AMENINTARI ŞI RISCURI DE SECURITATE IN ZONA MARII NEGRE

Amenintari si oportunitati la Marea Neagra. Probleme de securitate in regiunea extinsa a Marii Negre. Amenintari si oportunitati la Marea Neagra. Probleme de securitate in regiunea extinsa a Marii Negre.

Amenintari si oportunitati la Marea Neagra. Probleme de securitate in regiunea extinsa a Marii Negre.

Capitolul I. INTRODUCERE

Aceasta lucrare este construita in jurul unui intrebari cheie cu care se

confrunta in prezent comunitatea euro-atlantica: ar trebuie Statele Unite si Europa sa

se dedice includerii tarilor din zona extinsa a Marii Negre in comunitatea euro-

atlantica? Aici parerile sunt impartite. Pe langa voci care insista asupra faptului ca

unificarea europeana s-a realizat deja si extinderea NATO si a Uniunii Europene ar

trebui in consecinta sa fie oprita, exista si altele care considera ca acest lucru ar fi de

dorit.

Punctul de vedere al Romaniei coroborat cu cel al Bulgariei – tinere

democratii aflate pe tarmul vestic al Marii Negre, impreuna cu experimentatul aliat

NATO, precum si Turcia - este ca avem atat interesul, cat si datoria, de a stabili

legaturi stranse cu Ucraina, Republica Moldova si tarile din Caucazul de Sud si mai

ales, de a le ajuta sa castige un loc in principalele institutii europene si transatlantice.

Zona Marii Negre devine tot mai importanta pentru Occident. Este dovedit

faptul ca tarile si popoarele din regiunea Marii Negre impartasesc aceeasi istorie si

civilizatie ce le leaga inevitabil de Europa si de comunitatea transatlantica.

Occidentul poate si trebuie sa-si intensifice relatiile cu aceste tari, continuand

in acelasi timp sa dezvolte un nou parteneriat cu Rusia, cea mai mare putere litorala a

Marii Negre. Pornind de la agenda incarcata a comunitatii euro-atlantice, incepand de

la caderea comunismului, s-au alocat putin timp si putine resurse politice pentru a

aborda regiunea extinsa a Marii Negre. Sarcina de ancorare si integrare a Europei

Centrale si Rasaritene, administrarea consecintelor razboaielor din Balcani si asezarea

acestor tari pe un drum orientat catre integrarea europeana s-au transformat in sarcini

permanente. De altfel, Rusia va avea cel mai mult de castigat din generalizarea

prosperitatii si securitatii in zona Marii Negre. NATO si UE sunt decise sa

aprofundeze in continuare relatia lor cu Federatia Rusa, astfel incat o posibila strategie

de cooperare in zona Marii Negre ofera noi oportunitati de a dezvolta acest

parteneriat.

In acelasi timp, Marea Neagra reprezinta o noua interfata intre comunitatea

euro-atlantica si Orientul Mijlociu. Stabilitatea si securitatea regiunii reprezinta o

2


componenta importanta a proiectului de aprofundare a relatiilor cu Orientul Mijlociu

si totodata de modernizare a acestei regiuni. Diversitatea culturala, etnica si sociala a

Marii Negre isi gaseste corespondentul in multe parti ale Orientului Mijlociu, intre

popoarele care locuiesc pe tarmurile Marii Negre si cele din regiunea Orientului

Mijlociu existand legaturi extrem de solide.

O problema extrem de spinoasa o reprezinta strategia statelor occidentale de

rezolvare a conflictelor si de extindere a cooperarii regionale – gasirea modalitatilor

de rezolvare a “conflictelor inghetate” care afecteaza regiunea, intarziind procesul de

integrare in organizatiile occidentale si impiedicand cooperarea regionala. Trebuie

tratata natura conflictelor inghetate si rolul pe care il joaca puterile exterioare,

analizand in acelasi timp modalitatile prin care Occidentul ar trebui sa regandeasca

politicile anterioare pentru a putea contribui la rezolvarea acestor conflicte prin

intermediul unei noi strategii dedicate acestei regiuni.

Institutionalizarea ideii unei zone distincte a Marii Negre are profunde

implicatii atat pentru specialistii in relatii internationale si istorici, cat si pentru

decidentii politici. La peste cincisprezece ani de la prabusirea comunismului, analistii

continua sa foloseasca aceleasi concepte in analiza geopolitica si geostrategica a

Europei: Europa Occidentala, care doreste integrarea in diversele forme de cooperare

pe care le-a creat; Europa Centrala urmrind extinderea ariei de securitate si stabilitate,

Europa de Est si Sud-Est, la finalul procesului de integrare. Totusi, in prezent, se

opereaza cu noi sintagme, aduse la rangul de concepte: regiunea extinsa a Marii

Negre, identitatea regionala Marea Neagra – Caucazul de Sud, europenizarea stadiala

etc. Rolul lor este atat de a cuprinde si explica o serie de fenomene ce se manifesta in

acest colt de lume, cat si de a racorda regiunea la evolutia mediului international de

securitate.

De peste un deceniu, securitatea internationala se confrunta cu tendintele de

fragmentare din regiunea Marii Negre, iar in particular, securitatea Europei - cu o

dilema geopolitica in relatia sa cu acesta: integrare si creare de stabilitate versus

dezintegrare si conflicte latente. Se pare ca raspunsul la aceste provocari se afla in

cooperarea internationala bazata pe patru elemente principale: spirit de parteneriat,

sprijin si respect reciproc, crearea de oportunitati pentru cooperare regionalasi relatii

pozitive si constructive cu guvernele din regiune.

3


Totusi, de ce este nevoie de asemenea eforturi de stabilizare si dezvoltare a

regiunii Marii Negre? Marea Neagra are o locatie strategica relevanta: este pozitionata

la intersectia dintre Europa si Asia, dintre vasta Rusie si Orientul Mijlociu si leaga

direct Europa de Sud-Est de Europa Occidentala, prin fluviul Dunare, dar si de Marea

Mediterana, iar, in prezent, extinderea NATO si a UE au transformat-o in vecinatate

apropiata a marilor puteri euro-atlantice. Aceasta pozitionare a dat nastere la teorii

controversate, precum cea a lui Halford J. Mackinder, referitoare la conceptul de

Heartland, sau cea a lui Samuel P. Huntington, despre linia de demarcatie a

civilizatiilor.

De asemenea, zona Marii Negre este importanta si pentru uriasa diversitate de

oameni si culturi ce caracterizeaza tarile riverane, diversitate ce constituie atat o sursa

de conflicte, cat si o sursa de imbogatire culturala. Nu trebuie uitat nici factorul

economic, in special resursele naturale, care face din Marea Neagra o zona de interes

strategic pentru circuitele economice occidentale.

Mai mult, exista o serie de motive care determina corelarea zonei Marii Negre,

a celor sase state riverane, cu regiunile mai indepartate ale Caucazului si Marii

Caspice atunci cand este vorba despre problemele de securitate. Cel mai important se

refera la faptul ca aceasta zona reprezinta o punte de legatura pentru diversii actori ai

scenei internationale, care au interese economice, politice si strategice distincte. In

acest context, conceptul de regiune a Marii Negre constituie un instrument util pentru

descrierea si explicarea complexitatii relatiilor dinamice manifestate aici.

Este evident faptul ca importanta acordata acestei regiuni difera de la epoca la

epoca. Daca in Antichitate, ea a fost martorul competitiei dintre marile puteri ale

vremii si al dominatiei, pe rand, a Imperiului Bizantin, Otoman si, in final, Rus,

perioada Razboiului Rece a izolat-o intr-o mare masura de restul lumii. Exceptand

cazul Turciei, Marea Neagra a fost inconjurata de Uniunea Sovieticasi de statele sale

satelite, ce au plasat-o intr-un con de umbra. Evolutia sistemului global a determinat

readucerea in atentia comunitatii internationale a statelor riverane si a Marii, in sine.

Pentru prima data, in istoria recenta, regiunea este deschisa cooperarii internationale,

importanta ce i se acorda acum compensand, intr-o oarecare masura, secolele de

izolare. Extinderea spre est a Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord, precum si a

Uniunii Europene, au transformat regiunea Marii Negre intr-un spatiu de desfasurare a

numeroase parteneriate, programe si proiecte internationale destinate in aceeasi

4


masura stabilizarii si dezvoltarii, dar si pregatirii pentru integrarea in institutiile euro-

atlantice.

Asadar, controversele nascute in legatura cu viitorul acestei regiuni si, in

special, interesul manifestat de diversi actori ai mediului international de securitate, ne

determina sa studiem cu atentie formele de cooperare prezente, dar si pe cele care se

prefigureaza aici.

Capitolul II. ACTORI

1. State

5


Ce inseamna regiunea extinsa a Marii Negre?

“Popoarele se schimba, asezamintele de stat capata alta Infatisare, ideile

care domina omenirea nu mai sunt aceleasi, dar marile probleme regionale

persista”, aceste cuvinte, scrise de Nicolae Iorga la inceputul secolului trecut, explica

in mare parte de ce reperele geopolitice, in profida mutatiilor in plan politic, economic

sau social, revin ca adevarate constante ale istoriei. Si poate ca nici un caz nu este mai

relevant, in acest sens, decat cel al Marii Negre.

Marea Neagra, ca mare semi-deschisa, prezinta unele particularitati care ii

confera o pozitie unica pe glob. Aceasta unicitate, deriva din sistemul celor doua

stramtori, Bosfor si Dardanele, despartite prin Marea Marmara. Marea Neagra se

defineste prin pozitia sa fata de Romania si de celelalte state riverane constituind un

pol al intereselor majore ale Romaniei, Bulgariei, Turciei, Georgiei, Rusiei si

Ucrainei; respectiv intreg sud-estul european. Pe de alta parte, prin comunicarea cu

Marea Marmara, Marea Egee si Marea Mediterana, interesele tarilor din bazinul Marii

Negre se prelungesc pana la contactul cu Oceanul Atlantic si celelalte zone ale

planetei.

In functie de modul in care au fost administrate Bosforul si Dardanelele,

portile de acces in si dinspre Marea Neagra, au depins libertatea comerciala,

prosperitatea si interferenta culturilor si civilizatiilor din aceasta parte a lumii.

In acest sens, pot fi evidentiate patru cicluri inchise in care monopolul asupra

Marii Negre a fost exercitat succesiv de Imperiul Roman (sec. I i.Hr. – 330 d.Hr.),

Imperiul Bizantin (330-1204), Imperiul otoman (1453-1829) si “Imperiul” Sovietic

(1945-1989), precum si trei cicluri deschise care au marcat o perioada de prosperitate

generala. Primul ciclu a precedat epoca romana, cand in jurul Marii Negre au activat

coloniile grecesti; al doilea a inceput dupa cucerirea Constantinopolului de catre

cruciati, ceea ce a permis patrunderea negustorilor genovezi si venetieni; al treilea a

inceput in 1829 dupa Pacea de la Adrianopol, cand Turcia a fost obligata sa deschida

accesul prin stramtori si pe Dunare pentru navigatia internationala. Acest ciclu

inaugureaza patrunderea in Principatele Romane a ideilor politice si a mecanismelor

economice ale sistemului capitalist, care au stat la baza edificarii Romaniei moderne.

Timp de trei secole, Marea Neagra a fost un “lac turcesc“, servind in

exclusivitate interesele Portii. La finele secolului al XVII-lea, la tarmul nordic al

Marii Negre ajunge Rusia lui Petru cel Mare, in efortul de a obtine o iesire spre marile

6


libere, in mod similar cu actiunea din Marea Baltica. Visul Rusiei de a iesi la mare a

vizat obtinerea controlului asupra stramtorilor, vis urmarit cu obstinatie pana in

preajma celui de-al doilea razboi mondial. El s-a raportat de rezolvarea asa-numitei

“chestiuni orientale”, legata de soarta geopolitica a decadentului Imperiu otoman,

sursa nenumaratelor razboaie ruso-turce care au afectat puternic soarta popoarelor din

Balcani.

In scopul descuierii lacatului stramtorilor, a carui cheie era detinuta de Turcia,

popoarele balcanice au devenit simpli pioni pe tabla de sah a politicii tariste, care se

declara protectoare a ortodocsilor si slavilor din Balcani. Implicarea puterilor

occidentale a avut drept scop impiedicarea superioritatii uneia sau alteia dintre

celelalte puteri concurente. Prin conferintele internationale de la Paris (1856) si Berlin

(1878), s-a incercat reglementarea regimului stramtorilor si a statutului Marii Negre.

Primul razboi mondial a generat modificari substantiale in spatiul pontic si in

reglementarea regimului stramtorilor. Locul fostelor imperii, otoman si tarist, este luat

de Republica Turca a lui Kemal Atatürk si Uniunea Sovietica, alaturi de noile state

balcanice. In aceste conditii, conferinta de la Montreux din 1936 acorda, pentru prima

oara, tuturor statelor riverane dreptul de a trece prin stramtori orice fel de vase

comerciale sau militare, conferind Turciei dreptul, in caz de razboi, sa interzica

trecerea oricarui vas militar. O noua modificare a raportului de forte intervine odata

cu cel de-al doilea razboi mondial. Intalnirea de la Ialta din 1945, a celor trei mari

puteri - SUA, Marea Britanie, Uniunea Sovietica - va hotari pentru urmatoarele cinci

decenii soarta Balcanilor si implicit a Marii Negre, prin delimitarea zonelor de

influenta, respectiv cea sovietica, cu includerea Romaniei si Bulgariei ; Turcia si

Grecia ramanand de partea cealalta a Cortinei de Fier. Din acest moment, Marea

Neagra devine un lac inchis, brazdat de vasele flotei militare sovietice.

Totodata, prin intermediul flotei comerciale a Marii Negre, se realiza jumatate

din exportul si un sfert din importul fostei Uniuni Sovietice. Dupa destramarea

Uniunii Sovietice, cei peste 2.200 km de tarm sovietic au fost impartiti cu Ucraina

(cea mai mare parte) si Georgia, Rusia ramanand cu mai putin de 400 km. Prin

aceasta, Rusia pierde cateva porturi de prima marime – Odessa, Ilicevsk, peninsula

Crimeea – cu renumite statiuni balneare. Flota militara cantonata la Sevastopol a fost

impartita cu Ucraina si Georgia.

7


Dupa incetarea monopolului sovietic asupra Marii Negre, asistam la o noua

internationalizare a zonei. Intensificarea relatiilor economice intre statele regiunii si

conectarea sa la piata mondiala, pot genera un nou ciclu de dezvoltare si prosperitate.

Aceasta depinde insa de balanta geopolitica in formare.

La nivelul actual, cel putin trei puteri continentale depun eforturi de asigurare,

daca nu a hegemoniei absolute, cel putin a unui control, si anume:

- Rusia prin presiunile economice in sistemul relatiilor de dependenta

energetica cu fostele republici unionale Ucraina si Republica Moldova (vezi recenta

criza energetica impusa de Rusia celor doua state). Prin atitudinea fata de separatistii

transnistreni, Rusia isi pastreaza un cap de pod cu un rol similar cu cel al

Kaliningradului, la Marea Baltica. In efortul de a nu-si pierde influenta in zona Marii

Negre si in Balcani, Rusia si-a intarit relatiile cu Grecia, mizand pe o alianta mai larga

a statelor ortodoxe din zona.

