Amenajarea Turistica a Teritoriului

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

AMENAJAREA TURISTICĂ A

TERITORIULUI

PROF. UNIV. DR. ANA ISPAS

BRAŞOV 2010

1

CUPRINS: Introducere .............................................................................................................................3

Obiectivele cursului................................................................................................................3

Cerinţe preliminare.................................................................................................................4

Mijloace de lucru....................................................................................................................4

Structura cursului ...................................................................................................................4

Durata medie de studiu individual ..........................................................................................4

Evaluarea ...............................................................................................................................4

Unitatea de învăţare 1. Amenajarea teritoriului – concepte de bază .................................5

U1.1. Introducere.........................................................................................................5

U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare...........................................................................5

U1.3. Concepte de bază ale amenajării teritoriului .......................................................6

U1.4. Aspecte legislative .............................................................................................6

U1.5. Amenajarea turistică – parte integrantă a amenajării teritoriului .......................10

U1.6. Rezumat...........................................................................................................12

U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................12

Unitatea de învăţare 2. Amenajarea turistică a teritoriului şi protejarea mediului ........14

U2.1. Introducere.......................................................................................................14

U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare.........................................................................14

U2.3. Mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane......................................15

U2.4. Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului ...........................................22

U2.5. Rezumat...........................................................................................................23

U2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.................................................................23

Unitatea de învăţare 3. Metodologia amenajării turistice a teritoriului...........................24

U3.1. Introducere.......................................................................................................24


U3.3. Tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice.............................................25

U3.4. Zonarea turistică a teritoriului – componentă a amenajării turistice....................26

U3.5. Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului..........................................29

U3.6. Rezumat...........................................................................................................34


Unitatea de învăţare 4. Amenajarea turistică a litoralului ...............................................35

U4.1. Introducere.......................................................................................................35


U4.3. Criterii şi norme de amenajare turistică a litoralului .........................................35

U4.4. Experienţa internaţională în domeniu ...............................................................39

2

U4.5. Modele de amenajare a litoralului ....................................................................43

U4.6. Rezumat ...........................................................................................................48


Unitatea de învăţare 5. Amenajarea turistică a arealelor balneo-climatice .....................49

U5.1. Introducere.......................................................................................................49


U5.3. Tendinţe în dezvoltarea turismului balneo-medical...........................................50

U5.4. Soluţii de amenajare turistică a arealelor balneo-climatice................................55

U5.5. Rezumat...........................................................................................................62

U5.6.Test de autoevaluare a cunoştinţelor..................................................................62

Unitatea de învăţare 6. Amenajarea turistică a zonelor montane ....................................63

U6.1. Introducere.......................................................................................................63


U6.3. Concepţii şi strategii de amenajare şi dezvoltare a turismului montan...............64

U6.4. Indicatori ai echipării turistice a spaţiului montan........................................... ..69

U6.5. Modele de amenajare turistică montană...............................................................85

U6.6. Rezumat...........................................................................................................91


Unitatea de învăţare 7. Amenajarea turistică a zonelor urbane şi periurbane ................92

U7.1. Introducere.......................................................................................................92


U7.3. Principii de amenajare şi valorificare turistică în perimetrul oraşelor ................93

U7.4. Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane .............................114

U7.5. Rezumat.........................................................................................................117

U7.6. Test de evaluare a cunoştinţelor .....................................................................118

Unitatea de învăţare 8. Amenajarea turistică a ariilor protejate ...................................119

U8.1. Introducere.....................................................................................................119

U8.2. Obiectivele unităţii de învăţare.......................................................................119

U8.3. Tipuri de arii protejate şi managementul acestora ...........................................119

U8.4. Modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor...............130

U8.5. Rezumat.........................................................................................................138


Bibliografie selectivă ..................................................................................................... ...140

3

Introducere

Amploarea fluxurilor turistice interne şi internaţionale pune din ce în ce mai mult

probleme economice, sociale şi ecologice complexe. Fenomenul turistic se află astăzi

într-o fază accelerată de creştere, producând o interacţiune specifică la nivelul mediului

geografic. Influenţa nefastă a dezvoltării haotice a turismului a impus optimizarea

procesului de dezvoltare a diferitelor unităţi taxonomice ale turismului, prin abordarea

ştiinţifică a problemelor privind valorificarea resurselor, organizarea, sistematizarea şi

amenajarea pe baza unor criterii şi norme specifice de dotare şi echipare.

Disciplina Amenajarea turistică a teritoriului are ca scop însuşirea de către

studenţii de la programul de studii Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor a

cunoştinţelor de bază privind unul dintre aspectele esenţiale ale activităţii turistice:

amenajarea teritoriului. Această disciplină reprezintă o continuare şi o aprofundare a

disciplinei „Economia turismului”, evidenţiind particularităţile amenajării turistice a

teritoriului, evaluarea impactului turismului asupra mediului şi rolul amenajării ca factor

de protejare a acestuia. Cea mai mare parte a cursului este consacrată prezentării

modelelor utilizate în practica amenajării diferitelor categorii de zone turistice: litoral,

munte, staţiuni balneare, oraşe şi zone periurbane, parcuri şi rezervaţii naturale.

Obiectivele cursului

Cursul intitulat Amenajarea turistică a teritoriului are ca obiectiv principal

dobândirea de către studenţi a unor competenţe profesionale şi transversale

specifice programului de studiu „Economia Comerţului, turismului şi

serviciilor”, precum:

• Cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază

aplicabile în amenajarea turistică a teritoriului.

• Utilizarea cunoştinţelor de bază pentru explicarea şi interpretarea unor

variate tipuri de concepte, situaţii, procese şi proiecte asociate

amenajării turistice a teritoriului.

• Utilizarea unor principii şi metode de bază pentru rezolvarea de

probleme sau situaţii bine definite, tipice domeniului amenajării

turistice a teritoriului, în condiţii de asistenţă calificată.

• Utilizarea adecvată de criterii şi metode standard de evaluare a

potenţialului turistic al unui teritoriu, în vederea determinării

atractivităţii şi amenajării acestuia.

• Elaborarea de proiecte profesionale şi/sau de cercetare cu utilizarea

unor principii şi metode consacrate în amenajarea turistică a teritoriului.

• Executarea responsabilă a sarcinilor profesionale în condiţii de

4

autonomie şi asistenţă calificată.

• Familiarizarea cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă şi

alocare de sarcini pentru nivelurile subordonate.

• Conştientizarea nevoii de formare continuă; utilizarea eficace a

resurselor şi tehnicilor de învăţare pentru dezvoltarea personală şi

profesională.

Cerinţe preliminare

Deţinerea unor noţiuni de bază legate de economia turismului, ecoturism şi

turism rural pentru a putea înţelege fenomenele şi situaţiile exemplificate în

curs.

Mijloace de lucru

Parcurgerea unităţilor de învăţare aferente modulelor nu necesită existenţa unor

mijloace sau instrumente speciale de lucru.

Structura cursului

Cursul Amenajarea turistică a teritoriului este structurat în 8 unităţi de

învăţare. La rândul său, fiecare unitate de învăţare cuprinde: obiective, aspecte

teoretice privind tematica unităţii de învăţare respective, exemple, teste de

autoevaluare, precum şi probleme propuse spre discuţie şi rezolvare.La

sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare este indicată câte o temă de control.

Rezolvarea temelor de control este obligatorie.

Durata medie de studiu individual

Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului de

Amenajarea turistică a teritoriului (atât aspectele teoretice, cât şi rezolvarea

testelor de autoevaluare şi rezolvarea problemelor propuse) se poate face în 2-3

ore pentru fiecare unitate.

Evaluarea La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă care se va calcula în

funcţie de rezultatele obţinute la examenul final (un test tradiţional, ce va

conţine întrebări teoretice şi aplicaţii practice din materia prezentată în cadrul

cursului, test care va deţine 2/3 din nota finală) şi activitatea desfăşurată pe

parcursul semestrului (temele de casă/seminar, ce vor reprezenta 1/3 din nota

finală).

5

Unitatea de învăţare 1. Amenajarea teritoriului – concepte de bază Cuprins

U1.1. Introducere....................................................................................................................5

U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare......................................................................................5

U1.3. Concepte de bază ale amenajării teritoriului ..................................................................6

U1.4. Aspecte legislative ........................................................................................................6

U1.5. Amenajarea turistică – parte integrantă a amenajării teritoriului ..................................10

U1.6. Rezumat......................................................................................................................12

U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ..................................................................................12

U1.1. Introducere

Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată

aplicat la diferite sectoare ale economiei naţionale, în vederea realizării unei

soluţii optime pentru dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu

complet. Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la

nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale –

se desfăşoară pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhizării,

coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean.

Amenajarea teritoriului are un caracter predominant strategic, stabilind

direcţiile de dezvoltare în profil spaţial, care se determină pe baza analizelor

multidisciplinare şi a sintezelor interdisciplinare. Documentele care rezultă din

acest proces au un caracter atât tehnic, prin coordonările spaţiale pe principiul

maximalizării sinergiilor potenţiale ale dezvoltării sectoriale în teritoriu cât şi

legal, având în vedere că, după aprobarea documentaţiilor, acestea devin norme

de dezvoltare spaţială pentru teritoriul respectiv. Aspectele tehnice, legale şi

politice integrate în planurile aprobate de amenajare a teritoriului constituie

elemente care fundamentează planurile regionale de dezvoltare şi constituie

expresia coordonată spaţial şi temporal a politicilor de dezvoltare.

U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal clarificarea

conceptelor de bază cu care se operează în domeniul amenajării teritoriului. La

sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

� identifice elementele care stau la baza amenajării teritoriului;

� identifice obiectivele procesului de amenajare turistică;

� cunoască aspectele legislative care reglementează domeniul amenajării

teritoriului.

6

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

U1.3. Concepte de bază ale amenajării teritoriului

Stiinţele spaţiale şi, în particular, amenajarea teritoriului vizează asigurarea unei

alocări şi folosiri adecavte a spaţiului, modelarea localităţilor şi activităţilor umane în

concordanţă cu specificul fiecărei zone.

Amenajarea teritoriului ca activitate şi preocupare distinctă prinde contur după cel

de-al doilea război mondial, rezultat al exploziei industriale şi urbanistice, căpătând noi

dimensiuni astăzi, în condiţiile dinamismului vietii economice şi sociale.

Conceptul de spaţiu amenajat conţine ideea de adaptare reciprocă între teritoriu

şi nevoile rezultate din activităţile economico-sociale desfăşurate în limitele teritoriului

respectiv. El este:

- un produs al interacţiunii între activităţi şi spaţii;

- abordat prin prisma complexităţii conţinutului său: o paletă largă de fenomene având

caracter spaţial: localităţi, zone interurbane polifuncţionale, populaţii şi relaţii umane,

reţele de transport de energie, bunuri şi informaţii;

- se situează la intersecţia a două categorii:

o sistemele ecologice, determinate de alocarea de teren;

o sistemele economico-sociale, determinate de prezenţa şi activităţile oamenilor.

Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată aplicat la

diferite sectoare ale economiei naţionale, în vederea realizării unei soluţii optime pentru

dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu complet.

Amenajarea teritoriului – definiţie – procesul de punere în valoare a

resurselor regionale, de îmbunătăţire a cadrului de viaţă şi condiţiilor de existenţă

ale locuitorilor, totrul prin atenuarea disparităţilor regionale ale dezvoltării

economice şi sociale, printr-o organizare prospectivă a spaţiului, reaşezată pe o

orientare voluntară şi concentrată a echipamentelor şi activităţilor1.

Alte concepte utilizate: planificarea regională, localizarea, sistematizarea teritoriului.

