степени тяжести психического вреда здоро-вью, легкая, средняя и тяжкая.

В своих исследованиях А.Зайцев, М.Ветров, другие ученые исходят из того, что есть тяжкие заболевания и не тяжкие отклонения. Не придерживаются точки зре-ния, что необходимо это деление М.Книга, Б.Спасенников и другие исследователи.

На сегодня это насущная потребность времени в психиатрии и юриспруденции. Несмотря на сложность рассматриваемого вопроса, по этому поводу считаю необходи-мым подчеркнуть, что эту научную позицию я высказывал и ранее:

Научная статья – Психіка людини: 1. питання норми і відхилень / Прокуратура. Людина. Держава. – 2005. – № 2. - С.83-87.

Монография – Осудність у 2. кримінальному праві і законодавстві: Моно-граф. / Передм. д.ю.н., проф. Ю.М. Антоня-на. – Д.: Дніпроп. держ. ун-т внутр. справ; Ліра ЛТД, 2008. – 180 с.

Тезисы – Психічна хвороба як 3. різновид умисного тяжкого тілесного ушкод-ження: питання диференціації // Актуальні проблеми розкриття та розслідування злочинів у сучасних умовах: Всеукраїнська науково-практична конференція, 30 жов-тня 2009 року, Запоріжжя: матеріали: у 2 ч.

– Запоріжжя: Юридичний ін-т ДДУВС, 2009. – Ч.1. – С.181-183.

Однако в подготовленной мной и М. Книгой монографии «Примусові заходи ме-дичного характеру: історія, стан, тенденції» 2010 года несколько неудачно (не показано, к сожалению, четко разные позиции авторов, а в отдельных случаях, как будто я целиком соглашаюсь с М.Книгой), по нашей невни-мательности, указано о поддержке позиции о нецелесообразности деления психической болезни (умышленное тяжкое телесное по-вреждение за действующим УК Украины) по степени тяжести. Хотя я и старался вы-делить свою позицию.

Повторяясь, подчеркну, я поддержи-ваю идеи и выводы С. Тасакова и других ученых-правоведов о необходимости де-ления: психическая болезнь (заболевание) (тяжкое) и психическое отклонение (не тяж-кое), что необходимо проводить исследова-ния по этому вопросу и оно есть верным, перспективным решением.

Другой противоположной позиции, что даже в теоретическом плане определить разделение на тяжкие и не тяжкие не воз-можно и нецелесообразно, придерживается мой соавтор М.Книга и другие ученые в сво-их публикациях.

Безусловно, что сделать это психиатрам будет совсем не просто, но это необходимо и в начале, хотя бы условно в теории. К это-му надо стремиться, за этим будущее, следу-ет проводить в этом направлении глубокие, основательные исследования психиатрам и правоведам. Это моя научная позиция.

Литература:Науково-практичний коментар Кримі-1. нального кодексу України, 3-тє вид., пе-реробл. та доповн. / За ред. М.І. Мельни-ка, М.І. Хавронюка, К.: Атіка, 2003, с.265.Лень В.В., Осудність у кримінальному 2. праві і законодавстві: Монограф. / Пе-редм. д.ю.н., проф. Ю.М. Антоняна, Д.: Дніпроп. держ. ун-т внутр. справ; Ліра ЛТД, 2008, с.69.Романцова Г., «Психіатрія – справа юве-3. лірна», în Голос України, 1996, 26 березня, с.3.

Page 59: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

59

Peste frontiera de stat a Republicii Mol-dova trec zilnic sute de unităţi şi mijloace de transport, alte mijloace motorizate, unităţi de deplasare prin intermediul cărora se deplasează din ţară sau sosesc în ţară sute, mii de pasageri în diferite scopuri. Deplasarea peste frontiera de stat a Republicii Moldova a unităţilor, mijloa-celor de transport, a pasagerilor se efectuează strict nu-mai prin Punctele de Control şi Trece-re a Frontierei (PCTF)[1], prevăzute de normele de drept speciale indicate de legiuitor în Legea organică specială[2]. Trecerea însă a pasageri-lor peste frontiera de stat a Moldovei prin alte locuri decât cele strict indicate (PCTF-uri) se consideră ca trecere ilegală a frontierei de stat prin eludarea controlului de frontieră, fapt pen-tru care poate parveni răspunderea penală în conformitate cu art.362 Cod penal al Republicii Moldova (CPRM)[3].

Conform legislaţiei naţionale a Republi-cii Moldova aflate în vigoare, la trecerea peste frontiera de stat a pasagerilor, persoanele sunt supuse controlului de frontieră, ce ţine de acte-le de identitate ale persoanei, iar dacă pasagerii dispun de mărfuri, bunuri, valori, mijloace bă-neşti, valori valutare, documente de plată, alte bunuri materiale, ei sunt supuşi controlului va-mal din partea funcţionarilor organelor vamale care îşi onorează obligaţiunile de serviciu la linia de control vamal, aflată separat de linia de con-trol de frontieră, însă care se găsesc, conform schemei tehnologice de control de frontieră[4], pe teritoriul aceluiaşi PCTF şi în aceeaşi zonă de

Dr. Sava MAIMESCU, conferenţiar universitar al Catedrei drept constituţional şi drept administrativ a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova

ASIGURAREA RESPECTĂRII DREPTURILOR CETĂŢENILOR LA EFECTUAREA DECLARĂRII OBIECTELOR, BUNURILOR, MĂRFURILOR LA TRECEREA PESTE FRONTIERA VAMALĂ EXTERNĂ A REPUBLICII MOLDOVA

In this article is faced the performance of passengers division and classification in categories, their rights at the border crossing, also the forms of declaration performed by certain categories of passengers at the merchandise, objects, goods, values crossing the state border.

control de frontieră aflată la frontiera statului numai după ce în adresa categoriilor de pasa-geri le este aplicat mecanismul juridic al decla-rării mărfurilor, obiectelor, bunurilor, valorilor la trecerea peste frontiera vamală externă a sta-tului.

Sursele legislative ramurale din cadrul dreptului vamal al Republicii Moldova denotă că frontiera de stat a Republicii Moldova, pe-rimetrul zonelor libere şi al antrepozitelor va-male constituie frontiera vamală a Republicii Moldova, altfel denumită frontiera vamală a statului[5].

Amplasarea geografică a Republicii Mol-dova, specificul ei teritorial pe care îl dispune cu statul limitrof România, relevă că cu aceas-tă ţară Republica Moldova dispune de căile de comunicaţie auto, feroviară, aeriană, iar cu Ucraina, căile de comunicaţie sunt stabilite prin transportul auto, feroviar, aerian, transportul pe apă, precum şi pe cale pietonală. Pe aceste căi de comunicaţie peste frontiera vamală a sta-tului zilnic se deplasează sute şi mii de pasageri, trecerea peste frontiera vamală a cărora este re-glementată nu numai de Legea despre frontiera de stat a Republicii Moldova, ci şi de alte legi or-ganice, şi anume de Codul vamal al Republicii Moldova, alte legi ramurale ale dreptului vamal aflate în vigoare, în partea ce ţine de introduce-rea, scoaterea din ţară a mărfurilor, bunurilor, obiectelor, a altor bunuri materiale trecute peste frontiera vamală a statului de către persoanele fizice[6].

Page 60: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

60

Trecerea propriu-zisă a persoanelor fizi-ce peste frontiera vamală a statului prin PCTF-uri din punct de vedere juridico-administrativ, adică de verificare a paşapoartelor, actelor de identitate, este efectuată de către reprezentanţii Serviciului de Grăniceri al Republicii Moldova în bază de act normativ intern special, în bază de Regulament intern, iar în partea ce ţine de verificarea cu admiterea lor ulterioară, adică a mărfurilor, obiectelor, bunurilor, valorilor, altor bunuri materiale aflate asupra persoanelor fizice la momentul trecerii acestora peste frontiera va-mală a statului – în competenţa funcţionarilor vamali ai instituţiilor vamale dislocate în zonele de control vamal aflate pe teritoriul Punctelor de Control şi Trecere a Frontierei (PCTF) ale Republicii Moldova, reglementate atât prin Co-dul vamal al Republicii Moldova (CVRM), cât şi prin alte acte executive aflate în vigoare.

Deşi sursele pomenite mai sus, atât ale celor legislative, cât şi ale celor juridico-admi-nistrative ale Serviciului Grăniceri, precum şi ale celor legislativ-vamale nu menţionează la aprecierea şi divizarea persoanelor fizice, a pa-sagerilor în categorii la trecerea acestora peste frontiera vamală a statului, practica vamală in-ternaţională a organelor statale de control afla-te în zona de control vamal de la PCTF-uri ne demonstrează, în mod obligatoriu, că trecerea persoanelor fizice, a pasagerilor peste fronti-era de stat şi peste frontiera vamală externă a statului necesită a fi apreciată şi efectuată după anumite categorii de persoane. La fel, ne vor-beşte despre divizarea pasagerilor în categorii şi sursele documentare ale instituţiilor vama-le din ţară amplasate la linia frontierei vamale externe a statului, în obligaţiunea cărora este inclusă documentarea cazurilor de încălcare a regulilor vamale, de comitere a contrabandei de către pasageri la trecerea peste frontiera vamală externă a statului, care se înfăptuieşte de către funcţionarii instituţiilor vamale numai în bază de procese-verbale de formă stabilită, prevăzută de norma de drept specială prevăzută de Codul vamal al Republicii Moldova[7], de Codul con-travenţional al Republicii Moldova[8].

Necesitatea divizării pasagerilor în catego-rii la trecerea acestora peste frontiera vamală a statului este prevăzută şi de sursele documenta-re existente în cadrul activităţii vamale, cum ar

fi formularul tipizat al declaraţiei vamale pen-tru pasageri, forma DV-6[9], fără de care nu este posibilă declararea, controlul vamal şi trecerea propriu-zisă a pasagerilor peste frontiera vama-lă externă a statului.

În urma celor relatate în sursele legislati-ve internaţionale, cele naţionale, precum şi în documentele practice de efectuare a activităţii practice vamale, considerăm necesar, în opinia noastră, că pasagerii, în funcţie de scopul şi du-rata călătoriei, la trecerea peste frontiera vamală externă a statului, urmează a fi divizaţi şi plasaţi după următoarele categorii:

persoane fizice cu înalte funcţii de –răspundere;

persoane fizice cu funcţii de răspundere; –persoane fizice care, în virtutea funcţiilor –

lor obligaţionale de serviciu, se ocupă cu trans-portarea mărfurilor, încărcăturilor, obiectelor, inclusiv a pasagerilor peste frontiera vamală a statului;

persoane fizice care trec peste frontiera –vamală externă a statului în scop de serviciu;

persoane fizice care traversează frontiera –vamală externă a statului în scopuri personale;

persoane fizice care pleacă în turism; –persoane fizice care trec peste frontiera –

vamală conform chemării;persoane fizice care pleacă la învăţătură; –persoane fizice care pleacă la muncă; –persoane fizice care trec peste frontiera –

vamală a statului, aflându-se în tranzit prin teri-toriul vamal al statului;

persoane fizice care emigrează la locul –de trai permanent peste hotarele ţării (n.a.).

În funcţie de scopul şi durata călătoriei comunicată la trecerea peste frontiera vamală externă a statului, organele statale de control aflate în PCTF-uri, inclusiv cele vamale, func-ţionarii instituţiilor vamale de frontieră sunt obligaţi de a crea condiţii legale şi optime ori-căror categorii de persoane fizice, pasageri de a li se înmâna declaraţia vamală de forma tipiza-tă DV-6 pentru ca fiecare persoană fizică care la momentul trecerii peste frontiera vamală a statului a împlinit vârsta de 16 ani şi dispune de responsabilităţi şi capacităţi de exerciţiu să completeze personal, sau prin reprezentantul său legal formularul declaraţiei vamale DV-6, şi numai după semnătura îndeplinită să înmâne-

Page 61: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

61

ze formularul declaraţiei funcţionarului vamal aflat la linia de control vamal, marcată în zona de control vamal a PCTF-ului. Funcţionarul vamal, în funcţiile şi competenţele căruia in-tră primirea, verificarea, aprobarea şi validarea declaraţiei vamale forma DV-6, este obligat să verifice şi să creeze condiţiile legale şi optime persoanei fizice în cauză de a completa, veri-fica şi aproba declaraţiile vamale forma DV-6 completate de pasageri. Nerespectarea acestor cerinţe stricte prevăzute de legiuitor, precum şi de actele normative interne duce la clasarea ca-uzelor nu numai de caracter administrativ, ci şi a celor penale la calificarea infracţiunii de con-trabandă, chiar dacă de către persoana fizică re-cunoscută ca subiect al urmăririi penale au fost comise acţiunile clasice de comitere a infracţiu-nii de contrabandă, prevăzută de Codul penal al Republicii Moldova.

Astfel, spre exemplu, cet. Republicii Mol-dova O.G., pregătindu-se de o călătorie în sco-puri personale în România şi având intenţia de a câştiga sume de valută forte, prin intermediul unor prietene de-ale sale, care lucrau la fabri-ca de preparare şi conservare a lactatelor din Chişinău, a ascuns în 6 cutii de tinichea 2600 g de argint în lingouri de dimensiuni mici, pe care le-a instalat în cutiile de tinichea, apoi a turnat asupra lor lapte condensat, ca şi în ce-lelalte 12 cutii analogice, împachetate la fel în condiţii de fabrică, după care a aplicat de jur-împrejurul cutiei eticheta de marcă a producerii mărfii „Lapte condensat, fabricat în Republica Moldova”. După ce bagajele de plecare au fost pregătite, cet. O.G. a instalat la fundul genţii cu produse alimentare cele 18 cutii-borcane din tinichea, în care era lapte condensat, conservat în condiţiile de fabrică, a mai aşezat alte pro-duse alimentare deasupra lor, iar când a sosit după ea autoturismul în cauză, pentru a pleca în România, a aşezat toate bagajele în portba-gajul autoturismului şi împreună cu alte două prietene ale sale au pornit spre frontiera de stat a Republicii Moldova, pentru a trece controlul vamal şi a pleca în România.

Ajunşi în zona de control vamal, în locul în care urma în mod obligatoriu să fie efectu-ată declararea, conform procedurii stabilite, de către cet. O.G. şi ceilalţi pasageri aflaţi în au-toturism, funcţionarului vamal aflat la linia de

control vamal, de către pasagerii aflaţi în auto-turism s-au apropiat două persoane îmbrăcate în civil, prezentându-se că sunt funcţionari din organe speciale de drept, indicându-le ca fieca-re din pasagerii aflaţi în autoturism să-şi ia cu ei bagajele personale pentru a fi verificate în sala de pasageri „Ieşire din Republica Moldo-va”, aplicând în acest sens mijloacele tehnice de control vamal instalate în sala de ieşire din ţară a pasagerilor, iar funcţionarilor vamali li s-au dat indicaţiile de a efectua controlul vamal prin aplicarea mijloacelor tehnice de control.

Fiind puşi în faţa faptei, funcţionarii va-mali în competenţa cărora intra efectuarea con-trolului vamal prin aplicarea mijloacelor tehni-ce de control aflate în dotare, au început unul după altul să efectueze controlul vamal asupra bagajelor de mână ale celor cinci pasageri aflaţi în autoturismul în cauză, aplicând în acest sens instalaţia specială tehnică „Highscan”, instalată la linia de control vamal în sala auto „Ieşire pa-sageri din ţară”. În cazul în care unul din baga-jele de rând treceau prin aparatul „Highscan”, pe ecranul monitorului a fost observat evident în unele din borcanele de tinichea că conţinutul lor nu este identic cu conţinutul celorlalte bor-cane-cutii de tinichea, deşi conform etichetelor şi mărcii de producţie era indicat „Lapte con-densat”. Fiind deschise cele 6 borcane-cutii care aveau imaginea diferită de celelalte 12 borcane, s-a constatat că în ele era tăinuit de controlul vamal argint în lingouri în formă de lănţişoare, după cântărirea cărora s-a constatat că aveau o greutate totală de 2,6 kg.

Asupra faptului dat ofiţerii din organele speciale au intentat o cauză penală pe infracţiu-nea de contrabandă, prevăzută la acel moment de art.75 CPRM[10].

Nu punem la îndoială că în cazul nomina-lizat nu a fost comisă infracţiunea de contraban-dă calificată, cu o tăinuire efectuată la un nivel înalt, profesionist de formare a ascunzişului spe-cial. La examinarea însă a cazului nominalizat în instanţa de judecată, Colegiul Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, cau-za penală a fost clasată din motivul că cet. O.G. nu i-au fost create condiţiile legale de a efectua declararea, până a fi început controlul vamal. Conform celor expuse de noi asupra cazului sus-indicat, rezultă că declararea propriu-zisă,

Page 62: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

62

conform formelor sale existente, nu s-a efectuat în genere, cet. Moldovei O.G. nu i s-a creat nici o condiţie şi nici o posibilitate de a efectua de-clararea mărfurilor, obiectelor, bunurilor, valo-rilor aflate asupra sau în bagajele personale, fapt prin care cet. O.G. i s-au încălcat în mod vădit şi grav drepturile constituţionale prevăzute de Constituţia Republicii Moldova[11].

O altă greşeală gravă a funcţionarilor din organele speciale a fost faptul că funcţionarii organelor de drept speciale nu au competenţa şi nici atribuţia de a fi efectuată în faţa lor de-clararea conform formelor sale existene de către categoriile de pasageri la trecerea peste frontiera vamală externă a statului a mărfurilor, obiecte-lor, bunurilor, valorilor valutare, a documen-telor de plată şi a altor bunuri care le aparţin pasagerilor. Această încălcare gravă din partea funcţionarilor organelor de drept speciale a şi stat la baza pronunţării sentinţei de achitare a cet. O.G., anume nerespectarea mecanismului declarării din partea organelor statale de con-trol acordat categoriilor de pasageri la trecerea acestora peste frontiera vamală a statului, deşi ea a comis evident infracţiunea de contrabandă calificată.

Declararea propriu-zisă a mărfurilor, în-cărcăturilor, obiectelor, valorilor, bunurilor, a altor valori conform prevederilor legislaţiei va-male existente se efectuează de întregul număr de categorii de pasageri numai faţă de funcţiona-rii organului vamal care îşi îndeplinesc funcţiile lor obligaţionale la linia de control vamal mar-cată în instituţiile vamale de frontieră, amplasa-te la frontiera de stat a Republicii Moldova[12].

Norma de drept vamală stipulată de legiu-itor în Codul vamal al Republicii Moldova ne indică expres că declararea de către categoriile de pasageri la trecerea acestora peste frontiera vamală externă a statului urmează a fi efectuată în formă scrisă, verbală sau prin acţiune, adică prin îndeplinirea semnelor concludente[13].

Conform practicii vamale internaţiona-le, precum şi a Republicii Moldova, stabilim că la trecerea oricăror categorii de pasageri peste frontiera vamală externă a statului declararea de către pasageri a bunurilor, mărfurilor, obiecte-lor în faţa funcţionarilor organului vamal aflaţi la linia de control vamal este efectuată conform următoarelor forme:

în formă scrisă în formularul tipizat al – declaraţiei vamale forma DV-6;

în formă verbală, în momentul comu-– nicării pasagerului cu funcţionarul organului vamal aflat la linia de control vamal;

prin îndeplinirea semnelor concluden-– te de orice categorie de persoană fizică la pre-zentarea controlului vamal a bunurilor, valori-lor, obiectelor ce le deţin asupra lor în bagajele personale pe care le însoţesc la trecerea lor peste frontiera vamală externă a statului.

Ţinem să menţionăm că, conform cerin-ţelor normelor de drept vamale, a actelor nor-mative existente, declararea este efectuată de către diferitele categorii de pasageri la trecerea acestora peste frontieră, indiferent de faptul in-trării sau ieşirii din ţară la linia de control va-mal, până a fi efectuată trecerea propriu-zisă a pasagerului peste linia de control vamal.

În special ţinem să menţionăm că însăşi declararea ca unul din cele mai principale me-canisme juridice-cheie din cadrul dreptului va-mal şi a activităţii vamale decurge în locul con-cret stabilit şi determinat de organul vamal şi, bineînţeles, decurge sub un mecanism întreg de acţiuni, care au loc în faţa şi în prezenţa func-ţionarului vamal şi care îşi are începutul şi res-pectiv sfârşitul, încheierea declarării. Normele de drept vmaale stipulate în actualul Cod vamal al Republicii Moldova, în alte surse legislative din domeniul dreptului vamal, alte surse nor-mative interne din activitatea vamală nu ne in-dică explicit şi determinat când, unde, în care loc, în care moment are loc începutul declarării în cadrul exercitării activităţii vamale pe teri-toriul vamal al Republicii Moldova, şi când, în care moment, loc şi prin care acţiuni se consu-mă declararea efectuată de către categoriile de pasageri la trecerea acestora peste frontiera va-mală a statului. Indicarea însă a acestor acţiuni care ar determina declararea fie ca acţiune con-sumată, fie că în proces de derulare are, în opi-nia noastră, o însemnătate importantă atât din punct de vedere juridic-explicativ, cât şi practic execuţional din mai multe puncte de vedere, în primul rând din punct de vedere practico-apli-cativ la trecerea pasagerilor peste frontiera va-mală a statului. Într-un caz aparte, în funcţie de locul şi timpul în care sunt comise, protejează pasagerii de acţiunile abuzive ale funcţionari-

Page 63: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

63

lor vamali, comise în privinţa pasagerilor care se deplasează peste frontiera vamală externă a statului, iar în alte cazuri contribuie în măsură esenţială la calificarea acţiunilor ca ilegale la tre-cerea mărfurilor, bunurilor, obiectelor, altor va-lori, a mijloacelor băneşti şi a valorilor valutare peste frontiera vamală a statului, care ulterior, în funcţie de proporţiile lor, de regimul stabilit pentru aceste bunuri la trecerea peste frontiera vamală a statului, pot fi calificate fie ca încălcări ale regulilor vamale, prevăzute de art.230 Cod vamal al Republicii Moldova, fie ca contraban-dă, prevăzută de art.224 CVRM sau de art.248 CPRM.

Astfel, spre exemplu, cet. Germaniei A.T., fost cetăţean al Republicii Moldova, băştinaş din Moldova, a sosit în Republica Moldova cu nava aeriană în Aeroportul Chişinău pentru a-şi soluţiona definitiv problemele ce ţin de înstră-inarea imobilului pe care îl deţinea cu titlu de proprietate, aflat în suburbia municipiului Chi-şinău.

La aterizare pe teritoriul vamal al Repu-blicii Moldova, după ce a trecut controlul de frontieră, s-a apropiat de linia „Control vamal”, în locul în care se afla funcţionarul vamal E.P. La întrebarea funcţionarului vamal E.P. dacă dispune de valută străină, cet. Germaniei A.T. a comunicat în formă verbală că dispune asupra sa de 3280 euro, i-a scos din buzunar cu tot cu portmoneu şi i-a prezentat controlului vamal. Funcţionarul vamal E.P., în scopul de a întoc-mi formalităţile vamale prevăzute de legislaţie, având suma de bani, i-a comunicat cet. Germa-niei A.T. că la intrare în Republica Moldova in-troducerea în ţară a valutei este nelimitată şi nu necesită de a fi prezentate documente sau do-vezi în acest scop, permiţându-i intrarea şi in-troducerea în ţară a valutei euro, fără a întocmi anumite documente vamale.

Peste câteva zile, la ieşirea din ţară, în ace-laşi Aeroport Chişinău, cet. Germaniei A.T., de către funcţionarii vamali i s-a înmânat decla-raţia vamală destinată pentru pasageri forma DV-6, la momentul la care i s-a comunicat că trebuie să îndeplinească în mod obligatoriu de-claraţia vamală forma DV-6, comunicândui-se că o persoană poate să scoată cu ea din ţară nu mai mult de 10 000 euro de persoană în nume-rar. La momentul îndeplinirii declaraţiei vamale

forma DV-6 cet. Germaniei A.T. a indicat în ea în formă scrisă 10 000 euro, iar ceilalţi 8280 euro nu i-a indicat în declaraţie din motivul că banii i-a obţinut la vânzarea-cumpărarea imobilului în mun. Chişinău, fapt care se confirma şi prin contractul de vânzare-cumpărare pe care îl avea în posesia sa. După ce a completat declaraţia va-mală DV-6, s-a apropiat de funcţionarul vamal ce stătea la linia de control vamal, întrebându-l dacă a întocmit corect şi definitiv declaraţia va-mală forma DV-6, aşteptând îndrumări expli-cative de la funcţionarul vamal competent care îşi îndeplinea funcţiile obligaţionale la linia de control vamal. Funcţionarul vamal i-a indicat cet. Germaniei A.T. numai unde să semneze de-claraţia vamală forma DV-6, după care i-a luat declaraţia, iar după ce i-a aplicat ştampila per-sonală, i-a cerut să prezinte obiectele, bunurile la controlul vamal.

În timpul efectuării controlului vamal de către funcţionarul vamal E.P., cet. Germaniei A.T. i s-a cerut să prezinte banii la controlul vamal. După ce valuta euro în sumă de 18 280 euro a fost prezentată controlului vamal de că-tre cet. Germaniei A.T., funcţionarul vamal E.P. i-a indicat cet. A.T. că are dreptul de a-şi luat cu el doar 10 000 euro, pe care i-a indicat în decla-raţia vamală DV-6, suma care corespunde şi cu prevederile legislaţiei vamale aflate în vigoare. Cet. Germaniei A.T. nu a fost de acord cu re-stricţiile indicate de funcţionarul vamal în adre-sa lui, comunicând în mod verbal că el vândut apartamentul, vila şi că are contractul oficial de vânzare-cumpărare, prezentând în acest sens şi contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, autentificat în formă notalială. După ce funcţi-onarul vamal E.P. a fost convins de cet. A.T. că trebuie să plece spre Germania cu valuta de 18 280 euro, având toate documentele convingă-toare despre obţinerea valutei euro, cet. Germa-niei A.T. i s-a permis trecerea peste linia de con-trol vamal „Ieşire din ţară”, la linia de control de frontieră, unde la fel a fost confirmat în bază de ştampilă în paşaport că i se permite plecarea din ţară cet. Germaniei A.T. La poliţia de fronti-eră însă, în momentul când cet. Germaniei A.T., trecea controlul special al securităţii aeronauti-ce, cei 18 280 euro au fost stabiliţi că se aflau în borseta cet. A.T., fapt asupra căruia poliţia de frontieră a intentat o cauză penală pe compo-

Page 64: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

64

nenţa infracţiunii de contrabandă, prevăzută de art.248 alin.(5) CPRM[14].

Opinia noastră asupra cazului nominali-zat e că, în situaţia dată, nu este şi nici nu poate fi vorba de infracţiune de contrabandă sau de o oarecare altă infracţiune. La fel nu poate fi nici vorba de o oarecare contravenţie vamală prevă-zută de art.230 CVRM, din simplul motiv că ac-ţiunile cet. Germaniei nu întrunesc nici elemen-te ale componenţei infracţiunii de contrabandă, nici elementele contravenţiei vamale.

Dimpotrivă, la intrarea în Republica Mol-dova a cet. Germaniei A.T. de către funcţionarii vamali aflaţi la linia de control vamal i-au fost îngrădite drepturile de a declara în formă scri-să cei 3280 euro pe care îi avea în numerar cet. Germaniei A.T. Anume la acest moment func-ţionarii vamali aflaţi la linia de control vamal „Intrare în ţară” din Aeroport erau obligaţi să-i creeze condiţii optime legale ca cet. Germaniei A.T. să declare în formă scrisă în bază de de-claraţie vamală forma DV-6 cei 3280 euro, şi în baza declaraţiei vamale completate, semna-tă de cet. A.T. şi ştampilată de organul vamal, cu rezoluţia şefului postului vamal, urma ca, în conformitate cu actele normative interne exis-tente la practicarea activităţii vamale pe terito-riul vamal naţional al Republicii Moldova, să-i elibereze adeverinţa vamală de forma specială TV-8[14], care conform Instrucţiunii existente la eliberarea ei, se întocmeşte în mod obligatoriu în privinţa oricărui pasager la intrare pe terito-riul vamal al Republicii Moldova, dacă dispune asupra sa de suma ce depăşeşte 1000 dolari SUA, a obiectelor din aur în bijuterii, sau a pietrelor scumpe în aceeaşi sumă, ceea ce funcţionarii vamali nu au făcut, deşi erau obligaţi să cree-ze condiţii optime legale de a întocmi şi elibera asemenea documente. În cazul în care funcţio-narii vamali ar fi creat asemenea condiţii legale cet. Germaniei, de a completa declaraţia vamală DV-6 şi de a nu-i fi îngrădit drepturile legale ale cet. Germaniei la declarare, nu ar fi apărut în consecinţă cauza penală pe contrabandă, având obiectul material valuta 18 280 euro, pe care a reţinut-o poliţia.

În al doilea rând, cei 18 280 euro nu au fost declaraţi controlului vamal, după cum a fost fixat în documentele de procedură întoc-mite asupra reţinerii celor 18 280 euro de către

ofiţerii de la poliţia de frontieră, ci dimpotrivă, au fost declaraţi de către cet. Germaniei A.T. funcţionarului de la linia de control vamal sub formă de comunicare a datelor verbale, precum şi prin semne concludente, adică prin îndeplini-rea mişcărilor cu mâinile, fără a vorbi, de a pre-zenta valuta – 18 280 euro, forme prevăzute de legislaţia vamală a statului, precum şi de practi-ca vamală internaţională în acest domeniu. Mai mult ca atât, funcţionarii organelor de poliţie, inclusiv ai celei de frontieră nu reprezintă orga-nul de stat autorizat în faţa căruia cet. Germani-ei A.T., oricare alţi pasageri, să efectueze în faţa lor declararea. Declararea, după cum am indicat mai sus, se efectuează numai în faţa funcţiona-rului vamal competent, aflat la linia de control vamal, funcţionarul vamal poate să recurgă la efectuarea controlului vamal propriu-zis numai după îndeplinirea mecanismului juridic ca mai apoi să admită trecerea obiectelor, mărfurilor, bunurilor trecute peste frontiera vamală a statu-lui de către diferitele categorii de pasageri.

Bibliografia:Punctele de Control şi Trecere a Frontierei 1. de stat a Republicii Moldova au fost instalate pe căile accesibile interstatale, pe unde trec căile de comunicaţie auto, feroviară, aeria-nă, fluvială, după o coordonare reciprocă cu structurile statale ale puterii executive cen-trale cu organele de stat din ţările limitrofe Republicii Moldova. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.603, 1992.Art.10 al Legii Republicii Moldova de-2. spre frontiera de stat a Republicii Moldova nr.108-XIII din 17.05.1994. Monitorul Ofi-cial al Republicii Moldova nr.12/107, 1994.Art.362 Cod penal al Republicii Moldova, 3. adoptat de Parlamentul Republicii Moldo-va în baza Legii nr.985-Xvdin 18.04.2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr,128-129 din 13.09.2000, în vigoare din 12.06.2003, modificat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008. Monitorul Oficial al Re-publicii Moldova nr.41-44 din 24.02.2009, în vigoare din 24.05.2009.Schema tehnologică de control de frontieră 4. este elaborată şi adoptată de organele stata-le de control aflate pe teritoriul Punctelor

Page 65: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

65

de Control şi Trecere a Frontierei Repu-blicii Moldova, elaborată în baza Hotărârii Guvernului Republicii Moldova nr.808 din 09.08.2000, conform anexei nr.1 la Hotărâ-rea nominalizată. Monitorul Oficial al Repu-blicii Moldova nr. 102-105 din 17.08.2000.Art.4 pct.(3) Cod vamal al Republicii Mol-5. dova adoptat în baza Legii nr.1149-XIV din 20.07.00, în vigoare din 23.12.00. Monito-rul Oficial al Republicii Moldova nr.160-162/1201 din 23.12.00.Legea Republicii Moldova nr.1569-XV, 6. adoptată de Parlamentul Republicii Moldo-va la 20.12.2002, despre modul de introdu-cere, scoatere din ţară a mărfurilor, obiecte-lor, bunurilor de către persoanele fizice, cu modificările şi completările conform Legii nr.61-XVI din 23.03.2006. Monitorul Ofi-cial al Republicii Moldova nr.102-105 din 07.07.2006.Art.234 Cod vamal al Republicii Moldova 7. Cod vamal al Republicii Moldova adoptat în baza Legii nr.1149-XIV din 20.07.2000, în vigoare din 23.12.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.160-162/1201 din 23.12.2000.Art.440-443 Cod contravenţional al Repu-8. blicii Moldova, adoptat de Parlamentul Re-publicii Moldova în baza Legii nr.218-XVI din 24.10.2008, în vigoare din 31.05.2009. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6/15 din 16.01.2009.Pct.1 al formularului declaraţiei vama-9. le destinate pentru pasageri, forma DV-6, aprobată în baza Ordinului Serviciului Va-mal nr.56-o din 21.02.2008. Monitorul Ofi-cial al Republicii Moldova nr.74-75/211 din 11.08.2008.Art.175 Cod vamal al Republicii Moldo-10. va adoptat în baza Legii nr.1149-XIV din 20.07.2000, în vigoare din 23.12.2000, modi-ficat prin Legea nr.1440-XV din 18.11.2002, în vigoae din 01.01.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.160-162/1201 din 23.12.2000.Art.27 din Constituţia Republicii Moldova, 11. adoptată de Parlamentul Republicii Moldo-va la 29.07.1994. Monitorul Oficial al Repu-blicii Moldova nr.1, 1994.

Art.174 alin.(1) Cod vamal al Republicii 12. Moldova adoptat în baza Legii nr.1149-XIV din 20.07.2000, în vigoare din 23.12.2000, modificat prin Legea nr.267-XVI din 28.07.2006, în vigoare din 01.09.2006. Nota informativă a Direcţiei de suprave-13. ghere a urmăririi penale în organele Procu-raturii şi ale MAI al Republicii Moldova din 21.12.2007. Arhiva Procuraturii Generale a Republicii Moldova, 2008.Ordinul Serviciului Vamal al Republicii 14. Moldova nr.56-o din 21.02.08 despre apro-barea actelor de procedură vamală şi a for-melor tipizate de gestiune strictă. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.74-75/211 din 11.04.2008.

Page 66: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

66

Das Wesen des modernen politischen Ver-haltens wird zunehmend in den Medien- Vor-hersage, Steuerung und Verwaltung von sozialen Krisen und Konflikten, und ihrer Anwesenheit und Abwesenheit des öffentlichen Raumes be-stimmt. Die Praxis ändert sich parallel mit der Entwicklung der angewandten Technologien, die eine Wiedergabe von Realität ermöglichen, womit der Vorrang einem technologischen Rahmen, innerhalb wessen die zu Medien aus-gebildeten Gestalter die Informationen in eine visuell attraktive, sinnlich interessante und äs-thetisch vortreffliche Form zusammenflechten, eingeräumt wird. Immer mehr Menschen arbei-ten zusammen an der Verteilung der öffentli-chen Medien-Pakete, indem sie neue Identitäten Interpretationen und Ausdeutungen der gesell-schaftlichen Prozesse aufbauen. Heute prägen die Mediengestalter die bei der Bewusstände-rung wirksamen Informationszusammenhänge, indem sie das Leben anderer Menschen über die zu erwartenden Grenzen hinweg umwandeln. Die Medien und technische Disziplinen ersti-cken traditionelle Formen der Kommunikation, reduzieren sie, oder verleihen ihnen die Gestalt in Übereinstimmung mit den Bedürfnissen der Elite. Die Bedeutung eines Ereignisses ist weni-ger abhängig von dem Umfeld in dem es passiert ist, sondern mehr von einer Medien-Präsen-tation, welcher es der Öffentlichkeit ausgesetzt ist. Nach der Theorie ist der primäre Zweck des Journalismus, den Bürgern die Informationen zu vermitteln, mittels derer sie frei in den Prozess

Prof. Dr. Srđan MILAŠINOVIĆ, Kriminalistisch-polizeiliche Akademie BelgradProf. Dr. Goran MILOŠEVIĆ, Kriminalistisch-polizeiliche Akademie Belgrad

MEDIENGESTALTUNG MODERNER RELIGIONSKONFLIKTE

Fiind la hotarul a două epoci au apărut un şir de evenimente ce nu sunt influenţate de om (schimbarea climei, conflicte interne, terorismul etc.) prin intermediul tehnologiilor informaţionale sau al surselor mass-media. Mediatizarea conflictelor sociale interne (etnice, religioase, ideologice), precum şi a celor internaţionale depinde în mare măsură mai curând de calitatea informaţiilor prezentate, decât de cantitatea acestora. Revitalizarea conflictelor religioase în Europa de Sud-Est după căderea Zidului Berlinului, loialitatea sectară şi identităţile interconfesionale, precum şi modul de percepere a acestora de către sursele mass-media oferă o bază inepuizabilă din punct de vedere sociologic şi politic pentru cercetări ştiinţifice. Complexitatea acestor aspecte şi procese fac obiectul unor numeroase discuţii şi interpretări în diferite contexte. În acest studiu, am încercat să anali-zăm şi să oferim o imagine obiectivă a structurii şi consecinţelor influenţei asupra populaţiei a tehnologiilor informaţionale şi a informaţiilor prezentate de unele surse mass-media

der Diskussion eingebunden sind, und an der Verwaltung teilnehmen können1. Wenn es um zeitgenössische Konflikte als Bedrohung für die Sicherheit im einundzwanzigsten Jahrhundert, sowie ihre Wahrnehmung der Medien geht, gilt besondere Aufmerksamkeit gewalttätigen eige-nen (internen) Konflikten. Über diese Konflikte wird meistens in einer Weise gesprochen, auf die ihre Träger und Ursachen erklärt wird, ohne eine wirkliche Unterscheidung zwischen diesen Konflikten zu treffen. Auf der anderen Seite be-schreiben einige Autoren die grundlegenden Ei-genschaften eigener (interner) Konflikte mittels geradlinigen analytischen Standards, und argu-mentieren, dass ethnische, religiöse, ideologische und andere Konflikte, die innerhalb eines einzi-gen Staates auftreten, «sich nicht gegenseitig aus-schließen und in der Praxis zu einem großen Teil miteinander verflochten sind.“ 2

Religiöse Konflikte, egal ob sie sich als in-nerkonfessionelle Konflikte oder Konflikte mit einer Distanz manifestieren, stellen zusammen mit ethnischen Konflikten die bekannteste und die strittigste Art von sozialen Konflikten dar. Das Problem liegt darin, dass die Beschreibung eines Konflikts, sowohl ethnischen als auch religiösen, sich weitgehend auf die Vorurteile und Stereotypen bezieht. Man geht von einer Stellungnahme aus, dass die religiösen und eth-

1 B. Kovač & T. Rozenstil, (2006): Elementi novinarstva, CID i Institut za medije, Podgorica, str. 22-24.2 J. S. Goldstein, (2003): International Relations (fifth editi-on), New York, Longman.

Page 67: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

67

nischen Krieger irrational, von Motivationen, die aus dem Dunkel der Geschichte hervorgehen, angetrieben sind, weshalb religiöse Konflikte als extrem und alleinig betrachtet werden, weshalb im Falle dessen Ausbruchs die Eingriffe zu ver-meiden sind. Die Art der Konflikte (Algerien, Somalia, Sierra Leone), weisen auf die Tatsache hin, dass, wenn: «ethnisch, Stammes- oder fun-damentalistisch” teilen. Um diesen Konflikt zu beschreiben, sind dies jedoch nicht die richti-gen Adjektive, da sie sich landesbezogene Merk-male teilen. In diesem Sinne sind ethnische und religiöse Konflikte, landesbezogen oder über-greifend, als Konflikte der dritten Generation klassifiziert.

Angesichts der heutigen Herausforde-rungen und Bedrohungen der nationalen und internationalen Ebene, die durch moderne For-men der Religion (innerhalb und zwischen den konfessionellen ausgedrückt werden) und inter-ethnischen Krisen und Konflikten, können wir sagen, dass die Informationstechnologie weit-gehend durch die Einstellungen und Überzeu-gungen geformt wird, und dies erklärt ihre Be-deutung und Wichtigkeit. Die Massenmedien bauen vor allem Konflikte mit religiösem oder nationalistischem Hintergrund auf, als Teil der üblichen invasiven Strategie, um für politische Programme und Ideen Ablehnung oder Befür-wortung zu erhalten. Vereinfacht werden Leis-tung und Werte durch die politische Agenda bestimmt, wobei der Schwerpunkt auf ein The-ma zu einem gewissen ideologischen Kontext fokusiert wird. Die Realität kann nicht für sich allein bestehen, aber in Wirklichkeit konstruie-ren Medienberichte, unterstützt durch ausge-klügelte Schleier der Ideologie, allgegenwärtig, dass es sich um eine nationalistische oder poli-tische Form von Ideologie handelt.

Mediale Wahrnehmung von politischen Ideen, der Religion und religiösen Konflikten.

Traditionelle Grenzen, die vor wenigen Jahrzehnten die Menschen auf konfessionel-le, religiöse, ethnische, soziale oder kulturelle Weise mit der technologischen Revolution ver-bunden haben, sind stark geschwächt, so dass immer mehr Platz für die wachsende Informa-tionsflut gemacht wurde. Jürgen Habermas war, neben politischer und sozialer Macht, unter den ersten, welcher die Bedeutung der Macht

der Medien als eine spezifische neue Heraus-forderung betonte, welche strategisch wichtig für das Funktionieren einer pluralistischen Ge-meinschaft ist. In normativen Theorien führt er das Konzept der Beratung3 und erklärt, dass die Interaktion zwischen dem Staat und seiner sozi-alen Umwelt zu bietenden Kommunikationska-nälen, welche die politischen Forderungen und Ideen filtern, gehört.

Die Information wird leicht durch die Veränderung der Bedeutung von Vorurteilen, Stereotypen, ideologischem Nebel, Manipulati-on oder Ignoranz, nicht wissend oder bewusst, beeinflusst. Die zentralen Mächte können be-wusst die in der Gesellschaft vorhandenen Ste-reotypen beeinflussen, wobei die Behörden in der Position sind, die Lösungen zu schaffen be-ziehungsweise zu bieten. Politik und politische Ideen sind zunehmend im Kontext der Strategie der herrschenden Eliten dargestellt, um mit der Macht der Wahlen an die Macht zu kommen, wobei die Öffentlichkeit als naives Objekt be-trachtet wird, welche als Objekt zur Stimmabga-be gesehen wird. Die Demokratie ist zunehmend gefährdet, da die globale Gesellschaft unter dem Einfluss medialer Bilder die Welt und sich he-rum weniger kritisch betrachtet, nicht ahnend, dass sie künstlich Vorurteilen, Stereotypen, und Manipulation unterliegen. Die Schnelligkeit, Spektakularität sind die neuen Werkzeuge der Medien-Unternehmen, mit dem Ziel eine Ge-schichten gut zu verkaufen.

Die Provokation der Informationsstille, mit voller Kontrolle von Informationen, ist in der Theorie der Führung von speziellen Kriegen bekannt. Die Illusion der absoluten Herrschaft über Informationen, die Idee der vollständigen Beherrschung der Situation zur gleichen Zeit bedeutet gleichzeitig die Leugnung der Fakten für die Gegenseite.

3 Deliberative Demokratie ist ein Modell, in dem die po-litischen Beschlüsse durch die Verhandlungen, Verein-barungen und Beratungen gefasst werden. Dies ist das Ergebnis der Kommunikationswirkung zwischen den förmlich organisierten und nicht förmlichen Deliberatio-nen Gesicht zu Gesicht, in den Arenen und an der Spitze und auf dem Boden des politischen Systems (Jürgen Ha-bermass: Kommunikation in der Mediengesellschaft, CM, Belgrad, Dezember 2007, S.11).

Page 68: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

68

Die Polarisation ist die einfachste Mög-lichkeit zur Teilung der Bevölkerung durch ma-nichäische, dualistische Muster: schwarz - weiß, gläubig-ungläubig; Patrioten - Verräter; Refor-mer – Konservativer und vieles mehr. In den Krisensituationen können die Medien leicht durch soziale, um das Profil der führenden Fi-guren-Design sagen, dass bestimmten Tugen-den, während die Förderung entgegengesetzte Bedeutungen für den Gegner. Das Modell ba-siert sich auf den Grundsätzen des primitiven Grundsatzes: Verurteilungen (Strafen) und Lob (Belohnung), was bedeutet, dass die Wurzeln in archaischen, historischen Perioden gefunden werden kann, worin die Feiglinge und Schwäch-linge von der Öffentlichkeit ignoriert werden, im Gegensatz zu den Helden als Inhaber der moralischen Grundsätze.

Obwohl im Großteil der Geschichte4, die religiösen Auseinandersetzungen der Konflik-te innerhalb einzelner Gesellschaften und zwi-schen den Staaten die gleichen Ursachen ha-ben - sind die Interessen nicht ausschließlich religiöser Natur. Doch die vertraute geistliche Rhetorik, die in der Regel religiösen Konflikten folgt, versteckt sich hinter nicht illegitimen po-litischen und wirtschaftlichen Interessen (Raub, Sklavenhandel, territoriale Eroberungen). Doch diese Tatsache mindert nicht die Bedeutung der Religion in der Entstehung und Entwicklung der religiösen Distanz, die Gegensätze und Konflik-te, die eine Verpflichtung, in der Debatte über religiöse Konflikte auferlegt, legen besonderen Wert auf die Analyse der grundlegenden Eigen-schaften der Religion, und ihrer Wahrnehmung der Medien an der Kreuzung der Jahrhunderte.

Mit der Philosophie und Wissenschaft, Religion als ein System der geistigen rationalen und irrationalen Vorstellung der menschlichen Existenz (Seele-Körper-Dichotomie) ist ein un-vermeidliches Attribut der kulturellen Identität einer Gemeinschaft. Oft ist die Meinung, dass die Religion ein bestimmendes Merkmal der

4 Das Fehlen des klaren Unterschiedes zwischen der welt-Das Fehlen des klaren Unterschiedes zwischen der welt-lichen und der geistlichen Macht der alten vorchristlichen Völker trug bei, dass alle Kriege die Religionskriege wa-ren. T. Ling, (1990), Religionsgeschichte des Ostens und des Westens, Belgrad,

Zivilisationen ist, auf welcher Grundlage die großen Religionen und Zivilisationen ruhen. Im Laufe der Geschichte ist die Religion ein bemer-kenswertestes Element des individuellen und kollektiven Selbst geworden. Allerdings hat der Missbrauch der Religion und religiöser Identität in den vergangenen Epochen zu blutigen Krie-gen und Ermoderungen von Völkern, großen Kreuzzügen und religiös geführten Kriegen, speziell in West- und Mitteleuropa, während und nach der Reformation geführt. Es sollte auch darauf hingewiesen werden, dass im Hin-tergrund des Religionmissbrauches immer die gleiche Ursache steht - das Interesse am eigenen Staat5. Die Bekehrung zum Islam oder Christen-tum wurden unter Ehrgeiz der Kirchen durch-geführt, dies führte zu einer Erhöhung der Zahl der Gläubigen, wodurch der Staat eine größere Macht mit dem Gehorsam der Anhänger/Gläu-bigen erreichte. An die Stelle das traditionellen Bündnisses von Kirche und Staat (heilige und weltliche), symbolisch mit Ikonen und Achsen dargestellt: Ikonen bedeutet Glaube und Axt be-deutet Politik (zB. in Russland). So wurde zum Beispiel nicht nur ein Ketzer von der Kirche exkommuniziert, sondern er wurde auch zum Feind des Staates.

Die Beziehung von Kirche und Staat war der Gegenstand der theoretischen Debatte in der Geschichte. Diese Beziehung war die Ur-sache für die blutigen Kriege der Kreuzfahrer gegen die Muslime aber auch Christen gegen Christen, die Säkularisierung der Politik, die mit der französischen Revolution begonnen hat, und die mit der Oktoberrevolution ihren Hö-hepunkt erreichte. Daher ist die Trennung von Staat und Religion und religiöser Identität und nationalem Ersatz, zweifellos der tiefgreifends-te strukturellste und ideologischste Prozess in der zeitgenössischen Geschichte der westlichen Zivilisation. Die Religion als ein symbolisches System und sozio- psychologische Tatsache kann, aber muss nicht, Auswirkungen auf die Entstehung und Dynamik von Konflikten haben. Ihre Rolle in sozialen Konflikten

5 Das Beispiel sind osmanische Eroberungen, die das be-tonte Interesse an der Besetzung der neuen Gebiete hat-ten.

Page 69: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

69

(konservativ oder progressiv) hängt von der konkreten historischen Situation ab, in wie weit die Religion in der Gesellschaft vertreten ist. Die Rolle der Religion in den internen ethnischen und religiösen Konflikten ist eng mit der Tradition und der Geschichte verbunden, sowie mit inter-nen Widersprüchen in der Gesellschaft, und der Existenz von inter-ethnischen Spannungen und der Kultur der Toleranz zwischen verschiede-nen Religionen und Konfessionen.

Die Religion wird oft als höher zu sein, als das Gesetz der staatlichen Gesetze und interna-tionale Abkommen gesehen. Die Folge von sol-chen widersprüchlichen Werten und Praktiken führt zu gewalttätigen Auseinandersetzungen, im Namen aller großen Weltreligionen. Moti-viert durch verschiedene Gründe, haben nach dem kalten Krieg Angehörige bestimmter Re-ligionen das Weltbild der Gewalt gekennzeich-net, wobei der Islam besonders hervorsticht. In dieser Hinsicht wird der Islam oft zum Stereo-typ in der westlichen Welt bezeichnet, obwohl «nicht mehr anfällig für Konflikte als andere Religionen»6, obwohl, wenn man über den Is-lam spricht, mehrer Fakten betrachtet werden müssen. In der Tat zeigt der Koran als heiliges Buch des Islams tiefe Analysen und einige wi-dersprüchliche Ansichten. Generell beschreibt der Koran an mehreren Stellen eine negative Haltung gegenüber Gewalt und Konflikten, predigte Toleranz zwischen den Menschen, un-abhängig von Religion, und fordert, dass nie-mand außer in Selbstverteidigung und derglei-chen töten darf. Auf der anderen Seite, sagt der Koran uns etwas anderes: «Allah hat sein Ver-sprechen erfüllt, wenn der Feind durch seinen Willen die Feinde tötet» (Koran III, 152), oder «Wenn die heiligen Monate vergingen, dann tötet Heiden, wo immer ihr sie findet «(Koran IX, 5/Ajet). Dementsprechend schließt der Is-lam dogmatischen Säkularismus und Frieden für alle diejenigen, die nicht akzeptieren, dass der Islam, nicht nur religiöse, sondern politi-sche Vormachtstellung annimmt. R. Robertson bewertet: “Tribalismus und Religion hatten und haben immer noch eine entscheidende Rolle in der sozialen, politischen, wirtschaftlichen und

6 J. Goldstein, op. cit., p. 205.;

kulturellen Entwicklung der arabischen Gesell-schaften und politischen Systeme. Diese Religi-on des Islams, wird als Grundlage der Gruppe-nidentität und als Zentrum von Loyalität und Engagement gesehen, während der nationale Zustand als eine weniger wichtige Tatsache er-scheint, vor allem aus der Sicht der kollektiven Selbstbestimmung.»7 In Ländern, in denen der Islam eine Quelle von Ideologie und Legitimati-on ist, werden nicht Muslimen und Frauen dis-kriminiert und benachteiligt. Kein islamisches Land nimmt die Allgemeinen Erklärung der Menschenrechte an, oder die Deklaration der Menschenrechte der UNO.

Allerdings, der Koran also auch das Alte und Neue Testament zeigen in im Epilog eine tiefe Verbindung mit der Entwicklung von ge-walttätigen (religiösen) Konflikten. Im Alten Testament, die wichtigste Quelle vom Juden-tum, findet man, vor allem in der Thora An-sichten über den Krieg und die Aufforderung zur Einreichung von religiös motivierter Ge-walt8. Darüber hinaus sagte T. Ling, dass eine wichtige Tatsache im hebräischen Verständnis gegenüber Gott Jahveu das geistige Prinzip der Errichtung der Monarchie ist, und wurde in ei-nen «Gott der Bewohner von Zion verwandelt, der Hauptstadt von König David, wo das» Feu-er frisst «blendet seine Feinde.» 9

Im neuen Testament, als Fundament des Christentums, welches Gewalt und Krieg ver-bietet, aber in Hinblick auf die Verwandlung des Christentums in die Staatsreligion, den Krieg unter bestimmten Umständen als legitimes Mittel in der Kirche (Katholiken, Orthodoxe, Lutheraner, etc.) verwendet werden darf. Kon-flikte zwischen Christen und Islamisten sind we-gen der vielen Unterschiede vorprogrammiert, vor allem da sich die muslimischen Vorstellung vom Islam als eine Lebensweise, die in sich Re-ligion und Politik vereint, welche im Gegensatz

7 R. Robertson, Globalization Theory and civilization Ana-lysis, (1995), Comparative Civilization Review, 17. 8 Näher über die Angaben aus dem Alten Testament: Bi-bel oder Heilige Schrift, Britanische oder ausländische Bibelgesellschaft, Belgrad, nicht datiert, V Buch Moses, 7 Kapitel, Verse 1-5.9 T. Ling, Istorija religije istoka i zapada, (1990), Beograd, str. 98

Page 70: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

70

zur christlichen Vorstellung von getrennten Be-reichen von Staat und Religion, gegenübersteht. Auf der anderen Seite sind diese Konflikte nicht nur das Ergebnis von Unterschieden, sondern auch von Ähnlichkeiten zwischen ihnen. Zu-nächst einmal sind beide monotheistische und universalistische Religion, deren Überzeugun-gen die Grundlage des Wissens der Wahrheit im Namen der Religion ist, und das eine verbind-liche und religiöse Welt repräsentiert werden kann. Auch sind diese Religionen missionarar-tig, was bedeutet, dass ihre Anhänger eine Ver-pflichtung zur Konvertierung von «Ungläubi-gen» zu «dem einzig wahren Glauben haben».

«Am Ende des zwanzigsten und frühen einundzwanzigsten Jahrhunderts gab es eine radikale gesellschaftliche Veränderung, die die-se Ansichten leugnen und somit eine Neudefi-nition der religiösen Faktoren für den Konflikt in der modernen Welt erfordern. Die religiöse Gelehrte J. Casanova akzeptiert nicht die An-sicht der Säkularisierung und der Trennung von Kirche und Gesellschaft und Politik, son-dern argumentiert, dass im Prozess der «Diffe-renzierung und Zusammenlegung von Glaube und Religion», weil «Politiker, und Forscher der innenpolitischen Bereiche im Allgemeinen größere Aufmerksamkeit der Religion widmen, und religiöse Führer bereit sind, im an öffentli-chen und politischen Debatten10 zu beteiligen.»

Ungeachtet der Trennung von Kirche und Staat im Großteil der Welt, wachsen interreli-giöse und zwischenreligiöse Konflikte welche in die politischen Konflikte übergreifen. Es gibt rein religiöse Konflikte, welche im Rahmen des Wettbewerbs der verschiedenen Religionen ge-führt werden, aber sie erfordern keine Interven-tion der Regierung und haben keine politische Dimension. Auch über den Kampf der Gläubi-gen zwischen den Konfessionen zu gewinnen kann ohne politische Ambitionen und politi-schen Konsequenzen geführt werden. Aller-dings wird die Religion unter Bedingungen, in denen den Gläubigen bestimmte politische Überzeugungen aufgezwungen werden, oder wenn religiöse Institutionen versuchen politi-sche Themen einbringen, politisiert.

10 J. Casanova, (1994), Public Religions in the Modern Wor-ld, Chicago: University of Chicago Press, p. 8.

Die Politisierung der Religion, verursach-te alle Konflikte aus dem Ende des zwanzigs-ten Jahrhunderts. Ein Beispiel ist der Krieg in Sri-Lanka zwischen Buddhisten und Hinduisten seit 1990, in Nigeria im Jahr 1991. Die Tausen-den von Gläubigen haben in den Kämpfen zwi-schen Moslems und Christen ihre Leben verlo-ren. Im Jahr 1992 wurden in Indien mehr als 2.000 Gläubige in den Kämpfe zwischen Hindus und Moslems getötet, während die Kaukasus-Region von Konflikten zwischen Christen und Muslimen, Nordirland von Konflikten zwi-schen Katholiken und Protestanten geprägt war. Im Sudan herrschte ein langer Krieg zwischen Christen und Muslimen in Osttimor zwischen Katholiken und Muslimen. Unter den jüdischen und palästinensischen Fundamentalisten dau-ert der Konflikt länger als ein halbes Jahrhun-dert, bis ins Jahr 1991 wo in Pakistan ein Gesetz verabschiedet wurde, wodurch Beleidigungen von Muhammad mit dem öffentlichen Tod durch Erhängen bestraft werden. Terroristische Anschläge von islamischen Fundamentalis-ten, mit mehreren tausend Opfern in den USA 2001, erforderten eine gründliche Überprüfung der aktuellen theoretischen Paradigmen in Be-zug auf die Neudefinition der Rolle religiöser Faktoren bei der Entstehung von Konflikten im einundzwanzigste Jahrhundert.

Religiöse Konflikte wurden nicht nur zwi-schen den Mitgliedern der verschiedenen reli-giösen Traditionen ausgetragen, sondern auch zwischen Personen der gleichen Religion oder Konfessionen. Diese Konflikte wurden als ein Konflikt zwischen den Religionen (Christen-tum und Judentum, Hinduismus und Islam, Christentum und Islam) in einem und zwischen den verschiedenen Staaten manifestiert, eben-so wie zwischen Gläubigen, die zu einem oder verschiedenen Konfessionen und Religionen (zwischen Katholiken und orthodoxen Christen oder Protestanten innerhalb der christlichen Kirche). Obwohl die religiösen Konflikte theo-logische Unterschiede haben, waren der haupt-sächlichen Unterschiede nicht religiös, sondern ein Missbrauch von Seiten der religiösen Insti-tutionen oder Behörden und politischer Amts-träger. 11

11 Über die Fragen der theologischen Ursächlichkeit von Religionskonflikten -und kriege, näher : M. Jevtić, Dar-

Page 71: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

71

Die Entwicklung eines modernen Staates und der Säkularisierung der Gesellschaft haben im Laufe der Geschichte dazu geführt, dass re-ligiöse Faktoren von Konflikten an Bedeutung und Intensität verlieren. Allerdings bedeutet dies nicht, dass religiöse Konflikte in entwickelten und nicht entwickelten Teilen der Welt ganz als ein Faktor Konfrontation und Krise eliminiert wurde. So sind in Indien, Sri Lanka, Ost-Timor und anderen Regionen der Welt, die Auswirkun-gen von religiösen Konflikten die wichtigste Art von Konflikten. Vor diesem Hintergrund können wir schließen, dass die Religion eine Bedrohung für die soziale Integration ist, wie es trägt, denn «... die Geschichte mit einer Reihe von religiösen Spaltung manifestierte große Macht die Religi-on nicht nur trennt, sondern auch die Menschen und Nationen12 verbindet».

Neben zwischenreligiösen, sind häufig nicht religiöse Konflikte jene, welche in Ihrer Intensität stärker sind als Konflikte zwischen den verschiedenen Religionen. Im Laufe der Geschichte wurden diese Konflikte vor allem durch Aufteilung großen religiösen Gemein-schaften hervorgerufen, aber heute sind sie zum Großteil nationale, politische und soziale Kon-flikten innerhalb der gleichen Religion oder re-ligiöse Gemeinschaft zu beobachten.

In den letzten Jahrzehnten des zwanzigs-ten Jahrhunderts wurden im Christentum aktu-elle Konflikte der Katholiken und Protestanten (Nordirland), und Katholiken mit den Ortho-doxen (Kroatien, Bosnien von 1991 bis 1995) ausgetragen. Bestand haben seit Ihrer Gründung Konflikte innerhalb des «islamischen Zivilisati-onskreises» (Huntington): Afghanistan, Soma-lia, Pakistan, Indien, Irak, Iran, Türkei. In die-sen Konflikten ist es schwierig die ethnischen, religiösen und politischen Faktoren und Moti-ve und die Ursachen des Konflikts zu trennen. Der Grund dafür ist, dass die Zugehörigkeit zu ein und derselben Religionsgemeinschaft we-niger Bedeutung hat als die Zugehörigkeit zu einer Nation, als das die nationale Zuordnung

stellung Đ. Šušnjić, (1999), Religion I, II, Soziologische Zusammenstellung, No.1-2.12 M. Haralambos, M. Holborn, (2002), Sociologija: Teme i perspektive, poglavlje VII. Zagreb, str.435.

Vorrang vor der religiösen Zuordnung hat. Diese Tatsache kommt vor allem dann ins Spiel, swenn es eine Tendenz in der ethnisch und re-ligiös heterogenen Gesellschaft ist, um jeden Preis eine souveräne Nation zu schaffen. In der Regel bekommt die politische Herrschaft eines Volkes, mit dem Wunsch, eine beherrschende Stellung in der herrschenden Religion etablie-ren zu wollen eine besondere Stellung.

Unter diesen Vorraussetzungen ist die Kirche und die Religion ein wichtiger Faktor der Integration innerhalb der Nation, die Um-wandlung von einer bestimmten Religion im Bewusstsein sehr intoleranter Praktiken in Be-zug auf andere Religionen und Volksgruppen. In einem solchen Umfeld sind die Nationen in der Regel versucht, einige Funktionen der Reli-gion übernehmen, und umgekehrt, wodurch es zum Phänomens der Militarisierung von Reli-gion und Kirche kommt. Man hat jedoch einen Weg zur Schaffung eines Nationalstaates dieser Art gefunden, da das politische Vertrauen des Volkes keine Fragen und Zweifel duldet. Der Nationalstaat in Ihren sozialen und üblichen Bedingungen, die hauptsächlich als Heiligkeit konzeptualisiert ist, und wie alles, was heilig verpflichtet ist, ihren Wert und die Bedeutung des Opfers, welches als heilige Gewalt bestätigt auftritt, kann der Entwicklung dieser Art des modernen Nationalstaats durch eine kleinere oder größere Menge von Gewalt in verschiede-nen Formen folgen.

In der heutigen Gesellschaft sind die reli-giösen Konflikte sehr selten reiner Form und oft mit politischen und ethnischen Formen im In-halt und Hintergrund vermischt. Dies trug zum Ende des zwanzigsten Jahrhunderts zu erhebli-chen Veränderungen in der theoretischen und politischen Einstellung von Religion als Faktor des sozialen Konflikts, und die «entscheidende Frage am Ende des zwanzigsten Jahrhunderts hat sich das Problem der Beziehungen zwischen Religion und Politik, Religion und Gesellschaft13.» Es ist sogar die explizite Stellungnahme von J. Casanova, dass «öffentliche Religionen wie

13 M. Jevtić, (1997), Verski činilac u savremenim Balkanskim odnosima, Zbornik: Savremeni procesi i odnosi na Balka-nu, Fakultet političkih nauka i IMPP, Beograd, str.305.

Page 72: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

72

der eine wichtige Rolle in der Politik zu spie-len beginnen. Die Privatisierung der Religion ist eine historische Option». Seit den 80ern ist die Privatisierung der Religion und des Glaubens keine populäre Option. Die religiöse Aktivisten und die Kirche sind um so stärker in politische Konflikte verwickelt, im Kampf um Befreiung, und die Verwirklichung von Gerechtigkeit und Demokratie auf der ganzen Welt. Während der gesamten 80er Jahre gab es fast keine ernsthaf-ten politischen Konflikte in der ganzen unter dem versteckten Einfluss der Religion. Diese Beispiele sind ein Konflikt zwischen Juden und Arabern im Nahen Osten, Konflikte zwischen Protestanten und Katholiken in Nordirland so-wie Zusammenstöße zwischen Muslimen, Ser-ben und Kroaten in Bosnien. Die Religion hat eine wichtige Rolle in der Rebellion, die zum Sturz des Kommunismus in Osteuropa geführt, wodurch die USA zunehmend an Einfluss als «moralische Mehrheit» der fundamentalisti-schen Christen gewinnt. Die Affäre mit Salmon Rushdi zeigt auch deutlich den Grad des Kon-fliktes zwischen religiösen und säkularen Werte im Vereinigten Königreich.14»

Nach dem Zusammenbruch beeinfluß-ten viele Gründe die Einstellung zur Religion und Religiosität, 1 / Bekräftigung der Religi-onsfreiheit (einige Autoren sprechen über die Revitalisierung der Religion), 2 / Stärkung der fundamentalistischen Tendenzen in den Welt-religionen, 3 / die Rolle der katholischen Kirche den 80er Jahren des XX Jahrhunderts, radikale Veränderungen die in einigen ehemaligen real-sozialistischen Ländern (zB Polen) stattgefun-den haben, 4 / Instrumentalisierung von Staat und Kirche für politische Zwecke (z. B. Einsatz zur Erklärung der Unabhängigkeit der Kirche, die Unabhängigkeit der mazedonischen Nati-on und 5 / Rolle des Vatikans und einige isla-mische religiöse Zentren und Länder im Kon-flikt im ehemaligen Jugoslawien von1990-1999. Das Ergebnis ist, dass religiöse Konflikte nicht mehr nur von den primären nicht-religiösen Ursachen geführt werden, sondern sie werden als unabhängige Faktoren in Betracht gezogen.

14 J. Casanova, (1994), Public Religions in the Modern Wor-ld, University of Chicago Press, Chicago, p. 4.

In einigen Werken ist zu erkennen dass es klare Unterscheidungen zwischen theologischen und nicht theologischen Faktoren gibt.15

In der entwickelten bürgerlichen Gesell-schaft mit einem hohen Prozentsatz der Bevöl-kerung an Wanderarbeitern, kommt es selten zu Konflikten wegen der Religion oder religiö-sen Differenzen, und wenn sie auftreten, dann haben sie nur einen Schein von religiösen Kon-flikten. Der Hintergrund des Antagonismus ist nicht religiös in Bezug auf die Bevölkerung, aber signifikant unterschiedlich in sozialen System, kulturellen, traditionellen, nationalen und po-litischen Faktoren und verschiedenen sozialen Bedingungen und Chancen im Leben der Mit-glieder bestimmter religiöser Gruppen, insbe-sondere Migranten. Unter solchen Umständen war der religiöse Faktor basierend auf religiösen Differenzen mehr oder weniger «aufgepfropft».

Im Gegensatz zu den entwickelten Län-dern, hat der religiöse Faktor in den Entwick-lungsländern und einigen Schwellenländern, die national und religiös heterogen und beladen mit verschiedenen inneren Widersprüche und Krisen sind, als ein Element der inneren Insta-bilität eine viel größere Bedeutung..

Religiöse Konflikte treten nicht in reiner Form auftreten, sondern in den Kontext anderer Konfrontation, vor allem nationaler und politi-scher. Daher ergeben sich der religiöse Faktor und religiöse Unterschiede als Ursache, obwohl nicht so offensichtlich, nicht als primäre Ursa-che von ethnischen Konflikten, obwohl. Religi-on (Kirche), mit lokalen, nationalen, erhielt assoziiert, und die latenten und manifesten Funk-tion. Manifest-Funktion ist in der Religiosität als kognitive und emotionale Beziehung zu Gott zu bezeichnen. Hidden Feature ist die Garantie einer Position der Verteidigung der Kultur und nationaler Identität, mit den charakteristischen Merkmalen und dem integrierten Schutzsystem. Ein solcher sozio- politische Raum ist nicht nur in nationale und religiöse Konflikte der Bürger-kriege zu verwandeln, sondern auch in die Krie-ge im Namen der Religion oder Konfession.

15 Ein solcher Ansatz wurde im größten Teil im Buch von S. Huntington angenommen: Kampf der Kulturen, CID, Podgorica, 1998.

Page 73: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

73

Religiöse Spannungen, Konflikte und so-gar Terrorismus mit religiösem Hintergrund, werden von den Medien als ein wichtige Hebel in der Propaganda ihrer politischen und religiö-sen Vorstellungen verwendet, womit wir auf die erhöhte Anfälligkeit der globalen Gemeinschaft schließen können. Religiöser Extremismus und Terrorismus ist immer ein Ziel, ob es ideolo-gische Auseinandersetzungen oder ethnischen oder religiösen Unterschiede sind, die eigent-liche Handlung in die Destabilisierung eines Landes. Es sollte klar sein, dass der Terrorismus keine ideologische Basis hat, sondern Elemen-te der ideologischen und religiösen Zugehö-rigkeit enthält. Daher ist die Notwendigkeit zu überzeugen, dass die normalen Menschen nur für Gerechtigkeit, Gleichheit und Fairness und Identifikation kämpfen. Dies ist die beste und schnellste Weg zu gewinnen, um über das Heer von neuen Anhängern, die langfristige Einstel-lung von neuen Mitgliedern zur Verfügung stellt. Zum Beispiel nach der Veröffentlichung des umstrittenen und beleidigende Karikatur des Propheten Mohammed in dänischen und anderen europäischen Zeitungen: Ergebnis war ein großer Zorn der muslimischen Gläubigen weltweit, die die als einen gewaltsamen Akt der journalistischen Verleumdung gesehen haben! Auf der anderen Seite sehen die Gegner des Is-lams eine solche Reaktion als eine weitere Be-stätigung des religiösen Fundamentalismus, die gefährlich ist, unnatürlich und fatalistische ge-litten.

Universal Religion für die weitere Poli-tisierung des eskalierenden Konflikts Paradig-ma, und statt der Berührung der Kultur, eine Interpretation der Umrisse einer Kollision der Religion als Ziel des Lebens. Der Terrorismus ist mehr und mehr eine Plattform für die Ar-men und Ausgeschlossenen, und nicht, um Sympathie und Brieftaschen reicher Sponsoren zu gewinnen, die den Mut haben, sich persön-lich an den Kampf zu beteiligen, sondern durch die logistische Unterstützung werden diese in der Funktionsweise der tödlichen Maschinen wichtig. Die Kombination aus Religion, Wirt-schaft und Menschenrechte ist die Trias der neuen Organisation, um die Unterstützung für synchronisierte Medien weltweit führende

Zusammenprall der Zivilisationen zu unter-mauern.16

Bestimmung des zeitgenössischen reli-giösen Konflikt

Wissenschaftliche Analyse der Ursachen des Konflikts, und die interne (religiöse und ethnische), basieren auf historischen und so-zialen (politischen, ethnischen, religiösen und ideologischen) Bedingungen und Faktoren, und andere Interessen und Ziele der Teilnehmer an ihnen. Themselves Ursachen von Konflikten sind «stabile, ausreichend und notwendig ist, direkt (wirtschaftlich, politisch, etc..) Quellen der Bewegung, Entwicklung und Veränderung von sozialen Konflikten»17, siehe «Spaltung der Gesellschaft, insbesondere von materiel-len Werten, die Aneignung von Macht, soziale Macht, Prestige, Prestige, Herrschaft über Men-schen und Dinge, Territorien, etc.. Unter allen sozialen Konflikt ist ein hohes Maß an Interde-pendenz, Ursachen und Folgen von Gewebe, das nach ihrer Wichtigkeit und Dauer unter-schieden wird notwendig. So können wir über die Ursachen des ersten, zweiten, dritten und n- ten Grades und das Ausmaß der spezifischen Kausalität sprechen, durch das Phänomen der Kausalität Klasse (Konflikt), die Kausalität, gel-ten als das System als Ganzes.

Gewalttätige religiöse Konflikte sind die auf häufigsten auftretenden in einer multi-eth-nischen, oder rückständigen Gesellschaften und Nationen, in denen Religion eng mit extrem undemokratischen politischen Regimen ver-bunden sind. Denn die religiösen Konflikte tre-ten nicht als Begleiter auf, jedoch als wichtigster Faktor des nationalen Konflikts. Durch das Feh-len des demokratischen Bewusstseins und Tra-dition, Geschichte und Tradition Belastung der religiösen Intoleranz und widersprüchliche ho-hem Niveau, wo die Religion die Grundlage der kollektiven Bewusstsein und Identität geprägt ist. In diesen Gesellschaften werden oft natio-nalen und religiösen Chauvinismus, die, wenn

16 Ein socher Ansatz wurde zum grössten Teil im Buch von S. Huantington angenommen, (1998), Kampf der Kulturen, CID, Podgorica. 17 J. Vidaković, (2003), Društevni konflikti - Bosna i Herce-govina, Sarajevo: Zavod za udžbenike i nastavna sredstva, str. 42.

Page 74: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

74

sie gewonnen, und militante Form, in religiösen Fanatismus verwandelt. Im Namen der Religion kommt zu Massenverbrechen, religiösen Pogro-men und massive Verluste an Menschenleben.

In der Theorie liegen die Ursachen des re-ligiösen Konflikt in verschiedener Faktoren, da-runter die bekanntesten: eine tiefe soziale Krise (der Zusammenbruch des Wertesystems, An-omie, soziale Verzweiflung), die Politisierung der Religion und der Manipulation von religi-ösen Gefühlen (des Klerus, wenn der klerikalen Flügels innerhalb einer religiösen Institutionen Form einer politischen Partei oder Bewegung mit politischen Zielen, oder durch den Staat und die politischen Parteien wurden die Gläu-bigen im Sinne der Anwendung bestimmter po-litischer Überzeugungen oder Schiedsverfahren im Zusammenhang mit religiösen Fragen); Per-meation von religiösen und nationalen Komplex (Kombination von Nationalismus und nationa-len Chauvinismus und religiösen Fanatismus als Ergebnis der tatsächlichen oder scheinbaren Koalition von religiösen und ethno- nationalis-tischen Eliten, um politische Macht zu gewin-nen oder bedeutende Position in einem Land), und die Existenz von undemokratischen, au-toritären und totalitären politischen Regimes und Systeme der Regierung, dass Ungleichheit schafft in der sozialen Stellung von Mitgliedern bestimmter Religionen, Religion und Geständ-nisse.

Im Studium der Religion als soziales Phä-nomen unter Theoretikern gibt es große Über-einstimmung - viele (wichtige) Quellen und Generatoren von Religion und Religiosität in der sozialen Natur sind, aber es ist sicher, dass alle Quellen und Generatoren der Religion nicht sozial sind. «Religion ist nicht ein einzi-ger Sinn, sondern es handelt sich um vielfältige, polyphone Beziehungen des Menschen zu Gott, die Welt im Allgemeinen und die Gesellschaft, in der er lebt und wegen der Tatsache Religi-on nicht zu einem sozio -historischen Element reduziert werden kann. In der Verabsolutie-rung sozialer die soziologischer Interpretation von Religion und Religiosität werden wichtige Tatsachen übersehen: einige Bedingungen von Religion und Religiosität von sozialen Kontext zu wachsen, die Erfahrung des Heiligen als ein-maligen Akt, welcher die Phänomenologie der

Religion betont.18

Aus soziologischer Sicht ist die Analyse der religiösen Konflikte wichtig, soziale Grup-pen als Träger der Religionskriege zu trennen. In der Theorie, für diese Angelegenheit, ebenso wie im Falle der Debatte über die Ursachen des religiösen Konfliktes, gibt es verschiedene, auch gegensätzliche Meinungen.19 Doch die vorherr-schende Meinung, dass die religiösen und na-tionalistischen Elite-Agenten das Konzept der grundlegenden sozialen und religiösen Kon-flikte, während «unteren» Klassen und Schich-ten der Masse Träger der Religionskriege sind. Dies ist jedoch kein Beweis für ihre religiöse Ausgrenzung oder Bevorzugung zu religiösen Konflikten im Verhältnis zu anderen sozialen Gruppen, wie zahlreiche Studien bewiesen. Es ist eine Tatsache, dass die objektiven Bedingun-gen der Existenz, die anfällig für soziale Klasse oder religiöse Manipulation die Strafe gegen an-dere (Nation, Religion oder Religionen sind) für ihre Notlage.20 Die nationale Elite in Bezug auf die soziale Krise und sozialer Armut, oder um die Schaffung von Nationalstaaten, des Regimes Indoktrination gegen die Manipulation von Na-tionalismus und religiöser Gefühle in Form von Intoleranz, von dieser sozialen Schicht Masse an Humanressourcen erstellt Versuch, die na-tionalen Konflikte beginnen die Regel sind eine religiöse Dimension.

Als eines der wichtigsten Themen der religiösen Konflikte können gesinnten Geistli-chen auftreten. In einem Versuch, in weltlichen Dingen zu schlichten (Bildung, Politik, Kul-tur), oder eine Tendenz zu einer vermittelnde Rolle der Religionen innerhalb einer Nation zu bekommen, könnte den Klerus religiöse Into-leranz und Feindschaft fördern. In Ländern im Übergang solcher Bemühungen des Klerus sind noch mit dem angeblichen Kampf gegen den Kommunismus und Atheismus geprägt «die

18 Đ. Šušnjić, (1998), Religija, Čigoja štampa, Beograd.19 D. Đorđević, (1999), Religioznost stanovništva Jugosla-vije, TEME, 1/2. Niš, Z. Golubović i dr.:(1995), Društveni karakter i društvene promene u svetlu nacionalnih sukoba, Beograd: IFDT; S. Hantington, Sukob civilizacija, op. cit.20 Z. Kuburović, (1999), Religionsgemeinschaften in Jugo-slawien und ihre gegeseitigen Auseinandersetzungen, Novi Sad: Philisophische Fakultät.

Page 75: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

75

relative Errungenschaften der Zivilisation und das Prinzip des Säkularismus, Kirche und Staat Divisionen und Bildung ist. 21Daher der häufige Missbrauch der Religion in irreligiösen Zwecke, insbesondere, wenn die Religion der Instrumen-tierung in den nationalistischen, sexistischen oder anderen Fundamentalismus. Aus Grün-den der Eroberung der Macht oder politische Ziele zu Prozessen.

Elemente der religiösen Konflikte in der heutigen Gesellschaft sind zahlreich und viel-fältig. Während ihrer Betrachtung und Analyse zu berücksichtigen, dass sie getragen werden, im gleichen Umfang wie die Religion, ist immer historisch, sozio- politisch und kulturell spezi-fisch und treten in unterschiedlichen Formen und Inhalten auf. Daher sollten wir auf zwei wichtige Tatsachen hinweisen: 1 / dass die Re-ligion vor allem eine Art von kulturellen und symbolischen System ist, welches einen großen Teil von der ethischen Parametern umfasst und den ethischen Rahmen in allen Gesellschaften setzt, und 2 /, dass religiöse Vielfalt als solche nicht der wichtigste Faktor in den Konflikt ist, angezeigt durch friedliche Koexistenz der ver-schiedenen Religionen und Konfessionen in den entwickelten demokratischen multiethni-schen Staaten. Religiöse Unterschiede wurden nur signifikant, wenn sie eine Verbindung her-stellen:

systematische Ethno-Nationalismus und –Chauvinismus in der autoritären und totalitären sozio-politischen Ordnung, ein heterogener eth-nischer und konfessioneller und

sozialen Umstände, in denen folgende –Aspekte zum Vorschein kamen: die tiefe soziale und kulturelle Krise, soziale Mehrheit und re-gressive sozio-politische Entwicklungen.

In solchen kulturellen Bedingungen, mit religiöser Vielfalt instrumentalisiert, wird ein wichtiger Faktor der sozialen Distanz, Tren-nung, Konflikte, Massenpogrome religiösen Fa-natismus und Gewalt «im Namen des Glaubens.» Studien haben bestätigt, dass eine langfristige

21 Über die Intoleranz des Klerus in den Kriegen auf dem Gebiet der SFRJ während der Neunziger Jahre des XX Jahrhunderts siehe S. Gredelj,(1999), Klerikalismus, Eth-nophilentismus, Antiökumenismus und (In)Toleranz , Bel-grad: Soziologie, No. 2

soziale und moralische Krise, die die Bedingun-gen für die Rückkehr der Religion als Alternati-ve Wert-System, nicht nur als Flucht aus Kom-fort und amtlichen Wert-System angelegt. Doch die Ausbreitung der Religion und die Stärkung ihrer Rolle in der Gesellschaft, das Phänomen ist in Bezug auf die soziale Krise, nicht zugleich bedeuten, Schaffung der Voraussetzungen für inter-religiösen Konflikte im Beichtstuhl hete-rogenen Gesellschaft, extreme Religiosität, oder eine soziale Gruppe allein produziert religiöse Intoleranz, Klerikalismus und Fundamentalis-mus.22

Neben dem sozialen und moralischen Kri-se, als ein wichtiger Faktor im religiösen Kon-flikt ist, gibt es eine Krise der kollektiven Iden-tität. Unter diesen Bedingungen ist die Suche nach neuen Modellen in der Regel die Identi-fizierung von Nation und / oder Religion. Der Sturz des sozialistischen Regimes in der Sow-jetunion und Jugoslawien, S. Huntington wies darauf hin, dass die Menschen nicht mehr in der Lage sind, sich selbst als Kommunisten zu identifizieren, sowjetischer oder jugoslawische Staatsbürger sind und verzweifelt auf der Suche nach neuen Identitäten sind.23 Sie wurden gefun-den in alten ersetzen Ethnizität und Religion. « Denn es ist nicht nur ein ideologisches Vakuum, machte Niederlage der sozialistischen Ideologie, sondern auch künstliche nationalistischen und religiösen Geist, der politischen Eliten um die Macht kämpfen zu fördern. Betonend, Mytholo-gie, Geschichte und Religion, die das Regime seit Jahrzehnten unterdrückt, haben sich die Bedin-gungen für das Wachstum des religiösen Gefühls geschaffen, und die Wiederbelebung der religiö-sen Ideologie, oder eine Art religiöse (eigentlich der Kirche) der Renaissance in allen osteuropä-ischen Ländern. Doch im Falle des Balkans, re-ligiöse Bewusstsein in Bezug auf die mangelnde Bereitschaft «Elite» in den Dialog, Toleranz und Kompromiss, bewegte sich in Richtung des re-ligiösen, scharf und blutigen Konflikt mit einer religiösen Komponente.

22 Š. Bahtijarević, (1993), “Religijska svest društvenih gru-pa”. – U: Revija za sociologiju, br.1-4/86. str.115; Z. Vido-jević, Društveni sukobi od klasnih do ratnih, Beograd, str. 212-214.23 S.Hantington, Isto, str. 290

Page 76: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

76

Religiöse Intoleranz tritt häufig auf, wenn eine Stärkung der Rolle der Religion mit an-deren sozialen Faktoren kombiniert wird, vor allem mit dem Regime oder Nationalismus. So wird ein sozialer Rahmen erstellt, in dem religi-öse Konflikte, ethnische und konfessionelle in heterogenen Gesellschaften, nationale und poli-tische Form und Inhalt gewinnen. In diesen so-zialen Verhältnissen wird in militante Formen manifestiert, religiöse Konflikte werden in nati-onale und Religiosität zusammengeführt.

Die Ursachen der religiösen Konflikte sind am deutlichsten in Multi-rückständigen Gesellschaften, in denen Religion und Nation eng miteinander gekreuzt sind. Dann werden, wie ein ständiger Begleiter, religiösen Konflik-te entstehen und ein Faktor von ethnischen Spannungen ist. Materielle Armut durch die Verknüpfung von Religion und nationalistische Politik, die Schaffung einer sozialen Situation, wo es einen starken nationalen und religiösen Chauvinismus und um die Segregation zu erhö-hen, wird leicht über dem nationalen und religi-ösen Fanatismus erreicht. Es ist wichtig darauf hinzuweisen, dass die nationalen und religiösen Chauvinismus beide Pole derselben Ganzen sind, und sowohl soziale und sozi-psychologi-sche Phänomen darstellen, und dass ihre eigene Logik und eigenen Gesetze der Schöpfung und Entwicklung hat.

Religiöse Exklusivität öffnet Raum für religiösen Chauvinismus, leicht in den Milita-rismus und religiösen Fanatismus verwandelt. Allerdings ist die Umwandlung von Masse in religiöse Exklusivität religiösen Fanatismus nicht ohne die Politisierung der Religion oder der Interaktion der nationalen Oligarchie und theokratischer Kreise möglich. Die Politisierung der religiösen Institutionen und Staat war die Anwesenheit von Jugoslawien auf dem Gebiet in den frühen neunziger Jahren des zwanzigs-ten Jahrhunderts (vor allem in Kroatien und Bosnien), die in der Masse der ethnischen Po-gromen, dass eine religiöse Dimension geführt hatte, obwohl es nicht die Primäre. In diesem Sinne glaubt der Soziologe F. TiAl, dass er jugo-slawische Krieg «religiöse Faktoren nicht die In-itiatoren des Krieges sind - sie sind nur gestärkt und folgten der nationalen Krise. Die Kirche selbst kann nicht Gewalt predigen, aber sie sind

die Verteidigung der Nation, weil es der Vertei-digung der religiösen Identität entspricht.»24

Religiöse Konflikte in der modernen Gesellschaft fördern die Einrichtung von po-litischen Bewegungen oder Parteien und die Gewinnung politischer Macht der radikalen klerikalen Kreise innerhalb der Hauptkirchen. Religiöse Auseinandersetzungen kamen auf die-ser Grundlage in der Regel im Namen der Ver-teidigung «unseres Glaubens, die Zeit, um die Verbindung mit der Religion und verbreitete sich durch die Regeln und Logik des Krieges.“25

Religiöse Konflikte entstehen, wenn es Ungleichheit in sozialen Status und die Frei-heit der Religion oder der Ausübung verschie-dener Religionen oder politischen Manipulati-on, Masseerzeugenden Beweis für die Existenz solcher Ungleichheiten gibt. Üblich sind, sagen Forscher, dass Konflikte mit ausdrücklichem «beherrschender religiöser Inhalt die bei Ver-hinderung frei zu bekennen und auszuüben Religion durch nicht-demokratische politische Ordnung entstehen. Dies ist im Wesentlichen ein Konflikt des politischen Regimes und der Menschen eines bestimmten Glaubens.»26 Un-ter diesen ethnischen Umständen, fühlen reli-giöse und anderen Minderheiten die Notwen-digkeit, sich vor der «Vorherrschaft», welche ausgeübt werden kann, vor «führenden Nati-onen» und herrschenden religiösen Instituti-onen zu schützen. Die Ausgabe erfolgt in der sofortigen Schließung des national-religiösen homogenisierten Bereichs. Dies führt unwei-gerlich zur Stärkung der Beziehungen mit der Mutter Kirche und die Geburt der separatisti-schen Tendenzen und in weiterer Folge in den Bürgerkrieg.

Religiöse Konflikte haben die größte In-tensität in Bezug auf die Bildung einer Koalition von geistlicher Orientierung, nationalistischen und politischen und kulturellen «Eliten». Über die nationale Ideologie (die auch eine religiöse Dimension hat), Produkte und Militarisierung der Großteil der Unternehmen, ist eine andere Bezeichnung für Totalitarismus. Ähnliche Ver-hältnisse gab es im ehemaligen Jugoslawien.

24 Le Mond diplomatique, 1/199825 Vergleiche: Z. Vidojević, ebenso, Seite 207.26 ebenso, Seite 208.

Page 77: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

77

In der Tat, kann latent national-religiösen und multi-Intoleranz in der jugoslawischen Ge-sellschaft sehr leicht in einen Krieg im Namen der Religion und der Nation gedreht werden.

SchlußbetrachtungenAbschließend kann festgehalten werden,

dass das Gebiet der ehemaligen sozialistischen Föderation der frühen neunziger Jahre des zwanzigsten Jahrhunderts, ein charakteristi-sches Phänomen der intensiven nationalen und religiösen Rehabilitation mit starker Medien-Manipulation war. Der Prozess, der auf der ei-nen Seite in Richtung der Nation festlegt, und in der anderen Richtung einer Transformation in der Gemeinschaft bedeutete. Zur gleichen Zeit gab es zunehmend Führung, welche mit charis-matischen nationalen politischen Führern, un-terstützt von Teilen der Intoleranz des Klerus, und durch Militarisierung führte, und der größ-te Teil der Bevölkerung, die in unverständlicher progromer Zivilisation am Ende des zwanzigs-ten Jahrhunderts führte. Natürlich hatten all diese Medien die Wahrnehmung des Konflikts in einem politischen Hintergrund und die Bot-schaft an die internationalen und inländischen Verbraucher die öffentliche Meinung.

Der Beginn des Konflikts und am Ende des zwanzigsten Jahrhunderts Jugoslawien (Kroatien, Bosnien, Kosovo und Metohija, Ma-zedonien), war die religiöse Komponente (die Ursachen, die Inhalte und Themen) leicht zu präsentieren. Forscher behaupten, dass religi-öse Fragen nicht für den Zerfalls Jugoslawiens und die Kriege von entscheidender Bedeutung seien. Sie betonen, dass diese Konflikte wegen der Religion geführt werden, aber Religion ist in erster Linie als der einzige sichtbare Unterschied durch die ethnisch verwandten Völker erkenn-bar, welche die gleiche Sprache sprechen, man könnte, viel tiefere und komplexere Gründe für ihre Konflikte verwenden.27 Religion ist daher in dieser Region den Medien «von oben» durch

27 M. Vukmanović,(1999): Religijski pluralizam i mogućnost koegzistencije u multikonfesionalnim zajednicama. – Zbor-nik: Sociološka i politikološka osnova tranzicije u central-noj i istočnoj Evropi, Beograd: Institut društvenih nauka,

die national-politische Oligarchie auferlegt wor-den, zum Zweck der Erhaltung oder Erlangung der Macht. Bedeutende Rolle bei hatte eine mili-tante religiöse und politische Institutionen (die katholische und islamische), mit Sitz außerhalb der damaligen jugoslawischen Grenze, und ei-nige muslimische und katholische Länder.28 Da diese Konflikte, neben nationalen und politi-schen, eine religiöse Dimension hatte, zum Teil, weil die Religion als ein wesentliches Element der ethnischen Zugehörigkeit entstand.

Wahre Religion als indirekter Faktor im jugoslawischen Konflikt ist sicherlich nicht auf religiöse Ämter und christliche und der islami-sche Geistliche geltend zu machen. Nach Anga-ben der Forscher, «hatte in diesen Konflikten der Vatikan eine große Rolle.» Dieser eilte zur Un-terstützung der diplomatischen Anerkennung, bevor es durch die Europäische Gemeinschaft geschehen war. Der Vatikan hat mit den Kon-fliktparteien, die hatten Folgen der 1994, als der Papst zu den drei Republiken Besuch geplant. Aber er ging nach Zagreb, wo er Kardinal Alois Stepinac würdige, welcher dem faschistischen kroatischen Regime während des Zweiten Welt-kriegs verbunden war, welches Zigeuner und Juden verfolgte und geschlachtet hat. 29

Der Grund der Konflikte im ehemaligen Bosnien-Herzegowina und später im Kosovo und Metohija war, muslimischen Staaten auf allen Ebenen zu präsentieren. Neben finanziel-ler Unterstützung, nach einigen Daten, belie-fen sich diese auf mehr als 2 Milliarden Dollar für Waffen in Bosnien und Herzegowina, von Länder, vor allem Türkei, Iran, Algerien, Su-dan, Ägypten, Saudi-Arabien, Pakistan, Afgha-nistan und andere inoffizielle, zudem wurden Menschen (Mudschaheddin) für illegale und terroristische Aktivitäten gesendet, und dann Albaner aus dem Kosovo und Metohija für be-sondere islamitische Brigade.30

Zusammenstöße zwischen Albanern und Serben im Kosovo - Albanern und Mazedoniern

28 Über die Unterstützung der kroatischen Regierung bei der Operation „Sturm“ siehe: S. Huntinkton, ebenso, Se-S. Huntinkton, ebenso, Se-ite198-264. 29 Payne, J.L.: Why Nations Arm.30 S. Hantington, op. cit.

Page 78: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

78

in Mazedonien, als das wichtigste Glied in der Kette von politischen Krisen, Konflikten und Kriegen im ehemaligen Jugoslawien, deckt nicht nur Bereiche des nationalen, politischen Staates, sondern auch tiefere Bereiche des Lebens, vor allem im Bereich der Religion. Aufgrund der Komplexität dieser Konflikte waren die wichtigs-ten Konflikte in Europa, die einige Theoretiker dachten sogar Konflikt zwischen zwei Kulturen: Orthodoxie und dem Islam. 31»Obwohl eine sol-che Einstufung des Konflikts im ehemaligen Ju-goslawien auf alle wesentlichen Funktionen, die sie in sich tragen, basieren.“ Es wird befürch-tet, dass in Zukunft wegen der schlechten Er-wartung aller Teilnehmer des gesellschaftlichen Lebens und der «schlechten» Geschichte und ethnischen Beziehungen, ein ähnlicher Konflikt in dieser Dimension auftreten könnte, wobei wir natürlich im weitesten internationalen Kontext sprechen. Das letzte Mal, jedoch oft vergessen, dass sie unersetzliche Rolle in der Anfangsphase der jugoslawischen Gemeinschaft in der symbo-lischen Ebene sind, hatten die Massenmedien, die einen Weg für künftige Konflikte zwischen Angehörigen anderer Nationen und Religionen bahnen.

Literatur:Goldstein, J. S., (2003): International Relati-1. ons (fifth edition), New York: Longman.Gartner, H., Hyde-Price, A., Reiter, E., 2. (eds), (2001): Europe›s New Security Chal-lenges, London: Lynne Reinner Publishers, Boulder.Milašinović, S., (2010): Savremeni rasizam – 3. bezbednosni izazov, rizik i pretnja – Među-narodna politika, God. LXI/2010, br. 1137, Institut za međunarodnu politiku i privre-du; Beograd.Milašinović, S., (2009): Social Changes and 4. Modern Crises – Challenge For Theory and Managerial Proctice, NBP - Journal of Cri-minalistics and Law, Criminal Justice and Police Academy, Belgrade – The Republic of Serbia, Vol. XIV, No.1.

31 New Conflicts in Europe & Resolution, (2001), Current Decisions Report, No 4, Oxford Research Group.

Milašinović, S., (2008): Modern concepts of 5. classes and class clashes, Megatrend Review, The international review of applied econo-mics, Megatrend University, Belgrade. Vol. 4. (1)Milašinović, S., (2006): Neoliberal totalita-6. rism - Possibilities of origination in post-Dayton era /Possibilities of origination in post-Dayton era, OESC, CEI, Universitas del Litarale, Centro di Ricerche Scientifiche di Capodistria University of Primorska, Sci-ence and Research Centre of Koper.Milašinović, S., (2010): Savremeni rasizam – 7. bezbednosni izazov, rizik i pretnja – Među-narodna politika, God. LXI/2010, br. 1137, Institut za međunarodnu politiku i privre-du; Beograd.Ling, T., (2009): Istorija religije istoka i za-8. pada, Beograd. Habermas, J., (2009): Politička komunikaci-9. ja u medijskom društvu, CM, Beograd.Haralambos, M., Holborn, M., (2002): So-10. ciologija: Teme i perspektive, poglavlje VII. Zagreb.Casanova, J., (1994): Public Religions in 11. the Modern World, Chicago: University of Chicago Press.Hantington, S., (1998): Sukob civilizacija, 12. Podgorica: CID Vidaković, Ј., (2003): Društevni konflikti 13. - Bosna i Hercegovina, Sarajevo: Zavod za udžbenike i nastavna sredstva, Hegel, G.V.F., (1995): Filozofija religije, EI-14. DOS, Beograd.Šušnjić, Đ., (1998)Religija, Čigoja štampa, 15. BeogradMoskovisi, S., (1997): Doba gomile (2 deo), 16. Beograd: Čigoja štampa, Đorđević, D., (1999): Religioznost stanov-17. ništva Jugoslavije, TEME, 1/2. Niš.Golubović Z., i dr.(1995): Društveni karak-18. ter i društvene promene u svetlu nacional-nih sukoba, Beograd: IFDT.Kuburović, Z., (1999): Verske zajednice 19. u Jugoslaviji i njihovi međusobni odnosi, Novi Sad: Filozofski fakultet.Gredelj, S., (1999): Klerikalizam, etnofilen-20. tizam, antiekumenizam i (ne)tolerancija, Beograd: Sociologija, No. 2Stanovčić, V., (1999): Političke ideje i religi-21.

Page 79: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

79

ja, Beograd: Politeia, Jevtić, M., (2000): Religija kao faktor inte-22. gracije na balkanu, Beograd.Robertson, R., (1995): Globalization Theory 23. and civilization Analysis, Comparative Ci-vilization Review, No. 17 Pipes, D., (1998): In the Path of God: Is-24. lam and Political Power, New-York: Basic Books, p. 170.Avramov, S., (2000): Opus Dei, Veternik: 25. Idij.Learer, G., (1995): Fundamentalism and 26. Freemasonry, New York.Goati, V., (1978): Politička sociologija, Be-27. ograd.Bahtijarević, Š., (1986): “Religijska svest 28. društvenih grupa”. – U: Revija za sociolo-giju, br.1-4.Vukmanović, M., (1999): „Religijski plura-29. lizam i mogućnost koegzistencije u multi-konfesionalnim zajednicama“. – Zbornik: Sociološka i politikološka osnova tranzicije u centralnoj i istočnoj Evropi, Beograd: In-stitut društvenih nauka.New Conflicts in Europe & Resolution, 30. (2001), Current Decisions Report, No 4, Oxford Research Group.Kovač, B. & Rozenstil, T., (2006): Elementi 31. novinarstva, CID i Institut za medije, Pod-gorica.

Page 80: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

80

Orice infracţiune care este săvârşită de un grup de persoane este întotdeauna caracterizată printr-un grad sporit de pericol social, deoare-ce adunarea eforturilor mai multor persoane obiectiv creează condiţii şi permite săvârşirea unor fapte penale care nu întotdeauna sunt în puterea unui singur făptuitor. La fel, acest efort comun al mai multor făptuitori permite de a ca-uza o pagubă mai mare, uşurează considerabil acţiunile făptuitorilor în procesul de pregătire, efectuare şi ascundere a urmelor, îngreunează descoperirea şi tragerea acestora la răspunderea penală. Conlucrarea sporeşte forţa de acţiune a făptuitorilor, acordă acestora mai multă sigu-ranţă şi îndrăzneală, le creează condiţii de natu-ră să îngreuneze descoperirea faptei şi identifi-carea lor, de asemenea, în cazul unor infracţiuni cum sunt cele contra persoanei, pluralitatea de făptuitori poate inspira o stare de temere a per-soanei vătămate, zădărnicindu-i orice încercare de apărare, o poate împiedica să fugă ori să ape-leze la ajutorul altor persoane1.

Interpretarea doctrinară a conţinutului şi a aspectelor privind reţinerea agravantei date a rămas contraversată în literatura de specialita-te şi, cu atât mai mult, această circumstanţă cu acelaşi conţinut şi formulare este reglementată

1 Şt. Daneş, V.Papadopol, Individualizarea judiciară a pe-depselor penale, Bucureşti, 1988, p. 194.

Dr. Iurie ODAGIU,prim-prorector pentru studiial Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, conferenţiar universitar

SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII DE TREI SAU MAI MULTE PERSOANE ÎMPREUNĂ – CIRCUMSTANŢĂ AGRAVANTĂ ÎN LEGISLAŢIA PENALĂ A ROMÂNIEI

Any crime that is committed by a group of people is always characterized by a high degree of social danger as more people gathering efforts creates objec-tive conditions and allows the commission of criminal acts which are not always in the power of a single perpetrator. So, this joint effort enables more offenders to cause greater damage, greatly facilitates the actions of perpetrators in the preparation, making and concealing all, difficult to detect and attract them to criminal liability. Working together increases the strength of action of the perpetrators, give them more certainty and boldness, they create conditions likely finding it difficult to identify their offense and also for crimes like those against the person, the plurality of status offenders may inspire fear of the victim, undermining any attempt to defend them, one can prevent him from fleeing or to seek the assistance of others.

în art.77 lit.a. de noul cod penal2. Elementele care sunt controversate şi puse în discuţie refe-ritoare la „săvârşirea infracţiunii de trei sau mai multe persoane împreună” sunt de ordinul in-terpretării restrictive sau interpretării extensive, logice, gramaticale şi raţionale. Astfel autorii pun în discuţie şi nu s-a ajuns la un consens în privinţa calităţii persoanelor participante ca su-biecţi activi ai infracţiunii, în privinţa particula-rităţilor subiective ale participării etc. Oricum, legiuitorul a prevăzut împrejurarea ca circum-stanţă agravantă legală şi în noul cod penal, fapt care denotă importanţa şi necesitatea reglemen-tării acesteia.

Unul dintre aspectele puse în discuţie în doctrină se referă la conţinutul expresiei „săvâr-şirea împreună” sau, din textul legii, „săvârşesc împreună”. Unii autori consideră că prin ex-presia „săvârşesc împreună” legiuitorul a avut în vedere nu un anumit mod de contribuţie a mai multor persoane la săvârşirea infracţiunii, ci simplul fapt că a fost săvârşită de cel puţin trei făptuitori3. Tocmai din această pluralitate

2 Codul penal al României, publicat în Buletinul Oficial nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968; republicat în M. Of., Par-; republicat în M. Of., Par-tea I, nr. 65 bis din 16 aprilie 1997 în temeiul art. III din Legea nr. 140/1996, cu schibările ulterioare; Noul Cod pe-nal al României, Legea nr.301/2004, M. of. al României, Partea I, nr. 575 din 28 iunie 2004, Codul Penal din 2009. Legea nr. 286/2009.3 C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. ALL, Bucureşti, 1997., p.378; A. Ungureanu, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, 1995., p.316.

Page 81: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

81

a făptuitorilor decurge, pe de o parte, un grad sporit de pericol social al infracţiunii (pluralita-tea făptuitorilor le măreşte îndrăzneala, parali-zează încercarea de rezistenţă a victimei, înles-neşte ştergerea urmelor infracţiunii, sustragerea de la urmărirea penală a făptuitorilor etc.), iar pe de altă parte, o periculozitate sporită a făp-tuitorilor, care folosesc avantajele cooperării în activitatea lor antisocială. Deci, pentru existenţa circumstanţei agravante pe care o examinăm este necesar să se constate că infracţiunea a fost săvâr-şită de o pluralitate de cel puţin trei făptuitori4. Aceeaşi opinie este împărtăşită şi în alte surse5 şi se consideră că agravanta este realizată şi atunci când infracţiunea este faptul cooperării unui sin-gur autor cu un complice şi un instigator6.

Alţi autori consideră că prin „săvârşirea împreună” trebuie să se înţeleagă o conlucrare conjugată, simultană la comiterea faptei prevă-zute de lege7. În acest sens se menţionează că dacă legiuitorul ar fi voit identificarea agravan-tei cu simpla participare a unui anumit număr de făptuitori la comiterea faptei, ar fi fost sufici-ent, deci, să se vorbească despre „săvârşirea fap-tei de trei sau mai multe persoane”8. Conlucra-rea simultană se poate realiza şi de la distanţă în vederea atingerii unui obiectiv comun, fără ca toţi participanţii să fie prezenţi la locul faptei9. Iar conlucrarea conjugată nu presupune o echi-valenţă între contribuţiile diferitor participanţi. Aportul la săvârşirea faptei poate fi diferit, şi de obicei, el este diferit10. Deci, în consecinţă, aceşti autori consideră că săvârşirea împreună a fap-tei prevăzute de legea penală reuneşte actele de executare nemijlocită – deci de autorat - şi actele de complicitate concomitentă; mu intră în această noţiune nici complicitatea anterioară –

4 C.Bulai, op. cit., p. 378.5 I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Drept penal general, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002., p. 584; M. Basarab, Drept penal, Partea generală, Vol. I, Editura Lu-mina Lex, Bucureşti, 1997, p. 207-208.6 V. Pătulea, „Notă la decizia penală nr. 237/1981 a Trib. Jud. Prahova” în Revista Română de Drept, nr.9/1981, p. 55.7 Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 195.8Idem.9 C.S.J. Secţia pen., decizia nr. 974/2003, dosar nr.5051/2002, www.ÎCCJ.ro.10 C.S.J. Secţia pen., decizia nr. 850/2003, dosar nr. 2380/2002, www.ÎCCJ.ro.

concretizată, de pildă, în procurarea de mijloa-ce, confecţionarea ori adaptarea de instrumen-te, darea de informaţii au sfaturi, promisiunea de tăinuire sau favorizare - nici instigarea, care prin definiţie precedă luarea hotărârii infracţio-nale11. În acest sens devin inevitabile următoa-rele întrebări: de ce existenţa complicităţii an-terioare exclude agravanta dată şi de ce în cazul săvârşirii infracţiunii ca rezultat al instigării la fel nu poate fi reţinută?

După cum am menţionat în text mai sus unii autori consideră că agravanta există în orice situaţie când se constată că infracţiunea a fost săvârşită de pluralitate de cel puţin trei făptuitori12. În acest caz deducem că agravanta prevăzută în art.75 alin.(1) lit. a) C. pen. va fi reţinută şi în cazul existenţei complicităţii an-terioare. În cazul complicităţii anterioare, con-tribuţia este dată înainte de săvârşirea faptei şi constă în acte de înlesnire a faptei. Acestea sunt acte preparatorii, săvârşite de o altă persoană decât autorul şi care devin acte de complicita-te atunci când autorii (cel puţin doi autori) au trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o tentativă pedepsibilă. Anterior s-a afirmat că nu este necesară prezenţa făptuitorilor la locul faptei, dar este necesar ca ei în acest moment de săvârşire să conlucreze. Dar întrebarea poa-te fi pusă şi altfel: cooperarea anterioară dintre cel puţin doi autori şi un complice nu sporeşte gradul de pericol social al faptei? În acest sens s-a menţionat că raţiunea care a determinat in-stituirea acestei circumstanţe agravante constă în pericolul social sporit care decurge în mod obiectiv din cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei13. Dacă complicele ajută la dobândirea instrumentelor, acordă mijlocul său de transport, pregăteşte măştile sau deghizea-ză infractorii, atunci acesta participă la actele preparatorii ale faptei, cu alte cuvinte participă deja la etapa de pregătire a infracţiunii. Potrivit art.144. C. pen., prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricărei dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consu-mată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. După cum observăm, legiuitorul nu

11 Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 197.12 C. Bulai, op. cit., p. 378.13 Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 192.

Page 82: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

82

se referă la formele de complicitate în art.144 C. pen., recunoscând şi participarea în calitate de complice anterior, ca făptuitor sau ca partici-pant la săvârşirea infracţiunii. Totodată, ceilalţi autori sau autor cu complice concomitent sau autor şi instigator vor acţiona simţindu-se pre-gătiţi, având un curaj mai sporit şi cu autoîncre-dere deplină în survenirea consecinţelor peri-culoase. Aceşti factori evident că sporesc gradul de pericol social al faptei şi, respectiv, sporesc periculozitatea făptuitorilor. Făptuitorul fiind pregătit de complicele anterior, în unele situaţii poate mai uşor înfrânge riposta victimelor, poa-te pătrunde la locul faptei prin metode şi mij-loace de care anterior nu cunoştea sau nu avea iscusinţa de a le aplica etc., fapt care la fel spo-reşte periculozitatea făptuitorilor ca rezultat al cooperării, cooperare care nu este concomiten-tă. Nu putem în asemenea situaţie să afirmăm că fapta nu are un grad sporit de pericol social şi la fel nu se poate nega că periculozitatea făp-tuitorilor este mai puţin scăzută. Identificarea unor puncte slabe ale apărării victimei, precum şi buna pregătire a autorilor pentru săvârşirea faptei nu necesită prezenţa încă a unei persoane la locul faptei pentru ca fapta să devină mai pe-riculoasă, fapt pe care victima deseori îl sesizea-ză din modul de acţiune al autorilor.

Deci ţinem să afirmăm că agravanta pre-văzută în art.75 alin.(1) lit. a) C. pen. va exista în cazul în care fapta este săvârşită prin compli-citate anterioară.