- Turcia este principalul castigator de pe urma declinului Rusiei, dar,

paradoxal si principalul aliat al Rusiei in privinta opunerii la procesele de deschidere a

Marii Negre fata de comunitatea euro-atlantica. Ca stat membru al NATO, Turcia

tinde sa devina lider al populatiilor musulmane intr-un spatiu ce se intinde din Balcani

pana in Caucaz si Asia Centrala. Nu intamplator Organizatia Cooperarii Economice la

Marea Negra a luat fiinta la initiativa Turciei. Pe langa controlul stramtorilor, aceasta

il detine si pe cel al rutelor spre Irak, iar in perspectiva exploatarii resurselor de petrol

de la Marea Caspica, teritoriul Turciei prezinta o varianta optima pentru constructia

conductelor de petrol ca si pentru asigurarea controlului acesteia, element esential

avut in vedere de marile companii transnationale.

- Ucraina este al doilea stat ca marime din Europa si un important beneficiar

al dezagregarii Uniunii Sovietice. Prin suprafata sa, echivalenta cu cea a Germaniei si

Marii Britanii la un loc, prin cele 48 de milioane de locuitori, se incadreaza printre

principalele state ale continentului. Daca adaugam si lungimea tarmului la Marea

Neagra, Ucraina detine un important statut geopolitic, suscitand interesul marilor

puteri occidentale, prin posibilitatea influentarii raportului de forte in Europa Centrala

si de Est, in zona Marii Negre dar si in raport cu Rusia.

In spatele acestor trei puteri principale se afirma penetrarea masiva a

companiilor transnationale atrase de exploatarea petrolului din Caspica, ceea ce face

posibila prezenta tot mai semnificativa in zona a SUA.

8


Din punct de vedere istoric, Marea Neagra a stat la confluenta Imperiului

Tarist, Persan si Otoman. In timpul Razboiului Rece a suferit o separatie suplimentara

intre Est si Vest. Cele doua revolutii gemene din 1989 si 1991 au dus la prabusirea

comunismului in Europa de Est si la dizolvarea Uniunii Sovietice. Aceste evenimente

reprezinta in sine un nou capitol deschis in istoria regiunii care a condus la

intensificarea atentiei acordate acestei zone pentru prima data de la “Marele joc”

derulat de-a lungul coastelor maritime din secolul 19. Bulgaria, Romania si Turcia in

calitate de membrii NATO care domina tarmurile sudice si vestice, impreuna cu nou

createle state al CSI, Moldova, Ucraina, Rusia si Georgia in partea tarmurilor nordice

si estice, incep sa confere o forma caracteristica acestei regiuni.

Regiunea extinsa a Marii Negre trebuie sa cuprinda de asemenea toate cele trei

state din Caucaz – Georgia, Armenia si Azerdaidjan. Iar ca regiune ne referim implicit

la coridorul energetic euro-asiatic, ce uneste sistemul euro-atlantic cu rezervele

energetice din zona Marii Caspice si cu statele din Asia Centrala. In plus, putem sa

emitem cateva afirmatii cu privire la proiectia unui sistem stabil al Marii Negre la

nord de Transnistria, Odessa si Suhumi, deoarece un nou sistem stabil presupune

solutionarea “conflictelor inghetate” de-a lungul arcului nord-estic si accesul la marile

rauri comerciale care se varsa in Marea Neagra: Dunarea, Nistrul si Niprul.

Inainte de decembrie 1991, zona Marii Negre includea un numar restrans de

tari riverane: URSS, Turcia, Romania si Bulgaria. Foarte rapid dupa dezintegrarea

URSS, numarul vecinilor care se defineau printr-o legatura strategica cu zona Marii

Negre a crescut la sase, dar numai patru din cei sase aveau acces maritim: Ucraina,

Romania, Bulgaria si Georgia. Astzai, harta politica a zonei Marii Negre este

influentata de o fosta super-putere, Rusia, si doua puteri regionale Ucraina si Turcia.

Datorita dimensiunii si importantei lor, toate trei impartasesc doar o identitate partiala

cu configuratie inca vaga a zonei Marii Negre din epoca post-sovietica.

Foarte important este faptul ca notiunea de regiune unitara a Marii Negre a

fost luata in considerare in majoritatea eforturilor din 1990 de a construi o cooperare

regionala, mai intai la nivel de structuri ad-hoc si, incepand din 1999, prin

angajamentul institutiilor principale la niver euro-atlantic si european. Sistemele

limitate de cooperare, cum ar fi Consiliul Economic al Marii Negre si asa-numitul

GUUAM (un mecanism de coordonare intre fostele republici sovietice Georgia,

Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan si Moldova –in prezent GUAM, ca urmare a

9


parasirii Uzbekistanului, si posibil GUM in viitor) au indicat o crestere a interesului

comun la nivel politc si economic. Aderarea Romaniei si Bulgariei la NATO in aprilie

2004, precum si apropierea de aceasta organizatie a Ucrainei si Georgiei cu speranta

de a deveni membre cu drepturi depline ale Aliantei, stau marturie faptului ca

regiunea Marii Negre are perspective reale de intergrare in sistemul euro-atlantic.

O convergenta similara de interese regionale poate fi observata si in

dezvoltarea relatiilor cu Uniunea Europeana. Turcia reprezinta deja un candidat

formal pentru aderarea la Uniunea Europeana, iar in urma deciziei din iunie 2004 de a

extinde politca de vecinatatea Europei spre Georgia, Azerbaidjan si Armenia, toate

statele de pe malurile nordice si estice ale Marii Negre – inclusiv Rusia, Ucraina,

Moldova – vor fi implicate in relatii mai stranse cu Uniunea Europeana.

Ca succesoare a URSS, Rusia este in continuare un actor major in regiunea

Marii Negre. Dupa o foarte lunga perioada de timp, cand Moscova era nu doar cel mai

mare, dar si cel mai important jucator in zona Marii Negre, si de asemenea suzerana

altor state, Rusia continua sa-si mentina in continuare rolul de pivot pe care l-a jucat

odata in construirea si mentinerea “arhitecturii razboiului rece de pe tarmurile Marii

Negre”. Ca si in deceniile trecute caracterizate prin “monopolul spatial”, Marea

Neagra este perceputa ca o platforma a expansiunii rusesti spre teluri geopolitice

neclare in acest moment. Conceptia neo-imperialista a Rusiei isi are originea in fosta

istorie a dominatiei sovietice, dar si in nevoia de a contracara influenta UE, NATO si

a Statelor Unite. Aceasta conceptie presupune o viziune a lumii ca o competitie a

marilor puteri si a politicii celui puternic orientata spre instituirea unui sistem de

“sfere de influenta” impartite si echilibrate. Din perspectiva unei astfel de viziuni

internationale, Rusia a fost pe “nedrept” lipsita de “sferele sale de influenta” si redusa

doar la guvernarea propriului teritoriu la care se adauga mica parte a fostului sau

imperiu, denumit prin termenul de “vecinatate apropiata”.

Esecul Rusiei de a-si apara “sferele de influenta naturale” – intelegand prin

aceasta “legitime” – a oferit Statelor Unite, in calitate de unica super-putere,

oportunitatea de a-si extinde sferele de influenta asupra teritoriilor aflate anterior sub

influenta Rusiei. Acesta este modul de percepre a procesului de extindere NATO. Cu

cat SUA si Occidentul se extind mai mult spre teritorii considerate ca apartinand in

mod legitim influentei ruse, cu atat mai vulnerabile si sortite esecului sunt interesele

nationale ruse. Pentru partea rusa, acesta este un joc cu suma nula. Tocmai in logica

10


eliminarii acestor perceptii contraproductive, eforturile comunitatii euro-atlantice sunt

focalizate asupra convingerii Moscovei ca asigurarea stabilitatii si securitatii la Marea

Neagra este benefica pentru toate statele din regiune, si implicit pentru Rusia.

Amenintarea directa a securitatii ruse este reprezentata de insurgenta

fundamentalismului islamic, care actioneaza sub forma “miscarilor de eliberare

nationala” pe teritoriul rus (ex. Cecenia) si care incearca pe termen lung sa priveze

Rusia de controlul asupra teritoriilor Federatiei locuite de musulmani. Tocmai aceasta

amenintare crescanda a terorismului islamic reprezinta punctul de intalnire a

intereselor Rusiei si Statelor Unite.

Rusia va reconstrui cu greu maretia puterii sale din trecut avand in vedere

realitatile lumii actuale – sansele sale de succes in concurenta cu China sau Japonia

fiind extrem de reduse. Posibilitatea de restabilire a controlului asupra Europei

Centrale este practic inexistenta. Bazinul Marii Negre si Asia Centrala apar ca

singurele regiuni vulnerabile pe termen scurt sau mediu in fata ambitiilor revizioniste

ale Rusiei. Setul de factori favorabil unei posibile recuceriri a “sferelor de influenta”

ale Rusiei includ: afinitatea religioasa si culturala dintre Rusia si natiunile crestine din

zona Marii Negre; legitimitatea actiunilor impotriva insurgentei Islamului;

vulnerabilitatea economica si institutionala a celor mai multor natiuni din zona;

diversitatea etnica si ostilitatea interetnica haotica din cele mai multe dintre societatile

in tranzitie din zona.

Concluzionand, Rusia este o putere in regiunea Marii Negre si are interese

economice, politice si startegice in aceasta regiune. Rusia considera in continuare

regiunea Marii Negre – tinand cont ca a fost o buna perioada de timp sub dominatia

imperiului tarist si a celui sovietic – parte de facto a sferei sale de influenta. Mai mult

decat atat, Rusia este necesara in rezolvarea multora dintre conflictele inghetate. Doar

ca, in prezent, Rusia isi continua rolul duplicitar de mediator in perspectiva

solutionarii acestora, dar si jucator direct interesat de mentinerea conflictelor.

Prezenta trupelor rusesti pe teritoriul Transnistriei si Georgiei constituie dovada certa

a acestui joc dublu.

Astfel, una dintre cele mai dificile probleme care se doresc rezolvate cu privire

la regiunea Marii Negre este includerea Rusiei in aceasta ecuatie, cu alte cuvinte,

dezvoltarea unei strategii privitoare la Rusia este o conditie esentiala pentru succesul

unei strategii occidentale privitoare la regiunea Marii Negre.

11


Aceasta problema nu este una noua. Occidentul s-a lovit de o incercare

similara in faza de inceput a dezbaterilor privind extinderea NATO. Doar in

momentul in care Occidentul a avut o strategie fata de Rusia, a fost capabil sa puna in

practica o strategie de succes pentru integrarea tarilor baltice si central-europene in

structurile euro-atlantice. Foarte probabil acesta ar putea fi calea de rezolvare si in

cazul regiunii Marii Negre. Este posibila ca Rusia sa fie mai agresiva fiind vorba de o

implicare occidentala in regiunea Marii Negre decat a fost in cazul implicarii

occidentale in Europa Centrala si de Est din mai multe motive.

In primul rand, statele din regiune au fost parte a imperiului tarist si a celui

sovietic si nu state asa-zis independente, cum a fost cazul celor din Europa Centrala si

de Est. De aici rezulta un sentiment mai puternic de proprietate al Rusiei in ceea ce

priveste regiunea Marii Negre vizavi de Europa Centrala si de Est.

In al doilea rand, guvernele statelor din regiunea Marii Negre sunt mai slabe si

mai fragile, si astfel mult mai sensibile la presiunile Rusiei, in comparatie cu cele ale

statelor central si est europene.

In al treilea rand, interesele economice ale Rusiei – si parghiile economice –

sunt mai puternice in regiunea Marii Negre decat in Europa Centrala. Rusia

controleaza aproximativ 90% din sistemul de distributie a combustibilului si energiei

electrice din Georgia. Este, de asemenea, principalul furnizor de energie al Ucrainei.

In 2003, statele dependenta statelor UE de gazul rusesc se ridica la 25%. Pentru

statele Baltice, Ungaria, Slovacia, dar si Slovenia, dependenta este semnificativ mai

mare (intre 80 si 100%). In cadrul acestor state, Kievul detine o pozitie relativ mai

avantajoasa: 80% din gazul exportat de Rusia catre UE tranziteaza teritoriul Ucrainei.

Numai ca, acest avantaj poate fi eliminat de catre Moscova prin construirea in 2010 a

unei conducte prin Marea Baltica – pentru a lega direct (fara intermediari) - Rusia de

Germania.

In al patrulea rand, existenta conflictelor inghetate – Transnistria, Nagorno-

Karabah, Abhazia si Osetia de Sud – confera Moscovei parghii mai puternice fata de

cele din Europa Centrala. Mai mult, Rusia are in continuare o prezenta militara in

unele state din regiunea Marii Negre, spre deosebire de zona Marii Baltice si Europa

de Rasarit de unde trupele au fost retrase inainte sa inceapa presiunea pentru

integrarea in NATO, aceasta situatie complicand si mai mult problema si intarind

parghiile de care Rusia dispune.

12


O parte a problemelor pe care le incearca Occidentul reprezinta si faptul ca o

mare parte a structurilor ruse sunt inclinate sa perceapa ca implicarea acestuia in

regiunea Marii Negre ca un joc cu suma nula, adica cu rezultate negative pentru

Rusia. Piatra de incercare pentru Occident va fi crearea unei strategii care sa prevada

un castig pentru ambele parti si sa convinga guvernul de la Moscova ca ar avea mai

multe de castigat din cooperarea cu Occidentul decat obstructionarea oricarei actiuni a

acestuia sau urmand o politica divide et impera.

La randul ei, Rusia are propriile castiguri din cooperarea cu occidentul in

aceasta regiune. In primul rand are nevoie de stabilitate la frontierele sudice,

stabilitate pe care singura si-o poate asigura cu greu. In al doilea rand, cooperarea cu

Occidentul ar permite Rusiei sa obtina o bucata mai mare din potentialul energetic al

regiunii Marii Caspice; in schimb, insa, efortul de a crea probleme in regiune ar

impinge Occidentul sa restranga participarea Rusiei in piata energetica a Marii

Caspice. In al treilea rand, cooperarea in regiunea Marii Negre ar putea avea un

impact benefic asupra relatiilor Rusiei cu SUA si Europa si sa faciliteze legaturile

Rusiei cu structurile internationale si cele euro-atlantice.

In Georgia, fortele rusesti dispun de trei baze si de alte cateva instalatii

militare, printre care si doua in Tbilisi, si de trupe desfasurate ca “trupe de mentinere a

pacii” in Abhazia si in Osetia de Sud. Aceste unitati au o forta cumulata de

aproximativ 7000 de militari, fara a lua in considerare si trupele abhaze. In regiunea

Transnistria, Rusia pastreaza un grup de unitati cu un efectiv de cel putin 2000

militari, cu toate ca Moscova pretinde un numar mai redus. In ambele state, fortele

rusesti sunt mai puternice decat fortele nationale ale Georgiei, respectiv Moldovei. In

Azerbaidjan, fortele armene controleaza sase districte azerbaidjene de pe langa

enclava cu populatie armeana, Karabagh.

Rusia va incerca, in continuare, sa isi afirme statutul de principala putere a

spatiului, cautand sa obtina tot ce poate sa-i ofere aceasta pozitie. Interesul manifestat

de Occident fata de Moscova ii stimuleaza aspiratiile. Specialistii apreciaza ca de ea

vor depinde livrarile sigure si stabile de energie necesare dezvoltarii Europene in

urmatorii zece ani, iar aceasta va conduce Bruxelles-ul, probabil, la un sir intreg de

concesii.

