ANALE 2003 fulltext

152
ANALELE UNIVERSITĂŢII „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA SECŢIUNEA FACULTĂŢII DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ SUCEAVA - 2003

Transcript of ANALE 2003 fulltext

Page 1: ANALE 2003 fulltext

ANALELE

UNIVERSITĂŢII „ŞTEFAN CEL MARE”

SUCEAVA

SECŢIUNEA FACULTĂŢII DE ŞTIINŢE

ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

SUCEAVA - 2003

Page 2: ANALE 2003 fulltext

2

CUPRINS

ECONOMIE.......................................................................................................................................................... 5 ACTIVITATEA PROMOŢIONALĂ ÎN TURISMUL ROMÂNESC.............................................................. 6

LECTOR UNIV. DRD. IRINA ŞTEFANA CIBOTARIU, UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE”, SUCEAVA

LUMEA MODERNĂ ŞI BAZELE ECOLOGICE .......................................................................................... 12 LECTOR UNIV. DRD. NINA HOLBAN, UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA VALERIA DIŢOIU AGENŢIA DE PROTECŢIA MEDIULUI SUCEAVA

UTILIZAREA ADITIVILOR ALIMENTARI ÎN ALIMENTE..................................................................... 14 LECT. DR. ING. ANGELA ALBU UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

REALIZAREA UNUI CADRU INTEGRAT DE ANALIZĂ A CRIZELOR VALUTARE ........................ 19 PROF. UNIV. DR. GABRIELA PRELIPCEAN UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

CONTABILITATE ŞI FINANŢE ..................................................................................................................... 24 INVESTMENTS IN UKRAINE AND PECULIARITIES OF THEIR ACCOUNTING.............................. 25

VADYM KOZAK KYIV NATIONAL ECONOMIC UNIVERSITY

FINANŢAREA - COMPARAŢII, INTERPRETĂRI...................................................................................... 28 PROF. UNIV. DR. GHEORGHE SANDU LECT. UNIV. DRD. IRINA CIBOTARIU ING. EC. DRD. OVIDIU HURJUI UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

TAXA PE VALOARE ADĂUGATĂ – SFERA DE CUPRINDERE ŞI REGIMUL DEDUCERILOR..... 34 LECT.UNIV.DRD. MIHALEA TULVINSCHI UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

SERVICIILE DE BANKING ELECTRONIC ÎN SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC............................ 39 PREP. UNIV. ŞTEFĂNIŢĂ ŞUŞU UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

CAPITALUL FINANCIAR ŞI PIAŢA ............................................................................................................. 45 PREPARATOR: ANISOARA NICULINA DASCHIEVICI UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

INFORMATICĂ, STATISTICĂ ŞI MATEMATICĂ ..................................................................................... 51 INTERNETUL, PARTEA VĂZUTĂ ŞI NEVĂZUTĂ .................................................................................... 52

MASTERAND CODRUŢA-PETRONELA BOUARU, LECT. UNIV.DR. DORU TILIUŢE, UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Page 3: ANALE 2003 fulltext

3

CUNOŞTINŢELE ÎN GENETICA VEGETALĂ ............................................................................................ 57 LECT. UNIV. DRD NICOLAE MORARIU ASIST. SORIN VLAD LECT. UNIV. DRD. ROMULUS VANCEA UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

UTILIZAREA UNOR INSTRUMENTE ALE INTELIGENŢEI ARTIFICIALE ÎN CERCETAREA APLICATIVĂ ..................................................................................................................................................... 66

LECT. UNIV.DRD. DRD. NICOLAE MORARIU, LECT. UNIV. DRD. DUMITRU OSTAFE ASIST. SORIN VLAD UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

PROCESUL DE DECIZIE ŞI REŢELELE NEURONALE ........................................................................... 75 D. OSTAFE, E. IANCU, R. VANCEA, S. VLAD, P. PAŞCU UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

REŢEAUA EXTERNĂ A UNEI COMPANII ŞI EXTRANET ...................................................................... 80 ING. PAUL PAŞCU ING. EC. DRD. OVIDIU FLORIN HURJUI UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

SISTEME INFORMATICE DE MANAGEMENT – SIM.............................................................................. 84 LECTOR UNIV. VALERIU LUPU UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACTORUL DE INFLUENŢĂ ÎN PROCESUL DECIZIONAL DE CUMPĂRARE- PUBLICITATEA. 98 PREP. UNIV. MIHAELA SENIUC, LECTOR UNIV. DR. ALEXANDRU NEDELEA UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE”

MANAGEMENT MARKETING .................................................................................................................... 104 COMERŢUL EXTERIOR ROMÂNESC- SITUAŢIA ACTUALĂ............................................................. 105

PREP. MARCELA CRISTINA TEODOROVICI PROF. UNIV. DR. AUREL BURCIU UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE SUCEAVA

ANALIZA ECONOMICĂ ŞI PUBLICITATEA............................................................................................ 112 LECTOR DRD. MIHAELA BÎRSAN UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

DREPTURILE CONSUMATORILOR DE SERVICII INTERNET ŞI APĂRAREA ACESTORA........ 114 LECT. DR. ING. ANGELA ALBU UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

CONTROLUL STATISTIC AL PROCESELOR ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ................................. 117 PROFESOR UNIVERSITAR DR.I. PÂRŢACHI, LECTOR UNIVERSITAR L. BEJAN ASE CHIŞINĂU

ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ......................................................................................................................... 121 DREPTUL CIVIL ŞI DREPTUL MUNCII - INTERFERENŢE ................................................................. 122

CONF. UNIV. DR. ELENA IFTIME UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Page 4: ANALE 2003 fulltext

4

OBSERVATION AND ASSESSMENT ACTIVITY CORRELATION ACCORDING TO THE CIVIL CODE OF UKRAINE....................................................................................................................................... 129

OKSANA VOLODYMYRIVNA MELENKO ASSISTANT PROFESSOR OF THE DEPARTMENT OF HUMANITARIAN DISCIPLINES BUKOVINIAN STATE FINANCE AND ECONOMIC INSTITUTE

EVAZIUNEA FISCALĂ - COMBATEREA ŞI PREVENIREA.................................................................. 132 ASISTENT UNIV. CRISTINEL ICHIM, UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

CADRUL LEGAL AL STATUTULUI FUNCŢIONARULUI PUBLIC ..................................................... 139 LECT. UNIV. DRD. RĂZVAN VIORESCU, UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

STABILITATEA PENTRU SUD-ESTUL EUROPEI ÎN CONTEXTUL EXTINDERII UNIUNII EUROPENE ...................................................................................................................................................... 148

PREP. UNIV. LIANA-TEODORA PASCARIU UNIVERSITATEA “STEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Page 5: ANALE 2003 fulltext

5

SECŢIUNEA 1

ECONOMIE

Page 6: ANALE 2003 fulltext

6

ACTIVITATEA PROMOŢIONALĂ ÎN TURISMUL ROMÂNESC

Lector univ. drd. Irina Ştefana CIBOTARIU, Universitatea „Ştefan cel Mare”, SUCEAVA

Abstract The strategies of tourism are a difficult phenomenon to describe. Tourism goals reflect

some needs, but they are constrained by the existing market and resource factors. A series of programs or strategies will flow from the overall policy that is aimed at achieving goals and satisfying previously identified needs.

Prin politica de promovare şi mijloacele şi strategiile prin care se concretizează,

întreprinderile de turism din ţara noastră urmăresc o difuzare cât mai completă a unor informaţii despre activitatea, produsele şi serviciile lor, dar şi o recepţionare a modului în care sunt primite şi apreciate. Privită din acest punct de vedere, firma de turism se constituie într-o importantă sursă de comunicaţie care vizează întărirea imaginii şi a prestigiului ei şi a produselor şi serviciilor sale în mediul sau piaţa în care acţionează.

Pentru a analiza un asemenea obiectiv, firmele de turism din ţara noastră trebuie să asigure o coerenţă corespunzătoare tuturor informaţiilor pe care le difuzează, întrucât folosirea unor mijloace necorelate de difuzare, multitudinea informaţiilor pe care le emite, sau în cazul pieţelor externe, confruntarea cu informaţiile şi cu mijloacele de promovare a întreprinderilor concurente, pot da naştere unor efecte negative pentru prestigiul şi activitatea sa.

Pentru activitatea promoţională, principalele mijloace de comunicaţie sunt: • publicitatea; • promovarea vânzărilor; • relaţiile publice; • vânzarea profesională, ele constituind instrumente ale mixului promoţional.

În general, cu cât cheltuiala pentru un produs turistic este mai mare şi cu cât este mai necunoscut, cu atât mai mare este riscul cumpărătorului potenţial. Activitatea promoţională are scopuri diferite în timp, respectiv consumatorilor li se transmit informaţii specifice înaintea, în timpul şi după ce s-a luat decizia de cumpărare a produsului turistic:

• influenţarea alegerii deciziei de cumpărare prin utilizarea principiului AIDA care sugerează că promovarea trebuie să capteze atenţia, să creeze interes, să stimuleze dorinţa şi să conducă la acţiune;

• convingerea cumpărătorului că decizia de cumpărare luată a fost bună. Promovarea nu trebuie să se oprească o dată cu realizarea vânzării. Pentru produsele turistice există un timp considerabil între cumpărare (rezervare) şi experienţa propriu-zisă, timp în care este important să fie redusă disonanţa cognitivă a deciziei post-cumpărare. În acest scop, vânzătorul (tour-operatorul sau agenţia de turism) trebuie să furnizeze mai departe cumpărătorului informaţii despre facilităţile oferite în timpul consumării propriu-zise a produsului turistic în vederea consolidării convingerii privind justeţea deciziei de cumpărare luate;

• modelarea experienţei călătoriei obţinute prin furnizarea de informaţii suplimentare despre caracteristicile destinaţiei şi serviciile complementare oferite în scopul de a maximiza satisfacţia cumpărătorului;

Page 7: ANALE 2003 fulltext

7

• promovarea după consumarea produsului turistic realizată prin oferte şi noutăţi, întâlniri, felicitări, trimise consumatorului în scopul de a-l influenţa în repetarea cumpărării;

Privitor la întreprinderile de turism din România, se observă că unele firme mici, producătoare de produse turistice optează exclusiv pentru strategii de împingere, altele, mai mari şi specializate în activităţile de marketing direct, optează pentru strategii de atragere; dar majoritatea firmelor din turism folosesc o strategie combinată, apelând la publicitatea în mass-media pentru a atrage consumatorii spre produsele sale, dar şi la o forţă de vânzare mai numeroasă şi la acţiuni de promovare comercială pentru a-şi împinge produsele către consumatori.

În ultimii ani, se observă o tendinţă de restrângere a strategiei de atragere, în favoarea celei de împingere, având la origine mai multe cauze, cum ar fi:

• creşterea costului publicităţii în mass-media, concomitent cu scăderea eficienţei acesteia;

• restrângerea activităţilor economice ale mai multor firme, pe fondul unei situaţii economice mai puţin favorabile;

Optând pentru una din aceste alternative strategice sau pentru combinarea lor, implicit se optează şi pentru instrumentele de promovare corespunzătoare, pentru decizia de combinare a lor într-un mix promoţional adecvat obiectivelor turistice luate în considerare şi pentru defalcarea bugetului promoţional pe fiecare instrument de promovare, în funcţie de rolul lor.

Strategiile promoţionale pe care le poate folosi o firmă de turism din ţara noastră, se pot grupa după mai multe criterii, în funcţie de care pot fi formulate alternativele strategice specific:

a. în funcţie de obiectivele urmărite în desfăşurarea activităţii promoţionale, tour-operatorii au la bază două alternative strategice:

- strategia de atragere, care este orientată spre cerere, urmărind, prin intermediul unor acţiuni puternice de publicitate şi promovare a vânzărilor, crearea cererii sau creşterea ei;

- strategia de împingere plasează în centrul activităţii de promovare pe vânzător şi pe ceilalţi angajaţi, care vin în contact direct cu clienţii;

b. după modul de desfăşurare în timp, delimităm: - strategia pe termen lung, care are ca obiective imaginea firmei de turism,

cucerirea unor noi segmente de piaţă şi extinderea cotelor de piaţă deţinute;

- strategia pe termen mediu, în cadrul cărora apar preocupări pentru câştigarea unor turişti potenţiali, păstrarea clienţilor fideli, amplificarea prestigiului produselor pe piaţă;

- strategia pe termen scurt priveşte sporirea vânzărilor sezoniere; c. după rolul activităţii promoţionale, deosebim:

- strategia defensivă, orientată spre cerere, în care firma încearcă să-şi apere şi să-şi menţină poziţia pe piaţă, folosind în acest scop, publicitatea şi promovarea vânzărilor;

- strategia ofensivă, presupune utilizarea unui ansamblu de instrumente promoţionale, dar şi a unui buget adecvat;

d. după gradul de adaptare la diferite pieţe sau segmente de piaţă, întâlnim: - strategia diferenţiată, care conţine alternative şi mijloace caracteristice

pentru fiecare piaţă în parte, în funcţie de particularităţile lor; - strategia nediferenţiată, care se adresează tuturor pieţelor, tuturor

consumatorilor potenţiali pentru a-i determina să devină cumpărători efectivi;

e. după gradul de implicare a firmei în acţiunile promoţionale, delimităm:

Page 8: ANALE 2003 fulltext

8

- strategia implicării exclusive, când, prin forţe proprii, firma de turism îşi organizează toată activitatea promoţională, implicând resursele sale materiale, umane şi financiare;

- strategia implicării parţiale; - strategia neimplicării, când firma apelează la instituţii specializate, care,

pe baza unui contract, realizează întreaga activitate promoţională a acesteia;

În ceea ce priveşte strategiile de promovare folosite în ţara noastră, se urmăreşte să se stimuleze activitatea de dezvoltare a turismului, atât intern, cât şi internaţional la târgurile de turism, precum şi la diferite simpozioane, manifestări, expoziţii etc. S-au luat în discuţie problemele cu care se confruntă firmele de turism, întreprinderile de transport, tour-operatorii din aceste sectoare, precum şi problemele cu care se confruntă structurile de cazare turistică, de alimentaţie, serviciile de agrement, de tratament balnear, serviciile suplimentare etc. În privinţa remedierii unor probleme de natură organizatorică, precum şi a ameliorării acestora, întreprinderile din turism trebuie să aibă în vedere următoarele strategii care să vizeze, în principal, mărirea circulaţiei turistice internaţionale spre ţara noastră:

• extinderea reţelei de valorificare a acţiunilor turistice şi intensificarea activităţii agenţiilor de turism şi a tour-operatorilor;

• îmbunătăţirea informării publicului printr-o publicitate cât mai diversificată, atractivă şi eficientă;

• cunoaşterea amănunţită a pieţei turistice internaţionale, studiindu-se motivaţiile turiştilor străini în alegerea destinaţiei de vacanţă, preferinţele şi dorinţele acestora în timpul concediilor, precum şi evoluţia tarifelor şi preţurilor, pentru a fi permanent în măsură să se menţină competitivitatea ofertei turistice româneşti;

• dezvoltarea relaţiilor turistice în ţările cu care avem vechi legături turistice şi lărgirea ariei geografice a relaţiilor turistice şi în alte zone, mai ales cu ţările din Uniunea Europeană şi ţările dezvoltate din punct de vedere economic;

• dezvoltarea relaţiilor turistice cu asociaţii şi organizaţii din diferite ţări; • diversificarea şi introducerea de noi produse şi servicii turistice în oferta

turistică românească; • încheierea de contracte turistice, de lungă durată cu ţări şi firme turistice

partenere, în concordanţă cu politica de investiţii şi dezvoltarea bazei materiale;

Fireşte, transpunerea în fapt a obiectivelor referitoare la dezvoltarea turismului intern şi internaţional necesită elaborarea unei strategii promoţionale într-o viziune sistemică de marketing turistic. Deoarece instrumentele promoţionale (publicitate, relaţii publice, promovare etc.) sunt coordonate din punct de vedere strategic numai dacă rolul lor în procesul desfacerii produselor turistice este stabilit în corelaţie cu celelalte subsisteme de marketing turistic( politica de produs, politica de preţ, politica de distribuţie). De aceea, definirea unei strategii promoţionale, presupune, mai întâi, stabilirea unei strategii globale de marketing turistic.

Operaţionalizarea unei strategii promoţionale româneşti s-a complicat în ultimele două decenii, pentru că s-au produs mutaţii sociale, economice şi politice importante, mai ales după 1990, fenomene care au influenţat orientarea cererii turistice interne şi internaţionale. Această conjunctură mai puţin favorabilă în care se află ţara noastră impune definirea unor strategii promoţionale eficiente în domeniul turismului, cu forţă deosebită de influenţare şi convingere a clientelei turistice, în vederea promovării imaginii produsului turistic românesc.

Potrivit concepţiei mai multor autori, strategia promoţională este, mai ales, o strategie a comunicaţiilor, deoarece implică îmbunătăţirea proceselor de comunicaţii între furnizorii de prestaţii turistice şi diferitele catogorii de turişti, între personalul din vânzare, distribuitorii de servicii şi clienţii potenţiali.

Page 9: ANALE 2003 fulltext

9

Pentru această raţiune, strategia promoţională, ca instrument eficient de marketing, înglobează rezultatele cercetărilor efectuate în domeniul sociologiei comunicaţiilor şi pe acelea ale psihologiei şi psihosociologiei referitoare la comportamentul consumatorilor şi luarea unei decizii de cumpărare[8].

Definirea mix-ului comunicaţiilor presupune segmentarea pieţei turistice, care a devenit o tehnică de marketing indispensabilă în vederea conceperii mijloacelor de comunicare potrivite pentru a transmite mesaje unei pieţe precis delimitate.

De asemenea, strategia promoţională va fi corelată cu etapele ciclului de viaţă ale produsului turistic. Într-adevăr, conceptul de ciclu de viaţă al produsului turistic serveşte drept fundament pentru descrierea unei strategii de marketing, în funcţie de evoluţia gamei de servicii turistice. Astfel, în perioada lansării produsului turistic, cheltuielile pentru acţiunile promoţionale sunt adesea foarte ridicate, deoarece clientela potenţială este informată despre apariţia unei game de servicii turistice. Dacă produsul turistic este bine primit de clientelă, se înregistrează o perioadă de creştere rapidă a volumului de vânzări. În această etapă, activităţile promoţionale vor rămâne destul de intense, deşi au tendinţa firească să scadă în mod proporţional cu ritmul de creştere al vânzărilor. În perioada de maturitate, cheltuielile pentru promovarea produsului turistic se situează la un prag normal, în raport cu vânzările, pentru că majoritatea partenerilor externi îşi nivelează efortul în funcţie de volumul desfacerii. În ultima fază, aceea de declin, se observă o restrângere a segmentelor de piaţă turistică, iar activităţile promoţionale devin destul de reduse, dar nu inexistente.

Dacă am încerca să schiţăm orientările unei strategii promoţionale româneşti, am putea desprinde următoarele aspecte mai importante[8]:

• acţiunile promoţionale să impună pe toate pieţele externe o imagine sugestivă a turismului românesc, care să sintetizeze o multitudine de caracteristici sociale, culturale şi psihologice, specifice poporului nostru; aşadar să redea imaginea de ansamblu a ţării noastre, să surprindă esenţa trăsăturilor ţării noastre;

• să se formeze o imagine atrăgătoare în ceea ce priveşte produsele reprezentative ale ofertei noastre turistice (litoral, staţiuni balneare, mănăstiri din Nordul Moldovei, munte etc.), avându-se în vedere metoda unei creaţii publicitare specifice marketingului, pornind de la cercetarea calitativă a pieţei turistice şi de la modelul de comportament al turistului;

• să fie evidenţiat atributul de unicitate al ofertei turistice româneşti, care are un caracter omogen, dar poate oferi şi o eterogenitate interesantă. În acest sens, se vor accentua particularităţile ofertei noastre reflectate printr-un relief divers şi multitudinea elementelor de cultură: folclor, monumente, obiceiuri;

• în lansarea campaniilor promoţionale să se pună un accent deosebit pe elementul de noutate al ofertei noastre, care sugerează dinamismul turismului românesc. De pildă, să se anunţe elemente noi ale acestuia: posibilitatea practicării tratamentelor balneare asociate cu condiţii de vacanţă, prezentarea unor expoziţii de pictură naivă etc. Totodată, clientela să fie informată asupra diversificării serviciilor şi divertismentelor, asupra îmbogăţirii conţinutului programelor turistice – pentru a întineri imaginea ofertei noastre turistice;

• în acţiunile promoţionale se va populariza imaginea de multilaterale a ofertei noastre, care poate să satisfacă o gamă largă de preferinţe şi motivaţii. Este de dorit ca strategiile promoţionale iniţiate să satisfacă şi să vizeze diferite categorii de turişti, de la cei cu venituri medii sau scăzute, la cei cu venituri ridicate. Astfel, de pildă, în politica publicitară este necesar să se realizeze o diversificare a mesajelor în funcţie de piaţa internă sau externă şi de segmentele acestora. Totodată se va informa clientela despre strategia de preţuri aplicată, care va diferenţia în mod evident nivelurile de servicii turistice oferite;

Page 10: ANALE 2003 fulltext

10

• strategia promoţională va fi adaptată specificului fiecărei pieţe externe, iar în cadrul acesteia se vor avea în vedere categoriile de turişti, în funcţie de variabilele sociologice, economice, psihologice şi geografice;

• sistemul de publicitate în coparticipare cu agenţiile de turism şi firmele partenere să se extindă prin stabilirea unor programe promoţionale comune. Această colaborare poate da rezultate bune, deoarece firmele partenere cunosc clientela pieţei lor şi pot opera în mod eficient în vederea informării şi convingerii turiştilor externi.;

• în politica de promovare să se utilizeze o gamă mult mai cuprinzătoare de mijloace promoţionale, de la tehnici de informare (publicitate la locul vânzării, standuri, expoziţii), la cele de stimulare (vânzările grupate, concursurile etc.). În acest fel, se vor accelera modificările la nivel comportamental ale consumatorilor, se va mări circulaţia turistică şi, implicit, se vor majora încasările valutare;

• să se acorde o importanţă mai mare aplicării tehnicilor de relaţii publice (mese rotunde, conferinţe de presă, filme documentare, reportaje fotografice, tehnici de primire), deoarece relaţiile publice în turism se conturează ca un concept comercial, de mare eficacitate, cu funcţii de negociere permanentă şi dialog deschis, care reprezintă un mijloc ideal de a promova imaginea ţării noastre în exterior;

• personalul de vânzare din agenţiile de turism şi cel ce activează pe pieţele externe să fie specializat în cadrul unor programe, care să asigure o pregătire corespunzătoare. Persoanele direct antrenate în munca cu clienţii potenţiali trebuie să aibă informaţii precise referitoare la cerinţele şi motivaţiile diferitelor categorii de turişti, să cunoască un număr important de produse şi clienţi, să aibă cunoştinţe de marketing pentru a prospecta piaţa şi a influenţa managerii în vederea modelării ofertei în funcţie de cerinţele turiştilor, să stabilească relaţii pe termen lung, ceea ce necesită un orizont de prognoză în legătură cu dezvoltarea gamei de produse a ofertei româneşti. De asemenea, este indicat ca personalul de vânzare să fie în măsură să evalueze elementele unor produse turistice, comparativ cu ofertele turistice semnificative ale altor ţări, luând în considerare tendinţele şi caracteristicile cererii turistice internaţionale. Deci, personalul angajat în vânzarea produselor turistice româneşti trebuie să cunoască şi politica firmelor concurente, pentru a fi în măsură să prezinte produsele noastre într-un mod cât mai convingător;

• să se accentueze colaborarea cu instituţiile ce au sarcini în acest domeniu (camere de comerţ, oficii diplomatice româneşti acreditate în străinătate etc.), sprijinindu-se în realizarea unor acţiuni promoţionale;

În concluzie, în aplicarea unei strategii promoţionale în domeniul turismului românesc trebuie să se aibă în vedere o îmbunătăţire a informaţiilor care se transmit turiştilor potenţiali, în vederea afirmării produselor turistice româneşti. Strategia trebuie să vizeze pătrunderea pe noi pieţe, creşterea circulaţiei turistice pe plan naţional şi internaţional şi creşterea încasărilor valutare. Totodată, strategia promoţională va afirma, luând în considerare rezultatele cercetărilor motivaţionale, o imagine turistică atrăgătoare a ofertei româneşti, reliefând atracţiile sale naturale, culturale şi istorice.

Pe lângă toate acestea, o strategie promoţională trebuie să sublinieze diversitatea şi particularitatea produselor turistice româneşti, serviciile de care dispun acestea şi aranjamentele turistice noi, caracteristice ofertei noastre.

Page 11: ANALE 2003 fulltext

11

Bibliografie 1. Balaure V.(coordonator), - “Marketing”, Editura Uranus, Bucureşti, 2000; 2. Bran Florina, Marin Dinu, Simon Tamara, - „Economia turismului şi mediul

înconjurător”, Editura Economică, 1998; 3. Berbecaru Iulian, - “Strategia promoţională în turism”, Editura Sport-Turism, 1976; 4. Cristureanu Cristiana, – “Economia şi politica turismului internaţional”, Casa editorială

pentru turism şi cultură, Bucureşti, 1992 ; 5. Cristureanu, Cristiana; Neacşu, N., - „Turism internaţional-studii de caz, legislaţie”,

Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999; 6. Danciu V., - „Marketing internaţional”, Editura Economică, Bucureşti, 1998; 7. Draica Constantin - „Turismul internaţional. Practici de elaborare şi distribuţie a

produsului turistic.”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003; 8. Niculescu Elena (coordonator), - “Marketing modern”, Editura Polirom, Iaşi, 2000; 9. Olteanu Valerică, - “Marketingul serviciilor”, Editura Uranus, Bucureşti, 1999; 10. Pop Al. Nicolae, Dumitru Ionel, - “Marketing internaţional”, Editura Uranus, Bucureşti,

2001; 11. Postelnicu Gheorghe – “Turismul internaţional – realităţi şi perspective”, Casa Cărţii de

Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1998; 12. Stăncioiu A. F. - „Strategii de marketing în turism”, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

Page 12: ANALE 2003 fulltext

12

LUMEA MODERNĂ ŞI BAZELE ECOLOGICE

Lector univ. drd. Nina HOLBAN, Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Valeria DIŢOIU Agenţia de Protecţia Mediului Suceava

Abstract The unprecedented economical development led to a diminishing of life’s quality,with

deep changes in environment’s quqlity due to the damaging of natural balance. The article introduces briefly the necessity of creating a balance between the

economical development and the laws that goven the environment.

Omul acestui secol se află în situaţia paradoxală de a fi singurul mamifer care îşi distruge propriul habitat. Astfel, efectul de seră, distrugerea stratului de ozon, distrugerea pădurilor, şi ca urmare, dispariţia a zeci şi sute de specii de plante şi animale sunt numai câteva din efectele dezastruoase „realizate” de Homo Sapiens [1].

Dacă plantele şi animalele se adaptează la condiţiile oferite de mediu, omul şi-a impus voinţa, adaptând el mediul la nevoile sale şi ale societăţii. Atâta vreme cât intervenţiile sale nu au trecut de o anumită limită, sub care sistemul mai avea capacitatea proprie de redresare a echilibrului ecologic, nu a existat nici o alarmă care să tulbure relaţia de „exploatator” dintre om şi mediul înconjurător.

Având posibilitatea de a transforma mediul înconjurător, omul nu şi-a pus mult timp problema de a proceda raţional, pentru păstrarea echilibrului necesar dezvoltării vieţii.

El a sesizat destul de târziu că este în acelaşi timp creaţia şi creatorul mediului său înconjurător. Astfel, exploatarea iraţională a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună) şi apoi a celor neregenerabile prin exploatarea subsolului a accentuat efectul extrem de nociv al acţiunii omului asupra naturii.

Calitatea vieţii este afectată profund de schimbarea calităţii mediului prin distrugerea echilibrului natural [2].

Fiind o problemă a întregii umanităţi, criza ecologică trebuie abordată global, sub toate aspectele sale. Omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile de ale bunăstării şi de procesele economice în general.

Neglijarea costului degradării şi a pagubelor aduse mediului şi sănătăţii umane a generat costuri care au trebuit suportate de întreaga societate ameninţată cu angrenarea pericolelor ecologice. Este evidentă necesitatea regândirii organizării şi a modalităţilor de desfăşurare a activităţilor economice prin implementarea conceptului de dezvoltare durabilă.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un spaţiu al interacţiunii dintre cele 4 sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare.

Dacă în majoritatea ţărilor avansate, cu economie de piaţă, dezvoltarea durabilă nu este privită ca un obstacol în calea protecţiei mediului ci mai degrabă un mijloc de îmbunătăţire a standardelor şi a prelungirii speranţei de viaţă, în ţările în curs de dezvoltare, printre care şi România, acordarea resurselor necesare protecţiei mediului depinde direct de rata creşterii economice. Sărăcia şi stagnarea economică nu pot asigura fonduri pentru restructurări tehnologice şi manageriale, pentru investiţii în echipamente de control şi instalaţii antipoluante de protecţie, pentru instruirea specialiştilor şi educarea ecologică.

Cu toate acestea analizele arată că presiunile asupra mediului au crescut, iar efectele

Page 13: ANALE 2003 fulltext

13

degradării s-au globalizat. Cauzele principale ale acestei evoluţii nedorite rezidă din dificultăţile de armonizare a cerinţelor ecologice cu realităţile economice. Pentru realizarea acestui deziderat sunt introduse noi concepte printre care eco-marketingul, obiectivele acestuia constând în: profit în termeni economici, grija faţă de resursele naturale, menţinerea calităţii vieţii populaţiilor locale.

Astfel, economia ecologică, eco-marketingul, managementul ecologic, ca ştiinţe interdisciplinare, devin instrumente cu care omul modern îşi reconsideră treptat relaţia esenţială cu natura mamă.

Se poate afirma cu certitudine că ecologia a schimbat radical concepţia despre economie. [1].

Astfel, economişti ecologişti susţin că economia umană a trecut de la faza în care capitalul produs de factorul uman a limitat creşterea economică, la epoca în care capitalul natural a rămas factor decisiv pentru dezvoltare.

Există însă voci (neoclasicii) care nu acceptă această ipoteză, afirmând că atât capitalul produs de factorul uman, cât şi capitalul natural, sunt perfect susceptibile, nefiind factori decisivi [4].

Procesul producţiei este într-adevăr o transformare în care resursele naturale, materiile prime, se transformă în produse finite şi reziduuri, capitalul fiind element al transformării eficiente, iar resursele altul: elementul material.

Elementele de eficienţă, cu elementele materiale, se completează reciproc, dar nu pot fi înlocuite reciproc. Cele două elemente nu pot exista unul fără altul. Capitalul natural este stocul care produce şi determină fluxul resurselor; pădurea pentru produse din lemn, populaţiile de peşti pentru produse din peşte.

Din momentul în care producţia industrială de producere a lemnului este limitată la pădurile existente, şi nu de capacitatea de prelucrare a întreprinderilor este firesc că s-a ajuns în faza în care capitalul resurselor naturale determină în primul rând dezvoltarea economică.

În timp ce economiştii neoclasici argumentează creşterea capitalului produs de factorul uman, capitalul natural va fi lichidat iregenerabil, fără ca aceste pierderi să apară în „conturile naţionale” a unor transformări socio-economice, motiv pentru care ecologiştii români de exemplu s-au opus în Parlamentul României tăierii neraţionale a suprafeţelor forestiere [1].

Logica economică ne spune că trebuie să acceptăm o limită maximă, pentru productivitate, folosind în mod calculat şi util factorul natural.

Este necesar deci pentru ca generaţiile viitoare să se bucure de bogăţiile şi frumuseţile naturii să respectăm o serie de principii:

• principiul de bază în economie trebuie să urmărească limitarea prezenţei umane în ecosistem

• programul tehnologic pentru dezvoltare trebuie bazat pe eficienţa producţiei şi nu pe fluxul materialelor prelucrate

• resursele naturale trebuie să rămână condiţia de bază pentru dezvoltarea economică; • resursele iregenerabile trebuie folosite concomitent cu crearea sau descoperirea noilor

resurse cu care se pot înlocui. Acestea sunt patru elemente de bază ale economiei viitorului care vor trebui să stea la

baza politicii economice, care determină dezvoltarea acesteia. Bibliografie 1. Părăuşanu V., Ponoran I. - Economia mediului, Ed. Sylni, Bucureşti, 2001 2. Lester R. Brown - Problemele globale ale omenirii. Starea lumii, Ed. Tehnică, Bucureşti,

1995 3. Ardelean A., Maior C. - Management ecologic, Ed. Servo Sat, 2000 4. Vişan S., Angelescu A., Alpopi C. - Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie, Ed.

Economică, Bucureşti, 2000

Page 14: ANALE 2003 fulltext

14

UTILIZAREA ADITIVILOR ALIMENTARI ÎN ALIMENTE

Lect. dr. ing. Angela ALBU Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract It is very important to know what were the raw materials used for the foods and which are the efects of the consumption of any kind of foods. To improve the quality of the food products are used some chemical and natural substances. Some of them have also, secondary ans negative effects for human body and the consummers have to be informed about this aspects.

1. Definirea şi clasificarea aditivilor alimentari Creşterea numerică a populaţiei globului, precum şi dezvoltarea societăţilor de consum au constituit premisele pe baza cărora au apărut şi s-a dezvoltat producţia de aditivi alimentari. Producerea de alimente în cantităţi din ce în ce mai mari a impus folosirea de aditivi în scopul satisfacerii cerinţelor de diversitate şi calitate impuse de clienţi. În plus, utilizarea aditivilor alimentari a condus la simplificarea metodelor de pregătire a produselor alimentare, fără ca nivelul lor de calitate să aibă de suferit. Aditivii alimentari sunt substanţe care se adaugă produselor în cursul unor operaţii tehnologice pentru a favoriza un proces sau pentru a le îmbunătăţi caracteristicile organoleptice sau valoarea nutritivă. Utilizarea pe scară largă a aditivilor în zilele noastre este determinată de necesităţile diversificării continui a sortimentului de produse alimentare, în special a celor gata preparate, creşterea exigenţei consumatorilor faţă de calităţile psihosenzoriale ale produselor, îmbunătăţirea conservabilităţii şi stabilităţii produselor alimentare. Folosiţi din cele mai vechi timpuri, s-a ajuns în prezent la cca. 1000 substanţe ca aditivi alimentari. Ei pot fi substanţe extrase din materii prime naturale sau obţinute prin sinteză industrială. Grupa aditivilor naturali este relativ restrânsă (zahărul, alcoolul etilic şi condimentele naturale nu sunt incluse în grupa aditivilor, conform legislaţiei noastre actuale). Utilizarea aditivilor cade sub incidenţa legislaţiei sanitare pentru a nu fi folosiţi în scop de falsificare sau de mascare a unor defecte datorate materiilor prime sau conducerii greşite a proceselor tehnologice. În funcţie de scopul tehnologic pentru care sunt folosiţi, aditivii alimentari se clasifică astfel:

• Aromatizanţi şi potenţatori de aromă • Aditivi de aspect (coloranţi) • Antioxidanţi • Conservanţi • Edulcoranţi • Gelifianţi • Emulsionanţi • Aditivi microbiologici şi biochimici folosiţi în industria fermentativă pentru

îmbunătăţirea valorii nutritive În unele combinaţii de materii prime supuse prelucrării, acelaşi aditiv poate îndeplini simultan mai multe funcţii. În prezent funcţionează un comitet mixt FAO – OMS pentru aditivi alimentari, care a

Page 15: ANALE 2003 fulltext

15

elaborat condiţiile de bază ce trebuie îndeplinite de aceştia, cuprinse într-un document mai vast numit CODEX ALIMENTARIUS. Printre aceste condiţii amintim:

• Folosirea aditivilor alimentari se justifică doar atunci când aceasta răspunde la unul din următoarele scopuri: conservă valoarea nutritivă a unui produs alimentar, măreşte aportul de componenţi nutritivi din alimentele dietetice, îmbunătăţeşte conservabilitatea sau stabilitatea unui aliment, îmbunătăţeşte caracteristicile organoleptice.

• Toţi aditivii alimentari folosiţi trebuie să respecte normele de puritate impuse. • Cantitatea de aditivi utilizate nu trebuie să fie excesivă, astfel ca metodele de

fabricaţie utilizate să permită obţinerea rezultatului urmărit. • Acceptul de utilizare pentru un aditiv se dă numai pentru un anumit aliment, pentru

anumite condiţii de folosire şi pentru obţinerea unui anumit scop. • Toţi aditivii trebuie supuşi unui examen toxicologic pentru a se putea preveni

eventualele urmări negative ce ar putea să apară la ingerarea lor. • Cantitatea de contaminanţi prezentă nu trebuie să depăşească concentraţiile

nepericuloase. De subliniat faptul că utilizarea aditivilor nu este admisă dacă efectul obţinut prin adăugarea lor se poate realiza prin metode tehnologice admisibile din punct de vedere economic şi al procedeelor de fabricaţie. Un aspect deosebit de important referitor la utilizarea aditivilor este testarea lor toxicologică. Scopul acestor testări este de a stabili o doză zilnică tolerabilă pentru persoanele care consumă zilnic, ani de-a rândul, produsul respectiv. Pe baza acestei valori determinate şi cunoscând obiceiurile alimentare se poate deduce concentraţia admisibilă a unui anumit aditiv într-un anumit aliment. Testările folosesc animale pentru experienţă; doza maximă tolerată de animalul folosi, exprimată în g/kg corp, este împărţită la 50 x 100 pentru a asigura o marjă de siguranţă suficient de mare. Nici o substanţă nu este admisă în alimentaţia umană dacă este cancerigenă, indiferent pentru ce animal. Puritatea aditivului este un alt element de siguranţă; el poate să nu fie toxic, dar impurităţile pe care le-ar putea conţine se pot caracteriza printr-o mare toxicitate. Pentru fiecare aditiv cu utilizări în industria se admit 3 niveluri de doze zilnice admisibile (DZA):

• DZA fără rezerve – este valabilă la substanţe testate toxicologic pe o durată lungă sau la care se cunosc procesele biochimice la care participă;

• DZA sub rezervă – este valabilă atunci când aditivul trebuie să răspundă la exigenţe alimentare speciale

• DZA provizorie – este valabilă pentru substanţe la care datele nu permit să se demonstreze absoluta inocuitate şi la care trebuie continuată verificarea.

2. Principalele grupe de aditivi alimentari Aditivi de aspect (coloranţi) Cei mai importanţi aditivi de aspect sunt coloranţii sintetici, deoarece culoarea este una dintre principalele caracteristici pe baza căreia cumpărătorul alege un anumit produs. Coloranţii se folosesc pentru a restabili culoarea degradată în cursul proceselor de prelucrare sau pentru a conferi alimentelor o nouă culoare. Prin intermediul organelor de simţ, culoarea declanşează reacţii care favorizează procesul de hrănire. Printre aspectele pozitive ale utilizării coloranţilor alimentari se pot menţiona: puterea mare de colorare comoditate în întrebuinţare preţ de cost relativ scăzut Inconvenientele folosirii lor se referă la aspectele toxicologice, deoarece fiind produşi de sinteză, pot conţine ca impurităţi metale toxice (Pb, As, Cu, Cd, Se, U, Hg) sau substanţe toxice (hidrocarburi aromatice, acid picric, acid oxalic, cromaţi). Pe de altă parte, unii

Page 16: ANALE 2003 fulltext

16

coloranţi sintetici ridică probleme şi prin faptul că multe nuclee din compoziţia lor s-au dovedit a fi procancerigene. Ca urmare, regulamentul sanitar din ţara noastră se situează pe o poziţie restrictivă, permiţând utilizarea unui număr redus de coloranţi sintetici. (tabel 1) Tabel 1 Coloranţi sintetici admişi Colorantul Caracteristici Alimente la care se

utilizează Doza max. admisă

Amarant Colorant azoic roşu; se metabolizează în ficat cu formare de amine.

Prăjituri, produse de patiserie

25 mg/kg prod.

Eritrozină (E127)

Derivat al fluoresceinei, culoare roşie, hidrosolubil. Poate produce dereglări ale tiroidei, colorează mâinile şi gura consumatorului

Prăjituri, produse de patiserie Îngheţate

30 mg/kg 20 mg/kg

Tartrazină (E102)

Colorant azoic galben, hidrosolubil. Acţiunea sa presupusă cancerigenă nu a fost pe deplin dovedită

Prăjituri, specialităţi de ciocolată, bomboane Îngheţate Băuturi răcoritoare

70 mg/kg 40 mg/kg 10 mg/kg

Orange (E110)

Colorant derivat al acidului naftosulfonic, galben - portocaliu, solubil în apă şi alcool. În doze mari produce anemie

Prăjituri Bomboane Îngheţate

40 mg/kg 30 mg/kg 20 mg/kg

Indigotină (E132)

Derivat al acidului indigotin sulfonic, culoare albastră, puţin solubil în apă şi alcool. În doze mari modifică indicii biochimici ai sângelui

Prăjituri Îngheţate

70 mg/kg 50 mg/kg

La folosirea coloranţilor sintetici trebuie avut în vedere următoarele recomandări: colorarea artificială a alimentelor să fie restrânsă cât mai mult posibil şi să nu se folosească coloranţi ce nu au fost admişi pentru consum nu se admite utilizarea unui colorant pentru a masca un defect al produsului este obligatorie informarea consumatorului asupra naturii colorantului adăugat, prin specificarea “colorant sintetic” este obligatorie dozarea foarte atentă a coloranţilor Aromatizanţi şi potenţatori de aromă Pentru substanţele de aromă folosite ca aditivi alimentari se propune clasificarea în 3 grupe, astfel: sintetice, care nu se găsesc în natură naturale, condimente, plante condimentate şi substanţe extrase din acestea substanţe de aromă obţinute din materii prime naturale În majoritatea ţărilor, utilizarea aromatizanţilor şi potenţatorilor de aromă sintetici este limitată, existând obligaţia menţionării lor pe etichete, iar România nu face excepţie de la aceste reglementări. Aromele sintetice echivalente (esenţele) sunt compuşi de sinteză care intră în mod normal în compoziţia aromelor naturale. Prin combinarea lor adecvată pot rezulta aromatizanţi identici aromelor naturale. Aromele artificiale sunt substanţe de sinteză care nu există în mod normal în produse, dar a căror aromă este similară cu a unor substanţe naturale. Efectele negative pe care aromatizanţii le pot exercita asupra organismului se manifestă prin apariţia unor reacţii alergice care se manifestă mai acut la copii. De asemenea, solvenţii utilizaţi la extracţia sau dizolvarea aditivului pot avea efecte nedorite datorită remanenţei unor impurităţi. Principalii aromatizanţi admişi în ţara noastră sunt daţi în tabelul 2:

Page 17: ANALE 2003 fulltext

17

Tabelul 2 Aromatizanţi admişi în alimente Denumire Alimente la care se foloseşte Doza max.

admisă Tipul de aromă

Acetat de etil Acetat de butil Aldehidă benzoică Aldehidă cinamică

Produse zaharoase, de patiserie şi cofetărie, îngheţate, ciocolată, băuturi răcoritoare

100 mg/kg De diferite fructe Cireşe, nuci, migdale Sâmburi de migdale

Iononă Aceleaşi produse 30 mg/kg Căpşuni Vanilină, etil vanilină Aceleaşi produse 100 mg/kg Vanilie Diacetil Margarină 0,005 ml Unt Fum lichid Preparate din carne - Fum Esenţă de fum Conserve din peşte - Fum Potenţatorii de aromă sunt compuşi lipsiţi de aromă, dar care au proprietatea de a sensibiliza papilele gustative pentru a percepe mai intens gustul specific al alimentelor. Cel mai utilizat este glutamatul monosodic (GMS), care are efectul optim la o concentraţie de 0,1 – 0,3 %. Intensifică, cu precădere, aroma de carne, fiind utilizat la prepararea conservelor şi preparatelor culinare pe bază de carne, de peşte, a supelor concentrate şi deshidratate. Are un consum limitat, deoarece la doze mai mari de 4 g/zi determină apariţia sindromului “restaurantelor chinezeşti”, care se manifestă prin febră şi tensiune. Edulcoranţi Pentru îndulcirea produselor alimentare se pot folosi două grupe de substanţe: îndulcitori naturali calorici (zahărul, zahărul invertit, glucoza şi fructoza) şi îndulcitori naturali necalorici (acidul gliceric, miraculina) îndulcitori sintetici (zaharina, ciclamaţii, aspartamul) Făcând referire doar la edulcoranţii de tip sintetic, aceştia se regăsesc în tabelul 3. Tabel 3 Îndulcitori sintetici admişi în România

Denumire Alimentul la care este permisă folosirea

Cantitate max. permisă

Zaharină (E954)

La orice aliment, cu avizul Ministerului Sănătăţii

În funcţie de aliment

Sorbitol (E420)

Biscuiţi, produse zaharoase În funcţie de aliment

Aspartam (E951)

Băuturi răcoritoare hipocalorice 600 mg/kg

Acesulfam (E950)

Băuturi răcoritoare, îngheţate, produse zaharoase

400 mg/kg

Zaharina are o putere de îndulcire de 300 – 500 ori mai mare ca cea a zahărului, fiind admisă în doză de 2,5 mg/kg corp, în produsele dietetice, fabricarea unor băuturi răcoritoare, precum şi pentru consum direct. Folosită în cantităţi mari, poate produce cancer de vezică. Ciclamaţii au o putere de îndulcire de 30 de ori mai mare ca a zahărului şi se folosesc la băuturile nealcoolice. Cercetările toxicologice au demonstrat efectele citotoxice, embriotoxice şi chiar o posibilă acţiune cancerigenă, dar aceste efecte sunt influenţate mai ales de doza ingerată. Multe ţări au limitat utilizarea ciclamaţilor, iar altele îl consideră nociv. Apartamul este de 100 de ori mai dulce decât zahărul, are un gust plăcut şi rezistă bine la temperaturi ridicate, dar este instabil în mediu acid. Conservanţi alimentari Aceşti aditivi sunt introduşi în alimente în scopul prelungirii duratei de păstrare şi prevenirii apariţiei de modificări nefavorabile a unor proprietăţi organoleptice. Majoritatea conservanţilor acţionează ca antiseptici. Ei trebuie să îndeplinească două condiţii esenţiale: să nu prezinte toxicitate faţă de organismul uman şi să nu degradeze

Page 18: ANALE 2003 fulltext

18

produsul conservat. Efectul antiseptic este influenţat de o serie de factori, cum ar fi: compoziţia produsului alimentar, temperatura la care este păstrat. Pentru conservarea alimentelor se utilizează numerose antiseptice: dioxidul de sulf, acidul benzoic şi benzoatul de sodiu, acidul salicilic, acidul acetic şi acetaţii, acidul formic şi formiaţii, acidul boric şi boraxul, acidul sorbic şi sorbaţii alcalini, ş.a. Pe plan internaţional se remarcă tendinţa de restrângere a folosirii conservanţilor alimentari, tendinţă datorată unor cauze obiective: industria alimentară a cunoscut o dezvoltare remarcabilă în ceea ce priveşte procedeele de conservare a alimentelor – refrigerare, congelare, sterilizare – cu efecte similare ca şi adaosul de conservanţi, dar mai eficace şi nepoluante pentru produs; conservanţii, chiar şi în cantităţi foarte reduse, nu sunt total indiferenţi pentru organismul uman conservarea chimică nu asigură o protecţie certă a alimentelor faţă de fenomenele de învechire şi alterare Din caracterizarea celor câteva grupe de aditivi alimentari se poate observa că există atât aspecte pozitive, cât şi negative ale utilizării lor în alimente. Cu cât sunt cunoscute mai bine aceste efecte, cu atât se pot lua decizii corecte în ceea ce priveşte aprobarea folosirii unui anumit aditiv, calcularea dozei admisibile, eliminarea lui din uz, fără ca acestea să afecteze caracteristicile psihosenzoriale şi calitatea alimentelor. Se apreciază că în viitor, datorită folosirii unor materii prime neconvenţionale în procesele tehnologice, rolul aditivilor va creşte substanţial, astfel ca aceştia să dea alimentelor caracteristicile tradiţionale cunoscute. Bibliografie 1. Albu Angela, “Alimentele şi alimentaţia”, Editura Didactică şi pedagogică R.A.,

Bucureşti, 2002 2. Ion Doina, Falböck Rodica, “Microbiologie şi chimie alimentară”, Editura Didactică şi

pedagogică R.A., Bucureşti, 1995 3. Stănescu Dorina, “Alimentaţie – catering”, Editura OSCAR PRINT, Bucureşti, 1998.

Page 19: ANALE 2003 fulltext

19

REALIZAREA UNUI CADRU INTEGRAT DE ANALIZĂ A CRIZELOR VALUTARE

Prof. univ. dr. Gabriela PRELIPCEAN Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

It is presented an integrated framework for analysing currency crises that draws from both the early first generation models and the more recent generation approach. It will be shown the important role of speculators in the market and governmental policy aspects adopted.

1. Ameliorarea modelului Krugman

În modelele canonice de primă generaţie se consideră o economie deschisă mică în care rata de schimb valutar se fixează faţă de o valută forte. Acest fixing al ratei de schimb (ancorare pe o valută forte) este responsabilitatea autorităţii monetare naţionale, astfel încât analiza pleacă de la acţiunile guvernamentale şi ale investitorilor privaţi din piaţa monetară internă. Echilibrul pe această piaţă se scrie:

)(ipm α−=− , 0>α (1) unde mărimile sunt logaritmice şi exprimă: m-oferta internă de masă monetară, p-

nivelul intern al preţurilor şi i nivelul ratei interne a dobânzii. Oferta internă are două componente, d-activele băncii centrale şi creditul intern şi r-rezervele internaţionale:

rdm += (2) Se consideră valabilitatea ecuaţiei PPC (parităţii puterii de cumpărare): spp += * (3) unde p*-este (logaritmul) nivelului preţului extern (se poate considera ca fiind

constant), iar s- logaritmul ratei de schimb. Ecuaţia parităţii ratei dobânzii se scrie: sii &+= * (4) unde i* este rata dobânzii la valuta forte, iar s modificarea aşteptată a ratei reale de

schimb. În ipoteza funcţionării în condiţii de certitudine, ss = deci, 0=s& şi *ii = .

Considerând acum că finanţarea deficitului implică creşterea creditului intern cu o rată μ constantă, iar i* şi p* constante. Înlocuind ecuaţiile (2),(3),(4) în (1) şi considerând 0=s& rezultă:

*)(* ispdr α−=−−+ (5) Când rata de schimb, preţul extern şi rata de schimb sunt fixate, d creşte cu rata μ iar r

scade cu aceeaşi rată, μ−=r& . În acest caz, rezervele sunt intens utilizate, pot să treacă de pragul critic, iar rata de schimb fixă poate exploda. Pentru analiza acestui proces, e necesară o descriere precisă a managementului rezervelor (aşa cum este efectuat de guvern) deoarece diversele planuri influenţează major momentele şi mărimea crizei.

Pe parcursul unei crize, guvernul optează fie pentru flotarea ratei de schimb (Mexic, 1994), fie pentru o depreciere tip treaptă de la o paritatea iniţială fixă la altă paritate fixă (criza Europeană, 1992). Se consideră acum situaţia în care speculatorii utilizează din plin rezervele valutare destinate apărării ratei ei fixe, iar apoi, guvernul permite flotarea ratei. Se ştia faptul că fixingul nu va rezista dar nu se ştia momentul prăbuşirii valutei locale. Pentru

Page 20: ANALE 2003 fulltext

20

determinarea momentului atacului, se introduce noţiunea de rată de schimb umbră (rata fictivă flotantă acceptată liber de piaţă şi care nu necesită intervenţii ulterioare de echilibrare pe piaţa valutară). Rata umbră este crucială în evaluarea dinamică a eventualului profit al speculatorilor într-o criză, deoarece reprezintă preţul de revânzare a valutei achiziţionate din fixingul precedent.

