ANALELE

UNIVERSITĂŢII „ŞTEFAN CEL MARE”

SUCEAVA

SECTIUNEA FACULTATII DE STIINTE

ECONOMICE SI ADMINISTRATIE PUBLICA

SUCEAVA - 2006

2

CUPRINS

SECŢIUNEA CONTABILITATE-FINANŢE

ROLUL ŞI IMPORTANŢA SITUAŢIILOR FINANCIARE ANUALE ÎN

CADRUL SISTEMULUI INFORMAŢIONAL ECONOMIC AL

ÎNTREPRINDERII

(Prof. univ. dr. Elena Hlaciuc, Lect. univ. drd. Camelia Mihalciuc) …………..

5

IMPLEMENTAREA SISTEMELOR DE MANAGEMENT FINANCIAR

BANCAR

(Prep. Univ. Irina Chiriţă, Ec. Claudia –Elena Grigoraş Ichim) ………………………..

11

METODOLOGIA DE ANALIZĂ ŞI EVALUAREA RISCULUI FINANCIAR

( Asist. univ. drd. Ştefăniţă Şuşu)……………………………………………………………

17

SECŢIUNEA MANAGEMENT-MARKETING

MODIFICĂRI PRECONIZATE ÎN ACTIVITĂŢILE MANAGEMENTULUI

RESURSELOR UMANE ÎN PERIOADA URMĂTOARE

( Conf. Univ. Dr. Carmen Chaşovschi, Prep. Univ. Otilia Albu) ………………………

22

MOTIVAREA RESURSELOR UMANE – DE LA TEORIE LA PRACTICĂ

(Conf. Univ. Dr. Carmen Chaşovschi, Prep. Univ. Otilia Albu)…………………………

26

INFLUENŢA CULTURII ASUPRA MANAGEMENTULUI

(Lect. dr. Camelia Băeşu)…………………………………………………………………….

32

ALIANŢELE STRATEGICE MULTINAŢIONALE

(Lect. dr. Camelia Băeşu)……………………………………………………………………

38

MANAGEMENTUL ŞI RESURSELE UMANE ÎN COMPANIILE EUROPENE

(Prep. Univ. Simona Buta, Prep. Univ. Angela Cozorici)…………………………………

43

SECŢIUNEA ECONOMIE, COMERŢ, SERVICII

SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE ŞI INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE –

PRINCIPALII VECTORI AI GLOBALIZĂRII

(Prep. Univ. Angela Nicoleta Cozorici, Prep. Univ. Simona Buta)……………………

49

BLOCURILE COMERCIALE ÎN ECONOMIA GLOBALĂ

( Lect. univ. drd. Rozalia Kicsi, Prof. univ. dr. Aurel Burciu)…………………………….

56

3

TEORII ALE DEZVOLTĂRII REGIONALE

(Asist. Drd. Hurjui Marcela Cristina) ………………………………………………………

62

ANALIZA ŞI EVALUAREA PROIECTELOR DE INVESTIŢII ALE

FIRMELOR

(Lect. univ. dr. Mihai Popescu)……………………………………………………………….

68

DEZVOLTARE DURABILĂ

(Lect. univ dr. Carmen Nastase)………………………………………………………………

74

SECŢIUNEA STATISTICĂ , INFORMATICĂ ŞI MATEMATICĂ

ANALIZA MATEMATICĂ A RESTRICŢIEI DE BUGET DIN

PUNCT DE VEDERE A CONSUMATORULUI

(Lect. univ. drd. Anamaria G. Macovei, Asis. univ. drd. Tudor Colomeischi)……

82

REPARTIZAREA CANTITĂŢILOR OPTIME A UNOR RESURSE

PENTRU OBŢINEREA UNUI BENEFICIU MAXIM

( Lect. univ. drd. Anamaria G. Macovei, Ing. ec. drd. Sorin T. Siretean) ………….

86

COMPOMENTE DE LEGĂTURĂ ÎNTRE REŢELE DE CALCULATOARE

(Ing. ec. drd. Sorin T. Siretean)……………………………………………………………….

91

CRITERIUL OPTIM DE ALOCARE A FONDURILOR BĂNEŞTI

(Lect. univ. drd. Anamaria G. Macovei, Asis. univ. drd. Tudor Colomeischi)……..

96

SECŢIUNEA DREPT ŞI ADMINISTRA’IE PUBLICĂ

COMUNICAREA ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE

(Conf.univ.dr. Alexandru Nedelea, Lect. univ.drd. Marilena-Oana Nedelea)………….

102

APLICAREA BENCHMARKING-ULUI ÎN CONTRACTELE

ADMINISTRATIVE

(Asist. univ. drd. Liana Pascariu)……………………………………………………………

108

IMPLEMENTAREA DREPTULUI MEDIULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

(Asist. univ. Ciprian Ungureanu) …………………………………………………………….

112

SERVICIILE PUBLICE LA NIVEL EUROPEAN

(Lect. univ. drd. Irina Bilouseac)……………………………………………………………..

118

CONSULTAREA CETĂŢENILOR ÎN PROBLEMELE LOCALE ŞI ELIGIBILITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE – PRINCIPII COMPONENTE ALE AUTONOMIEI LOCALE (Lect. univ. drd. Irina Bilouseac)……………………………………………………………

124

RAPORTURILE SOCIALE ÎN CADRUL SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. (Lector. drd. univ. Negru Gabriela )...............................................................................

128

4

SECŢIUNEA 1

CONTABILITATE – FINANŢE

5

ROLUL ŞI IMPORTANŢA SITUAŢIILOR FINANCIARE ANUALE ÎN CADRUL SISTEMULUI INFORMAŢIONAL ECONOMIC AL

ÎNTREPRINDERII

Profesor univ. dr. Elena Hlaciuc Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Lector univ. drd. Camelia Mihalciuc Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Abstract

The annual financial documents have an essential role inside the informational economic system, being

the main source of information for managers. In the managerial process, the annual financial documents serve

as operative instrument for managers and employees who are both interested in knowing the economic situation,

the financial results and the whole evolution of the respective company.

One of the main objectives in a company’s life is being represented by the administration of informal

system.

Inside each organization there is an informal flow which must be very well- known so that the company

can fulfill the market demands.

Abordarea informaţiei, sistemul de informaţii, iată nişte termeni care sună din ce în ce

mai puternic în toate întreprinderile şi invadează modelele şi câmpurile de analiză a gestiunii.

Gestionarea întreprinderilor a avut mereu nevoie de atenţie îndreptată asupra a ceea ce

se întâmplă în exterior, de o memorare şi integrare a acestor date, ca şi de o producere a

informaţiilor. Deci, toate deciziile pe termen scurt şi lung pentru conducerea întreprinderii

necesită informaţii asupra mediului exterior şi asupra funcţionării interne.

Este cunoscut faptul că viaţa socială se desfăşoară pe multiple planuri prin diferite

tipuri de activităţi care alcătuiesc aşa – numitele organisme cu forme de organizare şi structuri

specifice societăţii umane şi că aceasta este însoţită de diferite schimburi de informaţii atât

între oameni cât ţi între aceştia şi mediul înconjurător[1].

Situaţiile financiare anuale reprezintă forma de bază în publicarea informaţiei

contabile, având ca obiectiv oferirea de informaţii privind poziţia financiară, performanţa şi

6

fluxurile de numerar ale unei întreprinderi utile unei game largi de utilizatori în luarea

deciziilor economice.

Sistemul Informaţional Economic a existat în toate orânduirile sociale, fiind adecvat

stadiului de dezvoltare al societăţii omeneşti. În cadrul fiecărei unităţi şi al economiei

naţionale, Sistemul Informaţional Economic are un rol important pentru efectuarea unor

conexiuni permanente între sistemele operaţionale (de producţie, comercializare, prestări

servicii etc.) şi sistemul conducerii în ambele sensuri, sub toate aspectele.

Sistemul Informaţional Economic (SIE) observă şi înregistrează activităţile care se

desfăşoară, existenţa şi mişcarea bunurilor şi a relaţiilor, obţinând date de bază, pe care le

prelucrează, le transformă în informaţii, le prezintă conducerii pentru luarea deciziilor, iar

apoi acestea sunt transmise organismelor interesate, urmărind în continuare aducerea lor la

îndeplinire[2].

Sistemul informaţional economic (SIE) reprezintă ansamblul mijloacelor şi

procedeelor de obţinere, stocare şi utilizare a informaţiilor într-un perimetru al activităţii

economice, ca rezultat al investirii unor resurse umane de capital[3].

Iar, fiind cunoscut faptul că acesta este considerat a fi în general sinonim cu sistemul

informaţional pentru conducere, o altă definiţie aferentă este că Sistemul Informaţional

Economic (SIE) este privit ca „un ansamblu de resurse umane şi de capital, investite într-o

unitate economică, în vederea colectării şi prelucrării datelor necesare producerii informaţiilor

care vor fi folosite la toate nivelurile decizionale ale conducerii şi controlului activităţi

organizaţiei”[3].

Un sistem informaţional economic constituie un ansamblu organizat de informaţii

complexe, care se obţin prin prelucrarea datelor furnizate de anumite surse şi care sunt

necesare pentru organizarea, conducerea şi desfăşurarea activităţii economice[4]. Importanţa

unui astfel de sistem derivă din aceea că el asigură cunoaşterea în orice moment a stării şi

funcţionării întreprinderii oferind informaţii despre modul în care se utilizează resursele,

despre existenţa unor deficienţe şi a necesităţii examinării acestora, etc.

Sistemul Informaţional Economic poate fi definit şi ca un sistem integrat de oameni de

specialitate, mijloace şi procedee adecvate, privind[2]:

- culegerea şi înregistrarea datelor tehnico-economice şi financiare, care privesc

patrimoniul unităţilor şi economiei naţionale în ansamblul acestora;

- prelucrarea şi analiza acestora;

- obţinerea de informaţii utile în vederea conducerii şi gestionării eficiente a

acestora;

7

- stocarea şi păstrarea datelor şi a informaţiilor pentru documentări şi controale

ulterioare.

În literatura străină[5], Sistemul Informaţional Economic de care dispune

întreprinderea poate fi definit ca un ansamblu de elemente (materiale, programe informatice,

personal) care permit obţinerea, tratarea, memorarea şi comunicarea informaţiilor sau ca un

sistem utilizator – maşină integrat, care produce informaţii pentru asistarea fiinţelor umane în

funcţiile de execuţie, gestiune şi luare a deciziilor.

Un alt autor prezintă sistemul informaţional economic drept „un ansamblu de

mijloace, proceduri de cercetare, înregistrare şi tratare a informaţiilor economice legate atât de

activităţile strategice cât şi de cele operaţionale ale acestuia”[6].

Conducerea, în general şi conducerea activităţii economice, în special, nu mai este

considerată numai o artă în care instituţia joacă un rol însemnat în luarea deciziilor, ci ca o

ştiinţă de sine stătătoare. Sistemul Informaţional ne ajută să observăm modul de utilizare a

resurselor, să sesizăm şi să examinăm critic deficienţele existente şi să punem în valoare (să

generalizăm) efectele pozitive[7].

În legislaţia şi practica economică curentă a diferitelor ţări situatiile financiare anuale

sunt cunoscute sub denumirea „abreviată” de bilanţ considerat a fi „cel mai reprezentativ

instrument de înregistrare şi control folosit de contabilitate, pentru realizarea acesteia,

deosebit de util pentru analiza situaţiei financiare şi caracterizarea activităţii economice a

întreprinderii într-o anumită perioadă de gestiune, atât în totalitatea lor cât şi pe diferite stadii

ale circuitului economic, cu indicarea beneficiului sau pierderii realizate[8].

Importanţa elaborării situaţiilor financiare este egală atât pentru cei care le întocmesc,

cât şi pentru utilizatorii informaţiilor financiare.

Contabilitatea produce situaţii financiare care au impact asupra societăţii şi care

modifică comportamentul indivizilor, generând mutaţii sau schimbări sociale[9].

Rolul triplu al situaţiilor financiare anuale privind utilizarea informaţiilor pentru

utilizatorii acestora poate fi structurat astfel:

- explicativ, cu referiri la practica afacerilor şi practica contabilă;

- normativ, de evaluare a gestiunii afacerii;

- previzional, care prevăd căutarea de soluţii la noile probleme care apar în domeniu.

Documentele de sinteză „au valenţe informaţionale mari”[10]asigurând aşa cum se

poate observa din tabelul nr. 1.2., următoarele:

8

Tabelul nr. 1.2.

LA NIVELUL UNITĂŢII LA NIVEL MACROECONOMIC

- analiza gestiunii afacerii;

- controlul activităţii cu identificarea în

timp util a deficienţelor şi fenomenelor

negative pentru luarea măsurilor corective;

- validarea acţiunilor întreprinse;

- obţinerea elementelor probante a relaţiilor

întreprinderii cu mediul economico-social;

- filtrarea informaţiilor contabile în

exteriorul întreprinderii;

informarea previzională a factorilor de risc.

- analiza patrimoniului naţional;

- stabilirea veniturilor statului;

- elaborarea strategiilor de politică

economică;

- calcularea produsului intern brut;

previzionarea măsurilor privind echilibrul

monetar, echilibrul balanţei de plăţi, etc.

Importanţa situaţiilor financiare anuale(conturilor anuale) se manifestă prin funcţiile

acestora, iar dintre cele mai reprezentative, pot fi considerate conforma literaturii de

specialitate[11] următoarele:

- Funcţia de reflectare, centralizare şi generalizare a conturilor anuale, care

presupune centralizarea periodică a datelor furnizate de contabilitate; unde datele

şi informaţiile, prelucrate potrivit procedurilor contabile, parcurg în general un

drum ascendent de la simplu la complex, de la particular la general, centralizarea

succesivă atingând punctul final în documentele de sinteză. Conturile anuale

reprezintă un sistem de indicatori economico-financiari cu caracter rezultativ,

termenul de „generalizare” marcând faptul că prin aceşti indicatori se dă expresie

trăsăturilor comune ale elementelor de patrimoniu avansate în circuitul economico-

financiar, conferind indicatorilor un conţinut omogen, cu o mare putere de sinteză

care implică astfel folosirea unei metodologii unitare de întocmire a situaţiilor

financiare;

- Funcţia de informare (sau de comunicare a informaţiilor financiare) şi

caracterizare a activităţii desfăşurate de întreprindere care reprezintă una dintre

cele mai importante funcţii, locul deosebit pe care îl ocupă contabilitatea în

sistemul informaţional conferind implicit un rol informatic prioritar situaţiilor

financiare, considerate sursa de informaţii esenţială pentru cunoaşterea situaţiei

economico-financiare a întreprinderii şi elaborarea de decizii de conducere a

activităţii acesteia, realizarea acestei funcţii a conturilor anuale presupunând de

9

altfel şi efectuarea unor analize şi respectiv al interpretării datelor conţinute de

acestea.

- Funcţia de analiză şi previziune, funcţie ce se manifestă în procesul de urmărire şi

interpretare a modului de realizare a obiectivelor programate prin angajarea şi

utilizarea resurselor întreprinderii, determinarea abaterilor de la indicatorii

programaţi, stabilirea măsurilor de luat pentru îmbunătăţirea activităţii. Conturile

anuale reprezintă un instrument de analiză a echilibrului economico-financiar,

acest echilibru fiind efectuat, controlat şi reglat atât din punct de vedre dimensional

– pe total – cât şi structural – pe părţi componente. Ca instrument de analiză a

echilibrului economico-financiar, conturile anuale sunt folosite în cunoaşterea,

dirijarea şi stăpânirea relaţiilor bilanţiere dintre activ, datorii şi capitaluri proprii pe

de o parte, iar pe de altă parte între fluxurile e cheltuieli şi venituri.

Conturile anuale, prin modul de participare la circuitul „informaţie – analiză -

decizie”, sunt considerate baza de referinţă în procesul conducerii activităţii economico-

financiare a întreprinderii.

Ca funcţie previzională a conturilor anuale, acestea utilizează în procesul de conducere

curentă şi de perspectivă informaţiile contabile şi financiare, iar pe baza acestora efectuându-

se calcule previzionale asupra modului în care se va desfăşura activitatea în perioadele

următoare, prin aceste calcule asigurându-se stabilirea unor indicatori cât mai precişi şi

respectiv decizii economice cât mai eficiente.

În teoria cunoaşterii, situaţiile financiare anuale(conturile anuale):

- probează principiile metodei contabile (dubla reprezentare şi dubla înregistrare),

punând faţă în faţă capitalul avansat cu capitalul procurat;

- demonstrează teoria egalităţii dintre cele două laturi (mijloace economice şi surse

ale acestor mijloace), prin relaţiile de echilibru bilanţier;

- reprezintă un nivel superior al sintetizării informaţionale contribuind la

desprinderea unor concluzii retrospective şi previzionale.

În practica contabilă, conturile anuale constituie începutul şi închiderea unui ciclu

contabil, generator al portofoliului de informaţii corelate şi verificate care exprimă toate

laturile activităţii economice.

Informaţiile publicate prin conturile anuale trebuie să asigure[12]:

- determinarea situaţiei nete a patrimoniului sau a capitalului propriu;

- determinarea rezultatului economico-financiare net obţinut;

- furnizarea unor date informaţionale de detaliu cu privire la evoluţia şi structura

unor componente patrimoniale sau a unor elemente de venituri şi cheltuieli.

10

Concluzionând, conturile anuale reprezintă produsele finale ale oricărui sistem

contabil, constituind de asemenea „o sursă importantă de cunoaştere şi analiză a situaţiei

economico-financiare a întreprinderii”[13]. Situaţiile financiare anuale nu se rezumă numai la

prezentarea condensată a seriilor de date aferente exerciţiului anterior şi, respectiv, ale

exerciţiului încheiat, ci pe baza lor se procedează la analiza proceselor şi fenomenelor care au

avut loc, se identifică relaţiile cauză-efect dintre acestea, se stabilesc măsuri de reglare a

activităţii, se elaborează prognoze, se iau decizii[12].

Bibliografie

1. Iacob, C., Sistemul informaţional contabil la nivelul firmei, Editura Tribuna

Economică, Bucureşti, 2000.

2. Brânzan, A., coordonator, Contabilitatea financiară, Editura Fundaţiei „România de

Mâine”, Bucureşti, 1999.

3. Oprea, D., Analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale economice, Editura

Polirom, Iaşi, 1999.

4. Noyellle, D., Westercame, G., Cele trei componente ale unui sistem informaţional,

Informatique et gestion, Franţa, nr. 30/1974.

5. Reix, R., Les systèmes d’information, Encyclopédie du management, Editions Vuibert,

Paris, 1992.

6. Esnault, B., Hoarau, C., Comparabilité financière, Presses Universitaires de France,

Paris, 1994, p. 11, operă citată de Deaconu, A., în Bilanţul contabil al agenţilor

economice, Modele de analiză, Editura Intelcredo, Deva, 1999.

7. Matiş, D., ş.a., Bazele contabilităţii pentru viitorii economişti, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 2005.

8. Pop, A., Contabilitate comparată şi aprofundată, Editura Intelcredo, Deva, 1996.

9. Ştefănescu, A., Performanţa financiară a întreprinderii între realitate şi creativitate,

Editura Economică, Bucureşti, 2005.

10. Pântea, I., P., Bilanţul contabil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987

11. Oprean, I., Întocmirea şi auditarea bilanţului contabil, Editura Intelcredo, Deva, 1997,

p. 80-82; şi Pântea, I. P., şi colectiv, Bilanţul contabil, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1987.

12. Lezeu, D., N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Editura Economică,

Bucureşti, 2004.

13. Voica, V., şi colectiv, Organizarea şi conducerea contabilităţii întreprinderilor

industriale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1975, po. 347, operă citată de

Dănescu, T., în Conturile anuale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000

11

IMPLEMENTAREA SISTEMELOR DE MANAGEMENT FINANCIAR BANCAR

Prep. Univ. Irina Chiriţă, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Economist Claudia –Elena Grigoraş Ichim, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Abstract

This article talks about what means financial banking management , how this part of management is

implementation in the build of one bank. The article begin to present the bank in generally, his structure and it is

over whit the importance and the necessity of the management.

The article want to reflect that this part of management, financial banking management, it is very

important at all lever of the bank, it is important because reflect how the bank it is organize. This description it

is important to know what is happen in a bank, what means management bank.

Banca – concept şi funcţiile băncii în economie

Activitatea de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţiala a societăţilor

bancare are ca obiectiv central menţinerea stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem bancar.

Reglementările elaborate de Banca Naţionala sunt aliniate la standerdele internaţionale

în materie, fiind în concordanţă atât cu principiile generale stabilite de Comitetul de la Basel

privind activitatea de supraveghere bancară, cât şi cu Directivele Uniunii Europene privind

reglementarea activităţii instituţiilor financiare şi de credit.

Ansamblul acestor reglementări are un character deosebit, întrucât se porneşte de la o

abordare a rolului Băncii Naţionale fundamental diferit de acel practicat în economiile

centralizate.

În esenţă, o bancă poate fi definită ca o instituţie care mobilizează mijloace băneşti

disponibile, finanţează şi creditează persoanele fizice şi juridice, organizează şi efectuează

decontările şi plăţile în cadrul economiei naţionale şi în relaţiile cu celelalte state, în scopul de

a obţine profit.

12

Din definiţie, rezultă caracterul complex al rolului pe care banca îl are în economie,

atât din punct de vedere al serviciilor pe care le efectuează, cât şi din punct de vedere al

relaţiilor în spaţiul geografic.

În principal, o bancă îndeplineşte următoarele funcţii:

1. Funcţia de depozit constă în :

• efectuarea de operaţiuni de depozit la vedere şi la termen, în cont, cu

numerar şi cu titluri, constând în atragerea resurselor băneşti de la persoane

fizice şi juridice, în vederea păstrării şi fructificării lor.

• efectuarea de operaţiuni de depozitare şi trezorerie pentru obiecte de

valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice şi juridice.

2. Funcţia de investiţii constă în:

• acordarea de credite în lei şi în valută persoanelor fizice şi juridice din ţară

şi străinătate

• participă în calitate de acţionar la înfiinţarea unor instituţii bancare sau

nebancare în ţară sau străinătate.

• achiziţionează active financiare în nume propriu.

3. Funcţia comercială constă în:

• realizarea de încasări şi plăţi, în valută şi în lei, generate de activităţi de

export, import, prestări de servicii şi turism intern şi internaţional,

operaţiuni cu character financiar, necomercial şi alte operaţiuni legate de

încasări şi plăţi între persoane fizice şi juridice din ţară şi străinătate.

• cumpără şi vinde, în ţară şi în străinătate, valută, efecte de comerţ

exprimate în lei şi în valută.

• efectuează operaţiuni de scontare şi rescontare a efectelor de comerţ.

• efectuează operaţii de schimb valutar şi operaţii de arbitraje pe pieţele

monetare internaţionale pe cont propriu sau în numele clienţilor.

• participă la tranzacţii externe financiare de plăţi şi de credit, încheie cu

bănci şi instituţii financiare străine angajamente şi convenţii de plăţi.

• cumpără şi vinde, în ţară şi în străinătate, aur şi metale preţioase, monede.

• emite efecte de comerţ: bilete la ordin, cambii sau trate, cecuri în favoarea

unor beneficiari din ţară şi străinătate.

• efectuează operaţiuni vânzare – cumpărare şi alte operaţiuni cu titluri emise

de stat.

13

• prestează servicii bancare, expertizare tehnică, economică şi financiară a

diferitelor proiecte, acordă consultanţă şi asistenţă în problemele de

gestiune financiară şi evaluare.

• organizează lansarea de obligaţiuni, asigură mobilizarea împrumuturilor

prin emisiunea de obligaţiuni, garantează emisiunea şi plasează

obligaţiunile pe piaţa secundară.

Rolul managementului bancar în obţinerea performanţelor băncii

Performanţele unei bănci depend întotdeauna de calitatea managementului, calitate

care este evaluată prin rezultatele obţinute în urma deciziilor manageriale.

Anticiparea cu precizie a evoluţiilor variabilelor economice în care managerii trebuie

să ia decizii este un lucru greu de realizat.

Aprecieri asupra mediului concurenţial, pieţei, produselor bancare, riscurilor,

constrângerilor, înseamnă, practic, descifrarea viitorului şi cunoaşterea din timp a ritmului în

care se produc aceste schimbări în vederea elaborării unor strategii realiste şi pertinente.

Pentru a avea performanţe, managementul trebuie să aibă în vedere următoarele

elemente:

1. Selecţia pieţelor şi produselor potrivite;

2. Un sistem de informaţii competitiv;

3. Recompensarea personalului băncii în funcţie de performanţe;

4. Cunoaşterea tehnicilor şi instrumentelor financiare;

5. Gestionarea financiară bună;

6. Elaborarea de strategii echilibrate pornind de la performanţele anterioare;

Pornind de la faptul că cei bine informaţi sunt puternici, necesitatea de a dispune de un

sistem informaţional competitiv apare ca o condiţie în realizarea performanţelor bancare. Deşi

nu întotdeauna un sistem de informaţii bun asigură un bun management, lipsa lui duce la

luarea unor decizii nefundamentate ştiinţific.

Realizarea unui bun sistem de informare a managementului apare mai dificilă pentru

bănci decât pentru ceilalţi agenţi economici.

Banca are, prin natura sa, o activitate contabilă. Ea nu gestionează doar propriile

conturi ca orice întreprindere, ci şi conturile clienţilor ei, întocmeşte diverse situaţii contabile

pentru autoriăţile monetare.

Elaborarea deciziilor implică mai întâi colectarea unui număr foarte mare de informaţii

care nu sunt disponibile nici în sistemul general de contabilitate, nici în diverse situaţii

statistice elaborate de bancă.

14

Insuficienţa prelucrării contabile sau statistice a informaţiilor impune, ca fiecare bancă

să-şi organizeze culegerea, tratarea şi circulatia informaţiilor într-un sistem unitar de

informaţii de gestiune, care permite tuturor decidenţilor să dispună de mijloace de analiză

satistfăcătoare.

În bancă, sistemul de informaţii de gestiune este unealta indispensabilă de cunoaştere

care alimentează fiecare decident cu informaţii, înainte ca acesta să ia o decizie. El asigură,

totodată, comunicarea între centrală şi unităţile teritoriale, jucând astfel pentru bancă rolul

sistemului nervos din corpul uman.

Al doilea element, cu pondere majoră în asigurarea performanţelor manageriale, este

selecţia pieţelor şi a produselor pe care banca le poate valorifica profitabil. În elaborarea

planurilor strategice, managerii trebuie să tina cont si de celelalte instituţii financiare existente

şi de produsele şi serviciile pe care acestea le vând şi numai dupa aceea să selecteze cu atenţie

pieţele şi produsele.

Totodata, în selectarea pieţei şi produselor trebuie să ţină cont de puterea economică a

băncii, experienţa şi evoluţia economiei.

Al treilea element consta in recompensarea personalului băncii în raport cu

performanţele obţinute. Păstrarea managerilor buni şi încurajarea performanţei ar trebui să fie

obiectivele primare în planul de recompensare.

Există patru elemente cheie în elaborarea planurilor bune de recompensare:

• în primul rând, banca ar trebui să plătească pentru sarcina îndeplinită de

fiecare salariat;

• în al doilea rand, planul de recompensare ar trebui să fie flexibil, în aşa fel

încât şi managerii din poziţii ierarhice mai joase să poată fi recompensaţi la

nivelul managerilor de la vârf;

• în al treilea rând, toţi salariaţii ar trebui să fie platiţi în funcţie de

performanţele băncii;

• în al patrulea rand, unii manageri ar trebui să aiba o formă de recompensare

specifică performanţei pe care banca a obţinut-o datorită activităţii lor;

Luarea în considerare a celor patru elemente ar genera următoarele efecte favorabile:

♦ banca va tinde sa ajungă la mai puţini manageri şi funcţionari

neperformanţi

♦ reducerea cheltuielilor cu salariile

♦ creşterea performanţelor bancare

Al patrulea element, care stă la baza realizării unei bune performanţe bancare, este

cunoaşterea instrumentelor şi tehnicilor financiare. . Băncile ar trebui să evalueze efectele

15

utilizării instrumentelor financiare prin prisma veniturilor şi a riscurilor potenţiale. Înţelegerea

acestor instrumente şi tehnici financiare este vitală pentru managementul bancar.

Al cincilea element, gestionarea financiară bună, presupune un management prudent.

Prudenţa constă în respectarea unor restricţii în ceea ce priveşte asumarea unor riscuri mari la

credite pentru a compensa creşterea cheltuielilor cu salariile şi investiţiile băncii în active fixe,

sau, lungirea portofoliului de credite neperformante prin rescadenţări şi reeşalonări în vederea

diminuării prezente a portofoliului de credite neperformante pe seama împingerii în viitor a

acestora.

Al saselea element, elaborarea de strategii echilibrate este necesară pentru aprecierea

veniturilor prin prisma riscurilor şi totodată, oferă mijloace de a face faţă schimbării şi soluţii

de gestionare a riscurilor.

Elaborarea unor strategii echilibrate presupune stabilirea nivelului ratei de

rentabilitate pe care banca vrea să o atingă concomitant cu riscurile pe care şi le poate asuma

şi determinarea poziţiei viitoare a băncii.

Poziţia viitoare a băncii este conturată în strategia pe termen lung a băncii. Punctul de

plecare în elaborarea strategiei pe termen lung este analiza performanţelor anterioare ale

băncii. O bancă trebuie să ştie unde a fost, ce este înainte de a-şi propune unde vrea să ajungă.

Întrebări de genul: Unde este banca acum? Cum este percepută de clienţi, autorităţi şi

concurenţi? Care sunt punctele tari şi slabe? Este sprijinită de acţionari?Răspunsurile la astfel

de întrebări , ca şi o analiză profundă a performanţei şi costurile plătite pentru obţinerea

performanţei sunt primii paşi în elaborarea strategiei pe termen lung a băncii.

Elaborarea strategiei pe termen lung implică formularea unui set de obiective pe care

banca doreşte să le atingă şi mijloacele de realizare a lor.

Obiectivele trebuie să fie clar formulate pentru ansamblul băncii, exemplu:

Obiectivele de perfecţionare a managementului. Domeniile în care sunt slabe cadrele

de conducere trebuie determinate.

Obiectivele structurii organizatorice. Dezvoltarea în plan territorial trebuie să fie

proporţională cu mărimea activului.

Obiectivele operaţionale. Creşterea eficienţei operaţionale trebuie vazută din punct de

vedere al personalului şi echipamentului.

Obiectivele de marketing. Programele de marketing reprezintă piese importante în

planificarea bancară.

Obiectivele de capital. Nevoia de capital trebuie anticipată atât din punct de vedere al

creşterii resurselor băncii, cât şi prin prisma reglementărilor Băncii Naţionale, dar şi a

reducerii gradului de expunere la risc.

16

Activitatea băncilor comerciale este subordonată Băncii Naţionale în calitate de bancă

centrală a statului, împuternicită să înfăptuiască politica monetară şi de credit în cadrul

politicii economice şi financiare ale statului conform Legii nr. 101/1998, iar, pe de altă parte,

ele funcţionând ca societati comerciale dotate cu personalitate juridică, se supun

reglementărilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Bibliografie

1. Cezar Basna, Nicolae Dardac - „ Management bancar”, Editura Economică, 2002

2. Maricica Stoica –“Management Bancar” – Ed. Economică, 2002

3. Mihail Dumitrescu - „ Strategii şi management strategic”, Editura Economică, 2002

4. Ovidiu Nicolescu, Ion PlumB, Mihai Pricop, Ion Vasilescu, Ion Verboncu- „Abordări

moderne în management în economia organizaţiei”, Editura „ Biblioteca de Management” ,

2003

17

METODOLOGIA DE ANALIZĂ ŞI EVALUAREA RISCULUI FINANCIAR

Asistent univ. drd. Ştefăniţă Şuşu Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică Catedra de Comerţ - Turism

Abstract

Analyze the of a risk enterprises has an intricacies, be output the impact cumulative of all the risk

involved of this activity (exploitation, investment, finance). Also, the risk maybe be tackled in a the manner

differed, from the viewpoint of undertake or from position of the investors and the creditors.

The innumerability of the factors, carry generates the risk of the business, do as this his demonstrated

in different hypostases: risk of the market, risk operationally, risk technological, risk financially, risk currency,

risk of bankruptcy.

Activitatea unei întreprinderi este influenţată de manifestarea riscului operaţional,

însă nu trebuie omis impactul pe care structura surselor de finanţare îl are asupra rezultatului

întreprinderii.

Acest impact este caracterizat prin riscul financiar şi analiza sa prezintă importanţă

atât prin valoarea sa informaţională, cât şi prin corelarea concluziilor cu cele ale analizei

riscului de exploatare, într-un demers generalizator de evaluare a riscului global.

Capitalul unei firme este format din două componente: capitalul propriu şi capitalul

împrumutat, care presupun costuri fundamental diferite. Costul capitalului împrumutat

presupune suma cheltuielilor financiare cu dobânzile pe care întreprinderea trebuie să le

suporte sistematic, din momentul în care a apelat la credite. Aşadar, îndatorarea antrenează o

modificare a rezultatelor, generând variaţia riscului financiar.

Metodologia de analiză a riscului financiar

Analiza riscului financiar presupune din punct de vedere metodologic aceleaşi etape

ca şi în cazul riscului operaţional, cu precizarea, că pentru un anumit nivel de activitate

(pentru o nevoie de capital dată), cheltuielile financiare cu dobânzile sunt considerate

cheltuieli fixe.

18

În acest caz, punctul critic global se va determina ca fiind:

Cacr = chvR

DobânziChf−+

1 (1)

Evaluarea riscului financiar se va realiza cu ajutorul indicatorului de poziţie faţă de

pragul de rentabilitate global.

În plus, pentru evaluare se utilizează şi analiza sensitivităţii1 rentabilităţii capitalului

propriu sub incidenţa politicii de finanţare. Modelul utilizat pentru studiul acesteia se numeşte

efectul de levier financiar sau efectul de pârghie financiară.

Măsurarea riscului financiar este interesantă atât pentru creditori, cât şi pentru

acţionari, această problemă fiind specifică, ca domeniu, analizei situaţiei financiare a

întreprinderii. Orice decizie în ceea ce priveşte finanţarea activităţii este fundamentată dacă

soluţia propusă oferă un risc bun şi dacă beneficiile aşteptate justifică efortul angajat.

Creditorul va studia, în acest sens, îndeosebi activitatea desfăşurată pentru a stabili

starea lichidităţii fiind interesat mai puţin de analiza fondului de rulment. Componenţa

activului circulant şi a angajamentelor pe termen scurt prezintă, o importanţă mai mare decât

informaţiile cu privire la valorile imobilizate şi angajamentele pe termen lung. De asemenea,

creditorul este interesat şi de capacitatea întreprinderii de a degaja profit.

Acţionarii situează pe primul loc în lista obiectivelor, crearea de valoare, acordând o

importanţă deosebită fiabilităţii previziunilor bilanţului şi contului de profit şi pierdere2.

Evaluarea riscului financiar

Aprecierea şi evaluarea riscului financiar se poate realiza pe baza coeficientului

levierului financiar (CLF). Acest coeficient exprimă sensibilitatea rezultatului net al

exerciţiului la variaţiile rezultatului exploatării:

CLF =

xpRexpRe

RnetRnet

Δ

Δ

(2)

CLF exprimă modificarea procentuală a rezultatului net ca răspuns la modificarea cu

un procent a rezultatului exploatării şi mărimea lui este direct proporţională cu gradul de risc

financiar.

1 Despre analiza de sensitivitate se poate spune că este o metodă de măsurare a riscului, în directă corelaţie a acestuia cu performanţele unui sistem. Analiza de sensitivitate poate fi privită ca un instrument al cuantificării riscului ce influenţează activităţile economice şi de management, ca metodă de analiză şi diagnostic financiar utilizată în studiul echilibrului financiar şi, în consecinţă, în calitatea sa de tehnică de evaluare financiară şi fundament al deciziei. Din punct de vedere al diagnosticului echilibrului financiar, analiza de sensitivitate evidenţiază exact acţiunea celor două axe ce dau sens noţiunii de echilibru, şi anume: rentabilitatea şi riscul. 2 Cişmaşu, I. D., Riscul-element în fundamentarea deciziei. Concept, metode, aplicaţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 90

19

Factorial, coeficientul levierului financiar utilizat pentru evaluarea riscului financiar

se determină pe baza contului de profit şi pierdere, în care rezultatul net se obţine după

deducerea impozitului pe profit din rezultatul brut:

Rnet = Rbrut × (1 - i) [Rexp – Chfin + (Vfin + Rextr)] × (1 - i) (3)

Cum veniturile financiare şi rezultatul extraordinar nu sunt legate de activitatea

curentă, CLF devine egal cu expresia:

CLF = ChfinxpRe

xpRe−

(4)

Importanţa acestui coeficient decurge din faptul că rezultatul net condiţionează atât

mărimea beneficiului şi a dividendelor pe acţiune, cât şi autofinanţarea întreprinderii, care

cointeresează personalul, acţionarii şi proprietarii întreprinderii3. Se constată că valoarea CLF

creşte odată cu creşterea cheltuielilor financiare şi reflectă gradul de risc financiar mai mare

sau mai mic asumat de întreprinderea care recurge la îndatorare.