U1.4. Aspecte legislative

Amenajarea teritoriului în context european

Prima Conferinţă Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea

Teritoriului (CEMAT) a avut loc în 1970 la Bonn – Germania. Din 1970, CEMAT s-a

reunit în 12 sesiuni şi a adoptat de-a lungul timpului, documente fundamentale pentru

1 Minciu, R., Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Sylvi, Bucureşti, 1995, p. 11.

7

amenajarea teritoriului european. Dupã 1991, România a participat constant la Sesiunile

CEMAT prin reprezentanţi ai ministerului responsabil cu amenajarea teritoriului.

Principalele documente europene în vigoare care sintetizează experienţa privind

amenajarea teritoriului şi la care România îşi aliniazã politicile sale sunt:

- Carta europeanã a amenajării teritoriului – document al Consiliului Europei,

adoptat de cea de a 6-a Conferinţă Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea

Teritoriului (CEMAT), care a avut loc la Torremolinos, Spania (mai 1983);

- Schema de Dezvoltare a Spaţiului Comunitar (SDEC) – Dezvoltarea

spaţială echilibrată şi durabilă a teritoriului Uniunii Europene - document al Uniunii

Europene, adoptată la Consiliul Informal al Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea

Teritoriului din ţãrile Uniunii Europene – Potsdam, Germania (mai 1999);

- Principii directoare pentru o dezvoltare teritorială durabilă a

continentului european – document al Consiliului Europei, adoptat la Conferinţa

Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) – Hanovra,

Germania (septembrie 2000);

- Agenda Teritorială Europeana - document al COMISIEI EUROPENE (mai,

2007).

Amenajarea teritoriului în context naţional

În România, activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se desfăşoară

conform Legii 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, cu modificările

ulterioare, care stabileşte ca obiective ale amenajării teritoriului:

• dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea

specificului acestora;

• îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;

• gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;

• utilizarea raţională a teritoriului;

• conservarea şi dezvoltarea diversităţii culturale.

Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul

întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale – se desfăşoară

pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării

spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean.

Amenajarea teritoriului – trebuie să fie (în conformitate cu prevederile art.3):

- globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat;

- funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori de

cultură şi interese comune;

8

- prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a

fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de

acestea în aplicare;

- democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la

adoptarea deciziilor.

Conceptul de amenajare a teritoriului în România este racordat la principalele

documente europene din acest domeniu. Acesta se concretizează prin studii, planuri,

programe şi proiecte care armonizează la nivel teritorial politicile economice, sociale,

ecologice şi culturale în vederea asigurării dezvoltării durabile în profil spaţial a

diferitelor zone ale ţării.

Atribuţiile administraţiei publice centrale în domeniul amenajării teritoriului

Activitatea în domeniu la nivel naţional este coordonată de către Guvern, care stabileşte în

raport cu conţinutul Programului de Guvernare, programe prioritare, linii directoare şi

politici sectoriale. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului este organul

specializat al Guvernului în domeniul amenajării teritoriului, având următoarele atribuţii:

- asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului National – PATN;

- asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Regional – PATR – care

fundamentează dezvoltarea regională;

-asigură colaborarea cu ministerele, precum şi cu celelalte organe ale

administraţiei publice centrale, pentru fundamentarea, din punct de vedere al amenajării

teritoriului şi a programelor strategice sectoriale;

- asigură colaborarea cu consiliile pentru dezvoltare regională, consiliile judeţene

şi consiliile locale, precum şi urmărirea modului în care se aplică programele

guvernamentale şi liniile directoare în domeniul amenajării teritoriului la nivel regional,

judeţean şi local;

- asigură avizarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului, potrivit

competenţelor stabilite prin lege.

Atribuţiile administraţiei publice judeţene în domeniul amenajãrii teritoriului

Consiliul judeţean are următoarele atribuţii în acest domeniu:

- coordoneazã activitatea de amenajare a teritoriului la nivel judeţean, conform

legii şi stabileşte orientãrile generale privind amenajarea teritoriului, pe baza planurilor de

amenajare a teritoriului. În acest scop, consiliul judeţean coordoneazã activitatea

consiliilor locale şi le acordã asistenţă tehnică de specialitate;

- asigură preluarea prevederilor cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului

naţional, regional şi zonal în cadrul documentaţiilor de amenajare a teritoriului pentru

teritoriile administrative ale localităţilor din judeţ;

9

- asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Judeţean, a planurilor

zonale de amenajare a teritoriului care sunt de interes judeţean şi le aprobă conform

prevederilor legii.

Atribuţiile administraţiei publice locale în domeniul amenajării teritoriului

Consiliul local asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a

teritoriului aprobate. În îndeplinirea atribuţiilor sale în domeniul amenajării teritoriului,

consiliul local utilizează informaţii din toate domeniile de activitate economico-socială.

Exemple

CADRUL LEGISLATIV

ORDONANTÃ Nr. 27 / 2008 pentru modificarea si completarea

Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul

LEGE Nr. 350 / 2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul

(forma actualizata 2007)

LEGE Nr. 350 / 2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul

LEGE Nr. 168 / 2007 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr.

18/2007 pentru modificarea alin. (3) al art. 51 din Legea nr. 350/2001 privind

amenajarea teritoriului si urbanismul

LEGE Nr. 289 / 2006 pentru modificarea si completarea Legii nr.

350 / 2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul

LEGE Nr. 464 / 2004 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr.

69/2004 pentru completarea art. 38 din Legea nr. 350/2001 privind


HOTÃRÂRE Nr. 932 / 2007 pentru aprobarea Metodologiei privind

finantarea de la bugetul de stat a hãrtilor de risc natural pentru cutremure si

alunecãri de teren

HOTÃRÂRE Nr. 26 / 2006 pentru aprobarea Regulamentului

privind dobândirea dreptului de semnãturã pentru documentatiile de

amenajare a teritoriului si de urbanism si a Regulamentului referitor la

organizarea si functionarea Registrului Urbanistilor din România

HOTÃRÂRE Nr. 447 / 2003 pentru aprobarea normelor

metodologice privind modul de elaborare si continutul hãrtilor de risc natural

la alunecãri de teren si inundatii

HOTÃRÂRE Nr. 382 / 2003 privind exigentele minime de continut

ale documentatiilor de amenajare a teritoriului si urbanism pentru zonele cu

riscuri naturale; privind exigentele minime de continut ale documentatiilor de

amenajare a teritoriului si urbanism pentru zonele cu riscuri naturale.

10

HOTÃRÂRE Nr. 525 / 1996 Republicatã pentru aprobarea

Regulamentului general de urbanism

ORDONANTA Nr. 18 / 2007 pentru modificarea alin. (3) al art. 51

din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul

ORDONANTÃ Nr. 69 / 2004 pentru completarea art. 38 din Legea

nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul

ORDIN Nr. 6 / 2003 privind mãsuri pentru respectarea disciplinei în

domeniul urbanismului si amenajãrii teritoriului în scopul asigurãrii

fluidizãrii traficului si a sigurantei circulatiei pe drumurile publice de interes

national si judetean

ORDIN Nr. 293 / 2006 pentru aprobarea modelului si continutului

Legitimatiei de control destinate utilizãrii în activitatea de control al statului

în amenajarea teritoriului, urbanism si autorizarea executãrii lucrãrilor de

constructii, precum si cu privire la aplicarea unitarã a prevederilor legale în

domeniul calitãtii în constructii

DECRET Nr. 488 / 2001 pentru promulgarea Legii privind


Studiaţi Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă - nov 2008 şi identificaţi

elementele care fac referire la amenajarea teritoriului şi planificarea spaţială.

U1.5. Amenajarea turistică – parte integrantă a amenajării teritoriului

În desfăşurarea acţiunilor turistice se stabilesc o serie de raporturi între turist şi

zonele pe care le vizitează:

- acte cu caracter pur economic (prestarea de servicii);

- schimburi cu încărcătură psiho-socială (relaţii umane, obţinerea de informaţii,

cunoştinţe etc.).

Teritoriul/spaţiul serveşte ca:

- suport fizic pentru realizarea de echipamente destinate satisfacerii nevoilor

cotidiene şi specifice ale turiştilor;

- prin potenţialul său exprimat de condiţiile naturale, bogăţia cultural-istorică,

climatul social etc – element cu rol hotărâtor în motivaţia călătoriei şi gradul de satisfacţie

a turistului.

Noţiunea de “amplasare turistică” sau de “localizare”, cu referire expresă la

domeniul turismului, este folosită frecvent doar începând cu anii 1960.

11

Amenajarea turistică a teritoriului - definiţie - un proces dinamic şi complex

de organizare ştiinţifică a spaţiului turistic, luând în considerare relaţiile dintre

mediu şi colectivităţile umane, precum şi toţi factorii care influenţează aceste relaţii2.

Localizarea turistică necesită o abordare economică, nu numai una geografică şi

trebuie concepută ca o funcţie a mai multor variabile:

- aptitudinile naturale ale zonei;

- distanţa dintre zona de emisie (de origine a turiştilor) şi zona de recepţie (acest

factor “distanţă” este omniprezent şi cu valoare în creştere în studiile referitoare la

amenajarea turistică;

- potenţialul pieţei (emisia turistică);

- condiţiile economico-sociale ale zonei ce urmează a fi amenajată;

- dimensiunea actuală sau/şi proiectată a implantărilor;

- competenţele decizionale etc.

Procesul de amenajare turistică are ca obiective:

- armonizarea intereselor turismului cu cele ale celorlalte activităţi economice şi

sociale din teritoriu;

- crearea cadrului necesar dezvoltării turismului şi valorificării optime a teritoriului

din punct de vedere turistic;

- găsirea unor soluţii de multiplicare a efectelor turismului în avantajul economiei

globale a zonei;

- integrarea programelor de dezvoltare turistică în strategia dezvoltării economico-

sociale a teritoriului.

Intr-o accepţiune modernă, amenajarea turistică se cere a fi coordonată într-o

viziune sistemică, unitatea taxonomică de amenajat (de regulă zona sau regiunea turistică)

fiind considerată ca sistem recreativ socio-spaţial. La conturarea sa contribuie atât

propriile structuri – poziţia în teritoriu, căile de acces, valoarea resurselor turistice,

dotările de bază materială etc. – cât şi elementele definitorii ale cererii turistice din zonele

emitente – populaţie, venituri, structuri socio-economice3.

Combinarea informaţiilor referitoare la cele două grupe de componente conduce la

desprinderea următoarelor elemente definitorii pentru conceptul de amenajare turistică:

- amenajarea turistică, parte a sistematizării, se încadrează în ansamblul sistemic al

turismului românesc, înglobând o serie de subsisteme (subzone, localităţi, obiective şi

puncte turistice);

- în vederea creşterii eficienţei economice şi sociale a investiţiilor, între subsistemele

(subzone) ale aceluiaşi sistem sau între diferite sisteme se stabilesc legături

funcţionale ce pot lua forma cooperării; 2 Berbecaru, I., Botez, M., Teoria şi practica amenajării turistice, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1977, p. 19. 3 Erdeli, G., Gheorghilaş, A., Amenajări turistice, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, p. 38.

12

- structura zonelor turistice trebuie concepută ca un sistem transformabil,

polifunctional, care să permită dezvoltări continue şi adaptări în funcţie de mutaţiile în

structura cererii;

- prin dotări şi echipări corespunzătoare, prin repartiţia funcţională optimă a acestora în

teritoriu, se asigură protecţia şi conservarea mediului înconjurător;

- amplasarea în teritoriu a dotărilor se realizează prin menţinerea unor proporţii

corespunzătoare, astfel incât să nu producă degradarea perimetrelor cu resurse

turistice valoroase;

- evitarea amplasării unor obiective economice (industriale, agricole etc.) în apropierea

arealelor turistice.

Să ne reamintim...