O altă întrebare pe care am identificat-o anterior a fost dacă poate fi reţinută agravanta în condiţiile instigării care prevede luarea hotă-rârii infracţionale?

Din conţinutul întrebării s-ar fi sugerat şi răspunsul. Uneori este posibil ca după efectu-area actelor de instigare şi după ce acestea şi-au produs efectul, determinându-l pe autor la comiterea infracţiunii, instigatorul să dea ajutor – concomitent – autorului în săvârşirea aceste-ia sau, cu alte cuvinte, să săvârşească şi acte de complicitate, complicitatea dată fiind o formă de participaţie secundară, se absoarbe în insti-gare. Aceste acte, având o existenţă materială şi obiectivă nu-şi pierd fiinţa şi atribuie celui care le-a comis calitatea de participant în sensul art.75 lit. a) C. pen.14. Deci, în situaţia invoca-14 Ibidem, p.197.

tă, circumstanţa va fi reţinută dacă instigatorul a participat nemijlocit la infracţiune prin acte materiale de ajutorare a autorului (autorilor).

Este cunoscut faptul că hotărârea instiga-tului de a săvârşi fapta este rezultatul activităţii de determinare desfăşurată de instigator, iar în-ceperea săvârşirii faptei este proba peremptorie a reuşitei instigării, fiind suficient să se săvâr-şească o tentativă pedepsibilă, nefiind necesară consumarea infracţiunii. Şi în aceste condiţii se observă elementul de săvârşire împreună a faptei, şi nu este necesar ca instigatorul să fie prezent în locul săvârşirii faptei. Instigatorul este conştient de faptul că prin activitatea sa determină pe cel instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală şi urmăreşte să-l de-termine la această activitate ilicită al cărei rezul-tat îl urmăreşte sau îl acceptă15. În acest sens cei care săvârşesc fapta ca rezultat al instigării au fost determinaţi la aceasta fie prin corupţie, fie prin alte mijloace şi metode şi nu am putea afir-ma că instigatorul nu săvârşeşte fapta împreună cu aceştia, dimpotrivă, el este „miezul” şi cauza săvârşirii faptei, de comportamentul lui depin-de existenţa sau lipsa infracţiunii, acestuia reve-nindu-i unul din rolurile principale, iar în unele cazuri şi persoana care trage foloase de pe urma consecinţelor infracţiunii. Săvârşirea faptei prin intermediul altor persoane indică gradul sporit de periculozitate a infractorului şi nu ar fi nece-sar ca victima să cunoască la momentul săvâr-şirii infracţiunii cine a fost instigatorul. În cazul unor infracţiuni de furt la care au fost instigaţi făptuitorii, victima nu cunoaşte, spre exemplu, câţi făptuitori au fost, cum au cooperat, cine i-a instigat, dar această situaţie nu diminuează gra-dul pericolului social al faptei sau periculozitatea făptuitorilor. Spre exemplu, la solicitarea incul-patului – care a rămas în autoturism cu condu-cătorul auto, ceilalţi doi inculpaţi şi persoanele neidentificate au pătruns în forţă în locuinţa fa-miliei C. aplicând lovituri membrilor acesteia şi distrugând bunuri din imobil. Circumstanţa a fost reţinută în sarcina inculpatului dat, deşi el nu se afla nemijlocit la locul unde autorii desfă-şurau activitatea infracţională 16.

15 T.S., Secţia pen., d. nr. 213 din 1970.16 C.S.J. Secţia pen., decizia nr. 850/3003, dosar nr. 2380/2002, www.îccj.ro

Page 83: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

83

În fine, considerăm că este necesar să fie reţinută agravanta dată chiar şi în situaţia de par-ticipare la săvârşirea infracţiunii a unui autor, instigator şi complice indiferent de formele com-plicităţii (anterioară sau concomitentă) şi nu este necesară condiţia ca aceştia să se prezinte în faţa victimei sau la locul executării faptei. Important este că aceştia au săvârşit fapta în conlucrare şi că această conlucrare le-a oferit avantaje la săvâr-şirea faptei, ori le-a sporit îndrăzneala şi curajul în vederea săvârşirii acesteia, astfel generându-se un grad mai sporit de pericol social al faptei şi o periculozitate mai sporită a unora dintre parti-cipanţi. Scopul cooperării criminale uneori chiar se mărgineşte la faptul ca să nu apară toţi la locul săvârşirii infracţiunii, dar să se pregătească şi să săvârşească fapta astfel încât să fie văzuţi de mai puţine persoane, precum şi să creeze mai puţine urme pentru a-şi asigura eschivarea de la urmă-rirea penală. Deci agravanta prevăzută în art.75 lit. a) C. pen. se va extinde şi asupra complicilor, instigatorilor care nu au fost de faţă, dacă aceş-tia au ştiut sau au prevăzut că fapta se va comite în condiţiile menţionate17. Respectiv şi „săvârşi-rea faptei împreună” nu poate avea semnificaţia concomitenţei în timp şi în spaţiu, ci aceea de cooperare ca participanţi (autori, instigatori sau complici) la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni; peri-culozitatea sporită rezultă nu din concomitenţa contribuţiei, ci din conlucrarea a cel puţin trei persoane, cu stabilirea unor roluri diferite pentru asigurarea succesului acţiunii infracţionale18.

Un alt aspect al acestei circumstanţe ne-cesar de a fi dezvăluit este aspectul subiectiv. Va fi reţinută circumstanţa dacă unul sau doi din-tre cei trei participanţi nu au avut reprezentarea că participă la săvârşirea infracţiunii, au fost în eroare, sunt iresponsabili sau nu au vârsta de cel mult 14 ani?

Realizarea conţinutului circumstanţei agravante date se produce numai dacă toate cele trei persoane au calitatea de făptuitori, nu şi ca-pacitatea răspunderii penale, deoarece legea nu instituie condiţia participării celor trei persoane la producerea faptei (care ulterior se stabileşte a

17 T.j. Timiş, d.p. 656 din 1970, în Practica judiciară pe-nală, vol.II, Partea generală, coordonatori G. Antoniu, C. Bulai, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p.59.18 A.Ungureanu, op. cit., p. 318, cu referire la G.Antoniu, Comentariul 1 în P.J.P. 2, p. 62.

reprezenta infracţiune doar pentru participanţii care îndeplinesc condiţiile legale de răspundere penală). Confruntând relaţiile reciproce dintre participanţi, efectele faptelor şi activităţii des-făşurate, în cadrul individualizării judiciare se apreciază doar participarea la una sau la toate fazele acţionale fără a fi necesară referirea la te-oria infracţiunii, întrucât legea consideră ca fi-ind circumstanţă agravantă săvârşirea aceleiaşi fapte de trei sau mai multe persoane împreună (prin gradul de încurajare şi siguranţă crescut, prin creşterea posibilităţilor de producere şi de ascundere a pagubei)19.

Examinând aspectul subiectiv al acestei circumstanţe, iarăşi observăm unele divergen-ţe de opinii. Aplicarea dispoziţiei art.75 lit. a) C. pen. va avea loc dacă la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni să fi luat parte cel puţin trei persoa-ne, între care să fi existat un consens infracţio-nal tacit sau expres, anterior sau concomitent cu momentul săvârşirii faptei, altfel spus, să se constate elementul subiectiv caracteristic par-ticipaţiei penale proprii20. Deci autorul este de părerea că săvârşirea faptei împreună presupu-ne nu numai o cooperare materială, ci şi o co-eziune subiectivă între făptuitori, fiecare având reprezentarea şi voinţa colaborării cu ceilalţi în vederea producerii rezultatului infracţional spe-cific, astfel colaborarea fiind intenţionată.

Intenţia de a conlucra nu totdeauna ex-primă atitudinea făptuitorului faţă de faptă, acesta este dispus să acorde ajutor, dar poate să se afle în eroare faţă de faptul că acţiunile lui sunt ilicite sau că sunt o parte a unui act ilicit. Este evident faptul că numai participarea con-ştientă a mai multor persoane la săvârşirea unei fapte poate realiza acele elemente, cum sunt în-drăzneala în acţiune, forţa sau potenţialitatea infracţională care concretizează o periculozitate socială sporită; dacă materializarea infracţiunii este realizată cu intenţie numai de către unul dintre făptuitori, care antrenează alături de el fie un minor, lipsit de capacitate penală sau un iresponsabil, fie o persoană responsabilă pe care însă o induce în eroare cu privire la caracterul

19 I.Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, op. cit. p. 584.20 Iu. Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Bucureşti, 1969, p.173; T.J. Bacău, d.p. 794 din 1982, RRD, nr.11, 1988, p. 56 cu notă V. Papadopol.

Page 84: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

84

faptei, prezentat ca licit, această pluralitate de făptuitori nu prezintă o forţă care să sporească gradul de pericol social al infracţiunii, în sensul celor avute în vedere de legiuitor atunci când a reglementat agravanta21. Însă legea se referă la săvârşirea faptei şi nu la săvârşirea infracţiunii, ceea ce înseamnă că nu este necesar ca toţi cei trei sau mai mulţi făptuitori să aibă şi calitatea de infractori. Este de ajuns ca unul dintre făptu-itori să aibă calitatea de infractor care a acţionat cu intenţie, ceilalţi pretind să nu aibă calitatea de infractori, datorită existenţei vreunei cauze care exclude infracţiunea (minoritatea făptu-itorului, eroarea de fapt, constrângerea etc.)22 .Respectiv, acest mod de redactare a textului „săvârşirea faptei”, indică echivoc că pentru existenţa agravantei prevăzute în art.75 lit. a) C. pen. este determinantă cooperarea fizică a mai multor persoane, conlucrarea lor în sens ma-terial şi nu atitudinea psihică a acestora şi nici expresia „săvârşirea împreună” nu poate funda-menta opinia că fapta trebuie comisă cu intenţie de către toţi făptuitorii23.

Nu suntem de acord că cuvântul „împre-ună” din conţinutul agravantei indică necesi-tatea cooperării concomitente şi simultane a făptuitorilor.24 Considerăm că legiuitorul a avut în vedere modalitatea normativă şi orice formă concretă de participare în care sunt implicaţi cel puţin trei indivizi, unul dintre ei să fi acţionat cu intenţie directă sau indirectă. Atâta timp cât unul dintre făptuitori a acţionat cu intenţie, lip-sa capacităţii penale sau inexistenţa intenţiei în persoana celorlalţi este indiferentă pentru reţi-nerea agravantei. Cu atât mai mult aceasta nu este condiţionată de o identitate de scop; atunci când acţionează toţi cu intenţie, făptuitorii pot urmări scopuri diferite, ori pot fi animaţi de mo-biluri deosebite, fără să excludă aplicarea art.75 lit. a) C. pen.25. Dacă făptuitorii acţionează toţi cu intenţie, în cunoştinţă de faptul că săvârşesc infracţiune, nu este necesar să existe o înţelegere

21 C.Bulai, „În legătură cu furtul săvârşit de două sau mai multe persoane”, în J.N., nr.11/1963, p.88.22 C.Bulai, op. cit., p. 379.23 Şt.Daneş, V.Papadopol, op. cit., p.199.24 Idem.25 T.S., Secţia pen. d.13 din 1986, RRD nr6, 1987, p.76; T.j. Constanţa, decizia pen. 554 din 1979, RRD nr.2, 1980, p.61; Şt.Daneş, V.Papadopol, op. cit. p.200.

prealabilă referitoare la săvârşirea infracţiunii, această înţelegere poate surveni şi tacit fără o deliberare şi o hotărâre luată de comun acord.26

Agravanta se realizează deci şi în cazul unei pluralităţi ocazionale de cel puţin trei făp-tuitori, participaţie proprie sau improprie. Nu interesează felul contribuţiei diferiţilor parti-cipanţi, nici locul şi timpul când aceasta este dată27. Însă în cazul tăinuirii şi al favorizării infractorului, infracţiuni corelative, care se să-vârşesc în legătură cu infracţiunea principală, dar sunt distincte de ea şi se comit întotdeauna după consumarea acesteia; tăinuitorii şi favori-zatorii nu pot alcătui laolaltă cu autorul infrac-ţiunii principale pluralitatea de infractori cerută de existenţa agravantei, pe de o parte, pentru că sunt subiecţi ai unor infracţiuni distincte, iar pe de altă parte, activitatea lor este totdeauna subsecventă faptei principale şi deci nu se poate vorbi de o „săvârşire împreună”28.

Există însă infracţiuni care nu pot fi să-vârşite de un singur făptuitor. Pentru existenţa infracţiunii este necesară contribuţia a două sau mai multe persoane. Aceste infracţiuni sunt să-vârşite de o pluralitate naturală de infractori29. Va fi aplicată circumstanţa agravantă prevăzută în art.75 lit.a) C. pen în cazul pluralităţii natu-rale?

Ca exemplu de infracţiuni ce se săvâr-şesc de o pluralitate naturală de făptuitori pot fi încăierarea (art.322 C.pen.), incestul (art.203 C.pen.), bigamia (art.303 C.pen.). Din definiţia circumstanţelor cunoaştem că acestea sunt stări, situaţii, împrejurări care se află în afara conţi-nutului infracţiunii. Atât în cazul bigamiei, in-cestului, cât şi încăierării un element calificativ al faptei îl constituie pluralitatea de făptuitori. În cazul încăierării, faptă în care se presupune schimbul de lovituri violente din partea a două grupuri de indivizi, această circumstanţă nu va fi reţinută în situaţia când din partea unui grup au acţionat trei şi mai multe persoane30. Însă în

26 T.S. Secţia pen. d. 1887 din 1975, R.1 p.61; T.m. Bucu-reşti, Secţia a II-a pen. d. 200 din 1981, R.3, p.37.27 C.Bulai, op. cit., p. 379; T.S., Secţia pen. d. 4335/1970, în CD 1970, p.311.28 Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 201.29 C. Bulai, op. cit., p. 426.30 T.j. Timiş, decizia pen. 1270 din 1970, I. Bolda, op. cit. p. 123.

Page 85: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

85

practica judiciară există şi decizii controversate celei menţionate dar care sunt pe parcurs înlă-turate de instanţele superioare. Spre exemplu, în favoarea inculpaţilor a fost reţinută circumstan-ţa agravantă prevăzută de art.75 lit.a) C. pen., inclusiv la infracţiunea de încăierare. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, inculpaţii N.N., N.C., N.Gh., Gh.C.L. şi Gh.Gh., precum şi părţile ci-vile Gh.E. şi Gh.E. Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr.345 din 19 iulie 2001, a admis apelurile parchetului şi ale inculpaţilor, a casat în parte hotărârea de fond şi a înlăturat din în-cadrarea juridică privind infracţiunea de încă-ierare prevăzută de art.322 alin.(1) Cod penal agravanta prevăzută de art.75 lit.a) din acelaşi cod 31.

Un alt subiect de discuţie este dacă va exista agravanta prevăzută în ar.75 lit.a) C. pen. în cazul pluralităţii constituite?

Ţinând seama de caracterul pluralităţii constituite de infractori (grupare de cel puţin 2 persoane, deţinerea planurilor sau programelor de săvârşire a infracţiunilor, grupare organizată şi structurată ierarhic, cu concepţie de condu-cere unică, cu coeziune şi stabilitate) legiuitorul a incriminat-o ca infracţiune de sinestătătoare. În această categorie de infracţiuni sunt cuprinse complotul (art.167 C.pen) şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art.323 C.pen.). Potri-vit dispoziţiilor legale săvârşirea vreuneia dintre aceste infracţiuni care intră în scopul asocierii sau grupării infractorilor dă naştere unui con-curs de infracţiuni între aceasta şi infracţiunea de asociere sau complot, după caz32. Astfel, dacă gruparea criminală săvârşeşte infracţiuni la care participă trei sau mai mulţi membri ai grupului, evident că circumstanţa agravantă va fi reţinută pentru infracţiunea care au săvârşit-o şi nu va fi reţinută ca raportată la art. 323 C. pen sau la art.167 C. pen., deoarece legiuitorul a prevăzut aceste fapte ca infracţiuni de sinestătătoare.

Circumstanţa va exista dacă numai unii făptuitori au fost trimişi în judecată, ceilalţi fiind neidentificaţi ori condamnaţi pentru o infracţiune ce se urmăreşte la plângerea prea-

31 C.S.J. Secţia pen., decizia nr. 225/2003, dosar nr. 3666/2001, www.îccj.ro. 32 C.Bulai, op.cit., p. 427.

labilă, victima împăcându-se cu ceilalţi33, la fel agravanta este reţinută şi în cazul tentativei de infracţiune.34 Dacă unul dintre participanţi este minor, atunci vor fi reţinute ambele circum-stanţe art.75 lit. a) C. pen şi art.75 lit. c) C. pen35. Unii autori nu sunt de acord cu faptul reţinerii concomitente a acestor agravante, afirmând că dacă doi infractori majori s-au folosit şi de aju-torul unui minor care a acţionat fără discernă-mânt, în atare situaţie se vor aplica dispoziţiile art.75 lit.c), iar nu cele de la lit.a) acelaşi arti-col36. Nu împărtăşim această părere, deoarece am menţionat că agravanta prevăzută în art.75 lit. a) C. pen. poate fi reţinută şi în cazul parti-cipaţiei improprii.

A fost reţinută circumstanţa prevăzută în art.75 lit. a) C. pen. şi în cazul în care patru co-inculpaţi au propus paznicilor în schimbul unei sume plătite pe loc de unul dintre ei să le per-mită sustragerea mai multor purcei de la o so-cietate comercială. Fapta săvârşită de inculpaţi constituie infracţiunea de dare de mită comisă în împrejurarea agravantă prevăzută în art.75 lit. a) C. pen.37.

Agravanta nu va fi reţinută dacă este pre-văzută în conţinutul circumstanţial al infracţi-unii şi ca urmare, nu s-ar putea face aplicarea concomitentă a dispoziţiilor din art.75 lit. a) C. pen., pe de o parte, şi din art. 197 alin. (2) lit. b),38 art.192 alin. (2), art. 209 lit. a), pe de altă parte. Nu există agravanta dacă un gestionar a sustras singur din magazie mai multe mărfuri, pe care apoi le-a depozitat în curte, de unde le-a luat împreună cu alţi doi coinculpaţi şi le-a va-lorificat39.

33 T.S. Secţia pen. d.1887 din 1975, R.1, p. 61; T.m. Bucu-reşti, Secţia a II-a pen. d.200 din 1981, R.3, p.37, în Prac-tica judiciară penală, vol.II, Partea generală, coordonatori G.Antoniu, C. Bulai, Bucureşti, 1990, p. 59.34 T.j. Timiş, decizia pen. 1027 din 1971, cit. Ioan Bolda, p. 123.35 T.j. Timiş, decizia pen. 54 din 1971, cit. Ioan Bolda, p. 123.36 Iu.Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Bucureşti, 1969, p. 173.37 C.A. Bucureşti, Secţia a I-a pen., d.174/A/1998 în RDP, anul IV nr.3 din 1999, p.132.38 T.S.Secţia pen., d.1777 din 1982, RRD, nr.6/1983, p.63; T.S. Secţia pen., d.251 din 1975, RRD nr.7/1975, p.73.39 T.j. Constanţa, Decizia pen. nr. 1037 din 1983, RRD nr.3/1984, p.173.

Page 86: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

86

În fine, analizând conţinutul circumstanţei agravante prevăzute în art.75 lit. a) C. pen. con-siderăm că este o circumstanţă reală şi aceasta va produce efecte juridice asupra tuturor partici-panţilor dacă au cunoscut-o sau au prevăzut-o, impunându-se efectuarea unor dovezi privind faptul că fiecare făptuitor, în sarcina căruia este reţinută, a cunoscut în mod cert participarea a încă două persoane la săvârşirea faptei.

S-a observat că referitor la această cir-cumstanţă există până în prezent divergenţe de opinii privind interpretarea conţinutului. Aces-te divergenţe sunt exprimate atât în doctrină cât şi în practica judiciară, existând hotărâri jude-cătoreşti opuse raportate la acelaşi gen de situ-aţie. La fel, observăm că mulţi autori definesc circumstanţa agravantă legală „săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună” ca un caz special de participaţie40. Având în vedere cele menţionate, am putea propune legiuitoru-lui o altă formulare a conţinutului acestei agra-vante şi anume „săvârşirea faptei prin partici-paţie”.

Această formulare ar permite, în opinia noastră, ca circumstanţa să fie reţinută atât în cazul participaţiei proprii, cât şi în cazul partici-paţiei improprii, atât în cazul participaţiei sim-ple, cât şi în cazul participaţiei complexe, atât în cazul participaţiei materiale, cât şi în cazul par-ticipaţiei morale, atât în cazul participaţiei ante-rioare, cât şi în cazul participaţiei concomitente, aspecte care au fost elucidate.

40 Ş.Daneş, V.Papadopol, op.cit., p. 200.

Page 87: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

87

Большой опасностью для всего чело-вечества в XXI веке остается постоянно ра-стущая и усиливающаяся транснациональ-ная преступность. Она включает в себя не только традиционную уголовную, но и эко-номическую, военную, экологическую, гене-тическую и другие виды преступности. Тер-роризм, незаконная миграция, наркотрафик, торговля оружием и людьми, а также другие разновидности преступности в условиях ра-стущей глобализации экономики наносят огромный ущерб дальнейшему развитию демократической прогрессивной человече-ской цивилизации. Это беспокоит междуна-родное сообщество.

Чтобы противостоять вызовам XXIвека в плане борьбы с национальной и трансна-циональной преступностью, необходимо ли-шить преступников возможности совершать преступления в отдельных странах, а затем перемещаться в зоны, на которые юрисдик-ции государств, где были совершены пре-ступления, не распространяется. Это крайне важно в связи со все возрастающей свобо-дой перемещения из страны вы страну и мо-бильностью международной преступности в географическом пространстве. А раз речь идет об интернационализации преступно-сти со всеми неотвратимо вытекающими из

Др. Альфред Нилович СокоЛоВ,профессор, заслуженный деятель науки РФ, действительный член-академик РАЕН, профессор кафедр государственно-правовых дисциплин Калининградского юридического института МВД Россиии Калининградского пограничного института РСБ РФ янис гунарович иЕВиТиС, прокурор Рижского судебного округа, старший советник юстиции,докторант Института Рижского университета им. Страдиня, г. Рига, Латвия

иНСТиТУТ ЭкСТрАдиции: гЕНЕЗиС, СТАНоВЛЕНиЕ, проБЛЕМЫ рЕШЕНия СоВрЕМЕННЫх рЕАЛиЙ

Great danger to all humanity in the XXI century is constantly growing and growing transnational crime. It includes not only traditional criminal, but also economic, military, environmental, genetic and other types of crime. Terrorism, illegal migration, drug trafficking, arms trafficking and people, as well as other types of crime in an increasingly globalized economy, causing enormous damage to the further development of the Democratic Progressive human civilization. This worries the inter-national community.

этого негативного процесса последствиями, то необходима интернационализация борь-бы с преступностью, ибо контролировать, легализовать ее в пределах единого государ-ства в рамках современного мирового про-странства уже не представляется возмож-ным. В связи с этим императивом на первый план все более и более выдвигается такой международно-правовой институт как экс-традиция, т.е. выдача преступников. Анали-зу данного института в плане исторического экскурса в его генезис и становление, а также анализ проблем его современного состояния и посвящена настоящая статья.

Экстрадиция считается старейшим институтом международного права, хотя в совре менном понимании он начал форми-роваться в основном с XVII столетия. Как известно, в рамках института экстрадиции государство стремится “заполучить” лицо, совершившее преступление и скрывающее-ся от правосудия или наказания (если обви-нительный приговор уже вынесен) на тер-ритории другого государства.

Институт экстрадиции служит объек-том регулирования социальных междуна-родных договором, как двусторонних, так и многосторонних.

Одним из наиболее известных доку-

Page 88: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

88

ментов дипломатической истории, связан-ных с выдачей, является договор, заключен-ный в 1296 (1278) г. до н.э. между египетским фараоном Рамзесом II и царем хеттов Хет-тушилем III, который предусматривал, что, «если убежит из земли египетской один че-ловек, или два, или три, чтобы прийти к ве-ликому князю страны хеттов, великий князь должен схватить их и повелеть отправить обратно к Рамзесу II... Что же касается чело-века, которого приведут к Рамзесу II... пусть не взыщут с него вины, пусть не уничтожат его дом, его жен и его детей (пусть не убьют его), пусть не повредят его глаз, его ушей и ног...». Аналогичные обязательства преду-сматривались и со стороны Египта [1, стр. 7; 16-17; 75-84; 708].

В числе наиболее древних договоров об экстрадиции можно также упомянуть договор 1242 г., заключенный между гол-ландским князем Вильгельмом II и графом Брабанта Генри II, договор 1376 г. между королем Карлом V и графом Салуа, договор 1303 г. между английским королем Эдуар-дом III и французским королем Филиппом Красивым [2, стр. 44-49].

Именно с экстрадиции началось воз-рождение всего процесса международного сотрудничества в области уголовных дел в нынешнем его понимании. С приходом бур-жуазного строя экстрадиция стала играть более значимую роль. В практическом плане она применялась в отношении лиц, совер-шивших общеуголовные и международные преступления.

На первоначальном этапе сотрудни-чество ограничивалось задержанием и вы-дачей конкретных лиц по запросу опреде-ленной страны. В те годы понятие о правах человека было еще чуждо обществу, а инте-ресы третьих лиц вообще не принимались во внимание.

По мнению профессора Санкт - Пе-тербургского университета Ф. Ф. Мартенса (1845-1909), в развитии института экстради-ции, можно выделить три периода:

с древних времен до конца XVII в., – когда выдача, будучи пока редким явлением, в основном имела место в отношении поли-

тических противников, а также в отношении еретиков и перебежчиков;

с начала XVIII и до конца 40-х годов – XIX в., когда растет число заключаемых до-говоров не только в отношении бунтовщи-ков и перебежчиков (особенно дезертиров и беглых военных), но также и лиц, виновных в обычных преступлениях, хотя первые все еще преобладают, а последние пока состав-ляют исключение в силу своей немногочис-ленности;

новое время, начавшееся в 1840 г., – когда государства начали согласованную кампанию в отношении беглых преступни-ков, совершивших деяния, не имеющие по-литических целей и наказуемые по общеуго-ловным законам [3, стр. 383-393]

К указанным периодам американский ученый Шериф Бассионни присоединил еще один, посчитав точкой отсчета 1948 год, ког-да наступила необходимость сформировать систему международной безопасности и предотвращения преступлений против мира и человечества [4 стр. 383-393] когда ООН была принята Всеобщая декларация прав че-ловека, статья 6-я которой определяет, что „каждый человек, где бы он не находился, имеет право на признание его правосубъект-ности”. Одновременно статья 9—я опреде-ляет, что „никто не может быть подвергнут произвольному аресту, задержанию или из-гнанию”.

К указанным выше четырем перио-дам теоретически можно присоединить еще один - пятый период – начиная с двадцатых по девяностые годы прошлого века, который продолжается и поныне. Однако, точнее бу-дет сказать, что именно в это время четвер-тый период достиг наивысшей активности, ибо именно в это время в мире произошли стремительные перемены – распался Совет-ский Союз, был сформирован СНГ, ОДКБ; произошло разрушение всей социалисти-ческой системы и стремительное сплочение Европейского Союза, что требует нового подхода к международному сотрудничеству. Весьма существенным в этом процессе явля-ется принятая 22 января 1993 года в Минске «Конвенция о правовой помощи и правовых

Page 89: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

89

отношениях по гражданским, семейным и уголовным делам», регулирующая отноше-ния стран СНГ.

Нельзя оставить без внимания также вступление новых стран Европейского Со-юза в Шенгенский договор. Присоединение Латвии и других девяти стран к Шенгенско-му пространству дало иновые возможности в борьбе с международной преступностью - объединенная Шенгенская информаци-онная система, объединяющая безопасность всех стран-участниц: таможенную, полицей-скую и консульскую информацию, облегча-ет распознание международной преступной сети и помогает предотвращать и пресекать преступную деятельностью.

Весьма положительно можно оценить усилия стран Организации Договора кол-лективной безопасности, которые довольно успешно решают вопросы борьбы с нацио-нальной и транснациональной преступно-стью.

Исторически главная роль в экстради-ции принадлежит Франции в период с конца 18-го до конца 19 века. Термин «экстради-ция», произошел от слова «extradition», что означает выдача, передача задержанного че-ловека. Этот термин впервые был использо-ван в 19 (девятнадцатом) декрете 1791 года, который регламентировал определенные процедуры выдачи. В свою очередь Англия стала использовать новый термин в 1870 году, а Америка - в 1848 году [5, стр. 7].

В плане исторического экскурса следует отметить, что подобные договоры о выдаче преступников заключались между отдель-ными греческими полисами (городами-государствами). Экстрадиция широко при-менялась к беглым рабам Древней Греции и Римской Империи. Это была взаимная помощь двух держав в удержании рабов в покорности. Пример – заключенный в 421 году до нашей эры договор между Афинами и Спартой.

С течением времени появились новые институты, например, о дипломатических привилегиях; предоставлении иммунитета дипломатам; существенные изменения в со-держании характера института выдачи пре-

ступников; постепенное расширение рамок юридической помощи [6, стр. 8] и т.п.

Одним из старейших средневековых договоров, по которому стороны соглаша-лись выдавать друг другу политических пре-ступников, является трактат, заключенный в 1174 году между английским королем Генри-хом II и шотландским королем Вильгельмом [7, стр. 59]. В практике США первый договор об экстрадиции был заключен с Великобри-танией в 1794 году [8, стр. 105]. В 1802 году было заключено соглашение между Велико-британией, Голландией, Испанией и Фран-цией, предусматривающее выдачу лиц, обви-няемых в убийствах и других преступлениях [9, стр. 41-42; 335]. В 1889 году был создан Международный уголовно-правовой союз, в который приглашались все страны для со-трудничества в области совершенствования уголовного права, для борьбы с междуна-родной преступностью в рамках мероприя-тий, согласованных с государствами.

Именно в X1X веке государства начали активное сотрудничество в борьбе с отдель-ными преступлениями международного характера. Был принят ряд документов, ка-сающихся рабства и работорговли, продажи женщин с целью их сексуального исполь-зования, охраны подводных телеграфных кабелей, подделки денег, пиратства, между-народного терроризма и других действий, угрожающих международному праву.

В качестве примера можно привести Лондонский договор 1841 года, заключен-ный между Англией, Францией, Россией, Австрией и Пруссией, который приравни-вал работорговлю к пиратству и давал право военным кораблям этих стран задерживать и обыскивать подозрительные суда, осво-бождать рабов и предавать виновных суду. Борьбе с работорговлей были также посвя-щены Берлинская конференция 1885 года, на которой 16 странами был подписан Гене-ральный акт по Конго, и Брюссельская кон-ференция 1890 года, на которой также был подписан Генеральный акт [10, стр. 10-11]. Версальский договор, вступивший в силу 10 января 1920 года, когда его ратифицировали четыре главные страны содружества и Гер-

Page 90: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

90

мания, предусматривал привлечение к от-ветственности императора Германии Виль-гельма II и тех лиц, которые были виновны в действиях, противоречащих законам войны, и мародерстве. В соответствии с этим со-глашением был подготовлен проект между-народного договора об ответственности Вильгельма II как военного преступника, совершившего преступления против мира и другие правонарушения, выходящие за рам-ки уголовных преступлений национального масштаба. Однако Вильгельм II нашел убе-жище в Нидерландах, которые отказались его выдать [11, стр. 11]

В настоящее время в международном правовом сотрудничестве государств значи-тельную роль играют заключенные между различными странами международные до-говоры. Сотрудничество, осуществляемое на основе условий международных догово-ров, может быть различным в зависимости от условий договора. Таким образом, пра-вовое сотрудничество с одними странами осуществляется в более широком объеме, предусматривает сотрудничество в уголов-ных и гражданских делах. В свою очередь договоры с другими странами предусма-тривают только вопросы выдачи или об-ращены на сотрудничество между странами в уголовно-правовых вопросах.

Условия международного правого со-трудничества вытекают также из ряда мно-госторонних международных конвенций и договоров, которые регулируют правовое сотрудничество. Наиболее важным в данном аспекте документом является Европейская конвенция о выдаче 1957 г., подписанная в рамках Совета Европы, короче – Конвенция Совета Европы. Большинство стран Европы ратифицировала ее. Россия присоединилась к ней в 1999 г. и ввела в действие в 2000 г.

Данная Конвенция провозглашает вза-имную выдачу обвиняемых (преступников) в качестве юридической обязанности сторон (ст. 1). Выдача производится на основании запроса от компетентных органов другого государства-участника (ст.12).

В национальных законодательствах стран по-разному трактуется вопрос о вы-

даче преступников. Например, в статье 26 Конституции Италии говорится, что выда-ча гражданина может производится только в случаях, прямо предусмотренных между-народными договорами. Полностью ис-ключена выдача лиц в случае политических преступлений [12, стр. 338]. Статья 16 Кон-ституции Федеративной Республики Гер-мания предусматривает, что ни один немец не может быть выдан другой стране. Лица, преследуемые по политическим мотивам, получают право на убежище [13]. Статья 98 Конституции Латвийской Республики (в редакции закона от 23 сентября 2004 года) предусматривает, что граждан Латвии нель-зя выдавать другой стране за исключением случаев, предусмотренных в международ-ных договорах, утвержденных Сеймом, и если при выдаче не нарушаются основные права человека [14, стр. 19].

Статья 61 Конституции Российской Федерации запрещает высылку гражданина Российской Федерации за пределы Россий-ской Федерации или выдачу его другому го-сударству [15, стр. 17].Статья 70 ч. II Консти-туции Азербайджанской Республики гласит: “не допускается выдача другому государству лиц, преследуемых за свои политические убеждения, а также за деяние, не считаю-щееся преступлением в Азербайджанской Республике” [16, стр. 43].

Согласно принципам международного права, каждая страна имеет право отказать-ся выдать своего гражданина.

Как видим, большой разброс мнений в конституционном правовом регулировании вопросов выдачи: здесь и прямой запрет вы-дачи за деяние, не считающееся преступле-нием в данной стране; выдача разрешена, только в случаях, прямо предусмотренных международными договорами, а также в случаях, если эти договоры ратифицирова-ны парламентом данной страны.

Вопрос о выдаче гражданина может быть оговорен и в самом договоре. Напри-мер, в статье 3 в Договоре правительств Соединенных Штатов Америки и Латвии о выдаче от 7 декабря 2005 года говорится, что гражданство выдаваемого лица не мо-

Page 91: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

91

жет быть причиной в отказе производить выдачу.

В период первой независимости пра-вительство Латвии так же активно заклю-чало двусторонние договоры о выдаче пре-ступников и двусторонней помощи по уголовным делам. Договоры о выдаче пре-ступников были заключены с Соединенны-ми Штатами Америки 16 октября 1923 года [17], с Великобританией – 16 июля 1924 года [18]. Аналогичные договоры были заключе-ны также с другими странами.

Во время своего существования СССР, как одна из крупнейших стран того времени, заключил договоры о правовой помощи с рядом государств, в том числе с Алжирской Народно-демократической Республикой 23 февраля 1982 года; с Народной Республикой Болгарией 19 февраля 1975 года; с Народной Республикой Венгрией 15 июля 1958 года; с Вьетнамом 10 декабря 1981 года; с Республи-кой Греция 21 мая 1981 года; с Республикой Ирак 22 июня 1973 года; с Республикой Ту-нис 26 июня 1984 года и т.д. [19, стр. 58-544]

Ратификация ряда международных до-кументов накладывает на конкретные обя-занность категорически соблюдать права человека с их универсальным характером, а также сотрудничать со странами междуна-родного сообщества в области уголовного права.

Вместе с тем в плане практической реа-лизации экстрадиции как формы правовой взаимопомощи имеется множество нере-шенных проблем. Так принцип обязатель-ной экстрадиции, зафиксированный в уже упомянутой Конвенции Совета Европы 1957 г., “подрывается” многочисленными ограни-чениями, исключениями и оговорками. Они весьма серьезно осложняют, а подчас даже делают невозможным эффективное исполь-зование данного института.

К числу наиболее распространенных среди них относятся: а) отказ о выдаче соб-ственных граждан (ст.6); б) право не выдавать лицо, которого, по мнению запрошенного государства, хотят привлечь к ответственно-сти за “политические преступления” (ст.3), этот запрет установлен в конституциях го-

сударств; в) принцип так называемой двой-ной ответственности (ответственность пред-усмотрена и в том, и в другом государстве).

К большому минусу реализации экс-традиции следует отнести и длительность процедур рассмотрения ходатайств об экс-традиции, и затягивание ее судебными ор-ганами запрошенного государства, и вообще отказ от выдачи. По мнению западных спе-циалистов, весь негатив в данном вопросе обусловлен приверженностью государств принципу национального суверенитета [20, стр. 154 и далее]. Отсюда – вывод: поиск но-вых шагов к ограничению государственного суверенитета.

Следует отметить, что этот вопрос весьма положительно решен в ОДКБ, о чем свидетельствуют цифры – более сотни экс-традиций только за последнее время.

Следствием поисков оптимального ре-шения в Европейском Союзе (ЕС) явилось введение в 2002 г. такого понятия и инсти-тута как “европейский ордер на арест”. На первый план в рамочном решении о евро-пейском ордере на арест выходит не нацио-нальное, а наднациональное (союзное) граж-данство ЕС и “место жительства союзного гражданина. Исключение, которое делается, национальных граждан (то есть отказ в их выдаче), более не может иметь места” (по-яснительный меморандум Еврокомиссии). Практическое использование европейского ордере на арест было начато в 2004 году.

Перечень преступных деяний, кото-рые служат безусловным основанием для использования: терроризм, наркотрафик, торговля людьми, незаконная торговля ору-жием и другие преступления повышенной опасности, за которые законодательством стран-участниц ЕС предусмотрено лишение свободы. Когда же преступление выходит за рамки сферы применения европейского ордера на арест, то вопрос об исполнении наказания или других санкциях может ре-шаться на основании принципа взаимного признания судебных решений по уголовным делам.

Думается, что жизнь, реалии борьбы с национальной и транснациональной пре-

Page 92: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

92

ступностью требует в практической плоско-сти заключения как двухсторонних, так и многосторонних соглашений по вопросам взаимной правовой помощи с акцентом на укрепление правовых позиций института экстрадиции.

Из вышесказанного следует, что меж-дународное сотрудничество в борьбе с пре-ступностью, это не каприз, не прихоть, не политический заказ, а однозначная и обу-словленная необходимость, ибо борьба с преступностью относится к области, где сотрудничество стран приобретает особый смысл и значение. Только коллективный разум, коллективные согласованные дей-ствия на правовой основе могут способство-вать эффективной борьбе с преступностью.

Ссноски:См.: Коровин Е.А., 1. История международ-ного права, М, 1946, Вып. I. С. 7; Баскин Ю.Я., Фельдман Д.И., История междуна-родного права, М., 1990, С. 16—17; Бутке-вич О.В., Международное право Древнего Египта // ГиП. 2000, № 5. С. 75—84; Меж-дународное публичное право / Под ред. К.А. Бекяшева, М., 2004. С. 708.Никольский Д.П., 2. О выдаче преступни-ков по началам международного права, СПб., 1884, стр.44-49.Мартенс Ф. Ф., 3. Современное международ-ное право цивилизованных народов, СПб., 1883. Т.2. с. 383-393. Bassionni Cherif M., 4. International extra-dition and world public order, N.Y. 1974, цитируется с: А.И.Бойцов, Выдача преступников,СПб, Издательство Р. Ас-ланова «Юридический центр Пресс» 2004, стр.10.Натура А.И., Пихов А.Х-А., 5. Междуна-родное сотрудничество в сфере уголов-ного судопроизводства: организационно-правовые основы, процессуальный порядок и формы взаимодействия, М., Юрлитин-форм, 2007, с.7.Valentina Liholaja, 6. Starptautiskās krimināl-tiesības. Tiesu nama aģentūra, 2003, стр.8.Никольский Д.П., 7. О выдаче преступни-ков по началам международного права,

СПб., 1884, стр.59.The Treate of Amite, Commerce and Naviga-8. tion with Great Britain ( Jae”s Treate), Nov.19, 1794, 8 St.116, T.S. 105. The American Journal of Internetion-9. al Law, 1935, 1-2, 41-42. Цитируется с В.И.Костенко, Международная уголовная юстиция. Проблемы развития, М., Ро-сКонсульт, 2002, стр.335.Панов В.П., 10. Международное уголовное право, Москва, Инфра-М, 1997, с.10-11.Bojars J., 11. Starptautiskās tiesības, Rīga, Zvai-gzne ABC, 1996, с.11.Костенко Р.И., 12. Международная уголовная юстиция. Проблемы развития, М., Ро-сКонсульт, 2002, стр.338.Grundgesetz fuer die Bundesrepublik Deutsch-rundgesetz fuer die Bundesrepublik Deutsch-13. land, Bonn. 1989 LR Satversme Firma „AFS”14. , Rīga, с.19.Конституция Российской Федерации15. , Ка-лининград, Янтарный сказ, 2003. С.17.Конституция государств Европы16. , Т.1, М., Норма, 2001. – с. 43.Valdības Vēstnesis,17. № 283, 1923 г., 19 дека-бря.Valdības Vēstnesis,18. № 78, 1925 г., 6 апреля. Сборник международных договоров Рос-19. сийской Федерации по оказанию правовой помощи, М., 1996, стр.58-544Соколов А.Н., Смирнова Е.С., Губин Ю.И. 20. Европейское право. Учебное пособие, Ка-лининград, 2008. – с.154 и далее.

Page 93: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

93

Adunările publice, ca structuri umane, în-globează în ele potenţial caracteristicile panicii şi tulburările de grup. Ca urmare a acestui as-pect, şi nu numai, orice adunare publică trebuie să se afle în atenţia forţelor de ordine publică. Acţiunile forţelor de ordine publică raportate la astfel de situaţii influenţează acest potenţial, fapt ce impune din partea acestora o analiză a cir-cumstanţelor constituirii adunării, urmărindu-se în mod deosebit identificarea scopului, gra-dului de tensiune la care a ajuns, posibilităţile extinderii la acţiuni de dezordine.

În principiu, adunările publice sunt diferi-te dacă se are în vedere scopul constituirii, sta-rea de spirit, natura şi modalităţile de exprimare a atitudinii. Adunările publice se pot constitui în mod convenţional, în linişte şi ordine, urmărind scopuri legale sau incidentale pentru satisface-rea unei curiozităţi fireşti, normale, ca urmare a unui eveniment neaşteptat. În astfel de situaţii nu se regăseşte o conducere, însă există agitatori care pot instiga grupul respectiv către acţiuni ilegale. Adunările publice care îşi desfăşoară ac-tivitatea aşa cum au fost organizate, de regulă, nu pun probleme deosebite pentru forţele de ordine publică, în condiţiile în care nu se mani-festă factori care să tulbure sfera emoţionalului şi dacă acestea sunt controlabile.

În cazul adunărilor publice, bine organi-zate, conduse pe baza unui plan şi cu pricepere de către un lider, pentru atingerea unor scopuri, de regulă ilegale, sunt mai greu de a fi ţinute sub

Dr. Cezar PEŢA,lector universitar, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Bucureşti, România

ADUNĂRILE ŞI ÎNTRUNIRILE PUBLICE

Public meetings as human structures, they encompass the potential characteristics and panic disorder group. Follow-ing this issue, and not limited to any public meeting must be published to the attention of police. Public enforcement actions reported in these situations affect this potential, which requires an analysis from these circumstances constitute the meeting, particularly aiming at identifying the scope, level of tension reached the possibility of extending the action of disorder.

control.Forţele de ordine publică sunt obligate

să respecte dreptul persoanei de a se întruni. Atunci când adunarea publică nu este direcţi-onată către încălcarea legii, nu sunt tentative de acest gen, acţiunea forţelor de ordine publică nu trebuie să producă efecte negative. În cazul adunărilor publice ilegale sau care încalcă legea, acestea trebuie dispersate în mod paşnic, diplo-matic, cu abilitate şi calm. În astfel de cazuri forţele de ordine publică pot provoca ele însele dezordine dacă dau dovadă de lipsă de discer-nământ, ostilitate, idei preconcepute, indecizie, intervenţie inoportună sau folosirea forţei mai mult decât este necesar.

Între o adunare neorganizată (spontană) fără caracteristicile proprii violenţei şi o alta identificată ca violentă, se reţin elemente ale laşităţii ezitante, când parte din membrii ce o compun au reţineri relative în comiterea de fapte antisociale în ideea că nu vor putea fi depistaţi şi pedepsiţi. Laşitatea unor adunări este determi-nată de lipsa de unitate, concentrarea acţiunilor spre atingerea unui scop ilegal, intenţionat, bine definit. O astfel de adunare este caracterizată de un entuziasm relativ în a întreprinde acţiuni care implică pericol, este ezitantă şi nesigură de finalitatea acţiunilor proprii.

O adunare publică, rău intenţionată, aflată sub influenţa unor stimuli de excitaţie intensă are ca efect faptul că o parte îşi pierde sensul colectiv de teamă sau frică. Acest moment re-

Page 94: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

94

prezintă stadiul de trecere către comiterea unor fapte antisociale. În aceste situaţii persoanele raţionale, respectabile, timide sau chiar laşe, îşi pierd simţul responsabilităţii, motivaţiei şi fricii atunci când spiritul de revoltă, indignare, inci-tare, cuprind mulţimea. Tendinţele de a comite fapte antisociale sunt mult mai evidente şi pot lua forma unei nebunii colective acute şi într-un timp scurt pot atinge paroxismul. În acest sta-diu, adunarea este foarte greu de controlat, devi-at. Persoanele din mulţime care ajung în această stare, ulterior regretă acţiunile întreprinse când revin la simţul responsabilităţii, la starea nor-mală.

Apare astfel cerinţa, ca, pentru a se evita astfel de situaţii, forţele de ordine să constate (identifice, decripteze) dacă adunarea se poa-te transforma într-o „gloată” care a ieşit de sub control. O mulţime poate deveni tensionată şi din cauza fricii sau urii şi să producă violenţă sau stări negative profunde. Stările tensionate se pot produce şi din cauza incitării şi actelor nesăbuite ale unor persoane sau a unei grupări oponente. Manifestarea unor stări inconştiente, de naivitate, prin combinare cu frica fără moti-vaţie, pot pune stăpânire pe o parte însemnată a adunării cu finalitate într-o panică de grup. Panica unui grup se transmite relativ rapid la celelalte persoane. Instigarea calificată poate să dezvolte progresiv stări latente de nemulţumire, de revendicări, doleanţe care pot fi intensifica-te până la ură şi dorinţă generală de răzbuna-re. Astfel de momente sunt cel mai des întâlnite când ura şi furia vizează pe oricine s-ar interpu-ne în realizarea scopurilor propuse de gruparea (mulţimea) aflată într-o stare tensionată.

Atmosfera creată influenţează şi poate, în multe situaţii, să creeze stări, trăiri, stres emo-ţional forţelor de ordine. Remarcile indecente, obscenităţile direcţionate spre forţele de ordine pot crea resentimente, ca de altfel şi contactul sau apropierea prea mare faţă de persoanele care au arme, pietre, bâte, lanţuri, pot crea frica. Luptătorii care se lasă antrenaţi sau trăiesc ase-menea stări emoţionale sunt de regulă repede anihilaţi de mulţime, devenind astfel ineficienţi în acţiunile de restabilire a ordinii publice.

De remarcat este şi faptul că persoanele curioase, spectatorii în aşteptare, formează de

obicei o mare parte din structura unei adunări dezorganizate, care la început sunt imparţiali, fără a prezenta pericol, devin ulterior ataşaţi la psihologia de acţiuni a mulţimii.

Curajul şi impertinenţa membrilor unei adunări spontane, ilegale, dezorganizate sau nu, creşte concomitent cu numărul persoanelor care se ataşează adunării. Liderii adunării, îşi proiec-tează cu consecvenţă acţiuni pentru convertirea şi atragerea persoanelor curioase la starea de spirit a mulţimii. Ura şi răzbunarea unei mul-ţimi ieşite de sub control au ca scop acte antiso-ciale, sunt direcţionate prin acţiuni rapide care se pot stopa prin intervenţii prompte şi ferme ale forţelor de ordine.

Indiferent cât de gălăgioasă şi ameninţă-toare este o adunare dacă este ţinută sub control nu prezintă o ameninţare, datorită stării colecti-ve de laşitate. O adunare relativ paşnică se poate transforma în una violentă, brutală dacă apar situaţii conflictuale determinate de discursuri mobilizatoare, de apariţia unor persoane care sunt tratate cu ostilitate sau de scăderea inten-sităţii şi densităţii măsurilor specifice ale forţe-lor de ordine. Reţinem aşadar, că trecerile de la confuzie la unitate, de la ezitare la hotărâre au loc foarte rapid.

În scopul evitării tensiunilor şi violenţelor care pot avea loc pe timpul adunărilor publice, componenta comunicaţională a intervenţiei tre-buie direcţionată spre următoarele:

negocierea unor probleme controversa- –te înaintea desfăşurării adunării publice;

elaborarea unor înţelegeri între repre- –zentanţii forţelor de ordine publică şi ai celor care doresc să-şi exprime opiniile prin adunarea publică respectivă;

cunoaşterea reciprocă a scopurilor unei –adunări şi a responsabilităţilor forţelor de ordi-ne publică.

Acţiunile protestatare înregistrate după anul 1989, au evidenţiat caracteristici dintre cele mai diverse în psihologia maselor. În scopul evi-tării situaţiilor conflictuale, generatoare şi surse potenţiale de tulburări grave a ordinii publice cunoaşterea psihologică a mulţimilor se plasea-ză ca o cerinţă majoră în acţiunile de asigurare şi restabilire a ordinii publice. Dintre caracte-risticile psihologiei mulţimilor se pot evidenţia

Page 95: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

95

următoarele:mulţimile sunt incapabile să aibă alte –

opinii decât cele care le-au fost sugerate, ceea ce le fac să fie foarte uşor de manipulat;

au un „suflet” colectiv; –indivizii ce compun o mulţime capătă –

„forţă” ca urmare a cedării în faţa instinctelor;într-o mulţime, indivizii sunt afectaţi –

de o anumită contagiune care afectează perso-nalitatea, voinţa, discernământul etc. ca urmare a distanţării puternice faţă de normele sociale, morale şi de altă natură;

indivizii se comportă spontan, violent, –agresiv, entuziast cu nuanţe vizibil primitive ca urmare a sugestiei, cuvintelor şi imaginilor pro-duse de liderul mulţimii;

în mulţime individul este lipsit de capa- –citatea de a-şi domina reflexele;

reacţiile unei mulţimi pot să fie repre- –zentate de generozitate, cruzime, eroism sau la-şitate, prin trecerea bruscă de la o stare la alta;

mobilitatea caracteristică unei mulţimi –o face greu de controlat;

unele întâmplări lipsite de importanţă –sunt accentuate, deformate, transmise foarte re-pede;

mulţimea în general sprijină liderii care –fac uz exagerat de afirmaţii violente fără a fi ne-voie de raţionamente şi demonstraţii în susţine-rea lor;

atitudinea de răzvrătire, violenţă excesi- –vă se manifestă în situaţii de criză instituţională, împotriva unei autorităţi slabe;

liderul unei mulţimi este un individ de –acţiune, despotic, cu violenţă, fără prea multă raţiune, cu calităţi subtile de orator;

liderul unei mulţimi poate să se substi- –tuie în mod progresiv puterii;

un lider se impune în faţa unei mulţimi –prin afirmaţii concise, lipsite de argumente, re-petate, care ulterior devin curent de opinie a maselor.

Organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice sunt reglementate prin lege1, dându-se

1 Legea nr.60/1991 republicată, privind organiza-rea şi desfăşurarea adunărilor publice, M.Of., partea I, nr.888/29.09.2004.

astfel posibilitatea şi libertatea cetăţenilor de a-şi exprima opiniile politice, sociale sau de altă natură, să organizeze mitinguri, manifestaţii, procesiuni şi orice alte întruniri.

Condiţii privind desfăşurarea adunărilor publice:

asigurarea protecţiei participanţilor şi a –mediului ambiant;

să nu stânjenească folosirea normală a –drumurilor publice, a transportului în comun (cu excepţia celor autorizate);

să nu stânjenească funcţionarea institu- –ţiilor publice sau private, a celor de învăţământ, cultură şi sănătate, a unităţilor economice;

să nu degenereze în acţiuni turbulente –de natură a pune în primejdie ordinea şi liniştea publică, siguranţa persoanelor, integritatea cor-porală, viaţa sau bunurile acestora ori de dome-niul public;

nu pot fi continuate după ora 23.00; –să se desfăşoare în mod paşnic şi civi- –

lizat.În cazul mitingurilor, demonstraţiilor,

manifestaţiilor, competiţiilor sportive, procesiu-nilor etc., care urmează să se desfăşoare în pie-ţe, pe căile publice, ori în alte locuri în aer liber este necesară declararea prealabilă a acestora. Conform legii, nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie ma-nifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care desfăşoară în exteriorul său în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. În acest caz, organizatorii au obligaţia să solicite din timp primăriilor, structurilor de jandarmi şi poliţiei, sprijin de specialitate dacă se deţin indicii sau date privind degenerarea în acte de violenţă şi dezordine.

Organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice sunt interzise în imediata apropiere a gărilor, porturilor, aeroporturilor, staţiilor de metrou, spitalelor, obiectivelor militare, unităţi-lor economice cu instalaţii, utilaje sau maşini cu grad ridicat de pericol în exploatare. Totodată, pentru a nu perturba grav climatul de ordine şi siguranţă publică şi a nu se angaja toate forţele de ordine publică este interzisă desfăşurarea si-multană a două sau mai multe adunări publice

Page 96: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

96

distincte, în acelaşi loc sau pe aceleaşi trasee, in-diferent de caracterul acestora.

Organizatorii unei adunări publice trebuie să depună declaraţie scrisă la primăriile munici-pale, orăşeneşti sau comunale pe al căror terito-riu aceasta trebuie să se desfăşoare, cu cel puţin trei zile înainte de data desfăşurării. Declaraţia scrisă trebuie să cuprindă:

denumirea sub care este cunoscut gru- –pul organizator;

scopul, locul, data, ora începerii şi du- –rata acţiunii;

traseele de afluire şi defluire; –numărul aproximativ al participanţilor; –persoanele împuternicite să asigure şi să –

răspundă de măsurile de organizare;serviciile pe care le solicită din partea –

consiliului local, a poliţiei şi jandarmeriei.Declaraţia scrisă este analizată de către

comisia de avizare2 a cererilor de organizare a adunărilor publice la nivelul consiliului local care poate aproba, modifica, amâna sau interzi-ce adunarea publică.

Asigurarea ordinii publice cât şi restabilirea acesteia când a fost grav tulburată se execută de către jandarmerie, în condiţiile legii şi în raport cu situaţia creată. Intervenţia în forţă este aprobată de către prefect / înlocuitorul acestuia la solicitarea comandantului forţelor mobile de jandarmi.

Aprobarea intervenţiei în forţă nu este ne-cesară în cazul în care asupra forţelor de ordine se exercită violenţe care pun în pericol iminent viaţa, integritatea corporală sau sănătatea aces-tora ori a altor persoane sau când există indicii temeinice că participanţii pregătesc sau au co-mis o faptă ilegală.

Folosirea forţei se va face numai după avertizarea şi somarea participanţilor de a se dispersa, de către comandantul dispozitivului de ordine, lăsându-se un timp corespunzător în raport cu numărul acestora şi posibilităţile de defluire. Pentru avertizare se folosesc semnale sonore sau luminoase, atragerea atenţiei parti-cipanţilor prin mijloace de amplificare sonoră asupra necesităţii dispersării şi respectării legii.

2 Din comisie fac parte: primarul, secretarul, reprezentan-tul poliţiei şi al jandarmeriei.

În cazul în care după avertizare, parti-cipanţii nu s-au dispersat se somează: „Prima somaţie: Atenţie, vă rugăm să părăsiţi … , vom folosi forţa !”, urmată de semnale sonore şi lu-minoase. După un timp corespunzător cu situ-aţia concretă, atunci când participanţii nu s-au dispersat se execută ultima somaţie: „Ultima so-maţie: Părăsiţi … , se va folosi forţa !”. În scopul perceperii somaţiilor de către participanţi, îna-inte de folosirea mijloacelor de împiedicare sau constrângere se emite un semnal luminos prin rachetă de culoare roşie.

Din perspectiva misiunilor de asigurare şi restabilire a ordinii publice, câmpul psihosocial de manifestare a grupului / mulţimii / publicu-lui se particularizează prin condiţiile concrete interne şi externe, de infracţiune între indivizi care proiectează un anumit comportament. Acesta este determinat în principal de elemente care vizează modalitatea de percepţie a elemen-telor materiale ale situaţiei, de atracţiile afective şi barierele psihice impuse de anumite interdic-ţii, elementele de conflictualitate dintre individ şi situaţia dată, speranţa unor reuşite, tendinţele de încălcare / violare a normelor consensului şi de asemenea renunţarea la unele acţiuni sau in-acţiuni.

Gradul de reprezentare socială a unor procese, evenimente, fapte concrete sau imagi-nate este de regulă scăzut în care tendinţele de imitaţie şi sugestie pot genera contagiunea, de-vianţă şi panică.

Entuziasmul manifestat în raport cu obţi-nerea unei libertăţi faţă de presiunile psihice ale mamelor, consumul de alcool, euforia creată pot afecta reţelele de comunicare atât între indivizi cât şi între grupurile de apartenenţă şi cele de referinţă.

Lumea sportului în general, a fotbalului în particular, creează condiţii propice de mani-festare a unor fapte antisociale determinate de manipularea unor mari sume de bani în scopuri ilicite, spectatori care se dedau la acte de vanda-lism, dopajul practicat de unii jucători, activităţi infracţionale colaterale, mediatizarea excesivă a unor fapte legate de evenimentul sportiv.

Componentele violente atât în incinta sta-dioanelor, cât şi în afara acestora sunt în general cauzate de rivalitatea grupurilor de suporteri,

Page 97: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

97

„aranjamentele” sportive, infrastructura neco-respunzătoare, greşelile comise de organizatori etc.

Pe stadioanele de fotbal se manifestă, de regulă, două tipuri de violenţă:

spontană, declanşată de stările emoţi- –onale specifice meciurilor de fotbal, având un grad diferit de periculozitate în raport de o serie de factori ce ţin de: nivelul performanţei, pute-rea economică a clubului, rivalitatea tradiţiona-lă etc.;

premeditată, care nu întotdeauna este –legată de evenimentul sportiv în sine.

Din punct de vedere socio-profesional, pu-blicul din stadion, cu excepţia tribunei oficiale, este alcătuit în marea lui majoritate din studenţi, liceeni, muncitori, mici funcţionari, şomeri. În tribuna oficială, publicul provine de regulă din medii elevate, cu profesii diferite. Formele de manifestare a fidelităţii faţă de echipa favorită sunt ponderate în tribuna oficială, şi, de cele mai multe ori excesive în celelalte tribune. Privind motivaţia, se poate aprecia că pasiunea pentru fotbal şi plăcerea jocului constituie principalele elemente. Suporterii aceleiaşi echipe se îmbracă într-o manieră uniformă (jachete, eşarfe, insigne etc.) în culorile clubului favorit, se evidenţiază printr-un repertoriu comun de strigăte şi cân-tece de încurajare, ceea ce constituie un sprijin moral acordat echipei favorite. Acest arsenal este întrebuinţat cu dublu scop, de a-şi susţine echi-pa favorită şi de a ridiculiza, enerva, demoraliza echipa adversă.

În tribune suporterii îşi atribuie în ex-clusivitate un teritoriu constituit cât şi în afara stadionului. Grupul de suporteri ca pluralitate de persoane asociate prin legături integrative de natură normativă, comunicativă, efectivă şi funcţională, devine o structură socială aparte cu propria sa reprezentare socială şi reţea de comu-nicare, cu propria sa istorie prin care se diferen-ţiază psihologic de alte grupuri.

Huliganismul reprezintă un pericol deo-sebit de grav asupra desfăşurării spectacolului sportiv pe un stadion. Raporturile socio-struc-turale şi culturale influenţează negativ experi-enţele şi perspectivele unui grup de tineri vul-nerabili din punct de vedere social, ceea ce îi transformă în potenţiali violenţi.

Delicvenţa juvenilă persistentă de la acu-mularea socială şi psihologică a experienţelor negative în momentul intrării în contact cu in-stituţiile sociale, puse în evidenţă cu perspecti-vele tinerilor, extrem de modeste, îi determină să se integreze unui grup de semeni ce se con-sideră, de asemenea, drept o categorie dezavan-tajată din punct de vedere social, grup în cadrul căruia pot câştiga o poziţie prin care să provoa-ce conformismul societăţii.

Majoritatea huliganilor din nucleul dur şi din rândul începătorilor au cunoscut o carieră şcolară scurtă şi plină de frustrări. Aceşti tineri preferă în locul unei identităţi sociale, o iden-titate negativă şi provocatoare, identificându-se cu un club, care înseamnă totul pentru ei.

Factorii care direcţionează huliganismul spre stadioane:

desfăşurarea competiţiei de fotbal oferă –prilejul continuării unei tradiţii de violenţă;

tendinţa huliganilor autohtoni de a co- –pia comportamentul celor occidentali;

mass-media poate amplifica evenimen- –tele; huliganii acordă un interes sporit mesajelor difuzate pe seama lor.

Faptul că pot mobiliza forţele de ordine, prin realizarea unor dispozitive de asigurare a ordinii publice pentru însoţirea grupului din care fac parte ca suporteri către/ de la stadion, este considerată o victorie în faţa forţelor de or-dine publică. Efectul se plasează într-o excitare culminantă, ca o satisfacţie totală.

Aceste grupuri compacte de suporteri în-globează ocazional şi indivizi deosebit de peri-culoşi (infractori).

Desfăşurarea unor competiţii sportive aflate în interesul direct al masei largi de supor-teri, finalizate cu victoria sau înfrângerea echi-pei favorite (campionat mondial de fotbal, Cupa Cupelor, Cupa Campionilor) pot declanşa vio-lenţe spontane de intensitate maximă ca urmare a bucuriei/ nemulţumirii generale.

Globalizarea fotbalului şi dinamica mută-rii centrelor de putere ale acestuia (şi sportului în general) prefigurează cerinţe noi în modali-tatea de angajare a forţelor de ordine publică în asigurarea şi restabilirea ordinii publice.

Fenomenul ieşirii în stradă a persoanelor pentru a-şi exprima în mod public sentimen-

Page 98: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

98

tele / opiniile asupra unor subiecte/probleme a devenit un fapt comun. Evenimentele legate de proteste, demonstraţii, mitinguri, sunt de fapt o consecinţă logică ale libertăţii şi democraţiei, expresie a libertăţilor individuale şi colective.

Dificultăţile în managementul ordinii pu-blice pe timpul acestor evenimente devine oare-cum dificil atunci când se înregistrează violenţe, tulburări şi tensiuni, confruntări fizice etc.

În astfel de situaţii, violenţa în tulburarea ordinii publice are o anumită intensitate care poate fi aplanată într-o mare măsură printr-o atitudine vizibilă şi reală de neutralitate a forţe-lor de ordine.

Identificarea acestor situaţii pe baza unor studii complexe şi profunde a situaţiei sociale, economice în unele centre (zone urbane / rura-le) concomitent cu aplicarea unor programe ale statului vor conduce desigur la realizarea unui climat optim;

reducerea acţiunilor violente atât ca –densitate şi intensitate ca urmare a fundamentă-rii regimului democratic şi adaptării permanen-te a instituţiilor statului;

acţiunile violente vor căpăta un carac- –ter banal în care sindicatele, acţiunile protestare, grevele etc., se vor manifesta mai mult profesi-onal prin mijloace şi instrumente altele decât violenţa în spaţiul public;

manifestarea acţiunilor în domeniul –ordinii publice la nivel naţional, adaptarea şi perfectarea cadrului juridic intern raportat la cel european au creat premisa unei colaborări eficiente între instituţia jandarmeriei, liderii de sindicat, liderii unor etnii, societatea civilă în identificarea şi aplicarea unor măsuri adecvate.

Apariţia şi manifestarea unor noi factori de risc la adresa ordinii publice, implicit la adre-sa securităţii naţionale va consacra în perspec-tivă noi forme şi mijloace de acţiune împotriva provocărilor şi ameninţărilor tradiţionale dar mai ales a acelor noi.

Se impune astfel ca în raport cu conţinu-tul Strategiei de securitate naţională să se între-prindă măsuri şi acţiuni în prevenirea şi redu-cerea riscurilor asimetrice, nonclasice cum ar fi: terorismul transnaţional, accesarea ilegală a sistemelor informatice etc.

Fenomenele legate de diversificarea infrac-

ţionalităţii creează premisele pentru executarea unor intervenţii punctuale, decisive şi eficiente. Restructurarea sistemului instituţional al ordi-nii publice evidenţiază încă o dată în plus rolul şi importanţa structurilor mobile de jandarmi, a căror operaţionalizare va permite corespun-zător armonizării legislaţiei, să se realizeze un control real al fenomenului infracţional. Extin-derea parteneriatului cu societatea civilă va im-pune Jandarmeria Română ca principală forţă de echilibru în societate.

Faţă de aceste considerente la care se adaugă elementele de optimizare a raportului autoritate-libertate în asigurarea şi menţinerea unui climat de siguranţă publică în parametri reclamaţi şi acceptaţi de către întreaga societa-te pe lângă acţiunile şi măsurile tactice la nivel operaţional, un rol foarte important revine acţi-unilor şi măsurilor de parteneriat cu structurile societăţii civile, administraţiile publice centra-le şi locale, instituţii de învăţământ, organizaţii sindicale etc.

Aceste demersuri deja iniţiate şi în per-spectivă prin extinderea lor, plasează jandar-meria ca un vector principal în asigurarea unui climat de siguranţă civică pentru toţi cetăţenii, în care credibilitatea acţiunilor jandarmeriei ca puternică forţă de ordine publică să fie evidentă. Astfel de acţiuni reclamă atât necesitatea, cât şi posibilitatea ca domeniul ordinii publice să fie gestionat de către jandarmerie.

Practica acţiunilor specifice în asigurarea ordinii publice, restabilirea acesteia când a fost grav tulburată şi mai nou menţinerea ordinii publice printr-un sistem complementar celui al poliţiei în puncte, raioane şi zone cu o vulnera-bilitate relativ ridicată, dinamica relaţiilor soci-ale, acţiunile Jandarmeriei în domeniul ordinii publice evidenţiază schimbări radicale în conţi-nutul şi fizionomia acestora.

Chiar dacă unele tendinţe în evoluţia so-cietăţii nu pot fi prevăzute în ceea ce presupu-ne apariţia unor crize, disfuncţii de natură să afecteze grav ordinea publică, operaţionalizarea structurilor mobile de jandarmi creează premi-se certe în executarea unor intervenţii în timp real, oportune şi ferme în care siguranţa cetăţea-nului, protejarea proprietăţii publice şi private devine primordială.

Page 99: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

99

Implementarea şi operaţionalizarea poliţi-ei comunitare va impune ca în relaţia comple-xă (menţinere–asigurare–restabilire) a ordinii publice, vectorul de restabilire să fie pulsatoriu prin demonstrarea forţei şi mai puţin prin in-strumentarea acesteia ca urmare a optimizării acţiunilor de prevenire în segmentul de menţi-nere a ordinii publice.

Este evident faptul că gestionarea inadec-vată a domeniului ordinii publice, fenomenele de tulburare, violenţele de orice fel vor determi-na o complexitate tot mai mare a acestei stări de fapt ceea ce face ca orice intervenţie să fie inefi-cientă, ca urmare a vitezei de reacţie, depăşită ca timp, spaţiu, informaţională şi acţională.

Adaptarea cadrului legislativ intern la cel internaţional, îndeosebi la cel european deter-mină mutaţii profunde şi în manifestarea crize-lor ca urmare a instituţionalizării formelor de protest.

Acest fapt impune modernizarea şi ope-raţionalizarea structurilor mobile de jandarmi. Natura lor militară, încadrarea cu personal pro-fesionalizat a permis participarea României în afara teritoriului naţional şi cu forţe ale Jandar-meriei Române, ceea ce se poate considera pre-misa fundamentală în extinderea acestui tip de operaţiuni militare care deja caracterizează din punct de vedere militar începutul de mileniu.

Spaţiul public intern ca element de con-ţinut al ordinii publice înglobează o diversitate tot mai mare a „actorilor” ce pot fi implicaţi în tulburarea ordinii publice. Mass-media repre-zintă un „actor” ce nu mai poate fi neglijat în condiţiile în care gestionează tot mai multe in-formaţii.

Configurarea unor noi fizionomii a spa-ţiului public generează cerinţe noi în adoptarea unor noi măsuri, acţiuni specifice în domeniul ordinii publice, faţă de cele tradiţionale. Cu-noaşterea fenomenelor, gestionarea informaţi-ilor din domeniul de competenţă şi autoritate, permit astfel luarea celor mai eficiente decizii. Spaţiul public intern permite astfel în noua sa motrice, manifestarea celor mai diverse atitu-dini, comportamente, reprezentări, parte dintre ele contradictorii, care gestionate adecvat pot preveni şi descuraja crizele majore, prin identi-ficarea încă din faza primară de manifestare.

Evoluţia societăţii româneşti în actualele condiţii ale mediului european şi internaţional de securitate impun anumite nevoi şi exigenţe de natură acţională şi nu numai în domeniul ordinii publice. Jandarmeria Română, ca prin-cipală forţă de ordine publică, trebuie să ocupe un loc central în sistemul instituţional de acţi-une în domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice.

Experienţa acţiunilor în domeniul ordinii publice a impus un sistem de concepte, princi-pii, norme şi reguli, fapt ce contribuie la per-fecţionarea tacticilor şi procedurilor de acţiune. Principiile, în conţinutul lor logic şi normativ, sunt generate din necesităţi obiective atât din perspectivă acţională, cât şi juridică. În compa-raţie cu acestea, regulile au un conţinut prescrip-tiv şi convenţional, sunt de strictă necesitate şi generate de cerinţe evidente. În abordarea aces-tei problematici a principiilor se impun câteva comentarii. În actualele condiţii ale statului de drept, funcţia principală a forţelor de ordine pu-blică este aceea de prevenire, iar atunci când or-dinea publică este tulburată (conflicte/ tensiuni sociale, violenţe etc.), rolul structurilor mobile este ca printr-un management modern, profesi-onal să intervină în mod raţional pentru resta-bilirea ordinii publice, pentru prevenirea esca-ladării conflictelor şi controlul real al situaţiei. Îndeplinirea misiunilor în astfel de acţiuni este o necesitate, o tendinţă logică de a folosi toate mijloacele pentru realizarea scopurilor propuse. Acţiunile planificate în domeniul ordinii publice şi nu numai sunt generate de anumite principii tactice pe baza cărora comandantul acţiunii îşi organizează forţele pentru a-l contracara pe ad-versar (descoperi, captura, neutraliza, controla, învinge etc.) şi vizează esenţa acţiunii – slăbirea potenţialului adversarului pentru a se supune sau să se predea/renunţa.

Principiile dreptului umanitar aplicabile în acţiunile din domeniul ordinii publice sunt:

principiul necesităţii, legalităţii şi pro- –porţionalităţii privind folosirea forţei;

interzicerea atacurilor asupra persoane- –lor care nu iau parte la actele de violenţă;

interzicerea luării de ostatici, a jefuirii, a –pedepselor colective şi a actelor de terorism;

necesitatea căutării răniţilor şi bolnavi- –

Page 100: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

100

lor;necesitatea acordării îngrijirii şi atenţiei –

persoanelor rănite şi bolnave;măsuri speciale pentru protecţia copi- –

ilor şi protecţia lor împotriva recrutării în gru-purile armate sau în scopul de a lua parte la ac-tele de violenţă;

dreptul la tratament uman pentru per- –soanele private de libertate;

necesitatea ca personalul religios şi me- –dical să fie protejat şi asistat în exercitarea înda-toririlor lor.

Principiile care trebuie respectate în cazul intervenţiei în forţă pentru restabilirea ordinii publice sunt:

supremaţia legii – - constă în faptul că măsurile preventive şi acţiunile de intervenţie trebuie să se desfăşoare numai în limitele şi spi-ritul prevederilor legale;

folosirea graduală a forţelor – - constă în angajarea treptată a forţelor de intervenţie în ac-ţiune, în funcţie de gradul de urgenţă, complexi-tatea situaţiei operative şi forţele disponibile;

coerenţa în cooperare – - constă în res-pectarea cu stricteţe a problemelor de coopera-re stabilite iniţial şi preluarea iniţiativei de către fiecare structură participantă, în momentul în-treruperii acesteia, cu asumarea răspunderii şi a riscurilor pe care le incumbă o asemenea situa-ţie extremă;

flexibilitatea – - reprezintă capacitatea subunităţilor de intervenţie de a trece imediat şi eficient de la o misiune la alta în funcţie de cerinţele situaţiilor complexe;

operativitatea – - reprezintă capacitatea subunităţilor de a acţiona şi reacţiona rapid în toate situaţiile ce pot apare;

interoperabilitatea – - reprezintă capaci-tatea structurilor de ordine publică de a acţiona în comun cu structurile de jandarmi aflate în paza obiectivelor pentru gestionarea unor situ-aţii ce pun în pericol ordinea şi siguranţa pu-blică, securitatea obiectivelor, transporturilor de valori sau speciale etc.;

libertatea de acţiune – - constă în asigu-rarea condiţiilor de manifestare a autonomiei în luarea deciziilor la toate nivelurile şi limitarea posibilităţilor de opţiune şi acţiune a elemente-lor ostile;

definirea clară a obiectivului de realizat –- constă în stabilirea cu precizie a responsabili-tăţi lor, pe etape şi momente ale acţiunii pentru toate categoriile de forţe participante în vederea îndeplinirii lor cu succes;

unicitatea actului de comandă – - constă în stabilirea pe toată durata acţiunii a unei co-menzi unice care să asigure coordonarea tuturor forţelor angajate în rezolvarea situaţiei şi să-şi asume responsabilitatea pentru deciziile luate;

principiul concentrării efortului în lo- –cul şi la momentul potrivit - constă în gruparea forţelor şi mijloacelor în locul şi la momentul de apogeu al acţiunii, în scopul interzicerii sau anihilării elementelor ostile;

primatul logisticii asupra acţiunilor – - constă în realizarea din timp a unor rezerve pe linie de aprovizionare care să faciliteze concen-trarea şi/sau dispersarea rapidă a forţelor şi mij-loacelor, precum şi libertatea deplină de decizie a comandantului (şefului) acţiunii.

La folosirea forţei se poate apela numai atunci când toate celelalte mijloace de realiza-re a obiectivelor legitime au eşuat, iar folosirea forţei poate fi justificată atunci când este evalua-tă comparativ cu legitimitatea obiectivului care trebuie realizat. Întrebuinţarea armamentului de foc pentru realizarea obiectivelor legitime o considerăm ca o măsură extremă decât în ur-mătoarele situaţii generale:

în autoapărare sau apărare a altora îm- –potriva unei ameninţări inerente cu moartea sau vătămare gravă;

pentru a preveni infracţiuni deosebit de –grave care implică ameninţări grave la adresa vieţii;

pentru a reţine (aresta) sau pentru a –preveni evadarea unei persoane care prezintă un astfel de pericol şi care opun rezistenţă.

În toate aceste trei situaţii, folosirea ar-mamentului de foc se poate face numai după ce folosirea altor mijloace mai puţin extreme sunt insuficiente pentru realizarea obiectivelor. În aceste condiţii este necesară prezentarea identi-tăţii şi somarea (avertizarea) asupra intenţiei de a folosi armamentul de foc, mai puţin în situa-ţiile în care reprezentanţii forţelor de ordine se află într-o situaţie exagerat de riscantă, ar crea un risc de moarte sau de vătămare serioasă altor

Page 101: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

101

persoane sau situaţia creată este necorespunză-toare sau lipsită de sens.

Riscul implicat în folosirea armamentului de foc în ceea ce înseamnă daunele şi vătămările sau moartea, lipsa unor altor opţiuni reale im-pun următoarele cerinţe:

dezvoltarea unei game largi de mijloace –de dotare;

achiziţionarea unor tipuri de armament –şi muniţii cât mai diverse pentru a se asigura o folosire diferenţiată a forţei şi armamentului;

achiziţionarea de armament care nu are –capacitatea de a fi letal, pentru limitarea aplică-rii mijloacelor capabile să cauzeze moartea sau vătămarea;

diversificarea şi modernizarea echipa- –mentului de autoapărare (scuturi, căşti, veste antiglonţ), mijloacelor de transport blindate;

identificarea alternativelor în folosi- –rea forţei şi a armamentului de foc, incluzând soluţionarea paşnică a conflictelor, înţelegerea comportamentului mulţimilor şi metodelor de convingere, negociere, mediere etc. cu privire la limitarea folosirii forţei şi a armamentului de foc.

Influenţa acestor principii nu este de ega-litate, ci fiecare are un anumit grad de interven-ţie, aplicabilitate şi influenţă, valoarea lor este dată de interacţiunea lor în ansamblu, cumulată, desigur în raport şi cu natura acţiunilor de luptă (armată/ specifice).

Evoluţia structurilor mobile de jandarmi, ca de altfel pregătirea acestora şi dotarea cu mij-loace specifice în raport direct cu manifesta-rea violenţelor care pot afecta ordinea publică, plasează uneori efectivele de jandarmi la limita capacităţii acţionale şi legale. Astfel, acţiunile ilegale şi discriminatorii în restabilirea ordinii publice pot crea stări de anarhie, care ulterior pot fi foarte dificil de gestionat.

Bibligrafie:

I. ACTE NORMATIVE:Constituţia României, modificată şi com-1. pletată prin Legea de revizuire a Constitu-ţiei României nr. 429/2003;Legea nr. 60/23.09.1991 privind organizarea 2. şi desfăşurarea adunărilor publice. (republi-

cată, cu modificările şi completările ulteri-oare).Legea nr. 550/13.12.2004 privind organiza-3. rea şi funcţionarea Jandarmeriei Române.Legea nr. 61/1991, pentru sancţionarea fap-4. telor de încălcare a unor norme de con-vieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, (republicată, cu modificările şi completările ulterioare).Legea nr. 53/1998 privind ratificarea Con-5. venţiei europene privind violenţa şi ieşirile necontrolate ale spectatorilor cu ocazia ma-nifestărilor sportive, în special la meciurile de fotbal.Hotărârea Guvernului nr. 196/17 martie 6. 2005, privind aprobarea Strategiei Ministe-rului Administraţiei şi Internelor de reali-zare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi preveni-rea criminalităţii stradale.Declaraţia Universală a Drepturilor Omu-7. lui.Documentele Reuniunii de la Copenhaga a 8. Conferinţei pentru Dimensiunea Umană a OSCE, 29.01.1990.

LUCRĂRI DE AUTORII. :Colectiv de autori, 9. Psihologie socială - as-pecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi, 1996.Colectiv de autori, 10. Jandarmeria Română şi ordinea publică, Editura Ministerului de In-terne, 2001.le Bon Gustave, 11. Psihologia mulţimilor, Edi-tura Antet XX press.Ilie Gorjan,12. Restricţii legale şi libertatea de decizie a autorităţilor administrative în apă-rarea ordinii publice, Editura Ministeru-lui Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004.

Page 102: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

102

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, în vigoare din 12 iunie 2003, a in-trodus o nouă măsură preventivă – arestul la domiciliu – măsură care, din păcate, până în ziua de astăzi nu şi-a găsit o aplicare la nivelul dorit. Aceasta nu este de mirare, fiindcă pe lângă reglementările din CPP cu referire la arestul la domiciliu alte recomandări privind aplicarea acestuia nu prea întâlnim.

Până la momentul de faţă, în procesul pe-nal cele mai frecvent întâlnite sunt numai câteva categorii de măsuri preventive: arestarea, oblig-area de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara. Cota celorlalte luate în ansamblu este mică. Astfel, este evident că arestul la domiciliu urmăreşte scopul de a schimba acest raport, ba chiar a diminua numărul de persoane supuse arestului preventiv, micşorând astfel numărul celor aflaţi în instituţiile de detenţie [1, p. 14].

Esenţa arestării la domiciliu, ca măsură preventivă prevăzută de art.188 CPP al Republi-cii Moldova, constă în izolarea bănuitului, în-vinuitului, inculpatului de societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii legate de deplasarea persoanei arestate, de comunica-rea acesteia cu alte persoane, de limitarea con-vorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii corespondenţei şi utilizării altor mijloace de co-municare.

În continuare vom analiza detaliat esenţa restricţiilor impuse persoanelor în privinţa căro-ra a fost aplicată măsura arestării la domiciliu.

Dr. Vitalie RUSU, conferenţiar universitar, prodecan, Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi

ARESTUL LA DOMICILIU ÎN LEGISLAŢIA PROCESUAL-PENALĂA REPUBLICII MOLDOVA

Code of Criminal Procedure of the Republic, in force since 12 June 2003 introduced a new preventive measure - house ar-rest - a move which, unfortunately, until today has not found an application at the desired level. This is not surprising, because in addition to the CPP regulations with reference to further guidance on house arrest its application does not meet too. Until now, the most common criminal just a few categories of measures: arrests, ordered not to leave the city, ordered to leave the country. Share is taken as a whole than other. It is obvious that the house arrest aims to change this ratio, even decrease the number of persons under preventive arrest, reducing the number of those in detention facilities

1. Restricţii legate de libera deplasare a bă-nuitului şi învinuitului.

După părerea noastră, aceste restricţii nu trebuie să afecteze activităţile cotidiene ale bănu-itului, învinuitului, adică deplasarea spre locul de muncă sau studii, vizita la medic sau a insti-tuţiilor de deservire socială. În acelaşi timp, res-tricţiile impuse bănuitului, învinuitului urmea-ză să se răsfrângă direct asupra vizitei locurilor de distracţie şi odihnă – restaurante, discoteci, teatre, concerte etc., precum şi asupra vizitei ru-delor şi a cunoscuţilor. În cazul din urmă sunt posibile totuşi unele excepţii (una din ele fiind vizitarea părinţilor care sunt în vârstă înaintată şi au nevoie de ajutor).

Restricţiile legate de arestul la domiciliu pot fi luate atât în privinţa locului permanent de trai al bănuitului, învinuitului, cât şi în privinţa locului de trai provizoriu (hotel, sanatoriu etc.). Desigur, în astfel de cazuri, ofiţerul de urmări-re penală trebuie să ia în consideraţie caracte-rul temporar al aflării bănuitului, învinuitului în locurile menţionate şi să soluţioneze la timp chestiunea în privinţa înlocuirii măsurii pre-ventive.

2. Restricţii privind comunicarea cu alte persoane.

În ordonanţa de aplicare a măsurii pre-ventive sub formă de arest la domiciliu urmea-ză a fi indicate date concrete asupra faptului cu anume care persoane i se interzice bănuitului, învinuitului de a comunica (numele, prenumele

Page 103: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

103

acestora, locul lor de trai şi de lucru, locul unde aceste persoane îşi petrec, de obicei, timpul li-ber). Toate acestea se întreprind pentru a ex-clude o întâlnire accidentală, întâmplătoare a bănuitului, învinuitului arestat la domiciliu cu aceste persoane. Totuşi nu pot fi excluse cazurile în care persoanele cărora le este interzisă comu-nicarea cu bănuitul, învinuitul să caute ele înse-le posibilităţi de a se întâlni. În astfel de cazuri, persoana supusă arestului la domiciliu urmează să informeze imediat ofiţerul de urmărire pena-lă în privinţa unor asemenea tentative.

3. Restricţii legate de limitarea convorbiri-lor telefonice, recepţionării şi expedierii cores-pondenţei şi utilizării altor mijloace de comu-nicare.

În procesul realizării unor astfel de res-tricţii vizate, ofiţerul de urmărire penală trebuie să ia în consideraţie faptul că acestea se referă la oricare corespondenţă recepţionată de către persoană cu excepţia revistelor, ziarelor. Aceste restricţii se referă şi la recepţionarea şi expedi-erea corespondenţei unor anumite persoane, precum şi la dialogul prin intermediul oricăror mijloace de comunicare.

Aceste restricţii se realizează în comun cu reprezentanţii instituţiilor poştale, ofiţerului de urmărire penală fiindu-i categoric interzis de a interveni în mod autoritar în procesul dat. Se-chestrarea corespondenţei, examinarea cores-pondenţei sechestrate, interceptarea comuni-cărilor se efectuează în strictă conformitate cu prevederile art. 133, 136 din Codul de procedu-ră penală al Republicii Moldova.

În legătură cu aplicarea restricţiilor legate de limitarea convorbirilor telefonice, recepţi-onării şi expedierii corespondenţei şi utilizării altor mijloace de comunicare apare întrebarea dacă ar fi necesară emiterea unei ordonanţe şi primirea autorizării din partea judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată în această privinţă. După părerea noastră, o atare necesi-tate nu există, deoarece arestul la domiciliu ca măsură preventivă este aplicat de către judecă-torul de instrucţie sau de către instanţa de jude-cată (art.188 alin.(2) CPP al Republicii Moldo-va) şi prevede din start existenţa interdicţiilor determinate.

Arestul la domiciliu se aplică numai în

baza hotărârii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată în prezenţa anumitor date de fapt care ar pleda în favoarea unui com-portament adecvat al bănuitului, învinuitului. Nu urmează a fi luate în consideraţie părerile subiective, fundamentate pe anumite presu-puneri asupra eventualului comportament, fi-indcă chiar şi cel mai înalt grad de presupune-re nu poate exclude posibilitatea de a gafa. De exemplu, dacă există pericolul că persoana bă-nuită sau învinuită şi-ar continua activitatea cri-minală, există şi pericolul deteriorării probelor necesare cauzei. Respectiv, în situaţiile de felul acestora nu poate fi aplicată măsura arestului la domiciliu [2, p. 75].

Art.188 CPP al Republicii Moldova fixează în alineatul 2 că la aplicarea măsurii preventive sub formă de arest la domiciliu urmează a se lua în consideraţie vârsta, starea sănătăţii, sta-rea familială sau alte împrejurări care se referă la persoana concretă. La categoria acestora din urmă ar putea fi atribuit caracterul activităţii exercitate de către persoana bănuită, învinuită. Aplicarea măsurii preventive sub formă de arest la domiciliu în privinţa unui antreprenor, sau unui om politic, de exemplu, mai mult i-ar limi-ta drepturile, inclusiv cele patrimoniale, decât în cazul aplicării în privinţa acestora a măsurii de nepărăsire a localităţii.

În cazul luării măsurii preventive în forma arestului la domiciliu este necesar ca persoana care efectuează urmărirea penală în cauza dată să informeze imediat bănuitul, învinuitul de-spre aplicarea acesteia. Bănuitului, învinuitului urmează a i se lua o declaraţie, recipisă asupra respectării interdicţiilor, restricţiilor generate de măsura arestului la domiciliu [3, p. 49-50].

Ne permitem a presupune că aplicarea ac-tivă a măsurii preventive sub forma arestului la domiciliu în privinţa minorilor este binevenită din mai multe considerente.

În primul rând, o măsură preventivă de acest fel precum transmiterea sub supraveghere a minorului nu presupune unele restricţii strict necesare, moment care există în cazul arestului la domiciliu şi care permite excluderea activită-ţilor capabile să afecteze desfăşurarea normală a procesului penal.

În al doilea rând, arestul la domiciliu este

Page 104: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

104

o măsură preventivă mai blândă decât arestul preventiv. În procesul alegerii dintre aceste două măsuri preventive, preferinţă trebuie acordată aplicării arestului la domiciliu, deoarece arestul preventiv nu poate fi întotdeauna eficient, ba dimpotrivă, chiar traumatizant, mai ales dacă este aplicat în privinţa minorilor pentru care lucrurile se prezintă cu desăvârşire altfel. Acor-dând preferinţă aplicării arestului la domiciliu, se mai face un pas spre aşa-zisele stereotipuri ale constrângerii. Astfel, apar reale posibilităţi nu numai de a preîntâmpina activitatea crimi-nală sau sustragerea de la urmărirea penală a bănuitului, învinuitului, ci şi de a realiza măsuri educative ale justiţiei juvenile fiindcă pârghia de bază a instituţiei justiţiei juvenile o constituie măsurile educative.

În decizia de aplicare a măsurii preventi-ve sub forma de arest la domiciliu urmează a fi indicat organul care este învestit cu atribuţii de supraveghere a executării acestei măsuri. Este evident că fără o astfel de supraveghere îşi pierde sensul însuşi faptul aplicării arestului la domiciliu, iar bănuitul, învinuitul sunt lăsaţi de capul lor. Totodată, este firesc şi faptul că nici instanţa de judecată, nici ofiţerul de urmărire penală nu sunt în stare să efectueze o atare su-praveghere, iar Codul de procedură penală al Republicii Moldova nu ne oferă nici un răspuns în privinţa faptului cine urmează să realizeze această supraveghere. În opinia noastră, reali-zarea acestei funcţii poate fi plasată organelor de interne, în special inspectorilor de sector şi lucrătorilor operativi, alte variante pur şi sim-plu lipsind.

Este dificil de arătat sub ce formă şi în ce mod urmează a fi realizată supravegherea per-soanelor arestate la domiciliu.

Totodată, nu trebuie să trecem cu vede-rea şi faptul că persoanele care au suferit de pe urma faptelor infracţionale refuză adesea să ofere depoziţii în cazul în care învinuiţii, bă-nuiţii nu sunt plasaţi în stare de arest. Anume din acest considerent, pentru a asigura eficienţa arestului la domiciliu, faţă de persoanele care au fost supuse acestei măsuri preventive trebuie să fie aplicată o supraveghere severă [4, p. 70-71].

În opinia noastră, ar fi binevenită elabora-rea şi adoptarea unui act normativ departamen-

tal special care ar reglementa ordinea aplicării şi realizării arestului la domiciliu. Acest act ar putea îmbrăca forma unui ordin al ministrului Afacerilor Interne care s-ar referi la ordinea su-pravegherii executării măsurii de arest la domi-ciliu din partea organelor de interne.

Este clar că în această privinţă vor fi ne-cesare cheltuieli suplimentare pentru a mări personalul în organele de interne, pentru a desăvârşi baza tehnico-materială în vederea realizării unei supravegheri adecvate asupra mijloacelor de comunicare, însă aceste măsuri sunt necesare. Altfel, această normă a Codu-lui de procedură penală a Republicii Moldova (art.188) ar deveni o normă ineficientă, fără de aplicare. Nu este clar de ce până acum legislato-rul nu a prevăzut posibilitatea că în cazul în care sunt încălcate condiţiile arestului la domiciliu să fie aplicată, pe lângă înlocuirea cu arestul preventiv, şi posibilitatea achitării unei amenzi. În acest caz, alternativa sancţiunii aplicate (ori amendă, ori aplicarea arestului preventiv) ar putea fi determinată în funcţie de circumstan-ţele cauzei. Pentru moment măsura arestului la domiciliu este aplicată de organele de drept foarte rar. Acest lucru se datorează imperfecţi-unii normei art.188 CPP al Republicii Moldova care urmează a fi revăzută. Fără a ţine cont de momentele care au fost expuse, nu se va reuşi aplicarea eficientă în practică a acestei măsuri preventive.

Referinţe:Ф. Багаутдинов, „Новая мера пресечения 1. в УПК РФ – домашний арест”, în Закон-ность, 2002, nr. 10, p. 14.Л. К. Трунова, „Соблюдение интересов 2. граждан при применении мер уголовно-процессуального пресечения”, în Право и политика, 2002, nr. 8, p. 75. Л. К. Трунова, „Домашний арест как 3. мера пресечения”, în Российская юсти-ция, 2002, nr. 11, p. 49-50.Л. Брусницын, „Меры пресечения по 4. УПК РФ: новеллы и старые ошибки”, în Уголовное право, 2002, nr. 3, p. 70-71.

Page 105: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

105

Republica Moldova a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale prin Hotărârea Parlamentului Repu-blicii Moldova „Privind ratificarea Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertă-ţilor Fundamentale, precum şi a unor protocoale adiţionale la această convenţie” nr. 1298-XIII din 24.07.971 care a intrat în vigoare la 21.08.1997.

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamen-tale se deosebeşte de alte instrumente de protec-ţie a drepturilor omului prin eficienţa sporită a protecţiei acordate drepturilor garantate. Aceas-tă protecţie se datorează, pe de o parte, mecanis-mului jurisdicţional de supraveghere a respec-tării acestor drepturi de către statele membre şi, pe de altă parte, posibilităţii organului jurisdicţi-onal, respectiv a Curţii Europene a Drepturilor Omului de a impune sancţiuni pentru încălcarea drepturilor garantate de convenţie şi de a indica statului condamnat ce măsuri trebuie să ia pen-tru a înlătura încălcarea în cazul concret al re-clamantului, precum şi pentru a evita pe viitor condamnarea în cazuri similare.

1 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.54-55/502 din 21.08.1997.

Dr. Ştefan STAMATIN, profesor universitar interimar al Catedrei Drept poliţienesc a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM

COMPATIBILITATEA PROCEDURII CONTRAVENŢIONALE CU PRACTICA CEDO

European Convention on Human Rights and Fundamental Freedoms is different from other human rights instruments through increased efficiency of the protection afforded the rights guaranteed. This protection is due, on the one hand, judicial mechanism to monitor compliance with these rights by Member States and on the other hand, the possibility of judicial body, namely the European Court of Human Rights to impose sanctions for violation of rights guaranteed by the Convention and indi-cate what measures the state sentenced him to remove the violation to the case of the applicant, and to avoid further sentencing in similar cases.

Statele părţi la convenţie se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt părţi2. Potrivit alin. (2) art. 46 din Convenţie, hotărârea definitivă este transmisă Comitetului de miniştri care supra-veghează executarea ei. Astfel, executarea hotă-rârii nu este controlată de însuşi organul care a pronunţat-o, ci de Comitetul de miniştri, un or-gan având o componenţă politică şi competenţa de a adopta sancţiunile prevăzute de Statutul Consiliului Europei împotriva statului care nu pune în executare hotărârile Curţii.

Analiza care urmează să fie făcută în aceas-tă lucrare urmăreşte să califice etapa judiciară a procedurii contravenţionale reglementată de noul Cod contravenţional3 prin prisma noţiu-nii de „acuzaţie în materie penală” prevăzută de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drep-turilor Omului.

2 Conform art.8 din Constituţie, Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte sta-te pe principiile şi normele unanim recunoscute ale drep-tului internaţional.3 Codul contravenţional a fost adoptat de Parlamen-tul Republicii Moldova prin legea organică nr. 218 din 24.10.2008 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 3-6/15 din 16.01.2009. Conform art.481, Codul contravenţional a in-trat în vigoare şi a început a produce efecte juridice din 31 mai 2009.

Page 106: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

106

Datorită particularităţilor contravenţiei, care sunt foarte bine analizate în doctrina noas-tră4, s-a optat pentru o procedură mai rapidă de sancţionare. De altfel, toate sistemele de drept, indiferent dacă califică contravenţia ca formă a răspunderi penale sau extrapenale, consacră o procedură mai rapidă de sancţionare pentru contravenţii.

În virtutea dreptului de acces liber la jus-tiţie, garantat de articolul 20 al Constituţiei Re-publicii Moldova şi de articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, îm-potriva măsurilor dispuse de către organele ad-ministrative în materie contravenţională se poa-te formula plângere la instanţele de judecată.

Potrivit alin.(1) art.448 din Codul con-travenţional, „În decursul a 15 zile de la data aducerii la cunoştinţă a faptului încheierii pro-cesului-verbal cu privire la contravenţie, con-travenientul, victima sau reprezentantul aces-tora, procurorul sunt în drept să-l conteste în instanţa de judecată în a cărei rază teritorială activează autoritatea din care face parte agentul constatator”.

Procedura prin care este angajată răspun-derea contravenţională a unei persoane prezin-tă particularităţi semnificative de la un sistem juridic la altul. Probabil, materia contravenţio-nală reprezintă domeniul în care întâlnim cele mai eterogene reglementări. „Diviziunea tripar-tită cunoscută în vechiul drept penal francez a fost consacrată de Codul penal francez de la 1791 şi de cel din Brumar anul IV, apoi, prin menţinerea ei în Codul penal francez de la 1810, ea şi-a făcut drum în mai toate legiuirile euro-pene şi extraeuropene5”. Astfel, în urma influ-enţei Codului penal francez de la 1810, statele europene au inclus contravenţia în domeniul penal, fie potrivit clasificării bipartite (delicte, contravenţii)6, fie potrivit clasificării tripartite

4 A se vedea: Sergiu Furdui, Drept contravenţional, Chi-şinău, Cartier, 2005. p. 85-103; Victor Guţuleac, Drept contravenţional, Chişinău: ULIM, 2006. p. 84-104; Vic-tor Guţuleac, Tratat de drept contravenţional, Chişinău, ULIM, 2009. p. 96-123 şi altele.5 V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 306.6 Codul penal olandez din 1881, Codul penal portughez din 1886, Codul penal italian din 1889, Codul penal spa-niol din 1928.

(crime, delicte, contravenţii)7, ceea ce a însem-nat, din punct de vedere procedural, că acestea erau judecate potrivit procedurii penale.

În anii ’50 ai secolului trecut, în urma in-fluenţei sovietice, în statele din estul Europei a intervenit un fenomen de dezincriminare a contravenţiilor. Ca urmare a acestui fapt, pro-cedura contravenţională a fost considerată o procedură administrativă8. Această dezincrimi-nare a fost aspru criticată în doctrine, arătându-se, pe bună dreptate, că, în realitate, ea a avut drept unic scop realizarea unor statistici care să reflecte o scădere a infracţionalităţii9.

Totuşi, în ultimii ani, în anumite state, a fost realizat un fenomen de „depenalizare” a contravenţiilor10. S-a afirmat că raţiunea depe-nalizării trebuie căutată într-o serie de conside-raţii: în primul rând, s-a readus dreptul penal la graniţele sale naturale conservând sancţiunea penală pentru acele fapte care, în lumina valori-lor sociale, cer o consecinţă, care este aplicarea unei sancţiuni criminale, ce trebuie să prezin-te cerinţa indispensabilităţii; în al doilea rând, sunt raţiuni de caracter practic, constând fie în exigenţe de simplificare a procedurilor relative la fapte de joasă relevanţă socială, fie în acelea de muncă a judecătorului penal cu finalitatea obţinerii unei utilizări mai raţionale a aparatu-lui judecătoresc11.

Pe de altă parte, fenomenul de depenali-zare al contravenţiilor a fost acceptat şi de juris-prudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omu-lui. Astfel, Curtea s-a pronunţat în sensul în care Convenţia nu poate fi interpretată ca opunân-du-se unei tendinţe de dezincriminare a unor

7 Codul penal austriac din 1852, Codul penal belgian din 1867, Codul penal german din 1872, Codul penal francez din 1910.8 Retrospectiva evoluţiei materiei contravenţionale o face, după mine foarte bine, vicepreşedintele Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie conf. univ. dr., Sergiu Furdui în lucrarea să citată mai devreme, p. 19-33.9 Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 240.10 Spre exemplu, în Italia majoritatea contravenţiilor pre-văzute în Codul penal au fost „depenalizate” prin Legea nr. 689/1981, care cuprinde şi reglementarea procedurii de constatare şi sancţionare a acestor fapte – Enciclopedia Treccani, Contravvenzione, Instituto Poligrafico e Zecca Dello State, Roma, 1988, p. 7.11 Ibidem, p.7.

Page 107: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

107

fapte de o gravitate mai redusă12. Într-o altă de-cizie, s-a considerat că, datorită numărului mare de infracţiuni uşoare, un stat contractant poate găsi raţiuni suficient de convingătoare pentru a introduce un sistem prin care organele de ju-risdicţie să fie degrevate de obligaţia de a sanc-ţiona asemenea fapte; statele sunt obligate însă să permită persoanei interesate să atace actul desancţionare al autorităţii administrative în faţa unei instanţe, care să prezinte toate caracteristi-cile unui tribunal independent şi imparţial, aşa cum apare conturată această noţiune în juris-prudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omu-lui13.

Articolul 6 par.1 din Convenţie, care ga-rantează dreptul la un proces echitabil, prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă inde-pendentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obliga-ţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei acuzaţiei în materie penală îndreptate împotri-va sa”.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind obligată să verifice respectarea prevederi-lor Convenţiei în sisteme de drept ce prezintă o mare diversitate, operează în jurisprudenţa sa cu anumite noţiuni autonome14, care nu au aceeaşi accepţiune în dreptul intern al statelor membre ale Consiliului Europei. Din acest motiv, Curtea a elaborat propriile criterii pentru a defini noţi-unile de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” şi „acuzaţie în materie penală” prevăzute de art. 6 par.1 din Convenţie.

12 CEDO, Hotărârea Ozturk împotriva Germaniei din 21 februarie 1984, par. 49, la www.echr.coe.int.13 CEDO, Hotărârea Lutz împotriva Germaniei din 23 au-gust 1987, par. 57, la www.echr.coe.int; a se vedea cu privi-re la aceasta problemă şi Corneliu Bârsan, Convenţia Eu-ropeană a Drepturilor Omului, comentarii pe articole, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 446.14 Radu Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omu-lui, comentarii şi explicaţii, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 30.

În acest sens, noţiuni precum: „lege”, „contestaţii” cu privire la „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, „tribunal”, primesc calificări autonome în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului15.

Având în vedere caracterul autonom al noţiunii de „acuzaţie în materie penală” prevă-zută în art.6 par.1 din Convenţie, este posibil ca unele domenii să fie analizate de Curte ca apar-ţinând sferei penale, deşi conform dreptului na-ţional acestea sunt calificate ca având o natură extrapenală. Raţiunea pentru care calificarea realizată de dreptul intern nu este una absolută este prezentată de Curte în cauza Ozturk împo-triva Germaniei16: „În dreptul intern al multor state părţi la Convenţie operează distincţia între infracţiuni, delicte şi contravenţii. Întrucât exis-tă diferenţe însemnate între state cu privire la sfera faptelor care fac obiectul dreptului penal, Curtea a fost nevoită, şi în această materie, să conceapă o noţiune autonomă a ,,materiei pe-nale”, întrucât, dacă ar trebui să utilizeze drep-tul intern al statelor, ar însemna să recunoască acestora posibilitatea de a sustrage anumite fap-te aplicării prevederilor articolului 6, ceea ce ar fi contrar obiectului şi scopului Convenţiei17.

Din punctul de vedere al prezentei lucrări, ne interesează dacă domeniul contravenţional aparţine noţiunii de „acuzaţie în materie pena-lă” şi dacă, implicit, procedura contravenţională trebuie să consacre garanţiile prevăzute de arti-colul 6 paragrafele 2 şi 3 din Convenţia Euro-peană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

15 Pentru detalii, a se vedea, spre exemplu, Corneliu Bâr-san, op. cit., 2005, p. 400-436 şi 487-503; Radu Chiriţă, op. cit., p. 238-249 şi 318-351; Vasile Patulea, „Sinteză teore-tică şi de practică a Curţii Europene a Drepturilor Omu-lui în legătură cu prevederile articolului 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Li-bertăţilor Fundamentale. Domeniul de aplicare. Drepturi şi obligaţii cu caracter civil (II), în Dreptul nr. 6/2006, p. 221-231.16 CEDO, Hotărârea Ozturk împotriva Germaniei din 21 februarie 1984, par. 50, la www.echr.coe.int.17 Ibidem.

Page 108: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

108

De aceea, în continuare, vom prezenta foarte pe scurt criteriile pe care Curtea Euro-peană a Drepturilor Omului consideră că tre-buie să îndeplinească o faptă pentru ca ea să fie considerată ca aparţinând „materiei penale” din punctul de vedere al Convenţiei.

Astfel, pentru identificarea noţiunii auto-nome de „acuzaţie în materie penală”, Curtea a stabilit evaluarea acesteia în baza a trei criterii enunţate în hotărârea Engel18:

calificarea faptei potrivit dreptului na- –ţional;

natura faptei încriminate; –natura şi gradul de gravitate a sancţiu- –

nii ce urmează a fi aplicată autorului faptei.Aceste criterii au fost utilizate în mod

constant în jurisprudenţa instanţei de la Stras-bourg19. De regulă, criteriile nu sunt aplicate în mod cumulativ. Astfel, „pentru a stabili dacă art.6 este aplicabil în latura sa penală este sufi-cient ca fapta să fie una «penală» din punctul de vedere al Convenţiei sau să fie expus făptuitorul la o sancţiune care prin natura sau gravitatea sa aparţine sferei penale”20.

Totuşi abordarea cumulativă nu este ex-clusă atunci când analiza separată a fiecărui criteriu nu permite identificarea unei concluzii neîndoielnice în ceea ce priveşte existenţa unei acuzaţii în „materie penală”21.

18 CEDO, Engel şi alţii împotriva Olandei din 8 iunie 1976, Seria A nr. 22, par. 82 şi par. 83. Criteriile enunţate sunt analizate şi în hotărârea Ziliberberg împotriva Moldovei din 1.02.2005, par. 29 şi următoarele, ambele la www.echr.coe.int.19 CEDO, Hotărârea Pierre-Bloch împotriva Franţei din 21.10.1997, par. 53; Garyfallou Aebe împotriva Greciei din 24 09 1997, par. 32; Kadubec împotriva Slovaciei din 2.09.1998, par. 50: Lauko împotriva Slov,aciei din 2.09.1998; Janosevic împotriva Suediei din 23.07.2002; Ziliberberg îm-potriva Moldovei din 1.02.2005 etc. Toate la www.echr.coe.int.20 CEDO, Hotărârea Lutz împotriva Cermaniei din 25.08.1987. par. 55, la www.echr.coe.int.21 CEDO, Hotărârea Jcanosevic împotriva Suediei, par. 67; Hotărârea Bendenoun împotriva Franţei din 24.02.1994, par. 47, ambele la www.echr.coe.int.

Calificarea faptei potrivit dreptului naţio-nal. Conform acestui criteriu, Curtea va cerceta, în primul rând, dacă textul care sancţionează fapta ilicită face parte din dreptul penal al statu-lui în cauză; dacă răspunsul este pozitiv, va ca-lifica fapta ca aparţinând „materiei penale”. În ipoteza unui răspuns negativ, va utiliza celelalte două criterii.

În hotărârea Engel şi alţii împotriva Olan-dei din 8.06.1976, par.81, Curtea a precizat că acest prim criteriu are valoare relativă22. Pe de altă parte, el poate fi considerat ca un punct de plecare în analiza realizată de CEDO (a se vedea hotărârea Weber împotriva Elveţiei din 22.05.1990, par. 31). Având în vedere importan-ţa garanţiilor prevăzute de art. 6, se impune res-pectarea lor în procedurile interne, deşi statele părţi la Convenţie sunt libere să califice o anu-mită faptă ca fiind abatere disciplinară sau con-travenţie (a se vedea hotărârea Engel împotriva Olandei din 8.06.1976, par. 34). Curtea a reafir-mat libertatea statelor contractante de a legifera un sistem în care constatarea şi pedepsirea con-travenţiilor revine autorităţilor administrative, iar conformitatea cu prevederile Convenţiei este asigurată prin posibilitatea părţii interesate de a ataca în instanţă decizia respectivă23.

În ceea ce priveşte sistemul nostru actual de drept, în mod unanim, legislaţia dar şi doctri-na juridică delimitează răspunderea contraven-ţională de răspunderea penală având în vedere gradul de pericol social al faptelor care aduc atingere unor valori sociale distincte, sancţiuni-le aplicabile, regimul juridic diferit.