Rusia este foarte atenta la relatiile cu vecinii, indeosebi cu cei din fostul spatiu

sovietic. De altfel, una dintre problemele cele mai acute cu care se confrunta inca

13


Rusia este cea a frontierelor cu aceste state. Kremlinul isi exprima tot mai des parerea

ca a venit timpul ca Moscova sa-si revizuiasca atitudinea fata de unii dintre ei. Se

considera ca, in conditiile cand interesele de stat ale Rusiei vor dicta, se poate trece la

recunoasterea oficiala a Transnistriei, Abhaziei, Osetiei de Sud si regiunii Nagorno-

Karabah. Situatia poate conduce la scaparea de sub control a conflictelor azi

„inghetate”.

Parteneriatul strategic cu Germania este posibil sa-si reduca dimensiunile,

dupa schimbarea survenita in conducerea Bundestagului. Aceasta poate determina o

reorientare a Moscovei catre un alt actor euro-atlantic puternic, cel mai probabil

Franta si/sau Italia, cunoscuta fiind dorinta acestora de a nu antagoniza Rusia.

Din punct de vedere militar, sub steagul luptei impotriva terorismului, apare

evidenta dorinta Kremlinului de a-si extinde participarea militara dincolo de granitele

Federatiei. In prezent, este in curs de perfectare participarea Rusiei la operatiunea

NATO Active Endeavour din Marea Mediterana.

Ucraina aspira astazi la un statut de putere regionala, chiar daca ambitiile sale

nu au inca sustinerea unor initiative active sau a unei conduceri regionale. Preocupata

de a gasi o nisa in cadrul diviziunii est-vest, Ucraina este concentrata mai mult in

mentinerea echilibrului de forte prin intelegeri bilaterale cu tarile din regiunea Marii

Negre, in special cu Turcia si Rusia. Numai dupa ce a aderat la GUUAM si dupa

aparitia coridoarelor necesare transportului energetic spre UE, a inceput Ucraina sa

considere zona Marii Negre ca o parte a Europei extinse, care merita mai multa

atentie.

Regiunea Marii Negre trebuie sa fie definita ca un spatiu natural al intereselor

ucrainene. In acelasi timp, este subliniat faptul ca Ucraina trebuie sa joace un rol

semnificativ in organizarea unui nou sistem de ordine regionala. Marele premiu

pentru Ucraina ar fi daca ar reusi sa preia rolul de transportator major al petrolului

caspic catre Europa. Ucraina contine rutele de transport petrolier pe axele est-vest si

nord-sud. Ucraina detine controlul asupra rutelor de transport petrolier european,

varianta de transport prin Marea Neagra urmand sa sparga acest control; in calitate de

ruta strategica de transport energetic pentru Europa Occidentala, Ucraina devine un

centru de regularizare a problemelor geo-economice. Datorita unor politici

inconsistente, Ucraina foloseste prost ocazia de a obtine un loc conducator printre

14


transportatorii regionali de petrol si chiar risca sa fie exclusa din acest proces, Kievul

blamand intens Rusia pentru acest fapt, deoarece aceasta a dezvoltat activ coridoare

de transport in jurul Ucrainei.

Ucraina intreprinde demersurile necesare acceptarii pe listele de asteptare ale

extinderii NATO si UE, printre acestea inscriindu-se reforma armatei sale

supradimensionate si castigarea sprijinului opiniei publice. Slabele performante

economice, lipsa resurselor energetice, materiilor prime, pietelor de desfacere, precum

si afinitatile traditionale de limba, cultura si obiceiuri o retin, posibil in urmatorii ani,

in sfera de influenta ruseasca.

Inchirierea bazei navale din Sevastopol si a infrastructurii necesare Flotei Ruse

a Marii Negre dincolo de anul 2017 poate naste o situatie fara precedent In conditiile

aderarii Ucrainei la NATO: existenta unei baze rusesti pe teritoriul Aliantei Nord-

Atlantice.

Turcia, dupa o asteptare de 42 de ani, isi vede visul implinit. Uniunea

Europeana a deschis negocierile de aderare aacesteia la structurile europene. In

calitate de stat NATO si viitor membru al UE, posesoare a singurului loc de iesire din

Marea Neagra catre oceanul planetar, Turcia va fi, in anii care vor urma, un jucator de

seama in geopolitica ponto-caspica. Modul de rezolvare a problemei kurzilor va

influenta insa valoarea statutului Turciei in regiune.

Turcia prezinta un interes special in rezolvarea conflictelor din zona Marii

Negre. Legaturile etnice cu azerii, georgienii si abhazii o fac mai sensibila la

instabilitatea din regiune. Stabilizarea regiunii este de asemenea esentiala in termeni

de securizare a petrolului si a conductelor de gaze naturale care trec pe aici,

conductele fiind extrem de importante din punct de vedere strategic si economic

pentru Turcia.

Caucazul de Sud si “conflictele inghetate”

Cooperarea indelungata cu SUA si Turcia a adus importante beneficii

Azerbaidjanului si Georgiei. SUA au sustinut aceste state din punct de vedere

15


economic, militar si politic, iar Turcia a contribuit in domeniul pregatirii militarilor si

a institutiilor de aplicare a legii.

Armenia insa a fost neglijata. Datorita conflictului cu Azerbaidjanul in privinta

regiunii Karabah a fost exclusa din proiectul conductelor de petrol si gaze naturale. La

inceput, Azerbaidjanul a incercat sa foloseasca proiectul conductelor in procesul de

negociere cu Armenia – ceea ce poate fi considerat a fi perfect normal, deoarece ruta

catre Ceyhan prin Armenia este mult mai scurta decta cea prin Georgia – dar tactica a

esuat. Ideea de a folosi aceste proiecte in rezolvarea conflictelor si incurajarea

cooperarii in regiune nu a dat rezultate in cazul Armeniei.

Neavand nici o resursa energetica si foarte putine optiuni de dezvoltare

economica, Armenia a ramas sub controlul politic si economic al Rusiei. Inconjurata

de doua natiuni turce (cu exceptia unei mici portiuni de granita cu Iranul si Georgia),

Armenia se bazeaza pe suportul militar al Rusiei, ceea ce reprezinta un obstacol

pentru cooperarea pe plan militar cu SUA si NATO. Infrastructura energetica a fost

preluata aproape in totalitate de companiile rusesti, ceea ce face dificla includerea

Armeniei in proiectele energetice din Caucazul de Sud.

In timp ce obiectivul pe termen lung pentru tarile Caucazului de Sud este

acelasi, integrarea completa in arhitectura europeana, metoda, capacitatea, ritmul si

politica de stat a Armeniei, Georgiei si Azerbaidjanului pot diferi. Acest lucru este

adevarat si in ceea ce priveste relatiile regiunii cu NATO. In timp ce Azerbaidjan si

Georgia au indicat in mod clar ca apartenenta la NATO este o parte integranta a

agendei politicii lor externe, Armenia a ales sa duca ceea ce poate fi numita o politica

de tatonare a NATO.

Georgia a fost multa vreme unul din elementele principale ale viziunii

strategice rusesti. La randul ei, Rusia a reprezentat unul din principalele elemente ale

viziunii strategice georgiene. Timp de secole, prudenta a fost aceea care a stapanit

reletiile dintre Georgia si Rusia; georgienii cu o fire extrem de independenta, pretuind

cel mai mult libertatea proaspat castigata, iar rusii, cu o privire strategica la posibilele

amenintari ale flancului lor sudic au facut tot posibilul de a mentine Georgia in viata

Rusiei ca un tampon impotriva acestor amenintari.

Georgia este in curs de ancorare la valorile europene, dorind o stergere totala a

imaginii apartenentei la spatiul fost sovietic. Dorinta manifesta a integrarii in NATO

si UE este concretizata prin reforme de amploare, dar exista un anumit imobilism in

16


punerea lor in opera. Separatismul abhaz si sud-osetin ii afecteaza integritatea

teritoriala, ii macina economiile si fortele. Poate fi un partener credibil in dezvoltarea

oricarui proiect de cooperare la Marea Neagra.

Aceste conflicte in curs de desfasurare reprezinta un obstacol major in fata

oricarei initiative regionale sau globale ce ar avea drept scop stabilizarea Caucazului

de Sud. Inainte de implementarea oricareia dintre strategii, trebuie solutionate aceste

conflicte. Astfel, structurile euro-atlantice, ca NATO si UE, vor trebui sa-si manifeste

interesul si sa-si asume mai multe responsabilitati in rezolvarea acestor conflicte.

Orice strategie destinata stabilizarii regiunii care nu ia in considerare

necesitatea solutionarii acestor conflicte este sortita esecului. In ceea ce priveste

conflictele regionale trebuie avute in vedere urmatoarele caracteristici:

o Consuma o mare parte din energia statelor din zona;

o Nu numai ca perturbeaza stabilitatea regionala dar si indeparteaza eventualele

perspective, zadarnicind astfel orice planuri de viitor;

o Obstructioneaza democratia, oferind liderilor nationali diverse pretexte pentru

a intarzia reformele democratice;

o Fac posibila existenta unor zone care nu permit un control total din partea

membrilor legitimi ai comunitatii internationale, creand astfel teritorii care nu

fac obiectul normelor si responsabilitatilor internationale;

o Tulbura fluxurile normale ale cooperarii economice, pun piedici cresterii

economice interne si amplifica fenomenul somajului;

o Creeaza o generatie de tineri cu indemanari “eroice”, predispusi la acte de

violenta pe timp de pace, astfel incat adaptarea lor la o viata normala este mai

dificila;

o Pun in primejdie retelele energetice care devin din ce in ce mai importante

pentru Occident.

Daca plecam de la premisa ca este absolut necesar ca aceste conflicte sa fie

solutionate pentru ca regiunea sa castige o stabilitate modica, trebuie determinat de ce

mecanismele precedente, creata pentru rezolvarea acestor conflicte, au esuat. Aceste

aspecte cu privire la solutiile precedente care trebuie luate in considerare includ:

17


o O lipsa de vointa politica din ambele parti datorata sprijinului direct si indirect

primit de la puterile regionale si de la alte state (in acest moment, Karabah este

virtual parte a Armeniei, si majoritatea oamenilor din Abhazia si Osetia au

cetatenie rusa);

o Mecanismele OSCE si ONU mai degraba s-au perpetuat singure, decat au

rezolvat problemele existente;

o Nimei nu a fost capabil sa mentina o abordare neutra, echilibrata fata de un

conflict;

o Nu a fost posibila convingerea partilor aflate in conflict ca timpul nu este de

partea lor;

o Datorita mentinerii acordurilor de incetare a focului atata vreme, ambele parti

au incetat sa mai simta nevoia angajarii in negocieri serioase indreptate spre

permanenta stingere a conflictului.

O noua abordare ar trebui sa cuprinda:

1. Convingerea partilor separatiste ca realizarile lor sunt numai temporare si nu

vor ramane permanente decat daca sunt recunoscute de comunitatea

internationala;

2. Suplimentarea mecanismelor OSCE si ONU prin implicarea puterilor

regionale, SUA si state europene interesate;

3. Acordarea unei atentii mai mari problemei refugiatilor;

4. Convingerea Rusiei ca stabilitatea Caucazul de Sud este in stransa legatura cu

crearea unei stabilitati in Caucazul de Nord.

5. Alegerea unei abordari pas-cu-pas care sa faca posibila adoptarea unor masuri

destinate crearii unui climat de incredere reciproca.

Din pacate pentru viitorul democratic al statelor sud-caucaziene, de cele mai multe

ori, factorii de decizie de la Bruxelles considera regiunea “mai degraba ca apartinand

planetei Marte, decat Europei”. Este relevanta in acest sens reticenta cu care este

privita de catre UE perspectiva de integrare europeana a Georgiei, in conditiile in care

unor state precum Malta si Cipru le-a fost recunoscuta vocatia europeana.

18


Republica Moldova considera ca aderarea la NATO si UE este un panaceu al

tuturor problemelor cu care se confrunta azi tara. Doreste rezolvarea grabnica a

conflictului transnistrean, constienta fiind ca Transnistria poate impiedica orice fel de

traseu european al Chisinaului. Necesitatile o determina sa-si manifeste in continuare

interesul in dezvoltarea cooperarii regionale, mai ales in domeniile: economie si

securitate.

Transnistria

Notiune mai mult natur-geografica decit istorico-geografica, Transnistria ar

desemna teritoriul dintre cursul inferior al Nistrului si al Bugului Meridional. Ea

cuprinde teritorii din doua regiuni istorice - extremul vest al Novorusiei si extremul

sud al Podoliei. Daca ne conducem dupa actualele frontiere administrative, atunci cea

mai clara imagine a Transnistriei ar putea sa ne-o dea frontierele celor cinci raioane

transnistrene ale Republicii Moldova si raioanele transnistrene ale regiunii Odesa.

Acest spatiu ar avea o suprafata de 25,1 mii km2 (4,2 mii km in Republica Moldova si

20,9 mii km in Ucraina) si o populajie de 2720 mii locuitori (630 mii loc. in

Republica Moldova si 2090 mii loc. in Ucraina).

Evident, pe parcursul perioadei de dupa 1792, cind Rusia a anexat asa zisa

Novorusie Occidentala, populatia moldoveneasca a fost in continua diminuare, partial

din cauza imigratiei ruse si ucrainene, partial din cauza slavizarii masive a etnicilor

romani din regiune. De mentionat ca in 1792, moldovenii transnistreni reprezentau

majoritatea populatiei sedentare, peisajul etnic al regiunii fiind unul tataro-romanesc.

Nu putem spune ca moldovenii au avut o prezenta permanenta in tinut.

Colonizarea stangii Nistrului a inceput cu precadere din sec. XVII, cu toate ca valuri

migrationiste au existat si in sec. XV, dar mai ales in sec. XVI. Totusi in virtutea

faptului ca rusii si ucrainenii nu si-au facut masiv prezenta in regiune decat dupa

1792, nu se poate afirma ca moldovenii ar avea mai putine drepturi asupra tinutului

decat ucrainienii.

De regula, in istoriografia rusa si cea ucraineana se face trimitere la prezenta

slava in spatiul interfluvial bugo-nistrean in perioada secolelor IX-XII. Posibilitatea

acestei prezente nu poate fi nicidecum respinsa; or, sunt stiute campaniile

migrationiste slave din secolele anterioare, precum si limitele extinderii maxime a

19


Rusiei Kievene. Dar nu exista nici o dovada ca teritoriul transnistrean a fost temeinic

controlat de slavi si, cu atit mai mult, nu exista vestigii importante ale culturii

materiale slave din perioada data. Chiar daca au fost prezenti, slavii au constituit o

aparitie efemera. Mai mult decat atat, daca se face apel la slaba prezenta slava din sec.

IX-XII, atunci si istoriografii romani pot argumenta ancestralitatea romanitatii

tinutului prin prezente dacice, romane si ulterior valahe - nu prea semnificative nici

acestea, dar mult mai argumentate, evidente si indelungate decit cele pe care le pot

invoca istoriografii rusi si ucraineni in pledoaria lor pentru vechea slavitate a tinutului.

Astfel, declaratiile care incearca sa justifice separatismul transnistrean pe

motive istorice nu sint cele mai credibile. Transnistria nu a fost un teritoriu politic

moldovenesc, dar a facut parte incontestabil din spatiul etnocultural romanesc.

In august 1940, o data cu transformarea Republicii Autonome Moldovenesti

(1924) in republica unionala, Ucrainei i-au fost atasate cinci din cele unsprezece

raioane transnistrene moldovenesti – Kodima, Balta, Kotovsk, Ocnele Rosii si

Ananiev.

In Republica Moldova se vorbeste mult despre natura conflictului transnistrean

- conflict generat de probleme interetnice sau conflict generat de probleme politice?

Detonatorul a fost unul etnic, poate nu atit etnic, cit lingvistic, astfel ca trebuie

recunoscut faptul ca majoritatea relativa a populatiei din raioanele transnistrene ale

Moldovei este de expresie rusa.