Amenajarea teritoriului – definiţie – procesul de punere în valoare a resurselor

regionale, de îmbunătăţire a cadrului de viaţă şi condiţiilor de existenţă ale

locuitorilor, totrul prin atenuarea disparităţilor regionale ale dezvoltării

economice şi sociale, printr-o organizare prospectivă a spaţiului, reaşezată pe o

orientare voluntară şi concentrată a echipamentelor şi activităţilor.

Amenajarea turistică a teritoriului - definiţie - un proces dinamic şi complex

de organizare ştiinţifică a spaţiului turistic, luând în considerare relaţiile dintre

mediu şi colectivităţile umane, precum şi toţi factorii care influenţează aceste

relaţii.

U1.6. Rezumat

Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată aplicat la

diferite sectoare ale economiei naţionale, în vederea realizării unei soluţii optime

pentru dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu complet.

Procesul de amenajare turistică are ca obiective:

- armonizarea intereselor turismului cu cele ale celorlalte activităţi

economice şi sociale din teritoriu;

- crearea cadrului necesar dezvoltării turismului şi valorificării optime a

teritoriului din punct de vedere turistic;

- găsirea unor soluţii de multiplicare a efectelor turismului în avantajul

economiei globale a zonei;

- integrarea programelor de dezvoltare turistică în strategia dezvoltării

economico-sociale a teritoriului.

U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Care sunt obiectivele amenajării teritoriului?

2. Care sunt atribuţiile administraţiei publice centrale/judeţene/locale în

13

domeniul amenajării teritoriului?

3. Definiţi procesul de amenajare turistică, obiectivele acestuia şi variabilele

care trebuie luate în considerare în cadrul acestuia.

Temă de control

Realizaţi o cercetare documentară/bibliografică privind ultimile

modificări/actualizări ale legislaţiei naţionale privind amenajarea turistică a

teritoriului. Porniţi de la ultima ORDONANTÃ, Nr. 27 / 2008 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului

şi urbanismul.

14

Unitatea de învăţare 2. Amenajarea turistică a teritoriului şi protejarea mediului

Cuprins

U2.1. Introducere.......................................................................................................14


U2.3. Mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane......................................15

U2.4. Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului ...........................................22

U2.5. Rezumat...........................................................................................................23

U2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.................................................................23

U2.1. Introducere

Turismul reprezintă una din industriile cele mai mari ale lumii, cu cea

mai rapidă dezvoltare şi cu multiple influenţe, atât negative cât şi pozitive

asupra vieţii oamenilor şi a mediului înconjurător. Aceste “influenţe se pot

grupa în trei categorii: ecologice (impactul turismului asupra mediului

înconjurător), socio-culturale (impactul activităţii turistice asupra populaţiei

locale) şi economice (rolul turismului în dezvoltarea economică a zonei

respective).

Mediul natural reprezintă probabil bogăţia cea mai mare pentru

turismul din Romania. Patrimoniul natural, flora, fauna, litoralul, delta şi

munţii, toate sunt motive puternice pentru vizitare şi oferă oportunitatea de

petrecere a vacanţelor. Dacă mediul este deteriorat, sau dacă percepţia

vizitatorilor este alterată, aceste două argumente convingătoare pentru

vizitare vor dispărea. Protecţia mediului este deci crucială pentru turism.


La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

� Explice de ce mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane

� Înţeleagă care este rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului

� Cunoască elementele componente ale strategiei UE/României privind

dezvoltarea durabilă

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

15

U2.3. Mediul – element esenţial al vieţii şi activităţii umane

Raportul calitatea vieţii – mediu se pune astăzi în alţi termeni:

- nu mai este vorba doar despre ce se poate obţine de la natură pentru a asigura şi

îmbunătăţi condiţiile de viaţă;

- ci şi care sunt efectele acţiunii asupra naturii şi în ce măsură deteriorarea mediului

influenţează, în mod negativ, viata oamenilor.

Se impune astfel o nouă strategie a dezvoltării, strategie orientată spre protejarea

mediului.

Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe parcursul

mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri ştiinţifice aprofundate pe plan internaţional şi

a căpătat valenţe politice precise în contextul globalizării.

În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluţiile economice şi sociale ale

statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecinţele activităţii

umane asupra cadrului natural s-a făcut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma

intitulat Limitele creşterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind

evoluţia a cinci parametri (creşterea populaţiei, impactul industrializării, efectele poluării,

producţia de alimente şi tendinţele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia

că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susţinut pe termen lung.

Problematica raporturilor dintre om şi mediul natural a intrat în preocupările

comunităţii internaţionale începând cu prima Conferinţă a ONU asupra Mediului

(Stockholm, 1972) şi s-a concretizat în lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu şi

Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei Comisii, prezentat în 1987 de G. H.

Bruntdland şi intitulat Viitorul nostru comun a oferit prima definiţie acceptată a

dezvoltării durabile ca fiind „o dezvoltare care satisface nevoile generaţiei actuale fără a

compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi”. Conceptul de

dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări integrate a factorilor politici şi

decizionali, în care protecţia mediului şi creşterea economică pe termen lung sunt

considerate complementare şi reciproc dependente.

De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o

dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la Conferinţa Mondială

pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro (1992), la Sesiunea Specială a

Adunării Generale ONU şi adoptarea Obiectivelor Mileniului (2000) şi la Conferinţa

Mondială pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg (2002). S-au conturat, astfel,

programe concrete de acţiune la nivel global şi local (Agenda 21 Locală) conform

dictonului „să gândim global şi să acţionăm local”.

În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenţii internaţionale care

stabilesc obligaţii precise din partea statelor şi termene stricte de implementare privind

schimbările climatice, conservarea biodiversităţii, protejarea fondului forestier şi zonelor

16

umede, limitarea folosirii anumitor produse chimice, accesul la informaţii privind starea

mediului şi altele, care conturează un spaţiu juridic internaţional pentru aplicarea în

practică a preceptelor dezvoltării durabile.

Se recunoaşte, astfel, că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea

crescândă de resurse naturale din partea sistemului socio-economic şi de a absorbi efectele

distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune şi deşertificare,

poluarea solului, apei şi aerului, reducerea suprafeţei sistemelor forestiere tropicale şi a

zonelor umede, dispariţia sau periclitarea existenţei unui număr mare de specii de plante şi

animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au

început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice şi calităţii

vieţii oamenilor în zone vaste ale planetei.

Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizaţia umană

este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie şi energie din cadrul

acesteia, de stabilitatea şi capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se

elaborează pe această bază, precum prezenta Strategie Naţională pentru Dezvoltare

Durabilă a României, urmăresc restabilirea şi menţinerea unui echilibru raţional, pe

termen lung, între dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural în forme înţelese

şi acceptate de societate.

Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este

una dintre opţiunile posibile, ci singura perspectivă raţională a devenirii naţionale, având

ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluenţa factorilor

economici, sociali şi de mediu.

- Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă

Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene începând cu

anul 1997, prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht. În anul 2001, Consiliul

European de la Goteborg a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene,

căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la Barcelona, în anul 2002.

În anul 2005, Comisia Europeană a demarat un proces de revizuire a Strategiei,

publicând, în luna februarie, o evaluare critică a progreselor înregistrate după 2001, care

punctează şi o serie de direcţii de acţiune de urmat în continuare. Documentul a evidenţiat

şi unele tendinţe nesustenabile, cu efecte negative asupra mediului înconjurător, care

puteau afecta dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respectiv schimbările climatice,

ameninţările la adresa sănătăţii publice, sărăcia şi excluziunea socială, epuizarea

resurselor naturale şi erodarea biodiversităţii. Ca urmare a identificării acestor probleme,

în iunie 2005, şefii de state şi guverne ai ţărilor Uniunii Europene au adoptat o Declaraţie

privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda de la

Lisabona, revizuită, pentru creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă drept o

componentă esenţială a obiectivului atotcuprinzător al dezvoltării durabile. După o largă

17

consultare, Comisia Europeană a prezentat, la 13 decembrie 2005, o propunere de

revizuire a Strategiei de la Goteborg din 2001.

Ca rezultat al acestui proces, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006, Strategia

reînnoită de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă. Documentul este conceput

într-o viziune strategică unitară şi coerentă, având ca obiectiv general îmbunătăţirea

continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile prezente şi viitoare prin crearea unor

comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să folosească resursele în mod eficient şi

să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al economiei în vederea asigurării

prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale.

Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă, ce reprezintă fundamentul Strategiei

Naţionale a României în domeniu, completează Strategia de la Lisabona şi se doreşte a fi

un catalizator pentru cei ce elaborează politici publice şi pentru opinia publică, în scopul

schimbării comportamentului în societatea europeană şi, respectiv, în societatea

românească şi implicării active a factorilor decizionali, publici şi privaţi, precum şi a

cetăţenilor în elaborarea, implementarea şi monitorizarea obiectivelor dezvoltării durabile.

Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene şi

statelor sale membre, implicând toate componentele instituţionale la nivel comunitar şi

naţional. Este subliniată, de asemenea, importanţa unei strânse conlucrări cu societatea

civilă, partenerii sociali, comunităţile locale şi cetăţenii pentru atingerea obiectivelor

dezvoltării durabile.

În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie:

• Protecţia mediului, prin măsuri care să permită disocierea creşterii economice de

impactul negativ asupra mediului;

• Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale,

diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării de orice fel;

• Prosperitatea economică, prin promovarea cunoaşterii, inovării şi competitivităţii

pentru asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi unor locuri de muncă abundente şi

bine plătite;

• Îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale UE prin promovarea instituţiilor

democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii, a principiilor şi practicilor dezvoltării

durabile pretutindeni în lume.

Programul Operaţional Sectorial de “Mediu” al României 2007-2013, aprobat de

Comisia Europeană în iulie 2007, este corelat cu strategiile de dezvoltare şi cu celelalte

programe finanţate din fonduri europene şi naţionale şi vizează conformitatea cu

directivele UE în materie, reflectând în acelaşi timp interesele naţionale.

Pe ansamblu, strategiile şi programele naţionale referitoare la mediu corespund

orientărilor Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoite (2006) şi vizează

realizarea următoarelor obiective specifice:

18

(a) Îmbunătăţirea calităţii şi accesului la infrastructura de apă şi apă uzată prin

asigurarea serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare în majoritatea zonelor urbane

până în 2015 şi stabilirea structurilor regionale eficiente pentru managementul serviciilor

de apă/apă uzată.

(b) Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deşeurilor prin îmbunătăţirea

gestionării deşeurilor şi reducerea numărului de zone poluate istoric în minimum 30 de

judeţe până în 2015.

(c) Reducerea impactului negativ asupra mediului şi diminuarea schimbărilor

climatice cauzate de sistemele de încălzire urbană în cele mai poluate localităţi până în

2015.

(d) Conservarea biodiversităţii şi a patrimoniului natural prin sprijinirea

managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea reţelei Natura 2000.

Obiectivul principal în perioada de referinţă este implementarea unor sisteme adecvate de

management pentru protecţia naturii în vederea conservării diversităţii biologice, a

habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică. Acţiunile prevăzute vizează

întărirea capacităţii instituţionale, la nivel naţional şi local, şi atragerea participării publice

(un rol important revenind ONG-urilor) pentru conformarea cu Directivele relevante ale

UE, în special cele referitoare la păsări şi habitate, în corelare cu dezvoltarea reţelei

Natura 2000. Siturile Natura 2000 reprezintă 17,84% din suprafaţa ţării, inclusiv 273 de

situri de importanţă comunitară (13,21% din suprafaţă).

Agenţia Naţională pentru Arii Protejate şi Conservarea Biodiversităţii, va asigura

coordonarea generală a elaborării şi implementării planurilor de management pentru

fiecare dintre siturile desemnate pentru protejare. Tot până la sfârşitul anului 2008 se

prevede definitivarea cadastrului ariilor protejate de importanţă comunitară şi a ghidului

metodologic privind integrarea aspectelor de biodiversitate în procedura de evaluare a

impactului asupra mediului.