Natura faptei. Acest criteriu a fost analizat de CEDO prin prisma aplicabilităţii normei le-gale care a fost încălcată prin săvârşirea faptei. Potrivit acestui criteriu, s-a concluzionat că în ipoteza în care norma sancţionatoare se adre-sează întregii populaţii şi nu vizează un grup

22 CEDO, Hotărârea Ozturk împotriva Germaniei din 21 februarie 1984, par. 49. De altfel, aceasta este prima hotă-râre a Curţii prin care se apreciază că o contravenţie poate aparţine noţiunii de „materie penală”; CEDO, Hotărârea Anghel împotriva României, par. 67; CEDO, Hotărârea Zi-liberberg împotriva Moldovei din 1.02.2005, par. 30.23 CEDO, Hotărârea Lutz împotriva Germaniei din 23 au-gust 1987, par. 57, la www.echr.coe.int.

Page 109: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

109

de persoane având un statut special, atunci este vorba de o normă penală, iar dacă se adresează doar unei anumite categorii de persoane, este vorba de o normă aparţinând dreptului disci-plinar şi, ca urmare, exterioară noţiunii de „ma-terie penală”. Întrucât există în dreptul intern al statelor contractante numeroase infracţiuni care au un subiect activ special, acest criteriu nu rezolvă întotdeauna problema calificării faptei, fiind nevoie să se ia în calcul şi alte criterii cum ar fi, de exemplu, gravitatea faptei comise şi să stabilească natura interesului protejat prin nor-ma încălcată24.

Cu privire la natura contravenţiei comise de către reclamant25, Curtea notează că acesta a fost acuzat în baza articolului 174/1 alineatul 4 al Codului cu privire la contravenţiile adminis-trative din RM (CCA) de participare la o ma-nifestare de protest neautorizată. Această pre-vedere legală (legislaţia din perioada respectivă) reglementa contravenţiile comise împotriva ordinii publice şi a fost adoptată pentru a re-glementa modul în care manifestările de protest ar trebui să se desfăşoare. Prin urmare, norma legală încălcată de către reclamant se adresează tuturor cetăţenilor şi nu unui grup anume care să posede un statut special. Caracterul general al normei de drept este în continuare confirmat de prevederile articolelor 1 şi 12 ale CCA care pre-vedea faptul că responsabilitatea administrativă survine la vârsta de 16 ani, toţi cetăţenii trebuie să respecte normele de drept şi drepturile altor cetăţeni şi persoane juridice (în acest sens vezi hotărârea Ozturk împotriva Germaniei din 21 februarie 1984, par.53).

Natura şi gradul de gravitate al sancţiunii ce urmează a fi aplicată autorului faptei. Acest ultim criteriu este cel mai important pentru a stabili aplicabilitatea art. 6 în latura sa penală, chiar dacă, potrivit calificării din dreptul intern sau naturii faptei incriminate, domeniul este unul extrapenal. În hotărârea Dorota Szott - Me-dynska şi alţii împotriva Poloniei din 9.10.2003,

24 Beatrice Ramaşcanu, „Procedura contravenţională judi-ciară în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Dreptu-rilor Omului”, în Themis nr. 2/2005, p. 2.25 CEDO, Hotărârea Ziliberberg împotriva Moldovei din 1.02.2005, par. 32, la www.echr.coe.int.

s-a stabilit că natura şi gravitatea sancţiunii im-puse, precum şi sancţiunile la care făptuitorul s-ar fi putut expune, trebuie analizate având în vedere obiectul şi scopul art.6, înţelesul terme-nilor din articolul menţionat, precum şi în lu-mina legilor statelor contractante.

Dacă „natura sancţiunii” analizată prin scopul ei punitiv sau reparator nu interesează prea mult din punctul de vedere al prezentei lu-crări, întrucât este evident că sancţionarea unei contravenţii are un caracter de pedeapsă26, „gra-vitatea sancţiunii” constituie, de regulă, criteriul determinant pentru a califica o faptă ca aparţi-nând noţiunii de „materie penală”.

Trebuie menţionat faptul că acest criteriu vizează o largă paletă de fapte care au fost consi-derate de Curtea Europeană a Drepturilor Omu-lui ca aparţinând materiei penale, ele având în dreptul intern al statelor calificări diverse27.

Strict în materia contravenţională, juris-prudenţa Curţii a stabilit, în funcţie de gravi-tatea sancţiunii28, în anumite decizii, că aceste fapte aparţin ,,materiei penale”29, în timp ce în alte decizii a apreciat că, datorită sancţiunii re-duse, acestea nu au caracterul unei fapte aparţi-nând „materiei penale”30.

Vom aborda pe scurt cele mai frecvente sancţiuni pe care Curtea Europeană a Dreptu-rilor Omului le-a analizat în cadrul criteriului menţionat.

26 CEDO, Hotărârea Ozturk împotriva Germaniei din 21 februarie 1984, par. 53, la www.echr.coe.int.27 Pentru detalii, a se vedea Corneliu Bârsan, op, cit., pp. 447-451; Radu Chiriţă, op. cit., pp. 253-258.28 Cu privire la noţiunea de „gravitate a sancţiunii”, ea tre-buie înţeleasă nu numai cu privire la sancţiunea princi-pală, ci şi cu privire la sancţiunile complementare. Astfel, spre exemplu, s-a decis că retragerea unui anumit număr de puncte din permisul auto care rezultă din pronunţarea unei hotărâri prin care se constată săvârşirea unei fapte penale constituie o veritabilă „acuzaţie în materie penală” – Corneliu Bârsan, op. cit., p. 451.29 CEDO, Hotărârea Ziliberberg împotriva Moldovei din 1.02.2005, par. 32; Hotărârea Anghel împotriva României, par. 67, ambele la www.echr.coe.int.30 CEDO Hotărârea Gutfreund împotriva Franţei din 12 iunie 2003, în Radu Chiriţă, Curtea Europeană a Dreptu-rilor Omului, Culegere de hotărâri – 2003, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 66.

Page 110: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

110

Închisoarea (arestul contravenţional). Arestul contravenţional este o sancţiune contra-venţională excepţională care constă în privarea de libertate pe un termen stabilit prin hotărâ-re judecătorească şi care se execută în condi-ţiile prevăzute de Codul de executare (alin.(1) art.38 Codul contravenţional). Durata arestului contravenţional este de la 3 la 15 zile. În cazul concursului de contravenţii sau al cumulului de hotărâri de sancţionare, pentru care, conform legii, se prevede în calitate de sancţiune arestul contravenţional, instanţa de judecată poate apli-ca această sancţiune pe un termen de până la 30 de zile (alin. (4) art. 38 Codul contravenţional).

Analizând normele legislaţiei în vigoare, se poate menţiona că arestul contravenţional sau pedeapsa închisorii are în sine o natură pe-nală. Curtea a statuat că art.6 par.1 este aplicabil în latura sa penală în ceea ce priveşte procedura disciplinară reglementată de dreptul olandez, întrucât unele dintre contravenţii erau sancţi-onate cu pedeapsa închisorii de o durată consi-derabilă (a se vedea hotărârea Engel împotriva Olandei, par.36).

Transformarea amenzii contravenţionale în închisoare. În ceea ce priveşte legislaţia statelor contractante care reglementează transformarea amenzii contravenţionale în închisoare, Curtea a decis, de asemenea, că acest aspect are o cono-taţie penală, în ipoteza în care făptuitorul, prin neplata amenzii stabilite, s-ar expune riscului de a fi condamnat la pedeapsa închisorii31.

Pe de altă parte, Curtea a ajuns la o con-cluzie distinctă în cauza Ravnshorg împotriva Suediei, luând în considerare o serie de subcri-terii. Astfel, instanţele suedeze l-au sancţionat pe reclamant de trei ori cu amendă judiciară pentru afirmaţiile defăimătoare cuprinse în ob-servaţiile scrise adresate instanţelor sau pentru declaraţiile făcute în şedinţa publică de natură să aducă atingere prestigiului justiţiei. Conform dreptului intern, amenda se putea transforma în închisoare de la 14 zile la 3 luni, în caz de

31 CEDO, Hotărârea Bendenoun împotriva Franţei din 24.02.1994 par 47; CEDO, Hotărârea Ziliberberg împotri-va Moldovei din 1.02.2005, par. 32, ambele la www.echr.coe.int.

neplată. Totuşi s-a reţinut că nivelul amenzii aplicate nu era de o gravitate suficientă, astfel încât sancţiunea să poată fi caracterizată ca fiind de natură penală. Mai mult, spre deosebire de amenzile obişnuite, amenda aplicată reclaman-tului nu se introducea în cazierul judiciar, iar procedura de transformare a amenzii în închi-soare era una complexă32.

În hotărârea Ziliberberg împotriva Repu-blicii Moldova din 1.02.2005, Curtea nu a mai luat în considerare posibilitatea transformării amenzii neplătite în închisoare ca standard po-sibil pentru a stabili dacă art. 6 este aplicabil sub aspect penal. Luând în considerare legislaţia ac-tuală a Republicii Moldova, precum şi practica judiciară prezentată Curţii de către ambele părţi, Curtea nu poate să conchidă dacă, reieşind din circumstanţele specifice ale cauzei respective, reclamantului i-ar fi putut fi aplicată pedeap-sa sub formă de arest administrativ în confor-mitate cu articolul 26 alin. (4) al CCA. Totuşi, chiar dacă amenda nu ar fi putut fi schimbată în arest în acest caz, acest lucru nu putea fi decisiv pentru calificarea unei contravenţii ca având un caracter „penal” în sensul articolului 6 al Con-venţiei (par. 34).

Astfel, în hotărârea Ziliberberg împotriva Republicii Moldova din 1.02.2005, s-a precizat că posibilitatea transformării sancţiunii pecu-niare într-una privativă de libertate n-ar fi fost de o importanţă vitală pentru calificarea contra-venţiei ca aparţinând domeniului penal.

Amenda contravenţională. În majoritatea cauzelor, Curtea a stabilit că elementul esenţial pentru a stabili dacă art.6 par.1 este aplicabil în latura sa penală rămâne caracterul preventiv şi sancţionator al pedepsei aplicate sau aplicabile reclamantului.

Aşadar, raţionamentul Curţii este con-struit în jurul scopului sancţiunii aplicate sau aplicabile. Astfel, chiar dacă cuantumul amenzii contravenţionale este unul redus, art.6 va fi apli-cabil sub aspect penal, atâta vreme cât amenda este un mijloc de constrângere a reclamantului,

32 CEDO, Hotărârea Ravnsborg împotriva Suedie din 23.03.1994. par. 34, la www.echr.coe.int.

Page 111: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

111

precum şi o măsură de prevenire a săvârşirii de noi fapte33.

În cazul sancţiunii pecuniare, privaţiu-nea se realizează prin micşorarea patrimoniului contravenientului cu valoarea amenzii aplicate. Prevenţia specială şi generală a sancţiunii con-travenţionale constituie scopul sancţiunii con-travenţionale. Curtea a subliniat în mod perti-nent că, în acest caz, amenda contravenţională nu are caracterul unei despăgubiri pentru aco-perirea unui prejudiciu, iar funcţia preventivă şi represivă a sancţiunii este specifică domeniului penal.

În hotărârea Ziliberberg împotriva Repu-blicii Moldova din 1.02.2005 (par.33), Curtea reiterează faptul că, în principiu, caracterul ge-neral al CCA şi scopul pedepselor, care are un caracter de prevenire şi pedepsire, este suficient pentru a dovedi faptul că reclamantul a fost gă-sit vinovat de înfăptuirea unor acţiuni cu carac-ter criminal în sensul articolului 6 al Convenţiei (în acest sens vezi şi Lauko împotriva Slovaciei, hotărâre din 2 septembrie 1998, Rapoarte 1998-VI, par. 58).

În ceea ce priveşte sistemul nostru de drept, Codul contravenţional al Republicii Mol-dova stabileşte amenda ca fiind una din sanc-ţiunile aplicabile pentru persoanele fizice (alin.(2) lit. b) art.32) şi pentru persoanele juridice (alin.(5) lit. a) art.32). Din analiza prevederilor art.32 şi 34 rezultă în mod evident că amenda este sancţiune contravenţională pecuniară şi re-prezintă o măsură de constrângere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare ce se aplică, în numele legii, persoanei care a săvârşit o contra-venţie.

Analizând amenda contravenţională re-glementată de Codul contravenţional al RM prin prisma jurisprudenţei Curţii, putem con-cluziona că aceasta are un „caracter preventiv şi sancţionator”.

33 Art. 22 al CCA al RM prevedea că „sancţiunea adminis-trativă este o măsură de răspundere şi se aplică în scopul educării persoanei, care a comis o contravenţie adminis-trativă, în spiritul respectării legilor, precum şi în scopul de a se preveni comiterea unor noi contravenţii atât de către contravenientul însuşi, cât şi de alte persoane”.

În privinţa cuantumului acesteia, Curtea a statuat că o sancţiune de o gravitate relativă nu este de natură a înlătura aplicarea art. 6 în latura sa penală34. Cu toate acestea, într-un caz singu-lar, Curtea a avut o abordare diferită. Astfel, în cauza W. S. împotriva Poloniei din 15.06.1999, reclamanta a fost sancţionată cu 100 zloţi pen-tru comiterea unei contravenţii în domeniul fiscal, constând într-o eroare de calcul în evi-denţele contabile. Întrucât atât amenda aplicată, cât şi cea aplicabilă, luând în considerare limi-tele minime şi maxime ale amenzii nu aveau un cuantum suficient de ridicat, mai ales prin com-paraţie cu amenzile penale, Curtea a apreciat că art.6 nu este aplicabil în latura sa penală. Astfel, cererea incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei a fost respinsă ca fiind inadmisibilă. Aprecie-rea Curţii în legătură cu gravitatea amenzii se raportează la situaţia concretă a reclamantului. De exemplu, în cauza Ziliberberg împotriva Re-publicii Moldova, s-a stabilit că severitatea pe-depsei actuale şi potenţiale poate în principiu fi considerată ca un alt argument în favoarea aplicabilităţii articolului 6. În acest sens, trebuie notat faptul că reclamantul a fost amendat cu 36 MDL (echivalentul a 3,17 euro la acea pe-rioadă), care a constituit mai mult de 60% (50 MDL era bursa de student a reclamantului) din venitul său lunar (par. 34). Acest fapt a condus Curtea, alături de alte elemente, la concluzia că sancţiunea respectivă avea caracter penal.

Alte situaţii. Sper că am izbutit să argu-mentăm, reieşind din practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că aplicabili-tatea articolului 6 al Convenţiei trebuie evalu-ată în baza a trei criterii enunţate în hotărârea Engel şi alţii împotriva Olandei din 8 iunie 1976 (de altfel, analizate şi în hotărârea Ziliberberg împotriva Republicii Moldova). În acest con-text, Curtea reaminteşte că pentru a determina dacă o contravenţie poate fi calificată ca având un caracter „penal” în sensul prevederilor Con-venţiei, prima chestiune care trebuie determi-nată este dacă textul normei de drept care de-fineşte contravenţia aparţine, în sistemul legal

34 CEDO, Hotărârea Ozturk împotriva Germaniei din 21 februarie 1984, par. 54, la www.echr.coe.int.

Page 112: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

112

al statului reclamat, legii penale; apoi trebuie determinată natura contravenţiei şi, în sfârşit, natura şi gradul de severitate al pedepsei care poate fi aplicată persoanei care se face vinovată de comiterea contravenţiei. Toate aceste aspecte trebuie examinate luând în considerare obiectul şi scopul articolului 6 al Convenţiei, sensul ter-menilor articolului respectiv, precum şi legisla-ţia statelor contractante.

Din cele analizate, conchidem că pentru a aprecia caracterul penal al faptei, Curtea se poa-te raporta şi la alte circumstanţe ale cauzei. Ast-fel, în cauza Ziliberberg împotriva Republicii Moldova, Curtea a stabilit că caracterul penal al contravenţiei este, de asemenea, dovedit şi de faptul că reclamantul a fost luat de către poliţie fiind reţinut pentru mai multe ore şi interogat de către ofiţerii de urmărire penală. Mai mult, Co-dul cu privire la contravenţiile administrative, care a stat la baza sancţionării contravenţionale a reclamantului, conţinea prevederi cu privire la chestiuni ca participarea la manifestări neau-torizate, precum şi circumstanţele agravante ale acestor acţiuni, responsabilitatea pentru tenta-tivă de comitere a unei contravenţii, precum şi legitima apărare (par.22) care indică de fapt natura penală a contravenţiilor administrati-ve. Este important de a nota faptul că cauzele cu privire la contravenţiile administrative sunt examinate de către colegiile penale ale instanţe-lor de judecată.

În urma analizei aspectelor variate ale ca-uzei, Curtea notează preeminenţa celor care su-gerează că acuzaţiile aduse reclamantului au fost de natură penală. Deşi nici una din ele nu este decisivă, cumulativ ele determină caracterul pe-nal al „acuzaţiilor” aduse reclamantului, în sen-sul articolului 6 par.1 al Convenţiei (par.35).

Concluzii. Aşa cum am văzut până acum, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe baza celor trei criterii conturate în jurispruden-ţa sa, se pronunţă dacă o faptă poate aparţine noţiunii autonome de „materie penală”. Întru-cât „faptele” care au fost calificate ca aparţinând „materiei penale” sunt deosebit de diverse, va trebui să analizăm, prin prisma acestor criterii, dacă faptele ilicite calificate ca atare de legislaţia contravenţională a Republicii Moldova, recent adoptată, aparţin ,,materiei penale”.

Din punctul de vedere al criteriului ca-

lificării faptei potrivit dreptului naţional, este evident că legiuitorul consideră că domeniul contravenţional nu aparţine în dreptul intern materiei penale. Fiind, prin legea nr. 218 din 24.10.2008, adoptat Codul contravenţional al Republicii Moldova (în vigoare din 31 mai 2009), „a deschis şi a declanşat o adevărată acţi-une de statut independent pentru materia juri-dică contravenţională, considerând-o nu o sim-plă instituţie tutelată de dreptul administrativ, ci o ramură de drept autonomă în măsură să ocupe în nume propriu locul cuvenit în siste-mul de drept al Republicii Moldova”35.

Referindu-ne la criteriul naturii faptei, în dreptul intern contravenţia36 este singura for-mă de ilicit, alături de infracţiune, care aduce atingere unor valori sociale aparţinând între-gii comunităţi. Dacă prin alte forme de ilicit se aduce atingere în general unor relaţii sociale care reglementează buna desfăşurare a activită-ţii într-un anumit domeniu sau unor drepturi subiective ori interese legitime, prin săvârşirea unei contravenţii se lezează valori care sunt ale întregii comunităţi. Spre exemplu, răspunderea civilă se angajează prin săvârşirea unei fapte ili-cite care produce un prejudiciu unei persoane; în cazul abaterii disciplinare se aduce atingere unor relaţii care ocrotesc raporturile de muncă; răspunderea administrativ-disciplinară a func-ţionarului public se declanşează, de asemenea, în cazul comiterii unei fapte care aduce atingere raporturilor de serviciu; aplicarea unei amenzi judiciare de către instanţa de judecată în con-diţiile prevăzute de Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală are loc în condi-ţiile în care se încalcă regulile care reglemen-tează desfăşurarea în bune condiţii a procesului civil sau a procesului penal. De aceea, potrivit

35 S. Furdui, „Cu privire la rolul instanţelor judecătoreşti în elaborarea şi aplicarea Codului contravenţional”, în Re-vista Institutului Naţional al Justiţiei, nr.4 (11) 2009, p. 59.36 Art.10 din Codul contravenţional defineşte noţiunea de contravenţie în felul următor: „Constituie contraven-ţie fapta – acţiunea sau inacţiunea – ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea, săvârşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune contravenţională”.

Page 113: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

113

acestui criteriu, contravenţia ar putea fi califica-tă ca aparţinând „materiei penale”37.

Al treilea criteriu utilizat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respec-tiv criteriul naturii şi gradului de gravitate al sancţiunii ce urmează a fi aplicată autorului fap-tei, trebuie analizat nuanţat. Dacă, din punctul de vedere al naturii sancţiunii, este indiscutabil că toate sancţiunile contravenţionale principale sau complementare au un caracter punitiv, din punctul de vedere al gravităţii sancţiunii pro-blema este deosebit de delicată.

Întrebarea dificilă este dacă o sancţiune pecuniară cum ar fi amenda poate avea o „gra-vitate” prin prisma căreia să poată fi calificată ca aparţinând „materiei penale”, din punctul de vedere al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului38? Codul contravenţional (alin.(4) lit.d) art.34) reglementează posibilitatea înlocuirii, în anumite condiţii, amenzii contravenţiona-le cu arest contravenţional, calculându-se o zi de arest pentru 2 unităţi convenţionale, durata arestului fiind de cel mult 30 de zile39.

Totodată, trebuie menţionat că şi celelalte circumstanţe despre care s-a accentuat în ho-tărârea CEDO Ziliberberg împotriva Moldovei se regăsesc în noua legislaţie contravenţională a Republicii Moldova.

Curtea a reafirmat libertatea statelor contractante de a legifera un sistem în care constatarea şi pedepsirea contravenţiilor revi-ne autorităţilor administrative. „A încredinţa această misiune pentru astfel de fapte autorită-ţilor administrative nu contravine Convenţiei

37 În acest sens Curtea s-a pronunţat în Hotărârea Zili-berberg împotriva Moldovei (chiar dacă nu a avut caracter decisiv); Hotărârea Anghel împotriva României, par. 49.38 Trebuie precizat faptul că în Hotărârea Ziliberberg împo-triva Moldovei, Curtea a apreciat că reclamantul era pasi-bil de închisoare prin transformarea amenzii punctând că dacă reclamantul nu ar fi avut mijloace să achite amenda, el ar fi fost arestat pentru 20 de zile.39 Cu mult mai devreme de adoptarea Codului contraven-ţional de către Republica Moldova, România (dar şi alte state) în urma revizuirii constituţionale din anul 2003, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 108/2003 „Pentru desfiin-ţarea închisorii contravenţionale” a fost desfiinţată sancţi-unea contravenţională a închisorii contravenţionale.

Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale , în măsura în care persoana poate sesiza cu o plângere, împotriva deciziei luate împotriva sa de un alt organ ad-ministrativ, un tribunal care oferă toate garan-ţiile prevăzute de articolul 6 din Convenţie”40. În acest sens, Curtea s-a pronunţat în hotărârea sa Lutz împotriva Germaniei din 25.08.1987, par.57.

După analiza celor trei criterii, evidenţi-em o principală concluzie potrivit căreia materia contravenţională din Republica Moldova, în an-samblul ei, are o natură „penală”, chiar dacă so-luţionarea lor se face după o procedură specială.

Nu trebuie omis faptul că şi în alte sisteme de drept în cazul unor contravenţii minore se aplică o procedură specială41 şi că, în anumite cauze vizând săvârşirea unor contravenţii, Cur-tea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că fiind vorba de o contravenţie minoră, ea nu aparţine „materiei penale”42.

Totuşi, chiar dacă nu toate contravenţi-ile reglementate de Codul contravenţional pot fi încadrate în noţiunea autonomă de ,,materie penală”, aceasta nu înseamnă că legiuitorul nu trebuie să reglementeze această materie, în an-samblul ei, în conformitate cu garanţiile pre-văzute de Convenţie a fi aplicabile în „materie penală”, deoarece Curtea nu interpretează pre-vederile Convenţiei în abstract, ci prin raporta-rea la o situaţie concretă. Astfel, este posibil ca aplicarea unei amenzi într-un anumit cuantum

40 S. Furdui, „Cu privire la rolul instanţelor judecătoreşti în elaborarea şi aplicarea Codului Contravenţional”, în Revista Institutului Naţional al Justiţiei, nr.4 (11) 2009, p. 63.41 Spre exemplu, în Franţa în cazul unor contravenţii mi-nore nu este necesară emiterea ordonanţei penale, con-form prevederilor articolului 529 din Codul de procedură penală francez.42 CEDO, Hotărârea Gutfreund împotriva Franţei din 12 iunie 2003, în Radu Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturi-lor Omului, culegere de hotărâri – 2003, Ed. C.H. Beck, Bu-curesti, 2007, p. 66. Curtea a apreciat că, întrucât amenda pe care o putea primi reclamantul era mică, de cel mult 5000 de franci, pentru acesta importanţa era minimă, în condiţiile în care nici fapta nu prezenta vreo complexitate specială, astfel încât articolul 6 nu era aplicabil.

Page 114: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

114

să poată constitui pentru o persoană cu venituri modeste o „acuzaţie în materie penală”, în timp ce pentru o persoană cu venituri sporite, Curtea să considere că se excede acestei noţiuni; de ase-menea, suspendarea permisului de conducere unui conducător auto profesionist produce, în concret, prejudiciu mult mai mare decât aceeaşi sancţiune aplicată unei persoane care nu con-duce autoturisme decât în interes personal.

În orice caz, este evident că procedura contravenţională, în ansamblul ei, ar trebui mo-dificată pentru a preîntâmpina unele condam-nări previzibile în faţa instanţei europene. Una din variantele posibile ar fi introducerea con-travenţiilor în sistemul dreptului penal43, însă, datorită faptului că, aşa cum am menţionat mai devreme, există în acest moment la nivel inter-naţional o tendinţă de dezincriminare a acestui gen de fapte antisociale44, varianta cea mai po-trivită ar fi ca Republica Moldova să adapteze unele prevederi ale procedurii contravenţiona-le la cerinţele garantării drepturilor procesuale persoanelor „acuzate” de săvârşirea contraven-ţiilor.

43 În acelaşi sens, a se vedea Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2003, p. 262-263.44 În textul acestei lucrări, noi, în mod conştient, am arătat de câteva ori că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se opune acestei tendinţe.

Page 115: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

115

În dreptul procesual penal sunt cunos-cute diferite categorii de măsuri preventive. A limita caracteristica generală a acestora doar la enumerarea şi clasificarea lor ar fi incorect. Cu-mulul măsurilor preventive dispune de anumite calităţi specifice acestei instituţii.

Elemente ale sistemului măsurilor pre-ventive sunt considerate aceste măsuri luate în parte care constituie unităţi minime în cadrul unui tot întreg şi care exercită anumite funcţii bine determinate [1, p. 71].

Unitatea sistemului măsurilor preventive se caracterizează prin temeiuri comune ale uti-lizării acestor măsuri, prin scopuri unice, prin subiecţii în privinţa cărora pot fi aplicate şi prin-tr-o ordine specifică de folosire în cadrul acti-vităţii procesual penale. Aceste particularităţi calitative plasează măsurile preventive într-o instituţie juridică de sine stătătoare şi constituie criterii de delimitare a acestora de alte măsuri de constrângere procesual-penală.

Măsurilor preventive, ca şi oricărui alt sistem, le este specifică o certitudine strictă a elementelor componente. Legislaţia procesual-penală realizează enumerarea exhaustivă a mă-surilor preventive, şi anume: obligarea de a nu părăsi localitatea; obligarea de a nu părăsi ţara; garanţia personală; garanţia unei organizaţii; ridicarea provizorie a permisului de conduce-re a mijloacelor de transport; transmiterea sub supraveghere a militarului; transmiterea sub supraveghere a minorului; liberarea provizorie

Dr. Ştefan STAMATIN, profesor universitar interimar al Catedrei Drept poliţienesc a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RMAlexandru GHEORGHIEŞ, preşedinte al judecătoriei Glodeni, doctorand

SISTEMUL MĂSURILOR PREVENTIVE

Recenzent: Iurie SEDLEŢCHI, profrofesor universitar, doctor în drept, rector al USEM

In the criminal law are known various types of preventive measures. Unit preventive system is characterized by common grounds by single goals by topics about which can be applied through a specific sequence for use in the course of criminal proce-dure. These qualitative features put preventive measures in a legal institution in its own right and constitutes the basis of their separation from other criminal procedural coercive measures.

sub control judiciar; liberarea provizorie pe ca-uţiune; arestarea la domiciliu; arestarea preven-tivă.

Alte măsuri de constrângere, şi în primul rând cele aplicare în sfera activităţii procesual-penale, nu pot fi incluse în sfera măsurilor pre-ventive.

Propuneri referitoare la completarea şi modificarea sistemului măsurilor preventive avem destule. Unii savanţi procesualişti con-sideră că ar fi raţional de a completa sistemul nominalizat cu o aşa măsură cum este reţinerea bănuitului [2, p. 37]. Apărându-şi punctul său de vedere, V. Mihailov face trimitere la trăsătu-rile comune ale arestului şi reţinerii. El menţi-onează faptul că atât în cazul reţinerii, cât şi în cel al arestului persoana este privată de liber-tate; că şi reţinerea şi arestul se aplică faţă de persoanele ce au săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate; că măsurile vizate urmăresc aceleaşi obiective şi sunt aplicate de către aceiaşi subiecţi ai proce-sului penal. Deosebirea între reţinere şi arestul preventiv, după părerea lui V. Mihailov, constă doar în ordinea procesuală diferită de aplicare a acestor măsuri. Autorul ne spune că „prezenţa semnelor comune ne permite a afirma că reţi-nerea constituie, de facto, o măsură preventivă” [3, p. 39-40].

Nu toate argumentele invocate de autorul nominalizat sunt pe deplin argumentate şi ire-vocabile. În primul rând, aceasta se referă la sco-

Page 116: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

116

purile urmărite în cazul reţinerii şi al arestului preventiv, care sunt diametral opuse. Scopurile aplicării măsurii preventive, ca, de fapt, şi ale celorlalte măsuri preventive sunt formulate în art. 176 din Codul de procedură penală al Repu-blicii Moldova, în timp ce scopurile reţinerii nu sunt expuse detaliat în conţinutul art. 166 Cod de procedură penală al Republicii Moldova.

Reţinerea procesual-penală se realizează în vederea stabilirii identităţii bănuitului, stabi-lirii implicării lui în actul criminal şi în privinţa aplicării măsurii preventive, inclusiv a celei de arest. Ar fi incorect de a considera că reţinerea se aplică, în exclusivitate, doar pentru a clarifica participarea persoanei la realizarea faptei infrac-ţionale. Un astfel de scop ar putea fi atins şi fără privarea de libertate. Doar atunci când necesita-tea clarificării implicării persoanei în realizarea actului criminal se asociază cu necesitatea de a soluţiona întrebarea privind aplicarea în privin-ţa acestuia a arestului preventiv reţinerea este raţională.

Acel fapt că reţinerea este premergătoare arestului preventiv şi argumentată prin necesi-tatea aplicării lui pe viitor nu ne vorbeşte despre faptul că aceste măsuri urmăresc obiective co-mune. Dimpotrivă, acest fapt ne atrage atenţia asupra destinaţiei contrare a acestor măsuri de constrângere procesuală. Scopurile măsurilor preventive se transformă în motive ale reţinerii, care trebuie să explice, din care considerente, pentru preîntâmpinarea căror acţiuni nedorite ale bănuitului este necesar de a purcede la izola-rea acestuia de societate prin intermediul ares-tului preventiv. Aceste motive pot fi legate de temerea că bănuitul, rămânând la libertate, se va sustrage de la urmărirea penală sau judecată, va continua activitatea criminală, va împiedica stabilirea adevărului în cauza penală etc.

Astfel, reţinerea are scopuri individual de-terminate, care explică pentru ce ea este aplicată. În acelaşi timp motivele ei, care sunt similare cu scopurile măsurilor preventive, ne indică asu-pra faptului de ce pentru clarificarea implicării persoanei în actul criminal este necesară luarea anume a acestei măsuri procesuale.

Contradictorialitatea scopurilor reţinerii şi a arestului preventiv atrage după sine şi de-limitarea temeiurilor necesare aplicării acestor

măsuri de constrângere procesual-penală. Mai mult ca atât, măsurile preventive pot fi aplicate atât în privinţa bănuitului, ca excepţie, cât şi în privinţa învinuitului. Reţinerea însă poate fi uti-lizată în exclusivitate, doar în privinţa persoanei bănuite în săvârşirea infracţiunii. Dacă am atri-bui reţinerea la categoria măsurilor preventive, atunci ar fi afectată tratarea principială a cercu-lui de subiecţi ai procesului penal în privinţa că-rora pot fi aplicate anumite categorii de măsuri de constrângere procesuală. Astfel, considerăm că argumentele invocate în vederea atribuirii reţinerii la categoria măsurilor preventive sunt insuficiente, nefundamentate şi neargumentate.

Delimitarea categorică între măsurile preventive şi alte măsuri de constrângere pro-cesual-penală nu ne permite să fim de acord şi cu opinia savantului M. Celţov, care vine cu propunerea de a include în sistemul celor din-tâi suspendarea provizorie din funcţie. Autorul îşi fundamentează poziţia prin faptul că „legea oferă factorului de decizie, după aplicarea pe-depsei penale, de a elibera persoana din funcţie. Nefiind nici sancţiune penală, nici eliberare din lucru, suspendarea provizorie din funcţie ar fi, în esenţă, o măsură preventivă. Particularitatea ei constă în faptul că ea, nefiind o piedică în ca-lea învinuitului de a se sustrage de la urmărirea penală sau judecată, este capabilă să creeze difi-cultăţi infractorului în ceea ce ţine de continua-rea activităţii criminale şi de nimicirea urmelor infracţiunii. De aceea, cu toate că legea proce-sual-penală nu include suspendarea din funcţie în sistemul măsurilor preventive, ea totuşi este o măsură preventivă în sensul deplin al cuvân-tului” [4, p. 211].

După părerea noastră, particularitatea evidenţiată de autorul rus M. Celţov – impo-sibilitatea de a împiedica sustragerea de la ur-mărirea penală sau de la judecată a învinuitului prin suspendarea lui din funcţie – constituie un contraargument al poziţiei examinate. Momen-tul poate fi explicat prin faptul că imposibilita-tea atingerii acestui rezultat (preîntâmpinarea sustragerii de la urmărire penală sau judecată) scoate în evidenţă lipsa scopului determinat, specific oricărei măsuri preventive. Anume acest scop bine determinat delimitează măsurile preventive de celelalte măsuri de constrângere

Page 117: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

117

procesual-penală.Pe lângă cu părerile referitoare la comple-

tarea sistemului măsurilor preventive, pe par-cursul evoluţiei, perfecţionării legislaţiei proce-sual-penale, au fost întreprinse şi tentative de omitere a unora dintre ele. În literatura juridică a epocii sovietice întâlnim critici vehemente în privinţa unei măsuri preventive, precum cauţi-unea [5, p. 72-73; 54; 41]. Cercetând practica ju-diciară a anilor ,70 ai secolului trecut, savantul V. Kornukov nu a depistat nici un caz al aplică-rii acestei măsuri preventive. Conform opiniei lui, cauţiunea în calitate de măsură preventivă nu era acceptabilă pentru legislaţia procesual penală din considerentul şi de pe poziţiile trans-formărilor economice şi sociale [6, p. 54].

La momentul de faţă este evident că aceas-tă poziţie se fundamenta pe sistemul politic şi economic al statului, care exprima o atitudine negativă faţă de proprietatea privată a cetăţeni-lor şi în privinţa stimulării băneşti a comporta-mentului adecvat.

Odată cu trecerea la relaţiile de piaţă, ca-uţiunea ca măsură preventivă cunoaşte o largă răspândire şi utilizare, mai cu seamă la etapa urmăririi penale. La aceasta a contribuit tendin-ţa de a exclude metodele constrângerii admi-nistrative asupra subiecţilor procesului penal, creşterea garanţiilor reale, destinate realizării principiului prezumţiei de nevinovăţie, lărgirea şi asigurarea procesuală a dreptului învinuitului la apărare.

„Creşterea nivelului de viaţă, scrie savan-tul rus V. Mihailov sporeşte posibilitatea învi-nuiţilor de a purcede la cauţiune ca la o garanţie patrimonială a comportamentului lor adecvat şi a nesustragerii de la prezentare la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată” [7, p. 91].

Frecvent, în publicaţiile de specialitate în-tâlnim atitudini negative în privinţa unei astfel de măsuri preventive ca „Garanţia unei orga-nizaţii”. Într-adevăr, această măsură preventi-vă a fost inclusă în legislaţia procesual-penală a RSSM într-o perioadă de pasiune, entuziasm nefundamentat când mai multe funcţii ale or-ganelor statale au fost delegate organizaţiilor obşteşti şi colectivelor de muncă. Garanţia unei organizaţii nu a cunoscut o largă răspândire în

practică, în primul rând din cauza că garantul (organizaţia sau colectivul de muncă nu purta vreo răspundere ca rezultat a încălcării de că-tre învinuit a obligaţiilor sale [8, p. 61]). Printre alte cauze ale neaplicării ei putem enumera ur-mătoarele: existenţa mai multor lacune în regle-mentarea procesuală; dificultăţi de caracter or-ganizatoric în legătură cu selectarea garanţilor; ineficienţa ei etc. [9, p. 32]

La etapa actuală, când multe persoane practică activitatea de întreprinzător, iar relaţiile dintre membrii colectivelor de muncă ale între-prinderilor şi organizaţiilor se cristalizează pre-ponderent pe interesele de serviciu, de afaceri, forţa determinantă a factorilor care generează lipsa de dorinţă de a aplica garanţia organiza-ţiei se află în creştere continuă. Însă, în ciuda acestor momente, garanţia unei organizaţii este prevăzută în calitate de măsură preventivă în le-gislaţia procesual-penală ( art. 180).

Orice construcţie sistemică se caracteri-zează nu numai prin unitate, dar şi prin core-laţia, interacţiunea anumitor elemente. Inter-acţiunea între măsurile preventive se manifestă prin faptul că fiecare din ele cu un anumit grad de succes poate realiza oricare dintre scopurile urmărite de sistemul acestor măsuri în întregi-me. Momentul dat determină dreptul ofiţerului de urmărire penală, al procurorului, judecăto-rului de a alege, în funcţie de situaţia creată, măsura preventivă cea mai optimală, şi posibi-litatea reveniri asupra ei pe viitor, în funcţie de modificarea temeiurilor generale şi speciale de aplicare a lor.

Acest drept al ofiţerului de urmărire pena-lă, procurorului, judecătorului este asigurat prin faptul că toate măsurile preventive prevăzute de legislaţia procesual-penală se deosebesc în func-ţie de gradul de severitate al limitării drepturilor şi libertăţilor bănuitului, învinuitului. Conform acestui criteriu, măsurile preventive pot fi clasi-ficate condiţionat în patru grupe: 1) obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara; 2) garanţia per-sonală, transmiterea sub supraveghere a milita-rului sau minorului; 3) cauţiunea; 4) arestarea la domiciliu, arestarea preventivă [10, p. 78].

Însă severitatea măsurii preventive nu trebuie să fie unicul criteriu care determină se-lectarea acesteia [11, p. 334-335]. La soluţiona-

Page 118: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

118

rea acestei întrebări o atenţie deosebită trebuie acordată şi metodei influenţei juridice asupra comportamentului bănuitului, învinuitului. Sis-temul măsurilor preventive trebuie reprezentat prin toate formele constrângerii statale care ar fi capabile să asigure comportamentul adecvat şi prezenţa bănuitului, învinuitului la solicitarea organelor de drept.

Metoda influenţării asupra bănuitului, în-vinuitului s-a bucurat de o popularitate deose-bită în calitate de criteriu ştiinţific al clasificării măsurilor preventive. Astfel, V. Mihailov divi-zează toate măsurile preventive în patru cate-gorii:

1) măsuri preventive care au în conţinu-tul lor asigurarea personală (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara, garanţia personală);

2) măsuri preventive care includ în conţi-nutul lor asigurarea patrimonială (cauţiunea);

3) măsuri preventive care includ în conţi-nutul lor asigurarea morală (garanţia unei orga-nizaţii, transmiterea minorului în supraveghe-rea părinţilor, tutorilor, curatorilor);

4) măsuri preventive care includ în con-ţinutul lor asigurarea administrativ-statală (arestul preventiv, transmiterea minorului în supravegherea conducătorului instituţiei de învăţământ speciale, transmiterea sub suprave-ghere a militarului) [12, p. 41-42].

În funcţie de survenirea unor modificări în legislaţia procesual-penală a Republicii Mol-dova, am putea propune următoarea clasificare a măsurilor preventive în baza criteriului influ-enţei asupra bănuitului, învinuitului:

1) măsuri preventive care influenţează moral asupra bănuitului, învinuitului (obliga-rea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara (art.178); garanţia personală (art. 179); transmiterea sub supraveghere a mino-rului părinţilor, tutorilor, curatorilor sau altor persoane demne de încredere (art.184).

2) măsuri preventive de influenţă admi-nistrativ-statală: garanţia unei organizaţii (art. 180); ridicarea provizorie a permisului de con-ducere a mijloacelor de transport (art.182); transmiterea sub supraveghere a militarului (art. 183); transmiterea sub supraveghere a mino-rului conducătorului instituţiei de învăţământ

speciale unde învaţă acesta (art.184); liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei de-ţinute (art191).

3) măsuri preventive de influenţă patri-monială: liberarea provizorie pe cauţiune a per-soanei deţinute (art. 192).

4) măsuri de limitare fizică a libertăţii per-sonale (arestarea preventivă (art.185); arestarea la domiciliu (art.188).

Procesualistul rus I. Petruhin vine cu pă-rerea că toate măsurile preventive existente la momentul de faţă pot fi clasificate în două gru-pe: 1) măsuri care, de facto, limitează libertatea personală a indivizilor, inclusiv dreptul de a se deplasa în spaţiu (arestarea la domiciliu, aresta-rea preventivă; declaraţia de nepărăsire a loca-lităţii sau a ţării, transmiterea sub supraveghere a militarului; 2) măsuri ce influenţează persoa-nele, în exclusivitate, doar în mod psihologic. Acestea la rândul lor pot fi patrimoniale (cauţi-unea) şi nepatrimoniale (transmiterea minoru-lui sub supraveghere, garanţia personală, garan-ţia unei organizaţii) [13, p. 263].

O clasificare aproape similară oferă sa-vanţii A. Smirnov şi C. Kalinovski care ne men-ţionează că după caracterul constrângerii reali-zate măsurile preventive se clasifică în măsuri de constrângere fizică şi măsuri de constrângere psihologică. Măsurile de constrângere fizică – arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu – limitează libertatea bănuitului, învinuitului, izo-lându-l de societate. Celelalte măsuri preventive se atribuie la categoria măsurilor de constrân-gere psihologică. Ele limitează libertatea perso-nală a bănuitului, învinuitului prin intermediul înrâuririi, influenţei psihologice, fiind clasificate în trei grupe: 1) măsuri preventive accentuate pe contactele personale ale bănuitului, învinui-tului (declaraţia de nepărăsire a localităţii sau a ţării); 2) măsurile preventive întemeiate pe răs-punderea patrimonială (cauţiunea); 3) măsuri preventive care se sprijină pe acţiunile unor terţe persoane. La acest grup se atribuie garan-ţia personală, supravegherea comandamentului unităţii militare, transmiterea sub supraveghere a minorului.

Tot aceşti autori clasifică măsurile preven-tive în generale şi speciale în funcţie de statutul juridic al bănuitului, învinuitului. Măsurile pre-

Page 119: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

119

ventive speciale urmează a fi aplicate în cazul în care bănuitul sau învinuitul dispun de unele trăsături specifice, ca de exemplu minorii, mi-litarii.

S. Rosinskii, la rândul său, evidenţiază existenţa a trei grupe de măsuri preventive: 1) măsuri preventive cu un caracter obligatoriu (declaraţia de nepărăsire a localităţii sau a ţă-rii, garanţia personală, transmiterea sub supra-veghere a militarului, transmiterea sub supra-veghere a minorului; 2) măsuri preventive cu caracter patrimonial (cauţiunea); 3) măsuri pre-ventive cu caracter privativ de libertate (ares-tarea preventivă, arestarea la domiciliu) [14, p. 179].

Savantul V. Bojiev propune un sistem de măsuri preventive constituit din două grupe: care nu sunt legate de limitarea de libertate a persoanei şi care limitează sau privează de liber-tate bănuitul, învinuitul [15, p. 170].

Procesualiştii I. Trunov şi L. Trunova ofe-ră un spectru larg de clasificări ale măsurilor preventive:

1) „Toate măsurile preventive pot fi clasi-ficate în două grupe în funcţie de cercul de per-soane faţă de care pot fi aplicate. Acestea sunt măsurile preventive generale, aplicabile faţă de oricare bănuit sau învinuit, şi măsurile preventi-ve speciale, care pot fi folosite numai în privinţa anumitor subiecţi (militari, minori). La măsuri-le preventive generale se atribuie: declaraţia de nepărăsire a localităţii sau a ţării, arestul la do-miciliu, garanţia personală, cauţiunea, arestul preventiv. Din cele speciale fac parte transmite-rea sub supraveghere a minorului şi transmite-rea sub supraveghere a militarului.

2) În funcţie de caracterul său, măsurile preventive pot fi: a) legate de privarea de liber-tate (arestarea preventivă); b) legate de limitarea dreptului de a se deplasa (declaraţia de nepără-sire a localităţii sau a ţării, arestul la domiciliu, transmiterea sub supraveghere a minorului, transmiterea sub supraveghere a militarului) c)legate de limitarea drepturilor patrimoniale ale bănuitului, învinuitului sau a terţelor persoa-ne (cauţiunea); d) legate de garanţia unor terţe persoane (garanţia personală).

3) Conform scopului urmărit, măsurile preventive pot fi restrictive şi de avertizare. La

cele restrictive se atribuie arestul preventiv, de-claraţia de nepărăsire a localităţii sau a ţării, ares-tul la domiciliu, transmiterea sub supraveghere a militarului, transmiterea sub supraveghere a minorului. Cele de avertizare încorporează ca-uţiunea şi garanţia personală. Delimitarea între grupurile vizate se datorează faptului că măsu-rile de avertizare nu afectează şi nu limitează comportamentul legal al persoanei în privinţa căreia este luată măsura preventivă, în timp ce măsurile restrictive, într-o măsură mai mare sau mai mică, limitează acest comportament.

4) Clasificarea măsurilor preventive poa-te fi realizată şi în funcţie de termenele pentru care acestea sunt aplicate. Astfel, la primul grup ar putea fi atribuită o astfel de măsură preven-tivă precum arestul preventiv. Celelalte măsuri preventive nu se impun prin anumite limite de timp.

5) Repartizarea pe categorii a măsurilor preventive în funcţie de ordinea procesuală de aplicare ne permite a delimita câteva grupe ale acestora: a) măsuri aplicate prin ordonanţa pro-curorului sau prin încheierea judecătorului (de-claraţia de nepărăsire a ţării sau a localităţii, ga-ranţia personală, transmiterea sub supraveghere a militarului, transmiterea sub supraveghere a minorului); b) măsuri preventive aplicate în ex-clusivitate prin încheierea judecătorului (cauţi-unea, arestul la domiciliu, arestul preventiv).

6) Măsurile preventive pot fi clasificate şi în funcţie criteriul organului de drept sau al per-soanei cu funcţie de răspundere care le aplică. În cazul dat delimităm două categorii, şi anume: măsuri preventive aplicate de către procuror din oficiu sau la solicitarea organelor de urmă-rire penală şi măsuri preventive aplicate doar de către instanţa de judecată [16, p. 53-60].

Deosebirile între totalitatea clasificărilor expuse sunt fundamentate pe atitudinea auto-rilor în raport cu determinarea diferitor metode de influenţă coercitivă asupra comportamentu-lui bănuitului, învinuitului. O astfel de tratare poate fi îndreptăţită prin faptul că în literatura de specialitate nu întâlnim o concluzie unică în privinţa clasificării metodelor de influenţă. Nu pretindem de a stabili adevărul în ultima instan-ţă, însă vom expune propria opinie cu referire la acest subiect.

Page 120: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

120

În teoria administrării sociale se crista-lizează trei grupe de metode de influenţare a comportamentului oamenilor: metoda admi-nistrativă (care se caracterizează prin influenţa autoritară nemijlocită a subiectului ce admi-nistrează asupra celor administraţi), metoda economică (când subiectul împovărat cu admi-nistrarea atinge comportamentul dorit al celui administrat prin intermediul influenţării, sti-mulării intereselor acestuia din urmă) şi meto-da social-psihologică (care include instrumen-te, mijloace de influenţare moral-psihologică a persoanei) [17, p. 60].

Utilizând această clasificare ca temei, pu-tem evidenţia trei grupe ale măsurilor preventi-ve în funcţie de criteriul influenţării silite.

Prima grupă o constituie măsurile pre-ventive care folosesc metoda social-psihologică. Deoarece ea presupune o limitare neesenţială a drepturilor şi libertăţilor subiectului, apoi şi măsurile preventive din cadrul aceste grupe vor fi mai puţin aspre. Aici pot fi atribuite obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu pă-răsi ţara, garanţia personală, garanţia organiza-ţiei, transmiterea minorului sub supravegherea părinţilor, tutorilor, curatorilor, liberarea provi-zorie sub control judiciar a persoanei deţinute.

În cel de-al doua grupă este inclusă măsu-ra preventivă la a cărei temelie este pusă metoda economică de influenţare – liberarea provizorie pe cauţiune.

Cea din urmă grupă cuprinde măsurile preventive care exercită o influenţă adminis-trativă asupra comportamentului bănuitului, învinuitului. La acest grup se ataşează transmi-terea sub supraveghere a militarului, transmi-terea minorului în supraveghere către directo-rul instituţiei de învăţământ speciale, arestul la domiciliu, arestul preventiv. Aceste măsuri pre-ventive sunt mult mai aspre deoarece afectează într-o măsură mai mare drepturile şi libertăţile persoanei.

În clasificarea prezentată ne atrage atenţia faptul că cea de-a doua grupă include doar o singură măsură preventivă, care poate fi aplica-tă faţă de orice bănuit, învinuit, indiferent de particularităţile statutului juridic al acestora. Totodată, ni se pare că o atare situaţie nu con-tribuie la o tratare selectivă vizavi de aplicarea

măsurilor preventive, deoarece îl privează pe procuror, judecător de dreptul de a alege, dacă ei consideră, de exemplu, că este necesar de a influenţa asupra bănuitului (învinuitului) prin intermediul metodei economice. Ca rezultat, drepturile şi libertăţile bănuitului, învinuitului ar putea fi limitate peste măsură. Ca de exem-plu, neavând o alternativă a arestului preventiv, judecătorul va fi obligat să aplice această măsură preventivă, dacă influenţarea social-psihologică şi economică va fi insuficientă. Din acest con-siderent, credem că ar fi raţional de a completa sistemul măsurilor preventive cu unele mijloace de constrângere economică asupra bănuitului, învinuitului. Suntem predispuşi de a afirma că în această calitate ar funcţiona cu succes aşa-zi-sa garanţie patrimonială.

Garanţia patrimonială este o măsură de constrângere mai blândă decât cauţiunea. În această situaţie are loc garantarea patrimonială mijlocită, deoarece averea nu este transmisă că-tre organele de drept. Ea rămâne la garant, care prin intermediul ei asigură comportamentul adecvat al bănuitului, învinuitului. Spre deose-bire de cauţiune, legea nu limitează persoana-garant în operaţiuni legate de averea sa, ceea ce este foarte convenabil pentru el.

Garanţia patrimonială se mai deosebeşte de cauţiune prin faptul că suma care asigură prezenţa bănuitului, învinuitului în proces nu este transmisă nemijlocit în momentul aplicării acestei măsuri preventive, ci doar atunci când persoanele nominalizate nu-şi îndeplinesc obli-gaţiile asumate, sustrăgându-se de la urmărirea penală sau judecată [18, p. 335].

Utilizarea unei astfel de forme a obligaţi-ilor patrimoniale ar permite folosirea metodei de influenţare economică nu numai în privinţa persoanelor material asigurate, dar şi asupra al-tor categorii de cetăţeni, cu un nivel mai redus de trai.

Garanţiile patrimoniale ar putea fi asu-mate de către întreprinderi (inclusiv obşteşti), instituţii, organizaţii, care ar garanta comporta-mentul adecvat al bănuitului, învinuitului prin averea sa fără a fi lipsite de posibilitatea de a o folosi întru atingerea scopurilor statutare. În cel din urmă caz, garanţia patrimonială ar fi capa-bilă să substituie o astfel de măsură preventivă,

Page 121: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

121

precum garanţia unei organizaţii, care nu se bu-cură de mare popularitate din cauza ineficienţei ei. De aceea, susţinem savanţii procesualişti care vin cu iniţiativa de a include o astfel de măsură preventivă în legislaţia procesual-penală.

Referinţe:Н. И. Капинус, 1. Процессуальные гарантии прав личности при применении мер пре-сечения в уголовном процессе, Издатель-ский дом «Буковед»,М., 2007, p. 71.Mai detaliat despre aceasta a se vedea: В. 2. А. Михайлов, Уголовно-процессуальные меры пресечения в судопроизводстве Рос-сийской Федерации, М., 1997, p. 37.Ibidem3. , p. 39-40.М. А. Чельцов, 4. Советский уголовный процесс, М., 1951, p. 211.A se vedea, de exemplu: Ю. Д. Лившиц, 5. Меры пресечения в советском уголовном процессе, М., 1964, p.p. 72-73; В. М. Корну-ков, Меры процессуального принуждения в уголовном судопроизводстве, Саратов, 1978, p. 54; н З. З. Зинатулли, Уголовно-процессуальное принуждение и его эффек-тивность, Казань, 1981, p. 41.В. М. Корнуков, 6. Op. cit., p. 54.В. А. Михайлов, 7. Уголовно-процессуальные меры в судопроизводстве Российской Фе-дерации, М., 1997, p. 91.Ю. Д. Лившиц, 8. Меры пресечения в совет-ском уголовном процессе, М., 1964, p. 61.A se vedea, de exemplu: В. Т. Очередин, 9. Личное поручительство и поручитель-ство общественной организации как меры пресечения. Процессуальные вопро-сы предварительного расследования на современном этапе: Сборник научных трудов, Волгоград, 1988, p. 32.Н. И. Капинус, 10. op. cit., p. 78.Savantul rus M. Celţov, de exemplu, efec-11. tuează clasificarea măsurilor preventive în funcţie de gradul constrângerii stata-le. Astfel, el deosebeşte două categorii ale acestora: 1) măsuri preventive cu caracter de constrângere psihologic; 2) măsuri de constrângere cu caracter fizic. La acestea din urmă el le atribuia doar pe acelea care îl privau pe bănuit, învinuit de libertate (ares-

tul la domiciliu şi arestul preventiv). A se vedea: М. А. Чельцов, Уголовный процесс, М., 1948, p. 334-335.В. А. Михайлов, 12. op. cit., p. 41-42.Уголовно-процессуальное право Россий-13. ской Федерации: Учебник, под ред. И. Л. Петрухина, М., 2006, p. 263.С. Б. Россинский, 14. Уголовный процесс Рос-сии. Курс лекций, М., 2007, p.179.В. П. Божьев, 15. Уголовный процесс. Учеб-ник, М., 2006, p. 170.И. Л. Трунов, Л. К. Трунова, 16. Меры пре-сечения в уголовном процессе, М., 2003, p. 53-60.И. И. Буденко, 17. Управление и информа-ционно техническое обеспечение дея-тельности органов внутренних дел. Ч. 1. Социальное управление и его основные принципы: Курс лекций, М., 1991, p. 60.И. Я. Фойницкий, 18. Курс уголовного судо-производства, Санкт-Петербург. Изд. Альфа, 1996, p. 335.

Page 122: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

122

Adâncirea crizei economice în toate sta-tele lumii creează condiţii favorabile dezvoltă-rii şi avansării fenomenul infracţional. Este o afirmaţie care necesită un amplu studiu de caz pentru a determina cu certitudine sensul crizei economice în contextul creşterii criminalităţii. Ar fi corect să concretizăm, înainte de toate, care este flagelul tuturor întâmplărilor la etapa actu-ală, adică, criza economică a favorizat creşterea criminalităţii sau criminalitatea a determinat lansarea crizei economice? Se ştie că fenomenul criminalităţii a persistat pe tot parcursul vieţii sociale de când a apărut omul şi până în pre-zent, indiferent de nivelul de dezvoltare a socie-tăţii, şi a influenţat absolut toate domeniile vieţii sociale, inclusiv economia, însă nu înseamnă că aceasta din urmă nu a progresat. Diferită este situaţia în care creşterea fenomenuluii infrac-ţional se datorează devierilor în sistemul eco-nomic al unui stat, deoarece scopul frecvent al activităţii infracţionale este obţinerea surselor financiare pe căi ilegale care este condiţionată de lipsa banilor, locurilor de muncă şi a condiţi-ilor decente de trai.

La rândul său, aceste soluţii ale îmbună-tăţirii condiţiilor de trai pe căi ilegale preju-diciază şi mai mult situaţia economică a unui stat. În concluzie ne dăm seama că fenomenul infracţionalităţii este strâns legat de cel al recesi-unii economice. Astfel, pentru soluţionarea pro-blemei economice a unui stat, pe lângă măsurile propuse este şi cea a combaterii criminalităţii.

Grigore ARDELEAN,lector-asistent al Catedrei drept civila Academiei „Ştefan cel Mare”, doctorand

SPECIFICUL PREVENIRII INFRACŢIUNILOR DIN SECTORUL FORESTIER DE CĂTRE FUNCŢIONARII DE POLIŢIE

The analyzed facts constitute an ensemble of great important incriminationsin order to protect the national economy and directly to protect the silvic contents.

First fo all, there are delt with the problems regarding the importance of thesilvic contents and the need of its protection. Then there have been analyzed „inextenso” wich are the main causes that affect and produce the committing of silvic crimes and offences. There has also been underlined that the silvic crime represents one of the most grave aspects and one of the character-istics of the crime phenomenon of the contemporary society.

Pentru a demonstra cum influenţează fenome-nul infracţional asupra crizei economice, vom lua drept model activitatea infracţională din sectorul forestier. Deci, înainte de toate, vom încerca să relevăm ce prezintă fondul forestier ca obiect de atentare şi care este importanţa lui pentru economia unei ţări. Conform literaturii de specialitate, fondul forestier cuprinde toate pădurile, indiferent de tipul de proprietate şi forma de gospodărire. Potrivit codului silvic al Republicii Moldova, pădurea ca componentă a fondului forestier reprezintă un element al land-şaftului geografic, o unitate funcţională a biosfe-rei, compusă din comunitatea vegetaţiei foresti-ere, pături vii, animale şi microorganisme. Astfel, pe lângă utilitate ecologică, fondul forestier are şi o importanţă deosebită pentru economia ori-cărui stat reieşind din cerinţele populaţiei şi ale industriei faţă de masa lemnoasă.

Cu toate acestea, dacă sectorul forestier într-un stat are importanţă economică, atunci nu este exclus faptul că prezintă interes şi pen-tru lumea interlopă, dar şi pentru cetăţenii de rând care în situaţia recesiunii economice sunt impuşi să atenteze la fondul forestier pentru menţinerea existenţei, care de multe ori prin activitatea lor prejudiciază sectorul economi-ei naţionale. În scopul prevenirii acestui feno-men, organele statului în care se încadrează şi Ministerul Afacerilor Interne întreprind măsuri reflectate înainte de toate în analiza condiţii-lor, premiselor dezvoltării infracţionalităţii cu

Page 123: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

123

luarea deciziilor ulterioare. Deci analiza activi-tăţilor de tăiere ilicită a pădurilor în Moldova, efectuată în 2005 conform Raportului Băncii Mondiale „Asigurarea durabilităţii şi întreţine-rii pădurilor prin intermediul guvernării îmbu-nătăţite şi controlului tăierilor ilegale de păduri în ţările în tranziţie”, Studiu efectuat pentru Re-publica Moldova a stabilit că principalele cauze ale situaţiei create ţin de sărăcia populaţiei din zonele rurale, precum şi de capacităţile institu-ţionale slabe. Printre cele mai importante cauze se numără următoarele: (a) puterea de cumpă-rare redusă a populaţiei, care nu este capabilă să-şi satisfacă în mod legal necesităţile în lemn; b) sărăcia din zonele rurale şi lipsa altor surse de venituri; (c) impozitele şi taxele mari la ma-terialul lemnos obţinut în mod legal; (d) oferta de produse forestiere recoltate în mod legal nu corespunde cererii interne şi cea din urmă nu este afectată de legalitatea materialului lemnos; (e) capacităţile companiilor locale de prelucrare a lemnului depăşesc cantităţile furnizate legal; (f) lipsa personalului specializat în paza tere-nurilor cu vegetaţie forestieră la unii deţinători (majoritatea primăriilor); (g) aplicarea necores-punzătoare şi/sau coruptă a legislaţiei foresti-ere, salariile mici ale personalului din sectorul forestier şi lipsa cointeresării materiale; şi (h) monitorizarea inadecvată a fluxului de lemn şi originii acestuia. În acest sens, pentru evitarea comiterii fraudelor în sectorul forestier, a apărut necesitatea implementării unui cadru normativ bine determinat care să poată face faţă tuturor încercărilor şi atentatelor la acest sector strate-gic pentru economia Republicii Moldova. Astfel, problema combaterii tăierilor ilicite a pădurilor este considerată una prioritară pentru ţară. Pen-tru a elabora unele metode de prevenire a in-fracţiunilor forestiere, este necesar de analizat în primul rând situaţia criminogenă în acest sec-tor. Conform evidenţelor forestiere, în perioada 2000-2007 volumul anual al tăierilor ilicite în ţară constituia 33,3 mii m3, dintre care 19,6 mii m3 sau 58,3% sunt în fondul forestier gestionat de Agenţia „Moldsilva”, iar celelalte 14,0 mii m3 sau 42% - din pădurile sau vegetaţia forestieră gestionate de primării. Valoarea totală a pagu-belor constituie 8495,3 mii lei. La nivel naţional, activităţile de combatere a tăierilor ilicite a pă-

durilor fac parte din politicile publice îndrep-tate spre reducerea numărului de contravenţii, infracţiuni şi combaterea corupţiei care nemij-locit sunt puse în sarcina poliţiei. Pentru acor-darea sprijinului organelor afacerilor interne, organele statului iniţiază o colaborare strategică cu aceştia la nivel de sector, unde printre obiec-tivele prioritare ale strategiei pentru prevenirea infracţiunilor şi dezvoltare durabilă a sectorului forestier propun următoarele: armonizarea le-gislaţiei naţionale cu legile forestiere, acorduri-le şi convenţiile internaţionale la care a aderat Moldova şi adaptarea cadrului de reglementare la activităţile specifice privind recoltarea şi pre-lucrarea lemnului şi la cerinţele şi condiţiile de protecţie şi conservare a mediului. Deci, pentru întărirea metodologiei de prevenire a tăierilor ilicite, Ministerului Afacerilor Interne, ca organ cu atribuţii specifice în domeniul prevenirii şi combaterii infracţionalităţii, i-a revenit sarcina de a întreprinde unele măsuri comune pentru prevenirea fenomenului infracţional din secto-rul forestier. Astfel, pentru cunoaşterea esenţei acestui tip de infracţiuni şi elaborarea metode-lor de combatere a apărut necesitatea definirii şi încadrării juridice corecte înainte de toate a faptei ce atentează la acest sector care este nece-sar pentru economie, îndeosebi pe timp de cri-ză. Aşadar, Codul penal al Republicii Moldova consacră capitolul IX pentru definirea şi aplica-rea pedepselor pentru infracţiunile ecologice. În articolul 231 se defineşte infracţiunea de tăiere ilegală a vegetaţiei forestiere, adică tăierea ilega-lă a arborilor şi arbuştilor din fondul silvic sau din fondurile ariilor protejate de stat, săvârşită de persoane responsabile de paza şi protecţia vegetaţiei forestiere se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1000 u.c. sau cu închi-soare de la 4 la 7 ani. Aici ne vom opri puţin pentru a face unele propuneri legislative, cum ar fi, sintagma „săvârşite de persoane responsa-bile de paza şi protecţia vegetaţiei forestiere” să fie plasată la alineatul doi drept circumstanţă agravantă, respectiv cu extinderea cuantumului pedepsei. Pentru tragerea la răspundere a per-soanelor care comit infracţiuni din domeniul forestier, a fost necesară instituirea unui organ de stat care să aibă ca specific depistarea şi con-statarea faptelor ilegale urmate de sancţionare.

Page 124: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

124

Acest organ este Ministerul Afacerilor Interne unde îşi fac serviciul funcţionarii poliţiei şi care în conformitate cu legea sunt obligaţi să curme contravenţiile administrative, să identifice cau-zele şi condţiile săvârşirii crimelor, nemijlocit întreprinde măsuri de contracarare şi prevenire acestor fenomene în colaborare cu alte servicii cum ar fi Agenţia naţională pentru silvicultură „Moldsilva”, organele administrative din terito-riu. Luând în consideraţie faptul că pe parcursul ultimelor două secole Moldova se confruntă cu un deficit acut de resurse forestiere, organele de poliţie întreprind eforturi considerabile pen-tru a îmbunătăţi situaţia la acest compartiment, cum ar fi reducerea numărului de contravenţii în sectorul forestier şi îmbunătăţirea guvernării. Respectiv şi autorităţile silvice şi cele de pro-tecţie a mediului au elaborat şi au implementat câteva strategii naţionale şi planuri de acţiuni în vederea combaterii tăierilor ilicite, precum şi asigurării respectării legislaţiei forestiere naţio-nale. Ca rezultat, pe parcursul ultimului deceniu se menţine o dinamică în descreştere a volume-lor tăierilor ilicite. A fost modificat esenţial Co-dul silvic pentru a asigura integritatea şi dezvol-tarea pădurilor şi au fost elaborate şi aprobate un şir de regulamente în domeniu. În acest sens la 10 august curent, la Ministerul Afacerilor In-terne a avut loc o masă rotundă cu tema „Con-lucrarea organelor de poliţie cu societatea civilă întru menţinerea ordinii publice, contracararea braconajului ilicit şi măsuri de asigurare a pazei recoltei 2009”, organizată de Direcţia generală poliţie ordine publică a MAI (DGPOP) unde au participat reprezentanţi din cadrul Direcţiei generale poliţie ordine publică a MAI, Asociaţia „Moldsilva ”, Societatea Republicană de vânători şi pescari, agenţii de pază, formaţiunile Gărzilor Populare la care au discutat problema prevenirii cazurilor de defrişare ilicită a fondului forestier urmate de propuneri concrete la acest capitol.

Astfel, pentru formarea unui cadru nor-mativ constructiv în vederea prevenirii infrac-ţiunilor din sectorul forestier, venim cu unele propuneri cum ar fi:

aplicarea corespunzătoare şi necoruptă –a legislaţiei forestiere, majorarea salariilor per-sonalului din sectorul forestier;

monitorizarea adecvată a fluxului de –

lemn şi originii acestuia. stimularea cooperării dintre autorităţile –

silvice, ecologice, administraţia publică locală, autorităţile juridice cu organele de poliţie în ve-derea prevenirii şi combaterii tăierilor ilicite a pădurilor;

formarea şi completarea cu personal a –gărzilor populare din fiecare sector în coordo-nare cu Ministerul Mediului, precum şi lărgirea atribuţiilor membrilor gărzii populare;

crearea unei subdiviziuni în cadrul –Ministerului Afacerilor Interne specializată în combaterea infracţiunilor ce atentează la fon-dul forestier;

mărirea sancţiunilor pentru infracţiu- –nile forestiere;

elaborarea unor tactici comune de către –Ministerului Afacerilor Interne, Ministerul Me-diului şi alte organe de forţă în vederea preve-nirii şi contracarării infracţiunilor din sectorul forestier.

Bibliografie:Constituţia Republicii Moldova.1. Codul penal al RM în vigoare din 2. 24.05.2009. Codul silvic al RM din 21.06.1996.3. Legea cu privire la poliţie Nr.416-XII din 4. 18.12.1990.Ig. Trofimov, 5. Dreptul Mediului, Chişinău 2002.

.

Page 125: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

125

Problema asigurării, garantării şi respec-tării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului a fost şi este, în esenţă, aceeaşi dintot-deauna şi pretutindeni, deoarece este nu numai o realitate, ci şi o finalitate a întregii activităţi umane progresiste şi democratice. Această problemă constituie o preocupare a întregii co-munităţi internaţionale, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Liber-tăţilor Fundamentale fiind reglementate şi con-sfinţite în constituţiile statelor membre.

R. Moldova, în conformitate cu constitu-ţia adoptată la 29.07.1994, s-a declarat stat de drept, afirmându-şi aspiraţiile spre dezvoltarea unei societăţi democratice în care drepturile şi libertăţile persoanei să constituie piatra de te-melie, reprezentând o valoare supremă pen-tru stat. Executând rolul de dirijor al relaţiilor sociale, dreptul are valoare pentru societate şi personalitate doar în cazul în care este realizat la justa lui valoare şi esenţă. Scopul principal al normelor de drept constă în faptul că ele faci-litează determinarea esenţei „dreptului”, astfel, asigurând funcţionarea şi realizarea sa. Doar asigurând mişcarea dreptului de la capitolul posibilităţi la capitolul realităţi, implementând prescripţiile juridice în acţiuni concrete şi fap-te ale oamenilor, se va scoate în evidenţă des-tinaţia, funcţionalitatea şi eficienţa acestuia din

Iurie BULAI, lector al Catedrei procedură penală şi criminalistică a Academiei „Ştefan cel Mare”, master în dreptRodica BULAI, lector al Catedrei ştiinţe reale şi tehnologii informaţionale a Academiei „Ştefan cel Mare”, master în tehnologii informaţionale

ASPECTE CE ŢIN DE ASIGURAREA ŞI RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI DE CĂTRE ORGANELE AFACERILOR INTERNE ÎN CONTEXTUL DESFĂŞURĂRII PROCESULUI DE URMĂRIRE PENALĂ

The law, performing the role of conductor of social relations has value to society and personality only when he is done at fair value and essence of. The issue of insurance, guaranteeing and respecting human rights and fundamental freedoms was and is essentially the same always and everywhere, because it is not only a reality but also an objective of progressive and democratic of all human activities. This issue is a concern of the international community, the Universal Declaration of Human Rights and European Convention on Human Rights and Fundamental Freedoms was enshrined in the constitution regulated Member States.

urmă. Cel mai frecvent drepturile şi libertăţile omului sunt afectate şi limitate în cadrul proce-sului de urmărire penală, cazul evenimentelor din 7 aprilie 2009 şi urmările servind drept un exemplu viu.

Astfel, actele internaţionale prezumă, pentru legislaţiile interne ale statelor, posibili-tatea limitării sau restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. Constituţia R. Moldova în art.54 stipulează că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fu supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care unanim co-respund normelor recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele secu-rităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstă-rii economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor şi libertăţii altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confiden-ţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. Însă aceste limitări nu se extind asu-pra accesului liber la justiţie, prezumpţiei de nevinovăţie, nerectroactivităţii legii, drepturilor fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi înda-toririle, precum şi asupra dreptului la viaţă şi integritate fizică şi psihică.

În condiţiile actuale de tranziţie de la un sistem economico-social la altul, societatea se confruntă cu dificultăţi de ordin economic, so-cial, politic. Toate acestea s-au reflectat în apari-

Page 126: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

126

ţia şi desfăşurarea diferitor fenomene: sociale – migraţia legală şi ilegală; economice – scăderea nivelului de trai şi bunăstare; politice – marca-te prin apatia faţă de evenimentele politice sau mai recent prin polarizarea politică a societăţii marcată prin manifestaţii în masă degenerate în dezordini. Toate acestea au influenţat doar rata cauzelor penale şi volumul de lucru efectuat de organele de urmărire penală, existând respec-tiv raportul dintre creşterea calităţii şi scăderea calităţii şi viceversa, dintre scăderea cantităţii şi creşterea calităţii procesului desfăşurat, aspect primordial pentru moment.

O condiţie necesară de realizare de către organele de urmărire penală şi protecţie a drep-turilor omului în procesul penal o reprezintă elaborarea şi crearea unui mecanism unic ce ar cuprinde aspectele procesual-penale, pena-le, organizaţional manageriale. Acest mecanism trebuie să cuprindă directive ştiinţifico-juridice bazate pe lege şi acte normative, recomandări organizaţionale şi metodice, precum şi măsuri practice care ar asigura eficienţa raportului din-tre protecţia drepturilor constituţionale ale per-sonalităţii şi limitarea în cadrul activităţii des-făşurate de organele de ocrotire a dreptului în vederea depistării şi investigării infracţiunilor.

Asigurarea drepturilor şi libertăţilor omu-lui reprezintă o problemă stringentă dat fiind faptul că a devenit subiectul multiplelor adresări la CEDO. Astfel, conform datelor statistice până în anul 2009 la CEDO au parvenit circa 1500 de cereri contra R. Moldova. Din aceste cereri în perioada anilor 1998-2008 au fost puse pe rol şi judecate 127 cazuri, dintre care pentru tortură – 4 cazuri, tratamente inumane şi degradante – 21 cazuri, protecţie a proprietăţii – 60 cazuri, cu privire la asigurarea dreptului la libertate şi securitate – 38 cazuri, cu privire la eficienţa investigaţiilor –7 cazuri, asigurarea drepturilor familiei şi vieţii private – 6 cazuri, cu privire la libertatea opiniei şi expresiei – 13 cazuri, liber-tatea cu privire la religie, conştiinţă – 2 cazuri, dreptul la un proces echitabil – 71 cazuri, drep-tul la un remediu eficient – 17 cazuri, libertatea cu privire la asociere şi întrunire – 2 cazuri, cu privire la termenul, tergiversarea procedurilor – 5 cazuri, alte articole din convenţie – 8 cazuri. Datele statistice sunt preluate de pe site-urile

oficiale ale CEDO.Analizând datele statistice şi temeiuri-

le condamnării R. Moldova la CEDO, conclu-zionăm că problema este mult mai vastă şi nu vizează doar unele subdiviziuni ale MAI, ci în-tregul lanţ al Justiţiei, fapt care solicită reforme substanţiale în domeniul vizat în vederea îmbu-nătăţirii stării de lucruri. Dacă e să ne referim la tipurile de încălcări flagrante comise în cadrul procesului de urmărire penală, putem menţiona următoarele:

în termen de cel mult trei ore de la mo- –mentul privării de facto a persoanei reţinute de libertate, nu este întocmit un proces-verbal de reţinere;

nu este înştiinţat în modul şi termenul –stabilit procurorul despre reţinerea persoanei;

în cursul întocmirii procesului-verbal –de reţinere persoana reţinută nu este informată în modul corespunzător în prezenţa apărătoru-lui, în limba pe care o înţelege, despre conţinutul bănuielii şi despre încadrarea juridică a faptelor infracţionale de săvârşirea cărora se suspectea-ză, despre temeiurile şi motivele reţinerii;

în unele cazuri persoanei reţinute nu i –se aduc la cunoştinţă şi nu i se explică dreptu-rile de care dispune, inclusiv dreptul de a tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa, de a fi asistat de un apărător ales sau numit din oficiu, per-soanei reţinute nu i se oferă posibilitatea exer-ciţiului dreptului de a primi consultaţie juridică în condiţii confidenţiale din partea apărătorului până la începutul primei audieri, în multe cazuri chiar fiind întreprinse măsuri de a îngrădi acest drept;

persoanei reţinute nu i se oferă posibi- –litatea de a anunţa una din rudele apropiate de-spre locul reţinerii sau acest lucru nu este făcut nici de către ofiţerul de urmărire penală;

imediat după reţinere, persoana reţinu- –tă nu este audiată dacă ea acceptă aceasta;

reţinerea persoanelor se face în baza –unor temeiuri inventate în lipsa celor specificate la art.66 din CPP sau respectiv art.169, 170 din CPP (în majoritatea cazurilor se utilizează sin-tagma „se bănuieşte în comiterea infracţiunii”, fapt care în mod normal ar fi trebuit prin date faptice probate corespunzător);

în procesele-verbale de reţinere, pe lân- –

Page 127: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

127

gă celelalte atribute prevăzute de lege, nu se in-dică concret locul şi ora reţinerii de facto, ori datele cu privire la acestea sunt intenţionat de-naturate;

nu se înmânează persoanei reţinute o –copie a procesului-verbal de reţinere;

frecvent contra persoanelor reţinute –sunt aplicate tratamente degradante şi inumane, ca exemplu ne servesc şi evenimentele de pe 7 aprilie 2009, asemenea cazuri servind frecvent drept temei de apel la CEDO.

Toate acestea derivă din proasta funcţio-nare a mecanismului justiţiei caracterizat prin atitudinea superficială a conducătorilor organe-lor de urmărire penală care nu orientează ofiţerii de urmărire penală şi nu asigură, inclusiv prin darea indicaţiilor corespunzătoare subalternilor şi prin verificarea executării lor, administrarea la cauza penală a unor probe care să confirme factual şi suficient motivele care ar putea fi in-vocate la desfăşurarea unor sau altor acţiuni de urmărire penală. Tot aici am putea menţiona lipsa de eficacitate a organelor de supraveghere şi justiţiei care îşi execută obligaţiunile şi atribu-ţiile la un nivel nesatisfăcător caracterizat prin-tr-o implicare insuficientă în procesul de urmă-rire penală şi supraveghere, control al mersului acestuia, fapt care duce la apariţia unor aseme-nea încălcări flagrante. Printre alţi factori care influenţează apariţia încălcărilor în cadrul pro-cesului de urmărire penală am putea menţiona:

lipsa unei verigi de transmitere a ex- –perienţei de la generaţiile experimentate la cele tinere, condiţionate de fluctuaţia masivă a per-sonalului;

nivelul insuficient de pregătire profesio- –nală a ofiţerilor de urmărire penală;

lipsa cunoştinţelor privitoar la practi- –ca europeană şi implicit jurisprudenţa CEDO privind desfăşurarea unor acţiuni de urmărire penală;

neglijarea de către ofiţerii de urmărire –penală a dispoziţiilor directe ale legii privind desfăşurarea unor acţiuni de urmărire penală;

după cum am menţionat anterior, con- –trolul insuficient, superficialitatea în activitatea conducătorilor organului de urmărire penală a procuraturii şi organelor de justiţie.

În opinia noastră, în vederea redresării si-

tuaţiei ar fi de dorit iniţierea unor măsuri ce ar îmbunătăţi situaţia:

trecerea de la aspectul declarativ prezent –în unele acte normative cu privire la drepturile şi libertăţile persoanei la asigurarea lor reală;

optimizarea şi perfecţionarea normelor –procesual-penale;

înfiinţarea instituţiei tutorilor în cadrul –comisariatelor care ar permite supravegherea tinerilor ofiţeri de urmărire penală de către co-legii mai în vârstă, inclusiv de către cei trecuţi în rezervă pe bază de contract care ar permite sporirea calităţii urmăririi penale;

organizarea şi desfăşurarea periodică –a seminarelor de instruire pe problematici cu participarea ofiţerilor de urmărire penală, pro-curorilor şi judecătorilor;

introducerea responsabilităţii personale –în cazul condamnării la CEDO cu plata cuan-tumului prejudiciului de către persoanele care au desfăşurat urmărirea penală, care au supra-vegheat şi care au sancţionat, fapt care ar spori responsabilitatea subiecţilor implicaţi în asigu-rarea actului de justiţie şi a calităţii acestuia.

Bibliografie:Constituţia R. Moldova.1. Codul de procedură penală al RM.2. Codul penal al RM.3. w w w . c a d m u s . e u i . e u / d e s p a c e /4. haudle/1814/1901

Page 128: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

128

Problemei reparării prejudiciului patri-monial cauzat în urma comiterii accidentelor rutiere este necesar de atribuit un deosebit in-teres, întrucât întreaga activitate ce ţine de so-luţionarea problemelor în situaţiile accidentelor rutiere gravitează în jurul ei, aceasta având ca-racter diferit în funcţie de situaţia concretă apă-rută în urma provocării prejudiciului.

Stabilirea prejudiciilor în caz de vătămare a sănătăţii în urma accidentelor rutiere compor-tă soluţii diferite în funcţie de anumite ipoteze, şi anume:

primă ipoteză este aceea potrivit căre- –ia vătămarea sănătăţii nu a avut consecinţe de durată;

cea de-a doua ipoteză presupune cazul –în care vătămarea sănătăţii ori a integrităţii cor-porale a avut drept urmare pierderea ori redu-cerea capacită ţi de muncă. [1, p. 12]

În cazul în care vătămarea sănătăţii nu a avut consecinţe de durată, pentru stabilirea prejudiciilor se iau în considerare cheltuielile suportate de către partea vătămată pentru re-stabilirea sănătăţii - cheltuieli determinate de îngrijirea medicală, alte asemenea cheltuieli - şi, eventual, diferenţa dintre retribuţie şi sumele primite pe durata concediului medical până la însănătoşire ori retribuţia de care a fost lipsită pe această perioadă. De regulă, despăgubirile se acordă sub forma unei sume globale.

În cel de-al doilea caz, în practică, se pot ivi variate situaţii, care necesită anumite soluţii

Anatol CANANĂU, lector asistent al Catedrei drept poliţienesc a Academiei „Ştefan cel Mare”, master în drept, Vitalie TELIPAN, lector asistent al Catedrei drept poliţienesc a Academiei „Ştefan cel Mare”, masterand

REPARAREA PREJUDICIULUI PATRIMONIAL CAUZAT ÎN REZULTATUL COMITERII ACCIDENTULUI RUTIER

Under general rules on civil liability, the person who suffered an injury caused in road accident, is entitled torestore all the demage in full lenght. It means that he must be put in a situation as close as possible to the previously coner state of condition. The principle of caused damages requires the responsible person to repair not only moral injury, but the injury of nature assets, produced by committing road accident.

şi care diferă între ele în funcţie de următoarele aspecte:

persoana vătămată era încadrată în –câmpul muncii;

persoana vătămată, deşi majoră, nu era –încadrată în câmpul muncii;

persoana vătămată nu a împlinit vârsta –majoratului. [4, p. 7]

În cazul în care persoana vătămată era în-cadrată în câmpul muncii, o primă situaţie este aceea în care victima a suferit o reducere a veni-turilor, pe care le dobândea anterior, ca urma-re a pierderii ori diminuării capacităţii sale de muncă. În această situaţie victima este îndrep-tăţită să primească, de regulă sub forma unor prestaţii periodice, diferenţa dintre pensia sau ajutorul social primit de la asigurările sociale şi veniturile lunare de care a fost lipsită ca urmare a vătămării suferite în urma accidentului ruti-er. De asemenea, victima trebuie să se adreseze mai întâi asigurărilor sociale pentru obţinerea pensiei şi, apoi, printr-o acţiune civilă subsidi-ară, pentru obţinerea, de la persoana ce a comis accidentul rutier, a diferenţei destinate pentru acoperirea integrală a prejudiciul suferit. [1, p. 12]

Pentru calcularea veniturilor lunare de care a fost lipsită victima, trebuie să fie luată în considerare, de regulă, retribuţia pe care aceas-ta o primea anterior vătămării. De asemenea, uneori, pot fi avute în vedere şi sumele cuveni-te pentru orele suplimentare pe care victima le

Page 129: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

129

presta anterior în mod obişnuit, şi pe care nu mai este în măsură să le presteze; majorarea re-tribuţiei de care partea vătămată ar fi beneficiat în mod cert, dacă şi-ar fi continuat activitatea obişnuită; împrejurarea că victima prejudiciu-lui putea beneficia de salariul cuvenit pentru o anumită funcţie, decât până la împlinirea unei vârste determinate, după cum menţinerea în această funcţie nu era posibilă, potrivit legii.

O a doua situaţie este aceea în care veni-turile victimei încadrate în muncă nu au suferit diminuări, deşi integritatea corporală şi capaci-tatea de muncă a acesteia au fost prejudiciate, în urma comiterii accidentului rutier. Considerăm că în această situaţie pot fi acordate despăgubiri băneşti, pornindu-se de la ideea că victima tre-buie să depună eforturi mai mari pentru realiza-rea aceluiaşi randament, are nevoie de îngrijiri suplimentare, ceea ce necesită cheltuieli supli-mentare, iar uneori este necesar să dobândească o nouă calificare profesională etc.

O a treia situaţie este aceea în care, ulterior stabilirii despăgubirilor, au intervenit anumite modificări în capacitatea de muncă a persoanei vătămate, fie în sensul înrăutăţirii, fie în sensul îmbunătăţirii acestei capacităţi. [7, p. 9]

În situaţia în care persoana care a fost pre-judiciată şi-a recăpătat total sau parţial capaci-tatea de muncă, este posibilă reexaminarea des-păgubirilor acordate, adică poate fi redusă sau chiar sistată plata în viitor, ţinându-se cont de posibilitatea încadrării sau reîncadrării persoa-nei vătămate în câmpul muncii. Pasivitatea de care titularul despăgubirii dă dovadă în căuta-rea unui nou loc de muncă nu poate împiedica reducerea ori sistarea plăţii despăgubirilor sta-bilite iniţial. Desigur că, în ipoteza în care se va face dovada că reîncadrarea în câmpul muncii nu a fost posibilă, deşi persoana vătămată a dat dovadă de diligenţă făcând demersurile necesa-re în acest scop, despăgubirile nu vor putea fi reduse sau sistate.

În cazul în care starea sănătăţii victimei s-a înrăutăţit ori pensia de invaliditate s-a mic-şorat, despăgubirile acordate se pot majora sis-tematic ca urmare a încadrării într-un alt grad de invaliditate sau în alte asemenea cazuri.

O situaţie deosebită este aceea în care per-soana a cărei sănătate ori integritate corporală

a fost vătămată era, la data vătămării, o persoa-nă majoră, însă neîncadrată în câmpul muncii. [9, p. 83] Dificultatea problemelor ce se pun în această situaţie decurge din lipsa unui crite-riu obiectiv, în funcţie de care să se stabilească despăgubirea – criteriu care, în cazul persoanei încadrate în câmpul muncii, îl constituie sala-riul pe care aceasta îl primea precum şi din îm-prejurarea că este posibil ca persoana vătămată să nu-şi fi pierdut în întregime capacitatea de muncă şi deci să aibă posibilitatea dobândirii unor venituri prin muncă.

Două opinii s-au confruntat în stabilirea criteriului de determinare a cuantumului des-păgubirii cuvenite persoanei vătămate în situ-aţia menţionată: o primă opinie a fost aceea că în cazul persoanei care, neavând calitatea de persoană încadrată în câmpul muncii, a suferit o diminuare sau chiar pierderea capacităţii de muncă, stabilirea veniturilor de care a fost lipsi-tă să se facă prin luarea în considerare a salariu-lui minim aplicabil în economia naţională; o a doua opinie, pe care o susţinem şi noi, este aceea de a se adopta nu un criteriu abstract de genul celui propus în opinia precedentă, ci, dimpo-trivă, un criteriu concret, care să ţină seama de daunele suferite efectiv de persoana prejudicia-tă, aşa cum rezultă din împrejurările de fapt şi din situaţia personală a acesteia. Credem că în stabilirea despăgubirilor acordate persoanei vă-tămate urmează a se ţine seama de valoarea re-ală a prestaţiilor ei, fie în gospodăria casnică, fie în orice alt loc de muncă, asigurându-se, astfel, o acoperire justă şi integrală a pagubei suferite, corespunzătoare cantităţii de muncă pe care nu o mai poate presta.

În sfârşit, o situaţie specială este aceea a stabilirii prejudiciilor în cazul în care persoana a cărei sănătate ori integritate corporală a fost vătămată ca urmare a comiterii accidentului rutier nu împlinise încă vârsta majoratului. În stabilirea cuantumului despăgubirilor, se ape-lează la un criteriu concret, ţinându-se seama de împrejurările de fapt, de situaţia persoanei vătămate, de îngrijirile pe care aceasta trebu-ie să le primească, de cheltuielile şi eforturile suplimentare pe care trebuie să le facă pentru dobândirea unei calificări adecvate stării sale de sănătate etc. [5, p. 24] În funcţie de împrejurări,

Page 130: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

130

cuantumul despăgubirilor poate fi reexaminat la data la care victima s-a încadrat în câmpul muncii, în cazul în care veniturile astfel realiza-te sunt mai mici decât cele pe care le-ar fi putut obţine dacă nu ar fi intervenit reducerea capaci-tăţii sale de muncă.

În cazul în care în urma accidentului ru-tier s-a cauzat moartea unei persoane, se pune problema reparării prejudiciilor patrimoniale suferite de persoanele apropiate defunctului. Înainte de toate autorul accidentului rutier este obligat să repare prejudiciile care au rezultat din plata cheltuielilor medicale şi a cheltuielilor de înmormântare, indiferent de faptul că aceste cheltuieli au fost făcute de persoane aflate în în-treţinerea defunctului ori de alte persoane. Ast-fel, potrivit art.1419, alin. (4) CC RM, „persoa-nele obligate să repare prejudiciul cauzat prin deces vor fi ţinute să compenseze şi cheltuielile de înmormântare necesare, ţinând cont de sta-tutul social al defunctului şi de obiceiurile loca-le, persoanei care le-a suportat”.

În ceea ce priveşte despăgubirile acorda-te persoanelor apropiate defunctului, o primă problemă apare în legătură cu faptul dacă per-soanele rămase au dreptul la pensie de urmaş din partea asigurărilor sociale ori nu au acest drept. [12, p. 32] Dacă cei îndreptăţiţi la despă-gubire au dreptul la pensie de urmaş, ei trebu-ie să se adreseze mai întâi asigurărilor sociale pentru stabilirea pensiei şi numai dacă pensia nu acoperă integral prejudiciul cauzat, prin pierderea întreţinătorului, pot sesiza instanţa judecătorească. Pentru stabilirea despăgubirilor în completare trebuie să fie luate în considerare sumele de bani pe care defunctul le afecta pen-tru întreţinerea şi pregătirea profesională a celui ce beneficiază de pensia de urmaş.

Dacă persoanele care se aflau în întreţine-rea defunctului nu au drep tul la pensie de ur-maş, pot apărea mai multe probleme cu privire la obligaţia de reparare a prejudiciului.

O primă problemă a fost aceea a persoa-nelor care au vocaţia să ceară despăgubiri. Este evident faptul că persoana care, potrivit Codu-lui familiei, primea efectiv întreţinere de la de-funct este îndreptăţită să obţină despăgubiri de la autorul faptei cauzatoare de moarte.

În practica judiciară, precum şi în lite-

ratura de specialitate s-a pus şi problema per-soanelor care se aflau în fapt în întreţinerea defunctului, deşi aceste persoane nu aveau un drept la întreţinere. Credem că trebuie recunos-cut dreptul la despăgubiri şi acestor persoane, dacă întreţinerea acordată prezenta un caracter de stabilitate, care justifica presupunerea că ar fi fost acordată şi în viitor.

În ceea ce priveşte acordarea despăgubi-rilor cuvenite celor cu drept la întreţinere sau celor care primeau în fapt întreţinere de la cel decedat, instanţele de judecată trebuie să admi-tă obligarea la plată, chiar dacă cel ce primea întreţinerea avea unele venituri personale din muncă, pensie sau orice alt fel de venituri.

Dacă cel ce primea întreţinerea nu era în-cadrat în muncă, deşi era major şi nu depăşise vârsta pensionării, trebuie menţionat că el nu poate pretinde ca şi pe viitor să i se asigure de către cel vinovat de moartea victimei aceleaşi condiţii pe care le avea, în timpul vieţii celui care presta întreţinerea, fără ca să se încadreze în muncă. [4, p. 15]

În ceea ce priveşte modalitatea de plată a despăgubirilor cuvenite celor aflaţi în întreţine-rea persoanei vătămate, legiuitorul a stabilit în art. 1420, alin. (1) CC RM că „plata despăgu-birilor pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces se efectuează în rate lunare”. Conform art. 1420, alin. (3) CC RM, instanţa de judecată poate stabili repararea prejudiciului „în formă de plată unică pentru o perioadă de cel mult trei ani”, dacă persoana îndreptăţită de a primi despăgubiri a depus o cerere întemeiată în acest sens, „ţinând cont de posibilităţile persoanei responsabile”.

Referitor la cuantumul prestaţiei lunare la care poate fi obligat autorul prejudiciului, trebu-ie pornit de la principiul conform căruia pres-taţia constituie o despăgubire şi nu o pensie de întreţinere, astfel încât criteriul stării materiale a plătitorului nu poate fi reţinut. Drept urmare, autorul prejudiciului, indiferent de propria sa situaţie materială, urmează să acopere presta-ţiile pe care le plătea victima, prestaţii de care urmaşii acesteia sau persoanele aflate la întreţi-nerea ei au fost lipsite.

În legătură cu obligarea autorului preju-

Page 131: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

131

diciului la plata unei prestaţii periodice, se pune în prezent problema fluctuaţiilor valorii mone-dei naţionale, împrejurare care poate determina caracterul derizoriu al unor asemenea despăgu-biri. [2, p. 65] Această problemă se poate rezol-va în două moduri: fie prin pronunţarea unor hotărâri în care instanţa de judecată să preva-dă ea însăşi un mod de indexare a sumei ce se cuvine persoanei vătămate cu titlu de prestaţie periodică, în funcţie de criterii diverse (costul vieţii, salariul minim pe economie etc.); fie prin intervenţia legiuitorului, care să reglemente-ze expres o modalitate de indexare automată a acestor prestaţii periodice.

Întrucât prima soluţie este aptă să gene-reze dispute teoretice şi o jurisprudenţă con-tradictorie, ne pronunţăm în favoarea tranşării acestui important aspect pe cale legislativă.

O altă problemă ce apare în legătură cu repararea prejudiciului patrimonial cauzat în urma accidentului rutier este cea a repară-rii prejudiciilor patrimoniale cauzat în urma deteriorării sau distrugerii bunurilor aflate în autovehiculele antrenate în accidentul rutier, precum şi a bunurilor personale aflate asupra persoanei.

Potrivit art. 14, alin. (2) CC RM, „Se con-sideră prejudiciu cheltuielile pe care persoana lezată într-un drept al ei le-a suportat sau ur-mează să le suporte la restabilirea dreptului în-călcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu efectiv), precum şi beneficiul neob-ţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat)”. Din cele expuse mai sus, putem afirma că per-soana care este vinovată de producerea acciden-tului rutier este obligată să repare prejudiciul patrimonial rezultat prin pierderea sau deterio-rarea bunurilor. Legiuitorul, în conţinutul nor-mei prevăzute la art. 14, alin. (2) CC RM, nu a determinat clar care bunuri urmează a fi repara-te, de aceea putem afirma că persoana care prin acţiunile sale ilicite a cauzat unele prejudicii pa-trimoniale trebuie să repare toate bunurile ce au fost deteriorate sau distruse. Această afirmaţie se bazează pe sintagma „pierderea sau deterio-rarea bunurilor” din prevederile legale expuse mai sus. De asemenea, această părere este întă-rită de legiuitor prin prevederile Legii Republi-cii Moldova cu privire la asigurarea obligatorie

de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule №414-XVI din 22.12.2006, în art. 15, alin. (4) care prevede că: „la avarierea sau distrugerea de bunuri, despăgubirea de asigu-rare se acordă pentru bunurile aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel autovehicul, nu-mai dacă ele nu erau transportate în baza unui raport contractual încheiat cu posesorul sau cu utilizatorul autovehiculului, precum şi dacă nu aparţineau posesorului sau utilizatorului răs-punzător de accident”. Cuvintele-cheie care pot fi folosite în argumentarea faptului că persoana responsabilă de producerea accidentului rutier trebuie să repare şi prejudiciul patrimonial cau-zat prin deteriorarea sau distrugerea bunurilor personale aflate asupra persoanei sau a bunu-rilor aflate în autovehiculele antrenate în acci-dental rutier sunt: „bunurile aflate în afara au-tovehiculului care a produs accidentul” precum şi „bunurile aflate în acel autovehicul, dacă ele nu erau transportate în baza unui raport con-tractual sau nu aparţineau utilizatorului sau po-sesorului” autovehiculului responsabil de pro-ducerea accidentului rutier. Dacă prejudiciul patrimonial cauzat prin deteriorarea sau distru-gerea bunurilor aflate în autovehiculul respon-sabil de producerea accidentului rutier urmează a fi reparat, rezultă că şi prejudiciul patrimonial cauzat prin deteriorarea sau distrugerea bunu-rilor aflate în celelalte autovehicule antrenate în accidentul rutier urmează a fi reparat de către persoana care prin acţiunile ilicite ale sale a dus la producerea accidentului rutier sau, în caz de existenţă a unui contract de asigurare de răs-pundere civilă auto sau asigurare de bunuri, de către compania de asigurare.

Important este ca persoana care solicită repararea prejudiciului patrimonial cauzat ca rezultat al comiterii accidentului rutier să do-vedească legătura cauzală dintre acţiunile ilicite ale persoanei vinovate şi pagubele cauzate, pre-cum şi mărimea acestora prin prezentarea de probe.

Astfel, luând în considerare cele expuse mai sus, putem concluziona că orice persoa-nă care se află în autovehiculul responsabil de producerea accidentului rutier, cu excepţia uti-lizatorului sau posesorului acestuia, precum şi

Page 132: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

132

a altei persoane care se face vinovată de produ-cerea accidentului rutier sau în orice alt autove-hicul antrenat în accidentul rutier, are dreptul de a solicita repararea prejudiciului patrimoni-al cauzat în urma comiterii accidentului rutier exprimat prin deteriorarea sau distrugerea bu-nurilor aflate asupra sa (bijuterii, ceas, telefon mobil etc.) sau aflate în autovehiculele antrena-te în accidentul rutier (aparate electrocasnice, obiecte de artă etc.).

O altă problemă ce necesită a fi soluţiona-tă este cea a reparării prejudiciului patrimonial cauzat în urma comiterii accidentului rutier în caz de extremă necesitate. Conform art. 1402, alin. (1) CC RM, „prejudiciul cauzat de o per-soană în caz de extremă necesitate urmează a fi reparat de ea”. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „luând în consideraţie împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul, instanţa de ju-decată poate obliga la repararea lui terţul în al cărui interes a acţionat autorul prejudiciului sau poate exonera de obligaţia de reparare, integral sau parţial, atât autorul prejudiciului, cât şi terţa persoană”.

Potrivit art. 38 alin. (2) CP RM, „Este în stare de extremă necesitate persoana care săvâr-şeşte fapta pentru a salva viaţa, integritatea cor-porală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel”.

Astfel, rezultă că persoana care se află în caz de extremă necesitate poate cauza un pre-judiciu patrimonial ca rezultat al comiterii acci-dentului rutier pentru a preveni survenirea unor urmări mai grave asupra sa, a altei persoane sau asupra unui interes public. [8, p. 45] Astfel, dacă prejudiciul patrimonial este cauzat de către per-soana responsabilă de producerea accidentului rutier în „favoarea” sa, atunci repararea preju-diciului rămâne pe seama acestei persoane, iar dacă prejudiciul patrimonial este cauzat de că-tre persoana responsabilă de producerea acci-dentului rutier în „favoarea” terţei persoane sau unui interes public, credem că, acesta trebuie să fie reparat de către persoana în al cărui interes a acţionat autorul prejudiciului. În cazul în care-prejudiciul patrimonial a fost cauzat nemijlocit persoanei în „favoarea” căreia a acţionat autorul prejudiciului, atunci atât acesta din urmă, cât şi

persoana păgubită pot fi exonerat de obligaţia de-a repara prejudiciul patrimonial cauzat.

Însă poate apărea situaţia când prejudi-ciul patrimonial cauzat ca urmare a comiterii accidentului rutier în caz de extremă necesitate a fost cauzat pentru prevenirea survenirii unor urmări mai grave asupra unei persoane minore sau care se află în imposibilitatea de a conştien-tiza acţiunile sale sau de a le dirija. [11, p. 62] În acest caz, credem că prejudiciul patrimoni-al cauzat trebuie să fie reparat de către părinţii acestei persoane sau de către tutorele, curatorul sau de către organul specializat în al cărui su-praveghere se află persoana respectivă.

Altă situaţie poate apărea când persoana în interesul căreia a acţionat autorul prejudi-ciului nu recunoaşte sau neagă faptul că autorul prejudiciului a cauzat anumite prejudicii patri-moniale unei terţe persoane pentru a preveni survenirea unor urmări mai grave asupra per-soanei în al cărui interes s-a acţionat. În acest caz credem că trebuie dispusă efectuarea unei expertize având ca rezultat expunerea, în rapor-tul de expertiza, împrejurărilor, factorilor şi al-tor circumstanţe care ar demonstra faptul că în cazul în care nu era înlăturat pericolul, puteau surveni urmări mai grave pentru persoana în al cărui interes a acţionat autorul prejudiciului.

O altă problemă este cea a reparării preju-diciului patrimonial cauzat ca urmare a comite-rii accidentului rutier în caz fortuit. [11, p. 72] Prin prejudiciu patrimonial cauzat ca urmare a comiterii accidentului rutier în caz fortuit pu-tem înţelege acel prejudiciu care a fost cauzat în timpul calamităţilor naturale, exploziilor nucle-are etc. În asemenea caz, considerăm că nimeni nu este obligat să repare prejudiciul patrimonial provocat fiindcă aceste daune au fost cauzate în circumstanţe ce nu depind de acţiunea sau in-acţiunea făptuitorului, iar consecinţele acestor fapte nu pot fi prevăzute din cauza survenirii situaţiilor excepţionale, exploziilor etc., pe ne-aşteptate.

Bibliografie:Acte normative:

Constituţia Republicii Moldova adoptată la 1. 29.07.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova №1 din 12.08.1994;

Page 133: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

133

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat 2. la 18.04.2002, intrat în vigoare la 12.06.2003, Monitorul Oficial №128-129/1014 din 13.09.2002, cu modificările şi completă-rile operate prin Legea №1323-XV din 26.09.2002, Monitorul Oficial, №143 din 27.09.2002, art. 1021;Codul de procedură penală al Republicii 3. Moldova, adoptat la 14.03.2003, intrat în vigoare la 12.06.2003, Monitorul Oficial №104-110 (1197-1203) din 07.06.2003;Codul civil al Republicii Moldova, adoptat 4. prin Legea №1125-XV din 13.06.2002, în vi-goare din 12.06.2003;Codul de procedură civilă al Republicii 5. Moldova, adoptat prin Legea №225-XV din 30 mai 2003, în vigoare din 12.06.2003;Codul muncii al Republicii Moldova, adop-6. tat prin Legea №154-XV din 28.03.2003, în vigoare din 01.10.2003.

Surse doctrinare:I. Albu, V. Ursa, 1. Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Editura Da-cia, 1979.I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, 2. Răspunderea civilă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.A. Bloşenco, 3. Răspunderea civilă delictuală, Chişinău, Editura ARC, 2002.A. Corhan, 4. Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, Bucureşti, Editura Lumin Lex, 1999.Fr. Deak, 5. Tratat de drept civil. Contracte speciale, Bucureşti, Editura Actami, 1996.Fr. Deak, 6. Tratat de drept civil. Contracte speciale, Bucureşti, Editura Universul Ju-ridic, 2001.M. Eliescu, 7. Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1972.D. Macovei, M. S. Striblea, 8. Drept civil. Con-tracte. Succesiuni, Iaşi, Editura Junimea, 2000.L. Pop, 9. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Lumina Lex, 2000.T. R. Popescu, P. Anca, 10. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968.I. Urs, 11. Repararea daunelor morale, Bucureşti,

Lumina Lex, 2001.I. Văcărel, F. Bercea, 12. Asigurări şi reasigurări, Bucureşti, Editura Expert, 1999.Ф. Г. Гавзе, 13. Возмещение вреда, причинён-ного механизированным транспортом, Минск, Издательство Университетское, 1988.Н. С. Малеин, 14. Возмещение вреда, причи-нённого личности, Москва, Издательство Юридическая литература, 1965.В. А. Тархов, 15. Ответственность по со-ветскому гражданскому праву, Саратов, Издательство Саратовского университе-та, 1973.М. Я. Шиминова, 16. Компенсация вреда гражданам”, Москва, Издательство Нау-ка, 1979.

Articole din publicaţii periodice:M. Boar, „Repararea daunelor morale în ca-1. zul unor persoane aflate în stare vegetativă cronică ”, în Dreptul, ediţia nr. 12, 1997.O. Ciobanu, „Contractul de asigurare oblig-2. atorie de răspundere civilă pentru pagube produse în urma accidentelor rutiere”, în Revista naţională de drept, nr. 3, 2002.V. Pătulea, „Natura juridică a asigurării de 3. răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule”, în Dreptul, vol. 8, Bucureşti, 2004.I. Urs, „Repararea prejudiciului moral în 4. cazul inconştienţei totale şi definitive a vic-timei”, în Dreptul, nr. 5, 1997.

Page 134: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

134

În perioada antică şi medievală problema justeţei legii, a impactului ei asupra personalită-i legii, a impactului ei asupra personalită-ţii umane, a finalităţilor dreptului şi a valorilor pe care le promovează s-a pus predominant de către marii gânditori şi filosofi - Aristotel, Pla-ton, Tomas d’Aquino, practica juridică fiind mai departe de această consideraţiune şi recepţio-nând-o doar sporadic, izolat şi, nu de puţine ori, în context demagogic.

Perioada modernă a istoriei a adus o schimbare radicală în acest domeniu. Începând cu revoluţiile din Anglia, Franţa, în practica legislativă şi cea juridică apare o nouă viziu-ne asupra legii, care trebuie să fie o expresie a voinţei generale, asupra asigurării dominaţiei dreptului. În acest scop s-a tins să se organizeze o activitate a organelor de stat, bazate pe lege, o justiţie ce se conduce numai de lege şi care este independentă de puterea politică, inclusiv de puterea suveranului. Regimul de legalitate se interpretează ca regim în care legea se impune particularilor, autorităţilor publice, inclusiv în-suşi autorului legii [1, p. 44].

Treptat, în constituţionalitatea modernă s-au conturat idei fundamentale: consacrarea în Constituţie a unor principii ce au la bază valori supreme, supremaţia Constituţiei, noncontra-dicţia dintre Constituţie şi legi, apelul la justi-ţie în cazul în care legile contravin Constituţiei pentru a face să triumfe Constituţia, principiile ei, axate pe valorile fundamentale acceptate de societate. Legile adoptate de organul legislativ

Liliana CREANGĂ,cercetător ştiinţific superior al Laboratorului de Cercetări Ştiinţifice Aplicative al IFPC şi CŞA al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, master în drept, doctorandă

EVOLUŢIA ISTORICĂ A CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

De contrôle constitutionnel, vu dans tous les cas son de contrôle de l’application générale de la Constitution, le contrôle de la répartition des compétences entre les autorités et le contrôle jurisdciţional notamment de la constitutionnalité des lois, aide à surmonter, ,,mythe”.État de droit et la souveraineté du Parlement et de renforcer l’applicabilité directe de la Constitution , éclairant, un cadre de stabilité qui, en termes de ses caractéristiques essentielles, au-delà du processus de gouvernance oscilla-tions inhérentes”. Même déclaré que le juge de la constitutionnalité est une exigence de la règle de droit que le juge et la loi. Le corollaire de la justice constitutionnelle est donc soumise à toutes les autorités, notamment le Parlement, les limites supérieures fixées par la Constitution.

nu se pot situa decât în cadrul legalităţii, pre-văzut de Constituţie; aceste legi trebuie să fie subordonate Constituţiei, asigurând stabilitatea regimului de drept. Realizările acestor idei de o importanţă majoră sunt posibile numai dacă există mecanisme juridice printre care se numă-ră: controlul constituţionalităţii legilor, conten-ciosul administrativ şi organizarea unei justiţii independente. Printre acestea un loc de frunte îi revine controlului constituţionalităţii legilor care este privit ca un remediu, menit să aducă un corectiv activităţii unui parlament ,,grăbit” care adoptă legi în lipsa unor cercetări aprofun-date sau care abuzează de drepturile sale de a legifera.