Problema transnistreana are mai curind la origine un conflict intercultural, ce a

capatat dupa noiembrie 1989 un tot mai pronuntat caracter de conflict geopolitic.

Diferenta dintre un conflict interetnic si unul intercultural este tot atat de mare

ca si cea dintre un conflict politic si unul geopolitic. Conflictele interculturale sunt

generate nu de apartenenta la un grup etnic, ci la niste valori culturale comune,

specifice unei anumite regiuni. In cazul Transnistriei problema era legata de

“revansismul lingvistic” romanesc din Republica Moldova. In timp ce in Basarabia se

cerea revenirea la alfabetul latin si adevarul despre limba si identitatea moldovenilor

basarabeni, cei din stinga Nistrului nu prea agreau astfel de revendicari. Pentru

moldovenii transnistreni, supusi timp de doua secole aculturatiei rusesti, apoi

sovietice, romana era o limba a casei, fara valoare culturala si fara practica oficiala.

20


Dupa 1990 conflictul transnistrean si-a pierdut caracterul de conflict

intercultural in favoarea unuia pur geopolitic. Acest caracter avea sa se accentueze si

mai mult dupa obtinerea independentei Republicii Moldova in 1991. Mentionam mai

sus ca ar exista o diferenta intre un conflict politic si unul geopolitic. Se vede din chiar

denumirea de “geopolitic” ca in joc ar fi pus un considerent spatial, nu doar unul de

regim politic, ca in cazul conflictelor politice.

Transnistria are, evident, o valoare geopolitica. Dar valoarea geopolitica a

Transnistriei este una ce prevede nu controlul Balcanilor si nici amenintarea Ucrainei,

ci doar controlul Republicii Moldova. In mod paradoxal, Republica Moldova isi

datoreaza existenta in mare parte problemei transnistrene si asta nu doar din cauza ca,

legal, statalitatea moldoveneasca contemporana isi are originea in Transnistria anului

1924, ci si din cauza ca daca acest conflict nu ar fi existat, atunci povestea

independentei Republicii Moldova s-ar fi terminat o data cu coborarea drapelului

sovietic de pe Kremlin si prin reunirea Basarabiei cu Romania. Conflictul

transnistrean este cel ce a mentinut Republica Moldova ca stat independent, a inspirat

unele puncte din noua Constitutie si a obligat Chisinaul sa adere la CSI. Republica

Moldova, a devenit cunoscuta in plan mondial preponderent prin conflictul sangeros

din primavara-vara anului 1992, ce a avut loc in zona de est (Transnistria) a

Moldovei.

In pofida faptului ca Transnistria este un factor geopolitic determinant pentru

Republica Moldova, se poate afirma ca si dupa 15 ani de independenta, Chisinaul n-a

reusit sa-si structureze macar o conduita consecventa in aceasta problema. De

altminteri, ambiguitatea comportarii Chisinaului in conflictul transnistrean porneste

chiar din momentul accesului la independenta in august 1991. Anume atunci s-a si

produs primul fapt regretabil si foarte ciudat, fapt ce a constat in retragerea

structurilor de forta moldovenesti din raioanele transnistrene. Conflictul putea fi

solutionat in acele momente, intrucit tocmai atunci Gorbaciov a cerut sa fie luate cele

mai dure masuri impotriva tuturor celor ce au sustinut puciul comunist de la Kremlin.

Era firesc ca Republica Moldova, fiind subiect al federatiei sovietice, sa indeplineasca

acest ordin al Moscovei, dar in mod bizar Chisinaul tocmai aici si-a demonstrat

disidenta. Comportamentul bizar al Chisinaului din acele zile ne face sa credem ca

conflictul nici nu s-a dorit solutionat. Ulterior si Rusia s-a opus inchiderii conflictului.

Si Ucraina este foarte interesata in mentinerea unei situatii tensionate in Republica

21


Moldova, deoarece in acest fel Chisinaul si-a deviat atentia de la problema celor 500

mii de romani ucraineni si a contestatei frontiere moldo-ucrainene.

E greu de presupus ca rusii, chiar daca am accepta stationarea trupelor lor in

Republica Moldova, s-ar grabi sa aplice asupra regimului de la Tiraspol presiunile

scontate de Chisinau. In schimb, daca i-ar reusi solutionarea conflictului transnistrean

si ar recapata controlul asupra Transnistriei, Republica Moldova poate conta pe

intelegerea Occidentului. Optiunea tot mai nuantata a Chisinaului este cea pro-

europeana, iar Europa asteapta o Moldova stapina pe propriul destin si pe propriul

teritoriu.

2. Organizatii de cooperare regionala

Organizatia Cooperarii Economice a Marii Negre (OCEMN)

Istoricul si obiectivele cooperarii

Urmare ideii avansate de Sukru Elekdag, fost ambasador al Turciei la

Washington, presedintele Turgut Ozal a propus crearea unei structuri de cooperare in

zona Marii Negre cu ocazia vizitei la Bucuresti, in 1990. I s-au alaturat in aceasta

initiativa Bulgaria, Romania si fosta URSS.

Cooperarea Economica a Marii Negre (CEMN) a fost oficial lansata, prin

semnarea Declaratiei de la Istanbul, la 25 iunie 1992, intr-un moment deosebit de

favorabil pentru dezvoltarea unor noi forme de cooperare in Europa, la putin timp

dupa disparitia blocurilor economice si militare socialiste si a URSS.

Scopul crearii acestei structuri este ca statele semnatare sa asigure pacea,

stabilitatea si prosperitatea economica in regiune, sa dezvolte o piata comuna, o

infrastructura regionala de transport, integrata In reteaua Europei si a Asiei Centrale.

OCEMN a fost fondata de unsprezece state: cinci tari balcanice (Albania,

Bulgaria, Grecia, Romania, Turcia (motivele pentru care Grecia si Albania, care nu

au iesire la Marea Neagra, fac parte din CEMN se explica prin faptul ca, initial,

conceptul organizatiei era de a cuprinde o arie largita a Balcanilor, inclusiv RF

Iugoslavia, iar Turcia are interese speciale in promovarea pozitiei Albaniei.), trei tari

riverane devenite independente (Moldova, Rusia, Ucraina) si trei tari caucaziene

(Armenia, Azerbaidjan si Georgia).

22


Regiunea cuprinsa in cadrul organizatiei acopera o suprafata ce se intinde de la

Marea Adriatica la Oceanul Pacific, si care, pe langa Marea Neagra, este scaldata de

alte sapte mari (Marea Azov, Marea Marmara, Marea Egee, Marea Caspica, Marea

Ionica, Marea Adriatica si Marea Mediterana.).

Importanta acestei regiuni este data de resursele umane si naturale, de

potentialul surselor de energie, in special petrol si gaz si de amplasarea pe trasee de

tranzit semnificative din punct de vedere strategic. Populatia totala a acestei regiuni

depaseste 350 milioane locuitori, iar, la inceputul secolului XXI, comertul exterior

cumulativ al tuturor tarilor membre reprezenta circa 5% din comertul mondial.

Conform unor date ale Bancii Mondiale (2001), privind venitul pe cap de locuitor,

tarile membre OCEMN se distribuie pe o plaja foarte larga, incepand de la Moldova

(380 $ /loc.), Armenia (560 $ /loc.), Geogia (620$ /loc.) Azerbaidjan (650$ /loc.) si

Ucraina (720$ /loc.), continuand cu Albania ( 1.230$ /loc.), Bulgaria (1.560$ /loc.),

Romania (1.710$ /loc.), Rusia (1.750$ /loc.) si Turcia (2.540$ /loc.), la mare distanta

aflandu-se Grecia (11.780$ /loc.).

Evolutia cooperarii economice in jurul Marii Negre poate fi impartita in trei

etape:

a) prima, de formare, lipsita de rezultate si fara o organizare clara, a durat pana

la intalnirea de la Bucuresti, din anul 1995, cand ministrii de externe au adoptat un

“Plan de actiune” care a dus la consolidarea mecanismenlor de cooperare;

b) in cea de a doua, cand a fost introdus sistemul Troicii ministeriale, a inceput

finantarea comuna a Secretariatului International Permanent (PERMIS) de la Istanbul,

s-au intensificat reuniunile la toate nivelele si s-a semnat "Carta CEMN", la Yalta, la

5 iunie 1998;

c) dupa semnarea Cartei, CEMN si-a asumat toate caracteristicile unei

organizatii internationale regionale si a imbracat o forma institutionalizata, cu o larga

varietate de structuri de cooperare si un mare numar de organisme abilitate sa adopte

documente cu valenta internationala. La 30 aprilie 1999, cu ocazia Reuniunii

ministrilor afacerilor externe ai tarilor membre CEMN de la Tbilisi, a luat fiinta

efectiv Organizatia Cooperarii Economice a Marii Negre, ca urmare a depunerii

instrumentelor de ratificare de catre 10 state membre, printre care si Romania.

23


De la acea data, OCEMN a devenit o structura regionala de cooperare

economica.

Incepand cu 8 octombrie 1999, OCEMN a dobandit statutul de observator la

ONU, urmare adoptarii Rezolutiei A/54/5.

Cele doua documente adoptate la Istanbul la 25 iunie 1992, “Declaration on

Black Sea Economic Cooperation” si “Bosphorus Statement” indica, printre

principalele obiective ale OCEMN, accelerarea dezvoltarii economice si sociale a

statelor membre in perspectiva integrarii lor in Uniunea Europeana, prin intensificarea

cooperarii multilaterale si folosirea avantajelor care decurg din proximitatea

geografica si complementaritatea economiilor nationale. In mod intentionat, a fost

evitata includerea altor obiective importante, cum ar fi aspectele pur politice si de

securitate.

La 25 iunie 2002, la Istanbul, sefii de stat si de guvern din regiunea Marii

Negre au marcat, in cadrul unei reuniuni extraordinare, aniversarea a zece ani de la

crearea Cooperarii Economice a Marii Negre. Summit-ul aniversar OCEMN a oferit

posibilitatea evocarii celor mai importante realizari ale Organizatiei in cei 10 ani care

au trecut de la lansarea procesului de cooperare in zona Marii Negre, precum si a

semnarii “Declaratiei Deceniale” prin care se marcheaza trecerea organizatiei intr-o

noua etapa de evolutie si in care sunt creionate domeniile viitoare de actiune, cum ar

fi cele legate de securitatea si stabilitatea regionala, cooperarea cu Uniunea

Europeana, colaborarea cu alte initiative si structuri regionale.

La 23 aprilie 2005, la Komotini (Grecia), a avut loc Reuniunea Consiliului

Ministrilor Afacerilor Externe ai statelor membre ale Organizatiei, In cadrul careia

Republica Moldova a preluat Presedintia OCEMN pentru o perioada de 6 luni (mai –

octombrie 2005).

In cadrul Reuniunii, Ministrii Afacerilor Externe ai OCEMN au discutat

despre realizarile Organizatiei, pe parcursul a celor 13 ani, precum si subiecte axate pe

cooperarea pe mai departe a activitatilor OCEMN in contextul Europei extinse si

definitivarea domeniilor prioritare si concrete ale cooperarii multilaterale.

La 30 mai 2005, la Istanbul (Turcia), a avut loc Reuniunea Coordonatoare a

Presedintie Organizatiei Cooperarii Economice la Marea Neagra (OCEMN),

Reuniunea Coordonatoare a OCEMN a fost urmata de Reuniunea Troicii OCEMN

24


(Republica Elena, Republica Moldova, Romania) care si-a desfasurat lucrarile la 31

mai 2005, la Istanbul.

In cadrul Reuniunilor de la Istanbul discutiile s-au axat pe subiecte ce tin de

realizarile si obiectivele activitatilor OCEMN In perioada 2004 – 2005, prioritatile

Organizatiei, calendarul de evenimente al exercitarii de catre Republica Moldova a

Presedintiei OCEMN, precum si modalitatile de impulsionare a cooperarii OCEMN

cu alte organizatii internationale.

Printre prioritatile OCEMN in a doua jumatate a anului 2005 s-au inscris si:

o Crearea retelei de transport unice cu scopul de a facilita dezvoltarea unui

sistem de transport integru in regiune prin ajustarea si conectarea sistemului de

transport existent In cadrul OCEMN la sistemele de transport european si

asiatic prin implementarea proiectelor PETRA si TRACECA;

o Crearea unui sistem informational performant in regiune;

o Simplificarea procedurilor de eliberare a vizelor pentru transportatorii auto

internationali si oameni de afaceri;

o Abordarea unei sfere noi de colaborare in cadrul OCEMN, si anume

Securitatea si Stabilitatea in regiune. Consolidarea stabilitatii si securitatii va

imbunatati considerabil caracterul relatiilor economice in regiune. In

septembrie 2005, la Chisinau a avut loc Conferinta regionala a sefilor

Agentiilor de Combatere a Fraudelor Economice din statele Organizatiei

Cooperarii Economice la Marea Neagra (OCEMN), avand ca scop sporirea

eforturilor in vederea combaterii fraudelor economice din regiune, precum si

discutarea si identificarea masurilor comune practice si eficiente, de lupta cu

acest flagel in statele OCEMN.

o Semnarea Memorandumul de intelegere intre Organizatia Internationala de

Migratie si OCEMN.

In vederea identificarii noilor metode de prevenire a hazardurilor si diminuarii

impactului acestora asupra mediului, precum si luand in consideratie ca problema

hazardurilor este foarte actuala, intrucat pe parcursul ultimilor ani a sporit frecvent

amplitudinea si frecventa repetarii calamitatilor naturale, la 6 octombrie, la Chisinau,

a fost organizata Conferinta Internationala cu genericul „Diminuarea Impactului

25


Hazardurilor Naturale si Tehnogene asupra Mediului si Societatii”, care a intrunit

peste 150 de specialisti in domeniu, atat din cadrul regiunii Marii Negre, cat si din alte

state europene.

De subliniat este faptul ca Republica Moldova a declarat la inceputul

mandatului urmatoarele prioritati ale activitatii in cadrul OCEMN:

1. Securitatea;

2. Transportul si infrastructura;

3. Energia;

4. Tehnologiile informationale;

5. Agricultura;

6. Buna guvernare.

Astfel, pe parcursul exercitarii mandatului de Presedinte, Republica Moldova a

organizat la Chisinau:

I. Conferinta regionala a sefilor Agentiilor de Combatere a Fraudelor

Economice din statele Organizatiei Cooperarii Economice la Marea Neagra, avand ca

scop sporirea eforturilor In vederea combaterii fraudelor economice din regiune,

precum si discutarea si identificarea masurilor comune practice si eficiente, de lupta

cu acest flagel in statele OCEMN.

II. Conferinta Internationala cu genericul „Diminuarea Impactului

Hazardurilor Naturale si Tehnogene asupra Mediului si Societatii”, care a intrunit

peste 150 de specialisti in domeniu, atat din regiune Marii Negre, cat si din alte state

europene.

III. Grupul de Lucru in domeniul turismului al statelor membre OCEMN, care

a Intrunit reprezentantii ministerelor si agentiilor de turism din bazinul Marii Negre.

Organizare si structuri institutionale

State membre: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica

Moldova, Romania, Federatia Rusa, Turcia si Ucraina.