Ţintele concrete propuse pentru anul 2015 includ sporirea numărului de arii

protejate şi situri Natura 2000 care dispun de planuri de management aprobate, de la 3 în

2006 la 240 în 2015 şi extinderea acestor suprafeţe la 60% din totalul ariilor protejate.

(e) Reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra

populaţiei prin implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone.

Obiectivele principale vizează instituirea unui management durabil al inundaţiilor

în zonele cele mai expuse la risc şi protejarea şi reabilitarea litoralului Marii Negre.

Impactul turismului asupra mediului

Turismul reprezintă una din industriile cele mai mari ale lumii, cu cea mai rapidă

dezvoltare şi cu multiple influenţe, atât negative, cât şi pozitive asupra vieţii oamenilor şi

a mediului înconjurător. Aceste “influenţe” se pot grupa în trei categorii: ecologice

19

(impactul turismului asupra mediului înconjurător), socio-culturale (impactul activităţii

turistice asupra populaţiei locale) şi economice (rolul turismului în dezvoltarea economică

a zonei respective).

Calitatea mediului ambiant, atât natural cât şi antropic, este esenţială pentru

turism. Turismul poate avea efecte adverse asupra mediului, multe având legătură cu

realizarea infrastructurii generale specific turistice, a hotelurilor, a restaurantelor, a

magazinelor. Impactul negativ al dezvoltării turismului se manifestă atunci când numărul

turiştilor este mai mare decât capacitatea de suport a mediului, conducând la distrugerea

resurselor.

Printre aceste efecte negative putem menţiona:

poluarea datorită procesului tehnologic al realizării serviciilor turistice (scurgeri

de ape reziduale de la unităţile de cazare şi alimentaţie publică) şi degradarea locală a

mediului în perioadele de vârf de sezon în arealele unde sunt concentrate echipamentele

turistice.

Faţă de poluarea aerului, poluarea apei este mult mai prezentă deoarece foarte

multe activităţi turisice nu se pot derula în lipsa unor resurse de apă, mai ales când este

vorba de starea de igienă şi calitatea serviciilor turistice oferite. Consumul de apă calculat

pentru fiecare turist este destul de ridicat, atât în structurile de cazare, cât şi în cele de

alimentaţie publică, ca urmare înregistrându-se un volum mai mare de ape evacuate pe

lângă cele provenite din partea localităţii urbane sau rurale.

Poluarea apelor mai este produsă şi prin turismul neorganizat prin campare în

locuri situate pe malurile apelor, lacurilor sau în apropierea zonelor strict protejate, unde

turiştii, prin gunoaiele lăsate, pot contribui la scăderea calităţii apelor de suprafaţă sau

subterane.

Comportamentul turiştilor de a arunca oriunde gunoaiele şi propriile dejecţii, cu

deosebire în lacuri, ape curgătoare, conduce la creşterea concentraţiei de bacili coliformi

care pot fi vectorii de producere a unor afecţiuni. De asemenea, se impune utilizarea cât

mai redusă a detergenţilor cu fosfaţi, a clorului pentru albirea lenjeriei şi tuturor ţesăturilor

folosite în structurile de cazare şi alimentaţie publică.

Exemple

In hotelurile moderne există un control riguros al cantităţilor de apă folosite,

deoarece preţul acestei resurse este relativ ridicat. Poluarea apelor mai poate

fi produsă şi de apele menajere evacuate de structurile turistice care nu deţin

microstaţii de epurare sau dacă sunt deversate la reţeaua de canalizare şi

epurare a localităţii, staţiile nu au capacitate de prelucrare a unor volume mai

mari sau nu deţin sisteme de filtrare performante şi, ca atare, ape cu diferite

grade de poluare ajung în apele naturale.

20

poluarea şi degradarea canalelor şi a lacurilor (prin: deversări de ulei,

combustibili, surparea malurilor ariilor limitrofe prin crearea de valuri) pe care le

parcurge actualul parc de nave: hidrobuze, şalupe, remorchere, pontoane.

poluarea sonoră produsă de aglomerările turistice în sezonul estival, cu

consecinţe asupra mediului deltaic limitrof (una dintre consecinţe fiind deranjarea

păsărilor în perioada de cuibărit, fapt ce duce la reducerea numărului de indivizi);

Activităţile turistice deţin mai multe surse prin care produc zgomote cu caracter

disconfortant. Zgomotele sunt produse de lifturi de marfă, motoarele de pompare ale apei

reci şi calde, aparatele frigorifice, instalaţiile de aer condiţionat, rampele de aprovizionare

cu materii prime din structurile de alimentaţie publică şi evacuare a deşeurilor, de staţiile

de amplificare ale restaurantelor, de comportamentul necivilizat al unora dintre turişti, etc.

Toate aceste surse de zgomote constituie puncte negative în funcţionarea

structurilor care pot afecta liniştea turiştilor şi care pot să determine scurtarea sejurului

acestora.

degradarea solului prin construirea unităţilor de cazare pentru turişti, a

restaurantelor, a amenajărilor pentru agrement şi a altor elemente de infrastructură

specifică (drumuri, poduri);

Această formă de poluare afectează mai ales prin extinderea amenajărilor turistice

şi de transporturi, care determină scoaterea din circuitul forestier şi agricol a unor

importante suprafeţe (realizarea de parcări, staţii de alimentare cu combustibil, etc.).

Solurile sunt afectate îndeosebi de cantităţile de deşeuri solide care, prin anumite procese

fizice şi chimice pot afecta calitatea acestora. Modul de colectare şi de depozitare a

deşeurilor solide provenite din activităţile turistice trebuie să asigure menţinerea calitativă

a solurilor.

Exemple

Un aspect deosebit este dat de exploatarea plajelor care trebuie curăţate

periodic cu mijloace mecanice specifice pentru păstrarea calităţii igienice a

nisipului. În general, solurile sunt afectate şi de multitudinea structurilor de

agrement, care produc tasări şi pot declanşa procese de erodare a solurilor.

dispariţia unor habitate, ceea ce duce treptat la dispariţia speciilor de animale,

păsări şi peşti.

Speciile faunistice sunt valoroase sub aspectul rarităţii pentru domeniul ştiinţific şi

ecologic sau pentru domeniul pescuitului şi al vânătorii sportive. Extinderea amenajărilor

turistice, circulaţia turistică intensă determină reducerea habitatelor naturale pentru mai

multe dintre animalele sălbatice. Practicarea braconajului, a pescuitului şi vânătorii

necontrolate poate conduce la scăderea dramatică a efectivelor de faună sălbatică.

21

Comportamentul zgomotos al turiştilor, camparea liberă a corturilor au un impact

negativ asupra mediului de viaţă al multor specii de animale multe dintre acestea foarte

sensibile la orice modificare adusă biotopului lor.

distrugerea peisajului datorată deşeurilor aruncate de turişti pe teritoriul Deltei

Dunării, dar şi a celor aruncate de locuitorii RBDD. Principala caracteristică a deşeurilor

menajere este marea lor eterogenitate, cu variaţii de la o localitate la alta în funcţie de

anotimp, de poziţia geografică, de gradul de dezvoltare a societăţii, de specificul şi nivelul

vieţii, de obiectivele şi formele de turism practicate.

Exemple

Deşeurile menajere se compun din următoarele materiale: resturi alimentare,

hârtie, carton, textile, lemn, plastic-cauciuc, oase, cenuşă-zgură-moloz, fracţii

fine, diverse.

poluarea aerului ca urmare a transportului turiştilor, datorită dioxidului de carbon

emis prin folosirea mijloacelor de transport.

Gazele generate în mediile naturale joacă împreună cu emisiile gazoase

industriale, un rol deosebit în procesul global de încălzire al climei, sub influenţa efectului

de seră. Cea mai mare parte a emisiilor naturale este de origine biogenă, strâns legată de

ciclurile carbonului şi azotului în atmosferă, însă generarea lor poate fi influenţată de

intervenţia unor activităţi umane (modificarea destinaţiei terenurilor, construcţiile

hidrotehnice, agricultura, creşterea animalelor) căpătând astfel şi o componentă

antropogenă.

Producerea gazelor cu efect de seră în mediile naturale apare ca efect al

interacţiunii între ecosistemele acvatice, materia vie, substanţa organică, sedimente şi este

controlată de către interacţiunea factorilor fizici, chimici şi biologici în mediul acvatic.

poluarea estetică se referă la structura şi arhitectura unităţilor turistice, care

adesea nu se integrează în peisaj şi specificul zonei respective. Problema cu care se

confruntă multe destinaţii turistice din România este dezvoltarea haotică din ultimii ani ai

turismului. Biodiversitatea are cel mai mult de suferit, iar această tendinţă continuă să

crească.

Exemple

O amenajare turistică devine atractică nu numai prin calitatea serviciilor

oferite, dar şi prin ambianţa estetico-ambientală, care constă în personalizarea

oricărei atracţii turistice prin arhitectură şi artă peisagistică. Astfel, pe plan

mondial arhitectura se manifestă printr-un curent modern, prin care arhitecţii

au soluţii noi, unde funcţionalul se armonizează cu cerinţele esteticii, curent

care se manifestă din punct de vedere conceptual prin pluralismul ideilor şi

formelor de prezentare. Acest curent ţine seama şi de faptul că preferinţele

22

consumatorului sunt cuantificate prin anumite simboluri şi forme de

reprezentare în planul construcţiilor.

Problema o constituie amenajarea şi dotarea structurilor turistice, care în ciuda

vehiculării unor modele, trebuie să se sprijine şi pe elementul original, autentic, fără a

neglija semnificaţia naturală a locurilor şi cerinţele locuitorilor.

U2.4. Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului

Turismul se manifestă ca un factor activ în protejarea mediului, asigurându-şi

astfel conservarea propriei “materii prime”. Conservarea funcţiilor sanitar-igienică,

recreativă şi estetică ale elementelor componente ale mediului natural reprezintă garanţia

continuei dezvoltări a turismului.

Calitatea mediului şi menţinerea ei este o condiţie de bază a competitivităţii ofertei

turistice.

Responsabilităţile în domeniul turismului constau în:

- evitarea risipei unor resurse naturale: apa, aerul, solul, vegetaţia;

- conservarea, protejarea şi ameliorarea aşezărilor umane (urbane şi rurale), a

monumentelor naturii, a vestigiilor istorice, a arhitecturii tradiţionale etc;

- amenajarea, exploatarea raţională şi conservarea mediului în spaţiile libere, în

concordanţă cu evoluţiile viitoare ale fluxurilor turistice;

- controlul efectelor activităţii turistice în scopul prevenirii degradării mediului şi

utilizării în cele mai bune condiţii a resurselor.

Amenajarea turistică (AT) reprezintă principala modalitate de punere de acord a

dezvoltării turistice cu necesitatea protejării mediului:

- AT favorizează sau nu includerea unor perimetre în circuitul turistic. Sunt

protejate zonele care se confruntă cu grave dezechilibre ecologice sau zone cu un statut

deosebit;

- Prin AT se poate controla riguros intensitatea fluxurilor turistice în fiecare

perimetru. Orice acţiune de amenajare presupune determinarea capacităţii optime de

primire a zonei şi echiparea la nivelul acesteia;

Exemple

Capacitatea optimă de primire = numărul maxim de turişti ce pot fi găzduiţi

simultan într-o staţiune, astfel încât toţi turiştii să beneficieze de toate dotările

şi să nu fie afectat echilibrul ecologic al zonei.