În RSSM, predecesoarea teritorială a Repu-blicii Moldova creată în 1940, această instituţie nu a fost cunoscută. Dar populaţia teritoriului a trăit şi a activat până la 1940 sub constituţiile române, prin care s-au reglementat şi instituţii democratice, inclusiv instituţia controlului de constituţionalitate. Din acest punct de vedere, putem considera că avem totuşi anumite tradiţii democratice.

Garanţie a supremaţiei Constituţiei, con-trolul constituţionalităţii legilor este ,,păvaza cea mai puternică faţă de greşelile şi abuzurile puterii legiuitoare [2,p. 45].

Controlul constituţionalităţii legilor a fost definit ca fiind ,,ansamblul dispoziţiilor norma-tive, prin care se organizează verificarea con-formităţii cu constituţia, atât a fiecărei legi, în

Page 135: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

135

totalitatea ei, cât şi a fiecărei prevederi dintr-o lege şi, drept consecinţă, înlăturarea legii sau a dispoziţiilor dintr-o lege, a căror neconformita-te cu constituţia a fost constatată [3,p. 9].

În sistemul constituţional românesc, con-trolul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor a fost introdus treptat. Este meritul doctrinei şi mai ales al jurisprudenţei româneşti, care fiecare prin contribuţia proprie au determinat şi rea-lizat trecerea de la forme ,,arhaice” de control ale conformităţii cu legea supremă (respectiv aşa-numitul control politic) la forme moderne, respectiv controlul jurisdicţional al constituţio-nalităţii legilor.

Până la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1923 care a reglementat expres un control jurisdicţional al constituţionalităţii legilor au fost parcurse mai multe etape:

1) s-a continuat în maniera reglementată şi până acum un control de constituţionalitate politic, a priori, preventiv (exercitat înainte de intrarea în vigoare a legii şi fără nici o consecin-ţă represivă);

2) se manifestă tendinţa, doctrinar şi ju-risprudenţial, de a acorda judecătorului dreptul de a se pronunţa asupra conformităţii legilor cu textul Constituţiei, adică spre un control juris-prudenţial al constituţionalităţii legii;

3) consacrarea, prin intermediul Deciziei nr 261 din 16 martie 1912 a Înaltei Curţi de Ca-saţie şi Justiţie, secţiunea I, a dreptului instanţe-lor judecătoreşti de a se pronunţa asupra consti-tuţionalităţii legilor.

Într-o primă fază, în cadrul oferit de Con-venţia de la Paris din 1858 şi de Statutul Dezvol-tător al Convenţiei, singura formă de control era controlul politic, realizat, în general, în cadrul derulării procedurii legislative.

Elaborarea şi adoptarea Constituţiei Ro-mâniei de la 1866 reprezintă un alt moment important în procesul de formare a sistemului constituţional românesc, în general, şi al contro-lului constituţionalităţii, în special.

Prin Constituţia din 1866 [4], s-a instau-rat o monarhie constituţională ereditară şi un regim politic parlamentar. A reglementat or-ganizarea statului român în cadrul unui sistem constituţional, democratic şi liberal, la baza că-ruia erau puse o serie de pricipii precum: prin-

cipiul separaţiei puterilor în stat (art.32 alin(1), art.35, art.36), principiul suveranităţii naţionale (art.31), principiul reprezentativităţii şi al supre-maţiei constituţiei (art.31), principiul rigidităţii constituţionale (art.128), principiul răspunderii ministeriale (art.101-103).

La fel ca şi remarcabilul model Consti-tuţia belgiană din 1831-, Constituţia României din 1866 [5, p. 5, 24] nu face nici o referire ex-presă [6] la controlul constituţionalităţii legilor. Pe acest considerent s-a şi susţinut în literatura de specialitate că această Constituţie, ,,deşi ri-gidă… nu a admis controlul constituţionalităţii legilor”[7, p.139].

Există însă o serie de reglementări consti-tuţionale în baza cărora se practică un control al constituţionalităţii, dar sub forma controlu-lui politic, ca şi până atunci. Controlul politic de constituţionalitate se exercită în cadrul pro-cedurii legislative reglementate. Astfel, conform art.32 alin. (1)-(3) din Constituţia din 1866, puterea legislativă era încredinţată Domnitoru-lui [8] şi Reprezentanţei Naţionale. Toate cele 3 componente ale puterii legislative aveau drept de iniţiativă legislativă, iar Constituţia le obliga la conlucrare, deoarece ,,orice lege cere învoirea a câtor trei ramuri ale puterii legiuitoare” (art.32 alin. (4).

Proiectele legislative se dezbăteau şi adop-tau în cele 2 camere parlamentare după ce trebu-iau sancţionate de către Domnitor (art.32 alin. (5) din Constituţia din 1866). Astfel, datorită rolului care îi revenea fiecărei componente ale puterii le-gislative se poate susţine cel mult că se efectua un autocontrol.

Este adevărat însă că Domnitorul, căruia îi revenea atribuţia de a sancţiona şi promul-ga legile (art.92 alin.(1), avea dreptul să refuze sancţionarea acestora (art.92 alin. (2) din Con-stituţia din 1866). În lipsa vreunei alte menţiuni exprese, se poate susţine că era lăsat la latitudi-nea Domnitorului să refuze promulgarea vreu-nei legi, fără nici un fel de îngrădire. Ceea ce echivalează cu un drept de veto absolut. [9, p. 404], exercitarea lui având valoarea unui control de constituţionalitate a priori [10, p.139].

Promulgarea de către şeful statului a le-gilor adoptate de către Adunarea Legiuitoare are valoarea unui control, dar lipsit de eficien-

Page 136: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

136

ţă. Refuzul şefului statului de a promulga o lege adoptată de Parlament, respectiv ,,de a avea ast-fel dreptul de a cenzura activitatea lui ar putea declanşa un veritabil conflict între cele 2 autori-tăţi”. Şi apoi, ,,sancţiunea nerespectării pactului fundamental trebuie să fie posterioară, pentru că numai atunci ea poate avea întreaga forţă morală şi poate apărea mai mult lipsită de preo-cupări de natură politică [11, p. 4].

Pe de altă parte, tot conform Constituţiei din 1866, puterea legislativă avea competenţa, în baza art.34, de a interpreta legea ,,cu drept de autoritate”.

Într-o opinie [12, p. 139] s-a susţinut, pe baza acestei prevederi constituţionale, că dom-nitorul realiza astfel şi un ,,control de constitu-ţionalitate a posteori”.

Este pentru prima dată când un text nor-mativ fundamental (prin art.34 ,,interpretarea legilor, cu drept de autoritate, se face numai de către puterea legiuitoare”) face trimitere la po-sibilitatea concretă, deşi indirectă, de efectuare a unei verificări a conformităţii legilor cu Con-stituţia, după intrarea acestora în vigoare, chiar dacă este doar o formă de autocontrol politic.

Deşi, în epocă, încă nu s-a pus problema ca judecătorul să aibă dreptul de a pune la în-doială valoarea legii, respectiv a conformităţii acesteia cu legea fundamentală, era, în schimb, recunoscut şi acceptat dreptul instanţelor de a se pronunţa asupra legalităţii regulamentelor emise în vederea executării legii şi de a le înlă-tura pe cele considerate ilegale.

În cea de-a doua fază s-a pus tot mai preg-nant în discuţie chestiunea dacă judecătorul ar avea dreptul să verifice constituţionalitatea le-gilor. Doctrina vremii, în cea mai mare parte a ei, a îmbrăţişat un punct de vedere care ad-mitea dreptul judecătorului de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, legi pe care erau obligaţi să le aplice. Apoi, şovăitor, şi ju-risprudenţa a ,,urmat de aproape această crea-ţie doctrinară”[13, p. 199], pentru început ,,mai mult sugerându-se”[14, p. 238] acest drept al ju-decătorului.

De altfel, şi în Franţa controlul jurisdicţi-onal al constituţionalităţii legii a urmat un par-curs anevoios. Faptul că legea nu era susceptibi-lă de a fi supusă nici unui control jurisdicţional

avea valoare de pricipiu fundamental, foarte clar exprimat chiar în actele Revoluţiei France-ze [15, p. 11]. Prin Legea din 16-27 august 1790 s-a interzis tribunalelor de a interveni direct sau indirect în sfera puterii legislative, judecătorul neputând să împiedice sau să suspende execu-tarea decretelor corpului legislativ, sancţionate de rege, iar cetăţenii francezi nu puteau invoca încălcarea Constituţiei în faţa instanţelor jude-cătoreşti nici prin acţiune direct, nici pe cale de excepţie [16, p. 235].

Principalele argumente utilizate de doc-trina românească în susţinerea existenţei unui control de constituţionalitate a legilor au avut în vedere faptul că:

verificarea conformităţii legilor cu tex- –tul Constituţiei nu numai că nu reprezintă o în-călcare a pricipiului separaţiei puterilor în stat, ci reprezintă o garanţie a aplicării acestui prin-cipiu;

este fundamental să se facă distincţie –între Constituţie şi celelalte legi, respectiv între legile constituţionale şi legile ordinare, în cadrul ierarhiei normelor juridice;

judecătorul are în primul rând obligaţia –de a soluţiona conflicte juridice, iar în situaţia în care, în cadrul unui proces judecătorul este pus să aleagă între aplicarea textului Constitu-ţiei şi aplicarea textului unei legi ordinare aflate în contradicţie, va trebui să aplice Constituţia. Cu atât mai mult, cu cât judecătorului ,,nici măcar nu i-ar fi trecut prin minte să refuze so-luţionarea unui proces... pentru motivul că ar trebui să aplice textul constituţional şi nu o lege ordinară”[17, p. 182].

Profesorul Constantin G. Dissescu a susţi-nut în mod vehement dreptul judecătorului de a verifica dacă Constituţia a fost încălcată printr-o lege. ,,Constituţiunea fiind baza fundamentală a organizării sociale, tot ce este în constracţiune cu dispoziţiile ei este nul. Nu ni se poate obiecta că se violează principiul separaţiunii puterilor; tribunalele judecă pe cale specială, ele nu anu-lează legea pe cale generală”[18, p. 266].

Mai mult decît atît, acest drept al jude-cătorului este tocmai o garanţie a respectării principiului separaţiei puterilor în stat, deoa-rece ,,nerecunoscând tribunalelor dreptul de a se pronunţa asupra constituţionalităţii... se lasă

Page 137: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

137

în vigoare o lege neconstituţională, confundân-du-se legislativul cu puterea constituantă”[19, p. 140].

Un punct de vedere asemănător a fost ex-primat şi de profesorul George Alexianu. Legile constituţionale, emise de o putere constituantă convocată în acest scop, sunt superioare legilor ordinare votate de puterea legislativă, creată de puterea constituantă şi ca atare, obligată să se manifeste în limitele fixate de aceasta. Mai mult decît atât, prin acordarea puterii judecătoreşti a dreptului de a verifica constituţionalitatea legi-lor se realizează un control între puterile statu-lui, control necesar ca ,,separaţia puterilor să se execute în mod efectiv” [20, p. 533]. ,,Dacă jude-cătorul are căderea să aplice o lege, are căderea să examineze şi inconstituţionalitatea ei” [21, p. 229-230].

În opinia acestui autor, controlul consti-tuţionalităţii legilor revine în mod firesc puterii judecătoreşti ca una ce este altceva decât exa-minarea legii ordinare şi interpretarea ei în ra-port cu altă lege, superioară acesteia, de natură constituţională. Mai mult decât atât, controlul constituţionalităţii se fundamentează pe ideea supremaţiei Constituţiei, respectiv a valorii de-osebite a normelor constituţionale faţă de legile ordinare [22, p. 235].

Dacă iniţial profesorul Dimitrie Alexan-dresco a susţinut că ,,o lege care n-a fost votată, sancţionată şi promulgată conform Constituţiei, n-ar avea nici o tărie şi magistratul nu numai că este în drept, dar are şi datoria de a cerceta dacă legea îndeplineşte formele externe ale Constitu-ţiei”, ulterior a revenit asupra acestei opinii şi a negat dreptul instanţelor de a exercita controlul de constituţionalitate. Atunci când judecătorii au de ales între Constituţie şi o lege ordinară contrară, susţinea eminentul civilist; ,,au numai misiunea de a aplica legea, iar nu de a o judeca, de a o controla şi de a o înlătura... printr-un ase-menea control judecătorul ar uzurpa prerogati-vele puterii legiuitoare, încât principiul separa-ţiei puterilor ar fi tristul şi fatalul rezultat al unei asemenea dezordini morale”[23, p. 2,5].

Mai recent, s-a exprimat şi opinia conform căreia, chiar jurământul pe care judecătorii erau obligaţi să-l depună la preluarea funcţiei, regle-mentat de art.77 din Legea privind organiza-

rea judecătorească din 5 iunie 1890, constituia o premisă în exercitarea de către judecători a unui control de constituţionalitate a legilor [24, p. 60].

Controlul constituţionalităţii legilor, aşa cum este exercitat de către instanţele judecă-toreşti din epocă, presupune doar constatarea neconformităţii legii cu textul Constituţiei şi înlăturarea acesteia doar din soluţionarea pro-cesului respectiv. Judecătorul nu avea drept de a abroga legea respectivă. Deşi mare parte a doc-trinei susţinea punctul de vedere conform căru-ia instanţele au dreptul de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, s-a insistat şi asupra faptului că acest lucru trebuie făcut cu toată di-ligenţa. Astfel, profesorul Alexandru Văleanu a făcut 2 recomandări: instanţa trebuie să refuze numai partea din lege care contravine Consti-tuţiei şi contradicţia trebuie să fie evidentă şi sigură [25, p. 269].

Nu numai că problematica dreptului in-stanţei de a verifica constituţionalitatea legilor a iscat vii discuţii, dar, într-un mod nuanţat şi problema dacă judecătorul are dreptul de a ve-rifica atât constituţionalitatea extrinsecă, cât şi constituţionalitatea intrinsecă.

Se făcea astfel distincţie între cele două aspecte.

Constituţionalitatea extrinsecă (sau ex-ternă) are în vedere respectarea condiţiilor de formă cerute de Constituţie pentru emiterea unei legi (de ex: Legea trebuie votată de ambele camere legislative, legea trebuie votată cu majo-ritatea prevăzută etc.). Nerespectarea normelor şi a procedurilor de elaborare şi emitere a unei legi stabilite prin Constituţie, deci un criteriu formal, are ca şi consecinţă neconstituţionalita-tea extrinsecă.

Constituţionalitatea intrinsecă (sau inter-nă) se referă la respectarea, sub aspectul conţi-nutului a Constituţiei de către o lege ordinară (de ex: incriminarea unor fapte ca infracţiuni printr-o lege ordinară etc.). Neconformitatea dintre conţinutul unei legi şi prevederile con-stituţionale, deci un criteriu material, înseamnă neconstituţionalitatea intrinsecă [26, p. 270-271].

Distincţia era clar făcută şi de doctrina română anterioară anului 1940 [27, p. 54]. Pri-

Page 138: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

138

vitor la constituţionalitatea extrinsecă şi consti-tuţionalitatea intrinsecă, încă de la început, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa s-au pronunţat în sensul că instanţele sunt competente să se pro-nunţe numai asupra constituţionalităţii extrin-seci a unei legi aplicabile într-o cauză supusă judecăţii lor.

Conform punctului de vedere exprimat uneori de jurisprudenţă, instanţele judecătoreşti nu pot pipăi constituţionalitatea legilor ordina-re decât din punctul de vedere al îndeplinirii formelor şi condiţiilor prescrise de Constituţie, deci constituţionalitatea extrinsecă, iar când există o contrarietate între o lege ordinară şi un principiu constituţional, legea ordinară se va aplica pe baza principiului că regulile generale nu derogă de la cele speciale [28, p. 266]. Deci o lege ordinară, care încalcă Constituţia prin con-ţinutul ei, ar fi trebuit totuşi aplicată de instanţe-le judecătoreşti dacă a fost elaborată şi emisă cu respectarea tuturor condiţiilor de formă, adică dacă instanţa judecătorească nu a fost sesizată să se pronunţe asupra constituţionalităţii extrin-seci, în baza principiului priorităţii de aplicare a legilor speciale. În susţinerea unui asemenea punct de vedere nu se ţine cont deloc de carac-terul fundamental şi suprem al Constituţiei, deşi principiul supremaţiei Constituţiei era unul din principiile fundamentale ale organizării statului român.

Au existat totuşi şi câteva speţe în care in-stanţe care au apreciat că au dreptul să ia în dis-cuţie şi constituţionalitatea intrinsecă a legilor [29, p. 683-684].

Este de remarcat faptul că, în această peri-oadă, instanţe judecătoreşti de toate gradele au abordat problema şi s-au pronunţat asupra con-trolului constituţionalităţii legilor, atunci când au fost puse într-o asemenea situaţie. Astfel, ca-drul constituţional conturat de Constituţia din 1866 a reprezentat ,,solul fertil” pe care a apărut o nouă formă a controlului constituţionalităţii legilor, şi anume controlul jurisdicţional. Meri-tul este al doctrinei şi în special al jurispruden-ţei româneşti.

Aşadar, controlul de constituţionalitate a legilor a fost instituit în România pe cale juris-prudenţială, la fel ca şi în Statele Unite ale Ame-ricii. În practica jurisprudenţială de atunci se

accentua că ,,chemarea justiţiei este de a da le-gii în aplicarea ei un sens constituţional, ţinând seama de spiritul ei atunci când în mod lămurit se vede că textul legii merge în contra spiritului ei şi contra Constituţiei”.

În cadrul ambelor ,,modele” consacrate de justiţia constituţională, modelul american şi modelul european, se pune problema accesului persoanelor la jurisdicţia constituţională, ca ga-ranţie a protecţiei drepturilor constituţionale. Profesorul Louis Favoreu, analizând sisteme-le de protecţie a drepturilor fundamentale pe cale jurisdicţională, arată că: ,,Aceasta este de fapt principala cucerire a constituţionalismului modern: în vreme ce, până la cel de-al doilea război mondial nu se punea în discuţie cu ex-cepţia Statelor Unite ale Americii regularitatea legilor în numele dogmei suveranităţii parla-mentare, cea de-a doua jumătate a secolului XX a adus instaurarea unei protecţii jurisdicţionale împotriva legislativului prin crearea jurisdicţii-lor constituţionale sau a celor internaţionale, şi uneori a amândurora”[30, p. 174]. Dacă în cazul modelului american acest acces este recunos-cut prin însăşi natura controlului, modelul eu-ropean nu a preconizat accesul individual direct ca principiu al sesizării curţilor constituţionale. Teoria kelseniană a ,,legislatorului negativ” avea în vedere un control abstract al constituţiona-lităţii legii, exercitate cu precădere la iniţiativa autorităţilor publice. Cu toate acestea, majorita-tea constituţiilor statelor europene au prevăzut posibilitatea persoanelor de a sesiza jurisdicţiile constituţionale.

Tribunalele din provinciile române Basa-rabia şi Bucovina, revenite la Regat după căde-rea imperiilor rus şi austriac în 1918, au inclus foarte repede în practica lor controlul de consti-tuţionalitate a legilor.

Controlul de constituţionalitate, văzut în toate ipostazele sale, controlul general al aplică-rii Constituţiei, controlul repartiţiei competen-ţelor între autorităţi şi în special controlul juris-dciţional al constituţionalităţii legilor contribuie la depăşirea ,,mitului” supremaţiei legii şi al su-veranităţii parlamentare şi consolidează directa aplicabilitate a Constituţiei, edificând ,,un cadru de stabilitate care, sub aspectul trăsăturilor sale esenţiale, scapă oscilaţiilor inerente procesului

Page 139: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

139

de guvernare”[31, p. 89]. S-a afirmat chiar că ,,un judecător al constituţionalităţii este o exigenţă a statului de drept aşa cum este şi judecătorul le-galităţii”. Corolarul justiţiei constituţionale este, aşadar, supunerea tuturor autorităţilor, în speci-al Parlamentului, unor limite stabilite de norme-le superioare ale Constituţiei.

Referinţe:Mircea Lepădătescu,1. Teoria generală a con-trolului constituţionalităţii legilor, Editura Di-dactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 9.Alexandru Văleanu, 2. Controlul constituţiona-lităţii legilor în dreptul roman şi dreptul com-parat, Tipografia ,,Ion C. Văcărescu”, Bucu-reşti, 1936, p.45.Monitorul Oficial al RM, 1997, nr. 21.3. Ovidiu Ţinca, 4. Constituţii şi alte texte de drept public, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997.Nicolae Iorga, 5. Istoricul Constituţiei româ-neşti, Tiparul ,,Cultura Naţională”, Bucureşti, 1922, p. 5, 24.Art.107 din Constituţia Belgiei din 1831.6. Ion Deleanu, 7. Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.139.Denumire introdusă prin Legea pentru de-8. clararea României ca Regat din 14 martie 1881, publicată în M.Of nr.60 din 15/27 no-iembrie 1881.Ioan Stanomir, 9. Naşterea Constituţiei - limbaj şi drept în Principate pînă la 1866, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, p. 404.Ion Deleanu, 10. Justiţia constituţională, Bucu-reşti, 1993, p. 139.George Alexianu, 11. Studii de drept public, p. 4.Ion Deleanu, 12. Justiţia constituţională, Bucu-reşti, 1993, p.139.Andrei Rădulescu, 13. Puterea judecătorească, Tipografia ,,Cultura Naţională”, Bucureşti, 1922,p.199.George Alexianu, 14. Dreptul constituţional, Editura Liberăriei Socea-Co, Soc. anonimă, Bucureşti, 1926, p. 238.Bianca Selejan-Guţan, 15. Excepţia de necon-stituţionalitate, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 11.G.Alexianu, 16. Drept constituţional, Bucureşti, p. 235.

Elisabeth Zoller, 17. Droit constitutionnel, Paris, 1998, p. 182.A. Văleanu, 18. Controlul constituţionalităţii le-gilor în dreptul român şi dreptul comparat, p. 266.Constantin G. Dissescu, 19. Drept constituţio-nal, p. 661, p. 140.C. G. Dissescu, 20. Curs de drept public, Bucu-reşti, 1890, p. 533.G. Alexianu, 21. Dreptul constituţional, Bucu-reşti, p. 229-230.G. Alexianu, 22. Dreptul constituţional, Bucu-reşti, p. 235.G. Alexianu, 23. Studii de drept public, Bucureşti, p.2,5.Dimitrie Alexandresco, E24. xplicaţiune dreptu-lui civil român, vol. 1, Partea I, p. 60.A. Văleanu, 25. Controlul constituţionalităţii le-gilor în dreptul român şi dreptul comparat, p. 269.A. Văleanu, 26. Controlul constituţionalităţii le-gilor în dreptul român şi dreptul comparat, p. 270-271.Mircea Criste, 27. Controlul constituţionalităţii legilor în România aspecte istorice şi institu-ţionale, p. 54.A. Văleanu, 28. Controlul constituţionalităţii le-gilor în dreptul român şi dreptul comparat, p.266.Ion Deleanu, 29. Instituţii şi proceduri constituţi-onale în dreptul comparat şi în dreptul român, Tratat, Editura Servo-Sat, 2003, p. 683-684.L. Fawvoreu, 30. La protection juridictionnelle des droits de l,homme, Suisse, 1991, p. 174.A. Brewer-Carias, 31. Judicial Review in Com-parative Law, Cambridge University Press, 1989, p. 89.

Page 140: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

140

Actuala reglementare nu prevede expres competenţa Curţii Constituţionale de a exercita controlul a priori. Dar, reieşind din prevederi-le alin.(1) lit.a) art.135 din Constituţie, în şirul actelor supuse controlului constituţionalităţii sunt incluse şi tratatele internaţionale.

Constituţia şi legislaţia naţională, stabi-lind că tratatele internaţionale formează obiec-tul controlului de constituţionalitate, nu indică care anume tratate internaţionale: cele semnate, dar neratificate şi neintrate în vigoare, sau cele semnate şi intrate în vigoare după ratificare.

Aceste deducţii reies şi din practica Curţii Constituţionale a Republicii Moldova în două cazuri concrete.

Conform articolelor 26, 27 şi 62 ale Con-venţiei de la Viena cu privire la dreptul trata-telor din 23 mai 1969, statul nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern sau alte motive pentru a justifica neexecutarea unui tratat [1]. Aceste norme nu admit refuzul de a executa un tratat nici în cazurile în care acesta conţine dis-poziţii contrare Republicii Moldova.

Prin decizia nr.5 din 24 septembrie 2002, Curtea Constituţională a sistat procesul pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Tratatului între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a protocolului adiţional la Tratat, semnate la Kiev la 18 august 1999, invocând următoarele: ,,Potrivit prevede-rilor Convenţiei de la Viena cu privire la drep-tul tratatelor din 23 mai 1969, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993, prin

Liliana CREANGĂ,cercetător ştiinţific superior al Laboratorului de Cercetări Ştiinţifice Aplicative a IFPC şi CŞA al Academiei “Ştefan cel Mare” a MAI, master în drept, doctorandă

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII TRATATELOR INTERNAŢIONALE

La Constitution et la législation nationale, que les traités internationaux établissant constitue l’objet du contrôle constitutionnel, n’ indique pas les guels: ceux mais non ratifiés et donc pas vigueur ou ceux signés et entré en vigueur après ratification. Ces déductions resultent de la pratique de la Cour constitutionnelle de la République de Moldova dans deux cas particuliers.

tratat se înţelege un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul inter-naţional.

Art.24 din Convenţie, care reglementează modul de intrare în vigoare a tratatelor, stipu-lează că un tratat intră în vigoare la data şi după modalităţile ce s-au fixat prin dispoziţiile sale sau prin acord între statele care au participat la negocieri.

Prin consecvenţa principiilor dreptului internaţional, Tratatul din 18 august 1999 în-tre Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat, în art.12, stabileşte că acesta se supune ratificării şi intră în vigoare în a 30-a zi din data efectuării schimbului instrumente-lor de ratificare. Odată intrat în vigoare, la 18 noiembrie 2001, Tratatul cade sub incidenţa principiului de drept internaţional ,,pacta sunt servanda” (art.26 din Convenţie).

Potrivit art.27 din Convenţie, o parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat.

O confirmare a acestui principiu o găsim şi în art.62 pct. 2 lit. a) din Convenţie, potrivit căruia, în cazul în care este vorba despre un tra-tat care stabileşte o frontieră, nici o schimbare fundamentală a împrejurărilor în raport cu cele existente în momentul încheierii unui astfel de tratat nu poate pune la îndoială valabilitatea acestuia [2].

Or, prin art.8 alin.(1) din Constituţie, Re-publica Moldova se obligă să respecte tratatele la care este parte. Mai mult ca atât, alin.(2) din

Page 141: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

141

acelaşi articol statuează că intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia.

În cazul în care o asemenea revizuire nu a avut loc, tratatul internaţional intrat în vigoare devine executoriu.

De observat că stabilirea frontierei de stat între Republica Moldova şi Ucraina, care face obiectul tratatului contestat, se află în proces de desfăşurare, prin urmare nu se exclude opera-rea unor reglementări suplimentare.

Invocând principiul dreptului interna-ţional privind îndeplinirea de către stat a an-gajamentelor internaţionale, Curtea relevă că exercitarea controlului constituţionalităţii aces-tui tratat ar contrazice principiul internaţional privind executarea tratatelor cu bună credinţă, ceea ce ar aduce prejudicii credibilităţii Repu-blicii Moldova ca partener în raporturile insti-tuite prin tratatele internaţionale şi ar întârzia sau chiar ar frâna dezvoltarea relaţiilor intersta-tale şi interguvernamentale ale ţării”.

Sarcina de a nu admite aderarea Republicii Moldova la un tratat internaţional în care se con-ţin dispoziţii contrare Constituţiei revine organe-lor implicate în procesul de îndeplinire a proce-durilor necesare pentru aderare. Această sarcină poate fi realizată prin solicitarea Curţii Constitu-ţionale de a exercita controlul constituţionalităţii actului internaţional în privinţa căruia se deru-lează procedurile de aderare, deoarece conform art.135 alin.(1) lit. a) din Constituţie, anume de competenţa Curţii Constituţionale ţine prero-gativa de a se pronunţa definitiv asupra faptului dacă dispoziţiile unui tratat internaţional sunt sau nu conforme Constituţiei.

Una din realizările Constituţiei Republi-cii Moldova din 29 iulie 1994 este respectarea dreptului internaţional şi a tratatelor internaţi-onale. Prin dispoziţiile art.8, Constituţia stabi-leşte că Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunos-cute ale dreptului internaţional.

Deoarece Republica Moldova s-a obligat să respecte principiile şi normele unanim recu-noscute ale dreptului internaţional, se obţine astfel o supremaţie a acestora faţă de dreptul

intern, adică faţă de legile organice, ordinare şi actele subordonate legilor. Această formulă nu consacră în nici un caz superioritatea dreptului internaţional general asupra prevederilor Con-stituţiei Republicii Moldova, deoarece, potrivit art.4, superioare normelor Constituţiei sunt nu-mai reglementările internaţionale ce decurg din pactele şi tratatele la care Republica Moldova este parte şi numai în măsura în care ele se re-feră la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

În legătură cu enumerarea principiilor re-laţiilor dintre tratatele internaţionale şi dreptul intern, este necesar de evidenţiat prevederile cuprinse în constituţiile altor state [3]. Astfel, Constituţia Republicii Portugalia defineşte cu multă precizie, în art.7 pct.1, principiile politicii externe ale acestei ţări: „Portugalia se conduce în relaţiile internaţionale de principiile inde-pendenţei naţionale, respectului drepturilor omului, dreptului popoarelor la autodetermi-nare şi independenţă, egalităţii între state, so-luţionării paşnice a conflictelor internaţionale, neamestecului în treburile interne ale altor state şi cooperării cu toate celelalte popoare în vede-rea emancipării şi a progresului umanităţii”.

În ceea ce priveşte raporturile dintre trata-te şi legea internă, există, de asemenea, prevederi mult mai clare într-o serie de alte constituţii. De exemplu, art.25 din Constituţia Germaniei dis-pune că „Normele generale ale dreptului inter-naţional public fac parte integrantă din dreptul federal. Ele sunt deasupra legilor şi creează în mod direct drepturi şi obligaţii pentru locui-torii teritoriului federal”. Cu privire la aceeaşi problemă, Constituţia italiană menţionează în art.10 alin.(1) că „Ordinea juridică italiană se conformează normelor de drept internaţional recunoscute”. În schimb, Constituţia Rusiei prevede în ultima parte a alin.(4) din art.15 că „dacă printr-un tratat internaţional al Federaţi-ei Ruse se stabilesc alte reguli decât cele prevă-zute de lege, atunci se aplică regulile tratatului internaţional”. Constituţia cehă dispune şi ea, în articolul 10, că „tratatele internaţionale ratifi-cate şi promulgate cu privire la drepturile omu-lui, la care Republica Cehă s-a angajat, au forţă obligatorie directă şi prioritate asupra dreptu-lui”. Constituţia Republicii Croaţia din 1993 şi Constituţia Republicii Slovace din 1992 prevăd

Page 142: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

142

proceduri speciale pentru aprobarea tratate-lor privind intrarea în anumite organizaţii sau retragerea din acestea, care implică nu numai acordul Parlamentului, cu o majoritate califica-tă, dar şi un referendum popular [4].

Revenind la cele menţionate mai sus, în cazul în care Republica Moldova va deveni par-te la un tratat internaţional ce va conţine dispo-ziţii contrare prevederilor Constituţiei, tratatul respectiv va intra în vigoare şi normele lui vor fi recunoscute ca obligatorii şi aplicabile pentru Republica Moldova numai după ce dispoziţiile constituţionale ce vin în contradicţie cu preve-derile tratatului vor fi în prealabil revizuite; res-pectându-se toate procedurile necesare în acest scop.

Norma constituţională stabileşte că un tratat care conţine dispoziţii contrare Constitu-ţiei va putea intra în vigoare doar după ce va fi revizuită Constituţia, de aceea este necesară opinia Curţii Constituţionale vizând corespun-derea textului actului internaţional cu prevede-rile Constituţiei. Deoarece Curtea Constituţio-nală a Republicii Moldova nu exercită controlul a priori al tratatelor internaţionale, chiar dacă ele vor conţine dispoziţii contrare Constituţiei, totuşi vor putea intra în vigoare şi vor produce efecte juridice pe teritoriul republicii.

Potrivit art.135 din Constituţie, din actele nominalizate supuse controlului constituţiona-lităţii fac parte şi tratatele internaţionale, care devin astfel obiectul controlului de constituţi-onalitate. S-ar părea că, dacă art.135 din Con-stituţie prevede controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale la care Republica Mol-dova este parte, nu ar trebui să apară multiple semne de întrebare, pe când în realitate situa-ţia este alta. De aceea, credem, este necesar să efectuăm o examinare comparată a controlului constituţionalităţii tratatelor internaţionale.

Constituţiile şi legislaţia multor state, stabilind că tratatele internaţionale formează obiectul controlului de constituţionalitate, nu indică expres care anume tratate internaţionale: cele semnate, dar nu ratificate şi nu intrate în vigoare, sau cele semnate şi intrate în vigoare după ratificare. De exemplu, în Azerbaidjan, Kaz.ahstan, Rusia, Estonia, Tadjikistan, Alba-nia, Andora, Ungaria, Germania, Spania, Litua-nia, Slovenia, Ucraina, la fel în unele state arabe,

din Africa şi America Latină, Alger, Congo, Ma-dagascar, Mali, Turcia, Ciad, Guatemala, Costa Rica, Chile controlul constituţionalităţii trata-telor internaţionale este a priori.

Controlul a priori al tratatelor internaţi-onale până la ratificare anticipează situaţia ne-constituţionalităţii tratatului internaţional la intrarea în vigoare. Conducându-ne de normele dreptului internaţional public, potrivit art.27 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratate-lor din 1969, statul în care tratatul internaţional este în vigoare nu se poate eschiva de la respec-tarea tratatului din motiv că el contravine drep-tului intern [5].

Controlului a posteriori sunt supuse tra-tatele internaţionale în Austria, Grecia, Georgia, Letonia, Moldova. Exercitarea controlului pos-terior al tratatelor internaţionale după ratifica-rea şi intrarea lor în vigoare poate crea un şir de probleme, deoarece anularea tratatului interna-ţional sau a unor dispoziţii din tratat sunt supu-se normelor dreptului internaţional public.

Examinând prevederile art.8 alin. (2) din Constituţie în raport cu art.135, prevederi-le Legii cu privire la Curtea Constituţională şi ale Codului jurisdicţiei constituţionale, tragem concluzia că orice tratat internaţional este pre-zumat a fi constituţional până la dovada con-trarie, adică până când Curtea Constituţională va efectua controlul constituţionalităţii lui şi va stabili concordanţa sau neconcordanţa preve-derilor pe care le conţine el în raport cu norme-le constituţionale în vigoare, în caz de necon-cordanţă a prevederilor tratatului cu normele constituţionale, acesta va fi recunoscut drept neconstituţional şi va înceta să mai producă efecte juridice.

Dacă se va hotărî că tratatul internaţional respectiv trebuie să intre în vigoare, va fi necesară iniţierea procedurii de revizuire a Constituţiei.

Pentru ca tratatele internaţionale să nu vină în contradicţie cu normele Constituţiei, există opinia că persoanele sau autorităţile care sunt competente să încheie tratate internaţio-nale, având pentru aceasta la dispoziţie instru-mentele prin care se dispune intrarea în vigoare a tratatelor şi putând utiliza metodele necesare în cazul în care poartă negocieri vizând încheie-rea, ratificarea, semnarea unui tratat internaţi-onal, sunt obligate să verifice concordanţa pre-

Page 143: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

143

vederilor acestuia cu normele constituţionale referitoare la problema în cauză.

După cum sublinia Hans Kelsen, nici o re-gulă de drept internaţional nu se opune la con-trol, iar un stat care vrea să încheie un tratat cu un alt stat trebuie să se informeze despre Con-stituţia respectivului stat.

În baza celor expuse mai sus, credem că, pentru a nu submina supremaţia Constituţiei şi dreptul intern al Republicii Moldova, soluţia cea mai corectă ar fi ca Curtea Constituţională să exercite controlul constituţionalităţii tratate-lor internaţionale până la ratificarea şi intrarea lor în vigoare. Dar aceasta nu înseamnă că ea poate exercita acest control la orice etapă de în-cheiere a tratatelor internaţionale [6].

Tratatul internaţional nu poate fi supus controlului constituţionalităţii până nu va fi sem-nat, iar în unele cazuri, şi parafat. Legea organică trebuie să stipuleze în textul său că Curtea nu este în drept să exercite controlul constituţiona-lităţii proiectelor tratatelor internaţionale şi nici să-şi expună opinia privind proiectul tratatului internaţional.

În dreptul constituţional, Curtea poate exercita controlul constituţionalităţii tratatului integral şi parţial. Pe când în dreptul internaţi-onal există regula textului integral ce nu permi-te ratificarea parţială sau modificarea tratatului fără acordul părţilor, pentru că ratificarea nu este o simplă formalitate, ci un act de importan-ţă esenţială.

Spre exemplu, prin hotărârea nr.22 din 2 octombrie 2007 pentru controlul constituţio-nalităţii unor prevederi din Statutul Curţii Pe-nale Internaţionale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra procesului de conformitate a unor prevederi ale Statutului cu Constituţia Re-publicii Moldova înainte de ratificarea acestui act internaţional. Efectuând controlul constitu-ţionalităţii, curtea Constituţională a constatat ,,că prevederile Statutului CPI nu depăşesc ca-drul constituţional, mecanismele de aplicare a acestora putând fi soluţionate atât prin mijloa-ce legislative, cât şi interpretative şi sunt com-patibile cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova”[7].

Astfel, Curtea Constituţională şi-a stabilit jurisdicţia în cazul exercitării competenţei refe-ritoare la controlul constituţionalităţii tratatelor

internaţionale care urmează a fi efectuat a pri-ori, adică înainte de ratificarea şi intrarea lui în vigoare.

Când Curtea Constituţională declară ne-constituţionale unele norme ale unui tratat, acesta nu poate fi ratificat şi se cer iniţiate noi negocieri pentru a revizui tratatul internaţional. Credem că urmările ce pot însoţi declararea ne-constituţionalităţii tratatelor trebuie să fie luate în consideraţie de Curte în procesul exercitării controlului constituţionalităţii tratatelor inter-naţionale.

În această ordine de idei, venim cu propu-nere de lege ferenda:

să fie modificată Legea cu privire la a) Curtea Consituţională şi (codul jurisdicţiei con-stituţionale, stipulând că Curtea Constituţiona-lă exercită controlul constituţionalităţii tratate-lor internaţionale până la ratificarea şi intrarea lor în vigoare;

să fie modificat Codul jurisdicţiei con-b) stituţionale privind subiecţii cu drept de sesiza-re privind constituţionalitatea tratatelor inter-naţionale.

Referinţe:Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, 1. Justiţia europeană, mecanisme, deziderate şi perspective, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2002, 188 p.Victor Duculescu, 2. Protecţia juridică a drep-turilor omului. Mijloace interne şi internaţio-nale. Ediţie nouă, revăzută şi adăugită, Bu-cureşti, Ed. Lumina Lex, 1998, 347 p.I. Dragoman, E. Popescu, 3. Drept european constituţional, Târgu-Jiu, Ed. Mapamond, 2004, 364 p.I. Deleanu, 4. Justiţia constituţională, Bucureşti, 1995, p. 38.I. Deleanu, 5. Justiţia constituţională, Bucureşti, 1995, p. 37.T. Drăganu, 6. Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1992, p. 163.I. Deleanu, 7. Justiţia constituţională, Bucureşti, 1995, p. 43.

Page 144: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

144

Matei DRAGOMIR, Institutul de filozofie, sociologie şi drept a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, doctorand

NOŢIUNI GENEREALE PRIVIND RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE, EDIFICII ŞI LUCRURI

Recenzent: Eugenia COJOCARI, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar

Social life can not be conceived as taking place is chaotic, random, without the existence of universally accepted rules of conduct. The normal and harmonious social life is necessary to respect certain rules of conduct requiring respect for the rights and interests of the public. Nobody is allowed to violate or disregard the rights and, therefore, anyone violating this rule must be held accountable for his actions. We are thus in the presence of social responsibility.

Viaţa socială nu poate fi concepută ca des-făşurându-se haotic, la întâmplare, fără existen-ţa unor norme de conduită unanim acceptate. Desfăşurarea normală şi armonioasă a vieţii so-ciale face necesară respectarea unor norme de conduită care impun respectarea drepturilor şi intereselor membrilor societăţii. Nimănui nu-i este permis să încalce sau să nesocotească aces-te drepturi şi, ca atare, oricine încalcă această regulă trebuie să răspundă pentru faptele sale. Suntem astfel în prezenţa răspunderii sociale.

Răspunderea socială îmbracă felurite for-me: răspunderea juridică, răspunderea morală, răspunderea politică, etc. Dintre acestea, evi-dent, cea mai importantă este răspunderea juri-dică, răspundere consacrată legislativ în cadrul diferitelor ramuri de drept: civil, penal, admi-nistrativ, etc. În literatura de specialitate s-a afir-mat că „răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrânge-rii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept”. În cadrul răspun-derii juridice, una din cele mai importante ma-nifestări ale sale este răspunderea civilă.

Răspunderea civilă este o formă a răspun-derii juridice care constă într-un raport de obli-gaţii în temeiul cărora o persoană este îndato-rată să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa, ori, în cazurile prevăzute de lege,

prejudiciul pentru care este răspunzătoare. La baza răspunderii civile stau două prin-

cipii fundamentale: principiul reparării integra-le a prejudiciului, prin care se înţelege înlătu-rarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situa-ţia anterioară („restitutio in integrum”) şi prin-cipiul reparării în natură a prejudiciului, adică repararea prin mijloace naturale, adecvate, cum sunt restituirea bunului, înlocuirea lui cu unul similar, repararea tehnică a bunului, etc.

Răspunderea civilă îmbracă două forme: răspunderea civilă contractuală şi raspunderea civilă delictuală. Codul Civil Român supune cele două forme ale răspunderii civile unor re-gimuri juridice sensibil deosebite. Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului unei obligaţii născută dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutării prestaţiei datorate. Răspun-derea civilă delictuală este obligaţia unei persoa-ne de-a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală.

Deşi supuse unor regimuri juridice dife-rite, între cele două forme de răspundere civilă nu există deosebiri fundamentale, ambele fiind angajate odată cu întrunirea următoarelor con-diţii: un prejudiciu cauzat altuia; o faptă ilicită (contractuală sau extracontractuală); culpa sau vinovăţia autorului faptei; un raport de cauzali-tate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.

Având în vedere tema prezentei lucrări, vom omite să examinăm problema răspunderii

Page 145: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

145

civile contractuale şi vom trece succint în revis-tă câteva aspecte privind răspunderea civilă de-lictuală pentru a putea stabili locul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi edificii, în ansamblul răspunderii civile de-lictuale. Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, raspunderea civilă delictuală este de trei feluri: răspunderea pentru fapta proprie; răspunderea pentru fapta altei persoane; răspunderea pen-tru prejudiciile cauzate de lucruri, animale sau ruina edificiului. După criteriul fundamentului său, răspunderea este de două feluri: răspunde-rea delictuală subiectivă, întemeiată pe ideea de culpă; răspunderea delictuală obiectivă, înteme-iată pe ideea de garanţie sau a riscului.

Răspunderea civilă delictuală este regle-mentată în dispoziţiile art. 998 – 1003 ale Co-dului Civil. În mod tradiţional, se apreciază că răspunderea civilă delictuală este de trei tipuri, după cum persoana răspunzătoare este sau nu autorul prejudiciului: răspunderea civilă pentru fapta proprie; răspunderea civilă pentru fapta altuia; răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general, de animale şi de ruina edificiului.

Cauzarea unui prejudiciu - prin neexe-cutarea unei obligaţii preexistente sau prin să-vârşirea unei fapte (independenţa de un raport anterior) care generează, de asemenea, daune - are drept consecinţă obligarea autorului la re-pararea prejudiciului, astfel încât nedreptatea care a fost creată să fie ştearsă, iar consecinţele negative să fie suportate de către făptaş.

Prejudiciul, calificat ca o condiţie sine qua non,este definit ca fiind efectul nega-tiv suferit de o anumită persoană, ca urma-re a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, condiţie necesară şi esenţială a acesteia, deoarece atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea nu are drep-tul de a pretinde nicio reparaţie, pentru că nu poate face dovada unui interes. Prejudiciul se clasifică în funcţie de mai multe criterii, respec-tiv: după natura sa: prejudiciu patrimonial şi prejudiciu nepatrimonial; după durata produ-cerii: prejudiciul este instantaneu sau succesiv; după cum putea sau nu să fie prevăzut în mo-mentul producerii: prejudiciu previzibil ş i pre-judiciu imprevizibil.

Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al cărui conţinut poate fi evaluat în bani. Preju-diciul nepatrimonial este acel prejudiciu care nu este susceptibil de evaluare în bani. Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului, prejudiciile nepatrimoniale sunt numite daune morale. Prejudiciul instantaneu este acea conse-cinţă dăunătoare care se produce dintr-o dată sau într-un interval de timp scurt. Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care se produce continuu sau eşalonat în timp. Prejudi-ciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să fie prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite. Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut să fie prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite.

Constituie prejudiciu: distrugerea, sustra-gerea ori degradarea unor bunuri; vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale, cu reducerea ori pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă; lezarea onoarei, reputaţiei, calităţii de creator intelectual sau oricăror atribute ce defi-nesc statutul moral al persoanei etc. prejudicial este un element esenţial al răspunderii civile, al răspunderii materiale şi uneori al răspunderii penale. Existenţa prejudiciului dă dreptul la re-pararea lui integrală, care se face în natura sau, când aceasta nu e posibil, prin acordarea despă-gubirilor.

În cele ce urmează vom detalia răspunde-rea pentru fiecare categorie în parte, respectiv: animale, edificii şi de lucruri în general.

Răspunderea pentru prejudiciile cauza-te de animale. Art.1001 C.civ. prevede că „pro-prietarul unui animal, sau acela care se serveşte cu dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că anima-lul se află în paza sa, sau că a scăpat”. Este de observat că această prevedere de principiu nu este însoţită de o reglementare specială privind posibilitatea de probă contrarie din partea pro-prietarului ori a celui ce se foloseşte de animal, spre a înlătura temeiurile răspunderii instituite prin art. 1001 C. Civ.

Două probleme urmează a fi lămurite, pentru a stabili domeniul de aplicaţie a răspun-derii menţionate: a) care sunt animalele la care se referă art.1001 C. Civ.?; b) care sunt persoa-nele ţinute a răspunde pentru animale, în teme-iul art. menţionat?

Page 146: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

146

a) Cât priveşte animalele, deşi legal nu o spune în mod direct, este evident că el se referă la animale care sunt apropiate într-o formă oa-recare şi care pot fi efectiv supravegheate. Nu-mai aşa se explică faptul că textul se referă la “ proprietarul” animalului şi la “ cel ce se foloseş-te” de acesta.

Întrucât legea nu face nici o distincţie, se va răspunde pentru orice animal, domestic ori sălbatic, agresiv ori blând. Indiferent de specie, se impune ca animalul în individualitatea sa să fie obiect al dreptului de proprietate sau al altui drept real. În temeiul art. 1001 Cod civil, nu se răspunde pentru prejudiciile aduse de animale-le de pe un fond de vânătoare de către unitatea care administrează acel teren. Pentru prejudici-ile produse de animalele sălbatice aflate în pă-duri, fonduri de vânătoare etc., este reglemen-tată o răspundere specială a acelor unităţi care nu şi-au îndeplinit obligaţiile de stârpire sau de alungare (art. 15 alin. 2 din Legea nr. 103/1996 privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului).

b) În ceea ce priveşte persoanele care sunt ţinute a răspunde, principiul este că răspunde-rea pentru animal incumbă persoanei care, la momentul producerii prejudiciului, avea paza juridică a animalului. Paza juridică decurge, ca regulă, din dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi de animalul respectiv, care împiedică prerogativa de comandă, de direcţie şi suprave-ghere asupra animalului. În această situaţie este proprietarul – persoană fizică sau juridică – al animalului ori persoana căreia proprietarul i-a transmis folosinţa animalului. Aşadar paza ju-ridică poate coexista cu paza materială. Numai paza juridică atrage aplicarea prevederilor art. 1001 din C. Civ. Cel care are numai pază ma-terială va putea fi tras la răspundere, nu însă pe temeiul art.1001 C. Civ., ci pentru fapta proprie, în condiţiile dovedirii directe a elementelor răs-punderii potrivit art. 998 şi 999 C. Civ.

Elementul esenţial pentru fundamentarea acestei răspunderi îl constituie paza juridică. Pornindu-se de la acest element, au fost con-turate două orientări principale: fundamentarea răspunderii pe ideea de risc – potrivit căreia cel care trage foloasele unei activităţi trebuie să su-porte şi consecinţele păgubitoare ale activităţii respective; fundamentarea pe ideea unei pre-zumţii de culpă în supraveghere, de vinovăţie în

exercitarea pazei juridice. Fundamentarea astfel contură în sistemul

Codului civil pe ideea unei prezumţii absolute de vină şi pe ideea generală de garanţie mar-chează, în fond, în privinţa răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animal, tendinţa spre afirmare a unei adevărate răspunderi obiective a celui care are paza juridică a animalului.

Pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă dovada că prejudi-ciul a fost cauzat de către animal şi că, la data cauzării prejudiciului, animalul se afla în paza juridică a persoanei de la care se pretinde plata despăgubirilor. De îndată ce aceste elemente au fost dovedite, se declanşează în mod automat, răspunderea în cf. Cu art. 1001 C. Civ..

Cel care are paza juridică a animalului se poate exonera de răspundere numai dacă face dovada că producerea, de către animal, a preju-diciului s-a datorat: faptei victimei înseşi, care a provocat reacţia cauzatoare de prejudicii ani-malului; faptei unei terţe persoane pentru care cel ce are paza juridică a animalului nu este ţi-nut a răspunde; cazului de forţă majoră, nu însă şi cazului fortuit prejudiciului este îndreptăţi-tă să urmărească pe cel care are paza juridică a animalului, pe temeiul art. 1001 C.civ. Nimic nu o împiedică să urmărească, direct pe cel care are paza materială a animalului însă, pe temeiul art. 998-999 C. Civ. În orice caz, dacă cel care are paza juridică a plătit despăgubirile, el are drep-tul să se regreseze, făcând dovezile cerute de art. 998 – 999, împotriva celui căruia i-a încredinţat paza materială, din vina căruia animalul a fost pus în situaţia de a cauza prejudiciul.

Răspunderea pentru ruina edificiuluiConform art. 1002 C. Civ. „proprietarul

unui edificiu este responsabil de prejudiciul ca-uzat prin ruina edificiului, când ruina este ur-marea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie”.

Stabilirea domeniului de aplicaţie a aces-tei răspunderi e necesară definirea noţiunilor la care se referă prevederea legală, şi anume: înţe-lesul noţiunilor de edificiu, de ruină, de lipsă de întreţinere şi viciu de construcţie; determinarea persoanei care răspunde pentru prejudiciile ca-uzate prin ruina edificiului.

Prin edificiu, în înţelesul art. 1002 C.civ. se înţelege orice lucrare realizată de om, prin

Page 147: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

147

folosirea unor materiale care se încorporează solului, un baraj, un pod, dar şi o construcţie subterană – cum ar fi un canal, o pivniţă, o altă construcţie subterană.

Prin ruina edificiului se înţelege nu numai dărâmarea completă, dar şi orice dezagregare a materialului din care este construit, care prin cădere provoacă un prejudiciu altei persoane. Nu intră în această noţiune demolarea volun-tară, ci numai dezagregarea ori dărâmarea in-voluntară.

Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de în-treţinere ori a unui viciu de construcţie. Lipsa de întreţinere este asimilată şi vechimii edifi-ciului.

Art.1002 C.civ. stabileşte răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin ruină, în sarcina proprietarului edificiului. Această răspundere nu este întemeiată pe paza juridică a edificiului ci pe calitatea de proprietar, calitate care nu se poate transmite decât prin act translativ de pro-prietate. În caz de coproprietate pe cote părţi, ori în devălmăşie, răspunderea proprietarilor va fi solidară.

În fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului s-au conturat în general două orientări mai importante: o primă orientare, subiectivă, care are drept premisă sistemul Co-dului civil; o a doua orientare, care afirmă exis-tenţa unei răspunderi obiective independentă de orice vină, chiar prezumată, a proprietarului. În ambele fundamentări, consecinţele sunt ace-leaşi, atât în ceea ce priveşte condiţiile răspun-derii şi efectele acesteia, cât şi în ceea ce priveşte cauzele de exonerare de răspundere.

Se consideră că, şi pentru un imobil în-chiriat, proprietarului îi revin obligaţii de între-ţinere, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul încheiat cu locatarul. Viciile de construcţii ar putea fi imputate constructorului ori proprieta-rului anterior. Proprietarul edificiului, după ce va despăgubi proprietarul de la care a dobândit imobilul, are acţiune în regres, care se rezolvă pe alt temei, în funcţie de clauzele contractelor, ale reglementărilor privitoare la termene de ga-ranţie.

Pentru angajarea răspunderii prevăzute de art. 1002 C. Civ. Este necesar ca victima pre-judiciului să facă dovada directă a unor elemen-te generale ale răspunderii dar şi a elementeleor

speciale. Victima va trebui să dovedească nu numai existenţa prejudiciului ci şi raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciu, dar şi faptul că ruina edificiului a fost cauzată de lipsa de întreţinere ori de viciu de construc-ţie. Proprietarul nu poate să înlăture această răspundere prin simpla dovadă a faptului că a luat toate măsurile pentru asigurarea întreţine-rii edificiului ori pentru prevenirea oricăror vi-cii ale construcţiei. În acest sens, prezumţia de răspundere este irefragabilă.

Cauze exoneratoare de răspundere sunt: fapta victimei înseşi; fapta unui terţ pentru care proprietarul nu este ţinut a răspunde; cazul de forţă majoră, nu şi cazul fortuit.

Dacă toate condiţiile sunt întrunite, pro-prietarul edificiului va fi obligat să plătescă des-păgubirile pentru acoperirea prejudiciului ca-uzat. Proprietarul la rândul său va avea drept de regres, pentru recuperarea daunelor platite, după caz: împotriva vânzătorului, pe temeiul contractului de vânzare-cumpărare; împotriva locatarului construcţiei pe temeiul contractului de locaţiune, dacă ruina edificiului se datorează faptului că locatarul nu şi-a îndeplinit obligaţi-ile; împotriva constructorului ori proiectantu-lui, pe temeiul contractului de antrepriză ori de proiectare pentru viciile ascunse care au consti-tuit cauza ruinei.

Răspunderea pentru prejudiciile cauza-te de lucruri în general

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este consacrată în art. 1000 (1) C.civ.: „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.

Considerat iniţial un text cu valoare intro-ductivă pentru formele răspunderii delictuale indirecte, art. 1000 (1) C.civ. a căpătat (ulterior adoptării Codului civil de la 1864) statutul de temei legal pentru o nouă formă a răspunderii delictuale indirecte şi anume răspunderea pen-tru prejudiciile cauzate de lucruri în general. În această interpretare, din art. 1000 (1) C.civ. se reţin următoarele: „Suntem asemenea respon-sabili de prejudiciul cauzat (…) de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.

Pentru antrenarea răspunderii este nece-

Page 148: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

148

sară o singură condiţie specială: lucrul care a cauzat paguba să se fi aflat în acel moment în paza unei persoane. În principiu, trebuie admis că această răspundere poate interveni pentru prejudiciul cauzat de orice lucru, indiferent de natura sa. Practica judiciară admite constant că această prvedere legală intervine pentru preju-diciile cauzate de orice lucruri, cu excepţia celor pentru care există reglementări speciale (aero-nave, daune nucleare, ruina edificiului etc.).

Nu se poate angaja răspunderea prevăzu-tă de art. 1001 Cod civil în următoarele situaţii: lucrul a fot un simplu instrument al omului în cauzarea prejudiciului (singura soluţie fiind de această dată art. 998-999 Cod civil); atunci când prejudiciul este cauzat de corpul uman sau de o parte din acesta.

Determinarea domeniului de aplicare al art. 1000 (1) C.civ. presupune definirea urmă-toarelor noţiuni: noţiunea de „lucru”; noţiunile de „pază” şi de „paznic al lucrului”; noţiunea de „cauzare de către lucru a prejudiciului”; persoa-nele îndreptăţite a invoca acest text legal.

Noţiunea de „lucru” în înţelesul art. 1000 (1) C.civ. În genere, se consideră că art. 1000 (1) C.civ. are în vedere toate lucrurile (indiferent de felul acestora), exceptând pe acelea pentru care Codul civil sau alte acte normative instituie o răspundere civilă delictuală specială. Astfel, în Codul civil se instituie răspunderea pentru pre-judiciile cauzate de animale (art. 1001), de rui-na edificiului (art. 1002), de asemenea, trebuie să fie avute în vedere şi alte lucruri pentru care legea instituie răspunderi delictuale speciale – aeronavele, instalaţiile nucleare, vasele etc.

Noţiunile de „pază” şi de „paznic al lucru-lui ”. Articolul 1001 (1) C.civ. arată că suntem răspunzători de prejudiciul cauzat de „lucrurile ce sunt sub paza noastră”, însă nu defineşte ce se înţelege prin noţiunea de pază. Se are în ve-dere paza juridică sau paza materială?

Prin paza juridică se înţelege puterea de direcţie, control şi supraveghere pe care o per-soană o poate exercita în mod independent asu-pra unui lucru sau animal. Criteriul în funcţie de care se analizează existenţa pazei juridice este acela al autorităţii independente asupra lucrului, autoritate ce-şi are temeiul într-un drept. Paza juridică nu se confundă cu paza materială, ce-i este subordonată. Paza materială constă tot din-

tr-o putere de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului, însă lipsită de independenţă. Cu alte cuvinte, păzitorul material controlează, direcţionează şi supraveghează lucrul la ordine-le şi instrucţiunile păzitorului juridic.

Având în vedere cele arătate, să revenim acum la problema determinării noţiunii de pază în concepţia art. 1000 (1) C.civ. În doctrină şi jurisprudenţă, s-a arătat că acest text trebuie să fie supus unei interpretări contextuale, făcân-du-se analogie cu art. 1001 C.civ., care dispu-ne că este răspunzător de prejudiciul provocat de un animal „proprietarul (…) sau acela care se serveşte de dânsul în cursul serviciului”, fie că „animalul se află sub paza sa”, fie că „a scă-pat”. De aici rezultă că şi art. 1000 (1) C.civ. are în vedere paza juridică şi nu cea materială. Cât priveşte titularul pazei juridice, în literatura juridică au fost făcute câteva precizări: propri-etarul este prezumat, până la proba contrarie, că este titularul pazei juridice; o prezumţie de pază juridică, subsecventă primeia, funcţionea-ză în cazul titularilor unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (uzufructul, uzul, abi-taţia şi superficia); paza juridică poate rezulta şi dintr-un contract încheiat între proprietar şi o altă persoană, contract ce presupune transmi-terea pazei juridice (de exemplu contractul de locaţiune sau de comodat); paza juridică poate aparţine însă şi unui posesor de bunăcredinţă sau de rea- credinţă, fiind admis că paza juridică nu este în mod esenţial o stare de drept.

Noţiunea de „cauzare de către lucru a prejudiciului ”. În genere, se consideră că lu-crul a cauzat prejudiciul, atunci când acesta a contribuit în mod decisiv, prin particularităţile sale, printr-o energie şi un dinamism proprii, la apariţia pagubei, chiar dacă în lanţul cauzal s-a interpus, într-o anumită măsură, şi factorul uman.

Sfera persoanelor care au calitatea de paznici juridici. Proprietarul lucrului – faţă de acesta operează o prezumţie simplă de păzitor juridic; calitatea sa de paznic nu încetează prin neuz, prin pierderea sau abandonarea lucrului, cât timp o altă

persoană nu a dobândit puterea de a exer-cita independent direcţia, controlul şi suprave-gherea acestuia; când lucrul se află în copropri-etate, prezumţia priveşte pe toţi coproprietarii

Page 149: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

149

care trebuie să răspundă solidar. Statul - pentru lucrurile dintr-o succesiune vacantă, însă nu-mai după expirarea termenului de opţiune suc-cesorală. Titularilor drepturilor reale principale dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: superficie, uzufruct, abitaţie, servitute aparen-tă, precum şi titularii drepturilor reale accesorii care au posesia lucrului: creditorul gajist şi re-tentorul, pecum şi posesorul lucrului.

Titularul pazei juridice poate transmite paza juridică printr-un contract cum ar fi: în-chirierea, comodatul, antrepriză, contractul de transport, arendă, concesiune etc. În aceaste si-tuaţie, paza juridică a lucrului se consideră că este scindată între proprietar sau posesor (în sarcina cărora rămâne paza structurii lucrului) şi detentor (căruia îi revine paza utilizării lucru-lui). După cum prejudiciul este cauzat de viciile structurii juridice sau de folosirea sau păstrarea lui necorespunzătoare, răspunderea revine pro-prietarului/posesorului sau detentorului. Per-soanele fizice lipsite de capacitate delictuală nu au calitatea de păzitori juridici ai lucrurilor ce le aparţin, întrucât, neavând discernământ, se consideră că nu pot exercita în mod indepen-dent puterea de direcţie, control şi supraveghe-re a lucrului. Au însă această calitate reprezen-tanţii legali ai persoanelor lipsite de capacitate delictuală care au printre altele şi obligaţia de exercitare a direcţiei, controlului şi supraveghe-rii lucrurilor celui aflat sub ocrotirea lor.

Persoanele îndreptăţite a invoca răspunde-rea pentru prejudiciul cauzat de un lucru. Răs-punderea întemeiată pe art. 1000 (1) C.civ. poa-te fi invocată de victima prejudiciului cauzat de lucrul altuia şi de succesorii săi în drepturi.

Răspunderea în cazul coliziunii de vehi-cule: A. In ipoteza în care două sau mai multe vehicule aflate în paza juridică a unor persoane diferite cauzează un prejudiciu unei terţe per-soane, se va angaja răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. 1 Cod civil şi paznicii juridici vor răspunde solidar conform art. 1003 Cod civil; B. În ipoteza în care vehiculele intrate în coliziune îşi cauzează reciproc prejudicii, au fost avansate trei soluţii: a) opinia conform căreia la stabili-ea răspunderii trebuie să aplice aceleaşi reguli ca şi în situaţia în care prejudiciul se datorea-ză culpei comune a făptuitorului şi a victimei; b) soluţia neutralizării reciproce a răspunderii

pentru lucruri, conform căreia intervine o ani-hilare reciprocă a prezumţiilor rezultate din art. 1000 alin.1 Cod civil şi, în consecinţă, se revine la regulile generale de răspundere pentru fapta proprie, în condiţiile art. 998-999 Cod civil; c)soluţia conform căreia, fiecare participant fiind în acelaşi timp victimă şi păzitor juridic al câte unui vehicul intrat în coliziune, poate invoca împotriva celorlalţi răspunderea reglementată de art. 1000 alin. 1 Cod civil. Fiecare păzitor ju-ridic va fi obligat să repare prejudiciul suferit în urma coliziunii de către celălalt.

Răspunderea în situaţia în care între victi-mă şi păzitorul juridic al lucrului există un raport contractual. Răspunderea pentru aceste prejudi-cii trebuie considerată o răspundere contractu-ală. Uneori se consideră că atunci când lucrul a cauzat o vătămare corporală sau moartea vic-timei, răspunderea părţii contractante căreia îi aparţine paza juridică a structurii lucrului este delictuală şi se angajează pe temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil.

Răspunderea în cazul în care lucrul a cau-zat prejudiciul cu ocazia efectuării unui serviciu gratuit şi benevol de către păzitorul juridic în fa-voarea victimei. In această situaţie se consideră că răspunderea păzitorului juridic al lucrului se va angaja pe temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil.

Răspunderea în ipoteza în care victima a folosit clandestin lucrul aflat în paza juridică a unei alte persoane. Pentru soluţionarea acestei ipoteze s-au avansat mai multe opinii. În pre-zent opinia majoritară este aceea conform că-reia se poate vorbi de răspundere a paznicului juridic numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998-999 Cod civil şi nu se pot invoca prevederile art. 1000 alin. 1.

Cu privire la fundamentarea acestei răs-punderi, au fost emise două concepţii de bază, tradiţionale: teoriile subiective şi teoriile obiec-tive.

Teoriile subiective fundamentează răs-punderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri pe ideea unei prezumţii de vină a paznicului juridic. În cadrul concepţiei subiective, pot fi identificate mai multe tipuri de fundamentări: prezumţia relativă de culpă a paznicului juridic; prezumţia absolută de culpă a paznicului juridic; a treia variantă a concepţiei subiective a apărut ca urmare a criticilor aduse primelor două, pe

Page 150: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

150

motiv că acestea ar fi neconforme cu realitatea, atâta vreme cât se admite că răspunderea func-ţionează chiar şi în aceste cazuri în care, în sar-cina paznicului juridic, nu poate fi reţinută nici o culpă, cum ar fi, de exemplu, în ipoteza cazu-lui fortuit. Aşadar, ca răspuns la aceste critici, adepţii fundamentării subiective a răspunderii pentru lucruri au formulat o nouă variantă a acesteia, concretizată în concepţia aşa-numitei „culpe în paza juridică”, potrivit căreia răspun-derea paznicului ar avea drept fundament nu o culpă prezumată, ci o culpă dovedită. Argumen-tul invocat în sprijinul acestei concepţii constă în faptul că paznicului juridic îi revine obligaţia de rezultat nu de mijloace, de a feri pe celelalte persoane de orice prejudiciu pe care lucrul l-ar putea invoca.

Teoriile obiective fundamentează acest tip de răspundere pe simplul suport de cauzalitate dintre „fapta lucrului” şi prejudiciu. Concepţia obiectivă cunoaşte următoarele variante: fun-damentarea răspunderii pe ideea de risc-profit; teoria „prezumţiei de răspundere”; teoria „ga-ranţiei privind riscul de activitate”, argumentul principal al acestei concepţii este că, prin ana-logie cu răspunderea comitentului, răspunde-rea paznicului juridic este concretizarea unei obligaţii de garanţie pentru riscul de activita-te pe care acesta îl introduce în societate, prin utilizarea lucrului. Această ultimă variantă de fundamentare a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri este îmbrăţişată de doctrina şi jurisprudenţa zilelor noastre.

Pentru angajarea răspunderii instituite de art.1000 (1) C.civ., trebuie să se dovedeas-că îndeplinirea următoarelor condiţii: existenţa prejudiciului; existenţa unei „fapte a lucrului”; legătura de cauzalitate între „fapta lucrului” şi prejudiciu;calitatea de paznic juridic a persoa-nei chemate să răspundă.

Cauzele exoneratoare de răspundere sunt: fapta victimei; fapta unei terţe persoane; cazul de forţă majoră. Primele două cauze nu vor pro-duce efectul exonerator decât dacă au caracte-rul unui caz de forţă majoră. Pentru a-l exone-ra total de răspundere pe paznic, împrejurarea ce constituie forţă majoră este necesar să fi fost singura cauză a producerii prejudiciului şi nu doar una din cauzele concurente care au dus la rezultatul negativ.

În cazul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru lucruri, victima are dreptul de a pretinde repararea prejudiciului de la păzi-torul juridic al lucrului. În ipoteza în care lucrul cauzează paguba în timp ce paza materială se exercită de către o altă persoană decât păzitorul juridic al acestuia, victima poate pretinde repa-raţia de la păzitorul material în condiţiile drep-tului comun (art. 998-999 Cod civil). Păzitorul juridic va avea o acţiune în regres faţă de păzi-torul material al lucrului în situaţia în care s-ar fi putut angaja şi răspunderea celui din urmă pentru fapta proprie.

În concluzie, răspunderea pentru lucruri intervine numai în acele cazuri când lucrul a ca-uzat paguba în timpul cât, din anumite motive, a scăpat de sub controlul omului, atunci când o persoană cauzează un prejudiciu unei alte per-soane printr-o folosire inadecvată a lucrului, datorită unei culpe foarte uşoare, precum şi în ipoteza în care la baza prejudiciului cauzat de lucru se află un caz fortuit.

Reglementând relaţiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are în vedere condiţiile în care norma poate şi trebuie să se realizeze, capa-citatea acesteia de a modela conduitele, îndrep-tându-le pe un făgaş considerat socialmente util. În acelaşi timp însă, legiuitorul are de fieca-re dată în atenţie şi posibilitatea violării normei prin conduite neconforme. În principiu, încăl-carea prevederilor normelor juridice atrage răs-punderea juridică a persoanei vinovate.

Bibliografie:Mihail Eliescu, 1. Răspunderea civila delictua-lă, Ed. Academiei, 1972.Baieş S., 2. Studiu Comparativ pivind dreptul Civil. Proiectul „Implementarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare RM-UE, Chişi-nău, 2002.Bloşenco A., 3. Răspunderea civilă delictuală, Chişinău, 2002.Boris Stark, 4. Droit Civil. Obligations. Respon-sabilie delictuelleC. Stănescu , C. Bîrsan, 5. Teoria generală a obligaţiilorCojocari E., 6. Drept Civil Răspunderea juridi-că civilă, Chişinău Busness Elita, 2002.Dalloz, 7. Repertoire de droit civileFr. Deak Ion M. Anghel Marin Popa, 8. Răs-

Page 151: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

151

punderea civilă delictualăGh. Botea, 9. Răspunderea civilă şi delictuală în accidentele de circulaţieGh. Tomşa, 10. Răspunderea civilă pentru pre-judicii cauzate de lucrurile pe care le avem sub pazăH. L. Mazeaud11. , Traite theoretique et pra-tique de la responsablite civile delictuelle et contractuelle, ediţia a II a , Paris, 1934Ioan S. Mihuţă, 12. Repertorii de practică judici-ară în materie civilă a tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecatorestiLiviu Pop, 13. Teoria generală a obligaţiilorN.D. Ghimpa, 14. Responsabilitatea civilă, de-lictuală şi contractualăNicolae Turburi, 15. Responsabilitatea civilă pentru fapta lucrurilor neînsufleţite

Page 152: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

152

Matei DRAGOMIR, Institutul de filozofie, sociologie şi drept a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, doctorand

NOŢIUNI PRIVIND DELIMITAREA DINTRE RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ŞI RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ

Recenzent: Eugenia COJOCARI, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar

The liability is linguistically aware the personality of its debt to the company, a community of people, understanding the meaning and significance of his behavior.

In law this term has acquired a different meaning, different from that of ordinary language, ie show negative consequences occurring in the case of illegal acts committed by an individual or a legal person. Liability includes the only the consequences of breach of law, which expresses itself in the emergence of new bonds or other obligations arising from the report how the existing law.

Din punct de vedere lingvistic răspunde-rea este conştientizarea de către personalitate a datoriei sale în faţa societăţii, unei colectivităţi de oameni, înţelegerea sensului şi însemnătăţii comportamentului său.

În jurisprudenţă acest termen a capătat o altă semnificaţie, deosebită de cea din limbajul obişnuit, şi anume: evidenţiază consecinţele ne-gative, survenite în cazul comiterii unor fapte ilegale de către o persoană fizică sau o persoană juridică. Răspunderea juridică include în sine doar acele consecinţe ale încalcării de drept, care se exprimă în apariţia unor noi obligaţiuni sau alte modalităţi a obligaţiunilor apărute din raportul de drept deja existent.

Aceste modalităţi, precum şi obligaţiile noi apărute trebuie să fie în legătură cu urmările negative, nesatisfacatoare pentru cel ce a încal-cat ordinea de drept.

Evidenţa răspunderii ca un sistem juridic special, în afara aplicării măsurilor de constrân-gere îndreptate spre executarea obligaţiei exis-tente, ţine de continutul relaţiilor care apar în cazul dat. Constrângerea la îndeplinirea obliga-ţiei n-o putem considera răspundere, deoarece constrângerea statală e îndreptată doar la asigu-rarea obligaţiei. Cu ajutorul constrângerii parti-cipanţii la raport sunt aduşi la poziţia, în care ei ar trebui să se afle în corespundere cu cerinţele legale.

Raspunderea juridică civilă este acea sanc-ţiune aplicată faţă de delicvent sub forma impu-nerii unei obligaţii juridico-civile reglementare

sau lipsirea de un drept civil ce-i aparţine. Ra-spunderea civilă este acea formă a răspunderii juridice ce constă în obligaţia pe care o are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a ca-uzat altua. A răspunde în mod civil înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil.

Prin funcţia sa reparatorie, răspunderea civilă are drept scop repunerea patrimoniului persoanei prejudiciate în situaţia anterioară, prin înlîturarea tuturor consecinţelor daună-toare ale faptei ilicite. Regulile pe care le pune la baza atât practica judiciară, cât şi literatura de specialitate, dar mai cu seamă legea civilă, ca fiind principii de bază ale răspunderii civile se referă la obligaţia de reparare.

În literatura de specialitate noţiunea “răspunderii juridice civile” rămâne a fi discu-tabilă. Unii autori înaintează noţiunea de răs-pundere pozitivă, prin care urmează a se în-ţelege executarea tuturor obligaţiilor în mod strict, de neabătut În sfera obligaţiilor această răspundere coincide de fapt cu executarea în mod corespunzător a acestora. Dar, în acelaşi context, executarea corespunzătoare a obligaţii-lor şi răspunderea juridico-civilă se supun unor reguli diferite. Până când obligaţiile sunt execu-tate în modul corespunzător, nu putem vorbi despre răspundere, şi dimpotrivă, aplicarea răs-punderii exclude executarea corespunzătoare a obligaţiilor.

In unele cazuri încălcarea de drept ser-veşte drept temei pentru naşterea şi dezvoltarea

Page 153: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

153

unui raport juridic civil. Este cazul cauzării de daune, care va servi drept temei pentru apariţia raportului juridic civil de despăgubire. Astfel, răspunderea se reduce la apariţia unui raport al cărui scop este aplicarea măsurilor corespun-zatoare de influenţă faţă de persoanele, care au încălcat norma de drept corespunzătoare.

E diferită starea lucrurilor, cât priveşte executarea necorespunzătoare a unei obligaţii sau neexecutarea unei obligaţii într-un raport juridic existent. În acest caz raportul apărut deja şi între participanţii acestui raport există o anumită legătură. Măsurile de răspundere sunt îndreptate (în cazul când e imposibil de a recupera în natură raportul juridic încălcat) spre a modifica drepturile şi obligaţiile părţilor astfel, ca, în final să fie obţinute scopul urmă-rit de la bun început, de asemenea pierderile şi prejudiciul cauzat prin încălcarea obligaţiei să fie reparate de persoana vinovată. Stabilirea cla-uzei penale sau repararea prejudiciului în cazul neexecutării obligaţiei contractuale în condiţii-le în care este reală această executare, are drept scop obţinerea rezultatului concret (executarea unei lucrări, punerea în circulaţie a unor măr-furi, produse calitative, în baza unui contract de vânzare-cumpărare).

Prin urmare, răspunderea pentru încăl-carea obligaţiilor într-un raport juridic existent are drept scop conformarea comportamentului real comportamentului model al unui raport ju-ridic.

Drept consecinţă, delimităm răspunderea în baza unui fapt juridic (ilicit) şi răspunderea pentru încălcarea obligaţiei existente prestabi-lite. Deosebirea în cadrul conţinutului acestor relaţii face să deosebim şi forme diferite de răs-pundere. Astfel, în cadrul răspunderii pentru un fapt ilicit (delict) subiectul, care are anterior un comportament ilegal nu se află în niciun raport juridic anterior cu subiectul sau subiectele ale căror drepturi le-a încălcat. În acest caz se încal-că nemijlocit o normă de drept, stabilită pentru a ocroti drepturile şi interesele subiective abso-lute ale celor care au de suferit.

În cadrul răspunderii pentru încălcarea drepturilor şi obligaţiilor într-un raport juri-dic existent, comportamentul ilegal se reduce la încălcarea unui drept relativ, la o deviere a comportamentului real de la modelul stabilit

într-un raport juridic. Această deosebire în lite-ratura juridică civilă capătă expresia delimitării raspunderi civile contractuale şi delictuale.

Dreptul civil cunoaşte două forme ale răs-punderii: delictuală şi contractuală, ambele fi-ind dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită şi adeseori culpabilă a unei persoane.

Răspunderea delictuală este obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altu-ia printr-o faptă ilicită extracontractuală, sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemat prin lege să răspundă.

Răspunderea contractuală este îndatori-rea ce revine debitorului unei obligaţii născute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului datorită neexecutării prestaţiilor la care s-a obligat.

Răspunderea delictuală alcătuieşte drep-tul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală are un caracter speci-al, derogator, astfel că ori de câte ori în dreptul nostru civil nu ne confruntăm cu o răspundere contractuală, vom aplica regulile privitoare la răspunderea delictuală.

Reglementarea răspunderii delictuale este conţinută în art. 998-1003 Cod civil. Sunt regle-mentate astfel: răspunderea pentru fapta pro-prie (art. 998-999), răspunderea pentru fapta altei persoane (art. 1000), răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale (art. 1000 alin. 1, art. 1001, art. 1002).

În afara dispoziţiilor Codului civil, în sis-temul nostru de drept există şi alte norme juri-dice ce instituie ipoteze speciale de răspundere delictuală: art. 97 şi urm. ale Codului aerian din 30 decembrie 1953 şi art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554 / 2004.

Deşi principiul fundamental al răspun-derii juridice, potrivit căruia fiecare răspunde pentru propriile fapte, este deopotrivă valabil şi pentru răspunderea civilă delictuală, datori-tă anumitor cerinţe ale vieţii sociale (deduse, în primul rând, din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva prejudiciilor pe care le-ar suferi fără nicio vină), s-a impus o extindere a răspunderii civile delictuale, chiar dincolo de li-mitele faptei proprii.

Dintre toate aceste forme ale răspunderii delictuale, doar unele se întemeiază pe ideea de

Page 154: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

154

culpă (răspunderea delictuală subiectivă):răspunderea pentru fapta proprie; –răspunderea părinţilor pentru prejudi- –

ciile cauzate de copiii lor minori;răspunderea institutorilor şi meseriaşi- –

lor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi uceni-cii aflaţi sub supravegherea lor.

Celelalte forme ale răspunderii sunt fără culpă, fundamentate pe ideea de garanţie (răs-punderea delictuală obiectivă).

În doctrina juridică, răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligaţia de-bitorului de a repara prejudiciul cauzat credi-torului său prin executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor sale contractuale. Aşadar, pentru a fi în prezenţa răspunderii civile contractuale, trebuie ca între debitor şi creditor să existe un contract valabil încheiat. Ori de câte ori s-a cauzat un prejudiciuîn lipsa ori în afara unei legături contractuale, se va angaja răspun-derea civilă extracontractuală sau delictuală.

Unii autori consideră că răspunderea pen-tru prejudiciile cauzate consumatorilor ar fi una contractuală, cu atât mai mult, dacă există un contract încheiat în mod valabil, răspunderea va fi antrenată pe temei contractual. Temeiul răspunderii pentru prejudiciile nepatrimoniale ar fi executarea necorespunzătoare a contrac-tului. Majoritatea autorilor, însă, arată că viaţa, sănătatea, integritatea corporală nu sunt suscep-tibile de a face obiectul negocierii contractuale şi, când ele sunt vătămate putem apela doar la normele juridice, ce reglementează răspunderea delictuală.

Propunem câteva aspecte privind delimi-tarea răspunderii civile delictuale şi contrac-tuale pentru produse. Ambele sunt forme ale răspunderii civile, având la bază ideea reparării unui prejudiciu patrimonial, şi în acelaşi rând şi pe cel nepatrimonial produs prin fapta ilicită şi cu vinovăţie a unei anumite persoane ( une-ori chiar indiferent de vinovăţie, după cum vom vedea mai jos).

Între aceste două forme nu există deose-biri esenţiale. Pentru a putea fi antrenată, una dintre aceste două forme este necesară prezenţa unor elemente, şi anume:

1. existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv a con-

sumatorului;2. săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte,

ca element subiectiv al răspunderii, ( mai mult îi este caracteristică răspunderii contractuale, pe câtă vreme însă, în proiectul noului cod civil se propune ca, în materie delictuală răspunderea pentru produse să fie aplicatp indiferent de vina producătorului (vânzătorului);

3. existenţa unui prejudiciu;4. un raport de cauzalitate între fapta ilici-

tă şi prejudiciu.Necesitatea întrunirii acestor condiţii re-

zultă din analiza dispoziţiilor art. 1073, 1082, 1083, 1084, 1086 Cod civil.

Răspunderea civilă contractuală este în-datorirea debitorului unei obligaţii născute dintr-un contract de a repara prejudiciul cau-zat creditorului său prin faptul neexecutării în sens larg a prestaţiei datorate, adică executarea ei cu întârziere, executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă totală sau parţia-lă. Astfel, având în vedere materia propusă spre analizare, răspundere contractuală va surveni pentru:

• comercializarea unor produse (servicii, lucrări), de o calitate inadecvată (cu toate urmă-rile prevăzute de legislaţie în aceste situaţii);

• comercializarea unor produse (servicii, lucrări) cu neindicarea, în cazurile strict prevă-zute de lege a termenilor de valabilitate, utiliza-re, garanţie;

• pentru lipsa de informaţie despre produs (lucrare, serviciu) sau informaţie necorespuză-toare ş.a.

Raspunderea civila delictuală este obliga-ţia unei persoane de a repara prejudiciul cau-zat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau, dupa caz, prejudiciul pentru care este che-mată prin lege să răspundă. În materia răspun-derii pentru produse defectuoase se presupune că, din moment ce bunul achiziţionat a pus în pericol viaţa, sănătatea, averea consumatorului (nu numai a celui, ce nemijlocit l-a dobândit, dar şi al celor care se foloseau de acest bun sau, se aflau prin preajmă la momentul cauzării pre-judiciului), se va aplica răspunderea delictuală pe când, pentru un bun defect prin el însuşi, care din anumite motive nu poate fi folosit după destinaţie, neprezentând pericolul, despre care s-a amintit mai sus, va putea fi antrenată răs-

Page 155: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

155

punderea contractuală.In literatura de specialitate s-au conturat

teorii cu privire la natura juridică a acestor două forme a răspunderii civile; având în vedere că acestea au elemente comune şi, în acelaşi timp, între ele există şi deosebiri. Astfel, s-au purtat discuţii controversate în încercarea de a rezolva problema în cauză, răspunsul fiind diferit, con-turăndu-se două teorii: teoria dualităţii răspun-derii civile şi teoria unităţii răspunderii civile. Dat fiind faptul că aceste teorii sunt analizate pe larg în litaratura de specialitate, nu ne vom opri insista prea mult la descrierea lor în acest context. Deşi în doctrina juridică se susţine în mod unanim teoria unităţii răspunderii civile, ambele forme alcătuind împreună o singură in-stituţie juridică, totuşi unii autori, în lucrările publicate în ultima perioadă, au „sesizat” exis-tenţa unor particularităţi ale regimului juridic al răspunderii contractuale în raport cu regimul juridic al răspunderii delictuale. Teoria unităţii răspunderii civile s-a accentuat mai cu seama în literatura de specialitate franceză, unde se susţi-nea abrogarea tuturor diferenţelor între situaţia victimei contractante şi a unei terţe persoane.

Cunoaştem faptul că unul din principii-le caracteristice raporturilor contractuale este principiul relativităţii, adică, în această ordine de idei responsabilitatea contractuală pentru produse va putea fi invocată numai de părţile contractante. Terţele persoane nu vor putea in-voca răspunderea contractuală pentru prejudi-ciul suferit ca urmare a neexecutării ori a execu-tării necorespunzătoare a unui contract. Pentru acoperirea prejudiciilor suferite, terţii vor putea apela la răspunderea civilă delictuală, în măsura în care sunt întrunite condiţiile pentru această răspundere.

Admitem cazul când un consumator a procurat un frigider, care are termen de garan-ţie stabilit de producător (un an de zile). Pes-te o săptamână de zile consumatorul vinde, la rândul său acest frigider unei terţe persoane, din cauză că nu mai are nevoie de el în virtutea faptului că va pleca pe o perioadă îndelungată peste hotare.

În intervalul termenului de garanţie fri-giderul se deteriorează şi nu mai poate fi folo-sit după destinaţie (fără a fi prezentă vinovaţia noului proprietar). Apare întrebarea: va putea

noul proprietar să-l tragă pe producător (sau unitatea comercială) la răspundere contractua-lă, din moment ce între ei nu există un raport contractual? Este rezonabil să înaintăm acţiuni către persoana care i-a vândut nemijlocit acest frigider, cu posibilitatea înaintării ulterioare a acţiunii în regres de către acesta faţă de produ-cător (realizator- organizaţia comercială)?

Şirul de deosebiri între răspunderea con-tractuală şi cea delictuală, permite totuşi să spu-nem că ele există în cadrul unităţii răspunderii civile. Stabilind anumite limite ale aplicării răs-punderii delictuale sau contractuale, legiuitorul se orientează la faptul, care din aceste forme este capabil cât mai efectiv să influenţeze asupra participanţilor la relaţiile civile, stimulându-i pe aceştia la luarea deciziilor optime în situaţii concrete.

Alegerea de către legiuitor a formei răs-punderii se înfăptuieşte ţinând cont de speci-ficul funcţional al răspunderii contractuale şi delictuale, de aceea această situaţie urmează a fi luată în consideraţie la îmbunătăţirea legislaţiei privind îmbunătăţirea protecţiei consumatori-lor.

Examinand răspunderea juridico-civilă ca modalitate de apărare a drepturilor consumato-rilor, trebuie precizate funcţiile acesteia, deoa-rece aceasta permite stabilirea limitelor aplicării efective în scopul atingerii obiectivelor propu-se.

Acestea sunt:• funcţia preventivă;• funcţia compensatorie.Una din funcţii poate prevala celeilalte în

funcţie de domeniile dreptului civil. De exem-plu, în cadrul încheierii contractului de prestare de servicii prevalează funcţia preventivă, fiindcă acest contract are menirea de a asigura o depli-nă şi multilatarală satisfacere a necesităţilor ma-teriale şi culturale ale cetăţenilor. Dacă este vor-ba însă de repararea prejudiciului, cauzat vieţii, sănătăţii sau proprietăţii consumatorului prin-tr-un produs periculos sau defectuos, atunci pe primul plan va fi funcţia compensatorie.

În literatura de specialitate este mult dis-cutată problema cumulului dintre răspundere contractuală şi cea delictuală. Desigur, această problemă poate fi discutată doar când între au-torul prejudiciului şi persoana pagubită există

Page 156: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

156

un contract valabil încheiat, a cărui neexecutare s-a concretizat în producerea prejudiciului.

Apar câteva întrebări în această situaţie:1) Poate creditorul să opteze între acţiu-

nea pe temei contractual şi acţiunea pe temei delictual, alegand-o pe cea care o consideră mai avantajoasă?

2) Poate consumatorul, dupa ce a folosit acţiunea în răspundere contractuală, să recurgă şi la acţiunea în răspundere delictuală pentru a obţine întregirea reparaţiei obţinute pe temei contractual?

Mai întăi precizăm că consumatorul nu are dreptul să obţină două reparaţii în cadrul aceleaşi fapte ilicite, una pe temei contractual şi alta pe temei delictual, adică fiind cumulate aceste despăgubiri ar depăşi valoarea integrală a prejudiciului cauzat.

Un principiu care se impune în practi-ca judecatorească este că nu este posibilă nicio combinare, în cadrul unei acţiuni mixte, a re-gulilor ce se aplică atât în cadrul răspunderii delictuale, cît şi celei contractuale, aşa cum şi apelarea, în completare, la acţiunea contratuală, pe baza căreia au fost obţinute despăgubiri. Ad-mitem cazul când un consumator a procurat un oarecare produs (frigider, televizor, ş.a.) care, fiind conectat la reţeaua electrică, a explodat, provocţnd un incendiu. Drept consecinţă, toată averea acestuia a fost distrusă, inclusiv a avut de suferit şi copilul minor de (5 ani) care s-a soldat cu arsuri de gradul II şi deosebite conse-cinţe de ordin moral. Desigur, nu se urmăreşte nicio vină a consumatorului în această situaţie, deoarece cazul s-a produs din cauză că bunul a fost necalitativ.

Este foarte greu de imaginat că consuma-torul în cauză va înainta mai întâi o acţiune pe temei contractual (care ar însemna, în cazul dat, înlocuirea cu un alt bun de calitate corespun-zătoare sau rezilierea contractului), şi, ulterior, să înainteze o acţiune pe temei delictual, pentru a dobândi repararea întregului prejudiciu, atât material, cât şi moral.

Reiese din situaţia ilustrată că consuma-torul în cauză va avea tot temeiul de a înainta nemijlocit acţiune în ordine de răspundere de-lictuală, de aceea nu suntem de acord întrutotul cu părerea, că în cazul în care între părţi a exis-tat un contract, din a cărui neexecutare au re-

zultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind aceea a răspunderii contractuale.

Din analiza comparată a celor două forme ale răspunderii civile se poate concluziona că între acestea există o serie de asemănări şi deo-sebiri, astfel ambele au aceeaşi finalitate – repa-rarea prejudiciului cauzat unei persoane fizice sau juridice printr-o faptă ilicită extraordinară sau contractuală. Ca atare, pentru angajarea răspunderii civile în ambele forme (delictuală sau contractuală), este necesar a fi întrunite cele patru condiţii sau elemente analizate anterior: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, culpa sau vino-văţia autorului faptei ilicite.

Însă, aşa cum am mai arătat, răspunderea civilă delictuală este răspunderea de drept co-mun şi se angajează în toate situaţiile când un prejudiciu este cauzat altei persoane prin încăl-carea unei obligaţii legale, cu caracter general, care incumbă tuturor, pe când răspunderea ci-vilă contractuală intervine numai atunci când creditorul contractual suferă o pagubă ca urma-re a executării lato sensu a obligaţiilor născute în sarcina debitorului dintr-un contract valabil încheiat. Răspunderea pentru prejudiciile cau-zate în faza premergătoare încheierii contractu-lui, prin revocarea ofertei, precum şi răspunde-rea pentru nerestituirea prestaţiilor executate în baza unui contract lovit de nulitate este întot-deauna o răspundere delictuală. Deci, răspunde-rea contractuală intervine între persoane fizice sau juridice care au o anumită calitate, aceea de părţi contractante, prin încălcarea unei obligaţii concrete şi determinate în contract. Pe cale de consecinţă, ori de câte ori răspunderea contrac-tuală nu există, cel care a suferit un prejudiciu prin fapta omului, de un lucru, animal sau ruina edificiului poate obţine repararea lui numai în condiţiile şi potrivit normelor răspunderii civile delictuale.

În cazul răspunderii delictuale, întinderea reparaţiei se stabileşte în funcţie de cuantumul prejudiciilor directe, previzibile şi imprevizibi-le. În materie contractuală, pentru stabilirea în-tinderii daunelor-interese, vor fi avute în vedere doar prejudiciile directe şi previzibile, cu excep-ţia cazului în care debitorul se face vinovat de dol.

Page 157: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

157

În cazul răspunderii delictuale, dacă pre-judiciul este cauzat de două sau mai multe per-soane, răspunderea lor este solidară (art. 1013 Cod civil); în materie contractuală, în principiu, dacă sunt doi sau mai mulţi debitori, răspunde-rea lor este divizibilă proporţional cu obligaţia. Aşadar, în ipoteza pluralităţii de debitori, răs-punderea lor solidară există numai dacă solida-ritatea a fost stipulată expres în cuprinsul con-tractului încheiat cu creditorul.

Referitor la capacitatea de a răspunde, în materie delictuală răspund toate persoanele care au săvârşit fapte ilicite şi prejudecabile, acţio-nând cu discernământ indiferent de vârstă şi de starea psihică, minorii sub 16 ani răspunzând delictual dacă se face dovada că, în momentul săvârşirii faptei, au avut discernământ. În mate-rie contractuală, capacitatea de a răspunde este identică cu capacitatea de exerciţiu şi se dobân-deşte, de regulă, la împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul între 14 şi 18 ani poate răspunde numai în cadrul contractelor pe care le încheie valabil fără a fi necesară încuviinţarea ocrotitorilor le-gali şi a autorităţilor tutelare, cum sunt actele de conservare şi de administrare a patrimoniului.

Autorul faptei prejudiciabile sau persoana răspunzătoare este de drept pusă în întârziere în cazul răspunderii delictuale. Dimpotrivă, pentru antrenarea răspunderii contractuale, de regulă, este necesară punerea debitorului în întârziere printr-o somaţie de plată, prin intermediul exe-cutorilor judecătoreşti.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptu-lui la acţiune, în materia răspunderii delictu-ale, se aplică întotdeauna termenul general de prescripţie de 3 ani (face excepţie acţiunea în răspundere pentru prejudiciile cauzate de ac-cidente nucleare, când termenul de prescripţie este de 10 ani), pe când în materia răspunderii contractuale legea prevede, pe lângă termenul general, şi alte termene speciale.

În cadrul răspunderii delictuale, conven-ţiile de nerăspundere intervenite înainte de să-vârşirea faptei ilicite, sunt, în principiu, lovite de nulitate; în cazul răspunderii contractuale, clauzele de nerăspundere sunt valabile în anu-mite limite.

Bibliografie:D. Alexandresco, 1. Principiile dreptului civil,

Ed. Socec, Bucurereşti, 1926.C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu, Al. Ba-2. icoanu, Tratat de drept civil român, editia a II-a, Ed. C.H. Beck, 2002.C. Stătescu, C. Bârsan, 3. Tratat de drept civil. Teoria Generala a obligaţiilor, editia a IX-a revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, 2008.Cojocari E., 4. Răspunderea juridica civilă, Chişinău, Busness Elita, 2002.Fr. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette, 5. Droit ci-vil. Les Obligations, Paris, 1999.G. Viney, 6. Traite de droit civil. Introduction a la responsabilite, 2-eme edition, Librai-rie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris,2005.Gh. Beleiu, 7. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a X-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Trucă, ed. Univesul juridic, Bucureşti, 2005.H. Mazeaud, L. Mazeaud, A. Tunc, 8. Traite theoretique et pratique de la responsabilite civile delictuelle et contractuelle, 6-eme edi-tion, Montchrestien, Paris, 2005.I. Albu, 9. Drept civil. Itroducere in studiul obligatiilor, Ed. Dacia, Clu Napoca, 1984.I. Albu, V. Ursa, 10. Răspunderea civilă pentru daune morale, Cluj Napoca, 1979.D. Romoşan, „Efectele juridice ale erorii 11. în domeniul răspunderii civile”, în Revista Dreptul, nr.12/1999.Lacramioara Rodica Boila, 12. Răspunderea ci-vilă delictuală subiectivă, Ed. C.H. BeckLiviu Pop, 13. Tratat de drept civil. Obligatii-le, vol II, Contractul, Ed. Universul Juridic, 2009.M. Eliescu, 14. Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei Bucureşti, 1972.N.D. Ghimpa, 15. Responsabilitatea civila, de-lictuala, şi contractuala, Bucuresti, 1946.

Page 158: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

158

Art. 283 Cod penal al RM prevede răs-punderea penală pentru organizarea bandelor armate în scopul atacării persoanelor juridice sau fizice, precum şi pentru participarea la ase-menea bande sau la atacurile săvârşite de ele.

1. Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale ce ţin de ocrotirea şi apărarea securităţii publice, a ordinii publice şi a sănătă-ţii populaţiei.

Ordinea publică reprezintă totalitatea re-laţiilor sociale ce sunt reglementate de normele juridice, precum şi relaţiile sociale determinate de normele morale, normele de convieţuire so-cială.

Securitatea publică este un atribut al ordi-nii publice care reprezintă totalitatea relaţiilor sociale ce ţin de menţinerea şi asigurarea ordinii publice. Securitatea publică este asigurată de or-ganele autorităţilor publice.

Sănătatea populaţiei reprezintă, pe de o parte, totalitatea condiţiilor şi măsurilor menite să asigure cât mai deplin sănătatea unui grup social organizat ori, pe de altă parte, starea pe care acel grup o are sub aspectul sănătăţii sale.

Obiectul juridic special al banditismului îl constituie securitatea publică şi ordinea publică. Conform unei alte opinii[1], prin securitate pu-blică se subînţelege starea de protecţie a intere-selor vitale ale persoanei, societăţii şi statului de ameninţările interne şi externe. O altă părere[2, pag.10-12] constată că securitatea este o stare de ocrotire a intereselor primordiale ale persoanei, societăţii şi a statului de urmările negative ale

Elena DRAGUŢAN, cercetător ştiinţific al Laboratorului de Cercetări Ştiinţifice Aplicative a IFPC şi CŞA al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI

BANDITISMUL: ASPECTE DE DREPT PENAL

This article is about criminal legal analysis of the ruffianism offence. Recognition of individual rights and liberties as the most important social values requires the creation and formation of social conditions, which would protect people’s security, normal functioning of institutions, organizations and enterprises. Specific crimes against public security and public order lies in the fact that they are harmful to a wider circle of social values, as a result these kind of crimes are causing damages not only to a concrete person, but to the most important social values, such as social security in general.

fenomenelor sociale, naturale şi tehnice, pre-cum şi menţinerea gradului de ocrotire.

Specificul obiectului infracţiunii de ban-ditism constă în faptul că securitatea condiţiilor de existenţa a societăţii poate fi realizată doar atunci când este garantată securitatea fiecărui membru al societăţii şi proprietăţii acestuia şi securitatea activităţii instituţiilor de stat.

Securitatea, drept condiţie de funcţiona-re şi dezvoltare a societăţii, cuprinde două ele-mente: criteriul obiectiv care determină nivelul real de protecţie a sistemului de reglementare legală a măsurilor organizatorice pentru utiliza-rea mijloacelor materiale şi realizarea acestora de către organele de drept; criteriul subiectiv al securităţii publice, ca obiect juridico–penal, ţine de psihologia publică: senzaţia stării de protec-ţie şi linişte publică, senzaţia securităţii perso-nale, integritatea proprietăţii etc.

Obiectul juridic secundar îl constituie relaţiile sociale cu privire la viaţa, sănătatea, li-bertatea morală a persoanei sau relaţiile socia-le cu privire la activitatea normală a persoanei juridice sau relaţiile sociale cu privire la inte-gritatea, substanţa şi potenţialul de utilizare al bunurilor ori cu privire la posesia de fapt asupra bunurilor.

Obiectul material îl reprezintă corpul per-soanei, bunurile mobile sau imobile asupra că-rora se răsfrânge nemijlocit infracţiunea.

2. Latura obiectivăUn alt element al componenţei de infrac-

ţiune este latura obiectivă. Latura obiectivă con-

Page 159: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

159

stă în totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pen-tru existenţa infracţiunii. Latura obiectivă are următoarele semne:

1. fapta prejudiciabilă (acţiune sau inac-ţiune);

2. urmarea prejudiciabilă;3. legătura cauzală dintre faptă şi urmarea

prejudiciabilă;4. locul, timpul, împrejurările în care se

comite infracţiunea;5. metoda comiterii infracţiunii, instru-

mentele sau mijloacele folosite la comiterea acesteia.

Latura obiectivă a banditismului constă din [3, p. 316]:

Activitatea de organizare a unor bande –armate;

Participarea la asemenea bande; –Participarea la atacurile săvârşite de –

ele.Activitatea de organizare a unor bande ar-

mate.Banda este un tip al comunităţii criminale

care se caracterizează prin faptul că este forma-tă dintr-un grup de persoane; caracterul relaţi-ilor dintre membrii bandei este unitar şi stabil. Conform regulii generale, banda se formează pentru săvârşirea unui şir de atacuri, cu toate că membrii ei se pot întruni şi pentru săvârşirea unui singur atac, dacă pregătirea acestuia nece-sită o activitate în comun a membrilor bandei şi timp.

Banda, în sensul art.283 din CP al RM, trebuie să întrunească 4 condiţii:

1. Să fie constituită din două sau mai mul-te persoane, adică este necesar să fie, de aseme-nea, întrunite şi condiţiile participaţiei, prevă-zută la art.41 CP al RM. Infracţiunile săvârşite în participaţie au un grad prejudiciabil sporit, deoarece activitatea în comun a două sau a mai multor persoane, de regulă, facilitează săvârşi-rea infracţiunii, însă împiedică demascarea făp-tuitorilor, ca urmare, ei devin mai siguri şi mai fermi în decizia de a continua activitatea crimi-nală comună.

2. Să fie stabilă. Aceasta presupune că membrii grupului, asociindu-se, preconizează desfăşurarea activităţii infracţionale pentru o perioadă de timp îndelungată şi nedeterminată.

Totuşi pot exista şi excepţii de la această regulă. Nu este exclusă posibilitatea constituirii grupu-lui pentru săvârşirea unui singur atac deosebit de complex prin executarea lui, a cărui pregăti-re minuţioasă a necesitat mai mult timp şi după a cărui săvârşire se doreşte dizolvarea bandei armate. Înţelegerea prealabilă dintre membrii bandei armate este esenţială pentru confirma-rea caracterului stabil al grupului respectiv. De asemenea, acest caracter stabil este dovedit de fluctuaţia inexistentă sau nesemnificativă a membrilor bandei armate, dar şi mai greu de a ieşi din ea.

Stabilitatea, ca indiciu al banditismului, comportă un diapazon amplu de fluctuaţii, având mai multe grade: de la cea mai elementa-ră (atunci când există o simplă asociere a unor persoane înarmate, care comit spontan infrac-ţiunile, fără o elaborare specială şi meticuloasă) până la stabilirea detaliată a participării fiecărui membru al bandei la atacul propus, a rolului şi locului acestuia

Disciplina mai rigidă este prezentă în ca-zul unui grad mai evoluat de organizare şi sta-bilitate, atunci când singura calitate de membru al bandei semnifică deja executarea necondi-ţionată a infracţiunilor puse la cale de această bandă[4, p. 64].

3. Să fie înarmată. Se consideră înarmată acea bandă ai cărei membri posedă cel puţin o armă [5, art. 29] Elementul obligatoriu analizat va exista şi atunci când arma a fost doar prezen-tă în cadrul grupului, însă în procesul atacului ea nu a fost aplicată. De asemenea, este esenţial ca toţi membrii bandei să conştientizeze că fac parte dintr-un grup unde este prezentă cel pu-ţin o armă.

Arma folosită de făptuitori în cadrul ban-ditismului trebuie să fie utilizabilă pentru apli-care. În cazul banditismului, este suficientă pre-zenţa armei măcar la unul din membrii bandei, cu condiţia conştientizării acestui fapt de către ceilalţi membri ai bandei, nefiind necesar ca, în procesul atacului, această armă să fie aplicată pentru intimidarea victimei sau pentru a-i cau-za vătămări integrităţii corporale. Este suficient ca arma să poată fi aplicată în caz de indispen-sabilitate.

4. Existenţa scopului unic al membrilor bandei armate. Scopul principal al bandei ar-

Page 160: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

160

mate constă în atacarea persoanelor fizice sau persoanelor juridice.

Scopul atacării persoanelor fizice sau juri-dice se realizează prin săvârşirea infracţiunilor de: omor, vătămarea integrităţii corporale, viol, luarea de ostatici, răpirea persoanelor, dobândi-rea avutului persoanelor juridice sau fizice, ni-micirea sau deteriorarea acestui avut etc. Totuşi majoritatea absolută a bandelor activează din motive de cupiditate şi urmăresc, ca scop prin-cipal, obţinerea de beneficii materiale.

În cazul în care lipseşte una sau mai mul-te condiţii indicate mai sus, nu vom fi în pre-zenţa unei bande armate, în sensul art. 283 CP, iar infracţiunea săvârşită nu va întruni elemen-tele constitutive ale banditismului, ci ale altor infracţiuni (de exemplu, ale tâlhăriei, art. 188 C.P.; şantajului – art. 189 C. etc.) [6, p. 548].

Participarea la asemenea bandePrin participarea la bandă armată se înţe-

lege atât participarea nemijlocită a membrilor bandei armate la atacurile săvârşite de ea, pre-cum şi executarea altor acte în interesul bandei armate, şi anume: finanţarea; asigurarea cu arme şi mijloace de transport; culegerea de informaţii despre potenţialele victime, alegerea obiective-lor care vor fi atacate etc.

Activitatea comună îndelungată presupu-ne şi divizarea ierarhică a funcţiilor între parti-cipanţi, aceştia fiind şefii, membrii activi ai ban-dei şi alţi complici.

Aderarea la bandele armate are loc indi-ferent de rolul pe care îl are membrul bandei (procură, confecţionează sau repară armele, participă la planificarea activităţilor bandei, co-lectează diferite informaţii etc.).

Participarea la atacurile săvârşite de ban-da armată

Prin participarea la atacurile săvârşite de bande se înţelege participarea nemijlocită cel puţin la un singur atac al bandei armate a per-soanei, care deşi nu este un membru al acesteia, ea este totuşi conştientă că ia parte la un atac săvârşit de banda armată (de exemplu, şoferul care a transportat membrii bandei la locul să-vârşirii atacului, ştiind despre caracterul ban-dei, participă la atacurile bandei armate, ajută la încărcarea în mijlocul de transport a bunurilor sustrase, transportă bunurile sustrase etc.).

Atacurile săvârşite de banda armată au

următoarele trăsături:sunt agresive şi întotdeauna se manifes- –

tă prin acţiuni active;sunt orientate spre atingerea scopului –

criminal (însuşirea averii, comiterea omorului etc.);

sunt însoţite de aplicarea violenţei fizice –sau psihice[7, p. 4].

Este destul de complicată întrebarea refe-ritor la faptul dacă oricare violenţă fizică este considerată parte componentă a atacului în ca-drul banditismului. Este necesar de diferenţiat aplicarea violenţei de atac, care nu sunt noţiuni identice. Atacul – este o acţiune agresivă, ilega-lă, care este îndreptată spre atingerea unor sco-puri ilicite. Atacul se manifestă prin:

violenţă fizică; –violenţă psihică (ameninţarea reală şi –

nemijlocită).Banda se consideră formată din momen-

tul organizării de fapt, chiar dacă ea nu a săvâr-şit nici un atac.

Organizarea bandei, ca şi în cazul organi-zaţiei criminale, presupune recrutarea partici-panţilor la ea, alegerea obiectului asupra căreia se va săvârşi atacul, elaborarea planului, împăr-ţirea rolurilor între participanţi etc. [8, p. 506-507].

Infracţiunea de banditism este o infracţi-une formală şi se consumă din momentul orga-nizării bandei armate chiar dacă nu a fost săvâr-şit nici un atac asupra persoanelor juridice sau fizice.

3. Latura subiectivăLatura subiectivă a infracţiunii determină

atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă săvârşită şi faţă de urmările aces-teia, în raport cu conştiinţa, voinţa şi emoţiile sale. Latura subiectivă cuprinde cele mai stabile elemente din conţinutul infracţiunii, fără a că-ror cunoaştere temeinică, sub toate aspectele nu poate fi concepută şi stabilită răspunderea penală[9, p. 8].

Analiza juridico-penală a laturii subiecti-ve a componenţei infracţiunii se realizează prin intermediul semnelor juridice care o caracteri-zează: vinovăţia, scopul şi motivul infracţiunii.

Banditismul poate fi săvârşit numai cu intenţie directă şi cu scop special – de a ataca persoanele juridice sau fizice. În afară de aceas-

Page 161: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

161

ta, scopul atacului poate fi însuşirea avutului proprietarului, mai rar – de a săvârşi un act de huliganism, omor, etc.[10, p. 318].