În funcţie de gradul de îndatorare pot exista următoarele situaţii care reflectă

mărimea riscului financiar:

a) risc financiar inexistent: la punctul critic, când Rexp = 0 şi valoarea CLF este

egală cu zero:

CLF = ChfinxpRe

xpRe−

= Chfinxp −Re

0 = 0.

b) risc financiar minor: la finanţarea din capitaluri proprii (Chfin = 0) şi valoarea

CLF este egală cu 1:

CLF = ChfinxpRe

xpRe−

= 0Re

Re−xp

xp = 1

În acest caz rezultatul net evoluează echiproporţional cu rezultatul din exploatare

(IRnet = IRexp).

c) risc financiar maxim: la finanţarea din împrumuturi purtătoare de dobânzi mari,

care pot absorbi rezultatul din exploatare în totalitate (Chfin = Rexp) şi valoarea CLF tinde

spre infinit:

CLF = ChfinxpRe

xpRe−

= 0

Re xp → ∞4

Pentru a preveni riscul financiar întreprinderile trebuie să-şi calculeze şi să-şi asigure

un prag de rentabilitate, configurat ca un interval de încredere şi nu ca un reper valoric

predeterminat. Amplitudinea acestui interval este determinată de nivelul incertitudinii în care

3 Petrescu, S., Diagnostic economic–financiar. Metodologie, studii de caz, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pag. pag. 188, 189 4 Petrescu, S. Analiză şi diagnostic financiar-contabil, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006, pag. 130

20

evoluează întreprinderea în cauză. Când ea tinde spre zero, cu siguranţă va fi vorba de o

rentabilitate punctuală şi nu un interval în care profitabilitatea se realizează cu probabilitate

mulţumitoare. Iar, când incertitudinea este ridicată, intervalul de încredere are o dimensiune

atât de mare, încât devine neutilizabil în procesul decizional5.

Bibliografie

1. Cişmaşu, I. D., Riscul-element în fundamentarea deciziei. Concept, metode, aplicaţii,

Editura Economică, Bucureşti, 2003

2. Petrescu, S. Analiză şi diagnostic financiar-contabil, Editura CECCAR, Bucureşti,

2006

3. Petrescu, S., Diagnostic economic–financiar. Metodologie, studii de caz, Editura

Sedcom Libris, Iaşi, 2004

4. Prunea, P., Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de reducere,

Editura Economică, Bucureşti, 2003

5 Prunea, P., Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de reducere, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 110

21

SECŢIUNEA 2

MANAGEMENT – MARKETING

22

MODIFICĂRI PRECONIZATE ÎN ACTIVITĂŢILE MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE ÎN

PERIOADA URMĂTOARE

Conf. Univ. Dr. Carmen Chaşovschi

Prep. Univ. Otilia Albu Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Abstract

In today's business world, international experience has become critically important. Companies can no

longer get away with operating loosely connected groups of businesses that happen to be located around the

world, but must strategically integrate their activities. Only businesses, industries, and whole societies that

clearly understand the new rules of doing business in a world economy will prosper. Global competition has

forced executives to recognize that they must think differently about management. As a global company, the

only way to succeed is to develop an effective global human resource management system with personnel

capable of designing and implementing transnational business strategies.

Mutaţiile în domeniul managementului resurselor umane au loc ca răspuns la

modificările ce survin în mediul extern al organizaţiei.

La ora actuală piaţa muncii este extrem de influenţată de fenomene complexe cum ar

fi migrarea forţei de muncă din Europa de Est, realizarea pieţei interne europene, dezvoltarea

conjuncturală etc. Tot mai multe firme se îndreaptă spre profesiuni cu caracter tehnic şi

desfiinţează activităţile manageriale superioare. Aceste modificări sunt prezentate în figura

următoare:

23

Figura nr. 1. – Categorii de modificări în mediul extern al firmei

Dinamica de piaţă, de tehnologie şi organizare influenţează în mod substanţial

managementul resurselor umane. Astăzi piaţa internă europeană devine din ce în ce mai

puternică prin îndepărtarea multor bariere dintre ţări. De asemenea, dacă se iau în

considerare: intensificarea traficului de mărfuri, politica de comunicaţii, politica mass-media,

politica consumatorului, politica de culturalizare, alegerea liberă a locului de muncă şi a

stabilităţii domiciliului, se poate spune că asistăm la evenimente esenţiale care vor da naştere

la mutaţii semnificative care duc pe de o parte la standardizări, iar pe de altă parte

favorizează creşterea dinamicii pieţei. Modificările privind pieţele, duc în mod inevitabil la o

cerere nouă de personal, atât calitativă, cât şi cantitativă şi o dată cu acestea la modificarea

privind obţinerea de personal, precum şi la pretenţii sporite în privinţa evoluţiei personalului.

Internaţionalizarea (globalizarea)

Creşterea interdependenţelor internaţionale şi a globalizării pieţelor a dus în ultimele

două decenii la o internaţionalizare a activităţii organizaţiilor. Ca urmare a acestei

internaţionalizări organizaţiile trebuie să facă faţă la o serie de probleme, cum ar fi:

• integrarea organizatorică a angajamentelor faţă de străinătate;

• conducerea organizaţiei;

• controlul asupra firmelor fiice din străinătate;

• politica fiscală internaţională etc.

Internaţionalizarea nu înseamnă numai expansiune a activităţilor de management

naţional în străinătate, ea ducând la o creştere în complexitate şi o modernizare a

managementului resurselor umane. Acestea sunt motivate prin multitudinea funcţiilor şi

activităţilor care au căpătat caracter internaţional, sarcini eterogene generate de economiile

Migrarea forţei de muncă din Europa de Est Realizarea pieţei

interne europene

Apariţia de noi profesiuni

Dezvoltarea conjuncturală nesigură

24

eterogene ale ţărilor, creşterea riscului, ca urmare a cauzelor de ordin personal şi financiar în

privinţa eşuării angajamentelor în străinătate etc. Managementul resurselor umane trebuie să

rezolve o serie de probleme operative ca: selecţionarea, pregătirea, îndrumarea şi reintegrarea

forţei de muncă din străinătate.

Principala consecinţă, cu impact asupra managementului resurselor umane, este faptul

că tot mai mulţi angajaţi solicită posturi sau sarcini din ce în ce mai interesante şi mai variate.

Datorită acestui fapt managementul resurselor umane trebuie să aibă o politică de personal

orientată spre valoare, spre personal valoros, iar această politică trebuie să înceapă cu o

selecţie riguroasă.

În acelaşi timp, trebuie să existe garanţia că toate activităţile managementului

resurselor umane sunt realizate în condiţiile respectării cerinţelor sau prevederilor legale, iar

evaluarea activităţilor respective se va face, în funcţie de contribuţia acestora la îndeplinirea

obiectivelor organizaţionale. De asemenea, aşa cum firma trebuie să fie flexibilă şi trebuie să

se adapteze din mers, să anticipeze evoluţia de pe piaţa economică şi sistemul de

management al resurselor umane trebuie să fie flexibil.

Se poate intui că, asemănător schimbărilor ce au survenit în domeniul activităţilor

practicate de-a lungul timpului în cadrul funcţiei de personal, alte schimbări vor avea loc şi în

viitor. Mulţi autori au încercat o anticipare a lor. După concepţia lui Wayne F. Cascio, a cărui

lucrare a fost citată de Aurel Manolescu (2001) managementul resurselor umane necesită

dezvoltarea şi evaluarea programelor în cel puţin cinci domenii:

- umanizarea postului;

- recompense legate de performanţă;

- programe de muncă flexibile;

- planuri de recompense flexibile;

- planificarea carierei.

Câteva tendinţe în perioada contemporană îşi pun amprenta asupra contextului resurselor

umane:

- globalizarea;

- tendinţa firmelor moderne de a obţine avantaje competitive prin oameni;

- impactul informaţiei şi al tehnologiei în conducerea oamenilor;

- identificarea importanţei schimbării managementului;

- afirmarea rolului resurselor umane în dezvoltarea capitalului intelectual;

- influenţa reengineeringului şi a managementului calităţii totale asupra conducerii

resurselor umane;

- impactul presiunii costului asupra politicii de resurse umane.

25

- investirea anagjaţilor cu putere şi cu autonomia de acţiona în interesul companiei;

- asigurarea accesului la cunoştinţe.

Schimbările în tehnologie au dat naştere unui nou concept căruia managmentul

resurselor umane trebuie să îi facă faţă: organizaţia care învaţă. Permanenta schimbare în

tehnologie şi în domeniul cunoaşterii au determinat modificarea abordării resurselor umane.

Mulţi manageri şi specialişti au constatat că organizaţia care învaţă este mult mai dotată

pentru a supravieţui, fiind capabilă să progreseze în condiţiile mobile şi incerte ale

prezentului.

Una dintre caracteristicile importante ale firmelor în viitor va fi recunoaşterea rolului

resurselor umane. Un număr din ce în ce mai mare de specialişti şi experţi recunosc faptul că

succesul unei firme este stabilit de o serie de „competenţe”. Acestea integrează un set de

cunoştinţe concretizate în produs, şi care disting de competitori şi îi conferă valoare în faţa

clienţilor.

Obţinerea avantajului competitiv pe seama resurselor umane ar trebui să fie un

obiectiv al tuturor companiilor moderne. Din păcate rolul acestora nu este recunoscut în toate

organizaţiile. O serie de reguli ar trebui respectate tocmai pentru obţinerea avantajului

competitiv pe seama angajaţilor:

- resursele trebuie să fie valoroase; oamenii sunt o sursă de avantaje competitive

atunci când ei se implică cu eficienţă şi efectiv în realizarea obiectivelor companiei.

- resursele umane trebuie să fie rare – cunoştinţele, deprinderile, abilităţile să nu

fie egale cu cele ale angajaţilor altor competitori;

- resursele trebuie să fie organizate deoarece rezultate bune pot fi obţinute

atunci când talentul este combinat şi dezvoltat în muncă.

Dintre aspectele prezentate mai sus, poate cea mai importantă este nevoia de a

dezvolta capacităţi şi o forţă de muncă flexibilă capabilă să facă faţă secolului XXI, să facă

faţă globalizării, noilor tehnologii, schimbărilor, dezvoltării capitalului uman, provocărilor

pieţei, costurilor mereu în modificare.

Bibliografie

1. Manolescu, A. – Managementul resurselor umane, Editura Economică, Bucureşti, 2001

2. Arthur Sherman, George Bohlander, Scott Snell – Managing Human Resources, South -

Western College Publishing, International Thomson Publishing 1998

26

MOTIVAREA RESURSELOR UMANE – DE LA TEORIE LA PRACTICĂ

Conf. Univ. Dr. Carmen Chaşovschi Prep. Univ. Otilia Albu

Universitatea „Ştefan Cel Mare” Suceava

Abstract

Understanding what motivated employees and how they were motivated was the focus of many

researchers. Why do we need motivated employees? The answer is survival. Motivated employees are needed in

our rapidly changing workplaces. Motivated employees help organizations survive. Motivated employees are

more productive. To be effective, managers need to understand what motivates employees within the context of

the roles they perform. Of all the functions a manager performs, motivating employees is arguably the most

complex.

Legătura între teoria motivării şi practica managerială este absolut vitală pentru reuşita

în management. Oamenii sunt cea mai importantă categorie de active de care se poate folosi o

întreprindere. De fapt, nici o organizaţie nu poate exista fără resursele umane care o

alcătuiesc. Paradoxal însă, oamenii sunt totodată şi singurul activ care poate acţiona împotriva

scopurilor organizaţiei. Astfel, numai printr-un efort de colaborare pot ajunge oamenii să

găsească în slujirea organizaţiei un debuşeu al energiei şi creativităţii lor latente.

Firmele de prestigiu care au învăţat din timp lecţia despre „cum putem face din

resursele umane o forţă” sunt acum în topul dezvoltării economice.

O motivare suficientă, pecuniară sau nepecuniară, a resurselor umane însoţită de o

politică de marketing bine gândită, poate asigura succesul afacerii în perspectivă.

Managerii sunt tot mai mult preocupaţi de motivare în munca lor, cu atât mai mult cu

cât angajaţii doresc recunoaştere şi implicare în satisfacerea nevoilor, fără ca autoritatea şi

controlul extern să mai aibă efectul din trecut.

27

Teoriile motivaţionale diferă între ele şi în funcţie de cum explică comportamentul

prin conţinutul motivaţiei sau prin procesele psihologice determinante. Cele mai multe dintre

aceste teorii pot fi împărţite în două tipuri de bază: teorii de conţinut şi teorii de proces.

Teoriile de conţinut identifică factorii care incită sau iniţiază comportament motivat.

Acestea gravitează în jurul unui set mai mult sau mai puţin numeros de nevoi, care stau la

baza comportamentului.

Teoriile de proces vizează factorii care direcţionează comportamentul. Acestea au în

vedere sisteme de perspectivă şi caută modele de interacţiune a mai multor variabile care

împreună determină comportamentul. Astfel, teoriile de proces se focalizează pe interacţiunea

persoanei cu mediul său, punând accent pe înţelegerea procesului decizional ce stă la baza

comportamentului.

Există şi alte criterii în funcţie de care se pot clasifica teoriile şi cercetările empirice

asupra motivaţiei în muncă. Tabelul următor prezintă clasificarea teoriilor motivaţionale pe

trei grupe principale: teoriile de conţinut, teoriile de proces şi teoriile de întărire.

Tabelul nr. 1. – Clasificarea teoriilor motivaţionale

Categorii

Caracteristici

Teorii

Exemple

Teorii de conţinut

Vizează factorii care incită sau iniţiază comportamentul motivat

- Ierarhia nevoilor - X –Y - Factori duali - ERG (ERD) - Achiziţia succeselor - IM

Motivaţia prin bani, statut social şi realizări

Teorii de proces

Vizează factorii care direcţionează comportamentul

- Performanţe aşteptate - Porter-Lawler - Echitate - Fixarea scopurilor

Motivaţia prin pornirea interioară a individului pentru muncă, perfor- manţă şi recunoaştere

Teorii de întărire

Vizează factorii care determină repetarea unui comportament

- Condiţionare operantă Motivaţia prin recompensarea comportamentului

Sursa: adaptat după Mathis, L., Nica, P.C. – Managementul resurselor umane, Editura Economică, Bucureşti 1997, p. 40

Abordările în înţelegerea motivaţiei sunt diferite pentru că mulţi teoreticieni au

dezvoltat propriile opinii şi teorii cu privire la motivaţie. Ei au abordat motivaţia pornind de la

diferite puncte de vedere, de la idei determinate de condiţiile sociale existente la acea vreme.

Nici una dintre abordări nu poate fi considerată cea mai corectă. Fiecare îşi aduce contribuţia

la înţelegerea comportamentului uman şi are limitele ei.

Spre exemplu, Ierarhia nevoilor a lui Maslow şi Teoria celor doi factori a lui Herzberg

sunt teorii ale motivaţiei larg cunoscute. Fiecare reprezintă un pas înainte semnificativ, faţă de

28

viziunea îngustă a managementulu iştiintific şi faţă de Teoria X şi Teoria Y, dar au o

slăbiciune. Fiecare caută să stabilească ce îi motivează pe oameni, fără a explica de ce şi cum

este generată motivaţia, sau cum este susţinută motivaţia în timp.

Multe dintre teoriile şi modele de motivare a angajaţilor sunt dificil de aplicat practic

de către manageri. Procedurile cele mai utilizate formează un sistem de recompensare al unei

organizaţii, care reprezintă un mecanism oficial pentru definirea, evaluarea şi recompensarea

performanţei angajaţilor. Un sistem de recompensare va motiva angajaţii să lucreze eficace,

pentru a beneficia de efectele dorite din partea organizaţiei, stipulate în acest sistem. Sistemul

va avea, de asemenea, un impact pozitiv asupra moralului şi satisfacţiei lucrătorilor.

Un sistem de recompensare trebuie să îndeplinească patru condiţii, dacă se doreşte să

fie eficient:

1. Sistemul trebuie să dea posibilitatea oamenilor să-şi satisfacă nevoile de bază (în

termenii folosiţi de Maslow, primele două nivele);

2. Un sistem de recompensare efectiv va oferi recompensă comparabilă cu cele oferite

de alte organizaţii. Conform teoriei echităţii, angajaţii de la o firmă vor cunoaşte inechitatea

dacă ei se gândesc că raportul dintre aşteptări (realizări, sau împliniri efective) şi intrări (ceea

ce ei oferă pentru aceste aşteptări) este mai mic decât al altor angajaţi de la alte companii.

Aceasta poate conduce la descreşterea efortului depus (al intrărilor), sau micşorarea

randamentului;

3. Recompensa trebuie distribuită corect şi echitabil în interiorul organizaţiei. Oamenii

sunt dispuşi mai mult să se compare cu alţii din propria lor organizaţie, decât cu lucrători din

altă parte. Din acest motiv, percepţia de echitate joacă un rol deosebit. Mai mult, o puternică

relaţie între performanţă şi recompensă este realizată atât de teoria aşteptărilor, cât şi de teoria

folosirii „întăririlor", sau a „încurajărilor”;

4. Un sistem de recompensare efectiv trebuie să recunoască faptul că diferiţi oameni

au nevoi diferite şi pot alege diferite căi de realizare aacestor nevoi. Unii pot dori să câştige

mai mulţi bani efectuând ore suplimentare la locurile lor de muncă, alţii pot prefera să câştige

mai mulţi bani prin promovare, sau căutând noi locuri de muncă mai bine plătite.

În încercarea lor de a descoperi noi şi eficiente căi de sporire a motivaţiei angajaţilor,

managerii au început să caute sisteme de recompensare inovative. Printre aceste noi sisteme

explorate se află:

- sistemul bazat pe principiul care susţine că toţi salariaţii lucrează cu aceeaşi forţă;

- sistemul bazat pe evaluarea locului de muncă în raport cu nivelulde calificare al

angajatului;

- sistemul care are la bază creşterea salarului pe principiul „bulgărelui de zăpadă";

29

- sistemul de recompensare prin pachete de beneficii opţionale.

Tehnici motivaţionale cheie

Au fost dezvoltate câteva tehnici specifice pentru a veni în sprijinul managerilor

doresc să-şi perfecţioneze tehnicile de motivare a angajaţilor lor.

• Managementul prin obiective

Managementul prin obiective este un proces motivaţional în care un manager,

împreună cu subordonaţii săi, colaborează la stabilirea obiectivelor lor în organizaţie şi are ca

scop principal clarificarea rolului pe care fiecare subordonat îl va avea în cadrul acestor

obiective; managementul prin obiective permite lucrătorilor să participe la stabilirea

obiectivelor şi la evaluarea performanţelor lor, astfel încât să crească motivaţia acestora în

vederea creşterii eficienţei muncii lor. Un bun program de management prin obiective

cuprinde cinci etape:

1. Asigurarea însuşirii scopului, adeziunii şi participării managementului de vârf al

companiei la managementul prin obiective.

2. Stabilirea obiectivelor preliminare, fază în care top managementul companiei joacă un

rol esenţial, deoarece aceste obiective reflectă misiunea, scopul şi strategia firmei (se

intenţionează, pentru aceasta, să se „filtreze" aceste obiective prin structurile organizatorice

de pe verticala firmei, până la nivelele inferioare).

3. Esenţa managementului prin obiective se defineşte în următoarea succesiune:

(1) managerul explică subordonaţilor că el a acceptat anumite obiective, pentru el şi

pentru grupul pe care-1 reprezintă (managerul şi subordonaţii săi) şi cere subalternilor să se

gândească fiecare cum vor putea să ajute la obţinerea acestor obiective,

(2) apoi, managerul se întâlneşte cu fiecare subordonat şi, împreună, stabilesc

obiectivele pentru fiecare subordonat (ori de câte ori este posibil, obiectivele vor fi măsurabile

şi vor include un interval de timp în interiorul căruia acesteavor fi realizate - de obicei un an),

(3) managerul şi subordonaţii săi decid asupra resurselor necesare pentru îndeplinirea

obiectivelor lor.

4. Managerul şi fiecare dintre subordonaţii săi se întâlnesc periodic pentru a revedea

progresele realizate în direcţia atingerii obiectivelor asumate. Aceste obiective pot fi

modificate pe parcursul acestor întâlniri, dacă circumstanţele se schimbă. De exemplu, o

reprezentanţa de vânzări poate avea ca obiectiv asumat creşterea vânzărilor cu 20% într-un an,

dar, prin apariţia unui nou competitor intempestiv pe piaţă, acest obiectiv să devină de

nerealizat; având în vedere această informaţie, obiectivul iniţial poate fi revizuit şi scăzut la

valoarea de 10%, sau 15%.

30

5. La sfârşitul perioadei proiectate, managerul şi fiecare subordonat se întâlnesc pentru a

stabili care dintre subordonaţi şi-au atins obiectivul asumat şi care nu l-au realizat şi care ar fi

motivele acestui insucces

Recompensarea angajaţilor se bazează pe rezultatele acestei analize. Ca şi alte metode

manageriale, managementul prin obiective are avantaje şi dezavantaje. Pe de o parte,

procedeul poate motiva angajaţii, prin participarea lor la deciziile manageriale, contribuie la

dezvoltarea comunicării interpersonale în cadrul grupului (prin discutarea obiectivelor şi

evaluarea rezultatelor) şi, implicit în cadrul organizaţiei şi măreşte controlul în cadrul

organizaţiei (prin stabilirea obiectivelor individuale şi analiza lor periodică). Pe de altă parte,

un mare dezavantaj îl reprezintă faptul că - sistemul nu lucrează în orice condiţii; într-un

mediu relaţionat necomunicativ, când managerii nu sunt capabili să comunice cu subordonaţii

lor, acest procedeu este periclitat în esenţa sa şi poate conduce la resentimente în rândul

lucrătorilor (apar suspiciuni, dialoguri formaliste şi nesincere, angajamente conjuncturale, se

manifestă teama de a comunica, etc.).

Îmbogăţirea locurilor de muncă - evidenţia faptul că „îmbogăţirea” locurilor de

muncă este o alternativă la specializarea locurilor de muncă. Se încearcă, în acest mod, să se

ofere lucrătorilor o varietate a atribuţiunilor pe care le au de îndeplinit şi, prin acordarea

acestora, lucrătorii primesc şi responsabilităţi şi sarcini de control asupra a ceea ce ei

realizează. În acest moment al prezentării, să notăm că teoria motivaţională a lui Herzberg

este una bazată pe utilizarea unui loc de muncă îmbunătăţit şi prin adăugarea de

responsabilităţi şi atribuţiuni de control, care conferă angajaţilor o mai mare satisfacţie şi

motivaţie.

Modificarea săptămânii de lucru - comprimarea săptămânii de lucru, săptămâna de

lucru flexibilă şi loc de muncă parţial au fost descrise ca alternative la programul de lucru

tradiţional. Modificarea săptămânii de lucru poate să fie, de asemenea, utilizată pentru

creşterea motivaţiei angajaţilor. Dacă unui angajat i se permite să decidă când să lucreze, el îşi

va dezvolta în timp un simţ al autonomiei şi profesionalismului, care contribuie la creşterea

motivaţiei.

Participarea angajaţilor în luarea deciziilor - este citată ca o tehnică de motivare a

acestora. Când angajaţii au un cuvânt de spus în determinarea a ceea ce ei vor face şi asupra a

ceea ce doreşte organizaţia să devină, vor dezvolta un anume sens al implicării lor (inclusiv

prin formarea de comisii cu destinaţii precise şi prin participare decisă în acţiunile acestora)

(motivaţie care stă la baza procedeului de privatizare numit „Metoda Mebo”). Acest sentiment

de participare şi de o anume importanţă a angajatului în organizaţie va conduce, cu siguranţă

la creşterea motivaţiei acestuia.O metodă bine cunoscută şi care se află în extindere aplicativă

31

este Teoria Z a lui Ouchi, precum şi apelarea la aşa-numitele cercuri ale calităţii. Cercurile

calităţii sunt grupuri constituite din angajaţi pe bază de voluntariat, care se întâlnesc pentru a

ajuta la soluţionarea unei probleme legată de calitatea unui produs. Această formă de

participare urmăreşte, de fapt, două avantaje: creşterea motivaţiei angajaţilor şi soluţionarea

unei probleme a organizaţiei.

Modificarea comportamentală - este o tehnică bazată pe teoria întăririi sau

încurajării, prezentată ceva mai devreme, în acest capitol. Ca o aplicaţie în management,

modificarea comportamentului se foloseşte sub forma unui program sistematic de încurajare a

comportamentului dorit de organizaţie.

Bibliografie

1 Cole, G.A – Managementul personalului – Editura CODECS, Bucureşti, 2000, pag. 99 1 Mathis, L., Nica, P., Rusu, C. – Managementul Resurselor Umane, Editura Economică,

1997, pag. 34

LUKÁCS, E. – Introducere în managementul resurselor umane, Editura Tehnică, Bucureşti,

2000, pag. 49. 1 Tutrea, M., Dumitraşcu, D - Management, Editura Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu,

1999, pag: 98 1 Certo, S. – Managementul modern – Editura Teora, Bucureşti, 2002, pag. 473 1 Mullins, Laura - Management and Organisational Behaviour, Pitman Publishing, London,

1993 1 Mathis, L., Nica, P., Rusu, C. – Managementul Resurselor Umane, Editura Economică,

1997, pag. 39

32

INFLUENŢA CULTURII ASUPRA MANAGEMENTULUI

Lector dr. Camelia Băeşu, Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică Abstract

The important representatives of theory and practice of management among F.W Taylor, H.Fayol,

P.Drucker, T.Peters, consider that there is a “the best” modality to manage.This has constituted one of the main

premises from which development of management like scince starts,throught which searched to find the most

suitable method that permit efficiency of management process.But the reality shows that the same method which

gave good results in a firm led to bad results in another.In reality “the best solution” that mean the best

modality to manage represents a cultural preference, because the way of action for individuals and

organizations depends of meaning which they give to the environment.

În literatura de specialitate există numeroase încercări de a defini cultura. Astfel E.

Schein defineşte cultura ca fiind „modalitatea prin care un grup de oameni rezolvi

problemele" (1).

O altă definiţie este dată de G. Hofstede, care considera că aceasta reprezintă „c

programare mentală colectivă care ne face să acceptăm ceva împreună cu membrii naţiuni

sau grupului din care facem parte, dar nu cu componenţii altor grupuri sau naţiuni"2).

în opinia autorului, cultura unei ţări determină implicit un model specific d( management,

deoarece gândirea noastră este în parte condiţionată de experienţa dobândită îi copilărie în

sânul familiei, apoi prin educaţie la şcoală şi în organisme specializate, care ni sunt aceleaşi

în fiecare ţară.

La baza programării mentale a oamenilor este nivelul universal, care influenţează

întreaga umanitate şi care ţine de funcţionarea biologică a corpului uman, care cuprinde

diverse atitudini expresive ca râsul, plânsul, comportamentul agresiv etc.

Nivelul colectiv de programare mentală vizează un număr mai redus de persoane, care

aparţin unui grup şi care se disting de alte persoane. întreaga cultură umană se situează la

acest nivel, unde se disting limba, respectul strămoşilor, distanţa pe care o menţinem faţă de

33

alte persoane pentru a ne simţi confortabil sau modul de a concepe activităţile umane în

general (cum mâncăm, cum dormim etc).

Nivelul individual reprezintă partea unică a programării umane, deoarece nu există

două persoane care să aibă o personalitate identică. Acest nivel explică de ce în cadrul

aceleiaşi culturi întâlnim comportamente diferite de la o persoană la alta. Separaţia dintre

comportamentele universale, colective şi individuale, precum şi dintre programarea mentală

moştenită şi cea impusă de societate reprezintă un permanent motiv de dezbatere între

specialişti. Nivelul universal se pare că este integral ereditar, ca parte a informaţiei

genetice comune întregii rase umane. O parte a nivelului individual este ereditar dar nivelul

colectiv este integral însuşit.

La baza programării mentale colective stă un element esenţial reprezentat de valoare

colectivă. în general, „ o valoare este o tendinţă foarte puternică a omului de a prefera

anumită situaţie alteia". Valorile noastre sunt programate foarte devreme în viaţa noastră

sunt mai mult emoţionale decât raţionale; chiar dacă subiectiv susţinem că sunt raţionale, ele

sunt scopuri, şi nu mijloace. Ele sunt legate astfel încât formează un sistem sau o ierarhie

valorilor.

În opinia lui G. Hofstede, „cultura este considerată ca o programare colectivă

spiritului uman care permite distingerea membrilor unei categorii de oameni de alta”

Termenul de cultură se aplică în special societăţilor (sau naţiunilor), grupurilor regionale sa

etniilor. Dar el poate fi utilizat şi pentru alte colectivităţi umane, ca întreprinderea, profesia

sau familia.

O cultură se poate modifica, dar numai din afară, prin schimbări în forţele naturii

(schimbare de climat) sau schimbări determinate de om (cuceriri, colonizări, descoperiri

ştiinţifice). Aceste modificări se realizează, de obicei foarte lent, prin intermediul elementelor

de natură ecologică, demografică, tehnologică etc.

I. Dobrinescu considera cultura „acea dominantă a spiritului care îşi lasă amprenta

asupra generaţiilor prin operele realizate de către indivizi. Cultura este rezultatul unor

adaosuri succesive de valori. Când se provoacă un lucru nou, indiferent că acest lucru se

numeşte intervenţie asupra naturii şi fenomenelor ei, ori corespunde cu realizarea unui

anumit obiectiv cu caracter social, a unor instituţii de organizare socială, cu obţinerea unei

imagini, a unei metafore poetice, adică în tot ce reprezintă modalitate de trăire mai bogată a

individului şi a grupului social, ne aflăm în câmp creator şi deci cultural'"(3).

Considerăm semnificativă definiţia dată culturii de Clifford Geertz, care considera că, în

general, „cultura este un sistem de concepţii moştenite istoric, exprimate simbolic, prin

34

care oamenii comunică, perpetuează şi-şi dezvoltă cunoştinţele şi atitudinile faţă de

viaţă' ( 4).

În cadrul fiecărei culturi există o mare dispersie privind aderenţa indivizilor la setul de

concepţii, valori şi norme specifice. Cercetările (5) au demonstrat că variaţiile în jurul setului

de valori şi norme comune au o distribuţie normală, iar deosebirile dintre două culturi (de

exemplu americană şi franceză) sunt date de limitele din fiecare parte a distribuţiei normale.

Diferenţele culturale şi influenţa asupra managementului au fost subliniate de diferiţi

specialişti, remarcându-se însă cercetările şi concluziile a doi reprezentanţi de seamă din acest

domeniu şi anume G.Hofstede şi F.Trompenaars.

La baza concepţiei lui Hofstede privind abordarea managementului în diferite

contexte culturale, G. Hofstede a pus rezultatele cercetărilor unei anchete internaţionale,

realizate între anii 1967 şi 1973, în cadrul unui grup industrial internaţional (HERMES), cu

sediul social în SUA. În urma studiului unui număr mare de culturi, pe baza unui eşantion

reprezentativ în cadrul fiecărei culturi, G. Hofstede a ajuns la concluzia că toate culturile pot

fi caracterizate prin patru dimensiuni: distanţa ierarhică mare/mică, controlul intens/redus al

incertitudinii, individualism/colectivism şi masculinitate/feminitate

♦ Distanţa ierarhică mare/mică.

Distanţa ierarhică este reprezentată de percepţia asupra gradului de inegalitate a puterii

între cel care o deţine şi cel care o suportă. Această percepţie fiind foarte diferită de la o ţară

la alta, conceptul de distanţă ierarhică reprezintă un criteriu important pentru a diferenţia o

ţară de alta.

În cadrul ţărilor cu distanţă ierarhică mare, se întâlnesc frecvent autoritatea bazată pe

constrângere (bazată pe reglementări legale) şi autoritatea bazată pe carismă, în timp ce în

ţările cu o distanţă ierarhică mică se întâlneşte frecvent autoritatea bazată pe competenţă. Dacă

în ţările cu o distanţă ierarhică mare se manifestă un conflict latent între cei care deţin puterea

şi cei care o suportă, în ţările cu distanţă ierarhică mică se constată mai multă armonie între

şefi şi subordonaţi.

♦ Controlul intens/redus al incertitudinii

Controlul incertitudinii este o dimensiune culturală care măsoară „gradul de toleranţă faţă de

neliniştea provocată de evenimentele viitoare". Cu cât acest grad de toleranţă este mai mare,

cu atât controlul incertitudinii este mai redus, şi invers.

În cadrul unor societăţi (sau culturi), membrii manifestă tendinţa de a accepta

incertitudinea, considerând că aceasta face parte din viaţă şi în cele mai multe cazuri nu se

poate influenţa, aceste societăţi caracterizându-se printr-un control redus al incertitudinii.

Dimpotrivă, în alte societăţi (sau culturi), membrii sunt crescuţi şi educaţi să învingă viitorul,

35

să lupte pentru a-1 stăpâni şi a-1 controla, acestea caracterizându-se printr-un control intens al

incertitudinii.

În ţările cu un indice ridicat de control al incertitudinii se manifestă tensiune nervoasă

în muncă, salariaţii preferă să lucreze în marile întreprinderi, se asumă mai puţine riscuri

personale, se preferă instrucţiunile precise şi scrise, timpul reprezintă bani, se acceptă un

comportament mai agresiv, se încurajează unanimitatea, se apreciază valorile şi adevărurile

fundamentale etc. In schimb, în ţările caracterizate printr-un control redus al incertitudinii

tensiunea în muncă este mai redusă, salariaţii nu ezită să-şi schimbe locul de muncă, se

preferă întreprinderile mici, se asumă mai multe riscuri personale, se dezaprobă un

comportament agresiv, este important să-ţi ascunzi emoţiile, diferenţele nu sunt considerate

ameninţări, autorităţile trebuie să-i servească pe cetăţeni.

♦ Individualism/colectivism.

Într-o societate caracterizată prin individualism este important să existe suficient timp

pentru viaţa personală şi familială, să existe o mare libertate în organizarea propriei munci şi

să se desfăşoare o muncă în care individul să considere că se realizează profesional. În

societăţile caracterizate prin colectivism este important să existe condiţii bune de muncă

pentru a se putea utiliza eficient cunoştinţele profesionale.

Cultura, prin intermediul acestei dimensiuni (individualism/colectivism), influenţează

relaţiile dintre indivizi, comportamentul acestora atât la nivel macrosocial, cât şi la nivelul

organizaţiilor. Una dintre caracteristicile fundamentale ale culturilor privite prin prisma

aceste dimensiuni constă în faptul că, în culturile comunitare, relaţiile dintre utilizatorii forţei

de muncă şi salariaţi se stabilesc pe bază morală, în timp ce în culturile individualiste acestea

au la bază diferite raţiuni personale. Apoi, într-o cultură individualistă deciziile se iau pe

baza unor relaţii personale, în timp ce în culturile comunitare oamenii sunt puşi pe picior

de egalitate.

♦ Masculinitate/feminitate

Diferenţierea culturilor prin masculinitate/feminitate are la bază şi scopurile urmărite în

general de către bărbaţi şi femei. Astfel, în general bărbaţii urmăresc să aibă şanse mari de a

accede în posturi înalte, să obţină-salarii mari, să aibă posibilitatea de a învăţa, de a se

perfecţiona şi de a rămâne la curent cu noutăţile. în schimb, pentru femei este important să

lucreze într-o atmosferă destinsă, să aibă siguranţa că nu vor fi transferate în alte posturi mai

puţin dorite, să aibă condiţii de muncă bune, să aibă relaţii bune cu şefii şi o colaborare bună

cu colegii. Din cercetările întreprinse reiese faptul că în ţările caracterizate prin feminitate se

pune accentul pe protecţia mediului, pe calitatea vieţii, în timp ce în ţările caracterizate mai

mult prin masculinitate se insistă pe reuşita în domeniul economic. Spre exemplu,

36

Germania şi S U A sunt gata să sacrifice mediul pentru creşterea economică, în timp ce în

Suedia şi Olanda, în care predomină cultura feminină, se luptă mai mult pentru protecţia

mediului ambiant.

F. Trompenaars, director al Centrului pentru Studii Internaţionale în Afaceri ( CIBS)

din Olanda, este de părere că diferenţele culturale

îşi au geneza în trei elemente, şi anume: relaţiile dintre oameni; concepţia asupra timpului;

relaţiile omului cu natura.

După soluţiile alese în diferite culturi pentru aceste trei probleme universale, F.

Trompenaars a identificat şapte dimensiuni culturale, dintre care cinci provin de la primul

element (relaţiile dintre oameni). Aceste dimensiuni culturale sunt: universalism/

particularism, individualism/colectivism, neutru/afectiv, specific/difuz, statut câştigat/atribuit,

atitudinea faţă de timp şi relaţiile omului cu natura.

♦ Universalism / Particularism. Această dimensiune culturală se explică prin criteriile

care stau la baza comportamentului majorităţii componenţilor unei culturi, prin prisma cărora se

pot remarca două extreme. La o extremă se regăseşte obligaţia de a adera la standardele

universale, la principiile general valabile, admise de majoritatea componenţilor culturii

respective şi care reflectă valorile şi normele specifice. O astfel de cultură, în care majoritatea

componenţilor se comportă prin prisma acestor principii generale, standarde universale, se

caracterizează prin universalism. Un astfel de comportament, care pune accentul pe regulile de

bază, este un comportament abstract, care nu ţine seama de situaţii particulare. La cealaltă

extremă se situează obligaţia de a ţine seama de situaţiile particulare, de persoanele cu care

venim în contact, în funcţie de care ne comportăm în majoritatea cazurilor. Atunci când într-o

cultură majoritatea persoanelor se comportă pornind de la astfel de situaţii particulare, se

apreciază că acea cultură se caracterizează prin particularism. Cele două extreme ale acestei

dimensiuni se pot regăsi şi la aceeaşi persoană, care în permanenţă va căuta să realizeze un

echilibru impus de anumite raţiuni.