Rata umbră, s, este aşadar rata ce echilibrează piaţa monetară în urma unui atac speculativ reuşit în care rezervele valutare erau epuizate. Ecuaţia ratei post atac în condiţiile echilibrării pieţei monetare este:

)~(~ ⋅

−=− ssd α (6) iar rata de schimb este: ds +=αμ~ (7) În Fig. 1 se prezintă ecuaţia (7) şi rata fixă din momentul anterior atacului. Intersecţia

celor două linii se face în punctul A, unde d=dA. Dacă d<dA şi speculatorii atacă la un nivel d subcritic, atunci, post atac, valuta nu se va

deprecia şi aceştia înregistrează o pierdere de capital. Astfel, nu există în acest caz atac. Dacă d>dA şi speculatorii înregistrează câştig unitar de capital, şi vor concura între ei

într-o competiţie pentru profit. Modul efectiv de acţiune este dat de anticiparea din timp a atacului. Astfel, competiţia transformă situaţia teoretică de salt brusc a ratei de schimb într-o evoluţie continuă dată de competiţia dintre speculatori. capital, şi vor concura între ei într-o competiţie pentru profit.

Fig.1 – Rata de schimb şi rata fixă

La momentul atacului există două pârghii de influenţare a echilibrului:

- oferta de bani scade odată cu mărimea atacului; - cererea de valută internă scade ca urmare a creşterii ratei dobânzii interne pentru reflectarea deprecierii valutei.

Bilanţul din piaţa monetară prezintă la momentul atacului o scădere a ofertei de bani astfel încât αμ−=Δr . Creditul intern se scrie sub forma tddt μ+= 0 , iar rezervele valutare

trr 0t μ−= . La momentul T al atacului, rezervele tind spre zero iar condiţia de atac se rescrie αμ=μ−=Δ− trr 0 . Rezolvând ecuaţia de mai sus rezultă:

μαμ−

= 0rT . (8)

2. Modelarea politicilor de sterilizare monetară

Se consideră în modelul standard că oferta monetară este constantă pe perioada

atacului, mm = . Atunci, dacă rata de schimb este fixată, echilibrul pe piaţa monetară se scrie: *)(* ispm α−=−− (9)

După atac, rezervele valutare sunt epuizate, economia trece la un regim valutar cu rată

Page 21: ANALE 2003 fulltext

21

flexibilă iar oferta de bani începe să crească cu rata μ. Atunci, rata flexibilă creşte cu aceeaşi rată μ. Paritatea dobânzilor asigură respectarea condiţiei μ+= *ii . Imediat după atac echilibrul pe piaţa monetară se scrie:

)*(~* μα +−=−− ispm (10) Din relaţiile (9) şi (10) rezultă:

0~ >=− αμss (11) Ecuaţia (11) arată că dacă autorităţile monetare decid sterilizarea atacului, regimul cu

rată fixă nu poate fi în nici un caz menţinut nici măcar momentan. Se observă că în acest tip de modele regimul cu rată fixă este incompatibil cu operaţiunea de sterilizare completă. Acest model poate fi oricum reabilitat prin recunoaşterea faptului că de fapt sterilizarea mută atacul din piaţa monetară în altă piaţă. Sterilizarea atacului cu ajutorul rezervelor valutare ale ţări, impun autorităţilor monetare expansiunea creditului intern şi utilizarea acestuia pentru cumpărarea obligaţiunilor guvernamentale naţionale. Astfel, este doar un transfer din piaţa monetară în piaţa obligaţiunilor.

Flood-Garber-Kramer (1996) au urmărit atacul speculativ din piaţa monetară (unde e plasat în modelul standard), în piaţa obligaţiunilor unde este adus de operaţiunile de sterilizare. Politica monetară e aceeaşi de mai înainte cu excepţia faptului că atacul propriu zis este sterilizat. Creditul intern creşte tot cu rata μ şi este un invariant faţă de atacurile speculative. În loc de condiţia de paritate a ratelor dobânzilor (4) se include o relaţie a primei de risc pe piaţa obligaţiunilor de forma:

)*(* sbbsii −−++= β& (12) unde β>0 este o constantă, iar b, respectiv b*, exprimate în logaritmi, cantitatea de

obligaţiuni guvernamentale interne, respectiv în valută forte deţinute de investitori privaţi. Expansiunea creditului intern conduce la realocarea portofoliilor şi poate sfârşi prin trecerea rezervelor internaţionale din proprietatea guvernului în sectorul privat. Aceste rezerve sunt titluri purtătoare de dobânzi în valută forte, iar dacă rezervele scad, b* creşte. După includerea acumulării private de rezerve, rata de preschimbare a rezervelor devine r = -μ/(1+αβ). Anterior, atacul a fost temporizat astfel încât să se evite un salt brusc al ratei de schimb. Acum, deoarece oferta de bani nu mai răspunde la atacul speculativ şi deoarece încă nu e permis saltul brusc al ratei de schimb, menţinerea echilibrului pe piaţa monetară implică condiţia suplimentară ca rata dobânzii la valuta internă să nu prezinte un salt la previzionarea atacului. Din analiza relaţiei (12) se observă că atacul speculativ este temporizat astfel încât saltul în s să se compenseze cu saltul de sens contrar al primei de risc.

Prin includerea primei de risc la relaţia clasică de paritate a ratelor dobânzii, rezultă acum un model modificat, în care sterilizarea este compatibilă cu regimul de rată de schimb fixă. Prim de risc se ajustează astfel încât să se menţină constantă cererea de bani în timp ce sterilizarea ţine oferta de bani fixă.

3. Modelarea atacurilor speculative în condiţii de incertitudine

Până acum s-au făcut referiri la modelarea atacurilor speculative previzibile. Aceasta

nu deoarece atacurile sunt perfect previzibile, ci pentru a concentra în mod simplu structura economică şi modul în care sectorul privat răspunde la politicile economice inconsecvente. O contribuţie importantă a modelelor de primă generaţie este că se arată faptul că un eveniment major din piaţa activelor, respectiv atacul speculativ, nu trebuie să fie asociat cu şocurile puternice (nu au fost introduse până acum aceste şocuri). Încercarea de reinterpretare a recentelor episoade de criză pe baza modelelor clasice de generaţia întâi este influenţată semnificativ de elementul numit incertitudine. Participanţii din piaţă nu pot fi niciodată siguri când atacul va avea loc şi nici care va fi modificarea ratei de schimb în cazul producerii atacului. Această incertitudine este reflectată prin evoluţia ratelor dobânzii pe termen scurt, în anticiparea crizei.

Page 22: ANALE 2003 fulltext

22

În cadrul modelelor în condiţii de certitudine, procesul de fixing al ratei de schimb, eventual atacată, nu implică transfer de capital sau de profit între guvern şi speculatorii din piaţa valutară. În crizele reale, desigur, unii se îmbogăţesc, adesea pe cheltuiala autorităţii guvernamentale prin prelungirea fixingului. Transferul de capital apare atunci când agenţii pot cumpăra din rezervele valutare ale guvernului la o rată fixă şi apoi să revândă aceste sume imediat la o rată de schimb postcriză superioară. Prin introducerea incertitudinii, sistemul cu rată fixă (considerând posibilitatea atacului) funcţionează acum ca o opţiune call liberă pe rata de schimb dată de autorităţi speculatorilor. Extinzând această analogie, regimul cu rată fixă, funcţionează ca o opţiune cantitativ egală cu rezervele valutare din spatele acestui regim valutar. Desigur, o diferenţă importantă între o opţiune real tranzacţionabilă şi opţiunea pe politica de fixing este dată de drepturile de proprietate din prima situaţie. Într-un atac, nu este clar cât de mari sunt obligaţiile din rezerve şi nici modul de alocare al acestora. Incertitudinea acestor alocări de dinaintea atacului ajută la explicarea atmosferei de criză în cadrul atacurilor reale la valută.

Este interesant de remarcat faptul că metodele utilizate în calculul preţului opţiunilor sunt relevante în înţelegerea comportamentului speculatorilor pe parcursul perioadelor de criză. Practic, când se caută preţul unei opţiuni pe un activ, sunt relevante atât media, varianţa, cât şi alte proprietăţi ale distribuţiei preţului. Astfel, o mare parte din cercetările actuale din domeniul atacurilor speculative în mediu incert se referă la exemple specifice ale funcţiei de distribuţie a distorsiunilor. Formele distribuţiei şi momentele centrate (medie şi varianţă) pot afecta concluziile de ordin politic.

Flood –Marion (1996) au propus un model cu sterilizare completă şi primă de risc într-un mediu stochastic explicit. Prima de risc asociată provine din maximizarea utilităţii aşteptate şi baza monetară este menţinută constantă (înainte, pe parcursul şi după criză) Cu aceste modificări relaţia de paritate a dobânzilor se scrie:

)~*(~~* 1 tttttt sbbssEii −−+−+= + β (13) şi diferă de (12) prin următoarele. Mai întâi în (13) prima de risc este de formă

stochastică şi nu în timp continuu. Apoi, coeficientul β este indexat în timp, sugerând o variaţie de la o perioadă la alta.

Modelul conţine o neliniaritate ce permite soluţii multiple. Se observă din (13) că dacă agenţii se aşteaptă în viitor la un plus de volatilitate a valutei, atunci este afectată rata internă a dobânzii , se modifică cererea de bani, producând un exces de variabilitate a ratei iar în final aceasta poate duce la abandonarea fixingului. Modificările în cadrul aşteptărilor raţionale alterează rata umbră, indicator relevant pentru determinarea gradului de profitabilitate a atacului şi se modifică şi momentul atacului. Cu o primă de risc stochastică crizele valutare pot să reprezinte atât modelele de primă generaţie, în care acestea sunt rezultatul inconsecvenţelor politice dar şi profeţiile autocondiţionat probabile în contextul riscului din pieţele valutare. Neliniarităţile din funcţionarea sectorului privat pot reprezenta surse adiţionale pentru crizele valutare. Existenţa acestora sugerează faptul că o economie poate sări rapid sau chiar brusc dintr-o stare de echilibru, fără atac speculativ într-o stare de atac.

4. Concluzii

Crizele valutare din ultimul deceniu au atras atenţia asupra fragilităţii regimurilor valutare cu rată fixă. Responsabilitatea acestor crize nu poate fi în întregime a guvernelor care au încercat politici excesiv expansioniste. Unele guverne au făcut greşeli politice grave, dar au fost în unele cazuri disciplinate de FMI sau Banca Mondială Atunci când speculatorii au sesizat că paritatea fixă este influenţată în mare măsură de obiective politice, a rezultat posibilitatea deciziei de declanşare a unui atac.

Analiştii au arătat că aceste crize sunt diferite între ele dar cu toate acestea, în special în ţările dezvoltate, acestea prezintă o semnificativă componentă previzională. În unele cazuri indicatorii fundamentali afectează interacţiunile strategice ale guvernelor şi speculatorilor. Totuşi, majoritatea crizelor sunt aproape imposibil de interpretat exclusiv în baza indicatorilor

Page 23: ANALE 2003 fulltext

23

fundamentali şi presupun noi explicaţii bazate asimetria informaţională şi reacţiile psihologice ale pieţei.

Bibliografie

1. Allen, F., Morris, S., - Finance Applications of Game Theory, in Advances in Business Applications of Game Theory, Academic Press, 2000;

2. Banerjee, A., - A Simple Model of Hearth Behaviour, Quarterly Journal of Economics nr.107, 1992, p 797-818;

3. Boşcoianu, M., - Un model dinamic intertemporal al crizelor financiare, Integrare europeană în contextul globalizării economice, Editura AGIR, Bucureşti, 2003, pg.155-163;

4. Harsanyi, J., - A General Theory of Equilibrium Selection in Games, MIT Press, 1988.

Page 24: ANALE 2003 fulltext

24

SECŢIUNEA 2

CONTABILITATE ŞI FINANŢE

Page 25: ANALE 2003 fulltext

25

INVESTMENTS IN UKRAINE AND PECULIARITIES OF THEIR

ACCOUNTING

Vadym KOZAK

Kyiv National Economic University

Annotation. This publication examines the definitions of the notion “investments” given in various Ukrainian legislative acts and literaty sources, investment kinds, and pecularities of their accounting.

Integration processes that take place in Ukraine stimulate inflow of foreign capital in various forms by means of investments. Thanks to this, new sources of external financing are created access to the modern production and management technologies is received. This all positively influences transformation of the Ukrainian economy into the market environment.

According to the classical model, investments can be made in various forms: bankroll, material (working and fixed) assets, nonmaterial, assets (objects of intellectual property). Undoubtedly, as a rule, preferences are given to the monitory investments. This is preconditioned by the factors that investments in the form of equipment are often significantly depreciated and morally obsolete, sometimes this equipment is even worth then the one produced by domestic firms. Still estimation of such an investments is made considering market prices, which do not correspond with the real situation. Similar situation occurs with working assets that are injected as an investment.

But, despite the problems mentioned above, investments are still attractive for Ukraine, and this fact is proved by statistical data. According to the information of the Ukrainian business weekly magazine “Kontrakty” (Contracts), financial investments to Ukraine in 2002 increased in 1.5 times (9).

Literary sources and legislative acts of Ukraine do not give exact definition of the notion “investments”.

Before Ukraine became independent, as an investment activity has been understood capital injections, meaning funds given in a centralized way by the state and co-operatives. In other words: “Capital injections are expenditures for the reconstruction of the fixed assets, their increase and improvement (10)”, and also: “... long-term capital injections in any enterprise with the purpose of getting profit” (8).

When economics was privatized the new notion came into our language – investments. Still, as we will see further, this notion has the same meaning as capital injections.

Definition of the notion “investments” can be found in the economic manuals and dictionaries, in the publications of home and foreign authors.

Thus, Mertens A.V. claims that: “Investments are exchange of definite present value for the indefinite future value”(7). In his turn, Lerry M. Rosenberg notes that: “Investments are using of money with the purpose of increasing its amount, receiving profit or capital growth or all mentioned above”(11).

Law of Ukraine “About investment activity” defines notion of investments as all kinds of the material and intellectual values that are injected into the objects of the entrepreneurial and other activities, which result in creation of the profit (income) or achievement of the social effect (1).

In its turn, Law of Ukraine “About enterprise income taxation” gives the following definition of investments: “Investment is economic transaction which implies purchase of the

Page 26: ANALE 2003 fulltext

26

fixed funds, nonmaterial assets, corporate rights or securities in exchange for the money or property” (2).

According to the International accounting standard 25 “Investments accounting” “Investments are assets that are kept by the enterprise in order to provide capital growth through income distribution (for example, interest, royalty, dividends and rent revenue), to increase capital value or to get other benefits for the enterprise-investor that can be received, for example, thanks to the trade relations (6).

Accounting thesis (standard) 2 “Balance” gives definition of the financial investments as assets that are kept by the enterprise for the purpose of profit increase (interest, dividends, etc.), capital value growth or receiving other benefits for the investor (3).

As we see, all given definitions have almost identical content. Still, in our opinion, only definition stated in Law of Ukraine “About enterprise income taxation” provides the most complete definition of “investments”. Also we think that legislators should adhere to the unified interpretation, definition of this or that object in legislative acts of Ukraine.

Because, in this situation, market participants have information which is not the same (different and incomplete), and this information asymmetry in the future can essentially influence economics functioning (for example, brokers sell their shares knowing that those tomorrow will be turned into scraps of paper. At the same time investors do not have this (necessary) information and act irrationally buying this shares).

Considering various interpretations of the notion “investments” given before, we should remark that investments are kept by the enterprise with the only purpose - to get the profit.

Investing money into another enterprises can be permanent and can give the investor stable profit. At the same time investments can be made periodically, in order to allocate money that enterprise has in its disposal and temporary does not use. This way, investment activities can be characterized according to the terms of injection realization (money deposits) as long-term and short term (current) investments.

Investments can also be divided into two groups according to the investing direction: investments into the equity securities (shares) that give the right to take part in the management of the enterprise (the matter concerns common, not preferred stock). Other kind of investments is investments into the debt securities (bonds) which, unlike common shares, provide an opportunity to get stable income in the form of interest. But, like preferred stock they do not allow to participate in the enterprise management process. Therefore, in this case the definitions of the notion “investments” that are given in the International accounting standard 25 “Investment accounting” and in the Accounting thesis (standard) 2 “Balance” find its real application.

Examining in detail Accounting thesis (standard) 2 “Balance” and Enclosure to Accounting thesis (standard) 2, we see that financial investments in accounting are also divided into “Long-term financial investments” meaning financial investments that are made for the period more than one year and which cannot be easily sold at any moment and “Current financial investments” that include financial investments for the period not more than one year and which can be sold at any moment (except investments that are equivalent to cash). First group investments are shown in Section I of the Balance “Fixed assets”, second group investments - in Section II of the Balance “Working assets”.

There are separate accounts with corresponding control accounts that are assigned for investments accounting in the Accounts Plan and Instruction of the using of Accounts Plan of assets, capital, liabilities and economic transactions accounting for the enterprises and organizations: account 14 “Long-term financial investments” and account 35 “Current financial investments” (5).

But before showing investments on the enterprise, it is necessary to find out what investments are they (meaning, to estimate them), what is their amount and what “family relations” enterprise has with the investor that makes investments.

Page 27: ANALE 2003 fulltext

27

As the rule, injected investments are made for a long term (meaning the condition is met “for the period more than one year”). Analytical accounting of such investments is made according to their kinds (investment objects).

According to the clause 4 Accounting thesis (standard) 12 “Financial investments”, financial investments are first estimated and shown in bookkeeping on their prime cost that consists of purchasing price, commission, customs fees, taxes, duties, compulsory payments and other expenditures that are directly connected to the purchase of financial investments (4).

If investor purchases small quantity of shares, for example, 5%, then this transaction will be shown on the account 143 “Investments to not affiliated parties”. If shares quantity is 25%, in this case the investment will be reflected on the account 141 “ Investments to affiliated parties according to the method of participation in the capital”.

At the same time, it is necessary to note that investments can be purchased not only for money, but also in exchange for similar and not similar assets.

Bibliography

1. Law of Ukraine “About investment activity” BVR 1991 №47, a.646, with changes and supplements

2. Law of Ukraine “About enterprise income taxation” BVR 1991 №283/97 - VR dated May 22, 1997 with changes and supplements

3. Accounting thesis (standard) 2 “Balance”. – Affirmed by the Order of the Ministry of Finance of Ukraine dated March 31, 1999 # 87 with changes and supplements

4. Accounting thesis (standard) 12 “Financial investments”. – Affirmed by the Order of the ministry of Finance of Ukraine dated April 26, 2000 # 91 with changes and supplements

5. Accounts Plan and Instruction of the using of Accounts Plan of assets, capital, liabilities and economic transactions accounting for the enterprises and organizations. – Affirmed by the Order of the ministry of Finance of Ukraine dated November 30, 1999 #291 with changes and supplements

6. International accounting standards 2000/Translated from English. Under the editorship of S.F.Golova. / Kyiv: Federation of the professional accountants and auditors of Ukraine, 2000 – 1272 pp.

7. Mertens A.V. Investments: Course of lectures in modern financial theory/Kyiv: Kyiv investment agency, 1997. – 416 pp.

8. Encyclopedia of businessman: Management, marketing, informatics/ Under the general editorship of M.I. Moldovanov. – Kyiv: Tehnika, 1993. – 856 pp.

9. Ptitsyn D. Luxury and poverty of the FEZ. Kontrakty (Contracts). - # 16, 21/04/2003, p. 13

10. Khachaturov T.S. Efficiency of capital investments. – Moscow: Ekonomika (Economics), 1979 – 336 pp.

11. Lerry M. Rosenberg. Dictionary of investing, 1996. – 476 pp.

Page 28: ANALE 2003 fulltext

28

FINANŢAREA - COMPARAŢII, INTERPRETĂRI

Prof. univ. dr. Gheorghe SANDU Lect. univ. drd. Irina CIBOTARIU

Ing. ec. drd. Ovidiu HURJUI Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract Pecking order theories agree on a classification between financing methods: for

example the privilege of self finance, the second ranging of liabilities and the final choice of capital growth. Contrary to previous models these theories do not focus on the problem of the best financial structure. Thus, theories founded on this reason do not have as objective the global explaining of the financial structure, but consist in giving advice for taking a financial decision in precise situations. These theories differ from those models based on the principle of “compromise”.

1. Poziţionarea teoriilor finanţării ierarhice în contextul teoriilor structurii financiare

În cazul economiilor de piaţă dezvoltate s-a emis teoria finanţării ierarhice (pecking order theory). Această teorie vine ca un răspuns firesc la noua abordare privind conceptul de organizaţie a întreprinderii în economia de piaţă.

Pentru a preciza contextul în care au apărut teoriile de finanţare ierarhică, precum şi problemele pe care acestea le ridică, este necesar amintim, în mod foarte succint, principalele concepte privind finanţarea ierarhică.

Teoriile de finanţare ierarhică convin în stabilirea unui clasament între modalităţile de finanţare: de exemplu, privilegierea autofinanţării, punerea pe un rang secund a îndatorării şi alegerea în ultimă instanţă a creşterii de capital [1].

Contrar modelelor precedente, aceste teorii nu sunt centrate pe problema structurii financiare optimale. Putem să ne întrebăm, pe de o parte, dacă o firmă - stabilind un clasament între modalităţile de finanţare pentru realizarea unei investiţii - ia o decizie financiară optimă, adică alege cea mai bună combinaţie de mijloace de finanţare şi, pe de altă parte, ne putem întreba dacă aplicarea principiului ierarhiei nu ar conduce la definirea structurii financiare optimale în mod diferit, dar vizând acelaşi obiectiv (cea mai bună rată de îndatorare).

În consecinţă, teoriile de compromis şi cele de finanţare ierarhică ar aborda în mod diferit politica de finanţare a firmelor.

În plus, considerăm că discuţia între teoriile compromisului şi teoriile finanţării ierarhice se bazează pe alte fundamente:

În primul rând, articolele teoretice preconizând o ierarhie intre modalităţile de finanţare sunt de factură recentă şi par secundare în raport cu principiul compromisului. Anterior, examinarea deciziilor financiare nu lăsa să se presupună eventualitatea unui clasament între diversele modalităţi de finanţare. Cu toate acestea, principiului ierarhiei îi lipseşte o justificare teoretică.

În al doilea rând, cele două categorii de modele conduc, în general, la soluţii contradictorii. În plus, până acum, nu a fost realizat nici un test cu adevărat decisiv pentru a permite aprecierea pertinenţei teoriilor de finanţare.

Aceste câteva remarci ridică însă mai multe întrebări [2]: Teoriile de finanţare ierarhică aduc o explicaţie cu adevărat nouă pentru structura de

finanţare a firmelor? Divergenţele pe care le constatăm între cele două categorii de modele sunt oare minore

Page 29: ANALE 2003 fulltext

29

sau indică o ruptură în raţionamentul financiar ? Sunt oare pertinente explicaţiile aduse de către teoriile de finanţare ierarhică ? Pentru a răspunde la aceste întrebări, detaliem, în prealabil, interpretările posibile

pentru principiul clasamentului între modalităţile de finanţare şi arătăm cum această sinteză permite eliminarea unora din situaţiile următoare:

1 - “principiul ierarhiei” este o formă a “compromisului” în măsura, în care, într-o situaţie particulară, o modalitate de finanţare nu ar prezenta decât profituri sau costuri. De exemplu, presupunând că, într-un context dat, îndatorarea nu prezintă decât profituri iar creşterea de capital nu prezintă decât costuri, aplicarea principiului compensării între profiturile şi costurile modalităţilor de finanţare (cu alte cuvinte, aplicarea principiului compromisului) ar conduce la privilegierea împrumutului şi la stabilirea unui clasament între aceste două moduri de finanţare externă.

2 - aplicarea principiului ierarhiei este un alt mijloc de decizie asupra modalităţii de finanţare decât compromisul şi permite, în aceeaşi măsură, atingerea unui optim pentru situaţii particulare ;

În aceste două cazuri, teoriile finanţării ierarhice permit obţinerea unui optim. 3 - principiul ierarhiei este o decizie asupra modalităţii de finanţare diferită de

compromis; aceste teorii bazându-se pe raţionamente diferite. Aceste raţionamente derivă din situaţiile particulare în care se pot găsi firmele la un moment dat.

Rezumând, aplicarea principiului ierarhiei conduce la aceiaşi concluzie ca şi modelele lui Modigliani şi Miller din 1958: deci nu există un grad de îndatorare optim.

Principiului ierarhiei îi lipseşte la origine o justificare teoretică Descriind comportamentul financiar al firmelor, Donaldson (1963) ajunge la concluzia

că firmele se abţin de regulă de a emite acţiuni şi nu împrumută decât dacă investiţia reclamă fonduri superioare la cash-flows existente. Managerii doresc să se sustragă astfel disciplinei pieţelor financiare.

În mod indirect, Donaldson a pus în evidenţă existenţa unui clasament între finanţări: autofinanţare, împrumut pe termen lung, sporirile de capital.

Conceptul de clasament între finanţări se bazează pe câteva observaţii şi este lipsit, iniţial, de justificări teoretice.

Câteva modele fondate pe ipoteza de asimetrie a informaţiei - Myers şi Majluf (1984), Narayanan(1988) - au format un corpus teoretic care permite justificarea comportamentului managerilor descris de către Donaldson. Să notăm şi faptul că principiul ierarhiei poate fi justificat chiar dacă ipoteza de asimetrie a informaţiei acţionează mai mult.

2. Scurtă prezentare a principalelor modele a teoriei finanţării ierarhice

O primă prezentare a acestor teorii constă în separarea lor în funcţie de obiectivele exprimate de manager.

I)- Managerul decide sporirea bogăţiei câtorva membri ai organizaţiei în mod prioritar (de exemplu, acţionarii existenţi); obiectiv pe care-l întâlnim de altfel în modelele lui Myers şi Majluf şi a lui Narayanan. Managerul maximalizează bogăţia aflată sub controlul său şi, în mod indirect, îmbogăţeşte anumiţi parteneri ai firmei (modelul lui Myers (1990).

II)- Managerul decide scăderea costurilor contractelor în vederea maximizării valorii firmei: modelele lui Cornel şi Shapiro (1987), Fama (1990), Williamson (1988).

În general, primele modele, contrar celorlalte, integrează câteva restricţii în realizarea obiectivului de urmat.

2.1. Modelele după care managerii acţionează pentru interesul anumitor membri ai

firmei În modelul lui Myers şi Majluf (1984), ipotezele comportamentale sunt: - pentru manager: a acţiona în interesul acţionarilor existenţi; - pentru acţionarii existenţi: ei sunt inactivi şi nu modifică prin portofoliul lor

Page 30: ANALE 2003 fulltext

30

funcţionarea deciziilor luate de manager; - pentru noii acţionari (presupunând că au anticipaţii raţionale): ei nu sunt informaţi în

ce priveşte speranţa matematică a valorii titlurilor vechilor acţionari. În comparaţie cu noii acţionari, managerii cunosc acest lucru.

Managerul, având obiectivul de a spori bogăţia acţionarilor existenţi, poate fi constrâns să renunţe la a realiza o investiţie rentabilă - dacă situaţia de moment este favorabilă - ce ar atrage după sine o scădere a valorii firmei.

Datorită informaţiei de care dispun, noii investitori - având anticipaţii raţionale - calculează valoarea medie a titlurilor vechilor acţionari. Ei deduc faptul că emisiunea pentru sporirea capitalului (şi realizarea investiţiei care o acompaniază) este un semn a stării defavorabile a unei societăţi. În consecinţă, aceasta va atrage o scădere a valorii firmei şi, în definitiv, o reducere a valorii titlurilor acţionarilor existenţi. În ciuda acestei scăderi, vechii acţionari pot să se îmbogăţească întrucât valoarea titlurilor lor va fi superioară celei ce rezultă dintr-o situaţie în care investiţia nu a fost întreprinsă.

Interpretarea lui Harris şi Raviv (1991) este diferită de cea a lui Myers şi Majluf. Altfel spus, Harris şi Raviv arată că un echilibru al semnalizării “total revelator” este

obţinut în cadrul ipotezelor modelului lui Myers şi Majluf în măsura în care “imitaţia” nu este interesantă. Un echilibru nerevelator (toate firmele investesc) nu este posibil dacă rentabilitatea proiectului este foarte ridicată

După Myers sau Majluf, realizarea unei creşteri de capital este un semnal al unei stări defavorabile sau a unei firme neperformante.

Narayanan (1988) conchide aceeaşi ierarhie între finanţări ca şi modelul precedent pentru o firmă având proiecte rentabile.

Ipotezele comportamentale a modelului lui Narayanan completează modelului precedent:

• pentru manager - creşterea bogăţiei acţionarilor existenţei. Managerul şi vechii acţionari sunt mai bine informaţi de rentabilitatea oportunităţilor de investiţii decât noii acţionari

• pentru noii investitori - ei nu cunosc calitatea oportunităţilor investiţiilor şi le apreciază la o valoare mijlocie ţinând cont de modul de finanţare ales pentru a le întreprinde. Creşterea de capital este un semn al unei stări defavorabile a societăţii (ca şi pentru modelul lui Myers şi Majluf). Mai întâi, Narayanan arată că atât piaţa creditului cât şi a capitalului nu pot să

evalueze firmele la justa lor valoare. Deci, o firmă nerentabilă poate fi finanţată - datorită unor disfuncţionalităţi - de pe aceste două pieţe. El demonstrează că o firmă rentabilă, pentru a sublinia adevărata sa valoare, are interesul să finanţeze investiţia prin îndatorare, mai degrabă decât prin creştere de capital.

Alegerea între finanţările unei firme performante este explicată şi prin mecanismul selecţiei adverse.

Nu întotdeauna, pe piaţa capitalului şi a îndatorării se cunoaşte valoarea firmelor la care se canalizează fonduri, evaluându-le în consecinţă la o valoare mijlocie. În consecinţă, firmele având proiecte mai bune exclud posibilitatea de a finanţa firmele cotate la o valoare mijlocie, pentru că această valoare este mult mai puţin interesantă pentru piaţa capitalului. În concluzie, acest comportament conduce la diminuarea “valorii mijlocii” a firmelor finanţate de pe piaţa capitalului.

2.2. Obiectivul managerului este de a minimiza costurilor anumitor contracte Dacă obiectivul managerului este de a minimiza costurile contractelor finanţărilor

investiţiilor specifice, ipotezele comportamentale sunt [3]: - pentru manager: de a maximiza valoarea firmei; - pentru ceilalţi parteneri ai firmei (prestatori, dar mai ales clienţi): de a minimiza

riscul de a cumpăra sau de a finanţa investiţii specifice. Aceştia din urmă au anticipaţii

Page 31: ANALE 2003 fulltext

31

raţionale. Pentru a-şi realiza obiectivul, managerul alege finanţarea acestor proiecte prin creştere

de capital (mai degrabă decât prin îndatorare), pentru a minimiza costurile contractelor particulare a acestor investiţii (contracte implicite sau explicite). În consecinţă, aceasta va permite creşterea valorii firmei.

Constatăm că aceeaşi ierarhie între finanţări este deci preconizată: creştere de capital în primul rând şi apoi îndatorare.

a) Dacă obiectivul managerului este minimizarea costurilor contractelor implicite Contractele implicite se referă în general la calitatea bunului vândut. Shapiro şi Stiglitz rezumă caracteristicile comune ale contractelor implicite în

următoarea manieră: (1) - în primul rând, ele nu pot fi redactate la un cost rezonabil: aceasta implică faptul

că firma, chiar dacă nu-şi respectă în totalitate angajamentele asumate, nu este pusă în faţa unor costuri suplimentare legate de procedura de faliment;

(2) - în al doilea rând, ele sunt inseparabile de un contract explicit (contractul de muncă, de vânzare, de fabricaţie);

(3) - în sfârşit, ele au totuşi o valoare pentru că nerespectarea lor antrenează o diminuare a valorii firmei

O firmă respectă câteodată o ierarhie între finanţări având raţionamentul următor: dorind vânzarea la un preţ ridicat a unui contract implicit (prin care se angajează să-l onoreze ulterior), ea trebuie să aducă garanţii contractanţilor. De aceea, ea va trebui să fie finanţată cu prioritate prin creştere de capital în momentul în care contractul implicit va fi executat.

b) Minimizarea costurilor contractelor explicite Teoriile următoare sunt centrate pe contractele explicite a căror caracteristici pot fi

identificate la un anume cost (contrar unui contract implicit). Totuşi, aceste contracte explicite pot fi şi incomplete.

Diferenţa arătată de Knight (1993) între risc şi incertitudine, permite distingerea contractelor complete de cele incomplete. Riscul se caracterizează prin faptul că dă posibilitatea - în mod relativ - de a specifica etapele unei stări viitoare şi de a determina distribuţiile de probabilităţi. În acest cadru, contractele pot fi complete. Din contră, imposibilitatea de a exprima etapele unei stări viitoare care se va putea produce după semnarea contractului, este trăsătura distinctă a conceptului de incertitudine. În acest caz, contractele sunt incomplete.

În continuare, sunt prezentate o serie de lucrări în care autorii lor arată cum se selecţionează contractele finanţărilor în scopul reducerii costurilor. În schimb, aceste obiective i-a obligat pe teoreticieni să distingă activitatea firmei de natura activelor sale. Ca şi în modelele precedente, ei stabilesc aceeaşi ierarhie între finanţări.

Fama şi Jensen arată cum minimizarea costurilor fixe a ansamblului contractelor organizaţiei (contracte cu clienţii, salariaţii, furnizorii) determină, în mod indirect, structura financiară. Costurile fixe au o pondere însemnată în costurile totale, iar supravieţuirea firmei depinde de capacitatea sa de a le reduce.

Firma va trebui să fie mai puţin îndatorată, dacă activele sale au o valoare scăzută de vânzare şi dacă veniturile sale sunt incerte. Preponderenţa fondurilor proprii constituie oarecum o garanţie pentru parteneri de a întreţine relaţii contractuale durabile atât timp cât riscul falimentului este redus.

Dacă activitatea firmei o obligă să investească în active având o valoare de (re)vânzare ridicată, aceste investiţii joacă acelaşi rol ca şi fondurile proprii, fiind o garanţie de plată pentru parteneri.

Fama consideră că structura financiară va fi mai puţin îndatorată când valoarea de vânzare a activelor este scăzută. În acest caz, firma poate obţine o structură de financiară în care să privilegieze finanţarea prin fonduri proprii (clasament între finanţări), sau prin examinarea avantajelor costurilor marginale ale diferitelor surse de finanţare (compromis între

Page 32: ANALE 2003 fulltext

32

finanţările în care îndatorarea ar prezenta costuri mai mari, decât avantaje). Fama nu face referinţă nici la conceptul clasamentului între finanţări şi nici la cel al raţiei optime de îndatorare şi, în acest caz, ambele interpretări par a fi luate în considerare.

Williamson (1988) aduce argumentul de “specificitate” a investiţiilor. Totuşi, abordarea sa este diferită de cea a lui Fama, în măsura în care el nu studiază structura financiară care va permite diminuarea costurilor ansamblului contractelor între firmă şi partenerii săi. În reflexia lui Williamson, nici contractele firmelor cu salariaţi, clienţi, furnizori, nici impactul structurii financiare asupra costurilor acestor contracte nu sunt abordate în mod direct [4].

Aşa cum am mai observat, când am expus importanţa organizaţiei ca alternativă la piaţă, Williamson presupune că părţile semnatare ale contractului au o raţionalitate limitată. Când contractele sunt incomplete, contractanţii îşi pot modifica comportamentul lor chiar după semnarea contractului. Într-adevăr, contractanţii caută să profite de faptul că toate eventualităţile posibile şi sancţiunile corespondente nu pot fi prevăzute în mod integral în contract. “Poziţia de negociere” ocupată de fiecare dintre părţile contractante poate deci varia, atât înainte , cât şi după semnarea contractului. Williamson rezumă această idee prin termenul de “transformări fundamentale”.

Williamson dă soluţia cum pot fi reduse aceste costuri. Aplicând această teorie contractelor finanţării, el conchide că îndatorarea şi creşterea de capital nu sunt considerate singurele surse de finanţare însă, le acordă o contribuţie, mai mare sau mai mică, la realizarea acestor argumente ex-post.

Atunci când investiţiile sunt specifice, ele sunt obiectul contractelor incomplete între firmă şi aducătorii de capital, iar “transformarea fundamentală” constituie un pericol major. În acest caz, firma are o probabilitate ridicată de a nu respecta angajamentele sale.

Un activ va fi specific dacă el nu va putea fi utilizat decât pentru firma în cauză. În măsura în care investiţiile specifice sunt obiectul contractelor incomplete între firme

şi aducătorii de capital, finanţarea adaptată pentru întreprinderi trebuie să aibă capacitatea să realizeze aceste ajustări la venituri mai scăzute.

În acest sens, considerăm că majorarea de capital (cu o difuziune de titluri care nu este prea importantă) este mai bine adaptată decât îndatorarea pentru finanţarea investiţiilor specifice pentru următoarele motive:

- acţionarii au interesul constant de a supraveghea politica de investiţii a managerului. Aceasta pentru că acţionarii au un statut de “creanţieri reziduali” asupra beneficiilor firmei, în caz de lichidare a activelor, iar fondurile sunt aduse pe întreaga durată a vieţii firmei;

- managerii sunt aleşi de către acţionarii care au puterea de a-i înlocui sau de a decide asupra remuneraţiei lor, au acces la documentele contabile şi pot să ceară audit aprofundat asupra unor aspecte particulare;

- creşterea de capital conduce la o structură “mai suplă” decât îndatorarea. De exemplu, dacă o investiţie specifică este reprezentată de un proiect de cercetare-dezvoltare, acţionarii tolerează mai mult decât împrumutătorii faptul că el nu degajă rentabilitatea scontată.

Hyafil (1993) califică această “structură de gestiune” drept flexibilă: “…în caz de dificultate, adunarea acţionarilor hotărăşte dacă firma trebuie să fie lichidată sau dacă se vor pune în aplicare măsuri de redresare financiară. În schimb, îndatorarea nu permite realizarea în aceeaşi măsură a adaptărilor ex-post [5].

Dacă investiţia este specifică, împrumutătorii vor să profite în mod particular de una din aceste slăbiciuni, ajustând în acest fel preţul tranzacţiei.

Dacă activele posedă caracteristici contrare (nu sunt specifice), îndatorare este mai apropiată de probabilitatea de realizare a ajustărilor ex-post, atât timp cât aceste investiţii vor degaja venituri. Fiind o formulă de finanţare mai “simplă”, Îndatorarea va fi mai puţin costisitoare şi deci mai bine adaptată.

În concluzie, minimizarea costurilor contractelor particulare a acestor investiţii

Page 33: ANALE 2003 fulltext

33

permite creşterea valorii firmei. În acest caz, ne putem întreba dacă reducerea costurilor contractelor particulare reduce posibilitatea finanţării investiţiilor prin creştere de capital şi dacă aceasta este contrară intereselor acţionarilor ? Într-adevăr, dacă această politică de finanţare este împotriva intereselor acţionarilor, putem conchide că aceste modele ignoră constrângerea pe care aceştia o au în legătură cu obiectivul de maximizare a valorii globale a firmei.

Astfel, teoriile fondate pe acest raţionament nu au ca obiectiv explicarea în mod global a structurii financiare, ci constau în a da sfaturi pentru a lua o decizie financiară în situaţii precizate. Aceste teorii diferă deci de modelele bazate pe principiul “compromisului”.

Teoriile compromisului şi finanţării ierarhice conduc la ideea că deciziile de investiţii şi de finanţare nu sunt separabile. Dar, demersul pentru a ajunge la această reflecţie este diferit.

Aplicarea principiului ierarhiei pune, în mod direct, problema costului mediu ponderat al capitalului ? Două răspunsuri sunt posibile.

O teorie a finanţării ierarhice, în care aplicarea unui clasament între finanţări nu este preconizată decât pentru investiţii precise, ca modelul lui Narayanan, va putea să nu pună problema conceptului de cost mediu ponderat al capitalului [6].

Pentru alte proiecte - aceasta însemnând, de exemplu, investiţii a căror rentabilitate este aleatoare, nu există indicaţii asupra demersului financiar de urmat.

Dacă aplicarea principiului ierarhiei între finanţări este rară, problema costului mediu ponderat al capitalului nu va fi abordată în mod real, în măsura în care, utilizarea principiului compromisului va fi preponderent, iar raţia îndatorării optime va trece pe un plan secund. Ca regulă generală, preţul de acceptare sau de respingere a unui proiect va fi costul mediu ponderat al capitalului.

În schimb, teoriile finanţării ierarhice, preconizând în mod constant o ordine între finanţări, pun în discuţie acest aspect. Acesta este cazul teoriilor în care un clasament între finanţări este preconizat dacă investiţia prevăzută prezintă o anumită caracteristică.

Conceptul costului mediu ponderat al capitalului nu este adaptat atât timp cât factorii săi de ponderare nu au nici un sens, caz în care nu va exista o raţie optimă a îndatorării.

În concluzie, prezentarea principalelor teorii ale finanţării ierarhice a permis să se arate o mare diversitate ipotezelor raţionamentului participanţilor la gestiunea financiară a firmei.

Bibliografie [1] Myers, S.C. - “The capital Structure Puzzle”, Journal of Finance, nr. 39, 1984, p. 575-592 [2] E. Bultel - Les theories du financement hierarchique, Thèse de doctorat, Dijon, 1994,.p.

16 şi următ. [3] M. Harris şi A. Raviv - Capital structure and the information role of debt, The Journal of

finance, nr. 2, 1990. [4] Narayanan, M.P. - Managerial incentives for short-term results, Journal of Finance, 1988. [5] E. F. Fama, M. C. Jensen - Organisational forms and investment decisions, Journal of

Financial Economics, nr. 14, 1985. [6] S. Wiliamson - Liquidity, banking and bank failures, International Economic Review, vol

25, 1988.

Page 34: ANALE 2003 fulltext

34

TAXA PE VALOARE ADĂUGATĂ – SFERA DE CUPRINDERE ŞI REGIMUL DEDUCERILOR

Lect.univ.drd. Mihalea TULVINSCHI Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

VAT is an indirect tax that is settled over the operations regarding the deliveries of chattels personal, the transfer of property over the chattels personal, the import of goods, performing of professional services and similar operations.

VAT is a single and neural tax, but with fractionated payment. VAT is characterized by transparency, because it allows to each economic agent to know exactly and concretely what is the size of the obligation of payment that belongs to him. The application of VAT is done in the country where the product is consumed and not in the country where it is manufactured. TVA - Definiţie şi sferă de cuprindere

Taxa pe valoare adăugată este un impozit indirect care se stabileşte asupra operaţiunilor privind livrările de bunuri mobile, transferului proprietăţii bunurilor mobile, importului de bunuri, prestările de servicii şi operaţiunile asimilate.

Înţelegerea conţinutului TVA presupune, mai întâi, definirea noţiunii de valoare adăugată. Aceasta reprezintă valoarea nou creată de întreprindere în urma ciclului de producţie. În vederea calculării taxei, valoarea adăugată este echivalentă cu diferenţa dintre vânzările şi cumpărările din acelaşi stadiu al circuitului economic, excluzându-se producţia stocată.

Mecanismul de determinare a TVA în România, ca în majoritatea ţărilor Uniunii Europene, este indirect. Astfel, mai întâi se determină TVA colectată aferentă vânzărilor şi TVA deductibilă aferentă cumpărărilor, pe baza documentelor justificative. Apoi, se determină TVA de plată, dacă taxa colectată este mai mare decât cea deductibilă, sau TVA de recuperat în situaţia contrară.

Fiind în prezent cel mai important impozit indirect, taxa pe valoare adăugată prezintă o serie de caracteristici.

Astfel, taxa pe valoare adăugată este un impozit neutru, unic, dar cu plata fracţionată. Neutralitatea se referă la faptul că acest impozit, care nu permite nici un fel de discriminare, se prezintă sub forma unei cote care se aplică tuturor activităţilor economice. Fracţionarea derivă din faptul că TVA-ul se calculează pe fiecare stadiu care participă la realizarea şi valorificarea produsului finit.

Taxa pe valoare adăugată se caracterizează prin transparenţă deoarece ea permite fiecărui agent economic să cunoască exact şi concret care este mărimea obligaţiei de plată ce-i revine.

O altă caracteristică a TVA este aceea că aplicarea ei se face în ţara în care produsul se consumă şi nu acolo unde se produce.

Din analiza acestor trăsături caracteristice, rezultă că TVA nu are numai un rol pur tehnic, de colectare a veniturilor bugetare, ci constituie un important instrument de politică economică şi fiscală prin care sunt contracarate dezechilibrele macroeconomice.

Conform Legii nr. 345/2002 privind taxa pe valoare adăugată [4] şi Hotărârii Guvernului României nr. 598/2002 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 345/2002 se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată operaţiunile care îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiţii:

- constituie o livrare de bunuri, o prestare de servicii efectuată cu plată sau o

Page 35: ANALE 2003 fulltext

35

operaţiune asimilată acestora; - sunt efectuate de persoane impozabile; - rezultă dintr-una din următoarele activităţi economice: activităţile producătorilor,

comercianţilor, prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi cele ale profesiunilor libere sau asimilate; exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri.

Se cuprind, de asemenea, în sfera taxei pe valoare adăugată importurile de bunuri. Prin persoană impozabilă se înţelege orice persoană, indiferent de statutul său juridic,

care efectuează de o manieră independentă activităţi economice oricare ar fi scopul şi rezultatul acestor activităţi.

Prin livrare de bunuri se înţelege transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor deţinute de proprietar către beneficiar, direct sau prin persoane care acţionează în numele acestora.

Se consideră livrări de bunuri: a) vânzarea de bunuri cu plata în rate; b) trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile în

condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri;

c) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor în urma executării silite; d) orice distribuire de active de către o societate comercială către asociaţii sau

acţionarii săi, inclusiv o distribuire de active legate de lichidarea sau de dizolvarea fără lichidare a societăţii, cu excepţia transferului total al activelor şi pasivelor efectuat cu ocazia fuziunii şi divizării societăţii comerciale;

e) bunurile constatate lipsă la inventariere, cu excepţia celor distruse ca urmare a calamităţilor sau altor cauze de forţă majoră;

f) produsele agricole reţinute drept plată în natură a prestaţiei efectuate de persoane impozabile înregistrate ca plătitori de TVA, care prestează servicii pentru obţinerea şi prelucrarea produselor agricole, precum şi plata în natură a arendei.

Nu sunt considerate livrări de bunuri următoarele: - intrările şi ieşirile de bunuri constituite în rezerve de mobilizare la persoanele

impozabile înregistrate ca plătitori de TVA, mandatate în acest scop; bunurile respective constituie livrare de bunuri la scoaterea din acest regim şi la livrare către alţi beneficiari;

- bunurile distruse ca urmare a calamităţilor sau altor cauze de forţă majoră; - scoaterea în mod gratuit a unor cantităţi de produse din rezervele de stat pentru

acordarea de ajutoare umanitare; - bunurile acordate şi serviciile prestate în mod gratuit, potrivit limitelor şi destinaţiilor

prevăzute de lege, cum sunt acţiunile de sponsorizare, mecenat, protocol etc. Încadrarea în plafoanele legale se determină pe baza datelor raportate de situaţiile financiare anuale. Depăşirea plafonului constituie operaţiune asimilată livrării de bunuri şi prestării de servicii dacă s-a exercitat dreptul de deducere a TVA-ului corespunzător depăşirii, respectiv se colectează TVA. Nu se iau în calcul pentru încadrarea în aceste limite sponsorizările, acţiunile de mecenat sau alte acţiuni prevăzute prin legi, acordate în numerar;

- preluarea de către persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de TVA a unor bunuri din activitatea proprie pentru a fi utilizate în scopul desfăşurării activităţii economice a acestora;

- aportul în natură la capitalul social al unei societăţi comerciale, în cazul în care beneficiarul este o persoană impozabilă care are dreptul de a deduce total taxa pe valoare adăugată, dacă taxa ar fi aplicabilă la transferul respectiv.

Operaţiunile privind schimbul de bunuri au efectul a două livrări. În cazul transferului dreptului de proprietate asupra unui bun de către două sau mai multe persoane impozabile, prin intermediul mai multor tranzacţii, fiecare tranzacţie se consideră o livrare separată, fiind impozitată distinct, chiar dacă bunul respectiv este transferat direct beneficiarului final.

Page 36: ANALE 2003 fulltext

36

Acelaşi regim se aplică în cazul schimbului de bunuri cu servicii. Se consideră prestări de servicii orice activitate care nu constituie livrare de bunuri.

Astfel de operaţiuni pot fi: a) orice muncă fizică sau intelectuală; b) lucrări de construcţii-montaj, c) transport de persoane şi mărfuri; d) servicii de poştă şi telecomunicaţii, de transmisiuni radio şi TV; e) închirierea, arendarea şi concesionarea de bunuri mobile sau imobile; f) operaţiuni de intermediere sau de comision; g) reparaţii de orice natură; h) cesiuni şi concesiuni ale drepturilor de autor, brevete, licenţe, mărci de fabrică şi de

comerţ, titluri de participare şi alte drepturi similare; i) servicii de publicitate; j) operaţiuni bancare, financiare, de asigurare şi/sau reasigurare; k) punerea la dispoziţie de personal; l) mandatarea; m) asigurarea sau cedarea unei clientele, exclusivitatea asupra unei vânzări sau

cumpărări; n) angajamentul de a nu exercita o activitate economică sau un drept dintre cele

menţionate la lit. h); o) amenajarea de spaţii de parcare, de depozitare şi de camping; p) activităţile hoteliere şi de alimentaţie publică; r) asigurarea accesului la reţelele de comunicaţii şi a posibilităţii de utilizare a

acestora; s) prestaţiile consilierilor, inginerilor, avocaţilor, notarilor publici, executorilor

judecătoreşti, auditorilor, experţilor contabili, birourilor de studii şi alte prestaţii similare, precum şi prelucrarea de date şi furnizarea de informaţii;

t) operaţiuni de leasing. Sunt asimilate cu prestările de servicii următoarele operaţiuni: a) utilizarea bunurilor care fac parte din activele persoanei impozabile în alte scopuri

decât cele legate de activitatea sa economică sau pentru a fi puse la dispoziţie, în vederea utilizării în mod gratuit, altor persoane fizice sau juridice, dacă taxa pe valoare adăugată aferentă acestor bunuri a fost dedusă total sau parţial;

b) prestările de servicii efectuate în mod gratuit de persoana impozabilă în alte scopuri decât cele legate de activitatea sa economică, pentru uzul personal al angajaţilor săi sau al altor persoane, dacă taxa pe valoare adăugată aferentă acestor prestări a fost dedusă total sau parţial.

Prin import de bunuri se înţelege introducerea în ţară a unor bunuri, provenind din străinătate, de către orice persoană, indiferent de statutul său juridic, direct sau prin intermediari, plasate în regim vamal de import sau în regimuri vamale suspensive.

Regimul deducerilor privind TVA

În contabilitate se înregistrează în conturi distincte taxa aferentă cumpărărilor (taxa deductibilă) şi taxa aferentă vânzărilor (taxa colectată). Deoarece taxa pe valoare adăugată nu trebuie să influenţeze rezultatul firmei, aceasta va plăti statului numai diferenţa dintre taxa colectată şi taxa deductibilă.

Plătitorii de taxă pe valoare adăugată au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor sau serviciilor destinate realizării de operaţii impozabile. Calculul taxei de plată se poate face prin metoda deducerii sau prin metoda determinării la fiecare etapă a circuitului economic la care se aplică cota de impozit. Cele mai multe ţări aplică metoda deducerilor, metodă adoptată şi de reglementările juridice din România.

Metoda determinării taxei pe valoare adăugată la fiecare etapă a circuitului

Page 37: ANALE 2003 fulltext

37

economic constă în stabilirea valorii adăugate aferente operaţiunilor realizate în circuitul economic din fiecare unitate patrimonială, valoare ce constituie baza de calcul la care se aplică cota de impozitare, rezultând direct taxa pe valoare adăugată de plată, care se înscrie în factură şi se încasează de la client.