- AT se implică în protejarea mediului şi prin promovarea unei anumite strategii în

privinţa dimensiunilor staţiunilor;

- Prin constituirea de parcuri şi rezervaţii, prin promovarea unor forme “blânde” de

turism (fotosafari, bird-watching) se poate asigura o protejare eficientă a florei şi faunei;

23

- Realizarea de situri (din franceză, site) = ansamblu la care natura şi omul au

contribuit în mod egal pentru a crea o unitate şi o armonie;

- Adoptarea de soluţii constructive şi arhitectonice care să îmbine funcţionalitatea şi

estetica;

- Amenajări funciare, forestiere, hidrografice;

- Iniţiative legislative, programe de informare şi educare a populaţiei etc.

Identificaţi o zonă turistică şi exemplificaţi care este impactul turismului

asupra mediului prin menţionarea principalelor efecte negative ale dezvoltării

turismului.

U2.5. Rezumat

Turismul are multiple influenţe, atât negative, cât şi pozitive asupra vieţii

oamenilor şi a mediului înconjurător. Aceste “influenţe” se pot grupa în trei

categorii:

1. ecologice (impactul turismului asupra mediului înconjurător),

2. socio-culturale (impactul activităţii turistice asupra populaţiei locale) şi

3. economice (rolul turismului în dezvoltarea economică a zonei respective).


1. Care sunt obiectivele-cheie ale strategiei UE pentru Dezvoltare Durabilă?

2. Care sunt obiectivele strategice cuprinse în Strategia României pentru

dezvoltare durabilă?

3. Enumeraţi aspectele prin care se poate evidenţia rolul amenajărilor turistice în

protejarea mediului.

Temă de control

Prezentaţi problemele pe care le aduce turismul practicat într-o zonă pe care o

cunoaşteţi mediului înconjurător şi identificaţi care este rolul amenajărilor

turistice în protejarea mediului din zona respectivă.

24

Unitatea de învăţare 3. Metodologia amenajării turistice a teritoriului

Cuprins

U3.1. Introducere.......................................................................................................24


U3.3. Tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice.............................................25

U3.4. Zonarea turistică a teritoriului – componentă a amenajării turistice....................26

U3.5. Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului..........................................29

U3.6. Rezumat...........................................................................................................34


U3.1. Introducere

Amenajarea turistică a teritoriului este o acţiune interdisciplinară la care

contribuie economia şi organizarea turismului, ecologia, geografia, arhitectura,

ştiinţele naturii, geologia, sociologia, psihologia etc.

Principala modalitate de aducere în stare operaţională a ideilor privind

sistematizarea teritoriului şi amenajarea localităţilor din zonele cu potenţial

turistic este găsirea unor criterii clare de delimitare a zonelor turistice,

ierarhizarea lor şi stabilirea priorităţilor de dezvoltare. Zonarea turistică a

teritoriului pune economistului, sistematizatorului şî urbanistului probleme

concrete legate de profilul formelor de turism practicate într-o anumită zonă,

intensitatea activităţii turistice şi perspectivele de dezvoltare.



� Identifice tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice

� Cunoască criteriile de selecţionare a zonelor turistice în procesul de

amenajare turistică

� Descrie modalitatea de delimitare a unităţilor turistice teritoriale

� Cunoască tehnicile utilizate în amenajarea turistică a teritoriului

� Identifice care sunt caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de

amplasare a echipamentelor turistice


25

U3.3. Tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice

Există mai multe criterii după care se pot structura/clasifica localizările turistice.

In cele ce urmează vor fi prezentate câteva dintre cele mai folosite.

In funcţie de dimensiunile şi răspândirea în teritoriu a resurselor, localizările

turistice pot fi:

- univoce, atunci când implantările sunt legate de existenţa unui singur obiectiv sau

element de atracţie turistică, având valoare deosebită – cascada Niagara, piramidele,

cetatea de scaun a Sucevei etc, ce polarizează cererea. Amenajările sunt sumare, relativ

izolate şi în corelaţie strânsă cu indicele de atractivitate al obiectivului în cauză;

- plurivoce, atunci când localizarea se integrează într-un ansamblu de condiţii care

oferă o anumită specificitate (zonă cu monumente de artă, arhitectură, zonă cu izvoare

minerale sau ape termale; ţărm cu nisip; munte cu zăpadă etc.). Dotările sunt mai

complexe, luând forma unor centre turistice sau staţiuni;

- echivoce, specifice zonelor turistice relativ omogene, cu o arie largă de întindere,

fără o anumită particularitate. Dotările sunt mai numeroase, în forme simple şi complexe

şi pot fi localizate oriunde, urmărindu-se doar o relaţie sumară între elementele ofertei. In

decizia de amenajare dominantă este cererea – prin timpul de deplasare, oboseală,

cheltuielile generate. Astfel de localizări sunt reprezentative pentru ariile de turism din

preajma marilor aglomerări urbane.

In funcţie de natura spaţiului geografic, se poate vorbi despre:

- amenajarea siturilor (balneare) de litoral;

- amenajarea siturilor montane;

- amenajarea parcurilor şi rezervaţiilor naturale;

- amenajarea siturilor istorice şi arheologice;

- amenajarea staţiunilor termale;

- amenajarea zonelor rurale;

- amenajarea zonelor periurbane etc.

In funcţie de relaţiile cu elementele definitorii ale teritoriului şi distribuţia

cererii, există:

- unităţi turistice izolate, punctiforme, oferind doar prestaţii specifice (cazare, masă,

un minim de agrement);

- localizări complexe (staţiuni, urbanizări) integrate regiunilor.

Caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de amplasare a

echipamentelor turistice sunt:

- unicitatea prestaţiei – fiecare localizare, indiferent de forma sau mărimea ei,

reprezintă un caz particular, unic, chiar şi în cazul unor arii geoturistice mari şi relativ

omogene, deoarece:

26

o Resursele au o mare varietate de forme de manifestare şî parametrii de

calitate (clima, vegetaţia, fauna, monumentele etc.);

o Intră în alcătuirea unei zone sau produs turistic în proporţii diferite;

o Condiţiile socioeconomice sunt diferite pentru fiecare perimetru;

o Calitatea şi diversitatea serviciilor oferite este diferită.

- localizarea turistică se face “la sursă” – datorită caracterului rigid, netransferabil

al ofertei, staţiunile se amenajează la locul “materiei prime”, al resurselor (plajă, izvor

mineral, munte, monumente etc.) şi se dimensionează în funcţie de volumul şi

atractivitatea acestora;

- localizarea turistică este îndepărtată de piaţa cumpărătorului – consumarea

produsului turistic presupune deplasarea cererii, deci a turistului:

o este necesară realizarea unor amenajări complexe, care să ofere turistului o

paletă largă de prestaţii, în măsură să acopere toate nevoile sale;

- polivalenţa amenajărilor – urmare a cuprinderii tot mai largi a fenomenului

turistic, amenajările trebuie să asigure un nivel ridicat de diversitate şi complexitate a

dotărilor şi serviciilor care să permită satisfacerea nevoilor unor segmente variate de

turişti şi să atragă fluxuri mai consistente;

- amenajările turistice se integrează tendinţei de “expansiune a terţiarului” –

amplasarea va fi favorizată în zonele cu un nivel de dezvoltare economico-socială mai

ridicat, cu o infrastructură bine pusă la punct (amenajare suprastructurală).

U3.4. Zonarea turistică a teritoriului – componentă a amenajării turistice

Delimitarea zonelor turistice se face în funcţie de resursele existente,

determinându-se astfel profilul dominant al fiecărui perimetru.

Dezvoltarea şi amplasarea noilor amenajări se face în concordanţă cu potenţialul

fiecărei zone, exprimat prin următoarele aspecte:

- suprafaţă

- condiţii climatice;

- vegetaţie;

- resurse balneare;

- vestigii culturale;

- bază de materii prime;

- Surse de apă, energie;

- Căi de comunicaţie;

- Posibilităţi de recrutare a forţei de muncă etc.

Fundamentarea acţiunilor de zonare se realizează pe baza unor studii

pluridisciplinare:

- geografie

- economie

27

- sociologie

Criteriile de selecţionare a zonelor turistice se încadrează în următoarele categorii mari:

- condiţiile naturale – calitatea şi caracteristicile acestor elemente:

o geologia şi geomorfologia teritoriului

o Climatologia

o Fauna şi flora

o hidrologia

- bogăţia cultural-istorică – prezenţa elementelor, originalitatea şi valoarea lor,

starea de conservare a acestora, costurile restaurării şî protejării:

o vestigii arheologice

o monumente istorice şi din epoca contemporană

o elemente de folclor

o tradiţii şi arhitectură locală

o serbări, festivaluri etc

- condiţiile sociale şi economice – element favorizant al amenajărilor turistice:

o demografia teritoriului (dinamică, structură, ocupare) şi disponibilităţile de

forţă de muncă

o dezvoltarea diferitelor ramuri economice (industrie, agricultură, comerţ,

turism)

o nivelul de trai

o receptivitatea faţă de turism

- infrastructura – defineşte cadrul general al funcţionării amenajărilor turistice:

o căi şi mijloace de acces

o echipamente de telecomunicaţii

o reţeaua instituţiilor sanitare

o surse de energie şi apă etc

- echipamentul general de cultură şi odihnă – punct de plecare în realizarea

viitoarelor amenajări şi ca elemente de determinare şi orientare a investiţiilor:

o mijloace de găzduire (hoteluri, reşedinţe secundare, camere la particulari

etc)

o unităţi de alimentaţie

o echipament cultural şi sportiv-recreativ

o mijloace de primire (agenţii de turism, dispecerate de cazare, centre de

informare turistică etc)

o unităţi comerciale

- legislaţia şi reglementările în vigoare – rol stimulator sau restrictiv în funcţie de

regimul juridic al fiecărui perimetru:

28

o reglementările privind protejarea mediului

o regimul construcţiilor

o orientările în concepţia de sistematizare

În selecţia zonelor se impune evaluarea fiecărui criteriu şi a ansamblului acestora

pentru:

- determinarea “vocaţiei regiunii”;

- ierarhizarea zonelor;

- stabilirea priorităţilor în acţiunile de amenajare.

Un alt aspect extrem de important îl reprezintă DELIMITAREA UNITĂŢILOR

TERITORIALE. Obiectivul acestui demers îl constituie definirea tipologiei şi structurii

optime a implantărilor. In concordanţă cu complexitatea resurselor turistice şi cu

funcţionalitatea lor au fost stabilite următoarele categorii:

- obiectivul sau punctul turistic – element de atracţie turistică, suficient de

interesant pentru a motiva deplasarea turiştilor (monument al naturii, obiectiv istoric,

manifestare culturală etc.), ce se constituie în obiect de amenajare la nivel local;

- localitatea sau centrul turistic – o aşezare rurală sau urbană, cu funcţii economice

şi sociale dezvoltate care concentrează în interior sau în imediata apropiere o varietate de

obiective:

o Localităţi turistice cu funcţie exclusiv sau dominant turistică – staţiuni

o Localităţi turistice cu profil economico-social complex, unde turismul

deţine un loc mai mult sau mai puţin important – oraşe

- complexul turistic – suprafaţă de întindere nu prea mare ce grupează mai multe

obiective şi localităţi turistice, având o relativă omogenitate (cursul unei ape, un masiv

muntos, o depresiune etc). Se caracterizează printr-o mare concentrare a resurselor

turistice în teritoriu şi este pretabilă valorificării superioare, amenajării unitare şi eficiente.

In acest sens se conturează ca entitate în amenajarea teritoriului.

- zona (arealul turistic) – un teritoriu întins, cu o diversitate de forme de relief,

alcătuită din mai multe puncte, localităţi şi complexe turistice. Zona se înscrie ca o

omogenitate relativă, elastică a teritoriului, suficientă pentru a impune forma principală

sau dominantă de turism şi amenajarea corespunzătoare. Ca unitate de exploatare turistică

ea constituie baza studiilor de sistematizare şi dezvoltare la nivel naţional.