♦ Individualism / Colectivism. Individualismul, „ca orientare către sine" presupune

stabilirea legăturilor unei persoane cu altele, prin descoperirea a ceea ce fiecare individ

doreşte şi negocierea diferenţelor care apar. O persoană cu o mentalitate individualistă

consideră că, cu cât libertăţile individuale sunt mai mari şi cu cât există mai multe

oportunităţi de autorealizare într-o societate, cu atât calitatea vieţii tuturor indivizilor din

societatea respectivă este mai bună. Colectivismul, „ca orientare către obiectivele şi

scopurile comune", plasează obiectivele şi interesele grupului înaintea obiectivelor şi

intereselor individuale. O persoană cu o mentalitate colectivistă consideră că, pe măsura

37

creşterii grijii faţă de alte persoane, calitatea vieţii va creşte pentru fiecare, chiar dacă

libertăţile individuale sunt mai îngrădite.

♦ Afectiv/ Neutru. La baza acestei dimensiuni culturale stau „modul de

manifestare a trăirilor şi emoţiilor, mai ales în procesul comunicării" , şi fundamentarea

relaţiilor dintre oameni „ mai mult pe raţiune sau pe sentimente, pe stări emoţionale ". Din

aceste puncte de vedere există două extreme: una la care relaţiile dintre oameni au la bază mai

mult raţiunea, caz în care aceştia sunt în general neutri din punct de vedere emoţional, iar

alta la care relaţiile dintre oameni sunt determinate în primul rând de stările emoţionale, caz

în care aceştia sunt mai afectivi.

♦ Specific/ Difuz. Aceste tipuri de relaţii au fost identificate pornind de la tipurile de

persoane, pe care psihologul germano-american Kurt Lewin (6) le-a caracterizat pe baza

modului de împărţire a spaţiului vital al unei persoane în public şi privat, precum şi a

accesibilităţii altora în acest spaţiu. Kurt Lewin identifică două tipuri de persoane, respectiv

tipul U ( pentru spaţiul public este mult mai mare decât cel privat, ceea ce înseamnă că alte

persoane se pot implica mai mult în spaţiul vital al acestora, fără ca să fie prieteni

apropiaţi) şi tipul G ( care dispune de un spaţiu privat mult mai mare, de aceea intri foarte uşor

în spaţiul privat al acesteia).

Bibliografie

1. Cotle, T. - The Circles Test: an investigation of perception of temporal relatedness and

dominance, Journal of Projective Technique and Personality, Assessments, No.31,

1967;

2. Dobrinescu, I – Dreptatea şi valorile culturale, Ed. Academiei Române, Bucureşti,

1992;

3. Geertz, C.- Interpretarea culturilor, Ed. Basic Books INC., New Zork, 1973;

4. Hofstede, G.- Cultures Consequences , Sage, London, 1980;

5. Hofstede, G.- Managementul structurilor multiculturale, Ed. Economică, Bucureşti,

1996;

6. Kluckhohn, F.; Strodtbeck, F.L;- Variations in value orientations, Greenwood Press,

Connecticut, 1960;

7. Schein, E – Organisational Culture and Leadership, Jossey-Bass, San Francisco, 1985;

8. Trompenaars, F.- Riding the wawes of culture. Understanding cultural diversity in

business, Nicholes Brealey Publishing, London, 1993

38

ALIANŢELE STRATEGICE MULTINAŢIONALE

Lector dr. Camelia Băeşu Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Abstract

Because of the difficulties that work at the high cultural level implies and the needs to asimilate new

knowledges and because of the change of speed of competitive market, strategical alliance have become a major

mechanism in multinational businesses.Webbster’sdictionary defines strategical like „important” and

„alliance” like association of interests.In multinational businesses „strategical allinces” or important

associations make up in common interest can include the franchise and the licences of agreement, partenership

contracts, contributions of capital of firms with mixed capital that already exist or there are in setting up and the

syndicates.

Termenul "alianţă strategică" este adesea folosit pentru a descrie tipuri de parteneriate şi

asocieri cu capital mixt între societăţi din ţări diferite. (5) Alianţele strategice au trei

caracteristici principale:

• Două sau mai multe entităţi se unesc pentru a îndeplini un set de obiective

importante, stabilite de comun acord, în timp ce într-un grad mai mare sau mai mic rămân

independente după formarea alianţei.

• Partenerii împart beneficiile alianţei şi controlul asupra realizării sarcinilor

desemnate (poate cea mai importantă caracteristică a alianţelor şi ceea ce le face atât de

dificil de condus).

• Partenerii contribuie în mod regulat la una sau mai multe zone-cheie strategice

(adică importante pentru ei), de exemplu tehnologie, produse sau altele de acest gen.

Deşi definiţia este simplă, există multe feluri de alianţe şi multe feluri în care pot fi

conduse. Când alianţele trec de graniţele naţionale, multe aspecte multiculturale

complexe au impact asupra eficienţei lor. Succesul, prin urmare, depinde de deschiderea

spre neprevăzut şi de abilităţile antreprenoriale, precum şi de capacitatea personală pentru a

39

putea rezolva problemele inevitabile variate care se ivesc. Acest lucru este cu atât mai

adevărat pe măsură ce se dezvoltă noi feluri de alianţe.

Înţelegerea alianţelor strategice necesită de asemenea înţelegerea a ceea ce ele nu

sunt. Fuzionările şi achiziţiile nu sunt considerate alianţe strategice, şi nici filialele

corporaţiilor multinaţionale, căci ele nu implică două sau mai multe societăţi independente

care împart beneficiul şi controlul pe o perioadă de timp îndelungată.

Conceptul esenţial de împărţire a controlului şi a managementului pe termen lung

este ceea ce face din conducerea alianţelor strategice o sarcină atât de critică, dificilă şi

provocatoare. Conceptul este relativ nou pentru multe companii. Unele companii, precum

General Motors (GM), au insistat pe păstrarea majorităţii controlului, când acest lucru era

posibil pentru a proteja tehnologia, pentru a facilita integrarea şi pentru a

simplifica managementul şi controlul. Astfel de atitudini s-au schimbat radical. În anii '80

şi 90 GM a format multe societăţi cu capital mixt şi companii auto de prim rang s-au

alăturat pentru a forma sute alte companii (2). Cu toate că alianţele strategice pot fi o cale

eficientă de dezvoltare pe plan internaţional, multe societăţi, cum ar fi Siemens (Germania),

preferă filialele cu capital în întregime propriu în ţări precum Marea Britanie şi Columbia,

ceea ce permite un control 100% al societăţilor străine. Multe companii, în special cele

din domeniul telecomunicaţiilor (4), folosesc o strategie mixtă, care implică achiziţia şi

alianţa strategică.

În efortul de a penetra pieţe noi din fosta URSS, PepsiCo a făcut la început afaceri

prin alianţe cu firme de stat care controlau producţia şi distribuţia. În ciuda calităţii

proaste a produselor rezultate şi a serviciilor sub-medie, PepsiCo a ajuns să conducă cu

4:1 faţă de rivala sa Coca-Cola în regiunea respectivă. De la dizolvarea Uniuni

Sovietice, în 1991, Coke a investit 240 milioane de dolari în Rusia. Lucrând prin societăţi cu

capital mixt cu companii private locale mai agresive, Coke a reuşit să depăşească

Pepsi în cota de piaţă. În prezent, PepsiCo a anunţat planuri de a investi 550 milioane, în

11 fabrici noi cu doi parteneri privaţi în societăţi cu capital mixt, pentru a-şi recâştiga poziţia

pe piaţă.

De asemenea, Chrysler a intrat într-un acord de distribuţie comună în Japonia.

Gillette a intrat în multe tipuri de acorduri internaţionale de cooperare în distribuţie/marketing.

De exemplu, pentru a reduce controlul preţurilor al distribuitorului naţional în China, Gillette

a intrat în alianţe cu mulţi distribuitori locali şi regionali (5) . Tipul final de alianţă este

dizolvarea. Dizolvările apar din multe motive. O alianţă începută în 1987 între Ford şi

Mazda în Noua Zeelandă, de exemplu, s-a încheiat deoarece taxele de import au scăzut

de la 55 la 15%; maşinile făcute în ţările învecinate puteau fi făcute şi importate mai

40

ieftin decât cele făcute în Noua Zeelandă. Mai mult, fabrica din Noua Zeelandă avea nevoie

de importante ajustări de capital. În acelaşi timp, Ford şi Mazda îsi întăreau alianţele în

cotă parte în lumea întreagă. Existau, de asemenea, probleme în America de Sud, unde

se dizolvase alianţa Ford - Volkswagen (VW), în parte din cauza preferinţei în creştere a

pieţei pentru maşinile mai mici ale VW (3).

Alianţele strategice sunt, din multe motive, utile ca metodă sau instrument pentru

creşterea multinaţională. În primul rând, concurenţa mondială a crescut. Satisfacerea

cererilor mondiale din ce în ce mai mari necesită capacităţi noi, resurse, legături

multinaţionale, acces la furnizori şi pieţe, cunoştinţe. În al doilea rând, companiile sunt

adesea înfrânate de resursele limitate. În al treilea rând, magnitudinea şi viteza de

schimbare a lumii este în creştere, mai ales pe măsură ce se schimbă gusturile clienţilor şi

tehnologia avansează. În al patrulea rând, factorii multinaţionali diverşi trebuie integraţi şi

controlaţi. În al cincilea rând, alianţele strategice sunt obligatorii prin lege şi prin urmare

sunt o metodă obligatorie de a intra şi de a face afaceri în mai multe ţări.

Alianţele strategice sunt un mod cheie de a satisface cerinţele mondiale ale unei pieţe

concurenţiale în continuă schimbare. Ele pot ajuta o companie să dezvolte legături multiple pe

teritoriul multor ţări repede şi simultan. Fiecare firmă are nevoi specifice care dictează dacă

sau cum pot fi utile alianţele strategice la implementarea schemei sale strategice. Acestea pot

varia de la o folosire strategică semnificativă, cum ar fi în cazul Motorola, până la crearea unei

entităţi importante de afaceri, ca în cazul expansiunii mondiale a firmei Gillete.

Rolul alianţelor în cadrul schemei strategice ale unei firme depinde de mai mulţi factori.

De exemplu, alianţele strategice au jucat un rol integral în schema strategică a companiei

Motorola, care s-a conturat pe o perioadă de peste 20 de ani, pe măsură ce, firma

răspundea condiţiilor schimbătoare ale pieţei. De la crearea sa, în 1928, până în 1975,

Motorola s-a concentrat pe produse electronice pentru clienţi, cum ar fi aparate da radio,

televizoare, semiconductori. Dar competiţia globală de la mijlocul anilor '70, în special

din partea firmelor japoneze, a pus în dificultate chiar baza afacerii sale:

semiconductorii şi radiourile/produsele de telecomunicaţii. Motorola şi-a revizuit strategia

spre sfârşitul anului 1970. Mai întâi şi-a propus să devină, ca şi competitorii o firmă

mondială. În al doilea rând, s-a hotărât să se orienteze pe zone de aplicaţie deservite de

afacerile sale de bază.

Principalii competitori ai firmei Motorola erau diversificaţi şi aveau extindere

mondială - Philips (Olanda), Siemens (Germania), NEC, Toshiba şi Hitachi (Japonia) în

semiconductori şi L.M. Ericsson (Suedia) în comunicaţii. Motorola era în dezavantaj

deoarece aceste firme aveau deja operaţiuni externe semnificative şi îşi puteau vinde

41

produsele subdiviziunilor proprii. Aceşti concurenţi au avut şi resursele necesare să dezvolte

tehnologii care depăşească cu mult pe cele ale companiei Motorola. În plus, piaţa a început

să se concentreze asupra fabricării produselor de înaltă tehnologie, ce urmau să fie desfăcute

piaţa estică, aşa încât Motorola trebuia să se impună în faţa consumatorilor produselor Această

schimbare a pieţei a ameninţat în mod special producţia de microprocesoare ( o categorie de

semiconductori).

Având în vedere resursele limitate ale companiei, soluţia a constat în crearea unor

legături mai strânse cu consumatorii. Nevoia de a se mişca repede, resursele limitate, costul

crescut în dezvoltarea unor tehnologii sofisticate şi nevoia de a obţine acces firmele

japoneze, care erau deja impuse pe piaţa microprocesoarelor şi a altor categorii de

semiconductori, a dus la concluzia că alianţele ar fi putut fi strategia optimă pentru a

supravieţui. Motorola reprezintă un exemplu de firmă multinaţională ce a folosit alianţele

pentru a-şi echilibra resursele, a penetra mai repede pe alte pieţe, a se înscrie în cadrul legal

şi pentru a achiziţiona tehnologii avansate. Motorola a folosit asocierile mai ales în Japonia.

Aşadar, managementul strategic la toate nivelurile-incluzând regândirea la scară

largă a întreprinderii, trasarea unei strategii de afaceri şi crearea unei structuri de alianţă,

selectarea partenerilor, a personalului, planificarea operaţională şi activităţile de

management-necesită studii situaţionale. O serie de factori identificaţi au relevanţă specială

pentru planificarea reuşită şi managementul alianţele multinaţionale. Aceştia includ:

• Tipul şi structura alianţei, dictate de tipul de afacere şi companiile implicate;

• Trasarea schemelor strategice şi a culturilor corporaţiilor între cei doi parteneri;

• Importanţa alianţei la succesul tuturor partenerilor;

• Contribuţia relativă a partenerilor;

• Compatibilitatea, flexibilitatea şi adaptabilitatea partenerilor implicaţi;

• Stabilirea exactă a activităţilor comune şi identificarea conflictelor potenţiale cu alte

domenii de afaceri ale partenerilor;

• Protecţia cunoştinţelor şi informaţiilor confidenţiale;

• Costul şi dificultatea măsurării şi controlării activităţilor şi a contribuţiilor în timp;

• Nivelurile de management comparabile şi cunoştinţele şi expertiza persoanelor

implicate;

• Diferenţele culturale majore ;

• Factorii externi, cum ar fi intervenţia şi controlul statului, practicile industrie, piaţa

locală şi diferenţele concurenţei, stabilitatea guvernului şi altele.

După cum se poate observa din experienţele companiilor descrise anterior, posibilă

alianţă trebuie să întrunească următoarele criterii:

42

• Alianţa trebuie să adauge valoare; adică trebuie să fie mai profitabil pentru o companie să

intre într-o alianţă decât să facă singură afacerea;

• Compania trebuie să înveţe ceva din alianţă;

• Compania trebuie să îşi protejeze competenţele în timpul interacţiunii cu o alianţă pe o

perioadă lungă de timp;

• Firma trebuie să îşi păstreze flexibilitatea şi să nu fie prea încrezătoare în partenerii săi

Bibliografie

1. Belts, Paul and Time Burt – 1996, General Motors and Fiat Close to Signing Stronat

Alliances, Financial Times. March 13

2. Bradsher, Keith,- 1995 , One Thrives, The Other Doesn't; After Latin Venture Fails,

VW

Succeeds and Ford Scrambles", The New York Times. May 16,

3. Burt,Tim, - 1996 Car Pooling, Financial Times. March 13

4. Meredith Robin,- 1996, In Policy Shift, G.M. Will Rely on Alliances, The New York Times,

January

5. Mockler, Robert J- 1996, Multinational Strategic Alliantes, New York

43

MANAGEMENTUL ŞI RESURSELE UMANE ÎN COMPANIILE EUROPENE

Prep. Univ. Simona Buta Prep. Univ. Angela Cozorici

„Ştefan cel Mare” University of Suceava Faculty of Economic Sciences and Public Administration

Abstract

Managementul european al resurselor umane este foarte complex. Nu există în lume o altă regiune care

să înglobeze atât de multe diferenţe din punct de vedere istoric, cultural şi lingvistic precum spaţiul european.

Fiecare ţară din Europa are propriul său sistem de angajare, propriile legi şi instituţii, propriul sistem

educaţional şi o cultură managerială puternic individualizată. În unele state europene, aceste diferenţe se

regăsesc chiar la nivel local. Modelul managementului participativ, modelul profesional de management al

resurselor umane, modelul orientat spre conducerea resurselor umane şi cel orientat spre conducerea

organizaţiilor reprezintă principalele modele de management al resurselor umane care sunt aplicate în ţările

din Europa.

Globalizarea, companiile europene/multinaţionale, dezvoltarea umană, diversitatea

economică, socială, politică şi culturală specifică fiecărei regiuni sau ţări sunt factori ce au un

impact major asupra managementului resurselor umane.

Unul dintre principalele obiective ale procesului de globalizare îl reprezintă integrarea

practicilor de resurse umane într-un model global, dar acest obiectiv este foarte greu de

realizat datorită diferenţelor existente între ţări din punct de vedere economic, social,

instituţional şi nu în ultimul rând cultural. Modelul european de management al resurselor

umane reprezintă cel mai elocvent exemplu în acest sens.

Diversitatea contextului cultural-istoric european este evidentă, iar în aceste condiţii

numai abordarea nuanţată, contextualizată, ne poate permite să interpretăm în mod corect

particularităţile acestui posibil model de management al resurselor umane.

Astfel, în modelul european de management pot fi identificate patru modele de

management, care corespund celor patru grupuri de ţări, respectiv: ţările nordice, ţările latine,

ţările anglo-saxone şi ţările germane. Mai mult, la nivelul fiecărui model de management sau

44

grup de ţări, există o serie de diferenţe naţionale din punct de vedere instituţional, cultural,

economic şi social. De aceea este prematur să discutăm despre noţiunea de „cultură

europeană".

Însă dacă procedăm la o comparaţie între Europa de astăzi, Asia dezvoltată

economic şi America de Nord sesizăm cu uşurinţă că aspectele ce separă cetăţenii celor

trei poli de putere economică globală sunt cu mult mai ample, de mai mare profunzime

decât aspectele ce separă cetăţenii Europei între ei. Conform lui Makridakis, prin o lucrare

scrisă în anii '90, se poate afirma că spaţiul european comunitar (cei 15) nu constituie încă

un spaţiu „unicultural". Totuşi, majoritatea specialiştilor acceptă ideea că, sub raport

cultural, naţiunile ce compun UE se aseamănă într-o mai mare măsură decât se deosebesc

între ele.

Companiile europene sunt nevoite să atragă personal din mai multe ţări, din mai multe

culturi, iar fiecare individ are un comportament specific în funcţie de cultura din care face

parte. Aceasta înseamnă că companiile europene trebuie să administreze un personal foarte

eterogen din punct de vedere cultural, ceea ce necesită o foarte bună cunoaştere a fiecărei

culturi în parte.

Managementul resurselor umane devine principalul instrument şi mijloc prin

intermediul căruia companiile îşi pot asigura avantajul competitiv în condiţiile intensificării

procesului de globalizare. În opiniile specialiştilor, principala cauză a insuccesului unor

companii europene o reprezintă neînţelegerea diferenţelor esenţiale ale managementului

resurselor umane în diferite ţări. Companiile trebuie să îşi asigure avantajul competitiv şi să

obţină valoarea adăugată în condiţiile realizării unor acţiuni pe o piaţă unică.

Una dintre cele mai importante cerinţe ale internaţionalizării activităţii organizaţiilor o

reprezintă pregătirea managerilor din punct de vedere cultural, în vederea cunoaşterii, aplicării

şi administrării elementelor de ordin cultural, specifice ţării sau regiunii în care compania

acţionează. În opinia lui Geert Hofstede, practicile de resurse umane trebuie să reflecte

specificitatea culturală a ţării respective, companiile trebuind să recunoască că diferite feluri

de oameni trebuie apreciaţi folosind standarde diferite, şi să valorifice abilitatea de a-i înţelege

pe străini folosind standardele acestora. Contextul cultural specific fiecăreia dintre ţări

exercită o influenţă majoră asupra practicilor de resurse umane din ţara respectivă. În

numeroase situaţii se aplică principiul conform căruia ce este valabil într-o cultură este posibil

să nu poată fi aplicat în alta.

Spre exemplu, în Japonia, tinerii manageri sunt învăţaţi că munca peste program,

compensată de partidele de golf pe care trebuie să le joace cu clienţii sau participarea alături

de şef la un concurs de karaoke, într-un bar, nu sunt întotdeauna activităţi voluntare la care

45

aceştia participă. Scopul unor astfel de acţiuni este acela de a dezvolta spiritul de echipă, pe

de o parte, şi de a înţelege nevoile şi modul de gândire a oamenilor într-un cadrul relaxat, pe

de altă parte. Companiile japoneze din Franţa s-au confruntat cu o rezistenţă susţinută din

partea angajaţilor francezi atunci când au încercat să pună în practică spiritul petrecerilor

bonenkai, organizate în Ajunul Crăciunului. În locul unor astfel de evenimente cu caracter

social, francezii au preferat bonusurile şi primele acordate cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă,

fiind dispuşi să organizeze astfel de evenimente mai degrabă acasă, decât la locul de muncă.

O astfel de atitudine poate fi justificată de comportamentul individualist al francezilor.

Valorile modelului american de management, performanţa, libera iniţiativă şi autonomia, sunt

destul de dificil de aplicat în Japonia sau în unele ţări europene precum Franţa, Spania, Italia,

Belgia ori ţările din Europa Centrală şi de Est, datorită diferenţelor dintre cultura acestor ţări

şi cea americană. SUA se evidenţiază printr-un puternic pragmatism şi prin accentul pus

asupra maximizării profitului, eficienţei organizaţionale şi productivităţii. În SUA, angajările

şi concedierile sunt realizate în funcţie de necesităţi; managementul prin obiective este

principala metodă de evaluare a performanţelor; managementul carierei se axează pe ideea de

mobilitate a angajaţilor la nivelul unui număr mare de organizaţii; recompensele sunt acordate

în funcţie de performanţa în muncă, iar relaţia dintre sindicate şi conducerea companiilor este

una de natură antagonică.

Principalele valori ale culturii japoneze sunt echitatea, grupul, angajamentul, relaţiile

personale, disciplina în muncă, statutul, evitarea conflictelor, fiind total diferite de cele

promovate de cultura unor ţări occidentale precum SUA, Marea Britanie, Franţa, în care

bogăţia, individualismul, mobilitatea, puterea, autoritatea şi rezolvarea conflictelor reprezintă

principalele valori culturale. În comparaţie cu modelul american de management al resurselor

umane, cel japonez se caracterizează prin angajarea pe termen lung a salariaţilor, implicarea

angajaţilor în procesul de conducere a companiilor, promovarea şi recompensarea au la bază

principiului seniorităţii, iar relaţiile dintre sindicate şi conducerea companiilor sunt dominate

de o atitudine orientată spre cooperare.

În opinia unor specialişti, managementul european este caracterizat de lipsa unei

identităţi naţionale a managementului la nivelul întregii Europe, comparativ cu modelele de

management american şi japonez. Schimbările apărute la nivelul spaţiului european sunt mult

mai complexe decât în SUA şi Japonia. Procesul de extindere a Uniunii Europene către sud-

estul Europei, generează o serie de mutaţii din punct de vedere economic, social şi politic. O

altă caracteristică dominantă a managementului european o reprezintă necesitatea de a

dezvolta noi forme de organizare a muncii şi de a spori flexibilitatea organizaţilor în mediul

de afaceri, în scopul de a folosi diversitatea şi complexitatea culturală, socială, politică,

46

economică pentru a obţine avantajul competitiv. Modelul european de management al

resurselor umane este caracterizat de un grad ridicat de diversitate din punct de vedere

economic, social, politic şi cultural şi reflectă dimensiunea proprietăţii, organizaţională,

naţională şi internaţională a activităţii companiilor. Spre deosebire de modelul american, este

caracterizat de un nivel ridicat de responsabilitate organizaţională şi managerială faţă de

salariaţi şi sprijin acordat sindicatelor. În comparaţie cu SUA, reglementările privind

angajarea şi concedierea salariaţilor, formalizarea procesului educaţional şi autorizarea

programelor de formare profesională, sistemul de recompense, încheierea şi executarea

contractelor individuale de muncă reprezintă unul dintre principalii factori care definesc

cadrul de aplicare a managementului resurselor umane în Europa.

Contextul multicultural specific continentului european generează o serie de diferenţe

majore şi la nivelul practicilor de resurse umane, nu numai de la o ţară la alta, ci chiar la

nivelul aceleiaşi ţări. Spre exemplu, în Suedia, formularul de angajare este utilizat ca simplu

instrument administrativ, în timp ce în Marea Britanie acesta este utilizat ca principal

instrument în procesul de selecţie a candidaţilor. Mai mult, în Marea Britanie, denumirea

uzuală a formularului de angajare este pentru angajatori employer’s application form, în timp

ce în mediul universitar este folosită expresia standard application form. În Luxemburg,

interviul de angajare are un caracter mai multinformal, în timp ce în Germania şi Marea

Britanie acesta este foarte bine structurat, iar răspunsurile la întrebări trebuie să fie exacte şi

foarte clar formulate, fără a lăsa loc la interpretări. În Italia, interviul de angajare are un

caracter relaxat, liber şi informal. Există o serie de diferenţe între ţările europene şi din

punctul de vedere al criteriilor de selecţie. Dacă în Grecia abilităţile şi personalitatea

individului reprezintă principalele criterii de selecţie, în Germania şi Marea Britanie se pune

un accent deosebit pe competenţa tehnică şi experienţa profesională anterioară a acestora.

Extinderea Uniunii Europene reprezintă premisa sporirii exigenţelor privind condiţiile

de muncă şi de viaţă pe întreg continentul. Normele extrem de diverse privind condiţiile de

muncă şi de viaţă existente la nivelul Uniunii Europene reprezintă pentru managerii români

provocări extrem de serioase la care vor fi nevoiţi să se alinieze.

Euromanagerii sunt principalii promotori ai conceptului de carieră europeană,

eurocarierele fiind o consecinţă directă a procesului de europenizare. Managementul carierei

europene devine astfel un proces extrem de important, apariţia şi dezvoltarea sa fiind

influenţate în mod favorabil de creşterea gradului de mobilitate a populaţiei la nivelul Uniunii

Europene şi extinderea activităţii companiilor multinaţionale în Europa. Tendinţa manifestă la

nivelul companiilor din ţările Uniunii Europene este aceea de a-şi asigura competenţe

europene prin intermediul angajaţilor care dispun de experienţă şi manifestă deschidere

47

internaţională. Toleranţa, responsabilitatea socială, recunoaşterea pluralismului şi a drepturilor

reprezintă caracteristici culturale care susţin o anumită evoluţie a dialogului social. În

contextul dialogului social, legislaţia europeană acordă un loc important negocierilor

colective, atât la nivelul sectoarelor de activitate, cât şi la nivelul întreprinderii.

Evoluţia funcţiunii de resurse umane în Europa poate fi evidenţiată cu ajutorul unor

tendinţe actuale şi de perspectivă privind managementul resurselor umane în Europa, de

exemplu:

• revalorizarea funcţiunii de resurse umane;

• formarea managerilor de resurse umane;

• „personalizarea” managementului resurselor umane;

• adaptabilitatea şi flexibilitatea funcţiunii de resurse umane;

• mobilizarea resurselor umane;

• dezvoltarea informatizării şi a resurselor informatice.

Bibliografie:

1. Burciu, A. 2004, Management comparat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

2. Burduş, E., 1998, Management comparat, Editura Economică, Bucureşti 1998.

3. Comănescu, M., 2001, Management european, Editura Economică, Bucureşti.

4. Makridakis, S. , 1991, Single Market Europe, Basisik Publisher, Oxford.

5. Nicolescu, O, 2001, Management Comparat, Editura Economică, Ediţia a 11-a,

Bucureşti.

48

SECŢIUNEA 3

ECONOMIE, COMERŢ, SERVICII

49

SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE ŞI INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE – PRINCIPALII VECTORI AI GLOBALIZĂRII

Preparator universitar Angela Nicoleta Cozorici Preparator universitar Simona Buta

Universitatea „Ştefan Cel Mare” Suceava

Abstract

Transnational corporations, which operate in more than one country or nation at a time, have become some of the most powerful economic and political entities in the world today. The United Nations has justly described these corporations as “the productive core of the globalizing world economy Foreign direct investment (FDI) is defined as "investment made to acquire lasting interest in enterprises operating outside of the economy of the investor." The FDI relationship, consists of a parent enterprise and a foreign affiliate which together form a transnational corporation (TNC). In order to qualify as FDI the investment must afford the parent enterprise control over its foreign affiliate. The UN defines control in this case as owning 10% or more of the ordinary shares or voting power of an incorporated firm or its equivalent for an unincorporated firm.

O societate transnaţională reprezintă o corporaţie de mari dimensiuni a cărei activitate

se desfăşoară în acelaşi timp în mai multe ţări, sediul său central, societatea mamă, este într-o

singură ţară, dar ea acţionează în mai multe ţări prin filialele sale, societăţile fiică. Domeniile

sale de activitate sunt variate, deseori integrate într-o reţea unică de producţie, cercetare,

comercializare, bancar – financiară şi de asigurare.

Noile realităţi astfel conturate în sfera relaţiilor economice internaţionale, ne determină

să afirmăm că omenirea se îndreaptă spre un nou model de globalizare, indus de noile forţe

care acţionează în această direcţie: noile tehnologii din domeniul informaticii şi al

telecomunicaţiilor, pieţele financiare, comerţul cu servicii şi strategiile marilor corporaţii

transnaţionale bazate pe operarea reţelelor de servicii. Se conturează astfel o economie

globală bazată pe reţele, pe măsură ce are loc tranziţia de la un sistem de interdependenţe,

bazat cu precădere spre comerţ, către un sistem de interconectări, bazat cu precădere pe reţele.

50

Profesorul japonez Noriake Kabazashi, decanul Şcolii de afaceri din cadrul

universităţii Keio, care a urmărit, în cadrul unui program de cercetare, încercările corporaţiilor

japoneze de a se „globaliza” începând cu anul 1978, a identificat cinci stadii în drumul

acestora spre globalizare:

1. exportul din ţara de origine;

2. producţia în ţara – gazdă;

3. integrarea în activităţile economice ale ţării/regiunii-gazdă;

4. coordonarea activităţilor regionale;

5. dezvoltarea logisticii pentru realizarea unor activităţi globale.

În opinia cercetătorului japonez, firmele japoneze cele mai puternice, nu au reuşit să

ajungă decât în stadiul al treilea, în timp ce în Europa şi America de Nord există deja

corporaţii aflate deja în stadiul 5. Şi la nivel regional avem indicii că se conturează un sistem

global mai puternic axat pe relaţii de interconectare prin reţele mai mult decât pe relaţii de

interdependenţe gravitând în jurul comerţului. Se poate spune că obiectivele creării unei pieţe

unice în cadrul UE, nu presupun doar crearea unei simple pieţe comune axate pe comerţ,

întrucât ele vizează libera circulaţie nu numai a bunurilor materiale, ci şi a persoanelor,

capitalurilor şi serviciilor, anticipând astfel noi dimensiuni ale relaţiilor dintre ţările membre,

care pot fi puse în legătură cu noile concepte legate de „interconectare” şi respectiv „reţele”.

Aceeaşi amploare a acestui fenomen poate fi observată şi în cadrul Acordului de Comerţ

Liber Nord – American(N.A.F.T.A) sau a celorlalte acorduri regionale încheiate în ultimii ani.

Se poate afirma că internaţionalizarea producţiei reprezintă, pe de altă parte, şi forţa

motrice care alimentează crearea acordurilor regionale de comerţ liber. Pe măsură ce

sistemele de producţie se extind în mod frecvent dincolo de graniţele regionale, pentru a

cuprinde şi ţări învecinate nu ar trebui să mire faptul că se accentuează presiunile pentru

eliminarea impedimentelor în calea fluxului neîngrădit de resurse şi informaţii între facilităţile

de producţie localizate în asemenea ţări învecinate.

Dezvoltarea producţiei internaţionale este determinată în primul rând de dezvoltarea

societăţilor transnaţionale. Procesul apariţiei şi dezvoltării societăţilor transnaţionale a fost

mai rapid decât interpretarea lor teoretică.

Societăţile transnaţionale au apărut şi s-au dezvoltat pe fondul următorilor factori:

• liberalizarea politicilor economice: deschiderea graniţelor naţionale, liberalizarea

fluxurilor de investiţii străine directe şi de portofoliu sau de alte acorduri de cooperare şi

investiţionale;

51

• accentuarea progresului tehnologic, care duce la creşterea costurilor şi a riscurilor la

care sunt expuse companiile, impune abordarea diferitelor pieţe mondiale, prin delocalizarea

internaţională a producţiei, pentru a diversifica aceste riscuri. Pe de altă parte, reducerea

costurilor de transport şi de comunicare au facilitat integrarea mai eficientă a operaţiunilor la

nivel global, precum şi transportul componentelor sau a produselor finite în căutarea eficienţei

economice, a avantajelor comparative date. Acestea conduc la creşterea ponderii investiţiilor

străine directe motivate de creşterea eficienţei, cu importante implicaţii asupra creşterii

competitivităţii exporturilor ţărilor recipiente şi, implicit, asupra creşterii economice;

• creşterea concurenţei, care este rezultatul interacţiunii primilor doi factori, impune

exploatarea unor noi pieţe de către companii, atât pentru a reduce costurile de producţie, cât şi

pentru valorificarea mai eficientă a rezultatului final, dar impune şi abordarea unor noi forme

de producţie internaţională, de proprietate şi de aranjamente contractuale, care să potenţeze

forţa lor pe piaţă, cum ar fi de exemplu fuziunile, achiziţiile, participarea minoritară sau

majoritară, oferta public de schimb .

Este bine ştiut faptul că societăţile transnaţionale s-au dezvoltat foarte puternic în anii

’70, dezvoltare determinată în mare măsură de tehnologia şi de capitalul deţinute. Firmele

care produceau produse de mare competitivitate aveau şi în trecut o sferă largă de activitate

internaţională, dar sub formă de comercializare.

În prezent putem distinge foarte bine următorii factori şi forţe de dezvoltare a

societăţilor transnaţionale:

a) Investiţia externă, tehnologia de vârf şi cercetarea ştiinţifică, care ocupă în

prezent primul loc în activitatea acestor firme. Pentru a apropia aceste activităţi de zonele în

care are loc cererea sau oferta, de locurile de consum, de utilizare sau de sursele de

aprovizionare, un factor important l-a reprezentat şi îl reprezintă reducerea costurilor de

transport, mai ales în condiţiile unei serii mari de fabricaţie. Progresul rapid al tehnicii şi al

ştiinţei s-a materializat în sporirea complexităţii tehnice a produselor care necesită costuri

mari, serii mari de fabricaţie şi o piaţă diversificată de desfacere.

b) Progresul tehnic rapid se concretizează în reducerea ciclului de viaţă al produselor

ca urmare a frecventelor inovaţii tehnice şi tehnologice. Până la realizarea de noi produse,

superioare, firmele se luptă pentru prelungirea ciclului de viaţă al produsului deja existent pe

piaţă, prin extinderea la scară internaţională a fazelor ciclului de viaţă.

c) Criza energetică şi de materii prime determină deplasarea producţiei de produse

intermediare sau chiar finite, dar energo şi materialo–intensive, în ţări bogate în asemenea

52

resurse, care au şi costuri mai reduse ca urmare a prelucrării lor pe plan local, fără a mai

necesita cheltuieli de transport.

d) Criza ecologică a impus apariţia unor restricţii în unele ţări dezvoltate pentru

organizarea industriei poluante, firmele fiind nevoite să înceteze producţia sau să utilizeze

tehnologii noi, nepoluante, dar mai costisitoare. Apare posibilitatea deplasării fabricării unor

asemenea produse în ţările cu o legislaţie mai puţin exigentă în domeniul protecţiei mediului.

e) Procesul de schimbare a raportului între cerere şi ofertă, care apare în perioada

postbelică, prin care oferta devine astfel mult mai mare decât cererea la cele mai multe

produse, cere adaptarea rapidă şi flexibilă a ofertei de bunuri şi servicii la condiţiile cererii,

adaptare mai uşor de realizat dacă producţia are loc pe plan local, promovându-se astfel o

politică complexă de marketing internaţional.

f) Costurile salariale, cu forţa de muncă sunt inegale în lume, ceea ce stimulează

deplasarea producţiei şi a altor activităţi în ţările în care există o forţă de muncă calificată,

disciplinată, dar mult mai eficientă din punct de vedere al costurilor, respectiv mai ieftină.

g) Costurile de transport şi viteza transporturilor facilitează distribuirea pe scară

largă, în cele mai îndepărtate ţări, nu numai a actului de comercializare, dar şi a producţiei.

h) Reducerea taxelor vamale, acestea fiind înlocuite cu obstacole netarifare care

restrâng posibilităţile de pătrundere a mărfurilor pe o piaţă sau alta, declanşându-se un proces,

şi anume crearea de facilităţi pentru atragerea capitalului străin la crearea de întreprinderi în

diferite ţări, bazate pe capital şi tehnologie străine.

i) Criza datoriilor externe şi posibilitatea convertirii acestor datorii în investiţii

străine, prin cumpărarea de către investitorii străini a acestor datorii, cu sumele disponibilizate

de aceştia, urmând să cumpere întreprinderi locale pe care să le modernizeze, să le

retehnologizeze şi să le utilizeze profitabil. Pătrunderea societăţilor transnaţionale în

economia altor ţări este facilitată de superioritatea tehnologică a lor, de competitivitatea lor

managerială ridicată, de existenţa unei reţele complete de servicii, marketing, consulting,

distribuţie, publicitate, servicii.