Metoda deducerii se caracterizează prin aceea că baza de impozitare la care se aplică cota procentuală de TVA este preţul, respectiv tariful aferent bunurilor livrate şi al serviciilor prestate şi nu doar valoarea adăugată ca diferenţă între preţul de livrare şi costul de achiziţionare.

Astfel, la achiziţionarea de bunuri, taxa pe valoare adăugată înscrisă distinct în factura furnizorului, calculată prin aplicarea cotei la preţul de livrare, se înregistrează de către client ca un drept de creanţă faţă de bugetul statului, deci nu este înregistrată pe cheltuieli.

La vânzări de bunuri sau prestări de servicii, factura emisă va cuprinde preţul, respectiv tariful acestora şi taxa pe valoarea adăugată calculată prin aplicarea cotei procentuale asupra preţului de livrare, respectiv tariful-taxă ce se înregistrează ca obligaţie faţă de bugetul statului.

Deci, la achiziţii firma plăteşte furnizorului TVA aferent preţurilor, respectiv tarifelor bunurilor şi serviciilor primite, iar la vânzare aceasta încasează de la client TVA aferent preţurilor şi tarifelor bunurilor livrate şi prestaţiilor executate.

Decontarea TVA-ului cu bugetul statului se face pentru diferenţa care rezultă dintre TVA-ul aferent facturilor emise clienţilor (TVA colectată) şi TVA-ul aferent facturilor primite de la furnizori (TVA deductibilă). Scăderea din TVA colectată a TVA deductibilă constituie operaţia de deducere. Dacă TVA colectată este mai mare decât TVA deductibilă, diferenţa este taxa de plătit la bugetul statului; dacă TVA deductibilă este mai mare, diferenţa este de recuperatĂ de la buget.

Plătitorii taxei pe valoare adăugată au deci dreptul de deducere a taxei aferentă intrărilor de bunuri sau serviciilor destinate realizării de operaţiuni impozabile.

Dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată se manifestă prin: - reţinerea lunară, din taxa pe valoare adăugată aferentă livrărilor de bunuri şi servicii,

a taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor; - rambursarea de către organul fiscal a sumei reprezentând diferenţa dintre taxa

deductibilă şi taxa colectată (atunci când prima este mai mare decât cea din urmă); - compensarea efectuată de contribuabil în limita taxei de plată rezultate din decontul

lunii anterioare sau din deconturile lunilor următoare, după caz; - compensarea efectuată de organele fiscale cu alte impozite şi taxe datorate bugetului

de stat de către contribuabil ori cu taxa pe valoare adăugată datorată bugetului de stat de furnizorii sau prestatorii acestuia, în limita taxei rezultate din facturile fiscale aferente bunurilor livrate şi/sau serviciilor prestate beneficiarului care solicită compensare, neachitate până la data efectuării controlului.

Plătitorii de TVA au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor şi serviciilor achiziţionate destinate:

- realizării de operaţiuni supuse TVA (19%); - vânzării de bunuri şi servicii scutite pentru care, prin lege, se prevede expres dreptul

de deducere; - acţiuni de sponsorizare şi alte acţiuni prevăzute de lege, în limitele şi pe destinaţiile

stabilite. Exercitarea dreptului de deducere nu se face pentru fiecare operaţie în parte ci pentru

ansamblul operaţiilor realizate în cursul unei luni. Nu poate fi dedusă taxa pe valoare adăugată aferentă intrărilor referitoare la: - operaţiuni care nu au legătură cu activitatea economică a persoanelor impozabile; - bunuri/servicii achiziţionate de furnizori/prestatori în contul clienţilor şi care apoi se

decontează acestora; - servicii de transport, hoteliere, alimentaţie publică şi altele de aceeaşi natură, prestate

Page 38: ANALE 2003 fulltext

38

pentru persoane impozabile care desfăşoară activitate de intermediere în turism, - băuturi alcoolice şi produse din tutun destinate acţiunilor de protocol; - bunurile lipsă sau depreciate calitativ în timpul transportului, neimputabile, pe baza

documentelor întocmite pentru predarea-primirea bunurilor de la transportator şi pentru înregistrarea lor în gestiunea persoanei impozabile.

În situaţia în care un agent economic realizează atât operaţiuni impozabile, cât şi operaţiuni scutite de plata TVA-ului, dreptul de deducere se determină în raport cu participarea bunurilor sau serviciilor achiziţionate la realizarea operaţiunilor impozabile.

Gradul de participare al bunurilor şi serviciilor achiziţionate la realizarea de operaţiuni impozabile se determină pe bază de pro-rată rezultată ca “raport între: veniturile obţinute din operaţiuni care dau drept de deducere, la numărător, iar la numitor veniturile de la numărător plus veniturile obţinute din operaţiuni care nu au drept de deducere, subvenţii, alocaţii de la bugetul de stat sau bugetele locale, precum şi orice alte venituri din care este finanţată activitatea”[5].

Se exclud din calculul pro-ratei veniturile financiare dacă acestea nu provin din activitatea profesională specifică cu caracter financiar efectuată de unităţi care desfăşoară activităţi financiar-bancare. Unităţile care realizează investiţii proprii finanţate din subvenţii sau alocaţii de la bugetul de stat sau bugetele locale nu vor lua în calculul pro-ratei aceste sume. Pro-rata se determină, de regulă anual, iar în cazuri excepţionale menţionate de legislaţie se poate determină lunar.

Condiţiile în care agenţii economici pot beneficia de dreptul la deducerea taxei pe valoare adăugată aferentă intrărilor reglementate prin lege, sunt:

a) să justifice prin documentele legale cuantumul taxei; b) să justifice că bunurile în cauză sunt destinate pentru nevoile firmei şi sunt

proprietatea acesteia. Dreptul de deducere priveşte numai taxa care este înscrisă într-o factură fiscală sau în

alt document legal care se referă la bunuri sau servicii destinate pentru realizarea operaţiunilor prevăzute de lege şi ia naştere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă.

Bibliografie 1. Costel Istrate – Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei, ediţia a 2-a, Ed. Polirom,

Iaşi, 2000 2. Mihai Ristea – Contabilitatea între fiscal şi gestionar, Ed. Tribuna Economică,

Bucureşti, 1998 3. A. Viandier, Ch. de Lauzenghein – Droit comptable, 2-eme edition, Dalloz, Paris, 1993 4. xxx – Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoare adăugată publicată în MO nr.

371/01.06.2002 5. xxx – Hotărârea Guvernului României nr. 598/13.06.2002 pentru aprobarea Normelor de

aplicare a Legii nr. 345/2002 publicată în MO nr. 437/22.06.2002

Page 39: ANALE 2003 fulltext

39

SERVICIILE DE BANKING ELECTRONIC ÎN SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

Prep. univ. Ştefăniţă ŞUŞU Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Résumé

Les progrès de la science et de la technologie (de l’informatique) apparaissent aussi dans le cadre des services de banking électronique dans le systeme bancaire de Roumanie, des l’apparition du banking électronique, du banking sur Internet et aussi du banking sur mobile. Ces technologies offrent au client de la banque les memes facilitès ce qui diffère c’est la liberté d’action offerte et le canal utilisé pour la communication avec la banque.

Introdus pe piaţa românească de marile bănci internaţionale, “funcţionarul electronic” a ajuns să facă parte din ofertele majorităţii băncilor autohtone. La început a fost electronic-banking-ul, a urmat Internet-banking-ul, iar de curând, în România a fost introdus serviciul de mobile-banking. Toate cele trei servicii oferă clientului băncii, în principiu, cam aceleaşi facilităţi. Diferenţele dintre ele constau în libertatea de mişcare oferită şi în canalul folosit pentru a comunica cu banca. Electronic-banking-ul sau E-banking-ul este primul dintre aceste servicii care îl scutesc pe cetăţean (clientul băncii) de drumurile zilnice la bancă. E-banking-ul permite utilizatorului să facă de acasă, din faţa calculatorului, operaţiuni în contul bancar. Astfel, clientul nu mai este obligat să meargă la bancă, să stea la coadă la ghişeu să completeze formulare, să le semneze, să le ştampileze, să le înmâneze funcţionarului bancar, într-un cuvânt, să piardă timp foarte preţios. Acest tip de serviciu nu este o noutate în mediul bancar. Citybank utilizează sisteme de E-banking de peste 20 de ani, iar în România se numără, alături de ING Barings şi ABN Amro, printre pionierii introducerii acestui tip de servicii. Operaţiunile care se pot efectua prin intermediul E-banking-ului pornesc de la vizualizarea soldurilor conturilor firmelor, ajungând până la plăţi, transferuri şi schimb valutar, creare de depozite la termen etc. (etc). Conexiunea dintre bancă şi computerul companiei se face printr-o linie telefonică obişnuită, la care calculatorul este conectat cu ajutorul unui modem. Computerul nu trebuie să fie prea sofisticat. Un model 486, depăşit de mult din punct de vedere tehnologic, este suficient pentru a beneficia în condiţii foarte bune de avantajele E-banking-ului. O altă facilitate de care beneficiază utilizatorii E-banking-ului o reprezintă interfaţa care se realizează între softul instalat între acest serviciu şi programul de contabilitate al firmei. Astfel, tranzacţiile realizate prin E-banking sunt automat înregistrate şi în contabilitate. Apărut de câţiva ani în străinătate şi de circa doi ani în România, Internet banking-ul măreşte şi mai mult gradul de libertate al celor care ordonă plăţi şi transferuri. Aceştia nu mai sunt legaţi, în relaţia cu banca, de drumul la ghişeu, dar nici măcar nu trebuie să se afle la sediul firmei. Dacă la E-banking serviciul nu se putea accesa decât de la calculatorul aflat în companie, Internet-banking-ul poate fi utilizat de la orice calculator conectat la Internet, indiferent unde se află acesta. Practic, în cele mai multe cazuri, utilizatorul serviciului nici măcar nu trebuie să posede un calculator, accesul putându-se realiza şi de la un Internet Café. Operaţiunile care se pot realiza sunt aceleaşi ca în cazul E-banking-ului: transmiterea ordinelor de plată, transferuri, schimb valutar, vizualizarea situaţiei conturilor etc. Deja, băncile au început să sară peste etapa primară a E-banking-ului, direct la

Page 40: ANALE 2003 fulltext

40

Internet Banking. Principala problemă care trebuie avută în vedere de către o bancă în momentul în care implementează acest tip de serviciu este securitatea comunicaţiilor prin Internet.

Procedura care trebuie urmată pentru a beneficia de serviciu este strictă, tocmai pentru o siguranţă maximă: solicitantul, care trebuie să aibă cont deschis, vine la bancă, completează o cerere, apoi i se înmânează în plic închis un “user name” şi o parolă. Intră apoi, pe site-ul băncii, introduce “user name”-ul şi parola primite şi în acel moment este conectat. După aceasta, este obligat să îşi schimbe parola, astfel încât nici angajaţii băncii să nu o mai cunoască. Un mare avantaj pe care îl au utilizatorii serviciului de Internet-banking de la BCG îl reprezintă faptul că toate datele referitoare la firma către care se face plata se completează automat. Firma care ordonă plata prin internet este de ajuns „să scrie” doar numele destinatarului banilor. În cazul în care către acesta au mai fost făcute transferuri în trecut, restul datelor sunt completate automat din memoria calculatorului. Practic, timpul de completare scade de patru ori. Comparaţia cu timpul necesar completării manuale nici nu-şi mai are rostul. În momentul de faţă, oamenii de afaceri români pot beneficia chiar de libertate totală în contactul cu banca. Transferurile bancare, ordinele de plată, schimburile bancare, precum şi consultarea istoricului operaţiilor se pot realiza direct de pe telefonul mobil. Demirbank a introdus, în premieră în România, serviciul de Mobile-banking. Banca nu percepe nici o taxă pentru acest serviciu, clientul neavând nevoie decât de un telefon mobil cu WAP (Wireless Application Protocol) şi de un abonament pentru acest serviciu, la reţelele de telefonie mobilă.

Un client al băncii, pentru a utiliza Mobile - banking, trebuie să semneze un contract cu banca. El primeşte un “user-name” şi o parolă, apoi poate să-şi utilizeze telefonul mobil pentru operaţiuni bancare. Există o singură constrângere - banii din cont pot fi transferaţi către o listă predefinită de companii. În cazul în care telefonul mobil este pierdut şi, prin absurd, găsitorul ar cunoaşte “user name”-ul şi parola, nu ar putea să transfere banii din cont decât spre o firmă din lista predefinită.

Tabel nr.1. Caracterizarea serviciilor bancare electronice

BANCA SERVICII OPERAŢIUNI POSIBILE COSTURI

Banca Română de dezvoltare

E-banking “Multix” Primire extrase de cont Plăţi în lei

Plăţi în valută

30$/lună/sediu comisioane cu 10% mai mici la ordine

de plată în lei Banca

Transilvania E-banking “BT-

Ultra” transmitere ordine de plată, constituire şi

lichidare de depozite, operaţiuni pe piaţa

valutară, plata salariilor în cont pentru angajaţi,

istoric plăţi

9$/lună în primele două luni

15$/lună pentru un client legat la un terminal de lucru 9$/lună pentru al doilea client legat la acelaşi terminal

5$/lună pentru următorii clienţi legaţi la acelaşi

terminal Banca Ţiriac E-Banking

“Office2Office” plăţi în lei şi în valută, în ţară şi în străinătate,

extrase de cont, vizualizare solduri

istoric tranzacţii, creare

25$/lună

Page 41: ANALE 2003 fulltext

41

BANCA SERVICII OPERAŢIUNI POSIBILE COSTURI

rapoarte Banc Post E-Banking “eBank” consultare solduri,

emitere extrase de cont, ordonare plăţi în lei şi în valută, verificare dacă un partener de

afaceri se află pe lista Fondului Naţional al Persoanelor cu Risc

24$/lună

Online Banking oferit de BA/CA

Una din băncile care a investit multe (un volum mare de) resurse, atât în realizarea cât şi în promovarea serviciului său de Internet-banking, pe care l-a denumit “Online Banking”, este BANKAUSTRIA CREDITANSTALT (BA/CA). Una din deschizătoarele de drum în introducerea E-bankingului în România, BA/CA a reuşit, încă de la începutul acestui an, să pună la punct un serviciu de Internet-banking, atât de uşor de utilizat, dar şi foarte util. În spiritul noii strategii CEE, ca prima bancă occidentală în România, Bank Austria Creditanstalt România (BA/CA România) a lansat serviciul sau Internet Banking - Online Banking. Prin intermediul acestuia, clienţilor BA/CA România li se oferă posibilitatea de a îşi accesa conturile prin Internet, unul dintre viitoarele canale de distribuţie ale industriei bancare.

Pentru a deveni unul dintre liderii pieţei europene de Internet, Bank Austria, membră a grupului german HypoVereinsbank, a dezvoltat o strategie integrată de Internet, care se va implementa de asemenea în toate filialele din Europa Centrală şi de Vest. După Slovacia, România este a doua ţară în care acest serviciu este oferit clienţilor.

Online Banking oferă clienţilor BA/CA România posibilitatea să utilizeze acest serviciu pentru a verifica şi a tipări soldul şi tranzacţiile efectuate pe conturile lor şi pentru a ordona plăţi domestice, transferuri interne, schimburi valutare între conturi ale aceluiaşi client, să transmită ordine de plată programate şi să constituie depozite la termen.

Pentru a asigura protecţia informaţiilor, serviciul Online Banking foloseşte o encriptare a datelor de tipul 128-bit SSL, care este momentan cel mai avansat algoritm de encriptare. Ceea ce aduce BA/CA nou pe piaţa românească este realizarea accesului în sistem prin trei nivele de securitate. Siguranţa maximă este asigurată prin utilizarea unui nume de identificare al clientului (ID), un cod personal de identificare (PIN) şi un token (parola) generat de către dispozitivul de securitate Digipass 300 pe baza PIN-ului. Online Banking facilitează operaţiunile bancare cu BA/CA România. Prin Online Banking clienţii BA/CA România au posibilitatea de a efectua tranzacţii 24 ore/zi, 7 zile pe săptămână din orice loc: de acasă, de la serviciu, chiar şi în vacanţă dacă au acces la Internet. Noua modalitate de a efectua operaţiuni bancare este la îndemână, rapidă, sigură şi susţinută de un Help Desk activ între 8.00 a.m. - 00.00 p.m. În plus, clientul poate economisi bani, taxele şi comisioanele fiind cu 50% mai mici decât în cazul operaţiunilor tradiţionale. Online Banking va fi oferit atât clienţilor persoane fizice cât şi clienţilor persoane juridice. Pentru a putea accesa acest serviciu, clientul trebuie să aibă un cont curent la BA/CA România şi să încheie un contract de Online Banking.

Ca membru al grupului HypoVereinsbank (HVB), grupul Bank Austria a devenit unul dintre liderii pe piaţa bancară europeană - împreună cu HypoVereinsbank grupul este categoric pe locul trei la nivel european. În grupul HVB, Bank Austria este responsabilă pentru Europa Centrală şi de Est şi administrează reţeaua bancară din regiune. Aproape 20.000 de angajaţi deservesc 2,5 milioane de clienţi în 700 de filiale. Alături de banca comercială grupul include şi CAIB Investmentbank şi BA/CA-Leasing. Aceste două companii sunt de asemenea active în aproape toate ţările Europei Centrale şi de Est.

Page 42: ANALE 2003 fulltext

42

1. Descrierea serviciului Online Banking Online-Bankig este o formă modernă de administrare a conturilor deschise la BA/CA

România S.A. Datorită acestui serviciu, clienţii îşi pot accesa conturile 24 ore pe zi, şapte zile din şapte.

Clienţii care folosesc Online Banking pot face următoarele prin intermediul Internetului: Verificarea soldului şi a tranzacţiilor de pe conturile personale. Ordonarea de plăţi interne. Transferuri interne (schimburi valutare între conturile aceluiaşi client).Efectuarea de plăţi interne programate.Efectuarea de depozite la termen. Bineînţeles, aceste servicii vor fi extinse sau ajustate în funcţie de cererile clienţilor.

2. Beneficiile Online Banking Clienţii utilizatori ai Online-Banking au parte de următoarele avantaje: TIMP - valabilitate non-stop LOC - accesare de aproape oriunde: acasă, la lucru şi chiar în vacanţă METODA - convenabilă şi rapidă PREŢ - 50% mai ieftin decât modul tradiţional de operare prin intermediul

sucursalelor băncii SECURITATE - un canal foarte sigur de operare bancară 3. Cum se poate deveni utilizator Online Banking Pentru a beneficia de serviciul Online Banking service, trebuie: Să se încheie un contract pentru serviciul Online Banking Să se specifice conturile desemnate pentru Online Banking Să se primească din partea filialei băncii un aparat de securitate Să se plătească garanţia pentru aparatul de securitate. 4. Detalii organizatorice Când se încep operaţiunile bancare prin Internet Banking trebuie luat în consideraţie

următoarele: Dacă un client efectuează o plată internă sau un schimb valutar trebuie să se ţină cont

de ora limită de procesare pentru aceste tranzacţii. Dacă banca primeşte o plată internă după ora limită de procesare, aceasta va fi procesată în următoarea zi lucrătoare. Dacă un ordin de schimb valutar este primit după ora limită de procesare, de asemenea va fi procesat în următoarea zi lucrătoare şi rata de schimb validă va fi prima validă în acea zi lucrătoare.

Dacă se efectuează un depozit la termen pe o săptămână, trebuie să se ia în consideraţie că suma minimă pentru un depozit pe această perioadă este de 25.000$ sau echivalentul.

Pentru orice informaţii, întrebări sau ajutor se va contacta Help Desk la numărul de telefon +401 203 23 13, în fiecare zi între 08.00 a.m. - 00.00 p.m., inclusiv sâmbăta şi duminica.

5.Cerinţe tehnice Din punct de vedere tehnic, pentru a accesa Online Banking este nevoie de un PC cu

sistem de operare Microsoft Windows 95, 98, NT, 2000 sau Millennium şi acces la Internet cu Internet Explorer 4.01 sau mai performant (se recomandă versiunea 5.5.), sau Netscape Navigator 4.07 sau mai performant. MS Java Virtual Machines, trebuie sa fie versiunea 5.0 release 3194 sau mai mare.

În plus faţă de aceste condiţii, când se efectuează conectarea folosind Online Banking trebuie să se folosească întotdeauna dispozitivul de securitate pe care BA/CA România S.A. îl oferă spre folosire, conform contractului Online Banking.

Page 43: ANALE 2003 fulltext

43

6. Securitate Produsul Online Banking al BA/CA România S.A. a fost conceput în cooperare cu o

companie specializată în software cu experienţă în produse similare. Din motive de securitate se foloseşte o tehnologie de encriptare pe 128-biţi (momentan

cea mai avansată tehnologie de encriptare) pentru comunicarea între computerul clientului şi serverul băncii.

Formula de codificare este generată în funcţie de mişcările mouse-ului clientului de fiecare dată când este conectat la Online Banking. De aceea este necesar să se mişte mouse-ul întotdeauna pentru câteva secunde când are loc conectarea. Datorită acestor mişcări este asigurat un nivel înalt al siguranţei transferului de date.

Pentru fiecare conectare, trebuie să se introducă codul generat de dispozitivul de securitate (numit TOKEN) pe care îl primeşte la semnarea contractului pentru serviciul Online Banking. Oricum, va trebui să se confirme orice tranzacţie pe care o va face folosind dispozitivul de securitate. Serviciul BT-ULTRA al Băncii Transilvania

Serviciul BT - ULTRA permite: • efectuarea, validarea şi transmiterea către bancă a ordinelor de plată • primirea informaţiilor privind încasarea sumelor, soldul şi scadenţa creditelor,

valoarea şi scadenţa creditelor, valoarea şi scadenţa depozitelor constituite la Banca Transilvania plata salariilor în cont sau pe card pentru angajaţii firmei operaţiuni de schimb valutar obţinerea informaţiilor privind tranzacţiile efectuate, extrasele de cont şi alte situaţii pe baza criteriilor de selectare stabilite de dumneavoastră obţinerea de informaţii generale privind cursurile valutare, cursurile BNR, cotaţiile valutelor faţă de USD şi evoluţia acestora

În raport cu clienţii obişnuiţi ai Băncii Transilvania, cei ce optează pentru serviciul BT-ULTRA beneficiază de următoarele facilităţi:

doar cu un calculator şi un modem, pot intra în legătură cu banca oricând doresc, 24 de ore pe zi, 7 zile din 7

este o modalitate comodă de a economisi timp, menţinând permanent relaţia cu banca

securitatea este asigurată prin cele mai moderne sisteme de parolare şi criptare a datelor

beneficiază de operativitate prin executarea în aceeaşi zi a ordinelor de plată primite până la ora 18 sau procesarea lor a doua zi lucrătoare, dacă acestea se transmit după ora 18

softul se instalează gratuit, asigurându-se service-ul şi instruirea utilizatorului Configuraţia minimă pe care poate rula software-ul necesar serviciului este următorul: -un calculator -memorie de minim 16 Mb RAM -hard disk de minim 500 Mb -modem intern sau extern imprimantă Windows (95 - 98, NT, Windows 2000, Millennium) Aceste noi sisteme nu aduc avantaje doar clienţilor băncilor. Băncile au, la rândul lor,

foarte mult de câştigat. Funcţionarii nu mai trebuie să verifice şi să introducă în calculator ordinele de plată scrise manual de client. Nu se mai formează cozi la ghişee, iar banca poate lucra şi cu clienţi din oraşe în care nu există puncte de lucru. Bank Austria Credianstalt România “premiază” chiar clienţii utilizatori ai Electronic şi Internet-banking-ului. Ei au comisioane cu 50% mai mici la operaţiunile efectuate prin aceste sisteme.

Page 44: ANALE 2003 fulltext

44

Bibliografie

1. Revista CAPITAL - nr. 15, 12 aprilie 2001 - Articolul “Ghişeul bancar se mută la client în buzunar”, autor Paul Cristian Ştefănescu

2. Site-urile băncilor: - Banca Transilvania www.bancatransilvania.ro - BANCPOST www.bancpost.ro - Banca Comerciala Romana www.bcr.ro - Banca Comerciala Unirea www.unirea.ro - Banca Romana de Dezvoltare www.brd.ro - Citibank www.citibank.com/romania - Banc Austria Creditanstalt www.baca.ro - National Bank of Greece www.nbg.ro - ROBANK www.robank.ro - Banca Naţională Română www.bnro.ro

Page 45: ANALE 2003 fulltext

45

CAPITALUL FINANCIAR ŞI PIAŢA

Preparator: Anisoara Niculina DASCHIEVICI Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Piaţa capitalurilor include pieţele pentru noile emisiuni şi tranzacţionarea instrumentelor pieţei monetare, obligaţiunilor şi acţiunilor. Ea leagă emitenţii hârtiilor de valoare cu investitorii individuali şi instituţionali prin intermediul brokerilor, dealeri -lor şi a celor care subscriu la emisiuni. Pieţele de capital pot fi grupate în funcţie de anumite caracteristici cum sunt:

tipul valorilor mobiliare tranzacţionate procedurile de tranzacţionare utilizate localizarea fizică a pieţei, ş.a. Procesul investiţional se află în strânsă legătură cu piaţa capitalului, deoarece crearea şi

funcţionarea oricărui tip de întreprindere sau activitate necesită capitaluri. Piaţa capitalurilor cuprinde două nivele de natură diferită1: piaţa monetară şi piaţa financiară. A)Piaţa monetară se referă la tranzacţiile cu titluri comerciale şi de stat cu termen de maturitate de până la un an de zile şi la tranzacţiile interbancare de reglare a depozitelor, adică ea se ocupă de cererea şi oferta de capitaluri pe termen scurt. Concret, scopul pieţei monetare este de a asigura transformarea continuă şi reciprocă a creditelor pe termen scurt şi a sumelor în numerar, punând de acord disponibilităţile de plată şi de credit în economie, pe termen scurt. Titlurile de credit care mijlocesc relaţiile între diferitele întreprinderi sunt: biletul de ordin, cambia, warantul, cecul, iar aceste hârtii de valoare sunt tranzacţionate pe piaţa monetară, alături de depozitele la vedere sau pe termen, certificate la vedere sau titlurile pe termen scurt. Piaţa monetară serveşte la absorbţia activelor monetare ale celor care economisesc şi care doresc să rămână într-o poziţie „lichidă”, deoarece le dă posibilitatea să-şi retragă sau să-şi încaseze fondurile aproape imediat şi se apreciază că pieţele monetare funcţionează şi ca pieţe valutare. Piaţa monetară converteşte activele disponibile pe termene foarte scurte (24 de ore până la o săptămână) în active pe termene mai mari (3-12 luni), adică pe termene considerate scurte. Acest proces de convertire poate continua spre termene medii şi lungi şi atunci se poate ajunge la piaţa financiară, dacă ea există şi funcţionează într-o economie. Piaţa monetară este mai puţin generatoare de investii productive, dar ea antrenează frecvent şi rapide deplasări de capitaluri de pe o piaţă pe alta, de la o ţară la alta, în căutare de plasamente avantajoase, iar uneori poate avea loc chiar o convertire interpieţe a capitalurilor pe termen scurt în capitaluri pe termen mediu şi lung (un proces foarte riscant şi care a dus la falimentarea multor bănci, făcându-le să ceară oportunităţi prin refinanţarea împrumuturilor la băncile centrale). B)Piaţa financiară reprezintă piaţa capitalurilor pe durată îndelungată (şi, de obicei, se confundă cu întreaga piaţa de capital). Deci, piaţa financiară este aceea pe care se negociază titluri pe termene medii şi lungi, incluzând, îndeosebi, acţiuni şi obligaţiuni, dar şi contracte –adică valori mobiliare, iar această piaţă este strâns legată de procesul investiţional. Aşa cum este cunoscut, piaţa financiară cuprinde:

• cererea şi oferta de capital pentru plasamente pe termene medii şi lungi; 1 Anghel, N.,Piaţa de capital şi eficienţa investiţiilor,Ed. Dova, Craiova, 1996

Page 46: ANALE 2003 fulltext

46

• instituţiile (organismele) prin intermediul cărora sunt colectate ţi plasate capitalurile disponibile.

Capitalul mobilizat pentru plasamente pe termen lung poartă numele de capital financiar. Cererea de capital este determinată de către cei care au nevoie de capitaluri pe termene medii şi lungi, adică între 1-5 ani şi peste 5 ani. Cererea de capital poate veni de la guverne centrale, de la autorităţi locale (judeţene, municipale, comunale), de la societăţi cu caracter comercial (industriale, agricole), instituţii publice, instituţii bancare şi de asigurări, organisme financiar-bancare internaţionale, cum ar fi Banca Mondială (BIRD), Banca Europeană (BERD), Fondul Monetar Internaţional (FMI) etc. Cererea de capital financiar este analizată de două categorii:

cererea structurală de capital; cererea conjuncturală de capital;

Cererea structurală de capital este determinată de constituirea dar majorarea fondurilor financiare ale unor instituţii, organisme, organizaţii, precum şi finanţarea unor acţiuni şi programe economice în diferite domenii (industrie, agricultură, transporturi, servicii publice etc). Cererea conjuncturală de capital este determinată de deficitele balanţelor de plăţi externe, de restricţiile excesive pe linie de credite interne sau externe, de anumite dereglări în constituirea resurselor pentru investiţii. Cererea de capital este strâns legată de problema fluctuaţiei investiţiilor, care urmează ciclul afacerilor. Astfel, dacă în perioadele de expansiune economică şi, şai ales, imediat după etapa de recesiune se observă o creştere accentuată a investiţiilor, ritmul de creştere al investiţiilor depăşind ritmul de creştere al consumului, în schimb, în perioadele de recesiune, ritmul investiţiilor începe să scadă vertiginos, prevestind perioadele de criză profundă, cu investiţii foarte reduse, cu blocaje şi stagnare economică. Oferta de capital provine de la deţinătorii de capital pe termen lung, care doresc să cumpere valori mobiliare, şi anume, ofertanţii de capital pot fi: societăţi comerciale, întreprinderi productive, bănci, companii de asigurări, persoane particulare (singulare sau familie), precum şi sectorul public, format din administraţia centrală de stat (statul, regiile autonome, instituţii autonome de interes naţional) şi din administraţia locală (judeţe, municipii, oraşe comune),toţi aceşti ofertanţi putând fi din ţară sau din străinătate.

Lista operaţiilor specifice pe piaţa capitalurilor se stabileşte de către fiecare ţară şi aceste s-ar putea grupa în trei categorii:

a)plasarea şi negocierea valorilor mobiliare(acţiuni şi obligaţiuni); b)împrumuturi pe titluri de credit(lombard) c)împrumuturi ipotecare. Instituţiile şi organismele care facilitează interferenţa cererii cu oferta de capital şi

alcătuiesc organizarea pieţei capitalurilor sunt bursele de valori mobiliare, băncile şi persoanele care au ca profesie vânzarea şi cumpărarea titlurilor de credit.

Concret, există două mari segmente ale pieţei financiare: Piaţa primară, pe care are loc plasarea de noi emisiuni de titluri ale celor în căutarea de fonduri pentru finanţare; Piaţa secundară, care este bursa de valori propriu-zisă, prin care se negociază titluri de valoare, anterior emise şi la preţuri numite cursuri, determinate de cererea şi oferta de titluri, de rata dobânzii, de factori politici etc., şi care pot fi superioare sau inferioare preţurilor de achiziţie.

Funcţionarea pieţei de capital este influenţată şi, la rândul ei, influenţează întregul mecanism economico-financiar, în special, ciclul afacerilor. Dacă cheltuielile de investiţi încep să scadă, efectul este scăderea producţiei şi a ocupării forţei de muncă, iar stoparea declinului investiţiilor poate fi realizată de guverne prin reducerea impozitelor şi taxelor pentru a proteja veniturile şi permite ocuparea normală a forţei de muncă.

Page 47: ANALE 2003 fulltext

47

O politică monetară restrictivă cu rate înalte ale dobânzii şi cu o politică fiscală excesivă, determină o scădere accentuată a cheltuielilor de investiţii.

Modalităţile de punere în circulaţie a acţiunilor existente în ţările cu tradiţie în acest domeniu urmăresc o distribuire rapidă a acţiunilor noilor societăţi în masa doritoare de a subscrie. Plasarea acţiunilor se face prin intermediul băncilor ce au un număr de sucursale şi filiale teritoriale, iar pentru o şi mai bună activitate, mai multe bănci pot forma împreună un sindicat financiar de emisiune(care se poate ocupa, deopotrivă, şi de secţiuni şi de obligaţiuni).

Există trei de sindicate financiare de emisiune, care au competenţe diferite. a)Sindicatele de plasament sunt simple intermediare între întreprinderile emitente de

titluri de valoare şi masa de doritori de a subscrie, negarantând reuşita emisiunii de acţiuni şi obligaţiuni, ele fiind plătite de întreprinderea emitentă cu un comision de plasament.

b)Sindicatele de angajare fermă subscriu ele însele întregul volum de emisiuni de titluri de valoare la un anumit preţ şi, apoi, le difuzează în public la alt preţ, câştigând diferenţa, ele fiind interesate total în reuşită, dar şi în ocuparea unor pachete de control.

c)Sindicatele de garantare sunt acele sindicate care asigură(garantează)reuşita plasării titlurilor fără a le cumpăra ele însele, dar percepând un comision de garantare mult mai mare decât cel de plasament, deoarece, dacă nu se pot plasa toate titlurile, cele nevândute sunt păstrate de aceste sindicate.

Cererea şi oferta de capital pe piaţa financiară internă În România ca şi în toate celelalte ţări est-europene, se pune problema constituirii unor pieţe de capital, reglementate în conformitate cu elementele economiei de tranziţie. Apariţia şi funcţionarea pieţei de capital depinde, esenţial, de procesul privatizării, care generează atât piaţa primară financiară, cât şi piaţa secundară. Transferul de proprietate dinspre sectorul de stat înspre întreprinzătorii privaţi trebuie să se facă concomitent cu crearea mecanismelor economico-financiare pentru realizarea transferului de capital şi funcţionarea economiei de piaţă, în care piaţa capitalurilor şi bursa de valori joacă un rol esenţial. Pentru întreprinderile mici, transferul de proprietăţi se poate realiza direct, fără implicarea pieţei de capital, pe calea vânzării de active reale sau de titluri de proprietate către angajaţi sau terţi. Pentru întreprinderile mari, majoritare în România, se impune însă intervenţia sistemului financiar-bancar, care să preia funcţia de transfer al activelor dinspre stat înspre masa investitorilor particulari. Multe ţări est-europene, printre care şi România, încearcă să urmeze exemplul Cehiei, care a adoptat metoda privatizării de masă prin distribuirea de cupoane sau certificate de proprietate. Aceste certificate reprezintă titluri financiare cu caracter special faţă de valorile mobiliare tradiţionale. Procesul privatizării în România a început prin promulgarea unor legi (Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice în regii autonome şi societăţi comerciale; Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale; Legea nr.58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale cu capital se stat; Normele metodologice privind vânzarea de active şi apoi Normele de vânzare a acţiunilor etc.) şi constituirea unor instituţii(ANP- Agenţia Naţională de Privatizare; FPS- Fondul Proprietăţii de Stat; FPP- Fondul Proprietăţii Private; AVM- Agenţia Valorilor Mobiliare; ARD- Agenţia Română de Dezvoltare etc). În urma finalizării acestui proces, proprietatea asupra activelor productive din economia naţională va avea următoarea distribuţie:

statul, pentru activele aparţinând regiilor autonome şi FPS; proprietarii privaţi individuali, pentru activele aparţinând firmelor personale

sau mixte; proprietarii privaţi asociaţi, pentru activele aparţinând societăţilor pe acţiuni

(cu capital privat sau mixt), asociaţiilor cooperatiste etc

Page 48: ANALE 2003 fulltext

48

Schimbarea proprietăţii va conduce la restructurarea calităţii de investitori, aceştia putând fi:

investitori particulari, respectiv cetăţeni deţinători de capital, pe care îl transformă direct în active sau acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri de capital;

investitorii instituţionali, respectiv societăţi sau entităţi care deţin pachete de acţiuni (bănci, societăţi de plasament, inclusiv FPP- urile, casele de asigurări, autorităţile locale sau guvernamentale).

Piaţa financiară primară în România s-a creat într-o primă etapă, prin realizarea emisiunii şi distribuirii directe de către emitent a titlurilor, cu efectuarea operaţiilor de informare a publicului, cu încercarea de a conferi siguranţă, operativitate şi transparenţă în emisiunea şi distribuirea titlurilor, chiar şi în cazul privatizării prin MEBO. Prin noile reglementări, marea privatizare se bazează pe vânzarea de acţiuni prin ofertă publică, adresată publicului larg sau către mai mult de 100 persoane. Oferta publică poate fi făcută direct de către emitentul sau de către o societate de intermediere autorizată de AVM, care se va avea alături ANP, FPP şi FPS. Piaţa financiară secundară înseamnă apariţia şi funcţionarea bursei de valori, alături de sistemul bancare. Tranzacţiile bursei apar inevitabil de îndată ce în economie au fost emise şi distribuite titluri financiare, astfel că va avea loc vânzarea, cumpărarea, schimbul de valori mobiliare, iar marea privatizare va genera aceste procese. Existenţa pieţei secundare garantează deţinătorilor că aceste valori mobiliare sunt negociabile, adică pot fi valorificate oricând, deci se poate vinde şi cumpăra, altfel ele neavând o valoare într-o economie. Piaţa secundară este segmentul cel mai mobil al manifestării cererii şi ofertei de capital financiar, iar cursurile valorilor negociate reprezintă indicative barometrice ale stării economice ale unei ţări, ale unei regiuni şi chiar pe plan mondial. Deci, negociabilitatea este caracteristica ce îi atrage pe cei care intră e piaţa primară, din care pot ieşi oricând cu ajutorul pieţei secundare. În acelaşi timp, piaţa secundară reglează consumul economic, armonizând dorinţa de câştig cu cea de acoperire a unor riscuri. În România, bursa de valori a fost reînfiinţată, ca instituţie, în 1991.Instituţie nonprofit, bursa, în general, asigură condiţiile de întâlnire în acelaşi loc şi în acelaşi timp a unei multitudini de cumpărări şi vânzări care tranzacţionează în condiţiile unor reguli stricte de licitaţie, obligatorii, cu participarea egală, fără nici o discriminare. Bursa de valori, ca parte a pieţei secundare asigură tranzacţiile cu principalele titluri financiare (acţiuni, obligaţiuni) şi opţiuni (contracte) existente într-o economie sau zonă geografică a unei ţări. Deschiderea bursei în ziua de 20 noiembrie 1995 în România este semnul depăşirii pragului critic prin procesul creării pieţei de capital, deoarece bursa este o piaţă concurenţială aproape perfectă, a cărei funcţionare este supusă legii cererii şi ofertei. Confruntarea capitalurilor disponibile pentru a se investi cu oferta de titluri de valoare stabileşte cursul acestora. Dacă există o abundenţă a capitalurilor disponibile, cursul urcă şi piaţa este „fermă”, pe când dacă sunt capitaluri disponibile puţine, cu cerere mică, cursul scade şi piaţa este „grea”. În toate ţările dezvoltate există organisme însărcinate să vegheze la protecţia economiilor publice în valori mobiliare. Bursele de valori joacă rolul unui „barometru” al evoluţiei economico-financiare dintr-o zonă geografică, dintr-o ţară sau din dintr-o regiune a lumii. Prin urmărirea indicilor cursului acţiunilor (renumiţi fiind: DOW- Jones, Standard&Poor în SUA, Nikkei în Japonia, Financial Times în Marea Britanie, FAZ în Germania), se pot trage concluzii privind conjunctura economică. Practic, bursele de valori facilitează procesul de acumulare a capitalurilor în scopul finanţării activităţilor rentabile, cerute de nevoile reale ale economiei. Astfel când investitorii cumpără acţiuni sau obligaţiuni nou-emise, banii lor (economisiţi sau neconsumaţi), ajung în diverse societăţi comerciale, care îl vor folosi la crearea de noi active fixe sau circulante, deci se generează expansiunea capitalului productiv. De asemenea, bursele de valori facilitează

Page 49: ANALE 2003 fulltext

49

orientarea fluxului de capitaluri spre acele domenii şi activităţi apreciate ca fiind cele mai rentabile de către masa de investitori şi impuse de cererea reală a pieţei. În concluzie, oferta internă de capital în România trebuie să vină din partea diverselor societăţi comerciale şi din partea unor instituţii şi entităţi (bănci, case de asigurări, primării, stat). Cererea de capital trebuie, de asemenea, identificată de diverşi întreprinzători privaţi, societăţi comerciale, în vederea realizării unor proiecte de investiţii, şi de organisme locale şi guvernamentale pentru realizarea de investiţii publice, punerea de acord a cererii şi ofertei de capital făcându-se prin intermediul pieţei primare şi secundare. În România, în afară de legile şi instituţiile create în sprijinul privatizării şi în vederea creării şi funcţionării pieţei de capital, este necesară crearea încrederii şi abilităţilor de a lucra cu hârtii de valoare, în condiţiile unui risc legat strict de afaceri, eliminând riscul generat de lipsa fermităţii în aplicarea legilor sau de instabilitatea politico-socială şi de corupţie. În concluzie, plasamentele de titluri pe pieţele naţionale de capital, primare şi secundare sunt vitale într-o economie de piaţă. Piaţa primară se ocupă de valorile mobiliare emise de societăţile comerciale, regii autonome, instituţii financiar-bancare, municipalităţi şi guvern, titluri emise în scopul atragerii de capitaluri financiare, destinate realizării unor investiţii productive. Un rol important pe piaţa primară revine băncilor comerciale- care se comportă ca brokeri şi comercianţi- ce subscriu la noile emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni1. Există mai multe tipuri de acţiuni şi obligaţiuni , caracterizate printr-o multitudine de elemente: cursul acţiunii nominative sau la purtător, obligaţiuni nominative sau la purtător, preţul emisiunii, rambursarea prin tragere la sorţi sau prin răscumpărare etc2. Piaţa secundară este reprezentată, în principal, de bursa de valori care are reguli de funcţionare bine precizate şi care execută tranzacţii la vedere sau tranzacţii la termen (1, 3, 6 luni sau mai mult), oferte publice etc. Plasarea internaţională a valorii mobiliare emise de agenţii economici din cadrul unei economii se realizează fie pe piaţa de capital a altei ţări, ca piaţă de titluri străine, fie pe o piaţă internaţională ca o piaţă a economisirii de acţiuni sau euroobligaţiuni etc. Volumul total al emisiunii de obligaţiuni internaţionale a crescut continuu, dar din aceste plasamente, 54% revin ţărilor dezvoltate, 29% celor în curs de dezvoltare, 12% organismelor internaţionale şi doar 4% ţărilor est-europene. România a avut un singur plasament – în Kuweit, în anul 1976. Bursa de valori clasică şi operaţiuni de bursă. Acţiunile şi obligaţiunile se negociază la bursa de valori. Bursa de valori este piaţa hârtiilor de valoare, centrul speculaţiei cu valori mobiliare. Dar activitatea de bursă are o sferă mai cuprinzătoare decât cea a valorii mobiliare. Bursa este o piaţă, forma perfectă a pieţei. Ea este ultimul etaj al schimburilor, cea mai organizată formă a acestora. Piaţa are un sens larg şi se referă la toate formele de schimb, de îndată ce depăşesc autoaprovizionarea. Noţiunea de piaţă este echivalentă în acest sens larg cu schimbul, circulaţia, distribuţia, cu economia de piaţă privită ca sistem. Bursa este locul întâlnirii unor agenţi importanţi, ca şi a intermediarilor unde se tranzacţionează mărfuri, asigurările maritime, participările de capital. Bursa este o piaţă monetară, o piaţă financiară, o piaţă de valori.

Bursele sunt o creaţie a epocii moderne. Bursa s-a dezvoltat încă din secolul XIV-lea în bzinul mediteranian- Veneţia, Florenţa, Genova, Barcelona, Masilia. În secolul al XIX-lea,

1 Aşa cum se ştie, acţiunile sunt valori mobiliare, certificate, care reprezintă o cotă parte din capitalul social şi dau dreptul la administrarea societăţii, aducând un venit variabil-adică dividende. Obligaţiunile sunt titluri de credit, creanţe, care dau dreptul posesorului la un venit fix anual sub formă de dobândă, plătibilă indiferent de profitul realizat de societate. 2 G. Anghelache, I. Dardac, N. Stancu –Pieţe de capital şi bursa de valori, Adevărul, Bucureşti, 1992

Page 50: ANALE 2003 fulltext

50

centrul activităţii bursiere s-a mutat în Anglia, în prima jumătate a secolului nostru în S.U.A., iar la sfârşitul secolului nostru în Japonia, la Tokio. Bursa este o piaţă carateristică societăţii întemeiate pe proprietatea privată. Ea reuneşte într-un anume loc, la anumite ore din zi, în anumite zile ale săptămânii, vânzătorii şi cumpărătorii de valori mobiliare, mărfuri sau reprezentanţii acestora. Deosebirea între o piaţă obişnuită şi bursă o formează modul de negociere. La bursă, negocierea se face după anumite reguli, stabilite şi acceptate în prealabil de către participanţii la operaţiunile bursei, reguli numite uzanţe, precizate prin regulamentul acesteia. După obiectul lor, bursele pot fi de două feluri1:

bursele de mărfuri şi servicii şi bursele de valori şi schimb.

După forma de proprietate şi organizare, bursele pot fi private (înfiinţate şi organizate de către particulari, sub formă de societăţi pe acţiuni ) şi burse de stat (înfiinţate şi administrate de către autoritatea publică, frecvent de către camerele de comerţ).

Bursa este piaţa hârtiilor de valoare sau a mărfurilor pe care se confruntă cererea şi oferta în forma ei cea mai amplă de pe teritoriul unei ţări sau pe un plan internaţional larg.

Din punct de vedere al monedei şi creditului, un interes aparte prezintă bursele de valori. Bursele de valori sunt situate în principalele centre financiare ale lumii occidentale. Cea mai celebră din lume este „New York Stock Exchange”, de pe Wall Street, în timp ce cea mai proeminentă bursă din Europa este bursa „London Stock Exchange”.

Mijlocitorii în operaţiunile de bursă se numesc la bursele franceze curtieri, iar la bursele germane borsernmakler. În Anglia există două categorii de mijlocitori: brokeri şi dealeri.

Tranzacţiile se încheie prin strigături publice de ofertă şi cerere ale agenţilor oficiali, într-un perimetru circular numit ring sau corbeille.

Speculaţia cu hârtiile de valoare la bursă este legată de desele oscilaţii ale cursurilor lor. Într-un timp scurt, cursul hârtiilor de valoare poate fi supus unor fluctuaţii accentuale, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. Dacă în viitorul apropriat se întrevede creşterea dividendelor la anumite acţiuni, cererea pentru acţiunile respective sporeşte, iar oferta lor scade; dimpotrivă, când se întrevede înrăutăţirea situaţiei unei întreprinderi-societate pe acţiuni şi scăderea dividendelor, cererea pentru acţiunile întreprinderii date scade, iar oferta lor creşte. În primul caz, cursul hârtiilor de valoare creşte. În al doilea caz, cursul hârtiilor de valoare scade. Cererea şi oferta se modifică şi în cazul efectelor publice- a obligaţiunilor(titlurilor de rentă)emise de către stat şi ea influenţează asupra cotări lor.

Bibliografie 1. Anghel, N., Piaţa de capital şi eficienţa investiţiilor,Ed. Dova, Craiova, 1996 2. Anghelache, G., Dardac, I., Stancu, N., Pieţe de capital şi bursa de valori, Adevărul,

Bucureşti, 1992 3. Francu, M.,Piaţa de capital, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti 1998

1 Francu, M.,Piaţa de capital, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti 1998

Page 51: ANALE 2003 fulltext

51

SECŢIUNEA 3

INFORMATICĂ, STATISTICĂ ŞI MATEMATICĂ

Page 52: ANALE 2003 fulltext

52

INTERNETUL, PARTEA VĂZUTĂ ŞI NEVĂZUTĂ

Masterand Codruţa-Petronela BOUARU, Lect. univ.dr. Doru TILIUŢE,

Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract

The paper presents the main aspects of cookies risks and their opportunities web application programming. Examples about setting, sending and accessing cookies are included.

1. Introducere

Termenul de cookie a fost introdus de Lou Montulli, unul dintre autorii specificaţiei tehnice a browserului Netscape, care în versiunea 1.1 avea implementat în premieră mecanismul de cookie-uri. Cookie-urile au apărut din necesitatea de a păstra o serie de informaţii privitoare la clienţii serverelor de Web pe calculatoarele acestora pe durata uneia sau mai multor sesiuni de lucru. La rândul ei această cerinţă a fost determinată de dorinţa de a folosi Web-ul şi în alte scopuri decât cele de informare prin consultarea de documente statice. Dezvoltarea limbajelor de programare pentru Internet a permis realizarea de pagini cu conţinut dinamic, actualizat în permanenţă. Pentru a înţelege mai bine motivul pentru care a fost necesară introducerea acestor variabile, vom prezenta pe scurt modul de funcţionare a Webului. Atunci când un client tastează o adresa în caseta de adrese a navigatorului şi apasă tasta Enter sau face clic pe un link într-o pagină, navigatorul lansează o cerere către serverul Web care găzduieşte pagina solicitată. Cererea este formată din unul sau mai multe antete HTTP, care conţin informaţii despre configurarea navigatorului şi tipul de date acceptat de acesta, precum şi cererea propriu-zisă. Serverul preia cererea şi dacă poate să o rezolve, va furniza pagina solicitată, precedată de unul sau mai multe antete de răspuns. După servirea clientului conexiunea dintre client şi server se întrerupe, serverul aşteptând noi cereri, care pot veni de la acelaşi client sau de la alţi clienţi. Serverul nu are nici o posibilitate să identifice clienţii care au făcut cererea atât timp cât toate variabilele schimbate pe parcursul unei tranzacţii cerere-răspuns sunt distruse după întreruperea conexiunii. Limbajul HTML, folosit în construcţia paginilor Web, nu are posibilitatea de a scrie fişiere pe discul clientului iar memorarea informaţiilor pe serverul de Web este nefezabilă deoarece ar duce la suprasolicitarea acestuia şi ocuparea unui volum imens de memorie pe harddisk, inclusiv cu date pe care nu le va folosi niciodată. Pentru multe servere nici nu este important să-şi identifice clienţii; altfel se pune însă problema serverelor care găzduiesc aplicaţii pentru tranzacţii bancare, comerciale şi în general aplicaţii care presupun un grad de confidenţialitate a datelor schimbate între server şi client. Cookie-urile completează reprezintă veriga lipsă în acest mecanism, ele constând într-o procedură standard care permite ca un server (site) Web să trimită anumite informaţii pe calculatorul unui client (utilizator), prin intermediul browserului, să ceară clientului să stocheze aceste informaţii pentru ca, ulterior, în diferite circumstanţe, navigatorul să returneze informaţiile spre serverul WWW. Cookie-urile create de un server şi stocate la client sunt disponibile doar respectivului server, neputând fi citite de alte servere pe care clientul le accesează ulterior. În prezent majoritatea siturilor utilizează cookies: Yahoo, Google, E-comerce (www.e-comerce.com), etc. Fişierele cookie sunt de tip text, iar locul unde acestea sunt stocate pe disk depinde de navigatorul utilizat. Astfel Internet Explorer le depozitează în dosarul Cookies (localizat în dosarul Windows) - dacă opţiunea de validare a cookie-urilor este activată -, autorul lor putând fi identificat după şirul de caractere

Page 53: ANALE 2003 fulltext

53

care urmează simbolului @. Deşi sunt fişiere text, citirea informaţiilor stocate prin vizualizarea conţinutului într-un editor de text poate fi o sarcină destul de dificilă, figura 1.