- regiunea turistică – o arie teritorială ce acoperă o suprafaţă foarte întinsă, în care

trăsăturile dominante ale vieţii economice şi sociale sunt marcate de activitatea turistică.

Procesul de zonare/alocare a spaţiilor presupune desfăşurarea unor acţiuni de

identificare (individualizare) şi evaluare a resurselor. Identificarea presupune

realizarea unui inventar sau structurarea lor în raport cu ideea de amenajare.

29

In anul 1998, Institutul Urban Proiect a realizat un studiu privind delimitarea

zonelor de interes turistic deosebit, cu condiţii prioritare de dezvoltare, ce a avut la bază

studii de specialitate realizate de Institutul de Cercetări pentru Turism.

Pentru evaluarea şi ierarhizarea unităţilor-administrativ teritoriale a fost aleasă,

pornindu-se de la elementele componente ale valenţelor turistice, metoda arborilor de

analiză pe criterii de bază şi subcriterii, atribuirea nivelurilor de apreciere făcându-se

printr-un procedeu de ponderare a unui total de 100 de puncte4. Acordarea punctajelor pe

diferite componente a fost realizată în urma consultării cu specialiştii din diferite domenii

(economia turismului, amenajarea teritoriului, geografie, sociologie, arhitectură, geologie,

medicină etc.), operatori de turism în sectorul public şi privat, autorităţi publice centrale

sau locale, asociaţii de profil din turismul românesc, universităţi etc.

U3.5. Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului

Concepţia de amenajare a spaţiului variază în funcţie de datele tehnice ale teritoriului, dar

şi de nivelul şi modul de abordare a proiectului de amenajare.

Din punct de vedere al nivelului, se remarcă:

- abordarea interregională;

- naţională;

- regională;

- locală;

- sectorială.

In funcţie de modul de angajare şi soluţionare a problemelor:

- abordarea tradiţională – orientată pe realizarea echipamentelor punct cu punct –

construirea unui drum, unui port de agrement, unui sistem de alimentare cu apă etc. Ea

presupune elaborarea unor proiecte independente pentru fiecare obiectiv;

- abordarea sistemică – după ce sunt analizaţi factorii de amenajare, se elaborează în

detaliu toate alternativele de realizare a obiectivelor. Acţiunea este globală şi se

desfăşoară în mai multe faze:

o anteproiectul

o proiectul iniţial

o proiectul final

o programul operaţional

Conţinutul programului de amenajare se referă la organizarea funcţională a

teritoriului (înzestrarea turistică a acestuia) şi organizarea relaţiilor cu perimetrele din

afara zonei supusă amenajării.

Înzestrarea turistică a unei staţiuni cuprinde două categorii de elemente:

4 Erdeli, G., Gheorghilaş, A., op. cit., Anexa 3, p. 302-303.

30

- funcţionale (reşedinţa, restaurantele, serviciile, infrastructura generală)

- recreative (spaţiile deschise – plaje, păduri, parcuri, oblinzi de apă etc., amenajări

sportive, monumentele, muzeele, organizarea de manifestări cultural-artistice etc.)

Reşedinţa deţine locul cel mai important – punctul fix în funcţie de care se

orientează atât turistul, cât şi celelalte componente ale echipamentului statiunii. Este

alcătuită din mijloace de cazare, caracterizate prin: amplasare, mărime, confort, gama de

servicii oferite.

Restaurantele - caracterizate prin: amplasare, mărime, confort, varietate

tipologică – în corelaţie cu dimensiunile reşedinţei

Infrastructura generală – reţeaua căilor şi mijloacelor de transport = axa centrală

a întregului sistem turistic într-o staţiune

Tehnici utilizate în amenajarea turistică a teritoriului

- distribuirea în spaţiu a obiectivelor – cartografierea

- rezultatele economico-financiare ce pot fi obţinute – modele matematice şi

statistice: analiza input-output, multiplicatorul turistic, previziunea cererii, rentabilitatea

probabilă a investiţiilor

- elaborarea unor norme şi standarde referitoare la dimensiunile optime ale unei

staţiuni - criteriul esenţial în amenajarea zonelor turistice – permite evitarea fenomenului

de saturare a zonelor şi deteriorarea mediului

Normele de utilizare permit:

- determinarea capacităţii zonelor turistice, în număr de persoane, fundamentate pe

caracteristicile funcţionale ale suprafeţelor;

- determinarea nevoii de locuinţe (spaţii de cazare) în raport cu funcţiile şi destinaţia

zonelor (forma de turism ce va fi practicată);

- evaluarea şi determinarea capacităţii mijloacelor de transport şi a terminalelor

(gări, aerogări, autogări)

- evaluarea şi determinarea capacităţii zonelor unde se vor derula activităţile de

loisir: plaje, pante pentru schi, drumuri marcate etc.

- evaluarea şi determinarea capacităţii teritoriului în raport cu urbanizarea ţării.

Aceste evaluări reprezintă modul de determinare a capacităţii resurselor = carrying

capacity.

Trebuie respectate o serie de cerinţe (limite) fundamentale pentru elaborarea

normelor şi standardelor:

- pragul de toleranţă – element de caracterizare a mediului;

- pragul de confort – limită de densitate a turiştilor şi constructiilor pentru a evita

supraaglomerarea şi diminuarea calităţii resurselor;

31

- pragul fizic – o limită pentru expansiunea turismului (o cotă de exploatare turistică a

unei zone).

Metode de determinare a normelor – zonarea

Exemple

Modelul polonez:

- spaţii de amenajare turistică intensivă – 150-500 locuri de cazare/kmp

- spaţii amenajate moderat – 40-300 locuri de cazare/kmp

- spaţii cu amenajare turistică extensivă – 10-50 locuri de cazare/kmp

Exemple

Modelul de zonare din SUA şi Canada – trepte de intensitate a activităţii

turistice:

- zone de loisir de mare densitate

- zone generale de loisir în aer liber

- zone cu mediu natural

- zone naturale excepţionale

- zone primitive

- zone culturale şi istorice

In alte ţări se apreciază că un spaţiu turistic amenajat raţional trebuie să cuprindă:

- o zonă cu echipamente turistice de găzduire

- o zonă de penetraţie turistică în mediul natural

- o zonă de protecţie, inglobând terenurile circumscrise celor două zone

Altă metodă folosită este nivelul de intensitate sau unităţi de echipamente turistice pe

locuitor:

Exemple

- un teren de sport la 500-2500 locuitori

- un parc urban de 50 ha la 50.000 locuitori

- un teren de tenis la 2000 locuitori

- un teleschi pentru un complex cu 500 turişti

- o telecabină pentru o staţiune cu peste 3000 locuri de cazare.

Exemple

Metoda densităţii

- 3000 persoane pentru plajele foarte frecventate

- 1000 persoane pentru plajele liniştite

- 8 ambarcaţiuni de agrement pe 1 ha oglindă de apă

32

Caracteristicile şi tendinţele cererii şi relaţiile ofertă-cerere se constituie ca

teoreme sau ipoteze de lucru în modelarea matematică a acţiunilor de amenajare (P.

Defert):

- fiind dată o zonă unică a pieţei turistice situată într-un spaţiu regional izotrop,

importanţa localizării este invers proporţională cu distanţa; staţiunile turistice se vor situa

pe cercuri concentrice potrivit diversităţii resurselor;

- existând mai multe zone ale pieţei turistice, cu ponderi relativ egale ca mărime,

situate la distanţe comparabile de resurse, importanţa localizărilor este în funcţie de

valoarea sau originalitatea resurselor respective;

- în raport cu mai multe resurse virtuale de aceeaşi valoare, situate la distanţă egală

de mai multe zone de piaţă cu amplitudinea diferită, importanţa localizării pentru fiecare

resursă depinde de masa potenţială a vizitatorilor disponibili pentru fiecare zonă a pieţei;

- la zone de piaţa egale şi egal distanţate într-un spaţiu izotrop şi în condiţiile unor

resurse cu valoare identică în ceea ce priveşte originalitatea, importanţa localizărilor

depinde de calitatea ofertei;

- dacă toţi factorii au valoare egală, dezvoltarea localizărilor este corelativă cu

importanţa anterioară a staţiunii deja existente.

Relaţiile ofertă-cerere, surprind influenţa costului şi duratei deplasării asupra

fluxurilor turistice, zonele de piaţă generatoare de turişti etc:

- oferta turistică şi cererea sunt concentrate în două puncte sau arii teritoriale

restrânse, situate la o anumită distanţă

- oferta turistică dispersată într-o arie relativ largă şi cererea concentrată

- oferta turistică concentrată şi cererea dispersată (la dimensiunile unei ţări sau chiar

zone mai largi în cazul turismului internaţional);

- oferta şi cererea dispersată.

Principii de amenajare turistică

1. Principiul integrării armonioase a construcţiilor – infrastructură şi echipamente

turistice – în condiţiile naturale

a. Dotările turistice trebuie să sporească şi nu să diminueze valoarea

resurselor

b. Ele trebuie să se subordoneze dominantei dată de condiţiile naturale,

istorice etc

c. Asigurarea legăturilor zonei turistice cu teritoriile învecinate

2. Principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive

a. Dotările unei zone turistice trebuie să se prezinte sub forma unui sistem

polifuncţional, suplu, transformabil, capabil să se adapteze dinamicii şi mutatiilor în

structura cererii

33

b. Diminuarea efectelor negative ale rigidităţii amplasamentelor

3. Principiul corelării activităţii principale şi recepţiei secundare

a. Dezvoltarea activităţilor şi dotărilor cu caracter recreativ

b. Dezvoltarea serviciilor suplimentare asigură modernitate şi elasticitate

staţiunilor

4. Principiul interdependenţei reţelelor

a. Peste sistemul de organizare a vieţii populaţiei permanente se suprapune

unul destinat turiştilor

b. Organizarea turistică trebuie să urmărească integrarea fluxurilor turistice

cu populaţia rezidentă

c. Dezvoltarea unor relatii de intercondiţionare, de completare şi de sustinere

reciprocă

5. Principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem de reţele

a. Mai multe reţele: reteaua resurselor naturale, reţeaua de activităţi-servicii,

reţeaua unitătilor de recepţie, reţeaua echipamentelor de infrastructură generală

b. Structurarea zonei trebuie să asigure vizitatorului accesul uşor, comod spre

toate componentele reţelei

c. O ordonare şi o ierarhizare în teritoriu

d. Staţiunea va fi concepută ca un sistem integrat în interiorul căruia sunt

repartizate raţional zonele de locuit, spaţiile verzi, zonele de plimbare, centrele comerciale

etc

6. Principiul rentabilităţii directe şi indirecte

a. Rentabilitatea directă (desfăşurarea unei activităţi turistice eficiente)

b. Efectele pozitive asupra altor ramuri şi activităţi prezente în zonă (efectul

multiplicator)

c. Efectele sociale ale dezvoltării turistice

Să ne reamintim...

Există mai multe criterii după care se pot structura/clasifica localizările

turistice.

Procesul de zonare/alocare a spaţiilor presupune desfăşurarea unor acţiuni de

identificare (individualizare) şi evaluare a resurselor.

Concepţia de amenajare a spaţiului variază în funcţie de datele tehnice ale

teritoriului, dar şi de nivelul şi modul de abordare a proiectului de amenajare.

In procesul de amenajare a teritoriului în scopuri turistice trebuie respectate o

serie de principii de amenajare turistică.

34

U3.6. Rezumat

Caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de amplasare a

echipamentelor turistice sunt:

- unicitatea prestaţiei

- localizarea turistică se face “la sursă”

- localizarea turistică este îndepărtată de piaţa cumpărătorului

- polivalenţa amenajărilor

- amenajările turistice se integrează tendinţei de “expansiune a

terţiarului”

Principiile de amenajare turistică:

- Principiul integrării armonioase a construcţiilor

- Principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive

- Principiul corelării activităţii principale şi recepţiei secundare

- Principiul interdependenţei reţelelor

- Principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem de reţele

- Principiul rentabilităţii directe şi indirecte

U3.7.Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Care sunt criteriile de selecţionare a zonelor turistice în procesul de

amenajare turistică?