Liderii politici ai corporaţiilor, precum şi cea mai mare parte a literaturii de

specialitate preferă utilizarea termenului de societate multinaţională, dar în cadrul ONU este

consacrat termenul de societate transnaţională. Totuşi din punct de vedere economic, atât

conceptul de societate transnaţională, cât şi cel de societate multinaţională se

caracterizează prin aceleaşi trăsături:

• capitalul societăţii este de valoare mare, de dimensiuni mari, alcătuit din vărsăminte

ale unei mari firme, dar şi din contribuţii la capital din partea unor societăţi din ţara de

provenienţă sau din alte ţări;

53

• activitatea de investiţii, producţie şi comercializare a societăţii se desfăşoară prin

filiale aflate într-un număr mare de ţări (cel puţin 6);

• cifra de afaceri a societăţii este deosebit de mare, de regulă de peste 1 mld. de

dolari, dar cele mai multe societăţi au cifre de afaceri de peste 50-70 mld. de dolari (cea mai

mare cifră de afaceri fiind de 100 mld. dolari); unele societăţi transnaţionale au cifre de

afaceri mai mici de 1mld. de dolari, dar activează în domenii de vârf, având, de cele mai

multe ori, un monopol deosebit;

• societatea cuprinde în sfera sa de activitate operaţiuni economice integrate într-o

societate transnaţională, dispersată după raţiuni economice strategice în mai multe filiale

(operaţiuni de producţie, bancare, de cercetare, de dezvoltare, de comercializare, de asigurări).

• forma principală de realizare a activităţilor societăţilor transnaţionale o reprezintă

investiţiile străine directe, prin care se asigură deţinerea pachetului de control şi monopol

asupra deciziei.

Structura societăţilor transnaţionale, precum şi raporturile dintre centru şi filiale

cunosc forme variate, care pot fi grupate în trei tipuri de organizare:

a) societăţile transnaţionale acordă autonomie totală filialelor lor, astfel încât filialele

respective se manifestă ca o formă complexă, cu un grad ridicat de integrare a funcţiilor unei

firme, ceea ce îi permite să aibă independenţă faţă de centru şi să deţină o influenţă

semnificativă pe pieţele internaţionale;

b) acordarea unei independenţe relativ totale a filialelor, însă mai puţin în domeniul

cercetării şi al ideilor noi, care sunt concentrate la centru. În acest fel, societatea mamă îşi

exercită rolul de control şi coordonare în materie tehnologică;

c) un sistem de relaţii prin care filialele deţin o libertate redusă. Astfel, filialele au

independenţă în sistemul de comercializare şi marketing, dată fiind aproprierea lor de piaţa de

desfacere. În domeniul producţiei filialele produc subansamble şi componente ale unui produs

finit complex care urmează să fie asamblate, fie la societatea mamă, fie la una din filiale. De

asemenea, filialele prestează şi activităţi de comercializare şi servicii.

În procesul de transnaţionalizare se observă unele tendinţe noi, care demonstrează

trecerea pe trepte superioare atât a procesului de transnaţionalizare, cât şi a activităţii

corporaţiilor transnaţionale. Asistăm la apariţia unor raporturi noi între guvernele statelor

gazdă şi societăţile transnaţionale, acestea manifestând o atenţie sporită faţă de cerinţele reale

ale economiilor ţărilor gazdă, dar şi la o creştere a pluralismului investitorilor internaţionali.

Astfel, în rândul ţărilor dezvoltate s-au creat trei poli de mari investitori, şi anume: SUA,

Uniunea Europeană şi Japonia, dar au început să pătrundă în rândul societăţilor transnaţionale

54

şi firme dintr-o serie de ţări în curs de dezvoltare, cum sunt firme din Coreea de Sud, care

ocupă locul 7 în rândul ţărilor după cifra de afaceri :Venezuela, Mexic, Brazilia.

Au apărut unele schimbări în rândul investitorilor internaţionali. Astfel SUA a rămas

principalul investitor mondial, dar şi principalul beneficiar al investiţiilor internaţionale către

care se îndreaptă principalele fonduri din Uniunea Europeană şi Japonia. De asemenea,

principalii beneficiari ai activităţii societăţilor transnaţionale şi a investiţiilor străine, dintre

ţările în curs de dezvoltare, au devenit China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic, Turcia,

Argentina şi Brazilia. O dezvoltare deosebită a cunoscut procesul de transnaţionalizare a

activităţii bancare prin mondializarea pieţelor financiare, dezvoltarea pieţei internaţionale de

valori mobiliare, dezvoltarea pieţelor creditelor consorţionale şi creşterea numărului şi a cifrei

de afaceri ale băncilor transnaţionale care au lansat pe piaţa financiară noi produse.

O importantă tot mai mare o cunoaşte transnaţionalizarea activităţilor în domeniul

serviciilor, cum ar fi: serviciile bancare, comerciale, de asigurări, de transporturi, de turism,

publicitate, telecomunicaţii. Investiţiile străine directe sunt orientate în proporţie de peste 50%

în sectorul terţiar, iar societăţile transnaţionale prestatoare de servicii nu numai că au cifre de

afaceri foarte mari, dar au devenit şi cele mai profitabile.

Investiţia externă „este actul achiziţiei de active străine în afara ţării de origine”.

Principala formă de activitate o reprezintă investiţia străină directă, precum şi sfera de

comercializare. Stocul investiţiilor străine directe în anul 1998 era de peste 3233 mld.$, ceea

ce reprezintă circa 10,7% din PIB–ul mondial şi circa 52% din formarea brută a capitalului.

Tabelul nr.1. Indicatorii investiţiilor străine directe (ISD) şi ai activităţii societăţilor transnaţionale

valoarea la preţuri

curente (mld.dolari)

Creşterea medie

anuală (în %) Nr.

Crt. Indicatorii ISD

1995 1998 1986-1990 1991-1998

1 Intrări de ISD 317 349 24,4 17.1

2 Ieşiri de ISD 339 347 27,0 11,8

3 Socul ISD 2866 3233 18.7 11,7

4 Fuziuni şi achiziţii internaţionale 141 163 21,0 27,1

5 Vânzări ale filialelor străine 5933 6412 17,3 4,0

6 Producţia filialelor străine 1363 1557 19,1 3,3

7 Totalul activităţilor filialelor străine 7091 8343 11,9 11,2

8 PIB mondial 282264 30142 10,7 6,4

9 Formarea brută a capitalului 6088 6115 10,7 4,5

10 Redevenţele şi alte încasări din comerţul cu tehnologie 48 49 21,9 12,0

11 Exportul mondial de bunuri şi servicii comerciale 5848 6111 14,3 7,4

55

Sursa: Constantin Moisuc, Economie internaţională, editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, pag.185

Concluzii interesante rezultă şi din compararea activităţii filialelor societăţilor transnaţionale, filiale create atât prin investiţii străine directe, cât şi prin fuziuni şi noi achiziţii de capital. Astfel, vânzările totale ale filialelor străine reprezentau în 1998 circa 6412 mld. dolari, din care peste 50% reprezintă exporturile. De aici rezultă că ponderea exporturilor filialelor în comerţul mondial cu mărfuri şi servicii este de peste 60%.

Bibliografie

1. Bari, I., 2003, Probleme globale contemporane, Ed. Economică , Bucureşti.

2. Bari, I., 2003, Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică , Bucureşti.

3. Marin, G., (coordonator), 1996 –„Economia mondială. Trecut – prezent – viitor”, Editura

Independenţa Economică, Bucureşti.

4. Moisuc, C., 2001, Economie internaţională, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.

5. Postelnicu, Ghe., 2000, Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti.

6. www.unctad.org

56

BLOCURILE COMERCIALE ÎN ECONOMIA GLOBALĂ

Lect. univ. drd. Rozalia Kicsi Prof. univ. dr. Aurel Burciu

Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract

Economic integration is a complex and dynamic process witch became an important aspect of

international economy especially in the last decades. Economic integration (regional integration, commercial

blocks etc.) means, in its simplest form, discriminating elimination of trade restrictions on flows of goods and

services between at least two countries and establishing certain issues of coordination and cooperation between

them.

Integrarea economică este rezultatul acţiunii unui complex de factori, dintre care se

apreciază că cei economici şi politici deţin o pondere semnificativă. Astfel, decalajul

economic dintre ţările vest-europene afectate de al doilea Război Mondial şi SUA, a cărei

poziţie se consolidase semnificativ în economia mondială, a fost una din raţiunile principale

(de natură economică) care a generat ideea unei cooperări mai strânse în Europa de Vest. Pe

de altă parte, evitarea unor noi conflicte între Franţa şi Germania (a căror raporturi erau

tensionate încă de la sfârşitul sec. XIX), readucerea Europei Occidentale la statutul de putere

mondială şi contracararea expansiunii URSS sunt frecvent menţionate drept motive de natură

politică care ar fi declanşat procesul integraţionist în Europa. Indiferent de natura motivaţiilor

primordiale, factorii economici şi politici sunt interdependenţi în integrarea economică,

nevoia de cooperare şi coordonare şi în alte sfere manifestându-se insistent în stadiile mai

avansate de integrare.

În afară de premisele economice şi politice au fost aduşi în discuţie chiar factori

geografici şi culturali. Paul Krugman apreciază că proximitatea geografică dă naştere unor

blocuri comerciale „naturale”, create între parteneri care derulează între ei o parte

57

semnificativă din fluxurile lor comerciale6. Samuel Huntington prezintă cultura drept o forţă

care uneşte şi divide totodată; în consecinţă, ţările cu afinităţi culturale cooperează economic

şi politic, iar organizaţiile internaţionale, cum ar fi de exemplu Uniunea Europeană, formate

din state cu trăsături culturale comune, au mai mult succes decât cele care încearcă să

transceadă culturile7.

Integrarea economică determină transformarea sistemului internaţional contemporan şi

alterează oarecum viziunea clasică asupra rolului statului şi asupra conceptului de suveranitate

în dreptul internaţional. În contextul invocat, integrarea economică poate fi abordată din

perspectivă confederalistă şi din perspectivă federalistă.8

În esenţă abordarea confederalistă(interguvernamentalism) înseamnă că statele

convin să coopereze reciproc fără a ceda ceva din suveranitatea lor naţională. Scopul nu este

de a crea un nou “superstat” care să le înglobeze pe toate, ci de a pune în legătură statele

suverane, într – o confederaţie în care îşi păstrează structurile naţionale. Acesta este

principiul care a stat la baza creării Consiliului Europei, OECD precum şi a majorităţii

schemelor de integrare regională între state în dezvoltare.

Acelaşi principiu a stat şi la baza celui de – al doilea şi al treilea pilon al Uniunii

Europene – PESC(Politica Externă şi de Securitate Comună) şi JAI(Justiţie şi Afaceri

Interne). Sarcinile trasate Uniunii în aceste domenii sunt o formă de cooperare

interguvernamentală deşi aceasta nu exclude posibilitatea adâncirii integrării.

Abordarea federalistă(supranaţionalism), pe de altă parte , îşi propune să dizolve

distincţiile tradiţionale între statele – naţiuni. Demodata noţiune a suveranităţii naţionale

inviolabilă şi indivizibilă arată că imperfecţiunile coexistenţei sociale şi internaţionale,

neajunsurile specifice sistemului statului – naţiune şi pericolul dominaţiei unui stat asupra

altora pot fi depăşite doar prin crearea unei comunităţi supranaţionale şi transferarea către

aceasta a unei părţi din suveranitatea statelor componente. Rezultatul este o federaţie în care

destinul comun al popoarelor sale – care îşi menţin identităţile individuale – este ghidat şi

viitorul lor este asigurat de autorităţi comune(federale).

Uniunea Europeană este esenţialmente un produs al abordării federaliste(deşi într – o

formă oarecum modificată). Statele membre şovăiau în abandonarea suveranităţii recâştigată

şi consolidată după cel de – al doilea Război Mondial şi cedarea către o federaţie europeană.

Încă o dată trebuia găsit un compromis care, fără a stabili neapărat o structură federală, să

permită mai mult decât o simplă cooperare între statele membre. Soluţia a fost de a realiza 6 de MELO, J., PANAGARIYA, A. – „New Dimensions in regional integration”, Cambridge University Press, 1995, pag. 63. 7 Huntington, S.P. – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura ANTET, 1997, pag. 3. 8 Borchard K. – D., European Integration. The origin and growth of European Union, Colecţia European documentation, 1995, pag. 27,28

58

trecerea de la autonomia naţională la o federaţie europeană printr – un proces gradual. În loc

să renunţe brusc la suveranitate , statele membre au fost mai curând solicitate să abandoneze

dogma indivizibilităţii acestei suveranităţi.

Aranjamentele de integrare regională au fost subiectul unor analize şi dezbateri

economice începând încă din anii ′50 prin contribuţia lui Jacob Viner(1950) şi James

Meade(1955) la “problematica uniunilor vamale”.

În literatura economică apar frecvent trei concepte cheie referitoare la aranjamentele

care au ca obiect comerţul cu bunuri: zone de comerţ preferenţial, zone de liber schimb şi

uniuni vamale.9 Forme mai avansate de integrare sunt piaţa unică, uniunea monetară şi

uniunea economică.

Dincolo de variatele forme de integrare economică există uniunea politică care, de

regulă, implică o structură federală, cu politic comune, stabilite la nivel regional şi care

afectează toţi membrii.10

Tabel nr. 1. Elementele definitorii ale diferitelor forme de aranjamente de integrare

regională Tarif

vamal

propriu

fiecărui

stat

membru

Libera

circulaţie

a

bunurilor

Tarif

vamal

comun

tuturor

statelor

membre

Libera

circulaţie

a

serviciilor

Libera

circulaţie a

capitalului

Libera

circulaţie

a

persoanel

or

Moneda

unică

Politici

macroeconomice

coordonate

Zona de

liber

schimb

Uniunea

vamală

Piaţa unică

Uniunea

monetară

Uniunea

economică

OMC specifică că aranjamentele comerciale regionale pot completa sistemul

comercial multilateral, contribuind la consolidarea lui. Dar, prin natura lor aceste aranjamente

sunt discriminatorii, reprezentând o derogare de la CNF.

9 Panagariya A., The Regionalism Debate: An overview, 1998 10 Idem

59

Crearea GATT în 1947 a marcat începutul unei lungi perioade de liberalizare

progresivă a comerţului internaţional pe principii nediscriminatorii (CNF). Dar, în acelaşi

timp, această perioadă este caracterizată de apariţia a două “valuri” de aranjamente comerciale

regionale.

Primul „val ” a apărut la începutul anilor ’60 când, sub impulsul Pieţei Comune

Europene, regionalismul 11s-a răspândit în Africa , America Latină şi în alte zone în curs de

dezvoltare. Statele Unite au fost însă un susţinător fidel al multilateralismului. Al doilea „val”,

mult mai durabil decât primul, începe la jumătatea anilor ’80. De această dată SUA devine un

„jucător” important, fapt ce constituie, după părerea unor specialişti, motivul apariţiei acestui

al doilea val al liberalizării preferenţiale a fluxurilor comerciale. Jagdish Bhagwati crede că

acest al doilea val va persista deoarece prezintă multe puncte forte şi puţine puncte

vulnerabile.

După negocierea unor acorduri bilaterale de liberschimb cu Israel şi Canada, SUA

lansează propunerea pentru o zonă de liberschimb emisferică (Enterprise for the Americas

Initiative). Ulterior SUA semnează împreună cu Canada şi Mexic acordul pentru înfiinţarea

NAFTA. În Europa, procesul integraţionist continuă atât printr-o lărgire succesivă, cât şi

printr-o adâncire. Pe celelalte continente s-au revigorat vechile scheme preferenţiale şi au luat

naştere altele noi.12 Poziţia blocurilor comerciale în economia mondială este semnificativă. De

exemplu în anul 200313, UE (15 state), NAFTA (3 state) şi ASEAN (10 state), deşi numărau o

populaţie de 21,42%din populaţia globului, realizau 65,04% din PIB-ul mondial. În acelaşi an

derulau 59,96% din exporturile mondiale şi 63,92% din importurile mondiale de mărfuri.

Realitatea arată că liberalizarea preferenţială (care este, prin natura sa, discriminatorie)

a fost mai atrăgătoare decât liberalizarea pe baze multilaterale. Astfel, pentru „dezarmarea”

tarifară multilaterală au fost necesari aproximativ 45 ani, în timp ce perioadele de

„dezarmare” tarifară preferenţială au fost chiar mai scurte decât s-a prevăzut în acordurile de

constituire (în cazul CE/UE -10 ani; în cazul AELS – 6 ani; ). La prima vedere o explicaţie ar

fi numărul mai mic de participanţi la astfel de scheme preferenţiale, precum şi gradul ridicat

de similitudine al economiilor lor.

Paul Krugman apreciază că motivul cheie pentru care SUA s-au „convertit” la

regionalism este progresul mai lent al negocierilor în cadrul GATT/OMC, cauzat de14 :

11 Regionalismul este descris în Dictionary of Trade Policy Terms ca fiind „acţiuni ale guvernelor de liberalizare sau facilitare a comerţului pe baze regionale, prin zone de liber schimb sau uniuni vamale” (www.wto.org – trade topics) 12 de Melo, J.; Panagaryia, A.- New dimensions in regional integration, Cambridge University Press, 1995 , pag.3 13 Conform datelor publicate de UNCTAD (www.unctad.org) 14 De Melo, J.; Panagaryia, A., op. cit., pag. 6

60

- creşterea numărului participanţilor;

- schimbarea caracterului protecţiei (prevalenţa autolimitărilor la export a

mecanismelor antidumping şi la altor forme de protecţie administrată);

- declinul hegemoniei comerciale a SUA;

- existenţa a numeroase diferenţe instituţionale între ţări.

De remarcat faptul că al doilea val prezintă unele modificări calitative faţă de

precedentul. Prima este trecerea de la un „regionalism închis” la unul mai deschis. Multe

dintre blocurile comerciale înfiinţate în anii ’60 – ’70 se bazează pe o politică de substituire a

importurilor şi impunerea barierelor externe ridicate. Noul val se caracterizează printr-o

deschidere mai mare faţă de exterior şi o disponibilitate mai mare de a susţine, decât de a

controla, comerţul internaţional. A doua este apariţia blocurilor comerciale în care sunt

parteneri atât din statele dezvoltate cât şi statele în curs de dezvoltare (NAFTA, UE). Populaţia PIB Export Import

Mii loc. % din

total

Mil. $ % din

total

Mil $ % din

total

Mil $ % din

total

Total

mondial

6.389.272 100 40.960.425 100 8.975.589 100 9.244.679 100

UE (25)

UE (15)

458197

383593

7,17

6,00

12.765.862

12176098

31,16

29,72

3623090

3361455

40,36

37,45

3582698

3288395

38,75

35,57

NAFTA (3) 433.067 6,77 13.380.821 32,66 1312056 14,61 1995925 21,58

ASEAN (10) 547.638 8,57 765.280 1,86 550259 6,13 497113 5,37

MERCOSUR

(4)

231741 3,62 766.349 1,87 135534 1,51 93955 1,01

ANDEAN

(5)

120.808 1,89 313.313 0,76 74734 0,83 51350 0,55

TOTAL

BLOCURI

(UE 15)

(UE 25)

1.716.847

1.791.451

26,87

28,03

27.401.861

27.991.625

66,89

68,33

5.434.038

5.695.673

60,54

63,45

5.926.738

6.221.041

64,10

67,29

*APEC 2.618.918 40,98 23.073.753 56,33 4018730 44,77 4432839 47,95

TOTAL UE

(25) + APEC

- 48,15 - 87,49 - 85,13 - 86,70

Sursa: Datele au fost prelucrate după UNCTAD Handbook of Statistics 2005, www.unctad.org

Din datele prezentate reiese faptul că blocurile comerciale urmează o tendinţă de

consolidare a poziţiei lor în economia mondială. Astfel cele cinci blocuri integraţioniste mai

importante (UE (25), NAFTA, MERCOSUR, ANDEAN, ASEAN), deşi numără mai puţin de

61

o treime din populaţia globului, realizează peste două treimi din PIB-ul mondial şi

concentrează aproximativ două treimi din exporturile şi importurile mondiale.

Indiferent de raţiunile care le îndeamnă să se implice în astfel de acorduri de

liberalizarea preferenţială, majoritatea ţărilor membre ale OMC au ales această variantă. În

perioada 1948 – 1994 GATT a primit 124 de notificări ale aranjamentelor de integrare

regională (vizând mai ales comerţul cu mărfurile corporale), iar de la crearea OMC (1995) au

fost notificate încă 130. Se estimează că până la sfârşitul anului 2005, dacă schemele

comerciale planificate sau aflate în negociere se definitivează, numărul total al acestor

angajamente în vigoare ajung la 300.15

În aceste condiţii întrebarea firească, care se pune este care va fi soarta

multilateralismului? Au existat şi există voci care afirmă că regionalismul este „piatra

funerară” a multilateralismului, o alternativă a acestuia. Alte voci, dimpotrivă, prezintă

regionalismul ca un proces complementar, util, al multilateralismului; mai mult, regionalismul

nu numai că vine să completeze multilateralismul, ci îl şi accelerează şi îl consolidează.

Aceasta este, de altfel, şi viziunea OMC, care acceptă aceste aranjamente, deşi ele reprezintă

o derogare de la CNF.

Bibliografie

1. Borchard K. D., 1995, European Integration. The origin and growth of European Union,

Colecţia European documentation

2. de MELO, J., PANAGARIYA, A.,1995,New Dimensions in regional integration,

Cambridge University Press

3. de Melo, J., Panagaryia, A., 1995, New dimensions in regional integration, Cambridge

University Press

4. HUNTINGTON, S.P., 1997, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale

Editura ANTET

5. Panagariya A., 1998,The Regionalism Debate: An overview

6. ∗ ∗ ∗, 2005, UNCTAD Handbook of Statistics, , www.unctad.org

7. ∗ ∗ ∗, 2005, OMC International Trade Statistics, www.wto.org

15 www.wto.org – trade topics/regional trade arguments/facts and figures

62

TEORII ALE DEZVOLTĂRII REGIONALE

Asist. Drd. Hurjui Marcela Cristina Universitatea Ştefan cel Mare Suceava

Abstract

This annotated bibliography gives an overview of the theoretical literature on regional economic

growth and examines its conceptual foundations, major competing paradigms, and recent developments. The

overview concludes with a discussion of the policy implications suggested by this body of theory. Throughout the

review, three themes are emphasized: the theoretical predictions regarding the convergence or divergence of

per capita incomes across regions over time, the assumptions regarding the importance of internal and external

scale economies to regional economic growth, and ( the role of space in shaping regional labor market

outcomes.

Domeniul de cercetare al dezvoltării regionale îsi are rădăcinile în secolul al 19-lea,

când analizele economice au luat în calcul factorii cu influenţă asupra cheltuielior de transport

şi asupra costului de producţie şi anume problema distanţei şi a situării geografice. Primele

abordări şiinţifice de sorginte regională au fost consacrate problemei situării geografice a

activităţilor economice şi a localităţilor, de unde şi denumirea noii orientări din ştiinţa

economică - teoria localizării.

Fondatorul teoriei localizării activităţilor este considerat Johan Henrich von Thünen

care prin lucrarea sa, editată în anul 1826, studiază amplasarea culturilor agricole în funcţie de

costurile de producţie şi de distanţa faţă de piaţă.

Teoria lui von Thünen analizează alocarea terenului agricol între mai multe localizări

concurente, ştiind că produsul agricol trebuie transportat de la locul producţiei la cel al

consumului.

Punctele de plecare ale teoriei sunt:

63

- se presupune existenţa unei câmpii omogene, uniforme, care prezintă aceleaşi costuri

pentru obţinerea unei recolte date pentru toate localizările;

- produsele urmează să fie transportate pentru consum într-un singur oraş care, pentru

simplificare, este presupus a se situa în centrul câmpiei respective;

- în acest mod decizia privind localizarea este determinată de diferenţele între rentele

funciare (de poziţie) pe care le-ar putea înregistra producătorii concurenţi ai diverselor

produse.

Dacă problema este transpusă în spaţiul bidimensional, suprafeţele alocate diferitelor

culturi se prezintă sub forma unor inele concentrice.

Continuatori ai teoriei lui von Thünen au fost Wilhelm Launhardt, considerat şi un

pionier al economiei matematice şi Alfred Weber care fundamentează teoria localizării

publicând în anul 1909 lucrarea „Teoria localizării ramurilor”. Domeniul principal de interes

al lui Weber a fost alegerea localizării industriale.

Domenii în care a fost aplicat modelul lui Weber sunt:

- localizarea industriei încălţămintei şi pielăriei, a industriei metalurgice;

- optimizarea amplasării fabricilor de ciment, a fabricilor de Coca-Cola, a unităţilor de

producţie ale unor companii multinaţionale (sucursale în ţările cu forţă de muncă ieftină);

- localizarea optimă a spitalelor, depozitelor, staţiilor de pompieri, a altor obiective de

interes public.

Lucrarea lui Weber reprezintă un moment important în teoria localizării, deoarece

încearcă să optimizeze pe baze matematice localizarea întreprinderilor indifernt de profilul lor

de activitate, trecând de la cadrul microeconomic limitat la o singură întreprindere la un cadru

mezoeconomic care oferea indicii privind localizările unor domenii de activitate (reamuri

economice).

Teoria localizării a fost îmbunătaţită, în acea perioadă, şi de alte contribuţii importante

aduse de germanul Wilhelm Roscher, englezul Ernest Ross şi italianul Achile Loria. Aceşti

teoreticieni s-au axat în special pe rolul naturii câştigului asupra procesului productiv în

determinarea localizării unei uzine industriale cu costul cel mai mic.

W. Cristaller prin lucrarea „Locurile centrale din Germania de sud” a pus bazele

analizei complete a organizării teritoriului, identificând modul de cristalizare a structurilor

urbane şi relaţiile dintre acestea. Teoria lui Cristaller a fost extinsă de A. Lösch care prin

cartea sa “Organizarea spaţială a sistemului economic“, încearcă pentru prima dată să

introducă elementele de ordin spaţial în teoria echilibrului general al pieţelor.

Mark Blaug, a arătat că teoria localizării nu a reuşit să se impună în curentul principal

al ştiinţei economice şi „a fost absorbită de aşa-numita ştiinţă regională”.

64

În prezent un loc aparte îl ocupă studiul comportamentului în domeniul localizării

activităţii industriale, care a demonstrat tendinţa acestora de a se grupa în spaţiu sub forma

clustrelorde tipul parcurilor industriale, micilor sau marilor oraşe etc.

François Perroux prin lucrarea „La notion de pole de croissance” , a dezvoltat teoria

creşterii dezechilibrate a sectoarelor sau a regiunilor, denumită şi teoria dezvoltării

polarizate sau teoria polilor de creştere. Teoria porneşte de la faptul că dezvoltarea reprezintă

un proces dezechilibat şi ierarhizat în acelaşi timp şi că doar anumite unităţi economice joacă

rolul de motor al dezvoltării. Aceste unităţi au rolul de poli ai creşterii economice. Poli de

creştere pot deveni şi anumite zone din teritoriu, ori elemente de infrastructură.

O primă concepţie mizează pe o atenuare spontană a decalajelor ca urmare a undei de

progres generate de polii de creştere, pe când cealaltă opusă, susţine că difuziunea poate duce

chiar la creşterea decalajelor, întrucât capacitatea de asimilare a undei de progres este mai

mare în centrele-poli de creştere, dând naştere la alte inovaţii, care le va întări poziţia de poli

de creştere. În plus, pot să apară anumite procese de filtraj a activităţilor din procesul de

difuzare a dezvoltării, prin aceea că regiunile dezvoltate reţin elementele pozitive ale

procesului şi au tendinţa de a împinge spre periferie inconvenientele.

John Friedmann, Stuart Holland şi Gunar Myrdala au evidenţiat teoriile dezvoltării

inegale de genul relaţiei centru-periferie. Se consideră că dezechilibrele regionale au la bază

decalajele cronologice inerente în procesele de integrare, decalaje care au drept consecinţă

mobilitatea imperfectă a factorilor de producţie. Mecanismele care guvernează relaţia centru-

periferie depind, în principal de dotarea cu factori. Activităţile avansate sunt concentrate în

centru, mediul cultural este mai favorabil în centru, randamentele descrescătoare apar mai

târziu în zonele centrale, ocaziile de profit sunt mai puţin percepute la periferie, exporturile

din zonele centrale fac obiectul unei creşteri, periferia pierde forţa de muncă calificată şi

capitalurile, adaptându-se foarte greu.

În aceste condiţii, chiar o convergenţă parţială între centru şi periferie nu poate masca

existenţa unor inegalităţi fundamentale. Regiunile ca şi ţările, sunt specializate în funcţie de

potenţialul natural şi de tradiţie.

J. Fridmann şi W.Stohr continuă cercetările în domeniul dezvoltării regionale ca şi

replică la teoriile clasice emiţând teoria dezvoltării endogene. Teoria dezvoltării endogene,

este oarecum opusă teoriei polilor de creştere, punând acentul pe aşa-numita dezvoltare de la

nivelurile structurale de bază. Componentele majore ale acestei teorii sunt autarhia

regională selectivă şi punerea în valoare a avantajului regional strategic. Meritul unei astfel

de teorii constă în mobilizarea eforturilor de punere în valoare a potenţialului local. Această

teorie a inspirat numeroase studii de dezvoltare regională.

65

Elementele componente ale teoriei dezvoltării endogene sunt legate de critica teoriei

bazate pe piaţa liberă şi pe rentabilitatea agenţilor independenţi.

Pentru J. Friedmann, dezvoltarea endgenă are trei caracteristici esenţiale:

- teritorială - spaţiul devine o valoare importantă care facilitează operaţiuni specifice,

sinergice pe care o întreprindere le poate folosi. În concluzie, speţiul devine o resursă a

dezvoltării

- comunitară – dezvoltarea nu poate fi creată în afara comunităţii locale. Dezvoltarea

este rezultatul participării active a ansamblului populaţiei. Nu este posibilă o dezvoltare

endogenă fără structuri suficiente democratice pentru a permite fiecăruia să-şi exprimesingur

opţiunea şi necesităţile.

- culturală – valorizarea resurselor locale- dezvoltarea endogenă se bazează în primul

rând pe resursele localesau pe tradiţiile industriale locale.

P.Nijkamp şi J. Paelinick au pus accent pe teoria ciclurilor lungi ale dezvoltării

regionale în anii ’80. Ei au propus un model de fluctuaţii interregionale, prin care, spaţiul se

repartizează între poli de creştere, poli de atracţie şi regiuni intermediare. Atractivitatea unei

regiuni depinde de capitalul ei, de infrastructură, de stocul de informaţii. Capitalul depinde de

investiţii şi de starea factorilor din regiune. La rândul ei, migraţia depinde de nivelul salariilor,

de piaţa muncii şi atractivitatea regiunii. Sub restricţia unor ipoteze, se poate determina

evoluţia unui sistem spaţial şi cum se repartizează în spaţiu efectele de difuziune şi retenţie.

În România preocupările pentru studierea problemelor regionale datează din prima

parte a secolului XX. În acest sens trebuie amintit eminentul sociolog român Dimitrie Gusti

care începând cu anul 1925 coordonează întocmirea unor monografi rurale, iar după anul

1945 începe întocmirea unor monografii urbane (prima este a oraşului Reşiţa). Din

perspectiva regională meritul acestor lucrări constă în faptul că „la nivelul comenzii sociale,

monografiile devin o necesitate pragmatică, rezultatele obţinute în urma acestor investigaţii

fiind chemate să fundamenteze elaborarea unor programe de dezvoltare viabile a

comunităţilor rurale studiate. Ele devin, totodată, puncte de sprijin pentru atragerea de fonduri

de la organisme naţionale şi internaţionale implicate în susţinerea “dezvoltării durabile” .

Victor Jinga prin lucrarea „Probleme fundamentale ale Transilvaniei” 1945 realizează

o imagine completă, economică, socială, politică şi istorică a Transilvaniei şi reprezintă un

referenţial al studiilor consacrate problemelor regionale.

L., Ţigănescu prin lucrarea „Balanţa legăturilor dintre ramuri” a pus bazele utilizării

metodei input-output în analiza economică regională.

O altă contribuţie importantă în domeniul analizei economice regionale aparţine

regretatului profesor Ion Blaga „Repartizarea teritorială a forţelor de producţie în România. În

66

lucrare se subliniază faptul că repartizarea teritorială raţională a forţelor de producţie este

chemată să rezolve concomitent două tipuri de probleme: de eficienţă economică şi de

creştere a populaţiei şi repartizare judicioasă a acesteia în teritoriu. Autorul susţine ideea

dezvoltării echilibrate a judeţelor în vederea stopării migraţiei din judeţele mai puţin

dezvoltate spre celelalte judeţe, cu deosebire spre oraşele mari, îngreunând rezolvarea în viitor

a problemei ridicării economice şi sociale a zonelor rămase în urmă.

„Sistemele spaţiului amenajat. Modelare - optimizare – previziune”, a profesorilor

Botez, M., Celac, M. reprezintă o importantă contribuţie la domeniul fundamentării

amenajării teritoriului şi a dezvoltării economice regionale .

După 1990, din perspectiva integrării României în structurile U.E., au existat

preocupări în intocmirea unor studii care au stat la baza programelor de dezvoltare regională.

Menţionăm mai întâi studiile profesorilor Nicolae Valentin, Luminiţa Daniela Constantin,

Cornelia Pârlog ş.a. de la Academia de Studii Economice din Bucureşti.

În cadrul unui program Phare consilieri externi desemnaţi de Uniunea Europeană

împreună cu reprezentanţi ai ministerelor au pregătit în anul 1997 un set de principii

fundamentale pentru dezvoltarea regională în Romania prezentat în Carta Verde.

De asemenea menţionăm studiile întocmite la Institutul de Prognoză Economică al

Academiei Române de către specialişti recunoscuţi în domeniu (dr. Dorin Jula, Dr. Gabriela

Frenz, dr. Carmen Păuna ş.a.) care au avut un impact deosebit în elaborarea primelor

documente privind dezvoltarea regională din România. După anii 90 au fost elaborate

valoroase teze de doctorat pe teme regionale cum ar fi tezele prof. univ Luminiţa Constantin,

prof.univ. Dorin Jula, prof. univ. Dorel Ailenei, conf.univ. dr. Mariana Voineagu, cercetator

Daniela Antonescu ş.a.

Un rol deosebit în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană au avut-o

studiile elaborate de Institutul European din România în perioada 2001-2004, parte din ele

referindu-se la dezvoltarea regională.

O etapă foarte importantă în evoluţia cercetărilor privind dezvoltarea regională în

România a fost constituirea în anul 2000 a Asociaţiei Române de Ştiinţe Regionale (ARSR),

asociaţie membră a European Regional Science Association (ERSA) şi crearea unor poli de

cercetare ştiinţifică pentru dezvoltare regională la Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Galţi, Suceava,

Alba Iulia ş.a. În cele patru simpozioane naţionale (2001-2004) A.R.S.R. a reuşit să reunească

specialişti din domeniul teoriei şi practicii dezvoltării regionale din ţara noastră şi din

străinătate (fiecare simpozion naţional s-a bucurat de prezenţa unor înalţi reprezentanţi ai

RSAI sau ERSA).

67

Bibliografie

1. Daniela Antonescu, Dezvoltarea regională în România, Concept, mecanisme, instituţii, Ed.

Oscar Print, Bucureşti, 2003

2. M. Blaug,, , Teoria Econnomică în retrospectivă, Ed.Pedagogică, Bucureşti, 1992

3. J. Fridmann apud L. Needleman, Regional analysis - selected readings, Ed. Penguin

Books, , 1968

4. Valentin Nicolae, D. L. Constantin, Bazele economiei regionale şi urbane, Ed. Oscar Print,

Bucureşti, , 1998

5. Elisabeta Roşca – coordonator, Teorie şi practică în dezvoltarea regională, Ed. Economică,

Bucureşti, 2005

6. F. Stăvărache,,Monografia sociologică şi dezvoltarea durabilă, Academia Română, Filiala

Cluj-Napoca Institutul de Istorie “George Bariţ”, Departamentul de Cercetări Socio-Umane

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio–umane, vol. 11, 2003

68

ANALIZA ŞI EVALUAREA PROIECTELOR DE INVESTIŢII ALE FIRMELOR

Lect. univ. dr. Mihai Popescu Universitatea „Stefan cel Mare” Suceava

Abstract

The investments represent the primordial factor in the strategy of the development of the national

economy, of all branches and fields of activity, in the increase of the incomes, a condition in the rise of the living

standard

The directions and targets of economic research, in the existing stage give a special attention to the

field of investment.

The most frequent meaning for defining investments is that of expense or disposal of money sums at an

initial moment in order to obtain subsequent effects, and numerous economists, from different countries, sought

to render as many aspects as possible related to the content and mechanism of investment.

Teoria financiară indică faptul că în luarea deciziei de investiţie pot fi întâlnite

anumite criterii care duc la folosirea unor metode sau a altora, cum ar fi: maximizarea

profitului firmei, minimizarea termenului de recuperare, reducerea riscului asociat proiectului

de investiţii sau ordonarea optimală a proiectelor mutual exclusive. În general, este acceptat

că abordarea dinamică este o tehnică mult mai bună decât abordarea statică în ceea ce priveşte

considerarea acestor criterii.