26


Spre deosebire de alte initiative de cooperare regionala, componenta si

numarul membrilor OCEMN nu s-au modificat in timp, in special ca o consecinta a

imposibilitatii realizarii consensului intre statele membre asupra optiunilor pe termen

lung referitoare la extinderea si evolutia organizatiei, precum si din cauza

circumstantelor complexe legate de situatia politica interna sau pozitia internationala

ale unor state care si-au exprimat interesul de a deveni membre ale OCEMN (RF

Iugoslavia (pentru prima data in istoria OCEMN, a 5-a reuniune a Consiliului

Ministrilor Afacerilor Externe (Erevan, 18 aprilie 2003) a invitat FRI a Macedoniei si

Serbia si Muntenegru sa acceada la Carta OCEMN (Ialta, 5 iunie 1998), pentru a

deveni membre ale organizatiei, afilierea propriu-zisa urmand sa aiba loc odata cu

depunerea de catre cele doua state candidate a instrumentelor de ratificare),

Macedonia, Cipru, Iran).

In calitate de observatori au fost nominalizati: Austria, Egipt, Israel, Italia,

Polonia, Slovacia, Tunisia, Franta, Germania si Conferinta Cartei Energiei.

Alte organizatii si institutii internationale, printre care Uniunea Europeana,

OSCE, Consiliul Europei, CEE/ONU, ONUDI, BERD, BEI, Organizatia

Meteorologica Mondiala (WMO) si FAO sprijina activitatile OCEMN.

Intalniri periodice ale sefilor de stat sau de guvern

Istanbul - 25 iunie 1992; Bucuresti - 30 iunie 1995; Moscova - 25 octombrie

1996; Yalta - 5 iunie 1998; Yalta - 10-11 septembrie 1999, reuniunea extraordinara pe

tema "Cooperarea Marea Baltica - Marea Neagra"; Istanbul - 17 noiembrie 1999.

In intervalul 24-25 iunie 2002 a avut loc, la Istanbul, reuniunea la nivel inalt

destinata aniversarii a 10 ani de la adoptarea Declaratiei de la Istanbul pentru

lansarea CEMN.

Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe

Forul de decizie al OCEMN este Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe

(Consiliul ministerial) care se intruneste semestrial in tara care detine Presedintia in

exercitiu.

La aceste reuniuni ale ministrilor de externe, deciziile se adopta prin consens

pentru primirea unor noi membri, acordarea statutului de observator, crearea de noi

mecanisme sau modificarea structurii acestora, adoptarea sau modificarea regulilor de

27


procedura si a regulamentelor financiare. Pentru alte decizii este nevoie de o

majoritate de 2/3 din voturile exprimate.

Contributia Romaniei la orientarile politice majore date OCEMN de Consiliul

Ministrilor Afacerilor Externe

o Consiliul incurajeaza tarile membre sa foloseasca prilejul intalnirilor bilaterale

cu statele si institutiile UE pentru a promova ideea strangerii relatiilor

OCEMN-UE si a ridicarii dialogului intre cele doua organizatii la noi

parametri. Aceasta initiativa se inscrie pe linia de conduita a Romaniei, care,

inca din anul 1997, a intreprins pasi constanti in directia recunoasterii

OCEMN ca interlocutor oficial al UE. Un factor catalizator al dezvoltarii

dialogului OCEMN-UE l-a constituit Presedintia greaca a UE (ianuarie - iunie

2003).

o Romania a initiat abordarea problemei privind rolul OCEMN in intarirea

dimensiunii securitatii si stabilitatii in regiunea Marii Negre, sens in care a

reiterat disponibilitatea de a acorda sprjinul necesar elaborarii unui concept

viabil in materie si identificarii mijloacelor de crestere a contributiei OCEMN

in acest domeniu.

o De asemenea, Romania a accentuat avantajele pe care le poate obtine OCEMN

prin efectuarea unor schimburi de experienta in domeniul economic intre

statele membre, atat in contextul evolutiilor in procesul de integrare

europeana, cat si in ceea ce priveste cooperarea cu alte structuri regionale si

europene. Exista ideea unanim acceptata conform careia, promovarea

cooperarii in bazinul Marii Negre in domeniul transporturilor, energiei,

protectiei mediului, telecomunicatiilor si al combaterii crimei organizate

trebuie sa constituie unul din obiectivele prioritare ale statelor membre

OCEMN.

Comitetului Inaltilor Functionari (CIF) din ministerele de externe ale statelor

membre, in cadrul caruia sunt analizate principalele probleme ale organizatiei si se

formuleaza propuneri inaintate Consiliului ministerial. Reuniunile CIF pot fi:

o Ordinare - in perioada premergatoare reuniunilor Consiliului

ministerial, fiind destinate pregatirii acestora;

28


o Extraordinare - pot fi convocate de Presedintia in exercitiu. Cu

exceptia presedintiei Federatiei Ruse care a urgentat doua astfel de

intalniri (destinate Agendei Economice a OCEMN, analizei

problematicii largirii OCEMN, precum si definitivarii regulilor

financiare si examinarii proiectului de buget al Organizatiei pe anul

2002), celelalte presedintii nu au avut astfel de initiative.

Troica OCEMN

In prezent, Troica este alcatuita din Armenia, Azerbaidjan si Georgia.

Grupurile de lucru, la care se adauga intalniri ale grupurilor de lucru ad-hoc si ale

expertilor acopera urmatoarele domenii: energie; turism; stiinta si tehnologie;

ocrotirea sanatatii si farmaceutica; retele de transport; retele electrice; promovarea si

protejarea investitiilor; cooperare industriala si comerciala; finante si banci; schimb de

date statistice si informatii economice; agricultura si industrie alimentara; mediu;

informatii din legislatie. Romania are calitatea de tara-coordonatoare a Grupului de

lucru pentru combaterea crimei organizate.

Organisme inrudite

o Adunarea Parlamentara a OCEMN (PABSEC), organ consultativ,

constituita in 1993, este formata din 70 de parlamentari ai tarilor

membre si un Secretariat;

o Consiliul OCEMN al oamenilor de afaceri, are un Secretariat separat la

Istanbul;

o Asociatia Camerelor de Comert din Regiunea Marii Negre

o Banca pentru Comert si Dezvoltare a Marii Negre (BSTDB), cu sediul

la Salonic.

o Capitalul initial al Bancii a fost de 1 miliard Drepturi Speciale de

Tragere (cca. 1,3 miliarde dolari) din care Romania detine o cota de

13,5% (nivelul doi de participare dupa cel de 16,5% al Federatiei Ruse,

Turciei si Greciei).

29


o Ca structura, BSTDB are 1 presedinte si 3 vicepresedinti. BSTDB

asigura suportul financiar pentru implementarea proiectelor de

cooperare in aceasta zona. De la infiintare, in decembrie 1993, pana in

2002, BSTDB a aprobat tarilor membre OCEMN credite in valoare de

416 de milioane USD. Majoritatea proiectelor promovate in cadrul

OCEMN sunt de mare anvergura, necesitand fonduri financiare

importante, care depasesc posibilitatile de finantare de care dispune

Banca pentru Comert si Dezvoltare a Marii Negre si resursele statelor

participante. De aceea, s-a urmarit ca la realizarea si finantarea acestor

proiecte sa fie atrase atat institutiile financiare internationale, cat si

sectorul privat din tarile dezvoltate economic.

o Sectoarele prioritare carora Banca le acorda o atentie speciala sunt:

energia, productia, transporturile, telecomunicatiile si sectorul

financiar. In perioada 1999-2002, Rusia a beneficiat de 26,81% din

totalul finantarilor, Bulgaria de 17,22%, Romania de 16,13%, Turcia

de 12,32%, Grecia de 9,14%, Ucraina de 8,94%, iar restul statelor sub

5%. De exemplu, in cursul anului 2002, BSTDB a acordat o atentie

deosebita proiectelor care pot genera beneficii pentru tarile invecinate,

in mod particular, proiectelor transfrontaliere intre Romania, Bulgaria,

Moldova si Ucraina.

Centre afiliate:

In urma deciziei Consiliului Ministerial si in vederea promovarii intereselor

tarilor membre in domenii specifice de cooperare, au fost infiintate: Centrul de studii

internationale privind Marea Neagra- Atena; Centrul regional pentru energie -

Sofia; Centrul de coordonare a datelor statistice - Ankara; Centrul pentru

intreprinderi mici si mijlocii -Bucuresti, etc.

Proiecte si actiuni prioritare

Conform hotararilor Summit-ului Decenial la nivelul sefilor de stat si ale ultimelor

Reuniuni ale Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe, organizatia va trece intr-o

noua etapa de dezvoltare, aceea de "project-oriented". Prin decizia Consiliului

ministerial de la Tirana, 25 octombrie 2002, a fost constituit Fondul de Dezvoltare a

30


Proiectelor (FDP), iar in perioada 14-15 iulie 2003, a avut loc la Istanbul, o reuniune

preliminara de constituire a Comitetului Director a FDP (PDF Steering Committee).

Dupa definirea unor domenii prioritare de cooperare, OCEMN se orienteaza catre

proiecte de dezvoltare regionala, intre care mai importante sunt:

a) interconectarea retelelor electrice si conectarea lor la sistemele din vestul

Europei;

b) dezvoltarea infrastructurilor de transport, prin prelungirea catre Est a marilor

magistrale europene;

c) construirea unor conducte pentru transportul petrolului si gazelor naturale;

d) modernizarea si interconectarea sistemelor de comunicatii (aflate in executie).

Perspective

Principalele probleme aflate in atentia OCEMN pentru etapa urmatoare sunt:

transpunerea in practica a deciziilor Consiliului Afacerilor Externe si implementarea

Agendei economice pentru viitor:

o Declaratia comuna a ministrilor de interne privind dezvoltarea

cooperarii intre institutiile specializate in combaterea crimei

organizate;

o semnarea Protocolului Aditional la Acordul privind combaterea crimei

organizate si a terorismului;

o semnarea “Documentului privind masurile de crestere a increderii si

securitatii in domeniul naval la Marea Neagra”;

o implementarea “Strategiei regionale pentru dezvoltarea agriculturii” si

a “Programului privind securitatea alimentara” (in colaborare cu FAO);

o Planul de Actiune al OCEMN in domeniul transporturilor;

o oferirea unor solutii politice problematicii FDP, care sa serveasca

intereselor nationale, precum si obiectivele convenite in comun cu

statele membre;

o impulsionarea activitatii grupurilor de lucru;

o actualizarea Regulamentului financiar si a Regulilor de Procedura ale

Secretariatului International Permanent;

31


o intarirea legaturilor cu alte organizatii internationale, extinderea

colaborarii cu structuri similare de cooperare regionala, precum si cu

organizatii si institutii economice si financiare internationale.

Este cert ca OCEMN nu este o organizatie de securitate regionala si este putin

probabil sa devina o astfel de organizatie. Din cauza compozitiei sale eterogene si

uneori a unor obiective strategice divergente nu este realist de a considera OCEMN

drept un vehicul de promovare directa a intereselor occidentale in regiune. Dar

OCEMN si structurile sale functionale pot fi utile intr-o multime de modalitati mai

putin ambitioase, folosind cel mai mic numitor comun in construirea unei culturi a

cooperarii in jurul unei identitati regionale.

Daca Occidentul reuseste sa articuleze un set coerent de obiective politice

comune in regiunea Marii Negre, OCEMN poate fi considerata drept un partener de

actiune in anumite domenii specifice, precum reinnoirea institutionala si buna

guvernare, neproliferarea si amenintarie neconventionale, protectia civila in cazul de

calamitati naturale sau provocate de actiunea umana, ducamd apoi la proiecte mai

ambitioase la scara regionala, in special cele legate de infrastuctura energetica si de

transport, stiinta si tehnologie, etc.

Avans in vedere existenta anumitor afinitati si a unor probleme comune legate

de experienta tranzitiei post-sovietice in unele state OCEMN, o deschidere spere zona

Asiei Centrale reprezinta o perspectiva interesanta pe viitor. Initiativa GUUAM

(Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan, Moldova) poate ca a fost prematura si

stangaci condusa, dar ea arata ca exista un potential de extindere a experientei

OCEMN in materie de cooperare regionala catre zona Caspica.

Finalizarea unor noi instrumente de cooperare:

o elaborarea unui Memorandum de Intelegere asupra facilitarii transportului rutier

de marfuri in regiunea Marii Negre;

o realizarea graduala a unei zone de liber schimb in regiunea Marii Negre (obiectiv

pe termen lung);

o Imbunatatirea activitatilor PERMIS, avandu-se in vedere rolul care ii revine in

noua etapa de dezvoltare a OCEMN (“project oriented endeavour”), in care

32


Fondul de Dezvoltare a Proiectelor va deveni o veritabila coloana vertebrala a

mecanismului de luare a deciziilor si a infrastructurii de cooperare. In acest sens

se va acorda o atentie deosebita raporturilor noi care vor aparea intre structurile

institutionale, pe de o parte, si ministerele de externe si alte institutii din statele

membre, pe de alta parte.

In deceniul sau de existenta, Organizatia pentru Cooperare Economica a Marii

Negre si-a justificat, intr-o oarecare masura, motivele pentru care a fost creata. Prin

spectrul larg de activitati ale OCEMN, regiunea Marii Negre se apropie, gradual, de

criteriile europene de cooperare regionala, ca baza si preconditie a securitatii si

prosperitatii. Avand in vedere diferentele semnificative, economice si sociale, dintre

tarile participante, OCEMN nu poate produce rezultate rapide si spectaculoase, dar,

ofera un cadru propice stimularii increderii reciproce intre tarile membre vecine si

contribuie la dezvoltarea spiritului de cooperare multilaterala, pregatind, astfel, statele

participante pentru o angajare viabila in proiectele mai ambitioase ale integrarii

europene.

Romania, prin structurile sale parlamentare, a detinut in perioada 12 iunie - 10

decembrie 2003 Presedintia Adunarii Parlamentare a OCEMN.

3. Alte organizatii internationale

Modificari in paradigma cooperarii la Marea Neagra

Extinderea UE si NATO a deschis o noua dimensiune a interesului occidental

pentru Caucaz – care este privit ca o parte a marii regiuni a Marii Negre cu o

importanta strategica pentru securitatea nord-atlantica si internatioanla nu doar

datorita marilor sale resurse naturale, oleoducte si rute de transport, ci si datorita

situarii sale strategice intre Orientul Mijlociu extins si Occident. Din punct de vedere

istoric, statele din Caucaz au jucat un rol imporatnt in modernizarea regiunii cu

extinderea influentei in Orientul Mijlociu si Asia Centrala. Nivelul de impotanta a

regiunii, in contextul contradictiilor si amenintarilor moderne globale, ca punte

culturala si politica a crescut. Desi Caucazul sufera datorita mostenirii regimului

33


sovietic, Occidentul nu-si poate permite luxul de a pierde aliati care au un

semnificativ potential de dezvoltare democratica.

Statele din regiunea Marii Negre sunt preocupate de rezolvarea propriilor

probleme generate de noua lor situatie oferita de sfarsitul Razboiului Rece. Aceasta

crea, la inceputul anilor ’90, un sentiment mai degraba de respingere decat de

focalizare a atentiei si interesului comunitatii internationale. La vremea aceea,

conduita statelor era prea putin conditionata si influentata de morala si drept. Conta

doar tendinta de aparare a propriilor interese, ceea ce punea in evidenta o realitate

dramatica: “cooperarea reprezenta exceptia, iar competitia regula”. Orice perspectiva

de aderare la valorile occidentale parea utopica.

Atat NATO, cat si UE isi concentrasera atentia spre flancurile Europei

Centrale si de Rasarit. La nord, se urmarea desprinderea statelor baltice de sub

controlul Federatiei Ruse si integrarea lor in spatiul euro-atlantic, iar la sud, oprirea

confruntarilor sangeroase din Balcani si cultivarea esentelor democratiei si statului de

drept.