2. Precizaţi tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice

3. Descrieţi modalitatea de delimitare a unităţilor turistice teritoriale

4.Care sunt caracteristicile de care se ţine seama în deciziile de amplasare a

echipamentelor turistice?

Temă de control

1. Menţionaţi şi exemplificaţi categoriile de resurse turistice naturale din

România.

2. Menţionaţi şi exemplificaţi categoriile de resurse turistice culturale din

România.

3. Pe site-ul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului există lista

localităţilor atestate ca staţiuni turistice de interes naţional şi local. Extrageţi

această listă, precum şi criteriile de atestare a staţiunilor turistice.

35

Unitatea de învăţare 4. Amenajarea turistică a litoralului

Cuprins

U4.1. Introducere.......................................................................................................35


U4.3. Criterii şi norme de amenajare turistică a litoralului .........................................35

U4.4. Experienţa internaţională în domeniu ...............................................................39

U4.5. Modele de amenajare a litoralului ....................................................................43

U4.6. Rezumat ...........................................................................................................48


U4.1. Introducere

Turismul de litoral a cunoscut o creştere continuă în toate ţările care dispun

de condiţii naturale specifice. Zonele de litoral prezintă şi astăzi o mare forţă

de atracţie, deşi cererea turistică s-a diversificat mult şi comportamentul

turiştilor a căpătat noi dimensiuni. Concepţia de organizare, soluţiile

adoptate, tipologia implantărilor, localizarea amplasamentelor se

particularizează în raport cu trăsăturile cadrului natural, în principal ale plajei

şi mării. Consacrarea curei helio-marine în practica turistică internă şi

internaţională a cunoscut mai multe faze, fiecare cu un specific propriu ca

amenajare şi modalitate de valorificare turistică.



� Cunoască criteriile şi normele de amenajare turistică a litoralului

� Înveţe din experienţa internaţională în domeniu

� Identifice soluţiile (tipurile) principale de amenajare a litoralului

� Aibă un punct de reper în propunerea unui nou plan de amenajare a

staţiunilor


U4.3. Criterii şi norme de amenajare turistică a litoralului

Litoralul este recunoscut ca destinaţie turistică de aproximativ două secole. De

asemenea, prezintă o complexitate de potenţial turistic cu componente naturale (plaje

stâncoase şi nisipoase, apa mării, bioclimat, peisaje de faleză muntoasă, de platou sau ale

36

insulelor din larg, uneori şi factori naturali de cură (vezi România, Italia, Franţa, Crimeea,

etc.), dar şi create de om (vestigii cultural istorice, dotări portuare, aşezări rurale şi

urbane, echipamente turistice).

Dar, litoralul prin poziţia sa la interferenţa mare-uscat, configuraţia şi

dimensiunile plajei (de regulă îngustă şi limitată ca suprafaţă) este un mediu fragil, atât

datorită dinamicii intense a proceselor marine, care conduc la modificări continue şi

uneori profunde (vezi plaja Mamaia şi faleza de la Saturn), cât şi presiunii exercitate din

partea turiştilor. Toate acestea sunt elemente de bază în găsirea modelelor adecvate de

amenajare şi organizare a spaţiului pe litoral.

Staţiunile turistice de litoral sunt, în general, dimensionate în funcţie de suprafaţa

plajelor, dar mai trebuie avut în vedere, pentru anumite staţiuni, existenţa unor factori

naturali terapeutici, care pot atrage, de asemenea, un număr foarte mare de turişti

(staţiunile Eforie Nord, Mangalia, Saturn).

In funcţie de caracteristicile naturale ale plajei şi mării se stabilesc soluţiile şi

concepţiile de organizare, respectiv tipologia implantărilor şi localizarea

amplasamentelor. Mărimea unei staţiuni litorale este dictată de capacitatea de suport a

plajelor, avându-se în vedere următorii parametri1:

- suprafaţa exploatabilă a plajelor;

- capacitatea optimă de primire a plajei;

- simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă;

- capacitatea zilnică a plajei.

1) Suprafaţa exploatabilă a plajelor este determinată de condiţiile concrete ale

configuraţiei şi ale cadrului natural de ansamblu. Din experienţa internaţională

se constată că o exploatare efectivă a plajei se poate face pe o lăţime de circa

50 m, terenurile situate mai în adâncime fiind ocupate cu alte amenajări ca:

jocuri de plajă, umbrele, vestiare, plantaţii etc. Plajele cu lăţimi de peste 100 m

contribuie la sporirea gradului de confort, asigurând menţinerea cadrului

natural – vegetaţie de protecţie, dune de nisip, zone adăpostite de vânt etc.,

fără a spori însă gradul de utilizare a ţărmului, întrucât cura heliomarină pierde

din eficienţă la peste 50 m distanţă de la apă.

2) Capacitatea optimă de primire a plajei. Numărul de vizitatori sosiţi pe plajă

este un indicator determinant atât pentru stabilirea capacităţii plajei şi implicit

a staţiunii, cât şi pentru fixarea nivelului de confort la zona de plajă sau a

categoriei de utilizare. Prin aceasta se exprimă atât nivelul de ocupare a plajei

în raport cu lăţimea acesteia, cât şi ocuparea mării, ocupare foarte variabilă în

funcţie de configuraţia şi adâncimea fundului mării.

1 Erdeli, G., Gheorghilaş, A., op. cit., p. 130-132.

37

Nivelul de ocupare a plajei este deci condiţionat de suprafaţa acesteia (lăţimea,

lungimea), ca şi de norma de spaţiu afectat unui vizitator (m2 sau ml). Capacitatea optimă

a plajei se stabileşte după formula:

,/

N

LSCo = unde:

Co = capacitatea optimă potenţială (vizitatori);

S = suprafaţa plajei (m2);

L = lungimea ţărmului cu plaje (ml)

N = norma de spaţiu afectat unui vizitator în m2 (Np) sau ml (Nt) în raport cu

modul de folosire a plajei şi cu lăţimea acesteia sau lungimea ţărmului.

Experienţa ţărilor cu turism litoral dezvoltat, permite să luăm în considerare

următoarele norme de spaţiu pentru plajă sau linie de ţărm:

a) Numărul de vizitatori pe m2 de plajă:

)/vizitatorm(vizitatori

plaja m 22

=pN

Această normă este condiţionată de gradul de utilizare a plajei, astfel:

- ocupare intensivă (4-6 m2/vizitator), când se consideră că plaja nu este ocupată cu

alte activităţi în afară de cele de cură heliomarină;

- ocupare medie (6-8 m2/vizitator), când se iau în considerare aceleaşi condiţii ca

mai sus, dar sunt şi unele amenajări reduse;

- ocupare largă (8-12 m2/vizitator), în situaţia plajelor a căror lăţime depăşeşte 80-

100 m şi unde, în partea îndepărtată de ţărm, se amenajează dotări pentru sport,

agrement, alimentaţie, plantaţii de protecţie etc.

b) Numărul de metri de ţărm pe vizitator:

)/( vizitatormlmltarm

vizitatoriN t =

Această normă este diferenţiată în raport cu dimensiunea (lăţimea) şi gradul de utilizare a

plajei, conform tabelului 4.1.

Tabelul 4.1. Număr de metri ţărm pe vizitator

Ml/vizitator

Gradul de utilizare

Tipul de plajă

intensivă medie largă

Ingustă (10-20 m lăţime) 5 3 Este neeconomică

Medie (21-60 m lăţime) 6-10 5-7 3-5

Largă (61-100 m lăţime) 10-15* 8-10 5-7

* nu se recomandă, deoarece se aglomerează fâşia de plajă de lângă apă.

38

3) Simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă. Se stabileşte luând în considerare că

durata medie a unei şedinţe de plajă în luna iulie, în condiţiile climatului marin românesc

este de aproximativ 3 - 4 ore şi că intervalul optim de plajă în aceeaşi lună, se extinde pe

o perioadă de 7 - 8 ore (între 9,00 - 17,00). Se apreciază că în condiţiile ţării noastre,

sporul de capacitate zilnică a plajelor, rezultat din nesimultaneitatea prezenţei pe plajă a

vizitatorilor este exprimat prin indicele de simultaneitate (Is) egal cu 1/3 din numărul de

vizitatori potenţiali în funcţie de condiţiile specifice locale, de profilul staţiunii şi de

nivelul de dotare a acesteia cu amenajări pentru cură şi tratamente, activităţi cultural-

recreative şi activităţi balneoturistice, care pot constitui pentru vizitatorii staţiunii atracţii

turistice suplimentare. În urma cercetărilor efectuate de specialiştii din balneologie şi de

către cei din domeniile adiacente, în perioada considerată optimă pentru plajă, rezultă că

indicele de simultaneitate (Is) poate să varieze între 1,20 şi 1,35 sau chiar 1,40.

4) Capacitatea zilnică a plajei, exprimă numărul de vizitatori ce pot folosi zilnic plaja şi,

pe baza ei, ţinând cont şi de factorii naturali de tratament balnear existenţi în staţiune, se

stabileşte mărimea acesteia şi în special capacitatea structurilor turistice.

Referitor la capacitatea structurilor de alimentaţie publică se consideră optim un raport

locuri în alimentaţie/locuri de cazare de 1,2 – 1,5, cu valori mai mari pentru staţiunile care

au un agrement mai dezvoltat.

Se calculează pe baza formulei: soz ICC ×= , unde:

Cz = capacitatea zilnică a plajei;

Is = indicele de simultaneitate (variabil între 1,20 şi 1,35 sau chiar 1,40 în raport direct cu

nivelul de dotare şi echipare a staţiunii);

Co = capacitatea optimă potenţială a plajei.

Turismul de litoral deţine o poziţie preferenţială între destinaţiile de vacanţă:

- aproape jumătate din numărul total al vacanţelor (Franţa, Italia, Marea Britanie,

SUA, Belgia);

- 1/3 din circulaţia turistică internaţională este atrasă de ţările riverane Mării

Mediterane: Spania, Franţa, Grecia, Maroc, Algeria, Tunisia;

- cea mai mare parte a emisiei turistice din Anglia, Germania şi ţările nordice se

îndreaptă spre litoralul ţărilor din sudul continentului;

- locul Asiei de Sud-Est şi Pacific în circulaţia turistică internaţională este expresia

solicitărilor din sezonul estival.

In ultimii ani însă se constată o stabilizare a fluxurilor turistice spre aceste

destinaţii2:

2 Flash EB No 291– Survey on the attitudes of Europeans towards tourism, wave 2, Analytical report, p. 6

39

- 20% dintre turiştii europeni au menţionat în anul 2008 ca motivaţie majoră

« vacanţe la mare – soare, plajă »;

- 17 ţări din cele 27 membre UE au plasat litoralul pe locul 2 în « Top 3 motivaţii

de vacanţă în 2008 »;

- doar 2 ţări au plasat litoralul pe primul loc (Danemarca şi Austria) ;

- 5 ţări nu au menţionat litoralul între primele 3 motivaţii.

In egală măsură, trebuie menţionate şi câteva mutaţii structurale ale cererii

turistice de care trebuie ţinut cont în amenajarea turistică a zonelor de litoral:

- deplasarea lentă de la turismul în grup spre turismul individual;

- creşterea independenţei turistului care îşi organizează singur programul şi îşi

asigură unele servicii (pregătirea hranei);

- creşterea preferinţei pentru locuinţele individuale proprii sau închiriate, pentru

apartamente mobilate, pentru camping-caravaning;

- extinderea naturalismului ca formă a turismului de litoral;

- diversificarea activităţilor recreative şi sportive în dauna plajei:

- iahting, schi, scufundări, surfing;

- construirea de porturi de agrement, cluburi nautice, şcoli de navigaţie,

scufundări;

- alte sporturi: tenis, golf;

- organizarea de festivaluri.