Dezvoltarea economico-socială s-a bazat, mult timp, pe concepţia că omenirea dispune

de resurse naturale în cantităţi mai mult decât suficiente. Dar, şocurile produse de crizele de

energie şi de materii prime, precum şi degradarea tot mai evidentă a mediului natural, datorită

exploatării sale neraţionale, au condus la conturarea unei concepţii realiste cu privire la

disponibilităţile de resurse la nivel mondial, cât şi la nivelul fiecărei ţări în parte.

Privită din punct de vedere aplicativ, eficienţa se poate defini ca un raport obiectiv,

cantitativ, între efectele şi eforturile depuse în vederea obţinerii lor.

69

REe = – maxim, adică, maximizarea efectelor obţinute pe unitatea de resursă

alocată/consumată;

ERe = – minim, adică, minimizarea consumului de resurse pe unitatea de efect

obţinut.

Natura şi caracterul eforturilor şi efectelor se reflectă asupra caracterului eficienţei.

Din punctul de vedere al resurselor, acestea trebuie să fie cât mai riguros structurate ca să

răspundă cerinţelor de analiză (cum se folosesc, cât se consumă, gradul de valorificare, economisirea

lor).

Nivelul limitat al resurselor materiale şi de muncă generează cerinţa

economicităţii folosirii lor, în sensul asigurării unor randamente maxime sau a unor

consumuri cât mai reduse.

Procedura de selecţie este o problemă specifică fiecărei organizaţii. De maximă

importanţă este analiza impactului firmă - mediu economic.

Deşi necuantificabilă, această analiză este utilizată pentru stabilirea strategiei de

dezvoltare a firmei şi conţine trei momente importante:

– determinarea obiectivelor firmei;

– analiza diagnostic a firmei care urmăreşte să determine punctele forte şi slabe ale

firmei;

– evaluarea mediului economic în care firma îşi desfăşoară activitatea.

Analiza şi diagnosticarea mediului sunt componente deosebit de importante ale

procesului strategic managerial care asigură succesul firmei pe piaţa concurenţială, de obicei

introduse în studiile de fezabilitate.De exemplu, toate companiile din industria ospitalităţii

trebuie să îşi analizeze în permanenţă tendinţele de pe piaţa turistică şi să-şi dezvolte un

program corespunzător de dezvoltare de noi produse. Constatăm însă că, deoarece costurile pe

care le implică conceperea şi implementarea unor noi produse înregistrează creşteri,

numeroase firme preferă să achiziţioneze mărci existente decât să creeze unele noi.

Ciclul de inovare al produsului turistic debutează printr-o etapă de generare de idei

care pot avea diferite surse. Astfel, sursele interne furnizează mai mult de 55% din ideile de

produse noi. În acest sens, o atenţie deosebită trebuie acordată opiniilor personalului aflat în

contact direct cu turiştii (agenţii de turism, recepţionerii etc.), deoarece acesta cunoaşte cel

mai bine preferinţele consumatorilor.

Este cunoscut faptul că toate unităţile identifică punctele forte şi slăbiciunile lor şi

posibilităţile şi ameninţările mediului concurenţial. Dar, ceea ce este pierdut adesea din

70

vedere este faptul că o combinare între aceşti factori poate duce la obţinerea şi alegerea

anumitor strategii. Astăzi proiectanţii de strategii utilizează un număr de matrice care arată

relaţiile dintre variabilele critice (de exemplu, matricea SWOT).

Un model de analiză SWOT pentru un turoperator poate arăta astfel:

Puncte tari("S"): poziţie bună pe piaţă şi marcă recunoscută a produselor firmei; companie

aeriană şi agenţie de turism proprie; imagine bună a clienţilor despre întreprindere; activitate de

marketing eficientă şi personal bine pregătit.

Puncte slabe ("W"): profit scăzut; relaţii de muncă proaste; costuri ridicate de producţie;

birocraţie.

Oportunităţi ("O"): extinderea pieţei după recesiune; dezvoltarea produselor potenţiale

pentru "a întâlni cererea"; intrarea pe alte pieţe europene; crearea unei noi mărci pentru

câştigarea unei poziţii avantajoase pe piaţă.

Ameninţări ("T"): intrarea turoperatorilor pe piaţa în cauză; scăderea interesului

consumatorului pentru pachetele de vacanţă tradiţionale; potenţială concurenţă reprezentată prin

realitatea virtuală; nouă legislaţie a Comisiei Europene.

Cea mai bună întreprindere va fi aceea care reuşeşte să transforme ameninţările în

oportunităţi prin utilizarea efectivă a resurselor de care dispune.

Principalele stadii în alegerea proiectelor de investiţii sunt următoarele:

I. Generarea propunerilor de investiţii (etapele 1-3);

II. Selecţia proiectelor de investiţii (etapele 4-8);

III. Implementarea, controlul şi analiza rezultatelor (etapele 9-10).

I. Generarea propunerilor de investiţii este, de obicei, o problemă descentralizată care

permite să fie elaborate propuneri de investiţii la toate nivelurile întreprinderii. În general,

nivelurile inferioare propun investiţii de înlocuire, de modernizare sau de expansiune, iar

nivelurilor superioare le revine responsabilitatea de a propune proiecte de dezvoltare

strategică. În acest stadiu, fiecare proiect trebuie să fie însoţit de un studiu comercial, tehnic şi

financiar, care să justifice oportunitatea investiţiei.

II. Selecţia proiectelor de investiţii in turism, se efectuează pe criterii financiare, dar

ţinând cont de priorităţile directe de politică investiţională. Ea se referă la alegerea

investiţiilor rentabile în funcţie de resursele ce pot fi alocate pentru acestea.

Teoria financiară indică faptul că în luarea deciziei de investiţie pot fi întâlnite

anumite criterii care duc la folosirea unor metode sau a altora, cum ar fi: maximizarea

profitului firmei, minimizarea termenului de recuperare, reducerea riscului asociat proiectului

de investiţii sau ordonarea optimală a proiectelor mutual exclusive. În general, este acceptat

71

că abordarea dinamică este o tehnică mult mai bună decât abordarea statică în ceea ce priveşte

considerarea acestor criterii.

În prezent, cele mai utilizate metode sunt cele care impun o analiză bazată pe influenţa

factorului timp asupra valorii profitabilităţii. Între acestea, tehnica venitului net total actualizat

(VNA) are cea mai bună fundamentare teoretică. Însă manageri din turism preferă rata internă

de rentabilitate (RIR).

Cunoaşterea factorilor care influenţează profitabilitatea ajută managerii în canalizarea

resurselor firmei spre cele mai profitabile investiţii. În multe firme s-a renunţat la ideea că

directorul economic dă un verdict despre viabilitatea proiectelor de investiţii propuse, dar

acest lucru nu înseamnă că nu sunt folosite tehnicile de evaluare şi că nu se au în vedere

aspectele de marketing, producţie şi resurse umane ale tuturor proiectelor.

Rezultatul acestui stadiu constă în elaborarea unui plan de investiţii şi de finanţare.

Acest document prezintă sinteza investiţiilor selecţionate şi finanţarea acestora.

III. Toate procedurile de planificare sunt asociate cu o procedură de control asupra

realizărilor. Controlul permite o bună execuţie a planului şi eventuale acţiuni corective. De

exemplu, compararea previziune – realizare permite ameliorarea tehnicilor de previziune

utilizate şi de asemenea, a tehnicilor de alegere a proiectelor de investiţie.

Decizia de investiţie angajează firma pe perioade lungi şi cere realizarea unei politici

de finanţare în vederea obţinerii fondurilor necesare. Se are în vedere alocarea capitalurilor

disponibile sau a celor colectate. Această prevedere este cunoscută în literatura de specialitate

anglo-saxonă sub denumirea de “capital budgeting”.

Decizia rezultă din confruntarea nevoi/resurse. Această confruntare poate fi analizată

în două maniere diferite după cum vom considera totalul resurselor ca un dat sau ca un

rezultat a alegerii efectuate.

În realitate, procedurile sunt de obicei iterative şi fac apel la ambele moduri de

abordare: Procedura numită “capital rationing” constă în a determina totalul resurselor care

pot fi folosite pentru investiţii. Acest total rezultă din alegerea prealabilă a unei politici de

finanţare. Cunoaşterea aproximativă a previziunii de autofinanţare şi a ratei îndatorării firmei

permite fixarea unei sume globale de fonduri care pot fi disponibile. Problema constă în

alocarea acestor resurse într-o manieră eficientă.

A doua procedură constă în clasificarea tuturor posibilităţilor de a investi în

corespondenţă cu obiectivele firmei şi care corespund criteriilor care sunt fixate. Vom obţine

astfel totalul resurselor în vederea realizării politicii industriale şi comerciale a firmei. Se

impune examinarea condiţiilor finanţării şi posibilitatea de realizare a proiectelor considerate

72

oportune.Spre exemplificare, este binecunoscut faptul că, baza materială a turismului prezintă

o serie de particularităţi ce ţin de specificul ofertei turistice:

- corespondenţa dintre baza tehnico-materială şi resursele naturale turistice, atât pe plan

calitativ-structural, cât şi pe plan cantitativ, ca volum al dotărilor. De exemplu, construirea

unei bazei de tratament balnear de la Băile Oglinzi a fost condiţionată de existenţa unor

resurse de ape termale;

- adaptarea bazei tehnico-materiale unui anumit segment al cererii turistice este o

particularitate generată de rigiditatea ofertei turistice. În general, racordarea bazei tehnico-

materiale se face la cel mai apropiat segment al cererii turistice, ţinând seama de importanţa

distanţei în direcţionarea cererii;

- capacităţile de producţie turistică necesită echipamente de valoare ridicată. Aceasta

înseamnă că resursele de capital reprezintă un factor determinant al producţiei turistice;

- raportul, în general, invers proporţional între efortul investiţional şi calitatea atracţiei

turistice a resurselor naturale. Lipsa resurselor naturale atractive poate fi suplinită prin

realizarea unor investiţii ridicate în baza tehnico-materială, iar abundenţa resurselor naturale

originale şi atractive necesită investiţii specifice cu mult mai reduse pentru echipamentul

turistic.

Unele firme condiţionează realizarea fiecărui proiect de investiţii de existenţa unei

singure surse de fonduri, dar, în general, la realizarea diferitelor proiecte de investiţii pot să

contribuie diferite surse. De aceea, se impune o analiză atentă a surselor de finanţare.

Etapele clasice ale proiectului de investiţii în turism sunt:

investigarea şi selectarea surselor de idei privind noul produs;

proiectarea şi concretizarea concepţiei privind noul produs turistic;

testarea conceptului noului produs în cadrul unui segment ţintă de clienţi;

testarea de marketing a produsului şi definirea acestuia;

comercializarea noului produs turistic.

Firmele, în general, au resurse limitate şi nu dispun de fonduri pentru a investi în toate

proiectele posibile (sau recunoscute sau imaginate ca posibile). Dacă un set de proiecte de

investiţii este identificat şi evaluat ca fiind promiţător, atunci este necesar să respingem alte

câteva proiecte de investiţii sau seturi de proiecte de investiţii de la finanţare. Acest proces de

evaluare serveşte la concretizarea strategiei firmei şi există o mare varietate de metode care

asistă managerii în activitatea de planificare şi evaluare a proiectelor de investiţii.

Deşi, considerentele economice pot fi determinante în decizia de investiţie, totuşi

opiniile individuale şi preferinţele decidenţilor pot deveni factori care afectează selecţia.

73

În cazul proiectelor de investiţii in turism care duc la modernizarea pensiunii sau

unitati turistice respective, se pot utiliza metode statistice sau matematice, dar atunci când

investiţiile duc la extinderea activităţii, la obţinerea de noi produse turistice unde nu se poate

realiza o previzionare efectivă a nivelului de ocupare(inexistenţa unei baze de date privind

realizările anterioare), se foloseşte metoda bazată pe randamentul activitatii propuse.

Bineînţeles, metodele statistice şi matematice dau un grad de precizie mai ridicat prognozei,

dar deoarece mediul economic românesc este caracterizat de o mare incertitudine, calculele nu

pot să aducă mai multă claritate. Important este ca datele financiare să fie corect ajustate.

Bibliografie

1. Bran, F., Marin, D. , Simon T., Economia turismului şi mediul înconjurător, Editura

Economică, Bucureşti, 1998.

2. Cistelecan I., Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică,

Bucureşti, 2002

3. 1Cosmescu, I., Turismul, fenomen complex contemporan, Editura Economică,

Bucureşti,1998, pag. 125

4. Sanchez R., Heene A, The New Strategic Management Organization, Competition and

Competence, 2004

5. www.finatare.ro

74

DEZVOLTARE DURABILĂ

Lect univ dr. Carmen Nastase Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract

Tourism is an important economic activity in the European Union.It comprise a wide variety of product

and destinations and many different stakeholders are involved. Tourismhas great potential as regards

contributing to achievement oj several major EU objectives, such as sustainable development, economic growth,

enployment and economic and social cohesion.. Strategic approach process is to create the the conditions and

provide the basis fos sustainable, high-quality tourism and competitive Romanian tourism. The startegy for

achieving this is based on a number of points, the main ones being: to follow a knowledge-driven approach, to

know how to better exploit existing information, to acquire and develop know-how, to innovate by developing

new process and to benefit from best practices.

1. Conceptul de dezvoltare a turismului

În ultimii 50 de ani turismul a devenit una din cele mai importante industrii aflata în

continuă dezvoltare. Turismul a devenit însă de asemenea o mare problemă culturală şi de

mediu în multe zone datorită dezvoltării puternice pe termen scurt care nu ţine cont de

schimbările pe termen lung pe care le produce. Conceptele care puse cap la cap alcătuiesc o

strategie de turism durabil au fost proiectate şi testate tocmai pentru a evita deteriorarea

echilibrului zonelor unde se desfăşoară activităţi turistice şi sunt potrivite pentru a fi aplicate

şi în Romania. Timp de mulţi ani, Romania a fost ţinută oarecum separat de sistemul turistic

internaţional din motive politice. Acum, cu ajutorul strategiilor de turism durabil Romania

poate începe să obţină beneficii din turism cu evitarea greşelilor care s-au făcut în alte zone.

Trebuie avut în vedere că turismul nu poate să garanteze rezolvarea tuturor

problemelor ariilor protejate din România. Turismul este o afacere riscantă, nu toţi anii sunt

de succes şi nu toate regiunile pot fi de succes (din punctul de vedere al activităţilor turistice).

Fiecare regiune a lumii şi toate cele 30000 de arii protejate din întreaga lume încearcă să-şi

75

atribuie câte o părticică din fluxul turistic mondial. România are câteva valori naturale

deosebite şi de asemenea iniţiativă în desfăşurarea de activităţi turistice. Pentru a fi o reuşită,

este nevoie de o abordare echilibrată care să aibă în centrul atenţiei valorile culturale şi

naturale, este nevoie de sprijinul autorităţilor locale şi centrale. In acest context, nu este

momentul pentru dispute sau rivalitati, este nevoie de idei bune si management corect.

2. Concepte moderne privind turismul durabil

Conceptele moderne privind ariile protejate şi parcurile naţionale datează din 1872

când anumite terenuri au fost excluse în mod deliberat de la dezvoltări urbane şi rurale în

timpul colonizării Statelor Unite de către europeni. Aceste concepte sunt astăzi folosite în cele

peste 30000 de arii protejate din lume. Cu o sută de ani mai târziu au apărut conceptele de

durabilitate şi dezvoltare durabilă. Originile acestora se trag de la faimosul Brundtland report

din 1987 al comisiei mondiale pentru mediu şi dezvoltare(WCED, 1987) raportul Brundtland

a pus în evidenţă patru principii cruciale pentru conceptul de durabilitate:

• Ideea de planificare holistică, planificarea încrucişată între sectoare şi elaborarea de

strategii

• Importanţa păstrării principalelor procese ecologice

• Nevoia de a păstra atât moştenirea umană valoroasă cât şi biodiversitatea.

• Recunoaşterea faptului că dezvoltările zonale ar trebui să se producă în aşa fel încât să nu

se ajungă la epuizarea resurselor pe termen lung .

Cuvintele cheie sunt echilibru şi gândire - este vorba de prevederea eventualelor

consecinţe înainte de a acţiona precipitat. Adiţional, raportul Brundtland face şi introducerea

la dezbaterea temei echităţii - echitatea între generaţii şi echitate internaţională –o mai mare

convergenţă între naţiunile bogate şi sărace pentru a păstra sistemul global stabil.

Turismul a fost una din cele mai de success industrii în creştere de după război. În

1950 erau numai 25 de milioane de sosiri de turişti internaţionali în întreaga lume. Astăzi,

peste 650 de milioane de turişti călătoresc în jurul lumii în fiecare an. Aproape de 10 ori mai

mulţi turişti decât în 1950 călătoresc în concediu în propria lor ţară. În timp ce turismul a

devenit un instrument puternic de transferare a bunăstării şi de creare de locuri de muncă, ştim

acum că dezvoltarea turismului necontrolat are patru inconveniente importante pentru

destinaţiile turistice şi reprezintă cu adevărat probleme pentru ariile protejate.

• Turismul poate avea un impact fizic puternic asupra locurilor vizitate: păduri şi ferme

distruse pentru a face loc construcţiilor de aeroporturi şi drumuri, hoteluri şi terenuri

de golf - adesea în zone extrem de pitoreşti. Impactul fizic poate fi complex şi extins-

76

schimbarea profilului plajelor poate cauza înnămoliri sau eroziuni în alte părţi, pârtiile

de schi pot provoca alunecări de teren sau potenţiale dezastre majore. Zone foarte

intens vizitate pot suferi eroziuni din cauza numărului mare de vizitatori-eroziunea

montană din zona Alpilor, din Parcurile Naţionale din Statele Unite şi Himalaya sunt

exemple clasice.

Turismul poate avea serioase impacturi culturale. Turiştii sunt bogaţi şi pretenţioşi.

Prezenţa turiştilor poate face să dispară obiceiuri locale,poate schimba valoarea

terenurilor şi piaţa forţei de muncă cu susul în jos, poate provoca regresul limbilor

locale, poate schimba echilibrul politic în favoarea unor companii multinaţionale

detaşate de problemele locale. Pierderea proprietăţii la nivel local poate duce la

pierderea câştigurilor şi a controlului local asupra activităţilor. De asemenea în cel mai

pesimist scenariu, turismul poate conduce la creşterea criminalităţii şi dezvoltarea

lumii interlope.

Transportul la şi de la destinaţiile turistice poate avea impacturi serioase - nu în cele

din urmă poate avea efecte asupra încălzirii globale şi atmosferei. Transportul aerian şi

transportul auto ard cantităţi uriaşe de combustibil fosil şi eliberează în atmosferă

cantităţi mari de noxe. La nivelul terenului deplasarea cu maşini şi parcarea maşinilor

pot dăuna serios peisajelor şi naturii nederanjate din ariile protejate

Mai subtil chiar, turismul poate distruge viitorul promis prin transformarea unei

destinaţii turistice într-o zonă dependentă de banii proveniţi din activităţi turistice ca

apoi să fie considerată a nu mai fi la modă sau neinteresantă în continuare. Turismul

este o afacere într-un domeniu cu o concurenţă acerbă: destinaţiile sunt în principal

cele „la modă” şi supuse schimbărilor inconsecvente ale pieţei turistice. Astfel,

produsele turistice la modă au un regim de schimbare ciclic care poate afecta atât

staţiunile turistice mari cât şi comunităţile rurale mici.

Dezvoltarea turismului convenţional priveşte cultura şi mediul natural ca pe resurse

destinate exploatării şi expuse epuizării. Turismul convenţional este o industrie pe

termen scurt, un sezon turistic este considerat o perioadă lungă de timp în domeniul

turistic. Turismul convenţional supravieţuieşte prin dezvoltare continuă, marketingul

este privit ca o sursă de rezolvare a multor probleme. Politicile de marketing urmăresc

aproape întotdeauna să mărească numărul de vizitatori, foarte rar ţin cont de

responsabilitatea vizavi de afectarea mediului natural: acest lucru nu se întâmplă

neapărat din vina specialiştilor în marketing deoarece aceştia nu au o pregătire vizavi

de problemele dezvoltărilor durabile ci sunt judecaţi numai după rata de creştere a

numărului de vizitatori. Acest sistem de marketing este deja foarte cunoscut şi produce

77

o reacţie puternică din partea factorilor responsabili cu protecţia mediului. Aceştia se

opun dezvoltărilor şi promovării turismului fără să încerce să găsească soluţii de a

lucra împreună cu cei care doresc să dezvolte destinaţiile şi activităţile turistice pentru

a-şi atinge ţelurile de conservare. Subtilitatea, abordarea „în întreg” a problemelor şi o

gândire echilibrată nu au fost semnele distinctive ale dezvoltărilor turistice de la

mijlocul secolului 20. De asemenea, înţelegerea pieţelor şi a nişelor de piaţă precum şi

alte temeri ale oamenilor de afaceri privitor la viitorul investiţiilor făcute nu au fost

punctele tari ale propagandei ecologiste.

Pentru a se realiza un turism durabil, este nevoie de o abordare deschisă, de

parteneriate cu factorii interesaţi. Succesul parteneriatelor depinde de bunăvoinţa şi

flexibilitatea factorilor implicaţi. Este nevoie de o abordare pe termen lung, lucru greu de

realizat într-o lume modernă aflată în continuă schimbare. Practicarea turismului necesită

dobândirea de deprinderi speciale şi este un domeniu cu o economie de piaţă concurenţială

acerbă; flerul, îndemânarea de a accepta riscuri necesare, cunoaşterea pieţei turistice şi a

reţelelor turistice internaţionale sunt esenţiale.

Partenerii pot fi din sectorul public, sectorul, sectorul privat şi din grupurile de interes

non profit. Parteneriatul presupene: implicarea mass-mediei, educaţie publică, cursuri de

pregătire pentru lucrătorii implicaţi în turism, elaborarea politicilor de planificare ,

marketingul şi de-marketingul, elaborarea de regulamente şi renunţarea la regulamente când

este nevoie, găsirea unui sistem de stimulare a ideilor noi de către sectorul public şi alte

sectoare.

3. Factorii cheie pentru o strategie de turism durabil

Factorii cheie pentru o strategie de turism durabil în arii protejate din zone rurale

includ:

Working with Rurality: Unicitatea şi caracterul deosebit al nişei de piaţă constituite de

turismul rural este ruralitatea însăşi, contactul cu natura , cu societatea rurală tradiţională , cu

creşterea animalelor, cu comunităţile de forestieri sau de pescari. Turismul durabil nu ar trebui

să fie numai situat la ţară, ar trebui să fie parte a unei societăţi rurale funcţionale şi nu o

staţiune turistică localizată la o fostă fermă.

Scale: Activităţile tipic rurale sunt la scară mică, locale şi individuale. Turismul rural durabil

ar trebui, de aceea, să se potrivească în dimensiunile zonei rurale unde se desfăşoară. În mod

normal dar nu întotdeauna, turismul durabil va fi la scară mică, acest lucru depinde însă mult

de circumstanţele locale. În turismul durabil apropierea de oameni este importantă, iar acest

lucru este posibil datorită activităţilor la scară mică.

78

Diversificare şi nu înlocuire: Ţelul turismului durabil ar trebui să fie diversificarea

economiei locale şi nu înlocuirea activităţilor de creştere a animalelor cu activităţi turistice.

Substituirea ar avea trei pericole: aduce dependenţă de o singură activitate, provoacă

începerea dezvoltării de tip staţiune turistică şi în acest fel se pierde caracterul de unicitate

bazat pe ruralism şi natură şi începe declinul agriculturii ducând în final la distrugerea

peisajelor şi habitatelor. Pierderea peisajelor tradiţionale şi a habitatelor înseamnă implicit

pierderea unicităţii şi a nişei de piaţă(unique selling point) pentru turism şi provoacă pierderea

ireparabilă a valorilor culturale şi naturale.

Tourism as a Tool: Turismul poate fi dezvoltat în două feluri. Poate fi dezvoltat numai

pentru turism în sine şi este posibil ca acest proces să aducă locuri de muncă şi bunăstare în

zonă sau poate fi privit într-un context mai larg şi folosit ca un instrument de rezolvare sau a

atenua anumite probleme specifice. De exemplu, cazările pot fi dezvoltate sub formă de

hoteluri aparţinând diferitelor lanţuri de hoteluri naţionale sau internaţionale . Aceste reţele

care dispun de facilităţi de marketing şi management deja existente pot avea succes şi pot crea

locuri de muncă în zona rurală. Conceptele de turism durabil sugerează o dezvoltare

alternativă: Dacă localnicii ar fi proprietarii facilităţilor turistice, dezvoltate în urma renovării

caselor tradiţionale sau prin construcţia de clădiri noi, s-ar crea o serie de avantaje în plus. În

primul rând localnicii ar fi puternic motivaţi să rămână în zonă şi să menţină activităţile

tradiţionale. Localnicii şi-ar mări în acest fel mult orizontul dobândind deprinderi şi

cunoştinţe noi, vor avea nevoie de cursuri de pregătire care însă sunt benefice pentru

diversificarea activităţilor. Comunitatea are de asemenea interesul de a renova clădirile

existente mai mult decât de a construi altele noi care probabil nici nu s-ar potrivi în contextul

rural existent. Profitul rezultat din turism va rămâne în comunitate. Conceptul de turism ca

instrument poate fi folosit pentru conservarea naturii în ariile protejate, pentru revitalizarea

serviciilor pe căile ferate rurale, pentru creşterea veniturilor în pieţele de desfacere cu

amănuntul, pentru păstrarea funcţională a altor tipuri de servicii furnizate de comunitatea

locală.

Conservare: Nevoia de a conserva comunităţile gazdă şi habitatele naturale este de o

importanţă majoră în cadrul conceptului de turism rural durabil. În timp ce unele tipuri de

turism pot distruge comunităţile şi habitatele, turismul durabil are drept scop folosirea

veniturilor şi oportunităţilor legate de activităţile turistice ca instrumente pentru conservare.

Spre exemplu veniturile provenite de pe urma milioanelor de turişti care practică observarea

păsărilor pe glob pot fi folosite pentru a ajuta la conservarea habitatelor specifice care altfel ar

fi exploatate agricol intensiv sau despădurite. Veniturile provenite din vânzarea produselor

79

tradiţionale alimentare şi nealimentare pot deveni în mod similar parte a instrumentelor de

conservare

Empowerment and local control: Conceptul conform căruia controlul turismului şi

beneficiile provenite din turism trebuie să se centreze în comunităţile locale reprezintă esenţa

turismului durabil. Astfel poate ajuta la conservarea valorilor locale, poate aduce venituri

zonelor aflate în declin, poate reactiva viaţa politico-socială în zone care şi-au pierdut

speranţa. Controlul local presupune formarea în comunitatea locală de deprinderi şi cunoştinţe

diverse, dezvoltarea de succes presupune întotdeauna perfecţionare, educare şi o continuă

informare a comunităţii şi a membrilor săi. Încă de la început, comunităţile locale şi factorii

interesaţi în turism ar trebui să fie implicaţi în procesul de elaborare a strategiei chiar dacă

acest proces poate fi lung şi dificil.

Diversificarea economiei: deşi turismul poate părea pentru multe comunităţi rurale ca şi

pentru liderii lor drept un panaceu universal pentru problemele lor, există ameninţări mari

legate de dezvoltarea turismului ca unică sursă de activităţi economice. Turismul este o

industrie competitivă cu o ”moda” care se poate schimba foarte rapid. Comunităţile rurale pot

întâmpina probleme serioase dacă se bazează total numai pe piaţa turistică. Pentru ca turismul

să rămână unul rural trebuie să încurajeze o economie autentic rurală cu fermieri prosperi, cu

viaţă rurală funcţională şi o scenă culturală autentică şi originală.

Marketing: Există tendinţa ca marketingul să fie nu fie considerat destul de important pe lista

priorităţilor când se proiectează strategiile de turism prietenoase faţă de mediu sau comunităţi.

Oricum, în cazul strategiilor de turism rural durabil, marketingul efectiv este un element vital.

Este o activitate care necesită o specializare profesională înaltă fără de care întreaga strategie

poate da greş. Unul dintre elementele esenţiale este constituit de înţelegerea nişelor specifice

de piaţă care ţin cont de calităţile speciale ale ariilor protejate.

4. Concluzie

Turismul durabil este un concept menit nu să stopeze turismul ci să-l dirijeze în

interesul tuturor părţilor implicate: habitatele gazdă şi comunităţile lor, turiştii şi industria

turistică propriu zisă. Astfel, se tinde spre atingerea unui echilibru între dezvoltare şi

conservare, spre găsirea celei mai bune forme de turism pentru o anumită zonă , luându-se în

considerare ecologia şi cultura acesteia. Pentru atingerea acestui echilibru este posibil să fie

necesară limitarea sau chiar stoparea dezvoltării extensive, sunt necesare o gamă largă de

măsuri de management turistic. În conceptul de turism durabil nu se planifică numai

activităţile şi dezvoltarea turistică, se integrează turismul într-o relaţie echilibrată care include

şi viitoarele dezvoltări în contextul atingerii scopurilor de conservare. Elaborarea unei viziuni

80

bine gândite pe termen lung este esenţială şi ea ar trebui elaborată nu numai în favoarea ci

împreună cu toţi factorii implicaţi.

Turismul durabil poate include ecoturismul. Dar în timp ce ecoturismul se

concentrează asupra oamenilor care contemplă natura, peisajele naturale şi societăţile

tradiţionale, conceptul de turism durabil se potriveşte a fi aplicat şi în cazul turismului de

masă. Dezvoltarea ecoturismului poate fi problematică în cazuri deoarece zonele naturale şi

societăţile tradiţionale au dificultăţi mult mai mari în a face faţă diverselor presiuni turistice

decât au staţiunile turistice care sunt conduse profesional. Astfel turismul durabil reprezintă

mai mult decât ecoturismul: înglobează un ecoturism de succes şi mult mai mult decât atât.

Bibiografie

1. Ioncică Maria(coord), Strategia de dezvoltare a sectorului tertiar, Editura Uranus,

Bucuresti, 2004

2. Stănciulescu Gabriela, managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura All

Beck, Bucureşti, 2004

3. ***Strategia de turism durabil a României, proiect

81

SECŢIUNEA 4

STATISTICĂ, INFORMATICĂ ŞI MATEMATICĂ

82

ANALIZA MATEMATICĂ A RESTRICŢIEI DE BUGET DIN PUNCT DE VEDERE A CONSUMATORULUI

Lector univ. doctorand Anamaria G. Macovei

Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava, Facultatea de “Ştiinţe economice şi administraţie publică”

Asistent univ. doctorand Tudor Colomeischi Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava,

Facultatea de “Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică”

Abstract

Both on social, political and economical level, in the Romanian economy in the last years many

different changes have appeared. Consumers’ preferences and the available expenses budget are closely related.

In order to satisfy their needs as better and complete as they can, the consumers face the limited level of

resources. This article analyses the budget restriction from the consumer’s point of view. The financial

resources make the expense budget that must be correlated with the consumer’s necessities, and mathematically

we define the utility function. The general model of consumer implies a rational behavior of a consumer that

wishes the increase of his / her own satisfaction through the measurement of the cardinal and ordinal utility.

1. Analiza restricţiei de buget

Pe plan social, politic cât şi economic, în economia românească în ultimii ani au apărut

diferite schimbări. Economia reprezintă un sistem complex şi dinamic, de aceea agenţii

economici mici, mari şi mijlocii se află într-o continuă adaptare la cerinţele economiei de

piaţă. Toţi aceştia au un program cu scop unic. Preferinţele consumatorilor în funcţie de

bugetul de cheltuieli disponibil influenţează în mare parte activităţile desfăşurate în economie.

În scopul de a-şi satisface cât mai bine şi mai complet nevoile, consumatorul se confruntă cu

nivelul limitat de resurse financiare. Aceste resurse financiare alcătuiesc bugetul de

cheltuieli, care trebuie corelat cu necesităţile consumatorului.

Notăm cu Vk venitul consumatorului k, 1 2, ,..., np p p preţurile bunurilor şi kix , 1,i n=

necunoscutele problemei, adică cantităţile de bunuri consumate.

83

Considerând un consumator k ce dispune la un moment dat de un venit kV şi are la

dispoziţie n bunuri spre consum, preţurile acestora fiind 1 2, ,..., np p p , restricţia de buget va fi

reprezentată de inecuaţia:

1 1 2 2 ...k k k kn np x p x p x V+ + + ≤ (1)

În cazul cel mai uzual al unui consumator a două bunuri ce urmăreşte valorificarea

integrală a venitului disponibil V, restricţia de buget este reprezentată de o ecuaţie care se

reprezintă grafic sub forma unei drepte ce intersectează axele de coordonate şi are panta egală

cu raportul preţurilor celor două bunuri. Restricţia de buget prezentată anterior poate fi

influenţată, pe lângă venitul consumatorului şi preţurile bunurilor şi de alte elemente cum ar fi

taxele şi subsidiile.

Suma pe care un consumator o plăteşte peste preţul iniţial al produsului se numeşte

taxă. Taxele pot fi de mai multe tipuri, în funcţie de modul de aplicare: taxa pe cantitate, taxa

pe valoare sau taxa pe venit.

Taxa pe cantitate este acea sumă aplicată în plus la fiecare unitate din produs

cumpărată. Considerând cazul consumatorului de mai sus, noua restricţie de buget are forma:

1 1 1 2 2( ) ...k k k kc n np t p x p x p x V+ + + + ≤ , (2)

unde 0ct > reprezintă taxa pe cantitate aplicată pentru primul produs.

Taxa pe valoare este acea sumă aplicată în plus la fiecare unitate din preţul iniţial al

produsului cumpărat. Noua restricţie de buget are forma:

1 1 2 2(1 ) ...k k k kv n nt p x p x p x V+ + + + ≤ , (3)

unde 0vt > reprezintă taxa pe valoare aplicată pentru preţul primului produs.

Taxa pe venit este acea sumă plătită de consumator direct din venit său. În aceste

condiţii, restricţia de buget avea două forme:

1 1 2 2 ...k k k kn np x p x p x V T+ + + ≤ − , (4)

unde 0 T V< < reprezintă taxa pe venit în sumă fixă aplicată venitului consumatorului sau

1 1 2 2 ... (1 )k k k kn np x p x p x V t+ + + ≤ − , (5)

unde 0 1t< < reprezintă taxa pe venit în sumă variabilă.

Subsidiile sunt facilităţile primite de consumator la achiziţionarea bunurilor.

Asemănător taxelor, subsidiile se împart în: subsidii pe cantitate, subsidii pe valoare, subsidii

pe venit în sumă variabilă şi subsidii pe venit în sumă fixă.

Restricţia de buget în cazul aplicării subsidiilor va avea următoarele forme:

• subsidii pe cantitate, notate cu cs :

1 1 1 2 2( ) ...k k k kc n np s p x p x p x V− + + + ≤ , unde 10 cs p< < ; (6)

84

• subsidii pe valoare, notate cu vs :

1 1 2 2(1 ) ...k k k kv n ns p x p x p x V− + + + ≤ , unde 0 1vs< < ; (7)

• subsidii pe venit în sumă fixă, notate cu S:

1 1 2 2 ...k k k kn np x p x p x V S+ + + ≤ + , unde 0 S< ; (8)

• subsidii pe venit în sumă variabilă, notate cu s:

1 1 2 2 ... (1 )k k k kn np x p x p x V s+ + + ≤ + , unde 0 1s< < . (9)

2. Alcătuirea modelului consumatorului cu ajutorul restricţiei de buget

Presupunem că există în economie K consumatori. Pentru fiecare consumator

considerăm un indice k, unde 1,k K= .

Notăm cu:

• kx activitatea consumatorului k, numit panier de consum;

• kix cantităţile de bunuri consumate, 1,i n= , k k

ix X∈ .

Modelul consumatorului presupune determinarea cel mai bun panier de consum din toate

panierele existente de către consumator, adică să cumpere cantităţile de bunuri necesare. Se

ştie că fiecare consumator k dispune de un venit, notat cu kV , care este limitat . Aşadar,

consumatorul k trebuie să respecte restricţia de buget care va fi reprezentată de inecuaţia:

1 1 2 2 ...k k k kn np x p x p x V+ + + ≤ (10)

Pe mulţimea Xk a vectorilor de consum corespunzătoare unui consumator k, vom defini

funcţia de utilitate: :k kU X → , cu proprietatea:

( ) ( )k kx y U x U y⇔ ≥f . (11)

Modelul general al consumatorului k este definit astfel:

1 1 2 2

1 2 3

[max] ( )

...

( , ,..., )

k ki

k k k kn n

k ki

k k k ki

U x

p x p x p x V

x X

x x x x

+ + + ≤

∈

=

(12)

Acest model este optim şi se analizează cu ajutorul analizei matematice în anumite

condiţii.

85

3. Concluzii

În economia românească în ultimii ani au apărut diferite schimbări atât pe plan social,

politic, cât şi economic. Preferinţele consumatorilor şi bugetul de cheltuieli disponibil

influenţează în mare parte activităţile desfăşurate în economie. În scopul de a-şi satisface cât

mai bine şi mai complet nevoile, consumatorul se confruntă cu nivelul limitat de resurse

financiare. Aceste resurse financiare alcătuiesc bugetul de cheltuieli, care trebuie corelat cu

necesităţile consumatorului, matematic definim funcţia de utilitate. Modelul general al

consumatorului presupune comportament raţional al unui consumator care doreşte

maximizarea propriei satisfacţii prin măsurarea utilităţii cardinale şi ordinale.