Figura 1. Conţinutul unui fişier cookie, cu doar două variabile, deschis cu NotePad

2. Cookie-uri bune şi cookie-uri mai puţin bune Cookie-urile pot fi privite aşadar ca un mijloc persistent de stocare a datelor pe

calculatorul clientului Web în ideea de a fi accesate ulterior de către server cu scopul reconstituirii preferinţelor acestuia în cadrul diferitelor tranzacţii în comerţul electronic, al completării automate a unor câmpuri din formulare, a datelor de autentificare, etc. Acestea ar fi cele bune. Siturile comerciale precum Amazon.com folosesc cookie-uri pentru a le asocia cu cumpărarea de cărţi, altele, cum ar fi cele care permit expedierea de mesaje SMS, le folosesc pentru a recunoaşte clientul pe o durata limitată de timp după logarea acestuia (timp necesar scrierii unui număr de mesaje şi trimiterii lor). Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul tranzacţiilor comerciale sau bancare: după ce clientul s-a identificat cu un username şi o parolă, în antetul paginii de confirmare a logării este expediat un cookie care este memorat pe discul clientului. După ce clientul completează toate datele (bunurile pe care doreşte să le cumpere, cantitatea, mod de plată, sume transferat, etc.) apasă butonul de expediere a acestor date către server. Odată cu aceste date este expediat şi cookie-ul, serverul putând astfel să stabilească dacă datele provin de la clientul care s-a identificat în precedenta conexiune. Dacă cookie-ul nu este prezent, serverul va refuza tranzacţia şi va cere clientului să se identifice din nou. Motivele pentru care un cookie ar putea lipsi vor fi arătate în următoarea secţiune. Cei care petrec mult timp navigând pe Internet nu trebuie să se mire dacă, de la un moment dat, încep să primească oferte pentru produse sau servicii pe care nu le-au solicitat, sub forma unor ferestre pop-up. Este o strategie a tuturor siturilor care oferă “ceva” gratuit să aibă relaţii de parteneriat cu firme specializate în reclamă. La vizitarea unui asemenea sit, firma de publicitate primeşte date despre comportamentul clientului pe respectivul site, - prin comportament înţelegând acţiunile întreprinse şi detectabile de către browser - creează un profil al clientului pe baza căruia îl va “bombarda” cu reclame personalizate. Un exemplu foarte cunoscut îl reprezintă situl www.e-comerce.com. Pe lângă cookie-ul aparţinând sitului respectiv, pe discul clientului sunt stocate o serie de cookie-uri aparţinând serverului double-click. Acesta din urmă “se face vinovat” de crearea profilului clientului şi “coruperea” lui cu mesaje publicitare din sfera lui de interese. Acestea ar fi cookie-urile mai puţin bune, deoarece ele nu vin nemijlocit în sprijinul clientului ci promovează, de o manieră destul de agresivă, produse şi servicii de care clientul a fost cândva interesat. Prin “grija” proiectantului unui astfel de sit, fişierele cookie stocate la client au o durată de viaţă mult mai mare decât cele din prima categorie, încât utilizatorul este recunoscut chiar dacă o bună perioadă de timp nu a mai accesat respectivele situri. 3. Atributele unui cookie Am arătat în paragraful anterior că durata de viaţă a unui fişier cookie este variabilă, funcţie de natura sitului care îl creează. Din motive de securitate, un sit care realizează tranzacţii comerciale sau bancare va crea fişiere cu durată de viaţă scurtă, pentru a preveni posibilitatea ca o altă persoană decât cea care s-a identificat, având acces la calculatorul acesteia, să realizeze o tranzacţie în numele primei persoane. La polul opus se află siturile de publicitate, al căror interes este să poată identifica un fost vizitator după cât mai mult timp.

Page 54: ANALE 2003 fulltext

54

Stabilirea timpului de viaţă al unui fişier cookie se face prin intermediul unuia din atributele sale şi anume expires. O variabilă cookie are câteva atribute: • nume (name) - specifică numele variabilei, • valoare (value) - specifică valoarea variabilei, • expirare (expires) - indică data şi ora la care expiră variabila; după acea dată şi oră

variabila nu mai este disponibilă sitului care a creat-o, • domeniu (domain) - specifică numele de domeniu pentru care este disponibila variabila

cookie; în lipsa argumentului variabila este disponibilă numai serverului web care a creat-o,

• cale (path) - indică cataloagele de pe server care pot avea acces la variabilele cookie. În mod implicit variabilele cookie sunt accesibile scripturilor (programelor) din catalogul (dosarul) unde se găseşte scriptul care le-a creat, precum şi tuturor cataloagelor incluse. Dacă se doreşte ca variabilele să fie accesibile şi scripturilor din alte cataloage, acest lucru trebuie specificat în cale,

• sigur (secure) - este un atribut fără argument, poate avea doar două valori: 0 dacă se foloseşte o conexiune HTTP obişnuita şi 1 dacă se foloseşte o conexiune sigură (HTTPS).

Un fişier cookie aflat pe discul clientului este accesibil unui program de pe server numai dacă întruneşte toate condiţiile de validitate (se potrivesc domeniul, calea de directoare, timpul de expirare şi securitatea canalului de comunicaţie). Serverul primeşte de la client, în antetul HTTP, o linie de forma: Cookie: nume1=valoare1; nume2=valoare2....

În aceste condiţii este destul de uşor ca un fişier cookie să devină indisponibil. Iată doar câteva motive: • Fişierul lipseşte efectiv de pe discul client. Aceasta poate avea două motive, fie a fost şters

de către utilizator, fie navigatorul a fost setat să nu accepte fişiere cookie • Fişierul exisă pe disc dar data expirării este depăşită • Fişierul există pe disc dar este vid. Cauza o constituie suprascrierea fişierului cu un altul

cu acelaşi nume dar gol sau cu termenul de expirare setat în trecut. Metoda este folosită la încheierea unei tranzacţii pentru a şterge informaţiile de autentificare, ca măsură suplimentară de siguranţă.

4. Programarea cookie-urilor Programarea variabilelor cookie are în vedere atât crearea cât şi accesarea lor. Aşa cum am arătat mi devreme, cookie-urile sunt create de către servere, prin intermediul unor programe (sau scripturi) care rulează pe server (server-side). Accesul la datele conţinute de fişierul cookie poate fi obţinut atât de client, prin intermediul programelor client-side, cât şi de către server, prin intermediul programelor server-side. Fiecare limbaj de programare pe partea de server are mecanisme de creare a variabilelor cookie. În PHP, un limbaj de scripting foarte puternic şi orientat pe crearea de pagini Web dinamice, crearea unei variabile cookie se face prin intermediul funcţiei setcookie(), care are următoarea formă: setkookie(nume, valoare, expirare, cale, domeniu, sigur) Următorul script PHP creează un fişier cookie care memorează variabilele nume cu valoarea alina şi băutura_preferata cu valoarea pepsi, timpul de expirare fiind stabilit la 30 minute:

<?php setcookie(“nume”, “alina”, time()+1800); setcookie(“bautura_preferata”, “pepsi”, time()+1800); ?> Modul de accesare a cookie-urilor este specific fiecărui limbaj de programare. Cu

ajutorul obiectului document “document.cookie”, JavaScript returnează un raport detaliat a tuturor cookie-urilor neexpirate asociate documentului respectiv. Mai important este însă accesul la variabilele cookie a programelor de pe server, cel care trebuie să valorifice respectivele informaţii. În PHP valorile cookie-urilor sunt disponibile în mai multe moduri.

Page 55: ANALE 2003 fulltext

55

Ele sunt disponibile ca variabile globale şi pot fi vizualizate cu ajutorul funcţiei phpinfo(), figura 2.

Figura 2 Variabila _SERVER[“HTTP_COOKIE”] conţine setul de duple nume-valoare memorate în fişierul cookie de pe calculatorul clientului

Pentru a putea fi folosite prin program, ele se pot accesa prin intermediul tabloului asociativ HTTP_COOKIE_VARS sau, la versiunile ulterioare lui PHP 4.1.8, prin intermediul variabilei predefinite “$_COOKIE”. Următorul script PHP

<?php foreach($_COOKIE as $nume =>$valoare) echo “<br> $nume -> $valoare”; ?>

are ca rezultat afişarea în fereastra browserului a numelor şi valorilor asociate, citite din fişierul cookie, figura 3.

Figura 3 Datele memorate în fişierul cookie pot fi citite şi chiar afişate de programele care rulează pe server

Celelalte atribute, timp de expirare, cale şi domeniu pot fi accesate cu funcţia SESSION_GET_COOKIE_PARAMS() dacă acestea au fost setate în cadrul unei sesiuni. Următorul script PHP setează o variabilă cookie, setează valorile pentru durata de expirare, cale şi nume domeniu în cadrul unei sesiuni, valori pe care apoi le citeşte utilizând funcţia amintită şi le afişează:

<?php setcookie(“nume”, “Valy”, time()+1800,1); session_set_cookie_params(time()+1800,”../teste”,”usv.ro”

); $params = SESSION_GET_COOKIE_PARAMS(); echo “<br>$params[lifetime]”; echo “<br>$params[path]”; echo “<br>$params[domain]”; ?>

Rezultatul poate fi vizualizat în figura 4.

Figura 4 Atributele liftime, path şi domain citite cu SESSION_GET_COOKIE_PARAMS() şi afişate în fereastra browserului

În ASP se poate folosi “REQUEST.COOKIES”.

Page 56: ANALE 2003 fulltext

56

5. Limite Deşi reprezintă o soluţie convenabilă din punct de vedere tehnic cât şi al simplităţii, folosirea variabilelor cookie are câteva limite:

• un sit poate stoca maxim 20 de variabile în limita a maximum 4KB. Dacă unele tehnici, cum este cea de serializare-deserializare a datelor conţinute de un cookie poate ocoli limita de 20 de variabile, cea de 4KB nu poate fi evitată,

• sunt tipuri si versiuni de browsere care nu manipulează corect acest tip de variabile; nu există certitudinea ştergerii lor pentru a preveni citirea ulterioară,

• utilizatorii pot dezactiva variabilele cookie prin opţiuni ale browserului, ceea ce le face, automat, inutile

• există posibilitatea ca pe calculatorul clientului fişierele cookie să poată fi citite şi de alte persoane, ceea ce le conferă un grad de securitate redus.

6. Concluzii Cookie-urile sunt, fie că ne place sau nu, o realitate pe Internet de care nu putem face abstracţie. Responsabilitatea pentru modul şi scopul în care sunt utilizate revine programatorilor siturilor Web iar asumarea riscurilor sau avantajelor care decurg revine utilizatorilor. Putem beneficia de o navigare cu un grad mai mare de “intimitate” dar mai puţin confortabilă ori de câte ori navigatorul este orientat spre situri care utilizează cookies sau dimpotrivă, putem avea o navigare “lină” acceptând ideea că cineva, undeva, ştie ce facem, care sunt gusturile şi preferinţele noastre. Bibliografie 1. Sabin Corneliu Buraga, Cookie-uri, www.pcreport.ro. 2. Cristian Salvan, JavaScript & cookies, www.pcreport.ro. 3. Sit Emil & Fu Kevin, Inside risks, Communications of the ACM., sept 2001. 4. Bill McCarty, PHP4, Ed. Teora, 2002, trad. M. Mănăstireanu 5. www.php.net

Page 57: ANALE 2003 fulltext

57

CUNOŞTINŢELE ÎN GENETICA VEGETALĂ

Lect. univ. drd Nicolae MORARIU Asist. Sorin VLAD

Lect. univ. drd. Romulus VANCEA Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract The paper below presents a series of concepts used in artificial intelligence, the problems tackled since the emergence of the domain, the steps followed in order to compose artificial inteligence applications. Starting from the assesment that, in present days, development environments of the knowledge based systems comprise interface components with high level, object oriented programming languages, database administration systems etc., and some artificial intelligence applications are developed with languages such as C, Prolog, the paper describes the architecture of a knowledge based system in vegetal genetics, considering the premises regarding the description of the genetic material preserved in a gene bank and solving the research problems related to this field.

Sistemele bazate pe cunoştinţe, sunt aplicaţii destinate rezolvării problemelor ce necesită raţionament bazat pe cunoştinţe. Un sistem inteligent bazat pe cunoştinţe este deci un sistem capabil să deducă noi cunoştinţe pe bază de raţionament utilizând cunoştinţele acumulate până la un moment dat. Cunoştinţele pot fi de trei tipuri [FLAM02]: fapte care exprimă propoziţii şi date valide, presupuneri care reprezintă propoziţii plauzibile, folositoare în rezolvare, şi euristici care descriu metode de aplicare ale unor judecăţi în situaţii în care nu există un algoritm general valid. Cunoştinţele cuprind atât fapte ce reprezintâ lucruri adevărate despre lumea reală, cât şi proceduri de raţionament care permit urmărirea raţionamentului între fapte. Prin urmare în cadrul unui sistem bazat pe cunoştinţe trebuie avute în vedere pe de o parte reprezentarea şi organizarea cunoştinţelor, iar pe de altă parte instrumentele (limbaje) care să permită descrierea şi prelucrarea cunoştinţelor. Reprezentarea cunoştinţelor în aplicaţiile de inteligenţă artificială se poate realiza în două moduri şi anume: - Reprezentarea simbolică a cunoştinţelor şi utilizarea unor modele logice pentru a deduce

noi cunoştinţe din faptele memorate în baza de cunoştinţe - Memorarea dispersată a informaţiei în cadrul unei reţele neuronale artificiale prin

stabilirea unor valori corespunzătoare ale ponderilor conexiunilor sinaptice dintre neuronii reţelei.

Sunt cunoscute până în prezent următoarele metode de reprezentare a cunoştinţelor: - reprezentarea cunoştinţelor prin reguli de producţie - reprezentarea cunoştinţelor prin reţele semantice - reprezentarea cunoştinţelor prin cadre - reprezentarea cunoştinţelor prin reţele neuronale Cercetările în domeniul inteligenţei artificiale efectuate la începutul apariţiei disciplinei au avut în vedere rezolvarea unor probleme privind demonstrarea teoremelor şi jocurile.

Page 58: ANALE 2003 fulltext

58

În programele elaborate pentru rezolvarea acestor probleme, timpul de calcul creşte exponenţial în raport cu numărul de date de intrare sau cu numărul de alternative ce trebuie investigate pentru găsirea soluţiei. O altă categorie de probleme abordate o constituie acele probleme care implică un grad înalt de expertiză umană, cum ar fi diagnosticul medical, managementul, proiectarea şi rezolvarea problemelor inginereşti şi care necesită modelarea unor cantităţi mari de informaţii, informaţii greu de formalizat, cum ar fi experienţa şi intuiţia. Mai recent cercetările în domeniul inteligenţei artificiale s-au orientat spre imitarea altor capacităţi umane cum ar fi limbajul, văzul, auzul. Rezolvarea acestor probleme necesită atât algoritmi sofisticaţi de prelucrare cât şi dispozitive tehnice complicate. Cercetătorii în domeniul inteligenţei artificiale au ajuns la concluzia că realizarea unui sistem inteligent capabil să rezolve probleme complexe necesită un volum substanţial de cunoştinţe specifice domeniului, importanţa cunoştinţelor în programele de inteligenţă artificială fiind susţinută şi de constatarea că un specialist într-un anumit domeniu nu poate lucra performant în alte domenii oricât de mare ar fi capacitatea lui intelectuală. Având în vedere rolul cunoştinţelor specifice domeniului în rezolvarea unei probleme s-a dezvoltat o nouă concepţie a sistemelor de inteligenţă artificială: sistemele bazate pe cunoştinţe. În realizarea sistemelor bazate pe cunoştinţe s-au conturat două abordări principale: - Sisteme expert bazate pe reguli în care cunostinţele sunt reprezentate prin reguli de

producţie. O problemă în această abordare o constituie construirea bazei de cunostinţe. - Sisteme expert bazate pe reţele neuronale în care baza de cunoştinţe este creată automat

de un algoritm de învăţare plecând de la o mulţime de exemple de învăţare. Baza de cunostinţe este implicit reprezentată de ponderile conexiunilor dintre neuroni şi nu există o bază de cunoştinţe explicită ca în abordarea bazată pe reguli.

Avantajele şi dezavantajele fiecăreia dintre abordări sunt complementare şi de aceea s-au definit modele mixte (hibride) care combină avantajele celor două tipuri de sisteme. Evoluţia aplicaţiilor de Inteligenţă Artificială poate fi rezumată astfel[FLAM02]: - Realizarea de sisteme generale bazate pe metode de raţionament puternice care să

funcţioneze şi în cadrul unor cunoştinţe limitate despre domeniul abordat (pot rezolva doar probleme simple: demonstrare teoreme, jocuri, anii 60-70).

- Realizarea de sisteme în care cunoştinţele au un rol predominant – sistemele bazate pe cunoştinţe (Ex: DENDRAL, MYCIN, anii 70-80).

- Integrarea aplicaţiilor de inteligenţă artificială în cadrul unor sisteme care includ componente de programare clasică şi realizarea de interfeţe cu limbaje de programare de nivel înalt, orientate pe obiecte şi sisteme de gestiune a bazelor de date.

- Trecerea de la sistemele realizate pe calculatoare specializate(ex: maşina Lisp Symbolics) la realizarea de sisteme scrise in C, C++ pe staţii Unix şi calculatoare PC.

- Trecerea de la sisteme cu caracter general la sisteme orientate pe problemă. - Trecerea de la SBC bazate numai pe reguli de producţie la sisteme ce cuprind diverse

forme de reprezentare şi prelucrare a cunoştinţelor. - Trecerea de la integrarea fixă între diversele componente ale unui sistem, la asamblare

componente care cooperează inteligent (Sisteme cooperative inteligente). Preocupări actuale: - Realizarea agenţilor inteligenţi (agenţi software, asistenţi personali software, interfeţe

inteligente, interfeţe adaptive) este cea mai recentă preocupare în domeniu. - Extragerea cunoştinţelor din baze şi depozite (magazii) de date – tehnologiile OLAP

(OnLine Analytical Processing), DM (Data Mining). - Interconectivitate globală – Internet, intranet/extranet, baze de date.

Page 59: ANALE 2003 fulltext

59

Sistem bazat pe cunoştinţe privind resursele genetice vegetale Resursele genetice vegetale reprezintă toate formele de viaţă din domeniul vegetal: plantele sălbatice, formele vechi cultivate, soiurile şi populaţiile locale, buruienile, formele ameliorate, etc. Asigurarea securităţii alimentare în condiţiile exploziei demografice impune păstrarea resurselor genetice vegetale, în mod deosebit a celor ameninţate cu dispariţia şi identificarea de noi specii dintre cele sălbatice, susceptibile să devină noi plante de cultură. Se impune astfel colectarea, evaluarea şi conservarea resurselor genetice vegetale, în acest scop fiind create o serie de instituţii şi organisme naţionale şi internaţionale: Bănci de gene, Institutul Internaţional de Resurse Genetice Vegetale (IPGRI) cu sediul la Roma, Comitetul Naţional de Resurse Genetice Vegetale etc. Conservarea resurselor genetice vegetale se face pe de o parte prin păstrarea lor în habitatele în care s-au format şi au evoluat (conservare “in situ”), iar pe de altă parte prin păstrarea în instituţii special create în acest sens şi anume: bănci de gene şi grădini botanice (conservare “ex situ”). Cea mai evoluată formă de conservare a resurselor genetice vegetale se realizează în băncile de gene care sunt instituţii dotate cu instalaţii ce asigură temperatura de conservare şi cu laboratoare, echipamente şi aparatură necesare caracterizării şi evaluării materialului genetic conservat. În acest sens a fost înfiinţată şi Banca de Resurse Genetice Vegetale Suceava. În cadrul activităţii de evaluare materialul genetic este analizat din punct de vedere morfologic, fiziologic, etc. conform descriptorilor elaboraţi de IPGRI cât şi obiectivelor programelor de ameliorare din unităţile specializate. O altă direcţie în activitatea de evaluare o reprezintă studiile genetice asupra populaţiilor de porumb existente în Banca de Resurse Genetice Vegetale Suceava. După evaluarea primară în câmpul experimental , se efectuează evaluarea secundară în cadrul laboratorului de biochimie, unde se determină compoziţia chimică a materialului vegetal constituit din seminţe şi făinuri, analizându-se în special conţinutul de proteină, de amidon, de grăsimi sau ulei şi conţinutul de aminoacizi esenţiali. Până în prezent, în banca de gene Suceava sunt depozitate peste 12000 probe seminţe, care alături de cele 92243 probe ce se găsesc în centrele de ameliorarea plantelor din ţară, constituie patrimoniul genetic naţional. Baza de date. Datele privind materialul genetic conservat în Banca de Resurse Genetice Vegetale Suceava sunt stocate într-o bază de date [MOHV93] care descrie intrările, reprezentând soiuri, populaţii, linii, hibrizi, obţinute din culturi, flora spontană, donaţii, schimb etc. Intrările (probele) stocate în banca de gene aparţin unor specii de plante, fiecare specie fiind descrisă de un număr de atribute (descriptori). Datele descriptive pot fi însoţite de imagini reprezentând planta, sămânţa, frunza, etc., sau alte imagini obţinute prin analize microscopice. Corespunzător activităţilor de colectare, evaluare şi depozitare (conservare) probe (intrări) în banca de gene se vor obţine date de paşaport, date de evaluare şi date de conservare. Datele de paşaport şi datele de conservare (fişa de depozit) sunt comune tuturor speciilor, iar caracterizarea şi evaluarea diferă de la o specie la alta şi rezultă din prelucrări statistice efectuate asupra datelor obţinute din măsurători experimentale şi analize de laborator efectuate asupra unui număr de probe. Cu alte cuvinte activităţile de colectare şi depozitare probe sunt descrise de aceleaşi atribute pentru toate speciile, iar caracterizarea şi evaluarea sunt descrise de atribute diferite de la o specie la alta. Date de paşaport: Nr.intrare, Denumire intrare, Clasificare taxonomică (Genul, Specia, Subspecia, Varietatea), Originea (Localitatea, Judeţul (zona), Ţara), Data colectării, Sursa colectării, Date geografice (Altitudine, Latitudine, Longitudine)… Date de de conservare: Cod depozit, Număr probă, Germinaţia, Stoc de seminţe, Umiditatea, Masa a 1000 boabe …

Page 60: ANALE 2003 fulltext

60

Date de evaluare (ex. pentru specia zea mays): Locul evaluării (Ţara, Instituţia de cercetare, Persoana care a făcut evaluarea), Date despre plantă (Inălţimea totală a plantei, Diametrul mediu al tulpinii, Numărul total de frunze), Măsurători la ştiulete (Lungimea, Diametrul la bază, Diametrul la vârf, Numărul de rânduri de boabe, Greutatea ştiuletelui,). Pentru fiecare din cele trei tipuri de date s-au prezentat câteva exemple cu menţiunea că în definirea structurii datelor trebuie avută în vedere posibilitatea adăugării de noi descrieri. Fiecare soi din cadrul unei specii va fi definit de valori corespunzătoare ale atributelor ce definesc specia respectivă. Din exemplele prezentate se poate constata că descrierea materialului genetic conservat în banca de gene reprezintă preponderent cunoştinţe a căror prelucrare se poate realiza în cadrul unui sistem bazat pe cunoştinţe, care să conţină componente de interfaţă cu limbaje de programare de nivel înalt, sisteme de gestiune a bazelor de date, şi anumite aplicaţii de inteligenţă artificială. În modelul de date relaţional o structură extensibilă a bazei de date este definită [MOHV93] de următoarele scheme de relaţie (tabele):

SPECII (Cod_s, Denumire_s) -catalogul speciilor de plante DESCRIPTORI (Cod_d, Denumire_d, Tip_d) –lista atributelor unde: Tip_d = 1 – colectare, 2 – evaluare, 3 - conservare D_SPECII (Cod_s, Cod_d) –definire specii INTRARI (Cod_s, Cod_i, Denumire_i) –lista intrărilor pe specii D_INTRARI (Cod_i, Cod_d, Val_d) – definire intrări A_GEN (Cod_fiu, Cod_parinte) – genealogii intrări (arbori genealogici)

În această reprezentare, definirea entităţilor în baza de date se realizează prin încărcarea tabelelor de mai sus, deci structura bazei de date este o structură evolutivă cu un grad ridicat de generalitate, care se extinde dinamic prin simpla încărcare a tabelelor bazei de date. Pentru documentare privind materialul genetic conservat în banca de gene se pot formula următoarele cereri de interogare a bazei de date:

- catalogul speciilor de plante - descriere specie precizată - lista intrărilor aparţinând unei specii - raport documentar intrare (descriere intrare) precizată - genealogie intrare (arborele genealogic) - lista intrărilor ce satisfac condiţii precizate în momentul interogării.

Arborele genealogic (genealogiea unei intrări) poate fi reprezentat printr-o structură arborescentă de forma: sau printr-o descriere de forma: Intrarea “i” provine din: - “i1” - “i2” “i2” provine din: - “i21”

Intrare i

i1 i2

i22 i21

i211 i212

Page 61: ANALE 2003 fulltext

61

- “i22” “i21” provine din: - “i211” - “i212” ……………………………………………………… Arhitectura generală a unui sistem bazat pe cunoştinţe în genrtica vegetală Mediile de dezvoltare ale sistemelor bazate pe cunoştinţe existente la ora actuală au componente de interfaţă cu limbaje de programare de nivel înalt, orientate pe obiecte, sisteme de gestiune a bazelor de date, etc., iar anumite aplicaţii de inteligenţă artificială sunt dezvoltate în limbaje cum ar fi C, Prolog, ADA, etc. În acest context, componentele principale ale unui sistem bazat pe cunoştinţe în genetica vegetală sunt: Crearea şi administrarea bazei de date, Interogarea bazei de date, Prelucrarea statistică a datelor, Aplicaţii de inteligenţă artificială. Datele şi cunoştinţele ce urmează a fi memorate şi prelucrate în cadrul unui sistem în domeniul geneticii vegetale referă soiuri aparţinând unor specii de plante de cultură şi din flora spontană care sunt supuse fenomenului de eroziune genetică şi agresiunii factorilor patogeni (fitopatologia) şi factorilor de mediu. Descrierea plantelor şi experimentele efectuate în domeniul vegetal generează două categorii de date şi anume: 1. date descriptive, 2. date experimentale Datele ce descriu materialul genetic (datele descriptive) sunt preponderent cunoştinţe care vor fi reprezentate în baza de date în cadrul unei structuri evolutive de date de tip universal.

Aceste date pot fi însoţite de imagini (plantă, frunză, rădăcină, sămânţă, etc.). Deşi anumite concluzii privind ereditatea au fost descoperite în baza unor experimente efectuate de biologul ceh Gregor Mendel încă din anul 1865, genetica a apărut şi s-a dezvoltat ca ştiinţă începând din anul 1900 odată cu formularea legilor eredităţii şi definirea unei terminologii şi a unor concepte privind evoluţia vieţii şi ereditatea. Astfel, în studiul organismelor vii se impune a se face deosebire între caracteristicile observabile (ceea ce se vede) şi ceea ce determină (cauzează) aceste caracteristici deoarece s-a constatat că două organisme ce rezultă din acelaşi părinte, deci care au aceeaşi ereditate, pot avea aspecte morfofiziologice diferite dacă condiţiile de viaţă sunt diferite. În acest sens, pentru a defini deosebirile existente între organisme cu aceeaşi origine şi cu aceeaşi ereditate dar deosebite în ceea ce priveşte aspectul corpului, în 1909 genetistul danez W.Johannsen a definit conceptele de genotip şi fenotip astfel [CTCB91]:

- genotipul reprezintă totalitatea genelor şi plasmagenelor (suma totală a informaţiei genetice) dintr-un organism

- fenotipul reprezintă totalitatea caracteristicilor (proprietăţilor) unui organism la un moment dat (dimensiuni, comportare, formă, culoare, funcţii fiziologice, compoziţie chimică, structură internă sau externă, microscopică sau macroscopică, etc.) rezultate prin interacţiunea dintre genotip şi mediul în care se dezvoltă organismul respectiv.

Corespunzător celor două concepte, în structura bazei de date a sistemului bazat pe cunoştinţe în genetica vegetală, se va descrie genotipologia respectiv fenotipologia. Având în vedere faptul că fiecare specie este caracterizată de un anumit număr de cromozomi, genele sunt particule materiale ce ocupă poziţii stabile în cromozomi fiind aranjate în ordine liniară de-a lungul cromozomului ca mărgelele într-un şirag, s-a reuşit să se întocmească hărţi ale cromozomilor la diverse specii (v. exemplul pentru Orz). În contextul problemelor prezentate mai sus, arhitectura generală a unui sistem bazat pe cunoştinţe cu aplicabilitate în genetica vegetală este reprezentată în schemele următoare:

Page 62: ANALE 2003 fulltext

62

- Recunoaştere forme - Probleme de optimizare - Sisteme expert

Figura 1. Schema generală a unui sistem bazat pe cunoştinţe în genetica vegetală

Baza de date descriptive, imagini

Baza de date experimentale

Pagini Web dinamice

INTERNET

- Documentare asistată - Prelucrări statistice

Baze de cunoştinţe

Baze de fapte

Baze de reguli

- clasificare şi recunoaştere automată - diagnosticare asistată

Experţi umani pe probleme

Module de comunicare

(translatare)

U T I L I Z A T O R I

- rezistenţa la boli şi dăunători - rezistenţa la secetă - rezistenţa la temperaturi scăzute --------------------------------------

- recunoaştere şi clasificare populaţii, soiuri, …

- prelucrare imagini (recunoaştere cromozomi)

--------------------------------------

Creare şi administrare Baze de date

Aplicaţii de Inteligenţă Artificială

Page 63: ANALE 2003 fulltext

63

Figura 2. Schema bazei de date

Date descriptive SPECII

Flora Spontană Plante de cultură: - Soiuri - Linii - Populaţii - Hibrizi --------

FITOPATOLOGIE

Descriptori

Imagini

Paşaport

Evaluare

Conservare

Valori descriptori

VD1

VD2

VDn

Date experimentale

Hărţi cromozomiale

Genealogii

Imagini

CROMOZOMI

GENE

EX1

EX2

EXm

FENOTIPOLOGIE GENOTIPOLOGIE

Page 64: ANALE 2003 fulltext

64

În cele ce urmează sunt redate câteva imagini privind harta cromozomială (pentru specia Orz) realizată, în cadrul modelului virtual al orzului, de H.Buck-Sorlin (1999-2002) utilizând vlab (laborator virtual în botanică) care a fost realizat de Przemyslaw Prusinkiewicz bazat pe L-systems (o parte a unui limbaj de rescriere propusă de biologul olandez Aristid Lindenmayer în 1968) [EVAM99]: Figura 3. Harta cromozomială pentru specia Orz

Harta genetică pentru grupa 7H de cromozomi (reprezentare cromozomi) (reprezentare gene) Tabelul de mai jos conţine toate genele care afectează lungimea tulpinii şi alte aspecte ale morfologiei plantei. Pentru fiecare genă este prezentat simbolul, descrierea şi încadrarea sa în una din cele şapte grupe de cromozomi (7H, 2H, 3H, 4H, 1H, 6H, 5H).

Symbol Description Chr

brh1 Brachytic 1 7H brh2 Brachytic 2 4H clh Curled leaf dwarf (s.a. leaf mutants and curly mutants) 1H cud 2 Curly dwarf 2 (s.a. leaf mutants and curly mutants) 1H cud1 Curly dwarf 1 (s.a. leaf mutants and curly mutants) 5H hcm Short culm 2H lzd Lazy dwarf 3H min Semi-minute dwarf 1 4H nld Narrow leafed dwarf (s.a. leaf mutants) 5H sdw1 Semidwarf 1 3H sdw2 Semidwarf 2 3H sid Single internode dwarf 4H sld slender dwarf 1 3H sld 2 Slender dwarf 2 2H uzu Uzu or semi brachytic 3H wnd Winding dwarf (s.a. curly mutants) 7H Zeo1 Zeocriton 1 2H

În activitatea de conservare a resurselor genetice vegetale în banca de gene, o atenţie deosebită este acordată populaţiilor locale deoarece acestea constituie un important material iniţial de ameliorare.

În acest sens, cercetările în domeniu vizează: - recunoaşterea populaţiilor şi clasificarea lor

Page 65: ANALE 2003 fulltext

65

- determinarea relaţiei dintre mărimea populaţiei de reproducere şi particularităţile genetice ale descendenţilor la anumite specii (ex. porumb)

- determinarea corelaţiilor dintre caracteristici şi valorile optime ale unor parametri pentru obţinerea unor soiuri cu anumite caracteristici prestabilite

- bolile plantelor. Problemele de clasificare şi recunoaştere pot fi soluţionate prin metode specifice domeniului inteligenţei artificiale (recunoaştere forme, baze de cunoştinţe şi sisteme expert, reţele neuronale), iar problemele de optimizare, prin definirea şi utilizarea unor modele regresionale. În concluzie, arhitectura generală a unui de sistem bazat pe cunoştinţe cu aplicabilitate în genetica vegetală, prezentată în cadrul lucrării, conţine componente de programare clasică, sisteme de gestiune a bazelor de date, aplicaţii de inteligenţă artificială realizate utilizând tehnici de recunoaşterea formelor, sisteme expert, baze de cunoştinţe şi module.de comunicare între aceste componente. De asemenea, în cadrul arhitecturii sistemului este specificată comunicarea prin reţeaua Internet pentru documentare, integrarea SGBD-Web prin realizarea de pagini Web dinamice. Baza de date a sistemului este definită atât din punct de vedere al fenotipului (caracteristicile externe, observabile sau măsurabile la nivel de individ), cât şi din punct de vedere al genotipului (zestrea genetică ereditară = ansamblul genelor) şi realizarea corespondenţelor între cele două concepte ale geneticii.

Bibliografie 1. [BASE96] Tudorel Baicu, Tatiana Eugenia Şesan, Fitopatologie Agricolă,

Ed.Ceres,Bucureşti, 1996. 2. [CTCB91] T. Crăciun, I. Tomozei, N. Coleş, Galia Butnaru, GENETICĂVEGETALĂ,

Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991 3. [DORO98]. Robert Dollinger-Baze de date şi gestiunea tranzacţiilor,ClujNapoca,1998 4. [DUCO96]. D. Dumitrescu, Hariton Costin – Inteligenţa Artificială. Reţele neuronale

teorie şi aplicaţii, Ed. Teora Bucureşti, 1996 5. [EVAM99] Evaluation and Conservation of Barley Genetic Resource to Improve Their

Accessibility to Breeders in Europe. Evaluation methods,1999, EU Project GENRES CT98-104, Genbank, IPK, Gatersleben, Germany, http//barley.ipk-gatersleben.de

6. [FLAM02]. Sistemele bazate pe cunoştinţe, Adina Magda Florea www.agora.ro/open/open5/ia.html

7. [HELU02]. Artificial Inteligence www.cs.tcd.ie/Lucy.Hederman/DIPHI/AISlides.doc 8. [IDBS02]. Inteligent Database Systems www.cms.dmu.ac.uk/~jennyc/Intell_db_notes.htm 9. [MOHV93]. * N.Morariu, Şt.Holban, R.Vancea, ş.a. “Asistarea activităţii de cercetare

într-o bancă de gene”, temă de cercetare realizată în cadrul contractului 105/1993 între Societatea de Servicii Informatice Suceava S.A. şi Ministerul Cercetării şi Tehnologiei

10. [MORA02] *N.Morariu, Stadiul actual al cercetărilor în domeniul bazelor de date şi cunoştinţe, referat doctorat, Univ. “Ştefan cel Mare” Suceava, 2002

11. [PENT00]. Şt. Gh. PENTIUC, Generatoare de sisteme expert - Editura Hipparion, Cluj-Napoca, 2000, ISBN 973-9448-48-8, 112 pagini.

Page 66: ANALE 2003 fulltext

66

UTILIZAREA UNOR INSTRUMENTE ALE INTELIGENŢEI

ARTIFICIALE ÎN CERCETAREA APLICATIVĂ

Lect. univ.drd. Drd. Nicolae MORARIU, Lect. univ. drd. Dumitru OSTAFE

Asist. Sorin VLAD Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract The paper presents the main instruments of the artificial intelligence such as pattern recognition, expert systems and defines a regression model in order to solve optimization problems. The presentation of these instruments usage in applicable research is materialized on solving classification problems, recognition and optimization related to preservation of the genetic characters of the corn breeds. 1. Recunoaşterea formelor Recunoaşterea formelor este o tehnică a inteligenţei artificiale, care are ca obiect [VAHO89] clasificarea unei mulţimi de obiecte procese sau evenimente, indiferent de natura lor. Mulţimea măsurătorilor efectuate în vederea caracterizării unui obiect poartă numele de formă. Mulţimea formelor (spaţiul formelor) este definită de un ansamblu de caracteristici, fiecare caracteristică fiind considerată o variabilă într-un spaţiu n-dimensional (spaţiul caracteristicilor) şi astfel fiecare formă poate fi privită ca un punct în spaţiul formelor. Dacă notăm cu x1, x2, … , xn mulţimea caracteristicilor şi cu X o formă definită de aceste caracteristici, atunci forma X poate fi privită ca un vector X(x1,x2,…,xn), iar spaţiul formelor poate fi reprezentat prin matricea unde m este numărul formelor. Caracteristicile pot fi continue (iau valori reale) sau discrete (iau valori într-o mulţime finită) sau incerte (insuficient precizate) şi deci corespunzător se vor efectua asupra lor moduri diferite de prelucrare. Spre exemplu [MOHV93] pentru un soi de porumb:

Numărul de ştiuleţi pe plantă = 2 este o caracteristică

continuă, Culoarea boabelor = galben este o caracteristică

discretă, Rezistenţa la boli şi dăunători = mai puţin rezistent este o caracteristică incertă. O problemă de recunoaştere a formelor poate fi enunţată astfel [MOHV93]: Dându-se o împărţire în clase a unor forme cunoscute, să se indice la ce clasă aparţine o formă necunoscută (recunoaştere supravegheată).

x11 x12 … x1n x21 x22 … x2n ……………… xm1 xm2 … xmn

Page 67: ANALE 2003 fulltext

67

Dacă sistemul trebuie să realizeze singur clasificarea unei mulţimi de forme a căror clasificare nu este cunoscută spunem că suntem în contextul unei cunoaşteri (învăţări) nesupravegheate (necontrolate). Cele două aspecte ale cunoaşterii pot fi formulate [MOHV93] într-o singură problemă de recunoaşterea formelor astfel: Fiind dată o mulţime de forme se poate selecta o submulţime pe care sistemul o clasifică nesupravegheat, apoi în baza acestei clasificări, considerând formele prelucrate ca prototipi, se clasifică restul de forme. Astfel s-a trecut de la modul de cunoaştere nesupravegheată la modul supravegheat şi analog, se poate pune şi problema trecerii inverse (de la cunoaşterea supravegheată la cunoaşterea nesupravegheată). Pentru rezolvarea problemelor de recunoaştere a formelor se utilizează două tipuri de metode [VAHO89] şi anume. - metode teoretice-decizionale (statistice) - metode sintactice (lingvistice). Clasificarea prin metode teoretice-decizionale se bazează pe un set de măsurători selectate din forma de intrare, numite caracteristici, iar recunoaşterea formelor prin metode sintactice, numită şi recunoaştere structurală, pe lângă clasificarea formelor realizează şi descrierea aspectelor specifice claselor astfel încât formele aparţinând unei clase să nu poată fi atribuite altor clase. Astfel, indiferent de metoda utilizată, recunoaşterea formelor are în vedere următoarele două aspecte:

1. extragerea caracteristicilor esenţiale pentru procesul de clasificare 2. clasificarea propriuzisă.

Extragerea caracteristicilor este în general un proces subiectiv, neexistând încă la ora actuală o teorie generală privind procesul de selecţie a celor mai reprezentative caracterisici, criteriile de selecţie şi ordonare a caracteristicilor bazându-se fie pe importanţa lor în caracterizarea formelor, fie pe contribuţia lor la performanţele recunoaşterii (ex. curateţea clasificării). Informaţiile din lumea reală rezultate din observaţii şi măsurători sunt transformate în vectori n-dimensionali prin componenta sistemului de recunoaşterea formelor numită translator. Selectorul de caracteristici, denumit şi extractor de caracteristici sau preprocesor, acceptă ca mărimi de intrare vectori de formă produşi de translator şi efectuează o serie de prelucrări pentru a elimina sau reduce informaţia irelevantă sau ambiguă. În acest sens se pot utiliza o serie de metode cum ar fi: normarea vectorilor de formă, matricea de covarianţă, transformata Fourier, etc. Clasificarea propriu-zisă constă în atribuirea fiecărui vector la o clasă corespunzătoare şi astfel se realizează împătţirea spaţiului formelor în regiuni reciproc exclusive, fiecare regiune corespunzând unei clase de forme. Metodele matematice folosite în acest scop sunt denumite clasificatori. Având în vedere precizările de mai sus, schema generală a unui sistem de recunoaştere a formelor este:

FORME TRANSLATOR

SELECTOR

CLASIFICATOR

CLASE

Page 68: ANALE 2003 fulltext

68

O categorie importantă de clasificatori o constituie clasificatorii distanţei minime, care se bazează pe evaluarea distanţelor dintre forma de intrare şi un set de forme de referinţă (prototipi) a căror apartenenţă la clase este cunoscută. Astfel, dacă P1,P2,…,Pm sunt formele de referinţă (prototipii) şi respectiv C1,C2,…,Cm sunt clasele corespunzătoare, atunci clasificatorul de distanţă minimă va atribui forma de intrare X la clasa Ci dacă distanţa d = | X – Pi | este minimă. Performanţa unui astfel de clasificator depinde de modul cum sunt aleşi vectorii de referinţă precum şi de modul cum sunt calculate distanţele. Cele mai uzuale distanţe sunt derivate din distanţa generală Minkovski

( )k/1n

1

kii pxMinkovski_d ⎥

⎤⎢⎣

⎡−= ∑

Pentru k = 2 se obţine distanţa euclidiană Pentru k = 1 se obţine distanţa Manhattan

Dacă xi şi pi sunt codificate binar (iau doar valori 0 şi 1), atunci distanţa Manhattan se numeşte distanţă Hamming şi reprezintă numărul de caracteristici care sunt diferite în X şi P. Există situaţii în care pentru rezolvarea problemelor de recunoaştere trebuie avute în vedere relaţiile structurale dintre forme şi clase, ceea ce a condus la dezvoltarea unei tehnici de recunoaştere (recunoaştere structurală) prin care o formă este atribuită unei clase folosind aceste relaţii. Metodele utilizate în cadrul acestei tehnologii sun cunoscute sub denumirea de metode sintactice (lingvistice) care utilizează limbile pentru descrierea formelor ăi procedeele de analiză sintactică drept clasificatori. Recunoaşterea lingvistică constă în parcurgerea următorului algoritm [VAHO89]:

i) Se descompun formele în subforme din ce în ce mai simple, concomitent cu reţinerea structurii ierarhice.

ii) Se asociază fiecărei subforme simple (cunoscute sub numele de primitivă) câte un simbol. Totalitatea simbolurilor va constitui alfabetul de descriere a formei.

iii) Utilizând structura ierarhică rezultată se defineşte o gramatică cu ajutorul căreia (folosind alfabetul definit anterior) se poate reconstrui forma.

Procedura descrisă mai sus asigură atât descompunerea unei forme în primitive cât şi recompunerea formei conform regulilor obţinute în urma operaţiei de descompunere. Se constată analogia dintre structura unei forme şi structura unei fraze dintr-un limbaj. Astfel, primitivele sunt similare literelor sau cuvintelor dintr-un limbaj iar forma este similară unui cuvânt, unei propoziţii sau unei fraze din cadrul limbajului respectiv şi gramatica este definită de regulile ce rezultă din procedurile de descompunere şi recompunere a formei. Clasificarea (recunoaşterea) unei forme necunoscute se realizează prin aplicarea regulilor gramaticale şi sintactice, definite ca mai sus, formei respective. O clasă tipică de probleme pentru o astfel de abordare o constituie problemele de recunoaştere a imaginilor (exemplu: recunoaşterea cromozomilor).

2. Sisteme expert bazate pe reguli. Unul dintre modelele cele mai răspândite pentru reprezentarea logică a cunoştinţelor îl constituie regulile de producţie în care fiecare atom de cunoaştere este reprezentat printr-o regulă care are următoarea formă generală: <regulă> ::= [(<ident>)] dacă <condiţie> atunci <acţiune> Cele două părţi condiţie, acţiune mai sunt numite uneori “ipoteză” şi “concluzie” sau “premiză” şi “concluzie”. În cadrul unei reguli adevărul părţii condiţie determină adevărul părţii acţiune, corespondenţă reprezentată în logica propoziţională prin operatorul logic implicaţie (->).

Page 69: ANALE 2003 fulltext

69

Logica propoziţională operează cu formule, însă unei reguli (R) dacă P atunci C îi corespunde o formulă logică (F) (P → C).

Formulele logice sunt statice însă logica conţine reguli de inferenţă care pot genera formule noi din formule vechi. Cele mai cunoscute reguli de inferenţă sunt numite:

- modus ponens - modus tollens

care pot fi executate repetat şi combinate. Execuţia repetată a regulii modus ponens este denumită “forward chaining”, iar execuţia repetată a regulii modus tollens este denumită “backward chaining”. Aceste tehnici au fost implementate în limbaje de programare logică ca PROLOG şi în diverse aplicaţii de inteligenţă artificială (sisteme expert), fiind avute de asemenea în vedere pentru extinderea limbajului SQL de interogare a bazelor de date relaţionale. O categorie aparte de sisteme expert o reprezintă [PENT00] sistemele expert generalizabile sau generatoarele de sisteme expert care sunt acele sisteme expert care conţin motorul de inferenţe, sistemul de gestiune al bazei de cunoştinţe, interfaţa de comunicaţie cu utilizatorul, dar a căror bază de cunoştinţe este vidă şi constituie suportul dezvoltării de sisteme expert concrete, dedicate expertizelor dintr-un domeniu bine conturat. Arhitectura unui sistem expert general este prezentată în figura de mai jos :

Motorul de inferenţe reprezintă partea algoritmică principală a unui sistem bazat pe reguli de producţie şi este realizat utilizând cele două procedee descrise mai sus şi anume: inferenţierea (algoritmul forward chaining) şi interogarea automată (algoritmul backward chaining). La începutul fiecărei execuţii a motorului de inferenţe, se efectuează o copie a bazei de fapte într-o memorie de lucru gestionată tot de motorul de inferenţe. În această memorie de lucru sunt reţinute toate informaţiile privind faptele, valorile şi metavalorile actualizate. Transferul bazei de fapte în memoria de lucru face ca fiecare expertiză să pornească din aceeaşi configuraţie iniţială a valorilor faptelor.

MOTORUL DE INFERENŢE

BAZA DE CUNOŞTINŢE internă Baza de fapte Baza de reguli

Baza de date

Baza de Cunoştinţe externă

Translatare Inginer de cunoştinţe

Explicare

I

N

T

E

R

F

A

Ţ

A

U T I L I Z A T O R

Utilizator sistem expert

Salvare Încărcare

I

N

T

E

R

F

A

Ţ

A

Page 70: ANALE 2003 fulltext

70

3. Sisteme expert bazate pe reţele neuronale. În cadrul acestui model, neuronul funcţionează ca un dispozitiv cu n intrări ponderate şi o ieşire. Un sistem conexionist constă dintr-o reţea de elemente interconectate de tip neuron, care realizează anumite funcţii logice simple. Într-un astfel de sistem informaţia este memorată difuz în toată reţeaua, fiind reprezentată de ponderile conexiunilor sinaptice dintre neuronii reţelei. O caracteristică importantă a reţelelor neuronale este capacitatea de a învăţa din exemple şi de a construi algoritmul de rezolvare a unei probleme pornind de la mulţimea de exemple de instruire şi regula de modificare a ponderilor interneuronale.

În concluzie se constată că în realizarea sistemelor expert s-au conturat două abordări: - sisteme expert bazate pe reguli, în care cunostinţele sunt reprezentate prin reguli de

producţie. O problemă dificilă în această abordare o constituie construirea bazei de cunoştinţe.

- sisteme expert bazate pe reţele neuronale, în care baza de cunoştinţe este creată automat de un algoritm de învăţare plecând de la o mulţime de exemple de învăţare. Baza de cunostinţe este implicit reprezentată de ponderile conexiunilor dintre neuroni şi nu există o bază de cunoştinţe explicită ca în abordarea bazată pe reguli.

Fiecare dintre cele două abordări prezintă avantaje şi dezavantaje şi de aceea s-au definit modele mixte (hibride) care combină avantajele celor două tipuri de sisteme. În cele ce urmează este prezentat modul de utilizare a unor astfel de instrumente pentru rezolvarea unor probleme de cercetare privind conservarea resurselor genetice vegetale. Recunoaşterea populaţiilor de porumb şi clasificarea lor [MOHV93] În perioada 1975-1985 la Staţiunea de Cercetări Agricole Suceava s-au efectuat experimente şi evaluări pentru soiurile de porumb Hângănesc, Cincantin, Suceava 1, din care a rezultat un important fond de date reprezentând valorile măsurate pentru 30 de descriptori (date de evaluare) pentru fiecare variantă de înmulţire. În cadrul experimentelor efectuate s-au utilizat 20 de variante de înmulţire, fiecare variantă fiind particularizată de numărul de mame şi numărul de taţi folosiţi la înmulţire. Dintre caracteristicile ce definesc soiurile de porumb, s-au luat în considerare acele caracteristici (descriptori) care diferă de la o variantă la alta (30 parametri) reprezentând: Măsurători la plantă:

- Înălţimea totală a plantei - Numărul total de frunze ………………………….. Măsurători la ştiulete: - Lungimea ştiuletelui - Greutatea ştiuletelui - Diametrul ştiuletelui la bază ………………………….. Măsurători la bob - Lungime bob - Lăţime bob - Grosime bob …………………………..

Prelucrarea acestor date viza obţinerea răspunsului la următoarele întrebări: 1. Care este varianta de înmulţire cea mai apropiată de soiul martor ? 2. Care este varianta optimă de înmulţire pentru păstrarea caracterelor soiului martor

?

Page 71: ANALE 2003 fulltext

71

Răspunsul la prima întrebare se obţine prin rezolvarea unei probleme de clasificare şi recunoaştere care este tratată în două moduri şi anume:

- numeric prin metode de recunoaşterea formelor - analitic în cadrul unui sistem expert.

Răspunsul la cea dea doua întrebare se obţine prin definirea şi rezolvarea a două ecuaţii corelaţionale. Tratarea numerică - Subsistemul de Recunoaştere a Formelor În cadrul Subsistemului de Recunoaştere a Formelor, fiecare intrare în banca de gene reprezintă o formă iar mulţimea descriptorilor ce descriu specia respectivă, sau o submulţime a lor (datele de evaluare) prin valorile ce definesc intrarea respectivă reprezintă mulţimea caracteristicilor formei. De asemenea fiecare din variantele de înmulţire utilizate în cadrul experimentelor efectuate reprezintă o formă. Prin utilizarea tehnicilor de recunoaşterea formelor se obţin ieşiri în diverse reprezentări printre care: liste, grafice ce descriu apartenenţa la o clasă, gruparea în clase. Tratarea analitică - Subsistemul Expert Tratarea analitică este realizată în cadrul unui sistem expert în care sunt utilizate rezultatele obţinute prin tehnicile de recunoaşterea formelor (gruparea cea mai apropiată de soiul martor) şi experienţa utilizatorului drept cunoştinţe de bază în procesul de decizie şi învăţare. Utilizatorul comunică dispersia acceptată pentru valorile parametrilor ce caracterizează variantele din gruparea cea mai apropiată de soiul martor rezultată din componenta de recunoaşterea formelor. După terminarea acestei faze sistemul crează baza de cunoştinţe şi afişează în partea dreaptă a ecranului, lista variantelor (formelor) selectate. Caracteristicile fiecărei forme propuse (selectate) sunt prezentate comparativ cu caracteristicile formei martor, iar caracteristicile care se abat semnificativ faţă de martor (depăşesc abaterea faţă de valoarea medie) sunt reprezentate în video invers. Apoi, utilizatorul este antrenat într-un dialog prin care comunică sistemului pentru fiecare parametru dacă acceptă sau nu abaterea, primul răspuns NU eliminând varianta din grupare. În continuare sunt redate exemple de ecrane rezultate pentru fiecare din cele două moduri de abordare:

Page 72: ANALE 2003 fulltext

72

Figura 1. Recunoaşterea formelor. Reprezentarea grafică a distanţelor Manhattan faţă de soiul martor.