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 aveau sa scoata la lumina

vulnerabilitati care demonstrau ca nici un stat din lumea de azi nu poate sa-si asigure

de unul singur securitatea, ca stare obligatorie pentru progres si prosperitate, fara

vecini si in nici un caz impotriva acestora. Statele din jurul Marii Negre si-au dat

seama ca depind tot mai mult unele de altele. Se simtea nevoia acuta de solidaritati

impartasite pentru a combate multitudinea de riscuri, pericole si amenintari la adresa

viitorului lor comun. Situatia le-a determinat sa inteleaga ca problemele politice,

economice, de securitate si de orice alta natura, mai vechi sau mai noi, puteau sa fie

mult mai bine abordate si rezolvate intr-un cadru mai omogen, deschis dialogului,

unde sa existe o anumita coeziune si o experienta, chiar si a altora, de dezvoltare.

Regiunea avea puterea sa ofere cadrul propice pentru stabilirea unor

mecanisme de cooperare, care sa contribuie la imbunatatirea climatului regional si

chiar international de securitate.

Astfel, s-a pornit in ritm alert la identificarea si eliminarea perceptiilor eronate

dintre statele de pe perimetrul extins al regiunii Marii Negre si la realizarea unor

mecanisme de cooperare. Dar multitudinea problemelor de rezolvat necesare atat

combaterii amenintarilor la adresa securitatii comune, cat si realizarii stabilitatii

politice si economice a spatiului a reclamat dezvoltarea exponentiala a numarului

34


acestor mecanisme. Situatia a condus la aparitia unor blocaje in activitatea lor.

Gasirea cadentei pe masura impusa de valorile democratiei necesita timp, iar acesta nu

putea fi acordat datorita multitudinii de riscuri, pericole si amenintari care au aparut

intr-un interval foarte scurt si care se adresau deopotriva tuturor actorilor

internationali de pe spatiul supus analizei. Gestionarea lor in comun parea singura

solutie viabila, dar era nevoie de un aglomerant. Realizarea lui a fost mult ingreunata

de faptul, evidentiat si de teoreticieni recunoscuti prin valoarea expertizei lor, ca, la

inceputul perioadei, comunitatea euro-atlantica a “alocat putin timp si putine resurse

politice pentru a aborda regiunea extinsa a Marii Negre”. Aceasta, conchid ei, pentru

ca “In Occident exista tendinta de a ignora sau neglija problemele pentru care nu

exista raspuns sau perspectiva de succes imediate: respectiv cele din categoria ‘prea

greu de solutionat’”. Intelegerea regiunii ca apartinatoare a acestei categorii de

probleme cu solutii greu de gasit a fost determinata, intre altele, si de teama de a nu

irita Moscova in privinta caducitatii mostenirii sferei sovietice de dominare si de a nu

o deranja prin deschiderea subiectului “strainatatii apropiate”, care functiona la

Kremlin inca din timpul lui Eltin. Astazi, o asemenea perspectiva, lipsita de realism,

nu mai este de actualitate.

Primii pasi au fost facuti cu succes de NATO in directia atragerii statelor din

zona sa participe la Programul “Parteneriatul pentru pace”(PfP). Considerand prilejul

deosebit de oportun pentru viitorul lor, rand pe rand, tinerele democratii din aceasta

zona au semnat declaratiile de adeziune. Interesul manifestat inca din primele

momente si implicarea lor activa in actiunile desfasurate in cadrul programului au

depasit si cele mai optimiste prognoze ale succesului PfP.

Valurile de extindere din ultimul deceniu a NATO si a Uniunii Europene au

transformat regiunea Marii Negre intr-un “limes” al spatiului occidental de siguranta

si securitate. Dar zona a fost preluata atat cu valorile care o identifica – civilizatia si

statornicia popoarelor din zona, resurse, traditii, valori culturale –, cat si cu tarele care

o personalizeaza – migratia ilegala, traficul ilicit de droguri, arme, fiinte umane, crima

organizata, economii neperformante, coruptie, frauda, conflictele inghetate,

proliferarea armelor de distrugere in masa sau a unor componente ale lor si multe

altele. Toate acestea au tendinta de a se reuni in jurul Marii Negre. Pe fondul labilitatii

perioadei de tranzitie a zonei, ele se pot dezvolta, pentru ca, apoi, ajunse la maturitate,

sa se constituie in valuri succesive, care sa se sparga pe malurile Atlanticului. Aceasta

35


teama a fixat Occidentul intr-o atitudine cel putin atenta, pentru a nu tulbura zona si a

nu starni aceste valuri.

Rezulta ca exista riscul ca factorii insecurizanti cu care se confrunta acum

statele ce formeaza “limesul” est-european sa fie intalniti, mai devreme sau mai

tarziu, dar intr-o forma agravanta, de cealalta parte a primordialitatii urmaririi si

combaterii riscurilor, continentului. Acesta conduce nemijlocit la atribuirea

pericolelor si amenintarilor existente sau emergente in de catre comunitatea euro-

atlantica a statutului zona extinsa a Marii Negre.

Politica europeana

Politica europeana de buna vecinatate se refera la relatiile Uniunii Europene cu

tarile din Europa de Est (Rusia, Ucraina, Belarus si Republica Moldova), din regiunea

Mediteranei (Algerie, Egipt, Iordania, Israel, Liban, Maroc, Siria, Tunisia si

Autoritatea Palestiniana) si din Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan si Georgia),

tari care nu sunt considerate ca eligibile pentru a deveni membru al Uniunii, chiar

daca ele apartin tot familiei culturale europene sau au legaturi traditionale cu aceasta.

Principalele instrumente ale acestei politici sunt cooperarea si integrarea

economica, ajutorul pentru dezvoltare, asistenta in procesul de democratizare si

constructie a statului de drept, dialogul, consultarea si concentrarea politica, precum si

parteneriatul general sau in diverse domenii. Scopul principal este de e evita

excluderea acestor tari din zona economica europeana si crearea de mnoi linii de

demarcatie in “Marea Europa”.

Doua concepte fundamentale sunt promovate in acest context de UE: cel al

“securitatii democrate” (potrivit caruia dezvoltarea democratiei – la nivel national si

international – exclude razboiul dintre statele care o adopta ca sistem de organizare) si

cel al “securitatii prin dezvoltare” (potrivit caruia stabilitatea si securitatea statelor

creste direct proportional cu cresterea nivelului lor de dezvoltare economica).

Strategia de Securitate Europeana, adoptata de Consiliul European in

decembrie 2003 identifica zona Caucazului de Sud ca una din regiunile in care UE ar

trebui sa manifeste un interes sporit. UE insista pentru retragerea fortelor militare ruse

din Caucazul de Sud (ca si din Transnistria) si, totodta pentru acordarea unui statut de

36


autonomie regiunilor separatiste din zona, in cadrul statelor din care fac parte in

prezent.

Bazele politicii UE pentru Caucazul de Sud au fost elaborate in 1999 si de

atunci UE s-a concentrat pe urmatoarele aspecte:

o Intensificarea dialogului politic cu cele trei tari ale Caucazului de Sud;

o Sprijin pentru OSCE in Osetia de Sud;

o Asistenta pentru refacerea regiunii din Azerbaidjan afectata grav in timpul

controlului de catre trupele americane;

o Sprijinirea monitorizarii OSCE a granitei dintre Georgia si Cecenia, prin

acordarea de asistenta tehnica granicerilor georgieni;

o Sprijinirea reconstructiei centrului energetic de pe raul Ingur.

Factorul NATO in regiunea Marii Negre

Alianta Atlanticului de Nord incepe sa joace un rol cheie in stabilizarea si

apararea Marii Negre. Aceasta importanta pe care NATO o acorda regiunii Marii

Negre a fost evidentiata si prin alegerea Istanbulului ca loc de desfasurare a summit-

ului Aliantei. Avand in vedere ca partea sudica, cat si cea vestica a Marii Negre se

afla sub controlul direct al NATO in domaniul apararii, acest fapt va deschide

oportunitati mai largi de cooperare internationala. Pe langa acestea, principala sarcina

a NATO este de a sustine pacea si stabilitatea, prin crearea unor forte multifunctionale

de pace in sud-estul Europei (MPFSEE) care contribuie considerabil la cresterea

sigurantei si stabilitatii in regiunea Marii Negre. Implicarea NATO poate ajuta si la

imbunatatirea climatului economic in regiune, deoarece ameliorarea conditiilor de

securitate conduce, de obicei, la conditii economice mai solide.

Conflictele ingheatet din zona Caucazului de Sud impiedica o cooperare mai

intensa intre NATO si statele din zona si furnizeaza o scuza pentru prezenta militara

continua a Rusiei in regiune, mai ales in Armenia.

Terorismul international si alte amenintari moderne au dovedit ca securitatea

regiunilor europene de granita este strans legata de securitatea generala a comunitatii

37


euro-atlantice. Aceasta necesita o cooperare stransa intre NATO si Caucaz. Sunt

multe problemele asupra carora NATO poate exercita un efect pozitiv, printre care si

urmatoarele: NATO poate sustine rezolvarea conflictelor inghetate din regiune

folosindu-si influenta asupra acelor actori externi care sustin miscarile secesioniste;

poate stimula reformele si o accelerare a acestora in Caucaz; poate imbunatati

capacitatea de aparare a statelor din Caucaz fata de amenintarile regionale externe;

poate ajuta la dezvoltarea unor reguli si norme generale de cooperare interregionala

folosind economia de piata ca baza si stimulent pentru reglementarea conflictelor si

relatiilor politice; de asemenea poate pune la dispozitie un forum pentru dialogul in

domeniul securitatii prin intermediul programelor sale.

4. Statele Unite ale Americii

Strategia de securitate americana

In privinta strategiei de securitate a Statelor Unite, adoptate in decembrie

2002, prioritara este contracararea retelelor teroriste la nivel global. Toate celelalte

tinte sunt subordonate acestui obiectiv. Pentru SUA solidaritatea conteaza numai in

masura in care se traduce intr-o politica de sustinere si In capacitati de sprijin pentru

strategia lor de securitate. Aceasta strategie se bazeaza pe conceptele unipolarismului,

unilateralismului – in cele doua variante ale sale si anume “singuri, daca se poate,

impreuna daca este necesar” (optiunea Bush) sau “Impreuna, daca se poate, singuri,

daca este necesar” (optiunea Clinton) – si al atacului nu doar preventiv (care tinde la

neutralizarea unei agresiuni iminente, a unei amenintari), ci si anticipativ (care tinde

la excluderea unei posibilitati de agresiune chiar daca pericolul este improbabil si,

deci, nu a ajuns a fi o amenintare certa). In consecinta, este preferata “hard security”

(securitatea bazata pe dreptul fortei iar nu cea bazata pe forta dreptului) si se accepta

ca pretul securitatii poate consta in limitarea drepturilor si libertatilor civile. Refuzand

orice scuza pentru terorism, SUA refuza si orice explicatie pentru acest fenomen. In

consecinta, actiunea sa vizeaza cu prioritate, daca nu exclusiv, simptomele iar nu

cauzele terorismului. Desi SUA apreciaza importanta preluarii propriului sau model

de organizare si propriilor sale valori in statele aliate, ele se bazeaza mai mult pe

interoperabilitatea militara, politica si institutionala cu acestea, decat pe armonizarea

sau coeziunea economica si sociala cu ele. Ca principala amenintare la adresa

38


securitatii in privinta careia nu se mai (poate) face distinctie intre aspectul intern si cel

international, terorismul este definit ca o realitate tridimensionala reunind terorismul

propriu-zis, coruptia si crima organizata.

Recent, politicii americane privind relatiile bilaterale cu statele din regiunea

Mediteranei si a Orientului Mijlociu li s-a adaugat strategia abordarii globale a asa-

numitului “Marele Orient Mijlociu” (“Greater Middle East”). Ideea fundamentala a

acestei initiative este cea a cooperarii tarilor din zona in ansamblul lor, cu SUA in

doua planuri paralele:

a) dezvoltarea democratiei interne;

b) lupta impotriva terorismului international, lupta care include combaterea

fundamentalismului islamic, precum si a statelor suspectate de proliferarea armelor de

distrugere in masa sau de sustinerea organizatiilor teroriste (Iranul si Siria). Unii

analisti apreciaza ca strategia „Marelui Orient Mijlociu” ar urmari, de fapt, impunerea

unei pax americana in regiune, precum si crearea conditiilor pentru prelungirea sine

die a prezentei militare americane In Orientul Mijlociu.

In relatia cu Rusia, Statele Unite sustin integrarea economiei Federatiei Ruse

in economia globala, mai ales prin intermediul Organizatiei Mondiale a Comertului.

De asemenea, se doreste o relatie de parteneriat strategic pentru combaterea

terorismului islamic. Se mizeaza pe colaborarea cu Rusia in Transnistria, dar si in

Abhazia, Osetia de Sud si Nagorno-Karabah, pentru combaterea coruptiei si crimei

organizate. SUA exprima critici repetate in ceea ce priveste deficitul si reculurile

procesului democratic din Rusia, dar sunt gata sa treaca peste aceste obstacole spre a

facilita colaborarea in lupta antiterorista. Ele stiu ca Rusia nici nu poate castiga, nici

nu este interesata intr-o confruntare directa cu America, insa inteleg ca fara simpatia

sau cel putin neutralitatea Kremlinului, implicarea americana in Asia Centrala si zona

Golfului Persic (Afganistan, Irak etc.) risca sa devina un razboi fara sfarsit.

In relatia cu tarile din Asia Centrala si Caucaz, SUA au in vedere dezvoltarea

cooperarii cu tarile respective pentru a fructifica rezervele de energie din zona Marii

Caspice. In acest caz securitatea energetica pare a fi principala miza a jocului. Se are

in vedere realizarea ei prin diversificarea si securizarea traseelor de transport a

hidrocarburilor caspice. Intrucat regiunile respective apartin de teritoriul fostului

imperiu sovietic si sunt privite de Moscova ca o parte a necesarei si legitimei sale

sfere de influenta, problema capata si conotatii geopolitice. Cooperarea pe care SUA o

39


propune tarilor respective este, de aceea, perceputa la Moscova ca o Incercare a

reducerii influentei rusesti si a instalarii controlului american la frontiera ruseasca.

Din cele de mai sus se constata ca in gandirea americana eficienta este criteriul

legitimitatii si justetii actiunilor internationale, transformarile democratice fiind

terapia de recuperare dupa socul interventiei in forta, iar nu solutia care conduce spre

obiectivul de securitate globala urmarit. In plus, securitatea globala (adesea descrisa

ca actiune de eliberare sau democratizare) este privita ca o misiune de care SUA se

simt direct responsabile si care implica atat initiativa lor unilaterala cat si instaurarea

unei ordini americane care sa-i garanteze succesul.

Capitolul III. AMENINTARI

Includerea regiunii extinse a Mari Negre in sistemul euro-atlanic ar putea

consolida pe de-o parte temelia acestui sistem si ar putea proteja pe de alta parte

sistemul impotriva multor amenintari viitoare la adresa pacii si stabilitatii – aspecte de

cea mai mare importanta. Daca vorbim despre noile probleme si amenintari cu care

europenii se confrunta in prezent – fie ele in forma imigratiei ilegale, atraficului de

droguri si chiar a traficului cu fiinte umane – regiunea extinsa a Marii Negre a devenit

40


noua linie de front pentru combaterea acestora. Regiunea constituie una din rutele

cheie pentru introducerea heroinei pe pietele europene si a tehnologiilor de amenintare

ale Al-Qaeda si ale altor grupari teroriste. Pentru prima data in mai mult de un secol,

rutele comerciale aflate sub controlul statelor europene sunt folosite in prezent ca o

componenta a comertului sexual. In plus, cele patru conflicte inghetate mnitorizate de

OSCE (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud si Karabah) se afla in aceasta regiune.