Bibliografie

1. Andrei, T., Stancu, S., Andrei, T., „Microeconomie – Teorie şi aplicaţii”, Editura

ALL,1997;

2. Bîrsan, M, “Analiză economico-financiară”, Editura Universităţii Suceava, 2003;

3. Dinu, E., „Analiza economică şi financiară a firmei”, Editura ASE, Bucureşti, 2003;

4. Gheorghiţă, M. , „Modelarea şi simularea proceselor economice”, Editura ASE, Bucureşti,

2001;

5. Purcaru, I, „Matematici generale şi elemente de optimizare”, Editura Economică, 2004.

86

REPARTIZAREA CANTITĂŢILOR OPTIME A UNOR RESURSE PENTRU OBŢINEREA UNUI BENEFICIU MAXIM

Lector univ. doctorand Anamaria G. Macovei

Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava, Facultatea de “Ştiinţe economice şi administraţie publică”,

Inginer economist doctorand Sorin T. Siretean Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava,

Facultatea de Mecanică, Mecatronică şi Management Abstract

The distribution of the optimum quantities of some resources in order to obtain a maximum benefit is one

of the most important economic issues, at whose basis lays the linear programming. In a market economy,

managers of a trade company, according to the existing resources take into consideration the obtaining a

maximum benefit. This issue will be analyzed with the help of the practical example. The calculation in the

practical example is in Excel and helps us to determine the optimum solution to have a maximum benefit.

I. Consideraţii generale cu privire la problema de programare liniară

Programarea liniară este un capitol important din teoria optimizării. Această teorie înglobează

problemele de minimizare şi maximizare.

Repartizarea cantităţilor optime a unor resurse pentru obţinerea unui beneficiu maxim este

reprezentat printr-o problemă de programare liniară, pe care o putem defini astfel: să se

determine acea structură de producţie x1, x2, ... , xn, care să asigure un beneficiu total maxim,

pentru o societate comercială care dispune de resursele limitate, R1, … , Ri, … , Rm, (materii

prime, energie, capital, forţă de muncă etc.) şi care îşi propune să fabrice produsele, P1, … ,

Pj, … , Pn. Sintetizăm datele acestui model economic în tabelul 1.

87

Tabelul 1:

Resurse / Produse P1 ... Pj ... Pn Disponibil resurse

R1 a11 ... a1j ... a1n b1

M M M M M

Ri ai1 ... aij ... ain bi

M M M M M

Rm am1 ... amj ... amn bn

Beneficii unitare c1 ... cj ... cn -

Semnificaţia datelor din tabelul 1:

aij - consumuri tehnologice: cantitatea din resursa Ri consumată pentru realizarea unei unităţi

din produsul Pj, ( )1, , 1, , 0iji m j n a= = ≥ ;

bi - cantitatea limitată din resursa Ri ce poate fi utilizată în procesul de producţie, 1,i m= ;

cj - beneficiul obţinut prin valorificarea unei unităţi din produsul Pj, 1,j n= .

Notăm cu x1, x2, ..., xn cantităţile din produsele P1, P2, ... , Pn ce trebuie fabricate.

Determinarea acestor mărimi, în anumite ipoteze de optim, reprezintă obiectivul final într-o

problemă de programare a producţiei. În funcţie de condiţiile concrete de desfăşurare a

procesului de producţie şi de politica economică a societăţii comerciale respective, se pot

propune diverse modele privind utilizarea optimă a resurselor.

Modelul matematic al acestei probleme de programare liniară este:

[ ] ( ) ∑=

=n

jjjn xcxxxf

121 ,,,max K (beneficiul să fie maxim);

⎩⎨⎧

=≤∑=

mibxa i

n

jjij ,1,

1

(consumul din resursa Ri nu poate depăşi disponibilul bi); (1)

njx j ,1,0 =≥ (structura de producţie nu poate fi strict negativă).

Funcţia ( )nxxxf ,,, 21 K care reprezintă o funcţie obiectiv, liniară, iar necunoscutele acestei

funcţii trebuie să satisfacă sistem de restricţii liniare şi condiţiile de nenegativitate.

În continuare, prezentăm un exemplu practic de rezolvare a unei probleme de repartizarea

cantităţilor optime de buşteni pe lagăre pentru obţinerea unui beneficiu maxim.

II. Exemplu practic de rezolvare a unei probleme de programare liniară

II.1. Prezentarea problemei de programare liniară

88

Fie o hală de gatere a unei secţii de industrializarea lemnului care conţine trei gatere G1, G2,

G3 care taie buşteni sortaţi pe 3 lagăre. Consumurile tehnologice specifice, cantităţile

disponibile şi beneficiile unitare pe unitatea de produs sunt date în tabelul următor:

Tabelul 2:

Gatere Lagărul 1 Lagărul 2 Lagărul 3 Cantitatea minimă

de debitare

G1 1 2 1 200

G2 2 1 4 400

G3 1 3 2 300

eneficiu (unităţi

monetare) 3 4 5 -

Să se determine cantităţile optime repartizate, astfel încât beneficiul să fie maxim.

II.2. Modelul matematic al problemei:

Notăm cu: x1 – cantitatea de buşteni repartizată gaterului G1;

x2 – cantitatea de buşteni repartizată gaterului G2;

x3 – cantitatea de buşteni repartizată gaterului G3.

Obiectivul problemei este determinarea unui beneficiu maxim, adică:

[max ] f (x1, x2, x3) = 3 x1 + 4 x2 + 5 x3 (2)

Gaterele trebuie să funcţioneze continuu, în limitele cantităţilor de buşteni existente. Aceste

condiţii se exprimă prin sistemul de inecuaţii:

⎪⎩

⎪⎨

⎧

≤++≤++≤++

30023x40042x

2002x

32 1

32 1

32 1

xxxx

xx (3)

Aşadar, modelul matematic al problemei este:

[max ] f (x1, x2, x3) = 3 x1 + 4 x2 + 5 x3

3,1,0

30023x40042x

2002x

32 1

32 1

32 1

=≥

⎪⎩

⎪⎨

⎧

≤++≤++≤++

jx

xxxx

xx

j

(4)

II.3. Rezolvarea matematică a problemei:

89

Se observă că problema de programare liniară nu îndeplineşte forma standard. Problemă de

maxim trebuie transformată într-o problemă de minim, utilizând relaţia:

[ ] [ ]( )ff −−= minmax . (4)

Inegalităţile nestricte din sistemul de restricţii pot fi transformate în egalităţi cu ajutorul

operaţiei de “compensare”. Astfel introducem variabilele de compensare: x4, x5, x6. Aşadar,

vom rezolva, modelul:

[min ] (– f) (x1, x2, x3) = - 3 x1 – 4 x2 -5 x3

6,1,0

30023x40042x

2002x

632 1

532 1

432 1

=≥

⎪⎩

⎪⎨

⎧

=+++=+++=+++

jx

xxxxxx

xxx

j

(5)

Din sistemul (5) avem matricea sistemului şi termenul liber:

1 2 1 1 0 0 2002 1 4 0 1 0 4001 3 2 0 0 1 300

A b⎡ ⎤ ⎡ ⎤⎢ ⎥ ⎢ ⎥= =⎢ ⎥ ⎢ ⎥⎢ ⎥ ⎢ ⎥⎣ ⎦ ⎣ ⎦

(6)

Observăm că pe ultimele trei coloane avem matricea unitate, aşadar, baza de lucru este

[ ]4 5 6tB a a a= .

Se aplică algoritmul simplex primal pentru problema de minim. Construim tabelul Simplex.

Baza iniţială este formată din vectorii a4, a5, a6.

Tabelul 3:

-3 -4 -5 0 0 0 C

B B b

a1 a2 a3 a4 a5 a6 θ

0 a4 200 1 2 1 1 0 0 200

0 a5 400 2 1 4 0 1 0 100

0 a6 300 1 3 2 0 0 1 150

zj 0 0 0 0 0 0

Δj 3 4 5 0 0 0

0 a4 100 1/2 7/4 0 1 -1/4 0 400/7

-5 a3 100 1/2 1/4 1 0 1/4 0 400

0 a6 100 0 10/4 0 0 -1/2 1 40

zj -5/2 -5/4 -5 0 -5/4 0

90

Δj 1/2 11/4 0 0 -5/4 0

0 a4 30 1/2 0 0 1 1/10 -7/10 60

-5 a3 90 1/2 0 1 0 3/10 -1/10 180

-4 a2 40 0 1 0 0 -1/5 2/5 -

zj -5/2 -4 -5 0 -7/10 -11/10

Δj 1/2 0 0 0 -7/10 -11/10

-3 a1 60 1 0 0 2 1/5 -7/5

-5 a3 60 0 0 1 -1 1/5 3/5

-4 a2 40 0 1 0 0 -1/5 2/5

zj -3 -4 -5 -1 -4/5 -2/5

Δj 0 0 0 -1 -4/5 -2/5

Cu ajutorul programului Excel s-au făcut calculele din tabel şi s-a ajuns la soluţia optimă este:

Xoptim = (60, 40, 60). Pentru această soluţie vom calcula valoarea funcţiei şi anume:

[min] (-f) = -640 => [max] f = 640 (7)

II.4. Interpretarea rezultatelor optimizării:

Cantităţile optime repartizate pentru fiecare gater sunt: x1 = 60, x2 = 40, x3 = 60. Aşadar, se vor

tăia 60 de buşteni de către gaterului G1, 40 de buşteni de către gaterului G2 şi 60 de buşteni

de către gaterului G3. În aceste condiţii se va obţine un beneficiu maxim, egal cu 640 unităţi

monetare.

Bibliografie

1. Ciobanu, G., Ţigănescu, E., „Cercetări operaţionale cu aplicaţii în economie – Optimizări

liniare”, Editura A.S.E, Bucureşti, 2002;

2. Ţigănescu, E., Mitruţ, D., „Bazele cercetării operaţionale”, Editura A.S.E, Bucureşti, 2003;

3. Purcaru, I., „Matematici generale şi elemente de optimizare. Teorie şi aplicaţii”, Editura

Economică, Bucureşti, 2004;

4. Şerban, R., Dumutrescu, T., „Metode de optimizare”, Editura Matrix Rom, Bucureşti,

1998.

91

COMPOMENTE DE LEGĂTURĂ ÎNTRE REŢELE DE CALCULATOARE

Inginer economist doctorand Sorin T. Siretean,

Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava, Facultatea de Mecanică, Mecatronică şi Management

Abstract

In time there was an increased need of interconnection of LANs, both locally and at a distance. This

connectivity can be extended with the help of repertoires, (instrument that amplifies the signals in order to

increase the physical distance that can act like a LAN), bridges (connect two or more LANs at the MAC level of

LANs), routers (traffic data directing equipment that makes connections to an arquitectural level, superior to

bridges) and gateways (doors used for the LAN interconnections that use totally different protocols at all

communication levels).

Pe parcursul timpului s-a făcut resimţită o nevoie tot mai mare de interconectare a

LAN-urilor, atât local cât şi la distanţă. Această conectivitate poate fi extinsă cu ajutorul

repertoarelor, bridge-urilor, router-elor şi a gateway-urilor.

1. Repertoare

Acestea sunt instrumente ce amplifică semnalele pentru a mări distanţa fizică pe care

poate acţiona un LAN. Un repertor extinde un singur segment din LAN pentru a acomoda

utilizatorii adiţionali, deşi anumite reperoare sunt capabile să extindă două LAN-uri simultan.

Cele două segmente pot utiliza uneori două tipuri diferite de mediu fizic sau topologii diferite,

deşi acest lucru este mai rar întâlnit. Repertoarele au trei limitări:

• datorită amplificării zgomotului, împreună cu semnalul,

• natura limitată a extensiei,

92

• faptul că reţeaua rămâne o singură reţea la nivel logic, prin aceasta limitându-

se numărul de utilizatori ce pot fi suportaţi de către mediul fizic.

2. Bridge-uri

Bridge-urile (punţi) conectează două sau mai multe LAN-uri la nivel MAC al LAN-

ului. Cele mai mari dureri de cap legate de standarde apar atunci când trebuie conectate două

sau mai multe reţele. O soluţie pentru aceste situaţii este utilizarea unui bridge. Acest termen

descrie orice dispozitiv care conectează două sisteme de comunicaţie şi care prelucrează

pachetele de date în funcţie de adresa expeditorului şi a destinatarului. Un bridge ce primeşte

pachete de date va “pasa” pachetele de date LAN-urilor interconectate, bazându-se pe un

algoritm de expediere selectat de producător. LAN-ul ce recepţionează trebuie să utilizeze la

nivel MAC acelaşi protocol ca şi LAN-ul transmiţător pentru a citi pachetul de date.

Reţele devin din ce în ce mai complexe, ar bridge-urile oferă administratorului de

reţea posibilitatea de a diviza reţeaua în segmente logice mai mici pentru a o face mai uşor de

administrat. Spre deosebire de repertoare, bridge-urile refac electric semnalele astfel încât

zgomotul nu se propagă mai departe în reţea. Un bridge uneşte cele două reţele legate la el

astfel încât ele par a fi o singură reţea. Dacă numerele 4 şi 7 sunt servere, atunci când

calculatorul numărul 1 face acces la unul din ele, nu contează că ele se află pe reţele diferite.

Sistemul bridge copiază toate mesajele de pe interfaţa de reţea numărul 1 pe interfaţa numărul

2, chiar dacă sursa şi destinatarul se află pe aceeaşi parte a lui şi nu dă atenţie conţinutului

mesajelor.

Bridge-urile ce fac legătura segment-la-segment sunt relativ des întâlnite. Segmentele

legate în cascade multiple sunt de asemenea posibile. Traficul destinat pentru un nod aflat la

distanţă trebuie să treacă prin mai multe bridge-uri, cauzând o posibilă degradare a calităţii

serviciului. Bridge-urile multiport permit mai multor LAN-uri să partajeze unul şi acelaşi

bridge. Echipamentele comunică unul cu altul prin bus-ul intern al bridge-ului. Resursele

partajate si administrarea mai bună a reţelei pot reduce costul per port al bridge-ului.

O altă problemă este conectarea a două reţele ce folosesc diferite tipuri de cabluri.

Această problemă este uşor de rezolvat. Ethernet, de exemplu, poate folosi diverse tipuri de

cabluri şi poate fi conectată la diverse alte tipuri de reţele. Avem totuşi o problemă dacă vrem

să interconectăm reţele care folosesc diverse tipuri de cablu. Un calculator cu interfeţe pentru

fiecare reţea şi cu un program care realizează funcţia de bridge, poate realiza această

problemă. Bridge este format din întregul sistem : calculator, soft şi interfeţe de reţea. Softul

de bridge preia mesajele de la o conexiune şi le transferă la cealaltă.

93

Sistemele bridge mai fac de asemenea o filtrare. Dacă un bridge ar transfera toate

pachetele pe care le primeşte, atunci fiecare reţea ar avea pe lângă traficul ei şi întregul trafic

de pe cealaltă parte a bridge-ului. Dar nu există nici un motiv ca un pachet care are ca

destinatar un calculator de pe aceeaşi reţea să traverseze sistemul bridge în cealaltă reţea.

Aceasta ar adăuga doar un trafic suplimentar celeilalte reţele. Pentru a evita aceasta, sistemele

bridge realizează filtrarea. Ele pot fi configurate pentru a şti ce adrese se află de o parte a lui

şi ce adrese se află de cealaltă parte sau ele pot învăţa singure, prin simpla urmărire a

traficului pachetelor. Bridge-ul poate fi foarte rapid, deoarece face foarte puţine prelucrări

asupra pachetelor. Principala calitate a software-ului de bridge este că el nu schimbă

conţinutul mesajului, pentru că ele nu înţelege nimic din “limba” în care este scris mesajul.

Pe parcursul timpului s-au adăugat tot mai multe facilităţi bridge-urilor. Aceste

îmbunătăţiri include o tabelă de adresare mai mare, o filtrare de cadru complexă, un debit de

informaţie mărit, echilibrarea încărcării, o diversitate mai mare de inferenţe, redundanţă şi

suport pentru capabilităţi de administrare reţea. Mai mulţi producători adaugă de asemenea

diferite nivele de dirijare, ce permit utilizatorilor să dispună bridge-uri pentru a interconecta 2

sau mai multe LAN-uri şi mai târziu să invoce facilităţi de router odată ce sunt adăugate noi

protocoale reţelei. Suportul de dirijare este utilizat pentru protocoale de inter-reţea

corespunzătoare nivelelor de sus , ca şi pentru alte standarde internaţionale.

Bridge-urile “transparente” ,ce nu cer utilizatorului să specifice calea către destinaţie,

utilizate în Ethernet, trebuie să menţină o tabelă de adresare. Prin contrast, bridge-urile

“sursă” utilizate în LAN-uri de tip token-ring, cer ca staţiile ce transmit să asigure informaţii

asupra modului de a ajunge la destinaţie a datelor transmise.

Tabela de adresare a unui bridge transparent este actualizată printr-o metodă statică

sau dinamică. În varianta statică, administratorul LAN specifică dacă un cadru de date pentru

o anumită destinaţie necesită a fi dirijat la un alt LAN. În varianta dinamică, bridge-ul

construieşte propria tabelă de adrese prin “observarea” traficului. Fiecare bridge din reţea

trebuie să menţină o tabelă de intrări pentru toţi utilizatorii activi. Datorită limitărilor inerente

ale dimensiunii tabelei, bridge-ul utilizează tehnici de “învechire” (aging techniques) pentru a

elimina intrările din tabelă ce nu au avut trafic de o anumită perioadă de timp. Dacă un cadru

soseşte la un bridge având o destinaţie ce nu se află în tabelă, este utilizată o tehnică de

“inundare” (flooding technique). Acest lucru are însă un impact negativ asupra performantelor

generale ale bridge-ului. Prin urmare este în general recomandabilă o tabelă de adresare mai

mare.

94

Filtrarea cadrelor şi rata (debitul) de retransmisie (forwarding) a cadrelor, poate varia între

câteva mii de cadre pe secundă, la câteva zeci de mii pentru gama medie de bridge-uri şi până

la câteva sute de mii pentru bridge-urile din gama de mare performanţă.

Bridge-urile ce suportă FDDI au pătruns deja pe piaţă, ca şi bridge-urile ce utilizează

canale necablate (wireless) pentru interconectări bridge la bridge. Diferenţele între bridge-uri ,

routere şi hub-uri încep să se piardă în ultimele implementări ale acestor echipamente de

interconectare. Integrarea de funcţii de bridge, router şi hub este realizată prin încărcarea

software-ului specific platformelor hardware disponibile sau prin adăugarea unui modul de

bridge sau router unui hub pentru cablaje (wirinig hub).

3. Router-e.

Router-ele, care sunt echipamente de dirijare (routing) a traficului de date, realizează

conexiuni la un nivel arhitectural superior faţă de bridge-uri. Routerele asigura controlul

fluxului pentru pachetele de date recepţionate din LAN, prin aceasta crescând siguranţa

conexiunii, permiţând şi utilizarea unei varietăţi de subreţele de interconectare. Diferite

pachete pot, în principiu, să fie dirijate prin reţele diferite, de exemplu, pentru securitate sau

din motive de cost.

Un router nu numai că poate filtra mesaje care nu necesită transferul, dar unele pot fi

programate să blocheze sau să permită trecerea doar a mesajelor de la anumite adrese. Dacă

cele două reţele utilizează tehnologii de transport diferite, atunci sistemul router este brouter

(este în acelaşi timp şi bridge şi router). Un router este “deştept” în sensul că ştie ce adrese

aparţin fiecărei reţele. Aceasta înseamnă că poate filtra mesajele care nu necesită transferul pe

cealaltă reţea. De exemplu, mesajele de la calculatorul 1 la calculatorul 8 vor fi transferate de

pe reţeaua A pe reţeaua B, dar mesajele de la nr.1 la nr.4 nu. Routerele operează cu un

protocol WAN specific sau cu un număr de protocoale. Dacă sunt utilizate protocoale

multiple pentru interconectarea LAN-urilor, un manager poate fie selecta un router separat

pentru fiecare protocol, sau să aibă un router capabil de a recunoaşte mai multe protocoale.

Dezavantajele router-elor , relativ la bridge-uri, includ reducerea ratei de filtrare a pachetelor.

4. Gateway-uri

Viaţa ar fi uşoară dacă toate calculatoarele ar “vorbi” aceeaşi limbă. Conectarea main-

frame-urilor, a minicalculatoarelor, a calculatoarelor personale şi a reţelelor locale s-ar face

instantaneu. Sistemele gateway preiau rolul de traducător. Ele se află între două sisteme şi

95

convertesc cererile expeditorului în formatul care poate fi înţeles de destinatar. Sistemele

gateway pot conecta calculatoare personale la main-frame-uri , minicalculatoare şi alte

calculatoare care folosesc şi alte sisteme de operare . Novell, de exemplu, oferă o gateway

care traduce “limba” (sau protocolul). Aceasta permite calculatoarelor Macintosh să poată

folosi fişiere şi imprimante de pe sisteme NetWare ca şi când ar fi servicii originale

Macintosh. Gateway-urile sunt utilizate pentru interconectarea LAN-urilor ce utilizează

protocoale complet diferite la toate nivelele de comunicaţie. Translaţia completă a unităţilor

de date recepţionate, dintr-un protocol în altul complet diferit, afectează viteza de transmisie.

Un exemplu tipic de utilizare a unui gateway este la interconectarea unei reţele IBM SNA cu

o reţea DEC net.

Problemele de interconectare a două reţele care “vorbesc” limbi diferite sunt

formidabile. Discuţia cu un main-frame este uşoară dacă doriţi să “fiţi” doar terminal. Dacă

doriţi să “fiţi” ceva mai sofisticat aveţi nevoie de o “barieră” complicată şi puternică. Un

sistem gateway nu numai că trebuie să “înţeleagă” limba sistemului “străin” dar trebuie să se

poată conecta fizic la acel sistem.

Bibliografie

1. Munteanu, A., Greavu – Serban, A., „Retelele locale de calculatoare - Proiectare si

Administrare” , Editura Polirom, 2006;

2. Scripcariu, L., Scripcariu, I., „Retelele de calculatoare”, Editura “Tehnopress” Iaşi, 2003;

3. Tanenbaum, A., „Retele de Calculatoare”, ed. a 3 – a, Editura Computer Press Agora, 1998.

96

CRITERIUL OPTIM DE ALOCARE

A FONDURILOR BĂNEŞTI

Lector univ. doctorand Anamaria G. Macovei, Asistent univ. doctorand Tudor Colomeischi,

Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava, Facultatea de “Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică”

Abstract

The optimum money funds allocation represents an important factor in an economic activity. In a

market economy an excess or a deficit of money funds can appear and this is why at the basis of an optimum

allocation of these funds lies the optimum criteria, whose help determines the average total cost of money funds

allocation. In this article one calculates the formula of the average total cost of money funds allotment.

According to the supplementary costs appeared in case of an excess and the supplementary costs appeared in

case of a deficit, the formula for calculating the optimum quantity of the money funds is determined, as a

particularization of stock allocation.

I. Formularea criteriului optim de alocare a fondurilor băneşti

Orice activitate economică, determinată direct sau indirect, este rezultatul alocării

optime a fondurilor băneşti. Fiecare agent economic, în funcţie de politica economică a firme,

se ghidează după un criteriu optim de alocare a fondurilor băneşti. Când se vorbeşte despre

bani, în mod natural este vorba despre alocarea unor fonduri băneşti. În acest caz banul este

produsul gestionat. Fondurile băneşti constituie rezervele monetare ale unui agent economic.

Alocarea fondurilor băneşti are o importanţă deosebită în activitatea băncilor, societăţilor

comerciale etc. care desfăşoară diverse activităţi. Se numeşte politică optimă activitatea

alocării optime a fondurilor băneşti care determină costul total mediu.

Elementele definitorii politicii optime sunt:

• nivelul optim al alocării fondurilor băneşti;

• volumul optim al alocării fondurilor băneşti;

97

• perioada optimă al alocării fondurilor băneşti;

• costul total minim al alocării fondurilor băneşti.

Elementele definitorii alocării fondurilor băneşti sunt:

• cererea de capital lichid pentru diverse plăţi, care poate fi o variabilă

aleatoare discretă sau continuă;

• costul de penalizare pentru suprastocare;

• costul de penalizare pentru substocare;

• costul unitar de stocare;

• costul unitar de penalizare pentru penuri.

Determinare programului optim de alocare a fondurilor băneşti, depinde de la un

model la altul, la fel ca la orice problemă de optimizare.

Pentru o anumită perioadă de timp cererea bunului studiat este o variabilă aleatoare X,

X : ( )

xp x

⎛ ⎞⎜ ⎟⎝ ⎠

; 0x ≥ (1)

unde:

• în cazul discret avem x∈ , ( ) 0p x ≥ şi ( ) 1x

p x =∑ ;

• în cazul indiscret avem [0, )x∈ ∞ şi 0

( ) 1p x dx∞

=∫ .

Notăm cu b nivelul fondului bănesc. Putem avea una din situaţiile:

• X b≤ , fapt care înseamnă că fondul bănesc acoperă cererea şi mai rămân ( b – X ) unităţi

din fondul bănesc care atrag anumite cheltuieli;

• X b> , fapt care înseamnă că fondul bănesc nu acoperă cererea şi mai rămân ( X – b )

unităţi din fondul bănesc care nu pot onora anumite cheltuieli.

Caracterului aleator al cererii se datorează cele două situaţii enunţate mai sus care duc

la cheltuieli băneşti ce nu pot fi analizate separat.

Într-o activitate economică poate să apară cost pentru excedent sau deficit de fond

bănesc.

Notăm cu Cb costul alocării fondurilor băneşti când avem excedent sau deficit de fond

bănesc la un moment dat . Notăm cu c1 costurile suplimentare apărute în cazul excedentului şi

cu c2 costurile suplimentare apărute în cazul deficitului.

Astfel vom introduce în cazul discret, variabilele aleatoare:

a) Eb : ( )b xp x−⎛ ⎞

⎜ ⎟⎝ ⎠

, 0,x b= , care reprezintă excedent de fond bănesc şi a cărei medie este:

98

0( ) ( ) ( )

b

bx

M E b x p x=

= − ⋅∑ (2)

b) Db : ( )x bp x−⎛ ⎞

⎜ ⎟⎝ ⎠

, 1,x b= + ∞ , care reprezintă deficit de fond bănesc şi a cărei medie este:

1( ) ( ) ( )b

x bM D x b p x

∞

= +

= − ⋅∑ (3)

Notăm cu M(Cb) costul mediu al alocării fondurilor băneşti şi fie b0 nivelul optim al

fondurilor băneşti.

Propoziţia 1.1: În condiţiile de mai sus costurile medii legate de optimizarea fondurilor

băneşti sunt calculate după formula:

1 2 1 20 1

( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( )b

b b bx x b

M C c M E c M D c b x p x c x b p x∞

= = +

= ⋅ + ⋅ = − ⋅ + − ⋅∑ ∑ (4)

unde:

• c1 reprezintă costurile suplimentare apărute în cazul excedentului;

• c2 reprezintă costurile suplimentare apărute în cazul deficitului.

Criteriul optim în cazul discret:

Propoziţia 1.2: Dacă minimizăm funcţia din relaţia (4) , atunci avem

0( ) [min] ( )b b

bM C M C= (5)

Definim funcţia de repartiţie F(b) pentru variabilele aleatoare discrete Eb şi Db.

Definiţia 1.1: Fie X o variabilă aleatoare, X : Ω → , iar b∈ un număr real arbitrar.

Funcţia F : → [0,1] este definită de relaţia:

( )( ) ( ) ( )F b P X b P X bω ω= < = ∈Ω < (6)

şi se calculează după formula:

0 1

1 ( )( ) ( )2

b

x x b

p xF b p x bx

∞

= = +

⎛ ⎞= + +⎜ ⎟⎝ ⎠

∑ ∑ (7)

Fie b0 cantitatea optimă de fonduri băneşti, atunci este îndeplinită relaţia:

F(b0 -1) < 1

1 2

cc c+

< F(b0) (8)

Chiar dacă b0 nu este întotdeauna unic, se poate obţine optimul dorit în problemele

economice cu ajutorul relaţiei (8).

Astfel vom introduce în cazul indiscret, putem introduce variabilele aleatoare:

a) QEb : 1( )( )

b x cp x− ⋅⎛ ⎞

⎜ ⎟⎝ ⎠

, 0,x b= , care reprezintă costul pentru excedent de fond bănesc şi a

cărei valoare medie este:

99

1 0( ) ( ) ( )

b

EbM Q c b x p x dx= − ⋅∫ (9)

b) QDb : 2( )( )

x b cp x− ⋅⎛ ⎞

⎜ ⎟⎝ ⎠

, 1,x b= + ∞ , care reprezintă costul pentru deficit de fond bănesc şi a

cărei valoare medie este:

2 1( ) ( ) ( )Db b

M Q c x b p x dx∞

+= − ⋅∫ (10)

Propoziţia 1.3: În condiţiile de mai sus costul total mediu al alocării fondurilor băneşti este

calculat după formula:

1 20 1( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( )

b

b Eb Db bM C M Q M Q c b x p x dx c x b p x dx

∞

+= + = − ⋅ + − ⋅∫ ∫ (11)

Criteriul optim în cazul indiscret:

Propoziţia 1.4: Dacă minimizăm funcţiei din relaţia (11) , atunci avem

0( ) [min] ( )b b

bM C M C= (12)

Dacă X este o variabilă aleatoare discretă, atunci b0 minimizează costul total mediu al

alocării fondurilor băneşti dacă:

0 0 01 1( ) ( ) ( )b b bM C M C M C− +≥ ≤ (13)

Definim funcţia de repartiţie F(b) pentru variabilele aleatoare QEb şi QDb.

Definiţia 1.2: Fie X o variabilă aleatoare, X : Ω → , iar b∈ un număr real arbitrar.

Funcţia F : → [0,1] este definită de relaţia:

0

( ) ( ) ( )b

x

F b P X b p x=

= ≤ =∑ (14)

Dacă f (x) reprezintă densitatea de probabilitate, pentru variabilele aleatoare continue

avem:

0

( ) ( )b

F b f x dx= ∫ (15)

În aceste condiţii vom avea condiţia ( )F b ρ= . Funcţia F(b) este o funcţie

nedescrescătoare.

Dacă X este o variabilă aleatoare discretă, atunci nivelul optim al fondurilor băneşti

care minimizează costul total mediu al alocării fondurilor băneşti din relaţia (15) este soluţia

inecuaţiei:

20 0

1 2

( 1) ( )cP X b P X bc c

≤ − ≤ ≤ ≤+

(16)

Ţinând cont de relaţia (16) obţinem:

20 0

1 2

( 1) ( )cF b F bc c

− ≤ ≤+

(17)

100

Cele două situaţii enunţate mai sus duc la cheltuieli băneşti care nu pot fi analizate

separat şi acest fapt se datorează caracterului aleator al cererii.

II. Concluzii

Alocarea optimă a fondurilor băneşti constituie un factor important într-o activitate

economică. Într-o economie de piaţă pot să apară două situaţii mai deosebite: excedent sau

deficit de fond bănesc. Criteriul de optim stă la baza alocării optime a fondurilor băneşti atât

în cazul discret, cât şi indiscret. Cu ajutorul acestui criteriu determinăm costul total mediu al

acestor fonduri. Ca o particularizare a alocării fondurilor băneşti, a fost determinată formula

pentru calcularea cantităţii optime a fondurilor băneşti în funcţie de costurile suplimentare

apărute în cazul excedentului şi costurile suplimentare apărute în cazul deficitului.

Cunoaşterea formulei costului total mediu al alocării fondurilor băneşti în funcţia de costul

pentru excedent şi deficit de fond bănesc, ne ajută la rezolvarea unor exemple practice.

Bibliografie

1. Diaconiţa, V., Rusu, G., Manolachi, A., Spînu, M., „Matematici aplicate în economie”,

Editura Sedcom Libris, 2001;

2. Popescu, O, Baz, D, etc,, „Matematici aplicate în economie”, Editura Didactică şi

Pedagogică,1997;

3. Purcaru, I, „Matematici generale şi elemente de optimizare”, Editura Economică, 2004.

101

SECŢIUNEA 5

DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

102

COMUNICAREA ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE

Conf.univ.dr. Alexandru Nedelea

Lector univ.drd. Marilena-Oana Nedelea

Univ. „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract

The aim of this paper is to underline the role of communication in the public institutions. We explain

specific issues of this proces of communication like: institutional communication, public communication,

the promotion of the public institution, the image of public administration, the communication with the

citizens.

I. Conceptul de comunicare a instituţiilor publice

Comunicarea instituţională este astăzi din ce în ce mai dezvoltată în cadrul

organizaţiilor publice. Astfel, marile întreprinderi publice au departamente specializate pe

această temă şi îşi menţin imaginea publică graţie unei politici şi unor activităţi susţinute.

Comunicarea însoţeşte activitatea instituţiilor publice, contribuind la realizarea în bune

condiţii a acesteia. Ea răspunde, totodată, nevoii organizaţiilor din sectorul public de a-şi

afirma rolul specific, aducând la cunoştinţa cetăţenilor obligaţiile de asumat şi prerogativele

de care dispun.

Comunicarea publică se referă atât la schimbul şi împărtăşirea de informaţii de

utilitate publică, cât şi la menţinerea liantului social.16

Comunicarea externă a instituţiei publice contribuie la notorietatea şi imaginea

organizaţiei în societate. Ea îndeplineşte astfel, totodată, funcţia de promovare a instituţiei

publice a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale.

Comunicarea cu rol de promovare reprezintă, în realitate, un caz aparte, pentru că,

deşi literatura de specialitate o consideră fără excepţie ca făcând parte din comunicarea 16 P. Zémor – La Communication Publique, Presses Universitaires de France, Paris, 1995, p. 19

103

externă, ea se desfăşoară unilateral, dinspre instituţia publică către mediul exterior al acesteia.

În această situaţie, nu mai sunt membrii organismului public cei care întreţin legătura cu

exteriorul, ci organizaţia ca instituţie. Ea dă informaţii despre serviciile pe care le oferă,

încearcă să-şi amelioreze imaginea de ansamblu sau, pur şi simplu, vrea să se facă cunoscută

şi să-şi promoveze valorile.

Comunicarea instituţională este o comunicare extraorganizaţională prin care

instituţia din administraţia publică urmăreşte să-şi întărească imaginea, să suscite în jurul ei

un climat de încredere şi simpatie din partea cetăţenilor.

Prin însăşi natura ei, administraţia publică depinde de comunicare:

- comunicarea între diferitele niveluri ale administraţiei publice;

- comunicarea pe acelaşi nivel;

- comunicarea între administraţie şi executivul social;

- comunicarea între administraţie şi autoritatea politică;

- comunicarea în mediul social.

Devine din ce în ce mai importantă atât pentru administraţie, cât şi pentru clienţii

acesteia – contribuabili, cetăţeni, grupuri de interese, autoritatea politică –, dezvoltarea

canalelor de comunicare cu „lumea de afaceri”.

Formele principale prin care se concretizează acest tip particular de comunicare sunt:

• publicitatea – prin mass-media sau prin propriile materiale publicitare;

• sponsorizările – finanţarea activităţilor culturale sau sportive;

• mecenatul – ajutor financiar sau logistic acordat artiştilor, organizaţiilor umanitare sau

non-profit;

• articole care prezintă organizaţia în publicaţii de specialitate;

• organizarea de standuri la târguri şi forumuri;

• organizarea de zile ale porţilor deschise;

• acţiuni de consiliere şi ajutorare a altor instituţii, similare (dar care în mod real nu sunt

concurenţiale) prin detaşarea temporară de personal.

Există, aşadar, o multitudine de forme de promovare a imaginii, valorilor sau

serviciilor specifice instituţiei publice. Cea mai eficientă şi cea mai ieftină formă de

promovare este însă, cel mai adesea, ignorată. Ea se află la îndemâna tuturor funcţionarilor şi

constă în reliefarea permanentă a aspectelor pozitive ale organismului public din care fac

parte, cu ocazia tuturor contactelor cu mediul extern, fie acestea personale sau profesionale.

Ideea este că fiecare funcţionar public îşi poate asuma fără probleme rolul de comunicator

extern, mesajul său fiind centrat pe seriozitatea, eficienţa şi calitatea de care dă dovadă

instituţia. Acest lucru presupune însă ca funcţionarul public să ştie (ceea ce ţine de eficienţa

104

comunicării interne), să creadă (este vorba de coerenţa dintre discursul pe care îl afişează şi

acţiunile sale concrete) şi să vrea (adică să simtă nevoia să vorbească despre instituţia de

administraţie publică, ceea ce trimite la ideea de motivaţie).

Impregnate cu noi teorii manageriale, atente să comunice atât în interior, cât şi în

exterior, instituţiile administrative recurg la publicitate pentru a se face mai bine cunoscute,

precum şi pentru a-şi justifica acţiunile.

Având în vedere rezultatele pozitive obţinute, de exemplu, în administraţia publică din

Franţa, care a aplicat principiile de marketing în activitatea instituţiilor statului, considerăm

că este indicată o accentuare a fenomenului de pătrundere a experţilor în marketing şi

comunicare şi a tehnicilor de publicitate în domeniul administraţiei publice.