Figura 2. Sistemul expert. Selectia prin dialog, a variantei cele mai apropiate de soiul martor

Page 73: ANALE 2003 fulltext

73

Determinarea variantei optime. Modelul regresional [MOHV93] Determinarea variantei optime de înmulţire pentru păstrarea caracterelor soiului martor s-a realizat prin construirea de modele regresionale plecând de la gruparea cea mai apropiată de soiul martor obţinută prin componenta de recunoaşterea formelor. Modelul regresional defineşte o regresie multiliniară între o variabilă dependentă şi 30 de variabile independente care definesc caracteristicile formelor (variantelor de înmulţire). Se construiesc astfel două ecuaţii corelaţionale ce reprezintă ecuaţiile a două drepte de regresie în hiperplanul cu 30 + 1 dimensiuni de forma:

y = a1.x1 + a2.x2+…+a30.x30 unde:

- y este variabila dependentă (parametrul de optimizat) şi reprezintă numărul de taţi pentru prima ecuaţie, respectiv numărul de mame pentru cea de-a doua ecuaţie corespunzător variantei de înmulţire

- xi (i = 1,30) sunt variabilele independente ce definesc caracteristicile variantelor de înmulţire pentru care s-au efectuat măsurători (date de evaluare)

- ai (i = 1,30) sunt coeficienţii ecuaţiei de regresie obţinuţi prin rezolvarea sistemului de ecuaţii obţinut plecând de la gruparea cea mai apropiată de soiul martor.

Înlocuind în ecuaţia de mai sus, ai cu valorile determinate şi xi cu valorile corespunzătoare soiului martor, pentru fiecare din cele două modele regresionale se va obţine corespunzător varianta optimă număr taţi, număr mame ce va trebui utilizată la înmulţire pentru păstrarea caracterelor soiului martor. În cadrul fiecăruia din cele două modele corelaţionale se obţin următoarele rezultate:

- un coeficient de corelare global care reprezintă gradul de încredere în rezultatele obţinute (defineşte corectitudinea modelului utilizat). Modelul poate fi credibil dacă acest coficient este mai mare decât 0,8.

- Coeficienţii de corelare parţială, care reprezintă contribuţia fiecărei caracteristici (variabilă independentă) în cadrul modelului. Coeficienţii de corelare parţială precizează importanţa fiecărei variabile în cadrul modelului. Este indicat ca din model să fie eliminate acele variabile pentru care coeficienţii parţiali de corelare sunt mici (sub 0.6) ceea ce va conduce la creşterea coeficientului global de corelare şi deci a credibilităţii modelului.

Având în vedere faptul că cele două ecuaţii corelaţionale au fost obţinute în condiţiile păstrării caracteristicilor soiului martor, acestea pot fi utilizate atât pentru determinarea variantei aflate la distanţa minimă faţă de soiul martor, cât şi pentru determinarea variantei optime de înmulţire (nr.optim taţi, nr.optim mame) în vederea păstrării caracterelor soiului martor. Astfel, varianta cea mai apropiată de soiul martor este acea variantă din gruparea utilizată în construcţia celor două drepte de regresie pentru care distanţele la cele două drepte sunt minime, fiecare variantă a grupării reprezentând un punct în hiperplanul cu 30+1 dimensiuni. Prin urmare determinarea variantei cele mai apropiate de soiul martor se reduce la un simplu calcul de distanţe. Varianta optimă de înmulţire astfel încât să se păstreze caracterele soiului martor se va obţine înlocuind în cele două ecuaţii corelaţionale variabilele xi cu valorile corespunzătoare soiului martor. În mod asemănător pot fi construite modele regresionale şi pentru alţi parametri cum ar fi: rezistenţa la boli şi dăunători, rezistenţa la secetă, urmărirea unor caracteristici funcţie de îngrăşămintele utilizate, etc. De asemenea pot fi construite modele regresionale în care variabila dependentă să fie o combinaţie de două sau mai multe măsurători ca de exemplu produsul dintre numărul de boabe şi greutatea unui bob, restul măsurătorilor fiind variabile independente. În acest mod s-ar putea obţine rezultate interesante privind influenţa fiecărei caracteristici asupra acestui parametru compus.

Page 74: ANALE 2003 fulltext

74

Bibliografie 1. [CRIS86] M. Cristea, Rasele de Porumb din România, Bucureşti, 1986 2. [DEJP86]. Delahaye, J.P. – Systemes experte: organisation et programmation des bases de

connaissances en calcul propositionnel, Laboratoire d'Informatique Fondamentale de Lille, Université des Sciences et Technologies de Lille, 1986

3. [DUCO96]. D. Dumitrescu, Hariton Costin – Inteligenţa Artificială. Reţele neuronale teorie şi aplicaţii, Ed. Teora Bucureşti, 1996

4. [HELU02]. Artificial Inteligence www.cs.tcd.ie/Lucy.Hederman/DIPHI/AISlides.doc 5. [MOHV93]. N. Morariu, Şt. Holban, R. Vancea, ş.a. “Asistarea activităţii de cercetare

într-o bancă de gene”, faza “Realizare prototip”, manuscris, temă de cercetare realizată în cadrul contractului nr.101/05.04.1993 între Societatea de Servicii Informatice Suceava S.A. şi Ministerul Cercetării şi Tehnologiei

6. [MORA02] N. Morariu, Stadiul actual al cercetărilor în domeniul bazelor de date şi cunoştinţe, referat doctorat, Univ. “Ştefan cel Mare” Suceava, 2002

7. [PENT00]. Şt. Gh. PENTIUC, Generatoare de sisteme expert - Editura Hipparion, Cluj-Napoca, 2000, ISBN 973-9448-48-8, 112 pagini

8. [VAHO89]. Romul Vancea, Ştefan Holban, Dan Ciubotariu, Recunoaşterea Formelor Aplicaţii, Ed. Academiei R.S.R. 1989

Page 75: ANALE 2003 fulltext

75

PROCESUL DE DECIZIE ŞI REŢELELE NEURONALE

D. OSTAFE, E. IANCU, R. VANCEA, S. VLAD, P. PAŞCU

Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava Vom studia probleme de previziune simple unde reţelele neuronale [Abd 93], [Yur 92], [Kuc 93] sunt utilizate pentru previzionarea valorilor celor mai importante variabile şi mai complicate probleme de decizie unde reţelele neuronale sunt utilizate în calitate de expert sugerând acţiuni performante, de exemplu vânzări şi cumpărări.[Bel 96] Modelul considerat se bazează pe un agent care acţionează într-un mediu dat; acesta primeşte informaţiile, le procesează, generează ieşiri şi în final ia o decizie bazată pe aceste ieşiri. Vom considera un model de agent care acţionează singur într-un context exogen.

Fig. 1. Structura generală a unui model de agent Agentul care acţionează într-un sistem de acest fel are succes în sensul că îşi atinge scopurile dacă aceste scopuri pot prevedea consecinţele acţiunilor (cu un anumit grad de siguranţă). Capacitatea aceasta decurge din utilizarea informaţiei disponibile astfel încât să se ajungă la înţelegerea structurii sistemului. În figura 2 sunt descrise cele 7 faze ale procesului de luare a deciziei globale de către agent, într-o ordine care îl duce pe agent de la procesarea informaţiei până la faza în care intră în acţiune: 1. Unele informaţii exogene despre mediu ajung la îndemâna agentului. 2. Agentul procesează informaţia. 3. Agentul îşi foloseşte reţeaua sa neuronală pentru a procesa informaţia. 4. Procesarea poate să conducă la om previziune sau chiar la o decizie. 5. Agentul acţionează pe baza rezultatului de la punctul 4, prin folosirea unor reguli interne

sau externe. 6. Agentul actualizează la zi resursele (potenţialul) pe baza acţiunii. 7. Agentul îşi evaluează profitabilitatea acţiunii, în scopul de a învăţa şi de a îmbunătăţi

rezultatele propriilor sale acţiuni viitoare.

agent

Mediu extern

Alte operaţii

Agent singur Mediu exogen

Informaţii

acţiune

Page 76: ANALE 2003 fulltext

76

Figura nr. 2 Procesul de luare a deciziei de către un agent

În problemele de previziune, reţeaua neuronală este utilizată ca un eficient consilier (expert) aflat de partea agentului care doreşte să-şi atingă scopul prin prevederea unei mulţimi variabile, pe baza unei mulţimi de informaţii. În problemele de decizie atenţia nu este în mod necesar concentrată asupra previziunii ci mai ales pe formularea unei conexiuni între setul de informaţii şi acţiuni orientate spre eficienţă cu scopul de a atinge anumite obiective. Probleme de decizie Scopul (pasului) previziunii est de a construi o mulţime de intrări pa baza căreia să se “segmenteze decizia”. Întrebarea crucială este cum vom genera o acţiune de la date de acest tip. Recomandăm două soluţii pentru această problemă:

1. Reguli externe 2. Reguli interne

1.1. De la previziune cu reguli externe

Prima posibilitate este de a genera regulile care sunt externe faţă de reţeaua

neuronală şi care definesc decizia pa baza valorilor prognozate. Aceste reguli sunt în general suportate de legi economice sau reguli, derivate din legi economice. De exemplu, să presupunem că un agent activează la bursa de valori şi previzionează schimbarea în preţ de astăzi pentru mâine pentru a-şi stabili acţiunea. Cele trei reguli conform cărora se poate alege o acţiune din cele trei prezente (de a cumpăra, a vinde sau a aştepta) sunt redate în tabelul de mai jos:

Regulă Condiţie Acţiune 1. Dacă valoarea absolută a schimbării

aşteptate este mai mică decât un prag Atunci aşteaptă

2. Dacă schimbarea aşteptată este pozitivă Atunci cumpără 3. Dacă schimbarea aşteptată este negativă Atunci vinde

Mediu

Agent

Interpretarea regulilor

Previziune

Decizie

Evoluţia strategică

Ieşire

Învăţare

Acţiune

Actualizarea resurselor

Page 77: ANALE 2003 fulltext

77

În acest exemplu regulile trebuie să fie exploatate secvenţial în scopul de a urma o regulă pentru un anumit set de circumstanţe. În prima regulă valoarea acestui prag depinde de costurile de tranzacţionare: esenţa acestei reguli este de a evita o acţiune atunci când profitul aşteptat este mai mic decât costurile tranzacţionale. Conform regulilor 2 şi 3 agentul trebuie să cumpere (vândă) dacă schimbarea aşteptată este în creştere (descreştere) în preţ. Dacă previziunea este corectă agentul poate să obţină profit prin creşterea (vânzarea) astăzi şi vânzarea (creşterea) mâine, în conformitate cu acest set de reguli.

Figura nr. 3. De la previziune la decizie cu reguli externe Există 3 mari neajunsuri la această primă metodă de abordare.

1. regulile externe sunt arbitrare; 2. poate induce un comportament nedorit; 3. activitatea de previziune, acţiunea şi învăţarea sunt dificil de integrat. Pe de altă parte simplicitatea est atuul acestei concepţii. Aceasta necesită forme

complexe de învăţare, şi poate fi reprezentată ca un prim pas în construirea modelelor financiare.

1.2. De la previziune la decizie cu reguli interne În această concepţie regulile sunt construite intern pe baza unei mulţimi externe.

Aceasta poate fi dată de construirea unei singure reţele cu o ieşire de previziune (neuron de previziune) şi una sau mai multe ieşiri de acţiune (neuron de acţiune), ori prin utilizarea a 2 reţele unde prima produce previziunea (reţea de previziune) în timp ce al doilea primeşte previziunea şi alte date (posibile) în intrare, de date producând acţiunea (reţea de acţiune).

Figura nr. 4. De la previziune la decizie cu reguli interne şi o reţea

Set reguli Acţiune

Previziune Date de intrare

Previziune

Acţiune

Date de intrare

Page 78: ANALE 2003 fulltext

78

a) Reţeaua neuronală simplă

- considerăm o reţea neuronală cu un singur neuron de previziune şi unul sau mai

mulţi neuroni care reprezintă acţiunea. Numărul de neuroni rezultaţi depinde de reprezentarea acţiunii. - putem să utilizăm un neuron prin stabilirea unui rang de valori rezultate pentru

fiecare acţiune sau alternativ un neuron pentru fiecare cod de acţiune. În timpul învăţării în previziune, neuronul este în mod tipic bazat pe

retropropagare, învăţarea în neuronul de acţiune, (pentru care o sarcină nu este disponibilă) poate avea loc printr-o metodă de învăţare indirectă. Dacă un neuron nu va utiliza o tehnică de învăţare nesupravegheată (precum un algoritm genetic) atunci un alt neuron poate utiliza ponderea (de la intrare până la stratul ascuns ca rezultat a învăţăturii repropagatorii în neuronii care prognozează rezultatul) rezultatul. În acest caz reţeaua învaţă să construiască o hartă din mulţimea informaţiilor nu numai în cazul previzional, dar de asemenea în anumite condiţii şi în acţiune. Pe de altă parte această formă a învăţării poate fi eficace pentru probleme simple, ea este prea simplistă pentru a fi aplicată cu succes în economie şi modele financiare.

Figura nr. 5 De la previziune la decizie cu reguli interne şi două reţele

b) Reţeaua neuronală dublă

Este compusă din 2 reţele conectate. Prima reţea se propagă în a doua reţea care procesează previziunea şi rezultatele

acţiunii. A doua reţea are o mulţime de informaţii compusă din ieşirile primei reţele (previziunea) şi posibil alte date. Procesul de învăţare în reţeaua de acţiune poate avea loc într-o formă mixtă. Prima reţea învaţă [Van 95a], [Van 95b] să mapeze pornind de intrări la previziuni prin metoda repropagării în timp ce reţeaua de acţiune învaţă să mapeze de la previziune la acţiuni prin învăţare nesupervizată.

Previziune

Acţiune

Page 79: ANALE 2003 fulltext

79

Bibliografie 1. [Bel 1996] A. Beltratti, S. Margarita and P. Terna - “Neural Networks for Economic and

Financial Modelling” 2. [Kuc 93] Kris Kucinski - “Introduction to Artificial Neural Networks”, 1993 3. [Van 95a] R. Vancea, Şt. Holban, F. Iancu, - “Inteligenţa Artificială, Programare

Logică”, Ed. Univ. “Ştefan cel Mare”, Suceava, 1995 4. [Van 95b] R. Vancea, Şt. Holban, F. Iancu, - “Inteligenţa Artificială, Tehnici de

inteligenţă artificială”, Ed. Univ. “Ştefan cel Mare”, Suceava, 1995 5. [Zur 92] Jacek M. Zurada - “Introduction to Artificial Neural System”, West Publishing

Company, St. Paul, 1992

Page 80: ANALE 2003 fulltext

80

REŢEAUA EXTERNĂ A UNEI COMPANII ŞI EXTRANET

Ing. Paul PAŞCU Ing. ec. drd. Ovidiu Florin HURJUI

Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava Abstract An extranet is a private network that uses the Internet protocol and the public telecommunication system to securely share part of a business's information or operations with suppliers, vendors, partners, customers, or other businesses. An extranet can be viewed as part of a company's intranet that is extended to users outside the company. Think of an extranet as being a private portion of the Internet. If you were to remove the secure aspects of an extranet then you would in effect have just another piece of the Internet. An extranet requires security and privacy. These require firewall server management, the issuance and use of digital certificates or similar means of user authentication, encryption of messages, and the use of virtual private networks (VPN) that tunnel through the public network. Reţeaua Extranet a fost dezvoltată în ultima jumătate de deceniu în cadrul companiilor de telecomunicaţii atât teoretic cât şi practic. Companii de diferite dimesiuni, de la cele mai mici până la corporaţiile multinaţionale, au adoptat modelul Extranet, practica demonstrând că este cea mai ieftină şi cea mai logică soluţie prin care poate fi condusă o afacere şi pusă în legătură cu partenerii săi. Definit foarte simplu, Extranetul este o aplicaţie bazată pe protocolul reţelei Internet IP (Internet Protocol), ce rulează între o companie şi partenerii săi, utilizând tehnologiile Web sau alte tehnologii IP. Extranetul este un Intranet întins ce permite comunicarea intre diverse organisme exterioare, cum ar fi cele ale clienţilor sau furnizorilor. Particularitatea acestei reţele constă în faptul că-i vizează numai pe partenerii aflaţi în afara companiei. Mediul Extranet este destinat în principal celor mai importanţi parteneri, conţinutul lui fiind diversificat după tipul utilizatorului: furnizor, client sau consultant. Tehnologia a cunoscut o dezvoltare importantă în trei direcţii principale: Extranet pentru comunităţi de interese: constructori de avioane şi companii aeriene, constructori de automobile, notari, structuri interministeriale etc. Extranet proprietar între o „întreprindere şi diviziile sale (de exemplu VW) sau între o întreprindere şi furnizorii săi. Extraneturi decizionale între echipe de proiect interîntreprinderi, interadministraţii. Multitudinea de aplicaţii Extranet existente pe piaţă sunt din următoarele categorii: documentaţie online, spaţii de lucru (cu sau fără interactivitate), spaţii de exprimare a cerinţelor. Diferenţele dintre Internet, Intranet şi Extranet pot fi delimitate clar în tabelul 1. Tabelul 1. Comparaţii între Internet, Intranet şi Extranet Criterii INTERNET INTRANET EXTRANET Tip de acces Deschis Privat Controlat Utilizat de Public Membrii organizaţiei Partenerii de afaceri Tipul informaţiei General Proprietar Partajare selectivă

Page 81: ANALE 2003 fulltext

81

În literatura de specialitate, sunt delimitate patru modele de reţele extranet (un model este definit printr-o combinaţie logică de opţiuni pentru asigurarea securităţii în dezvoltarea afacerilor pe reţea în exteriorul companiei, în funcţie de partenerii şi obiectivele firmei): Modelul de acces protejat în Intranet: necesită, de obicei, utilizarea reţelelor virtuale private (VPN). Utilizatorilor li se permite accesul direct în Intranetul firmei, fără a implica reţeaua Internet. Restricţiile de acces sunt asigurate în diverse forme, permiţând, spre exemplu, servicii diferite în cazul clienţilor, furnizorilor sau pentru diverşi vânzători. Modelul comerţului electronic: este dezvoltat în special pentru tranzacţii de tip bussiness-to-bussiness. Utilizează acelaşi sistem de arhitectură a reţelei şi de securitate ca şi site-urile de comerţ electronic. Prin urmare, protecţia şi securitatea sunt asigurate prin protocoale speciale în criptarea şi decriptarea mesajelor (exemplu: protocolul Secure Sockets Layers). Modelul aplicaţiilor specializate: este utilizat în cazul firmelor care au relaţii de afaceri cu parteneri numeroşi. Reţeaua Extranet restricţionează accesul prin protocoale şi metode de autentificare speciale. Deşi în acest caz costul asigurării securităţii sistemului este foarte mare, beneficiile sunt pe măsură: clienţii află preţurile în intervale de timp mici (mai puţin de un minut), lansează comenzi şi verifică stadiul acestora, fără ca firma să plătească un angajat care să preia toate aceste tipuri de mesaje. Exemplu: Extranetul american DARPA, denumit - Extranet for Security Proffesionals (ESF), permite comisiilor guvernamentale americane care elaborează legi să lucreze online. Membrii comisiilor se conectează la reţea printr-un certificat digital şi se regăsesc într-o întâlnire virtuală. DARPA a economisit prin ESF 1,5 milioane USD, datorită eliminării cheltuielilor cu deplasarea membrilor comisiilor şi renunţarea la comunicaţiilor prin fax sau telefon. Modelul site-ului protejat cu o simplă parolă: este cel mai simplu, uşor de creat, cu o investiţie minimă în problema securităţii. Acest lucru îl face însă să fie şi cel mai puţin sigur. Specialiştii consideră că reţelele Extranet (Extranetul este reţeaua externă organizaţiei. Poate II Internetul sau poate fi o altă reţea naţională sau internaţională (de exemplu America On Line, Compuserve etc) reprezintă „calea regală de propagare a comerţului electronic”. Fără exagerare se poate afirma că Extranetul justifică în majoritatea cazurilor implantarea unui Intranet. La mai puţin de şase luni de la formularea conceptului, reţelele Extranet au căpătat amploare, datorită extremei lor utilităţi în special în industriile tradiţionale. În august 1996, Forrester Research evalua o creştere de la 8 miliarde USD, volumul tranzacţiilor financiare pe această cale, la 327 miliarde USD în 2000. Totuşi, deşi cifrele avansate sunt serioase, ele pot fi subevaluate dacă ţinem cont că giganţi cum ar fi Cisco şi Dell Computers au realizat din octombrie 1997 până la sfârşitul acestui an, vânzări pe Internet în valoare de 4 miliarde USD iar firme precum IDG prevăd în continuare o dezvoltare de aceeaşi amploare. Întreprinderile au luat imediat cunoştinţă de interesul reprezentat de reţelele Extranet. Potrivit unei anchete comandată de Business Object în februarie 2002, 29% dintre întreprinderile chestionate au deja un Extranet operaţional sau în curs de implementare.

Page 82: ANALE 2003 fulltext

82

Figura 1. Scenarii de afaceri pe Internet

Avantajele tehnologiilor Extranet

Reţeaua Extranet permite transparenţa anumitor informaţii deţinute de întreprindere,

administraţie sau de partenerii acestora. Atunci când constituie un spaţiu privat oferă avantaje suplimentare în raport cu reţeaua Internet: performanţă, calitatea serviciilor şi securitate. Ea poate înlocui o parte din Intranet şi o parte din site-urile internet.

Furnizor Client comanda

factura

Furnizor

Parteneri importanţi

Mici parteneri

(schimburi de formulare informatizate)

Client Cerere oferte Furnizor A Furnizor B Furnizor C

Întreprinderea A Întreprinderea B Întreprinderea C

Centru de afaceri virtual

Întreprinderi exterioare

RELAŢII Furnizor A Furnizor B Furnizor C

Client A Client B Client C

Furnizor

Client A Client B Client C

Acţiuni de marketing

INTERNET

INT

RA

NE

T

EX

TR

AN

ET

1.

2.

3.

4.

5.

6.

Page 83: ANALE 2003 fulltext

83

Global, extranet-urile prezintă numeroase atuuri: cresc reactivitatea întreprinderii, facilitează legăturile interservicii, implementează canale informaţionale mai eficiente, securizează informaţia etc. Avantajele oferite sistemelor informaţionale sunt:

• implementarea mai puţin costisitoare, pentru firmele ce dispun deja de site-uri web sau de reţea Intranet;

• interfaţă conversaţională pentru utilizatorii săi, datorită avantajului utilizării tehno-logiilor Internet;

• capacitate de a integra evoluţiile viitoare (din punctul de vedere al conţinutului, numărului de utilizatori...), datorită polivalenţei tehnologiilor adiacente;

• uşurinţă în introducerea instrumentelor şi serviciilor care se bazează pe protocoale deschise.

Un alt avantaj deloc neglijabil: Extranet asigură posibilităţi multiple de expertiză, adaptate pentru structuri de mici dimensiuni, sau pentru comunităţi profesionale specializate sau dispersate în cadrul întreprinderii sau organizaţiei. Firmele se orientează spre Internet pentru a vinde milioane de produse la sute de mii şi milioane de clienţi, pentru a-şi căuta parteneri de afaceri virtuali, constatându-se o înlocuire a marketingului „de masă” cu cel de precizie. Astfel se pot face promovări de produse cu ajutorul cataloagelor WEB. Relaţiile interîntreprinderi sunt simetrice şi multilaterale. Reţeaua Internet permite relansarea comerţului diversificând scenariile de afaceri (figura 1). Explozia Internetului şi digitizarea generalizată a informaţiei a bulversat regulile jocului care guvernează mediul concurenţial. Semnalul electronic capabil să transporte orice: informaţii financiare, prezentarea firmelor, scenarii şi propuneri de afaceri, cursul bursei etc. cu viteza luminii şi independent de frontiere sau de suporturi de transmitere, devine o resursă esenţială. Această evoluţie va conduce la reinventarea organizaţiilor şi a funcţionării lor în vederea optimizării exploatării capitalului informaţional.

Principalele tendinţe în economia întreprinderilor vor fi următoarele: • transferul puterii către clienţi; • noi oportunităţi de afaceri pentru întreprinderile mici şi mijlocii; • platforme de aplicaţii foarte bogate; • diminuarea intermedierilor şi a costurilor de distribuţie; • redefinirea canalelor valorice ale întreprinderii; • dezvoltarea unei teorii economice specifice Internetului; • eliminarea incertitudinilor asupra consecinţelor dezvoltării comerţului electronic.

Bibliografie: 1. Fotache D., Groupware – Metode, tehnici şi tehnologii pentru grupuri de lucru, Editura

Polirom, Iaşi, 2002; 2. Oprea D., Analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale economice, Editura Polirom,

Iaşi, 2002; 3. Popescu D., Lungul drum al întreprinderii către informatizare. Managerii, Tribuna

Economică, nr.31/15.08.1998

Page 84: ANALE 2003 fulltext

84

SISTEME INFORMATICE DE MANAGEMENT – SIM

Lector univ. Valeriu LUPU Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Noţiunea de sistem. Subsistemele unei firme.

Un sistem reprezintă un ansamblu de elemente (componente) interdependente, între care se stabileşte o interacţiune dinamică, pe baza unor reguli prestabilite, cu scopul atingerii unui obiectiv.

Interacţiunea dinamică dintre elemente se materializează în fluxurile stabilite între acestea, fluxuri care implică resursele existente.

Conform teoriei sistemelor orice organism economic (şi nu numai) este un sistem deoarece:

• el prezintă o structură proprie constând dintr-o mulţime de elemente constitutive care interacţionează între ele pe principii funcţionale;

• fluxurile existente între componentele organizatorice implică resursele organismului economic. În cadrul oricărui organism economic se produc:

• fluxuri materiale (de materii prime, semifabricate, produse finite etc.); • fluxuri financiare; • fluxuri informaţionale.

Mulţimea componentelor organizatorice şi interacţiunea dintre acestea urmăresc realizarea unui anumit obiectiv global: funcţionarea întreprinderii în condiţii optime.

Subsistemele întreprinderii sunt (figura 1): • Subsistemul decizional; • Subsistemul informaţional; • Subsistemul operativ.

La nivelul subsistemului operaţional (în cadrul căruia se desfăşoară procesele economice specifice domeniului de activitate a agentului economic) are loc culegerea datelor care apoi sunt transmise subsistemului informaţional (flux ascendent) în vederea stocării şi prelucrării datelor necesare obţinerii informaţiilor utile în vederea fundamentării deciziilor la nivelul subsistemului decizional (de conducere).

Page 85: ANALE 2003 fulltext

85

Figura 1 Subsistemele unei întreprinderi

Altă modalitate de reprezentare ale subsistemelor unei organizaţii este reprezentată în figura 2, iar în figura 3 este reprezentată schema simplificată a unui sistem informatic de management.

Figura 2 Subsistemele unei firme(organizaţii)

Figura 3 Componentele unui Sistem Informatic de Management

Subsistemul operaţional

Subsistemul informaţional

Subsistemul decizional

Informaţii

Date

Decizii

Decizii

Flux informaţional

Fluxuri materiale şi financiare

Sistemul întreprindere

Mediul exterior

Sist. de

conducere

Sistem informaţional

Sistem de execuţie

- informări

- rapoarte

- documente

- răspunsuri

- hotărâri

- decizii

- ordine

Sistem informatic pentru prelucrarea tranzacţiilor

Automatizarea birourilor

Sistem informatic pentru munca de proiectare

Sistem informatic de management

Sistem informatic suport de decizie

Sistem informatic strategic

Page 86: ANALE 2003 fulltext

86

Sistemele informatice ale unei firme Sisteme pentru prelucrarea tranzacţiilor (Transaction Processing Systems - TPS) sunt

specializate în preluarea, stocarea şi prelucrarea tranzacţiilor zilnice, de rutină. Se caracterizează prin gradul lor mare de repetabilitate şi prin volumul mare de date procesat şi servesc nivelul operaţional. În această categorie cuprindem spre exemplu(figura 4):

• Sistemul informatic privind gestiunea producţiei; • Sistemul informatic privind evidenţa vânzărilor; • Sistemul informatic al contabilităţii financiare; • Sistemul informatic privind gestiunea stocurilor.

Figura 4 Sistemul informatic pentru prelucrarea tranzacţiilor

În figura 5 este prezentată structura tip a unui T.P.S. Subsistemele unui sistem de prelucrarea tranzacţiilor [LUPVA01] au fost definite la nivel de descriere a componentelor cu specificarea activităţilor, a principalelor surse de date şi a circuitului informaţional pe care-l putem stabili într-o organizaţie, indiferent de forma de organizare pe care fondatorii o consideră avantajoasă sau legiuitorul ne permite să alegem (figura 6).

Sistem informatic pentru prelucrarea tranzacţiilor

Sistem informatic pentru gestiunea producţiei

Sistem informatic privind evidenţa vânzărilor

Sistem informatic al contabilităţii financiare

Sistem informatic privind evidenţa stocurilor

Page 87: ANALE 2003 fulltext

87

Figura 5 Schema tip a unui T.P.S.

Clienţi 4.0

Expediere 6

2.0

Lansare

Producţie

6.0 Achiziţie

7.0 Recepţie

8.0 Conturi de

plată

FURNIZORI 9

10

11 12 15

16

5

8

1314

17

1.0 Înregistrare

comenzi

1

2

3.0 Facturare

5.0 Conturi de

încasat

10.0 Registru general

ANGAJAŢI

9.0 State de plată

22

23 18

2019

21

7

3

4

Page 88: ANALE 2003 fulltext

88

Subsistemele sistemului informatic sunt prezentate în figurile 7 – 17.

Figura 7 Subsistemul înregistrare comenzi

Figura 8 Subsistemul P.L.U.P.

Produse/Servicii Clienţi

Colectoare

comenzi

Verificare

nomenclator

produse

Autorizare

credite Comenzi noi

Clienţi

Cumpărări acceptate Comenzi vechi

1

3

2 6 9

7

48

5 10

Execuţie

comenzi

Comenzi noi Comenzi acceptate Date facturate

Comenzi vechi

Stoc materiale

Stoc produse finite

Expedieri

Comenzi achiziţii Înregistrare

comenzi

1

2

3

4

10

5

6

7

8

9

Page 89: ANALE 2003 fulltext

89

Figura 9 Subsistemul facturare

Figura 10 Subsistemul expediere

Figura 11 Subsistemul conturi admisibile

Pregătire şi redactare facturi Facturi Date facturabile 1 2

Expediere comenzi onorate

Expedieri

Încărcare

Clienţi

1

3

2

Editare şi înregistrare date primite

Pregătire extrase de cont şi scisori de revenire

Facturi debitori Conturi de încasare

Facturi primite

CLIENŢI

3

1 2

4

5

6

Page 90: ANALE 2003 fulltext

90

Figura 12 Subsistemul Registru general

Inventar Conturi de încasare Conturi de plată Alte date

Întreţinere registru general

Plăţi angajaţi Registru general

Pregătire rapoarte

Acţionari

8 9

7

1 6

2 3

45

Selectare furnizori

Pregătire comenzi de cumpărare

Închidere comenzi de cumpărare

Comenzi achiziţii

Produse

Comenzi de cumpărare

Furnizori

Recepţii

Obţinere verbală a acceptelor

Furnizori

11 10

6 9

5 8

3

1 2

4

7

Page 91: ANALE 2003 fulltext

91

(continuare)

Furnizori

Selectare furnizori

Comenzi de cumpărare

Recepţii

1

2

3

Conturi de plată

Comenzi de cumpărare

Recepţii

Plăţi anticipate

Anticipare cumpărări

Furnizori

Validare plăţi

Plăţile furnizorilor

Plăţi

anticipate

4

1

3

5

2

68

7

Figura 14 Subsistemul conturi de plată

Figura 13 Subsistemul Aprovizionare - Recepţie

Page 92: ANALE 2003 fulltext

92

Figura 15 Subsistemul State de plată

Figura 16 Organigrama pentru întreprinderea simulată MIS (Management Information System)

Angajaţi

Redactare cec

Calcul câştig net

Stabilirea reţinerilor

Validareverificare

Calculcâştig brut

Fişier angajaţi Categorii de plăţi

Contabilizare articole Plăţi şi reţineri

Date personal

Fişier texte

Date as.sociale 12

13

10

1 3

911

5

2 4

6

7

8

Centrală

Coordonator

Formator 1 1

Secretariat Administrativ 1

Departament Financiar+contabilitate

5 Formator 2 1

Departament Financiar-contabilitate

3

Departament Comercial-Vânzări

4

Departament Tehnic-producţie

2

Page 93: ANALE 2003 fulltext

93

Figura 17 Simboluri grafice pentru perfiericele de intrare / ieşire 1. Sisteme destinate activităţii de birotică(Office Automation Systems - OAS) –

Automatizarea birourilor – destinate în special personalului implicat în procesul prelucrării informaţionale(contabili, funcţionari, secretari) dar şi managerilor. În această categorie putem cuprinde:

• Procesoare de texte; • Procesoare de tabele; • Sisteme de poştă electronică.

2. Sisteme destinate cercetării – dezvoltării (Knowledge Work Systems - KWS) – destinate creării şi integrării noilor tehnologii în cadrul firmei. Utilizatorii acestor sisteme sunt:

• Inginerii;

Tastatură

Calculator

Imprimantă

Secretariat administrativ

Tastatură

Calculator

Scaner

Comercial-Vânzări

Imprimantă

Imprimantă

Calculator

Resurse umane

Tastatură

Tastatură

Calculator

Contabilitate-financiar

Calculator

Tastatură

Tehnic-Producţie

Page 94: ANALE 2003 fulltext

94

• Proiectanţii; • Alţi specialişti angrenaţi în activitatea de cercetare – dezvoltare.

3. Sisteme informatice destinate conducerii (Management Information Systems - MIS) destinate integrării asigurării rapoartelor sintetice de rutină necesare în procesul fundamentării deciziilor curente, controlului şi planificării pe termen scurt În vederea oferirii unei informări relevante ele permit şi generarea de rapoarte privind abaterile înregistrate precum şi consultarea on-line a informaţiilor referitoare la perioade anterioare de gestiune.

4. Sisteme suport de decizie (Decision Support Systems - DSS) oferă managerilor modele complexe şi aprofundate de analiză în vederea fundamentării deciziilor. Ele valorifică informaţii interne oferite de TPS şi MIS, alături de informaţii provenite din mediul economic exterior (curs valutar, preţul produselor fabricate de firmele concurente, preţul de piaţă al materiilor prime etc.). Oferă utilizatorilor flexibilitate deosebită la cerinţele formulate returnând rapid răspunsurile solicitate. În această categorie de sisteme putem include sistemele expert caracterizate prin stocarea cunoştinţelor unui expert uman, sub formă de fapte şi reguli, într-o bază de cunoştinţe utilizată în deducerea de concluzii prin derularea de raţionamente automate. Sistemele expert pot fi utilizate cu succes în diagnosticarea financiară a firmei, în elaborarea deciziei băncii de acoradre a creditelor pentru clienţii săi etc (figura 18).

MEDIU

Legenda Informaţii Comunicaţii Date

Figura 18 Modelul funcţional al unui DSS

5. Sisteme suport ale executivului (Executive Support Systems - ESS) reprezintă

Solutii individuale ale specialistilor

Alti membrii ai grupului de decizie

Software pentru rapoarte

Modele matematice

Software GDSS

BAZA DE

DATE

Page 95: ANALE 2003 fulltext

95

sisteme informatice destinate conducerii strategice şi permit luarea unor decizii nestructurate, altele decât cele de rutină. Ele nu au fost gândite să servească la soluţionarea unei anumite probleme, ci să ofere facilităţi generalizate de calcul şi comunicaţii. Utilizează date privind mediul exterior al firmei, date sintetizate oferite de MIS şi DSS, precum şi cele mai avansate produse software grafice (figura 19).

Performanţe

Figura 19 Fluxul datelor în efortul Marketing – ESS Tabelul I – 1 sintetizează caracteristicile sistemelor informatice prezentate evidenţiind: natura datelor de intrare, prelucrărilor, ieşirilor şi beneficiarii acestor sisteme. Tabelul I – 1 Sisteme informatice utilizate în cadrul firmei

Tipuri de sisteme

informatice

Date de intrare Prelucrări Ieşiri Utilizatori

TPS

Date primare privind tranzacţiile

Actualizări, sortări, generări de rapoarte

Situaţii sintetice şi analitice

Conducătorii serviciilor funcţionale

OAS

Date primare, documente, secvenţe video şi audio.

Procesarea documentelor, comunicaţii, PIM(Personal Information Management)

Documente, corespondenţă, mesaje

Funcţionari, contabili

Banca de date

Mediu extern

Date de prel. a tranzacţiilor

Date de cercetare marketing

Date despre concurenta

Date mediu extern

Plan strategic

Planificare produse

Plan promovare

Alocare buget

Plan pieţe

Plan preţ

Prognoze vânzări

Alte domenii

ale firmei

Page 96: ANALE 2003 fulltext

96

Tipuri de sisteme

informatice

Date de intrare Prelucrări Ieşiri Utilizatori

KWS

Specificaţii de proiectare, baze de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice

Modelări, simulări

Modele, proiecte, schiţe

Personal tehnic(ingineri, proiectanţi)

MIS

Volum mare de date (provenit de la TPS şi KWS)

Prelucrări pe baza unor modele simple, analize

Situaţii sintetice, rapoarte privind abaterile

Managerii de domenii

DSS

Volum mic de date(provenit de la TPS, MIS, KWS)

Prelucrări pe baza unor modele simple de analiză

Situaţii şi analize decizionale

Managerii, Consiliul de Administraţie

ESS

Date(interne şi externe ) agregate

Grafice, simulări, prelucrări interactive

Analize şi prognoze

Managerii, Consiliul de Administraţie

1.3. Instrumentele tehnice ale Sistemelor Informatice de management Principalele instrumente tehnice ale Sistemelor Informatice de Management sunt (figura 20) [LUPVA03]:

• Hardware-ul şi procesarea informaţiei; • Software-ul şi Sistemele Informatice; • Organizarea resurselor de date; • Telecomunicaţii şi reţele de telecomunicaţii; • Noua arhitectură informatică. • Aceste instrumente tehnice vor fi dezvoltate în capitolele care urmează.

Page 97: ANALE 2003 fulltext

97

Bibliografie: 1. Aurel Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Ed. Economică, Bucureşti, 1999 2. Ovidiu Nicolescu, Eugen Burduş, Tiberiu Zorlenţan, Gheorghiţă Căprărescu, Ion

Verboncu, Ion Cochină – Management, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992 3. Florica Badea – Managementul producţiei industriale, Editura ALL, 1997

Instrumente tehnice ale Sistemelor Informatice de Management

Hardware-ul şi procesarea informaţiei

Software-ul şi Sistemele

Informatice

Organizarea resurselor de

date

Telecomunicaţii şi reţele de

calculatoare

Noua arhitectură de calculatoare

- Software-ul şi prelucrarea informatică - Software-ul sistem - Software-ul aplicaţii - Noile unelte Software - Cum alegem Software-ul

- Organizarea tranzacţiilor - Un mediu de baze de date modern - Proiectarea bazelor de date Tendinţe - Cerinţe de administrare

- Componente şi Funcţii - Tipuri de reţele de comunicaţie - Utilizarea telecomunicaţiilor pentru avantaje compeptitive - Probleme de management şi decizii

- Mediile de stocare - Dispozitive de Intrare/ieşire - Tendinţe în tehnologia de prelucrare a informaţiilor

Figura 20 Instrumente tehnice ale sistemelor Informatice de Management

Page 98: ANALE 2003 fulltext

98

FACTORUL DE INFLUENŢĂ ÎN PROCESUL DECIZIONAL DE CUMPĂRARE- PUBLICITATEA

Prep. univ. Mihaela SENIUC, Lector univ. dr. Alexandru NEDELEA

Universitatea „Ştefan cel Mare”

Abstract The Effects of advertising on the consumer is all around us, it is everywhere we look

from the televisions in our homes to the sides of local buses. It is almost impossible to avoid. Since advertising is such a big part of our social and economical environment it is important that we know what these images are doing to us. Advertising influences us in many ways, often we don't even notice its effects. This is why advertising has become such a controversial topic today.

Într-o economie de piaţă concurenţială nu te poţi aştepta ca mărfurile şi servicicile să

se vândă singure. Desfăşurarea unei activităţi de marketing nu presupune numai crearea unui produs bun, stabilirea unui preţ atractiv şi punerea mărfii la dispoziţia consumatorilor vizaţi, chiar dacă o firmă are produse de cea mai bună calitate, dacă lumea nu le cunoaşte este puţin probabil ca ele să se vândă şi, de aceea se impune necesitatea unei comunicări permanente, atât cu clienţii actuali cât şi cu cei potenţiali. [1]

Publicitatea, în momentul de faţă este o realitate pregnantă a vieţii sociale. Creşterea ponderii şi a rolului publicităţii în societatea contemporană se datorează mai multor factori atât de natură economică cât şi de natură politică, culturală, socială. Publicitatea este legată în mod evident de economia de piaţă. Într-o economie de piaţă în care există o multitudine de producători şi de produse care satisfac aceeaşi nevoie, într-o economie în care există concurenţa, încercarea de a influenţa prin mesaje persuasive pe cumpărători este justificat necesară şi eficientă pentru orice ofertant de bunuri sau servicii. Din punct de vedere al cumpărătorului, publicitatea îi oferă posibilitatea de a se informa asupra bunurilor existente pe piaţă şi de alege în cunoştinţă de cauză pe acelea care îi satisfac nevoile şi corespund posibilităţilor sale. Dincolo de aceste aspecte economice, publicitatea, în plan social este legată de ideea de democraţie şi de informare a publicului. Mai mult decât atât vorbim în plan cultural despre o anumită cultură a publicităţii care se referă atât la conţinuturile mesajelor publicitare cât şi la obişnuinţa publicului de a apela la ele şi de asemenea la apariţia unor elemente noi ale stilului de viaţă. [2]

Publicitatea este un mijloc de comunicare impersonal care vizează transmiterea mesajelor către publicul firmei pentru a-i modifica acestuia nivelul de informare şi atitudinea în scopul influenţării comportamentului său. Publicitatea poate viza trei obiective de bază: să informeze, să convingă şi să reamintească. [3]

În Europa de Est publicitatea devine din ce în ce mai bună pe măsură ce companiile multinaţionale pătrund pe această piaţă. Totuşi, deşi brand-urile sunt mature, despre publicitate nu se poate spune acelaşi lucru. Odată cu dezvoltarea pieţei se constată şi o creştere a veniturilor din publicitate în România. Agenţii de publicitate de renume mondial, cum ar fi: Leo Burnett, Satchi & Satchi, Ogilvy au filiale în Bucureşti.

Pentru companiile care introduc produse pe piaţa românească este important să se vorbească aceeaşi limbă. În cele mai multe dintre reclame s-a folosit limba română, dar totuşi, în categoria business-to-business şi telecomunicaţii, companiile au preferat să-şi menţină sloganul în engleză. Desi majoritatea românilor sunt vorbitori de limbă engleză, aceasta nu

Page 99: ANALE 2003 fulltext

99

este limba lor maternă şi oamenii de marketing trebuie să ţină cont de acest lucru atunci când creează reclamele. Pentru a fi cu adevarat eficienţi pe acestă piaţă, companiile multinaţionale prezente în România trebuie să înţeleagă cu adevărat piaţa de aici şi să dezvolte sloganuri potrivite. Coca Cola şi McDonalds au făcut acest lucru cu succes. Alte companii, cum ar fi, Hewlett Packard, Carlsberg, Phillips, Max Factor, Loreal, Orange continuă să-şi păstreze sloganurile în engleză. Unele brand-uri de succes din alte ţări avansate trebuie să se redenumească şi să aibă o nouă imagine pentru piaţa românească. Un bun exemplu este Lever's Snuggle, care este numit Coccolino în România. Deşi reclama este aceeaşi, ea este dublată în româneşte. [4]

Creşterea numărului de mesaje publicitare a fost însoţită de adoptarea unei legi pentru acest domeniu. Noua lege a publicităţii, ce corespunde standardelor impuse de Uniunea Europeană în 2002, are scopul de a controla activitatea din acest domeniu şi de a proteja consumatorul. Cea mai mare parte a articolelor din lege vorbesc despre protecţia consumatorului, producătorului, meşteşugarilor, profesioniştilor împotriva publicităţii înşelătoare şi stipulează obligaţia de a comunica un mesaj decent, sincer. Comisia Federală pentru Comerţ defineşte noţiunea de publicitate înşelătoare ca fiind decepţia consumatorului obişnuit. Legea română defineşte această noţiune ca fiind decepţia pieţei ţintă, aceasta putând fi formată din oameni de afaceri sofisticaţi sau femei casnice. [3]

În plus, legea tratează şi publicitatea subliminală şi interzice orice discriminare publică rasială, sexuală, religioasă sau politică. Publicitatea subliminală este definită ca fiind utilizarea unor stimuli foarte slabi ce nu pot fi percepuţi în mod conştient, dar destul de puternici pentru a influenţa comportamentul unui cumpărător. Un exemplu relevant poate fi: un actor care într-un film fumează ţigări Camel. Publicitatea comparată este de asemenea acceptată numai ţinând cont de condiţiile impuse de U.E. adică: dacă nu este înşelătoare, dacă produsele comparate au utilizări diferite, dacă nu sunt prezentate produse care imită alte brand-uri consacrate, daca nu discreditează alte produse sau creează confuzie în piaţa ţintă.

Publicitatea comparativă este parte din natura umană. De mici, oamenii tind să compare totul, începând de la jucării şi ajungând la maşini sau conturi din bancă. Uneori, publicitatea comparativă poate fi distractivă şi informativă, alteori însă poate distruge încrederea consumatorului în mărci puternice.Teoria spune că publicitatea comparativă pune faţă în faţă produsul promovat cu unul sau mai multe produse ale concurenţei sau cu un produs generic a cărui marcă nu este dezvăluită. [6]

Noua lege mai precizează că publicitatea pentru băuturile alcoolice şi ţigări nu trebuie să fie prezentă în instituţiile de învăţământ şi cele medicale sau în locaţiile care atrag minorii. Această lege ia în considerare piaţa constituită din minori şi spune că publicitatea dăunătoare moralului, intelectului sau fizicului este interzisă. La fel este şi cazul publicităţii care-i încurajează să cumpere produse şi servicii, profitând de lipsa lor de experienţă, care-i pune în situaţii riscante sau le afectează relaţia cu adulţii, mai ales cu părinţii sau cu profesorii. [7]

Influenţa exactă a publicităţii asupra copiilor rămâne încă greu de evaluat. În Statele Unite ale Americii s-a observat că jumătate din produsele văzute de copii la televizor sunt cumpărate. În Marea Britanie, în Germania şi în Danemarca, publicitatea condiţionează 7% din cumpărăturile de familie, dar influenţează 10% din cererea de hrană. [8]

În România tinerii consideră că publicitatea este utilă, ajută consumatorii să aleagă cele mai bune produse, reprezintă o sursă de încredere pentru informare, precum şi o sursă de relaxare. Ca urmare, sunt de părere că publicitatea ar trebui să fie încurajată, nu limitată. În acelaşi timp, preferă publicitatea amuzantă celei serioase.[9]

În urma unui studiu efectuat asupra achiziţiei de bunuri gospodăreşti de uz curent, s-a ajuns la o concluzie surprinzătoare: publicitatea părea a fi mai eficientă atunci când este vorba despre creşterea volumului de mărfuri achiziţionate de cumpărătorii fideli şi mai puţin eficientă în privinţa atragerii de noi cumpărători. În cazul cumpărătorilor fideli, expunerea de mai multe ori la o reclamă în cursul unei săptămâni se poate dovedi neproductivă din cauza

Page 100: ANALE 2003 fulltext

100

stabilizării eficienţei publicităţii. Reclama nu poate să aibă un efect cumulativ care să ducă la fidelitate. Articolele din ziar, expoziţiile, dar mai ales preţul au un impact mai puternic asupra răspunsului consumatorului decât publicitatea.

Aceste concluzii nu au fost pe placul specialiştilor în publicitate, câţiva dintre ei contestând informaţiile pe care s-a bazat studiul, precum şi metodologia utilizată. Ei au susţinut că studiul a determinat în principal efectele publicităţii asupra vânzărilor pe termen scurt. Astfel, au fost favorizate activităţile de promovare prin preţ si cele de promovare a vânzărilor, care tind să producă un impact imediat. Dimpotrivă, majotitatea acţiunior de pubicitate durează mai multe luni sau chiar ani până când se ajunge ca marca să ocupe poziţii solide pe piaţă, iar consumatorii devin fideli faţă de aceasta. Aceste efecte pe termen lung sunt greu de determinat. Cercetări recente, în care s-au folosuit informaţii referitoare la o perioadă de zece ani, au dus la concluzia că publicitatea determină totuşi creşterea vanzărilor pe termen lung, chiar şi după doi ani de la încheierea campaniei. Această controversă evidenţiază faptul că măsurarea rezultatelor activităţii de publicitate rămâne un subiect insuficient înţeles.

Alături de cinematograf şi de muzica pop, publicitatea nu rămâne insensibilă la nevoia fiinţei umane de a-şi asigura o stimulare suficientă: Universul publicităţii este o masă de stimuli supranormali, fiecare încercând să-i întreacă pe ceilalţi. O dată cu firmele concurente care lansează pe piaţă produse aproape identice, cursa pentru stimuli supranormali a intrat în domeniul marilor afaceri. Fiecare produs trebuie prezentat într-o formă mai stimulatoare decât acelea ale produselor rivale.[10]

O reclamă pentru Oficio Espanol de Turismo proclama: Adrenaline en Espagne (Adrenalina în Spania). Urmează un subtitlu: Envie de sensations fortes? Venez exprimer votre passion pour la vie (Aveţi nevoie de senzaţii tari? Veniţi să vă exprimaţi pasiunea pentru viaţă). Canalul de televiziune Prima a difuzat, înainte de inaugurarea sa la 17 decembrie 1997, o reclamă în care familia standard a publicităţii (mama, tata, doi copii - fată şi băiat de 10-12 ani - şi bunica) se plictiseşte până la aţipire pe canapea în faţa unui frigider deschis. Iată textul: Vă lasă rece... emisiunile pe care le vedeţi în fiecare zi la televizor? Vreţi altceva? Schimbaţi pe Prima: televiziunea pe care o asteptaţi de atâta timp. Vă distrează, vă deconectează, vă informează. De cele mai multe ori, publicitatea nu face apeluri atât de directe precum aceasta în care răceala frigiderului anesteziază complet publicul, îl goleşte - fie şi metaforic - de viaţă. [11]

În Romania imaginea familiei fiind încă una foarte puternică, oamenii de marketing ar trebui să prezinte modele pozitive pentru consumatorii tineri. De exemplu, Pepsi, a introdus în România Mountain Dew şi foloseşte consumatori tineri implicaţi în sporturi extreme. Aceasta nu este cea mai bună strategie pentru o piaţă unde venitul pe cap de locuitor este mai mic de 300 de dolari pe lună. Sporturile extreme cer bani în primul rând pentru achiziţionarea echipamentului şi această abordare ar putea avea ca rezultat final frustrarea pieţei ţintă.

Multor produse le sunt lăudate calităţile la superlativ. În societatea concurenţială, mirajul întâietăţii este constant. La un moment dat, canalul românesc de televiziune ProTV afirma despre sine că prezintă cele mai bune emisiuni de divertisment, cele mai bune ştiri etc. În schimb, alte reclame apelează la procedeul retoric al neincetatei ascensiuni spre culmea performanţei: anunţul pentru detergentul Green Power realizat de Persil spune că, dincolo de petele de fructe, vin, grăsimi, iarba etc., pulberea respectivă îndepărtează acum şi pete de ulei de motor.