Elementul intelectual al intenţiei partici-panţilor la bandă include conştientizarea carac-terului social periculos atât al acţiunilor sale, cât şi al celorlalţi participanţi, precum şi prevede survenirea rezultatului propus.

Elementul volitiv al intenţiei creează do-rinţa atingerii rezultatului infracţional în co-mun. Intenţia fiecărui participant cuprinde nu numai procedeele obiective ale comportamen-tului său social periculos, ci şi se completează cu conştientizarea faptului că la comiterea in-fracţiunii mai participă şi alte persoane, astfel manifestându-se dorinţa de a acţiona împreună cu restul membrilor bandei.

4. SubiectulSubiectul infracţiunii de banditism este

persoana fizică responsabilă, care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 14 ani.

Bibliografie:И.И. Шумилова, 1. Справочное пособие, Москва, 1998.В.С. Комиссаров, 2. Авторская докторская диссертация, Москва, 1997.I. Macari, 3. Drept penal. Partea specială, Chi-şinău, 2003.E. Visterniceanu, „Delimitarea tâlhăriei de 4. banditism”, în Revista Naţională de Drept, nr. 1, 2002.Cod penal al RM.5. S. Brînză, X. Ulianovschi, V. Stati, I. Ţur-6. canu, V. Grosu, Drept penal. Partea specia-lă, vol. II, Editura Cartier Juridic, Chişinău, 2005.П. Агапов, «Уголовно-правовая характе-7. ристика нападения при бандитизме», în Уголовное право, № 2, 2005.Комментарий к Уголовному кодексу 8. Российской Федерации, Москва, 2000;I. Mircea, 9. Vinovăţia în dreptul penal român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.I. Macari, 10. Drept penal. Partea specială, Chi-şinău, 2003.

Page 162: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

162

Mecanismul emiterii şi punerii în circu-laţie a monedei de hârtie în locul monedei de metal preţios a însemnat un moment decisiv în evoluţia monedei şi a sistemelor monetare, ea contribuind alături de moneda-marfă la reali-zarea în practică a funcţiilor monetare. Totuşi pentru impunerea ei în circulaţie a fost nece-sar să se păstreze o perioadă legătura cu metalul monetar în calitatea sa de etalon.

Utilizarea monedei de hârtie a fost susţi-nută un timp prin mecanismul convertibilităţii; primind la cerere echivalentul în aur-monedă pentru moneda-hârtie publicul manifesta în-credere pentru mecanismul monetar. Treptat, funcţionarea sistemelor monetare este însoţită de anumite contradicţii dintre cantitatea de me-tal monetar din rezerva băncii şi necesarul de monedă cerut de tranzacţiile comerciale aflate în ascensiune.

Rezolvarea contradicţiei a fost posibilă prin desprinderea monedei-hârtie de moneda aur, modificându-se astfel funcţionarea sisteme-lor monetare bazate până atunci pe echilibrul dintre depozitul de aur-monedă şi cantitatea de bancnote emise şi puse în circulaţie. Poziţia exclusivă a aurului ca etalon monetar este sub-minată odată cu introducerea în rezervele băn-cilor a efectelor comerciale şi publice, slăbind mult şi legătura directă a acestuia cu moneda de hârtie. Este perioada în care convertibilitatea internă a monedei de hârtie în monedă-marfa se limitează, fiind exclusă definitiv după criza din 1929-1933.

Valeriu GROSU, lector al Catedrei investigaţii operativea Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI

CONCEPTE, VIZIUNI PRIVIND ASIGURAREA BAZEI JURIDICE EFICIENTE A POLITICII VALUTARE

Mechanism of issue and circulation of currency paper currency instead of the precious metal has been a decisive mo-ment in the evolution of currency and monetary systems, helping her with a commodity currency to the practical realization of monetary functions. However, to impose its circulation was necessary to keep in touch over the metal as a monetary standard. The use of paper currency was backed by a mechanism for convertibility, receiving the equivalent in gold-currency demand for the currency paper and show the public trust for the monetary mechanism. Gradually, the operation of monetary systems is ac-companied by certain contradictions between the amount of metal needed money from the reserve bank and demanded money from commercial transactions in ascending.

Pe plan internaţional metalul preţios con-tinuă să îndeplinească funcţii monetare, nee-xistând de la început încrederea în bancnotele emise de alte ţări. Odată însă cu crearea siste-mului monetar internaţional, moneda naţională a unei ţări ($ SUA) va prelua aproape integral rolul de instrument monetar pe piaţa internaţi-onală. Încrederea în dolarul SUA, ca monedă de rezervă, mijloc de plată şi etalon a fost susţinu-tă prin mecanismul convertirii în aur, de către Sistemul Federal de Rezerve, a dolarilor aflaţi în circuit internaţional.

Aceste modificări în mecanismele mone-tare internaţionale au afectat şi mecanismele utilizate pe plan naţional.

Conferinţa Monetară şi Financiară din 1944 de la Bretton Woods a abordat pentru în-tâia oară problema creării unui sistem monetar internaţional, bazat pe etalonul aur-devize şi, în cadrul acestuia, pe dolar ca principala monedă de rezervă.

Sistemul monetar internaţional din 1944 a fost conceput ca un ansamblu de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor re-glementări instituţionalizate, menite să coor-doneze comportamentul monetar al ţărilor în relaţiile de plăţi şi de stingere a angajamentelor reciproce, generate de schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările de capital pe plan internaţional.

Scopul principal al acestui sistem mone-tar internaţional a fost constituirea şi asigurarea prin intermediul mecanismelor sale de func-

Page 163: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

163

ţionare a unei largi cooperări monetare şi pe această bază creşterea echilibrată a comerţului internaţional, ca o condiţie a dezvoltării eco-nomice a fiecărei ţări şi economie mondiale în ansamblul ei.

I. Evoluţia convertibilităţii monetareConvertibilitatea monetară în evoluţia sa

a cunoscut transformări dintre cele mai profun-de. La început convertibilitatea a constituit un mecanism intern al economiei realizând legătu-ra şi echilibrul necesar între monedă-marfă şi cantitatea de monedă de hârtie emisă şi pusă în circulaţie de sistemele monetare internaţionale. De exemplu, convertibilitatea în condiţiile eta-lonului aur legată de emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor în locul metalului mo-netar (aur sau argint), unde banca emitentă avea obligaţia să achite prezentatorilor de bancnote suma în aur-monedă (şau argint), corespunză-tor atât valorii nominale a acestora, cât şi con-ţinutului de metal preţios (valoarea paritară) a fost stabilit prin lege pentru unitatea monetară respectivă şi este caracterizată prin următoarele trăsături:

convertibilitatea era liberă şi nelimita- –tă şi presupunea existenţa unui depozit de aur, administrat de banca de emisiune, denumit „stoc de acoperire” a cărui mărime reprezenta 25-40% din cantitatea de bancnote existente în circulaţie;

convertibilitatea bancnotelor se realiza –relativ automat, atâta timp cât banca de emisiu-ne îşi respecta obligaţia de a schimba la cerere totalitatea bancnotelor în metalul monetar aflat în depozit;

convertibilitatea a reprezentat un mijloc –prin care deţinătorii de bancnote puteau verifica în orice moment capacitatea băncii emitente de a face dovada caracterului reprezentativ al aces-tora, al echivalenţei lor cu metalul monetar;

convertibilitatea asigură menţinerea –echilibrului necesar între cantitatea de bancnote din circulaţie şi nevoile de monedă ale economi-ei, mecanismul fiind relativ simplu. Dacă masa monetară depăşea nevoile efective de monedă, exista riscul deprecierii bancnotelor. Pentru a se evita acest fenomen, o parte din bancnotele aflate în posesia agenţilor economici erau con-vertite în aur-monedă.

Treptat, convertibilitatea liberă şi neli-

mitată a încetat să mai funcţioneze. S-a trecut la convertirea bancnotelor în aur-lingouri, de acest drept beneficiind numai cei care deţineau sume mari, echivalând cel puţin cu 400 uncii de aur (o uncie = 31, 105 gr. aur).

Odată cu abandonarea etalonului aur şi trecerea la etalonul aur-devize, mecanismul convertibilităţii a cunoscut modificări radicale, ele fiind o reflectare a schimbărilor intervenite în funcţionarea sistemelor monetare naţionale. Dispariţia liberei convertibilităţi a demonstrat că acest mecanism a avut un caracter istoric.

Deci se poate de menţionat că:aurul în care avea loc, eventual, conver- –

tirea finală nu aparţinea băncii emitente a mo-nedei supuse operaţiunii de convertire, ci băn-cii străine care a emis valuta de rezervă (dolarul SUA);

în cadrul acestui mecanism au dispărut –şi limitele de fluctuare a cursurilor de schimb între cele două puncte ale aurului; cursurile erau supuse unor multiple variaţii în funcţie de cere-rea şi oferta de pe piaţă. Aceasta este, de fapt, convertibilitatea de piaţă a valutei naţionale.

Convertibilitatea actuală a monedelor na-ţionale este reflectată prin trecerea de la cursu-rile fixe la cele flotante şi generalizarea acestora din urmă, care au condus la renunţarea de facto la convertibilitatea oficială, prin aceasta înţele-gându-se preschimbarea unei monede cu alta la un curs oficial sau cel puţin la un curs cunoscut. Din momentul în care o asemenea convertire nu mai era posibilă decât la cursul pieţei, con-vertibilitatea oficială dispare ca obligaţie a auto-rităţi monetare.

Analizând conţinutul actual al convertibi-lităţii, putem desprinde trăsăturile ei distincte de cele specifice convertibilităţii clasice, şi anu-me:

actuala convertibilitate se bazează pe –puterea de cumpărare cu care fiecare economie garantează emisiunea şi circulaţia monedei sale naţionale, adică gama de bunuri şi servicii ce poate fi procurată în orice moment cu respec-tiva monedă;

pentru ca moneda unei ţări să capete –statutul de monedă convertibilă, economia în cauză trebuie să asigure un nivel relativ stabil puterii de cumpărare a monedei sale naţionale, competitivitate calitativă şi de preţ pentru bu-

Page 164: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

164

nurile exportate, echilibrarea balanţei de plăţi externe, eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei sale de către rezidenţi şi nerezidenţi în operaţiuni curente şi pe termen lung, inclu-siv folosirea unui singur curs de schimb pentru toate tipurile de operaţiuni: comerciale, neco-merciale, financiare etc.

spre deosebire de convertibilitatea cla- –sică, cea actuală este, în general, îngrădită de o serie de restricţii. Ea priveşte în cele mai multe ţări numai sumele destinate plăţilor curente şi nu pe cele destinate transferurilor de capital.

Convertibilitatea afectează profund inte-resele naţionale în schimbările în străinătate. De aici, practica existentă în prezent de a interveni pe piaţa valutară, în condiţiile unei flotări im-pure.

Fiecărui stat îi este poprice o anumită dimensiune a cursului, la un anumit moment, care să exprime optim în sensul intereselor sale raportul dintre moneda naţională şi altă mone-dă dată. În relaţiile de curs moneda naţională poate fi subevaluată sau supraevaluată, situaţii care, fiecare în parte, pot fi neconvenabile.

Subevaluarea monedei naţionale în relaţi-ile de curs poate fi avantajoasă, iniţial aducând o creştere a competitivităţii mărfurilor naţionale. Ulterior, când subevaluarea creşte, situaţia este nefavorabilă net, deoarece implică vânzarea la preţuri nerecuperatorii a mărfurilor naţionale şi deci exportul gratuit de venit naţional.

Supraevaluarea monedei naţionale în cursurile de schimb duce la creşterea relativă a preţurilor mărfurilor naţionale pe terţe pieţe şi scade potenţialul competitiv.

Astfel, devine evident că o anumită dimen-sionare a cursului trebuie menţinută pentru a asigura apărarea intereselor monedei naţionale. Această susţinere a cursului monedei naţiona-le se realizează de guverne cu sprijinul băncilor centrale, fondurilor, asociaţiilor şi corporaţiilor monetare internaţionale.

De exemplu, Fondul Monetar Internaţio-nal reprezintă una din creaţiile cele mai impor-tante, ale Acordului de la Bretton Woods care joacă un rol major în lumea contemporană în sprijinul ţărilor care se confruntă cu dificultăţi în lupta lor de supravieţuire economică şi de asigurare a echilibrului balanţei de plăţi.

FMI are ca principala funcţie credita-

rea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi pentru ţările care se obligă să aplice o politică de redresare economică şi valutară, pe termen scurt, prin mijloace de restrângere a cererii in-terne (consumul populaţiei, investiţiile agen-ţilor economici, cheltuielile statului), sau ceea ce în vorbirea curentă se exprimă ca politica de austeritate.

În vederea realizării scopurilor sale FMI dispune de instrumente şi mijloace specifice.

FMI este organismul care reprezintă, pen-tru majoritatea ţărilor, şi în special pentru ţă-rile în curs de dezvoltare, o importantă sursă de creditare şi sprijin economic. Pentru a juca acest rol, FMI mobilizează şi constituie resurse corespunzătoare.

Aportul ţărilor membre constituie o sur-să de bază. Contribuţia ţărilor membre se sta-bileşte în cote-părţi procentuale căror mărime depinde de potenţialul fiecărei ţări (cota-parte are rolul unor deţineri de acţiuni în ce priveşte administrarea FMI, respectiv exprimarea vo-turilor privind deciziile semnificative). Aceste cote se pun la dispoziţia fondului de către fieca-re ţară, în proporţie de 25% în devize şi în 75% în monedă naţională.

Acest proces s-a derulat în timp prin in-vestiţiile Băncii Mondiale. Sub denumirea de Bancă Mondială se reunesc două instituţii de înaltă utilitate: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Asocia-ţia Internaţională pentru Dezvoltare. O a doua filială a BIRD este Corporaţia Financiară Inter-naţională (CFI). De fapt, acţionează trei entităţi cu obiective distincte bine precizate, dar cu un scop comun: creşterea standardului de viaţă în ţările în curs de dezvoltare prin canalizarea re-surselor financiare ale ţărilor dezvoltate.

Banca Internaţională pentru Reconstruc-ţie şi Dezvoltare, înfiinţată în 1945, are un capi-tal important rezultat din subscrierile membri-lor, peste 150 de ţări, dar principalele resurse le mobilizează prin împrumuturi pe pieţele inter-naţionale de capital, astfel încât nivelul dobân-zilor practicate depinde de înseşi condiţiile de obţinere a acestor resurse.

Creditele acordate guvernelor sau institu-ţiilor desemnate şi garantate de guverne presu-pun o perioadă de graţie de 5 ani şi sunt ram-bursabile în termene de până la 20 de ani.

Page 165: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

165

Asociaţia Internaţională pentru Dezvolta-re urmăreşte aceleaşi obiective ca şi BIRD, dar având în sfera de activitate cele mai sărace ţări în curs de dezvoltare, condiţiile de împrumut sunt deosebit de avantajoase: zece ani graţie şi cincisprezece ani de rambursare, fără dobânzi. Acest regim devine realizabil în condiţiile în care resursele utilizate provin din subscripţii ale membrilor (în special ale ţărilor celor mai industrializate) şi în redistribuirea beneficiilor BIRD.

Corporaţia Financiară Internaţională are drept atribuţii de a asista cele mai dezvoltate ţări în promovarea sectorului privat în economie şi în a le sprijini prin mobilizarea capitalului naţi-onal şi străin în acest scop.

Obiectivele principale finanţate de Banca Mondială fiind dezvoltarea infrastructurii (ca drumuri, căi ferate, telecomunicaţii, amenajări portuare şi energetice), această bancă a avut şi are o deosebită contribuţie în a deschide şi a consolida premisele creşterii economice în ţări-le în curs de dezvoltare, creşterea calităţii vieţii şi, implicit, în devenirea lor ca un activ partener în dezvoltarea schimburilor internaţionale.

II. Conţinutul şi esenţa politicii valutare din Republica Moldova

În condiţiile contemporane, fiecare eco-nomie se află în legături tot mai strânse cu cele ale altor ţări. De aceea realizarea funcţiilor şi rolului economic al banilor ridică şi problema convertibilităţii lor externe.

După cum am menţionat anterior, de-a lungul timpului, procesul de convertibilitate externă a banilor a avut sensuri şi criterii de înfăptuire diferite. În prezent, convertibilitatea externă (sau pur şi simplu convertibilitatea) de-semnează însuşirea legală a unei monede de a fi schimbată cu o altă monedă în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă.

Dintre cele peste 70-80 de ţări cu mone-dă convertibilă, doar pentru 5 (SUA, Japonia, Germania, Mагеа Britanie, Franţa) se poate vorbi de convertibilitate deplină, adică de elimi-narea oricăror restricţii cu privire la suma care se schimbă, scopul schimbării banilor naţionali pe bani străini şi calitatea celui care efectuează (sau pentru care se efectuează) operaţiunea. În celelalte ţări cu monedă convertibilă există o se-rie de restricţii, mai mari sau mai mici, în calea

liberei vânzări a monedei naţionale în schimbul unor monede străine. Vânzarea se realizează la un anumit preţ sau curs de schimb. Cursul de schimb reprezintă numărul de unităţi monetare care se primesc în schimbul unei unităţi mone-tare naţionale în condiţiile date de loc şi de timp. Cursul de schimb depinde de multe împrejurări; rolul determinant îl are raportul dintre cerere şi oferta de diferiţi bani naţionali şi dintre puterea de cumpărare a celor două monede naţionale care se schimbă.

Toţi factorii care influenţează puterea de cumpărare a banilor îşi pun pecetea, într-o măsură sau alta, asupra cursului de schimb. El cunoaşte permanent modificări în funcţie de evoluţia puterii de cumpărare a celor două monede, de conjunctura economică, de starea comerţului exterior şi de sensul de mişcare a ra-portului dintre cererea şi oferta de diferiţi bani naţionali.

Experienţa a demonstrat că prin conver-tibilitatea monedei se atinge scopul dezvoltării comerţului şi turismului internaţional, a econo-miei în general; iar în anumite situaţii ea poate avea şi efecte negative asupra situaţiei economi-ce.

De aceea convertibilitatea nu este un scop în sine, ci un mijloc de asigurare şi spijinire a dezvoltării economiei. Ca atare, trecerea la con-vertibilitate trebuie.pregătiră cu atenţie prin asi-gurarea unor premise necesare. Dintre acestea foarte importante sunt: consolidarea economiei naţionale; sporirea capacităţii ei de a produce bunuri şi servicii de calitate, într-o structură di-versificată, competitive pe piaţa externă; crearea unor rezerve importante de valută străină care să asigure necesităţile de import ale ţării pe o perioadă respectivă; formarea unui sistem de preţuri interne, flexibile şi reale, fundamentate pe cheltuielile de producţie şi corelate în mare măsură cu cele de pe piaţa internaţională.

Experienţa naţională confirmă că în con-diţiile relaţiilor de piaţă sunt admise, recunos-cute două genuri de regularizare a relaţiilor va-lutare:

regularizarea liberă de piaţă; –regularizarea de stat. –

Regularizarea de piaţă este subordonată legii „costului” - cererii şi ofertei, funcţionarea acestor legi asigură relativ echivalentul schim-

Page 166: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

166

bului de valute care este realizat prin coinciden-ţa totalităţii fluxului valutar, necesar cerinţelor economiei mondiale ce ţine şi este legată de cir-cuitul intensiv al mărfurilor, serviciilor, capita-lurilor, creditelor etc.

Prin mecanismul dinamic al preţurilor, precum şi semnele semnificative circulante şi diverse ale cursurilor valutare pe piaţa mondi-ală agenţii economici (rezidenţi şi nerezidenţi) acumulează informaţii despre cerere şi ofertă valutară, în sfârşit, piaţa serveşte drept izvor de informaţie despre starea operaţiilor valutare la o oricare perioadă, fază de activitate economică.

Relaţiile valutare din cele mai străvechi timpuri au devenit „obiect” de implicare a sta-tului - la început indirect, iar mai târziu chiar inclusiv direct, acţiunile statului erau îndrepta-te spre prevenirea, preîntâmpinarea situaţiilor nefavorabile, care ţineau de diverse condiţii de criză economice ce influenţau negativ asupra economiilor naţionale şi mondiale, aducând schimbări, consecinţe social-economice consi-derabile sau destul de substanţiale.

Regularizarea relaţiilor valutare prin in-termediul mecanismului pieţei libere şi al sta-tului se susţin de regulă una pe alta. Relaţiile valutare de piaţă bazate pe legile concurenţei libere (loiale) stimulează procesul de dezvoltare economică, iar relaţiile statale regularizatoare sunt destinate prevenirii schimbărilor negative ce ţin de relaţiile valutare neechilibrate ale pieţei valutare.

Politica valutară reprezintă o totalitate de măsuri, efectuate în domeniul relaţiilor inter-naţionale valutare şi ale altor relaţii economi-ce conform sarcinilor, scopurilor strategice şi curente ale unei sau mai multor ţări, care este destinată atingerii eficiente, rezultative a aşa-numitului „triunghi magic”, ceea ce înseam-nă asigurarea stabilităţii de creştere a indicilor principali economici; menţinerea suficientă sau reducerea substanţială a şomajului şi inflaţiei; menţinerea relativă a echivalentului bilanţier de plată sau a capacităţii de plată bilanţieră.

Politica valutară în plan juridic este regle-mentată prin legislaţia valutară care reprezintă o totalitate de acte normative ce regularizează modul, regulile de efectuare a operaţiilor valu-tare în ţară şi în străinătate, precum şi regulile de întocmire a contractelor bilaterale, multila-

terale pe problemele valutare cu diverse state europene, mondiale.

Unul din principalele mecanisme „mijloc” de realizare a politicii valutare este reglementa-rea valutară sau mai bine zis regularizarea de către stat a achitărilor internaţionale reciproce, precum şi regulile de efectuare a operaţiilor va-lutare, care se desfăşoară la nivel naţional, regi-onal şi internaţional.

În Republica Moldova reglementarea va-lutară se desfăşoară conform „Regulamentului de regularizare valutară pe teritoriul Republicii Moldova” care este elaborat de Banca Naţională a Republicii Moldova conform cerinţelor decre-tului Preşedintelui Republicii Moldova „privind măsurile de regularizare suficientă a relaţiilor valutare pe teritoriul Republicii Moldova”, nr. 6 din 13 ianuarie 1994. În calitate de organ inter-statal (mondial) de regularizare valutară după cum s-a menţionat mai sus este considerat Fon-dul Monetar Internaţional. Începând cu jumă-tatea a doua a anilor 1970 se ţin şedinţe, confe-rinţe, adunări generale ale statelor de dezvoltare (SUA, Canada, Italia, Germania, Japonia, Fran-ţa, Marea Britanie). Din 1993 participă la aceste forumuri economico-valutare şi Rusia. Scopul acestor şedinţe este elaborarea şi adoptarea prin intermediul consultaţiilor comune a unei stra-tegii unice, economice ce ţine de politica valu-tară internaţională.

În practica mondială sunt utilizate ur-mătoarele forme principale de politică valuta-ră: politică discontată sau de discont; politică divizată cu subformele ei: intervenţii valutare, diversificare valutară, devalorizare valutară, re-valorizare valutară, regularizarea gradului de convertibilitate valutară şi restricţiilor valutare.

Politica de discont sau politicii de eviden-ţă valutară ţine de schimbarea cursului valutar de către Banca Naţională a Republica Moldova îndreptată spre regularizarea cursului valutar şi capacităţii de plată bilanţiere, prin intermediul influenţei asupra circuitului capitalului mondi-al, pe de o parte, şi influenţei asupra circuitului creditului intern, masei monetare, preţurilor şi totalităţii cererii, pe de altă parte.

Devizarea este efectuată în formă de in-tervenţie valutară prin cumpărarea şi vinderea valutei străine în scop de influenţă asupra cur-sului valutar naţional. Intervenţia valutară este

Page 167: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

167

asigurată datorită rezervelor de valută forte ale statului.

Diversificarea rezervelor valutare prezin-tă politica statelor, companiilor îndreptată spre regularizarea structurii rezervelor valutare, prin intermediul includerii în conţinutul, compo-nenţa ei a diverselor valute în scop de asigura-re a achitărilor reciproce mondiale, care sunt obţinute datorită vinderii unor valute străine nestabile şi cumpărării valutelor cu putere de cumpărare mai eficientă.

Devalorizarea este o metodă tradiţională ce ţine de reducerea, micşorarea cursului naţio-nal valutar comparativ cu valuta străină.

Revalorizarea dimpotrivă, ţine de ridica-rea cursului valutar comparativ cu valuta stră-ină.

Restricţiile valutare prezintă interzicerea legislativă şi administrativă prin diverse inter-ziceri, limitări şi reglementări juridice ale ope-raţiilor valutare efectuate de rezidenţi şi nerezi-denţi. Restricţiile valutare, la rândul lor, sunt o formă principală de control valutar care include măsuri diverse: de supraveghere, înregistrare, de evidenţă statistică a operaţiilor valutare. Scopul restricţiilor valutare este următorul: echilibra-rea capacităţii de plată bilanţiere; menţinerea eficientă a cursului valutar; concentrarea valori-lor valutare şi a excedentului valutar în mâinile statului.

III. Regimul juridic de regularizare a re-laţiilor valutare

Restricţiile valutare prevăd: regularizarea achitărilor internaţionale, transferuri de capital, repatrierea beneficiilor, creditelor valutare în valută, bancnotelor şi hârtiilor de valoare; inter-zicerea de liberă cumpărare şi vindere a valutei străine; concentrarea de către stat a valutei stră-ine şi a altor obiecte de preţ.

Principiile de regularizare: efectuarea operaţiilor valutare de către Banca Naţională a Republicii Moldova şi băncile subordonate ei, licenţierea operaţiilor valutare, blocarea deplină sau parţială a conturilor valutare.

O mare însemnătate pe parcursul efectu-ării operaţiilor valutare o prezintă respectarea strictă a riscului valutar, care ca conţinut cu-prinde: posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei tranzacţii economice sau financiare ca urmare a modificării cursului valutar (depre-

cieri sau aprecieri) al contractului pe intervalul ce se scurge din momentul încheierii acestuia şi data efectuării încasării sau plăţii în valută.

Riscurile valutare se împart în trei catego-rii: riscul inflaţiei, riscul ratei de schimb, riscul preţului relativ.

Riscul inflaţiei apare ca urmare a modi-ficărilor ratei venitului determinată de variaţia valutei, variaţie ce apare ca rezultat al schimbă-rii (pozitive sau negative) a ratei inflaţiei în care este exprimată investiţia.

Riscul ratei de schimb sau riscul schim-bului este dat de variaţia ratei venitului ca ur-mare a variaţiei ratei de schimb, fără a ţine cont de schimbările corespunzătoare determinate de rata inflaţiei.

Riscul preţului relativ se întâlneşte în situ-aţia modificării ratei de schimb ca urmare a mo-dificării preţului relativ din bunurile produse în interiorul ţării şi cele produse în străinătate

Fenomenele specifice pieţei valutare ce generează riscul valutar sunt următoarele:

devalorizarea – - deprecierea sau scăde-rea unei valute;

revalorizarea – - aprecierea sau creşterea cursului unei valute;

reglementări de transferabilitate – - posi-bilitatea de a utiliza fonduri valutare dobândite sau create într-o ţară străină;

reglementări de convertibilitate – - posi-bilitatea de schimb liber al unei valute contra altei valute.

În literatura de specialitate tehnicile de acoperire a riscului valutar sunt grupate în două categorii, şi anume:

tehnici de acoperire internă sau con- –tractuale;

tehnici de acoperire externă sau extra- –contractuale, ce vizează în principal efectuarea de către bănci a unor operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la vedere sau la termen pentru acoperirea riscului.

Principalele metode de acoperire contrac-tuale sunt:

clauza aur;– clauza valutară ce poate fi simplă, baza-–

tă pe un coş simplu, sau ponderată;alegerea monedei de control.–

În cadrul operaţiunilor desfăşurate în scopuri speculative se disting operaţii futures şi

Page 168: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

168

Page 169: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

169

operaţii de arbitraj valutar. Operaţiunile specu-lative futures sunt realizate în scopul obţinerii unui profit prin diferenţa de curs între momen-tul încheierii contractului şi momentul lichidă-rii acestuia, importantă fiind evoluţia cursului la bursă, operatorul asumându-şi riscul evolu-ţiei preţului, mizând pe câştigul posibil obţinut. Arbitrajul valutar constă în operaţii de vânzare-cumpărare de valută, deseori simultan pe pieţe-le valutare în scopul exclusiv al realizării unui câştig din diferenţele de curs ale aceleiaşi valute pe pieţe diferite, ale aceleiaşi valute pe aceeaşi piaţă la date diferite şi diferenţele de curs între două valute şi pe două pieţe diferite.

În principal arbitrajul contribuie la echili-brarea cererii şi ofertei de pe piaţă, deci la nive-larea cursurilor valutare şi a dobânzilor, deoare-ce sporeşte cererea pentru o valută acolo unde cursul este mai slab şi sporeşte oferta pentru aceeaşi valută acolo unde cursul este mai ferm, acţionând în scopul apropierii de paritate a di-ferenţei de curs pe pieţele valutare şi al reducerii diferenţelor de dobândă între pieţe.

Valorificând la maximum posibilităţile existente, învingând limitele interne, racordarea economiei noastre la cerinţele pieţei mondiale trebuie să fie un proces de transformări radicale în mecanismul de funcţionare a activităţii agen-ţilor economici, al cărui rezultat să fie atingerea unui grad înalt de competitivitate a tehnicilor şi tehnologiilor de fabricaţie.

Pe fondul unei cereri interne nesatisfă-cătoare şi al unei economii dezvoltate hiperex-tensiv, cu produse noi consumatoare de materii prime şi energie, absolutizarea expertizelor şi subaprecierea raporturilor unor bunuri de con-sum şi de investiţii, pentru o perioadă îndelun-gată pot avea consecinţe dintre cele mai grave asupra echilibrului şi stabilităţii economiei na-ţionale.

Racordarea economiei naţionale la cerin-ţele pieţei mondiale, prin mecanismele relaţiilor economice internaţionale, presupune şi conver-tibilitatea valutei naţionale (leul).

Aceasta este atât expresia unei înalte com-petitivităţi a economiei, cât şi condiţia menţi-nerii şi impulsionării ei în direcţia exigenţelor pieţei mondiale.

Bibliografie:Decretul Preşedintelui Republicii Moldova 1. privind unele măsuri de asigurare a regula-rizării valutei pe teritoriul Republicii Mol-dova, nr. 6 din 13.01.94.Regulamentul Băncii Naţionale privind re-2. glementarea valutară pe teritoriul Republi-cii Moldova din 13.01.94.Instrucţiunea Băncii Naţionale „Cu privire 3. la controlul repatrierii mijloacelor băneşti provenite din exportul de mărfuri” şi „Cu privire la controlul asupra plăţilor pentru importul de mărfuri, servicii”, nr. 136 din 22.04.1998.Decretul preşedintelui Republicii Moldova 4. cu privire la răspunderea pentru încălcarea modului de introducere a valutei naţionale în Republica Moldova nr. 202, din 28.11.93.Decretul preşedintelui Republicii Moldova 5. privind organizarea magazinelor care co-mercializează mărfuri în regim „duty-free” precum şi a magazinelor de servire a corpu-lui diplomatic nr. 195 din 10.06.94.Legea cu privire la Banca Naţională din 6. 21.07.95.Legea privind instituţiile financiare din 7. 21.07.95.Ion Turcu, 8. Operaţiuni şi contracte bancare, Cluj-Napoca, 1999.G. D. Bistriceanu, 9. Finanţe, Editura Didactico - Pedagogică, Bucureşti, 1999.Cezar Bosno ş. a., 10. Operaţiuni bancare - in-strumente şi tehnici de plată, Bucureşti, 1996.Cezar Bosno ş. a., 11. Monedă, credit, bănci, Bu-cureşti, 1994.Mihai Potros, 12. Acreditivele, incassourile do-cumentare şi garanţiile bancare, Chişinău, 1995.

Page 170: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

170

Дискриминация женщин (от латинско-го слова – discriminatio - различие) означает ограничение или лишение прав по признаку пола (или гендерному признаку) во всех сфе-рах жизни общества: трудовой, социально-экономической, политической, духовной, семейно-бытовой. Социальная дискримина-ция ведёт к снижению социального статуса женщины и является одной из форм насилия над её личностью, и, следовательно, угрозой для её безопасности. [1]

Истоки социальной дискриминации женщин следует искать в глубокой древно-сти. Уже тогда учёные и политики прикры-вали неравноправное положение женщины в обществе, её угнетение и экслуатацию спо-рами о том, является ли женщина человеком и имеет ли она душу. Взгляд на женщину как на неполноценное существо нашёл своё от-ражение в теологических и филосовских трудах древнего мира. Чувство примитивно-грубого мужского превосходства над жен-щиной выражено следующими словами: «Что ты не дикое животное, что ты грек, а не варвар, и что ты мужчина, а не женщи-на». Со времён Сократа прошло почти два с половиной тысячелетия. Но и в наши дни многие государственные и общественные деятели, учёные и в их числе социологи вы-ступают против самого понятия социальная дискриминация женщины. Его подменя-ют призывами к борьбе за их равноправие

Виктория ЖиТАрЬ, начальник службы международных связей и европейскогоинтегрирования Академии «Ştefan cel Mare» МВД РМ, докторант

оБщиЙ АНАЛиЗ СоциАЛЬНоЙ диСкриМиНАции ЖЕНщиН, МЕрЫ по ЕЁ ЛикВидАции, (иСТориЧЕСкиЙ АСпЕкТ и СоВрЕМЕННоСТЬ)

Recenzent: Andrei Guştiuc, doctor în drept

The situation of women in society over the centuries have changed in the most opposite directions. During the period of matriarchy its significance was dominating. In an era of chivalry, it was the object of worship, but has not played in the political life of significance. Gradually, men are increasingly pushed women into the background, limiting the scope of its interests and influence of child-rearing and housekeeping. This has angered many educated women. They began to fight for their rights.

с мужчинами. Но это не одно и то же. Не-обходимой идеей к равноправию полов яв-ляется преодоление всех форм ущемления прав и интересов женщин, особенно в сфере труда. Движение за равноправие женщин, против их дискриминации в обществе, как и любое иное общественное движение, прохо-дило определённые этапы своего развития, на которых выдвигались те или иные задачи и методы их решения. Каждый из таких эта-пов получает название, отражающее основ-ную идею данной теории или течения. Тако-вы, например, «рабочее женское движение» XIX- начала XX века, суфражизм (борьба за избирательные права для женщин), де-мократическое женское движение, «чёрное освобождение», феминизм.

Суть идеи равноправия мужчин и женщин, их равных возможностей, состоит в том, что по своему интеллектуальному и физическому потенциалу женщина ни в чём не уступает мужчине. Для неё не существу-ет принципиально закрытых, недоступных сфер умственного и физического труда. Ни один закон не должен запрещать женщине заниматься тем или иным делом, осваивать ту или иную профессию. Её святое право - полная свобода личного выбора видов и форм деятельности для ее самореализации. Такая постановка вопроса, разумеется, не означает, что физиологические особенно-сти женщин не могут ограничивать (иногда

Page 171: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

171

- временно) их профессиональные обязан-ности.

При советском режиме дискримина-ция слабого пола сохранялась. Партийно-квотная система женского назначенства практически освящала её если не силой за-кона, то всемогуществом административно-го приказа. Для женщин была закрыта служ-ба в силовых структурах (за исключением ряда технических или вспомогательных спе-циальностей). Им законодательно был за-крыт доступ к тяжелым и вредным произ-водствам, что полностью исключало свободу личного выбора. Уже в 60-х годах XX века в СССР специалисты обратили внимание на снижение рождаемости в стране, чрезмер-ную загруженность женщин в народном хо-зяйстве и в сфере быта и, как следствие это-го, ухудшение здоровья самих женщин и новых поколений. К специфической жен-ской проблеме стали относить увеличение числа разводов и рост безнадзорности детей. Под влиянием, прежде всего экономических факторов такие области, как медицина и об-разование, стали местом работы в основном женщин. Такое доминирование женщин оказалось характерным именно для СССР. В СССР в 70-х годах XX века в медицине жен-щин было 90%, а в США, где медики - тради-ционно высокооплачиваемая категория тру-дящихся - только 30%. Аналогичная ситуация сложилась и в школах, в то время как в аме-риканских школах велика доля учителей-мужчин. Что касается постсоветского обще-ства, то несмотря на все разговоры и заклинания о ее демократизации, проблема социальной дискриминации женщин при-обрела особую, исключительную злободнев-ность в связи с распадом социалистического общественного строя, сменой всего социально-экономического уклада и факти-ческой ликвидации социальных гарантий для семьи, детей, женщин. Таким образом, для социологического анализа проблемная ситуация заключена в глубоком противоре-чии, которое сложилось между формальным курсом на демократизацию общества, на претворение в жизнь конституционного принципа равных прав и возможностей по-

лов, - с одной стороны, и фактической дис-криминацией женщин в сфере труда и заня-тости, ущемлением их социальных прав в экономической жизни, - с другой. Осново-полагающим нормативным актом в этой об-ласти является: Закон Республики Молдова об обеспечении равных возможностей для женщин и мужчин, № 5-XVI от 09.02.2006, который устанавливает общие фундамен-тальные основы социальной, юридической, экономической, политической, культурной, профессиональной и других сторон деятель-ности женщины. Статья 5 Закона, гласит о запрете дискриминации по признаку пола. В Республике Молдова женщины и мужчины имеют гарантированные им равные права и свободы и равные возможности для их реа-лизации. Действия, каким-либо образом ограничивающие или исключающие равный подход к женщинам и мужчинам, являются дискриминационными и запрещаются. В статье 9, где говориться о равном доступе при найме на работу, государство гаранти-рует женщинам и мужчинам равные права и равные возможности, равный подход при трудоустройстве, а также работодатель осу-ществляет приём на работу с использовани-ем методов, обеспечивающих равный доступ женщин и мужчин к труду, в том числе по-средством временных специальных мер. К сожалению, многие красноречивые и столь остро необходимые нашему обществу и в частности женщинам - юридические нормы, остались мёртвой буквой, не найдя своего применения в других подзаконных актах и в жизни. Руководствуясь определёнными до-кументами и соглашениями и опираясь на анализ повседневной действительности, Правительство Республики Молдова 25 ав-густа 2006 года приняло Постановление об утверждении Национального плана «Про-движение гендерного равенства в обществе на период 2006-2009 гг.», что придало осо-бую актуальность исследованию социальной дискриминации женщин в сфере труда в условиях перехода страны к рыночной эко-номике. Однако известно, что права, закре-плённые юридическими нормами, нередко отличаются от реального их осуществления.

Page 172: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

172

Основное препятствие сохраняется, нера-венство между мужчинами и женщинами по-прежнему существует. Только социаль-ное равенство мужчин и женщин обеспечи-вает им равный доступ к экономическим и трудовым ресурсам, к формированию поли-тики на всех её уровнях, к участию в обще-ственной жизни, в принятии решений по экономическим, социальным, культурным и политическим вопросам. Социальная дис-криминация женщин проявляется в сфере труда и занятости; распределения власти и собственности; культуры и образования; по-литической и духовной жизни общества. Приватизация государственного сектора экономики отрицательно сказалась на поло-жении работающих женщин. И в условиях перехода к рынку именно государственные предприятия, учреждения остаются для них основными работодателями. Разрыв между заработками мужчин и женщин в государ-ственном секторе меньше, чем в частном. В феминизированных отраслях (медицина, образование, лёгкая, пищевая промышлен-ность) женщины имеют низкий профессио-нальный статус, ограниченные возможности для переподготовки и переквалификации, низкие заработки. Формы социальной дис-криминации женщин в сфере труда имеют свои особенности. Одна из них состоит в том, что в частном секторе дискриминация женщин имеет выраженный авторитарный характер, ставит женщину в большую зави-симость от работодателя-мужчины, чем на государственных предприятиях. Более того, уровень социальной и правовой защищён-ности женщин от дискриминации в частном секторе намного ниже, чем на предприятиях и учреждениях государственных или полу-государственных. В частной фирме нередко отсутствуют или бездействуют профсоюзы. Существует более жёсткая зависимость жен-щины от произвола начальника, безнаказан-но нарушается трудовое законодательство. Можно сказать, что именно в частном сек-торе положение женщин во многом опреде-ляется сексуальным неравенством. В этой сфере часто действует культ силы и автори-тета мужчины как духовной основы его вла-

сти. В основе любой концепции улучшения положения женщин должно лежать не наше представление о том, что плохо в нынешнем положении женщины и какие бы мы хотели видеть изменения, а понимание причин ны-нешнего неблагоприятного положения жен-щин и реальных возможностей, механизмов и рычагов устранения этих причин или смяг-чения их последствий. Поэтому мировое со-общество в лице правительств 190 госу-дарств, принимавших участие в IV Всемирной конференции по положению женщин в Пе-кине, признавая, что неравенство между мужчинами и женщинами по-прежнему су-ществует, а основные препятствия сохраня-ются, подтвердило свою приверженность к обеспечению полного осуществления прав человека, женщин и девочек в качестве не-отъемлемой, составной и неделимой части всеобщих прав человека и основных свобод [2] на уровне микросоциума: анализа семьи. Он ограничивается изучением межличност-ных отношений в микрогруппе, психологии подавления достоинств и свободы женщи-ны, исходя из разных сексуальных ролей двух полов. При этом в основу анализа от-носят как биологические различия между полами ( биологический пол ), [3] так и раз-ные культурные представления о поведении мужчин и женщин. Иначе говоря, гендерная идентичность и гендерные идеалы: мужественность-женственность. И право-вой, и философско-психологический подхо-ды дают возможность изучить лишь отдель-ные аспекты дискриминации женщин как социального явления, как единого целого. Именно социологический подход позволяет познать это явление во всей его полноте и сложности различных социальных связей и взаимозависимостей. Ни одной социологи-ческой работы, посвященной непосред-ственно процессу или явлению социальной дискриминации женщин, в социологии нет. Но наука развивается не на пустом месте. Различные аспекты дискриминации женщин (в доперестроечный период вместо этого по-нятия обычно использовали его аналог - ущемление ) изучались главным образом экономистами, юристами, историками, фи-

Page 173: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

173

лософами и психологами. В связи с этим нельзя не отметить работы профессора Мо-сковского университета и преподавателя Высших женских курсов В. М. Хвостова «Женщина накануне новой эпохи» (1905), Н. К. Крупской «Женщина – работница» (1901), А. М. Коллонтай «Социальные основы жен-ского вопроса» (1909), А. Бабеля «Женщина и социализм» (1905). В советское время эко-номические аспекты нарушения прав жен-щин в сфере труда изучались интенсивно многообразно. Более двух третей всех изда-ных по женскому вопросу научных трудов посвящены именно производственной сфе-ре деятельности женщин, сочетанию их се-мейных и профессиональных обязанностей. К анализу ущемления прав женщин в сфере труда и производства дан в работах С. В. По-лениной. Философско-культурологический феномен женщины раскрыт в работах О. Во-рониной. Если говорить о зарубежных шко-лах изучения положения женщин, о так на-зываемом гендерном направлении исследований, то для западных ученых тема равноправия полов представлена в двух век-торах: правовом (как составная часть про-блемы прав человека) и психологическом (с точки зрения отношения между полами). [4] Наиболее капитальным в этом плане являет-ся исследование Отто Вейнингера «Пол и ха-рактер» эмпирическую базу, которого со-ставляют результаты конкретных социологических исследований (проведен-ных коллективом ГАЛСИ Международной ассоциации «Женщины и развитие» в 1991-1996 годах. Под влиянием внешних и вну-тренних условий, объективных и субъектив-ных факторов процессу присуще устойчивое взаимодействие женского социума с различ-ными социальными институтами и общно-стями с целью достижения равенства прав и возможностей, устранения дискриминации по признаку пола, равноправия полов, их гендерной симметрии в обществе и устране-ния главной угрозы - угрозы безопасности личности женщины и реализации ее роле-вых функций труженицы, матери, обще-ственной деятельницы. Для решения этих задач необходимо создание национального

механизма по преодолению неравноправия женщин. Формы социальной дискримина-ции женщин в зависимости от сфер их дея-тельности могут быть различными (напри-мер, немотивированное увольнение с работы или сексуальные притязания со стороны на-чальника). В любом случае в основе дискри-минационных действий лежит насилие над личностью женщины в конкретной ситуа-ции (как семейно-бытовой, так и обществен-ной) и влечет за собой перемены в ролевых функциях женщины. Социологическое ис-следование социальной дискриминации женщин опирается на данные ряда частных социологических теорий: социологии лич-ности, социологии семьи, социологии моло-дежи и, прежде всего, гендерной социоло-гии, гендерной идентичности. С позиций социологического подхода объектом соци-альной дискриминации являются женщины как особая социогендерная общность, обла-дающая конкретными демографическими характеристиками, многоролевыми функ-циями и определенным социальным стату-сом. [5] Пекинская конференция поставила задачу на уровне правительств всех стран мира предупреждать и устранять любые формы насилия в отношении женщин и де-вочек и обеспечивать уважение междуна-родного права, включая гуманитарное пра-во, в интересах защиты женщин и девочек в первую очередь. Субъектами социальной дискриминации женщин являются: а) муж-чины (если анализ ведется на уровне семейно-бытовых отношений), обладающие конкретными демографическими характе-ристиками, своей социальной ролью и ген-дерной идентичностью, б) общество при ис-следовании социальных отношений, в) государство в лице его социальных институ-тов, регулирующих отношения полов, спо-собствующее или, напротив, нарушающее принципы гендерного равновесия в составе властных институтов в вопросах распреде-ления рабочей силы в различных сферах за-нятости. Действия субъектов социальной дискриминации женщин проявляются либо непосредственно в индивидуальных пове-денческих актах, либо опосредованно - через

Page 174: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

174

принимаемые исполнительными и законо-дательными властями постановления; либо в действиях, учитывающих сложившиеся в массовом сознании гендерные идеалы. В роли субъекта насилия фактически может выступить любой социальный институт, в деятельности которого целенаправленно на-рушается принцип равноправия полов. Это неравенство американский социолог Н. Смелзер определяет как условия, при кото-рых люди имеют неравный доступ к таким социальным благам как деньги, власть, пре-стиж. Только социальное равенство мужчин и женщин обеспечивает им равный доступ к экономическим и трудовым ресурсам, к формированию политики на всех ее уров-нях, к участию в общественной жизни, в принятии решений по экономическим, со-циальным, культурным и политическим во-просам. Социальная дискриминация жен-щин проявляется в сфере труда и занятости; распределения власти и собственности; культуры и образования; политической и духовной жизни общества. Она является одной из форм насилия над личностью. При-ватизация государственного сектора эконо-мики отрицательно сказалась на положении работающих женщин. И в условиях перехо-да к рынку именно государственные пред-приятия остаются для них основными рабо-тодателями. Условия занятости, оплаты женского труда здесь лучше (естественно, если предприятие работает). Разрыв между заработками мужчин и женщин в государ-ственном секторе меньше, чем в частном. Объяснение - гендерное разделение в сфере труда, которая проявляется в различных оценках труда мужчин и женщин. В феми-низированных отраслях (медицина, образо-вание, пищевая промышленность) женщи-ны имеют низкий профессиональный статус, ограниченные возможности для переподго-товки и переквалификации, низкие заработ-ки. Кроме того, большинство женщин рабо-тают в дефицитных и кризисных отраслях материального производства, на должно-стях, не требующих высокой квалификации в бюджетной сфере. По официальным дан-ным, примерно треть руководителей пред-

приятий различных форм собственности признают, что предпочитают при приеме на работу мужчин, а не женщин. Очевидно, что необходимо трансформировать запрети-тельный характер трудового законодатель-ства в рекомендательный, дающий женщине право самостоятельно принимать решения: где, в каком режиме, на каких видах работ быть занятой. Все эти вопросы должна ре-шать сама женщина. Законодательные огра-ничения полезно сохранить только в вопро-сах деторождения, кормления грудных детей и, возможно, наличия в семье детей-инвалидов. Формы социальной дискрими-нации женщин в сфере труда имеют свои особенности. Первая из них состоит в том, что в производственную сферу вовлечена не вся женская общность. Стабильность - бла-гоприятный фактор для рынка труда в усло-виях снижения спроса на женскую рабочую силу. Причем, уровень занятости женщин в трудоспособном возрасте составляет 75,5%. Их средний возраст – 39,4 года (мужчин – 39,7 лет). Пятая часть - это молодые женщи-ны до 30 лет, а 10% - женщины пенсионного возраста. Вторая особенность социальной дискриминации женщин в производствен-ной сфере состоит в том, что в частном сек-торе она имеет выраженный авторитарный характер, ставит работницу в большую зави-симость от работодателя - мужчины, чем на государственных предприятиях. Более того, уровень социальной и правовой защищен-ности женщин от дискриминации в частном секторе намного ниже, чем на предприятиях государственных или полугосударственных. В частной фирме нередко отсутствуют или бездействуют профсоюзы. Можно сказать, что именно в частном секторе положение женщин во многом определяется сексуаль-ным неравенством . В этой сфере часто дей-ствует культ силы и авторитета мужчины как духовной основы его власти. В основе любой концепции улучшения положения женщин должно лежать не наше представ-ление о том, что плохо в нынешнем положе-нии женщины и какие бы мы хотели видеть изменения, а понимание причин нынешнего неблагоприятного положения женщин и ре-

Page 175: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

175

альных возможностей, механизмов и рыча-гов устранения этих причин или смягчения их последствий. [6] Любая государственная политика в отношении женщин может скла-дываться только из - компенсация их объ-ективно сложного положения на рынке тру-да (с учетом огромной важности для общества других функций, выполняемых женщиной за пределами этого рынка, пре-жде всего заботы о детях и обеспечения нор-мальной ситуации в семье, позволяющей мужчине трудиться с полной отдачей). Сле-дует отдавать себе отчет, что при нынешнем состоянии дел никакие меры государствен-ного принуждения, в том числе и законода-тельные, не заставят экономических субъек-тов (работодателей) поступать вопреки собственным интересам (или тому, что они этими интересами считают). Чтобы работо-датель брал на работу женщину, он должен быть уверен в том, что она будет на данном рабочем месте работать лучше, чем мужчи-на. Женщины исторически были привязаны к отраслям и секторам, сильнее всего зави-севшим от государственного попечения, не-пропорционально большая доля женщин, в том числе с высшим образованием, тради-ционно была занята на рабочих местах с преобладанием неспециализированного и/или рутинного труда (служащие в разного рода конторах). Труд этот хотя и выполнял-ся людьми с высшим образованием (имел значение лишь сам факт диплома о высшем образовании, но никак не специальность), не требовал ни специального образования, ни специальной профессиональной подго-товки и вёл в лучшем случае к профессио-нальному застою, а чаще к дисквалификации работника. В тоже время именно те секторы экономики, которые наиболее ответственно и органично способны поглощать женскую рабочую силу (информационный, сектор услуг и т. п.) традиционно были неприори-тетными на рынке труда. Воплощение жен-ского начала в социальной и, в частности, профессиональной сфере нашло отражение в понятии «гендер». Гендер - это сложный социокультурный конструкт: различия в ро-лях, поведении, ментальных и эмоциональ-

ных характеристиках между мужским и женским, творимые (создаваемые) обще-ством. В последнее время принято чётко разграничивать конституциональные и со-циокультурные аспекты в различении муж-ского и женского, связывая их с понятиями пола и гендера. Термин «пол» описывает биологические различия между людьми, определяемые генетическими особенностя-ми строения клеток, анатомо-физиологическими характеристиками и де-тородными функциями. Термин «гендер» указывает на социальный статус и социально-психологические характеристики личности, которые связаны с полом и сексуальностью, но возникают во взаимодействии с другими людьми, а также с социальными, профессио-нальными требованиями. Если говорить о зарубежных школах изучения положения женщин, о так называемом гендерном на-правлении исследований, то для западных учёных тема равноправия полов представле-на в двух векторах: правовом (как составная часть проблемы прав человека) и психоло-гическом (с точки зрения отношения между полами). Для всех из них базовым является различение понятий пол (sex) и гендер (gender). Ранее других интерес к гендерным проблемам проявляли философы Платон, Аристотель, Г. Гегель, И. Кант, З. Фрейд, Ж.-П. Сартр. Затем решение этих проблем стали предлагать социологи, психологи, юристы, историки, философы, экономисты. В истории женского движения вопрос о пра-вах женщин и перспективах решения про-блемы положения женщины в обществе ис-следовала Симона де Бовуар и др. Симона де Бовуар в своей книге «Второй пол», при-знанной мировым сообществом лучшей книгой XX столетия по женской проблема-тике, подчеркнула, что «никакое расслоение общества по признаку пола невозможно».

Женщины традиционно пассивны, ме-нее склонны к профессиональной мобиль-ности, стремятся больше к социальному комфорту на рабочем месте, чем профес-сиональной самореализации и достижениям (из-за этого женщина придаёт очень боль-шую роль неслужебным и неформальным

Page 176: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

176

отношениям в коллективе, почему руко-водители и считают женщин источником сложностей и напряженности в коллекти-ве, скептически относятся к их профессио-нальным возможностям и не любят брать на работу). У женщин значительно сильнее, чем у мужчин, формальное образование (по диплому) не соответствует реальной квали-фикации и профессии, а реальные специ-альности не соответствуют фактическим потребностям на рынке труда в обществе. Существуют сильные предубеждения насчет должного и возможного места женщин. На устранение или смягчение действия этих факторов и должны быть направлены меры государственной политики. Сегодня шан-сы на успех может иметь только такая по-литика, которая, во-первых, будет сильно дифференцирована, то есть предусматри-вала для различных групп именно те виды помощи, которые максимально эффектив-ны именно для данной группы, чтобы из-бегать неэффективных затрат ресурсов. А женщины, как показывают результаты ис-следований, очень разнятся между собой по потребностям в той или иной форме помо-щи и в возможностях воспользоваться раз-ными видами помощи. Далее, эта политика должна максимально ориентироваться на возможности косвенной помощи, гораздо менее дорогостоящей, чем прямая помощь и позволять: на те же деньги поддержать гораздо больше женщин, к тому же в ходе помощи научить их стоять на собственных ногах . Наконец, эта политика должна мак-симально учитывать возможность того, что различные меры должны взаимно усиливать эффект друг друга и порождать по цепочке благоприятные побочные эффекты. В наших конкретных условиях это значит, что шансы на успех и на финансирование будут иметь прежде всего такие меры, которые будут не только помогать женщинам, но одновремен-но и содействовать общему прогрессу эконо-мики. Это прежде всего развитие жизненно необходимых для современной экономики секторов информационного обслуживания, деловых услуг, а через некоторое время, когда депрессия сменится экономическими

оживлениями - сферы бытовых услуг, мел-кого бизнеса и т. п. Отрадно, что женщины стараются решать свои проблемы сообща, что им присуще чувство единения для защи-ты своих интересов и поэтому долг мужчин помочь в этом важном и необходимом деле, поскольку женские проблемы, по целому ряду вполне объективных причин, не могут быть разрешены одними женщинами. Раду-ет возрастающая активизация женского биз-неса и предпринимательства, продвижение женщин по службе в коммерческих фирмах, органах государственного управления и си-ловых структур, что необходимо оказать всестороннюю поддержку, создав необходи-мые предпосылки для их продвижения по служебной лестнице.

Правовая база женского вопроса в Ре-спублике устарела, не отвечает современ-ным условиям и требует коренных изме-нений. Остается пожелать, чтобы законы, обеспечивающие преодоление социальной дискриминации женщин в Молдове, равные права и равные возможности полов, не за-леживались в письменных столах депута-тов. «Истинное равенство граждан состоит в том, чтобы все они одинаково были под-чинены законам». Справедливы слова Жана д'Аламбера - великого французского про-светителя.

Литература:Г. Силласте, Г. Ж. Кожамжарова, 1. Соци-альная дискриминация женщин как пред-мет социологического анализа, Социс, 1997, № 31.Пекинская декларация ООН, Доклад 2. Четвертой Всемирной конференции по положению женщин, (Пекин, 4-15 сен-тября 1995 года).Дж. Моултон, 3. Парадигма философии: ме-тод соперничества, 1997Э. Келлер, 4. Феминизм и наука, М., 2005.Г. Г. Силласте, 5. Гендерная социология как частная социологическая теория, М., 1997.Л. В. Бабаева, 6. Женщины: актуальные на-правления социальной политики, Социс, 1997, № 28.

Page 177: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

177

Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în Republica Moldova trebuie să devină un dialog, nu să continue să fie un monolog (deseori coercitiv şi intolerant) al instituţiilor occidentale în prezentarea Mol-dovei ca fiind un stat falimentar în respectarea drepturilor omului. Astfel, numai găsirea unui echilibru adecvat între naţional şi universal în definirea drepturilor omului în Moldova poate să conducă la instaurarea păcii sociale şi să pre-vină tensiuni viitoare. Pe parcursul perioadei de independenţă în Republica Moldova drepturile omului au devenit extrem de importante în dis-cursul politic şi academic autohton. De către in-stituţiile internaţionale şi, în special, cele euro-pene (Comisia Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului [CEDO], Consiliu Europei etc.) gradul de dezvoltare, sau chiar „civilizare” a Moldovei este evaluat în mare parte prin pro-gresul obţinut în respectarea drepturilor omu-lui. Un raport al Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii a inclus Moldova, pe lângă alte state precum Rusia, Iran, Venezuela sau China, în categoria entităţilor cu probleme la capitolul respectării drepturilor omului, ceea ce a trezit imediat reacţii adverse din partea ac-torilor internaţionali puternici în termeni de potenţial economic sau geopolitic (ex. China), sau o nemulţumire tacită din partea celorlalţi. În numeroasele rapoarte ale Comisiei Europene Moldova este atenţionată asupra lacunelor în asigurarea drepturilor politice (prima generaţie a drepturilor), precum este dreptul la libera ex-

Ghenadie JOVMIR, lector asistent al Catedrei drept publica Academiei ,,Ştefan cel Mare” a MAI

MIJLOACE JURIDICE DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI

The issue of human rights and fundamental freedoms in the Republic of Moldova should become a dialogue, not mono-logue continues to be an (often coercive and intolerant) of Western institutions to present Moldova as a bankrupt state for hu-man rights. Thus, only finding the right balance between national and universal definition of human rights in Moldova can lead to social peace and prevent future tensions. During the period of independence in Moldova human rights have become extremely important in local political and academic discourse.

primare, şi/sau libertatea presei, dreptul la în-truniri şi, mai puţin, în respectarea drepturilor sociale sau economice. De asemenea, corupţia, lipsa independenţei justiţiei şi asigurarea insufi-cientă a supremaţiei legii sunt probleme cu care se confruntă Republica Moldova.

În acest context, unul dintre mijloace-le cele mai importante şi mai eficiente pentru asigurarea protecţiei şi respectării drepturilor omului îl constituie justiţia. Aceasta, prin defi-niţie, trebuie să garanteze drepturile cetăţenilor împotriva oricăror abuzuri, sancţionând pe cei vinovaţi de încălcarea legii şi restabilind drep-turile ce au fost încălcate. Cu toate că aceste lu-cruri par astăzi fireşti, nu întotdeauna justiţia a avut atât de clar stabilit profilul activităţilor sale, al sarcinilor pe care trebuia să le îndeplinească. Ideea implicării justiţiei în apărarea drepturilor omului este, evident, o creaţie modernă, legată de însuşi conceptul existenţei acestor drepturi. În antichitate a avut la un moment dat o largă circulaţie principiul 0 „fiat justiţia pereat mun-dus” (să se facă dreptate chiar de ar fi să piară lumea). Originea acestui principiu este înde-părtată. Filosoful Seneca povesteşte că la Roma exista un pretor, Piso, celebru prin conştiincio-zitatea, dar şi prin rigiditatea sa. Piso condam-nase pe un cetăţean pentru crimă de omor, dar în momentul în care cel condamnat a fost dus în piaţa publică spre a fi executat, şi-a făcut apa-riţia însuşi omul care se credea că a fost victima asasinatului. Centurionul a suspendat atunci execuţia şi a trimis lui Piso un curier, aşteptând

Page 178: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

178

noi ordine de la Piso, dat fiind caracterul ieşit din comun al cazului. Piso i-a condamnat însă pe toţi trei la moarte: persoana deja condamna-tă, pe centurion, fiindcă nu a executat ordinul, şi pe presupusa victimă deoarece a constituit cauza morţii a doi oameni nevinovaţi.

Evident, o asemenea concepţie absurdă despre justiţie nu are nimic în comun cu apă-rarea drepturilor omului. Marele diplomat ro-mân Nicolae Titulescu, care era în acelaşi timp şi un mare jurist, a arătat cu multă claritate că „Sub abstracţiunea legilor se mişcă oameni şi a-i sacrifica unui exces de logică înseamnă a zice «Omul este făcut pentru lege, iar nu legea pentru om», ceea ce e o absurditate. [1, p.11] La rândul său, marele profesor român Mircea Djuvara, care releva ideea că în practică se poa-te produce o îndepărtare a instituţiilor juridice de la rolul lor firesc, preciza că „prima sarcină a dreptului constituţional şi în special a legiui-torului în asemenea materie este să caute ca o asemenea deosebire între instituţiuni şi realităţi, să fie cât se poate de mică, fără nădejdea însă ca vreodată să poată ajunge a acoperi acest abis, care prin natura lucrurilor există în orice insti-tuţie de drept”[2, p. 35]

În lumina acestor câteva gânduri de prin-cipiu, voi preciza, în continuare, numai unele aspecte legate de rolul justiţiei în apărarea drep-turilor omului, şi anume: mecanismul actual de organizare judecătorească şi valoarea căilor de atac ca mijloace de asigurare a respectării drep-turilor omului.

1. Mijloacele juridice interneÎn baza legii cu privire la organizarea siste-

mului instanţelor de judecată, acestea din urmă se reorganizează în felul următor:

Judecătoria Supremă se reorganizează –în Curtea Supremă de Justiţie cu sediul în mu-nicipiul Chişinău;

arbitrajul se reorganizează conform le- –gislaţiei care reglementează activitatea instanţe-lor economice în Judecătorie Economică;

judecătoria militară; –curţi de apel; –judecătoriile de fond. –

2. Mijloacele juridice internaţionaleMult timp, în doctrina şi practica de drept

internaţional a dominat ideea suveranităţii eta-tice, concepută în sensul ei strict, absolut şi res-

trictiv. Literatura de specialitate a fostelor ţări socialiste, din motive lesne de înţeles, a contes-tat orice drept al comunităţii internaţionale de a dezbate şi interveni în problemele mult mai liberale şi mai puţin exclusiviste cu privire la raportul dintre individ şi stat la o eventuală re-laţie a acestuia cu comunitatea mondială. Im-portante premise ale recunoaşterii unei calităţi active a individului ca reclamant al încălcărilor comise împotriva drepturilor sale, chiar de că-tre statul al cărui resortisant este, au derivat din documentele internaţionale pe care le-a accep-tat comunitatea statelor. Mecanismele Organi-zaţiei Naţiunilor Unite au recunoscut, de pildă, dreptul indivizilor de a adresa petiţii în legătură cu nesocotirea drepturilor lor de către puterea titulară sau mandatară. O adevărată revoluţie în gândirea juridică a fost efectuată însă de Con-venţia Europeană a Drepturilor Omului care, în 1950, a fundamentat pentru prima dată ide-ea accesului direct al individului la organismele de protecţie internaţională. Prin legea privind ratificarea Convenţiei pentru Apărarea Dreptu-rilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, se creează pentru prima dată posibilitatea pentru cetăţenii moldoveni de a apela în mod direct la organismele europene. O asemenea posibilitate necunoscută în trecut implică importante mu-taţii pe planul gândirii juridice, un efort conti-nuu de sincronizare a legislaţiei moldoveneşti cu acest important instrument internaţional, dar şi o nouă perspectivă teoretică cu privire la treptele şi gradele de jurisdicţie care sunt puse astăzi la dispoziţia indivizilor şi care sunt în mă-sură să garanteze drepturile lor împotriva orică-ror eventuale încălcări sau abuzuri.[3]

Având în vedere locul drepturilor omului în construcţia europeană, dar şi faptul că prima jurisdicţie internaţională de protecţie a dreptu-rilor fundamentale a fost asigurată de Curtea Europeană a Dreptului Omului – organ judiciar creat de Convenţia pentru Apărarea Drepturi-lor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Sediul Curţii este fixat la Strasbourg, care este şi sediul Consiliului Europei. Curtea poate totuşi, atunci când socoteşte că este util, să-şi exercite funcţiile în alte locuri de pe teritoriul statelor membre ale Consiului Europei.

Plângerile trimise spre soluţionare Curţii

Page 179: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

179

trebuie să fie făcute împotriva unui stat parte contractantă care a ratificat Convenţia.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este o instanţă de apel împotriva hotărâri-lor instanţelor naţionale şi nu poate anula sau modifica deciziile lor, după cum nici nu poa-te interveni direct pe lângă autoritatea de care partea se plânge.

Curtea poate fi sesizată cu privire la pro-bleme ce ţin de responsabilitatea unei autorităţi publice (legislaţie, instanţe de judecată etc.). Curtea nu poate cerceta plângeri împotriva per-soanelor fizice sau a organizaţiilor private.

Făcând abstracţie de succesele Moldovei pe calea implementării modelului liberal al drep-turilor, în ţară au fost remarcate şi revolte socia-le masive, care nu au nimic în comun cu faptul respectării sau nerespectării drepturilor omului de către autorităţi. Poate cel mai mare ecou l-au avut multiplele tentative de organizare a unei parade a homosexualilor în centrul capitalei ţă-rii, sau de introducere a cursului „Deprinderi de viaţă” în instituţii ale educaţiei primare din ţară. În ambele cazuri din partea promotorilor drepturilor, autorităţile au fost acuzate de lipsa voinţei politice ferme în asigurarea drepturilor egale tuturor segmentelor sociale, în încurajarea stigmatizării şi discriminării. Astfel, s-a invocat implementarea neadecvată a Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, care în art.3 defineşte întrunirea ca ,,miting, demon-straţie, manifestare, procesiune, marş, piche-tare, grevă... orice altă adunare a cetăţenilor”. [4] În plus, se mai face referire la Constituţia Republicii Moldova, care în art.32 garantează libertatea opiniei şi exprimării. O altă tulburare socială a izbucnit pe parcursul elaborării cadru-lui legislativ naţional în definirea şi promovarea termenului de discriminare. În special, revolta s-a concentrat asupra asigurării drepturilor mi-norităţilor sexuale, necesitatea respectării căro-ra fiind argumentată de promotorii drepturilor spiritului toleranţei, corectitudinii politice şi îndeplinirii angajamentelor internaţionale ale Moldovei.

Cea mai recentă încălcare masivă a drep-turilor omului, care va rămâne în istoria Re-publicii Moldova, au fost evenimentele ce s-au desfăşurat la 7 aprilie 2009. Ca răspuns la de-monstraţiile care au avut loc la Chişinău înce-

pând cu data de 6 aprilie şi care au fost însoţite de acte de violenţă şi vandalism la 7 aprilie, au-torităţile guvernamentale au lansat o campanie de arestări în masă, în particular discriminând persoane tinere – studenţii.

Conform listelor publicate la 12 aprilie de către Ministerul Afacerilor Interne al Moldovei, până la data de 11 aprilie au fost arestate 129 de persoane. Există suficiente dovezi pentru a afirma faptul că listele publicate cu numele ce-lor reţinuţi sunt incomplete şi includ un număr de persoane, locul aflării cărora nu a fost comu-nicat rudelor la timpul cuvenit. Din declaraţiile făcute de avocaţii, rudele sau prietenii acesto-ra, precum şi în urma unor observaţii, putem să afirmăm că au avut loc următoarele încălcări sistematice:

persoanelor nu le-au fost aduse la cu- –noştinţă motivele reţinerii;

de obicei, acestea sunt reţinute de per- –soane care nu se legitimează, în civil;

deseori, familia sau rudele apropiate –nu sunt informate despre locul aflării celor re-ţinuţi.

Cu privire la accesul la asistenţa juridică a avocaţilor:

persoanele reţinute nu au avut acces la –asistenţa juridică a avocatului la timpul cuvenit şi există rapoarte precum că persoanele reţinute au fost abuzate fizic, pentru că au solicitat asis-tenţa unui avocat;

există rapoarte precum că persoanele –au fost interogate în absenţa unui avocat;

exisetă rapoarte conform cărora avoca- –ţii nu asistă la şedinţele de judecată;

nu sunt asigurate întâlniri private cu –avocatul;

multe persoane, inclusiv minori, au de- –clarat că au fost abuzate fizic şi tratate cu cru-zime, inuman şi degradant în perioada în care au fost deţinute şi când se aflau în custodia po-liţiei.

Bineînţeles, încălcarea drepturilor omului a fost foarte vădită în această perioadă, eviden-ţiindu-se printr-o indiferenţă totală din partea conducerii Republicii Moldova.

Astfel, în acest context şi trăgând unele concluzii, putem afirma că drepturile şi liber-tăţile omului se referă nu numai la stat, ci şi la

Page 180: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

180

orice alte persoane, acestea având obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile, iar statul având datoria de a le impune respectarea acestei obli-gaţii, deci a proteja drepturile şi libertăţile omu-lui împotriva unor asemenea încălcări.

De fapt, protecţia şi respectarea drepturi-lor şi libertăţilor omului se confruntă astfel cu numeroase dificultăţi şi în plan intern şi inter-naţional – unele decurgând din sisteme legisla-tive şi instituţionale necorespunzătoare, altele din lacune ale reglementărilor internaţionale ori ale respectării acestora, altele din ignorarea unor drepturi şi din starea de sărăcie şi subdez-voltare.

În final, se constată că drepturile omului nu pot fi oferite sau impuse din afară, ele trebu-ie cucerite prin politică internă, fermă şi con-stantă.

Astfel, o lucrare asupra respectării drep-turilor şi libertăţilor omului nu este şi nu poate fi niciodată ultimul cuvânt în acest domeniu, pentru că fenomenul însuşi pe care îl abordează este într-o constantă evoluţie. Sunt adoptate în continuare reglementări noi, procesul aplicării relevă noi sensuri şi interpretări ale celor exis-tente.

Bibliografie:Adrian Năstase, 1. Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, IRDO, Bucureşti, 1992.Cristian Ionescu, 2. Drept constituţional şi in-stituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucu-reşti, 2000.Doina Micu, 3. Garantarea drepturilor omu-lui, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1998.Lege privind întrunirile nr.26-XVI din 4. 22.02.2008, Monitorul Oficial nr.80/261 din 22.04.2008.

Page 181: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

181

Ingrid-Ileana NICOLAU, doctorand

RAPORTURILE CONTRACTUALE DE MEDIU

Recenzent: Mihai BÎRGĂU, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar

As a result of social development and business expansion into new contracts occurred specifically regulated or unregulated by law. Therefore, it was necessary to classify them.

Legal doctrine used in the concept of agreement between two or more parties, which gives rise to change or turn off certain rights and obligations, usually civil. In terms of “environmental contract” or “environmental contract”, the majority view prevails in the literature is that such a contract can not be completed. We deem it necessary to have a different opinion, contradicting the above, which shows that the Environ-ment Law can certainly talking about an environmental contract.

Drept urmare a dezvoltării sociale şi ex-tinderii afacerilor au apărut noi contracte regle-mentate sau nereglementate în mod special de lege. De aceea, a apărut necesitatea clasificării lor [1, p. 36].

Doctrina juridică utilizează noţiunea de contract în privinţa acordului încheiat între două sau mai multe părţi, prin care se dă naşte-re, se modifică sau se sting anumite drepturi şi obligaţii, de regulă, civile.

În ceea ce priveşte „contractul de mediu” sau „contractul ecologic”, în opinia majoritară existentă în literatura de specialitate este că un asemenea contract nu poate fi încheiat. Consi-derăm necesar de a avea o altă opinie, contra-dictorii celei de mai sus, din care rezultă că în raporturile de dreptul mediului se poate de vor-bit cu siguranţă despre un contract ecologic.

În acest context, am putea vorbi despre o no-utate a jurisprudenţei în domeniul mediului, deoa-rece cu câteva decenii în urmă nici nu se auzea des-pre o ramură distinctă a dreptului mediului, despre un contract administrativ, procesual etc.

Considerăm necesar de a rupe această mişcare inertă şi de a declara, chiar cu riscul ne-ânţelegerii integrale, că în raporturile de dreptul mediului se poate de vorbit cu siguranţă despre un contract ecologic.

Despre acest contract deja se vorbeşte în literatura de specialitate franceză, şi anume la compartimentul în care proprietarii de resurse naturale convin asupra activităţilor de îmbu-nătăţire a condiţiilor de mediu, dar nu în scop

propriu, ci în interes comun, public.În general, unii autori definesc natura con-

tractului de mediu în mod diferit. Astfel, autorii francezi A.Weil şi Fr. Terre, definind contractul, stabilesc că acesta este un acord de voinţă reali-zat între două sau mai multe persoane pentru a crea un raport juridic – dând naştere unei obli-gaţii sau constituind un drept real – a modifica sau stinge un raport juridic preexistent [2, p. 1; 1, p. 29].

Considerăm această definiţie ca fiind nu pe deplin adecvată noţiunii de contract în sen-sul legislaţiei actuale, deoarece definirea oricărui fenomen, proces sau fapt, cu enumerarea unora din caracterele sale, chiar şi cele mai principale, este supusă riscului de a crea situaţia când ce-lelalte caractere s-ar exclude implicit sau înseşi definiţia ar fi incompletă.

M. Cantacuzino, referindu-se la contracte, consideră că acestea sunt acele acte juridice care au ca scop de a da naştere raporturilor juridice de obligaţie între părţi [3, p. 393], excluzând în aşa mod din categoria de contracte acele acte juridice care modifică sau sting raporturile juri-dice de obligaţii. Evident, o asemenea viziune a noţiunii de contract nu este acceptată astăzi, din considerente că legislatorul tinde de a exclude din uzul juridic utilizarea cu înţeles semantic dublu a noţiunilor de contract şi convenţie.

Prin urmare, vorbind despre contrac-tul ecologic, trebuie de menţionat neapărat că acesta este una din categoriile de contracte. În aceeaşi ordine de idei, ţinem să evidemţiem că

Page 182: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

182

nu putem fi de acord cu afirmaţiile unor autori, care, deşi recunosc că asupra tuturor actelor civile bilaterale se răsfrâng aceleaşi drepturi şi obligaţii, totuşi, nu pentru toate aceste acte se atribuie denumirea de contracte, limitându-se doar la cele care dau naştere de obligaţii [4, p. 47]. Anume din aceste considerente astăzi este frânată dezvoltarea ideii de contract ecologic.

În fond, suntem de acord cu autorii care expun o definiţie formală a noţiunii de contract şi să menţionăm că contractul ecologic este un acord de voinţă încheiat între două sau mai mul-te persoane pe timpul vieţii acestora, cu privire la naşterea, modificarea sau stingerea drepturi-lor şi obligaţiilor ecologice în interesul propriu sau a întregii societăţi.

Totuşi, considerăm că una din cauzele care frânează uşoara recunoaştere şi promovare a relaţiilor contractuale în domeniul protecţiei mediului ţine de faptul că la etapa actuală, le-gislaţia realizează o deosebire, deşi slab sesizată, dar ferm implementată, dintre noţiunea de act juridic şi contract. Aceste două noţiuni, fiind utilizate des în legislaţie corelează ca parte din întreg (gen – specie) ) [4, p. 47], fiind aplicată regula, conform căreia, toate contractele sunt acte juridice şi nu toate actele juridice sunt con-tracte.

Astfel, după cum am mai menţionat an-terior, pot exista acte juridice unilaterale şi acte juridice bilaterale sau multilaterale – contractele.

Reieşind din cele expuse, ţinem să rele-văm cele mai principale trăsături caracteristice ale contractului ecologic ca act juridic, şi anu-me: acesta este un acord de voinţă realizat între două sau mai multe persoane în fiinţă la mo-mentul încheierii contractului; acordul este atins prin libera manifestare de voinţă; are drept scop naşterea, modificarea, stingerea raporturilor ju-ridice legate de folosirea raţională, conservarea, dezvoltarea şi protecţia factorilor de mediu şi; presupune considerarea ordinii publice şi bune-lor moravuri.

Problema identificării contractului eco-logic prezintă o importanţă deosebită. Astfel, având în vedere faptul că anume contractele sunt acea categorie de acte care au menirea de a regle-menta în detaliu o bună parte a raporturilor juri-dice cotidiene şi care pe viitor pot să înlocuiască la multe capitole legea, iar spectrul divers al ra-

porturilor determină şi o diversitate de categorii de contracte, corespunzător este necesară apli-carea corectă a regimului juridic pentru fiecare din categoria de contracte ecologice. Problema principală, însă, constă în a diferenţia contrac-tele ecologice de cele ale altor ramuri de drept, în eventualitatea faptului că asupra contractelor ecologice au o aplicabilitate regulile contractuale cu un specific aparte, generat de natura şi impor-tanţa obiectivelor de protecţie a mediului.

Determinarea diferenţei între contractul ecologic şi contractul civil va constitui întot-deauna o problemă. Astfel, atât doctrina juridi-că sovietică, cât şi legislaţia în vigoarea atribu-ie la categoria de contracte civile absolut toate contractele, cu excepţia celor de muncă şi de drept internaţional. Actualmente, teoria drep-tului mai recunoaşte şi prezenţa altor categorii de contracte, cum ar fi cele matrimoniale, admi-nistrative etc. Din aceste considerente, este ne-cesar de a enunţa unele criterii delimitatorii ale contractului civil de toate celelalte categorii de contracte. Aceasta ar fi posibil de realizat prin prisma unor caractere ale acestui contract. În acest context, contractul civil este un contract care îşi face apariţia în domeniul reglementă-rilor raporturilor de drept privat, pe când con-tractul ecologic ar viza un interes public.

Contractul comercial constituie acea vari-etate a contractelor de drept privat, care ţine de raporturile ,,ce se stabilesc în activitatea comer-cială internă realizată de către comercianţi” [5, p. 43]. În doctrina juridică, natura contractului comercial este abordată în mod deosebit. Astfel, dacă e să privim diviziunea clasică a faptelor de comerţ în fapte de comerţ obiective şi fapte de comerţ subiective [6, p. 14-49], atunci anume contractul ecologic este acela care nu poate să urmărească în primul rând un scop comerci-al. Totodată, nu putem nega integral faptul că contractele comerciale nu pot avea obiective de protecţie a mediului sau de folosire raţională a lui. Însă, considerăm că odată ce au apărut aces-te interese şi fiind evidenţiate în plan secundar drept mijloc de realizare a unui scop de prote-jare a mediului, oricum fac ca acest contract să devină unul ecologic. Altfel spus, identificarea contractului ecologic în raport cu cel comercial se face prin prisma cauzei contractului.

Contracul administrativ, deşi este utilizat

Page 183: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

183

relativ nu demult în Republica Moldova şi Ro-mânia, totuşi acesta şi-a găsit argumentarea şti-inţifică. Totodată, ţinem să menţionăm că acest contract cuprinde unele domeni care nu sunt de natura raporturilor administrative.

Referitor la concesiune, se consideră că este un contract pur administrativ [7, p. 209; 8, p. 25-30], însă nu se ia în consideraţie că acesta este şi unul ecologic. Deşi nu toţi specialiştii în domeniu sunt de acord cu o asemenea afirmaţie, totuşi nimeni nu neagă faptul că prin contractul de concesiune a resurselor naturale este reali-zat un interes public şi de protecţie a mediului. De cele mai dese ori, încheierea acestui contract urmăreşte scopul asigurării folosirii raţionale şi protecţiei resurselor naturale.

Dacă e să ne referim la caracterele contrac-tului ecologic, am putea releva următoarele:

Este un contract sinalagmatic. Caracterul sinalagmatic al contractului ecologic este rele-vat prin faptul că la încheierea contractului păr-ţile se obligă reciproc, iar obligaţiile, de regulă, sunt coraportate. Astfel, gestionarul obiectivu-lui natural este obligat să efectueze lucrarea, iar proprietarul este obligat să plătească valoarea acesteia. În cazul în care se admite compensarea şi retenţia obligaţiei pecuniare din contul valorii sau naturii resurselor de mediu, acest contract îşi pierde caracterul său de contract ecologic.

Este un contract cu titlu oneros dar poa-te fi şi gratuit. Caracterul oneros al contractului ecologic se poate deduce din conţinutul obliga-ţiilor pe care şi le asumă părţile şi care le stabi-leşte în mod expres că la recepţionarea lucrări-lor clientul este obligat să le plătească. Totodată, am accepta şi o situaţie când contractul ecologic ar fi fost executat fără o careva obligaţie de re-munerare din partea proprietarului de resurse naturale, unde executorul ar executa lucrările din contul său, dar cu titlu gratuit.

Este un contract constitutiv de drepturi. În contractul ecologic, prin efectul său are loc, de regulă, constituirea unui drept. Acest carac-ter este esenţial în deosebirea contractului eco-logic de cele civile de transmitere a drepturilor.

Este un contract nenumit şi nereglemen-tat. Considerăm că anume acest compartiment constituie obiectivul de bază a legislatorului pentru viitorul apropiat.

Este un contract atât de executare succe-

sivă, cât şi de executare instantanee. Prin urmare, obiectul contractului ecolo-

gic îl formează: 1) executarea lucrării care pre-supune actul de executare de facto a lucrărilor de conservare a stării factorului de mediu (spa-ţiu subteran, masiv forestier, obiectiv acvatic etc.). Astfel, părţile stabilesc modul, condiţiile, ordinea, limitele, forma precum şi alte condiţii referitoare la modul de executare a lucrării; 2) transmisiunea materialelor pentru efectuarea lucrărilor, proiectului de efectuare a lucrărilor, mostrelor etc.; 3) transmisiunea lucrării execu-tate; 4) achitarea plăţii pentru lucrări; 5) trans-miterea dreptului de posesie asupra obiectivului natural; 6) garantarea calităţii lucrării executate; 7) conservarea lucrării executate; 8) înlăturarea defectelor lucrării; 9) termenul de executare a lucrărilor.

În concluzie, ţinem să menţionăm că anu-me relaţiile contractuale din domeniul dreptu-lui mediului vor constitui perspective dezvoltă-rii relaţiilor de mediu, care vor asigura protecţie eficientă a mediului.

Referinţe bibliografice:Pop L.,1. Drept civil. Teoria generală a obli-gaţiilor, Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1994, -274 p.Ерофеев B., Экологическое право России. 2. Москва: Юристь,1998, - 616 с.Cantacuzino M. Elementele dreptului civil. 3. Bucureşti: Editura ALL Educational, 1998, - 744 p.Carbonnier Jean. Droit civil. Les obligatio-4. nes, vol. 4. Paris: PUF, 1996, - 647 p.Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere 5. în dreptul civil. Subiectele dreptului civil (ediţia a V-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae, Petrică Truşan). Bucureşti: Casa de editură şi presă „Şansa”, 1998, - 492 p.Turcu I. Dreptul afacerilor. Iaşi: Editura 6. Fundaţiei „Chemarea”, 1993, - 319 p.Vermeulen J. Evoluţia dreptului administra-7. tiv român, Bucureşti: Editura Vremea, 1943, - 274 p.Stamatin Ş. Scurte referiri privind contrac-8. tele administrative, în: Analele Ştiinţifice ale Academiei ,,Ştefan cel Mare” a MAI, Seria Drept Privat, nr.4, 2004, p. 25-30.

Page 184: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

184

Pentru realizarea unui sistem efectiv de executare a pedepsei închisorii, este necesar a înfăptui un proces educativ efectiv asupra con-damnaţilor, este necesară o diferenţiere înteme-iată ştiinţific, care ar asigura o influenţă represi-vă şi educativă eficientă faţă de diferite categorii de persoane ce-şi ispăşesc pedeapsa.

La momentul de faţă în teoria dreptului execuţional-penal nu există o părere comună referitoare la interpretarea termenului „diferen-ţiere”. Brilliantov A.V. în lucrarea sa „Diferen-ţierea executării pedepsei şi nivelul corectării condamnaţilor la pedeapsa închisorii” precum şi Florea V. în manualul „Drept execuţional penal” întrebuinţează conceptul „diferenţierea executării pedepsei”[1, p.8-14; 2, p. 54-56], Vî-sotina L.A., Lutanski V.D. în lucrarea „Bazele diferenţierii condamnaţolor şi condiţiilor de detenţie în IP” „diferenţierea măsurilor de in-fluenţă corecţională”[3, p.122], Avanesov G.A. în lucrarea „Modificarea condiţiilor de detenţie a condamnaţilor” utilizează termenul „princi-piul diferenţierii”[4, p.14], a treia categorie ad-mite identificarea conceptului „diferenţiere” cu „clasificarea” şi chiar cu „individualizarea exe-cutării pedepsei”.[5, p.208] Cu toate că o inter-pretare succintă a fost efectuată în paragraful 1 din prezentul capitolul, credem că este oportun şi necesar de a determina locul şi rolul concep-tului „diferenţiere” în practica şi teoria dreptu-lui execuţional-penal.

Mai profund de problema diferenţierii executării pedepsei s-au ocupat savanţii ruşi

Cornel OSADCII,lector al Catedrei Drept penal şi criminologiea Academiei „Ştefan cel mare” a MAI, master în drept, doctorand

NOŢIUNEA ŞI CONŢINUTUL DIFERENŢIEIRII EXECUTĂRII PEDEPSEI PENALE

To achieve an effective system of imprisonment, it is necessary to accomplish an effective educational process on the pris-oners, scientifically based differentiation is required, which would provide an effective educational and repressive influence to different categories of persons serving sentences up. At present the criminal-executive legal theory there is no common view on the interpretation of “differentiation”.

Şmarov I.V. şi Melentiev M.P. în lucrarea „Di-ferenţierea executării pedepsei în instituţiile penitenciare” (Дифференциация исполнения наказания в исправительно-трудовых учреждениях), Astfel, după părerea lor, „dife-renţierea executării pedepsei presupune că faţă de diferite categorii de infractori în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, de trecutul criminal trebuie aplicat un cuantum diferit de măsuri de pedeapsă, iar munca educativă cu aceştia trebuie efectuată în funcţie de particularităţile tipologice ale perso-nalităţii.[6, p. 30]

O interpretare mai diferită a conceptului „diferenţiere”, dar foarte asemănătoare după conţinut, a dat-o savantul rus Strucikov N.A. în monografia „Politica execuţional-penală şi rolul ei în combaterea criminalităţii”. În opinia sa, pe care noi o împărtăşim pe deplin, „dife-renţierea executării pedepsei, inclusiv influenţa corecţională, înseamnă determinarea cerinţelor generale nu pentru toţi condamnaţii, ci pentru grupe mai mult sau mai puţin omogene (relativ omogene).”[7, p.177]

Unii autori vorbesc despre conceptul „dife-renţiere” ca despre principiul diferenţierii execu-tării pedepsei şi procesul influenţei corecţionale. Astfel, Fefelov V.A. în lucrarea «Социально-правовые основы уголовно-исполнительной цивилизации учреждений, исполняющих уголовное наказание в виде лишения свободы» îl defineşte ca „deţinerea separată a diverselor categorii de condamnaţi în funcţie de

Page 185: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

185

particularităţile social-pedagogice, psihologice şi statutul juridic al personalităţii.[8]

„Diferenţierea executării pedepsei” este abordată ca principiu al dreptului execuţio-nal-penal în lucrările cercetătorilor Speransky I.A.[9, p. 107-127], Perkov I.M.[10, p. 41-56], Maslihin A.V., Florea V. [2, p. 16-17]

Credem că este oportună, dar necesită o argumentare ştiinţifică introducerea de către le-gislatorul autohton a principiului „diferenţierii executării pedepsei” în Codul de executare alin. (1) art.164.[11].

După cum am observat din diferitele opinii de mai sus, precum şi din introducerea conceptului diferenţierii în lege, credem că pro-blema este discutabilă. Astfel, Nataşev A.E. în lucrarea „Principiile dreptului-execuţional so-vietic”, cercetând principiile dreptului execuţi-onal-penal, iniţial nu evidenţia în genere ca pe unul independent principiul diferenţierii.[12, p. 8] El considera că trebuie vorbit numai despre aplicarea diferenţiată a metodelor şi mijloace-lor de corijare a condamnaţilor, însă o aseme-nea activitate, după părerea lui, este absorbită de principiul individualizării influenţei corec-ţionale. Este adevărat, mai târziu Nataşev A.E. evidenţiază în sistemul principiilor dreptului execuţional-penal şi principiul diferenţierii, însă îi acordă o însemnătate modestă, atribuin-du-i doar măsura de corectare prin muncă.[13, p.119]

Savantul Strucikov N.A. nu a inclus în ge-nere principiul diferenţierii executării pedepsei în categoria principiilor dreptului execuţional-penal.[14, p. 86-87] În afară de aceasta, avea dubii privind includerea de către unii autori în calitate de principiu aplicarea diferenţiată a mijloacelor şi metodelor de corijare şi reeduca-re a condamnaţilor, el considera că acesta este absorbit de principiul individualizării executării pedepsei.

În dicţionarul explicativ al limbii româ-ne, elaborat de Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, aceşti termeni sînt interpretaţi în felul următor: a „diferenţia”, înseamnă „a stabili deosebirea dintre două sau mai multe fiinţe sau lucruri, a delimita caracte-rele lor specifice. A se deosebi de altcineva sau de altceva”,[15, p. 301]; a „clasifica” – „a împărţi sistematic, a repartiza pe clase sau într-o anu-

mită ordine după anumite semne”.[16, p. 184]Analizând termenii sus-menţionaţi, am

putea evidenţia că clasificarea se prezintă ca o operaţiune logică finalizată, deşi se prezintă ca o acţiune de sine stătătoare care precedă ceva, pe când diferenţierea presupune studierea sau cercetarea unui lucru.

Este evident că orice clasificare, inclusiv clasificarea condamnaţilor, nu reprezintă un scop în sine, însă cu ajutorul ei se realizează anumite sarcini. În special, după anumite sem-ne (criterii) condamnaţii se clasifică în grupuri relativ omogene, de exemplu, după sex, gravita-tea infracţiunii săvârşite, antecedente penale etc. Nu în zadar mulţi autori înţeleg prin clasificare, în primul rând, împărţirea condamnaţilor în grupuri relativ omogene în funcţie de caracte-rul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii comise, de antecedentele penale, de nivelul degradării social-morale a personalităţii sale, precum şi de nivelul de corijare.[1, p.11; 17, p. 3]

Din abordările referitoare la acest subiect, putem concluziona că clasificarea condamnaţi-lor reprezintă o operaţiune logică specifică, le-gată de împărţirea condamnaţilor pe grupuri.

Vâsotina L.A. şi Lutanscki V.D. califi-că aceasta ca fiind un proces. Ei subliniază că clasificarea este procesul de repartizare a con-damnaţilor pe categorii odată cu aprecierea de către instanţa de judecată a gradului de pericol social pe care îl prezintă infractorii şi determi-narea pentru acestea a regimului de executare a pedepsei. Însă procesul ulterior al divizării în grupuri relativ omogene mai mici nemijlocit în instituţiile penitenciare cu regim de deţine-re identic este calificat de acestea ca diferenţie-rea condamnaţilor.[3, p. 23] După părerea lor, diferenţierea reprezintă o simplă continuare a clasificării, în principiu ea este identică cu cla-sificarea numai la etape diferite: clasificarea este procesul împărţirii condamnaţilor pe grupuri odată cu aplicarea pedepsei; pe când diferenţie-rea este acelaşi proces de împărţire, dar nemij-locit se înfăptuieşte odată cu executarea pedep-sei.

Savanţii Şmarov I.V. şi Melentiev M.P. propun împărţirea procesului de clasificare a condamnaţilor în două etape. Prima etapă ei o numesc clasificare de gen, care trebuie inclusă în activitatea de bază a instituţiilor penitenciare.

Page 186: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

186

Etapa a doua – clasificarea de grup, care poate fi aplicată condamnaţilor deţinuţi în instituţii-le penitenciare în regimuri de deţinere diferite.[1, p. 20-25] Termenul „diferenţiere” este în-trebuinţat de ei şi referitor la procesului repre-siv-educativ. Această poziţie este susţinută şi de către autorii Covalenko V.V., Meteolkin M.V., Mihlin A.S., Minakov Iu.A.[18, p. 44-45; 19, p. 13-18 ] Este adevărat că Meteolkin M.V. şi Mih-lin A.S. numesc clasificarea de gen nu altceva decât clasificarea social-demografică şi juridico-penală, iar pe cea de grup – clasificare execu-ţional-penală, identificând-o pe cea din urmă în plan terminologic cu diferenţierea. „O atare clasificare” (adică execuţional-penală), spun ei, „oricum am numi-o: „clasificare de grup” sau „diferenţiere”, ea prevede divizarea condamna-ţilor care ispăşesc pedeapsa închisorii pe catego-rii în funcţie de nivelul de degradare social-mo-rală şi de alte particularităţi ale condamnatului cu scopul diferenţierii măsurilor de influenţă corecţională...”[18, p. 44]

Savantul Strucikov N.A. în lucrările sale timpurii a pus semnul egalităţii între clasificare şi diferenţiere. Între altele, acesta a remarcat că „clasificarea condamnaţilor privaţi de libertate (sau diferenţierea condamnaţilor) presupune împărţirea lor pe baze de criterii unice în gru-puri relativ omogene (categorii), care au nevoie de o influenţă represivă (prin intermediul pe-depsei) şi educativă (atât prin intermediul pe-depsei, cât şi prin mijloacele de corijare) identi-că. Anume Strucikov N.A. a fost printre primii care a introdus în teoria dreptului execuţional-penal termenul „diferenţiere”.[20, p. 84; 21, p. 177]

O asemenea ambiguitate în opiniile dife-ritor autori vizavi de problema abordată ne per-mite, fără respingerea totală a unor poziţii, să ne expunem părerea proprie.

Abordând conceptul „diferenţiere”, este necesar de a vorbi despre el atât în sens larg, cât şi îngust. De exemplu, în concepţia autorilor Vâsotina L.A. şi Lutanscki V.D., diferenţierea se prezintă ca un concept în sens îngust – ca fiind procesul continuu de divizare a condamnaţilor. În sens larg, acesta va reprezenta altceva. Când vorbim despre clasificare, atunci întrebuinţăm, de regulă, tremenii: clasificare sau grupe de cla-sificare, şi atât. Adică după esenţa ei, clasificarea

este o acţiune concretă, o operaţiune legată de folosirea unor aprecieri, criterii etc. Nu întâm-plător multe din aceste semne sunt determinate de legislaţie, în special de Codul penal al Repu-blicii Moldova. În literatura juridică de speci-alitate diferenţierea este tratată, de asemenea, diferit: „atitudine diferenţiată”, „diferenţierea măsurilor represiv-edicative”, „influenţă dife-renţiată” „diferenţierea măsurilor de influenţă corecţională”.[22, p. 115; 23, p. 65; 24, p. 3]

În acest caz se observă nu o simplă împăr-ţire, ci o activitate determinată, mişcare, dina-mică. Din punct de vedere metodologic, putem propune o varietate mare de diverse operaţiuni de clasificare. În orice caz, ele vor avea un carac-ter auxiliar, după cum ele reprezintă o anumită etapă, ceea ce presupune o continuare logică. Tocmai diferenţierea presupune folosirea cla-sificării în scopul realizării sarcinilor propuse. Diferenţierea, în acest caz, va fi în calitate de proces specific, în care sunt utilizate datele cla-sificării efectuate. De aceea odată cu întrebu-inţarea termenului „diferenţiere”, mai corect – „influenţa diferenţiată”, întotdeauna trebuie subînţeles că în ea neapărat se utilizează rezul-tatele clasificării.

Identificarea clasificării şi diferenţierii nu se poate efectua şi din cauză că, după cum menţionează majoritatea, pe bună dreptate, majoritatea savanţilor, clasificarea precede dife-renţierea şi este baza teoretică şi practică a ei. Astfel, de exemplu, Covalenco V.V. arată că te-meiul diferenţierii executării pedepsei şi realiza-rea influenţei educative asupra condamnaţilor este clasificarea.[7, p. 3] Un asemenea punct de vedere îl susţine şi Şmaeva T.A.,[24, p. 68], cu toate că privitor la stabilirea clasificării ei nu au aceeaşi părere. Un şir de autori o numesc doar o metodă ştiinţifică, cu ajutorul căreia se asigu-ră diferenţierea executării pedepsei şi realizarea influenţei represiv-educative.[1, p.11; 26, p. 21; 27, p.38] Unii autori consideră clasificarea ca un procedeu cu ajutorul căruia sunt diferenţiate metodele şi mijloacele juridice, pedagogice, psi-hologice de influenţă asupra condamnaţilor[26, p.105], ceea ce, după părerea noastră, este des-tul de accesibil şi corespunde totalmente semni-ficaţiei acestei noţiuni.

În principiu, nu are importanţă cum vom numi clasificarea: bază, metodă sau procedeu,

Page 187: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

187

fiindcă e clar că aceste denumiri constată doar forma exterioară de acţiune. Însă din punct de vedere teoretic este foarte important de a pă-trunde în conţinutul acestui concept.

În această ordine de idei, vom aborda ra-portul dintre clasificare şi diferenţiere din punc-tul de vedere al categoriilor filizofice: general, special şi particular.

În limitele generalului întregul contin-gent de condamnaţi poate fi împărţit după un număr mare de semne. În acest caz, clasificarea ne apare ca temei iniţial de împărţire logică a condamnaţilor. De aici rezultă şi însemnătatea ei generală. Pentru efectuarea diferenţierii nu se iau în consideraţie toate semnele, ci doar cele mai însemnate, specifice, care sunt selectate din întreaga masă de către subiectul care exercită influenţa diferenţiată şi ţine evidenţa ei, ceea ce, de regulă, nu se întâmplă la clasificare. De aceea diferenţierea este un concept mai complicat şi mai vast. Ea presupune legătura, într-o formă sau alta, a subiectului cu obiectul, ceea ce nu există în cazul clasificării, unde rolul subiectului este pasiv şi limitat. În cazul diferenţierii însă, legăturile subiectului cu obiectul se manifestă sub forma realizării unei influenţări specifice din partea subiectului asupra obiectului. Deci se naşte o formă specifică de relaţii, unde un semn specific este prezenţa regulatorului, care constă în legi, reguli, dispoziţii etc., atribute care deter-mină drepturile participanţilor (părţilor). Clasi-ficarea este prezentă şi la acest nivel, anume ea creează condiţiile necesare pentru realizarea in-fluenţei diferenţiate asupra condamnaţilor ce-şi ispăşesc pedeapsa, dar nu o influenţă oarecare, ci strict reglementată de lege.

Reieşind din cele expuse, credem că di-ferenţierea executării pedepsei închisorii este realizarea legală a influenţei represiv-educative în raport cu anumite categorii de condamnaţi, orientată spre îmbunătăţirea şi eficientizarea în-deplinirii sarcinilor care stau în faţa sistemului penitenciar.

Fără îndoială, având în vedere rolul im-portant şi însemnătatea diferenţierii executării pedepsei închisorii, este pe deplin întemeiat (ceea ce, printre altele, şi fac unii autori) s-o abordăm ca pe un principiu al dreptului execu-ţional-penal.

Aşadar, diferenţierea şi individualizarea

executării pedepsei cu închisoarea sunt legate reciproc. Acesta este un proces care se întrepă-trunde, se completează reciproc. „Diferenţierea şi individualizarea nu trebuie aplicate indepen-dent una de alta”.[27, p. 27] Astfel, condam-natul, sosit într-o instituţie penitenciară de un anumit tip, devine parte componentă a unei ca-tegorii de condamnaţi, pentru care sunt stabilite anumite reguli şi condiţii de deţinere în funcţie de felul regimului. Însă, având în vedere unele particularităţi personale, de exemplu, gradul de invaliditate sau atingerea vârstei de pensionare, condamnatul se transferă în altă grupă de clasi-ficare, în legătură cu care se schimbă şi statutul lui juridic. În continuare, de exemplu, luându-se în consideraţie comportamentul şi atitudinea acestuia faţă de principalele mijloace de corija-re, în privinţa acestuia din nou se vor lua mă-suri noi de individualizare, de exemplu, pentru încălcare frauduloasă a regimului de deţinere condamnatul este izolat în carceră. Condamna-tul, în acest caz, nimereşte într-o grupă de clasi-ficare nouă, în privinţa căruia se înfăptuieşte o influienţare diferenţiată diferită etc.

Astfel, relaţia dintre individualizarea şi di-ferenţierea executării pedepsei poate fi prezen-tată în formula respectivă: diferenţierea – indi-vidualizarea – diferenţierea – individualizarea... şi aşa mai departe.

Din punctul nostru de vedere, sintagma „diferenţierea executării pedepsei închisorii” înseamnă că pedeapsa ar trebui să se execute di-ferit, separat. De aceea considerăm că în drep-tul execuţional-penal principiul „diferenţierii şi individualizării executării pedepselor penale” necesită o amendare. Ar fi logic de formulat aceste principii în felul următor: „diferenţierea condamnaţilor şi individualizarea măsurilor de corijare”.

Bibliografie:А.В. Бриллиантов, 1. Дифференциация на-казания и степень исправления осужден-ных к лишению свободы, Москва, 1997, 132 c.V. Florea, 2. Drept execuţional penal, Ed. ARC, Chişinău, 1999, 288 p.Л.А. Высотина, В.Д. Лутанский, 3. Основы дифференциации осужденных и условий их содержания в ИТУ, Москва, 1974, 122 с.

Page 188: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

188

Г.А. Аванесов, 4. Изменение условий содер-жания осужденных, Москва, ВНИИОП, 1968, 147.С.И. Дементьев, 5. Лишение свободы: уголов-но-правовые и исправительно-трудовое аспекты, Ростов-на-Дону, Рост. Гос. ун-т, 1981, 208 с.И.В. Шмаров, М.П. Мелентьев, 6. Диф-ференциация исполнения наказания в исправительно-трудовых учреждениях, Пермь, 1971, 167 c.Н.А. Стручков, 7. Советская исправите-льно-трудовая политика и ее роль в борь-бе с преступностью, Саратов, 1970, 271 c.В.А. Фeфелов, 8. Социально-правовые осно-вы уголовно-исполнительной цивилиза-ции учреждений, исполняющих уголовное наказание в виде лишения свободы, Ря-зань, 1992, 141 p.Советская исправительно-трудовое пра-9. ва. Общая часть, Н.А. Стручков, Б.С. Утевский, И.А. Сперанский şi alţii, под ред. Н.А. Стручкова, Москва, 1977, 307 c.И.М. Перков, 10. Соотношение матери-альных и процессуальных норм испра-вительно-трудовое права в теории и практике исполнения уголовных наказа-ний, Москва, 1980, 89 c.Codul de executare al Republicii Moldova. 11. nr. 443-XV din 24.12.2004. În: Monitorul Oficial al R. Moldova nr.34-35/112 din 03.03.2005. А.Е. Наташев, 12. Принципы советского исправительно-трудового права, Москва, 1972, 40 c.Н.А. Стручков, В.П. Артамонов, И.А. 13. Сперанский, А.Е. Наташев şi alţii, Совет-ское исправительно-трудовое право. Об-щая часть, под ред. Н.А. Стручкова, М.П. Мелентьева, И.В. Шмарова, Рязань, 1987, 351 c.Н.А. Стручков, 14. Курс исправительно-трудового права, Проблемы Общей ча-сти, изд. Юридическая литература, Мо-сква, 1984.DEX, Dicţionarul explicativ al limbii 15. române, Ed. Univers Enciclopedic, ed. a II-a, Bucureşti, 1998.М.Б. Метелкин, А.С. Михлин, 16. Личность особо опасных рецидивистов и вопросы

дифференциации исполнения наказания, Москва, 1980, 95 c.В.В. Коваленко, 17. Классификация лиц, впервые осужденных к лишению свободы, проблемы дифференциации исполнения наказания в исправительно-трудовых колониях, Автореф. дис. канд. юрид. наук, КВШ МВД СССР, Киев, 1991, 20 c.Ю.А. Минаков, 18. Родовая и групповая клас-сификация осужденных к лишению свобо-ды, Москва, 1980.Н.А. Стручков, 19. Проблемы исправите-льно-трудового права в свете нового испра-вительно-трудового законода-тельства, Москва, 1972, 168 c.Н.А. Стручков, 20. Советская исправите-льно-трудовая политика и ее роль в борь-бе с преступностью, Саратов, 1970, 271 c.И.А. Сперанский, Н.А. Стручков şi alţii 21. Советское исправительно-трудовое пра-во, под ред. Н.А. Стручкова и Ю.М. Тка-чевского изд. Юридическая литература, Москва, 1983, 352 c.vБеляев şi alţii, 22. Советское испра-вительно-трудовое право, под ред. Н.А. Беляева, В.С. Прохорова, Ленинград, 1989. 296 c.В.И. Пoпиль, 23. Дифференциации исполне-ния наказания в виде лишения свободы в отношении лиц, ранее отбывавших на-казания, Автореф. дис. канд. юрид. Наук, Киев, 1987, 21 c.Т.А. Шмаева, 24. Некоторые вопросы класси-фикации осужденных женского пола, Ря-зань, 1988.Н.А. Стручков, В.Н. Брызгалов, 25. Класси-фикация осужденных к лишению свободы и определение им вида исправительно-трудовой колонии, Киев, 1967, 110 c.В.А. Фeфелов, 26. Социально-правовые осно-вы уголовно-исполнительной цивилиза-ции учреждений, исполняющих уголовное наказание в виде лишения свободы, Ря-зань, 1992, 141 c.Г.А. Туманов, 27. Некоторые вопросы класси-фикации преступников и лиц к лишению свободы, Москва, ВНИИ МООП РСФСР, 1964, Вып. №9, с. 105-126

Page 189: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

189

Orice societate organizată pe bază de stat nu poate exista fără o anumită coordonare a re-laţiilor şi legăturilor sociale care se manifestă în cadrul ei. Reglementarea şi ordinea constituie o formă de coordonare socială a modului de pro-ducţie şi, totodată, a emancipării acestuia de ca-zurile arbitrare şi de dezordine.

Organizarea vieţii sociale capătă un carac-ter calitativ nou, în condiţiile actuale, iar aceasta pune în prim-plan problema instituirii ordinii de drept în Republica Moldova, problemă determi-nată de cauze de ordin strict practic.

Indiferent de legătura indisolubilă cu as-pectul practic, este examinat şi aspectul teoretic. Faptul nu este întâmplător, deoarece orice teorie poate fi veridică numai în cazul în care se conju-gă strâns cu realitatea socială imediată.

În continuare ne vom permite să exami-năm câteva definiţii consacrate ordinii de drept.