Instituţiile de administraţie publică urmăresc ca, prin intermediul comunicării, să

obţină următoarele facilităţi17:

- identificarea - ce răspunde nevoii instituţiilor administrative de a-şi asigura

notorietatea şi de a-şi face cunoscute competenţele;

- informarea – care urmăreşte să facă cunoscută corpului social acţiunea

administrativă;

- realizarea unei educaţii sociale – ce corespunde, sub formă de sfaturi, recomandări,

rolului din ce în ce mai important al instituţiilor publice în cadrul vieţii sociale.

II. Comunicarea interpersonală în administraţia publică

Fenomenul disonanţei cognitive este foarte obişnuit în administraţia publică. Astfel,

când un grup se constituie pentru a discuta diferite probleme, constatăm că, de la şefii

departamentelor, la ministere, la directori generali, la secretari de stat ş.a.m.d., fiecare găseşte

grupul unde ceilalţi au aceeaşi viziune asupra problemelor. Când întâlnirea începe şi membrii

grupului îşi expun opiniile personale, ei aud propriile puncte de vedere prezentate în cuvinte

diferite şi pleacă întăriţi în convingerile lor iniţiale, care sunt asemănătoare cu ale celorlalţi.

În plus, şi în rândul funcţionarilor publici se manifestă un mecanism psihologic care

acţionează în sensul respingerii şi al deformării informaţiilor şi realităţilor ce nu sunt în

concordanţă cu propriile convingeri.

De asemenea, pot fi identificate situaţii în care funcţionarii publici s-au dovedit total

opaci, nereceptivi faţă de faptele care le-au fost prezentate prin procesul de comunicare

cetăţean-instituţie de administraţie publică. Se întâlnesc frecvent situaţii în care funcţionarul

oferă impresia că ascultă, deşi, în realitate, nu este atent. Este doar politicos, rămânând liniştit

17 F. Dubois – Les politiques de communication externe des collectivités territoriales, Université de Lille III, Lille, 1994, p.13

105

până când îi vine rândul să vorbească, timp în care îşi trece în revistă propriile argumente.

Răspunsul său este, aproape în întregime, nepotrivit cu cele spuse de vorbitorul anterior,

ignorând complet punctele de vedere expuse de cetăţean. Ca urmare, asemenea respingere

evidentă pune o problemă reală de comunicare şi trebuie recunoscută ca atare.

Pentru reducerea influenţei barierelor în comunicarea scrisă, şi chiar înlăturarea

acestora, materialul informativ trebuie elaborat în funcţie de receptor.

Un exemplu de eşec al pregătirii informaţiei în vederea transmiterii către o altă

persoană este adesea găsit în broşurile care descriu instituţia şi care constituie o problemă

reală în multe unităţi ale administraţiei. Într-un caz anume, s-a publicat o broşură scumpă, pe

hârtie fină, desăvârşit colorată în scopul de a asigura „îndoctrinarea” şi orientarea noilor

angajaţi. Un studiu, gen seminar, al grupurilor de noi angajaţi a scos în evidenţă faptul

descurajator că niciunul dintre ei nu a citit documentul. De ce? Broşura, deşi „minunat”

elaborată, a fost scrisă pentru a fi citită de conducere. În conţinutul acesteia se făceau referiri

în special la numărul de angajaţi şi fluxul investiţional.

O asemenea informare este interesantă şi plină de semnificaţie, dar pentru superiorii

direcţi şi conducătorii celor care au elaborat broşura. De fapt, aceştia au fost şi singurii care au

citit-o. Oricum, majoritatea noilor angajaţi erau tineri absolvenţi pentru care aceste cifre şi

îndeosebi modul de prezentare nu au avut niciun sens sau nu i-au interesat deloc. Banii

cheltuiţi pe broşură au fost … o pierdere totală.

III. Comunicarea externă a administraţiei publice

Aflată într-un contact permanent şi direct cu mediul social, instituţia publică preia

„şocurile” provenite de la acesta şi încearcă să le răspundă prin iniţierea, la nivel

organizaţional, a unor demersuri orientate spre schimbări, transformări, reechilibrări. Pe de

altă parte, orice transformare sau schimbare este resimţită şi în exterior, administraţia

influenţând şi modelând, la rândul ei, mediul social.

În cadrul proceselor de comunicare externă a administraţiei publice este posibil să

apară bariere comunicaţionale:

între diferitele instituţii ale administraţiei publice, din cauza gradului ridicat de

specializare a fiecăreia, neacordării importanţei cuvenite colaborării între

instituţii18;

între administraţia publică şi cetăţeni

18 Putem afirma chiar că există mai degrabă o competiţie între instituţiile publice, explicabilă prin lupta pentru resurse.

106

Din punct de vedere al legislaţiei în vigoare, instituţiilor publice le revine

responsabilitatea informării cetăţenilor (informare exactă şi simplă), a primirii lor în audienţă

şi a consultării acestora în problemele care-i privesc.

În relaţia cu agenţii economici, administraţia, ca parte a mediului economic, aplică

unele derogări de la principiile dreptului comercial. De exemplu, negocierea unui contract

porneşte de pe poziţia de forţă a administraţiei, care îşi impune propriile reguli statuate în

reglementările referitoare la contractul administrativ. Practic, comunicarea este limitată la

libertatea partenerului de afaceri potenţial de a respinge condiţiile prestabilite în caietul de

sarcini.

IV. Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni

Acceptând ideea că autorităţile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să

urmărească satisfacerea interesului general al populaţiei vom fi de acord că instituţiile

administraţiei publice au obligaţia să se apropie de membrii colectivităţilor locale şi să

menţină un contact permanent cu aceştia. În acest sens, administraţia publică trebuie să

comunice, să fie deschisă dialogului, să respecte şi să ia în considerare cetăţeanul.

Instituţiile administraţiei publice recurg la comunicare în cadrul acţiunilor întreprinse

sau al relaţiilor pe care le stabilesc.

Comunicarea externă contribuie, aşa cum am mai amintit, la notorietatea şi imaginea

organizaţiei din sectorul public în exterior. Ea îndeplineşte funcţia de promovare a instituţiei

statului faţă de cetăţeni, colectivităţi locale, parteneri, mass-media, alte organizaţii, precum şi

faţă de orice altă persoană sau structură cu care aceasta vine în contact.

Nu se poate face abstracţie sub nicio formă de impactul comunicaţiilor externe asupra

funcţionarilor publici ai instituţiei administrative.

Comunicarea publică reprezintă forma de comunicare ce însoţeşte activitatea

instituţiilor publice în vederea satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind

informaţii de utilitate publică. Astfel, comunicarea publică trebuie să facă cunoscute

cetăţenilor existenţa organizaţiilor din sectorul public, modul de funcţionare şi atribuţiile

acestora, legalitatea şi oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se

urmăreşte cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile publice, prin rolul

şi atribuţiile pe care le deţin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes

general. De altfel, aceasta reprezintă fundamentul opticii de marketing în administraţia

publică.

107

În prezent, pe plan mondial, se poate vedea foarte clar că domeniul specific al

comunicării se structurează din ce în ce mai bine în sectorul public19.

Comunicării publice îi revine rolul de a convinge, că prin politicile instituţionale

realizate, precum şi prin deciziile publice adoptate, se urmăreşte un interes general,

obţinându-se astfel adeziunea cetăţenilor.

Cetăţeanul trebuie să fie informat cu privire la existenţa şi modul de funcţionare a

serviciilor publice, trebuie ascultat când îşi exprimă nemulţumirea, trebuie să-i fie luate în

considerare dorinţele şi nevoile.

În literatura de specialitate întâlnim următoarele categorii de comunicare publică20:

- comunicarea instituţiei prezidenţiale;

- comunicarea guvernamentală: a guvernului, ministerelor şi celorlalte structuri

subordonate guvernului;

- comunicarea parlamentară;

- comunicarea organismelor publice, altele decât cele incluse în cadrul comunicării

guvernamentale, precum şi a întreprinderilor de interes public;

- comunicarea colectivităţilor teritoriale.

În concluzie, activitatea de marketing în administraţia publică are în vedere

conceperea şi implementarea planurilor de comunicare publică, care vizează schimbul de

informaţii de utilitate publică şi menţinerea coeziunii sociale. Autoritatea publică urmăreşte,

prin comunicare, o relaţie de proximitate cu cetăţeanul; apropiindu-se de acesta şi intrând în

dialog, îi cunoaşte cerinţele, doleanţele.

Bibliografie

1. Dubois, F., Les politiques de communication externe des collectivités territoriales, Université de Lille III, Lille, 1994

2. Martereau, A., Communication publique teritoriale, Les éditions de C.N.F.P.T., Paris, 1996

3. Messager, M., La communication publique en practique, Editions d` Organisation, Paris, 1995

4. Zémor, P., La Communication Publique, Presses Universitaires de France, Paris, 1995

19 M. Messager – La Communication publique en practique, Editions d` Organisation, Paris, 1995, p. 5 20 A. Martereau – Communication publique teritoriale, Les éditions de C.N.F.P.T., Paris, 1996, p. 33

108

APLICAREA BENCHMARKING-ULUI ÎN CONTRACTELE ADMINISTRATIVE

Asist. univ. drd. Liana Pascariu Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract

Benchmarking, as a service quality measuring instrument, is presently in an intermediary stage between

the theoretical development and practical application in the public services of general interest sector. In this

context, the objective of this paper is to demonstrate the utility and applicability of an benchmarks indicators

system in administrative contracts.

„Filosofia calităţii”, utilizată iniţial de sectorul privat, a evoluat treptat de la controlul

amănunţit al unui produs până la evaluarea integrală a unui segment de activitate din cadrul

unei organizaţii. Cu ani în urmă, ţările anglo-saxone şi cele situate în Europa de vest au simţit

în mod pregnant nevoia ca sectorul public să urmeze aceeaşi cale, iar în prezent, şi statele

Europei de Est, recent integrate în Uniune, urmează acelaşi trend.

Impulsul primar pentru realizarea unui sistem de referinţă european comun a apărut în

anul 1998, pe parcursul procesului de cooperare europeană, ca urmare a iniţiativei de

dezvoltare a proiectului denumit Common Assessment Framework – CAF (Cadrul comun de

evaluare), venită din partea Institutului European de Administraţie Publică (EIPA), în

colaborare cu Fundaţia Europeană pentru Managementul Calităţii (EFQM) şi Grupul de

Servicii Publice Inovatoare (IPSG) al Academiei Speyer. Scopul principal al proiectului a fost

acela de a pune la îndemâna unei organizaţii mijloacele cele mai puţin costisitoare, dar

eficiente, pentru autoevaluarea activităţii proprii21.

21 Ca noutate faţă de filosofia clasică a managementului calităţii, principiile TQM aşează întreg personalul unei organizaţii în centrul atenţiei managementului de la cel mai înalt nivel, astfel încât problemele care apar pe parcursul desfăşurării activităţii, indiferent de nivel, să poată fi identificate, soluţionate şi rezolvate. În acest scop, TQM promovează 3 structuri ale calităţii care acţionează interdependent facilitând culegerea informaţiilor pentru îmbunătăţirea continuă a activităţii. TQM nu este o tehnică, ci este o filozofie de schimbare

109

Principalele obiective ale CAF sunt:

a) realizarea unor caracteristici unice/ standardizate a instituţiilor/ organizaţiilor din

domeniul sectorului public;

b) îmbunătăţirea performanţelor organizaţiilor din administraţia publică;

c) realizarea unei punţi de legătură între modelele utilizate de teoria managementului

calităţii totale;

d) facilitarea benchmarking-ului între organizaţiile din sectorul administraţiei publice, mai

concret a schimbului de experienţă.

Benchmarking-ul este o strategie care vizează îmbunatatirea performanţei, o mai mare

eficienţă, o calitate superioară a serviciilor, toate acestea obţinându-se prin acceptarea

schimbărilor. Benchmarking-ul are în vedere creşterea productivităţii şi cheltuirea mai

economică a banilor, calitate şi servicii mai bune.

În opinia specialiştilor, benchmarking-ul reprezintă: un concept de norme, care te orientează spre cea mai bună practică;

o analiză, care îţi oferă indicatori cheie şi te ajută să înţelegi cum s-a obţinut cea mai

bună practică;

un set de acţiuni, care vizează îmbunătăţirea propriei activităţi şi impune schimbarea;

un concept de învaţare permanentă, care te face conştient că ai rămas în urma celei

mai bune practici şi îţi arată căile de reducere a decalajului prin stimularea procesului de

îmbunatăţire permanentă a propriei activităţi.

S-a demonstrat că aceste concepte şi acţiuni sunt la fel de eficiente în sfera domeniului

public, în egală măsură cu aplicarea lor în sectorul privat. Se pune întrebarea dacă putem

aplica tehnicile de benchmarking în sub-ansamblurile sectorului public, cum ar fi în

contractele administrative. Răspunsul nu poate fi decât pozitiv, având în vedere criteriile

precise impuse de Uniunea Europeană privind garantarea unor servicii publice de interes

general performante şi de calitate, elemente ce reprezintă condiţii esenţiale în ceea ce priveşte

facilitarea integrării, creşterea bunăstării cetaţenilor şi atingerea într-un interval scurt de timp

a normelor şi standardelor comunitare.

Contractul administrativ este perceput ca un acord de voinţă dintre o autoritate

publică, aflată pe o poziţie de superioritate juridică, pe de o parte, şi alte subiecte de drept, pe

de altă parte (persoane fizice, persoane juridice sau alte organe ale statului subordonate

celeilalte părţi), prin care se urmăreşte satisfacerea unui interes general, prin prestarea unui

serviciu public, efectuarea unei lucrări publice sau punerea în valoare a unui bun public, supus

a sistemului de valori, cei patru piloni ai managementului calităţii totale fiind: clienţii externi, clienţii interni, procesele desfăşurate în cadrul organizaţiei şi îmbunătăţirea continuă a acestora.

110

unui regim de putere publică22. Teoria contractelor administrative este susţinută în

unanimitate de doctrina actuală, având în vedere şi modificările legislative intervenite în

2004, odată cu adoptarea noii legi a contenciosului administrativ23.

Deşi benchmarkingul este un instrument larg răspândit pe plan mondial, în România,

mai ales în sectorul serviciilor publice de interes general, şi în special a contractelor

administrative, a fost foarte puţin utilizat, astfel că nu se poate vorbi de existenţa unei

experienţe cu privire la aceasta practică. Sistemul de indicatori financiari şi operaţionali poate

fi utilizat pentru evaluarea eficienţei şi eficacităţii serviciilor publice de interes general, în

special a celor de alimentare cu apa si de canalizare, alimentare cu energie termică produsă

centralizat, salubritate şi transport public.

Tinând cont şi de experienţa altor ţări, în special Marea Britanie, Olanda şi Franta,

care au

implementat sisteme de indicatori tip benchmarks la nivel national, se afirmă că

implementarea sistemelor de benchmarking în cadrul subiecţilor furnizoari/prestatori de

servicii publice de interes general trebuie să sa facă concomitent în două planuri, cărora le

corespund două tipuri de benchmarking:

a. Benchmarkingul intern. Este cel care analizează comparativ practici, procese şi

performanţe ale unei subdiviziuni organizatorice a unui operator de servicii publice

comparativ cu alte verigi ale aceleiaşi organizaţii. Acest tip de benchmarking este cel mai uşor

de implementat, deoarece informaţiile pot fi obţinute mult mai repede decât în cazul

benchmarkingului extern.

b. Benchmarkingul extern. Poate fi utilizat pentru analiza comparativă a performanţelor unei

organizaţii/instituţii/parteneriat comparativ cu o altă organizaţie/instituţie/parteneriat, dar din

acelaşi domeniu de activitate (alimentare cu apa şi canalizare, alimentare cu energie termică,

salubrizare etc.). Benchmarkingul extern poate fi implementat în contextul unui sistem de

indicatori de performanţă la nivel naţional, corelaţi cu standardele europene privind calitatea

serviciilor.

Derularea unui proiect de benchmarking care să urmărească atingerea scopurilor

propuse,

presupune parcurgerea a patru paşi sau etape:

1. planificare;

2. cercetare;

3. analiză; 22 Virginia Vedinaş, 2006, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, pag. 127. 23 Legea 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1154/7.12.2004.

111

4. implementare.

Concluzionând, se poate spune că rolul benchmarking-ului într-un contract

administrativ, în care părţile sunt un particular şi o autoritate publică, este îndreptat, mai ales,

către înţelegerea proceselor care duc la lipsa de performanţă, iar acest lucru permite

cunoaşterea metodelor care favorizează obţinerea unor performanţe mai bune. Benchmarking-

ul oferă părţilor obiective realiste şi permite elaborarea strategiilor de eliminare a

disfuncţionalităţilor24. Benchmarking-ul este îndreptat către identificarea lipsurilor şi

dezvoltarea unor noi obiective pe baza implementării soluţiilor propuse, către identificarea, în

ultimă instanţă, a unor oportunităţi de îmbunătăţire a serviciilor.

Bibliografie:

1. Antonie Iorgovan, 2005, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, Bucureşti

2. Radu I., Vladeanu D., 2004, “Analiza diagnostic şi strategia de dezvoltare a serviciilor

publice de gospodărie comunală”. Editura Tribuna Economică, Bucureşti, România

3. Swist, J. Benchmarking in human resources, www.shrm.com

4. *** , februarie 2002, Benchmarking – o provocare pentru management. Succesul se

obţine învăţând din experienţa altora, Adevărul Economic, nr. 7

5. Virginia Vedinaş, 2006, Drept administrativ, Editura Universul Juridic

24 Cristian Marinaş, Benchmarking-ul –componentă a managementului resurselor umane, în Administraţie şi

Management Public nr. 3/2004, pag. 96.

112

IMPLEMENTAREA DREPTULUI MEDIULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Asist. univ. Ciprian Ungureanu Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract

The environmental aquis is not at all a fixed target but a moving one. The policy making process in

Brussels will become more important the nearer the date of accession comes. Against this background, this part

will describe general structural features of the environment ministries of the Member States and their

administrative capacities for European policy making. In the field of the environment, one can find a quite

heterogeneous picture when it conies to the general question of responsibilities and capacities of environment

ministries, which differ considerably in size and portfolio those different settings also have a major influence on

the capacities for European policy making. One aspect which will also be stressed in this article is the impact of

administrative size on the policy coordination style, which is also quite important for the old member states as

well for the new member states.

Comunitatea Europeană are câteva caracteristici care nu pot fi găsite la alte

organizaţii internaţionale (NATO, UN, OECD, etc.). Comunitatea Europeană are propriul

sistem juridic care se aplică Statelor Membre. Acest sistem pătrunde în legislaţia internă a

Statelor Membre. Dreptul comunitar şi dreptul intern coexistă pe teritoriul naţional. Curtea

Europeană a stabilit deja că, începând cu 1960,25 Dreptul comunitar ia în considerare

precedentul judiciar în ceea ce priveşte forma şi structura Statelor Membre, inclusiv în ceea ce

priveşte dreptul constituţional. Consecinţa este că în situaţia unui conflict, aplicarea Dreptului

comunitar trebuie să ia în considerare precedentul judiciar. După aproape 50 de ani de la

procesul de Integrare s-a ajuns la concluzia că implementarea Dreptului comunitar în Statele

membre nu poate fi separată de adaptarea dreptului la nivel european.

În plan naţional, managementul de adoptare a politicilor europene ia în considerare

faptul că toţi aleşii locali şi politicienii care acced în aparatul statal trebuie să activeze în 25 Curtea Europeană , Cazul 6/64 Costa/E.N.E.L. din 15.7.1964, 1964, 1251 (1269)

113

cadrul trasat de cerinţele sistemului UE. Acest aspect se aplică atât fazei de elaborare a

politicilor cât şi a fazei de implementare a acestora.

La acea dată, conflictele puteau fi evitate prin concordanţa din cadrul comunităţii asupra

interpretării şi dezvoltării ulterioare a dreptului intern. Dreptul comunitar are câteva

similarităţi cu dreptul constituţional în majoritatea Statelor Membre, de când puterea

legislativă a Comunităţii Europene nu este identică cu atributele de punere în aplicare a

legilor.

Sistemul judiciar comunitar este în strânsă legătură cu sistemul judiciar naţional, dar

ambele coexistă pe principii mutuale şi sunt dependente unul de celălalt.

În orice caz, sistemul legal european este dependent de Statele Membre în ceea ce priveşte

evoluţia legislaţiei naţionale. Activităţile naţionale reglementate de legislaţia Comunităţii

Europene pot conduce la crearea Dreptului comunitar.

Majoritatea legislaţiei comunitare privind protecţia mediului este adoptată în forma

directivelor, organismele şi instituţiile din cadrul administraţiilor naţionale fiind în mod direct

responsabile cu aplicarea continuă atât a măsurilor comunitare (regulamente) cât şi a

legislaţiei naţionale.

În cadrul Statelor Membre, unitare sau federale, competenţa referitoare la aplicarea şi

punerea în aplicare a Dreptului mediului comunitar este adesea distribuită între diferitele

niveluri ale administraţiei publice.

Descentralizarea implementării politicii comunitare privind mediul este necesară în

vederea îndeplinirii în totalitate şi în mod corect a acestui proces. Complexitatea funcţiilor de

punere în aplicare a legislaţiei de mediu implică monitorizarea unor cazuri individuale şi

necesită un număr suficient şi adecvat de personal având calificări în domeniu. Acest lucru nu

se întâmplă întotdeauna în Statele Membre.26

Politicile europene de mediu nu sunt în mod necesar rezultatul compromisului dintre

instituţiile europene şi administraţiile regionale sau naţionale. În ceea ce priveşte obiectivul

protecţiei, Tratatul de la Amsterdam promovează îndeplinirea unui nivel înalt al acestuia (Art.

174 Paragraf 2). Totuşi, situaţiile regionale, economice şi sociale întâlnite în Statele membre

pot fi luate în considerare (Art. 174 Paragraf 3). În completare, politicile comunitare de mediu

nu servesc doar la protejarea mediului , dar iau în considerare şi alte obiective ale Tratatului

(privind piaţa internă sau anularea ). Principiul proporţionalităţii este reiterat ( art.176) şi

intensitatea reglementării (compensarea principiului subsidiarităţii) trebuie restricţionată

(art.5). În vederea menţinerii acestor principii, Statele Membre decid asupra cadrului legal 26 A se vedea Governance. Nr. 2/2000, A Special Symposium: The End of the Big State?,pag . 233-278. A se

vedea Comunicatul Comisiei Europene COM(96) 500

114

privind directivele din acest sector. Directiva trebuie să constituie obiectivul care trebuie

îndeplinit lăsând autorităţilor naţionale alegerea formei şi a metodelor (Art. 249, Tratatul

EC).

Pe de altă parte, directivele dau Statelor membre posibilitatea de reglementare. Totuşi,

instrumentul legal al directivei – dincolo de instrumentul legal al reglementării, care este

aplicabil imediat – conţine pericolul neajunsurilor de implementare în vederea necesităţii

convertirii în legislaţie regională sau naţională. Mai mult, cadrul structurii al directivei ar

putea lăsa Statelor Membre puteri discreţionare privind punerea în aplicare a legislaţiei, astfel

încât obiectivele să nu poată fi îndeplinite (nivelul înalt al protecţiei, calitatea bună a apei etc.)

O reglementare este întotdeauna rezultatul negocierilor Statelor Membre, înaintea

aprobării de către Consiliul de Miniştri şi Parlamentul European. Sistemul funcţionează în

mod eficient în ceea ce priveşte rezultatele legislative sau executive. În anumite domenii ( ex.

În domeniul concurenţei) funcţionează efectiv mai ales în ceea ce priveşte implementarea şi

punerea în aplicare a regulilor. Din nefericire, acest lucru nu se poate întâlni într-un sector de

mediu. Totuşi, în ciuda tuturor particularităţilor sistemului legal comunitar, faptul că

„administraţiile din Statele membre nu iau în considerare implementarea directivelor ca şi

aplicarea dreptului internaţional” pare cu atât mai surprinzător. 27 Profesorul Siedentopf

afirmă că Uniunea Europeană este în numeroase privinţe percepută ca un stat şi nu ca o

organizaţie internaţională clasică.

Dacă o lege nu este respectată efectele regulatorii destinate nu se vor produce.

Deficienţele în implementarea diverselor aspecte ale legislaţiei de mediu (norme, definiţii,

anexe, cerinţe de monitorizare) nu vor presupune în mod necesar, că se poate deteriora

calitatea mediului. Pe de altă parte, serioase deficienţe în implementare pot conduce la

creşterea poluării, degradarea calităţii mediului, creşterea numărului bolilor, transformări

economice etc. Probleme vor apărea în implementarea tuturor ramurilor Dreptului comunitar.

Monitorizarea Comisiei nu este limitată la acţiuni în instanţă, nici chiar în stadiul final

al procedurii pre - contencioase – transmiterea opiniilor şi scrutinul răspunsurilor Statelor

membre la acestea. Acest fenomen este comun în domeniul mediului unde un număr mare de

situaţii în care atenţia Comisiei este direcţionată către plângeri, interpelări parlamentare şi

petiţii. Monitorizarea Comisiei în ceea ce priveşte aplicarea Dreptului comunitar ţine cont de

trei aspecte: monitorizarea notificării transpunerii naţionale a măsurilor , examinarea

măsurilor pentru conformitatea cu directivele şi monitorizarea aplicării directivelor şi

reglementărilor. 27 Siedentopf, H., "The Implementation of Directives in the Member States", in Siedentopf and Ziller (1998),

(n.4), pag. 178.

115

În conformitate cu Raportul Comisiei elaborat în 2000 privind aplicarea dreptului

mediului (XVII- th Report on monitoring the application of Community law COM(2000)92

final), domeniul mediului înconjurător se regăseşte reglementat în majoritatea speţelor aflate

pe rolul Curţii de Justiţie Europene. Comisia Europeană publică aceste rapoarte în baza

informaţiilor primite de la Statele Membre. Informaţiile trimise conţin mai ales texte legale şi

documente. Nevoile stringente exercitate de Curtea Europeană de Justiţie în vederea

implementării şi punerii în aplicării legislaţiei comunitare nu au fost întrunite de Statele

Membre în numeroase situaţii. În domeniul protecţiei apelor, se poate statua că există probabil

doar o singură Directivă privind Apele care a fost sau urmează să fie implementată şi pusă în

aplicare în forma şi la termenul final solicitate. Cauzele acestor deficienţe sunt, totuşi, de

natură apolitică în cazuri excepţionale.28

Dreptul comunitar privind apele este în mod particular mult diferenţiat, în anumite

cazuri chiar contradictoriu, iar un număr relativ mare de directive individuale în domenii

specifice (apa de suprafaţă, apa potabilă, apa de adâncime) care sunt foarte puţin integrate,

coincid cu sistemele administrative din Statele Membre. De exemplu în cazul Directivei

80/778/EEC privind Apa potabilă există câteva probleme privind interpretarea normelor, mai

ales termenul final prevăzut în art.19 şi definirea conceptului de „urgenţă”. Anglia a

argumentat că implementarea directivei nu este necesară, din momentul în care a fost

integrată în noua Directivă Cadru privind Apele. O problema aparte o reprezintă

implementarea Directivei privind Nitraţii 91/ 676/EEC.29 Acţiunile privind încălcări ale

Directivei 91/676/EEC privind Nitraţii au fost iniţiate împotriva a 13 State Membre datorită

faptului că prevederile acestei directive nu au fost aplicate şi în practica agricolă.

Implementarea Directivei privind Apele în Statele Membre evidenţiază că Italia,

Belgia, Germania, Anglia au multiple deficienţe. Afirmaţia făcută în 1991 de Salzwedel and

Reinhardt30 a câştigat notorietate când s-a statuat că dreptul naţional a fost expus

„interferenţei normelor care constituie un abuz de drept ” şi că „un stop” trebuie reiterat în

această situaţie. Discuţiile au devenit aprinse şi au rezultat o serie de Decizii ale Curţii

Europene de Justiţie privind implementarea Directivelor EC prin circulare administrative.

Critica jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie a continuat în anii următori.31

28 Christoph Demmeke şi Martin Unfried, European Environmental Policy: The administrative challenge for the

Member States 2001 29 Comisia Europeană, "Implementarea Directivei Consiliului 91 /676/EEC privind protecţia apelor împotriva

poluării apelor cauzate de nitraţii provenind din surse agricole", Luxembourg, 1998. 30 J. Salzwedel and M. Reinhardt, Neuere Tendenzen im Wasserrecht, NVwZ 1991 , pag. 947 31 European Commission, Communication on Environment and Employment, COM (97) 592 final of 18.11.1997

116

În analizarea implementării directivelor se poate afirma că în Statele Membre nu sunt

întrunite cerinţele privind iniţierea unor programe specifice. Curtea Europeană de Justiţie a

solicitat în mod repetat, urmare a hotărârilor sale (precedente judiciare), că Statele Membre

trebuie să ducă la bun sfârşit obiectivele prevăzute în strategiile de implementare de o manieră

completă şi detaliată.32 Deficienţele de implementare se justifică prin faptul că Statele

Membre nu au iniţiat strategii în consideraţia directivei, nu au raportat sau îndeplinit limitele,

sau nu au implementat sistemul obligatoriu de autorizare.

Una din cele mai importante probleme o constituie chestiunea finanţării: o deosebită

importanţă o reprezintă clarificarea drepturilor municipalităţilor de stabili taxele şi de a

colecta impozitele restante. Acolo unde nu există o strategie privind finanţarea îmbunătăţirii

infrastructurii, opţiunile de finalizare a investiţiilor sânt reduse. „Puţine municipalităţi deţin o

experienţă semnificativă în relaţia disponibilităţii unor resurse potenţiale” şi finanţare

(granturi , împrumuturi, reduceri de taxe).

Nivelul administrativ municipal suferă din pricina debitelor şi a nivelului scăzut de

lichidităţi. ”Este evident că diferite mecanisme municipale de finanţare au fost angajate în

statele membre, dar nu există nici „o reţetă de succes. ”Statele membre au evidenţiat în mod

distinct abordările privind veniturile necesare acoperirii costurilor cu investiţiile de mediu,

costurilor de funcţionare şi întreţinere.

Printre aceste abordări distincte , este evident că atragerea taxelor şi impozitelor

constituie una din reţetele de succes.33 Deşi mecanismele de finanţare, colectare de fonduri,

taxe şi impozite – menţionate mai sus - sânt diferite în Uniunea Europeană, administraţiile

naţionale au câştigat o reală experienţă care trebuie pusă la dispoziţia ţărilor candidate. Un

număr impresionant de documente 34 au fost publicate, iar discuţii pe această temă sânt iniţiate

la nivel european. Sectorul municipal din statele candidate trebuie să fie implicate mai

apropiat de acest proces. Obiectivul care trebuie urmărit este profesionalizarea

managementului financiar al sectorului municipal.

Administrarea apelor poate fi interpretată din perspectiva analizei dacă apele

constituie un bun public (şi trebuie să rămână în proprietatea publică) sau trebuie privatizate.

Câteva motive sânt în favoarea privatizării administrării apelor. Prin procesul de privatizare al

administrării apelor municipalităţile ar obţine venituri suplimentare şi ar relaxa situaţia

financiară.

32 Metcalfe, OECD (1998). 33 OECD, Environmental Performance Reviws, Spania, Paris,1997, pag 18 34 Rakosi. J., "EU Enlargement and the Open Society Agenda", Open Society Institute. March 2000, pag. 92.

117

Directivele privind mediul necesită amendamente şi modificări la nivelul

administraţiilor naţionale. Aceasta influenţează – în anumite cazuri – practica administrativă

(în unele situaţii chiar structurile organizaţionale şi dreptul administrativ) în Statele membre.

Obiectivele dreptului mediului se apleacă asupra planificării, coordonării, raportării

randamentului35 şi integrării.

Bibliografie:

1. Christoph Demmeke şi Martin Unfried, European Environmental Policy: The

administrative challenge for the Member States 2001

2. L. Metcalfe, Meeting the Challenges of Accession, OECD, Preparing Public

Administration for the European Administrative Space, SIGMA, Nr. 23, 1998

3. Siedentopf H., The Implementation of Directives in the Member States 1998

4. Curtea Europeană de Auditoriu , Raportul Special Nr.3/1998, OJC 191/2 din 18.6.1998

5. N. Ward, Water Quality, 1998

6. Rakosi. J., EU Enlargement and the Open Society Agenda, Open Society Institute. March

2000

7. Salzwedel and M. Reinhardt, Neuere Tendenzen im Wasserrecht, NVwZ 1991

8. http://eiop.or.at/eiop/texte/1998-001.htm

9. http://www.inece.org

10. http://www.epa/gov/ocirpage/statelocal/jps.htm

11. http://europa.eu.int/comrn/environment/enlarg/compcos.pdf

12. www.eel.org

35 Randamentele sunt definite ca măsuri calitative şi cantitative ale activităţilor importante sau acţiuni ale EPA

sau ale statelor sub programe federale. Rezultatele sunt definite ca măsuri cantitative sau calitative ale acţiunilor

guvernelor. Indicatorii de mediu sunt definiţi ca măsuri cantitative sau calitative în timp pentru atingerea

obiectivelor mediului sau conservarea sănătăţii oamenilor.

118

SERVICIILE PUBLICE LA NIVEL EUROPEAN

Lect. univ. drd. Irina Bilouseac Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract:

The present approach attempts to define, the concepts of “decentralisation”and“deconcentration of

public services”, a new concept introduced by the provisions of Art. 120, par. 1 of the revised and republished

Constitution.

The decentralization represents a very important issue in the process of the administrative-territorial

reform, in both its forms: the administrative decentralization and the decentralization of the public services. But the

decentralization is a dynamic process, which, if it is correctly applied, brings a growth of the administrative

capacity at the local level, better local services as well as a more active participation of citizens in the life of the

communities to which they belong.

Noţiunea de serviciu public a apărut şi s-a dezvoltat treptat în contextul sporirii

nevoilor generale ale societăţii omeneşti. Termenul de serviciu public a apărut pentru prima

dată în doctrina juridică franceză, în prima ediţie a Tratatului de drept administrativ, apărut

sub redacţia prof. Maurice Haurion (1892). De la naşterea sa termenul de „serviciu public” a

putut fi întâlnit sub diverse aspecte, cum ar fi de exemplu „interes public”, „utilitate publică”,

„interes general”.

Noţiunea de serviciu public este definită din mai multe de vedere, existând o mare

varietate de servicii publice. Mircea Djuvara considera noţiunea de serviciu public ca fiind o

noţiune relativ recentă în dreptul administrativ, care a apărut pentru satisfacerea cerinţelor

membrilor unei colectivităţi umane36.

Trebuie făcută precizarea că nu este suficientă existenţa interesului unei persoane sau

grup restrâns de persoane pentru apariţia unui serviciu public, fiind nevoie de interesele unei

colectivităţi pentru anumite cerinţe.

36 Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului, vol I, Editura Socec, Bucureşti, 1930, p.173.

119

Dezvoltarea rolului administraţiei publice în furnizarea bunăstării sociale a impus

descentralizarea serviciilor publice, pentru a permite o mai bună apropiere a cetăţeanului de

serviciile oferite. Serviciul public este acel serviciu scos din subordinea autorităţilor centrale

şi organizat în mod autonom, atribuindu-li-se un patrimoniu şi o gestiune proprie în unitatea

administrativ-teritorială.37

Începutul anilor 70 şi 80 a adus schimbări economice şi politice majore în majoritatea

statelor lumii, descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei locale

administrative şi financiare, fiind una din condiţiile fundamentale din acquis-ul comunitar.

Atât în sistemele democratice, cât şi în cele în curs de democratizare, descentralizarea este o

opţiune viabilă, care poate conduce la o mai bună furnizare a serviciilor sociale şi la

eficientizarea activităţii economice.

Descentralizarea serviciilor publice reprezintă un principiu definitoriu în organizarea

sistemului de administrare publică locală conform standardelor internaţionale, acestea fiind

prevăzute în Carta Europeană „Exerciţiul autonom al puterii locale”, adoptată la Strasbourg la

15 octombrie 1985 şi ratificată de majoritatea statelor europene.

Noul articol 16 din Tratatul Uniunii Europene, adoptat de Consiliul European la

Amsterdam, în iunie 1997, prevede că: „Fără a prejudicia articolele 73, 86 si 88, şi având în

vedere locul pe care îl ocupa serviciile de interes economic de ordin general printre valorile

comune ale Uniunii, ca şi rolul pe care acestea îl joaca in promovarea coeziunii sociale si

teritoriale a Uniunii, Comunitatea si statele sale membre, fiecare în limitele competentelor lor

respective şi în limitele câmpului de aplicare a prezentului tratat, veghează ca aceste servicii

să funcţioneze pe baza principiilor şi în condiţiile care să le permită îndeplinirea misiunii lor”.

Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată de Consiliul

European în decembrie 2000 (la Nisa), cuprinde un articol 35 privitor la accesul la serviciile

de interes economic general: „Uniunea recunoaşte şi respectă accesul la serviciile de interes

economic general, aşa cum este prevăzut de legislaţiile şi practicile naţionale, în conformitate

cu dispoziţiile tratatului care instituie Comunitatea Europeană, până la promovarea coeziunii

sociale şi teritoriale a Uniunii”. Referindu-se doar la „legislaţiile naţionale”, acest articol nu

deschide calea serviciilor europene de interes general, necesare totuşi pentru a construi o nouă

Europă.