Pe piaţă detergenţilor se înregistrează o avalanşă de reclame datorită atât concurenţei cât şi forţelor financiare ale competitorilor. Mesajele publicitare ţin fie de avantajul preţului, fie de imaginea emoţională a mărcii. Pe fondul scăderii puterii de cumpărare a populaţiei, producătorii sunt conştienţi că preţurile avantajoase sunt principalele atuuri ale mesajelor publicitare. Această schimbare de atitudine a mai animat piaţă publicitară a detergenţilor de rufe, cunoscut fiind faptul că majoritatea reclamelor nu excelează prin idei creative spectaculoase. Chiar şi în aceste condiţii, campaniile la detergenţi, corect lucrate şi bine orientate în mass media îşi ating obiectivele. [2]

Page 101: ANALE 2003 fulltext

101

În cazul acestor reclame, „noutate” înseamnă „calitate”. Noutatea trebuie clamată oricând, oriunde, oricât de învechit ar fi, în realitate, sortimentul lăudat. Argumentul noutăţii e greu de contrazis. Noutatea şi vechimea sunt concepte relative, la fel cum relativă este comparaţia dintre efectul detergentului publicizat şi cel al deja clasicului „detergent oarecare”. În cazul detergenţilor şi al chimicalelor, inovaţia şi tehnicismul trebuie evidenţiate, dar nu neapărat demonstrate.

Acestor două «strategii de conţinut» utilizate pe scară largă în suprastimulare (întâietatea, gradarea) li se adaugă ceea ce, prin analogie, s-ar putea numi «strategii de expresie». Tonul însuşi al vocii cu care ni se comunică promisiunea poate fi suficient pentru a atrage atenţia asupra acesteia: înainte de buletinul de ştiri al aceluiaşi canal ProTV, un glas cu multe armonice anunţa cu o emfaza pe care n-ar justifica-o nici chiar fabricarea evenimentelor de către crainică însăşi: Andreea Esca vă prezintă ştirile! În multe clipuri publicitare, aglomerarea de personaje care se agită frenetic este considerabilă. Muzica ce însoţeşte această agitaţie este ritmată şi zgomotoasă.

Reclamele pentru lenjerie, majoritatea cu o «coloratură» puternic sexuală, ilustrează cu preponderenţă principiul sporirii artificiale a unor stimuli selecţionaţi. Corpul feminin este prezentat fragmentar: sunt alese părţile erogene. Procedeul orientează atenţia asupra unei părţi şi permite, o dată ce creatorul reclamei consideră că a epuizat - fie şi prin repetare - potenţialul stimulativ al zonei erogene în chestiune, deplasarea la altă zonă.

Alte reclame dezvăluie cazuri interesante de juxtapunere a unor teme etologice. Una pentru Mercedes 190 apelează, pe de-o parte, la supra-dimensionarea extremă a stimulilor oferiţi şoferului: Démarrez. 120 ch din sous le pied, vous avalez les kilomčtres, montant et descendant les vitesses, serrant les virages, freinant court et accélérant fort. Vous restez détendu. Vous ętes ŕ bord d'une voiture sportive mais civilisée. C'est rare. C'est Mercedes (Demaraţi. Cu 120 de cai putere sub picior, înghiţiţi kilometrii, urcând şi coborând vitezele, luând virajele strâns, frânând brusc şi accelerând puternic. Rămâneţi destins. Sunteţi la bordul unei maşini sport, dar civilizate. Este rară. Este Mercedes.) Maşina vă va procura atâtea senzaţii, încât vă vor trebui ani ca să le număraţi (vous procurera tant de sensations qu'il vous faudra des années pour les compter). Pe de altă parte, reclama depune un considerabil efort - evident în cea mai mare parte a textului (28 de rânduri din 35!) - pentru a asigura destinatarul că securitatea automobilului este maximă: ...sensation de sécurité extręme... maitrise absolue... direction ultra-précise (...senzaţie de securitate extremă... stăpânire absolută a maşinii... direcţie ultra-precisă) sunt concluzii trase periodic după prezentarea seacă a unor date tehnice. Spre acelaşi paradox - senzaţii dintre cele mai puternice în situaţii dintre cele mai sigure - invită două reclame pentru Toyota, ale căror titluri sunt: If you ask for an exciting adventure, Toyota's answer is an off-road family (Dacă doriţi aventuri pasionante, răspunsul oferit de Toyota este un automobil de teren pentru întreaga familie) şi Balance of passion and control (Echilibru între pasiune şi control). Dacă imaginăm o scală a stimulilor al cărei criteriu este calitatea răspunsurilor şi dacă presupunem că stimulii aflaţi în poziţia cea mai înaltă a scalei pot şi trebuie să susţină practica umană provocând seturi de răspunsuri între care trebuie făcute alegeri şi că aceste alegeri sunt modelatoare (conferă libertate), conchidem că stimularea publicitară presupune seturi sărace de răspunsuri sărace (comportamente a căror desfăşurare primeşte condiţionări fizice, psihice, materiale etc.). Când stimulul e constituit din produs cu aura lui de conotaţii, se înţelege că utilizarea produsului (= răspunsul) va actualiza cu preponderenţă conotaţiile deja cuprinse în aura de semnificaţii adaugată produsului de agenţia de publicitate. [11]

Miza socială a stimulării este foarte largă şi foarte complexă. Distanţarea ideologică a generaţiilor se produce pe fondul unei rapide accelerări în primul rând a progresului tehnic. Ritmul de dezvoltare la care tehnologia actuală obligă cultura face ca o buna parte a tradiţiilor unei generaţii să fie considerată pe drept cuvânt de către tineretul critic ca fiind învechită. Opinia eronată că omul ar putea isca din neant în mod calculat şi raţional o nouă cultură (...)

Page 102: ANALE 2003 fulltext

102

duce la concluzia total greşită că soluţia cea mai bună ar fi distrugerea totală a culturii părinţilor spre a face loc unei reconstrucţii ''creative''.

Afirmarea repetată a identităţii de grup este favorizată de o latură importantă a marketing-ului publicitar: definirea publicului-ţintă. O data determinat «portretul robot» al potenţialului consumator (el reuneşte trăsăturile caracteristice comune membrilor publicului-ţintă), creatorii se străduiesc să construiască în reclame personaje cât mai aproape - în ce priveste aspectul, comportamentul etc. - de portretul respectiv. Procedeul beneficiază de o solidă justificare comercială; fiecare produs are publicul său, potenţialii săi cumpărători. Se vorbeşte în publicitate de majority fallacy (eroarea majorităţii), comisă de firme care vor să-şi vândă produsele tuturor. Reclamele selectează şi accentuează uneori până la caricaturizare trăsăturile definitorii ale publicului-ţintă, producând respingeri la celelalte. Se inţelege, vârsta joaca un rol foarte important printre aceste trăsături; iar fenomenul este mult mai uşor de reperat în cazul unui public-ţintă tânăr. Marca de ţigarete Rebel a difuzat o reclamă în a cărei ilustraţie o adolescentă având înşiraţi într-o ureche mai mulţi cercei şi expunând o coafură dezordonată deschidea larg gura într-un ţipăt ameninţător.

Riscul acerbului efort de stimulare a publicului pe care îl desfăşoară publicitatea este refuzul răspunsului. Creatorii de reclame sunt conştienţi de el. O dovedeşte o reclamă pentru Association pour la Promotion de la Presse Magazine, al cărei titlu spune: Dans la presse magazine, la publicité ne fait fuir personne ni la cuisine, ni aux toilettes (În reviste, publicitatea nu face pe nimeni să fugă la bucătărie sau la toaletă). Textul încearcă să facă firmele şi agenţiile de publicitate să aleagă revistele, şi nu televiziunea, drept suport al reclamelor lor (După ancheta Sofres-Figaro publicată la 4 iulie 1996, jumătate din francezi nu se uită la televizor când sunt difuzate reclame, fac altceva.... Din distractivă, publicitatea la televiziune a devenit agasantă.) Nu la nivelul difuzării, al canalelor mediatice prin care publicitatea ajunge la marele public se află una dintre problemele cele mai serioase ale reclamelor (suprastimularea), ci la nivelul mai profund al conceperii şi realizării acestora. Clipurile de televiziune sunt doar vehiculele cele mai obişnuite ale suprastimulării.

Problema stimulării are două aspecte. Pe de-o parte, stimuli mereu mai intenşi ajung să «rănească» pur şi simplu «organele» (a)perceptive ale destinatarilor reclamelor, determinându-i pe aceştia fie să evite stimulii ca să evite întârzierea satisfacţiei (promisiunii conţinute în aura de conotaţii a produsului), fie să se precipite asupra produselor cu speranţa de a atinge până la urmă satisfacţia. Frustrarea provocată de neîmplinirea actului de consum are şi o componentă biologică. Pe de altă parte, se poate imagina a treia cale: destinatarii să reducă din satisfacţia pe care ar trebui să le-o producă actul de consum; cum şi după epuizarea produsului rămân «flămânzi», vor învăţa să consume doar aura de conotaţii. Vor renunţa deci la produse ca să consume reclame. Desigur, nu înseamnă că produsele vor rămâne la nesfârşit pe rafturile magazinelor, înseamnă că destinatarii reclamelor vor reduce consumarea unor produse din anumite categorii pentru a spori consumarea reclamelor pentru produsele din categoriile respective. [12]

Reclama produsului face deja parte din produs, ea îl încarcă cu o aură de conotaţii care se vrea de neseparat de latura fizică a acestuia. Cumpăratorul nu consumă produsul fizic pur şi simplu, ci o entitate psiho-materială; acest consum începe înainte de a fi utilizat, în orice fel posibil, produsul fizic. Gradul de integrare a aurei de conotaţii în produsul fizic este variabil (depinde de măiestria creatorului reclamei), dar niciodată integrarea nu este deplină: putem întotdeauna percepe «punctul de lipire» dintre ele. Produsul şi reclama lui alcătuiesc o entitate psiho-materială autonomă, dar irevocabil condamnată la eterogenitate, plină de tensiuni de nerezolvat.

Bibliografie: [1] Kotler, Ph., Managementul marketingului - analiză, planificare, implementare, control,

Editura Teora, Bucureşti, 1997

Page 103: ANALE 2003 fulltext

103

[2] www.capital.ro [3] Sandu P. - Marketing în Turism şi Servicii, Suceava, Editura Universităţii Suceava, 1998 [4] www.adworld.ro [5] www.oficiulconcurentei.ro [6] Balaure, V., Adăscăliţei, V., Bălan, C., Boboc, Şt., Cătoiu, I., Olteanu, V., Pop, N.

Al.,Teodorescu, N., Marketing, Editura Uranus, Bucureşti, 2000 [7] www.imobiliargroup.ro [8] www.cotidianul.ro [9] www.daedalus.ro [10] Moldoveanu, M., Miron, D.- Psihologia reclamei: publicitatea în afaceri, Libra, 1995 [11] www.arhitextdesigner.ro [12] www.psihosociala.go.ro

Page 104: ANALE 2003 fulltext

104

SECŢIUNEA 4

MANAGEMENT MARKETING

Page 105: ANALE 2003 fulltext

105

COMERŢUL EXTERIOR ROMÂNESC- SITUAŢIA ACTUALĂ

Prep. Marcela Cristina TEODOROVICI Prof. univ. dr. Aurel BURCIU

Universitatea Ştefan cel Mare Suceava Abstract The Romanian foreign trade is essential for the development of a functional market economy. From the tables below it comes out that the most intensive commercial exchanges are with countries - members of the European Union, especially Italy, France and Germany. The electronic trade is also one of strong points of the development of the commercial relationships with the European Union. The forecasting of the foreign commerce until 2005 shows an average yearly increase of about 9,3% for exports and 10,3% for imports. The Romania's efforts are conducted in order to fulfill the economical and political criteria for joining the E.U.

Comerţul exterior românesc pe drumul spre Europa Comerţul exterior reprezintă motorul reînnoirii structurilor productive ale ţărilor dezvoltate şi vectorul esenţial al dezvoltării unor naţiuni cum sunt ţările recent industrializate, care nu mai pot fi considerate ca aparţinând grupului ţărilor în curs de dezvoltare, în principal datorită dezvoltării exporturilor. Din această perspectivă România se află în mijlocul unei duble schimbări: pe de o parte parcurgerea procesului de tranziţie spre o economie de piaţă liberă şi funcţională, integrată economiei globale interdependente; pe de altă parte , restrângerea relaţiilor comerciale cu fostele ţări CAER şi orientarea comerţului exterior către alte arii geografice (Uniunea Europeană), cu efecte benefice asupra redresării economice a ţării. Dinamica comerţului exterior al României 2000-iunie 2003 (mil.$) Tabel nr. 1 2000 2001 2002 Iunie 2003 Export-FOB 10366.52 11384.99 13868.84 8254.82 Import-CIF 13054.49 15551.61 17856.68 10822.95 Sold (Export-FOB-Import-CIF) -2687.97 -4166.62 -3987.85 -2568.13 Sursa: Centrul Roman de Comerţ Exterior

Exportul FOB realizat în perioada 2000-2003 înregistrează conform tabelului anterior

o creştere relativ mică . Astfel dacă exportul FOB în 2000 atingea 10366,52 mil. dolari în anul 2002 volumul exportului a ajuns la 13868,84 mil. dolari în anul 2002. Evoluţia exportului în prima jumătate a anului 2003 arată o tendinţă de depăşire până la finele anului a volumului exportului din anul precedent.

Importul CIF a înregistrat şi el de asemenea o creştere însă mai pronunţată decât a exporturilor de la 13054,49 mil. dolari în 2000 la 17856,68 mil. dolari în anul 2002 ceea ce a determinat o depreciere a balanţei de 3987,85 milioane dolari la finele anului 2003.

Page 106: ANALE 2003 fulltext

106

Evoluţia exporturilor româneşti pe zone geografice 2000-iunie 2003 (%) Tabel nr.2

2000 2001 2002 Iun. 2003TOTAL EXPORT, din care: 100 100 100 100.00Europa, din care: 85.37 85.78 82.75 85.77 - UE 74.79 79.05 81.05 79.62 - AELS 1.14 1.30 1.64 1.24 - CEFTA 9.59 8.27 7.69 8.11 Africa+Orientul Mijlociu 6.86 6.34 6.61 5.33 Asia-Oceania 2.93 3.12 5.07 3.99 America 4.83 4.57 5.41 4.82

Sursa: Centrul Roman de Comerţ Exterior Importurile româneşti pe zone geografice 2000-iunie 2003 Tabel nr. 3 %

2000 Iun.2003 TOTAL IMPORT, din care: 100.00 100.00- Europa, din care: 85.8 86.31- UE 56,6 67.52- AELS 8,9 1.36- CEFTA 20.3 11.39- Africa + Orientul Mijlociu 1.5 1.13- Asia – Oceania 7.0 7.37

Sursa: Centrul Roman de Comerţ Exterior

Reorientarea geografică a comerţului exterior al României poate fi definită ca fiind tendinţa de repolarizare a sa, în special prin integrarea comercială cu ţările membre UE concomitent cu micşorarea schimburilor cu ţările Europei Centrale şi de Est. Această tendinţă de repolarizare a comerţului exterior românesc s-a concretizat în creşterea ponderii în export şi import a schimburilor comerciale cu ţările dezvoltate cu deosebire cu ţările UE.

Conform tabelului anterior Uniunea European deţine un procent de 67,62% din volumul importului şi de 79,62% din volumul exporturilor României pentru prima jumătate a anului 2003. În ordine descrescătoare în funcţie de volumul importurilor şi exporturilor urmează continentul asiatic urmat de cel american şi african.

Dacă luam spre analiză tabelele 4 şi 5 se poate observa că principalele ţări cu care România continuă să-şi dezvolte relaţiile economice sunt ţările din Europa în special Italia, Germani, Franţa cu care realizează aproximativ jumătate din volumul comerţului internaţional. Ca o specificare putem aminti că în cadrul importurilor româneşti Federaţia Rusă ocupă un loc destul de important adică 1286,47 mil. dolari pe anul 2002 declasând Franţa şi Marea Britanie care deţin primele locuri în exporturile către România. Primele 10 ţări partenere ale României la export în anul 2002 şi iunie 2003 Tabel nr. 4

2002 Iun.2003 % mil. $ SUA % mil. $ SUA

Total export 100.0 13868.84 100.0 8254.821 ITALIA 24.95 3460.71 24.99 2063.232 GERMANIA 15.59 2162.83 15.85 1308.203 FRANTA 7.61 1055.20 7.06 582.83

4 REGATUL UNIT AL MARII BRITANII 5.80 804.11 6.36 525.4

Page 107: ANALE 2003 fulltext

107

5 STATELE UNITE 4.31 597.80 3.84 317.326 TURCIA 4.15 575.94 4,98 410.867 OLANDA 3.13 433.91 3.39 279.498 UNGARIA 3.11 431.06 3.39 279.669 AUSTRIA 3.04 421.45 3.18 262.2610 GRECIA 2.80 388.07 2.81 232.16

Primele 10 ţări partenere la import în anul 2002 şi iunie 2003 Tabel nr. 5

2002 Iun. 2003 % Mil. $. SUA % Mil. $ SUA

Total import 100.00 17856.68 100.00 10822.95 1 ITALIA 20.68 3692.72 20.72 2242.282 GERMANIA 14.85 2650.93 14.93 1615.683 FED. RUSA 7.20 1286.47 8.75 947.354 FRANTA 6.38 1139.42 6.80 735.67

5 REGATUL UNIT AL MARII BRITANII 3.82 681.88 3.32 358.88

6 UNGARIA 3.58 638.80 3.34 361.717 AUSTRIA 3.32 592.64 3.32 359.808 TURCIA 3.14 560.31 3.63 392.749 STATELE UNITE 3.00 535.34 2.70 292.5410 OLANDA 2.19 390.34 2.14 231.55

Sursa: Centrul Roman de Comerţ Exterior Ponderea principalelor grupe de produse în totalul valoric al importului şi exportului se prezintă conform tabelului 6. Procentul cel mai semnificativ îl deţine comerţul cu produse textile respectiv 24,94% în volumul exporturilor şi 16,27% în volumul importurilor pe anul 2003. De subliniat că majoritatea ponderii produselor materiale textile se regăseşte în creşterea exportului la care predomină prelucrările în lohn. Locul următor este deţinut de comerţul cu maşini şi aparate, echipamente electrice, aparate de înregistrat sau de reprodus sunet şi imagini. Diferenţa dintre exportul şi importul de astfel de produse este însă semnificativ înregistrându-se în iunie 2003 un procent de 16% în volumul exporturilor şi de 23% în volumul importurilor. Conform tabelului se poate observa faptul că importul şi exportul României de armament materiale preţioase şi de asemenea cu produse de artă sunt aproape inexistente. Structura exporturilor şi importurilor româneşti - iunie 2003 – Tabel nr. 6

Export Import % %

TOTAL din care 100.0 100.00Animale vii si produse animale 1.02 1.14 Produse ale regnului vegetal 0.44 2.33 Grăsimi si uleiuri animale sau vegetale 0.09 0.31 Produse alimentare, băuturi şi tutun 0.63 2.93Produse minerale 8.30 13.02Produse chimice 3.56 8.19 Materiale plastice, cauciuc şi articole din acestea 3.25 5.87Piei brute, piei tăbăcite, blănuri şi articole din acestea 1.28 3.55Produse din lemn, exclusiv mobilier 4.72 0.78

Page 108: ANALE 2003 fulltext

108

Pasta de lemn, hârtie, carton şi articole din acestea 0.90 2.43 Materiale textile şi articole din acestea 24.94 16.27 Încălţăminte, pălării, umbrele şi articole similare 8.37 1.70 Articole din piatră, ipsos, ciment, ceramică, sticlă 1.42 1.52 Perle naturale sau de cultură, pietre preţioase sau semipreţioase, metale preţioase, monede 0.00 0.00

Metale comune şi articole din acestea 12.89 7.17 Maşini şi aparate; echipamente electrice; aparate de înregistrat sau de reprodus sunet şi imagini 16.12 22.79

Mijloace şi materiale de transport 5.37 5.70Instrumente şi aparate optice, de măsură şi control, medico-chirurgicale; ceasuri; instr. Muzicale 0.45 2.34

Arme şi muniţii; părţi si accesorii ale acestora 0.00 0.00 Mobilă, diverse articole de interior 5.64 1.86Obiecte de artă, de colecţie sau de antichitate 0.0 0.00 Alte produse 0.60 0.10

Sursa: Centrul Roman de Comert Exterior

Spre o piaţă comună România – UE Avantajul comparativ şi impactul aderării la UE presupune folosirea unei metodologii aceea de comparate între avantajele României în comerţul său exterior cu Uniunea Europeană, ţările CEFTA şi restul lumii cu acelaşi indicator pentru grupul celorlalte ţări CEFTA. Avantajele comparative sunt calculate în două variante: avantajul comparativ intern(competitivitatea unui sector relativ la media competitivităţii celorlalte sectoare care produc pentru consumul intern) şi avantajul comparativ extern( competitivitate unui sector intern faţă de aceleaşi sectoare din ţările partenere). Avantajele comparative sunt calculate pe baza datelor statistice privind comerţul exterior al României între 1991-2002. În privinţa agriculturii, liberalizarea comerţului cu Uniunea Europeană afectează în mod negativ producătorii agricoli autohtoni , care sunt supuşi concurenţei libere a produselor din statele membre. Dintre ramurile industriale care au fost afectare negativ de liberalizarea comerţului cu UE, aşa cum a fost prevăzut în Acordul de Asociere, industria chimică se detaşează în mod clar efect evidenţiat prin următoarele argumente: dezavantajul comparativ al României în comerţul cu produse chimice cu UE se adânceşte , faţă de comerţul cu produse chimice cu alte ţări, pentru care România mai deţine încă un avantaj comparativ. Importurile de produse chimice din UE deţine o pondere mai mult sau mai puţin constantă în totalul importurilor României din UE, pe când ponderea exporturilor de produse chimice româneşti către UE s-a înjumătăţit în ultimii ani. Dacă în totalul importurilor Româneşti de produse chimice, UE deţine o pondere de 2/3, continuarea acestui trend va conduce la un dezechilibru cronic al comerţului cu produse chimice. Între ramurile industriale care au câştigat în urma liberalizării comerţului cu UE se evidenţiază:

- produsele din lemn cu grad redus de prelucrare; - produsele metalurgice; - piese şi părţi componente pentru maşini şi echipamente; - produsele textile.

Trebuie subliniat faptul că structura comerţului exterior al României cu Uniunea Europeană, aşa cum reiese din studiul lui Daniel Dăianu, se caracterizează prin preponderenţa exporturilor de forţă de muncă ieftină în defavoarea exportului de tehnologie. Această divergenţă a structurii comerţului exterior , va determina conform lui Gross şi Vandille,

Page 109: ANALE 2003 fulltext

109

costuri ridicate ale integrării economice şi monetare, în mod proporţional cu abaterea structurii comerţului României cu Uniunea Europeană de la structura comerţului intra-UE.

Comerţul electronic în perspectiva integrării europene În termeni generali, comerţul electronic reprezintă utilizarea tehnologiilor informaţiei

şi comunicaţiilor în cercetarea de piaţă, achiziţionarea de informaţii şi derularea tranzacţiilor de afaceri. Pentru a sublinia rolul covârşitor al Interne-ului în afirmarea şi dezvoltarea domeniului este semnificativ de menţionat că OECD a adoptat următoarea definiţie a comerţului electronic: afaceri derulate pe reţele care utilizează protocoale non-proprietate, stabilite pe baza unor standarde deschise. Comerţul electronic s-a dezvoltat în ultimii ani confirmând prognozele optimiste. Comerţul Electronic este cheia competitivităţii intreprinderilor în era informaţională, asigurând:

- accesul la noi segmente de piaţă (noi clienţi); - creşterea vitezei de derulare a afacerilor; - flexibilitate ridicată a politicilor comerciale; - reducerea costurilor de aprovizionare, de desfacere, de publicitate, etc.; - simplificarea procedurilor; - creşterea competitivităţii

Cele mai răspandite modele pentru comerţul electronic implementate sunt: - business to business (B2B); - business to consumer (B2C). - business to government (B2G).

Tranzacţiile B2B se caracterizează prin faptul ca ambele părţi participante la tranzacţia comercială, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul, sunt instituţii. Comerţul prin Internet (atât B2B cât şi B2C) la scară mondială va ajunge la 6.800 miliarde $ in 2004, afirma cercetătorii de la Forrester Research. America de Nord işi va lua partea leului dar dominaţia ei va scadea pe fondul creşterii mai pronunţate a ţărilor din Asia si Europa de Vest. Comerţul electronic mondial are o dinamică ascendentă pe măsură ce tot mai mulţi consumatori şi tot mai multe afaceri se conectează la web. Statele Unite se delimitează de restul regiunilor lumii prin valoarea tranzacţiilor electronice: 510 miliarde in 2000 si 3.456 in 2004. Dinamica insă este incomparabil mai mică faţă de dinamica din alte regiuni Ţările din Europa de Vest se vor înrola pentru o “hiper-creştere” începând din 2001. Până in 2004 comerţul electronic vest-european va atinge 1.500 mlrd $ ca urmare a eforturilor agresive ale giganţilor din industrie si a dezvoltării afacerilor on-line. Comerţul european de tip B2C creşte rapid dar in prezent doar o mică proporţie din europeni cumpără on-line. Eurobarometrul Comisiei Europene dezvăluie faptul ca europenii preferă activităţi comerciale on-line pasive: căutare de produse, comparare de produse, înregistrarea pe situri comerciale sau plata de facturi. Având în vedere atenţia acordată de UE comerţului electronic este de aşteptat ca nivelul actual şi potenţialul de compatibilizare a mediului de afaceri din România cu cerinţele acestui model să reprezinte un criteriu important în evaluările şi negocierile legate de aderare. Tendinţe estimate ale dezvoltării comerţului exterior românesc 2002-2005 Programul Economic de Preaderare, construit pe baza prognozei evoluţiei economiei româneşti în perioada 2001 –2004, şi Programul de guvernare 2001 – 2004, are în vedere asigurarea creşterii economice durabile, bazate pe sporirea ratei investiţiilor prin participarea semnificativă a capitalului naţional şi prin atragerea resurselor externe, mai ales sub formă de investiţii directe, astfel încât să asigure o dezvoltare echilibrată, fără discrepanţe în evoluţia şi structura agregatelor macroeconomice.

Page 110: ANALE 2003 fulltext

110

Creşterea economică va asigura în acelaşi timp condiţii favorabile pentru accelerarea reformei structurale a economiei şi a privatizării, prin reducerea costurilor sociale antrenate de aceste procese. Estimările privind evoluţia viitoare a economiei româneşti au ţinut seama de o serie de ipoteze care decurg din programul de guvernare 2001-2004:

- relansarea cererii interne fără a neglija rolul cererii externe; - îmbunătăţirea sensibilă a raportului dintre componentele cererii interne, în favoarea

acumulării; - politica veniturilor care susţine procesul de dezinflaţie; - modificarea structurii exporturilor româneşti în favoarea produselor de prelucrare

superioară; - reducerea graduală a ratei inflaţiei; - îmbunătăţirea utilizării resurselor de muncă; - îmbunătăţirea stabilităţii sistemului financiar şi bancar şi finalizarea reformei

sistemului fiscal; - dezvoltarea unui mediu de afaceri funcţional şi atractiv;

În prognozele elaborate se estimează că economia românească va intra pe o traiectorie de creştere durabilă după redresarea începută în anul 2000. Prognoza evoluţie principalilor indicatori macroeconomici pentru perioada 2001-2005 (conform PEP) estimează creşterea produsului intern brut pentru anul 2001 la 4,5%. Ministerul Dezvoltării şi Prognozei a elaborat două scenarii alternative de prognoză pentru perioada 2001-2005, formulând două seturi de ipoteze de evoluţie. Primul scenariu de “succes” presupune că:

- efectul consolidării fiscale şi accelerarea restructurării şi privatizării va fi pozitiv;

- pactul social care va fi implementat în 2002 va ţine sub control politica veniturilor şi va menţine coeziunea socială;

- instabilitatea politică din ţările învecinate României va înceta, determinând creşterea dezvoltării economice;

- vor creşte investiţiile străine directe ca rezultat al îmbunătăţirii mediului de afaceri.

În aceste ipoteze , se prognozează folosind versiunea românească a modelului de prognoză RMSM-X al Băncii Mondiale, că economia va creşte până în 2005 cu un ritm mediu anual 5,1%. Tabel nr.7 Scenariul I

Indicatori 2001 2002 2003 2004 2005 Exporturi de bunuri şi servicii(% în PIB)

37,6 37,4 37,2 36,9 36,7

Importuri de bunuri şi servicii(% în PIB)

46,1 45,7 45,2 44,3 36,7

Sursa datelor: PEP, 2001 Al doilea scenariu “pesimist” se bazează pe ipoteze politice mai prudente, urmărind în primul rând realizarea stabilităţii macroeconomice. El presupune: armonizare între creştere economică, menţinerea stabilităţii sociale şi consolidare fiscală; manifestarea unor constrângeri ce rezultă pentru economia mondială din consecinţele destabilizatoare ale atacurilor teroriste din SUA; ritmul lent al procesului de reformă sub presiunea restricţiilor politicilor fiscale şi monetare. În această variantă se estimează pentru perioada 2001-2005 , o creştere economică într-un ritm mediu anual de 4,3%.

Page 111: ANALE 2003 fulltext

111

Tabel nr.8 Scenariul II

Indicatori 2001 2002 2003 2004 2005 Exporturi de bunuri şi servicii (% în PIB)

14,8 8,4 5,4 4,0 5,3

Importuri de bunuri şi servicii (%în PIB)

21,0 9,3 5,3 3,8 4,6

Sursa: PEP, 2001 Produsul Intern Brut pe locuitor, calculat la Paritatea Puterii de Cumpărare este estimat să crească de la 6200 EURO în 1999, la circa 8400 EURO în anul 2005. Comerţul exterior se aşteaptă să se dezvolte în continuare în ritmuri susţinute, superioare creşterii PIB. Astfel pentru perioada 2001- 2005 se estimează o creştere medie anuală de 9,3% a exporturilor de bunuri şi servicii şi de 10,3 % a importurilor de bunuri şi servicii, ceea ce va permite menţinerea deficitului comercial FOB-FOB la valori cuprinse între 2,7-3,5 mld. dolari. Deşi se estimează o creştere a exporturilor mai mică, se presupune că ea va fi mai puţin afectată de evenimentele legate de terorismul internaţional. Această creştere lentă va putea fi contracarată de accelerarea procesului restructurării micro-economice şi de îmbunătăţirea colectării taxelor. Bibliografie [1] - Idu, Nicolae, I.,Zamfirescu, Costuri şi beneficii ale aderării la UE pentru ţările

candidate din Europa Centrală şi de Est, Ed. Instit. European, Bucureşti, 2001 [2] - Isărescu, Mugur, Economia românească în perspectiva anului 2000, Ed. BNR, 1999 [3] - Neagu, Gabriel, Relansarea creşterii economice în România, Ed. Economică, Bucureşti

2000 [4] - Sută, Nicolae, Drăgan, G., Istoria comerţului exterior românesc, Ed. Eficient, Bucureşti,

1996 [5] ***Monitorul comerţului românesc [6] ***www.trade.ro [7] ***www.insse.ro

Page 112: ANALE 2003 fulltext

112

ANALIZA ECONOMICĂ ŞI PUBLICITATEA

Lector drd. Mihaela BÎRSAN

Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract Any business, indifferent by its nature or dimension needs marketing, which condition company profitability, its chances to succeed. Marketing activity, like economic analysis, is implicated in economic rationality, and economic analysis became for marketing a very useful source of ideas, concepts, theories, even if economic analysis don’t explain a real nature of market.

În concepţie microeconomică comportamentul firmei apare a fi dictat de maximizarea profitului, acesta fiind considerat un indicator sintetic al performanţelor economico-financiare ale firmei, reflectând elocvent eficienţa alocării resurselor utilizate de firmă pentru producerea bunurilor sau serviciilor ce îi sunt specifice.

Considerarea profitului ca măsura cea mai relevantă a rentabilităţii activităţii desfăşurate de o firmă, suscită numeroase controverse, majoritatea oponenţilor impunând necesitatea înţelegerii semnificaţiei reale a profitului, dincolo de îngusta definiţie financiară impusă de contabili[1,182].

Ei afirmă că sursa principală de profit se află mai degrabă în relaţiile cu clienţii, că pe lângă rentabilitatea produselor, companiile vor începe să măsoare şi rentabilitatea clienţilor, pe măsură ce va deveni din ce în ce mai evident că modul în care sunt trataţi clienţii ne fac de fapt să înregistrăm profit sau pierdere. Consumatorii şi utilizatorii sunt cei care vor aprecia produsele fabricate, deoarece aceşti judecători vor hotărî prin actul lor de cumpărare dacă firma satisface cerinţele pieţei.

Privit din perspectivă microeconomică, marketingul apare ca un proces de gestionare eficientă a resurselor firmei, asigurând pe o bază oportună produsele (serviciile) desemnate a întruni nevoile şi necesităţile pieţelor ţintă.

Ideea de la care se pleacă este faptul că marketingul creează utilităţi şi creşte eficienţa proceselor, şi mulţi cercetători sunt de acord cu această teză, deoarece el aduce produsul potrivit (utilitate de formă), la timpul potrivit (utilitatea de timp), la locul potrivit (utilitatea de loc).

Diferite funcţii ale firmei consumă din resursele limitate ale acesteia ceea ce creează nevoia unor calcule de optimizare, adică de selecţionare a cantităţilor de produse, a nivelului eforturilor de marketing şi a preţului care vor maximiza profitul (concepte cu care operează analiza economică). Se determină astfel funcţia costului total (care include costurile de producţie şi de marketing legate de producerea şi vânzarea unei cantităţi date de produse), funcţia venitului (care depinde de preţul unitar multiplicat cu cantitatea vândută) şi funcţia cererii (în care cantitatea vândută depinde de preţ). Pe baza acestor relaţii şi aplicării derivatelor de calcul diferenţial se stabileşte producţia optimă, preţul optim, profitul optim şi se poate calcula acea modificare a profitului (ca de altfel şi a cererii) care va rezulta în urma modificării variabilelor de marketing: preţul, costul de producţie, cheltuieli cu promovarea şi cu publicitatea etc.

Marketingul, ca şi analiza economică, este puternic implicat în raţionalitatea economică în domenii cum sunt amplasarea depozitelor şi a magazinelor, eficienţa publicităţii şi a eforturilor promoţionale, determinarea alternativelor de politici ale preţului, gestiunea stocurilor, programarea livrărilor şi a rutelor de transport etc. În analizele de raţionalitate, ca şi

Page 113: ANALE 2003 fulltext

113

economiştii, specialiştii în marketing pleacă de la libertatea de alegere a consumatorului, de la calculele economice ale cumpărătorului (cu scopul maximizării satisfacţiei lor economice) şi de la ideea mecanismului eficienţei economice la nivelul firmei.

În analiza economică atunci când problema preţului este luată în considerare se presupune că toţi cumpărătorii şi vânzătorii au o deplină informaţie despre cantităţile, calităţile şi preţurile bunurilor disponibile şi că au de asemenea un acces uşor la locurile unde pot face cele mai bune vânzări şi cumpărări. Se presupune, de asemeni, că producătorii şi vânzătorii îşi maximizează profiturile sau avantajele, cunosc costurile diferitelor resurse şi tehnologii la diferitele scări de producţie şi cunosc, fără probleme, cum să combine toate aceste informaţii pentru a realiza profiturile sau avantajele maxime. Interacţiunea dintre consumatori (perfect raţionali în dorinţa lor de a-şi maximiza satisfacţia economică) şi producători (perfect raţionali în dorinţa lor de a-şi maximiza profiturile) presupune realizarea unui maximum de producţie şi de consum.

În marketing, însă, satisfacerea nevoilor cumpărătorilor şi ale vânzătorilor şi echilibrarea respectivelor lor dorinţe şi oferte se realizează prin evaluări, alegeri şi uneori prin negocieri, ceea ce reprezintă o realitate mult mai complexă decât conceptualizarea teoretică a interacţiunii dintre curbele cererii şi ofertei.

În marketing, pentru realizarea unei concordanţe între termenii cererii şi ofertei trebuie luaţi în considerare factorii care separă şi distanţează cei doi termeni: spaţiul, timpul, tehnologiile, forma produsului şi mai ales informaţia. De aceea, specialiştii în marketing nu pot fi satisfăcuţi de modul în care, în analiza economică, este tratat echilibrul dintre cerere şi ofertă sub forma unui singur punct în care se intersectează cele două curbe, ignorându-se astfel multiplele aspecte ale comportamentelor implicate.

Pentru specialiştii în marketing, au o deosebită importanţă probleme cum ar fi: modul de formare a preferinţelor şi felul în care sunt ierarhizate, influenţa eforturilor de promovare a vânzărilor, efectele publicităţii asupra modificării preferinţelor pieţei, înţelegerea şi exploatarea comportamentului consumatorului şi vânzătorului .

Pentru anumite domenii ale marketingului, analiza economică oferă o bogată şi utilă sursă de teorii, concepte şi idei fără însă a ajunge la o explicaţie adecvată a lumii reale a pieţei. Din această cauză, deşi majoritatea studiilor de marketing sunt bazate pe schemele conceptuale ale microeconomiei, ele utilizează, în plus, rezultatele cercetărilor moderne de psihologie, teoria învăţării, sociologie, teoria organizaţiilor etc., urmărindu-se în final perfecţionarea performanţelor activităţilor de marketing şi prin aceasta satisfacerea mai bună a cumpărătorilor, cheia succesului economic şi financiar al firmei, aflându-se în responsabilitatea marketingului maximizarea satisfacerii cumpărătorilor.

Viitorul se implică din ce în ce mai mult în viaţa întreprinderilor. În contextul tot mai complicatelor relaţii între unitatea economică şi mediu, incertitudinea şi riscul au dimensiuni din ce în ce mai mari şi o frecvenţă tot mai mare de apariţie. Acestea fac ca procesul decizional să fie tot mai complex iar costul greşelilor să fie în continuă creştere.

Activitatea de marketing devine în aceste condiţii o necesitate obiectivă[2,26]; de fapt, orice afacere, indiferent de natura şi dimensiunea sa are nevoie de marketing, activitate care, prin modul în care este concepută şi desfăşurată, condiţionează, în măsură uneori hotărâtoare, profitabilitatea afacerii şi şansele ei de expansiune şi, deşi nu elimină cu totul riscul nerealizării produselor la piaţă, reduce acest risc la dimensiuni rezonabile.

Bibliografie 1. M. C. Demetrescu, J. C. Drăgan, Noul marketing în mileniul trei, Ed. Europa Nova,

Bucureşti, 1998; 2. Constantin Florescu (coord.), Marketing, Ed. Marketer, Bucureşti, 1994;

Page 114: ANALE 2003 fulltext

114

DREPTURILE CONSUMATORILOR DE SERVICII INTERNET ŞI

APĂRAREA ACESTORA

Lect. dr. ing. Angela ALBU Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract

The electronic trade is developing faster and faster and the specialists are sure that it will be the center of the future trade activity. In the same time the consumers have to be protected against the illegal practice or against the firms which are not doing a correct and serious activity. Now exist some organizations for protection the consumers that are using the Internet trade.

1. Comerţul electronic – comerţul viitorului Comerţul pe Internet reprezintă la ora actuală cea mai modernă formă de comerţ care utilizează mijloacele tehnice avansate de care dispune societatea de astăzi. Prin intermediul lui consumatorii îşi folosesc eficient timpul pe care îl au la dispoziţie pentru efectuarea de cumpărături şi primesc acasă marfa comandată. Există un număr din ce mai mare de firme care aleg să-şi prezinte oferta de produse şi servicii în acest mod, atât firme noi înfiinţate, cât şi firme cunoscute preocupate a fi mereu în pas cu cerinţele timpului. Dezvoltarea comerţului electronic presupune ca atât ofertantul cât şi cumpărătorul să fie conectaţi la Internet, iar conexiunile între parteneri să se efectueze la viteze foarte mari, permiţând efectuarea unor tranzacţii interactive. Dintre factorii care au favorizat dezvoltarea comerţului prin Internet pot fi evidenţiaţi următorii:

Preţul redus al echipamentelor utilizate, care favorizează costul redus al tranzacţiilor

Multiple posibilităţi de alegere Modul de accesare, de informare şi de comandă propriu-zisă sunt uşoare şi

intuitive Accesul liber pe piaţă atât al consumatorilor, cât şi a ofertanţilor

Datorită faptului că oamenii de afaceri şi consumatorii pot intra în relaţie cu ajutorul Internet-ului, există posibilitatea extinderii afacerilor fără să fie nevoie să se deschidă noi filiale, birouri sau reprezentanţe. Astfel, o afacere naţională poate deveni internaţională fără a face investiţii infrastructură. Multiplele avantaje pe care le are nu a scutit comerţul electronic de o serie de probleme, care au început să facă obiectul activităţii specifice de protecţie a consumatorilor. 2. Necesitatea protecţiei consumatorilor de servicii Internet Activitatea de protecţie a consumatorilor a apărut ca un răspuns la nemulţumirile unor clienţi care nu au fost mulţumiţi de calitatea serviciilor oferite de firmele la care au apelat prin intermediul Internet-ului. Legislaţiile din ţările în care comerţul electronic a căpătat amploare au trebuit să se adapteze la noile tipuri de reclamaţii depuse de clienţi, astfel încât organele abilitate să poată să rezolve aceste probleme. Principalele nemulţumiri ale consumatorilor pot fi sistematizate astfel:

- securitatea insuficientă a tranzacţiilor efectuate pe Internet - incapacitatea unor firme de a desfăşura un comerţ coerent

Page 115: ANALE 2003 fulltext

115

- nelivrarea la timp a bunurilor comandate - calitatea necorespunzătoare a produselor, inferioară prezentării accesibile pe

Internet - service nesatisfăcător - probleme legate de falsa publicitate

Având în vedere că este foarte dificil de sancţionat o firmă care efectuează un comerţ electronic necorespunzător, consumatorii au fost preocupaţi de găsirea acelor metode prin care să-şi protejeze interesele. În ceea ce priveşte statul, acesta are tendinţa de a supraveghea doar conţinutul informaţiilor vehiculate în reţea, ceea ce este insuficient. Pe măsură ce comerţul prin Internet s-a extins, consumatorii au constatat că interesele lor nu sunt apărate de nimeni, nici de reţele comerciale clasice, nici de firmele de la cumpărau şi nici de organizaţiile de protecţie a consumatorilor din fiecare ţară, care nu aveau reglementări specifice pentru acest gen de activitate. De aici şi necesitatea existenţei unor organisme nonguvernamentale care să se preocupe de problematica protecţiei consumatorilor. 3. Asociaţii pentru protecţia consumatorilor de servicii pe Internet Aspectele negative ale comerţului on-line evidenţiate de către clienţi au stat la baza apariţiei asociaţiilor care să le protejeze drepturile. În plus, companiile care desfăşurau un comerţ electronic corect au constat că imaginea lor era afectată de celelalte companii cu probleme datorită tendinţei consumatorilor de a generaliza experienţele negative avute la nivelul întregului sistem. Mai multe din companiile care desfăşurau comerţ pe Internet nu aveau reputaţie bună, nu ofereau siguranţa că informaţiile private vor fi protejate şi că informaţiile referitoare la desfăşurarea tranzacţiilor vor rămâne confidenţiale. Aşa încât iniţiativa introducerii unor reguli în ceea ce priveşte acest tip de comerţ a fost luată chiar de firmele însăşi. Au apărut, astfel, o serie de asociaţii, dintre care sunt considerate reprezentative următoarele: INTERNET CONSUMER PROTECTION AGENCY (ICPA) CANCEL-IT WARANTY DIRECT Din cele trei asociaţii enumerate, prima este cea mai cunoscută deoarece s-a implicat în rezolvarea multor probleme semnalate de clienţii nemulţumiţi. ICPA este o organizaţie particulară a cărei obiect de activitate este apărarea drepturilor consumatorilor de servicii Internet; din punct de vedere financiar această organizaţie se susţine prin membrii săi. Agenţia ICPA asigură servicii pentru companiile care fac afaceri on-line şi protejează consumatorii care fac tranzacţii cu aceste companii. Ea vine în sprijinul clienţilor prin supravegherea unui număr mare de companii, asigurând, astfel, cumpărătorii că întreprinderile ce vând pe această cale îşi desfăşoară activitatea în condiţii de corectitudine şi seriozitate. ICPA urmăreşte în mod sistematic următoarele aspecte fundamentale pentru comerţul electronic:

- dacă se asigură de către firme secretul tranzacţiilor - dacă se păstrează secretul informaţiilor personale (număr al cărţii de credit, adresă,

număr de cont, etc.) - confirmarea (pentru clienţii care solicită) că firma respectivă este organizată în

mod corespunzător pentru un comerţ on-line corect. Un alt obiectiv major urmărit de ICPA este evaluarea şi legitimarea companiilor care folosesc Interne-ul ca mijloc de a face comerţ. Dacă se constată că acestea sunt în măsură să desfăşoare o activitate corespunzătoare, firmele respective au voie să-şi aplice un sigiliu pe pagina web proprie. Sigiliul este elementul care asigură pe potenţialii clienţi că firma a fost verificată şi că există garanţii în ceea ce priveşte activitatea comercială on-line desfăşurată.

Page 116: ANALE 2003 fulltext

116

Activitatea depusă de ICPA este foarte serioasă în ceea ce priveşte acceptarea de noi membri în asociaţie. Astfel, compania care doreşte să fie membră ICPA trebuie să treacă un test în cadrul căruia se solicită şi se verifică mai multe aspecte, cum ar fi:

- liste cu referinţe privitoare la clienţii care au făcut afaceri anterior - aspecte pozitive şi negative legate de corectitudinea tranzacţiilor efectuate - informaţiile oferite clienţilor pe pagina web şi măsura în care acestea concordă cu

realitatea - reacţiile clienţilor după ce aceştia au intrat în posesia produsului comandat

În urma acestei evaluări complexe compania poate primi s-au nu acceptul de a fi membră ICPA. Asociaţia ICPA nu este numai un organ de supraveghere, ci oferă şi o serie de servicii membrilor săi, care constau în oferirea de informaţii despre comportamentul consumatorilor în raport cu un anumit produs sau o anumită firmă, informaţii legate de rezultatul unor sondaje de opinie care pot ajuta firma, oferirea de consultanţă în ceea ce priveşte realizarea paginilor web, înnoirea periodică şi modernizarea lor, ş.a. În ceea ce priveşte clienţii firmelor membre ICPA, asociaţia le furnizează informaţii despre modul de soluţionare a plângerilor, le oferă posibilitatea de informare despre noii membri ai asociaţiei şi produsele oferite de aceştia pe piaţă, precum şi alte informaţii utile legate de metodologia de desfăşurare a comerţului electronic. Companiile care nu respectă reglementările asociaţiei şi împotriva cărora se depun plângeri întemeiate pot fi sancţionate până la pierderea calităţii de membru ICPA. În prezent numărul organizaţiilor care se ocupă de protecţia consumatorilor de servicii pe Internet este redus, dar se preconizează cu el va creşte odată extinderea acestei forme de comerţ, extinzându-şi, concomitent, şi gama activităţilor desfăşurate în folosul reciproc al clienţilor şi al companiilor. Bibliografie 1. Patriche, D., Protecţia consumatorilor în economia de piaţă, Editura Academia

Universităţii Ahaeneum, Bucureşti, 1994; 2. Zamfir, I., Protecţia consumatorilor de la A la Z, Editura Premier, Ploieşti, 2000; 3. www.google.com

Page 117: ANALE 2003 fulltext

117

CONTROLUL STATISTIC AL PROCESELOR ÎN INDUSTRIA

ALIMENTARĂ

Profesor universitar dr.I. PÂRŢACHI, Lector universitar L. BEJAN

ASE Chişinău Abstract The article addresses some fields of the statistical process control (spc) implementation in the food industry. it describes two european union directives, the compliance to which implies the application of statistical tools: one is regulating hazard analysis of critical control points and another – the measurements and the weight. the article provides also preconditions for the implementation of spc: management involvement, required knowledge, team building, cultural changes.

Beneficiile aduse de către Controlul statistic al proceselor (CSP), în special în industriile cu volume mari, au fost demonstrate atât teoretic, cât şi practic. Acestea includ evaluarea capabilităţii proceselor, determinarea în timp util a cauzelor variaţiei, cuantificarea măsurii în care sunt satisfăcute aşteptările clienţilor, efectuarea înregistrărilor oportune şi analiza lor. Industria alimentară produce bunuri în volume mari. Eventuale neconformităţi ale produsului ar putea duce la consecinţe grave. De exemplu, în Scoţia, în anul 1996, contaminarea unor produse de carne cu coli E. patogeni a avut consecinţe grave pentru consumatori. Lipsa unui CSP nu a permis detectarea eficientă a produselor contaminate şi a adus prejudiciu considerabil câtorva întreprinderi producătore de carne. Utilizarea Controlului Statistic al Proceselor în industria alimentară a fost impulsionată şi de către implementarea HACCP. Prin Directiva igienei în alimentaţie 93/43/EEC Uniunea Europeană – piaţa spre care încep să se orienteze întreprinderile din Europa Centrală şi de Est – a introdus în iunie 1993 acest sistem pentru controlul securităţii în alimentaţie. Sistemul presupune identificarea, controlul şi monitorizarea punctelor critice ale proceselor, unde ar putea fi compromisă calitatea produselor alimentare. Acest sistem se aplică pentru întreg lanţul de producere – de la creşterea plantelor şi a animalelor până la produsul finit ambalat. Uniunea Europeană a stabilit şapte principii pentru HACCP: 1. Determinarea riscurilor potenţiale la toate stadiile de producere. Evaluarea probabilităţii de apariţie a lor şi identificarea măsurilor de prevenire în scopul controlului lor. 2. Determinarea punctelor /procedurilor /paşilor operaţionali care pot fi controlaţi pentru a elimina sau minimiza probabilitatea de apariţie a lor (punctele critice de control – PCC). 3. Determinarea valorilor-ţintă şi a limitelor critice ce trebuie menţinute pentru a asigura controlul PCC. 4. Stabilirea unui sistem pentru monitorizarea PCC cu ajutorul testelor /inspecţiilor planificate. 5. Determinarea acţiunii corective în cazul când procesul: • este în afara controlului • iese de sub control. 6. Elaborarea procedurilor pentru a confirma că sistemul HACCP lucrează efectiv. 7. Determinarea documentaţiei şi a înregistrărilor necesare pentru a aplicarea acestor principii.