Astfel, N.G. Aleksandrov consideră că or-dinea de drept ,,reprezintă o asemenea ordine de manifestare a relaţiilor volitive, reglementate de normele de drept care se instituie prin asigura-rea executării exacte a legilor şi rezidă în faptul că, în primul rând, interdicţiile generale de drept nu sunt încălcate; în al doilea rând, statutul juridic al cetăţenilor şi al organizaţiilor este respectat, iar capacitatea lor de drept este garantată necondiţi-onat; în al treilea rând, subiecţii relaţiilor de drept îndeplinesc neabătut obligaţiunile juridice atribu-ite şi lor le este garantată executarea drepturilor subiective”.[1 p. 607-608]

În opinia lui S.F. Kecekian, ,,ordinea de

Mariana PAVLENCU,lector al Catedrei drept publica Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, doctorand

ORDINEA DE DREPT – CONDIŢIE PRIORITARĂ PENTRU INSTITUIREA STATULUI DE DREPT

Any company organized on the basis of state can not exist without some coordination of relations and social ties that are manifested in her. Regulation and order is a form of social coordination mode of production and also the empowerment of its ar-bitrary and disordered cases. The organization of social life becomes a qualitatively new character in the current circumstances, and this puts the spotlight establish law and order problem in Moldova, a problem caused by the strictly practical reasons.

drept nu poate fi interpretată doar ca esenţă a nor-melor de drept aplicate în societatea respectivă, deşi această abordare a ordinii de drept predomi-nă. Ordinea de drept nu reprezintă pur şi simplu normele dreptului, ci normele de drept în proces de aplicare, concomitent cu drepturile şi obligaţi-unile concrete, cu o reţea de relaţii de drept cores-punzătoare normelor de drept”.[2 p. 39]

O.F. Muramete şi T.M. Şamba accentuează ,,că ordinea de drept este rezultatul funcţionării dreptului şi al condiţiilor de instituire a acestu-ia.... Indiciul ordinii de drept îl reprezintă respec-tarea şi executarea normelor legale, aplicarea lor în strictă corespundere cu legea... Ordinea de drept constituie starea de manifestare a relaţiilor sociale volitive...”[3 p. 27,52]

În concepţia profesorului român I. Craio-van, ordinea de drept înseamnă o rânduială, o aşezare a relaţiilor sociale în baza normelor ju-ridice ale dreptului. Într-un stat de drept, aceste norme juridice trebuie să fie emanaţia democra-tică a voinţei poporului prin intermediul organe-lor legislative democratic constituite. Legalitatea, principiul supremaţiei legii ca formă a legalităţii implică respectarea Constituţiei, a legilor, dar şi a actelor normative subordonate legii, precum şi a actelor concrete de aplicare. Toate acestea nu re-prezintă un scop în sine, ci urmăresc, în ultimă instanţă, asigurarea drepturilor şi libertăţilor ce-tăţeneşti în societate.[4 p. 119]

Ordinea juridică sau legală, consideră B. Negru, constituie o modalitate a ordinii sociale. Ea constituie ordinea socială care rezultă din reali-

Page 190: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

190

zarea practică a normelor juridice.[5 p. 268]Ordinea de drept este e o realitate juridică, o

dovadă a faptului că normele juridice şi-au atins scopul. Reieşind din faptul că într-un stat există un sistem unic de norme juridice, în sânul uneia şi aceleiaşi societăţi nu pot exista mai multe or-dini legale. În context, autorii francezi Roger Pin-to şi Madeleine Grawitz afirmă, pe bună dreptate, că ,,două ordini juridice distincte, independente, nu pot fi valabile simultan pentru aceleaşi per-soane, pentru acelaşi teritoriu, în decursul acele-iaşi perioade de timp”.[6 p. 84-85]

Renumitul I. Goiman-Cervoniuk menţio-nează nu fără temei că: ,,Ordinea de drept consti-tuie starea reală a relaţiilor sociale, bazată pe nor-mele de drept, care reflectă nivelul de satisfacere a diverselor interese şi necesităţi ale subiecţilor acestor relaţii prin aplicarea normelor de drept, precum şi caracterul executării obligaţiilor juridi-ce prevăzute de lege sau de acordurile încheiate. Ordinea de drept constituie aspectul practic sau rezultativ al normelor de drept, este însuşi drep-tul, instituit în cadrul relaţiilor sociale, care sub influenţa acestuia capătă un caracter de drept”.[7 p. 292]

Conform opiniilor expuse pe marginea or-dinii de drept, putem trage următoarea concluzie: în pofida atenţiei crescânde a savanţilor asupra acestei probleme, în jurisprudenţă nu s-a consti-tuit o concepţie unitară despre ordinea de drept. Dar totuşi putem afirma că toţi autorii, exprimând diverse opinii vizavi de ordinea de drept, sublinia-ză, într-o formă sau alta, necesitatea transpunerii în viaţă a normelor juridice, a dreptului.

Ordinea de drept reprezintă un fenomen social specific care a apărut în urma activării mecanismului de instituire a dreptului. Ordinea de drept constituie o mărturie a faptului că prin conduita concretă a subiecţilor se materializea-ză prescripţiile legale şi se formulează ideile şi principiile normelor de drept. Datorită conduitei legale, putem constata că sarcinile promovate de lege sunt îndeplinite, că prescripţiile legale sunt promovate, că scopul trasat este atins, iar mij-loacele legale ale puterii de stat, destinate condu-cerii societăţii, şi-au găsit expresia definitivată în reglementarea şi organizarea relaţiilor sociale.

Ordinea de drept este obiectiv necesară fi-ecărei societăţii organizate pe bază de stat, înain-te de toate pentru a asigura procesul de produc-

ţie a bunurilor materiale, fără de care societatea nu poate exista. În procesul de producţie între oameni se stabilesc anumite relaţii. Acestea pot fi relaţii de coordonare a activităţii desfăşurate în comun, relaţii reglementate de prescripţiile juri-dice corespunzătoare. Totodată, orice activitate desfăşurată în comun necesită o strictă reparti-zare a celor încadraţi în ea, precum şi asigurarea la timp cu mijloace şi utilaj de muncă, inclusiv instituirea subordonării corespunzătoare între angajaţi. Aceasta reprezintă respectivele relaţii de subordonare şi control.

Dar, oricât de perfecte ar fi normele de drept care reglementează activitatea de pro-ducţie a angajaţilor, a colectivelor, acestea pot să rămână doar ca nişte ,,prescripţii”, fără a se obiectiva în conduita lor. Aplicarea celor mai desăvârşite drepturi subiective şi a obligaţiunilor juridice corespunzătoare lor încă nu garantează atingerea scopului stabilit – reglementarea relaţi-ilor sociale. Este necesară transpunerea dreptu-rilor şi a obligaţiunilor respective în viaţă.

Acest obiectiv poate fi realizat numai dato-rită afirmării conduitei legale a subiecţilor. Numai în acest caz se poate vorbi despre o instituire re-ală a ordinii de drept. Pentru a asigura respectiva ordine, apare necesitatea de a cuprinde în cadrul regulilor generale actele cotidiene manifestate în procesul de producţie, în modul de repartizare şi schimb al produselor şi de a pune în concordan-ţă conduita fiecărui cetăţean aparte cu prevede-rile actelor normative ce reglementează acea sau altă sferă de producţie.

În urma activării mecanismului de aplica-re a dreptului, ordinea necesară se instituie şi în alte sfere ale vieţii sociale. Conduita legală a subiecţilor reflectă întotdeauna nivelul calitativ al ordinii de drept, determinând conţinutul ei.

Definind conduita legală în calitate de ele-ment constitutiv esenţial al noţiunii de „ordine de drept”, pornim de la premisa că anume aceasta se află la baza interacţiunii, conexiunii celorlalte elemente ale ordinii de drept (subiecţii, parti-cularităţile lor de drept, relaţiile de drept). Într-adevăr, în procesul activităţii sale, subiectul îşi exercită drepturile şi obligaţiunile subiective co-respunzătoare. În primul rând, conduita legală a participanţilor la relaţiile sociale determină acea particularitate calitativă a ordinii de drept care o deosebeşte de celelalte categorii de drept prin

Page 191: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

191

specificul autonom de manifestare.Ordinea de drept se caracterizează prin

complexitatea proceselor sale de constituire. Schematic, acest proces poate fi prezentat în modul următor.

Premisa ordinii de drept o constituie norme-le de drept instituite în urma elaborării legislaţiei, care reprezintă modele generale de conduită sub formă de drepturi şi obligaţii. O trăsătură impor-tantă, caracteristică acestui model, o constituie caracterul său nepersonificat.

Ordinea de drept începe să se constituie atunci când faptele juridice generează pentru per-soane concrete drepturi şi obligaţiuni subiective, care îşi coordonează propria conduită cu aceste drepturi şi obligaţii. Relaţiile de drept se manifestă în calitate de model de conduită prin coeziunea inseparabilă a drepturilor subiective şi a obligaţi-ilor juridice. Spre deosebire de normele de drept, relaţia de drept are un caracter concret determi-nat. Relaţiile de drept constituie ,,un mijloc de transpunere a modelelor generale de conduită în planul drepturilor şi obligaţiilor juridice concrete ale subiecţilor corespunzători”.[8 p. 263]

Actele individuale de exercitare a dreptu-rilor şi obligaţiilor reprezintă conduita concretă, reală a subiecţilor în sfera de drept. În procesul activităţii subiecţilor se produce reglementarea relaţiilor sociale

Normele de drept, relaţiile de drept influ-enţează asupra conduitei cetăţenilor, a realităţii sociale, îi determină să procedeze într-un anumit mod. Anume în acest moment relaţiile sociale efective preiau forma de drept corespunzătoare, producându-se concomitent şi reglementarea lor. Esenţa influenţei normelor de drept asupra relaţiilor sociale rezidă în faptul că prin voinţa sa statul imprimă relaţiilor sociale o structură de drept, orientând relaţiile dintre oameni pe făgaşul necesar. Totodată, trebuie să se ţină cont de faptul că această influenţă se exercită nemij-locit ca urmare a procesului de manifestare a con-duitei legale a subiecţilor relaţiilor sociale. Astfel, stabilind subiecţii, obiectul şi condiţiile relaţiilor economice, normele de drept predetermină în mare parte orientarea relaţiilor sociale. Însă prin aceasta doar le predetermină, iar reglementarea relaţiilor sociale devine posibilă numai atunci când subiecţii îşi conformează acţiunile cu preve-derile normelor de drept. Dacă relaţiile sociale re-

glementate, organizate, coordonate capătă forma unui sistem integral, atunci suntem justificaţi să vorbim de o anumită ordonare a elementelor lui constitutive. Astfel, se instituie ordinea de drept care şi reprezintă scopul procesului de reglemen-tare juridică (normativă) a relaţiilor sociale. Dar ordinea de drept nu constituie doar scopul, ci şi rezultatul instituirii dreptului – starea reală a vieţii sociale programată în bază de drept.

Reieşind din cele expuse, putem concluzi-ona că ordinea de drept reprezintă un sistem al relaţiilor sociale reglementate în baza normelor de drept şi coordonate în urma afirmării con-duitei legale a subiecţilor în viaţa socială.

De asemenea, vom porni de la faptul că procesul de coordonare a relaţiilor sociale nu se identifică cu reglementarea normativă a acestora. Pentru o reală afirmare a ordinii de drept nu este suficientă doar fixarea normativă a relaţiilor din-tre subiecţii acesteia, este necesară coordonarea relaţiilor respective, fapt care, în opinia noastră, este posibil numai în urma instituirii normelor de drept, a principiilor şi ideilor de drept, adică a con-duitei legale.

Sistemul de relaţii sociale, coordonate în urma promovării conduitei legale a subiecţilor, este complex şi variat. Faptul nu e de mirare, pentru că dreptul reglementează cele mai diverse sfere şi tipuri de relaţii sociale. V.N. Kudreavţev menţionează: ,,În linii generale, se poate afirma că dreptul reglementează toate sferele activităţii umane... însă această reglementare se manifestă în fiecare din sferele de activitate, care se deo-sebesc radical după parametrii şi modificările marcate pe parcursul evoluţiei istorice”.[9 p. 69]

Prin intermediul normelor de drept sunt reglementate relaţiile care apar în diferite sfere ale vieţii sociale: în sfera muncii, de activitate so-cial-politică, în cea ce ţine de odihnă şi trai. Sis-temul relaţiilor sociale capătă importanţă pentru normele de drept, fiind definite ca obiect al re-flectării lor, iar dreptul se manifestă în calitate de model al acestui obiect. Prin activitatea pe care o desfăşoară, subiecţii relaţiilor sociale le imprimă acestora consistenţa materială, producându-se obiectivarea acestui model, transpunerea lui în viaţa reală. Astfel, se instituie o anumită ordine de drept în relaţiile sociale nemijlocite, care con-stituie o totalizare logică a procesului de regle-mentare normativă a relaţiilor sociale, reflectând

Page 192: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

192

nivelul de organizare a relaţiilor sociale prin in-stituirea dreptului. Astfel, reglementarea şi ordi-nea se instituie ca urmare a transpunerii preve-derilor legale în conduita de drept a diverşilor subiecţi, aceasta incluzând relaţiile dintre stat şi cetăţeni, relaţiile reciproce dintre cetăţeni, relaţi-ile dintre organele de stat şi organizaţiile sociale. Acest fapt confirmă încă o dată ipoteza că or-dinea de drept constituie un fenomen complex care necesită o abordare sub aspectul analizei sistemice. [10 p. 174-176]

Orice sistem este constituit întotdeauna pe baza unei proprii structuri. Structura, la rândul ei, este de neconceput în afara sistemului. Deoa-rece conexiunea elementelor în cadrul sistemului este subordonată dialecticii relaţiei dintre fieca-re parte şi tot ansamblul, e rezonabil ca analiza structurii să înceapă cu determinarea compo-nenţei sistemului. Fiind o formaţiune unitară in-tegrală, ordinea de drept se caracterizează printr-o structură specifică ei.

Un important element constitutiv al ordi-nii de drept, care defineşte conţinutul acesteia, îl reprezintă conduita legală a subiecţilor relaţiilor sociale. Anterior am constatat că conduita legală este un proces foarte variat în manifestările sale. Din această cauză, conduita legală poate fi trata-tă, în opinia noastră, ca sistem, caracterizat prin coeziune interioară, integritate. Această impor-tantă calitate a sistemului conduitei legale (ca şi a oricărui alt sistem) condiţionează dificultatea examinării separate a fiecărui element constitu-tiv. Soluţionarea pozitivă a acestei probleme este posibilă doar în plan teoretic.

Ordinea legală este indisolubilă de legalita-te. Mai mult ca atât, ea constituie rezultatul tri-umfului legalităţii. Ordinea legală este aspectul practic al legalităţii.

Astfel, legalitatea şi ordinea legală apar ca două părţi ale aceleiaşi monede: o parte fiind constituită din legalitate, cealaltă – din ordine legală.

Un stat urmează să ia toate măsurile pen-tru a asigura triumful legalităţii şi al ordinii le-gale. Deci el trebuie să garanteze legalitatea şi ordinea legală.

Prin garanţiile legalităţii şi ordinii lega-le se înţelege ansamblul condiţiilor obiective şi subiective, care asigură realizarea strictă şi uniformă a legilor şi a celorlalte acte norma-

tive ale statului, adoptate în baza lor, precum şi măsurile care contribuie la prevenirea şi înlăturarea tuturor abaterilor de la normele de drept.

În continuare ne vom propune să facem diferenţiere între diferite garanţii ale legalităţii şi ordinii legale:

garanţii economice. Acestea îşi găsesc a) reflectare în sistemul economic al statului. Ast-fel, conform prevederilor constituţionale, ,,Eco-nomia Republicii Moldova este economie de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprieta-tea privată şi pe proprietatea publică, antrenate în concurenţă liberă”.[11 art.126, alin. (1)]

Statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să ducă un trai decent, care să-i asi-gure sănătatea şi bunăstarea, inclusiv a familiei lui, cuprinzând: hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare;

garanţii politice. Acestea rezultă din b) însuşi rolul care aparţine poporului în sistemul politic al societăţii. Unicul deţinător al puterii în stat este poporul, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative;

garanţii ideologice. Devotamentul faţă c) de ţară este sacru. Fiecare cetăţean are obligaţii faţă de societate şi faţă de stat, acestea derivând nemijlocit din drepturile şi libertăţile garantate;

garanţii sociale. Aceste garanţii rezultă d) din faptul că întărirea legalităţii şi a ordinii legale e o problemă nu numai a statului, ci şi a societăţii în ansamblu. Organizaţiile nonguvernamentale, fiecare cetăţean sunt chemaţi să contribuie la ri-dicarea nivelului conştiinţei şi culturii juridice, la realizarea prevederilor normative ale statului;

e) garanţii juridice. La ele se referă toate mijloacele legale cu ajutorul cărora se asigură legalitatea şi ordinea legală. În această ordine de idei, un rol enorm îi revine tuturor autorităţilor publice, îndeosebi celor care prin însăşi esenţa lor sunt chemate să contribuie la stabilirea ordi-nii de drept (instanţele de judecată, procuratura, poliţia, organele de securitate etc.).

Page 193: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

193

Bibliografice:H.Г. Александрова, 1. Теория государства и права, Москва, 2001.С.Ф. Кечекъян, 2. Правоотношения в соци-алистичeском обществe, Москва, 2000.О.Ф. Мурамете, Т.М. Шамба, 3. Правопо-рядок в развитом социалистическом обществе, Москва, 2004.I. Craiovan, 4. Itinerar metodic în studiul drep-tului, Bucureşti, 2002.B. Negru, 5. Teoria generală a dreptului şi sta-tului, Chişinău, 1999.Roger Pinto, Madeleine Grawitz, 6. Méthodes des sciences sociales, troisième édition, Paris, 2000.В.И. Гойиан-Червонюк, 7. Очерк теории государства и права, Москва, 1999.С.С. Алексеева, 8. Проблемы теории госу-дарства и права, Москва, 1993.В.Н. Кудрявцев, 9. Право и поведение, Мо-сква, 1997.Д.А. Керимов, 10. Философские проблемы права, Москва, 1999.Constituţia R. Moldova, art.126, alin.(1), 11. adoptată la 29.07.1994.

Page 194: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

194

Dreptul la libertatea de exprimare în pu-blic, la opinie, precum şi la libertatea de gândire este garantat de Legea fundamentală a Republi-cii Moldova [1, p.12-13].

Libertatea de exprimare nu poate pre-judicia onorarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziunea proprie. Aceste drepturi cuprind libertăţile de opinie şi libertăţile de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine sea-ma de frontiere.

Exercitarea acestor libertăţi ce compor-tă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri nece-sare într-o societate democratică, pentru secu-ritatea naţională, integritatea teritorială şi sigu-ranţa publică.

Promovarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor omului trebuie să rămână o priorita-te în ansamblul complex de probleme care pre-ocupă societatea. Numai prin asigurarea respec-tării drepturilor şi libertăţilor fiecărui cetăţean se poate garanta o temeinică soluţionare a celor mai importante probleme cu care se confruntă societatea. În acelaşi timp, este necesar de evi-denţiat faptul că pentru a garanta funcţionarea unui sistem democratic trebuie ca orice cetăţean să se simtă parte a acestui sistem, motivat atât prin uzul de drepturi şi libertăţi, cât şi prin res-pectarea accesului nelimitat al celorlalţi membri la acestea.

Având un specific şi o origine social-poli-tică, unul din elementele principale ale statutului juridic al personalităţii, libertatea de întrunire,

Vasile SECRIERU,lector superior interimar al Catedrei drept poliţienesca Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, master în drept

PARTICULARITĂŢILE ÎNCĂLCĂRILOR ÎN GRUP A ORDINII PUBLICE

Le droit à la liberté de s’exprimer, à l’opinion et à la liberté de pensée est garantie par la loi fondamentale de la Répub-lique de Moldova.

La liberté d’expression ne peut pas préjuger l’honneur, la dignité ou le droit d’une autre personne d’afficher son propre point de vue. Ces droits comprennent la liberté d’opinion et la liberté d’obtenir ou de transmettre des informations ou des idées sans l’ingérence des autorités publiques et sans tenir compte des frontières.

împreună cu libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare a opiniilor, constituie o garanţie a pluralismului politic, o dovadă a caracterului democratic al statului.

În cadrul participării la încălcările în grup a ordinii publice, rolul indivizilor se poate ma-nifesta sub forme diferite.

Circumstanţele şi locurile publice în care mulţimea se implică, paleta socială diversă a participanţilor, obiectivele şi scopurile urmărite ce au un caracter eterogen, în cele mai frecvente cazuri creează premisele necesare tulburării or-dinii şi liniştii publice.

Astfel, dintre categoriile de persoane care favorizează tulburarea ordinii publice fac parte:

indivizi cu comportament deviant; –indivizi cu afecţiuni neuropsihice; –fanatici religioşi de diferite confesiuni; –recidivişti; –rasişti, naţionalişti, mesagerii doctrine- –

lor fasciste şi neonaziste.Din categoria indivizilor cu comporta-

ment deviant fac parte şi acei care prin conduita şi atitudinea pe care o manifestă se comportă antisocial prin ură împotriva autorităţii, tendin-ţa spre violenţă şi cruzime, distrugerea bunuri-lor materiale, sociale şi ale persoanelor.

Indivizii cu afecţiuni neuropsihice percep evenimentele realităţii într-un mod diagnosti-cat anormal din punct de vedere clinic. Reacţi-ile neuropsihice sunt imprevizibile şi oscilează într-un cadru larg de la o extremă la alta, sunt cei mai periculoşi având în vedere absenţa (în anumite cazuri) a echilibrului şi instinctului de conservare.

Page 195: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

195

Acţiunile acestora sunt deseori scăpate de sub control şi au, de regulă, un raport violent, [2, p.11-17].

Categoria în care se includ fanaticii religi-oşi sunt indivizii care se manifestă atunci când acţiunea generală îşi găseşte amploarea necesa-ră în propriul lor sistem de valori. Când această condiţie este realizată, acţiunile lor devin peri-culoase, cu un caracter pronunţat antisocial.

Comportamentul recidiviştilor este mar-cat cel mai frecvent de consecinţele din peri-oada ispăşirii sancţiunilor penale şi evident că înclinaţiile spre faptele antisociale capătă un ca-racter preponderent.

Rasiştii, naţionaliştii, mesagerii doctrine-lor fasciste şi neonaziste pe fundalul propriilor doctrine acţionează în comun cu celelalte cate-gorii de indivizi, purtând simbolul şi ideologia grupului din care face parte.

Persoanele aflate în stare de ebrietate, de regulă, tulbură ordinea şi liniştea publică, pro-voacă uşor incidente, considerându-se excesiv de curajoase, acestea trebuie urmărite cu aten-ţie şi să se discute cu ele pe un ton liniştit şi protector. Dacă devin agresive, necesită izolate şi trebuie obligate să înceteze acţiunile ilegale, apelându-se în acest scop la persoanele care le însoţesc.

În cazul în care tulburarea ordinii publi-ce este produsă de către persoane străine, aflate temporar pe teritoriul ţării noastre, intervenţia trebuie făcută ferm, dar cu tact. În astfel de si-tuaţii este necesar ca dintre cadrele care acţio-nează cel puţin unul să cunoască limba pe care o vorbesc străinii respectivi. Dacă este posibil, la locul unde s-a produs tulburarea ordinii publice să fie chemaţi şi reprezentanţii acestora.

Cunoaşterea acestor categorii de indivizi, anticiparea acţiunilor probabile, evaluarea şi analiza rolului lor în cadrul grupului constituie latura fundamentală în vederea menţinerii ordi-nii şi liniştii publice [3, p. 21-25].

Din experienţa statelor europene fascis-mul şi neonazismul şi-au manifestat prezenţa în cadrul adunărilor şi manifestaţiilor publice, unde au format terenul favorabil propagării propriei ideologii.

Concomitent cu aceste categorii de indi-vizi, evidenţiem şi intervenţia eventuală în situ-aţia participării la manifestări de dezordine ale unor minori, tineri, femei, persoane în stare de

ebrietate sau străini.În cazul actelor turbulente săvârşite de mi-

nori şi tineri se va ţine cont de necesitatea trată-rii acestora ca pe nişte persoane adulte, deşi legea îi consideră o categorie specială. Aceştia trebuie preveniţi din timp, fără să se ajungă la amenin-ţări, şi urmăriţi în continuare, deoarece sunt im-previzibili în hotărârile şi comportamentul lor.

În cazul tulburării ordinii şi liniştii publice de către femei, este necesar de ştiut că poliţistul, în intervenţia sa, poate suporta nu numai ris-cul de a fi acuzat de comportare nedemnă, dar este supus şi debitului verbal excesiv al multora dintre ele. Totodată, este binevenit ca în dialogul cu femeile care au o atitudine potrivnică ordinii publice să se discute cu voce tare, dacă este po-sibil în prezenţa altor persoane, astfel încât să rezulte, în mod concludent, că s-a intervenit nu-mai în numele şi pentru apărarea legii.

Elementul dezordinilor în masă îl repre-zintă mulţimea care s-a adunat având un scop comun şi bine determinat.

Gruparea indivizilor în colective mai mult s-au mai puţin organizate – unele naturale, altele anume create de societate – este o cerinţă logică pentru existenţa şi dezvoltarea fiinţei umane.

Personalitatea reprezintă întotdeauna o expresie a unor grupări social-culturale, etnice, familiale, profesionale, de vârstă etc., care îi sta-bileşte statutul şi rolul corespunzător [4, p.1-4].

Fenomenul grupărilor umane este foarte variat. El constituie atât ansamblurile naturale (cuplul familial, neamul, clanul) genealogic date, cele constituite istoric (trib, popor, naţiune, clasă socială), precum şi grupările spontane (mulţimea, gloata) formată întâmplător sau organizată.

Mulţimea ca atare constituie o reuniune a unui număr major de cetăţeni, în cele mai frec-vente cazuri fără a avea un interes comun care vizează, în primul rând, realizarea unor motive personale de a rezista la o anumită constrânge-re, pentru a se apăra de o calamitate.

Concomitent, indivizii se întrunesc şi cu alte categorii de acest gen, care urmăresc scopul satisfacerii propriilor interese.

Mulţimea formată spontan, neorganizată, trebuie luată doar ca un caz particular al unor astfel de grupuri. În fond, această adunare la un loc a persoanelor formează o slabă organizare şi dezvoltă anumite stări psihologice proprii, şi anume: absenţa, sau nivelul redus de contacte

Page 196: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

196

sociale şi de relaţii între indivizi;Există şi un şir de excepţii sociale, feno-

menul psihologic care se naşte în mulţime şi acestea sunt: încrederea în sine, conduita mulţi-mii acţionează atât la unele grupuri ale acesteia, cât şi la reacţia organelor de stat.

Mulţimea crede orice informaţii logice, aprecierea consecinţelor şi teama faţă de lege dispare, comportarea cetăţenilor constituie im-pulsul „să fii ca toţi”.

În mulţime indivizii îşi pierd individua-litatea, nivelul intelectual scade. Mulţimea este asigurată de anonimat, se formează impresia că nimeni nu-şi asumă nici o responsabilitate. Se produce contagiunea foarte rapidă şi generarea emoţiilor, a zvonurilor, agitaţiei, dacă acestea au loc într-un anumit punct concret al mulţimii.

Putem menţiona că la prima „etapă” sunt elucidate părţile oponente. Motivul împărţirii lor poate fi:

discriminarea rasială; –religiile; –orientarea politică ş.a. –

Atunci când interesele şi scopurile uneia dintre părţi este categoria neplăcută a alteia, se formează un chip de duşman, creşte tensiunea între părţile oponente. Situaţia se poate înrăutăţi în urma apariţiei unor probleme în sfera social-economică, creşterea criminalităţii şi alte cauze.

A doua etapă: se manifestă prin faptul că părţile oponente de obicei trec la acţiuni active, în legătură cu aceasta sporeşte numărul crime-lor, au loc atacuri asupra colaboratorilor OAI cu scopul de a-i deposeda de arme.

A treia etapă: caracterul acesteia este ieşirea de sub control a situaţiei. Se înmulţesc cazurile de atac asupra colaboratorilor OAI şi FA. Scopul infracţiunilor nu este doar de a intra în posesia armelor, dar şi luarea ostaticilor [5, p.14-30].

Obiectele de atac al manifestanţilor devin clădirile organelor de stat şi administraţiei loca-le, în conflict sunt atraşi noi participanţi, creşte numărul victimelor din rândul populaţiei ce nu participă activ la manifestare.

Caracteristica descrierii etapelor de apariţie a dezordinilor în masă necesită menţionarea unor particularităţi ale fiecărei etape. Înainte de toate trebuie acordat atenţie componentelor scurte, tim-pului de fapt, duratei dezordinilor în masă.

Cele mai de lungă durată sunt etapele I şi III. Începerea primei etape este dificil de apreci-

at, se poate doar de presupus că la această etapă s-au format părţi contradictorii şi cauze de dez-ordini în masă. Începutul celei de-a II-a etape ne arată creşterea activităţii şi tensiunii mulţimii. A III-a etapă se caracterizează prin începerea acţi-unilor active de dezordini în masă şi terminarea acestora prin lichidarea motivelor ce au condus la apariţie.

Făcând referire la art. 1, 2 şi 4 ale Legii R. Moldova cu privire la poliţie nr. 416 din 18.12.1990, subliniem că sarcinile principale ale poliţiei sunt apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii, drep-turilor, libertăţilor, intereselor şi averii cetăţenilor de atentate criminale şi de alte atacuri nelegitime, prevenirea şi curmarea crimelor şi a altor infracţi-uni, menţinerea ordinii publice şi asigurarea secu-rităţii publice, acţiuni desfăşurate pe baza respec-tării stricte a legilor [7, p. 1-2].

În această ordine de idei, este de menţio-nat faptul că inacţiunile poliţiei faţă de respec-tarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor pot constitui obiect de abordare în eventuale procese pornite împotriva Republicii Moldova în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nu exclude condamnarea statului în plan inter-naţional.

Bibliografie:Constituţia Republicii Moldova, adoptată 1. la 29 iulie 1994.Grigore Beşleaga, 2. Activitatea unităţilor spe-ciale în timpul desfăşurării manifestaţiilor publice, tulburărilor şi dezordinilor de masă, Chişinău, 1998.Mihail Bârgău, 3. Pregătirea profesională în or-ganele de poliţie, Chişinău, 2002.Convenţia Europeană pentru Apărarea Drep-4. turilor Omului şi a Libertăţilor Fundamenta-le (adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950).Codul contravenţional al Republicii Moldo-5. va, publicat la 16.01.2009 în Monitorul Ofi-cial nr. 3-6 art. nr. 15, data întrării în vigoare 31.05.2009.Legea Republicii Moldova Nr. 26-XVI din 6. 22.02.2008 „Privind întrunirile” publi-cată în Monitorul Oficial Nr. 80/261 din 22.04.2008.Legea Republicii Moldova Nr. 416-XII din 7. 18.12.1990 „Cu privire la poliţie”, repu-blicată în Monitorul Oficial Nr. 17-19 din 31.01.2002.

Page 197: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

197

Republica Moldova a aderat la Pactul In-ternaţional privind Drepturile Civile şi Politice la 28 iulie 1990, la Convenţia Europeană a Drep-turilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale la 12 septembrie 1997. Ambele acte protejează libertatea de exprimare în general în termeni similari. Astfel, art.10 al Convenţiei Europene stipulează:

Orice persoanã are dreptul la libertatea de exprimare [1, p.341]. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără ameste-cul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de ci-nematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

Exercitarea acestor libertăţi ce comportã îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sanc-ţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii de drept şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de infor-maţii confidenţiale sau pentru a garanta autori-tatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Totodată, Constituţia Republicii Moldo-va prevede în art.34 că dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. Autorităţile publice, potri-

Vasile SECRIERU,lector superior interimar al Catedrei drept poliţienesca Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, master în drept

ACCESUL LA INFORMAŢIE - DREPT FUNDAMENTAL AL CETĂŢENILOR

Dans une société civilisée et démocratique l’Etat accorde au citoyen des droits et des devoirs en vue de s’impliquer dans les relations sociales.

Le dernier temps on atteste des indices positifs relatifs au respect des droits de la personne à l’information prêtée par les institutions de l’Etat.

Ce droit est garanti par la Constitution de la République de Moldova, qui offre à la personne l’accès libre à l’information d’intérêt public et d’intérêt personnel.

vit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de in-teres personal.

Dreptul la informaţie nu trebuie să pre-judicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională [2, p.12-13].

Mijloacele de informare publică, de stat sau private sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice şi nu sunt supuse cen-zurii.

Libertatea de informare este un element important al libertăţii de exprimare, care inclu-de dreptul de a primi, precum şi de a difuza in-formaţii, opinii, idei.

Reacţia instituţiilor publice la cererile de acces la informaţie

Indiferent ce s-ar afirma despre impor-tanţa dreptului la informaţie, oricât de exigente ar părea indicaţiile conducerii de vârf, rezulta-tele monitorizării denotă o atitudine neglijentă şi iresponsabilă din partea majorităţii autorită-ţilor şi instituţiilor publice faţă de respectarea riguroasă a legislaţiei în vigoare şi standardelor internaţionale în domeniul accesului la infor-maţie. Astfel, rezultatele generale ale monitori-zării sunt absolut nesatisfăcătoare: din cele 4839 cereri de informaţii, adresate autorităţilor, insti-tuţiilor publice, solicitanţii au primit răspunsuri doar în proporţie de 19,3%. Din cele 934 cereri, la care au fost primite răspunsuri, numărul ce-lor complete este de 78,1%, incomplete – 13,8%,

Page 198: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

198

formale – 8,1%.Organizaţiile neguvernamentale au pri-

mit 18,5% de răspunsuri; mass-media – 21,2% de răspunsuri; cetăţenii – 17,2%. Numărul de răspunsuri la cererile cetăţenilor, comparativ cu cel obţinut de mass-media (deşi şi acesta este extrem de nesatisfăcător), e mult mai mic decât era de aşteptat.

Primăriile din 9 raioane şi din mun. Chi-şinău, un şir de instituţii de nivel central au fost rugate să prezinte copii ale unor contracte de achiziţii şi copii ale documentelor privind rea-lizarea lor. Rezultatul e doar de 18,1%. Multe instituţii continuă să considere asemenea infor-maţii din categoria celor confidenţiale, deşi ce-rerile au fost elaborate în baza datelor din “Bu-letinul achiziţiilor publice”.

Indicele obţinut la informaţiile elementa-re este doar de 13,6% răspunsuri (la întrebări referitoare la structura instituţiilor, numărul angajaţilor, abonarea la publicaţii). Posibil, mai mulţi funcţionari publici consideră asemenea informaţii ca fiind neimportante, pe când, cu timpul, cetăţenii vor fi curioşi să afle cât mai multe de-spre activitatea instituţiilor, or, e vor-ba de banii contribuabililor şi este în interesul publicului de a ţine în vizorul său utilizarea lor. Plus la aceasta, legea prevede informarea activă a tuturor solicitanţilor, indiferent de motivarea cererilor.

ministerele – 63,9% răspunsuri expedi- –ate solicitanţilor, inclusiv, 86,7% – complete;

organele de drept şi de control – respec- –tiv, 56,8 şi 78,6 la sută;

alte instituţii statale – 50,6 şi 76,3 la –sută;

conducerea de vârf – 50 şi 91,7 la sută; –procuraturile – 46,6 şi 85,1 la sută; –agenţii, barouri, servicii – 40,9 şi 82,7 la –

sută;judecătoriile, curţile de apel – 36,1 şi –

77,2 la sută;comisariatele de poliţie – 23,8 şi 60,6 la –

sută;consiliile raionale – 23,1 şi 65,5 la sută; –primăriile, preturile – 12 şi 79,1 la sută. –

Dintre organele de drept şi de control cele mai multe răspunsuri au acordat Curtea de Conturi – 7 din 8 cereri, 85,7% - complete, CCCEC – 6 din 7 cereri, 83,3% - complete, Ser-

viciul Vamal – 7 din 8 cereri, 57,1% – complete. Nici la o cerere, din cele 8, nu au răspuns Curtea de Apel Economică şi Serviciul Grăniceri.

Dintre ministere, cele mai multe răspun-suri au expediat solicitanţilor: Ministerul Rein-tegrării – 7 din 7 cereri, toate – complete; Mi-nisterul Administraţiei Publice Locale – 8 din 8, complete – 87,5%; Ministerul Finanţelor – 5 din 8 cereri, toate – complete; Ministerul Afa-cerilor Externe şi Integrării Europene – 6 din 7 cereri, 66% – complete; Ministerul Economiei şi Comerţului – 6 din 8 cereri, toate – comple-te. Cele mai puţine răspunsuri au furnizat Mi-nisterul Dezvoltării Informaţionale, un răspuns (incomplet) din 7 cereri; Ministerul Culturii şi Turismului – 2 din 8 cereri, ambele complete; Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale – 3 din 8 cereri, 66,7% – complete; Ministerul Agri-culturii şi Industriei Alimentare – 3 din 8 cereri, 2 – complete; Ministerul Educaţiei şi Tineretu-lui – 3 din 8, toate – complete.

Dintre comisariatele de poliţie, s-au evi-denţiat cele din Bălţi şi Soroca – câte 4 din 6 ce-reri, câte 3 – complete, Străşeni – 4 din 7 cereri, 3 – complete, Făleşti – 4 din 7 cereri, 2 – comple-te. Nu au răspuns la nici o cerere din cele 8, câte le-au fost adresate, comisariatele de poliţie din Briceni, Călăraşi, Căuşeni, Donduşeni, Edineţ, Glodeni, Leova, Ocniţa, Şoldăneşti, Teleneşti, Ungheni şi sectorul Botanica mun. Chişinău.

Din întrebările rămase fără răspuns

Serviciul Grăniceri:Utilizarea fondului special pentru fi- –

nanţarea suplimentară a organelor de drept şi de control în combaterea criminalităţii şi corupţiei din contul mijloacelor confiscate şi sechestrate.

Măsurile întreprinse pentru perfecţio- –narea procedurii de achitare a taxei de import şi de introducere legală în ţară a automobilelor (Hotărârea Guvernului nr. 540 din 6.06.2005).

Ce sume au fost preconizate, ce sume au –fost cheltuite şi care sunt rezultatele implemen-tării proiectului cu privire la Misiunea Uniunii Europene de asistenţă la frontiera moldo-ucrai-neană EUBAM-2; EUBAM-3?

Ce sume au fost preconizate, ce sume –au fost cheltuite şi care sunt rezultatele imple-mentării programului de consolidare a mana-

Page 199: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

199

gementului frontierei moldo-ucrainene, BOM-MOLUK?

În cazul în care autoritatea, instituţia dis-pune de informaţia solicitată şi aceasta nu a fost comunicată din oficiu, solicitarea se examinează în vederea stabilirii dacă informaţia este furni-zabilă la cerere sau exceptată de la liberul acces.

Informaţia se consideră exceptată de la li-berul acces dacă aceasta:

a) constituie secret de stat;b) constituie secret comercial;c) constituie date cu caracter personal;d) ţine de activitatea operativă şi de an-

chetă a organelor de resort;e) reflectă rezultatele finale sau interme-

diare ale unor investigaţii ştiinţifice şi tehnice şi divulgarea ei poate priva autorii investigaţiilor de prioritatea de publicare sau poate influenţa negativ exercitarea altor drepturi protejate prin lege.

Se poate de menţionat că dreptul acce-sului la informaţie în Republica Moldova [3, p.1-3] este unul care se încălcă flagrant, aceasta fiind concluzia de bază la care a ajuns un grup de experţi, creat pentru evaluarea şi aprecierea nivelului de acces la informaţiile oficiale în pri-mul trimestru al anului 2008. Indicele calculat este de 2,09 puncte, pe o scară de la 0 la 5, fiind în scădere faţă de perioada respectivă a anului precedent, când fusese apreciat cu 2,27 puncte.

Preşedintele Centrului „Acces-info”, Va-sile Spinei, a declarat în cadrul unei conferinţe de presă, susţinută la 7 aprilie 2008, că, pentru perfectarea cadrului legal existent, este necesa-ră abrogarea tuturor prevederilor contradictorii din legislaţie. Potrivit lui Vasile Spinei, în pe-rioada monitorizată au fost atestate numeroa-se cazuri de ignorare a cerinţelor accesului la informaţie, fenomenul fiind mai pronunţat în raioane. „De cele mai multe ori cererile de acest gen rămân fără răspuns, pentru că în instituţiile statului lipseşte cu desăvârşire mecanismul pri-vind comunicarea cu publicul şi asigurarea ac-cesului la informaţie”, a opinat d-lui. „Cu toate că majoritatea instituţiilor dispun de servicii de presă, activitatea acestora lasă de dorit, pentru că informaţia pe care o furnizează este superfi-cială, menită să lustruiască imaginea instituţiei de care aparţin”, a mai adăugat Vasile Spinei.

Grupul de experţi, participanţi la acest

proiect, recomandă elaborarea unor politici speciale în domeniul asigurării dreptului ac-cesului la informaţie şi implementarea cât mai grabnică a acestora. Ei consideră că este nece-sară şi cooperarea mai eficientă cu organizaţiile neguvernamentale care promovează libertatea mass-media în Republica Moldova [4, p. 3-7].

Reacţia Guvernului Republicii Moldova a fost neîntârziată. Într-un comunicat se arată că „Guvernul R. Moldova este deschis spre co-municare cu societatea civilă şi cu mass-media locală şi din străinătate”. Din document mai aflăm că „în luna martie 2008 a fost aprobată Concepţia de organizare a comunicării Guver-nului R. Moldova, care prevede o serie de refor-me în serviciile de presă ale Executivului şi ale autorităţilor publice centrale, organizarea unor cursuri de sporire a calificării responsabililor de relaţii cu presa şi alte acţiuni de natură să asigu-re accesul sporit la informaţiile cu caracter gene-ral. Un prim pas în acest sens a fost desemnarea în cadrul tuturor autorităţilor publice centrale a unor persoane responsabile pentru comuni-carea internă şi externă. Guvernul Republicii Moldova este dispus să realizeze angajamente-le stabilite în programul de guvernare „Progres şi integrare” referitoare la respectarea libertăţii presei şi la accesul la informaţii de interes gene-ral”, se arată în comunicatul remis de serviciul de presă al Guvernului R. Moldova, ORG.

În cadrul unui proiect realizat cu supor-tul Ambasadei SUA în R. Moldova şi Institu-tul Republican Internaţional, experţii Centrului „Acces-info” de comun acord cu reprezentan-ţii societăţii civile a fost elaborat proiectul Le-gii privind transparenţa în procesul decizional. Proiectul a fost aprobat de Guvern şi ulterior va fi prezentat ca iniţiativă legislativă în Parla-ment.

Scop: implementarea accesului la infor-maţie, libertăţii de exprimare, transparenţei instituţionale şi implicării publicului în luarea deciziilor.

Obiective: propagarea legislaţiei-cadru, a celor –

mai importante reglementări internaţionale în domeniul accesului la informaţie, libertăţii de exprimare şi a transparenţei decizionale;

instruirea reprezentanţilor societăţii ci- –vile, funcţionarilor, jurnaliştilor, juriştilor etc.;

Page 200: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

200

sensibilizarea opiniei publice; –monitorizarea procesului de implemen- –

tare a liberului acces la informaţie;elaborarea, editarea şi difuzarea unor –

ghiduri, studii, manuale privind diverse aspecte ale legislaţiei;

elaborarea unor recomandări concep- –tuale şi a propunerilor concrete în domeniul accesului la informaţie prin prisma asigurării compatibilităţii cadrului juridic naţional cu cel internaţional;

acordarea consultaţiilor juridice, repre- –zentarea gratuită a solicitanţilor de informaţie în instanţa de judecată;

consolidarea structurilor societăţii civi- –le, dezvoltarea voluntariatului.

În acest sens sunt binevenite şi recoman-date următoarele propuneri:

continuarea procesului de pregătire a –funcţionarilor din domeniu, cu accent pe nive-lul local şi raional, care va spori profesionalis-mul şi responsabilitatea acestora;

repartizarea resurselor necesare – fon- –duri, personal calificat şi echipament informatic care va contribui la îmbunătăţirea managemen-tului informării publice, cu efect pozitiv asupra transparenţei instituţionale.

Bibliografie:Convenţia pentru Apărarea Drepturilor 1. Omului şi a Libertăţilor Fundamentale adoptată la Roma, 04 noiembrie 1950, care a intrat în vigoare la 03 septembrie 1953, iar în vigoare pentru Republica Moldova din 12 septembrie 1997. Publicată în ediţia ofi-cială, Tratate internaţionale, 1998, volumul 1, pag.341.Constituţia Republicii Moldova adoptată la 2. 29 iulie 1994. Monitorul Oficial al Republi-cii Moldova nr.1 din12.08.1994.Legea privind accesul la informaţie Nr.982-3. XIV din 11.05.2000, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.88-90/664 din 28.07.2000.Raport de Monitorizare 4. „Aplicarea Legii privind accesul la informaţie”, 2007.„5. Promovarea liberului acces la informaţie. (Monitorizare şi instruire)”. Suport: Funda-ţia “Soros-Moldova” şi Institutul Societăţii

Deschise (Budapesta), 2006-2007.„6. Eficientizarea accesului la informaţie prin facilitarea accesului la justiţie”. Suport: Co-mitetul Helsinki pentru Drepturile Omului (Suedia), 2007. „7. Liberul acces la informaţie: monitorizare şi educaţie civică anticorupţie”. Suport: Fun-daţia Eurasia, 6.11.07 – 5.07.08.„8. Promovarea accesului la informaţie, trans-parenţa instituţională şi implicarea publicu-lui în procesul decizional”. Suport: Fundaţia „Soros-Moldova”, OSI (Budapesta), 1.12.07 – 1.12.09.

Page 201: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

201

Analiza juridico-penală a unei infracţiuni implică o examinare detaliată a tuturor elemen-telor componenţei de infracţiune. Din aceste considerente, cercetarea laturii obiective a in-fracţiunii de încălcare a regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mij-locul de transport prezintă un interes deosebit atât pentru teoria dreptului penal, cât şi pentru stabilirea şi soluţionarea unor probleme apărute în cadrul investigării acestei fapte infracţionale de către lucrătorii practici.

Prin latura obiectivă a unei infracţiuni în-ţelegem actul exterior al atentatului socialmente periculos asupra valorilor sociale apărate de le-gea penală, adică actul volitiv efectuat în lumea obiectivă.[1, p. 10]

Se mai susţine că prin latura obiectivă a infracţiunii sau, aşa cum este denumită în lite-ratura de specialitate română – aspectul obiec-tiv [2, p. 90], se subînţelege activitatea persoa-nei care prin urmările ei periculoase lezează sau pune în pericol anumite relaţii sociale apărate de normele dreptului penal.

Prin urmare, această activitate desfăşura-tă de persoana făptuitorului este o manifestare externă, adică o comunicare sau o frânare de energie fizică ce produce o manifestare în lumea exterioară. Potrivit doctrinei, latura obiectivă mai este concepută şi ca totalitatea condiţiilor prevăzute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiu-nii.[3, p. 130]

Ion SLISARENCO,lector asistent al Catedrei drept penal şi criminologiea Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, masterand

CONŢINUTUL LATURII OBIECTIVE A INFRACŢIUNII DE ÎNCĂLCARE A REGULILOR DE SECURITATE A CIRCULAŢIEI SAU DE EXPLOATARE A MIJLOACELOR DE TRANSPORT DE CĂTRE PERSOANA CARE CONDUCE MIJLOCUL DE TRANS-

PORT (ART. 264 CPRM)

The criminal law analysis of a crime involving a detailed examination of all elements of corpus delicti. For these reasons, the research objective side of the crime of violation of safety rules or exploiting the movement of vehicles by the person drive a vehicle of special interest both for the theory of criminal law, as well as establishing and solving problems arising in the inves-tigation of this criminal acts by employees practice. By understanding the objective side of a criminal act outside of the socially dangerous attack on the social values protected by criminal law, namely the volitional act done in the objective world.

Orice infracţiune cuprinde, sub aspectul laturii sale obiective – elementul material, con-stând într-o faptă interzisă de legea penală, re-zultatul acesteia şi de raportul de cauzalitate sau legătura de cauză şi efect dintre fapta prejudici-abilă şi consecinţa infracţională a acesteia, în ca-zul unei componenţe materiale de infracţiune. Toate aceste aspecte, în înfăţişările lor concrete, au o anumită pondere, variabilă de la caz la caz, în determinarea gradului de pericol social al in-fracţiunii săvârşite.[4, p. 114]

Spre exemplu, inculpatul B.V. a fost achi-tat corect din motivul că fapta sa nu întruneş-te elementele constitutive ale componenţei de infracţiune prevăzute de art.264 alin.(1) CPRM, deoarece acţiunea victimei, care a trecut drumul într-un loc nepermis, a dus la accidentarea sa.[5] Din această speţă reiese că făptuitorul nu a re-alizat acea acţiune sau inacţiune prejudiciabilă care a condus la survenirea urmărilor prejudici-abile, adică în cazul respectiv lipseşte elementul material al infracţiunii.

Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune sau inacţiune, dar el poate fi al-cătuit şi din două sau mai multe acţiuni – fie alternative, fie cumulative sau dintr-o acţiune ori o inacţiune alternativă.

În cadrul fiecărei infracţiuni concrete, ac-ţiunea sau inacţiunea constitutivă este indivi-dualizată, particularizată, printr-o anumită mo-dalitate concretă de pregătire şi execuţie, prin mijloacele sau instrumentele folosite la comite-rea ei, prin desfăşurarea activităţii infracţionale

Page 202: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

202

într-un anumit timp şi într-un anumit loc, prin natura, importanţa şi, eventual, valoarea obiec-tului material, prin comiterea faptei de către o singură persoană sau în participaţie. Toate aces-te aspecte, împrejurări, situaţii – în măsura în care nu reprezintă elemente ale conţinutului le-gal al infracţiunii – imprimă acţiunii sau inacţi-unii incriminate o fizionomie proprie, deosebi-tă de aceea a celorlalte infracţiuni de acelaşi tip şi prin acestea pot influenţa gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite.

În cazul infracţiunilor care au conţinuturi alternative, caracterul alternativ al conţinutului poate viza fie acţiunea – inacţiunea constitutivă însăşi, fie mijloacele folosite în realizarea aceste-ia, fie obiectul material (sub aspectul naturii sale ori al poziţiei lui juridice) etc. În toate aceste cazuri, din punctul de vedere al gradului de pe-ricol social abstract, între diferitele conţinuturi alternative nu există – în principiu – diferenţe cantitative.

Considerăm că explicaţia şi justificarea existenţei infracţiunilor cu conţinut alternativ constă, într-adevăr, tocmai în echivalenţa din-tre diversele trăsături constitutive, prevăzute în mod alternativ de lege, sub raportul semnifica-ţiei lor penale.[6, p. 110]

Această echivalenţă, sub oricare dintre as-pectele menţionate, este totuşi numai relativă. Astfel, putem sesiza că acţiunile umane sau mij-loacele folosite în realizarea lor, felul şi poziţia juridică a bunurilor sau valorilor asupra cărora se pot îndrepta acţiunile infracţionale nu sunt susceptibile de o evaluare riguroasă. De aceea, între diversele conţinuturi alternative ale acele-iaşi infracţiuni pot exista, uneori, oarecare de-osebiri sub aspectul gradului de pericol social abstract. Pentru ca aceste deosebiri să fie esenţi-ale şi suficiente pentru a determina diferenţieri în limitele legale ale pedepsei, ar fi necesar de incriminat separat fiecare acţiune, inacţiune din conţinutul alternativ. Oricum, acele deosebiri devin semnificative pentru individualizarea pe-depsei atunci, când coborâm de la nivelul conţi-nutului abstract la nivelul conţinutului concret.[7, p. 76]

Pericolul creat pentru valorile sociale creşte pe măsură ce făptuitorul îşi desfăşoară acţiunea, pe măsură ce el se apropie mai mult – şi mai sigur – de ţinta stabilită.[8, p. 21]

Acest criteriu de apreciere – gradul de re-alizare a laturii obiective – trebuie însă conjugat cu altul, şi anume cu cauza care a determinat întreruperea executării sau neproducerea rezul-tatului. Unele dintre cauzele la care ne referim sunt preexistente – în sensul că există mai îna-inte ca hotărârea de a săvârşi infracţiunea să fi fost pusă în executare – şi pot privi fie mijloa-cele folosite de infractor (care, deşi sub raportul naturii lor ar putea duce la rezultatul urmărit, în fapt se dovedesc defectuoase sau insuficien-te), fie obiectul material (care, în momentul să-vârşirii actelor de executare, este absent, în mod accidental, de la locul unde făptuitorul presu-punea că se află). Alte cauze sunt survenite în sensul că apar după ce hotărârea de a săvârşi infracţiunea a fost pusă în executare.[9, p. 124] Ele pot zădărnici executarea printr-o rezistenţă activă sau pasivă; pot opune în calea execută-rii un obstacol fizic sau psihic; în fine, pot ac-ţiona, după caz, asupra mijloacelor folosite de subiect, defectându-le sau făcându-le insufici-ente asupra obiectului material al infracţiunii, distrugându-l sau degradându-l, ori asupra exe-cutării însăşi, împiedicând-o. Dintre cauzele ce au făcut ca infracţiunea să nu se consume, în principiu, cele survenite imprimă tentativei un grad de pericol social sporit în raport cu cele preexistente. Acestea din urmă reprezintă de la început un obstacol în calea desăvârşirii infrac-ţiunii, care este sortită, chiar de atunci, eşecului; în mod obiectiv, ele fac ca, încă din momentul începerii executării, şansele reuşitei să fie com-promise, cu totul improbabile. Cauzele surveni-te apar mai târziu pe parcursul lui iter criminis, procesul execuţional nu este afectat iniţial de nici o deficienţă intrinsecă, de natură să-i cur-me desfăşurarea şi să zădărnicească producerea rezultatului; consumarea apare mai mult decât probabilă şi numai accidental, datorită apariţiei neaşteptate a cauzei, ea nu are loc.[10, p. 90]

Totodată, cercetarea laturii obiective ca parte componentă a conţinutului constitutiv al infracţiunii se realizează prin examinarea semnului principal al acesteia, şi anume: fapta prejudiciabilă, act material de conduită interzis de legea penală. Pentru o mai bună înţelegere a materiei, dezvăluim că, în concret, fapta preju-diciabilă constă dintr-o manifestare exterioară a rezoluţiei infracţionale, iar, sub aspect abstract,

Page 203: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

203

aceasta reprezintă o activitate fizică prevăzută de textul normei care descrie infracţiunea, ac-tivitate desemnată de legiuitor fie printr-un cu-vânt sau o anumită expresie.

Autorul Alexandru Barbăneagră susţi-ne opinia penalistului Tudor Popovici precum că latura obiectivă a infracţiunii incriminate la art.264 CPRM se realizează prin încălcarea re-gulilor de securitate a circulaţiei sau de exploa-tare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport, în legătură cu care fapt au fost provocate din imprudenţă urmări sub formă de vătămări medii ale integri-tăţii corporale sau ale sănătăţii, aflate în raport de cauzalitate cu aceste încălcări.[11, p. 444]

După acelaşi autor, încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei rutiere este o acţiune sau inacţiune a conducătorului mijlocului de transport, legată de încălcarea uneia sau a câ-torva prevederi ale Regulamentului circulaţiei rutiere din 27 iulie 1999 cu modificările ulteri-oare sau a altor acte legislative ce reglementează securitatea circulaţiei şi exploatării mijloacelor de transport. De exemplu, depăşirea vitezei sta-bilite, nerespectarea cerinţelor indicatoarelor de circulaţie, depăşirea neregulamentară a altui mijloc de transport şi alte încălcări.[11, p. 444]

Prin încălcarea regulilor de exploatare înţelegem încălcările ce pot conduce la conse-cinţele acestei infracţiuni. De exemplu, încălca-rea regulilor de transportare a călătorilor sau a încărcăturilor, exploatarea mijlocului de trans-port defectat din punct de vedere tehnic, cum ar fi încălcarea ermetismului sistemului de ali-mentare, defecţiunile semnalului sonor sau de iluminare, lipsa centurilor de siguranţă.

Potrivit art.132 CPRM, prin mijloace de transport înţelegem toate tipurile de maşini, au-tomobile, tractoare şi alte tipuri de maşini auto-propulsate, tramvaiele şi troleibuzele, precum şi motocicletele şi alte mijloace de transport me-canice.

Potrivit Hotărârii Plenului Curţii Supre-me de Justiţie din 8 iulie 1999 „despre practica cu privire la aplicarea legislaţiei în cadrul exa-minării cauzelor penale referitoare la încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploa-tare a mijloacelor de transport”, prin alte ma-şini autopropulsate se înţelege transportul care circulă în mod ocazional pe drumurile publice,

fiind destinat executării unor lucrări de con-strucţie, agricole, silvice sau altor activităţi (ma-carale, excavatoare, combine de recoltare etc.).

Conform aceleiaşi hotărâri, prin alte mij-loace de transport mecanice înţelegem orice mecanism pus în mişcare cu ajutorul unui mo-tor cu volumul de lucru nu mai mic de 50 cm3.

Deseori, în practică, specialiştii care aplică legea în cazul accidentelor de circulaţie întâm-pină unele dificultăţi legate de stabilirea calită-ţii de mijloc de transport în contextul art.264 CPRM, aceasta datorită faptului că nu există o unanimitate de opinii vizavi de interpretarea art.132 CPRM, unii atribuind la mijloace de transport diferite motorete, bicicletele etc. Ast-fel, găsim oportun de a propune modificarea conţinutului normativ al art.132 CPRM după cum urmează: „Prin mijloace de transport se înţeleg toate tipurile de automobile, tractoare şi alte tipuri de maşini autopropulsate, tramvaie-le şi troleibuzele, precum şi motocicletele şi alte mijloace de transport mecanice, cu volumul de lucru al motorului nu mai mic de 50 cm3”.

În dispoziţia art.264 CPRM nu sunt enu-merate expres încălcările în urma cărora survin consecinţele prejudiciabile, făcându-se doar trimitere la regulile referitoare la securitatea circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, însă este necesar să aplicăm actele normative speciale, stabilind ce articol, alineat sau punct ale acestor norme au fost încălcate şi se află în raport de cauzalitate cu aceste conse-cinţe.

În conformitate cu pct. 10 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 8 iulie 1999, instanţele judecătoreşti urmează să dife-renţieze infracţiunile contra securităţii circulaţi-ei rutiere şi exploatării mijloacelor de transport de infracţiunile legate de încălcarea regulilor securităţii tehnice sau de protecţie a muncii la efectuarea lucrărilor cu utilizarea mijloacelor de transport sau a celor contra vieţii şi sănătăţii. În cazul în care consecinţele prevăzute la acest articol sunt provocate în urma încălcării regu-lilor de încărcare, debarcare a încărcăturilor, a reparaţiei mijloacelor de transport, efectuării lucrărilor de construcţie, lucrărilor agricole etc., acţiunile persoanelor care au comis astfel de încălcări trebuie să fie încadrate, în funcţie de circumstanţele concrete, în baza dispoziţiilor ce

Page 204: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

204

prevăd răspunderea penală pentru infracţiunile legate de încălcarea regulilor protecţiei muncii (art.183) şi securităţii tehnice (art.art.293, 296, 297, 298, 300, 301) ori contra vieţii şi sănătăţii persoanei (art.art.145, 151-152 etc.).[11, p. 444]

După autorul rus V.D. Ivanov, latura obiectivă a infracţiunii studiate se caracterizează prin încălcarea de către persoana care conduce un mijloc de transport a regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, încălcare ce s-a soldat cu producerea din imprudenţă a unor vătămări medii ale inte-grităţii corporale sau a sănătăţii persoanei.[12, p. 347]

Autorii ruşi A.I. Rarog, V.P. Stepanin şi O.F. Şitov consideră că latura obiectivă a infrac-ţiunii cercetate se exprimă prin:

a) încălcarea regulilor în vigoare ale secu-rităţii circulaţiei rutiere şi de exploatare a mij-loacelor de transport;

b) survenirea în urma acestor încălcări a consecinţei prejudiciabile prevăzute de legea pe-nală, adică vătămarea medie a integrităţii corpo-rale sau a sănătăţii persoanei din imprudenţă;

c) existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta infracţională şi consecinţa survenită.

Aceiaşi autori afirmă ca infracţiunea res-pectivă este construită din punctul de vedere al structurii laturii obiective ca o componenţă de infracţiune materială şi se va considera consu-mată din momentul survenirii urmărilor infrac-ţionale prevăzute de lege.[13, p. 227]

Autorii autohtoni S. Brînză şi coautorii susţin, de asemenea, părerea conform căreia la-tura obiectivă a acestei infracţiuni constă în:

a) încălcarea regulilor de securitate a cir-culaţiei sau de exploatare a mijloacelor de trans-port;

b) survenirea unor urmări prejudiciabile cum ar fi: cauzarea din imprudenţă a unei vă-tămări medii integrităţii corporale sau a sănă-tăţii;

c) legătura de cauzalitate între încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de ex-ploatare a mijloacelor de transport şi urmările prejudiciabile survenite.

Dispoziţia art.264 CPRM, fiind o dispozi-ţie de blanchetă, face trimitere la acte norma-tive nepenale, în primul rând, la Regulamentul circulaţiei rutiere, care prevede atât regulile de

securitate a circulaţiei rutiere, cât şi unele reguli de exploatare a mijloacelor de transport.

Regulile de securitate a circulaţiei sunt stabilite în scopul asigurării securităţii conduce-rii mijlocului de transport în procesul deplasă-rii lui, adică din momentul începerii mişcării şi până la stoparea deplină a acestei mişcări. Drept încălcare a regulilor de securitate a circulaţiei sunt considerate, de exemplu, depăşirea vitezei, încălcarea regulilor de depăşire a altor mijloace de transport, trecerea la culoarea roşie a sema-forului etc.

Regulile de exploatare a mijloacelor de transport constituie o totalitate de măsuri care asigură starea tehnică corespunzătoare a mijlo-cului de transport, precum şi respectarea regu-lilor stabilite de exploatare a lui (de exemplu, transportarea oamenilor cu un mijloc de trans-port care nu este destinat pentru aceasta).

Ţinând cont de faptul că dispoziţia art.264 CPRM face trimitere la anumite norme nepe-nale, atât în ordonanţa de punere sub învinuire, cât şi în sentinţa judecătorească, este necesar de indicat prevederile cărui articol sau punct con-cret din actul normativ au fost încălcate de făp-tuitor.

De exemplu, M.I. a fost condamnat pen-tru faptul că, la 10 iulie 2008, aproximativ la ora 21.00, aflându-se în s. Crasnoarmeiscoe, r-nul Hânceşti, conducând automobilul de model „VAZ – 21213” cu n/î CHN 856, încălcând vă-dit prevederile art.art.3 şi 45 alin.(1) şi (2) ale Regulamentului Circulaţiei Rutiere, a tampo-nat biciclistul S.M., în urma impactului părţii vătămate i-au fost cauzate, conform raportului de expertiză medico-legală, vătămări corporale grave periculoase pentru viaţă.[14]

Încălcarea regulilor de securitate a circu-laţiei sau de exploatare a mijlocului de transport poate fi comisă atât prin acţiune, cât şi prin in-acţiune. În doctrina dreptului penal se menţio-nează că, de obicei, aceste infracţiuni se comit prin inacţiuni, în cazul în care persoana care conduce mijlocul de transport nu respectă anu-mite reguli pe care era obligată să le respecte.[15, p. 513]

Al doilea semn obligatoriu al laturii obiec-tive a infracţiunii prevăzute de art.264 CPRM îl constituie urmările prejudiciabile indicate în lege: cauzarea unei vătămări medii a integrităţii

Page 205: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

205

corporale sau a sănătăţii.Se ştie că orice infracţiune produce o ur-

mare, o consecinţă care constă în lezarea obiec-tului la care se atentează sau crearea unei stări de pericol pentru acesta.

Putem afirma că şi consecinţele infracţi-onale au o semnificaţie calitativă şi una canti-tativă (apreciere ce aparţine criminologului V. Bujor, precum şi majorităţii penaliştilor autoh-toni, şi care neagă formularea dată rezultatului infracţional de penalistul I. Macari). Cea calita-tivă este atribuită de obiectul juridic al infrac-ţiunii; cea cantitativă constă în dauna reală sau starea de pericol creată. Semnificaţia calitativă a consecinţelor interesează numai indirect eva-luarea gradului concret de pericol social, căci, fiind comună tuturor infracţiunilor de acelaşi tip, a fost avută în vedere de legiuitor la stabili-rea limitelor pedepsei concrete prin intermediul acestora. Este semnificativă latura cantitativă a consecinţelor, pentru aprecierea gradului de pe-ricol social concret al faptei săvârşite.

Nu omitem, fireşte, faptul că nu orice ur-mare infracţională poate fi evaluată valoric sau exprimată în unităţi de măsură. Există urmări cu un conţinut organizatoric, politic, moral etc., care nu pot fi constatate şi evaluate în acest fel.

Dar toate urmările, indiferent dacă sunt sau nu susceptibile de evaluare valorică ori can-titativă, prin folosirea unor unităţi de măsură, pot fi, de la caz la caz, mai grave sau mai uşoare, mai importante sau mai puţin importante, mai nocive sau mai puţin nocive pentru desfăşura-rea vieţii sociale. Or aceste diferenţe între gra-vitatea, importanţa sau nocivitatea diverselor urmări concrete, pe care le pot produce faptele penale ce aparţin aceluiaşi tip particular de in-fracţiune, chiar dacă, datorită naturii lor, nu pot fi riguros măsurate, cântărite ori supuse unei evaluări patrimoniale, sunt totuşi susceptibile de a fi percepute şi apreciate poate mai puţin riguros şi exact, dar oricum de o manieră edi-ficatoare.

Întinderea, amploarea consecinţelor in-fracţiunii sunt întotdeauna relevante pentru gradul de pericol social al acesteia, cu toate că nici un element al infracţiunii nu este mai sem-nificativ sub acest aspect. De aceea, urmarea nu poate fi niciodată omisă dintre elementele ce trebuie luate în considerare la evaluarea gradu-

lui de pericol social concret.[6, p. 125]În realizarea lor concretă, unele infracţi-

uni produc, uneori, pe lângă urmarea cerută de textul incriminator, şi alte urmări care, deşi pe-riculoase, nu caracterizează totuşi infracţiunea spre a se putea reţine existenţa unei pluralităţi infracţionale.[16, p. 112] Este neîndoielnic că urmările de acest fel, care nu reprezintă ma-terializări ale rezultatului cerut de lege pentru existenţa infracţiunii, nu aparţin conţinutului concret al acesteia.

Deci după cum am sesizat, alin.(1) al art.264 CPRM prevede survenirea unei conse-cinţe prejudiciabile sub forma unei vătămări medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii care, după cum ştim, provocarea unei astfel de urmări în alte circumstanţe constituie o infrac-ţiune distinctă incriminată la art.152 CPRM. În continuare vom apela la articolul respectiv pen-tru a elucida esenţa acestei consecinţe infracţi-onale.

După gradul de gravitate, infracţiunea prevăzută la art.152 CPRM ocupă un loc infe-rior vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Vătămarea intenţio-nată medie a integrităţii corporale sau a sănătă-ţii este o infracţiune contra sănătăţii, care poate deregla integritatea ţesuturilor sau funcţionarea normală a organelor, însă nu poate condiţiona un pericol pentru viaţă. O astfel de vătămare poate antrena un prejudiciu sesizabil funcţiilor organelor umane, însă nu poate fi urmată de pierderea unui organ, nici de încetarea funcţi-onării acestuia, de provocarea unei boli psihice sau de pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă, de întrerupere a sarcinii sau de desfigurarea iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente.

Astfel, având în vedere dispoziţia art.152 CPRM, urmările prejudiciabile în contextul in-fracţiunii examinate comportă următoarele tră-sături distinctive:

lipsa pericolului pentru viaţă;a) lipsa urmărilor prejudiciabile carac-b)

teristice pentru vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;

dereglarea îndelungată a sănătăţii;c) pierderea considerabilă şi stabilă a mai d)

puţin de o treime din capacitatea de muncă.Ultimele două trăsături au un caracter al-

Page 206: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

206

ternativ; prezenţa oricăreia din ele, precum şi prezenţa concomitentă a ambelor trăsături, va avea aceeaşi forţă la încadrarea juridică a infrac-ţiunii.

Conform Regulamentului Ministerului Sănătăţii de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale din 27.06.2003, prin „dere-glare îndelungată a sănătăţii” trebuie înţeles ur-mările prejudiciabile determinate nemijlocit de cauzarea vătămării (maladii, dereglări de funcţii etc.), care au o durată de peste trei săptămâni (mai mult de 21 de zile); gradul de gravitate a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, după criteriul dereglării sănătăţii, se determină în funcţie de timpul necesar pentru restabilirea sănătăţii, precum şi de volumul şi caracterul le-ziunilor.

În special, la dereglarea îndelungată a sănătăţii se referă: fisurile şi fracturile oaselor tubulare mici, ale osului stern, a cel mult trei coaste de pe o parte a toracelui; fracturile închi-se nesemnificative ale oaselor scheletului facial; luxaţiile oaselor în articulaţiile mici; restrânge-rea mobilităţii în articulaţiile mari; pierderea auzului la o singură ureche; pierderea degetului mare sau arătător de la mână; slăbirea conside-rabilă a vocii; îndepărtarea traumatică a dinţilor sănătoşi etc.[17]

Conform aceluiaşi Regulament, prin „pierdere considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă” se înţelege o pierdere a capacităţii generale de muncă într-un volum mai mare de 10%, dar nu mai mare de 33% (o treime).[17]

Metodele şi mijloacele aplicate la săvârşi-rea infracţiunii analizate nu au, de regulă, nici o relevanţă la calificarea faptei dacă acestea nu reprezintă un temei de agravare a răspunderii penale.

Infracţiunea prevăzută la art.152 CPRM ca şi cea de la art.264 CPRM este o infracţiu-ne cu o componenţă materială. Ea se consideră consumată din momentul survenirii vătămării medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Al treilea semn obligatoriu al laturii obiec-tive a infracţiunii examinate este legătura de ca-uzalitate între fapta de încălcare a regulilor de securitate a circulaţiei rutiere sau de exploatare a mijloacelor de transport şi urmările prejudici-abile sus-menţionate.

Referindu-ne la legătura de cauzalitate, care, în cazurile în care urmarea caracteristică infracţiunii reţinute nu este produsul exclusiv al acţiunii sau inacţiunii săvârşite de inculpat, cauzalitatea poate prezenta gradaţii relevante pentru periculozitatea socială a faptei distincte. În practică se pot ivi mai multe ipoteze:

urmarea s-a produs din cauza acţiuni- –lor – inacţiunilor conjugate – concomitente sau succesive ale mai multor persoane. De exemplu, un instructor de la o şcoală de conducători auto, circulând cu un autovehicul neînzestrat cu du-blă comandă, a încredinţat conducerea maşinii unei persoane ce se instruia în vederea obţinerii permisului de conducere, iar aceasta a acciden-tat grav un pieton.[18, p. 525]

urmarea s-a produs din cauza acţiunii – –inacţiunii inculpatului şi intervenţiei sau nein-tervenţiei victimei. De exemplu, victima, cobo-rând din autobuz, s-a angajat neregulamentar în traversarea străzii, prin spatele autobuzului, care încă staţiona şi a fost lovită mortal de auto-camionul condus de inculpat, care, venind din direcţia opusă, nu a redus viteza până la limitele evitării oricărui pericol, aşa cum îl impuneau prevederile cuprinse în Regulamentul circulaţiei rutiere. Fiind lovită de inculpat, în abdomen, cu capătul unui par, victima s-a prezentat la spital cu mare întârziere, când peritonita purulentă, provocată de leziunea suferită, se generalizase, astfel încât viaţa sa nu a mai putut fi salvată.[16, p. 130]

urmarea a survenit din cauza acţiunii – –inacţiunii inculpatului şi intervenţiei altor fac-tori. De exemplu, victima, care era în vârstă de 69 de ani şi prezenta o ateroscleroză cerebrală severă, cu insuficienţă circulatorie avansată şi leziuni cardiace, a fost lovită peste faţă de in-culpat şi, datorită acestui traumatism, a suferit rupturi vasculare cerebrale, ce au dus la hemi-plegie, cu imobilizare, urmată de complicaţii septice bronhice şi moarte, evoluţia gravă fiind favorizată de leziunile vasculare masive, pree-xistente, în urma lovirii sale cu un cuţit, victima a fost examinată medical, dar medicul stabilind diagnosticul de plagă înţepată superficială – în loc de plagă abdominală penetrantă – n-a inter-venit chirurgical şi, instalându-se o septicemie generală, victima a decedat.[19, p. 183]

În domeniul dreptului penal, cauzalitatea,

Page 207: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

207

ca element al conţinutului infracţional, poate prezenta grade diferite, poate fi principală sau secundară; fapta persoanei care a constituit cau-za principală a urmării socialmente periculoase trebuie să atragă o răspundere mai mare decât fapta persoanei care a avut un rol secundar în producerea acesteia.

Legiuitorul nu a inclus drept semn al la-turii obiective locul comiterii faptei, la catego-ria semnelor obligatorii ale acestei infracţiuni. Prin urmare, pentru răspunderea penală în baza art.264 CPRM nu importă locul unde a fost co-misă infracţiunea (automagistrală, stradă, teri-toriu al întreprinderii, curte, câmp sau alte lo-curi unde este posibilă circulaţia mijloacelor de transport).

Cele expuse ne permit să tragem conclu-zia că aspectul obiectiv are un rol definitoriu în mecanismul de determinare a gradului de pe-ricol social al unei fapte ilicite. Această consta-tare se reflectă, în primul rând, la etapa când legiuitorul în mecanismul pentru incriminarea faptelor, în diferite capitole ale Părţii speciale a Codului penal şi sub diferite conţinuturi legale, ţine cont atât de obiectul supus atentării, cât şi de fapta prin care se atentează, acestea prezen-tând grade diferite de pericol social. În aceeaşi ordine de idei, cunoaşterea gradului de pericol social concret generat de toate semnele laturii obiective a infracţiunii, precum şi de toate valo-rile sociale şi relaţiile sociale la care se atentează (şi care formează obiectul infracţiunii), servesc judecătorului în procesul individualizării răs-punderii şi pedepsei penale concrete.

Referinţe:A. Borodac, 1. Drept penal. Partea Generală (definiţii, dispoziţii sistematizate), Editura Ştiinţa, Chişinău, 1994.C. Mitrache, 2. Drept penal român. Partea Ge-nerală, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura Şansa, Bucureşti, 2000.C. Bulai, 3. Drept penal. Partea Generală, Edi-tura Şansa, Bucureşti, 1992.V. Dongoroz şi colectivul, 4. Explicaţii teoreti-ce ale Codului penal român. Partea generală, volumul I., Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003.Decizia Colegiului penal al CSJ a Republicii 5. Moldova nr.1ra-728/2004 din 13.10.2004,

Arhiva Curţii Supreme de Justiţie a Repu-blicii Moldova.M. Zolyneak, M. Michinici, 6. Drept penal. Partea generală, Editura Fundaţiei Chema-rea, Iaşi, 1999.Şt. Daneş, V. Papadopol, 7. Individualizarea ju-diciară a pedepselor, Editura Juridică, Bucu-reşti, 2002.M. J. Alleu, 8. Criminal Law, London, 2001.I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, 9. Drept penal, Editura Viitorul, Bucureşti, 2002.V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, 10. Drept pe-nal. Partea generală, Editura Juridică, Bucu-reşti, 2001.A. Barbăneagră, V. Berliba şi alţii, 11. Codul pe-nal comentat şi adnotat, Editura Cartier Ju-ridic, Chişinău, 2005.В.Д. Иванов, П.В. Иванов, 12. Уголовное пра-во, Общая часть, Особенная часть, При-ор, Москва, 2001.А.И. Рарог, В.П. Степанов, О.Ф. Шитов, 13. Уголовное право, Oсобенная часть в во-просах и ответах, Издательство Юрист, Москва, 2000.Decizia CSJ a Republicii Moldova pe dosa-14. rul penal nr. 1ra-681/09, Arhiva Curţii Su-preme de Justiţie a Republicii Moldova.S. Brînză, şi coautorii, 15. Drept penal. Partea Specială, ediţia a II-a, Editura Cartier Juri-dic, Chişinău, 2005.C. Mitrache, Cr. Mitrache, 16. Drept penal ro-mân. Partea generală, Editura Universul Ju-ridic, Bucureşti, 2003.Regulamentul Ministerului Sănătăţii de 17. apreciere medico-legală a gravităţii vătămă-rii corporale din 27.06.2003.T. Vasiliu, C18. odul penal, comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.S. Casian, „Consecinţele sociale ale crimi-19. nalităţii”, în Materialele Conferinţei ştiinţifice Criminalitatea organizată şi economia tene-bră în R. Moldova, Chişinău, 1999.

Page 208: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

208

Pluralitatea de infracţiuni, pe lângă unita-tea infracţională, face parte din categoria insti-tuţiilor dreptului penal ce necesită o abordare corelativă, în vederea trasării unor criterii fixe şi certe delimitative, astfel încât legea penală să fie aplicată în strictă consonanţă cu principiul legalităţii şi cu raportare strictă la voinţa legiu-itorului materializată în cadrul normativ. În acelaşi timp, examinarea comparativă a institu-ţiilor amintite permite soluţionarea diferitelor probleme cu nuanţe teoretico-practice, oferind soluţii vizavi de stabilirea consecinţelor răspun-derii penale a făptuitorului, în funcţie de identi-ficarea în acţiunile acestuia a unei pluralităţi sau a unei unităţi infracţionale.

Practica judiciară ne demonstrează că caracterizarea unei activităţi infracţionale ca o pluralitate sau ca o unitate legală de infracţiune întâmpină de multe ori dificultăţi, fiindcă dese-ori acţiunea, care constituie elementul material (obiectiv) în conţinutul infracţiunii se realizea-ză nu printr-o singură acţiune sau inacţiune, ci prin mai multe acţiuni (inacţiuni). De multe ori, în pofida existenţei unei pluralităţi de acte materiale, datorită legăturii indisolubile (de or-

Anca-Iulia STOIAN, doctorand

PROBLEMELE CORELAŢIEI DINTRE FORMELE UNITĂŢII LEGALE ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Motto:Adevărul de mâine se nutreşte din eroarea de ieri, iar contrariul pe care trebuie să-l învingem constitu-ie chiar stratul de îngrăşăminte al creşterii noastre.

A. de Saint-Exupery

Recenzent: STAMATIN Ştefan, doctor în drept, conferenţiar universitar

Plurality of crime, along with crime unit, are part of institutions of criminal law requiring a correlative approach, in the tracing of certain criteria fixed and separators, so that criminal law be applied in strict consonance with the principle of legality and strict reporting the legislature’s intention materialized in the regulation. At the same time, a comparative examination of institutions resolve various problems mentioned theoretical and practical nuances, providing solutions across the street from the consequences of establishing criminal liability of the perpetrator, depending on the actions of identifying a plurality of units or criminal.

din obiectiv şi subiectiv) ce există între acţiunile sau inacţiunile prin care s-a realizat conţinutul infracţiunii, poate fi identificată o singură in-fracţiune şi nu o pluralitate de infracţiuni.

În accepţiunea autorului C.Bulai, proble-ma unităţii sau pluralităţii de infracţiuni nu se pune în legătură cu orice complex de acte sau activităţi, ci numai cu privire la acela la care, în-tre actele şi activităţile care îl alcătuiesc, există o legătură anumită, din care decurg consecinţele juridice şi anume o legătură personală (in per-sonam), constând în faptul că cele două sau mai multe acţiuni sau acte sunt săvârşite de aceeaşi sau de aceleaşi persoane [1, p.467].

Delimitarea corectă a pluralităţii de in-fracţiuni de unitatea infracţională are relevan-ţă pentru identificarea instituţiei infracţiuni în limitele normativului penal, fundamentând o încadrare juridică corectă a activităţilor infrac-ţionale, mai ales a celor cu caracter complex.

După cum se afirmă, pe drept cuvânt, în doctrina de referinţă, importanţa unei di-ferenţieri precise a unităţii de infracţiune de pluralitatea de infracţiuni reiese din faptul că stabilirea în mod greşit a trăsăturilor ce carac-

Page 209: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

209

terizează unitatea de infracţiune poate duce la considerarea unei activităţi infracţionale unice drept o pluralitate de infracţiuni sau viceversa [2, p. 253]. Interesul distincţiei dintre unitate şi pluralitate de infracţiuni este evident şi pentru aceea că de numărul faptelor penale existente într-o activitate complexă ori într-un complex de activităţi depinde numărul de raporturi con-flictuale de drept penal ce trebuie să fie soluţio-nate [1, p. 467].

În acelaşi timp, delimitarea dintre insti-tuţiile menţionate este importantă pentru apli-carea corectă şi a altor instituţii juridice, cum ar fi: pedeapsa, actele de clemenţă, aplicarea legii penale mai favorabile, soluţionarea conflictelor de legi în timp şi spaţiu, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sau răspunderea pena-lă a făptuitorului, curgerea termenului de pre-scripţie sau de decădere etc.

În doctrina penală, conform tradiţiei cla-sice, s-a statuat că principalul criteriu în baza căruia poate fi delimitată pluralitatea de unita-tea infracţională de formele pluralităţii de in-fracţiuni este reprezentat de conţinutul infracţi-unii [3, p. 598; 4, p. 325; 5, p. 241; 1, p. 466] sau componenţa de infracţiune [6, p. 235].

În acest sens autorul C. Bulai afirmă că există unitate de infracţiune atunci când în ac-tivitatea desfăşurată de o persoană se identifică conţinutul unei singure infracţiuni şi că există pluralitate de infracţiuni atunci când în acea activitate identificăm conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni [1, p. 466]. De pe aceleaşi poziţii autorul A. Borodac afirmă că există o unitate de infracţiune atunci când în activita-tea desfăşurată de o persoană sau de un grup de persoane identificăm componenţa unei singu-re infracţiuni; există o pluralitate de infracţiuni atunci când în acea activitate identificăm com-ponenţele a două sau a mai multor infracţiuni, cu condiţia ca acestea să nu formeze o concuren-ţă a normelor juridico-penale [7, p. 211-212].

În linii generale, conţinutul de infracţiu-ne (componenţa de infracţiune), în calitate de entitate distinctivă dintre formele pluralităţii de infracţiuni şi cele ale unităţii infracţionale, se întemeiază pe diferenţierea dintre realizarea unui singur conţinut de infracţiune, o singură dată, pe de o parte (unitate infracţională), şi

realizarea aceluiaşi conţinut de infracţiune de mai multe ori sau realizarea mai multor con-ţinuturi diferite de infracţiune, pe de altă parte (pluralitate de infracţiuni). Din acest punct de vedere, dacă o persoană realizează un conţinut de infracţiune, în totalitatea elementelor sale, o singură dată, ne găsim în faţa unei unităţi in-fracţionale. Dacă o persoană, prin manifestările sale exterioare, realizează fie conţinutul acele-iaşi infracţiuni de două sau de mai multe ori – de fiecare dată în totalitatea elementelor sale componente, ori conţinuturile a două sau a mai multor infracţiuni diferite, ne găsim, în princi-piu, în faţa unei pluralităţi de infracţiuni.

Unii autori din doctrină sunt adepţii ideii potrivit căreia utilizarea unui criteriu fix de de-limitare nu este suficient pentru a distinge între unitatea şi pluralitatea de infracţiune, din cauza multiplelor elemente cu caracter unificator [8, p. 19].

În acest sens, autorul D. Pavel menţionează că doar prin analiza fiecăreia din formele de uni-tate infracţională, cu toate caracterele sale specifi-ce, se pot desprinde acele acte multiple cu aspect constant şi general, care, caracterizând fiecare din formele de unitate infracţională, pot să deter-mine specificitatea elementelor distinctive între aceste forme şi cele ale pluralităţii de infracţiuni [9, p. 25]. Toate cazurile în care, în conţinutul unor infracţiuni, se conturează asemenea forme de multiplicitate internă, trebuie să determinăm elementul unificator specific, acela care imprimă conţinutului faptic caracter de unitate infracţi-onală, diferenţiindu-l implicit de pluralitatea de infracţiuni [10, p. 18-19].

Se mai susţine că delimitarea unor infrac-ţiuni unice de diferite forme ale pluralităţii „...determină necesitatea cunoaşterii diverselor manifestări, forme ale infracţiunii unice şi spe-cificului lor”; o singură infracţiune, prin natura ei, se realizează prin mai multe acte criminale sau produc câteva rezultate prejudiciabile, ceea ce ne poate induce în eroare cu privire la uni-tatea sau pluralitatea faptelor penale comise. În unele cazuri însă, însuşi legiuitorul „face mai di-ficilă” determinarea soluţiei corecte prin faptul că reuneşte în cadrul unei infracţiuni elemente-le constitutive ale altor componenţe de infracţi-une [11, p. 280].

Page 210: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

210

Într-o lucrare mai recentă, luând drept punct de reper tezele expuse supra, se concluzi-onează că delimitarea pluralităţii de infracţiuni de unitatea infracţională urmează a fi făcută în baza a unui criteriu principal şi a altuia subsidi-ar. Criteriul principal este reprezentat de con-ţinutul infracţiunii, potrivit căruia dacă în ac-tivitatea infracţională desfăşurată de subiect se identifică un conţinut de infracţiune ne aflăm în prezenţa unei unităţi infracţionale şi, invers, dacă în activitatea acestuia sunt prezente două conţinuturi infracţionale, se va identifica o plu-ralitate de fapte infracţionale. Criteriul secundar este reprezentat de particularităţile care caracte-rizează diferitele forme ale unităţii infracţiona-le, determinate de elementul unificator care face posibilă delimitarea dintre infracţiunea unică şi pluralitatea infracţională [12, p.14].

Avem rezerve faţă de cel de al doilea cri-teriu cu caracter adiţional evidenţiat de către autorul C. Taloş. În legătură cu aceasta trebuie menţionat că trăsăturile ce particularizează un anumit tip de unitate legală infracţională nu pot exista în afara conţinutului normativ al infrac-ţiunii. Chiar dacă elementul unificator rezultă din materialitatea actului, acesta urmează a fi regăsit în elementele şi subelementele ce confi-gurează conţinutul normativ al faptei. Prin ur-mare, trăsăturile specifice ce caracterizează for-mele unităţii legale de infracţiune nu pot exista ca entităţi distincte ale fizionomiei juridice a conţinutului infracţiunii descris de către legiu-itor în norma penală. De altfel, unitatea legală, comparativ cu cea naturală, nu este asigurată de factori externi normei de incriminare, ci de factorii interni acesteia, care sunt descrişi direct sau derivă implicit din norma penală.

Un element definitoriu, prin prisma căruia poate fi făcută delimitarea dintre unitatea legală şi pluralitatea de infracţiuni, este consacrat în noţiunea generică a infracţiunii unice prevăzută în art.28 C.pen. al Republicii Moldova, potrivit căruia: „Infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni (inacţiuni) care se califică conform dispoziţiei unei singure norme a legii penale” [13].

În textul de lege se pune accent pe posi-bilitatea calificării activităţii infracţionale, mai ales a celei constituite din două sau mai multe

acţiuni (inacţiuni), în baza unei singure dispo-ziţii de incriminare prevăzute în partea specială a C.pen. Prin urmare, la diferenţierea unităţii legale de pluralitatea de infracţiune, urmează a fi evaluată măsura în care norma de incriminare poate sau nu să încorporeze în sine conţinutul unei singure componenţe de infracţiune. Astfel, dacă acţiunea sau sistemul de acţiuni cad sub incidenţa unei singure norme de incrimina-re, formând un singur conţinut de infracţiune, vom avea de faţă o infracţiune unică şi vicever-sa, dacă acţiunii sau setului de acţiuni îi sunt incidente două sau mai multe norme de incri-minare, va putea fi identificată o pluralitate de infracţiuni.

Prin prisma celor prezentate, putem con-chide că baza sau criteriul de evaluare în vede-rea stabilirii unităţii sau pluralităţii de infrac-ţiuni îl constituie conţinutului infracţiunii şi susceptibilitatea normei de a cuprinde integral acest conţinut într-o singură dispoziţie de incri-minare.

Prin urmare, doar atunci când obiectul evaluării, adică ansamblul de acte (acţiuni sau inacţiuni) comise de către făptuitor se integrează total în tiparul juridic al unei norme de incrimi-nare ce descrie un conţinut de infracţiune, pu-tem identifica o unitate legală de infracţiune. Bi-neînţeles că la baza comprimării unui mănunchi de acţiuni sau inacţiuni într-o singură normă se situează tehnica juridică utilizată de către legiui-tor la descrierea activităţii infracţionale.

Bineînţeles că tehnica legislativă utilizată la descrierea în legea penală a diferitor forme de unitate infracţională depinde într-o mare mă-sură de esenţa şi particularităţile acestora. De exemplu, în cazul infracţiunii descrise la art.171 alin.(1) lit. a) C.pen. al Republicii Moldova, vi-olul comis de către o persoană care anterior a mai comis un viol prevăzut de alin.(1), două sau mai multe fapte de viol identice sunt absorbite de către legiuitor în cadrul unei unităţi legale de infracţiune, denumită infracţiune repetată. Prin urmare, reieşind din dispoziţia definitorie con-sacrată la art.28 C.pen., baza de evaluare o con-stituie norma de incriminare (art.171 alin.(1) lit. a) C.pen.) susceptibilă a comprima în sine, în baza voinţei legiuitorului, două fapte distinc-te în interiorul unui conţinut de infracţiune.

Page 211: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

211

Referinţe:C. Bulai, 1. Manual de drept penal. Partea ge-nerală, Ed. ALL EDUCAŢIONAL S.A., Bu-cureşti, 1997.V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, 2. N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii te-oretice ale codului penal român, Partea gene-rală, vol.I, Ediţia a II-a, Ed. Academiei Ro-mâne şi ALL BECK, Bucureşti, 2003.T. Pot, 3. Drept penal comparat. Partea genera-lă, vol. II, Cluj, 1923.V. Dongoroz, 4. Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 325; L. Biro, M. Basarab, 5. Curs de drept penal, Par-tea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963.A. Borodac şi col., 6. Manual de drept penal.Partea generală, Ed. Tipografia Centrală, 2005.A. Borodac, M. Gherman, 7. Calificarea infrac-ţiunilor, Ed. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2006.G. Antoniu, „Unitatea de infracţiune. Con-8. tribuţii”, în Revista de drept penal, anul V, nr.3, Iulie-Septembrie, 1998.D. Pavel, „Caractere specifice ale formelor 9. de unitate infracţională”, în Revista română de drept, nr. 10/1980.V. Papandopol, D. Pavel, 10. Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti 1992.S. Botnaru, A. Şavga, V. Grosu, M. Grama, 11. Drept penal. Partea generală, vol. I, Chişinău, Cartrier juridic, 2005.C. Taloş, 12. Pluralitatea de infracţiuni, Autore-ferat al tezei de doctor în drept, Chişinău, 2010.Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-13. XV din 18.04.2002 // Republicat: Monito-rul Oficial al R.Moldova nr.72-74/195 din 14.04.2009, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002.

Page 212: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

212

Важная роль в установлении и ликви-дации подпольных лабораторий отведена оперативным сотрудникам. Эти сотрудники должны наладить рабочее контакты с пред-приятиями и фирмами, которые их произво-дят и реализуют, в том числе с фармацевти-ческими и аптечными организациями. При этом следует тщательно отслеживать с помо-щью источников оперативной информации движение прекурсоров, осуществлять про-верки предприятий, организаций и отдель-ных лиц, их получающих или проявляющих заинтересованность в их приобретении.

Поиск и выявление лабораторий осу-ществляется по следующим направлениям:

а) по любому из элементов цепочки «потребитель – сбытчик – посредник – орга-низатор подпольной лаборатории – произ-водитель наркотиков»;

б) на основе оперативной информа-ции, имеющейся у сотрудников правоохра-нительных органов;

в) через продавцов (владельцев) пре-курсоров и специального оборудования, не-обходимого для изготовления наркотиков в подпольной лаборатории;

г) на основании сообщений по телефо-нам «горячей линии»;

д) на основании материалов журна-листских расследований, сообщений в печа-ти, по радио и телевиденью.

Отслеживание цепочки сбыта наркоти-ческого средства от потребителя к изготови-

раду СТояНоВ, докторант

ВЫяВЛЕНиЕ ЛАБорАТориЙ по проиЗВодСТВУ (иЛи пЕрЕрАБоТкЕ) НАркоТиЧЕСких СрЕдСТВ

Important role in the establishment and dismantling of clandestine laboratories assigned to frontline staff. These employees should establish working relationships with companies and firms that produce and sell, including pharmaceutical and pharmacy organizations. It should be carefully monitored by intelligence sources, the movement of precursors to inspect businesses, organizations and individuals who receive them, or showing interest in acquiring them.

телю предполагает выявление мест, которые с точки зрения уголовного законодательства являются притонами, но в которых часто производится переработка и фасовка нар-котического средства. Выявление притонов возможно как на основании поступившей оперативной информации, так и с исполь-зованием сведений из других источников, например, телефонов «горячей линии» или «телефонов доверия».

Для выявления лабораторий крайне важно наладить централизованный и непре-рывный контроль (мониторинг) за рынком сбыта наркотиков. Такой контроль предпо-лагает лабораторный анализ наркотических средств, изымаемых в любом районе с после-дующим накоплением и анализом данных о технологии их изготовления и используе-мых компонентах.

Мощность лаборатории, производя-щей наркотики определяется следующими факторами:

а) видом наркотика и методикой его извлечения или получения (синтеза);

б) квалификацией и количеством изго-товителей;

в) чистотой исходных компонентов и готового «продукта» и объемами произво-димого наркотического средства;

г) «оригинальностью» внешнего вида фасованного наркотического средства, его упаковки1;1 Оригинальность внешнего вида и фасовки обуслав-

Page 213: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

213

д) возможными трудностями, а, следо-вательно, имеющимися у организатора свя-зями, для своевременного обеспечения ла-боратории необходимым количественным и качественным составом используемых хи-мических веществ;

е) современностью и надежностью оборудования, предназначенного для про-ведения химических реакций, для фасовки и упаковки наркотического средства;

ж) предположительной длительностью функционирования и затратами воды, элек-троэнергии (например, для работы вентиля-ционной системы).

Правоохранительные органы различ-ных стран (например, ФРГ, США и других государств) уделяют особое внимание ме-рам, которые направлены на обнаружение и ликвидацию подпольных лабораторий. Так, Управление по борьбе с незаконным оборотом наркотиков США (ДЕА) приме-няет магазины-приманки, покупаемые ру-ководством правоохранительных органов. В них продают химические реактивы, ла-бораторное оборудование. Видео- и звуко-записывающая аппаратура фиксирует всех покупателей. Предполагаемый изготовитель наркотика выявляется по приобретенному оборудованию и химическим реактивам, ко-торые могут быть использованы при синте-зе наркотиков. С момента покупки за лицом устанавливается наблюдение. Если сотруд-ников не хватает для отслеживания пере-мещения, то покупатель под каким-либо предлогом приглашается на следующий день для получения товара. «Работники» магазина могут предложить консультации «специалиста-химика», в роли которого выступает специально подготовленный со-трудник правоохранительных органов. По-следний помогает преступникам собрать оборудование и изготовить первую партию «синтетики», после чего об этом сообщает в полицию, которая и осуществляет захват лаборатории. Зарубежная практика знает такие случаи, когда преступники десять раз за год обращались к «специалисту-химику»

ливают удобство и безопасность при транспортиров-ке, а эстетические качества влияют на привлекатель-ность при сбыте.

для организации производства наркоти-ков2. За пять лет с 1998 г., с использованием магазина-приманки по продаже химических реактивов, были установлены 1800 человек, причастные к производству синтетических наркотиков.

Использование в США только одного магазина-ловушки помогло полиции обна-ружить 324 лаборатории. В таких магазинах сотрудниками ДЕА могут использоваться радиомаяки, другая электронная аппаратура (например, вмонтированная в бочки с хими-ческим веществом), с помощью которой воз-можно проследить движение химического реактива и установить место его доставки3.

В процессе работы по выявлению и захвату лабораторий по производству нар-котических средств следует учитывать что «многие регионы располагают прекрасно сложившейся и, что самое главное, некон-тролируемой технологической базой. Деся-тилетиями отработанная высокоэффектив-ная химико-фармакологическая технология давно уже используется при производстве отечественных синтетических наркотиков: триметилфентанила, фенциклидина, фена-мина и т. д.»4.

На основе выявления признаков, ука-зывающих на то, что в регионе (городе) дей-ствует лаборатория, и имеются лица, при-частные к ее работе, проводится тщательная оперативная проверка с целью установления всех причастных к деятельности лаборато-рии лиц. При этом предпринимаются меры по установлению:

– межрегиональных, международных, криминальных и коррумпированных связей субъектов, причастных к деятельности лабо-ратории;

– мест хранения и сбыта готовых нар-котических средств;

2 Берроуз У., Голый завтрак /Перевод с англ. Преди-словие А.Шаталова. 1998.3 Доклад МККН ООН за 2001 г.//Пресс-релиз №2/9 2002.4 Гришко А.Я. Правовые и криминологические про-блемы социальной реабилитации хронических ал-коголиков и наркоманов. – Рязань, РИПЭ МВД РФ. 1993

Page 214: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

214

– фактов приобретения прекурсоров и оборудования для лаборатории;

– привлечения на работу лиц обладаю-щих специальными познаниями в области химического синтеза;

– фактов непосредственного изготовле-ния наркотических средств в лаборатории.

Если собранная, проверенная и проа-нализированная информация со всей оче-видностью указывает на наличие в опреде-ленном месте лаборатории, то инициатору поиска необходимо выбрать наиболее бла-гоприятное время для ее захвата. Наиболее удачным моментом является производство конечного продукта и присутствие макси-мально возможного числа лиц, вовлеченных в этот процесс.

Преждевременный захват лаборатории зачастую ничего не дает. Если эта операция проводится не во время цикла получения наркотических средств, то обнаруженные прекурсоры сами по себе не могут являться доказательством незаконного производства, так как значительная их часть не запрещена в свободном гражданском обороте.

В связи с этим ключевое значение име-ет следующая информация:

– о точном местонахождении лабора-тории;

– об объеме производимых в лаборато-рии наркотиков и их виде;

– о количественном составе людей, за-действованных в работе подпольного произ-водства и его охране, наличии у них оружия, средств связи и транспорта;

– о количестве и расположении входов-выходов из помещения;

– о том, где находится ключевое обо-рудование, склад прекурсоров, в каком виде и где хранятся промежуточные компоненты (полуфабрикаты) и готовые наркотические средства;

– имеются ли тайники в лаборатории;– какие двери достаточно укреплены и

имеют сложные замки или крепкие внутрен-ние запорные устройства;

– какова планировка основного поме-щения лаборатории и прилегающих к ней одноуровневых помещений, подвалов и чер-даков.

Исходя из имеющегося зарубежного опыта, последовательность действий со-трудников оперативных подразделений в операции по захвату и ликвидации лабо-ратории по производству наркотических средств делится на четыре этапа. При этом следует отметить, что захват лаборатории, обыск ее помещений и находящихся там лиц целесообразно осуществлять совместно с прокурором или офицером по уголовному преследованию по заранее возбужденному уголовному делу.

Подготовительный этап включает в себя:

– составление плана реализации дела оперативного учета5 и плана операции по захвату лаборатории;

–изучение всей имеющейся инфор-мация о лаборатории для уяснения схем оптимального поведения каждого участни-ка (включая понятых), задействованного в операции;

– проигрывание различных ситуаций, которые могут возникнуть в ходе реализа-ции плана захвата и параллельно проводи-мых мероприятий;

– приглашение специалиста-химика для консультации участников операции и участия в обследовании лаборатории;

– подготовка тары и упаковочного ма-териала, которые обеспечат надлежащую изоляцию изымаемых веществ от окружаю-щей среды их последующее хранение;

– проведение тщательного инструк-тажа участников следственно-оперативной группы и группы захвата (при наличии пла-на помещения лаборатории ознакомление с ним членов группы);

– принятие мер для того, чтобы не до-пустить отравления химикатами сотрудни-ков участвующих в проведении операции6;

– по необходимости производится оце-пление района нахождения подпольной ла-боратории в целях исключения побега лиц,

5 Это важно в том смысле, что одновременно с захва-том лаборатории не исключена вероятность проведе-ния задержания лиц в других местах и проведения у них обыска.6 Например, заранее планируется обеспечение участ-ников операции респираторами или противогазами.

Page 215: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

215

причастных к ее деятельности, а также вы-воза, выноса или уничтожения веществен-ных доказательств.

Проникновение и захват лаборатории:– проникновение в помещение лабо-

ратории возможно по двум основным так-тическим схемам: вход «как свой» и вход «силы»7;

– задача группы захвата в первые ми-нуты проникновения в помещение лабора-тории – задержание всех находящихся лиц с максимально возможным обеспечением безопасности оборудования и материалов в лаборатории;

– при наличии в подпольной лабора-тории телефона к нему немедленно подклю-чаются устройство определителя номера и магнитофон;

– после обеспечения полного контроля за помещениями лаборатории, сковывания наручниками агрессивно настроенных лиц проводится краткий дополнительный ин-структаж следственно оперативной группы с учетом вновь обнаруженных обстоятельств и начинается обследование помещения ла-боратории и находящихся там лиц8.

Обследование обстановки лаборато-рии, фиксация обнаруженных следов про-изводства, изъятие вещественных доказа-тельств включает следующие действия:

– личный досмотр (или обыск) всех присутствующих в помещении и на терри-тории лаборатории лиц;

– осмотр (обследование) территории и помещений лаборатории с целью обнару-жения следов производства наркотических 7 В первом случае с использованием уловок поведе-ния часть сотрудников проникает в помещение ла-боратории, контролирует вход и обеспечивает вход остальной группы, в том числе следователя и поня-тых. В о втором случае используются специальные средства проникновения в помещение, срыв дверей, пролом стены и после силового захвата лаборатории обеспечивается доступ в нее следователя, специали-стов и понятых.8 Обследование лиц должно быть проведено неза-медлительно после их задержания. При этом необ-ходимо, чтобы участвующие в задержании и обсле-довании понятые непосредственно воспринимали факт обнаружения и изъятия у лиц наркотических средств, документов и записей, оружия и иных ули-чающих объектов.

средств и иных уличающих свидетельств9;– проведение в процессе обследования

видео- и (или) фотосъемки внутри помеще-ния и снаружи лаборатории для обеспечения достоверной фиксации обнаруженной обста-новки и всех выявленных объектов и лиц;

– взвешивание и перемеривание обна-руженных веществ;

– отбор образцов химических веществ, их упаковка, опечатывание, производство на упаковке удостоверяющих их содержание записей, обеспечение подписей понятых на упакованных и опечатанных объектах;

– неразрушающий демонтаж и изъятие оборудования, используемого на стадиях технологического процесса;

– изъятие всей обнаруженной доку-ментации, в том числе записей с химиче-скими формулами и расчетами, литературы, черновых записей;

– составление полного перечня всех изъятых вещественных доказательств, а так-же всех предметов, которые будут уничто-жены на последующей стадии;

– составление подробного плана лабо-ратории, помещений и строений, в которых она находится, а также плана прилегающей местности;

– фиксирование номеров всех транс-портных средств, припаркованных вблизи от помещения лаборатории;

– составление необходимых процессу-альных документов10.

9 Под иными уличающими свидетельствами понима-ются оружие, крупные денежные суммы, докумен-тальные свидетельства, магнитные носители инфор-мации, в том числе данные на компьютере, в памяти телефонной аппаратуры, видеосистемы наружного и внутреннего контроля.10 В зависимости от ситуации это может быть ком-плект, состоящий из протокола осмотра помещения и территории, а также протоколов (или актов) досмо-тра задержанных лиц и их объяснений. Более опти-мальной схемой фиксации, особенно при условии возбуждения уголовного дела до начала операции, является составление протокола обыска помещения с указанием в нем не только обнаруженного непосред-ственно в помещении и на территории, но и изъятого при личном обыске задержанных лиц. Всех задержан-ных допрашивают на месте или после доставления в правоохранительный орган. В дальнейшем решается вопрос об из задержании или аресте.

Page 216: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

216

В зависимости от ситуации это может быть комплект процессуальных и иных до-кументов, состоящий из:

– протокола осмотра помещения и тер-ритории;

– протоколов (или актов) досмотра за-держанных лиц;

– объяснений задержанных лиц. Более оптимальной схемой фиксации

доказательственной информации, особенно при условии возбуждения уголовного дела до начала операции, является составление протокола обыска помещения с указанием в нем не только обнаруженного непосред-ственно в помещении и на территории, но и изъятого при личном обыске задержанных лиц.

Всех задержанных допрашивают (опра-шивают) на месте или после доставления в правоохранительный орган.

Наряду с типичными ситуациями встречаются, например, случаи, когда сбыт наркотиков производится, а сбытчик оста-ется неизвестным.

В порядке обобщения материала, мож-но сделать некоторые выводы:

1. Собирание доказательств начинается с момента образования и выявления первых признаков преступлений, связанных с неза-конным оборотом наркотических средств и психотропных веществ.

2. Момент обнаружения первых при-знаков преступления совпадает с началом действия принципа публичности и началом уголовного преследования.

3. При выявлении признаков, указыва-ющих на то, что в регионе (городе) действует лаборатория, и имеются лица, причастные к ее работе, то предпринимаются меры по установлению:

– межрегиональных, международных, криминальных и коррумпированных связей субъектов, причастных к деятельности лабо-ратории;

– мест хранения и сбыта готовых нар-котических средств;

– фактов приобретения прекурсоров и оборудования для лаборатории;

– привлечения на работу лиц обладаю-щих специальными познаниями в области

химического синтеза;– фактов непосредственного изготов-

ления наркотических средств в лаборато-рии.

4. Наряду с общими методическими рекомендациями, связанными с собирани-ем, проверкой, оценкой и представлением доказательств по уголовному делу, нужда-ются в дальнейшей разработке и тактиче-ские приемы работы с доказательствами, применительно к специфическому предме-ту и уголовно-процессуальным процедурам доказывания.

5. Существуют типовые схемы собира-ния доказательственного материала (дока-зывания):

1) от лица (производителя, перевозчи-ка, сбытчика, клиента);

2) от факта (производства, хранения, перевозки, сбыта);

3) от места сбыта, хранения, производ-ства;

4) от способа производства, хранения, сбыта;

5) от орудий производства, транспорт-ных средств;

6) от других преступлений.

Page 217: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

217

Для определения конкретного состава преступлений, связанных с незаконным обо-ротом наркотиков, всегда необходимо уста-навливать принадлежность изъятого веще-ства к категории наркотического.

Под назначением экспертизы понима-ется действие по уголовному преследова-нию, состоящее в поручении офицером по уголовному преследованию компетентным специалистам провести исследование опре-деленных материалов, веществ и иных объ-ектов с целью установления обстоятельств, имеющих значение для дела, которые иным образом объективно или рационально не могут быть установлены[1, стр. 47-49].

Для решения многих вопросов, возни-кающих в процессе расследования данной категории уголовных дел, для получения до-казательств, назначаются различные виды экспертиз. Однако наиболее характерны-ми, и чаще других назначаемыми являются экспертизы по установлению наркотиче-ского вещества. К ним относятся: судебно-фармакологическая, судебно-химическая, судебно-биологическая (ботаническая) экс-пертизы. Кроме данных экспертиз, могут назначаться судебно-медицинские, судебно-психиатрические экспертизы, а из категории криминалистических, наиболее характерны-ми являются дактилоскопические, трасоло-гические и почерковедческие экспертизы.

Тактика назначения судебной экспер-тизы, как и любого следственного действия,

раду СТояНоВ, докторант

НАЗНАЧЕНиЕ СУдЕБНЫх ЭкСпЕрТиЗ при рАССЛЕдоВАНии прЕСТУпЛЕНиЙСВяЗАННЫх С НЕЗАкоННЫМ оБороТоМ НАркоТикоВ

To determine the specific composition of the crimes related to drug trafficking, you must always set the membership of the substance seized in the category of drugs.