Aceste fragmente tulburi din fostul Imperiu Sovietic sunt considerate, in prezent, ca

centre de transport pentru arme, narcotice si victime ale traficului cu fiinte umane, si

reprezinta un mediu propice pentr crima organizata la nivel transfrontalier, si in cele

din urma pentru terorism.

In regiunea extinsa a Marii Negre, conflictele etnice, societatile post-

conflictuale si devastarea economica reprezinta aceleasi conditii de confruntari

intalnite in Orientul Mijlociu extins.

Amenintarile din regiunea Marii Negre isi au originea atat in exterior cat si in

interior, iar cele mai importante dintre aceste sunt:

o Intensificarea influentei geopolitice a institutiilor internationale si a altor state

care, in incercarea de a-si rezolva diferendele si de a-si satisface propriile

interese ajung sa le ignore pe cele locale;

o Incapacitatea regionala de a crea noi structuri si maceanisme eficiente de

intarire a securitatii si apararii, precum si incapacitatea institutiilor

internationale de a veni cu solutii eficiente si coerente in cazul unor conflicte

acute;

o Instabilitatea politica nationala observata intr-o serie de state din regiune;

o Conflictele nerezolvate si potentialul lor de escaladare si de raspandire;

o Competitia regionala externa si interna pentru caile de transport si acces la

resursele energetice din regiunea caspica.

Caucazul nu poate fi considerat o regiune ce se poate intretine prin mijloace

proprii, tinand cont ca majoritatea oamenilor de ici traiesc intr-o situatie mai disperata

decat pe timpul Uniunii Sovietice. Cu exceptia rezervelor de petrol din Azerbaidjan,

resursele naturale sunt limitate. De aceea, este necesara o strategie speciala pentru

aceasta regiune, si inainte de toate aceasta strategie necesita investitii straine (de care,

cu exceptia Azerbaidjanului, cele mai multe state din regiune nu beneficiaza). Mai

41


mult decat atat, pentru reconstructia si dezvoltarea infrastructurii, trebuie acordat

ajutor international, iar toate acestea se pot intampla doar intr-un climat politic stabil

in care sa prevaleze suprematia legii.

Stabilitatea nu este intotdeauna contagioasa, dar instabilitatea este cu

siguranta, pentru ca instabilitatea asigura crimei un climat propice, iar intrucat crima

nu cunoaste frontiere poate deveni astfel un factor de instabilitate in regiunile

adiacente. Stabilitatea in regiunea Marii Negre este importanta pentru actorii regionali

si extra-regionali din trei motive:

o Regiunea Marii Negre controleaza coridoarele de transport intre Europa si

Eurasia;

o Devine tot mai importanta in termeni de procurare a resurselor naturale, in

special petrol;

o Organizatiile voluntare internationale (mai degraba ilegale) devin mai active in

special atunci cand anumite parti ale regiunii raman in afara controlului

membrlor legitimi – statele – ai comunitatii internationale. Domeniile lor de

expertiza pornesc de la terorism si introducere frauduloasa a armelor de

distrugere in masa pana la prostitutie si trafic de persoane, iar agentii lor, ca si

narcoticele si armele pe care le exporta, reprezinta un real pericol pentru

Europa, SUA si intreaga lume.

Capitolul IV. OPORTUNITATI

Extinderea UE si NATO a deschis o noua dimensiune a interesului occidental

pentru Caucaz – care este privit ca o parte a marii regiuni a Marii Negre cu o

importanta strategica pentru securitatea nord-atlantica si internatioanla nu doar

datorita marilor sale resurse naturale, oleoducte si rute de transport, ci si datorita

situarii sale strategice intre Orientul Mijlociu extins si Occident. Din punct de vedere

istoric, statele din Caucaz au jucat un rol imporatnt in modernizarea regiunii cu

extinderea influentei in Orientul Mijlociu si Asia Centrala. Nivelul de impotanta a

42


regiunii, in contextul contradictiilor si amenintarilor moderne globale, ca punte

culturala si politica a crescut. Desi Caucazul sufera datorita mostenirii regimului

sovietic, Occidentul nu-si poate permite luxul de a pierde aliati care au un

semnificativ potential pentru democratizare. De-a lungul istoriei sale, Caucazul a

dezvoltat o mult mai larga baza pentru democartia liberala decat alte state din regiune.

Construirea de state seculare si democratice, si indeosebi state musulmane, seculare si

democratice cum este Azerbaidjanul, este de o mare importanta strategica pentru

Occident si aceasta nu ar trebui sa fie trecuta cu vederea.

Resursele energetice si potentialul de transport energetic din Caucazul de Sud

constituie un garant important al securitatii energetice a Europei in anii ce vor veni.

Energia este un bun global, ceea ce este desigur adevarat atunci cand pietele

functioneaza eficient si sprovizionarea este nestanjenita. Dar atunci cand pietele sunt

mai putin eficiente sau cand cele care il aprovizioneaza pe clientul global sunt lovite

de tulburari, stocurile si rutele alternative devin cele mai importante. Daca luam in

considerare cel mai pesimist scenariu posibil, in care transformarile de pe pietele

energetice din Orientul Mijlociu, Africa de Vest si Asia de Sud-est ar paraliza Europa,

ne dam seama ca investitia Europei intr-un regim de securitate energetica dinspre

zona caspica spre pietele europene capata sens. Aceasta este unul din motivele

primordiale pentru care interesele europene si euro-atlantice cer o stabilizare

cuprinzatoare a Caucazului de Sud.

O ultima afirmatie cu privire la situatia strategica se refera la rolul necesarului

de energie la nivel euro-asiatic ce asigura securitatea energetica a Europei si calitatea

ecologica a structurilor euro-atlantice. In prezent Europa importa paroximativ 50%

din energia proprie prin rute complicate si uneori riscante ce trec peste Bosfor si

Canalul Manecii. Din 2020 Europa va importa 70% din necesar din afara. In masura

in care exista intrebari intrebari cu privire la influenta Rusiei sau a Arabiei Saudite pe

pietele europene de capital sau cu privire la sprijinirea tendintelor ecologice impotriva

energiei nucleare sau la transporturi nerestrictionate de pe coastele Marii Negre,

trebuie abordate cu seriozitate alternativele oferite de regiunea Marii Negre. Regiunea

extinsa a Marii Negre cuprinde si domina intr-adevar intregul coridor energetic euro-

asiatic incepand cu conductele de petrol si gaze care traverseaza Ucraina spre pitele

Europei de nord pana la conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan care se indreapta spre

Mediterana. O noua strategie euro-atlantica s-a indreptat catre stabilizarea regiunii,

43


fapt care va putea contribui potential cu rezerve vaste de energie din Bazinul Caspic si

din Asia Centrala catre pietele europene, conduse prin rute multiple care sa fie sigure

si ecologice. Nu numai ca aceste surse de energie vor contribui la asigurarea

prosperitatii unei Europe independente politic pentru deceniile ce vor veni, dar

construirea si intretinerea acestor rute vor oferi un stimulent economic puternic pentru

economiile care au ramas in urma in raport cu anul 1989.

Capitolul V. ANALIZA SWOT

Cinci argumente pentru o implicare mai activa a Occidentului in regiunea

Marii Negre

1. Implicarea regiunii extinse a Marii Negre, pe baza de continuitate, in procesul

de asigurare a stabilitatii democratice, sustenabilitatii economice si propasirii

sociale in Marea Orient Mijlociu.

Regiunea largita a Marii Negre, cuprinzand pe langa statele, cea mai mare

parte a Balcanilor si cele trei state suverane din Caucazul de Sud, este un partener

44


firesc. Una din ratiunile pentru care regiunea Marii Negre este tot mai perceputa ca

parte a unui continuum geografic ce implica interese occidentale majore, este energia.

Dupa colapsul Uniunii Sovietice si incheierea previzibila a razboiului rece, la nivelul

analizei strategice se aprecia indeobste ca grosul resusrselor mondiale de hidrocarburi

se regaseste in 3 regiuni adiacente, situate pe axa nord-sud: Rusia, Bazinul Caspic si

Golful Persic. Regiunea Marii Negre este pe punctul de a deveni o filiera mult mai

importanta decat se estima initial pentru fluxurile de petrol rusesc sau caspic catre

Europa. Deoarece capacitatea de tranzit a stramtorilor turcesti tinde sa fie depasita de

exporturile sporite de titei, in principal din Rusia si Kazahstan, se proiecteaza, in

prezent, noi oleoducte ocolitoare pornind din porturile de pe litoralul vestic al Marii

Negre catre pietele europene.

2. Asigurarea unei platforme aditionale pentru cooperarea dintre SUA si UE intr-

o regiune in care interesele lor practic coincid.

Probabil ca in nici o alta parte a globului aceasta noua tendinta nu a fost mai

vizibila decat in cazul regiunii largite a Marii Negre. Pe de o parte, in aceasta zona nu

prea exista motive de cearta intrucat interesele Statelor Unite si ale Uniunii Europene

sunt practic aceleasi, iar pe de alta parte, semnalele emise din regiune, ca si din

Europa Centrala, au fost constant puternice si limpezi: noile demcratii nu imbratiseaza

deloc ideea de a trebui sa aleaga intre Statele unite si “Vechea Europa”. Cooperarea

transatlantica in tratarea unor probleme nerezolvate din regiunea largita a Marii Negre

– de la Transnistria la Abhazia si Nagorno-Karabah – a functionat destul de bine, in

special in cadrul Oragnizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa, creand

premisele unor evolutii pozitive in viitor. Noul concept strategic evidentiat in

documentul politic al Comisiei Europene din mai 2004, care vizeaza includerea celor

trei state suverane din Caucazul de Sud in politica de vecinatate europeana, practic

extinde acelasi tratament si deschide aceleasi perspective pentru toate statele din

regiunea largita a Marii Negre.

3. Intarirea capacitatii Aliantei Nord-Atlantice de a se angaja in operatiuni in

afara zonei – cel mai probabil in Marele Orient Mijlociu – si asigurarea

sprijinului partenerilor din afara NATO

Dintre cele douasprezece state membre al OCEMN – expresia institutionala a

regiunii extinse a Marii Negre – patru sunt acum membre NATO, patru au declarat

explicit ca au ca scop politic aderarea la NATO, iar alte patru sunt participante active

45


in cadrul Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic. Prin urmare, NATO este un actor

important in regiune, atat pe plan politic cat si pe plan militar. O priorotate evidenta ar

fi utilizarea parteneriatelor structurale ale NATO pentru a face fata surselor

permanente de tensiune din zona Marii Negre, in special acelora care au tangenta cu

campania importiva terorismului international si a legaturilor acestuia cu crima

organizata. Aceasta va aduce in cadrul procesului de reglementare a conflictelor

regionale doua ingrediente fundamentale car epana acum au fost mai mult absente: un

effort multilateral de sprijinire a pacii si o responsabilitate transparenta.

4. Angajarea pozitiva a Rusiei prin luarea in consideratie a intereselor ei legitime

de securitate, care sunt mai bine indeplinite in conditiile unei vecinatati stabile

si perospere decat prin vachile jocuri cu suma nula.

Federatia Rusa este si va ramane un actor major in regiunea largita a Marii

Negre. Interesele ei legitime – politice, economice si de securitate – in rehiune sunt

considerabile si trebuie luate in calcul in cadrul oricarui proiect politic regional al

Occidentului. Cooperarea Rusiei va fi cruciala pentru orice proces semnificativ catre o

reglementare definitiva a conflivtelor inghetate din zona Marii Negre care reprezinta

un obstacol major in calea cooperarii multilaterale si stabilitatii regionale. Diverse

propuneri au fost creionate pe marginea unei posibile gestionari in comun a

“vecinatatilor apropiate” ale Rusiei si ale UE, care se suprapun intrucatva. O abordare

mai creatoare s-ar putea concretiza printr-o oferta comuna SUA-UE de asistenta

tehnica si de sprijin inanciar limitat dar eficient pentru afirmarea bunei guvernari si

dezvoltarii economice durabile in entitatile autonome aflate sub suveranitatea Rusiei

in Caucazul de Nord, inclusiv un program de reabilitare post-conflict pentru Cecenia.

In plus fata de sprijinirea rezolvarii unui set de probleme dificile, o oferta de asistenta

din partea Occidentului poate inlesni inlaturarea unor aprehensiuni de inteles ale

Rusiei privind perspectiva unei largiri a discepantei dintre nivelurile de prosperitate

din nordul si sudul Caucazului.

5. Incurajarea dezvoltarii unei identitati regionale a Marii Negre ca partener

viabil pentru Occident prin politici intelepte si actiuni coordonate UE-NATO-

SUA.

In termeni practici, politici si de drept, regiunea are o expresie institutionala:

Organizatia de Cooperare Economica a Marii Negre, creata initial in 1992, ca urmare

a unei initiative a Turciei; aceasta a obtinur statut juridic international ca organizatie

46


regionala potrivit Cartei ONU in mai 1999. de-a lungul anilor, OCEMN si-a largit

treptat sfera de activitati si a creat un cadru institutional cuprinzator. La reuniunea la

nivel inalt desfasurata la 10 ani de la infiintare, in 2002, OCEMN a decis sa-si asume

noi responsabilitati in domeniul securitatii si stabilitatii regionale, cu un accent special

pe lupta impotriva terorismului international si a altor amenintari neconventionale.

Faptul ca regiunea Marii Negre este una din cele mai eterogene din punct de vedere

politic din Europa – incluzand membri NATO si/sau UE, candidati aflati in proces de

negociere, alte state care aspira la statutul de membrusau state care nu se afla in nici

una din situatiile mentionate – ar trebui privit mai degraba ca un plus decat ca un

dezavantaj intrucat el permite o flexibilitate de abordare mai putin obisnuita si

aomodarea reciproca intre diverse culturi politice. Daca Occidentul reuseste sa

articuleze un set coerent de obiective politice comune in regiunea Marii Negre,

OCEMN poate fi considerata drept un partener de actiune in anumite domenii

specifice precum reinnoirea institutionala si buna guvernare, neproliferarea si

amenintarile neconventionale, protectia civila in caz de calamitati naturale sau

provocate de actiunea umana, ducand apoi la proiecte mai ambitioase la scara

regionala, in special cele legate de infrastructura energetica si de transport, stiinta si

tehnologie.

Optiunile Occidentului

In aceste conditii si in dezvoltarea unei strategii pentru Rusia in legatura cu

regiunea Marii Negre, comunitatea euro-atlantica are, in esenta, trei optiuni

principale:

1. Integrarea rapida. In aceasta strategie, Occidentul ar incerca sa incorporeze

regiunea Marii Negre in structurile euro-atlantice cat mai repede posibil.

Aceasta abordare s-ar baza pe ideea ca Rusia va coopera fiind pusa in fata unei

47


atitudini ferme a puterilor occidentale. In esenta, Occidentul va urmari mai

degraba sa creeze situatii la care Rusia va trebui sa se adapteze, decat sa

negocieze cu Rusia.

Avantaje:

o Ar reduce influenta Rusiei in regiune;

o Ar fi sprijinita de majoritatea guvernelor din regiune

o Ar asigura controlul Occidentului asupra resurselor de energie din

regiune.