Page 118: ANALE 2003 fulltext

118

Abordarea presupune identificarea PCC la diferite etape-cheie de producere, unde pot să apară riscuri, stabilirea limitelor de control şi /sau a valorilor dorite pentru aceste puncte. Ca exemplu de puncte critice este nivelul de pH, temperatura de încălzire /răcire la diferite stadii de producere. Selectarea tehnicilor statistice nu este reglementată în cadrul HACCP. În dependenţă de procese, produse, dimensiune întreprinderea determină tehnicile şi metodele statistice corespunzătoare. Aceste tehnici pot fi atât simple: grafice de control (controlul temperaturii la coacerea pâinii), cât şi complexe: verificarea prin sondaj a acceptării partidei sau previziunea tendinţelor proceselor. Conform legislaţiei R. Moldova întreprinderile ce exportă în Uniunea Europeană vor fi obligate să fie certificate în domeniul HACCP. La 01.01.2003 era deja certificată HACCP o companie din R. Moldova (RESAN). În anul 2002-2003 au iniţiat şi alte companii (Codru, Natur-Vit, Fabrica de conserve Coşniţa, Franzeluţa) implementarea HACCP. O altă directivă în Europa ce recomandă controlul statistic al proceselor este cea a măsurărilor şi a masei. Conform legislaţiei europene anumite bunuri ambalate (băuturi, produse alimentare, etc) trebuie să fie conforme cu „sistemul mediu” Acest sistem se aplică pentru toate produsele ambalate care: • au fixate careva limite minime sau maxime sau • sunt marcate cu „e” şi sunt cuprinse între 5g şi 10kg sau între 5 ml şi 10 l. Masa sau volumul declarate sunt numite „cantitatea nominală”. În cazul când greutatea /volumul produsului este mai mic decât cantitatea nominală, apare o diferenţă negativă. Această diferenţă este reglementată prin „eroarea negativă acceptabilă” (ENA). Valorile ENA sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Eroarea negativă aceptabilă Cantitatea nominală (CN) ca procent din

CN g sau ml

5-50 9 - 50-100 - 4.5 100-200 4.5 - 200-300 - 9 300-500 3 - 500-1 000 - 15 1 000-10 000 1.5 - 10 000-15 000 - 150 Peste 15 000 1 -

Pentru fiecare eşantion prelevat pentru testare trebuie satisfăcute 3 reguli: 1. Cantitatea ambalată nu trebuie să fie mai mică, în mediu, decât cantitatea nominală. 2. Nu mai mult de 2,5% din cantităţile ambalate pot fi nestandarde, adică mai mici decât ENA 3. Nici o cantitate ambalată nu poate fi neadecvată, adică diferenţa dintre cantitatea ambalată şi cea nominală să fie de două ori mai mare decât ENA. Inspecţiile pot fi efectuate la distribuitor (inspecţii neformale) sau la producător (inspecţii formale). Pentru inspecţiile formale sunt prelevate de obicei cantităţile ambalate pe parcursul a o oră de producere sau un eşantion dintr-un lot de producere de cel mult 10 000 unităţi. Pentru a asigura satisfacerea acestor 3 reguli au fost elaborate o mulţime de metode.

Page 119: ANALE 2003 fulltext

119

Una din metode este de a produce urmărind o cantitate medie mai mare decât cea nominală. Dezavantajul metodei constă în faptul că întreprinderea oferă o cantitate semnificativ mai mare decât cea nominală, suportând astfel cheltuieli suplimentare. În multe cazuri, când produsul este relativ ieftin, problema este nesemnificativă. Multe brutării utilizează această metodă, deoarece materia primă este ieftină. Totuşi, două probleme rămân nerezolvate: în primul rând, o cantitate oferită mai mare decât cea nominală este deja o încălcare a legii; în al doilea rând, ambalând o cantitate mai mare decât cea nominală, nu este acută problema monitorizării dispersiei, ceea ce duce la un procent mai mare de cantităţi ambalate sub nivelul ENA. Această problemă poate fi rezolvată prin inspecţii finale, fără a oferi, însă, siguranţă. O cale, însă, aproape sigură este aplicarea tehnicilor statistice: • Controlarea procesului – definirea limitelor de control şi asigurarea că starea de control se menţine permanent. • Asigurarea capabilităţii procesului – compararea specificaţiilor şi a erorii admise ENA cu limitele de control superioară şi inferioară. Reducerea variaţiei procesului în caz de necesitate. • Asigurarea că procesul este apt de a produce produse conforme (ajustarea în caz de necesitate). Instrumentele statistice, fiind utilizate corect, permit controlarea (dirijarea) erorii procesului pentru a obţine rezultatele dorite. Astfel, dispare necesitatea de a livra o cantitate „de rezervă” pentru a asigura conformitatea cantităţii. Pentru a implementa controlul statistic al proceselor este necesară implicarea activă a managementului de vârf în ceea ce priveşte obiectivele (clare) de realizat. De asemenea este necesar de a elabora un „plan de acţiune”, definind resursele ce vor fi utilizate: umane şi materiale. Trebuie asigurată instruirea adecvată a persoanelor implicate. Aceste persoane trebuie să deţină cunoştinţe de bază în statistică. Practic toţi angajaţii, de la managementul de vârf la simpli muncitori, trebuie să cunoască următoarele instrumente statistice: • Diagrama Pareto • Diagrama cauză-efect • Conceptul de stratificare • Fişele de culegere a datelor • Histograma • Diagrama de corelaţie • Graficele • Diagramele de control. Managementul de producere de nivel mediu – ingineri în producere, tehnologi, maiştri – trebuie să cunoască adiţional la cele menţionate următoarele instrumente statistice: • Eşantionarea statistică • Distribuţiile statistice, testarea ipotezelor statistice • Analiza regresională • Probabilitatea binominală. În dependenţă de natura întreprinderii, unele instrumente statistice pot fi omise din programele de instruire. Trebuie, totuşi, de luat în consideraţie un factor: persoanele ce decid să studieze statistica teoretică pentru a o aplica apoi în practică, de multe ori nu devin în domeniul statisticii nici teoreticieni buni, nici practicieni buni. Este necesar ca instruirea să fie axată nu atât pe motivarea teoretică a aplicării unui instrument sau altul, cât pe cunoaşterea modalităţii de aplicare a instrumentelor şi a distingerii cazurilor în care trebuie aplicate. Pentru ca aplicarea Controlului Statistic al Proceselor să fie eficientă trebuie să dezvoltată cultura întreprinderii în domeniul managementului calităţii, în special în ceea ce priveşte tehnicile statistice. Acceptarea şi implementarea modului de lucru „în grup” („în echipă”) poate contribui mult la implementarea cu succes a CSP.

Page 120: ANALE 2003 fulltext

120

În general, introducerea controlului statistic într-o întreprindere sau, mai bine zis, fundamentarea controlului calităţii pe principiile şi metodele statisticii matematice, reprezintă în primul rând o schimbare de concepţie. Acest lucru se referă la înţelegerea corectă a scopului urmărit şi la modul special de apreciere a efectelor economice obţinute. Bibliografie: 1. A.C. Dorin, A.I. Maniu, V.Gh. Vodă, „Probleme statistice ale fiabilităţii”, Bucureşti, Editura Economica, 1994 2. Al. Isaic Maniu, V. Gh. Vodă, „Manualul calităţii”, Bucureşti, Ed. Economică, 1997 3. Directiva Uniunii Europene cu privire la igiena în alimentaţie 93/43/EEC, Bruxelles

Page 121: ANALE 2003 fulltext

121

SECŢIUNEA 5

ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Page 122: ANALE 2003 fulltext

122

DREPTUL CIVIL ŞI DREPTUL MUNCII - INTERFERENŢE

Conf. univ. dr. Elena IFTIME Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Dreptul civil În câteva trăsături putem schiţa fizionomia ramurii dreptului civil. Este o ramură de drept material ale cărei componente primare sunt normele care reglementează relaţiile sociale româneşti cu conţinut patrimonial şi cu conţinut personal nepatrimonial în care părţile apar ca subiecte egale în drepturi, fără a prezenta alte însuşiri (calităţi) speciale, decât acelea de subiecte individuale de drept sau subiecte colective de drept. În majoritatea lor normele dreptului civil au caracter dispozitiv sau supletiv. În sistemul de drept românesc, dreptul civil ocupă un loc central, în jurul acestuia gravitând celelalte ramuri de drept public, dar mai ales de drept privat pentru care acesta constituie dreptul comun. Atunci când o ramură de drept ca: dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul familiei etc. nu conţin suficiente prevederi sau au unele dispoziţii discutabile, aplicabile vor fi normele corespunzătoare ale dreptului civil. Altfel spus, dreptul civil, împrumută din normele sale celorlalte ramuri de drept. În felul acesta, normele dreptului civil contribuie la garantarea şi ocrotirea drepturilor subiective ce aparţin atât dreptului civil cât şi altor ramuri de drept cu care acesta interferează. Dreptul muncii Prin comparaţie cu dreptul civil, dreptul muncii “este o ramură distinctă a sistemului de drept românesc, ce reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă dintre patroni şi salariaţi”5.

Obiectul de reglementare a dreptului muncii îl reprezintă, aşadar, raporturile individuale şi colective, care iau naştere între o persoană fizică pe de o parte, şi, ca regulă, o persoană juridică pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima persoană în folosul celei de a doua care, la rândul ei se obligă să o remunereze şi să creeze condiţiile necesare prestării acestei munci6.

a) Ca un prim termen de comparaţie a celor două ramuri de drept invocăm

principiile ce le guvernează, unele comune, altele specifice, proprii domeniului pe care-l reglementează.

Dintre principiile comune amintim: principiul consensualităţii şi al bunei credinţe7, principiul libertăţii contractuale, principiul forţei obligatorii a contractelor, principiul egalităţii subiectelor în raporturile juridice încheiate, principiul executării în natură şi întocmai a obligaţiilor asumate, principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite, principiul răspunderii subiective etc.

Cât priveşte principiile specifice, dacă ne referim la dreptul muncii, de exemplu, putem menţiona: principiul neîngrădirii dreptului la muncă şi libertăţii muncii, principiul 5 Alexandru Ţiclea şi Constantin Tufan, Dreptul muncii, Edit. Global Lex, Bucureşti, 2001, pg. 10. 6 Raporturile individuale şi colective de muncă sunt în prezent reglementate de Codul muncii adoptat prin Legea nr. 53/2003, publicată în M. Of. al României, I nr. 72/2003, care a intrat în vigoare de la data de 1 martie 2003. 7 Dacă în dreptul civil buna credinţă se deduce, în dreptul muncii ea este reglementată expres. Art. 8, al. 1 din noul Cod al muncii, consacră în premieră principiul bunei credinţe precizând că “Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei credinţe. Chiar dacă nu a fost exprimat în legislaţia anterioară a muncii, principiul bunei credinţe a guvernat executarea contractului de muncă şi până la adoptarea actualei reglementări având în vedere că regula înscrisă în art. 970 al. 1 din Codul civil potrivit căreia “Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă” guverna, în calitate de “drept comun”, şi încheierea şi executarea contractelor de muncă.

Page 123: ANALE 2003 fulltext

123

nediscriminării directe sau indirecte faţă de un salariat pe considerente legate de sex, vârstă, religie, culoare, principiul garantării negocierii colective şi individuale a condiţiilor de muncă, principiul protecţiei muncii, principiul stimulării pregătirii şi a reconversiei profesionale, principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii, principiul asigurării dreptului la asociere liberă în sindicate, principiul garantării dreptului la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale, principiul garantării dreptului la odihnă.

Trebuie să mai precizăm că aplicate într-o ramură de drept sau alta, principiile comune, îmbracă unele note specifice.

b) Dacă ne referim la obiectul de reglementare al celor două ramuri de drept trebuie să observăm că în sfera lor de cuprindere se regăsesc atât raporturi patrimoniale cât şi raporturi personale nepatrimoniale. Raporturile patrimoniale sunt dominante atât în cazul dreptului civil cât şi în cazul dreptului muncii şi ele vizează relaţiile cu conţinut economic (evaluabile în bani). Iar relaţiile personale nepatrimoniale, care nu sunt susceptibile de o evaluare bănească, prezintă unele note distinctive. În dreptul civil asemenea relaţii au o sferă mai largă, ce acoperă toate drepturile având acest conţinut şi care conturează personalitatea juridică a subiectului individual sau colectiv de drept.8

În dreptul muncii raporturile personale nepatrimoniale se referă la: repausul zilnic şi săptămânal, concediul de odihnă anual, egalitatea de şanse şi tratament, demnitatea în muncă, informare şi consultare, securitatea şi sănătatea în muncă, dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat9.

c) Şi metoda utilizată de cele două ramuri de drept impune unele precizări şi distincţii. Specifică şi generală pentru dreptul civil este metoda egalităţii juridice a părţilor care se menţine tot timpul. Această metodă presupune că subiectele dreptului civil nu se află într-un raport de subordonare ci pe picior de egalitate de tratament juridic.

În dreptul muncii egalitatea subiectelor este caracteristică doar pentru momentul negocierii şi încheierii contractului de muncă. Pe parcursul desfăşurării raportului de muncă, disciplina muncii impune un raport de subordonare a salariatului faţă de angajator.

d) Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul muncii poate fi realizată şi în raport de subiectele raporturilor juridice ce le aparţin. În ambele ramuri de drept au calitatea de subiect de drept atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice.

Dar subiectele raporturilor juridice civile sunt persoanele fizice şi juridice, fără ca acestea să întrunească anumite calităţi speciale, fiind suficientă calitatea de fiinţă umană (pentru persoanele fizice) sau aceea de colectiv organizat cu patrimoniu propriu şi scop determinat (pentru persoanele juridice). De asemenea, în raporturile de drept civil persoana fizică este subiect de drept civil din momentul naşterii sale (uneori din momentul concepţiei, cu condiţia să se nască vie, nu şi viabilă) şi numai în privinţa drepturilor, nu şi a obligaţiilor. Iar încetarea calităţii de subiect de drept civil are loc în momentul morţii persoanei fizice sau a încetării sau reorganizării persoanei juridice. Condiţia fundamentală pentru dobândirea calităţii de subiect de drept civil este capacitatea juridică civilă care este generală şi egală (pentru persoanele fizice) şi specială (pentru persoanele juridice).

8 Raporturile personale nepatrimoniale sunt lipsite de un conţinut economic, în ele regăsindu-se individualitatea persoanei cu însuşirile ei caracteristice. Fac parte din această categorie: • relaţiile sociale ce au în conţinutul lor drepturi personale ce privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a

persoanei cum sunt: dreptul la viaţă, sănătate, onoare, demnitate, secretul vieţii private etc. • relaţiile sociale care au în conţinutul lor drepturi prin care se individualizează subiectul de drept în

raporturile civile, cum sunt: dreptul la nume sau pseudonim, dreptul la domiciliu (reşedinţă), pentru persoana fizică, iar pentru persoana juridică, dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la naţionalitate etc.;

• relaţiile sociale care au în conţinutul lor drepturi nepatrimoniale care decurg din creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau din calitatea de autor al unei invenţii;

• relaţiile nepatrimoniale care privesc succesiunea; 9 În noul Cod al muncii sediul reglementării acestor drepturi se află în art. 39 al 1;

Page 124: ANALE 2003 fulltext

124

În dreptul muncii subiectele raporturilor juridice prezintă anumite însuşiri specifice. Angajatorul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, iar angajatul este întotdeauna o persoană fizică10. Apoi, sfera persoanelor ce dobândesc calitatea de subiect al dreptului muncii este mult mai restrânsă. Pentru a dobândi această calitate, angajatorul trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de legislaţia muncii. Iar persoana fizică ce se angajează în muncă dobândeşte capacitatea de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani11. În lumina actualelor reglementări angajatul poate dobândi capacitate de dreptul muncii chiar de la vârsta de 15 ani, cu condiţia să obţină acordul părinţilor (sau reprezentanţilor legali) şi numai pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea lui fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate: sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională12. Încadrarea în muncă a persoanelor de până la 15 ani precum şi a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească este interzisă13.

Este interzisă, de asemenea, încadrarea în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, stabilite prin hotărâre a Guvernului, a tinerilor sub 18 ani14.

e) Pentru ambele ramuri de drept contractul reprezintă principalul izvor de obligaţii,

dar fundamentul teoriei acestei varietăţi de act juridic este contractul din dreptul civil. Aşa cum precizează art. 942 Cod civil contractul este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane cu scopul de a naşte, modifică sau stinge un raport juridic concret. Condiţiile de valabilitate ale acestuia sunt cele prevăzute de art. 948 Cod civil: capacitate, consimţământ, obiect, cauză. Acestea sunt condiţiile de fond, iar sub aspectul formei, contractului îi este aplicabil principiul consensualismului15.

În dreptul muncii, atât contractul colectiv de muncă, dar mai ales contractul individual de muncă, sunt analizate sub aspectul condiţiilor de validitate prin prisma condiţiilor impuse contractului din dreptul civil.Exemplul consimţământului (voinţei juridice) este ilustrativ in acest sens. Astfel, principiile care guvernează voinţa juridică în dreptul civil sunt operante şi în dreptul muncii16 sau, formarea voinţei juridice parcurge cele două faze: faza internă în care are loc deliberarea şi luarea hotărârii de a încheia contractul, neproducătoare de efecte juridice şi faza externă a voinţei declarate, generatoare de efecte juridice între părţi (şi uneori faţă de terţi). De asemenea, viciile de consimţământ ce pot afecta voinţa juridică sunt cele prevăzute în art.953 Cod Civil (eroarea, dolul, violenţa) completate cu leziunea, consacrată ca atare, de doctrina şi practica dreptului civil.

f) Sancţiunile ce intervin, în cazul nerespectării condiţiilor de fond şi de formă ale contractului sunt preluate din dreptul civil cu particularităţile pe care aplicarea lor în dreptul muncii o impun. Astfel, nulitatea contractului colectiv sau individual de muncă nu are o reglementare specială în dreptul muncii, fiind supusă regimului juridic consacrat de dreptul civil.

10 Pentru detalii, a se vedea art. 10 din noul Cod al muncii 11 Art. 13 al. 1 din noul Cod al muncii. 12 Art. 13 al. 2 din noul Cod al muncii. 13 Art. 13 al. 4 din noul Cod al muncii. 14 Art. 13 al.5 din noul Cod al muncii. 15 În principiu, precizează un prestigios autor francez, „toate contractele sunt consensuale, formalismul apărând ca o excepţie, dacă nu ca o aberaţie” J.Carbonnier, Droit civil, vol. al IV-lea, Presses Universitaires de France, Paris, 1972, p.34-35. 16 Este vorba de principiul priorităţii voinţei interne ( reale) faţă de voinţa exprimată şi principiul autonomiei de voinţă (sau al libertăţii contractuale). În privinţa autonomiei de voinţă nu putem să nu observăm că aceasta cunoaşte unele limitări în dreptul muncii. Dacă în dreptul civil principiul menţionat este îngrădit doar de legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri ( art.5 Cod civil), in Codul muncii libertatea contractuală cunoaşte şi alte îngrădiri. Art.38 din noul Cod al muncii prevede expres că „salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor este lovită de nulitate absolută”.

Page 125: ANALE 2003 fulltext

125

În doctrina juridică se face menţiunea expresă că privită prin prisma „naturii sale juridice, nulitatea contractului din dreptul muncii nu este decât o varietate a nulităţii actelor juridice civile, cu particularităţile determinate de specificul raporturilor juridice de muncă”17.

Ca şi în dreptul civil, nulitatea este o cauză de ineficacitate a contractului, o sancţiune care-l lipseşte de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin funcţiile pe care le îndeplineşte (funcţia preventivă şi funcţia sancţionatorie), nulitatea apare ca un mijloc de garanţie a principiului legalităţii în domeniul actelor juridice încheiate, fiind implicit un mijloc de asigurare a respectării ordinii publice şi bunelor moravuri în sfera relaţiilor de muncă.

Trebuie să mai arătăm că, nu există o reglementare generală a nulităţii actului juridic, normele care alimentează această instituţie aflându-se dispersate în tot Codul civil (art. 5, art.803, art.839, art.910, art.1211, art.1897, art.1900) ca şi în alte izvoare de drept civil (Legea nr.18/1991 republicată18, art. 32 al 1 şi art. 67 al. 2).

Nici în dreptul muncii nu există o reglementare compactă a nulităţii, unele articole ale Codului muncii referindu-se expres sau implicit la această instituţie.

Ca un element de noutate ce trebuie remarcat este faptul că noul Cod al muncii realizează o premieră în ce priveşte constatarea nulităţii şi stabilirea efectelor ei. Pentru prima oară în legislaţia românească art.57 al.6 din menţionatul Cod stipulează expres “posibilitatea părţilor de a constata nulitatea şi de a stabili efectele ei potrivit legii”. Numai în situaţia în care părţile nu se înţeleg, nulitatea se pronunţă de către instanţa judecătorească.

Cel puţin în materia contractelor de muncă se dă satisfacţie unei propuneri făcute cu mult timp în urmă19, ca nulitatea şi consecinţele ei (desfiinţarea retroactivă sau numai pentru viitor) să poată fi hotărâtă prin înţelegerea părţilor, fără a fi necesară intervenţia justiţiei.

Ca argument legal se invocă art.969 al.2 Cod civil, potrivit căruia: „Convenţiile se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Rezultă că dacă părţile pot revoca o convenţie, prin consimţământ mutual, cu atât mai mult ele pot recunoaşte, pe cale amiabilă, existenţa şi incidenţa nulităţii”20.

Aşa fiind, atunci când părţile sunt de acord, nulitatea şi consecinţele ei ar putea fi hotărâte, în principiu, prin buna înţelegere fără a fi necesară intervenţia justiţiei.21 g) Răspunderea în dreptul muncii prezintă unele particularităţi, faţă de răspunderea din dreptul civil. În dreptul muncii, până la adoptarea actualului Cod coexistau răspunderea disciplinară şi răspunderea materială.

Răspunderea disciplinară era definită ca o instituţie specifică dreptului muncii, constând în sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către oricare persoană încadrată în muncă a obligaţiilor asumate prin contractul de muncă. Denumite abateri disciplinare faptele menţionate atrăgeau sancţiuni specifice: mustrare, avertisment, reduceri de salariu, desfacerea contractului de muncă.

Sub aspectul izvorului său şi al obiectului reglementării (relaţia socială ocrotită) răspunderea disciplinară avea o natură contractuală, întrucât intervenea în cazul încălcării obligaţiilor asumate prin contractul de muncă22.

17 Şerban Beligrădeanu, Problema admisibilităţii acordării despăgubirilor pentru prejudiciile nepatrimoniale (daune morale) cauzate părţilor în procesul executării contractului de muncă, în Dreptul nr. 8/1992, p. 35. 18 Legea fondului funciar nr. 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare a fost publicată în M. Of., I nr. 1/5 ianuarie 1998. 19 Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969, p. 332. 20 Doru Cosma op. cit., p. 333. 21 În aceeaşi opinie se susţine că posibilitatea constatării nulităţii în dreptul civil, ar putea fi dedusă şi din posibilitatea părţilor unui act juridic civil, de a confirma, în anumite condiţii actul nul sau de a-l converti, prin voinţa lor, într-un alt act juridic. Deci, atât confirmarea cât şi conversiunea pot conduce la ideea posibilităţii constatării nulităţii şi stabilirii efectelor sale prin voinţa părţilor contractante. 22 Nu trebuie să pierdem din vedere fizionomia juridică aparte a acestei forme de răspundere, care sub aspectul trăsăturilor laturii obiective, a celei subiective şi chiar a naturii sancţiunii se apropie de răspunderea penală.

Page 126: ANALE 2003 fulltext

126

În general, răspunderea disciplinară reglementată de noul Cod al muncii este asemănătoare răspunderii prezentată mai sus. Pot fi reţinute, însă, o serie de elemente de noutate începând chiar cu definiţia abaterii disciplinare. Aşa cum prevede art.263 din noul Cod al muncii o asemenea abatere este definită ca “o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici”.

Se poate constata că noua definiţie a abaterii disciplinare nu mai face o referire generală la “obligaţiile salariatului” ci face o enumerare exhaustivă a faptelor ce constituie abateri disciplinare. Tot ca element de noutate trebuie menţionată excluderea mustrării dintre sancţiunile disciplinare.

Prezentând sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul, art.264 al.1 menţionează că singura sancţiune cu caracter moral este avertismentul scris. După această sancţiune s-a introdus, în premieră, suspendarea contractului de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile lucrătoare, iar în privinţa funcţiilor de conducere sancţiunea reducerii salariului de bază şi/sau a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10% , cunoaşte şi ea unele modificări faţă de reglementarea anterioară23.

În mod expres24 noul Cod al muncii prevede că, exceptând avertismentul scris, nici o altă sancţiune nu poate fi aplicată înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. În felul acesta s-a stins o mai veche dispută pe tema aplicării unei asemenea sancţiuni şi în cadrul societăţilor comerciale25.

Semnalăm, de asemenea, consacrarea expresă a principiului “non bis in idem” în răspunderea disciplinară din dreptul muncii.

După ce în alin.1, art. 265 stipulează interdicţia aplicării amenzilor disciplinare, prin aliniatul 2 articolul menţionat face precizarea că pentru aceeaşi abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancţiune. Trebuie să facem precizarea că principiul amintit este operant numai în răspunderea disciplinară, fiind permis atunci când este cazul, cumulul răspunderii disciplinare, cu răspunderea penală, contravenţională sau patrimonială.

Răspunderea materială reglementată26 de vechiul Cod al muncii era definită ca o formă a răspunderii juridice aplicabilă angajaţilor care impunea obligaţia acestora de a repara în condiţiile legii, prejudiciul provocat în cursul executării contractului, printr-o faptă ilicită, în legătură cu munca lor şi săvârşită cu vinovăţie. Ca şi în cazul răspunderii civile, răspunderea materială presupunea un prejudiciu de natură materială, o faptă ilicită, un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţie. Dar, spre deosebire de răspunderea civilă, penală, administrativă, care poate reveni oricărei persoane, ce a încălcat o normă de felul celor arătate mai sus, răspunderea materială putea fi reţinută numai în sarcina unei persoane încadrate în muncă şi numai dacă fapta ilicită avea legătură cu munca ei.

Potrivit Codului muncii anterior, răspunderea materială (reparatorie), apărarea ca o răspundere autonomă, ca o formă specifică de răspundere de dreptul muncii, distinctă de răspunderea civilă, caracterizată fiind prin următoarele trăsături:

• salariatul răspundea, de regulă, numai pentru prejudiciul efectiv (damnum emergens), nu şi pentru beneficiul nerealizat (lucrum cessans);

• răspunderea materială a salariatului vinovat şi recuperarea prejudiciului se realizau prin emiterea de către angajator a unei decizii de imputare, care “ex lege” constituia

23 A se vedea prin comparaţie art.100 al.1 lit.d din Codul muncii anterior şi art.264 al.1 lit.e, coroborat cu art.294 din noul Cod al muncii. 24 A se vedea art.267 al.1 din noul Cod al muncii. 25 A se vedea decizia Curţii Constituţionale nr.82/1997 prin care a fost declarat neconstituţional art.13 al.3 din Legea nr.1/1970 (abrogată) privind organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat. 26 În vechiul Cod al muncii nu exista o definiţie legală a răspunderii materiale, elementele definitorii ale acesteia putând fi desprinse din conţinutul art. 102 al.1. Pentru alte detalii privind răspunderea materială a angajaţilor, a se vedea, A. Ţiclea, C. Tufan, op. cit. p. 462.

Page 127: ANALE 2003 fulltext

127

un titlu executoriu. Aceeaşi putere executorie avea şi angajamentul de plată asumat în scris de către salariat.

În privinţa acestei forme de răspundere juridică, noul Cod al muncii aduce o modificare de esenţă. Răspunderea materială a salariaţilor, la care ne-am referit mai sus, a fost în principiu înlăturată27, în locul ei fiind reglementată atât cu privire la despăgubirea angajatului, cât şi cu privire la dezdăunarea angajatorului, o răspundere patrimonială (o varietate de răspundere contractuală). În concepţia noului Cod al muncii răspund patrimonial atât angajatul cât şi angajatorul pe temeiul neîndeplinirii obligaţiilor din contractul individual de muncă. În vechea reglementare, pe temeiul răspunderii materiale, răspundea doar angajatul.

Raportată la răspunderea juridică în general28, răspunderea patrimonială reglementată de actualul Cod al muncii aparţine îndeosebi datorită particularităţilor ei, dreptului muncii în sensul analizei sale exhaustive. Ea nu trebuie privită, asemenea răspunderii materiale din vechiul Cod al muncii, ca o formă de răspundere juridică reparatorie specifică dreptului muncii.

Aşa cum rezultă expres din analiza art. 269 al.1 coroborat cu art. 270 al. 1 din noul cod al muncii răspunderea patrimonială din acest domeniu este întemeiată pe ansamblul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale”. Rezultă cu claritate că ne aflăm, cu această formă de răspundere juridică, pe terenul răspunderii civile contractuale care va purta, însă, amprenta, particularităţilor pe care specificul raporturilor de muncă le impune.

Se dă astfel satisfacţie unei propuneri repetate de a se renunţa la răspunderea materială din dreptul muncii, făcute înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod al muncii.

Desigur, la normele generale care guvernează răspunderea civilă contractuală se adaugă, de la caz la caz, normele specifice cuprinse în Codul muncii. Asemenea norme vizează: condiţionarea răspunderii patrimoniale, de existenţa contractului individual de muncă; natura materială29 a prejudiciului supus reparării; repararea prejudiciului, de regulă prin echivalent bănesc30; riscul normal al serviciului31 ca o cauză exoneratoare de răspundere

27 Deşi răspunderea materială a salariaţilor şi obligaţia lor de restituire, aşa cum a fost reglementată prin art. 102-110 din vechiul Cod al muncii, a fost suprimată, noul Cod al muncii menţine o asemenea formă de răspundere cât şi obligaţia de restituire stabilită pe calea emiterii unei decizii de imputare (dacă salariatul nu îşi asumă un angajament scris de plată) pentru o categorie restrânsă de salariaţi. Este cazul salariaţilor civili din structura instituţiilor militare ori militarizate, în privinţa cărora se menţine O. G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. Prin actul normativ menţionat se reglementează exhaustiv răspunderea materială şi obligaţia de restituire a militarilor prin asumarea unui angajament scris de plată sau, în lipsa acestuia, prin emiterea unei decizii de imputare. Deşi procedura de reparare a prejudiciului material este asemănătoare cu cea din Codul muncii, O. G. nr. 121/1998 nu face nici o referire la Codul muncii, de unde se poate deduce că această reglementare este autonomă, diferită de Codul muncii, în vigoare la data adoptării sale. De altfel, nici noul Cod al muncii nu face vreo referire la O. G. nr. 121/1998 de unde rezultă că aceasta continuă să se aplice ca o reglementare specială, în baza principiului “specialia generalibus derogant”. De asemenea, răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici este guvernată de reglementările dreptului civil şi reglementările speciale fixate prin statut - art. 77 din Legea 188/1999. 28 Gheorghe Mihai, Teoria răspunderii subiectului de drept în Inevitabilul drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 252 şi urm. 29 Cu privire la natura prejudiciului supus reparării se impun unele precizări. În dreptul comun, în ipoteza răspunderii civile contractuale, regula o constituie repararea doar a prejudiciului material. În mod excepţional, despăgubirile acordate pot acoperi şi prejudicii morale, dacă există o dispoziţie legală ori o stipulaţie contractuală expresă. În unele contracte, chiar în lipsa unor asemenea stipulaţii, poate fi reţinută o răspundere contractuală pentru prejudiciile morale (contractele hoteliere sau de organizare a unor jocuri sportive, contractele ce au ca obiect drepturi de proprietate intelectuală etc.). Pentru detalii, a se vedea, I. Albu, Răspunderea civilă contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale (daunele morale)în Dreptul nr. 8/1992, pg. 29 şi următ. În dreptul muncii, însă, răspunderea patrimonială reglementată de art. 269-270 din noul Cod al muncii se referă strict, la daunele materiale. Art. 269 al. 1 foloseşte expresia “prejudiciul material” iar art. 270 al. 1 se referă la “pagubele materiale”. Aşa fiind, nici angajatorul şi nici salariatul păgubit nu ar putea pretinde despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite. 30 În dreptul civil, răspunderea contractuală este guvernată de regula reparării prejudiciului în natură şi numai în

Page 128: ANALE 2003 fulltext

128

a salariatului; imposibilitatea stipulării unor clauze de agravare32 a răspunderii salariatului; stabilirea răspunderii patrimoniale în lipsa acordului părţilor prin procedura soluţionării conflictelor de drepturi33, executarea silită34 etc. Din prezentarea comparativă a celor două ramuri de drept rezultă cu claritate interacţiunea normelor dreptului civil cu cele ale dreptului muncii. În raport cu dreptul muncii, dreptul civil apare ca drept comun care împrumută din normele sale ori de câte ori reglementările din legislaţia muncii sunt insuficiente sau lacunare. Actualul Cod al muncii stipulează expres că dreptul muncii se completează, atunci când este cazul, cu dispoziţiile legislaţiei civile. Este relevant pentru aspectul în discuţie, art. 295 al. 1 din noul Cod al muncii, care prevede că dispoziţiile sale se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul Cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile. Dreptul civil se aplică, aşadar, ca drept comun dacă sunt îndeplinite două condiţii:

• să nu existe în legislaţia muncii dispoziţii speciale, derogatorii; • chiar dacă nu există dispoziţii derogatorii, reglementările de drept civil trebuie să

nu fie incompatibile cu specificul raporturilor de muncă.

subsidiar, prin echivalent bănesc (dacă repararea în natură nu mai este posibilă). Dimpotrivă, în dreptul muncii, aşa cum prevede art.273 al.1 din noul Cod al muncii, “suma stabilită pentru acoperirea daunelor se reţine în rate lunare din drepturile salariale, care se cuvin persoanei în cauză din partea angajatorului la care este încadrată în muncă” 31 În dreptul civil noţiunea de “risc” are semnificaţia “reverberaţiei” efectelor cazului fortuit sau ale forţei majore asupra părţilor contractante” (Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Prezentare de ansamblu şi observaţii critice asupra noului cod al muncii în dreptul nr.4/2003, pg.77). În dreptul muncii, riscul normal al serviciului este reglementat expres ca o cauză exoneratoare de răspundere prin art. 270 al.2 din noul Cod al muncii. Potrivit articolului menţionat se prevede că “salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţă majoră sau de alte cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului”. 32 Salariatul nu ar putea conveni la o clauză de agravare a răspunderii sale întrucât normele care-i fixează răspunderea au un caracter imperativ. Sunt ilustrative pentru aspectul în discuţie, dispoziţiile art.38 din noul Cod al muncii, potrivit cărora “salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile lor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”. 33 Dispoziţiile Legii nr. 168/1999 privind procedura soluţionării conflictelor de drepturi, au rămas în vigoare, ele urmând a fi completate cu dreptul comun în materie, Codul de procedură civilă, dacă în dreptul civil, întinderea executării 34 Dacă în dreptul civil, întinderea executării silite este dată de mărimea prejudiciului, executarea silită în dreptul muncii cunoaşte unele limite, efectuându-se, de regulă numai asupra unei cote din salariu (art. 273 al. 1 din noul Cod al muncii).

Page 129: ANALE 2003 fulltext

129

OBSERVATION AND ASSESSMENT ACTIVITY CORRELATION

ACCORDING TO THE CIVIL CODE OF UKRAINE

Oksana Volodymyrivna MELENKO Assistant Professor of the Department of Humanitarian Disciplines

Bukovinian State Finance and Economic Institute

The inseparable condition of the development of an independent, economically powerful state is the realization of the normative and legal acts, which play the leading role in this process because this vitally important problem becomes with their help controlled and develops in the previously determined direction. It’s with the help of such forms of legal norms realization as the observation, implementation, use and application that these regulations of the legal norms in the factual activity (behavior) of the subjects of law are implemented. In this way the right has its content and value for the person, society if it is carried out. Without the implementation of the legal regulations, the legal norms are dead, actually this reduces them to nothing. “The right is nothing”, mentions L. Yavych, “if its rights don’t find their realizations in the activity of people and their organizations in the social relations” [1, p. 201]. According to this, the subject of the law implements the generally compulsive rules of behavior in order to satisfy his own needs in costs, services, useful work as well as the necessary production. Notwithstanding the purpose the person followed while carrying out his activity, there is a certain amount of knowledge, skills, own experience, which form in a person certain behavior. In this way, it’s all about observation and assessment activity.

It should me mentioned, that the issue of observation in the process of the legal norms realization is quite burning and at the same time not sufficiently investigated. Most of the judgments concerning this issue have partial and general character. Having analyzed a number of ideas of the law researches and scientists concerning the issue of observation, in particular A. Barak [2], M. Risnyi [3], A. Raroh [4, p.90-98], Y. Hrachyova [4, p.90-98], S. Vasyliev [5, p. 79-84], V. Honcharov [6, p. 51-60], v. Kozhevnikov [6, p. 51-60], O. Papkova [7, p. 30-35], V. Kantsir [8, p. 195-204], one can come to the generalizing conclusion that observation is the permitted by the law intellectual activity of law application body (officials or individual person), the gist of which is the assessment of the legal events and choice of one of the several admitted within the relatively determined as to the contents norms, variants of law-application decision meant for observing the legal status, justice, relevance and efficiency of the legal regulation.

As to the assessment notion – these are partially or completely undetermined in the text laws or other normative legal acts of the law notion, the concretization of which the person who applies the law uses within the limits of the given situations on the basis of some degree of observation.

The law-generating bodies are invested with the legal peculiarities of the law assessment notion. They don’t create and don’t construct assessment notions, they only form and use while exposing the legal rules. The law assessment notions receive their legal properties when they are officially mentioned in the texts of the acting normative legal acts.

In this way the observation and the observation activity are closely related to the assessment notions, because the law assessment notions are made concrete on the basis of observation. M.I. Baru was one of the first who paid attention to this peculiarity, he mentioned that the law assessment notions give the law application body the opportunity of free observation, free assessment of the facts [9, p.104].

But Y. I. Astrahan formulated this peculiarity more exactly, pointing out that the

Page 130: ANALE 2003 fulltext

130

assessment notions are made concrete in the process of law application in every separate case and give the law applying body the opportunity of independent assessment of the facts with obligatory, though, keeping to those general criteria or features, which are foreseen in the given assessment notion [10, p. 39].

In general the issue of observation limits by the application of the legal norms, including the assessment notions, remains controversial. The problematic character of the situation lies in the multifold understanding of the nature of observation in the process of law application.

If by observation we understand the granted by the law relative freedom in the application by the person who applies the law of these or those decisions with the scope of the most adequate reflection of the concrete situations peculiarities, then by the application of the legal norms with the assessment notions, such observation is eminent. There is a fundamental difference between the decision taken on the basis of observation and the free decision , which lies in the fact that in the first case the corresponding state body or its official are empowered to issue the act by the law and this act should not go beyond the limits of this law. In other words, observation in the limits of the law allows to find the optimal decisions. On the contrary, absence of order counters the law, is contrary to the law and does not favor the optimization of the laws approved on its basis [11, p. 11].

The gist of the issue of observation is made up by, as B.M. Lazarev mentions, the willful side limit interrelation of relevance and the legal character [12, c.92].

But the observation and assessment activity of the subjects of law application in the interest of the state is limited by the legislation and to some extent is due to unification. As an example, there can be cited the explanations of the Plenary Session of the Supreme Court of Ukraine, which are issued with the scope of unification of the Court decisions of this or that cases. So in fact we can say that the observation and assessment activity of those who applies the law, in particular the judges is limited and there also have been worked out the common starting system means of assessment activity and observation.

The legal observing of observation and assessment activity in the Civil Law are used quite often which even causes to some extend difficulties in the process of their delimitation.

So, for example, article 1 of the Law of Ukraine “About Private Business Undertakings” of February 7, 1991 indirectly determines the features of observation on the example of determining the private business activity. Therefore, private business undertaking is a direct, systematic, venturous activity that is carried out by physical and juridical persons and presumes production, performing certain work, providing services with the purpose of receiving profits [12]. Thus, the law states that a physical or juridical person can use his/her right to private business undertaking to his/her own consideration (decide on the type of economical activity, organizational and legal form, order of using money after paying taxes and other obligatory payments), resulting from own assessment of his/her future economical activity, i.e. that in fact, assessment activity is the major category, and the category of observation is the consequence of the former; a private undertaker, enterprise or joint economical enterprise, in accordance with the acting law of Ukraine, have the right to make decisions and carry out independently and without restrictions any activity, that does not go against the acting law [12, p.3]. Hence, a physical person following his/her own psychological beliefs and assessment of the legal situation and a juridical person - following the beliefs and assessment of its owner or other authorized body, decide: first, - on using the right to private business undertaking; second, independently, following only his/her own beliefs – on the type of private business undertaking; third, - on business partners, counteragents of agreements and treaties; fourth, - already motivated by certain economical reasons, set the price of the products and services; and fifth, - on whether to apply to the bodies of state power in case of violation of their rights.

But in fact, there is no pure observation, for any judgment, whoever it may come from, has its restrictions. For example, the law of Ukraine presumes that certain types of economical

Page 131: ANALE 2003 fulltext

131

activity by the subjects of ownership must be given special licenses, such as, medical and veterinary internship, foundation and maintenance of games institutions, organization of games of chance and other types of activity.

On the other hand, the state exercising observation of its activity obligates no other but state enterprises to carry out activity connected with circulation of narcotic substances, autopsy and other forensic-psychiatric examinations. The bodies of state power decide on building roads, renting of state property and expediency and effectiveness of using budget money, etc. by means of carrying out legal assessment and observation activity.

Hence, the notions of observation and observation activity are very closely connected with assessment notions, since assessment notions are given concrete rendering on the basis of observation.

Bibliography 1. L.S. Yavych General Theory of Law. – Leningrad, 1971. 2. A.Baarak Judicial Observation (translation from English). – Moscow: Norm, 1999. –

p.364. 3. M Risnyy Problems of Observing Norms of Conventions by National State Bodies//

Law of Ukraine. - K. - 200. - №11. 4. A.I.Rarog, Yu.V.Grachyova Notion, Grounds, Criteria and Importance of Judicial

Observation in Criminal Law// State and Law. – Moscow. – 2001. - №11. – Pp. 90-98. 5. S.V.Vasilyev Argumentation and Arguments in Cases On Compensation For Harm to

Health of Citizens by Unfavorable Environmental Effects in Civil Process of Ukraine//State and Law. – Moscow. – 2001. - №10. – Pp.79-84.

6. V.B.Goncharov, V.V.Kozhevnikov Problem of Observation by the Subject of Law in the Sphere of Legal Security//State and Law – Moscow. – 2001. - №3. – Pp.51-60.

7. O.A.Papkova Court Argumentation and Observance of Trial in Civil Process//State and Law. – Moscow. – 2000. - №2. – Pp.30-35.

8. V.S.Kantsyr Certain Questions on Trial Observation Under the Norms of Criminal Law of Ukraine//Naukovyy Visnyk of Chernivtsi State University named after Yuriy Fedkovych. – Edition 18. – Legal Studies. – Collection of Scientific Works. – Chernivtsi: Chernivtsi State University. – 1997. – Pp.195-204.

9. V.I.Baru Assessment Notions in Labor Law//Soviet State and Law. 1970. - №7. – P.104 10. Ye.I.Astrakhan Assessment Notions in Soviet Labor and Social Security//Uchyonyye

Zapiski VNIISZ. – Moscow, - 1974. – Edition30. – P.39. 11. V.N.Dubovitskiy Legality and Observation in Soviet State Administration: Author’s

Abstract.diss. … cand. of leg.st. – Moscow, 1981.P.11. 12. Law of Ukraine “On Private Business Undertaking” of February 7, 1991// Vidomosti

Verkhovnoyi Rady of Ukraine. – 1991. - №14. – P.169.

Page 132: ANALE 2003 fulltext

132

EVAZIUNEA FISCALĂ - COMBATEREA ŞI PREVENIREA

Asistent univ. Cristinel ICHIM, Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract: The fiscal dodge has been always and everywhere blamed, but still no men on have

never changed. It persists in all the countries and in all the ages, despite the attempts to prevent and combat this phenomenon.

The present article’s aim is to deal with the analysis of some theoretical and practical aspects regarding the control and the warning of the fiscal dodge. Will in the first part one tried to explain the notion of fiscal dodge, in the latter part of the article one analysed the methods what can be used in order to prevent and control the above mentioned phenomenon.

Thus the law no. 87/1994 is very precise in what regards the control of the fiscal dodge, specifying not only the facts which constitute minor offences or offences but also the punishments which can be applied to perpetrators.

One should also mention the fact that the eradication of this phenomenon is practically impossible, the only way out being the ability to keep always in mind the methods to diminish its evolution.

Noţiunea şi formele evaziunii fiscale

Pretutindeni şi întotdeauna evaziunea fiscală a fost condamnată. Cu toate acestea perspectivele privind acest fenomen nu s-au schimbat de-a lungul timpului. El persistă în toate ţările şi în toate perioadele, în ciuda sancţiunilor.

Economia subterană sau “economia neagră” (black economy ) ca formă de manifestare a evaziunii fiscale ( munca la negru, vânzarea ilegală de droguri, prostituţie, jocuri de noroc, etc. ) e estimată a fi 8% din P.N.B în Marea Britanie, 13% în Suedia, 12% în Belgia, 11, 5% în Italia, 9% în Franţa, Olanda, Canada şi Germania, 8,5% în SUA şi 5% în Japonia. Semnificaţia problemei e mai mare în ţările mai puţin dezvoltate unde guvernele pot întâmpina mari dificultăţi în supravegherea tranzacţiilor care au loc în economie. Evaziunea fiscală e unul din fenomenele economico - sociale complexe de maximă importantă cu care statele de astăzi se confruntă şi ale cărei consecinţe nedorite caută să le limiteze cât mai mult, eradicarea fiind practic imposibilă. Statul trebuie să se preocupe sistematic şi eficient de preîntâmpinarea şi limitarea fenomenului evaziunii fiscale. Statul prin puterile publice, poate şi să incite la evaziune fiscală, urmărind în principal două scopuri: un scop “pozitiv” argumentat de dorinţa de a stimula formarea capitalului şi un scop “negativ” reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinţe.

Multitudinea obligaţiilor pe care legea fiscală le impune contribuabililor, sau mai ales povara acestor obligaţii au făcut să stimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a obligaţiilor fiscale. Evaziunea fiscală a fost întotdeauna în special activă şi ingenioasă pentru motivul că fiscul lovind indivizii în averea lor îi atinge în cel mai sensibil interes: interesul bănesc. Prima definire a evaziunii fiscale a fost dată între cele două războaie mondiale. Conform acesteia frauda îmbracă o concepţie extensivă, noţiunea de evaziune fiscală e inclusă în cea de fraudă..

Cel mai cunoscut sens dat evaziunii fiscale e “arta de a evita căderea în câmpul de atracţie a legii fiscale” concept care aparţine lui M. C. de Brie şi P.Charpentier.

Cel de-al treilea concept aparţine lui Maurice Duverger, care considera că evaziunea fiscală e un termen generic, şi desemnează manifestarea de fugă din faţa impozitelor. Aceasta e o definiţie în sens larg a evaziunii fiscale care ajunge să înglobeze şi frauda.

Page 133: ANALE 2003 fulltext

133

La noi Iulian Văcărel sugerează definirea evaziunii fiscale ca fiind “sustragerea de la impunere a unei părţi din materia impozabilă”.

Având în vedere importanţa diminuării evaziunii fiscale în activitatea organelor statale de a preveni şi combate corupţia, Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale ([3]) a suferit unele modificări prin Legea nr. 161/2003 ([5]) privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

Conform art. 1 al Legii nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003 evaziunea fiscală este definită ca fiind: “sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine, denumite în cuprinsul legii contribuabili.”

În funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de manifestare:

Evaziunea fiscală realizată la adăpostul legii permite sustragerea unei părţi din materia impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune.

Evaziunea fiscală legală este posibilă deoarece legislaţia din diferite state ale lumii permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor a unor venituri, părţi de venituri, componente ale averii ori a anumitor acte şi fapte care în condiţiile respectării riguroase a legislaţiei în vigoare şi principiilor impunerii, nu ar trebui să scape de la impozitare.

Un exemplu de evaziune fiscală la adăpostul legii este impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice pe baza unor norme medii de venit, impunere ce creează condiţii pentru contribuabilii care realizează venituri mai mari decât media să nu plătească impozit pentru diferenţa respectivă.

Un alt exemplu de evaziune legală care permite ca o parte de venit să scape de la impunere sunt facilităţile fiscale care se acordă agenţilor economici din anumite ramuri ale economiei la înfiinţare sau pe parcursul desfăşurării activităţii sub forma unor scutiri de la plata T.V.A. la import sau export, accize, etc. sau reduceri de impozit pe profit.

Amortizarea accelerată, atunci când este permisă de lege pentru unele categorii de fonduri fixe, conduce la diminuarea profitului impozabil în favoarea constituirii unui fond de amortizare mai mare decât cel impus de valoarea uzurii fizice şi morale, înregistrate de mijloacele fixe respective în perioada luată în calcul.

Evaziunea fiscală la adăpostul legii poate fi evitată prin corectarea, perfecţionarea şi îmbunătăţirea cadrului legislativ care au făcut-o posibilă.

Evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte pe o scară mult mai largă decât evaziunea licită şi se înfăptuieşte cu încălcarea prevederilor legale, bazându-se pe fraudă şi pe rea credinţă. Drept urmare, acest fenomen antisocial trebuie combătut puternic, fiindcă sustrage de la bugetul de stat un volum important de resurse financiare care ar putea fi folosit pentru acoperirea unor cheltuieli de ordin social sau economic.

Frecvent, evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte sub diferite forme, cum ar fi: ţinerea unor registre contabile nereale; distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la aflarea adevărului privind livrările de mărfuri, preţurile practicate, comisioanele încasate sau plătite, etc.; întocmirea de documente de plată fictive; modificarea nejustificată a preţurilor de aprovizionare şi a cheltuielilor de transport, manipulare şi depozitare; întocmirea unor declaraţii vamale false la importul sau exportul de mărfuri; întocmirea de declaraţii de impunere false, când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate decât o parte din veniturile realizate etc.

Pe măsura adâncirii cooperării economice internaţionale şi a dezvoltării relaţiilor dintre state cu sisteme fiscale diferite şi cu un nivel de fiscalitate diferit, evaziunea fiscală nu se mai manifestă doar ca un fenomen naţional, ci a devenit unul internaţional. Astfel, de exemplu, o firmă având sediul de bază într-un anumit stat şi diferite reprezentanţe în alte state,

Page 134: ANALE 2003 fulltext

134

dintre care unele cu un regim fiscal mai blând, va fi mai mult decât tentată să transfere o parte cât mai mare din profitul realizat în statul cu fiscalitate mai ridicată în statul cu o fiscalitate mai redusă. Astfel, pe glob se întâlnesc numeroase „oaze fiscale” sau „paradisuri fiscale” cum sunt ele denumite, şi anume: Elveţia, Liechenstein, Luxemburg, Bahamas, Panama, Insulele Cayman, etc. Pe teritoriul acestor state sunt înfiinţate numeroase firme străine către care sunt dirijate profiturile unităţilor productive aflate pe teritoriul altor ţări, eludându-se fiscul. Astfel, de exemplu, în Liechtenstein sunt înregistrate mai multe sedii sociale de firme industriale şi comerciale, reale şi fictive, decât totalul populaţiei sale, respectiv circa 40.000 de firme la 25.000 de locuitori. Explicaţia constă în faptul că orice firmă care îşi stabileşte sediul pe teritoriul acestui stat este scutită de plata impozitului pe profit.

În continuare prezentăm exemple mai semnificative de manifestare a evaziunii fiscale în România.

Conform prevederilor unor acte normative fundaţiile, organizaţiile şi asociaţiile non-profit, cu caracter umanitar, social, cultural, sportiv, etc. sunt scutite de plata taxelor vamale pentru unele bunuri provenite din ajutoare şi donaţii. Printre aceste bunuri se numără şi autovehiculele. Drept urmare, în cursul perioadei 1995 – 1996 au fost introduse în ţară de către numeroase asociaţii şi fundaţii non-profit, în regim de scutire de taxe vamale, circa 13.500 autoturisme. În urma controalelor efectuate, în anul 1997 de către organele Ministerului Finanţelor la 689 de organizaţii non-profit din toată ţara, a rezultat că la peste 80% din acestea au fost încălcate prevederile legale în vigoare, adică: bunurile primite sub formă de ajutoare şi donaţii au fost utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute în obiectul de activitate; bunurile respective nu au fost înregistrate în patrimoniu ori au fost utilizate în interes personal sau pentru obţinerea de profit. Deci, în loc ca pentru autoturismele importate să se fi plătit taxe vamale, care echivalau cu 128 mld lei, s-a ajuns ca în cazul majorităţii fundaţiilor constituite din persoane fizice, câţi membri sunt, atâtea maşini primite ca donaţii să existe. Deci, în acest caz, legislaţia imperfectă creează condiţii pentru ca evaziunea fiscală să se practice „perfect legal”.