Under examination appointment means an act of prosecution, which consists in order to prosecute an officer competent specialists to conduct a study of certain materials, substances and other objects in order to establish the circumstances relevant to the case are otherwise objectively or rationally can not be installed

состоит их трех этапов: подготовительно-го, рабочего и заключительного. Наиболее специфичным является подготовитель-ный этап. Он начинается с обнаружения и изъятия объектов, которые должны будут подвергнуться экспертным исследованиям. Чаще всего они изымаются в процессе осмо-тра места происшествия, обыска, выемки, направленных на отыскание наркотическо-го вещества.

При этом факт и условия обнаружения наркотического вещества должны быть под-робно отражены в протоколе действия по уголовному преследования. В нем же дол-жен быть отражен факт изъятия данного наркотического вещества. Наркотические вещества должны быть соответствующим образом упакованы и опечатаны, что долж-но быть отражено в протоколе.

Несоблюдение этих положений лиша-ет доказательственного значения как сам факт обнаружения и изъятия наркотиче-ских веществ, так и ставит под сомнение до-казательственную значимость и результаты последующих экспертных исследований [2, стр. 24-40].

Направляя на экспертизу различные объекты, офицеру по уголовному преследо-ванию необходимо учитывать специфиче-ские особенности наркотических веществ, обусловленные возможностью изменения их веса (усушка) и химического состава (при длительном и ненадлежащем хранении).

Page 218: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

218

Основанием для производства экс-пертизы является постановление офицера по уголовному преследованию. В нем ука-зываются вопросы эксперту и визуальные признаки направляемого вещества. Для решения вопроса о способе изготовления наркотических средств вместе с образцами наркотиков на исследование направляются изъятые предметы, которые могли быть ис-пользованы при их изготовлении (емкость, сито, марля). С постановлением о назначе-нии экспертизы офицер по уголовному пре-следованию должен ознакомить подозревае-мого и его защитника.

Составной частью экспертного исследо-вания являются определение количественных показателей наркотического средства. В ряде случаев это влияет на уголовно-правовую ква-лификацию совершенного преступления. Во-прос об отнесении наркотического средства к небольшим, крупным и особо крупным раз-мерам не входит в компетенцию эксперта и является прерогативой уголовного преследо-вания и суда. Он определяется в соответствии с данными, содержащимися в действующей сводной таблице, утвержденной Комитетом по контролю наркотиков.

В материалах, представляемых на экс-пертизу, должны содержаться сведения об условиях хранения, месте изъятия отдель-ных предметов, весе вещества, изъятого при проведении следственных действий. Если вес вещества не указан в постановлении о назначении экспертизы, то эксперт, в впра-ве затребовать эти данные. В своем заклю-чении эксперт должен зафиксировать вес представленного вещества.

Объекты экспертизы и подготовка ма-териалов для исследования. Изъятые нар-котические вещества должны направляться на исследование. На каждой упаковке раз-борчиво указывается, какие предметы в ней находятся, откуда и у кого изъяты, номер уголовного дела, фамилия, имя и отчество фигуранта, адрес пишется печатными бук-вами. На упаковках должна быть подпись лица, которое изымает вещественные дока-зательства.

Упаковка должна обеспечивать со-хранность предметов. Для упаковки каждого

предмета-носителя и образца исследуемых веществ используется отдельная тара (фла-коны, пробирки, пакеты из полиэтилена). Жидкие объекты (настои, экстракты) необ-ходимо направлять в стеклянной посуде с плотно пригнанной пробкой.

При направлении на экспертизу нар-котических веществ и иных объектов со сле-дами таких веществ следует учитывать их неустойчивость. Во избежание утраты важ-ных доказательств такие экспертизы прово-дят безотлагательно. При направлении на экспертизу растительных объектов для ре-шения вопроса о районе их произрастания и выявления временных характеристик (фазы вегетации) необходимо обеспечить сохран-ность всех вегетативных частей растения (соцветий, листьев, стеблей, коробочек и т.д.) Кроме того, эксперту необходимо пред-ставлять образцы растений (конопли, мака) с места предполагаемого произрастания ис-следуемых объектов, причем изъятых в мак-симально короткий период с момента сбора сырья до момента представления объектов на экспертизу.

Для того чтобы выяснить способ из-готовления наркотических средств, наряду с их образцами, на экспертизу направляются предметы, которые могли быть использова-ны при их изготовлении (пресс-формы, сита, ткани, ножи, скребки, кофемолки, ступки, весы и др.). Для идентификации целого по отдельным частям эксперту необходимо располагать данными об условиях существо-вания (хранения), месте изъятия отдельных частей, конкретном искомом целом.

При направлении на экспертизу раз-личных видов наркотических средств, не-обходимо учитывать определенные особен-ности. В первую очередь, они обусловлены возможностью изменения состава нарко-тического средства при его хранении ввиду неустойчивости большинства органических компонентов, их составляющих. При этом необходимо иметь в виду, что в первую оче-редь, проводятся исследования различных микроследов, частиц наркотических веществ на различных предметах-носителях (шпри-цах, иглах, одежде и т.п.), во избежание их потери.

Page 219: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

219

Каждый предмет-носитель и образцы подлежащих исследованию веществ упако-вываются раздельно. Жидкие вещества (на-стои, экстракты) необходимо направлять на экспертизу в стеклянной таре (флаконы, пробирки) с плотно пригнанной пробкой, залитой сургучом, воском или парафином.

При необходимости исследования рас-тительных объектов, их нужно направлять на экспертизу, обеспечивая сохранность всех вегетативных частей растения (соцветий, листьев, стеблей, коробочек и т.д.). Расти-тельные объекты (коробочки и солома мака, части растений конопли в неизмельченном состоянии) не рекомендуется упаковывать в полиэтиленовые пакеты, так как это может вызвать загнивание и разрушение возможно содержащихся в них наркотических компо-нентов.

Для решения вопроса о месте произ-растания наркотикосодержащих растений, выявления их временных характеристик (фазы вегетации) наряду с исследуемыми растениями эксперту необходимо пред-ставлять образцы растений (конопли, мака) с места возможного их произрастания. По возможности растения – образцы должны быть изъяты с предполагаемого участка в максимально короткий период, с момента совершения преступления до момента пред-ставления объектов на экспертизу.

Медицинские иглы без футляров при упаковке в полиэтиленовые пакеты предва-рительно необходимо завернуть в плотную бумагу или фольгу во избежание прорыва пакета.

Не следует направлять на экспертизу предметы, где заведомо отсутствуют нарко-тические средства: чисто вымытая бытовая посуда, лекарственные препараты, шприцы, иглы в неповрежденной фабричной упаков-ке, а также растительное сырье, заведомо не являющееся наркотическим (имелись слу-чаи направления на экспертизу аптечной ромашки, молотого красного перца и про-чее). Исследование подобных вещей увели-чивает непроизводительные затраты време-ни эксперта и удлиняет сроки производства экспертизы.

Экспертизы по установлению вида

наркотического вещества в настоящее время проводятся экспертами-химиками экспертно-криминалистических подразде-лений министерства внутренних дел. При этом назначаются химическая или судебно-фармакологическая экспертизы. Для иссле-дования наркотиков растительного проис-хождения назначается биологическая экс-пертиза.

Объектами данных экспертиз являют-ся:

– кустарно изготовленные наркотиче-ские вещества;

– лабораторное оборудование, которое обнаружено в ходе осмотра или обыска;

–наркотические вещества промышлен-ного производства;

– содержимое соскобов из под ногтей подозреваемого;

– предметы, использовавшиеся для по-требления наркотических средств;

– смывы с отдельных частей тела подо-зреваемого лица;

– химические реактивы, которые обна-ружены у подозреваемого лица;

– части наркотикосодержащих расте-ний (конопли, мака и т.д.);

Исследование по обнаружению микро-частиц на различных предметах носителях (шприцах, иглах, посуде, ткани и т.п.) про-изводится в первую очередь. Это связано с возможностью утраты микроследов.

Химическая экспертиза проводится экспертными учреждениями Министерства внутренних дел и Министерства юстиции. Перед экспертами ставятся следующие во-просы:

1. Является ли представленное на экс-пертизу вещество наркотическим (пси-хотропным)? Если да, то, к какому классу (виду) наркотиков (психотропных веществ) оно относится?

2. Каков способ изготовления данно-го наркотического средства (психотропного вещества)? [3]

3. Идентичны ли химические составы разных образцов (партий) изъятых нарко-тических средств (психотропных веществ)

4. Одинаковы ли по химическому со-ставу вещество, изъятое у сбытчиков нарко-

Page 220: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

220

тиков (психотропных веществ), и вещества, изъятые у приобретателя?

5. Имеются ли на предметах-носителях (стеклах шприца, ампулах, одежде и т.п.) следы наркотических средств (психотроп-ных веществ). Если да, то, каких именно?

6. Содержатся ли в представленных на исследование смывах с рук, шеи, ногтевых срезах, в волосах обвиняемого (подозревае-мого) следы наркотических средств (психо-тропных веществ) и каких именно?

7. Какое количество химически чисто-го наркотического средства можно изгото-вить из определенной партии неочищенных наркотических средств?

8. Какой процент морфия и влаги со-держит представленный опий-сырец?

9. Имеются ли в наркотике (психо-тропном веществе) посторонние вещества в качестве химических или механических при-месей, какие именно и в каком количестве?

10. Является ли представленное на ис-следование вещество психотропным веще-ством? Если да, то, каким именно?

11. Могли ли быть изготовлены изъя-тые наркотические средства (психотропные вещества) на конкретном оборудовании?

12. Имеет ли изъятое вещество общий источник происхождения по способу (тех-нологии) изготовления, условиям хранения, использованному сырью?

13. Возможно ли кустарное изготовле-ние наркотических средств из веществ (хи-мических реактивов), представленных на экспертизу? [4]

Судебно-фармакологическая экспер-тиза. К числу основных задач экспертизы данного вида относится установление при-надлежности исследуемых веществ к лекар-ственным препаратам, их вида и назначе-ния; относимости объектов исследования к категории наркотиков, ядовитых и силь-нодействующих веществ; наличия, вида и количества примесей в лекарствах; дача за-ключений о должных режимах хранения; отпуска и применения лекарств, ядовитых и сильнодействующих веществ.

Предметом данной экспертизы явля-ется определение соответствия состава, ка-чества и иных свойств фармацевтических

препаратов требованиям Государственной фармакопеи и другим нормативным актам. Она позволяет решить следующие задачи:

– исследовать порядок реализации и применения лекарственных средств;

– определить относимость объектов к категории наркотических;

– проверить наличие примесей в ле-карствах, распознать их вид и количество;

– установить принадлежность пред-ставленных веществ к лекарственным пре-паратам и др.

Объектами исследований при проведе-нии такого рода экспертиз являются:

– вещества, предположительно отно-сящиеся к категории лекарственных;

– фармацевтические препараты и их упаковка;

– документы, касающиеся их отпуска, хранения и применения;

– предметы, использованные для упо-требления фармацевтических препаратов, в том числе наркотических, ядовитых и силь-нодействующих;

– предметы с остатками или следами таких веществ (шприцы, флаконы, картон-ные, бумажные упаковки и др.) [5, стр. 81].

Рассматриваемые экспертизы про-изводят фармакологи, работающие в ме-дицинских учебных заведениях, научно-исследовательских институтах и лаборато-риях соответствующего профиля, аптеках, органах здравоохранения.

Примерный перечень вопросов при назначении судебно-фармокологической экспертизы:

1. Является ли данное средство лекар-ственным, и если да, то каким именно?

2. Имеются ли на (в) данном предме-те (флакон, шприц, и т. д.) остатки (следы) фармацевтических средств, и если да, то ка-ких именно?

3. Нет ли на (в) данном предмете сле-дов наркотиков, и если да, то каких именно? [6]

4. Является ли данное лекарство ядови-тым или сильнодействующим веществом?

5. Имеются ли в данном лекарстве какие-либо примеси, и если да, какие имен-но и в каких количествах?

Page 221: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

221

6. Может ли данное лекарственное средство применяться без назначения вра-ча?

7. Может ли такое-то лекарственное средство применяться без назначения (вы-даваться аптеками без рецепта) врача?

8. Правильно ли было организовано в данном медицинском (или ином) учрежде-нии хранение ядовитых и сильнодействую-щих лекарственных средств?

Биологическая экспертиза имеет свои-ми основными задачами установление при-роды вещественных доказательств, являю-щихся объектами растительного и живот-ного происхождения, а также решения во-проса об их групповой принадлежности [7, стр. 104-106]. Разновидность биологической экспертизы, в рамках которой исследуются растительные объекты, называется ботани-ческой.

Судебно-ботаническая экспертиза ре-шает широкий круг задач. К ним относится:

– выявление сроков сбора и фазы веге-тации наркотикосодержащих растений;

– обнаружение на объекте-носителе вещества растительного происхождения;

– определение места произрастания растений, являющихся наркотическими средствами или сырьем для их получения;

– установление природы биологиче-ского объекта, его рода, вида, возраста и пола;

– установление факта нахождения субъекта на месте произрастания растений.

На разрешение судебно-ботанической экспертизы могут быть поставлены следую-щие вопросы:

1. Не является ли данное растение (ча-сти растения) содержащим наркотические вещества и запрещенным к возделыванию?

2. Каковы семейство, род, вид, возраст данного растительного объекта?

3. Не происходит ли данное растение с такого-то участка местности? [8]

4. Аналогичны ли данные растения об-разцам растений, изъятых с места посева?

5. Имеет ли изъятое растительное сы-рье общий источник произрастания?

6. Где находится зона произрастания данного растения?

7. От какого растения происходят дан-ные плоды, семена, пыльца?

Для выяснения обстоятельств, связан-ных с употреблением наркотических средств на разрешение судебно биологической экс-пертизы ставятся следующие вопросы:

1. Имеются ли в представленных об-разцах крови (слюны, мочи) следы наркоти-чески средств (психотропных веществ)?

2. Если да, то, каких именно?По данной категории дел перед нар-

кологами и психиатрами ставятся вопросы, вытекающие из специфики расследования этих уголовных дел.

На разрешение судебно-психиат-рической экспертизы, ставятся следующие вопросы:

1. Находился ли подозреваемый в мо-мент совершения преступления в состоя-нии, исключающем вменяемость (острый наркопсихоз, патологический аффект).

2. Не находился ли подозреваемый в связи с употреблением наркотика в состоя-нии, исключающем способность правиль-но воспринимать обстоятельства, имеющие значение для дела, и давать о них правдивые показания.

На разрешение медико-наркологи-ческой экспертизы ставятся следующие во-просы:

1. Не находится ли данное лицо в со-стоянии наркотического опьянения?

2. Имеются ли признаки недавнего упо-требления наркотических (психотропных) средств и какова давность из употребления?

3. Какое наркотическое средство (пси-хотропное вещество) было употреблено?

4. Каким способом вводились в орга-низм наркотическое средство и в каком ко-личестве?

5. Имеются ли у задержанного призна-ки хронической наркомании?

6. Нуждается ли конкретное лицо в ле-чении от наркотиков?

Все выше перечисленные вопросы должны быть выяснены потому что, назна-чая меру наказания, суд решает, и вопрос о применении к обвиняемому принудитель-ных мер медицинского характера.

Кроме того, для определения правиль-

Page 222: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

222

ного режима содержания наркомана в след-ственном изоляторе прокурор или офицер по уголовному преследованию должен на-значить экспертизу для установления того, является ли данный человек хроническим наркоманом и с какого времени.

При расследовании уголовного дела данной категории исключительно важное значение имеют фактические данные, полу-ченные в результате проведения оперативно-розыскных мероприятий.

Фоноскопическая экспертиза назна-чается в случаях отрицания обвиняемым, подозреваемым или свидетелями принад-лежности им записанного на фонограмму голоса.

На разрешение данной экспертизы ста-вятся следующие вопросы:

1. Принадлежит ли устная речь в разго-воре на представленной фонограмме граж-данину … (указываются установочные дан-ные), экспериментальные (или свободные) образцы голоса и речи которого представле-ны на ... (делается ссылка на представленные кассеты)?

2. Принадлежит ли устная речь, на-чинающаяся словами «...» и кончающаяся словами «...», или принадлежат ли слова «...» на фонограмме гражданину …(указываются установочные данные) экспериментальные (или свободные) образцы голоса и речи ко-торого представлены на ... (делается ссылка на представленные кассеты)?

3. Одним или разными лицами произ-несен текст (указывается дословное содер-жание текста), записанный на фонограмме … (указывается, на какой кассете), и текст (указывается, на какой кассете)?

4. Сколько лиц принимало участие в разговоре, записанном на фонограмме (ука-зывается, на какой кассете, диске и т.д.)?

5. Какими личностными характеристи-ками обладает человек, устная речь которо-го зафиксирована на представленной фоно-грамме?

При необходимости очистки зашум-ленных фонограмм повышению их речевой разборчивости задание эксперту формули-руется следующим образом:

1. Произвести очистку от шумов и

перезапись представленной фонограммы с кассеты (указывается кассета) на другую кассету, (указывается кассета).

2. Установить дословное содержание разговора, записанного на представленной фонограмме.

3. Произвести дифференциацию ре-плик по их принадлежности говорящим в разговоре, записанном на представленной фонограмме (какие реплики, кем из участ-ников разговора произносится).

4. Установить смысловое содержание разговора, записанного на спорной фоно-грамме (содержание сложных идиом, жар-гонных выражений или речевого сигнала низкой степени разборчивости).

5. Установить, является ли устная речь, записанная на фонограмме, спонтанной, воспроизведением выученного наизусть или чтением письменного текста.

При расследовании данной категории уголовных дел, нередко возникает необхо-димость доказывания принадлежности изъ-ятого наркотического средства определен-ному лицу. Одним из таких доказательств является заключение по результатам дакти-лоскопической и трасологической экспер-тизы, например, по установлению идентич-ности следов подошвенной части обуви на участке с незаконными посевами и обуви подозреваемого.

На предмет обнаружения следов рук целесообразно исследовать не только упа-ковку наркотических средств, но и посуду с их следами, весов, найденных у сбытчиков или хранителей наркотиков. Обнаружение на данных объектах следов рук подозревае-мых обеспечивает доказывание их связи с наркотическими средствами, используемы-ми в их обороте средствами. На разрешение дактилоскопической экспертизы по данным делам, могут быть поставлены традицион-ные вопросы, в частности:

1. Имеются ли на представленных предметах следы рук, если да, то пригодны ли они для идентификации?

2. Ее оставлены ли следы рук подозре-ваемым (задержанным)?

3. Одним или разными лицами остав-лены следы рук, обнаруженные на опреде-

Page 223: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

223

ленных предметах?Достаточно распространенными объ-

ектами, подлежащими исследованию по данным делам, являются мешочки, изготов-ленные из ткани, целлофана, винила, служа-щие для упаковки наркотических средств, и части материала подобной упаковки, обна-руженные при личном обыске задержанно-го, либо в его в доме. При разделении объ-екта на части по линии его разреза, разрыва или разлома, на смежных участках возни-кают определенные контуры, позволяющие судить о взаимосвязанности этих частей, т.е. установить, что эти части ранее составляли единое целое. Для решения таких вопросов назначается трасологическая экспертиза.

Кроме выше названных криминали-стических экспертиз, по делам данной ка-тегории частыми объектами исследования являются также рукописные записи. В ка-честве исследуемых объектов, часто высту-пают различные письма, почтовые извеще-ния, записи адресов в блокнотах и записных книжках – как результаты переписки между членами организованных преступных групп, а также записи в рецептах на получение ле-карств, либо записи химических реакций.

С помощью почерковедческих экспер-тиз возможно не только установление кон-кретного исполнителя рукописных текстов, но и диагностирование наркотического изменения личности в результате употре-бления наркотиков. Общее мнение врачей-психиатров о расстройстве двигательно-волевых и мыслительных процессов при наркотическом возбуждении подтверждает вывод о том, что изменение почерка в таких случаях неизбежно как следствие указанных расстройств.

Следователь дает оценку заключению эксперта посредством процессуального ана-лиза отдельных его частей, путем их сопо-ставления с другими доказательствами [9, стр. 17]. Она должна быть связана с провер-кой всех обстоятельств дела, имеющих отно-шение к выводам эксперта. При выявлении противоречий между заключением эксперта и другими доказательствами следует опре-делить, является ли расхождение следстви-ем ошибочности выводов эксперта или от-

сутствием достоверности у доказательств, которым они противоречат. Если выводы эксперта противоречат фактическим обсто-ятельствам дела, следователь может назна-чить повторную или дополнительную экс-пертизу [10, стр. 65-68].

Для ознакомления обвиняемого и его защитника с заключением эксперта сле-дователю следует привлекать специали-ста соответствующего профиля, например, специалиста-химика, с целью разъяснения вопросов о порядке проведенного исследо-вания.

В судебном заседании практически всегда обсуждается вопрос о его допустимо-сти в качестве доказательства по рассматри-ваемому делу. Именно поэтому система за-щиты обвиняемого в суде строится в основ-ном на выявлении грубых процессуальных нарушений при назначении и производстве экспертизы [11, стр. 50].

Сноски:Э.М. Просолова, Теория и практика 1.

криминалистической экспертизы, М., 1985, с. 47-49.

О процессуальных требованиях к 2. назначению экспертизы и встречающихся ошибках, более подробно см.: Ю.К.Орлов, Производство экспертизы в уголовном про-цессе, М., 1982, с. 24–40.

В зависимости от обстоятельств воз-3. можен и такой характер вопроса: «Является ли данное наркотическое вещество кустар-ного или заводского изготовления?»

Применительно к конкретной ситуа-4. ции вопрос может быть еще больше детали-зирован, например, могут ли быть использо-ваны изъятые вещества (уксусная кислота, перманганат калия, красный фосфор, йод, лекарственные препараты, содержащие эфе-дрин, трава эфедры) для получения нарко-тических средств?

Также см. по этому вопросу: О.Ю. 5. Антонов, А.В. Колычев, Методика расследо-вания преступной деятельности, связанной с наркотиками, М., 2000, с. 81.

Ответ на этот вопрос может быть по-6. лучен и в рамках криминалистической экс-

Page 224: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

224

пертизы материалов, веществ и изделий или химической экспертизы.

Справочник следователя. Выпуск тре-7. тий. (Практическая криминалистика: подго-товка и назначение судебных экспертиз), М., Российское право, 1992, с. 104-106.

Для решения этого вопроса эксперту 8. необходимо представить виды растений с проверяемого участка.

В.А. Михайлов, Ю.П. Дубягин, Назна-9. чение и производство судебной экспертизы, Волгоград, 1991, с.17.

А.В. Дулов, Вопросы теории 10. судебной экспертизы, Минск, 1959, с.65–68.

А.С. Шаталов, «Тактика след-11. ственных действий при расследовании пре-ступлений, связанных с наркотиками», в Следователь,1998, №3, с. 50.

Page 225: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

225

În opinia mai multor autori, delincvenţa juvenilă este alimentată de două categorii de factori: interni, individuali şi externi, sociali. La prima categorie se referă particularităţile şi structura neuropsihică, determinate de vârsta adolescenţei – perioada pe care unii cercetători, dorind să-i aprecieze dificultatea şi caracterul de criză, o numesc „vârstă a homarului”1 – ac-ţiunile afective puternice de moment, cum ar fi frustrarea sau stresul; actualizarea accentuărilor de caracter; particularităţile psiho-comunicati-ve, mai ales cele care s-au format sub impactul grupului de referinţă. La cea de a doua se referă factorii socio-culturali, economici, socio-afec-tivi, educaţionali.

1. Factorii neuro-psihici. Adolescenţa şi tinereţea timpurie sunt o perioadă marcată de conflicte interne şi externe, disproporţionalita-te în dezvoltare. Cea mai dificilă problemă este accelerarea dezvoltării sexuale, care provoacă afectivitate neadecvată şi instabilă, reactivitate, dezechilibru emoţional, care duc la un conflict latent sau manifestat cu ambianţa. La factorii în cauză se referă şi disfuncţiile cerebrale, defici-enţele dezvoltării psiho-intelectuale, cu toate că faptele antisociale sunt comise în mare măsură de minorii cu un nivel normal sau chiar supe-rior al QI.

1 F. Dolto, Paroles pour adolescents ou le complexe du ho-mard, Paris, 1989.

Liudmila ŞUBELIC, inspector superior al Serviciului educaţie al Secţiei personal şi educaţiea Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, doctorand

FACTORII CE DETERMINĂ COMPORTAMENTUL DELINCVENT AL MINORILOR

Juvenile delinquency is powered by two sets of factors: individual (features and structure of neuro-psychiatric) and social (social-cultural, economic, social- affectiv, educational concerns). Neuro-psychological factors are: brain dysfunction; deficiencies of psycho-intellectual development; acceleration of sexual development; insufficient emotional development etc.

Family factor. Socialization activity (incorporation of social values and norms, their transformation behavior patterns) starts in family. The most typical errors in educational strategies, practiced in family, are: lack of child care and control over his development; abusive control, caress, fulfillment of all wishes and caprices, depriving the child of the initiative and freedom of decision making; vio-lence and aggressiveness, brutality, negligence, amorality; contradictory actions in form more manifested between parents, nervous-ness; negative example of parents etc.

Another important factor is the school, which has following gaps: feminization of teaching teams, diminishing role of knowl-edge, failure to differentiate the study requirements and methods, weakening relationship between school and family, material and social differentiation, poverty etc

Insuficienţa dezvoltării afective poate pro-voca instabilitate emoţională, evaluări neadec-vate ale sinelui şi mediului ambiant, imaturita-te sentimentală, tulburări caracteriale, al căror rezultat este controlul insuficient al comporta-mentului, opoziţia şi negarea normativităţii so-ciale, egocentrismul, agresivitatea, dorinţa unor graţieri fără depunerea efortului corespunzător.

2. Factorul familial. Psihologia juridică acordă un loc important rolului familiei în for-marea socială a minorului, considerându-l drept cel mai puternic dintre factorii sociali care pot perturba dezvoltarea armonioasă a acestuia.

Procesul socializării, adică procesul de încorporare a valorilor şi normelor sociale, de transformare a acestora în modele de compor-tament, începe odată cu naşterea copilului.

Iar activitatea de socializare a copilului, evident, începe în familie, dezvoltându-se apoi în funcţie de relaţiile pe care le va avea cu mama, tata, fraţii sau surorile2.

Potrivit autorilor români N. Mitrofan, V. Zdrenghea şi T. Butoi, până la deplina maturi-zare fizică, morală, emoţională şi deprinderilor raţionale, locul potrivit pentru copii este în casa părintească, în şcoală, împreună cu colegii şi în locurile speciale pentru recreere3.

2 Dr. E. Stănişor, Delincvenţa juvenilă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 49. 3 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 268.

Page 226: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

226

Cele mai tipice erori în strategiile educaţi-onale, practicate în familie4, sunt:

lipsa de atenţie şi control asupra dez- –voltării copilului;

controlul abuziv, hipertutelarea, lipsi- –rea copilului de iniţiativă şi libertate de luare a deciziilor;

promovarea unor acţiuni contradicto- –rii, într-o formă mai manifestată – opozante, de către părinţi;

exemplul negativ al părinţilor (alcoolis- –mul unuia sau al ambilor).

Cauzele acestor erori sunt: nivelul jos de pedagogizare a părinţilor, lipsa lor de experien-ţă, criza socială care duce la dezechilibrul spiri-tual al familiei, anihilarea valorilor vechi şi ne-acceptarea altor noi, relaţiile defavorabile dintre părinţi etc.

În funcţie de caracterul relaţiilor intra-conjugale şi intrafamiliale:

familii conflictuale, în cadrul cărora ra- –porturile dintre părinţi şi copii se caracterizează prin hipertutelare, inhibare a iniţiativei, severi-tate, uneori violenţă şi agresivitate, neglijare, ac-ţiuni contradictorii ale părinţilor, nervozitate.

Ca rezultat copiii sunt apatici sau hiperac-tivi, nervoşi, instabili emoţional şi comporta-mental, imaturi social, sugestibili, nesinceri, au înclinaţii spre agresivitate, sunt atraşi de stradă sau de grupul de semeni, fug frecvent de acasă, pot lesne adera la grupuri cu o orientare anti-socială.

familii hiperpermisive, caracterizate –prin protejare excesivă, menajare exagerată, alintare, îndeplinire a tuturor dorinţelor şi ca-priciilor copilului, lipsirea lui de obligaţii, chiar minore. Copiii din asemenea familii sunt ego-centrici, neechilibraţi, incapabili de a-şi evalua adecvat posibilităţile, înclinaţi spre satisfacerea tuturor dorinţelor fără un efort personal.

În funcţie de moralitatea familiei:familii dezorganizate, caracterizate prin –

conduite deviante, sau destrămate, incomple-te, părinţii locuind împreună dar realizând o intercomunicare minimală. În astfel de familii

4 S. Rusnac, Psihologia dreptului, Editura ARC, Chişinău, 2000, p. 203.

lipseşte autoritatea părinţilor, ceea ce duce la tulburări afective şi comportamentale ale copi-ilor, brutalitate, agresivitate, înstrăinare, insufi-cienţă afectivă etc.;

familii amorale, în care sunt afectate nu –numai relaţiile, ci şi întregul mod de viaţă, nor-mele sociale şi juridice fiind încălcate, părinţii neîmplicându-se total în viaţa copilului sau tra-tându-l cu brutalitate, amoral, maltratându-l, silindu-l să cerşească, să fure, uneori agresân-du-l sexual, chiar recurgând la incest. În astfel de familii copiii sunt sceptici, agresivi, manifes-tă alte forme de comportament neadecvat.

Particularităţile caracteristice minorilor, expuse mai sus, sub influenţa unui şir de factori negativi pot servi drept catalizator, orientându-l pe minor spre delincvenţă.

Cele menţionate mai sus au fost demons-trate prin efectuarea unui sondaj psihologic5 efectuat pe un eşantion de 100 de minori, aflaţi la evidenţă la comisariatele de poliţie din sec-toarele Centru, Buiucani şi Botanica ale munici-piului Chişinău. Vârsta minorilor: 13-17 ani. Si-tuaţia familială: 68% din familii complete, 32% din familii destrămate. Caracterul comporta-mentului delincvent: 88% furturi, 9% jafuri, 3% vagabondaj.

În cadrul aplicării testului proiectiv „De-senează familia ta”, minorilor le-au fost oferi-te spre alegere creioane de diferite culori, care, prin aplicarea unor elemente ale testului Lu-sher, puteau oferi informaţie suplimentară.

În urma analizei particularităţilor desene-lor, s-au stabilit un şir de date. În conformitate cu metodica tratării amenajării membrilor fa-miliei şi reprezentării ocupaţiei lor, s-a consta-tat că 63% din subiecţii sondajului ne se raportă afectiv la familia lor (în desen fiecare membru al familiei este preocupat de lucruri diferite, toto-dată, nu se observă vreo apropiere a figurilor), iar 17% sunt cuprinşi de sentimentul înstrăi-nării, neînţelegerii din partea părinţilor, lipsei de atenţie din partea lor (şi-au desenat propria

5 Teza de licenţă „Cercetări psihologice ale problemelor minorilor şi adolescenţilor din familiile caracterizate prin dezadaptare socială”, realizată de M. Modrângă sub con-ducerea ştiinţifică a dr. S. Rusnac, Chişinău, 1998.

Page 227: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

227

figură la o distanţă mare de ceilalţi membri ai familiei sau au marcat anumite hotare: pereţii camerelor, obiecte). În desenele realizate de că-tre 58% minori testaţi, figura tatălui fie lipseşte, fie e neclar şi schematic executată, ceea ce vor-beşte despre o atitudine negativă a subiecţilor faţă de tatăl lor (circa 2/3 din adolescenţi provin din familii destrămate), iar 16% au o atitudine similară faţă de mama lor. În 67 de cazuri figura tatălui domină celelalte figuri, e realizată frec-vent cu o apăsare excesivă a creionului – sem-nifică tratarea negativă a comportamentului dominant, chiar agresiv al tatălui, şi, respectiv, atitudinea de neacceptare, duşmănie a minoru-lui în raport cu acesta.

O bună parte dintre particularităţile dese-nelor ne vorbeşte despre tulburările de caracter ale minorilor: agresivitate, introversiune, izola-re, afectivitate neadecvată. E semnificativ faptul că majoritatea adolescenţilor testaţi trăiesc cu speranţa unui viitor mai bun (59%), sunt nemul-ţumiţi de starea lor actuală, nesiguri şi afectaţi de depresie. Pentru realizarea desenelor au fost alese mai frecvent culorile: violetă (21%) – sim-bol al imaturităţii şi insuficienţei afective, nevoii de înţelegere, de intimitate şi de identificare, al lipsei de atitudini sincere cu ambianţa socială, de integritate personală; albastră (22%) – neli-nişte, necesitate de armonie, de ataşare afecti-vă; maro (36%) – disconfort psihic, conflict cu anturajul, nevoia de odihnă, apărare, atmosferă lipsită de probleme şi responsabilitate.

În urma aplicării testului „Fraze neterminate”6 s-a constatat că 12% dintre su-biecţii care au apreciat relaţiile cu familia ca fiind foarte proaste, consideră pozitive raportu-rile lor cu grupul de semeni. Iar 52% din res-pondenţi au apreciat relaţiile cu tatăl ca fiind proaste, din ei 32% se află în raporturi pozitive cu mama, 46% - cu grupul de semeni. E semni-ficativ faptul că aceşti minori au indicat că n-ar fi comis infracţiunea dacă s-ar fi bucurat :

de dragoste din partea tatălui; –de influenţa autorităţii tatălui; –de înţelegere şi tratare umană. –

6 Teza de licenţă „Analiza social-psihologică a comporta-Teza de licenţă „Analiza social-psihologică a comporta-mentului deviant al minorilor”, realizată de Z. Dumitraşcu sub conducerea ştiinţifică a dr. S. Rusnac, Chişinău, 1998.

Cuvintele cu care adolescenţii completea-ză frazele neterminate arată faptul că taţii exer-cită o influenţă negativă prin comportamentul autoritar sau demisionar. 42% nu pun preţ pe raporturile cu grupul şcolar (se află în conflict cu profesorii şi colegii, sunt înjosiţi, nu pot în-registra succese la învăţătură), ci pe cel al prie-tenilor din curte.

Influenţa negativă a grupului este ilus-trată şi de datele statistice: 68% din subiecţii res-pondenţi au comis infracţiunea în grup.

În cadrul desfăşurării unor anchete de cer-cetare a atitudinii minorilor delincvenţi faţă de fapta comisă, s-a stabilit că îşi asumă responsa-bilitatea 42% din cei care au comis infracţiunea solitar şi 26% din cei ce au comis infracţiunea în grup. 42% din cei care au comis infracţiunea în grup consideră că infracţiunea a rezultat din in-fluenţa negativă a ambianţei sociale, 26% - sub influenţa stării de ebrietate, 17% - sub influenţa ambianţei sociale, 8% - sub influenţa negativă a familiei.

În procesul cercetării motivaţiei, s-a con-statat că predomină motivele materiale (nevoia de bani, de un trai mai decent – 72%) şi atitudi-nea conformistă în raport cu grupul de semeni – 37%.

Cercetătorul român C. Păunescu7 divizea-ză influenţa familiei asupra comportamentului minorului în două componente: maternitatea şi paternitatea. El consideră că maternitatea dis-funcţională afectiv-socială este cauza inadap-tării sociale şi a dezechilibrului neuropsihic al copilului. În cadrul acesteia el distinge:

maternitatea ca o consecinţă a unui de- –but sexual întâmplător şi timpuriu, capabilă să producă la copil imaturitate afectivă şi frustra-re, creând condiţii de dezvoltare a personalităţii de o gravitate maximă, constituind „nucleul de bază al dezvoltării morale şi decizionale”;

maternitatea ca o consecinţă a unui –viol, marcată de opoziţia mamei faţă de copil încă în timpul sarcinii, de tendinţa ei inconşti-entă sau manifestă de abandonare, care se re-alizează mai apoi în neglijare, agresiune şi alte manifestări conflictuale ce duc la formarea unei

7 C. Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, p. 124-130.

Page 228: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

228

personalităţi care devalorizează modelul matern şi se autodevalorizează, la rândul ei;

maternitatea nedorită, care duce la per- –ceperea copilului ca pe o povară, modelând o personalitate imatură afectiv, cu un prag jos de toleranţă.

Paternitatea se afirmă în viaţa copilului ca imagine a protecţiei familiei, implicările tatălui influenţând starea afectiv-morală. Asemenea intervenţii pot lua forme nedorite: abandon, nonintervenţie, intervenţie de tip autoritar, de hiperautoritate, generând personalităţi cu încli-nări spre devianţă.

Un alt factor important este şcoala. La moment, din cauza caracterului programelor şi metodelor şcolare, stării de criză, care a afectat considerabil calitatea instruirii şi a educaţiei, instituţiile preuniversitare nu contribuie la dez-voltarea unei personalităţi active, creative. Unii autori indică şi alte carenţe negative ale şcolii, precum: feminizarea colectivelor pedagogice, diminuarea rolului cunoştinţelor şi chiar cre-area unei imagini neadecvate a persoanei care cunoaşte, lipsa de diferenţiere a cerinţelor şi metodelor de studiu, slăbirea relaţiilor dintre şcoală şi familie. Aceste momente negative sunt agravate şi de perioada de criză prin care trece societatea actuală: diferenţiere materială şi so-cială, sărăcie, şomaj, indiferenţă faţă de proble-mele copilăriei etc.

În această ordine de idei, rămâne drept aspiraţie ca părinţii, ce au un rol important în formarea personalităţii copiilor lor, să le acorde afecţiunea, atenţia, grija de care au nevoie foarte mare copiii, să le cultive respectul faţă de valo-rile şi normele sociale, să manifeste comporta-ment demn, drept exemplu pentru aceştia, al-tfel spus, să aplice toate metodele educaţionale posibile pentru a creşte o personalitate, parte a unei generaţii tinere adecvate.

În ce priveşte familiile cu climat educaţio-nal evident nefavorabil, cu un nivel jos al cunoş-tinţelor pedagogice şi posibilităţilor de influenţă educaţională a copiilor, este de dorit să fie aju-tate, în colaborare, de către serviciile abilitate de stat, de către educatorii instituţiilor preşcolare şi învăţătorii din cadrul instituţiilor preuniver-sitare, care prin efort comun i-ar repune pe ca-lea cea dreaptă pe minorii neadecvaţi.

Page 229: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

229

Situaţia actuală şi intensitatea cercetă-rii cauzelor criminalităţii imprudente în ştiin-ţa criminologică ne permite să constatăm că la momentul dat este una din cele mai studiate şi în legătură cu aceasta este necesară o implicare largă din partea juriştilor, sociologilor, psiholo-gilor.

Situaţia creată se explică prin faptul că, în primul rând evoluarea criminologiei în decur-sul mai multor ani se limita doar la problemele generale ale crimelor şi criminalităţii, cauzele lor şi metodele de prevenire. În al doilea rând, în legătură cu schimbările din structura crimi-nalităţii apărute ca rezultat al creşterii infracţi-unilor din imprudenţă, criminologii au început să se orienteze spre problema criminalităţii im-prudente, studiind fie separat aspectele ei, fie o infracţiune concretă săvîrşită din imprudenţă (de regulă, în cazul accidentelor rutiere).

Cu toate acestea, criminalitatea impru-dentă nu poate fi cercetată doar sub aspect pe-nal sau criminologic. Aceasta cu siguranţă este o problemă cu mult mai largă al cărui conţinut necesită îmbinare cu criminologia, psihologia, sociologia şi alte ştiinţe. Între timp, în literatura de specialitate cauzele imprudenţei se cercetează doar sub aspect juridic şi tehnic (psihologiei in-ginereşti). Fiecare din el, luat în mod individual, nu se duce cont cu siguranţă de situaţiile diverse care caracterizează imprudenţa. În legătură cu aceasta, V.V. Lukianov a observat just că, elabo-rând măsuri de combatere a infracţiunilor din imprudenţă, trebuie luat în considerare eşecul

Liliana TIMOTIN,cercetător ştiinţific al Laboratorului de cercetări ştiinţifice aplicative al IFPC şi CŞA al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, doctorandă

FACTORII GENERATORI AI INFRACŢIUNILOR DIN IMPRUDENŢĂ

Le probleme de la criminalité inconsciente est devenu un problème réel et très complexe, qui devrait pricipalement être soumis à une étude approfondie et multilatérale. En raison des progrès technologiques et scientifiques de ces dernières années le changement des conditions de travail liées aux systèmes mécanisés complexes, la cybernétique, aux nouvelles technologies, les ressources naturelles devienent un besoin plus urgent de respecter les règles imposées par la sécurité écologique et la protection de l’environnement.

încercărilor de a folosi diversitatea aspectelor doar din punct de vedere tehnic, sau doar juri-dic, limitate de problema calificării infracţiuni-lor şi stabilirii pedepsei1. De exemplu, în cazul încălcărilor regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de tansport nu se poate să nu luăm în considerare că deseori nu parametrii tehnici de conducere, ci neatenţia în cazul persoanei implicate în accident reprezintă factorul critic de care depinde luarea deciziei şi survenirea rezultatului în situaţia creată.

La baza infracţiunilor săvârşite din im-prudenţă stau întotdeauna greşelile umane care atrag după sine prejudicierea intereselor socie-tăţii ocrotite de legea penală. Pentru recunoaş-terea greşelii este necesar, în primul rând, ca situaţia periculoasă sau mijloacele de acţiune să-i ofere informaţii persoanei, să semnalizeze despre posibilitatea survenirii consecinţelor; în al doilea rând, ca situaţia concretă de viaţă sau mijloacele de acţiune să creeze obiectiv posibi-litatea de a evita consecinţele; în al treilea rând, însăşi persoana după calităţile sale individuale să fie capabilă să perceapă, să înţeleagă situaţia creată, evitând astfel survenirea consecinţelor.

Cauzele şi motivele săvârşirii infracţiu-nilor din imprudenţă sunt caracterizate prin

1 В. Е. Квашис, Профилактика неосторожных прес-туплений, Под редакцией В.Н.Брызглова. Киев: НИ и РИО Киевской высшей школы МВД СССР им. Ф.Э.Дзержинского, 1981г., 65 с.

Page 230: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

230

atitudinea uşuratică faţă de normele ce regle-mentează drepturile şi obligaţiunile funcţionale, regulile de participare la traficul rutier, precum şi modul de exploatare a mijloacelor ce prezintă pericol social sporit. De regulă, este vorba des-pre astfel de elemente psihologice cum sunt ca-rierismul, spirit de aventură, indisciplina şi alte forme unde prioritate au interesele personale în detrimentul celor ale comunităţii. Aceste ca-racteristici negative ale personalităţii determină prezenţa neglijenţei specifice infractorului, nu este exprimată în mod clar împrejurarea care constituie cauza de bază în săvârşirea unei in-fracţiuni.

Săvârşirea infracţiunilor din imprudenţă e legată, de regulă, de:

atitudinea superficială şi lipsită de spirit –de răspundere faţă de studiul unor reguli speciale de comportament şi obţinerea unor deprinderi;

lipsa unei succesiuni în ceea ce priveşte –poziţia şi rolurile sociale, pregătirea neadecvată a specialiştilor, persoanelor cu funcţii de răs-pundere, a participanţilor la anumite activităţi;

denaturarea sistemului de priorităţi, –când în schimbul funcţiei de serviciu, carierei, se aduc daune sistemului de relaţii sociale care asigură respectarea unor reguli speciale;

aflarea subiecţilor infracţiunii în condi- –ţii care împiedică respectarea regulilor impuse (cerinţele compromise ale mediului, oboseala ca urmare a unui regim prea sever de activitate etc.). Cele evidenţiate determină în mare măsură diversitatea direcţiilor de combatere a criminali-tăţii imprudente în condiţiile menţionate.

Săvârşirea infracţiunilor din imprudenţă este condiţionată de neajunsurile şi încălcările în domeniul organizării şi gestionării unor acti-vităţi; tehnologia producţiei; monitorizarea res-pectării normelor de siguranţă; măsurile de pre-cauţie; de selecţie; de instruire a personalului; regimul activităţilor profesionale şi de uz cas-nic; reglementarea juridică; prevenirea specială şi asigurarea inevitabilă de tragere la răspundere pentru infracţiunile comise din imprudenţă2.

La factorii negativi în organizarea şi ges-tionarea productivităţii trebuie atribuite ne-ajunsurile planificării şi asigurării tehnico-

2 В.Д. Малкова, Криминолоия. Учебник для вузов, Мо-сква, Изд. Юстицинфарм, 2004, с. 250.

materiale în industrie, în gospodăriile agricole, în lucrările de construcţii. De regulă, lipsa unei coordonări în regimul de muncă este legat de procesul de producţie a întreprinderilor şi orga-nizaţiilor, de livrarea târzie a materiilor prime care atrag după sine un ritm instabil de activi-tate. În astfel de condiţii adesea au loc încălcări ale regulilor cu privire la orele suplimentare; munca în schimburi de noapte; nivelul limitat de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice în domeniul regulilor de securitate la aplicarea unor mijloa-ce având pericol social sporit; realizarea neefici-entă privind supravegherea tehnică a respectă-rii normelor de securitate, de semnalizare etc.; cunoştinţe superficiale pentru unele persoane ocupate cu activitatea de administrare şi, în ge-neral, activitatea profesională nemijlocită; exis-tenţa unor lacune legislative referitoare la re-glementarea relaţiilor din domeniul securităţii publice.

Recomandările cu caracter general înain-tate de ştiinţa criminologică despre cauzele cri-minalităţii ca fenomen social negativ pe deplin pot fi atribuite şi la macronivelul criminalităţii din imprudenţă. În acelaşi timp, caracterul rela-tiv de sine stătător şi specificul criminalităţii din imprudenţă impune determinarea şi concreti-zarea unor semne generale, relevarea unor ca-uze specifice, constatarea corelaţiei acestora cu cauzele unor infracţiuni concrete. După cum a fost remarcat, cauza de bază a infracţiunilor din imprudenţă sunt lipsa de spirit de răspundere, atitudinea uşuratică faţă de obligaţiunile de ser-viciu, lipsa de disciplină personală.

Persoanele care săvârşesc asemenea in-fracţiuni ori în mod conştient, intenţionat încal-că normele de comportament impuse demon-strând desconsiderarea faţă de obligaţiunile lor, ori admit o atitudine necorespunzătoare faţă de obligaţia de serviciu, uşuratic şi neatent apreci-ind starea de lucruri, aleg ca urmare o variantă de comportament neadecvată, care dă naştere unor consecinţe prejudiciabile.

La descrierea genezei comportamentului ilegal, V.N. Kudreavţev constată că acesta se formează pe baza apariţiei şi dezvoltării con-tinue a contradiţiilor şi conflictelor în diferite verigi ale procesului psihologic. La începutul acestor contradicţii apare etapa formării morale nesatisfăcătoare a personalităţii care are loc în

Page 231: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

231

situaţia unei crize a societăţii cu caracter econo-mic, social, politic, ideologic, juridic. În aceste condiţii are loc coliziunea dintre calităţile per-soanei şi cerinţele realităţii înconjurătoare, ceea ce se referă la asemenea categorii ale personali-tăţii ca: necesitatea şi interesele, normele mora-le şi cunoaşterea dreptului, stereotipul de com-portament obişnuit şi aprecierea lui de însuşi subiect, precum şi autoaprecierea personalităţii sale. În acest context, contrazicerile pot interve-ni între scopurile pozitive şi rezultatele obiecti-ve cu caracter social negativ ale faptei, ceea ce este caracteristic infracţiunilor manifestate prin imprudenţă, când situaţia ne este gândită până la capăt, ci se ia o decizie pripită3.

La numărul condiţiilor criminogene care favorizează apariţia infracţiunilor din impru-denţă sunt atribuite:

cele organizaţional-tehnice (starea de-a) plorabilă a drumurilor);

neajunsurile organizaţional-juridice b) de reglementare normativă a procesului de cir-culaţie rutieră, a celor de muncă, care prezintă pericol în cazul exploatării necorespunzătoare a lor; nivelul scăzut de pregătire;

cele organizatorice de dirijare: asigura-c) rea tehnică necorespunzătoare şi reparaţia mij-loacelor de transport, defectele în organizarea circulaţiei rutiere etc.

Bibliografie:M. Bîrgău, 1. Criminologie. Partea specială, Chişinău, Tipogr. Academiei „Ştefan cel Mare”, 2005, 388 p.В. Е. Квашис, 2. Профилактика неосто-рожных преступлений. Учебное пособие, Киев, НИ и РИО Киевской высшей шко-лы МВД СССР им. Дзержинского, 1981, 79 с.В. Д. Малкова, 3. Криминология. Учебник для вузов, Москва, Изд. Юстицинфарм, 2004, 528 с.

3 M. Bîrgău, Criminologie. Partea specială, Chişinău, 2005, vol. II, p.167.

Page 232: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

232

Libertatea de exprimare este unul din drepturile fundamentale esenţiale într-o socie-tate democratică bazată pe pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere [1]. În acest sens Voltaire scria: „…oamenii nu au nici o libertate fără li-bertatea de a-şi expune gândurile” [2, p. 155].

Libertatea exprimării opiniei are impor-tanţă fundamentală atât prin sine însăşi, cât şi în calitate de fundament pentru toate dreptu-rile omului. O democraţie deplină este posibilă numai în societăţile, unde este admis şi garan-tat fluxul liber de informaţii şi idei. În afară de aceasta, libertatea exprimării opiniei are o im-portanţă decisivă pentru relevarea şi demasca-rea încălcărilor drepturilor omului şi lupta cu aceste încălcări.

Libertatea de exprimare este una din cele mai vechi libertăţi cetăţeneşti, o libertate de tra-diţie, fiind cunoscută fie sub această denumire, fie sub denumirile aspectelor sale: libertatea cu-vântului, libertatea presei [3, p. 69].

Pentru prima dată conţinutul libertăţii de exprimare a fost formulat în Declaraţia Univer-sală a Drepturilor Omului, care, în art. 19 pre-vede: „Orice individ are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, ceea ce implică drep-tul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără consideraţii de frontieră, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare”.

Acest drept este proclamat de asemenea, şi de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 19, alin. (2)) şi de Conven-

Tatiana TRIBOI, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM, doctorandă

LIBERTATEA DE EXPRIMARE ŞI LIMITAREA EI

La liberté d’expression est un droit humain important, garanti par la loi. Ce droit est inscrit dans les documents inter-nationaux sur les droits de l’homme et dans la Constitution de la République de Moldova.

Afin de prévenir la violation d’autres droits et libertés de l’homme et les intérêts de l’État, la liberté d’expression est soumise à certaines limites. Ces limites doivent être prescrites par la loi, poursuivre un but légitime et être nécessaires dans une société démocratique.

ţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Li-bertăţilor Fundamentale (art. 10 alin. (1)).

Constituţiile altor state garantează, de ase-menea, dreptul la libertatea de exprimare: Con-stituţia Spaniei din 27.12.1978 în art. 20 alin. (1) pct. a) recunoaşte şi garantează dreptul la libera exprimare şi răspândire a opiniilor, ideilor şi pă-rerilor oral, în scris sau prin alte modalităţi; Con-stituţia Italiei din 22.12.1947 în art. 21 garantează dreptul fiecăruia de a-şi manifesta gândirea în mod liber, prin cuvânt, în scris sau prin orice alt mijloc de difuzare; Constituţia Germaniei din 23.05.1949 în art. 5 alin. (1) garantează dreptul fiecăruia de a-şi exprima şi difuza în mod liber opiniile prin cuvânt, în scris sau prin imagine; Constituţia Greciei din 11.06.1975 prin art.14 pct. 1 garantează dreptul fiecăruia de a-şi mani-festa gândirea în mod liber, prin cuvânt, în scris sau în presă, respectând legile statului; Consti-tuţia României prevede în art. 30 alin. (1): „Li-bertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile”.

Art. 32 alin. (1) din Constituţia RM apără libertatea exprimării în modul următor: „Ori-cărui cetăţean îi este garantată libertatea gândi-rii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine sau prin alt mijloc posibil”.

Gândul este o proprietate inalienabilă a omului, fundamentul acţiunilor şi faptelor sale.

Page 233: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

233

Gândul este întotdeauna liber, aceasta este sta-rea lui imanentă. În acest sens consfinţirea le-gislativă a libertăţii gândului nu este necesară.

Libertatea opiniei semnifică posibilitatea pe care fiecare individ o are de a adopta, în in-diferent ce domeniu, atitudinea intelectuală pe care o vrea, fără constrângere exterioară. Aceas-tă atitudine poate să rămână intimă sau poate să devină publică [4, p. 178, 179]. În timp ce libertatea de gândire, de opinii au ca obiect un proces ce intervine în forul interior al fiecărui individ, a cărui desfăşurare nestânjenită o ga-rantează prin interzicerea oricărei ingerinţe sau injoncţiuni venite din afară, libertatea de ex-primare devine operantă abia din momentul în care individul trece la manifestarea exterioară a gândurilor, opiniilor sale în vederea comunică-rii lor altor persoane [5, p. 175].

Deci, libertatea exprimării este faza exte-riorizată a comportamentului.

Având în vedere cele sus-menţionate, ti-tlul art.32 „Libertatea opiniei şi exprimării” nu este întru totul reuşit, putând fi schimbat în „Li-bertatea de exprimare”.

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin „libertate” se înţelege po-sibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă [6, p. 570].

„A exprima” înseamnă a expune, a for-mula, a manifesta, prin cuvinte sau prin ges-turi, păreri, idei, sentimente, impresii etc. [6, p. 360]

Deci libertatea exprimării înseamnă po-sibilitatea persoanei de a expune, a formula, a manifesta gesturi, păreri, idei, sentimente, im-presii etc. după propria voinţă sau dorinţă.

Prin urmare, conţinutul art. 32 alin. (1) al Constituţiei RM ar putea fi formulat în modul următor: „Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea de exprimare a gândurilor, a opini-ilor sau a credinţelor prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace posibile”.

Însă „libertatea de exprimare nu pri-1. veşte numai informaţiile şi ideile primite în mod favorabil sau considerate ca inofensive ori indiferente, dar şi pe cele care jignesc, şochează sau deranjează; acestea sunt cerinţele acelui plu-ralism, acelei toleranţe şi acelor vederi largi, fără de care nu există o societate democratică” [7].

Libertatea de exprimare permite cetăţeni-lor să participe la viaţa politică, socială şi cultu-rală, dar această libertate nu poate fi absolută şi este supusă unor limite juridice. În primul rând, aceste limite sunt cele impuse de art. 54 al Con-stituţiei RM oricărui drept fundamental. Apoi art. 32 alin. (2) şi alin. (3) prevede limitări su-plimentare ale libertăţii de exprimare. Astfel, în vederea ocrotirii intereselor particulare, Consti-tuţia RM în art. 32 alin. (2) stabileşte: „Liber-tatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziu-ne proprie”. În scopul de a apăra interesele su-perioare ale statului, Constituţia RM în art. 32 alin. (3) precizează: „Sunt interzise şi pedepsite prin lege contestarea şi defăimarea statului şi a poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional”.

Fundamentul limitării acestui drept se află în documentele internaţionale în materia drepturilor omului.

Astfel, conform Pactului internaţional pri-vind drepturile civile şi politice (art. 19 alin. (3)) „exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă îndatoriri şi răspunderi speciale. În consecinţă, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă sta-bilite în mod expres prin lege şi care sunt ne-cesare: a) respectării drepturilor sau reputaţiei altora; b) apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice”.

Limitarea libertăţii de expresie trebuie să fie conformă cu următoarele cerinţe: 1) să fie prevăzută de lege; 2) să urmărească un scop le-gitim; 3) să fie necesară într-o societate demo-cratică.

Aceasta presupune nu numai faptul că li-mitările trebuie să fie fundamentate numai pe legea adoptată de parlament (şi nu pe orice act normativ), dar şi aceea că limitările vagi şi am-bigue formulate, sau limitările, care permit o li-bertate de acţiune excesivă, nu sunt compatibile cu dreptul la libertatea de exprimare. Limitarea libertăţii de exprimare trebuie să urmărească unul din scopurile enumerate în art. 19 alin. (3); această listă este exhaustivă şi respectiv, inter-venţia care nu este legată de unul din scopurile

Page 234: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

234

menţionate este o încălcare a art. 19 din Pact. Limitarea libertăţii de exprimare, de asemenea, trebuie să fie „necesară” pentru atingerea unuia din aceste scopuri şi să fie proporţională cu si-tuaţia care a determinat-o, respectându-se exi-genţa echilibrului just între interesul protejat şi libertatea de exprimare.

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale conţine prevederi similare cu cele ale Pactului (art. 10 alin. (2)).

La fel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte prevederi referitoare la limi-tarea drepturilor şi libertăţilor omului (art. 29 alin. (2)).

La nivel internaţional, au fost adoptate o serie de documente care conţin principii referi-toare la libertatea de exprimare. Printre acestea putem menţiona Declaraţia privind libertatea de exprimare a opiniei şi informaţiei (adoptată de Consiliul Europei la 29 aprilie 1982), Principiile de la Johannesburg privind siguranţa naţională, libertatea de exprimare şi accesul la informaţie (adoptate la 1 octombrie 1995).

Principiile de la Johannesburg stabilesc li-mitarea libertăţii de exprimare, şi anume:

în situaţii de urgenţă publică ce amenin- –ţă viaţa ţării şi a cărei instituire este proclamată legal şi oficial în conformitate atât cu legislaţia naţională, cât şi cu cea internaţională, statul poate impune restricţii asupra libertăţii de ex-primare sau de informare numai în măsura ce-rută de exigenţele situaţiei şi doar atunci când şi atâta vreme cât acestea nu sunt în contradicţie cu celelalte obligaţii ale guvernului, prevăzute prin legislaţia internaţională (Principiul 3);

restrângerile libertăţii de exprimare sau –de informare, inclusiv cele pe motive de sigu-ranţă naţională, nu pot în nici un caz implica discriminarea bazata pe rasă, culoare, sex, lim-bă, religie, opinii politice sau de orice alt fel, ori-gine naţională sau socială, naţionalitate, avere, naştere sau orice alt motiv (Principiul 4);

nimeni nu poate fi supus nici unui fel –de restrângere, dezavantajare sau sancţiona-re din cauza opiniilor sau a convingerilor sale (Principiul 5);

exprimarea, fie orală, fie scrisă, nu poa- –te fi interzisă pe motiv că este făcută într-o anu-

mită limbă, în special în limba unei minorităţi naţionale (Principiul 9);

guvernele sunt obligate să ia măsuri re- –zonabile pentru a împiedica grupuri particulare sau indivizi să intervină în mod ilegal în exerci-tarea paşnică a dreptului la libertatea de expri-mare, chiar în cazurile în care exprimarea este critică la adresa guvernului şi a politicii aces-tuia. În mod special, guvernele sunt obligate să condamne acţiunile ilegale menite să pună sta-vilă libertăţii de exprimare, să investigheze şi să traducă în justiţie pe cei responsabili (Principiul 10).

În procesul soluţionării cauzelor privind libertatea de exprimare instanţele judecătoreşti naţionale vor respecta prevederile Constituţiei RM şi prevederile actelor internaţionale, pe care le-a ratificat Republica Moldova.

Limitarea libertăţii de exprimare este pre-văzută şi în constituţiile altor state: Constituţia României în art. 30 alin. (6) prevede că „liber-tatea de exprimare nu poate prejudicia demni-tatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, pre-cum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri (art. 30 alin. (7)); Constituţia Italiei în art. 21 interzice publicaţiile, spectacolele şi ori-ce alte manifestări care contravin bunelor mo-ravuri; Constituţia Germaniei în art. 5 alin. (2) prevede că libertatea exprimării îşi are limitele în prevederile legilor ordinare, în prescripţiile lega-le privind protecţia tinerilor şi dreptul la onoarea persoanei.

În sensul art. 10 din Convenţia Europeană şi art. 32 din Constituţia RM, persoanele par-ticulare se bucură de un drept larg de a critica liderii politici, oficialităţile, guvernele şi institu-ţiile statale şi ele pot fi pedepsite în ordin civil sau penal în cazul în care criticile lor sunt false din punct de vedere faptologic sau sunt excesiv de ofensatoare [8]. Totodată, în ceea ce priveşte dezbaterile deschise pe teme de interes public, Curtea Europeană a stabilit că „trebuie să se evite descurajarea cetăţenilor de a se pronunţa asupra problemelor de interes general de teama sancţiunilor penale sau a altor pedepse” [9].

Page 235: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

235

În vederea respectării onoarei şi demni-tăţii legislaţia impune anumite restricţii şi sta-bileşte sancţiuni pentru cauzarea de prejudicii atributelor în cauză.

Codul civil prevede în art. 16, că „orice persoană are dreptul la respectul onoarei, dem-nităţii şi reputaţiei sale profesionale”. Aceasta presupune dreptul oricărei persoane de a cere dezminţirea informaţiei ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, dacă ea nu corespunde realităţii şi „pe lângă dezminţire, să ceară repararea prejudiciului material şi mo-ral cauzat astfel”.

Codul contravenţional prevede răspunde-rea pentru înjurie (art. 69) şi pentru calomnie (art. 70).

Realizând prevederile constituţionale şi corelându-le cu stipulările actelor internaţiona-le în domeniul drepturilor omului, legislaţia na-ţională stabileşte anumite reguli şi sancţionează faptele ce cad sub incidenţa celor indicate la art. 32 alin. (3).

Legea presei prevede că publicarea a orice fel de materiale şi informaţii este supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri şi unor sanc-ţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, ocrotirea sănătăţii, protecţia moralei, protecţia reputaţiei sau apărarea drepturilor al-tora, pentru a împiedica divulgarea unor infor-maţii confidenţiale sau pentru a garanta autori-tatea şi imparţialitatea puterii judiciare (art. 4).

Codul penal al RM prevede răspundere penală pentru acţiunile intenţionate îndreptate spre aţâţarea vrajbei sau dezbinării naţionale, rasiale sau religioase (art. 346); propaganda răz-boiului (art. 140); chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orânduirii constitu-ţionale a Republicii Moldova (art. 341).

Referinţe:Handyside v. the United Kingdom, 7 decem-1. brie 1976, pct. 49.Права человека2. , под ред. Лукашевой Е.А., Москва, Норма, 2004, 560 p.I. Muraru, 3. Protecţia constituţională a libertăţi-lor de opinie, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1999, 239 p.

I. Dogaru, D.C. Dănişor, 4. Drepturile omului şi libertăţile publice, Chişinău, Ed. Zamolxe, 1998, 242 p.T. Drăganu, 5. Drept constituţional şi institu-ţii politice, vol.I, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1998, 416 p.Dicţionarul explicativ al limbii române6. , Bucu-reşti, Ed. Univers Enciclopedic, 1998, 1192 p.Observer şi Guardian v. Regatul Unit, 26 no-7. iembrie 1991, pct. 59, Sunday Times v. Rega-tul Unit, 26 noiembrie 1991, pct. 65.Pct. 7, Hotărârea Plenului Curţii Supreme de 8. Justiţie al RM cu privire la aplicarea legis-laţiei despre apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale a persoanelor fizice şi juridice nr. 8 din 09.10.2006, Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a RM, 2007, nr. 3, p. 16. Modificată de: Hotărârea Plenului Curţii Su-preme de Justiţie a RM nr. 7 din 14.11.2008.Barfod v. Denmark, 22 februarie 1989, pct. 9. 29.

Page 236: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

236

Activitatea de aplicare a dreptului este una din formele de activitate a statului. Ea poate fi definită ca o formă a realizării drep-tului, care constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale de către organele de stat competente în scopul transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în normele juridice.

Fiind un proces complex, aplicarea drep-tului se bazează pe anumite principii.

Autorul rus M. I. Abdulaev evidenţiază că cele mai importante principii de aplicare a dreptului sunt principiul legalităţii, principiul echităţii sociale, principiul oportunităţii, prin-cipiul temeiniciei (justeţei) hotărârilor adoptate [1, p. 288].

În literatura naţională de specialitate sunt menţionate ca principii de aplicare a dreptului: principiul operativităţii, obiectivităţii, oportu-nităţii, legalităţii, echităţii şi justeţei, unităţii în procesul aplicării dreptului [2, p. 409-410].

Alţi autori menţionează cerinţe înaintate faţă de actele de aplicare a dreptului, şi anu-me legalitatea, temeinicia, oportunitatea [3, p. 400]. J. B. Dorjiev, la rândul său, menţionează patru cerinţe înaintate faţă de actele de aplicare a dreptului, şi anume: legalitatea, justeţea, opor-tunitatea, echitatea [4, p. 181].

Vom încerca să descriem în continuare principalele principii de aplicare a dreptului.

Principiul legalităţii include următoarele momente:

bazarea organului care aplică dreptul în –procesul soluţionării unui caz concret pe o nor-mă de drept (sau o totalitate de norme) anumi-tă, care se referă nemijlocit la cazul examinat;

respectarea de către organul care aplică –

Tatiana TRIBOI, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI, doctorandă

PRINCIPIILE APLICĂRII DREPTULUI

L’application de la loi comme une activité des organes de l’Etat est fondée sur certains principes importants. Ce sont: le principe de la légalité, le principe de la justesse, le principe de l’opportunité, le principe de la justice.

La connaissance des principes d’application du droit a une majeure importance pour l’application correcte des normes juridiques et l’élaboration des actes d’application du droit basés sur la loi et conformes à la loi.

dreptul în procesul soluţionării unui caz con-cret al limitelor competenţei sale;

respectarea strictă a procedurii de exa- –minare a cauzei stabilită prin lege;

respectarea „literei” şi „spiritului” legii –aplicate;

elaborarea şi emiterea actului de aplica- –re în forma prestabilită.

Art. 388 al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova din 30.05.2003 prevede un şir de încălcări sau aplicări eronate ale normelor de drept procedural care duc la casarea hotărâ-rii primei instanţe, independent de argumentele cererii de apel, şi anume:

a) pricina a fost judecată de un complet de judecată compus ilegal;

b) pricina a fost judecată de instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de ju-decată;

c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului;

d) instanţa a soluţionat problema dreptu-rilor unor persoane neantrenate în proces;

e) la emiterea hotărârii a fost încălcat se-cretul deliberării;

f) hotărârea nu este semnată de judecător sau de cineva din judecători ori hotărârea este semnată nu de acel judecător sau de acei jude-cători care sunt menţionaţi în hotărâre;

g) în dosar lipseşte procesul-verbal al şe-dinţei de judecată;

h) în dosar lipseşte procesul-verbal pri-vind efectuarea unui act procedural;

i) pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei generale sau jurisdicţionale.

Respectarea strictă a procedurii de

Page 237: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

237

examinare a cauzei stabilită prin lege şi emi-terea actului de aplicare a dreptului în forma prestabilită au o importanţă deosebită. Dacă în urma soluţionării cauzei a fost emisă o hotărâ-re legală a organului competent, emiterea unei alte hotărâri este inacceptabilă, până când cea anterioară nu este anulată sau modificată.

Legalitatea presupune că norma de drept se aplică de fiecare dată când sunt prezente cir-cumstanţele prevăzute de ea. Aplicarea neregu-lată, de la caz la caz, a normei de drept, stoparea acţiunii ei sub orice pretext de către organul ne-competent vine în contradicţie cu însăşi esenţa legalităţii [5, p. 272-273].

De asemenea, principiul legalităţii pre-supune alegerea corectă a normelor de drept, interpretarea în modul corespunzător şi adop-tarea hotărârilor în strictă conformitate cu pre-vederile acestor norme de către organele care aplică dreptul. Aplicarea normei alese incorect, precum şi neînţelegerea sau nerespectarea ei, bineînţeles că va duce la adoptarea hotărârilor incorecte.

Astfel, conform art. 387 al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova din 30.05.2003, se consideră că normele de drept material sunt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească:

a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;

b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;

c) a interpretat eronat legea; d) a aplicat eronat analogia legii sau ana-

logia dreptului.Principiul legalităţii guvernează toate eta-

pele de aplicare a dreptului. Principiul justeţei (temeiniciei) se re- –

alizează la prima etapă de aplicare a dreptului şi presupune: 1) aplicarea normelor de drept numai în cazurile pentru a căror reglementare aceste norme sunt create; 2) relevarea tuturor faptelor referitoare la caz; 3) studierea minuţi-oasă şi obiectivă a acestor fapte şi recunoaşte-rea lor ca veridice; 4) toate faptele nedovedite şi suspecte nu trebuie să fie luate în consideraţie şi să fie respinse.

În acest sens, art. 239 Codul de procedu-ră civilă al Republicii Moldova din 30.05.2003 prevede că hotărârea judecătorească trebuie să

fie legală şi întemeiată. Instanţa îşi întemeiază hotărârea numai pe circumstanţele constatate nemijlocit de instanţă şi pe probele cercetate în şedinţă de judecată. La fel, conform art. 384 alin. (3) al Codului de procedură penală al Republicii Moldova din 14.03.2003, sentinţa instanţei de judecată trebuie să fie legală, întemeiată şi mo-tivată. Instanţa îşi întemeiază sentinţa numai pe probele care au fost cercetate în şedinţa de judecată.

Ignorarea principiului respectiv la ela-borarea actului de aplicare a dreptului este un temei suficient pentru anularea actului. Astfel, conform art. 386 alin. (1) Codul de procedură civilă al Republicii Moldova din 30.05.2003, ho-tărârea primei instanţe se casează sau se modifi-că de instanţa de apel în cazul în care:

a) circumstanţele importante pentru so-luţionarea pricinii nu au fost constatate şi eluci-date pe deplin;

b) circumstanţele importante pentru so-luţionarea pricinii, pe care prima instanţă le consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice şi suficiente;

c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărâre, sunt în contradicţie cu circumstanţele pricinii;

d) normele de drept material sau normele de drept procedural au fost încălcate sau aplica-te eronat.

Principiul oportunităţii (pertinenţei) implică cercetarea specificului stării de fapt la momentul emiterii actului de aplicare, evidenţa condiţiilor de aplicare a normelor juridice, per-tinenţa normelor pentru cazurile cercetate, ne-cesitatea acţiunilor procesuale determinate de starea de fapt [2, p. 409-410].

Organul competent în fiecare caz concret trebuie să adopte decizia care duce la atinge-rea scopului normei de drept şi exercită cea mai efectivă influenţă asupra raporturilor sociale.

Normele juridice prevăd deseori soluţio-narea problemelor juridice concrete în ordinea reglementării individuale. În aceste cazuri este inevitabilă luarea în consideraţie a caracteris-ticilor cazului concret, personalităţii concrete etc. De exemplu, ţinând cont de oportunitate, se aplică pedeapsa condiţionată, se realizează liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen a deţinuţilor etc. Însă oportunitatea nu

Page 238: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

238

trebuie să fie contrapusă legalităţii, motivele oportunităţii putând fi luate în consideraţie nu-mai în limitele stabilite de lege.

Principiul echităţii presupune conştien-tizarea soluţionării corecte a cauzei din punc-tul de vedere a intereselor poporului şi statu-lui, convingerea persoanei care aplică dreptul, precum şi a celor din jur că decizia adoptată serveşte intereselor maselor populare şi este în concordanţă cu principiile moralei.

Principiul echităţii presupune, de aseme-nea, imparţialitatea organului care aplică drep-tul, abordarea obiectivă a circumstanţelor cau-zei, a persoanelor care participă la ea, a hotărârii finale.

În concluzie, putem spune că activitatea de aplicare a dreptului este un proces complex, care se bazează pe principiul legalităţii, opor-tunităţii, justeţei, echităţii şi temeiniciei. Nu-mai în condiţiile respectării corespunzătoare a acestor principii actul de aplicare a normei de drept poate corespunde „literei” şi „spiritului” legii şi să o reprezinte destoinic la etapa finală a reglementării juridice, adică în raporturi juri-dice concrete. Respectarea acestor principii este o garanţie a emiterii actului de aplicare legal, care nu încalcă drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului. De asemenea, respectarea acestor principii exclude posibilitatea erorilor în proce-sul aplicării dreptului.

Referinţe:М.И. Абдулаев, 1. Теория государства и пра-ва, Москва, 2003, 396 p.B. Negru, A. Negru, 2. Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău, Bons Offices, 2006, 520 p.В.Я. Любашиц, А.Ю. Мордовец, И.В. Ти-3. мошенко, Теория государства и права, Москва, Изд. Центр «Март», 2002, 507 p.Ж.Б. Доржиев, Т4. еория государства и пра-ва, Улан-Удэ, Изд. ВСГТУ, 2005, 345 p.Общая теория права5. , Под редакцией А.С. Пиголкина, Москва, Изд. МГТУ им. Н.Э. Баумана, 1996, 384 p.

Page 239: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

239

Din conţinutul art.68 CPP RM, 80 şi 92 CPP RM rezultă dreptul avocatului de a parti-cipa în calitate de apărător sau reprezentant la efectuarea actelor de urmărire penală, precum şi anumite drepturi conexe acestui drept impor-tant pentru realizarea funcţiei de apărare, acor-darea asistenţei juridice şi reprezentarea părţi-lor în proces.

Astfel, în virtutea art.68 alin. (1) pct. 2 CPP RM, apărătorul este în drept a participa, la propunerea organului respectiv, la efectuarea de către organul de urmărire penală a acţiunilor procesuale şi la toate acţiunile procesuale efec-tuate la solicitarea sa.

În alin. (2) pct. 2 al aceluiaşi articol este prevăzut dreptul apărătorului de a participa la orice acţiune procesuală efectuată cu participa-rea persoanei pe care o apără dacă aceasta o cere persoana pe care o apără sau însuşi apărătorul.

În conformitate cu art. 70 alin. (6) CPP RM, bănuitul, învinuitul, inculpatul poate avea câţiva apărători. Acţiunile procesuale la care este necesară participarea apărătorului nu pot fi con-siderate ca fiind îndeplinite cu încălcarea norme-lor de procedură penală dacă la efectuarea lor nu au participat toţi apărătorii părţii în cauză.

În baza art. 80 alin. (2) pct. 2 CPP RM, reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile are dreptul să participe la efectuarea acţiunilor procesuale, la propunerea organului de urmărire penală, în cazul în care se prezintă la începutul acţiunii procesuale efectuate cu participarea persoanei

Ivan VESCO,şef al Secţiei analiză, monitorizare şi control a Direcţiei Informaţii şi Evidenţe operative a MAI, doctorand

PARTICIPAREA AVOCATULUI LA EFECTUAREA ACTELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

The content of Art. RM CPP 68, CPP 80 and 92 RM apparent right lawyer to participate as counsel or representative to conduct a criminal investigation, and certain rights related to achieve this important function as a defense, legal assistance and representation in litigation. Thus, under Article. 68 paragraph. (A) section. 2 CPP RM, counsel is entitled to participate in that body a proposal to conduct by the prosecution of all procedural actions and procedural actions to request. In paragraph. (2) section. Article 2 of the same law provided counsel to participate in any procedural action done with the participation of the person you are defending if it is requested that a person defending himself or counsel. In accordance with Article. 70 par. (6) CPP RM suspect, the accused may have few defenders. Procedural actions that needed the participation of defense counsel can not be regarded as fulfilled in breach of rules of criminal procedure if their performance did not participate in all defenders of the party concerned.

reprezentate. În condiţiile art. 92 alin. (2) pct. 2 CPP

RM, avocatul-reprezentant al martorului este în drept să asiste pe tot parcursul desfăşurării acţiunii procesuale la care participă persoana pe care o reprezintă. În scopul asigurării reale a realizării dreptului la apărare apărătorul este informat de către organele de anchetă în mo-dul stabilit despre acţiunile de procedură ce vor avea loc cu participarea bănuitului, învinuitului sau efectuate în legătură cu demersul acestora1.

Absenţa apărătorului legal citat, dacă a avut posibilitatea de a se prezenta nu constituie un obstacol pentru efectuarea acţiunilor de pro-cedură. În asemenea cazuri, executarea actelor de procedură în lipsa apărătorului nu poate fi considerată drept încălcare a legislaţiei proce-sual-penale2.

Despre intenţia sa de a participa la acte de urmărire penală, apărătorul trebuie să informe-ze procurorul sau ofiţerul de urmărire penală, pentru ca aceştia să-i comunice în prealabil de-spre locul şi timpul planificat. Pentru siguran-ţă apărătorul este în drept a înainta o cerere în formă scrisă.

Potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. (1), (6) CPP al României, în cursul urmăririi

1 Pct.2 Hotărârea Plenului CSJ RM, nr.30 din 09.11.1998 „Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, în-vinuitului şi inculpatului”.2 Ibidem.

Page 240: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

240

penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, să formuleze cereri şi să de-pună memorii. Lipsa apărătorului nu împiedi-că efectuarea actelor de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului. Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la as-cultarea inculpatului.

Asistarea apărătorului la actele de urmă-rire penală, la care participă învinuitul, pe de o parte, are ca scop acordarea unei asistenţe juri-dice în ceea ce priveşte descoperirea împrejură-rilor ce au importanţă pentru apărare, pe de altă parte, contribuie la respectarea regulilor proce-suale stabilite de lege.

Neîndeplinirea prevederilor legale pri-vind participarea obligatorie a apărătorului se consideră încălcare esenţială a legii procesual-penale3. În conformitate cu art. 94 alin. (1) pct. 2 CPP RM, în procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza sentinţei sau a altor hotărâri judecătoreşti datele care au fost obţinute prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, în-vinuitului, inculpatului.

Însuşi faptul prezenţei avocatului discipli-nează organul de urmărire penală sub aspect ju-ridic, procesual şi psihologic4. Scopul asistării de către avocat a părţii în cadrul actului de urmărire penală poate fi susţinerea psihologică a clientu-lui, asigurarea legalităţii actului ce urmează a fi realizat şi respectării drepturilor şi intereselor le-gale a persoanei apărate sau reprezentate.

La baza juridică a participării avocatului la ascultarea bănuitului, învinuitului atribuim şi art.104 alin. (1) CPP RM. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în pre-zenţa unui apărător ales sau numit din oficiu, imediat după reţinerea bănuitului sau, după caz, după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat.

3 Pct. 7 Hotărârea Plenului CSJ RM nr.30 din 09.11.1998.4 Ю. Орлов, „Условия и способности участия защитника-адвоката в некоторых следственных дей-ствиях”, în Уголовное право, 2003, nr. 4, p.78.

Altă normă procesual-penală care regle-mentează participarea apărătorului este inclusă în art. 114 alin. (1) CPP RM. Pentru a verifica sau a preciza declaraţiile martorului, părţii vătă-mate, bănuitului, învinuitului despre evenimen-tele infracţiunii săvârşite într-un loc concret, re-prezentantul organului de urmărire penală este în drept să se prezinte la locul infracţiunii îm-preună cu persoana audiată şi, după caz, cu apă-rătorul, interpretul, specialistul, reprezentantul legal şi să propună persoanei audiate să descrie circumstanţele şi obiectele despre care a făcut sau poate face şi acum declaraţii.

Apărătorul nu trebuie să admită participa-rea formală în cadrul actelor de urmărire pena-lă. El trebuie, de asemenea, să posede procedeele tactice de realizare a actelor de urmărire penală, pentru a aprecia corectitudinea acţiunilor orga-nului de urmărire penală şi în caz de oportunita-te în momentul potrivit să le aplice şi el5.

Importanţa participării apărătorului la realizarea actelor de urmărire penală este de-monstrată elocvent în următorul caz.

Martorii Cojocaru Gh. şi Covalii C6., care au participat în calitate de martori-asistenţi la reconstituirea faptei cu participarea lui Negru I., au declarat la examinarea în fond a cauzei penale că în cadrul acestui act de urmărire pe-nală învinuitul a demonstrat numai locul său de lucru, precum şi gaura de ventilare pe unde po-sibil au fost sustrase matriţele, fără a recunoaşte vina sa în săvârşirea acestei infracţiuni. De ase-menea aceşti martori au declarat că fotografiile anexate la procesul-verbal al reconstituirii, după efectuarea acestui act de urmărire penală nu au legătură cauzală cu conţinutul lui.

Trebuie să accentuăm că reconstituirea a fost efectuată fără participarea avocatului-apă-rător, care la moment acorda asistenţă juridică din oficiu, şi nu a fost adusă nici o do-vadă privind informarea lui în legătură cu efec-tuarea acestui act.

Nu mai puţin important este şi faptul că organul de urmărire penală nu a asigurat

5 Д. С. Игнатов, Криминалистические основы деятель-ности адвоката-защитника по сбору доказательств и представлению их суду, Автореф. дис. канд. юрид. наук. Ижевск, 2004.6 Numele utilizate nu corespund numelor din dosar.

Page 241: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

241

participarea traducătorului şi nu a tradus con-ţinutul procesului-verbal al reconstituirii, iar după spusele învinuitului el a fost impus a-l semna. Toate aceste încălcări au permis orga-nului de urmărire penală a consemna în proce-sul-verbal date care nu corespund realităţii7.

În legătură cu participarea la efectuarea actelor de urmărire penală, avocatul-apărător, precum şi avocatul-reprezentant sunt în drept:

să explice persoanei pe care o apără –drepturile şi să atenţioneze persoana care efec-tuează acţiunea procesuală asupra încălcărilor legii comise de ea;

să ceară recuzarea persoanei care efec- –tuează urmărirea penală, a judecătorului, pro-curorului, expertului, interpretului, traducăto-rului, grefierului;

să facă obiecţii împotriva acţiunilor or- –ganului de urmărire penală şi să ceară include-rea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;

să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale –acţiunilor efectuate cu participarea lui şi să cea-ră completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv. Participarea activă a apărătorului la efectuarea actelor de urmărire penală şi solicitarea de a completa procesul-ver-bal, precum şi includerea obiecţilor pe carte le are asupra veridicităţii celor consemnate, con-tribuie la stabilirea obiectivă a împrejurărilor cauzei, şi în special a circumstanţelor atenuate şi a celor care exclud urmărirea penală.8 Cores-punderea celor consemnate în procesul-verbal cu declaraţiile făcute sau cu acţiunile întreprin-se în cadrul actului de urmărire penală este confirmată inclusiv de semnătura avocatu-lui. Dacă acesta nu va reflecta în procesul-verbal obiecţiile şi precizările respective (din neatenţie, nu va da dovadă de insistenţă sau principialitate etc.), încălcările admise nu vor putea fi contes-tate ulterior. De ex., apărătorul va atrage atenţie asupra încercărilor ofiţerului de

7 D.p. 2003030049 intentat la 23 ianuarie 2003 în baza in-dicelor infracţiunii prevăzute de art.123/1 C.pen. anterior de S.A. C.P.s. Buiucani (arhiva Judecătoriei s. Buiucani, m. Chişinău).8 См.: Д. С. Игнатов, Криминалистические основы дея-тельности адвоката-защитника по сбору доказа-тельств и представлению их суду, Автореф. дис. канд. юрид. наук. Ижевск, 2004.

urmărire penală de a da citire sau reaminti de-claraţiile pe care le-a depus anterior bănuitul, învinuitul, având art. 104 alin. (3) CPP RM. În cazul în care ofiţerul de urmărire penală nu re-acţionează la obiecţiile avocatului, acesta nu va ezita să insiste asupra includerii acestora în pro-cesul-verbal de ascultare. În cel mai rău caz, să zicem, primind refuzul de a consemna obiecţiile în procesul-verbal, nimic nu poate să împiedice apărătorul a prezenta obiecţiile sale separat în scris. Aceste precizări le considerăm esenţiale în contextul demarării ulterioare a procesului în fazele judiciare. Bazându-se pe obiecţiile con-semnate, apărătorul în cadrul cercetării jude-cătoreşti ar avea un argument important în a convinge instanţa de a nu da citire declaraţiilor clientului său în faza urmăririi în condiţiile art. 371 CPP RM, deoarece a fost admisă încălcarea ordinii de obţinere a declaraţiilor în faza urmă-ririi penale. Participând la audierea martorului, avocatul acestuia trebuie să reacţioneze adecvat în caz de adresare a întrebărilor sugestive. Nu se admite punerea întrebărilor sugestive sau care nu se referă la premisa probelor şi care în mod evident urmăresc scopul insultării şi umilirii persoanei audiate.(art. 109 alin. (2) CPP RM);

până la terminarea urmăririi penale –apărătorul este în drept a lua cunoştinţă de ac-tele procedurale la care a participat clientul său, chiar şi cu acelea la care avocatul nu a partici-pat. Apărătorul este în drept să ia cunoştinţă de documentele care i-au fost prezentate (sau tre-buiau să fie prezentate) bănuitului, învinuitului şi până la admiterea apărătorului în proces9;

la solicitarea sa, să primească gratuit co- –pii de pe hotărârile care se referă la drepturile şi interesele persoanei pe care o apără;

să facă obiecţii împotriva acţiunilor ile- –gale ale celorlalţi participanţi la proces.

Conform art. 92 alin. (2) pct. 6 CPP RM, avocatul martorului este în drept să se adreseze, cu permisiunea organului de urmărire

9 Atare interpretare a drepturilor apărătorului rezultă în practica judiciară din Federaţia Rusă în baza Hotărârii Curţii Constituţionale a FR. Постановление Конститу- Постановление Конститу-ционного суда РФ от 27 июня 2000 года 11-П по делу о проверке конституционности положений ч. 1 ст. 47 и ч. 2 ст. 51 УПК РСФСР в связи с жалобой гр. В.И. Маслова // СЗ РФ, 2000, № 27, с. 2882.

Page 242: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

242

penală, persoanei ale cărei interese le reprezintă cu întrebări, observaţii, îndrumări. Din păcate, dreptul de adresare a întrebărilor nu este expres stipulat în art.68 şi 80 CPP RM, cu alte cuvinte, acest drept nu este prevăzut pentru avocat-apă-rător şi avocat reprezentant al reprezentantului victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii ci-vilmente responsabile.

Numai în conformitate cu prevederile art. 110 alin. (6) CPP RM, avocatului apărător se asigură posibilitatea de a adresa întrebări mar-torului audiat în condiţiile speciale necesare pentru protecţia acestuia.

Dreptul de a adresa întrebări este un in-strument destul de eficient ce permite avocatu-lui participarea activă la acumularea probelor. Întrebările apărătorului pot fi îndreptate spre descoperirea noilor împrejurări, care nu au fost redate de persoana ascultată, detalierea fiecă-rui fragment în parte şi folosirea lor în scopul apărării. De asemenea, întrebările pot fi puse pentru concretizarea declaraţiilor date anterior. Această oportunitate apare deoarece ofiţerul de urmărire penală, întocmind procesul-verbal, îl interpretează în felul său, deseori schimbând sensul celor consemnate. De aceea declaraţia în-vinuitului sau bănuitului trebuie să fie la maxim redată cuvânt cu cuvânt

Conţinutul întrebărilor, momentul când au fost puse – toate acestea trebuie să aibă un scop unic: determinarea împrejurărilor ce vor favoriza situaţia învinuitului. Întrebările apă-rătorului trebuie profund gândite şi adresate numai atunci când va exista garanţia că nu vor agrava situaţia învinuitului.

În procesul formulării întrebării apărăto-rul trebuie să ia în considerare nivelul intelec-tual al persoanei, apărate, starea sa emoţională, cunoaşterea situaţiei, caracterul relaţiilor cu în-vinuitul ş.a. Câteodată e mai eficient de a pune mai multe întrebări mai simple decât a formula întrebări prin fraze complicate, formate din mai multe propoziţii. La adresarea întrebărilor apă-rătorul trebuie să ţină cont de capacităţile psi-hofiziologice ale persoanelor audiate.

În funcţie de acest fapt se alege timpul în care se pun întrebările, posibilitatea de a le re-peta, concretiza, se iau măsuri în vederea epui-zării emoţiilor, neîncrederii etc.

Nu se admite înaintarea întrebărilor în

procesul povestirii, expunerii libere, deoarece persoana poate uita multe momente importante care se pot reflecta negativ asupra apărării.

Apărătorul trebuie să adreseze bănui-tului, învinuitului întrebări la care ar putea să prognozeze răspunsul şi se înscriu în poziţia şi strategia de apărare elaborată. Participarea ac-tivă a apărătorului la audieri este posibilă nu-mai datorită cunoaşterii şi înţelegerii tuturor circumstanţelor şi împrejurărilor ce urmează a fi clarificate, precum şi planificării întrebărilor (determinarea consecutivităţii, a momentului de adresare, formulării adecvate). O întrebare nereuşită poate avea drept consecinţă declaraţii distructive pentru poziţia apărării. Ofiţerul de urmărire penală, ascultând întrebările apărăto-rului, le analizează sub aspectul legalităţii, pre-cum şi importanţei pentru cercetarea completă, obiectivă şi sub toate aspectele a circumstanţe-lor cauzei penale.

Considerăm inadmisibile recomandările unor autori despre înţelegerile între apărător şi client asupra unor gesturi şi alte semne never-bale de comulicare, pentru realizarea comuni-cării prin intermediul lor în cadrul actului de urmărire penală10.

La încercările apărătorului de a influenţa răspunsul clientului prin semne neverbale de comunicare (mimică, gesturi, semne)11, un ofi-ţer de urmărire penală competent va curma aceste acţiuni utilizând procedee tactice, sau ba-zându-se pe legislaţia în vigoare, care ar putea să dăuneze carierei şi reputaţiei apărătorului12.

Suntem de părerea că în atare situaţii ar fi mai corectă cererea apărătorului de a face întrerupere pentru a avea consultaţii cu bănu-itul, învinuitul. Cererea în cauză nu contravine legislaţiei în vigoare şi poate fi, din punctul de vedere al tacticii, corectă pentru a degaja atmo-sfera încordată şi a preveni un conflict în curs de apariţie13.

10 В. Федерякин, „Условия и особенности участия защитника-адвоката в некоторых следственных дей-ствиях”, în Уголовное право, 2003, nr. 4, p. 78 .11 Е. Центров „Тактические особенности допроса при участии защитника”, în Законность, 2004, nr. 6, p. 26.12 А.А. Воронов, „Противодействие деятельности ад-воката как форма посягательства на его независи-мость”, în Современное право, 2005, nr. 7, p. 36-41.13 В.Н. Буробин, ук. ист., p. 360.

Page 243: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

243

Nu există în această situaţie un impedi-ment legal şi pentru ofiţerul de urmărire penală, atât pentru satisfacerea cererii, cât şi pentru res-pingerea acesteia.

În acest caz, avocatul are posibilitatea de a apela şi a cere pentru aplicare corespunzătoare prevederile art.104 CPP RM. Nu se permite au-dierea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de oboseală, precum şi în timpul nopţii, decât doar la cererea persoanei audiate în cazu-rile ce nu suferă amânare, care vor fi motivate în procesul-verbal al audierii (107 CPP RM).

În caz de reprezentare a martorului, avo-catul este în drept a apela la cerinţele art. 107 alin. (2) CPP RM. Durata audierii neîntrerupte a martorului nu poate depăşi 4 ore, iar durata generală, în aceeaşi zi, nu poate depăşi 8 ore.

Audierea bănuitului învinuitului, incul-patului minor se efectuează în condiţiile art.104 CPP RM şi nu poate dura mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăşi 4 ore pe zi.

O cauză esenţială a respingerii întrebări-lor de ofiţerul de urmărire penală sau de procu-ror poate fi netemeinicia lor, fiind considerate irelevante.

În cazul în care unele întrebări sau date nu au fost introduse în procesul-verbal, apără-torul trebuie să-i amintească clientului său des-pre dreptul pe care îl are de a introduce unele precizări sau completări în procesul-verbal al actului procesual la care a participat, ori perso-nal să facă observaţii în scris vizând corectitudinea şi deplinătatea celor scrise în procesul-verbal al actului de urmărire penală la care a participat14.

Este foarte importantă participarea apără-torului la înaintarea acuzării. Înaintarea acuză-rii învinuitului se va face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai târziu de ziua în care învi-nuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit (art. 282 alin. (1) CPP RM). Faptul aducerii la cunoştinţă a ordonanţei de punere sub învinui-re şi explicarea conţinutului ei este atestat de

14 Т. В. Ворфоломеева, Криминалистика и профессио-нальная деятельность защиты, Киев, 1987, p.107.

semnăturile procurorului, învinuitului, avoca-tului şi ale altor persoane care participă la aceas-tă acţiune procesuală, aplicate pe ordonanţa de punere sub învinuire, indicându-se data şi ora punerii sub învinuire.

Ascultarea persoanelor în procesul penal constituie nu numai activitatea cea mai frecven-tă, ci, totodată, activitatea căreia, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, îi este consacrată cea mai mare parte din timp, cel mai mare volum de muncă, în raport cu celelalte investigaţii legate de administrarea probelor şi reprezintă, pentru organele de urmărire penală, adeseori, sursa majoră a informaţiilor necesare aflării adevărului. Potrivit unor date, organele de urmărire penale consumă pentru ascultări 25% din timpul de lucru15.

Învinuitul şi inculpatul sunt purtători ai informaţiei probante la fel ca martorul şi partea vătămată. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt informaţiile scrise sau orale depuse de aceştia la audiere în condiţiile prevă-zute de CPP RM referitor la circumstanţele care au servit temei pentru a-i recunoaşte în această calitate, precum şi la alte împrejurări ale cauzei pe care le cunosc (art. 103 alin. (1) CPP RM). Conform caracterului său procesual, declaraţii-le bănuitului, ca, de altfel, şi declaraţiile învinu-itului sunt, pe de o parte, surse de probă, pe de altă parte, mijloace de apărare a lor.

Învinuitul este audiat în aceeaşi zi în con-diţiile prevăzute în art.104 CPP RM, evident în prezenţa avocatului care a participat la înainta-rea acuzării. Pînă la începutul audierii avocatul trebuie să se convingă că bănuitului sau învi-nuitului îi este clară învinuirea înaintată, iar în caz de necesitate să participe la explicarea ei. O importanţă deosebită acest fapt îl are în cazurile în care în calitate de învinuit sunt minorii sau persoanele care suferă de boli psihice sau fizice, deoarece starea lor îi limitează în perceperea co-rectă a cazului incriminat.

Atenţia apărătorului în timpul audierii, trebuie să fie îndreptată spre:

15 А.П. Рыжаков, Следственные действия и другие спо-собы собирания доказательств, Москва, Изд. дом Фи-линь, Москва, р. 13.

Page 244: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

244

determinarea împrejurărilor care ar –putea să contribuie la achitarea învinuitului ori să-i atenueze răspunderea;

evidenţierea probelor în acest sens. Ast- –fel, învinuitul poate numi familiile martorilor, care vor confirma versiunea sa, să indice locul aflării probelor materiale şi a documentelor ş.a.m.d.

stabilirea împrejurărilor ce vor dovedi –starea sănătăţii învinuitului sau bănuitului în cazul în care este bolnav de vreo maladie psihi-că sau fizică.

În practica judiciară s-a stabilit că în ca-zurile în care învinuitul se eschivează de la ur-mărirea penală, organul de urmărire penală nu este în drept a trimite cauza penală în judecată fără ca persoanei trase la răspundere penală să i se aducă la cunoştinţă ordonanţa de punere sub învinuire şi să i se asigure dreptul de a da ex-plicaţii asupra acuzării aduse, considerându-se o încălcare a art. 6 paragraful 3 lit. a) din Con-venţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Art. 6 alin. (3) lit. a) din CEDO prevede că orice acuzat are, în special, dreptul să fie in-format, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.

Astfel, Colegiul lărgit a conchis că preve-derile legislaţiei internaţionale şi naţionale nu au fost respectate în cauza dată, ca rezultat a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, care s-au soldat cu casarea sentinţei şi parţial a deciziei instanţei de apel cu încetarea procesului penal conform art. 391 alin. (1) pct. 6 CPP RM, deoa-rece există circumstanţe care exclud tragerea lui S.E. la răspundere penală ori administrativă16.

În conformitate cu art. 68 alin. (7) CPP RM, apărătorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de CPP RM. De asemenea, în baza art. 80 alin. (6) CPP RM, reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile are şi alte drepturi şi obligaţii pre-văzute de CPP RM.

Garanţii durabile privind apărarea şi re-prezentarea efectivă a părţilor în proces sunt

16 Decizia Colegiului penal al CSJ RM nr.1ra-95/2006 din 28.02.2006 // Buletinul CSJ RM, 2006, nr.6, p. 19.

cuprinse în prevedrile legii procesual-penale privind dispunerea şi efectuarea expertizei.

În art. 142 alin. (1) CPP RM sunt pre-văzute cazurile de oportunitate a expertizei în procesul penal. Expertiza se dispune în cazurile în care, pentru constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală, sunt necesare cunoştinţe speciale în do-meniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Posedarea unor asemenea cunoştinţe speciale de către persoana care efectuează urmărirea pe-nală sau de către judecător nu exclude necesita-tea dispunerii expertizei.

Dispunerea expertizei poate fi realizată nu numai din oficiu de către organul de urmărire penală, dar şi la cererea părţilor. Părţile, din ini-ţiativă proprie şi pe cont propriu, sunt în drept să înainteze cerere despre efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanţelor care, în opi-nia lor, vor putea fi utilizate în apărarea inte-reselor lor. Fiecare dintre părţi are dreptul să recomande un expert pentru a participa la efec-tuarea expertizei.

Considerând că este oportună expertiza, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, iar instanţa de judecată, prin încheiere, dispu-ne efectuarea ei. În ordonanţă sau în încheiere este indicat: cine a iniţiat dispunerea expertizei; temeiurile pentru care este dispusă expertiza; obiectele, documentele şi alte materiale prezen-tate expertului cu menţiunea când şi în ce împre-jurări au fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate expertului; denumirea instituţiei de expertiză; numele şi prenumele persoanei căreia îi sunt puse în sarcină efectuarea expertizei.

Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţia sau persoana abilitată a efectua expertiza. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cazul în care dispune efectuarea expertizei, fi-xează un termen pentru chemarea părţilor şi ex-pertului, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată.

La termenul fixat, părţilor şi expertului îi sunt aduse la cunoştinţă obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să dea răs-punsuri. Este explicat că au dreptul a face ob-servaţii la aceste întrebări şi că au dreptul a cere modificarea sau completarea lor. Totodată, păr-ţile sunt informate privind dreptul de a cere nu-

Page 245: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

245

mirea unui expert recomandat de fiecare dintre ele pentru a participa la efectuarea expertizei. După examinarea obiecţiilor şi cererilor înain-tate de părţi şi expert, organul de urmărire pe-nală sau instanţa de judecată fixează termenul efectuării expertizei, informându-l, totodată, pe expert dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile.

Aceste cerinţe sunt reglementate în art.144, 145 CPP RM. Nerespectarea acestor norme are consecinţe serioase care se pot răsfrânge negativ asupra forţei probante a concluziilor expertului, precum şi asupra garantării altor drepturi im-portante a avocatului în faza urmăririi penale.

Pentru a fi mai elocvenţi, apelăm la prac-tica judiciară.

În d.p. 2006038004 apărarea a pledat pen-tru a nu admite Raportul de expertiză medico-legală Nr.189/D din 12.01.2006 ca probă, deoa-rece s-a încălcat în mod evident procedura de administrare a acesteia probe, precum şi drep-tul la apărare al lui Samson I. Expertiza medico-legală a fost dispusă la 10.01.2006 şi realizată la 12.01.2006. Despre dispunerea expertizei bănu-itul a fost informat numai la 01.02.2006, iar apă-rătorul nu a fost notificat în general despre acest fapt. Mai mult ca atât, am stabilit că acuzarea a neglijat prevederile art.145 CPP al R. Moldova.

În atare situaţie, am constatat că nici una din aceste norme, care reglementează acţiuni-le ce anticipează efectuarea expertizei nu a fost respectată şi astfel au fost încălcate drepturile bănuitului pe care le are în legătură cu dispu-nerea expertizei, şi anume: dreptul de recuza-re a expertului, dreptul de a asista la efectuarea expertizei, dreptul de adresare de către expert a întrebărilor suplimentare, dreptul de a reco-manda un expert pentru a participa la efectu-area investigaţiilor (art. 142 alin. (3) CPP RM). Expertul care a realizat expertiza, şeful secţiei clinice cu stagiu profesional de 28 de ani, cate-gorie superioară nu s-a autorecuzat, iar părţile au fost private de dreptul de a-l recuza în con-formitate cu prevederile art. 89 CPP RM alin. (1) pct. 5, deoarece a participat în calitate de specialist în acest proces anterior realizând la 12 decembrie 2005 examinarea medico-legală, prezentând raportul nr.6424,

Acest fapt atrage nulitatea actului respec-tiv, având în vedere art.251 CPP RM şi trebuie

să fie urmat potrivit art. 94 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) CPP RM de neadmitere a raportului de ex-pertiză medico-legală nr. 189/D din 12.01.2006 în calitate de probă17.

Menţionăm în legătură cu acest caz că apărătorul a fost privat de dreptul de a recuza expertul, deoarece i-au fost încălcate toate drep-turile incluse în art.144, 145 CPP RM, respectiv nu a ştiut de faptul că expertiza medico-legală a fost realizată de aceeaşi persoană care a realizat anterior examinarea medico-legală, deoarece conform art. 89 alin. (1) pct. 5 CPP RM per-soana nu poate lua parte la proces în calitate de expert dacă a participat în calitate de specialist anterior în acelaşi proces.

În altă cauză penală aceleaşi argumente au fost invocate de reprezentatul succesorului procedural, care a solicitat în faţa instanţei de judecată anularea ordonanţei de încetare a ur-măririi penale emisă de procuratura raionului Făleşti la 30 iunie 2005. Instanţa a motivat în-cheierea de anulare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, bazându-se pe faptul că nu au fost respectate prevederile art. 144, 145 CPP RM de către organul de urmărire penală18.

Având în vedere cele relatate în acest pa-ragraf, vom considera că participarea avocatu-lui la activitatea procesuală de ascultare a învi-nuitului sau a inculpatului în faza de urmărire penală, în vederea stabilirii adevărului, reclamă, din partea organelor de urmărire penală şi a procurorului, procedee corecte de interogare, ascultare, confruntare, în concordanţă cu valo-rile morale ale societăţii democratice, care nu va admite procedee probatorii de luare a decla-raţiilor învinuitului, pe termen foarte lung, pre-lungit în timpul nopţii, procedee degradante în obţinerea de informaţii, mărturisiri de la învi-nuit sau inculpat, care aduc atingere demnităţii umane.

17 Dosarul penal nr. 2006038004 (Arhiva Judecătoriei Bu-iucani, m. Chişinău).18 Dosarul penal nr. 2004370317 (Arhiva Judecătoriei Fă-leşti).

Page 246: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

246

Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel, exercitarea drep-turilor naturale ale fiecărui om nu are alte limi-te decât cele care asigură celorlalţi membri ai societăţii folosirea de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege. Le-gea nu poate să interzică decât acţiunile vătă-mătoare societăţii... (art.art. 4, 5 ale Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, Franţa. 26 august 1789).

Într-o societate democratică promovarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor omului trebuie să rămână o prioritate, pornind de la importanţa lor în calitate de instrumente care permit fiecarei persoane să-şi dezvolte şi să-şi folosească cât mai eficient calităţile. Numai prin respectarea drepturilor şi libertăţilor fie-cărei persoane problemele actuale îşi pot găsi o temeinică şi durabilă soluţionare. Republica Moldova şi-a declarat cursul spre valorile de-mocraţiei europene, printre aceste prioritare fiind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. De origine social-politică, unul din ele-mentele principale ale statutului juridic al per-sonalităţii, libertatea de întrunire, împreună cu libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare a opiniilor, constituie o garanţie a pluralismu-lui politic, o dovadă a caracterului democratic al statului [1, p. 2].

Exprimarea opiniilor poate avea loc şi tre-buie să fie posibilă nu numai prin intermediul organelor de informare în masă, ci şi în cadrul întrunirilor, demonstraţiilor, altor procesiuni şi

Ina VÎRTOSU, lector-metodist al Catedrei drept public a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, doctorand

LIBERTATEA ÎNTRUNIRILOR – PIATRĂ DE TEMELIE A UNEI SOCIETĂŢI DEMOCRATICE

The right to form groups, to organise and to assemble together with the aim of addressing issues of common concern is a human right. The ability to organise is an important means by which citizens can influence their governments and leaders. The right to freedom of association and assembly is protected in international and regional human rights treaties. These rights are applicable to any issue. Mass protest is a potent symbol of the exercise of this right.

Freedom of assembly - the right of people to gather without fear of government harassment or intrusion - is inextricably tied to freedom of speech, of religion, and to petition the government.

Were the freedom of assembly limited to orderly gatherings in public parks, however, exercise of this right would impli-cate only clean streets and crowd control. But ideas, and the rights that protect them, are far more important.

manifestaţii. Oamenii au necesitatea (prin ur-mare ei trebuie să aibă şi posibilitatea) de a se în-truni în colectiv pentru a-şi exterioriza opiniile, a-şi manifesta atitudinea, individuală sau colec-tivă, faţă de anumite probleme care îi frământă sau care sunt actuale pentru societate, pentru a atenţiona opinia publică şi autorităţile publice, pentru a apăra şi a susţine iniţiative sociale etc., aceste acţiuni încadrând perfect dialogul dintre societatea civilă şi autorităţi, care poate să se re-alizeze doar într-o societate democratică.

Dar ce este o întrunire? O întrunire o pu-tem defini ca prezenţa intenţionată şi tempora-ră a unui număr de indivizi într-un loc public, care nu este o clădire sau o structură, cu un scop comun de exprimare. O întrunire implică pre-zenţa fizică a unui grup de oameni, adunaţi în-tr-un loc public deschis, cu un scop comun sau o cauză comună.

Conform standardelor internaţionale este garantat dreptul la o întrunire paşnică, în unele documente acesta este clarificat ca drept la întâlniri fără arme. Nu există nici un drept la întruniri cu intenţia de a provoca violenţă şi dezordine. Chiar dacă o întrunire, prin defini-ţie, necesită prezenţa a cel puţin două persoane, un protestatar individual exercitându-şi dreptul său la libera exprimare, în cazul în care prezenţa lor fizică este o parte integrantă a acestei expre-sii, trebuie, de asemenea, asigurate cu aceeaşi protecţie ca cei care se adună împreună ca parte a unei întruniri.

Libertatea întrunirilor paşnice este repre-

Page 247: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

247

zentată de un vast spectru de activităţi: întruniri statice – întrunirile, acţiunile –

de masă, demonstraţiile, raliurile, protestele şi pichetele;

întruniri în mişcare – paradele, marşu- –rile, funeraliile, nunţile, pelerinajele şi convoa-iele;

întrunirile sunt activităţi implicit tem- –porare, însă nu există o definiţie fermă a con-ceptului „temporar”, din care cauză edificarea taberelor de protest sau a altor construcţii ne-permanente poate fi inclusă în ideea de întruni-re şi astfel de activităţi pot fi continuate timp de câteva zile sau mai mult, cât continuă să rămână considerate întruniri paşnice;

întrunirile au impact asupra procese- –lor vieţii cotidiene. Ele pot cauza impedimente pentru procesele de rutină, afaceri, deplasarea pietonilor şi traficul rutier. Astfel de impedi-mente sunt rezultate legitime ale întrunirilor paşnice. [2, p. 4].