Deconcentrarea administraţiei statului, ca reflectare a aplicării principiului

subsidiarităţii, este mai eficientă dacă se realizează pe orizontală, prin sporirea atribuţiilor

37 Legea privind administraţia publică locală, nr. 123-XV din 18.03.2003 // în Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr. 49/211 din 19.03.2003

120

organului teritorial care conduce toate serviciile administrative din circumscripţia

administrativ-teritorială respectivă (exemplul tipic prefectul) iar nu pe verticală (în favoarea

fiecărui serviciu exterior în parte toate fiind coordonate doar onorific de prefect)38.

Gradul de descentralizare este cu atât mai mare cu cât numărul de servicii publice date

în competenţa autorităţilor locale este mai mare.

Evoluţia în timp a conceptului şi sedimentarea lui aşa cum îl cunoaştem astăzi a fost

lungă şi sinuoasă, el depinzând în mare măsură de regimurile politice care se succedau la

putere şi de viziunea guvernanţilor asupra organizării administrative a statului.

În toate ţările Europei Occidentale, sistemele de asigurare a serviciilor publice variază

nu numai în funcţie de tipul serviciului sau de mărimea comunităţii beneficiare, dar şi de la

ţară la ţară.39 Noţiunea de servicii publice există în toate statele membre UE, diferenţa care

există între serviciile publice dinţările europene se regăseşte la nivel de execuţie şi de

mijloace de conservare a serviciilor respective40.

Doctrina franceză prevede că un serviciu devine serviciu public, independent de cine

îl gestionează, în momentul în care există un interes general în furnizarea sa şi există un

interes general ca acest serviciu să fie furnizat respectând patru principii fundamentale:

egalitate, neutralitate, continuitate şi adaptabilitate.

Colectivităţile locale germane se bucură, mai ales în virtutea principiilor de bază ale

organizării federale a Statului exprimate în Constituţie, de un grad de autonomie greu de atins

de alte ţări europene. Şi în sectorul serviciilor publice locale găsim urmele acestei tradiţii de

autoguvernare. Serviciile pe care instituţiile locale şi în particular primăriile le furnizează

propriilor cetăţeni, reintra în ansamblul a două tipuri diferite de funcţiuni: obligatorii

(reglementate de Federaţie sau de State, ca de exemplu serviciul de colectare a gunoaielor) şi

facultative (sunt legate de activităţi cu caracter comercial: distribuirea apei, furnizarea

energiei, transporturi publice etc., pe care instituţia publică poate decide să le pună sub

propria responsabilitate directa sau s-o cedeze la terţi). În Germania furnizarea de servicii a

rămas, aproape în întregime în mâinile autorităţilor locale şi este asigurată fie prin

38 Apostolache, Mihaela Adina, Subsidiaritatea în România, formă de concretizare a valenţelor autonomiei

locale, Revista Lex et Scientia, Nr.XII, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 10 39 Popa, Victor, Autorităţile publice ale Republicii Moldova. Compendiu privind structura, organizarea şi

funcţionarea lor, Editura Tish, Chişinău, 2004, p. 219 40 Alexandru, Ioan, Matei, Lucica, Serviciile publice. Abordare juridico-administrativă. Management. Marketing,

Editura Economică, Bucureşti,, p. 197

121

departamente specifice (Eigenbetriebe), fie prin companii de servicii aflate în proprietatea

municipalităţilor (Eigensellschaften).

În Marea Britanie conţinutul a două prevederi normative vor revoluţiona situaţia

serviciilor publice locale în economie Local Government Planning and Land Act din 1980 şi

Local Government Act din 1988.

Prima dintre aceste prevederi, din 1980, constrângea colectivităţile locale să pună în

concurenţă serviciile proprii de construcţie şi întreţinere a imobilelor şi a străzilor, cu

antreprenori privaţi; aceasta înseamnă ca organele colectivităţii locale, care înainte gestionau

direct aceste activităţi, erau puse în competiţie pentru a continua s-o facă, cu subiecţi privaţi.

A doua prevedere din 1988 obliga colectivităţile locale, în acelaşi fel ca prima, să

pună în concurenţă o ulterioara şi amplă serie de servicii publice, pentru furnizarea cărora

organele publice locale ar fi trebuit să fie în competiţie cu subiecţi privaţi; între serviciile mai

importante merită amintite salubritatea, curăţenia imobilelor şi străzilor, cantinele şcolare,

gestionarea parcurilor, repararea şi întreţinerea vehiculelor etc.

În timpul perioadei totalitare în Europa Centrală şi de Est conceptul de serviciu public

nu a existat, de abia ulterior anului 1990 putem vorbi de servicii de interes general. În cele

mai multe dintre statele centrale şi est europene introducerea conceptului de serviciu de

interes public a avut în mod clar influenţe din dreptul francez.

În prezent Marea Britanie a optat pentru un transfer către sectorul privat a tuturor

responsabilităţilor legate de unele servicii, cum ar fi de exemplu furnizarea apei.

În Italia, există în administraţia de stat servicii fără personalitate juridică, dar dotate

cu o anumită autonomie, care au gestiune şi autonomie financiară (de exemplu: Căile Ferate

de Stat, sub autoritatea strictă a ministrului lucrărilor publice, sau Casa de depuneri).

Există şi alte servicii dotate cu personalitate, care se bucură de puteri întinse, denumite

„institutioni" şi „consorţi". Printre „institutioni" figurează organisme de binefacere şi asistenţă

comunală; printre „consorţi”, asociaţii intercomunale şi interprovinciale, uniuni între diverse

organisme private şi de stat (de exemplu: gestiunea Portului Genova, camerele de comerţ şi

ordinele profesionale)41.

În Spania serviciile sunt asigurate prin aranjamente de parteneriat între sectorul public

şi cel privat (gestion deleguee) în care autorităţile locale îşi păstrează responsabilitatea

instituţională şi autoritatea de control privind prestarea serviciilor, dar cedează furnizarea

practică a acestora întreprinderilor sectorului privat, prin intermediul unor diferite

41 Alexandru, Ioan, Matei, Lucica, op. cit, p. 63

122

aranjamente contractuale (concesiuni, locaţii, etc.), prin companii mixte cu capital public şi

privat ce operează pe o bază comercială.42

În cele mai multe state conceptul de serviciu public a fost introduc o dată cu adoptarea

acquis-ului comunitar. În Ungaria conceptul de serviciu public a existat la nivelul

autorităţilor publice locale şi regionale încă din 1990. Letonia încearcă o distincţie între

serviciul public, serviciul de interes general şi serviciile de interes universal.

Lituania şi Estonia utilizează termenul de serviciu public pentru a indica activităţile

de interes general.

În Malta termenul de serviciu public este menţionat în Constituţia din 1964 (care a

fost amendată în 1974, precum şi în 1994, 1996, când a fost proclamată Republica) dar se

referă mai degrabă la aspectul instituţional al conceptului.43

În Polonia şi Slovacia termenul de serviciu de interes general este folosit pentru a se

indica anumite activităţi, dar nu corespunde nici unei realităţi specifice.

În România şi Bulgaria s-au preluat din sistemul francez modul de definire a

conceptului de serviciu public, precum şi a principiilor legate de acest concept.

Există o mare varietate de moduri de organizare a serviciilor de interes economic

general în Uniunea Europeană:

- servicii comunale;

- regii municipale sau intercomunale;

- întreprinderi publice naţionale;

- societăţi private în proprietate publică, mixtă sau privată;

- delegarea de servicii sau parteneriate public-privat.

Factorul determinant in ceea ce priveşte eficienta serviciilor din administraţia publică

îl constituie potenţialul uman, susţinut de resursele financiare si materiale disponibile pentru

acest domeniu de activitate.

Practic, implementarea strategiei de reformă a administraţiei publice impune formarea

competenţelor necesare obţinerii performantei solicitate funcţionarului public de la toate

nivelele. Construirea de capacităţi instituţionale, concepută din perspectiva pregătirii pentru

aderarea la Uniunea Europeană, incumbă transferul de competenţe la nivelul autorităţilor

locale, care vor trebui să răspundă unui număr mare de noi sarcini. Prin urmare, dezvoltarea

unei administraţii funcţionale, capabilă să creeze condiţii-cadru favorabile pentru dezvoltarea 42 Popa, Victor, op. cit. , p. 219 43 www.eipa.nl

123

economiei de piaţă, este strâns condiţionată de formarea profesională, pe baza identificării

necesităţilor de instruire, pregătire şi perfecţionare a funcţionarilor publici (conform

Strategiei Managementului Functiei Publice si a Functionarilor Publici, România, 2003).

În concluzie, putem spune că atât administraţia centrală, cât şi administraţia publică

locală îşi realizează sarcinile prin servicii publice administrative pe care le înfiinţează pentru a

satisface continuu şi în mod ritmic interesele generale, la nivel central, de către administraţia

publică centrală şi la nivel local, în cadrul unităţii administrativ-teritoriale în care

funcţionează, de către administraţia publică locală.

Oferirea de servicii publice în format electronic reprezintă o cerinţă expresă a Uniunii

Europene şi o alternativă mai eficientă şi mai ieftină, ce permite administraţiei să fie mai

aproape de cetăţeni şi să-şi adapteze serviciile conform cerinţelor acestora.

Scopul reformei administraţiei publice locale în ţările Uniunea Europeană este acela

de a crea administraţii capabile să-şi îndeplinească funcţiile şi atribuţiile astfel încât să

pregătească condiţiile şi să asigure dezvoltarea economică, socială şi organizaţională într-un

anumit spaţiu şi într-o anumită perioadă. Descentralizarea pleacă de la premisa că autorităţile

administraţiei publice locale sunt mai în măsură să răspundă necesităţilor cetăţenilor,

cunoscând mai în profunzime problemele lor, dar şi cele mai bune căi pentru rezolvarea

acestora. O serie întreagă de servicii publice sunt furnizate mai eficient de la nivel local.

Bibliografie:

1. Alexandru, Ioan, Matei, Lucica, Serviciile publice. Abordare juridico-administrativă.

Management. Marketing, Editura Economică, Bucureşti, 2002

2. Apostolache, Mihaela Adina, Subsidiaritatea în România, formă de concretizare a

valenţelor autonomiei locale, Revista Lex et Scientia, Nr.XII, Vol. I, Bucureşti, 2005

3. Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului, vol I, Editura Socec, Bucureşti, 1930

4. Popa, Victor, Autorităţile publice ale Republicii Moldova. Compendiu privind structura,

organizarea şi funcţionarea lor, Editura Tish, Chişinău, 2004

5. www.eipa.nl

124

CONSULTAREA CETĂŢENILOR ÎN PROBLEMELE LOCALE ŞI ELIGIBILITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

LOCALE – PRINCIPII COMPONENTE ALE AUTONOMIEI LOCALE

Lect. univ. drd. Irina Bilouseac Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract

Local autonomy is becoming an important field of political analysis. Public administration theory

defines decentralisation as the transfer of authority in public planning, management and decision-making from

the national to sub-national levels Conceptually it involves a change in power relations between the national (or

central) government level and other actors in the health system, including statutory local government entities (i.e.

those established by statute), other sub-national levels of government administration, private enterprises, and

parastatal and non-governmental organisations.

Autonomia locală este principiul fundamental care guvernează şi totodată stă la baza

dezvoltării administraţiei publice locale, fiind un element component al „principiilor

democratice comune tuturor statelor membre ale Consiliului Europei”, care prin

reglementarea ei legală şi aplicarea concretă, face posibilă descentralizarea puterii44. I Vida

considera că autonomia locală este forma modernă de exprimare a principiului descentralizării

administrative45.

Din limba greacă veche cuvântul „autonomie” înseamnă (auto - singur, independent,

iar nomos - lege) libertatea de a guverna prin propriile sale legi.

Constituţiile statelor lumii acordă un loc primordial principiului autonomiei locale,

care se află la baza organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale.

Autonomia locală presupune rezolvarea unor probleme locale de către autorităţi

administrative locale.

Aşadar putem spune că între principiul descentralizării administrative şi cel al

autonomiei teritoriale locale nu există diferenţe de conţinut, „descentralizarea fiind o tendinţă 44 Popa, Eugen, Autonomia locală în România, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, P. 37 45 Vida, I., Administraţia publică şi autonomia locală, în Dreptul, nr. 10-11/1994, p.53

125

în evoluţia administraţiei publice pentru realizarea autonomiei locale, la baza descentralizării

aflându-se ideea unei anumite autonomii locale”46.

Principiul autonomiei locale dă dimensiune şi sens descentralizării administrative,

făcând posibilă stabilirea unui statut distinct al colectivităţilor locale şi organelor de

conducere ale acestora, în raport cu administraţia centrală. Autonomia serviciilor poate consta

în lărgirea extremă a descentralizării, dar ea poate exista fără să fie precedată de o centralizare

şi, prin urmare, fără să necesite descentralizarea47.

Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit (sau

referendumul local) constituie o componentă a autonomiei locale, permiţând intervenţia

directă a colectivităţilor locale în soluţionarea unor probleme. Principiul consultării cetăţenilor

decurge din autonomia locală, deoarece organizarea referendumului local reprezintă o

veritabilă caracteristică a acesteia48.

Este ştiut că dreptul la autonomie locală aparţine colectivităţilor locale care îl exercită

prin intermediul autorităţilor alese de către acestea. Colectivităţilor locale li se păstrează

dreptul de a interveni direct în unele cazuri în procesul de administraţie, prin referendum sau

alte forme prevăzute de lege. Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes

deosebit sau referendumul local constituie o componentă a autonomiei locale bucurându-se

de reglementare constituţională

În problemele de interes local care preocupă o parte din populaţia unităţii

administrativ-teritoriale pot fi organizate, cu această parte, consultări, audieri publice şi

convorbiri, în condiţiile legii.

Colectivităţilor locale li se păstrează dreptul de a interveni direct în unele cazuri în

procesul de administraţie, prin referendum sau alte forme prevăzute de lege. Principiul

consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit sau referendumul local

constituie o componentă a autonomiei locale bucurându-se de reglementare constituţională.

Referendumul local, ca şi cel naţional, este un element al democraţiei semi-directe,

deoarece oferă colectivităţilor locale posibilitatea de a interveni direct în soluţionarea unor

probleme locale de interes deosebit. De exemplu articolul 8 din Legea privind administraţia

publică locală în Republica Moldova, prevede că, în problemele de importanţă deosebită

46 Laubadere, Andre de, Venezia, Jean Claude, Gaudement, Yves, Traite de droit administratif, tomeI, 14

edition, L.G.D.J., Paris, 1996, p. 104 47 Cuşnir, Vitalie, Unele aspecte ale reformei administrative-teritoriale şi administrării locale, în Probleme ale

edificării statului de drept în Republica Moldova, Chişinău, Tipografia centrală, p.254 48 Vida, Ioan. op. cit., p. 196

126

pentru unitatea administrativ-teritorială poate fi consultată populaţia prin referendum local,

în condiţiile Codului electoral.

Este necesar să subliniem totuşi că, această intervenţie directă în cadrul unui

referendum consultativ nu o putem considera ca fiind cu adevărat o formă de participare a

colectivităţilor locale la exercitarea autonomiei locale, deoarece în cadrul referendumului,

colectivitatea locală îşi exprimă doar atitudinea şi nu voinţa faţă de problema abordată,

decizia urmând s-o ia primarul sau consiliul local.

Deci, alegerile constituie criteriul descentralizării care se fundamentează pe liberul

exerciţiu al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor la nivel local. Primarul sau consiliul local ar

trebui să ţină cont de manifestarea de voinţă a titularului de drept la administrare publică

locală autonomă.

În problemele de interes local care preocupă o parte din populaţia unităţii

administrativ-teritoriale pot fi organizate, cu această parte, consultări, audieri publice şi

convorbiri, în condiţiile legii.

Democraţia presupune participarea indivizilor la viaţa societăţii iar lipsa de participare

pune în pericol funcţionarea democratică a acesteia. Acesta presupune o participare a

cetăţenilor în procesul administraţiei publice locale. Însă prin această intervenţie directă

cetăţenii îşi exprimă doar opinia în legătură cu o anumită problemă, decizia urmând să fie

luată de către primar sau consiliul local.

Participarea activă a cetăţenilor în procesul de luare a deciziilor administrative şi în

procesul de elaborare a actelor normative au drept scop:

- să sporească gradul de responsabilitate a administraţiei publice faţă de cetăţean, ca

beneficiar al deciziei administrative;

- să stimuleze participarea activă a cetăţenilor în procesul de luare a deciziilor

administrative şi în procesul de elaborare a actelor normative;

- să sporească gradul de transparenţă la nivelul întregii administraţii publice.

Participarea publică este un instrument important în activităţile de dezvoltare locală,

imprimând calitate în procesul decizional şi întărind autoritatea deciziilor prin suportul oferit

de public în implementarea acestora.

Principiul consultării este strâns legat de principiul autonomiei locale, din care rezultă

că rezolvarea şi administrarea treburilor publice locale se asigură nu numai de către organele

alese ale administraţiei publice locale, ci şi prin intermediul participării directe a populaţiei la

realizarea prerogativelor autoadministrării locale.

127

Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale

Autonomia locală este pusă în valoare şi prin principiul „eligibilităţii autorităţilor

administraţiei publice locale” cu competenţă materială generală în unităţile administrative-

teritoriale.

Articolul 7 din Carta Europeană „Exerciţiul autonom al puterii locale” prevede că:

„statutul aleşilor locali trebuie să asigure liberul exerciţiu al mandatului lor”, iar în paragraful

trei dispune că funcţiile şi activităţile care sunt incompatibile cu mandatul de ales local nu pot

fi fixate decât prin lege sau pe baza principiilor fundamentale. Aceasta înseamnă că mandatul

alesului local nu poate fi întrerupt de către o parte terţă, ci doar de alegătorii care i-au

încredinţat această misiune, anularea mandatului de ales local trebuind să se bazeze pe criterii

obiective şi legale şi nu trebuie efectuată în baza unor decizii ad hoc.

Autorităţile administraţiei publice locale nu mai sunt supuse puterii ierarhice a

autorităţilor centrale, ele fiind independente de acestea pentru că nu sunt numite de la centru,

ci sunt alese de cetăţenii unităţilor administrativ-teritoriale. Principiul eligibilităţii este strâns

legat şi implică un alt drept - cel de vot. Dreptul de vot sau de a alege exprimă esenţa şi

legitimitatea oricărei puteri, deoarece alegerile au un caracter multifuncţional. Ele permit

electoratului să-şi exprime dreptul de a participa la administrarea treburilor publice locale prin

intermediul reprezentanţilor aleşi şi să participe nemijlocit la viaţa social-politică a

colectivităţilor locale.

Putem spune că descentralizarea se asigură de către cetăţeni prin participarea lor la

rezolvarea problemelor locale, prin alegerea reprezentanţilor lor care vor constitui autorităţile

administraţiei publice locale, ceea ce susţine afirmaţia că descentralizarea este „democraţia

aplicată la administraţie”.49

Autonomia locală şi descentralizarea au devenit principii definitorii care atrag după

sine reprezentarea locală cu ajutorul căreia colectivităţile locale administrează de sine stătător

o parte importantă a treburilor publice.

În concluzie, după cum menţionează profesorul Mircea Preda50, aspectele care privesc

centralizarea, descentralizarea şi autonomia locală în administraţia publică, în general, şi în

administraţia publică locală, în special, prezintă o importanţă deosebită, teoretică şi practică,

pentru buna organizare şi funcţionare a statului, în ansamblul său, subliniind că această

problemă se pune în orice stat indiferent de structura sa (unitară sau federală), indiferent de

forma de guvernământ (republică sau monarhie), ori de regimul politic (democratic sau

dictatorial), în orice stat va predomina, într-o etapă sau alta latura centralizatoare sau 49 Manda, Corneliu, Ştiinţa administraţiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 143 50 Preda, Mircea, Centralizarea şi descentralizarea în administraţia publică, Revista Dreptul nr. 9/1995, p.44

128

descentralizatoare, statul neputându-se guverna numai într-un regim exclusiv centralizat sau

exclusiv descentralizat.

Descentralizarea administraţiei publice pe baza principiului autonomiei locale duce la

apariţia alături de stat a unor parteneri de „co-administrare” – colectivităţile locale.51 Esenţa

descentralizării administrative constă în transferul unor atribuţii ale diverselor autorităţi

centrale unor autorităţi locale care funcţionează în unităţile administraţi v-teritoriale şi chiar

autorităţilor colectivităţilor locale.

Putem spune că descentralizarea s-a dovedit a fi un proces viabil şi funcţional în

măsura în care programele de descentralizare sunt corect realizate, ducând astfel la bunăstarea

colectivităţilor locale.

Bibliografie:

1. Bălan, Emil, Prefectul şi prefectura în sistemul administraţiei publice, Editura Fundaţiei

„România de mâine”, Bucureşti, 1997

2. Cuşnir, Vitalie, Unele aspecte ale reformei administrative-teritoriale şi administrării locale,

în Probleme ale edificării statului de drept în Republica Moldova, Tipografia centrală,

Chişinău

3. Laubadere, Andre de, Venezia, Jean Claude, Gaudement, Yves, Traite de droit

administratif, tomeI, 14 edition, L.G.D.J., Paris, 1996

4. Manda, Corneliu, Ştiinţa administraţiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004

Popa, Eugen, Autonomia locală în România, Editura All Beck, Bucureşti, 1999

5. Preda, Mircea, Centralizarea şi descentralizarea în administraţia publică, Revista Dreptul

nr. 9/1995

6. Vida, I., Administraţia publică şi autonomia locală, în Dreptul, nr. 10-11/1994

51 Bălan, Emil, Prefectul şi prefectura în sistemul administraţiei publice, Editura Fundaţiei „România de mâine”,

Bucureşti, 1997, p. 35

129

RAPORTURILE SOCIALE ÎN CADRUL SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.

Lector. drd. univ. Negru Gabriela Universitatea „ Ştefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică The government should pursue the objective of becoming a tool for decision making, with the capacity

to adopt and implement effective policy notwithstanding pressure from different interest groups.

Effective government is able to reconcile conflicting goals into one overall purpose, to push through

decisions that may impose losses on powerful interest groups, and to ensure an unwavering and consistent

policy during the period required to obtain results from adopted decisions, as well as to implement new policy if

old methods prove ineffective.

Our country is pursuing major social and economic development and the creation of a functioning

market economy. Considerable institutional reform has taken place in recent years including the devolution of

significant powers to local and regional bodie

Datorită faptului că administraţia publică - ca activitate - se realizează printr-o

multitudine de forme organizatorice care grupează categorii întregi de oameni (personalul),

sistemul administraţiei publice este un sistem de organizare socială bazat pe relaţii care există

între aceşti oameni ce realizează o activitate specifică.

Acest sistem de organizare socială, există şi funcţionează în cadrul unui macrosistem

de organizare socială a societăţii globale, considerată la nivel naţional sau la nivelul unor

unităţi teritorial-administrative.

În cadrul acestui sistem macrosocial există şi funcţionează diferite alte forme de

organizare în afara sistemului administraţiei publice, constituind, pentru acesta din urmă,

mediul social în care există şi funcţionează.

Raporturile sociale în cadrul sistemului administraţii publice şi între acest sistem şi

societatea globală, dau dimensiuni sociologice specifice administraţiei publice. Trebuie luate

în considerare raporturile care există între sistemul administraţiei publice şi societatea globală,

urmărindu-se determinările şi influenţele societăţii globale ca mediu social asupra sistemului

administraţiei publice şi rolul pe care acest sistem îl are în evoluţia societăţii globale.

130

Între societatea globală cu structurile şi stratificările ei şi sistemul

administraţiei publice, există legături care se exprimă în ceea ce sociologii denumesc

socialitatea şi sociabilitatea administrativă.

Socialitatea sistemului administraţiei publice arată trăsăturile care particularizează un

anumit tip de administraţie publică în raport cu mediul social în care este organizat şi

funcţionează respectivul sistem administrativ, construcţia acestuia fiind strâns legată de

particularităţile grupărilor sociale în teritoriul statului, în legatură cu mediul geografic,

îndelenicirile economice, tradiţiile cultural-artistice.

Societatea administrativă indică dacă şi în ce măsură sistemul administraţiei publice

este penetrabil de mediul social, şi în funcţie de aceasta, dacă este sau nu compatibil cu

societatea globală. Raportul de compatibilitate dintre sistemul administraţiei publice şi

societate, derivă din neadaptarea administraţiei la cerinţele mediului social. Compatibilitatea

între sistemul administraţiei publice şi societate este asigurată şi de felul în care acest sistem

reuşeşte să-şi autoregleze structurile şi acţiunile în raport cu nevoile societăţii, impunându-se

o cunoaştere amănunţită a necesităţii sistemului social global. Ca un element de bază pentru

practicarea şi implementarea funcţiunilor administrative poate fi considerat criteriul teritorial.

Administraţia publică nu poate funcţiona dacă nu dispune în primul rând de un cadru

teritorial, spaţiu care să permită reglementarea, modificare şi în acelaşi timp dezvoltarea

permanentă a sistemului administrativ.

Criteriul teritorial - într-o viziune tradiţională stă la baza împărţirii autorităţilor

administraţiei publice în autorităţi centrale şi autorităţi locale, după raza teritorială în care

poate acţiona autoritatea publică respectivă. Într-o concepţie relativ mai nouă motivarea

structurii teritoriale a administraţiei publice o constituie colectivitatea de cetăţeni pentru care

acţioneaza, ale căror interese le gestionează respectivul organ al administraţiei publice.

Astfel. autorităţile administraţiei publice centrale acţionează în interesul întregii colectivităţi

umane existente în sistemul social global, deci la nivelul statului, iar autorităţile

administraţiei publice locale au în vedere soluţionarea intereselor colectivităţilor locale, deci

într-o anumită parte a teritoriului, interese care, bineînţeles, sunt armonizate cu interesele

generale. Având în vedere acest raţionament, ne putem da seama mai bine care este

deosebirea între autorităţile administraţiei publice locale (consiliile locale şi primării) şi

diversele servicii publice descentralizate ale administraţiei publice centrale de specialitate

(ministere şi alte organe de specialitate) care acţionează într-o anumită zona teritorială şi care

sunt structuri exterioare (teritoriale) ale anumitor autorităţi administrative centrale (de stat).

131

Faţă de această explicaţie este necesar să precizăm că în cadrul structurii teritoriale a

organelor administraţiei publice nu este recomandabil a se cultiva o departajare strictă între

autorităţile administraţiei publice locale şi cele centrale, respectiv serviciile publice

descentralizate. Relaţiile între aceste autorităţi sunt foarte variate, ele exprimând fie o

centralizare accentuată, fie o autonomie diferenţiată. Caracteristica pregnantă, esenţială, fiind

însă colaborarea între ele, asigurată în principal prin prefect, autoritate a administraţiei

publice creată în acest scop.

O problemă deosebită legată de structura teritorială a administraţiei o constituie gradul

de autonomie funcţională a autorităţilor locale. Deşi vom relua această problematică,

anticipăm admiţând că ştiinţa administraţiei formulează acele condiţii (elemente) care

determină existenţa unei autonomii locale, reale.

Aceste sunt::

a) Existenţa unei colectivităţi locale, ceea ce înseamnă că, în primul rând, trebuie să fim în

prezenţa unei grupări de cetăţeni, de locuitori care să aibă interese şi cerinţe specifice,

caracteristice, particulare, faţă de interesele întregii colectivităţi naţionale

b) Existenţa unor mijloace materiale şi băneşti, la dispoziţia colectivităţii locale şi gestionarea

acestora constituie o altă condiţie importantă pentru a exista autonomia locală. Această

gestionare a mijloacelor trebuie să fie realizată chiar de la respectiva colectivitate. De altfel,

este şi raţionamentul în virtutea căruia se asigură personalitatea juridică colectivităţilor de

cetăţeni la nivelul unitaţilor administrativ teritoriale, cu scopul de a putea intra în circuitul

general al raporturilor juridice în vederea concretizării intereselor locale.

c) O altă condiţie necesară existenţei autonomiei locale este ca agenţii de conducere să fie

locali. Deci, autorităţile care conduc unităţile teritorial-administrative respective să fie alese

de populaţia din teritoriul respectiv, nu să fie numite de la centru.

d) În sfârşit, trebuie să existe o delimitare faţă de autoritţăile administraţiei publice centrale

în ceea ce priveşte competenţa de a decide liber în rezolvarea nevoilor locale. Precizăm, însă,

că autonomia administrativă nu înseamnă desprinderea totală a colectivităţilor din unităţile

administrativ-teritoriale faţă de centru. Desprinderea totală este de neconceput într-un stat

unitar, unde colectivităţile locale se integrează în colectivitatea naţională, în mod organic,

unde interesele locale se sincronizează cu interesele întregii naţiuni. De altfel, din aceasta

rezultă şi necesitatea exercitării controlului asupra activităţii autorităţilor administraţiei

publice locale de către autorităţile administraţiei publice centrale şi alte autorităţi publice,

potrivit competenţelor şi atribuţiilor prevăzute în Constituţie şi celelalte acte normative

Organizarea administrativ-teritorială constituie o altă problemă importantă, necesar a

fi abordată în contextul studierii structurilor administraţiei publice. Orice organizare

132

administrativ-teritorială are menirea de a asigura creşterea eficienţei activităţii autorităţilor

publice, sporirea iniţiativei şi operativităţii acestora în serviciul public, îmbunătăţirea

legăturilor dintre autorităţile centrale şi locale, în special cu unităţile de bază, asigurarea unui

control mai eficient şi a unui sprijin mai competent unităţilor administrativ-teritoriale.

Factorul determinant în ceea ce priveşte eficienţa serviciilor din administraţia publică

îl constituie potenţialul uman, susţinut de resursele financiare şi materiale disponibile pentru

acest domeniu de activitate. Practic, implementarea strategiei de reformă a administraţiei

publice impune formarea competenţelor necesare obţinerii performanţei solicitate

funcţionarului public de la toate nivelele. Construirea de capacităţi instituţionale imagine

concepută, din perspectiva pregătirii pentru aderarea la Uniunea Europeană, incumbă

transferul de competenţe la nivelul autorităţilor locale, care vor trebui să răspundă unor

solicitări variate. Prin urmare, dezvoltarea unei administraţii funcţionale, capabilă să creeze

condiţii-cadru favorabile pentru dezvoltarea economiei de piaţă, este strans condiţionată de

formarea profesională, pe baza identificării necesităţilor de care are nevoie sociatatea la un

moment dat. Ansamblul serviciilor în România este amenajat după un sistem de

descentralizare, de autonomie sau subordonare .

Sistemul administrativ descentralizat acordă atribuţii largi pentru organele inferioare;

colectivităţile locale, de regulă, au în fruntea lor autorităţi alese; puterea de decizie aparţine în

majoritatea cazurilor acestora.

Centralizarea şi descentralizarea se operează mai ales în profitul sau în detrimentul

colectivităţilor locale, dar afectează şi modelează ansamblul aparatului administrativ, făcându-se

resimţită în toate serviciile, cu o intensitate care diferă de la o ţară la alta şi de la serviciu la

serviciu.

Descentralizarea, în ceea ce priveşte serviciile, constă în deteriorarea până la un anumit

grad a ansamblului administrativ din care fac parte, sustragându-le autorităţii directe a organelor

conducătoare ale colectivităţilor de care depind şi care nu păstrează asupra lor decât un anumit

cortrol funcţionând aproape complet sub autoritatea organelor proprii, acordându-le

individualitate financiară şi personalitate juridică

Trebuie studiată cu grijă această mişcare de descentralizare a serviciilor şi consecinţele

sale. Această formă de descentralizare a luat în majoritatea ţărilor o mare amploare.

Autonomia serviciilor poate consta în lărgirea extremă a descentralizării, dar ea poate

exista fără să fie precedată de o centralizare şi, prin urmare, fără să necesite descentralizarea.

Ca şi descentralizarea, autonomia comportă grade, ea fiind determinată de întinderea şi

rigoarea controlului ce se exercită asupra serviciului, dar care trebuie să rămână în limite foarte

reduse, altfel nu poate exista autonomie.

133

Serviciile administrative au totdeauna prin ele însele, prin însăşi existenţa lor, o tendinţă de

autonomie.

Aceasta rezultă din organizarea lor, din însăşi misiunea pe care o au de îndeplinit.

Bunăoară, în cadrul unui minister diferitele servicii caută să fie distincte de altele.

Individualitatea unui serviciu este determinată nu numai de specificul obiectului său şi nevoii pe

care o îndeplineşte, ci şi de tradiţiile sale, spiritul care îl animă, a modului de recrutare a

personalului său, a metodelor pe care le practică şi tehnicităţii care îi este necesară.

Aceasta individualitate, care decurge din natura lucrurilor, poate fi întărită şi afirmată, prin

aplicarea unui regim juridic special, care separă până la un anumit punct aceste servicii de altele,

dându-le o anumită alură independentă. Separaţia comportă anumite grade. După cum vom

vedea în mod detaliat, aceasta poate fi o separaţie de ordin financiar, când se grupează

cheltuielile şi veniturile serviciului într-un buget separat, sau prin acordarea personalităţii

juridice, devenind titular de drepturi şi obligaţii, posedând un anumit patrimoniu.

Separaţia poate merge până la acordarea unei conduceri prin organe proprii.

În sfârşit, se pot folosi în organizarea acestor servicii reguli asemănătoare unor

întreprinderi particulare, nu cele obişnuit administrative.

Serviciile personificate (cu personalitate juridică) beneficiază de un grad de libertate care

nu este totdeauna identic. Organele care sunt în fruntea lor sunt compuse din elemente

desemnate după moduri variate, care menajează mai mult sau mai puţin autoritatea statului sau

colectivităţii de care depinde serviciul. Regulile de gestiune pot fi simple, eliminându-se unele

reguli administrative obişnuite; pot fi însă şi reguli administrative distincte sau speciale

Datorită creşterii sarcinii administrative şi a complexităţii crescânde acestei sarcini, s-a

operat în toate ţările o creştere a individualizării, o diversificare a statutului acesteia, un proces

de personalizare a serviciilor. Prertutindeni a crescut numărul serviciilor descentralizate, a

serviciilor personsonificate. În acest sens, s-a ajuns la necesităţi şi preocupări de diferite naturi.

Este deci necesar a se asigura o îmbunătăţire a competenţei tehnice conducătorilor aflaţi în

fruntea acestor servicii, apreciindu-se că, datorită creşterii individualităţii financiare şi a

personalităţii juridice, se vor obţine mai bune rezultate în gestiunea serviciilor. S-a considerat că

prin descentralizare se va îmbunătăţi activitatea serviciilor, conducerea acestora adaptându-se la

specificul sarcinilor respective. S-a căutat, în sfârsit, o depolitizare a acestor servicii. În acelaşi

timp, s-a căutat amenajarea lor prin imitarea societăţilor industriale şi comerciale, sau

constituirea lor sub forma acestor societăţi. Întrucât s-a constatat o anumită obstrucţionare prin

regulile administrative, în administraţie serviciile de tip nou nu sunt cuprinse într-un corset de

definiţii şi proceduri pe care trebuie să le respecte şi care le-ar pune în poziţie de inferioritate faţă

de întreprinderile particulare. Astfel, se caută să se facă din serviciile publice nişte servicii

134

simple, asemănătoare întreprinderilor particulare cărora, în unele cazuri, le urmează prin

pragmatism.. Astăzi suntem în prezenţa diferitelor categorii de servicii personificate

Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care permite colectivităţilor

umane sau serviciilor publice să se administreze ele însele, sub controlul statului, care le conferă

personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele

necesare. Descentralizarea cunoaşte două forme: descentralizarea administrativ-teritorială ce

priveşte colectivităţile locale şi descentralizarea tehnică ce priveşte serviciile administraţiei

publice de stat. Deci descentralizarea administrativ-teritorială înseamnă construcţia pe plan local

a unei administraţii publice diferită de cea de stat, iar prin descentralizarea tehnică se realizează

o deplasare în teritoriu a unor organe componente ale administraţiei publice de stat.

Administraţia publică, ca activitate, se realizează prin activitaţi executive cu caracter de

dispoziţie şi prin activităţi executive cu caracter de prestaţie. Administraţia publică poate fi

considerată atât din punct de vedere formal-organizatoric, cât şi material-funcţional, ca o

totalitate de servicii publice menite să satisfacă interesele şi variatele nevoi ale cetăţenilor şi

societăţii.

Bibliografie:

Ioan Alexandru, Drept administrativ comparat - Bucureşti : Lumina Lex, 2000. - 208 p.

Ioan Rusu, Drept administrativ, - Bucureşti : Lumina Lex, 2001.

Mircea Preda, Drept administrativ : Partea generala ,- Ed. rev. şi actualizată. - Bucuresti :

Lumina Lex, 2000. -

Corneliu Manda, Drept administrativ : Tratat elementar ,- Bucuresti : Lumina Lex, 2001.

Corneliu Manda şi Cezar Corneliu Manda, Dreptul colectiviăţilor locale ,- Bucureşti : Lumina

Lex, 2002.

Verginia Vedinaş , Drept administrativ şi instituţii politico - administrative : Manual practic,

- Bucureşti : Lumina Lex, 2002.

Corneliu Manda, Administraţia publică şi dreptul administrativ,Bucureşti, Lumina Lex -

2002.

Mircea Preda,. Drept administrativ : partea specială , - Ed. rev. şi act. pe baza legislaţiei în

vigoare la data de 1 sep.2001. - Bucureşti : Lumina Lex, 2001.