Riscuri si dezavantaje:

o Ar putea provoca o disputa deschisa pentru putere in regiune;

o Ar face dificila coperarea Rusiei in rezolvarea conflictelor inghetate;

o Ar duce la o crestere a presiunii Rusiei asupra statelor din regiune si

din zonele invecinate;

o Ar solicita investitii economice, politice si militare fosrte mari din

partea Occidentului;

o Ar fi impotriva politicii occidentale actuale, inclusiv a politicii SUA;

o Castigarea consensului occidental ar fi un proces dificil, deoarece

unele state s-ar putea opune.

2. Integrare plus cooperare. Strategia ar fi modelata pe startegia in doua directii

urmata de Occident in cazul Europei Centrale in perioada extinderii NATO.

Ar urmari sa angajeze Rusia in crearea unui cadru de securitate stabil in

regiunea Marii Negre si ar incerca sa conduca integrarea Marii Negre in

structurile occidentale – in cooperare cu Rusia pe cat posibil, sau fara ea daca

acest lucru ar fi necesar. Pe scurt, ar trata Rusia ca un partener potential, dar

nu-I va conferi drept de veto in politica Occidentului. Occidentul ar finaliza

procesul de integrare a statelor in structurile euro-atlantice chiar si fara

cooperarea Rusiei.

48


Avantaje:

o Ar evita o posibila coliziune cu Rusia daca Moscova se arata

cooperanta;

o Ar lasa deschisa calea unei politici mai dure daca Moscova nu

este cooperanta;

o Ar avea o sansa mai mare in rezolvarea conflictelor inghetate;

o Sprijinul aliatilor europeni ar fi mai usor de obtinut decat in

cazul unui conflict deschis;

o A functionat cu succes in alte ocazii.

Riscuri si dezavataje:

o Obtinerea cooperarii Rusiei ar putea fi un proces dificil;

o Ar putea mari starea de neliniste a statelor din regiune de aceea

ar fi nevoie de coordonare si de manevrare fara greseala;

o Ar exista riscul de a mari influenta Rusiei;

o Rusia ar putea exploata divergentele din tabara occidentalilor.

3. Implicare cooperanta. Aceasta strategie urmareste sa angajeze Rusia, iar

Occidentul va intra in actiune doar daca opozitia Rusiei ar putea fi inlaturata.

Rusia ar fi un partener in efortul de a crea un cadru de securitate stabil in

regiune, dar actiunile Occidentului vor depinde in mare masura de

consimtamantul Rusiei. Premisa principala a acestei strategii ar fi aceea ca,

pana la urma, orice strategie occidentala ar trebui sa aiba consimtamantul si

sprijinul Rusiei pentru a avea succes.

Avantaje:

o Evita o coliziune cu Rusia;

49


o Ofera Rusiei o mai mare parte din realizari;

o Arata Rusiei ca Occidentul ia in serios punctele sale de vedere;

o Ar putea facilita cooperarea cu Rusia si in alte zone si alte

probleme.

Riscuri si dezavantaje:

o Politica Occidentului ar putea deveni prizoniera bunavointei

Rusiei

o Ar fi opusa majoritatii statelor din zona;

o Este putin probabil ca ea sa fie sustinuta de unele state-cheie

din Occident, in special de SUA, Marea Britanie si Turcia.

o Ar putea incuraja expansiunea Rusiei in alte regiuni.

Cantarind avantajele si dezavantajele, optiunea 2 – Integrare plus

Cooperare – pare sa corespunda intereselor Occidentului. Evita o potentiala

coliziune cu Moscova si are cea mai buna sansa sa castige sprijinul aliatilor

europeni. Mai mult, a avut succes (ex. extinderea NATO). Totusi, faptul ca a

functionat in trecut nu prezinta o garantie ca va funstiona in viitor, mai ales ca

Occidentul are mai putine parghii in regiunea Marii Negre decat a avut in

Europa Centrala si de Est. interesul politic si economic al Rusiei la Marea

Neagra este mai mare. Astfel cooperarea Rusiei poate fi mai greu de castigat

de aceasta data.

Pentru ca strategia sa functionaze, Rusia are nevoie de stimulente

pentru a coopera. Moscova trebuie sa simta ca ar avea mai mult de castigat din

cooperarea cu Occidentul decat din infruntare. Asadar, Occidentul trebuie sa

puna la punct un set coerent de stimulente si inhibatori. O posibilitate ar fi sa

ofere Rusiei asistenta in ceea ce priveste Caucazul de Nord. Regiunea

Caucazului de Nord este in esenta parasita si depinde economic intr-o foarte

mare masura de Rusia. Un pachet occidental de asistenta poate ajuta la

diminuarea pierderilor din economia Rusiei si poate contribui la stabilizarea

regiunii. Mai mult, bazele rusesti de la Marea Neagra si-au pirdut din valoarea

50


lor militara. Valoarea lor este politica acum – ca moneda de negociere. Daca

Occidentul ar crea un pachet de stimulente suficient de atractive, Moscova ar

fi dispusa sa renunte la baze, tinand cont ca valoarea lor militara este asa de

redusa. De exemplu, un acces mai mare la resursele energetice din regiunea

Marii Negre si a rutelor de tranzit ar putea determina Rusia sa accelereze

procesul de retragere si sa fie mai cooperanta in rezolvarea conflictelor

inghetate din regiune.

România – parte a mecanismelor de cooperare la Marea Neagra

ONU, NATO, UE, SUA, statele europene si organismele regionale economice,

de securitate si de alta natura s-au implicat activ în realizarea unei retele dense de

mecanisme de cooperare. Aproape fara exceptie, în fiecare ochi al acesteia se gaseste

România. Noua constructie prin cooperare are toate sansele sa devina, desigur, cu

sprijinul masiv al Occidentului, un nou areal de stabilitate si prosperitate. Daca

lucrurile vor merge pe acest fagas – si toate tarile din zona sunt interesate de o astfel

de dezvoltare –, atunci este de asteptat ca un asemenea model se va extinde si în

zonele adiacente, adica la periferia zonei extinse a Marii Negre, pe al doilea cerc, care

cuprinde Cecenia, Transnistria, Balcanii de Vest si, într-un fel, zona kurda,

contribuind astfel la realizarea stabilitatii si cooperarii în vaste regiuni traditional

conflictuale.

Intarirea cooperarii si solidaritatii regionale sunt esentiale pentru securitatea în

regiunea Marii Negre. Pentru România, ca si pentru Bulgaria, Turcia si alte state care

au aderat sau sunt în curs de aderare la valorile euro-atlantice, realizarea acestor

obiective este deopotriva, benefica, chiar vitala, si complementara preocuparilor

privind integrarea europeana.

Din pacate, desi s-au derulat numeroase initiative cu privire la întarirea

cooperarii în aceasta zona, punerea lor în aplicare este înca dificila, întrucât nu toate

tarile din zona acorda o atentie sporita acestei constructii. Cele mai multe dintre tarile

riverane au alte prioritati, cum ar fi integrarea în structurile europene (Bulgaria,

România, Turcia), rezolvarea unor probleme interne (Georgia), consolidarea statutului

de mare putere cu interese europene, asiatice si chiar globale (Rusia) si definirea unui

51


statut important în concernul european, la paritate cu Rusia si cu alte tari importante

(Ucraina).

Este nevoia de continuarea eforturilor pentru aducerea regiunii extinse a Marii

Negre, cu toate dimensiunile si implicatiile sale, în primul rând, în atentia riveranilor.

Pentru ca o astfel de constructie, chiar daca are nevoie de o sustinere masiva din

partea marilor puteri, a organizatiilor si organismelor internationale, trebuie sa

porneasca din interior. Crizele grave înregistrate la nivel continental în trecutul

apropiat reprezinta pentru noi motivatia si impulsul pentru continuarea unei abordari

proactive. De altfel, aceasta abordare a devenit regula în comunitatea euroatlanticasi,

odata cu integrarea noastra în Uniunea Europeana, nu numai ca nu ne putem sustrage

ei, dar o astfel de regula trebuie întaritasi aplicata cu rigoare.

Tarile din zona extinsa a Marii Negre, în ultimii ani, au facut dovada ca exista

atât posibilitatea, cât si disponibilitatea ca problema realizarii securitatii si stabilitatii

propriei regiuni sa fie trecuta în rândul intereselor fundamentale ale fiecareia.

Organismele statale si organizatiile neguvernamentale au fost nevoite sa caute si sa

propuna solutii proprii pentru realizarea acestor interese, valorificând specificul si

similitudinile regionale, cultivând cooperarea si solidaritatea reciproca. Desigur, nu la

toate capitolele au fost finalizate negocierile, sau nu s-a gasit înca o formula unanim

acceptata de punere în opera a altora, dar marea lor majoritate îsi etaleaza valorile.

Toate acestea demonstreaza ca problematica Marii Negre este tratata de

fiecare actor local cu deosebita atentie, ca o chestiune vitala, de interes national si nu

numai. În acest sens, România si-a asumat o misiune deosebit de importantasi, în

acelasi timp, delicata referitoare la aceasta zona. Trecerea de la rolul de subiect în

cadrul diverselor formule de cooperare la acela de promotor al intereselor spatiului în

dialogul universal nu face decât sa deschida un nou capitol în diplomatia româneasca.

Prin aceasta modificare comportamentala si de atitudine de substanta se urmareste

cunoasterea si stimularea întelegerii de catre comunitatea internationala a specificitatii

problemelor cu care se confrunta statele acestei zone. Se doreste, astfel,

internationalizarea perceperii corecte a acestor probleme, atragerea organismelor

internationale si a statelor interesate în gestionarea riscurilor, pericolelor si

amenintarilor cu care se confrunta arealul. Obiectivul final la care se tinde: realizarea

unei politici regionale coerente, dinamice si anticipative, sustinuta semnificativ de

52


marile puteri, de organizatiile si organismele internationale, având drept scop

cresterea încrederii si cooperarii în zona Marii Negre.

Efortul României de a promova regiunea Marii Negre ca o arie geopolitica

importanta, în care se încearca dezvoltarea unei politici zonale integratoare, este în

interesul Aliantei Nord-Atlantice si a statelor comunitare, pentru ca alimenteaza

dinamismul proceselor de transformare democratica în arhitectura largita de securitate

euro-atlantica. Actiunile Bucurestiului sunt îndreptate în directia dezvoltarii unei

politici regionale care sa promoveze valori prin excelenta euro-atlantice: democratia,

respectarea drepturilor omului, prosperitatea, libertatea si lupta împotriva

terorismului.

In concluzie, paradigma cooperarii în zona extinsa a Marii Negre a cunoscut,

la începutul acestui mileniu, modificari de substanta. Statele prezente pe esichier au

depasit perioada suspiciunii si discursului belicos. Au înteles ca, fara solidaritati

împartasite, nu pot repurta succese în lupta cu riscurile, pericolele si amenintarile care

le prelungesc, parca la nesfârsit, perioada de tranzitie la normalitate a secolului XXI.

Lupta izolata conduce nemijlocit la irosirea de energie si bani, iar rezultatele sunt, de

cele mai multe ori, sporadice si fara profunzimeiv. Pentru a-si asigura dezvoltarea,

prosperitatea si democratia, statele din zona construiesc un sistem de stabilitate si

securitate cooperativa cu geometrie variabila.

Rezultatele obtinute pâna în prezent sunt promitatoare. Totusi, un model, o

paradigma bine conturata asupra viitorului securitatii zonei este greu de oferit. El

poate fi dat abia dupa ce se va constata daca arealul este capabil sa-si armonizeze

interesele, sa-si coordoneze deosebirile si sa-si puna în valoare numeroasele resurse,

astfel încât sa poata deveni o prelungire a spatiului euro-atlantic, sau va ramâne, ca si

pâna acum, o zona macinata de contradictii, de clivaj care sa marcheze strict Europa

Unita de un conglomerat de state asiatice. În oricare dintre variante, exista o minima

certitudine: importanta geopolitica a zonei extinse a Marii Negre se va mentine, iar

valoarea ei geoeconomica se va pastra atâta timp cât nu vor aparea resurse energetice

alternative mult mai atragatoare.

La conferinta de la Ambasada Romaniei – Berlin, 19 ianuarie – s-a pus in

dezbatere legitimitatea notiunii de “regiune” a unei zone care, dincolo de localizarea

geografica, releva multiple diversitati identitare, economice si conflicte etnice

inghetate.

53


Acesta conferinta, cu tema “Catre o strategie europeana – pentru o regiune

largita a Marii Negre – o contributie la securizarea furnizarii de energie in Europa” a

fost organizata de German Marshall Fund al SUA in colaborare cu Ambasada

Romaniei la Berlin.

Multe dintre amenintarile transnationale cu care se confrunta Europa provin

din aceasta regiune. O mare parte din bazinul Marii Negre este o zona gri dominata de

stagnare economica, frontiere nesigure si nesecurizate, activitati ale crimei organizate

si conflicte inghetate. In consecinta, se impune o implicare sustinuta in aceasta

regiune a SUA, UE, NATO si OSCE, gasirea de noi resurse pentru a solutiona pe

termen lung conflictele inghetate din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud si Nagorno-

Karabah. Mentinerea acestor gauri negre in care nu exista principiul suprematiei legii

ameninta securitatea Europei, prin proliferarea crimei organizate, a traficului de

persoane si arme si a terorismului international.

Din perspectiva romaneasca, o noua abordare conceptuala este necesara pentru

a modifica perceptia conform careia zona Marii Negre este periferia Europei si pentru

a-i recunoaste rolul geopolitic de interfata cu Asia Centrala si Orientul Mijlociu. In

acest sens, s-a lansat hotararea de a participa la un fond mutual al Marii Negre, care sa

fie implementat cu sprijinul financiar al partenerilor americani, USAID si German

Marshall Fund, si cu participarea Uniunii Europene.

54


BIBLIOGRAFIE:

o “O noua strategie euro-atlantica pentru regiunea Marii Negre” – Ronald

Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig, Institutul Roman de Studii

Internationale “Nicolae Titulescu”, Bucuresti, 2004;

o “Modalitati si posibilati de amplificare a cooperarii in zona Marii Negre” –

Alexandrescu, Grigore si Alexandra Sarcinschi, Ed. UNAp, Bucuresti, 2005;

o “A Multi-National Approach to Regional Cooperation: The United States and

the Northen European Initiatives” – Browning, Christopher, European

Security, 2001;

o “Crossroads and Conflict. Security and Foreign Policy in the Caucasus and

Central Asia” – Bertsch, Gary, Cassady Craft, Scott Jones, Michael Beck,

New York, 2000;

o www.mae.ro;

o www.mfa.md;

o www.nato.int;

o www.europa.eu.int;

o www.osce.org;

o www.mapn.ro;

o www.presidency.ro;

o www.cssas.unap.ro;

o www.studiidesecuritate.ro;

o www.euractiv.ro;

o www.gmfus.org;

o www.ziua.ro;

o www.gardianul.ro;

o www.politicom.moldova.org;

o www.hotnews.ro.

55

http://www.mae.ro/

http://www.mfa.md/

http://www.nato.int/

http://www.europa.eu.int/

http://www.osce.org/

http://www.mapn.ro/

http://www.presidency.ro/

http://www.cssas.unap.ro/

http://www.studiidesecuritate.ro/

http://www.euractiv.ro/

http://www.gmfus.org/

http://www.ziua.ro/

http://www.gardianul.ro/

http://www.politicom.moldova.org/

http://www.hotnews.ro/


56

AMENINTARI ŞI RISCURI DE SECURITATE IN ZONA MARII NEGRE

Documents

Transcript of AMENINTARI ŞI RISCURI DE SECURITATE IN ZONA MARII NEGRE