Pentru ca un sistem democratic să fie funcţional, orice membru al societăţii trebuie să se simtă parte din sistem, motivat, pe de o parte, să uzeze de drepturi şi libertăţi, iar pe de altă parte, să respecte accesul neîngrădit al celorlalţi membri la acestea. În măsura în care acest exer-ciţiu nu determină restrângerea drepturilor al-tora, el trebuie să fie acceptat şi eventual să devi-nă motorul unor relaţii care să excludă tensiuni, dispute sau conflicte de interes. Recunoscând importanţa majoră a drepturilor şi libertăţilor omului, legiuitorul constituţional i-a consacrat un întreg titlu în Constituţia Republicii Moldo-va. Astfel, în Constituţie este folosit termenul drepturi, atunci când consacră dreptul la viaţă (art. 24), dreptul la apărare (art. 26), dreptul la libera circulaţie (art. 27), dreptul la informaţie (art. 34) etc. În acelaşi timp, Constituţia foloseş-te termenul libertăţi, atunci când reglementează libertatea individuală (art. 25), libertatea conşti-inţei (art. 31), libertatea opiniei şi a exprimării (art. 32), libertatea întrunirilor (art. 40) etc.

Orice drept sau libertate consfinţite în Constituţie obligă legislatorul la adoptarea legi-lor speciale care ar prevedea mecanismul tradu-cerii în practică a dezideratelor constituţionale. În lipsa unor mecanisme eficiente de realizare a lor în viaţa de zi cu zi, drepturile şi libertăţile constituţionale devin doar un decor.

Drepturile şi libertăţile omului, prerogati-ve ale dreptului intern, îşi găsesc reflectare şi în dreptul internaţional, dând expresie fundamen-tală acestor valori sociale.

Republica Moldova a aderat la actele in-ternaţionale şi regionale care conţin standarde unanim recunoscute privind dreptul fiecarei persoane la libera întrunire şi exprimare a opi-niilor.

Prin legile de ratificare Republica Moldo-va şi-a asumat expres obligaţii să asigure imple-mentarea standardelor internaţionale la nivel naţional şi respectarea lor în privinţa oricărei persoane aflată sub jurisdicţia sa.

Importanţa deosebită a libertăţii la întru-niri a cetăţenilor este pusă în valoare de Con-stituţia Republicii Moldova, prin art. 40 care stipulează că mitingurile, demonstraţiile, ma-nifestările, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme, atribu-indu-i-se astfel statut de drept fundamental. Constituţia nu restrânge formele de realizare a libertăţii întrunirilor numai la cele nominaliza-te, fiind acceptate orice alte forme de întruniri, important este ca acestea să fie paşnice şi fără arme. Prin urmare, legiuitorul a acceptat carac-terul paşnic al întrunirilor drept unică condiţie pentru libera desfăşurare a lor. Norma consti-tuţională invocată, evident, nu poate răspunde altor limitări prin lege, decât celor care cores-pund spiritului constituţional, având în vedere ca întrunirile, pe lângă faptul că sunt modalităţi de realizare a libertăţii de opinie şi exprimare a cetăţenilor şi constituie o metodă de expunere a atitudinii vizavi de o problemă sau alta în stat, ori a gradului de satisfacţie vizavi de activitatea unor autorităţi publice, venită de la purtătorul (exponenţi ai purtătorului) autentic al suverani-tăţii naţionale – poporul (art. 2 din Constituţie), mai constituie şi o formă materializată de parti-cipare nemijlocită a cetăţenilor la administrarea treburilor publice (art. 39 din Constituţie).

Anul 2008 a fost marcat de un eveniment mult aşteptat de societatea moldovenească – adoptarea legii privind întrunirile. Elaborarea noii legi a fost determinată de faptul că legea veche era incompatibilă cu Constituţia şi Con-venţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dar care este situaţia reală în ceea ce pri-

Page 248: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

248

veşte respectarea libertăţii întrunirilor?Constatam că în Republica Moldova sta-

rea de lucruri la capitolul asigurarea desfăşu-rării libere a întrunirilor lasă loc pentru mai bine, situaţie condiţionată de mai multi factori, care în ultimă instanţă generează limitări aduse exerciţiului acestui drept fundamental de către individ. Realizarea dreptului fundamental de organizare şi desfăşurare a întrunirilor este mai des solicitată în capitală (în alte localităţi mult mai puţin sau deloc), de aceea în mare parte analizele efectuate au la bază fapte constatate în municipiul Chişinău.

În confomitate cu art. 40 al Constituţiei Republicii Moldova şi prevederile abrogate ale Legii nr. 560, primăria municipiului Chişinău a adoptat la 14 martie 1996 decizia nr. 5/3 prin care a stabilit locurile recomandabile pentru or-ganizarea şi desfăşurarea întrunirilor în mun. Chisinău (Anexa 1); – Parcul Valea Morilor (teatrul de vară) – perimetrul str. A. Mateevici şi str. V. Lupu; – Parcul Alunelul – str. Calea Ieşilor şi str. Milano; – Parcul Râşcani str. A. Russo şi str. Branişte; – Stadionul Dinamo str. Şciusev; – Manejul de atletism str. A. Doga; – Stadionul republican str. Tighina. [3]

Luând în consideraţie locurile aprobate ca recomandabile pentru întruniri, precum şi prezumţia că întrunirile, ca o formă de dialog dintre societatea civilă şi autorităţile publice, se desfăşoară în mare parte cu scopul de a aduce la cunoştinţă un punct de vedere către anumite instituţii, în apropierea cărora se declară mani-festaţia, se impune concluzia că funcţionarii nu erau interesaţi să afle părerea cetăţenilor vizavi de o problemă sau alta şi ar prefera să nu aibă deranjul de a vedea sau auzi protestele mulţimii împotriva deciziilor lor. În confirmarea celor spuse, menţionăm suplimentar că din numărul total al declaraţiilor prealabile pentru care s-a refuzat desfăşurarea întrunirilor, prevalează ur-mătoarele locuri solicitate de organizatori.

În redacţia legii noi întrunirile se pot des-făşura în orice loc deschis publicului în afara clădirilor sau în afara altor spaţii închise acce-sului liber.

Apreciem ca o tendinţă pozitivă numărul în creştere al declaraţiilor prealabile pentru des-făşurarea întrunirilor prezentate de către aso-ciatiile obşteşti şi cetăţeni. Aceasta, în viziunea

noastră, confirmă faptul ca tot mai mulţi membri ai comunităţii înteleg importanţa întrunirilor ca formă de exprimare liberă a opiniei, ca element indispensabil al unei democraţii autentice, care presupune un comportament civic activ.

În acelaşi timp se dezvăluie şi altă latură:1) cetăţenii (declaranţii) nu cunosc şi nu

respectă prevederile legislaţiei, începând cu ac-ţiunile iniţiale de organizare a desfăşurării in-trunirii şi ulterior privitor la modalităţile şi for-mele de revendicare a dreptului încălcat;

2) acţiunile/ inacţiunile funcţionarilor publici demonstrează un nihilism juridic pro-nunţat.

Astfel, în conformitate cu art. 11 al Le-gii nr. 560, lege abrogată, pentru desfăşurarea întrunirii organizatorul întrunirii trebuie să depună o declaraţie prealabilă la primărie, cel mai târziu cu 15 zile inainte de data întrunirii. În redacţia legii noi, art. 10 suna astfel: „Orice persoană care intenţionează să desfăşoare o în-trunire notifică în scris, printr-o declaraţie pre-alabilă, autoritatea administraţiei publice locale din unitatea administrativ-teritorială respectivă cu cel puţin 5 zile înainte de data desfăşurării întrunirii”. În multe cazuri s-a constatat depu-nerea declaraţiei cu încălcarea termenului pre-văzut de lege şi greşeli (omisiuni) elementare la completarea declaraţiei. Primarii în unele cazuri refuză pe acest motiv autorizarea întrunirilor, deşi nu întotdeauna. Faptul că organizatorii ad-mit astfel de greşeli vorbeşte despre gradul insu-ficient de cunoaştere a legislaţiei privitor la or-ganizarea şi desfăşurarea întrunirilor. În acelaşi timp, nu în toate cazurile refuzul de a autoriza întrunirea pe motivul nedepunerii în termen de către organizatori a declaraţiilor prealabile este justificat, fiind de fapt în cazul întârzierii cu o zi sau două drept un pretext formal pentru a nu elibera autorizaţia (legea nu prevede un ast-fel de temei pentru refuz). Este lipsit de suport juridic motivul de refuz, deseori invocat, că nu a fost justificată necesitatea desfăşurării întru-nirii. Având în vedere că Constituţia Republi-cii Moldova garantează libertatea mitingurilor, demonstraţiilor, manifestărilor, procesiunilor sau oricăror altor întruniri, legea specială, de asemenea, nu prevede restricţii de acest gen, respectiv nici nu poate fi pusă în discuţie nece-sitatea desfăşurării întrunirii, în cadrul şedintei

Page 249: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

249

de lucru privind examinarea declaraţiilor prea-labile, ca apoi să servească drept temei pentru respingerea declaraţiei [4].

Au fost stabilite cazuri de refuz în legatură cu faptul că pentru aceeaşi zi, aceeaşi oră şi ace-laşi loc a mai fost depusă o declaraţie prealabilă şi că autorizarea acestora ar putea destabiliza ordinea în municipiu. În cele din urmă, se refu-za tuturor solicitantilor autorizarea întrunirii.

Analiza motivelor din dispozitiile de refuz în anul 2005-2009 al autorizării întrunirilor în municipiul Chişinău dezvăluie următorul ta-blou: nu este justificată necesitatea desfăşurării întrunirilor, în locul solicitat este deja autori-zată desfăşurarea altei întruniri, în aceeaşi pe-rioadă urmează să se desfăşoare întruniri orga-nizate de autorităţile centrale; nu este indicat motivul întrunirilor, nu este respectat termenul de depunere a declaraţiei prealabile, s-a solici-tat pichetarea caselor particulare; revendicările au fost deja satisfacute prin adoptarea unui act administrativ; nu vor fi asigurate condiţiile des-făşurării paşnice a întrunirii; nu au fost indicate forma şi locul întrunirii; a fost adoptată o hota-râre irevocabilă de către instanţa de judecată; în aceeaşi perioadă urmează să se desfăşoare ma-nifestaţii culturale, nu poate fi asigurată distan-ţa de 25 m de la sediul instituţiei şi se va bloca circulaţia pietonilor, în ziua solicitată va sosi o delegaţie oficială; scopul întrunirii este de a de-făima statul etc.

Legislaţia nu prevede astfel de temeiuri pentru refuz, condiţie care, de altfel, nu a influ-ienţat dispoziţiile primăriilor.

Legea prevede dreptul la contramanifes-taţii, însă se preferă de a opera cu conceptul de simultane. În acelaşi timp, autorităţile preferă să refuze autorizarea întrunirilor în locuri adia-cente, pentru a nu depune eforturi suplimenta-re. Această practică este contrară standardelor internaţionale, care prescriu în atare situaţii an-trenarea resurselor necesare pentru asigurarea ordinii publice. Practica Curţii Europene ne orientează pe poziţia că dreptul la întrunire paş-nică este un drept fundamental într-o societate democratică şi unul dintre pilonii acestei socie-tăţi. Libertatea de întrunire paşnică este garan-tată oricărei persoane care are intenţia de a or-ganiza o manifestare paşnică, indiferent chiar şi de posibilitatea apariţiei unor contramanifestări

violente, deoarece, într-o democraţie autentică şi garantată, dreptul de a contramanifesta nu trebuie să paralizeze exercitarea dreptului de a manifesta.

La drept vorbind, aceste omisiuni din lege au avut puţină semnificaţie până în prezent, dat fiind că nu s-au constatat nici declaraţii prea-labile, dar nici intenţii spontane de a organiza contramanifestaţii. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, subiectele abordate de organizatorii întrunirilor practic excludeau situaţii de vraj-bă din partea anumitor pături sociale, fapt ce ar fi condiţionat pericol pentru ordinea publică şi drepturile altor persoane. Astfel, referinţele autorităţilor despre necesitatea unor resurse su-plimentare de cele mai multe ori erau inconsis-tente.

O importanţă deosebită are semnificaţia noţiunii de încălcare a ordinii publice, în special pentru cei care au obligaţia să o apere. Dicţio-narul Universal defineşte ordinea publică drept o ordine politică, economică şi socială asigurată printr-un ansamblu de norme şi măsuri, care se traduc în fapt prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, respectarea drepturilor ce-tăţenilor; un ansamblu de dispoziţii legale care nu pot fi ocolite. Din cele relatate, constatăm că la baza stă norma legii, care dictează compor-tamentul subiecţilor implicaţi. Cazurile evocate dezvăluie situaţii de realizare de către cetăţeni a dreptului fundamental garantat de Constituţia Republicii Moldova în art. 32, libertatea opiniei şi exprimării.

Astfel, conform normei constituţionale invocate, oricărui cetăţean îi este garantată li-bertatea gândirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine sau prin alt mijloc posibil. Sunt interzise şi pedepsi-te prin lege contestarea şi defăimarea statului şi a poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări ce atentea-ză la regimul constituţional. (Redacţia actua-lă a alin.(3) art. 32 citat, urmează să fie adusă în concordanţă cu redacţia art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drep-turilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.) [5, p. 18].

Deci, fiind în prezenţa faptului de realiza-

Page 250: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

250

re de către cetăţean a dreptului constituţional garantat la opinie şi exprimare, este relevan-tă aprecierea legalităţii acţiunilor şi cerinţelor colaboratorilor poliţiei, anume prin prisma existenţei cel puţin a unei situaţii enumerate şi interzise prin alin. (3) art. 32 din Constitu-ţie. Cadrul juridic autohton nu dezvoltă norma constituţională, în speţă procedura de realiza-re a dreptului la opinie şi exprimare din partea unei persoane aparte, iar tot ce nu se interzice expres se permite, conform principiului univer-sal al dreptului.

În această ordine de idei, colaboratorii de poliţie, înainte de a interveni către cetăţeanul ce pichetează de unul singur, este determinat să constate că prin comportamentul şi înscrisurile avute la sine persoană incită la război, agresiune etc., toate acestea fiind documentate şi prezen-tate ulterior instanţei de judecată ca probe spre examinare şi decizie. Or, în lipsa acestor împre-jurări, intervenţiile colaboratorilor de poliţie către pichetant le considerăm lipsite de orice te-mei juridic, deoarece, după cum s-a menţionat anterior, nu este vorba de o întrunire cu toate procedurile şi consecinţele respective, iar cerin-ţele poliţiştilor adresate cetăţeanului nu pot fi calificate drept legitime şi întemeiate. Reţinerea în atare cazuri a persoanei şi deţinerea ei în ca-mera de detenţie provizorie constituie acţiuni abuzive, pasibile de răspundere penală, care pentru moment mai rămân fără atenţia cuveni-tă a organelor de drept.

Dacă forţa aplicată nu este autorizată prin lege sau a fost aplicată o forţă mai mare decât solicitau circumstanţele, ofiţerii de poliţie tre-buie să poarte răspundere administrativă şi/ sau penală şi, de asemenea, trebuie sancţionaţi dis-ciplinar. Ofiţerii de poliţie vor purta şi răspun-derea pentru eşecul de a interveni în cazul în care intervenţia ar fi putut preîntâmpina aplica-rea excesivă a forţei de către alţi ofiţeri. În cazul în care este înregistrată o reclamaţie cu privire la comportamentul oficialilor organelor de or-dine publică sau o persoană este grav rănită sau lipsită de viaţă ca rezultat al acţiunilor ofiţerilor organelor de ordine publică, o „investigaţie ofi-cială efectivă” trebuie realizată.

Toate acestea ne permit să concluzionăm că adoptarea unei legi în redacţie nouă a fost o necesitate stringentă.

Societatea moldovenească aspiră la înălţi-mile unei democraţii autentice. Pe această cale ne-am raliat la toate standardele acceptate în plan internaţional, care proclamă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Constituţia Republicii Moldova dezvăluie tendinţa comu-nităţii spre statul democratic, drepturi, libertăţi şi demnitate umană, dreptate şi pluralism poli-tic. Dezvoltând aceste deziderate, Legea supre-mă proclamă libertatea opiniei şi a exprimării, dreptul la administrare, la libertatea de asociere şi la întrunire paşnică, cunoaşte progrese secto-rul asociativ, societatea civilă. Creşte numărul cetăţenilor care înţeleg importanţa libertăţilor proclamate, statutul lor de exponenţi ai suvera-nităţii naţionale şi conştientizează necesitatea de a se implica mai activ în abordarea problemelor de interes public. Anume aceste circumstanţe dezvăluie actualitatea subiectului abordat prin realizarea efectivă a libertăţii de întrunire paş-nică, drept ca modalitate de exprimare a opini-ilor. În acelaşi timp, putem scoate în evidenţă multe probleme la acest capitol, care dictează implicare efectivă, atât în plan legislativ, cât şi informativ-instructiv pentru ameliorarea situa-ţiei. Percepţiile democratice se dezvoltă în loca-lităţi încet şi neuniform. Majoritatea membrilor comunităţilor continuă să accepte demnitarii şi funcţionarii publici ca pe conducători, persoane sus-puse, nu în calitate de reprezentanţi aflaţi în serviciul societăţii, cu obligaţiuni şi responsabi-lităţi faţă de comunitate. Mulţi cetăţeni cunosc sub nivelul cuvenit prevederile constituţionale şi mai puţin prevederile legislaţiei cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor. Această stare diferă de la o localitate la alta, în funcţie de sursele informaţionale disponibile, prezenţa şi prestaţia sectorului asociativ, gradul de pregăti-re a funcţionarilor autorităţilor locale. Ori, o si-tuaţie defavorabilă la acest compartiment poate genera iresponsabilitate sau chiar abuz din par-tea factorilor de decizie în raport cu cetăţenii, poate diminua sau chiar suprima drepturile şi libertăţile lor. Redresarea situaţiei actuale, în vi-ziunea noastră, este posibilă pe calea dezvoltării dialogului iniţiat dintre autorităţi cu societatea civilă, prin schimb de păreri, identificare a solu-ţiilor optime şi realizare a programelor comune, care concomitent va influienţa benefic şi gradul de maturitate a comunităţii. Acceptând cursul

Page 251: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

251

spre valorile democratice europene, societatea civilă, la rândul sau, trebuie să depăşească deja statutul de tutelat în raport cu autorităţile. Faza următoare dictează aspiraţia spre un dialog de pe pozitii egale cu autorităţile publice şi obtine-rea unei participări reale şi efective la abordarea chestiunilor de interes public, demonstrând în acest fel semnele purtătorului autentic al su-veranităţii statale. Realizarea acestui deziderat presupune eforturi comune de ordin juridic şi organizatoric-informaţional ale actorilor men-ţionaţi [6, p. 34].

Pornind de la cele menţionate, conside-răm binevenită şi oportună:

racordarea redacţiei alin. (3) art. 32 al –Constituţiei cu prevederile art. 10 alin. (2) al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drep-turilor Omului – obligaţiune asumată în baza Planului de acţiuni aprobat prin Hotărârea Par-lamentului Republicii Moldova nr. 1447 din 28.01.1998);

modificarea concomitentă (racorda- –rea) a legislaţiei penale şi administrative, care să asigure participarea responsabilă a subiecţi-lor implicaţi, fără să inhibe iniţiativa şi dorinţa cetăţenilor de a-şi exterioriza opiniile în cadrul întrunirilor paşnice;

reglementarea, printr-un act guverna- –mental, a comportamentului colaboratorilor poliţiei în timpul desfăşurării întrunirilor;

prevederea în programele de studii ale –instituţiilor preuniversitare, universitare, ale Academiei de Administrare Publică de pe lân-gă Preşedintele Republicii Moldova a unor ore consacrate libertăţii întrunirilor şi libertăţii de exprimare, pentru a asigura o pregătire mai bună a factorilor de decizie, inclusiv din admi-nistraţia publică;

dezvoltarea practicii organizării dezba- –terilor publice (este binevenită initiaţiva mass-media) pe marginea subiectelor din agenda în-trunirilor sau/şi pe marginea circumstanţelor aflate în legătură directă cu procesul de orga-nizare, desfăşurare sau participare la întrunire, oferind în acest fel părţilor implicate posibilita-tea de a-şi motiva acţiunile/ inacţiunile;

ascultarea periodică la şedinţele consili- –ilor locale a activităţii primarului (altor autori-tăţi subordonate) privind asigurarea desfăşură-rii libere a întrunirilor în localitate;

implementarea proiectelor orientate –spre perfecţionarea activităţii funcţionarilor implicaţi în procesul de realizare a libertăţii întrunirilor (organizarea seminarelor, meselor rotunde, schimburi de experienţă etc.); de pro-movare în rândul populaţiei a valorilor consti-tuţionale şi în special modalitatea de realizare a libertăţilor fundamentale proclamate etc.

După cum s-a menţionat, acţiunile enu-merate se încadrează totalmente în ansamblul de priorităţi asumate de către ţara noastră odată cu semnarea Planului de Acţiuni Uniunea Eu-ropeană - Republica Moldova şi sunt menite să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, să dezvolte societatea civilă. Structurile abilitate ale comunităţii euro-pene vor aprecia eforturile Republicii Moldova dupa acţiunile realizate.

Bibliografie:Iurie Perevoznic, 1. Libertatea intrunirilor – realităţi şi perspective, www.dejure.md.Dezvoltarea cadrului formal şi practic de 2. exercitare a dreptului la libera întrunire în Republica Moldova prin alinierea la stan-dardele europene de drepturile omului, on-line.CReDO.md.Decizia Primăriei Chişinau nr. 5/3 prin din 3. 14 martie 1996, anulată.Direcţiile ODIHR cu privire la libertatea în-4. trunirilor paşnice, 16 iunie 2009.Jeremy McBride, 5. Freedom of Association, in The Essentials of... Human Rights, Hodder Arnold, London, 2005.Theresa Willingham, 6. Understanding Free-dom of Assembly, New York, 2008.

Page 252: Anale Stiint Ed 10

, ,

,

, ,

,

Page 253: Anale Stiint Ed 10

, ,

,

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

253

, ,

,

Eficientizarea managerială a activităţii pe-dagogului social este un proces ce determină atingerea scopurilor propuse, cu un consum cât mai mic de resurse.

În accepţiunea Asociaţiei Americane de Management, managementul presupune:

a obţine rezultate prin alţii; –a asuma responsabilităţi pentru aceste –

rezultate;a orienta activitatea spre mediul încon- –

jurator;a lua decizii vizând obiectivele-cadru; –a avea încredere în subordonaţi, încre- –

dinţându-le responsabilităţi pentru rezultate;a recunoaşte posibilitatea de a greşi şi a –

primi favorabil iniţiativele lor.Actualitatea sumbră a zilei de astăzi vor-

beşte de la sine – plecarea continuă a tinerilor, părinţilor în străinătate pentru un viitor mai fe-ricit al copiilor lor, lăsând pe umerii fragili ai profesorului social greutăţile zilnice cu care se confruntă copiii lăsaţi fără sprijin faţă în faţă cu viaţa matură. Copiii de azi cu realizările şi vicii-le lor sunt materialul activităţii zilnice pe care o realizează pedagogul social.

Promovarea unui management al comu-nicării în cadrul căminului studenţesc este strict necesară.

În opinia lui D. Bontas, comunicarea este un proces care se constituie din ansamblul de operaţiuni de transmitere şi recepţie a unor me-saje codificate între oameni.

Pentru David C. Mortensen, – comunica-

Ecaterina MORUZ,lector al Catedrei tehnologie, management şiinstalaţii inginereşti a Colegiului de Construcţii din Chişinău, master în management educaţional

EFICIENTIZAREA MANAGERIALĂ A ACTIVITĂŢII PEDAGOGULUI SOCIAL PRIN COOPERAREA CU ORGANELE DE DREPT

News cloud today speaks for itself - leaving still young, parents abroad for a happy future of his children, frail shoulders of the teacher leaving office - daily difficulties faced by children left without support in front of the adult life. Kids today with their achievements and material defects daily activity that accomplishes social pedagogue. Promotion of communication man-agement in the student residence is strictly necessary.

rea se produce în clipa în care persoanele atri-buie semnificaţie mesajelor referitoare la com-portament.

Comunicarea – premisa stabilităţii şi dez-voltării, condiţia indispensabilă pentru realiza-rea tuturor celorlalte funcţii şi activităţii orga-nizatorice.

Din cele menţionate mai sus, conchidem:eficienţa activităţii manageriale în an- –

samblu depinde în mod direct de organizarea şi funcţionarea reţelelor de comunicare;

calitatea comunicării depinde de mijlo- –cul utilizat pentru transmiterea mesajului, pre-cum şi de percepţia receptorului;

comunicarea şi dezvoltarea unei culturi –a comunicării se bazează pe etica comunicării;

acolo unde lipseşte comunicarea nu e –nimic.

Comunicarea eficientă influenţează asu-pra comportamentului uman şi determină as-pectul etic, însumând respectarea principiilor, normelor morale şi de conduită corespunzătoa-re, adecvate cerinţelor vieţii sociale în cămin.

Eficientizarea managerială se confrun-tă cu schimbul valorilor societăţii, bagajului de cunoştinţe al elevilor, posedarea abilităţilor deprinderilor, recepţionarea mesajelor, analiza şi sintetizarea lor. Activitatea pedagogului se orientează spre aspectele de negociere şi solu-ţionare a conflictelor ce apar inevitabil în acest proces amplu.

Soluţia de alternativă în eficientizarea managerială a activităţii pedagoglului social în

Page 254: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

254

activiatea sa sunt relaţiile de cooperare cu or-ganele de drept:

crearea unui program de măsuri privind –informarea elevilor despre infracţiunile comise de adolescenţi;

vizite sistematice ale inspectorului de –sector;

organizarea seminarelor tematice cu an- –trenarea organelor de drept, psihologului etc.;

lucrul individual cu persoane proble- –matice (orfani, semiorfani), evidenţa acestora;

consultaţii psihologice individuale cu –elevii.

Prin urmare, relaţiile de colaborare inten-să cu organele de drept:

au redus considerabil infracţiunile în –rândul elevilor;

au sporit imaginea activităţii profesio- –nale a poliţiei cu cetăţenii.

Bibliografie:Natalia Burlacu, Elena Graur, B1. azele ma-nagementului. Curs universitar, Chişinău, 2006.Panainte Nica, 2. Managementul firmei, Bucu-reşti, Ed. Economica, 1996.O. Niculescu, I. Verboncu, 3. Management, Bucureşti, Ed. Economica, 1997.Corneliu Rusu,4. Management. Suport de curs, Bucureşti, Sity S.A., 1992.

Page 255: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

255

Nicolae PLOTEANU,lector superior al Catedrei tehnologii informaţionale a Academiei MAI „Ştefan cel Mare” a MAI, doctorand

ESCROCHERUL INFORMATIC NUMĂRUL UNU

The story of $10 million theft from customers’ accounts from Citibank (one of the biggest american banks) by russian hacker Vladimir Levin is considered one of the biggest cyberattack from history. This event took place in the beginning of Inter-net era, but until nowadays this topic is analysed by cybercrime experts.

Comandamentul militar al Chinei disper-sează demult forţele sale în patru spaţii: aerian, terestru, maritim şi virtual. Acest exemplu este luat de mai multe guverne, care urmăresc to-purile hackerilor şi se conving că imaginaţia şi posibilităţile acestora sunt incredibile.

Conform top-10 al hackerilor din lume, elaborat de majoritatea companiilor de secu-ritate din lume şi WEB-portalurilor de nou-tăţi populare, observăm prezenţa în ele a unei personalităţi controversate – Vladimir Levin, care nu coboară din acest top timp de 25 de ani. Chiar şi proaspătul rating al hackerilor din toate timpurile, elaborat de www.topyaps.com îl plasează pe locul doi, ur-mătoarea poziţie revenin-du-i lui Robert Tappan Morris, viermele căruia a blocat Internetul timp de câteva zile şi despre care vorbea toată lumea.[1]

Dacă vom face analiza infracţiunilor in-formatice, datorită cărora Levin a urcat în aceste topuri, vom observa multe lucruri interesante: goluri legislative, pariuri, reţineri în străinăta-te, procese, închisori, escrocherii, spargeri de bănci, acţiuni ilegale ş.a.

Numai schimbul de experienţă şi coope-rarea între forţele de ordine din diferite ţări ale lumii poate opri amploarea criminalităţii infor-matice, mai ales în sfera financiară. Sigur că ser-viciile secrete din SUA, Marea Britanie şi Israel ar putea aduce o mare contribuţie la acest ca-pitol, deoarece cheltuielile reţinerii unui hacker poate ajunge şi la 1 000 000 doalri. [2, p.120]

Caracteristica escrocherului informaţio-nal nr. 1 este obişnuită, ca la mulţi cetăţeni din anii 1990. S-a născut într-o familie de intelectu-ali din Leningrad în 1967, la vîrsta de 24 de ani absolveşte Facultatea de Chimie a Institutului Tehnologic din Leningrad, tema tezei de licenţă fiind: „Analiza molecularo-biologică a viruşilor epidemici ai gripei B, identificaţi pe teritoriul URSS în 1991”.

Este greu de imaginat, dar, având la dis-poziţie un simplu IBM PC 386, Levin a fost în stare să fure din „safeurile” Citibank una din cele mai mari bănci de pe planetă, care neofi-cial e numită şi „Banca centrală a Pământului”, înzestrată cu cel mai performant echipament electronic şi controlată de serviciile secrete din SUA, împreună cu complicii săi, peste 12 000 000 dolari SUA în perioada 30 iunie – 3 octom-brie 1994.[3,p.2]

Vom încerca să răsfoim dosarele investi-gaţiei criminalistice a acestei infracţiuni infor-matice, evenimentele cronologice fiind un best-seler adevărat.

30.06.1994. Colaboratorii secţiei din Hong Kong (China) a băncii Philippe National Bank Int. France Ltd., venind la serviciu obser-vă dispariţia de pe conturile băncii sale a sumei de 143 800 dolari SUA. Conform informaţiei din computer, această sumă, prin intermediarul „Citibank” a fost transferată pe alt cont, dar nu era clar unde concret. În realitate, banii au apă-rut în contul companiei din Gibraltar „Carmane Properties Ltd” a băncii „Kansallis Oake Finan-ce”. Angajaţii băncii, descoperind pierderea, în aceeaşi zi, dar ţinând cont de fusul orar, a doua zi s-au adresat la „Citibank” cu simpla întrebare: „Unde-s banii ?” La întrebarea din Hong Kong,

Page 256: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

256

angajaţii „Citibank” au afirmat că nu au efectuat o asemenea tranzacţie şi că în toate tranzacţiile, care depăşesc cifra de jumătate de miliard, ea nu figurează.

În urma confruntărilor, cei din Filipine au hotărît să rezolve problema trecînd la pierderile băncii suma de 143800 dolari.

15.07.1994. Exact peste două săptămâni, o plângere asemănătoare pe adresa “Citibank” vine din Uruguay de la „Compania Financiera Immo-biliaria Montevideo”, care a descoperit pierderea de 384 000 dolari SUA, care au fost transferate chipurile de „Citibank” nu se ştie unde. După această declaraţie, programatorii din Serviciul Securităţii Electronice, analizând operaţiunile din Uruguay, au depistat urmele unui hacker ne-cunoscut, dar nu au fost în stare să determine de unde a avut loc atacul informaţional.

Între timp, atacurile continuau, sume noi se transferau haotic dintr-un colţ al lumii în altul de pe conturile diferitor secţii şi ale clienţilor „Ci-tibank”. La bancă s-a dezlănţuit panica şi ca să ascundă întâmplările de presă, pentru a păstra imaginea băncii, conducerea a apelat la FBI.

Cooperarea internaţională. După ce to-tuşi agenţii FBI-ului au depistat direcţiile tran-sferurilor, după schema standart, s-au adresat la poliţia din ţările unde au ajuns aceste transfe-ruri pentru a organiza capcane.

26.08.1994. La San Francisco este reţinută cetăţeanul Rusiei Ecaterina Korolokova, iar în Tel-Aviv o persoană cu paşaport grecesc cu nu-mele Alexiosa Palmidis, care nu cunoştea nici un cuvânt în greacă, dar în timpul reţinerii a folosit cuvinte obscene în ruseşte. După cum s-a constatat mai apoi, acest cetăţean era Alexei Laşmanov din Leningrad.

12.09.1994. La Rotterdam poliţia arestea-ză al treilea curier rus, care avea paşaportul pe numele Lâsenkov, în realitate fiind o altă per-soană.

Toate persoanele reţinute aveau bilete de avion retur la Leningrad.

19.09.1994. Levin transferă în Credit Su-isse CH-8021 suma de 3500000 dolari în contul companiei „Воnaventure Management” S.А., dar nu s-a folosit de ei deoarece FBI a blocat aceste conturi, ca mai apoi să întoarcă sumele înapoi clienţilor din Mexic, Noua Zeelandă şi Argentina. Anchetarea de mai apoi a demon-

strat că „Воnaventure Management” S.А. a fost fondată de prietenii lui Levin din Cehia.

25.09.1994. FBI se adresează oficial MAI din Rusia pentru a investigai cazurile de atacu-rile informaţionale asupra „CitiBank” efectuate de pe teritoriul Rusiei.

03.10.1994. Secţia RUOP Leningrad cu ajutorul unui telefon obişnuit dotat cu deter-minant, depistează adresarea electronică în re-ţeaua „Citibank” de la telefonul cu numărul ce aparţinea firmei „Saturn SPB”, care comerciali-za computere, soft şi bere „Monarch”.

În perioada 30.06.- 03.10.1994 Vladimir Levin a efectuat 40 de transferuri nesancţionate în sumă de 10700952 dolari SUA din „Citibank” în conturile cunoscuţilor săi şi ale cunoscuţilor săi în băncile din Sankt Petersburg, Helsinki, Rotterdam, Tel-Aviv, Dusseldorf, San Francis-co, Zurich, iar patru cunoscuţi ridicaseră deja 400 000 dolari SUA. Celelalte sume erau deja blocate de FBI.

09.10.1994. Miliţia din Leningrad identi-fică infractorul ce se ocupa de transferurile do-larilor din „Citibank” şi confiscă computerul lui Levin, dar a fost arestat mai tîrziu. La mo-ment în codul penal al Rusiei nu figurau arti-colele privind infracţiunile informatice – goluri legislative pînă la 05 iunie 1996.[4]

Din această cauză, Levin era în vizorul miliţiei, dar nu a fost arestat, un articol potrivit cu tematica „escrocherie” forţele de ordine i-au găsit mai apoi.

Persoanele cu paşapoarte false din Le-ningrad, care au încercat să ridice banii furaţi, reţinute în flagrant, au început să sune din în-chisoare şi să ceară ajutor. Asupra lui Vladimir Levin au început să facă presiuni rudele şi prie-tenii persoanelor reţinute. În asemenea condiţii, Levin ia decizia să plece în Marea Britanie, unde locuia unchiul său Leonid Gluzman, de la care în copilărie luase primele lecţii de programare.

În opinia anchetatorilor ce investigau ca-uza, Levin vroia un sfat, cum să procedeze ca să poată influenţa eliberarea persoanelor arestate, ţinând cont de legislaţia britanică privind extră-darea. Deja fiecare pas al lui Levin era fixat de FBI. Aterizând în aeroportul londonez Stand-steed la 3 martie 1995, Levin este arestat de po-liţia londoneză la cererea FBI-ului.[5. p.5]

O mare problemă cu Levin a apărut la

Page 257: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

257

extrădarea lui în SUA jurnaliştii au aflat de ca-pacităţile hackerului rus şi încercau să schimbe imaginea „Citibank” -ului. Extrădarea lui Levin începea să se transforme într-un scandal in-ternaţional de proporţii, iar însăşi banca a fost cât pe ce să falimenteze. Aceasta a fost reacţia comunităţii financiare internaţionale, care a în-ceput să ridice banii din „Citibank”. Fluxul de capital din „Citibank” de pe atunci putea să genereze chiar şi o criză financiară globală de proporţii. Cu ajutorul conducerii SUA şi FBI, istoria dată a fost prezentată publicului altfel, precum că Serviciul Electronic de Securitate a „Citibank”-ului, împreună cu FBI-ul, au desco-perit o tentativă de atac asupra băncii al mafiei ruseşti. În consecinţă FBI a devenit salvatorul omenirii, Levin unul din cei 10 mai primejdioşi infractori ai ultimului deceniu din sec. XX, iar „Citibank” – cea mai sigură bancă din lume cu cel mai sigur Serviciu de Securitate Electronică.

24.02.1998. Procesul din New-York s-a finalizat. Pentru ca imaginea „Citibank”-ului să nu sufere şi pentru salvarea lumii de criza financiară era necesar ca pedepsele membrilor grupului lui Vladimir Levin să fie cât mai mici. Membrii grupului Levin s-au ales cu mici ter-mene de privaţiune de libertate: Levin – 3 ani în loc de 60, Alexei Laşmanov – 3 ani, iar ceilalţi membri cu nişte termene simbolice. Toate ma-terialele acestor investigaţii au fost secretizate de FBI. Deoarece în primăvară i s-au împlinit cei trei ani de detenţie (1995-1998), Vladimir Levin este eliberat şi exilat în Cehia, din greşeala funcţionarilor americani.

2000. Levin depune mărturii la sectorul de miliţie din Sankt Petersburg. În procesul-verbal, el susţine că „apăsa tastele şi introducea comenzi fără ca să ştie ce se întâmplă”.

La această istorie se adaugă an de an noi dovezi. Există versiunea că încă în 1993 Levin a procurat cu 100 $ SUA codurile de spargere a sis-temului de securitate al „Citibank”-ului, de la un coleg al său, poreclit de toţi „Protozoid”.[5, p.2]

De asemenea, deseori în multe articole se expune ideea că Levin nu era iniţiat în dome-niul tehnologiilor informaţionale, ceea ce este o greşeală, deoarece sub conducerea lui Gluzman, el a elaborat o aplicaţie pentru evidenţa conta-bilă „Turbo-Salido”, care a ocupat locul doi la concursul unional şi compania “ Saturn SPB”

comercializa acest soft. În această companie Vladimir răspundea de informatizarea activită-ţilor comerciale.[5, p.3]

În concluzie, putem menţiona faptul că numai frica de imaginea “Citibank”-ului şi po-sibilitatea dezlănţuirii crizei financiare l-a salvat pe Levin şi pe complicii săi de o răfuială mai cruntă a justiţiei americane. Acest motiv şi acum ascunde de ochii lumii multe infracţiuni şi escrocherii informatice ce au loc cu „safeuri-le băncilor”, dar imaginea în faţa clienţilor este mai presus decât câteva milioane pierdute. Iată din ce cauza multe infracţiuni financiare, efec-tuate prin intermediul tehnologiilor informatice rămân nedeclarate, ceea ce provoacă noi valuri de atacuri informatice.

În cazul nostru, expus din investigarea de mai sus, dacă Levin se oprea numai la cele 143 800 dolari SUA, care deja erau trecute de angajaţii băncii Philippe National Bank Int. France Ltd. la capitolul pierderi neprevăzute, lumea nu mai auzea de el şi de peripeţiile lui hackeriste.

De asemenea, putem concluziona că golu-rile legislative în domeniul criminalităţii infor-matice a unei ţări ca Rusia putea genera o criză financiară de proporţii globale deja din 1994. Această situaţie necesită efortul comunităţii in-ternaţionale de a grăbi armonizarea legislativă globală privind criminalitatea informaţională.

În ultimul deceniu al sec. XX, ca şi acum, era foarte greu de demonstrat acţiunile ilegale ale hackerilor, vedeţi mai sus interogarea lui Le-vin în 2000, unica armă a FBI în această istoria a fost cooperarea internaţională cu poliţia, care a şi reţinut în flagrant escrocii informatici.

Bibliografie:Top 10 hackers of the worl1. d, http://www.to-pyaps.com, Posted on 01 April 2010.N. Ploteanu, 2. Securitatea informaţională, Chi-şinău, 2008.Антон Платов, «Дело Левина»: как все 3. было», în Компьютерная газета, № 36, 2003.Уголовный кодекс РФ от 13 июня 1996 г. 4. N 63-ФЗ.Сергей Петухов, 5. Дело Хакера №1. Подроб-ности величайшего ограбления века,1998.

Page 258: Anale Stiint Ed 10
Page 259: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

259

Tulburările în masă trăite de Republica Moldova determină deliberarea precum şi cu-noaşterea procedeelor de dirijare, coordonare, influenţă, persuasiune pentru evitarea conse-cinţelor distructive de vieţi omeneşti şi edificii.

Înainte de oricine Gustave le Bon este cel care pune bazele teoriei despre psihocomporta-mentul mulţimilor. Într-o astfel de comunitate, spune autorul, personalitatea conştientă dispa-re, formându-se un „suflet colectiv”. În aceste condiţii se poate pune problema caracteristici-lor unei astfel de mulţimi de vreme ce ea este alcătuită din mai mulţi indivizi, care îşi pierd în mare măsură conştiinţa de sine. Membrii unei astfel de comunităţi se supun legii unităţii men-tale a mulţimilor, prin care indivizii din grup au tendinţa de a-şi ignora propriile sisteme de va-lori şi încep să se ghideze exclusiv după normele grupului respectiv.

S. Freud, referindu-se la caracteristicile structural-dinamice ale comunităţilor umane şi grupurilor, distinge dominarea emoţiilor, care pot atinge paroxismul dezlănţuirilor pasionale de factură iraţională, de exaltare furibundă. Din acest motiv mulţimile pot trece cu uşurinţă de la o stare temperată la ură sau răzbunare.

Psihcomportamentul mulţimilor este de-scris de câteva caracteristici. Într-o mulţime psi-hologică, oricare ar fi indivizii care o compun, oricât de asemănătoare sau diferite ar putea fi modul lor de viaţă, ocupaţiile lor, caracterul sau inteligenţa lor, simplul fapt că ei s-au transfor-mat în mulţime îi înzestrează cu depersonaliza-

Dr. Aliona BIVOL,psiholog principal al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI

PERSUASIUNEA MULŢIMILOR ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ

Riots experienced by Moldova deliberation and knowledge determines routing procedures, coordination, influence and persuasion to avoid the destructive consequences of human lives and buildings. Before anyone Gustave Le Bon is one that lays the foundation for psycho-behavioral theory of sets. In such a community, says the author, conscious personality disappears, forming a "collective soul". In these circumstances can be no question characteristics such crowds since it consists of several individuals who lose their largely self-awareness. Members of such communities are subject to the law of mental unity of crowds, the group that individuals tend to ignore their own value systems and begin to be guided solely by the rules of that group.

re. Conştiinţa colectivă îi face să simtă, să gân-dească şi să acţioneze diferit de aceea cum se comportau izolat. Este important de înregistrat că aptitudinile intelectuale ale indivizilor şi in-dividualitatea se eclipsează de mulţime. Masele, astfel, capătă nu intelectualitate, ci mediocrita-te.

În acelaşi timp, eterogenul se îneacă în omogen, dominând calităţile inconştiente. Anu-mite conduite, reacţii, emoţii nu apar şi nu se transformă în acte la unii indivizi, decât incluşi în mulţime.

Prin contagiunea mentală se propagă sen-timentele şi atitudinile, obţinând un caracter atât distructiv prin sporirea forţei, cât şi paşnic. Individul din mulţime, fiind dominat de impul-sivitate, dorinţa de autoafirmare şi autocontrol redus al comportamentului, nu-şi dirijează ac-ţiunile. Omul nu este el însuşi, ci un automat în care voinţa lui se supune haosului şi instinc-telor. În timpul tulburărilor în masă individul prin instigare şi contaminare coboară mai mul-te trepte pe scara civilizaţiei.

În mulţime un rol considerabil îl deţine liderul (conducătorul). Voinţa sa determină opiniile şi credinţele mulţimii. Autoritatea sa exercită dominare prin influenţe spirituale, per-sonale, formând o carismă psihologică. Liderul carismatic este dotat cu calităţi ieşite din comun plasate deasupra vieţii de zi cu zi. Prin carisma sa permite fiecărui individ din mulţime să-şi imagineze că se află în relaţie directă cu admira-torul lor. Liderul se recrutează atât din mulţime,

Page 260: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

260

cât şi din afara ei, în baza afectivităţii. Acesta acordă încredere prin dedicarea personalităţii sale, prin convingerile sale, iar mulţimea îl ur-mează identificându-se cu el.

Personalitatea liderului a fost studiată de numeroşii autori (S. Freud, H. Bonhoeffer, H. Marcuse, E. Fromm). Ea trebuie să se „identifi-ce” cu sentimentele, ideile şi idealurile maselor, oferind garanţia colectivă a realizării lor.

Liderul este o personalitate care are forţa de convingere, de mobilizare, de persuasiune şi de organizare a maselor, oferindu-le un model de ideal. El trebuie să exercite o mare forţă de atracţie asupra persoanelor sau, cum susţine S. Freud, „prestigiul acestuia trebuie să reprezin-te o fascinaţie care se exercită asupra spiritului colectiv, ca o acţiune sau o doctrină”. Liderul este o personalitate de tip pasional, „fascinată de o profundă credinţă într-o idee” pe care le-o induce maselor (S. Freud).

Liderul prin curajul autentic insuflă în mintea mulţimilor atitudini şi convingeri im-plementând diverse procedee de persuasiune.

Suscitarea interesului mulţimilor se reali-zează prin idei simple şi puternice, lipsite de ori-ce explicaţii. Este important să se prezinte acte în ansamblu, fără indicarea genezei lor. Gloria, onoarea, religia sau patria reprezintă concepte care acţionează asupra individului din mulţime, indiferent de statutul lui social.

Dat fiind faptul că mulţimile pot fi im-presionate prin sentimente excesive, liderul sau oratorul care intenţionează să atragă mulţimile foloseşte metode persuasive: afirmaţia, repetiţia, contagiunea.

Afirmaţia pură şi simplă, lipsită de orice raţionament şi de orice dovadă, după Gustave le Bon, constituie un mijloc sigur de a inocu-la o idee sau o atitudine în mintea mulţimilor. Cu cât afirmaţia este mai concisă, mai lipsită de dovezi şi de demonstraţie, cu atât ea are mai multă autoritate. Mesajul trebuie să fie scurt, clar, bine conturat. Fluenţa verbală şi utilizarea unor procedee retorice (volumul, amplitudinea vocii şi variaţii de ton ale vocii) au o influen-ţă pozitivă în persuasiunea maselor, mai ales când liderul are un prestigiu puternic. Utiliza-rea anumitor procedee retorice cum ar fi me-taforele sau analogiile cresc impactul mesajului prin amplificarea atenţiei mulţimii. În general,

afirmaţia va avea o influenţă mai mare, dacă este credibilă. Credibilitatea afirmaţiei emise de către lider depinde de competenţa şi onestitatea lui. Gradul de cunoaştere a psihologiei maselor, statutul său social, nivelul său de educaţie, gra-dul de familiarizare cu problema asupra căruia se pronunţă au o influenţă pozitivă asupra diri-jării mulţimilor.

Afirmaţia are o acţiune persuasivă în ca-zul în care este repetată, pe cât posibil în aceiaşi termeni. Repetiţia intensifică remarca referitoa-re la acţiunile, dorinţele şi atitudinile maselor. Afirmaţia emisă se implantează în inconştient prin repetare, ca apoi să devină realitate, adică să fie crezută.

Persuasiunea mulţimii se realizează prin modele şi nu cu argumente. Modelele sunt uşor difuzate în mase prin contagiune. Contamina-rea maselor cu opinii, credinţe, sentimente for-mează un substrat în adoptarea de către mase a noii atitudini.

Contagiunea reprezintă tendinţa generală mentală de încorporare a comportamentelor, atitudinilor sub influenţa sugestiei şi imitaţiei.

Metodele persuasive ale mulţimii utilizate de lideri, în combinaţie cu elementele nonver-bale adecvate, determină schimbarea atitudinii maselor.

Postura liderului nu trebuie să denote încordarea sau apatie, să se evite privirile ner-voase şi indiferente. În mesajul transmis să se perceapă încredere. Mişcările corpului şi gestica nu trebuie să fie repetate până la exasperare. Ele trebuie să fie naturale şi nu agresive.

Tehnica persuasivă „da-da” în lucrul cu mulţimile presupune obţinerea de câteva ori a răspunsului „da” de la mulţime, la mai multe solicitări consecutiv, păstrând pentru sfârşit ele-mentul-cheie.

De menţionat că implementarea procede-elor comunicaţionale de persuasiune, sugesti-onarea mulţimilor prin măiestrie socială devin capabile de autocontrol, de responsabilitate şi de echilibru psihologic.

În scop de garantare a siguranţei şi a des-făşurării paşnice a tulburărilor în masă se oferă recomandări psihologice colaboratorilor OAI de persuasiune a mulţimilor:

respectarea Legii Republicii Moldova 1. cu privire la organizarea şi desfăşurarea întru-

Page 261: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

261

nirilor (în redacţia din 21.07.95);respectarea Codului de etică şi deon-2.

tologie al poliţistului (Hotărârea Guvernului R. M. nr. 481 din 10 mai 2006; ord.190 MAI din 07.06.2006). Actul normativ cuprinde şi aduce pe prim-plan o serie de valori cu specificitatea lor, integritatea personalităţii de pe poziţia ac-ţiunii de asigurare a ordinii de drept. Adaptarea unui comportament psihomoral adecvat faţă de colectivitate, în timpul exercitării funcţiei nu este impusă din afară, ci trebuie să decurgă din-tr-un impuls interior al colaboratorului OAI;

evitarea aplicării forţei fizice şi respec-3. tarea cadrului normativ care reglementează ac-tivitatea OAI;

organizarea şi planificarea minuţioa-4. să a acţiunilor poliţiei din timp în baza actelor normative;

influenţa psihologică asupra maselor 5. urmează să se înceapă cu periferia mulţimii, atenţia căreia mai uşor poate fi captată. Pentru a persuada întrunirea, se pătrunde în nucleul grupului unde este hipertrofiată sugestia şi re-activitatea;

demonstrarea încrederii în sine şi în 6. forţa psihologică de depăşire a situaţiei de cri-ză;

scoaterea din anonimat a persoanelor 7. care instigă masele;

trebuie avut în vedere faptul că mai tot-8. deauna tachinarea, batjocorirea, aroganţa, ame-ninţarea, umorul, în relaţia cu masele, pot de-termina evoluţia raporturilor către confruntare care poate deveni acută, degenerând în acte de violenţă fizică. Clar în expresii, civilizaţi, fermi în atitudini, dar nu şi cât se poate de concilianţi şi moderaţi în expresia verbală, colaboratorii OAI vor răspunde la solicitările cetăţenilor fără a da dovadă de slăbiciune sau incompetenţă (evitarea angajării, tăcere, sustragere) printr-o manieră inteligentă de continuă adaptare la si-tuaţie. Se evită ca agresiunea verbală să degene-reze şi să ajungă la violenţă. Pentru a dezamorsa agresivitatea verbală este indicată alegerea cu-vintelor, sensul frazelor, intonaţia, acestea fiind unele repere care pot modifica percepţia şi ex-pectanţa în raport cu demersul relaţiei interper-sonale. Colaboratorul OAI răspunde astfel încât cetăţeanul să nu fie provocat la noi acţiuni;

comutarea atenţiei maselor asupra al-9.

tui obiect decât cel din vizorul lor;nu se contrazice cetăţeanul din încă-10.

păţânare;persuasiunea maselor se realizează 11.

prin raţionalmente de ordin inferior bazate pe asociaţii. Colaboratorul de poliţie calmează tul-burarea mulţimii oferind argumente în baza asocierii (de idei, lucruri, fenomene), precum şi generalizează imediat cazuri particulare;

contactul cu persoana impulsivă din 12. mulţime vizează acţiuni din partea colaborato-rului OAI care nu se bazează pe contrazicere, dar vor evidenţia prin comparaţie demersuri si-milare al căror final a fost dezastruos.

Bibliografie:Charles U. Larson, 1. Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Iaşi, 2003.Gustave Le Bon, 2. Psihologia mulţimilor, Bu-cureşti, 1990.T. Butoi, I.T. Butoi, 3. Tratat universitar de psi-hologie judiciară. Teorie şi practică, Bucu-reşti, 2006.A. Mucchielli, 4. Arta de a influenţa, Iaşi, 2002.N. Sillamy, 5. Dicţionar de psihologie, Bucu-reşti, 2000.А.П. Назаретян, 6. Агрессивная толпа, массовая паника, слухи. Лекции по специальной и политической психологии.- СПб., Питер, 2003.И. Малкина–Пых, 7. Экстремальные ситуации. Справочник практического психолога, Москва, 2006.С.К. Рощин, 8. Психология толпы: анализ прошлых исследований и проблемы сегодняшнего дня. Психологический журнал, том II, № 5, 1990.

Page 262: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

262

Orice interogaţie filosofică, indiferent de complexitatea şi gradul de abstractizare al abor-dării, sfârşeşte indubitabil prin a se opri în faţa problemei omului, încercând să dezlege miste-rul existenţei acestuia în univers. Nu este stră-in de aceste interogaţii nici Blaise Pascal, care poate mai mult decât alţi gânditori a reuşit să se apropie de dezlegarea misterului existenţei umane, înaintând o viziune originală asupra acestei probleme milenare.

Ancorat în tradiţia greco-latină, pe urmele lui Pico della Mirandola, Pascal nu stăruie doar asupra titlurilor de nobleţe ale omului, aten-ţionând în acelaşi timp şi asupra slăbiciunilor umane.

Determinarea poziţiei omului în lume în natură şi societate constituie izvorul şi laitmo-tivul filosofiei lui Blaise Pascal. Concepţia pas-caliană despre om, despre menirea şi destinul lui în lume este marcată de două influenţe di-vergente: una inspirată de principiile ştiinţei, la care a aderat Pascal încă din copilărie, cealaltă, de principiile jansenismului, la care s-a conver-tit în perioada adolescenţei. Dacă fizica şi ge-ometria îl atrag pe Pascal dezvăluindu-i imen-sitatea şi complexitatea naturii, creştinismul îl captivează nu ca mod de explicaţie a lumii, ci ca modalitate de înţelegere a naturii umane. Deşi a fost preocupat, asemeni contemporanilor săi, de elaborarea unei „mathesis universalis” (şti-inţe universale), efortul filosofului francez se va orienta spre schimbarea naturii omului. Autorul „Cugetărilor” doreşte să-l trezească pe om din

Dr. Silvia ŞAPTEFRAŢIlector superior al Catedrei ştiinţe socioumanea Aademiei Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI,conferenţiar universitar

EXISTENŢA UMANĂ ÎNTRE „SPIRITUL DE GEOMETRIE” ŞI „SPIRITUL DE FINEŢE”

Any philosophical interrogation, regardless of complexity and abstraction approach, undoubtedly ends with a stop in front of the human problem, trying to unravel the mystery of its existence in the universe. There is no stranger to these interroga-tions Blaise Pascal, who perhaps more than other thinkers managed to get closer to unraveling the mystery of human existence, by submitting an original vision on this issue millennial. Anchored in the tradition of Greek and Latin, in the footsteps of Pico della Mirandola, Pascal insisted not only on titles of nobility of man, and warned at the same time and human weakness.

starea de indiferenţă în care acesta se complace şi să-l facă să-şi conştientizeze atât rătăcirile şi slăbiciunile, cât şi măreţia şi demnitatea. Pentru a realiza acest proiect ambiţios, Blaise Pascal întreprinde în „Cugetări” o analiză minuţioasă a universului uman.

În opinia lui Pascal universul cuprinde trei ordini diferite ale realităţii:

ordinea corpurilor – corespunde naturii;1. ordinea spiritului – corespunde umani-2.

tăţii;ordinea carităţii – corespunde Divini-3.

tăţii.În lumea pascaliană, organizată conform

acestor trei niveluri ale realităţii, fiecare ordine este semnificativă şi nu poate fi redusă la o alta: trupul nu e depăşit de spirit şi nici acesta de ca-ritate. Nivelul cel mai înalt al realităţii – nivelul graţiei divine, deşi este infinit, cuprinzând ce-lelalte două nivele ale realităţii, nu le anulează. Ordinea corpurilor şi ordinea spiritului există într-o multitudine de manifestări, subliniind di-versitatea lumii reale.

Ordinea spiritului care, în tripartiţia pas-caliană, reprezintă ordinea de mijloc, constitu-ie punctul central al ontologiei şi umanismului pascalian. Anume în punctul de mijloc, care este reprezentat de om, se uneşte în totalitate existenţa. Fiind material (ca trup) omul are tan-genţe de netăgăduit cu ordinea corpurilor, ca raţiune (ca spirit) el poate accede (nu însă fără ajutorul graţiei divine) la ordinea carităţii.

Ocupând în lume o poziţie medie între

Page 263: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

263

ordinea naturii şi ordinea Divinităţii, pe care tinde să le înţeleagă, dar nu reuşeşte, deoarece aceste două nivele ale realităţii fiind infinite îl depăşesc, omul este suspendat între cele două infinituri: infinitul mare şi infinitul mic. Omul reprezintă un punct mediant al lumii, pornind de la înţelegerea căruia se pot descifra multe mi-racole. Între abisul infinitului mare şi infinitului mic, omul pare o fiinţă uriaşă în comparaţie cu o gâză, extrem de neînsemnat însă în imensi-tatea naturii. Situat între aceste două nemărgi-niri, omul, în opinia lui Pascal, este condamnat să rătăcească mereu în preajma tainelor lumii, incapabil să afle cauza ultimă a lucrurilor. Deşi persistă o iluzie epistemologică, toate eforturile de cunoaştere a esenţei lucrurilor, în opinia lui Pascal, sunt zadarnice.

În concepţia filosofului francez omul apa-re ca o fiinţă complexă şi contradictorie, dupli-citară, fiind un amestec de spirit şi materie, ra-ţiune şi pasiuni, înclinaţii superioare şi porniri josnice. Dacă raţiunea îndeamnă omul la căuta-rea adevărului, simţurile îl înşală prin aparenţe false, pasiunile tulbură simţurile furnizându-le impresii inadecvate, iar imaginaţia plăsmuieşte frumuseţea, justiţia şi fericirea; voinţa, punând stăpânire asupra spiritului, îi impune capricii-le sale, iar deprinderea, care este cea de-a doua natură, dă naştere la tot felul de dispoziţii şi do-rinţe artificiale; amorul propriu îndeamnă eul uman să nu se iubească decât pe sine, detestân-du-i pe ceilalţi. Denunţând imperfecţiunea na-turii umane, B. Pascal se întreabă: „Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii? Judecător al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de certitu-dine şi eroare; mărire şi lepădătură a Universu-lui, monstru de neânţeles” [3, p. 19-20].

Tragismul duplicităţii fiinţei umane, care îmbină în sine atât extrema măreţie, cât şi extre-ma mizerie, este îmbinat în opera lui B. Pascal cu tragismul finitudinii fiinţei umane. Măcinat de îndoială, pradă iluziilor şi tristeţii, omul pare hărăzit unui destin sumbru. Pentru a se sustrage de la gândurile ce vizează existenţa limitată în spaţiu şi timp, omul se refugiază fie în cerceta-rea ştiinţifică a naturii (animată de curiozitatea epistimologică specific umană), fie în plăcerile vieţii mondene, fie în ascetismul vieţii mona-

hale. Însuşi Pascal, în scurta sa viaţă, a parcurs cele trei etape enumerate mai sus: în copilărie şi adolescenţă s-a preocupat preponderent cu cercetările ştiinţifice, după moartea tatălui său a cunoscut plăcerile vieţii mondene, iar spre apu-sul vieţii sale s-a alipit janseniştilor de la Port-Royal, dedicându-se întru totul reflecţiilor teo-logico-spirituale.

Atribuind creştinismului capacitatea de a soluţiona enigma existenţei umane, a moralităţii omului, în ultima etapă a vieţii efortul filosofu-lui s-a concentrat asupra unei apologii a religiei. În opinia lui Pascal, problemele metafizice tra-diţionale cu privire la existenţa lui Dumnezeu nu sunt convingătoare. Gândirea lucidă a ma-tematicianului ce crede numai în adevăruri lim-pezi şi controlabile refuză sintagma evlavioasă: „crede şi nu cerceta”, căutând zadarnic suportul raţional al religiei pentru a îndemna la credin-ţă. Înţelegând că nu poate elucida complexita-tea semnificaţilor divine, Pascal îl consideră pe Dumnezeu un Dumnezeu „ascuns”, care este de nepătruns, deoarece, neavând nici părţi, nici li-mite, nu are nici un raport cu omul. El se poate doar releva adevăraţilor credincioşi în clipele de comuniune mistică sau prin intermediul minu-nilor realizate.

Pentru a îndemna la credinţă, în „Cuge-tări”, Pascal propune soluţia probabilistă a pa-riului. După formă şi conţinut, pariul pascalian rămâne tributar formaţiei ştiinţifice a autoru-lui, având semnele distinctive ale unui raţiona-ment:

„Pariaţi pe existenţa lui Dumnezeu! –Dacă câştigaţi, câştigaţi totul; –Dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic. [6, p. –

226].Din pariul pascalian derivă limpede faptul

că religia creştină îl atrage nu doar ca mod de explicaţie a lumii, ci în special ca modalitate de menţinere a moralităţii în societate. Creştinis-mul, în opinia lui Pascal, îl obligă pe om să-şi recunoască imperfecţiunea şi să depună efort pentru a o depăşi, pentru a duce o viaţă morală în conformitate cu preceptele biblice. Deşi con-form concepţiei janseniste împărtăşite de Pascal destinul e înscris în natura umană de către Divi-nitate, omul are posibilitatea de a se perfecţiona şi de a alege între viaţă josnică şi viaţă morală. Conform mărturiei filosofului francez, de câte

Page 264: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

264

ori intenţionează să mediteze asupra ideii de Dumnezeu, gândurile îl duc iarăşi la om – crea-ţia supremă a graţiei divine. Reprezentând atât punctul de plecare, cât şi punctul de sosire al „Cugetărilor”, omul nu este reprezentat de către Pascal doar în micimea şi neajunsurile sale, ci şi în măreţia care îi determină demnitatea. Înscri-indu-se în milenara tradiţie antropologică, în-tr-o manieră lingvistică irepetabilă, Pascal elogi-ază cu o insistenţă specifică demnitatea omului care constă în capacitatea acestuia de a gândi. Fiind dotat cu raţiune, omul este unica fiinţă din univers capabilă să gândească asupra pro-priei sale condiţii. „Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie cu-getătoare. Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte” [4, p. 22].

Dacă în Evul Mediu se opunea raţiunea credinţei, în perioada Renaşterii a persistat opoziţia ştiinţei şi înţelepciunii; Blaise Pascal, în spiritul acestei tradiţii, marchează în „Discur-sul asupra pasiunilor dragostei” opoziţia dintre „spiritul de geometrie” şi „spiritul de fineţe”. În opinia lui Pascal, toate ştiinţele sunt expresia spi-ritului de geometrie (prin care omul se aseamă-nă cu divinitatea) care se bazează pe principiile raţiunii, pe discurs şi pe demonstraţie. Tehnica demonstraţiilor infailibile ce conduce la dez-văluirea adevărurilor indubitabile face pentru Pascal din geometrie ştiinţa perfectă. Singurul reproş adus de către filosof geometriei constă în faptul că aceasta nu poate totaliza realitatea.

„Spiritul de fineţe” (prin care omul se înrudeşte cu natura) operează cu principii co-mune, ce stau la îndemâna oricui, bazându-se pe legile inimii şi nu ale raţiunii. „Dar trebuie să ai ochi bun” pentru a le sesiza, menţionează Pascal, şi „mintea dreaptă” pentru a le judeca. Principiile spiritului de fineţe rămân pentru cei mai mulţi obscure deoarece, în opinia filosofu-lui francez, sentimentele umane nu sunt întot-deauna clare, adesea fiind contradictorii. Atât „spiritul de geometrie”, cât şi „spiritul de fineţe” înregistrează o serie de priorităţi, precum şi de-ficienţe. Bazându-se pe exerciţiul raţionamentu-

lui, „spiritul de geometrie” exclude orice propo-ziţie ce nu se poate supune exigenţelor raţiunii. „Spiritul de fineţe” e domeniul libertăţii perfecte a simţirii, nu exclude nimic, acceptând chiar şi adevărurile ce par să se contrazică. Dacă raţiu-nea umană este limitată, inima şi sentimentul au capacitatea cuprinderii infinite, menţionează Pascal.

În pofida deosebirii dintre „spiritul de ge-ometrie” şi „spiritul de fineţe”, Pascal sugerează că numai colaborarea lor poate aduce adevărul în plenitudinea sa. Spiritele false, menţionează în „Cugetări” Blaise Pascal, nu sunt nici fine, nici geometrice. Menţionând acest lucru, filo-soful francez evidenţiază un adevăr: nu există nimic mai rău pentru om decât să nu aibă nici darul ales al fineţei, dar nici măcar luciditatea şi corectitudinea geometrului. Idealul spre care tinde Pascal este cel al simbiozei dintre cele două spirite: ca geometrul să fie fin, iar spiritul fin să aibă calităţile geometrului. Anume per-sonalitatea filosofului de la Port-Royal, care a dorit prin opera sa să trezească şi să dezvolte la cititori atât germenii raţiunii ştiinţifice, cât şi ai „raţiunii inimii”, reprezintă prin genialele sale lucrări ştiinţifice („Tratatul asupra sunetelor”, „Tratatul despre conice”, „Tratatul despre vid”, „Tratat de mecanică”, „Echilibrul lichidelor”, „Greutatea masei de aer”) şi memorabilele (ca stil şi profunzime) „Cugetări” şi „Scrisori pro-vinciale” exemplul unităţii indisolubile dintre gândire şi sensibilitate.

Sortit să se afle situat între extreme, omul, în opinia pascaliană, este posedat de dorinţa de exces. Filosoful recomandă, împotriva tentaţiei extremelor şi a exceselor, o „axiologie a echili-brului” şi o „etică a punctului de mijloc”. Omul cu o adevărată conduită morală trebuie să poa-tă acorda puterea cu slăbiciunea, cu „spiritul de geometrie” (raţiunea), cu „spiritul de fineţe” (sentimentele), conchide B. Pascal, făcând din sinteza lor o şansă de realizare. Geniu al parado-xurilor şi al antitezelor, B. Pascal a intuit, poate cel mai bine, slăbiciunile şi contradicţiile naturii umane, dar şi „acel nimb de măreţie pe care i-l conferă privilegiul gândirii, bază a dominaţiei asupra universului fizic şi asupra lui însuşi” [6, p. 226]. Lucrările ştiinţifice, filosofice, morale şi religioase, întreaga operă pascaliană, oferă cititorului mai bine de trei secole prilej de au-

Page 265: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

265

tocunoaştere, meditaţie şi uimire, „Cugetările” moralistului francez ocupând pe bună drepta-te unul din locurile de vârf în palmaresul celor mai citite cărţi.

Referinţe:Istoria filosofiei moderne: de la Renaştere 1. până la Kant, Bucureşti, Ed. Tess-Expres, 1996.H. Lazăr, 2. B. Pascal: un discurs asupra raţiu-nii, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991. B. Pascal, „Cugetări”, în 3. Scrieri alese, Bucu-reşti, Ed. Ştiinţifică, 1967.B. Pascal, 4. Cugetări, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1992.B. Pascal, 5. Cugetări, provinciale, opere ştiinţi-fice, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967.C. Stere, 6. Din istoria doctrinelor morale, Iaşi, Ed. Polirom, 1998.

Page 266: Anale Stiint Ed 10
Page 267: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

267

Limba este condiţia existenţei omului ca fiinţă raţională, pentru că prin ea omul judecă, prin ea comunică şi în ea îşi păstrează comoa-ra spirituală pe care a acumulat-o din cele mai vechi timpuri. Prin urmare, limba este codul ge-netic al unui popor1.

Limba are funcţiile de instrument al gân-dirii, de hrană materială a gândului şi de depo-zit de informaţii despre tot ce cunoaşte omul în prezent. Această din urmă funcţie face ca limba să fie un adevărat mesager ce leagă generaţiile trecutului, prezentului şi viitorului.

Societatea umană nu poate exista fără co-municare, mai trebuie adăugat că nici comuni-carea nu poate avea loc, în sensul larg al cuvân-tului, decât în societate. Comunicarea a devenit pentru om nu numai condiţia, sine qua non a traiului în comun, a conlucrării, ci şi condiţia manifestării sale, ca fiinţă socială, în relaţii cu semenii. Comunicarea nu este doar o condiţie care asigură înţelegerea dintre oameni în vede-rea conlucrării lor, dar şi o necesitate pur spiri-tuală a fiecărui individ.

Omul are nevoie de comunicare pentru a-şi satisface condiţia de a fi om. Comunicarea, ca multe alte lucruri şi fenomene, poate fi cores-punzătoare sau necorespunzătoare, de calitate bună sau rea, plăcută sau deranjată, interesantă sau plictisitoare etc. Iar de calităţile ei depinde confortul psihologic şi buna înţelegere.

1Alexei Palii, Cultura comunicării, Editura Epigraf, 2005, p. 7.

Gheorghe DOBOŞ,lector al Catedrei limbi moderne”a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI

COMUNICAREA DIDACTICĂ ÎN UNIVERSITATE

The didactic communication is the base of the teaching process, and assimilation of the knowledge. The information we give must be acommodate to the object, didactic matter and the train level of the student’s. The didactic communication can provail upon the students to change themselfs, but to change then’s hearts must be used the emotional way of speaking.

Each structural changing suppose a enterely exchange of attituds, which is very hard to realize.An open didactic communication comes from a strategical thinking. It must answer to the teacher’s and student’s expec-

tations, the last wich affirm the right to know and to understand. If to communicate didactic is a servant to make up your oun image, then to do a good didactic communication means to make a pozitiv and reach image.

The didactic communication is reaching its object when it change the students into a real professionals, abil to get what-ever they wont to.

Comunicarea este procesul prin care o parte, numită emiţător, transmite informaţii, mesaje unei alte părţi, numită „receptor”.

Funcţiile şi principiile comunicării sunt:a) competenţa de comunicare – abilitatea

de a demonstra comunicarea potrivită într-un context dat.

b) înţelegere şi cunoaştere – prin cunoaş-tere noi ne cunoaştem pe sine şi pe ceilalţi, când îi cunoaştem pe ceilalţi, ne cunoaştem simultan propria fiinţă.

c) relaţionare – avem nevoie de comuni-care, de relaţii prin care să împărtăşim realitatea noastră.

d) influenţă şi persuasiune – a influenţa pe ceilalţi să fie parte în activitatea noastră, pen-tru a atinge anumite scopuri.

Există următoarele tipuri de comunicare:După criteriul partenerilor:a) intrapersonală – se referă la gânduri,

sentimente şi la modul în care ne vedem pe noi înşine. Suntem simultan emiţători şi receptori.

b) interpersonală – cu o altă persoană.Din perspectiva codului folosit:a) verbală – se sprijină pe folosirea cuvân-

tului în comunicare.b) nonverbală – se petrece în afara limba-

jului verbalizat. Include contactul vizual, expre-siile feţei, îmbrăcămintea, accesoriile.

În sens organizaţional:a) comunicarea verticală – mesajele sunt

transmise de la nivelurile ierarhice inferioare spre cele superioare şi viceversa.

Page 268: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

268

b) comunicarea orizontală – mesajele sunt transmise de la egal la egal.

Comunicarea pedagogică reprezintă un transfer complex, multifazial şi prin mai mul-te canale ale informaţiilor între două entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi asumă simultan sau succesiv rolurile de emiţători şi receptori, semnificând conţinuturi dezirabile în contextul procesului instructiv-educativ. Comunicarea pedagogică presupune o interacţiune de tip fe-ed-back, privind atât informaţiile explicate, cât şi cele adiacente (intenţionate sau formate chiar în cursul comunicării).

Noţiunea de comunicare implică o anu-mită reciprocitate, fiind mai generală şi mai completă decât informarea, pe când aceasta din urmă nu este decât o varietate sau o latură a co-municării. Comunicarea presupune o procesu-alitate circulară, care se înscrie într-o anumită temporalitate de care ţine cont şi care, la rândul ei, o modelează. De altfel, timpul pare să fie un element relevant, cu un puternic caracter infor-mant în anumite contexte discursive. Tempora-litatea se poate converti într-un agent semiotic, suplimentar pentru profesorul care stăpâneşte arta prefacerilor, prin limbaj, a coordonatelor trecut-prezent-viitor. Temporalitatea discursu-lui este altceva decât timpul obiectiv.

Comunicarea ca formă de interacţiune presupune competenţa comunicativă de a o transpune şi traduce didactic, adică posibilita-tea de a şti ce, cât, cum, când, în ce fel, cu ce, cui oferi.

Comunicarea poate fi ierarhică şi reci-procă. Comunicarea didactică implică ambele strategii. Profesorul execută două acţiuni con-tradictorii: vorbeşte şi îşi ascultă studenţii în acelaşi timp.

De aceea comunicarea didactică va că-păta un aspect improbabil, deoarece strategia comunicaţională poate fi resemnificată în orice moment. În mod concret, educaţia se realizea-ză prin intervenţii ale maturilor, preponderent prin comunicare, în mentalitatea şi comporta-mentul personalităţii celor ce sunt educaţi.

Didactica modernă, care acreditează teze precum „fiecare învaţă de la fiecare”, vine să detroneze ierarhiile de roluri clădite pe vechi canoane, sau observaţii de suprafaţă care, apli-cate în plan real, ar avea efecte minime sau nule.

Orice profesor îşi va prefigura mental conţinu-tul şi forma discursului. Dar noi trebuie să defi-nim mesajul ţinând cont de toate variabilele im-plicate în acest proces. Mesajul este nu numai ceea ce se emite, ci şi ceea ce se recepţionează. Din perspectiva profesorului, mesajul, în ter-meni lingvistici, este o competenţă, iar din per-spectiva studentului este o performanţă, astfel încât am putea aprecia că semnificaţiile mesaje-lor didactice nu se transmit, ci „se fac” la fiecare rol în parte, în funcţie de o serie de parametri contextuali, preexistenţi sau structuraţi în actul enunţării2.

Actualizarea sensurilor în discursul di-dactic este un prilej de afirmare a creativităţii şi personalităţii studenţilor, unde ei îşi vor dez-volta disponibilităţile receptive şi capacităţile de cunoaştere.

Procesul de învăţământ se realizează prin şi cu ajutorul comunicării, fiind, în ultimă in-stanţă, un act de comunicare.

Comunicarea conţine prin ea însăşi po-tenţialul educativ, însemnând transmitere de cunoştinţe, autoreglarea activităţii intelectuale, transmiterea codurilor caracteristice fiecărei ştiinţe. Între comunicare şi educaţie există un raport de independenţă.

Limbajul didactic are caracteristici pro-prii. Fiind un proces atât de complex, comuni-carea didactică cunoaşte mai multe abordări şi mai multe definiţii.

În literatura de specialitate nu există un consens asupra conceptului de comunicare di-dactică, astfel încât se mai utilizează şi cel de comunicare educaţională sau pedagogică. Din perspectiva educaţiei formale, comunicarea di-dactică constituie baza procesului de predare şi asimilare a cunoştinţelor în cadrul instituţi-onalizat al şcolii şi între parteneri, cu statusuri determinate. Comunicarea didactică nu este numai o activitate ce pune în relaţie cadrul di-dactic şi studentul pentru realizarea unor obiec-tive comune. Comunicarea este şi un proces psihosocial de influenţare prin limbaje specifice a aptitudinilor, convingerilor, a componentelor motivaţional-afective şi volitive.

2 Ion Negură, „Comunicarea dintre studenţii moldoveni şi români”, în Comunicarea şi mobilitatea studenţilor, Chişi-nău, Editura Arc, 1999, p. 78.

Page 269: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

269

În comunicarea didactică trebuie să fim precişi, concişi şi expresivi în acelaşi timp. In-formaţiile transmise trebuie adaptate scopului, obiectivelor didactice şi nivelului intelectual al studenţilor.

Comunicarea didactică este una evalutivă şi autoevalutivă atât pentru profesor, cât şi pen-tru student.

În acest context se evidenţiază raportul dintre limbajele verbal, paraverbal şi nonverbal utilizate de profesori în corelaţie cu obiectivele didactice şi cu partenerii studenţi. Stilul profe-sorului defineşte predominaţia verbal-nonver-bal în dialogul educaţional. Totuşi mimica, ges-turile, paralimbajul sunt extrem de importante, înlesnind înţelegerea mesajului şi rămânând uneori adânc întipărite în amintirea studentului şi asociate cu sentimentele de admiraţie, stimă sau, dimpotrivă, de neplăcere, dezinteres pen-tru profesor şi materia predată3.

Pentru eficientizarea comunicării didacti-ce în primul rând ar trebui să avem în vedere eliminarea pe cât posibil a barierelor de comu-nicare cum ar fi distorsiunile, inexistenţa unui repertoriu comun între profesor şi student care duce la perturbarea comunicării. Supraîncăr-carea informaţională sau bombardamentul in-formaţional care pune studentul în faţa unei abundenţe extreme de informaţie poate duce la dezvoltarea unui refuz faţă de activitatea didac-tică, la confuzii, epuizare fizică şi motivaţiona-lă.

Blocarea comunicării prin relaţii reci, bi-rocratice şi alte manifestări scad, de asemenea, randamentul comunicării didactice. În acest context, a comunica eficient presupune: să in-formezi inteligibil şi să facilitezi înţelegerea mesajului transmis, să dezvolţi gândirea, afec-tivitatea, motivaţia, voinţa şi personalitatea stu-denţilor, să sesizezi şi să conştientizezi reacţiile, atitudinile şi manifestările comportamentale ale celor cu care comunici; să-i convingi pe cei cu care comunici.

Învăţământul modern a început să se folo-sească tot mai mult de metode interactive şi de noile tehnologii. Proiecţiile video, înregistrările

3 Aurel Codoban, Aspectele comunicării în mediul acade-mic, în comunicarea şi mobilitatea studenţilor, Chişinău, Editura Arc, 1999, p. 76.

audio sau video au devenit mijloace favorite fo-losite la lecţii şi prelegeri de a interacţiona şi a comunica mai eficient.

Analiza comparativă a strategiilor tradi-ţionale şi a strategiilor interactive de instruire permite a concluziona că ultimele orientează procesul de învăţământ spre student, spre nevo-ile lui interne, reflectând noile relaţii social-cul-turale şi tendinţele educaţionale în ansamblu. Pentru cercetarea dată, prezintă un interes deo-sebit diverse tipuri de clasificări ale strategiilor active de instruire. În legătură cu aceasta trebuie menţionat faptul că referitor la problema în ca-uză nu există o abordare unică. Astfel, una din strategiile active include metode problematiza-te, metode euristice, metode deductive, discuţia, lucrul în grupuri mici, exerciţiul, metodele de cercetare, experimentul, lucrări practice, instru-irea programată, discuţiile în grup, jocurile pe roluri, analiza, care include dezbaterile situaţi-ilor concrete, cazuri din viaţă. Aceste strategii active de instruire se aplică în funcţie de nive-lul activismului şi independenţei studentului în procesul instruirii4.

Folosind un limbaj inteligibil şi adecvat, bazat pe o comunicare expresivă şi convin-gătoare, cadrul didactic trebuie să încerce să transforme conţinutul predat în mod atractiv, nuanţat, argumentat şi inteligibil, apelând la în-tregul arsenal metodic, de etică şi de logică de care dispune şi depăşind simplul şi plictisitorul dialog într-o expunere elevată şi argumentată.

În comunicarea didactică, prezentarea şi exprimarea cunoştinţelor îmbracă forme dife-renţiate, în funcţie de auditoriul căruia îi sunt destinate, de aceea se poate spune că limbajul didactic are un destinatar definit, variabil după nivelul, interesul, formele de utilizare viitoare a celor comunicate axate pe obiectivele studentu-lui, profesorului şi mediului de învăţare.

Comunicarea didactică urmăreşte capaci-tatea de a pune în relaţie informaţii anterioare cu cele noi, evaluarea în raport cu noile achi-ziţii, mobilizarea unitară a cunoştinţelor spre crearea nevoii de cercetare şi a încorporărilor

4 Aurel Codoban, Aspectele comunicării în mediul acade-mic, în comunicarea şi mobilitatea studenţilor, Chişinău, Editura Arc, 1999, p. 132.

Page 270: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

270

reprezentărilor între cele oferite de viaţa socială, ştiinţifică şi culturală, profesorul exercitându-şi influenţa simultan asupra conţinuturilor. Sti-lul profesorului defineşte atitudinile personale care demonstrează ceea ce crede, dar şi ceea ce aşteaptă de la studenţi, ceea ce respinge şi ceea ce acceptă în dialogul educaţional, exprimă ati-tudini şi formează compartimente, sugerează reacţii în funcţie de situaţiile de comunicare, de interlocutori, de posibilităţile şi experienţele acestora, regăsind şi bariere de comunicare cum ar fi distorsiunile sau inexistenţa unui reperto-riu comun între profesor şi student care duce deseori la perturbarea comunicării.

Comunicarea didactică facilitează realiza-rea sarcinii, asigură coeziunea grupului, valo-rizează pe fiecare membru, acţionând ca factor de omogenizare, iar prin comportamentul său este acceptat de studenţi, se creează condiţii ca grupa academică să devină receptivă şi deschi-să cooperării. Profesorul şi studenţii trebuie să se influenţeze unul pe altul, dialogul devenind mai viu şi mai nuanţat în funcţie de aşteptările ambelor părţi ale relaţiei implicate în activitatea didactică şi nu în mod unilateral5.

În toate situaţiile educaţionale, datorită statusului profesorului, autoritatea, competen-ţa, prestigiul şi capacitatea de influenţă sunt net superioare studenţilor. Prin intermediul comu-nicării didactice profesorii şi studenţii pot să se conformeze normelor de învăţământ sau pot să-şi păstreze independenţa, pot să cedeze presiu-nilor sociale, cerinţelor educative să le accepte şi să se supună acestora. Comunicarea didactică apare ca formă obligatorie în vehicularea unor conţinuturi determinate specifice unui act de învăţare sistematică asistată.

Comunicarea didactică face parte din infrastructura şcolii superioare. Orice efort de dezvoltare trebuie să aibă în vedere cu prioritate latura umană a dezvoltării ei, iar comunicarea didactică eficientă este singura cale prin care profesorii şi studenţii îşi pot corela eforturile. De calitatea comunicării didactice depinde mo-dul în care se folosesc toate resursele intelectua-le pentru a ajunge la un succes comun.

5 C. Sălăvăstru, Personalitatea, Bucureşti, Editura Coresi, 1995, p. 95.

Comunicarea didactică devine un element necesar în perioadele de schimbări radicale, ea fiind unul din instrumentele de implementare a schimbării, a reproiectării proceselor interne, a noilor strategii a şcolii superioare. În perioada de schimbări structurale, comunicarea didacti-că obţine valenţe noi şi mai mult ca oricând îm-bracă formele unei arte. Comunicarea didactică poate convinge minţile studenţilor să se schim-be, dar pentru a schimba şi inimile studenţilor trebuie folosit limbajul emoţiilor. Orice schim-bare structurală presupune o schimbare radica-lă de atitudine, care este dificil de realizat6.

O comunicare didactică deschisă, perma-nentă şi precisă rezultă dintr-o gândire strate-gică. Ea trebuie să răspundă aşteptărilor profe-sorilor şi studenţilor, care îşi afirmă dreptul de a şti, a cunoaşte şi a înţelege corect. În aceste condiţii ei nu mai au de ales, dar trebuie să se afirme, să convingă, să argumenteze şi să moti-veze. Cu cât mai înaltă va fi capacitatea lor de a efectua o comunicare didactică, cu atât mai puternică va fi imaginea lor şi a instituţiei unde activează sau îşi continue studiile.

Dacă a comunica didactic serveşte la con-stituirea propriei imagini, a efectua o comuni-care didactică bună, suficientă înseamnă a-ţi forma o imagine pozitivă, favorabilă, adeseori bogată şi coerentă.

Interesul fiecărui student este de a studia cu colegi şi profesori capabili de iniţiative, bine informaţi, capabili să comunice într-o manieră clară, precisă şi eficientă şi nu cu cei transfor-maţi în roboţi, în simpli executanţi de ordine venite de „sus”.

Comunicarea didactică îşi atinge sco-pul în favoarea adevărului şi a deplinei reuşite transformând studenţii în specialişti desăvârşiţi, capabili să ajungă până unde doresc pentru a-şi atinge scopul în viaţă.

6 A. Cosmovici, Psihologie şcolară, Polirom, 1999, p. 76.

Page 271: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

271

Bibliografie:Alexei Palii, 1. Cultura comunicării, Editura Epigraf, 2005.Nicki Stanton, 2. Comunicarea, Bucureşti, Editura Ştiinţă şi Tehnică S.A.,1995.Ion Negură, „Comunicarea dintre studen-3. ţii moldoveni şi români”, în Comunicarea şi mobilitatea studenţilor, Chişinău, Editura Arc, 1999.Aurel Codoban, 4. Aspectele comunicării în mediul academic, în comunicarea şi mobi-litatea studenţilor, Chişinău, Editura Arc, 1999.C. Sălăvăstru, 5. Personalitatea, Bucureşti, Editura Coresi, 1995.A. Cosmovici, 6. Psihologie şcolară, Polirom, 1999.I. Jude, 7. Psihologie şcolară şi optim educaţio-nal, Bucureşti, 2002.I. Pânişoară, 8. Comunicarea eficientă, Poli-rom, 2003. D. Sălăvăstru, 9. Psihologia educaţiei, Poli-rom, 2004. L. Şoitu, 10. Psihologia comunicării, Institutul European 2001.N. Burlacu,11. Comunicarea managerială, Chi-şinău, 2005.

Page 272: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

272

Smith (1976) was one of the first to define the term ‘international language”, nothing that an ‘international language is one which is used by people of different nations to communicate with one another”. Elaborating on this defini-tion, Smith makes several important assertions regarding the relationship language and culture. These assumptions are that:

a) its learners do not need to internalize the cultural norms of native speakers of that language.

b) the ownership of an international lan-guage becomes “de-nationalized”

c) the educational goal of learning it is to enable learners to communicate their ideas and culture to others.

These assumptions are valid for the use of EIL in a global sense, where English is used by individuals to communicate with people of other countries. However, they need to be mod-ified in reference to the use for EIL in a local sense, as occurs in many Outer circle countries, where English is used as a language of wider communication within one country. Through-out the book, I will maintain that the cultural norms of Inner Circle countries in order to use the language effectively as a medium of wider communication. Furthermore, when EIL is used by speakers from both Outer ( India, Singapore, Philippines etc.) and Expanding Circle (China, Japan, Germany etc.) countries to communicate across borders, I agree that one of its main uses is to allow speakers to tell others about their

Tatiana GUITU,lector metodist al Catedrei limbi moderne a Academiei „Ştefan cel Mare” MAI

FEATURES OF AN INTERNATIONAL LANGUAGE

În acest articol autorul încearcă să argumenteze importanţa limbii engleze şi a statutului acesteea ca limbă interna-ţională de comunicare. Drept argument autorul face referinţă la cercetătorul englez Smith care în anul 1976 printre primii a definit termenul „limbă de circulaţie internaţională”, astfel că o „limbă de circulaţie internaţională este una care este folosită de oameni, de diferite naţiuni în scopul comunicării între ei”. La elaborarea acestei definiţii, Smith s-a axat pe unele afirmaţii şi ipoteze ce sunt valabile pentru utilizarea la scară internaţională a limbii engleze.

ideas and culture. However, Smith’s second as-sumption need to be reframed as it relates to its local use in Outer Circle countries. Here the use of EIL has not become de-nationalized but rath-er its ownership has become re-nationalized, it is this very process that has led to lexical and structural innovation in the varieties of Eng-lish spoken in outer Circle countries and caused concern about the lack of common standards in the current use of the language.

With regards to this distinction between global and local, Smith’s notions concerning the relationship between an international language and culture warrant the following revision.

1. As an international language, English is used both in a global sense for international communication between countries and in a lo-cal sense as a language of wider communication within multilingual societies.

2. As it is an international language, the use of English is no longer connected to the cul-ture of Inner Circle countries ( USA, UK, Aus-tralia etc.).

3. As an international language in a local sense, English becomes embedded in the culture of the country in which it is used.

4. As English is an international language in a global sense, one of its primary functions its to enable speakers to share with others their ideas and culture.

Brutt-Griffler contends that four central features accompany the development of a world or international language. First, it is the product

Page 273: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

273

of the development of a world econocultural system, which includes the development of a world market and business community, as well as the development of a global scientific, cul-tural and intellectual life. Second, it tends to es-tablish itself alongside local languages in multi-lingual context composed of bilingual speakers. Third, unlike an elite lingua franca, it is not con-fined to the socioeconomic elite but is learned by various levels of society. Finally, an interna-tional language spreads not by speakers of that language migrating to other areas but rather by many individuals acquiring the language.

Today English exemplifies most of these features of an, international language. To begin, few would question that presently it dominates a variety of economic and cultural areas. In an issue of the National Geographic devoted to the topic of the development of a global culture, the editor notes that today less than 30% of Coca-Cola’s incomes from the United States; that Toy-ota now sells over 1,3million cars in the United States; that Nestle now has food factories in 80 countries; and that more than 90% of the top money-earning film in history are American productions. In other words, more and more products and trends from a variety of countries are reaching global markets.

English facilitates this process and fuels its spread. Crystal (1997) offers further evidence of the domination of English in several impor-tant arenas including international relations, the mass media, international travel, international safety, education, and communications.

Demographic projections on the future users of English clearly demonstrate that it pos-sesses Brutt-Griffler’s second feature of a world language, namely that a world language estab-lishes itself alongside of other languages. Thus Graddol uses demographic projection to show that the balance between native and non-native speakers of English will shift significantly in the next 50 years. He concludes that:

“based solely on expected population changes, the number of people using English as their second language will grow from 25million to around 462million during the next 50 years. This indicates that the balance between L1 and L2 speakers will critically change, with L2 speak-ers eventually overtaking L1 speakers.”

Such projection support the point made earlier that one of the reasons for considering English an international language is the sheer number of people in the world who will have some familiarity with English. This shift reflects the use of English as a language of wider com-munication in a global sense for a great variety of purposes.

It is more difficult to demonstrate that English exemplifies the third feature of Brutt-Griffler’s model of an international language, namely that it is learned by various levels of society and is not an elite lingua franca. There are few accurate figures to support exactly who is learning English. One can assume, however, that if English is a required in a country, school children will at least have some exposure to it. On the other hand, gaining a high level of pro-ficiency in English typically required more than the limited hours of instruction that generally occur in state school contexts and hence, those who want to attain a high level of proficiency in the languages seek other means of learning, often in private institutes. This is certainly true in many Expanding Circle countries around the world today where there exists a huge industry of private programs to help individuals gain proficiency in English, often for exam an pro-fessional purposes. It also appears to be n Outer Circle ( India, Singapore, Philippines etc. )coun-tries like India, in which many private schools, unlike state schools, are English medium, giv-ing those who attend them more exposure to the language. Hence, it is difficult to support the notion that English is not in some sense an elite lingua franca since those who have more eco-nomic resources are often those who are able to attain greater proficiency in the language. The connection of English o economic resources and development is one we will return to shortly.

The final feature of Brutt-Griffler’s model of an international language is that it spreads not though speaker migration but rather by many individuals in a speech community acquiring the language ( what Brutt-Griffler terms ‘macro acquisition’). Language spread by speaker mi-gration results typically in the development of largely monolingual English-speaking commu-nities (e.g. the United States, Australia, and New Zealand ). ‘ Macroaquisition, on the other hand,

Page 274: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

274

in reference to English has occurred largely in Outer Circle countries but even, as was noted earlier, in some Expanding Circle countries’. The result of this type of language spread, however, is not monolingualism but rather large-scale bi-lingualism.

As Brutt-Griffler points out, the fact that the spread of English today is primarily due to macro acquisition has two important implica-tions. First, it means that the study of English as an international language must involve an in-vestigation of bilingualism in both Outer and Expanding Circle countries, rather than on lan-guage shift , which often occurs when individuals move to Inner Circle countries. Second, because the current spread of English entails macro ac-quisition, the focus of investigation must be on bilingual English speech communities rather than on individual language learners.

There is one type of migration today that may be a significant factor in the continued growth of English, namely urban migration. Graddol notes that the most rapid urbanization today is taking place in the developing world where in Asia alone between 1994 and 2025 there is likely to be an increase of more than 20% in the urban population. Graddol predicts that urbanization will have important effects on world languages since urban areas are typically the focus for linguistic change. They are also im-portant points for languages contact and diver-sity, and they encourage the growth of a middle class who become consumers of the global ma-terial culture. for Graddol,

Urbanization thus has important effects on language demography.

New languages emerge, others change, some are lost. In the world’s cities – the nexus for flows of people, goods and ideas – the spread of English will be first and most keenly; new patterns of English uses will arise amongst sec-ond-language speakers. But such cities will also form the foundation for other, potentially rival, lingua fracas.

Urban migration then may have two ef-fects on the spread of English. First, this process may encourage the acquisition of English, par-ticularly among individuals with greater eco-nomic resources, thus further encouraging an economic split between English-knowing bilin-

guals and those who have little or no proficien-cy in the language. Second, urban center may both encourage language change and stabilize this variation, resulting in new institutionalized varieties of English.

Various characteristics of English today, then, warrant it being considered as an interna-tional language, particularly in a global sense. Clearly it is a language being learned by more and more individuals as an additional language, it is central to a growing global economy, and it is the major language of a developing mass culture. How, then, has English acquired this in-ternational status?

Reference:www.wikipedia.co1. mSuccess in English Teaching2. by Paul Davies and Eric Pearse, Oxford Handbooks for Language Teachers.How Languages are Learned3. by Nina Spada and patsy M.Lightbown, Oxford.Teaching and Learning in the Language Clas-4. sroom by Tricia Hedge, Oxford.

Page 275: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

275

Tatiana GUITU,lector metodist al Catedrei limbi moderne a Academiei „Ştefan cel Mare” MAI

THE SPREAD OF ENGLISH

Acest articol analizează dezvoltarea limbii engleze ca limbă internaţională. Mai degrabă o limbă de circulaţie internaţională este una care nu mai este legată de o singură cultură sau naţiune, ci serveşte la nivel global şi a nevoilor locale ca o limbă de comunicare mai largă. O altă caracteristică importantă a limbii engleze ca limbă internationala este că se dezvoltă alături de alte limbi.

Acest articol analizează, de asemenea, factorii care au condus la răspândirea limbi engleze ca limbă internaţională şi care sunt facto-rii care pot împiedica răspândirea ei. Deşi mulţi par să creadă că nu există nici o îndoială că utilizarea limbii engleze va continua să crească, însă, astfel cum s-a menţionat mai sus, sunt totusi factori ce pot impiedica răspândirea limbii engleze. Aceştea includ tehnologia noilor tra-duceri, stimulente pentru învăţarea limbilor regionale, mai degrabă decât o limbă de circulaţie internaţională, o lipsă de resurse economice pentru a promova predarea acesteia, precum şi atitudini negative faţă de limbi, culturi şi naţiuni cu care este asociată.

Reasons for the spread of English.According to the Crystal (1997), several

geographical and historical factors as well as socio-cultural ones led to the initial spread of English. During the XIX and XX centuries both British an American colonialism and the migra-tion of English-speaking individuals to other areas were of central importance. In addition, by the beginning of the XIX century Britain had become the world’s leading industrial and trading nation. Most of the innovations of the Industrial Revolution were of British origin, re-sulting in new terminology for technological and scientific advances. Hence, those who wanted to learn more about these innovations needed English both to understand the new terminol-ogy and to talk to English-speaking inventors and manufactures. Similar developments were taking place in the United States, and by the end of the XIX century the United States had over-taken Britain as the fastest growing economy, producing many new inventions. Crystal con-cludes that one of the primary reasons for the spread of English is that it has been in the right place at the right time, as he puts it:

“ In the 17th and 18th centuries English was the language of the leading colonial nation – Britain. In the 18th and 19th centuries it was the language of the leader of the industrial revolu-tion – also Britain. In the later – 19th century and the early 20th it was the language of the leading economic power – the USA. As a result,

when new technologies brought new linguistic opportunities, English emerged as a first-rank language in industries which affected all aspects of society – the press, advertising, broadcasting, motion pictures, sound recording, transport and communication.” (Crystal 1997:110-11)

Colonialism, speaker migration, and new technology developed in English-speaking countries were important in the initial spread of English, but what are the factors that are fueling its current spread and the macro-acquisition of the language within existing speech communi-ties? In order to answer this question, it is useful to consider the current uses of English in vari-ous intellectual, economic, and cultural arenas. The following is a summery of some of these by Crystal (1997):

International organizations: of 12,500 –international organizations listed in the 1995-1996 Union of International Associations’ Year-book, approximately 85% make official use of English.

Motion pictures: in the mid-1990s. the –United States controlled about 85% of the world film market.

Popular music: 99% of the pop groups –work entirely or predominantly in English.

International travel: the United States is –the leader in tourism earning and spending.

Publications: more book are published –in English than in any other language.

Communications: about 80% of the –

Page 276: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

276

world’s electronically stored information is in English.

Education: in many countries English –plays a significant role in higher education.

Over 85% of international organizations make some official use of English. Many of these organizations involve international rela-tions like the council of Europe, the Association of South-East Asian nations etc. Furthermore, some international organizations carry on their proceedings only in English, like in Asia and Pacific where about 90% of the international bodies carry on their proceedings only in Eng-lish. Many international scientific organizations as well as international sports associations also hold only in English. English is the key as an international language in a global sense in en-abling countries to discuss and negotiate politi-cal, social, educational and economic concerns.

The widespread use of English in a va-riety of political and intellectual areas makes it imperative for any country wishing to access the global community for economic development to have access to it. Initially, English is often necessary for securing funds for development either through international organizations or private funding sources. When the aid has been granted, whether it involves public health issues, agricultural development, or advancements in transportation infrastructures, the dissemina-tion of relevant information will most likely be in English. In this ways the language plays a key role in the economic development of a country.

English also dominates both the men-tion pictures industry and popular music, two key components in what some term the devel-opment of a global cultural, particularly among young people. Frequently those who decry the development of this global culture believe that its spread can be prevented by opposing the use of English. Yet it is not the language itself that is responsible; rather it is the highly profitable film and music industries, many based in the United States and other English-speaking countries. While English is not the cause of the spread of global culture, the fact that so much of popular mass video and music are in English makes the language enticing to many young people, often motivating them to study it.

Travel and tourism also fuel the current spread of English. Over 10% of the world’s labor force is now employed in tourist-related indus-tries, and it is estimated that by the year 2012 there will be over 100 million new jobs in this area. International travel has a globalizing effect, promoting the need for a common language – today this language is English. International air-ports around the world have essential informa-tion available in English and major international hotels have English-speaking staff available.

The significant role that English plays today in the storage and dissemination of in-formation is another key factor in its continued spread, for example, points out that in the 2000s 85% of biology and physics papers, 73%of med-ical papers and over 65% of mathematics and chemistry papers were written in English, more books are published in English than in any oth-er language (30%) followed by Chinese (13.3%) and German (12%), notes that today over 90% of the internet serves are English medium fol-lowed by 5% German and 3% Japanese. These figures clearly demonstrate that one needs to know today English in order to access and con-tribute to both printed and electronic informa-tion.

Finally, access to higher education in many countries is dependent on a knowledge of English. Although it may not be the medium of instruction, accessing key information in a great variety of fields is often dependent on having reading ability in English. Furthermore, in many countries the sheer cost of higher education is encouraging universities to accept international students as a method of increasing revenues and in such circumstances English is frequently the medium of instruction.

In sum, one of the primary reasons for the spread of English today is because it has such a variety of specific purposes. Knowledge of English is necessary for accessing many dis-courses at a global level from international rela-tions to popular culture to academia.

Factors that may impede the spread of English.

One major factor that has impeded and will impede the spread of English is that there is often little incentive for individuals, particularly

Page 277: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

277

in Expanding Circle countries ( China, Japan, Germany etc), to acquire more than a superfi-cial familiarity with the language. One of major reason English will not spread widely in Japan is because of the low contact ratio between Japa-nese people and speakers of English, only 1% of people living in Japan are non-Japanese resi-dents, not all of whom are English, there is little need in Japan to use English an o daily basis. Ja-pan’s limited use of English has had little impact on its ability to establish integral economic ties with regions all over the world, so there is not a strong economic incentive to learn English. In sum, there appears to be little need to use Eng-lish among the Japanese population as a whole.

Another factor that may slow the spread of English is that it may lose its preferred sta-tus as required foreign language, an important condition to assure its continued spread in these countries. Current predictions suggest that by 2012 the most popular foreign languages studied will be English, followed by Mandarin, Spanish and Indonesian, all languages representing large potential markets. In some countries the educa-tional system, for internal political reasons, will need to cater for the needs of language minority groups within the country, thus requiring one of these languages to be taught rather than Eng-lish. An finally, there may be political pressure to study the language of an adjacent country rather than English or local lingua franca.

It is possible that technological factors could lead to a decline in the use of English as the creation of few technologies make transla-tion more efficient and language compatibility on the Internet possible. The idea of a World Wide Web in which individuals can input data in their own language and expect any server to receive and display the data is a long way off. However, when the technological hurdles of this task are overcome, one of the incentives for learning and using English will be diminished, the Internet will increasingly serve local, cul-tural and commercial needs and that this will result in the use of more languages on the Web. The point is, that whereas today 80% of the in-formation stored on the World Wide Web is in English, as the use of computers spread, it is pre-dicted that English content may fall to 50% of

the total material. National resources are another factor

that may impede the spread of English. The mac-ro acquisition of any language requires societal resources. Even if a country chooses to promote the learning of English, unless there is economic support to do this, it is not likely to spread. A comparison between Guatemala, Honduras and Costa Rica demonstrates this. Whereas English is a required subject in all three countries, the fact that Guatemala spends only 2% of its bud-get on education, Honduras 4% an Costa Rica over 40% has had significant impact on the spread of these language in these countries.

The final and perhaps most significant, factor is resistance to the spread of English aris-ing from negative societal attitudes towards English and English-speaking nations. For ex-ample, in 1967 Tanzania made Swahili its official language, eliminating the official joint status of English. In the same year, Malaysia gave sole status to Malay as its official language. And in 1974, Kenya replaced English with Swahili as the official language. Such examples point to the fact that the spread of English may be seriously impeded by the belief that a nation’s culture and sense of community may be compromised by it. We turn now to an investigation of some of the potentially negative effects of the development of EIL ( English as an International Language)

Negative effects of the spread of English.The main negative effects of the spread of

English involve the thread to existing languages, the influence on cultural identity and the asso-ciation of the language with an economic elite. It has been argued that the spread of English reduces the role of existing languages, in some cases leading to their eventual extinction. In support of this claim, Swerdlow (1999) points out that whereas today more than 6,000 lan-guages exist, some linguists project that by the year 2100 the number of languages could drop to 3,000. Krauss (1992) predicts that the coming century may see the death of 90 % of the world’s languages, many from Asian Pacific countries. Although not all of these are being replaced by English, there are many instances where it is re-placing the mother tongue as a speech commu-nity. Such replacement is quite prevalent among

Page 278: Anale Stiint Ed 10

Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

278

immigrants to English-speaking countries. However, it is not just in Inner Circle

countries ( USA, UK, Australia etc.) that a lan-guage shift to English is occurring. Gopinathan (1998) , for example, points to the increasing number of households in Singapore in which English is the principal household language. Whereas in 1980 , 7,6% of Singaporeans used English as their principal household language, by 1990 this percentage had increased to 18,2%. Nigeria is another country in which there is evi-dence that English is replacing other languages. Schaefer and Egbokhare (1999) used oral ques-tionnaire data to investigate the loss of Africa languages in rural southern Nigeria. They con-clude that in this region, English is giving rise to the abandonment of indigenous, minority lan-guages.

To assume that the dominance of English is a function of the language itself, or its active promotion, is to oversimplify the complexity of the phenomenon of language spread. Many in-dividuals learn English not because they wish to become bilingual or have a love of the language, or even because it is ‘sold’ to them by a growing industry , but rather because they want access to such things as scientific and technological information, global economic trade, and higher education. Knowing English makes such access possible, English is like possessing the fabled Aladdin’s lamp which permits one to open as it were the linguistic gates to international busi-ness, technology, science and travel. In short, English provides linguistic power.

There is a variety of evidence to suggest that a belief in the power of English is wide-spread. Chew (1999) argues that the spread of English within Singapore is the conscious choice of Singaporeans who view its use as key to their economic survival. She points out that whereas some Singaporeans are concerned that the wide-spread adoption of English will lead to a loss of ethnic identity and Asian values, many value the material and other rewards that knowledge of the language can bring. As she puts it, among parents there has been a pragmatic realization that ‘ lack of a command in English would mean the continued marginalization of their children in a world that would continue to use the lan-

guage to a greater degree. It would also deny them access to the extensive resources available in English – resources which have developed as a consequence of globalization’

As suggested above, the replacement of local languages with English raises important issues regarding the relationship between lan-guage and cultural identity. It has argued that the spread of English has led to local traditions being replaced by a largely western-influenced global culture. Indeed today one can witness the celebration of Halloween in Chile, the lighting of Christmas trees in Japan and the sending of Valentine’s Day cards in India. To some, all of this is a direct result of the spread of English. It is not the language itself that is the culprit. Rather it is global communication, western-dominated mass media, the economic benefits that various celebrations bring thought the mar-keting of greeting cards and gifts, and a desire among many young people around the world to be part of a global culture that have brought these developments

The relationship between the spread of English and cultural identity has also been raised in relation to encouraging a negative view of non-western cultures. Here colonialism as being instrumental in promoting the spread of English and with it the devaluing of non-western cultures.

Finally, many concerns are raised in rela-tion to the negative economic repercussions of the spread of English. One of the primary con-cerns in this regard id the strong relationship between economic wealth and proficiency in the language, and the role that language educa-tion policy and practices play in promoting this. Tollefson (1991) for example, notes that because English is typically acquired in school contexts, this situation can lead to significant social in-equalities. As he puts it:

“ those people who cannot afford school-ing, who do not have to attend school, who at-tend substandard programmers, or who oth-erwise do not have access to effective formal education may be unable to learn English well enough to obtain jobs to participate in deci-sion-making systems that use English. Because education is a major concern of the state, this

Page 279: Anale Stiint Ed 10

Ştiinţe socioumane, ediţia a X-a

279

fundamental shift in the manner of acquisition means that state policies play a decisive role in determining who has access to the institutions of the modern market and therefore to politi-cal power. This shift to school-based language learning is a worldwide phenomenon, and so language policy plays an important role in the structure of power and inequality in countries through the world.” ( Tollefson 1991:6)

Reference:www.wikipedia.co1. mSuccess in English Teaching2. by Paul Davies and Eric Pearse, Oxford Handbooks for Language Teachers.How Languages are Learned3. by Nina Spada and Patsy M.Lightbown, Oxford.Teaching and Learning in the Language Clas-4. sroom, by Tricia Hedge, Oxford.

Page 280: Anale Stiint Ed 10

Redactor:Gheorghe CHIRIŢĂ

Tehnoredactare şiprocesare computerizată:

Svetlana COJUHARI

Concepţie grafică şi design:Ruslan CONDRAT

Coperta: Rodica BULAI

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Academia „Ştefan cel Mare” a Min. Afacerilor Interne al Rep. Moldova. Anale ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova : Ed. a 10-a / Acad. „Ştefan cel Mare” a Min. Afacerilor Interne al Rep. Moldova. – Ch. : Acad. „Ştefan cel Mare” a MAI al Rep. Moldova, 2010. – ISSN 1857-0976.

Ştiinţe socioumane. – 2010. – 280 p. – Texte: lb. rom., germ., rusă. – Rez.: lb. engl. – Bibliogr. la sfârşitul art. – 100 ex. – ISBN 978-9975-935-45-6.

- - 1. Academia “Ştefan cel Mare” a Min. Afacerilor Interne al Rep. Moldova – Anale (rom., germ., rusă). 34:378.635.1(478)(082)=135.1=112.2=161.1A 15