Unii agenţi economici practică preţuri de livrare inferioare costurilor produselor finite şi , implicit, calculează accize în raport cu preţurile respective şi nu de costurile efective ale produselor, aşa cum este legal. În acest caz evaziunea fiscală se realizează prin: utilizarea ca bază de calcul a accizelor datorate statului pentru băuturile alcoolice, a preţurilor de livrare negociabile cu cumpărătorul, preţuri care se situau sub nivelul costurilor cu care au fost realizate produsele; stabilirea preţului materiei prime din care s-a obţinut alcoolul la fabricarea băuturilor alcoolice, sub preţul pieţei.

Cele mai frecvente cazuri de sustragere a agenţilor economici de la plata obligaţiilor către bugetul de stat se produc prin neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate. O altă modalitate de evaziune la care apelează de cele mai multe ori cetăţenii străini, rezidenţi în România, este aceea a folosirii facturii externe falsificate, în care se înscriu preţuri mai mici decât cele reale. Nu lipsesc din România nici firmele fantomă al căror singur scop îl reprezintă înşelăciunea şi evaziunea fiscală. De obicei, aceste firme sunt întemeiate în numele unor cetăţeni care nu au fost niciodată în România sau care au plecat din ţară la scurt timp după înfiinţarea lor . În numele unor astfel de firme se emit şi se utilizează ordine de plată fictive prin care se sustrag sume importante cuvenite bugetului de stat sau sunt înşelate o serie de firme din alte localităţi. Prin apelarea la astfel de căi de realizare a evaziunii fiscale se sustrag de la bugetul de stat zeci de miliarde.

Evaziunea fiscală se întâlneşte şi în cazul taxelor de timbru pentru activitatea notarială. Astfel de exemplu, în cazul autentificării actelor de înstrăinare a imobilelor, nu de puţine ori părţile se înţeleg ca preţul vânzării înscris în actul de vânzare–cumpărare autentificat să fie inferior celui practicat în realitate, pentru că taxa da timbru să se calculeze la un preţ mai mic.

În perioada care a trecut de la introducerea taxei pe valoarea adăugată în România s-au conturat multiple forme ale evaziunii fiscale şi în acest domeniu, cele mai des întâlnite fiind următoarele:

Page 135: ANALE 2003 fulltext

135

- vânzări nedeclarate, care apar cu frecvenţa cea mai mare şi sunt de multe ori greu de descoperit. Practic, vânzările de bunuri sau prestările de servicii se fac fără întocmirea documentelor corespunzătoare şi , evident, fără înregistrări în contabilitate;

- omiterea înregistrării, când agentul economic neînregistrat beneficiază de un avantaj care nu i se cuvine, comparativ cu ceilalţi comercianţi concurenţi, care vor solicita clienţilor taxa pe valoarea adăugată;

- înţelegeri între vânzători şi cumpărători de a schimba bunuri sau servicii fără plată, gen barter, cu plată redusă, fără factură sau eventual cu o factură de valoare redusă;

- deducerile false , care se întâlnesc frecvent şi se realizează prin întocmirea de facturi false, prin utilizarea repetată a aceloraşi facturi pentru deducere sau prin folosirea de facturi care se referă la cumpărări inexistente;

- erorile de înregistrare, care pot apărea la prima vedere ca inocente, au totuşi, o influenţă destul de mare asupra taxei datorate, mai ales dacă sunt frecvente sau dacă valoarea lor este mare;

- aplicarea incorectă a cotei zero sau a scutirilor, care poate conduce la diminuarea serioasă a sumelor cuvenite bugetului de stat, mai ales dacă este asociată cu facturi false, fiindcă altfel plătitorul de T.V.A. nu are cum să profite de această practică;

- cereri de rambursare nejustificate, când se solicită rambursarea taxei aferente unor mărfuri exportate sau pentru bunuri la care legea dă drept de deducere, fără însă ca în realitate aceste operaţiuni să fi fost efectuate. O situaţie mai des întâlnită este aceea a solicitării deducerii taxei pe valoarea adăugată, pentru acelaşi bun exportat, de către doi agenţi economici, pe considerentul că documentele privind bunul respectiv au circulat prin mai multe societăţi comerciale. Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale:

Fenomenul evazionist are o evoluţie determinată de acţiunea concretă a unor factori , cum sunt: dinamica economiei reale, dimensiunea legislativă şi instituţională, nivelul fiscalităţii, alţi factori interni şi externi.

Practica fiscală internaţională atestă că un sistem fiscal modern trebuie să aibă şi componente care să permită educarea şi informarea promptă a contribuabililor în legătură cu obligaţiile lor privind întocmirea corectă a declaraţiilor de impunere, a ţinerii unor evidenţe corecte a veniturilor şi cheltuielilor ocazionate de activitatea desfăşurată, pedepsele şi sancţiunile ce se aplică celor care încalcă prevederile legale.

În vederea combaterii evaziunii fiscale, legiuitorul prin Legea nr. 87 din 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, prevede în sarcina persoanelor fizice şi juridice române sau străine următoarele obligaţii în domeniul impozitelor şi taxelor ([3, art.3-6, art.8, al.2]):

- activităţile permanente sau temporare, generatoare de venituri impozabile, se pot efectua

numai în baza unei autorizaţii emise de organul competent sau a unui alt temei prevăzut de lege;

- contribuabilii sunt obligaţi ca, în termen de 5 zile de la înregistrare, să declare la organul

fiscal pe a cărui rază teritorială îşi au sediul, datele în legătură cu subunităţile constituite în sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite, magazine şi cu oricare alte locuri în care se desfăşoară activităţi producătoare de venituri, băncile şi conturile bancare în lei şi în valută, indiferent de locul unde funcţionează, în ţară sau străinătate;

- contribuabilii sunt obligaţi să declare organului de control bunurile sau valorile impozabile depozitate în alte locuri decât cele prevăzute mai sus, sediile subunităţilor de pe teritoriul ţării, la organul fiscal teritorial unde acestea funcţionează;

Page 136: ANALE 2003 fulltext

136

- la solicitarea organelor de control, băncile sunt obligate să comunice existenţa conturilor

deschise de contribuabili; - contribuabilii care realizează venituri din activitatea de comerţ sau prestări de servicii

către populaţie sunt obligaţi să afişeze, în locurile unde se desfăşoară activitatea, autorizaţia de funcţionare şi certificatul de înregistrare care conţine codul unic de înregistrare atribuit;

- contribuabilii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din

activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente prevăzute de lege;

- contribuabilii sunt obligaţi să utilizeze pentru activitatea desfăşurată documente primare şi de evidenţă contabilă stabilite prin lege, achiziţionate numai de la unităţile stabilite prin normele legale în vigoare şi să completeze integral rubricile formularelor, corespunzătoare operaţiunilor înregistrate;

- contribuabilii sunt obligaţi să declare cu sinceritate veniturile realizate, bunurile mobile

şi imobile aflate în proprietate sau obţinute cu orice titlu legal, precum şi alte valori care generează titluri de creanţă fiscală;.

- persoanele fizice sau juridice care realizează venituri ori deţin bunuri mobile sau imobile

ori desfăşoară activităţi, supuse impozitelor şi taxelor, sunt obligate să plătească, la termen, sumele datorate statului;

- contribuabilii au obligaţia de a permite efectuarea controlului şi de a pune la dispoziţia

organelor de control toate documentele contabile, evidenţele şi oricare alte elemente materiale sau valorice solicitate, în vederea cunoaşterii realităţii obiectelor sau surselor impozabile sau taxabile.

Contribuabilii pot fi verificaţi, din punct de vedere al respectării dispoziţiilor legale de organizare şi desfăşurare a activităţii economice producătoare de venituri impozabile sau bunuri supuse impozitelor şi taxelor, de către organele financiar-fiscale din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi din unităţile teritoriale, de Garda Financiară şi de alte persoane împuternicite de lege.([2, pg.33)]

Legea privind evaziunea fiscală prevede faptele ce constituie contravenţii dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât să constituie infracţiuni: ([3, art.17])

a) nedeclararea, în termenele prevăzute de lege, de către contribuabili, a veniturilor şi bunurilor supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;

b) calcularea eronată a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor, cu consecinţa diminuării valorii creanţei fiscale cuvenite statului;

c) neprezentarea de către contribuabili, la cererea organului de control, a documentelor justificative şi contabile referitoare la modul în care au fost îndeplinite obligaţiile fiscale;

d) refuzul de a prezenta organului financiar-fiscal bunurile materiale supuse impozitelor şi taxelor, în vederea stabilirii veridicităţii declaraţiei de impunere şi a realităţii înregistrării acestora;

e) nereţinerea sau nevărsarea, potrivit legii, la termenele legale, de către contribuabilii cărora le revin asemenea obligaţii, a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor care se realizează prin stopaj la sursă;

f) nedepunerea actelor, situaţiilor şi a oricăror alte date în legătură cu activitatea efectuată de către unitatea şi subunităţile de care răspund contribuabilii, cerute de organele financiar-fiscale, în vederea cunoaşterii realităţii financiar-contabile din acea unitate sau subunitate, precum şi utilizarea, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, a documentelor cu regim special;

g) neaducerea la îndeplinire, la termen, a dispoziţiilor date prin actul de control

Page 137: ANALE 2003 fulltext

137

încheiat de organele financiar-fiscale; h) neonorarea, în mod nejustificat, de către bănci sau instituţii financiare, la care

contribuabilii au deschise conturi de disponibilităţi băneşti, a titlurilor de creanţă fiscală emise de organele competente, în vederea urmăririi silite a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor neachitate la termen, inclusiv a majorărilor de întârziere.

Contravenţiile se sancţionează cu amendă de la 500.000 lei la 30.000.000 lei, pentru persoanele fizice şi cu amendă de la 5.000.000 lei la 100.000.000 lei, pentru persoanele juridice.

Potrivit normelor din legea pentru combaterea evaziunii fiscale pot întruni elementul material al unei infracţiuni următoarele fapte([3, art. 9-12])

- refuzul de a prezenta organelor de control, împuternicite conform legii, documentele justificative şi actele de evidenţă contabilă, precum şi bunurile materiale supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor la fondurile publice, în vederea stabilirii obligaţiilor bugetare;

- neîntocmirea, întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor primare ori acceptarea de astfel de documente în scopul împiedicării verificărilor financiar-contabile, dacă fapta a avut drept consecinţă diminuarea veniturilor sau surselor impozabile.

- punerea în circulaţie, în orice mod, fără drept sau deţinerea în vederea punerii în circulaţie, fără drept, a documentelor financiare şi fiscale;

- sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi pentru care legea prevede obligaţia înregistrării sau prin exercitarea de activităţi neautorizate, în scopul obţinerii de venituri;

- sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligaţiilor fiscale, în scopul obţinerii de venituri, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului ori a sursei impozabile sau taxabile ori prin diminuarea veniturilor ca urmare a unor operaţiuni fictive;

- omisiunea, în totul sau în parte, a evidenţierii în acte contabile sau în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori diminua impozitul, taxa sau contribuţia;

- organizarea şi conducerea de evidenţe contabile duble, alterarea sau distrugerea de acte

contabile, memorii ale aparatelor de taxat sau de marcat electronice fiscale sau alte mijloace de

stocare a datelor, în scopul diminuării veniturilor sau surselor impozabile; - emiterea, distribuirea, cumpărarea, completarea ori acceptarea cu ştiinţă de

documente fiscale false. - sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin cesionarea părţilor sociale deţinute

într-o societate comercială cu răspundere limitată, efectuată în acest scop; - sustragerea de la efectuarea controlului financiar-fiscal prin declararea fictivă cu

privire la sediul unei societăţi comerciale, la sediile subunităţilor sau la sediile punctelor de lucru, precum şi la schimbarea acestora fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, efectuată în acest scop.

Infracţiunile prevăzute de Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale republicată sunt pedepsite cu privarea de libertate sau cu amendă. Din prevederile legii republicate se poate observa uşor că pedepsele privative de libertate s-au înăsprit.

În România, printre măsurile care mai pot contribui la limitarea ariei evaziunii fiscale menţionăm:

- unificarea legislaţiei fiscale şi o mai bună sistematizare şi corelare a acesteia cu ansamblul cadrului legislativ din economie;

- o mai bună corelare a facilităţilor fiscale ; - trecerea în prim plan a controlului prin excepţie (sondaj) şi pe un plan secundar a

controlului permanent şi excesiv ; - editarea unei publicaţii specializate de către Ministerul Finanţelor, care să faciliteze

Page 138: ANALE 2003 fulltext

138

interpretarea unitară a cadrului normativ privind identificarea şi combaterea evaziunii fiscale ; - stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salariu şi stimulente pentru

cointeresarea aparatului fiscal; - implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare pentru

identificarea, analiza şi combaterea fenomenului evazionist ; - stabilitate în materia legislaţiei fiscale, deoarece schimbarea frecventă a acesteia

creează posibilitatea manifestării fenomenului evazionist. De asemenea în scopul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, precum şi în scopul

întăririi procedurilor specifice administrării impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat s-a organizat cazierul fiscal al contribuabililor ca mijloc de evidenţă şi urmărire a contribuabililor cu risc fiscal ridicat.([4]) Semnificative sunt şi prevederile Legii nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea , descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie care oferă mijloace juridice eficiente de combatere a evaziunii fiscale în contextul luptei împotriva fenomenului corupţiei.([1, pg. 365])

Trebuie să menţionăm, în acest context, că înfiinţarea Parchetului Naţional Anticorupţie este un moment deosebit de important în perspectiva combaterii fenomenului evazionist.

Toate aceste măsuri evidenţiază o conştientizare a gravităţii situaţiei existente şi în acelaşi timp decizia “puterii” de a stăvili şi de a ţine sub control fenomenul evaziunii fiscale

Bibliografie: 1. Mircea–Ştefan Minea, Eugen Iordăchescu, Anca –Mihaela Georgescu, Dreptul finanţelor

publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2002; 2. Gheorghe Voinea, Gabriel Ştefura, Angela Boariu, Mircea Soroceanu, Impozite, taxe şi

contribuţii, Ed. Junimea Iaşi, 2002, 3. Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale publicată în Monitorul Oficial,

Partea I, nr. 299 din 24 octombrie 1994; 4. Ordonanţa Guvernului nr. 75 din 30 august 2001, privind organizarea şi funcţionarea

cazierului fiscal, publicată în M.Of. nr. 540 din 1 septembrie 2001; 5. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea

demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în M. Of.nr. 279 din 21 aprilie 2003.

Page 139: ANALE 2003 fulltext

139

CADRUL LEGAL AL STATUTULUI FUNCŢIONARULUI PUBLIC

Lect. univ. drd. Răzvan VIORESCU, Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract The “public function “ concept includes the totality of persons, subjected to a statute

of public law, as well as some persons subjected to a statute of private law. The specialised literature from Romania defines the public function as follows: “It represents the complex of powers and competencies, organised by law, in order to meet a general interest, aiming to be temporarily occupied by a holder (or more holders). The holder of the public function is an individual person, who is exercising his powers within the limits of competence, aiming to achieve the goal for which the function was created”.

Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor Publici, reglementează organizarea

funcţiei publice, modul de numire în funcţia publică, categoriile de funcţii publice, structura carierei funcţiei publice şi clasificarea funcţiilor publice în funcţii publice de conducere şi funcţii publice de execuţie.

Prin Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, modificată de Legea nr. 161/2003 publicată în M.O. nr. 279 din 21 aprilie 2003, respectiv dispoziţiile din Titlul III, (Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici), Art. XIII, se instituie premisele profesionalizării funcţiei publice în România.

Funcţiile publice se clasifică după cum urmează: 1.funcţii publice generale şi funcţii publice specifice; 2.funcţii publice din clasa I, funcţii publice din clasa a II-a, funcţii publice din clasa a III-a.

Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor generale.

Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor lor specifice.

Funcţiile publice se împart în trei clase, definite în raport cu nivelul studiilor necesare ocupării funcţiei publice, după cum urmează:

1.clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată cu diplomă de licenţă sau echivalentă;

2.clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată cu diplomă;

3.clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii medii liceale cu diplomă.

După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţiile publice se împart în trei categorii după cum urmează:

- funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici; - funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere; - funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.

Funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice din clasele a II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii publice de execuţie, cu excepţiile prevăzute de legile speciale.

Funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi. Pot fi numiţi funcţionari publici debutanţi persoanele care au promovat concursul

pentru ocuparea unei funcţii publice şi nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru

Page 140: ANALE 2003 fulltext

140

ocuparea unei funcţii publice definitive. Pot fi numiţi funcţionari publici definitivi:

- funcţionarii publici debutanţi, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege şi au obţinut rezultat corespunzător la evaluare;

- persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au vechimea în specialitatea corespunzătoare funcţiei publice, de minim 12 luni, 8 luni şi respectiv 6 luni, în funcţie de nivelul studiilor absolvite;

- persoanele care au promovat programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică.

Categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite în una din următoarele funcţii publice: secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului; consilier de stat; secretar general şi secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect; subprefect; secretar general al prefecturii, secretar general al judeţului şi al municipiului Bucureşti; director general din cadrul ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.

Categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una din următoarele funcţii publice: secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei; director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice desconcentrate ale acestora, precum şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor publice locale; şef serviciu; şef birou.

Funcţionarii publici de conducere organizează, coordonează, îndrumă şi controlează activităţile funcţionarilor publici de execuţie, sub autoritatea unui funcţionar public ierarhic superior sau a unui demnitar.

Funcţionari publici de execuţie din clasa I sunt persoanele numite în următoarele funcţii publice: expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor .

Funcţionari publici de execuţie din clasa a II-a sunt persoanele numite în funcţia publică de referent de specialitate.

Funcţionari publici de execuţie din clasa a III-a sunt persoanele numite în funcţia publică de referent.

Funcţiile publice de execuţie sunt structurate pe grade profesionale, după cum urmează: superior, ca nivel maxim; principal; asistent; debutant.

Categoria înalţilor funcţionari publici Din categoria înalţilor funcţionari publici poate face parte persoana care îndeplineşte

cumulativ: - condiţiile prevăzute la art. 49 din Legea 188/1999 - are studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă; - a absolvit programe de formare specializată şi perfecţionare în administraţia publică

sau în alte domenii specifice de activitate, organizate, după caz, de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii specializate, organizate în ţară sau în străinătate, ori a dobândit titlul ştiinţific de doctor în specialitatea funcţiei publice respective;

- are cel puţin 7 ani vechime în specialitatea funcţiei publice respective (în cazuri excepţionale, vechimea poate fi redusă cu până la 3 ani de persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică);

- a promovat concursul organizat pentru ocuparea unei funcţii publice. Concursul de admitere la programele de formare specializată în administraţia

publică se organizează de către Institutul Naţional de Administraţie, în baza Regulamentului de organizare şi desfăşurare a concursului.

Regulamentul de organizare şi desfăşurare a concursului de admitere la programele de formare în administraţia publică, organizate de Institutul Naţional de Administraţie, se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Administraţiei Publice.

Page 141: ANALE 2003 fulltext

141

Numirea înalţilor funcţionari publici se face de către: - Guvern, pentru funcţiile publice prevăzute la art. 11 lit. a) şi d); - primul - ministru, pentru funcţiile publice prevăzute la art. 11 lit.b), c), e); - ministrul administraţiei publice, pentru funcţiile publice prevăzute la art. 11 lit.f); - ministrul sau, după caz, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice pentru

funcţiile de la art. 11 lit.g). Pentru numirea în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se

constituie o comisie de concurs, formată din cinci personalităţi, recunoscute ca specialişti în administraţia publică, numite prin decizia primului-ministru, la propunerea ministrului administraţiei publice.

I. Funcţii publice generale: secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului; consilier de stat; secretar general şi secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect; subprefect; secretar general al prefecturii, secretar general al judeţului şi al municipiului Bucureşti; director general din cadrul ministerelor şi organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale; director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei; director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice desconcentrate precum şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor publice ale administraţiei publice locale; şef serviciu; şef birou; expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor; referent de specialitate; referent.

Alte funcţii publice generale se stabilesc cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

II. Funcţii publice specifice: arhitect - şef; inspector de concurenţă; inspector vamal; inspector de muncă; controlor delegat; comisar.

Alte funcţii publice specifice se pot stabili de autorităţile şi instituţiile publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici Potrivit disp. art. 20 din Legea nr. 188/1999 pentru crearea şi dezvoltarea unui corp

profesionist de funcţionari publici s-a înfiinţat, în subordinea Guvernului, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică.

Pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi neutru se înfiinţează, în subordinea Ministerului Administraţiei Publice, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică.

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit de către primul ministru, la propunerea ministrului administraţiei publice, în exercitarea atribuţiilor care îi revin, preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici emite ordine cu caracter normativ şi individual. “

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are următoarele atribuţii: - elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al

funcţionarilor publici; - elaborează şi avizează, proiecte de acte normative privind funcţia publică şi

funcţionarii publici; - monitorizează şi controlează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi

funcţionarii publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice; - elaborează reglementări comune, aplicabile tuturor autorităţilor şi instituţiilor

publice, privind funcţiile publice, precum şi instrucţiuni privind aplicarea unitară a legislaţiei în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;

- elaborează proiectul legii privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru funcţionarii publici;

Page 142: ANALE 2003 fulltext

142

- stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici; - centralizează propunerile de instruire ale funcţionarilor publici, stabilite ca urmare a

evaluării performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici; - colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie la stabilirea tematicii specifice

programelor de formare specializată în administraţia publică şi de perfecţionare a funcţionarilor publici;

- întocmeşte şi administrează baza de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici;

- aprobă condiţiile de participare şi procedura de organizare a selecţiei şi recrutării pentru funcţiile publice generale, avizează şi monitorizează recrutarea pentru funcţiile publice specifice;

- realizează redistribuirea funcţionarilor publici cărora le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile lor;

- acordă asistenţă de specialitate şi coordonează metodologic compartimentele de resurse umane din cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale;

- participă la negocierile dintre organizaţiile sindicale reprezentative ale funcţionarilor publici şi Ministerul Administraţiei Publice;

- colaborează cu organisme şi cu organizaţii internaţionale din domeniul său de activitate;

- elaborează anual, cu consultarea autorităţilor şi instituţiilor publice, Planul de ocupare a funcţiilor publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;

- întocmeşte raportul anual cu privire la managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici, pe care îl prezintă Guvernului.

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are legitimare procesuală activă şi poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă cu privire la:

- actele prin care autorităţile sau instituţiile publice încalcă legislaţia referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici, constatate ca urmare a activităţii proprii de control;

- refuzul autorităţilor şi instituţiilor publice de a aplica prevederile legale în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici. Actul atacat este suspendat de drept.

Preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici poate sesiza şi prefectul în legătură cu actele ilegale emise de autorităţile sau instituţiile publice locale. Planul de ocupare a funcţiilor publice stabileşte:

- numărul funcţiilor publice rezervate promovării funcţionarilor publici care îndeplinesc condiţiile legale;

- numărul funcţiilor publice care vor fi rezervate absolvenţilor programelor de formare specializată în administraţia publică, organizate de Institutul Naţional de Administraţie sau de instituţii similare din străinătate;

- numărul funcţiilor publice care vor fi ocupate prin concurs; - numărul funcţiilor publice care vor fi înfiinţate; - numărul funcţiilor publice care vor fi supuse reorganizării; - numărul maxim de funcţii publice pe fiecare clasă, categorie şi grade de salarizare; - numărul maxim al funcţiilor publice de conducere.

Planul se elaborează de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative la nivel naţional şi se supune spre aprobare Guvernului.

Gestiunea curentă a resurselor umane şi a funcţiilor publice este organizată şi realizată, în cadrul fiecărei autorităţi şi instituţii publice, de către un compartiment specializat, care colaborează direct cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici. Dosarul profesional Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici administrează evidenţa naţională a

Page 143: ANALE 2003 fulltext

143

funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici, pe baza datelor transmise de autorităţile şi instituţiile publice (art.25).

Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice se ţine de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

În scopul asigurării gestionării eficiente a resurselor umane, precum şi pentru urmărirea carierei funcţionarului public, autorităţile şi instituţiile publice întocmesc dosarul profesional pentru fiecare funcţionar public.

Funcţionarul are dreptul să cunoască dosarul său profesional, iar instituţia respectivă are obligaţia să permită funcţionarului să-şi exercite dreptul la cunoaşterea dosarului personal şi la eliberarea, la cerere, a unor copii de pe actele existente în dosarul său personal.

Formatul standard al evidenţei funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici, precum şi conţinutul dosarului profesional, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Autorităţile şi instituţiile publice răspund de întocmirea şi actualizarea dosarelor profesionale ale funcţionarilor publici şi asigură păstrarea acestora în condiţii de siguranţă.

În cazurile de transfer sau de încetare a raporturilor de serviciu, autoritatea sau instituţia publică păstrează o copie a dosarului profesional şi înmânează originalul funcţionarului public, pe bază de semnătură.

Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a comunica Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare, orice modificare intervenită în situaţia funcţionarilor publici.

Persoanele care au acces la datele cuprinse în evidenţa naţională a funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici, precum şi la dosarul profesional al funcţionarului public au obligaţia de a păstra confidenţialitatea datelor cu caracter personal, în condiţiile legii.

La solicitarea funcţionarului public, autoritatea sau instituţia publică este obligată să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, vechimea în muncă, în specialitate şi în funcţia publică.

Recrutarea funcţionarilor publici. Cariera funcţionarilor publici. Condiţiile de acces pentru ocuparea funcţiilor publice. Numirea şi avansarea.

Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii (Art.49):

are cetăţenia română şi domiciliul în România; cunoaşte limba română, scris şi vorbit; are vârsta de minim 18 ani împliniţi; are capacitate deplină de exerciţiu; are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează,

atestată pe bază de examen medical de specialitate; îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică; îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice; nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra

statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciu, care împiedică

înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea;

nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii şapte ani; nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.

Ocuparea funcţiilor publice vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire şi concurs (Art. 491)

Condiţiile de participare şi procedura de organizare a concursului vor fi stabilite în condiţiile prezentei legi, iar concursul va fi organizat şi gestionat, astfel:

Page 144: ANALE 2003 fulltext

144

de către comisia de concurs prevăzută la art.191 alin.(2), pentru înalţii funcţionari publici;

de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere vacante, cu excepţia funcţiilor publice de şef birou şi şef serviciu;

de către autorităţi şi instituţii publice din administraţia publică centrală şi locală, pentru ocuparea funcţiilor publice de şef birou şi şef serviciu, precum şi pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie şi respectiv, funcţiile publice specifice vacante, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici;

de către Institutul Naţional de Administraţie, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, pentru admiterea la programele de formare specializată în administraţia publică, organizate în scopul numirii într-o funcţie publică.

Concursul are la bază principiul competiţiei deschise, transparenţei, meritelor profesionale şi competenţei, precum şi cel al egalităţii accesului la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale. Condiţiile de desfăşurare a concursului vor fi publicate în Monitorul Oficial, cu cel puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării concursului.

Persoanele care participă la concurs trebuie să îndeplinească condiţiile de vechime în specialitatea funcţiilor publice, prevăzute de prezenta lege. Procedura de organizare şi desfăşurare a concursurilor în condiţiile prezentului articol, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Perioada de stagiu Perioada de stagiu are ca obiect verificarea aptitudinilor profesionale în îndeplinirea

atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea practică a funcţionarilor publici debutanţi, precum şi cunoaşterea de către aceştia a specificului administraţiei publice şi a exigenţelor acesteia. Durata perioadei de stagiu este de 12 luni pentru funcţionarii publici de execuţie din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a II-a şi 6 luni pentru cei din clasa a III-a. Perioada în care o persoană a urmat şi a promovat programe de formare specializată în administraţia publică, pentru numirea într-o funcţie publică definitivă este asimilată perioadei de stagiu. (Art. 50).

La terminarea perioadei de stagiu, pe baza rezultatului evaluării realizate, funcţionarul public debutant va fi:

numit funcţionar public de execuţie definitiv în clasa corespunzătoare studiilor absolvite, în funcţiile publice prevăzute la art. 13, în gradul profesional asistent;

eliberat din funcţia publică, în cazul în care a obţinut la evaluarea activităţii calificativul „necorespunzător”.

Numirea funcţionarilor publici Numirea în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se face în

conformitate cu dispoziţiile art. 191 alin. (1). (Art. 52). Numirea în funcţiile publice pentru care se organizează concurs în condiţiile art. 49l

alin. (2) lit. b) şi d) se face prin actul administrativ emis de către conducătorii autorităţilor sau instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Numirea în funcţiile publice pentru care se organizează concurs în condiţiile art. 49l alin. (2) lit. c) se face prin actul administrativ emis de către conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.

Actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.

Fişa postului aferentă funcţiei publice se anexează la actul administrativ de numire, iar o copie a acesteia se înmânează funcţionarului public.

La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de credinţă în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică

Page 145: ANALE 2003 fulltext

145

definitivă. Jurământul are următoarea formulă: “Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării, să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia publică în care am fost numit, să păstrez secretul profesional şi să respect normele de conduită profesională şi civică. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Formula religioasă de încheiere va respecta libertatea convingerilor religioase. Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică.

La ocuparea funcţiilor publice există unele incompatibilităţi prevăzute de art. 56 şi urm. din Legea nr. 188/1999. Astfel, funcţionarii publici:

• nu pot deţine două funcţii publice în acelaşi timp, cu excepţia celor didactice; • nu pot deţine funcţii în regiile autonome, societăţile comerciale ori în alte

unităţi cu scop lucrativ; • nu pot exercita la societăţi comerciale cu capital privat activităţi cu scop

lucrativ care au legătură cu atribuţiile ce le revin din funcţiile publice pe care le deţin şi nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia pe care o îndeplinesc.

Prin urmare, funcţionarii publici au obligaţia de a se abţine de la efectuarea oricăror activităţi cu scop lucrativ care contravin demnităţii, prestigiului şi normelor de comportare ce decurg din poziţia lor oficială.

Promovarea funcţionarilor publici şi evaluarea performanţelor profesionale În carieră funcţionarul public beneficiază de dreptul de a promova în funcţia publică şi

de a avansa în gradele de salarizare. (Art.53) Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii

publice superioare vacante. Promovarea într-o funcţie publică superioară vacantă se face prin concurs sau examen.

Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o funcţie publică de execuţie din gradul profesional principal, funcţionarii publici trebuie să îndeplinească următoarele condiţii minime:

- să aibă o vechime minimă de doi ani în funcţiile publice de execuţie din gradul - profesional asistent, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite; - să fi obţinut la evaluarea performanţelor profesionale individuale din ultimii 2 ani,

cel - puţin calificativul „foarte bun”; - să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa postului.

Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o funcţie publică de execuţie din gradul profesional superior, funcţionarii publici trebuie să îndeplinească următoarele condiţii minime:

- să aibă o vechime minimă de 2 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul profesional

- principal sau 4 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul profesional asistent, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite;

- să fi obţinut la evaluarea performanţelor profesionale individuale din ultimii 2 ani, cel

- puţin calificativul „foarte bun”; - să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa postului.

Au dreptul de a participa la concursul organizat în vederea ocupării funcţiilor publice de conducere vacante persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:

- sunt absolvente ale programelor de formare specializată şi perfecţionare în administraţia publică organizate de către Institutul Naţional de Administraţie, centrele regionale de formare continuă pentru administraţia publică locală, precum şi de alte instituţii specializate, din ţară sau străinătate;

- au fost numite într-o funcţie publică din clasa I;

Page 146: ANALE 2003 fulltext

146

- îndeplinesc cerinţele specifice prevăzute în fişa postului, precum şi condiţiile de vechime prevăzute la alin. (2).

Pentru ocuparea funcţiilor de conducere vacante trebuie îndeplinite următoarele condiţii de vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice:

- minim 2 ani, pentru funcţiile publice de şef birou, şef serviciu şi secretar al comunei;

- minim 5 ani, pentru funcţiile publice prevăzute la art. 12, cu excepţia celor prevăzute la lit.a).

În urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior în specialitatea în care îşi desfăşoară activitatea, funcţionarii publici de execuţie au dreptul de a participa la concursul pentru ocuparea unei funcţii publice vacante într-o clasă superioară celei în care sunt încadraţi. (Art.57).

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual. Procedura de evaluare are ca scop (art. 58):

avansarea în gradele de salarizare; retrogradarea în gradele de salarizare; promovarea într-o funcţie publică superioară; eliberarea din funcţia publică; stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici.

În urma evaluării performanţelor profesionale individuale funcţionarului public i se acordă unul din următoarele calificative: „excepţional”, „foarte bun”, „bun”, „satisfăcător”, „nesatisfăcător”.

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale înalţilor funcţionari publici se face de către o comisie de evaluare, compusă din cinci personalităţi, recunoscute ca specialişti în administraţia publică, propuse de ministrul administraţiei publice şi numite de primul-ministru. Metodologia de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, după consultarea organizaţiilor sindicale ale funcţionarilor publici, reprezentative la nivel naţional.

Bibliografie selectivă: 1. Lucica MATEI, National School of Political Studies and Public Administration Faculty

of Public Administration, PUBLIC FUNCTION AND ACQUIS COMMUNAUTAIRES, http://unpan1.un.org/intradoc/groups/public/documents/nispacee/unpan005557.pdf.

2. * *, Funcţia Publică şi funcţionarii publici din România, www.anfp-map.ro/rom/i-func.html

3. Legea 188 din 1999 privind Statutul funcţionarilor publici 4. OUG nr. 82 din 19 iunie 2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999

privind Statutul funcţionarilor publici 5. Lege nr. 161 din 04/19/2003 unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea

demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 04/21/2003

6. Hotărâre H.G. 504 din 2003 privind programul de aplicare a Legii nr. 161 / 2003 7. Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 administraţiei publice locale, publicată în Monitorul

Oficial al României nr. 204 din 23 aprilie 2001 8. Hotărâre nr. 1087 din 10/25/2001 organizarea şi desfăşurarea concursurilor şi

examenelor pentru ocuparea funcţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 710 din 11/07/2001

Page 147: ANALE 2003 fulltext

147

9. Hotărâre nr. 1085 din 10/25/2001 organizarea perioadei de stagiu, condiţiile de evaluare şi regulile specifice aplicabile funcţionarilor publici debutanţi publicată în Monitorul Oficial nr. 710 din 11/07/2001

10. Hotărâre nr. 1084 din 10/25/2001 privind aprobarea Metodologiei de evaluare a performantelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici, precum şi de contestare a calificativelor acordate, publicată în Monitorul Oficial nr. 707 din 11/07/2001

Page 148: ANALE 2003 fulltext

148

STABILITATEA PENTRU SUD-ESTUL EUROPEI ÎN CONTEXTUL

EXTINDERII UNIUNII EUROPENE

Prep. univ. Liana-Teodora PASCARIU Universitatea “Stefan cel Mare” Suceava

Abstract: Stability Pact is a powerful instrument for converting some generally accepted

principles and norms into concrete, action-oriented programs, with a strong financial support, to the benefit of democracy, security and full respect of human rights in our part of the world. The direct involvement of the states of south-eastern Europe in this process is instrumental for the shaping of peace, reconstruction and democratic development in the region. Thus, the countries of the region cease to be part of the problem by becoming part of the solution. Last, but not least, the Stability Pact provides a meaningful and fruitful framework for the concerned countries towards the integration process in the EU and NATO for co-operation on behalf of establishing of a united Europe.

La sfârşitul anului 1992 şi începutul anului 1993, între statele foste comuniste din Europa Centrală şi de Est părea să fi fost trasă o frontieră: Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi Slovacia pe de o parte, România, Bulgaria, pe de altă parte; o regiune cu două viteze, pentru care structurile europene - printre care Uniunea Europeană - pregăteau strategii cu două viteze privind ajutorul şi, corespunzător, integrarea. Motivele pentru care s-a ajuns la această situaţie erau diverse. Ele aveau în orice caz în vedere performanţele atinse de evoluţia democratică a acestor ţări. Având în vedere resursele limitate pe care statele bogate sunt dispuse să le pună la dispoziţia regimurilor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est şi capacitatea structurilor comunitare de a crea noi raporturi între statele din aceasta regiune, politica celor două viteze genera perdanţi şi câştigători. România era printre perdanţii acestei segmentări.

Pactul de Stabilitate în Europa pune statele din această regiune a lumii din nou pe aceeaşi linie de plecare. Situarea lor în plutonul fruntaş de aderare la Uniunea Europeana a depins aproape exclusiv de voinţa lor de a rezolva chestiunile ridicate de către Pact: minorităţile şi frontierele. În acest sens, României i s-a oferit ocazia să concureze, în condiţii egale, la integrarea europeană. Acestui avantaj direct i se adaugă unul indirect dar nu mai puţin important: şansa de a rezolva o chestiune fundamentală pentru natura societăţii româneşti, cum este situaţia minorităţilor, precum şi asigurarea stabilităţii frontierelor sale sub egida Uniunii Europene.

Încă din prima parte a anului 1993, sub egida premierului francez Edouard Balladur, a fost elaborat proiectul unui Pact de Stabilitate în Europa, centrat pe statutul minorităţilor şi pe situaţia frontierelor. Propunerea franceza a fost preluată de Consiliul European de la Copenhaga, din 21-22 iunie 1993, devenind o iniţiativă a Uniunii Europene în ceea ce priveşte “respectarea frontierelor şi a drepturilor minorităţilor”. La Consiliul European de la Bruxelles, din 10-11 decembrie 1993, s-a convenit că proiectul Pactului de Stabilitate “urmăreşte un obiectiv de diplomaţie preventivă şi nu se referă, deci, la ţările în conflict”, urmând să contribuie “la stabilitate, prevenind tensiunile şi conflictele potenţiale din Europa, determinând relaţii de bună vecinătate şi stimulând ţările să-şi consolideze frontierele şi să-şi regleze problemele minorităţilor naţionale”.

Uniunea Europeană urma să sprijine, sub diferite forme, desfăşurarea acestui proces. Totodată, Consiliul a planificat realizarea unei întâlniri a reprezentanţilor statelor implicate, sub egida Uniunii Europene, şi convenirea unui document pentru punerea în aplicare a principiilor Pactului în 1994. Aceasta “primă iniţiativă” diplomatică a “celor 12” - după

Page 149: ANALE 2003 fulltext

149

intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht - a fost definită drept un exerciţiu de diplomaţie preventivă faţă de ţările care au cerut integrarea în Uniunea Europeană şi cărora li se adresează în exclusivitate. Intrarea în Uniunea Europeană nu va fi acceptată - au gândit autorii Pactului - decât în urma rezolvării de câtre statele solicitante a principalelor surse de conflict: frontierele şi situaţia minorităţilor. Uniunea Europeană s-a arătat gata să ofere un ansamblu de stimulente ţărilor care au voinţa de a respecta principiile “de bună conduită” stabilite, alături de “şansa” de a deveni mai târziu membre ale Uniunii. În legătură cu consolidarea frontierelor, Planul a dorit să facă un pas în plus faţă de declaraţiile formale privind inviolabilitatea frontierelor, solicitând ţărilor să încheie tratate bilaterale care să rezolve ansamblul de probleme care ar putea afecta stabilitatea regiunilor.

Respectarea drepturilor minorităţilor constituie a doua componentă fundamentală a Pactului de Stabilitate. Stabilitatea frontierelor trebuie discutată în conexiune cu statutul minorităţilor din moment ce încălcarea drepturilor lor riscă să provoace complicaţii internaţionale35. Chiar dacă minorităţile nu au fost acceptate drept partenere ale statelor, aşa cum au cerut, totuşi Pactul asigură luarea în considerare a poziţiei minorităţilor la negocierile bilaterale, de vreme ce realizarea unor înţelegeri pe tema frontierelor este condiţionată de statutul minorităţilor. Conferinţa inaugurală a Pactului de Stabilitate a avut loc în zilele de 26 şi 27 mai 1994, la Paris. La ea au participat statele Uniunii Europene, ţările candidate şi a căror adeziune este în curs de negociere, ţările vizate în primul rând de Pact, ţările vecine celor vizate de Pact, ţările în măsură să aducă o contribuţie la realizarea Pactului, ţările interesate în stabilitatea Europei datorită angajamentelor lor de apărare, ţările având acordul de asociere cu Uniunea, precum şi organizaţiile internaţionale relevante în realizarea Pactului. Conceptul fundamental al documentului final a devenit acela de bună vecinătate, definită pe linia documentelor anterioare, în sensul că “promovarea bunelor relaţii de vecinătate” include explicit “chestiuni relativ la frontiere şi minorităţi”. S-a hotărât “dezvoltarea bunelor relaţii conform tratatelor si înţelegerilor deja stabilite, continuarea ori lansarea de negocieri bilaterale (dacă acestea nu există încă) şi participarea la mese rotunde”. Două mese rotunde regionale - una privind regiunea baltică şi cealaltă privind celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est - vor lua în discuţie cooperarea transfrontalieră, problemele minorităţilor (cu accent pe situaţia minorităţii ruse şi, respectiv, a minorităţii maghiare), cooperarea culturală, cooperarea legislativă, educaţia în domeniul administraţiei, problemele de mediu.

In contextul crizei din Kosovo, la 8 aprilie 1999, la Luxemburg, preşedinţia Uniunii Europene a organizat o reuniune a miniştrilor de externe din statele membre UE şi din ţările vecine RF Iugoslavia (Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, România, Slovenia, Ungaria şi Turcia), la care au participat şi reprezentanţi ai unor organizaţii şi instituţii internaţionale. Cu această ocazie, Germania a lansat iniţiativa elaborării unui Pact de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei (PS-SEE). Propunerea Germaniei a fost precedată de o serie de alte iniţiative similare, venite din partea unor ţări ca Grecia, SUA, Turcia, precum şi a unor organizaţii regionale36. Documentul propus de preşedinţia UE a fost dezbătut la reuniunea directorilor politici de la Bonn, din 27 mai şi semnat la 10 iunie 1999 la Köln. El reprezintă o importantă bază de pornire pentru mobilizarea eforturilor internaţionale de realizare a unei zone stabile şi prospere în această parte a continentului.

Principiile politice şi mecanismele care stau la baza Pactului sunt:

35 Reprezentanţii minorităţii maghiare din România şi Slovacia au cerut să participe la procesul de negocieri în cadrul Pactului alături de reprezentanţii statelor, solicitare susţinută de guvernul maghiar, dar care a fost refuzată. 36 Este de menţionat, în acest sens, propunerea prezentată la Washington, în contextul Summitului NATO, la reuniunea în format “19+7” (ţările NATO + ţările din Europa de sud-est), de către preşedintele de atunci al României, Emil Constantinescu, în numele preşedinţiei în exerciţiu a Cooperarii Sud-Est Europene (SEEC) - deţinută la acea dată de România.

Page 150: ANALE 2003 fulltext

150

• In implementarea Pactului de Stabilitate vor fi respectate prevederile Cartei ONU, principiile OSCE, documentele relevante ale Consiliului Europei, în particular Convenţia Europeană privind Drepturile Omului;

• UE are rolul de lider în instituirea Pactului de Stabilitate şi va acţiona pentru impulsionarea proiectelor de cooperare şi bună vecinătate între statele regiunii; UE va susţine activ statele din zonă pentru atingerea obiectivelor menţionate în Pact şi, în acest sens, va convoca conferinţe ale donatorilor pentru reconstrucţie;

• OSCE va deţine un rol cheie în întărirea securităţii şi stabilităţii; • Un rol deosebit revine, de asemenea, instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale

şi euro-atlantice (ONU, NATO, Consiliul Europei s.a.), unor state (SUA şi Rusia), precum şi unor iniţiative regionale (SECI, ICE, SEEC, OCMN s.a ). In ceea ce priveşte NATO, sunt menţionate continuarea procesului de lărgire a Alianţei si contribuţia Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi a Parteneriatului pentru Pace.

• Mecanismul de implementare a Pactului constă într-o Masă regională pentru Sud-Estul Europei, reprezentând o conferinţă internaţională a statele participante la Pact; Masa regională va fi completată de următoarele substructuri/ mese de lucru: democratizare şi drepturile omului; reconstrucţie economică, dezvoltare şi cooperare; probleme de securitate;

• R.F. Iugoslavia va putea participa la activitatea Pactului de îndată ce va îndeplini condiţiile impuse de comunitatea internaţională; Republica Muntenegru, prin guvernul său ales democratic şi ca parte componentă a RF Iugoslavia, se va putea număra printre beneficiarii Pactului de Stabilitate încă de la debutul implementării acestuia.

Obiectivul Pactului de Stabilitate este crearea unei Europe de Sud-Est caracterizată prin pace, democraţie, prosperitate şi integrare în structurile euro-atlantice.

Referitor la asistenţa financiară, Pactul de Stabilitate conţine elemente generale referitoare la alocarea de fonduri. In acest sens au fost stabilite elemente ale cadrului general al asistenţei financiare:

• a fost definitivată lista ţărilor beneficiare printre care şi România; • au fost desemnaţi donatorii (UE, SUA, Canada, Japonia, BM, FMI ş.a.),

urmând ca mecanismele concrete de alocare să fie stabilite în cadrul conferinţelor donatorilor pentru reconstrucţie.

In acest domeniu, în afara prevederilor Pactului, au fost înregistrate următoarele dezvoltări:

• asistenţa financiară va consta într-un mozaic de măsuri de tip credite preferenţiale şi nerambursabile, stimulente pentru investiţiile private, antrenarea companiilor autohtone în procesul de reconstrucţie;

• la 12 mai 1999 Banca Mondială şi Uniunea Europeană (Comisia Europeană) au semnat, la Londra, un Acord privind mecanismul de coordonare a eforturilor comunităţii internaţionale de a răspunde efectelor economice negative înregistrate de ţările din zonă; a fost creat biroul comun BM - Comisia Europeană la Bruxelles, şi s-a înfiinţat un Grup operativ de acţiune coordonat de preşedintele BM, Comisarul european pentru afaceri economice şi financiare, Directorul executiv al FMI şi miniştrii ţărilor donatoare;

• la 19 iulie 1999, Consiliul UE a decis crearea unei Agenţii europene pentru reconstrucţie cu sediul la Salonic.

Gestionarea întregului proces circumscris Pactului este asigurată de către Coordonatorul Special, desemnat de UE şi confirmat de preşedintele în exerciţiu al OSCE. Reprezentanţii unui număr de 47 de ţări şi 36 de instituţii internaţionale s-au întâlnit la Bruxelles, în zilele de 29-30 martie 2000, cu ocazia Conferinţei Regionale a Finanţatorilor pentru Europa de Sud-Est. Conferinţa a fost organizată de către Comisia Europeană şi Banca Mondială, în cooperare cu Coordonatorul Special al Pactului de Stabilitate, pentru a sprijini obiectivele Pactului şi pentru a promova reforma şi cooperarea în regiune.

Conferinţa a reafirmat angajamentul ţărilor din regiune şi al partenerilor Pactului de Stabilitate de a lucra împreună pentru pace, stabilitate şi prosperitate în Sud-Estul Europei.

Page 151: ANALE 2003 fulltext

151

S-au arătat progresele deja obţinute în aceasta direcţie, dar s-a subliniat faptul că succesul necesită o angajare pe termen lung pentru reformă şi cooperare din partea ţărilor din regiune şi din partea comunităţii internaţionale în vederea stabilirii unei direcţii clare pentru integrarea în Europa şi structurile globale, prin oferirea de asistenţă financiară şi tehnică în sprijinul reformelor.

În cadrul Conferinţei a fost discutat aşa-numitul “quick start package”, un set comprehensiv de proiecte şi iniţiative regionale întocmite în interiorul structurilor Pactului de Stabilitate, precum şi unele programe de finanţare suplimentare, destinate anumitor ţări. Aceste proiecte şi iniţiative regionale - a căror implementare va începe în următoarele 12 luni - au ca scop dezvoltarea infrastructurii, promovarea dezvoltării sectorului privat, sprijinirea reformelor politice şi instituţionale, încurajarea democraţiei, reconcilierii şi securităţii, sprijinirea întoarcerii refugiaţilor şi persoanelor dislocate intern. Donatorii şi instituţiile financiare au garantat sau au angajat peste 2,4 miliarde euro, finanţând pe deplin “quick start package” de 1,8 miliarde euro, prezentat Conferinţei, şi permiţând acordarea de finanţare necesară pentru accelerarea pregătirii şi implementării proiectelor şi iniţiativelor din pachetul următor (altfel spus, acelea care vor putea fi implementate în următorii 2-3 ani).

Reprezentanţii ţărilor din Sud-Estul Europei au raportat progresul înregistrat de la summit-ul de la Sarajevo în privinţa reformelor şi au reafirmat angajamentele privind consolidarea statului de drept, lupta împotriva corupţiei, crearea unui mediu favorabil pentru dezvoltarea sectorului privat, reducerea barierelor comerciale şi promovarea democraţiei, drepturilor omului şi a unei mass-media libere.

S-a subliniat, de către mulţi participanţi, importanţa unei rapide implementări a proiectelor şi iniţiativelor pregătite în cadrul Pactului de Stabilitate. A fost salutată, în special, adoptarea Iniţiativei Anticorupţie şi a Investment Compact. Adoptarea Cartei Media de către ţările Sud-Estului Europei a fost încurajată de către participanţi. In cadrul Conferinţei s-a subliniat munca depusă de către Banca Europeană de Investiţii şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare37 pentru pregătirea de “quick start packages” pentru proiectele de infrastructură regională şi dezvoltarea sectorului privat. S-a arătat că implementarea acestora va aduce beneficii importante şi în afara graniţelor şi va constitui o importantă contribuţie pentru integrare - în domenii ca transport, energie, telecomunicaţii - între ţările regiunii şi din Europa. Recunoscând că realizarea păcii, stabilităţii şi prosperităţii în Sud-Estul Europei necesită un parteneriat pe termen lung, participanţii au discutat necesitatea unui follow-up eficient după Conferinţă. S-a convenit ca progresul în implementarea proiectelor şi a iniţiativelor regionale să fie monitorizat şi ca proiectele şi iniţiativele adiţionale, cu mari beneficii regionale, să fie dezvoltate în cadrul Pactului de Stabilitate, prin Mesele de Lucru, în cooperare cu instituţiile financiare internaţionale şi Comisia Europeană şi cu implicarea, în continuare, a Grupului de Coordonare la Nivel Înalt.

Pactul de Stabilitate în Europa oferă României o conjunctură excepţională pentru integrarea sa europeană. România poate face dovada compatibilităţii sale cu principalele instituţii europene şi poate recupera timpul pierdut în relaţiile internaţionale. Un alt avantaj considerabil pentru România este influenţa principalelor state europene, exercitată prin intermediul acestui Pact, pentru încheierea unui tratat politic de bază cu Ungaria, care nu poate decât să confirme actualele graniţe. Prin solicitările privind statutul minorităţilor, şi limitarea în timp a perioadei de negocieri şi finalizare (un an), Pactul de Stabilitate în Europa pare a fi un pact sever. Dar asigurarea unor standarde europene minorităţilor din România, printr-un proces adecvat şi rapid, este, în aceeaşi măsură, un avantaj pentru statul român.

37 Drept instituţional comunitar / Viorel Marcu. - Ed. a 2-a rev. şi adăugită, – Bucureşti, Lumina Lex, 2001.

Page 152: ANALE 2003 fulltext

152

Bibliografie: 1. Octavian Manolache, Drept comunitar: instituţii comunitare, Ed. a 2-a, Bucureşti,

ALL Beck, 1999. 2. Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, Ed. a 2-a rev. şi adăugită, Bucureşti,

Lumina Lex, 2001. 3. Dumitru Mazilu, Integrarea europeană: Drept comunitar şi instituţii europene.

Curs, Bucureşti, Lumina Lex, 2001.