- organizarea activităţii în formula “club de vacanţă”;

- afirmarea turismului social.

Stabiliţi, pe baza datelor furnizate de Anuarul Statistic al României şi pe

baza studiilor realizate de Insomar (www.mdrt.ro) ce poziţie deţine

turismul de litoral între destinaţiile de vacanţă ale românilor.

U4.4. Experienţa internaţională în domeniu

Litoralul – zona de contact între elementele terestre şi hidrologice, zonă propice

celor mai diverse activităţi, spaţiu limitat prin definiţie, a devenit o piesă-cheie în

amenajarea turistică din numeroase ţări, sub acţiunea unor tendinţe conjugate sau

cumulate. S-a produs o adevărată explozie a utilizării ţărmurilor, ceea ce a ascuţit

competiţia între funcţiile acestui spaţiu îngust3. Trei funcţii cu o creştere rapidă sunt

prezente:

- extinderea instalaţiilor industriale-portuare de mare anvergură, a implantărilor

nucleare, mari consumatoare de apă, întâlnite în zonele costiere;

3 Manolescu, I. T., Evaluare şi amenajare turistică a teritoriului. Strategii de amenajare şi dezvoltare

durabilă, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p. 133-134.

40

- afirmarea urbanizării prin crearea de noi aglomeraţii urbane, prin extinderea celor

existente şi prin dezvoltarea echipamentelor edilitare aferente acestora;

- consacrarea curei helio-marine în practica turistică internă şi internaţională şi

concentrarea în zonele de litoral a unei părţi importante a circulaţiei turistice.

Se disting trei tipuri de dezvoltare turistică4:

1. Numărul şi întinderea populaţiei existente, precum şi vitalitatea şi diversitatea

activităţilor acesteia înainte de introducerea turismului;

2. Natura spontană sau planificată a facilităţilor turistice oferite;

3. Natura localizată sau extinsă a zonei turistice.

Vom exemplifica, în continuare, prin câteva dintre zonele turistice devenite celebre

în amenajarea turistică a litoralului.

Dezvoltare spontană – Costa Brava – Coasta de Azur. In ambele cazuri turismul

s-a dezvoltat în mod spontan.

Exemple

Riviera franceză (Coasta de Azur)

- prima etapă – venirea în regiune a persoanelor înstărite (sec. XVIII-

sec XIX) – a determinat apariţia unor staţiuni (Cannes şi Nisa) şi construirea

de vile pe pantele din spatele litoralului

- a doua etapă (după al II-lea război mondial) - dezvoltarea turismului

de masă pe timp de vară, construcţii în josul pantelor, în lanţ, masive,

neorganizate, pe litoralul dintre centrele urbane deja existente.

Strategiile de amenajare a litoralului sunt orientate către:

a. Dezvoltarea diverselor manifestări ale turismului de coastă (plajă, înot, sporturi

nautice, tratamente balneare etc.) şi a mijloacelor de agrement necesare;

b. Protejarea siturilor şi monumentelor existente în zonă, ca şi a litoralului. Aceasta

impune ca, în paralel cu dezvoltarea şi modernizarea bazei materiale, precum şi cu

mărirea zonei de coastă amenajate (în lungime şi în lăţime), să se asigure şi conservarea

moştenirii istorice şi culturale din aceste spaţii. Se urmăreşte astfel să se armonizeze

extinderea turismului (spaţii, echipamente, frecvenţă) cu acţiunile de conservare a

litoralului.

Exemple

Costa Brava (Spania)

- faza aristocratică a turismului a fost aproape inexistentă aici, regiunea

cuprinzând mici porturi pescăreşti, puţină agricultură şi o industrie de

prelucrare a plutei; puţine căi de acces pe coastă sau între acestea şi oraşele

din interiorul ţării;

4 Pearce, D., Tourism development, 2nd ed., John Wiley & Sons, New York, 1989, p. 59-61.

41

- perioada postbelică a determinat sosirea turiştilor pe perioada de vară,

datorită coastei şi climei atrăgătoare, preţurilor relativ scăzute. Cererea a

depăşit oferta, regiunea nefiind echipată pentru asemenea activităţi. S-a

construit în mod neorganizat;

- introducerea unor măsuri de planificare, reorganizare spaţială a

regiunii: facilităţile turistice s-au dezvoltat de-a lungul coastei, infrastructura

s-a modernizat, au fost create căi de acces care leagă coasta nu numai de

restul regiunii, ci şi de restul Spaniei sau Europei. A apărut astfel o unitate

funcţională, dar multe dintre activităţile tradiţionale continuă în zonă.

Dezvoltare planificată şi localizată – coasta Mării Negre

- Litoralul românesc şi bulgăresc al Mării Negre – plat, jos şi nisipos – a fost

dominat de trei mari porturi (Constanţa, Varna şi Burgas), în afara acestor centre existând

o populaţie şi activităţi reduse.

- În perioada postbelică, guvernele socialiste au început un program de extindere a

turismului, pentru a îmbunătăţi influxul de valută şi a promova turismul social.

- Decizia de a dezvolta turismul a fost conştientă şi planificată (s-a analizat piaţa, s-

a evaluat capacitatea plajelor) şi a precedat orice activitate turistică în zonă.

- Posesia colectivă a terenului şi rolul statului în finanţarea proiectelor a condus la

construcţia rapidă a unor complexe de vacanţă de mari dimensiuni (15.000-25.000

paturi): Mamaia – Ro, Zlatni Pjasac – BG.

- Aceste staţiuni funcţionale şi foarte bine delimitate nu au avut aproape niciun

efect asupra organizării anterioare a regiunii, care continuă să fie dominată de porturile

mari.

Exemple

Staţiunea Mamaia, amplasată pe litoralul Mării Negre la nord de

Constanţa, a fost dezvoltată iniţial în anii 1890 o dată cu amenajarea căii

ferate. Staţiunea a înflorit după 1919 o dată cu înfiinţarea unui cazinou şi

apariţia unor vile opulente şi a devenit reşedinţa de vară a regelui Ferdinand.

Oricum, în anii 1960 Mamaia a cunoscut o dezvoltare pe scară largă iniţiată

de regimul socialist pe fâşia ingustă de litoral între Lacul Sutghiol (unul din

cele mai mari lacuri cu apă dulce din România) şi Marea Neagră, pe o

suprafaţă de peste 215 hectare.

Dezvoltare masivă – Languedoc – Roussillon (Franţa)

Pe litoralul francez Languedoc – Roussillon existau unele staţiuni mici, dar înainte de

operaţiunea de dezvoltare masivă din anii 1960, potenţialul turistic al regiunii nu era

exploatat aproape deloc.

42

Exemple

Operaţiunea de dezvoltare Languedoc – Roussillon diferă de

planurile/proiectele privind Marea Neagră prin faptul că planurile nu au

inclus numai construcţia de noi unităţi funcţionale, ci şi extinderea şi

redezvoltarea centrelor deja existente. În plus, acestea sunt legate între ele de

o infrastrucură care unifică regiunea.

Statul joacă un rol esenţial în dezvoltarea staţiunilor funcţionale, dar sectorul

privat are rolul major în operaţionalizarea strategiilor de dezvoltare.

Exemple

Litoralul românesc al Mării Negre

Două segmente:

- sectorul nordic (143 km) situat între Delta secundară a Chiliei şi

Constanţa – cuprinde o porţiune din RBDD – ţărm jos şi nisipos, format din

cordoane litorale şi bancuri de nisip, alimentate de aluviunile Dunării;

- sectorul sudic (85 km) situat intre Constanţa şi Vama Veche – ţărm

înalt, cu faleze de până la 15 m deasupra nivelului mării.

Probleme specifice ale amenajării litoralului românesc al Mării Negre

- problema mediului – ca pentru toate zonele litorale

o poluarea din partea turiştilor;

o poluarea la distanţă sau a mediului marin instabil prin excelenţă

(transformările regimului hidrologic în tot bazinul Dunării, activităţile generatoare de

deşeuri solide şi lichide).

- degradarea ţărmurilor

o barajele opresc aportul natural de aluviuni grosiere (Porţile de Fier I şi II,

dar si cele de pe râurile interioare, afluenţi ai Dunării). Apele se reîncarcă cu aluviuni

fine, erodând malurile argiloase. Consecinţa: plajele pierd din suprafeţele utile, sunt

afectate chiar fundaţiile unora dintre construcţiile de pe malul mării. Adincirea bruscă ce

apare în unele zone chiar la apropierea liniei de ţărm pune în pericol viaţa turiştilor;

o poluare, datorită încărcării apelor cu nutrienţi proveniţi de la îngrăşăminte,

detergenţi, apele epurate şi „conduşi” de Dunăre în mare. Scoicile sunt cele mai afectate,

murind în masă şi fiind prezente tot mai mult pe plajă (atrag muşte, emană mirosuri

neplăcute etc);

o digurile de agrement de pe litoral aduc mâl la mal. – efectele secundare

(efectul de dig – curenţii din spatele lor permit depunerea aluviunilor in suspensie din apa

marină sub formă de mâl pe nisipul curat;

43

o Poluarea locală contribuie la efectele alergogene ale celor care se scaldă în

mare – meduză tipică pentru apele poluate .

- reglementări juridice inconsistente

o Legea Protecţiei mediului;

o Legea Apelor, nu stipulează nimic despre modul cum trebuie să fie

gestionat litoralul;

o Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2006 Privind utilizarea plajei

Marii Negre şi controlul activităţilor desfăşurate pe plajă;

o Legea nr. 274/2006 Pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului

nr. 19/2006 privind utilizarea plajei Marii Negre şi controlul activităţilor desfăşurate pe

plaja;

o OMT 485/2009 Pentru aprobarea Normelor metodologice privind

autorizarea plajelor în scop turistic;

o clasificarea plajelor.

U4.5. Modele de amenajare a litoralului

Concepţia de organizare, soluţiile adoptate, tipologia implantărilor, localizarea

amplasamentelor se particularizează în raport cu trăsăturile cadrului natural, în principal a

plajei şi mării.

Un rol definitoriu îl au:

- lungimea, lăţimea şi orientarea plajei;

- regimul eolian;

- curenţii;

- înălţimea valurilor;

- adâncimea apei;

- accesul la plajă;

- intrarea în apă;

- înălţimea falezei etc.

Procesul de amenajare a zonelor de litoral presupune:

- dimensionarea noilor localizări;

- alegerea modelului de amplasare.

1. In dimensionarea noilor localizări se porneşte de la identificarea suprafeţelor posibil

de amenajat şi normele convenţionale existente.

Normele sunt exprimate sub forma:

- mp suprafaţă plajă (mp suprafaţă teren) pentru un loc de cazare – 2 mp plajă

(nisip) + 8 mp teren pentru un loc de cazare – 5-6 mp – 8 mp plajă/loc cazare;

- număr paturi la un ha suprafaţă totală amenajată – 100 paturi/1 ha;

44

- în funcţie de elementele de specificitate ale zonei şi de profilul staţiunilor, aceste

norme pot varia: pentru staţiunile polivalente se merge pe o reducere a suprafeţei plajei în

favoarea suprafeţei totale.

2. Alegerea modelului de amplasare depinde de configuraţia terenului.

In decursul timpului s-a constatat existenţa mai multor etape şi a unor modele

caracteristice:

- faza de pionierat – două secole, până la 1930 – dezvoltări punctiforme, constituite

iniţial din locuinţe individuale, apoi din ansamblul de reşedinţe secundare proprietate

privată sau închiriate, realizate de societăţi imobiliare, apoi sub forma primelor staţiuni.

Au apărut ca destinaţii balneare, din iniţiativa unor personalităţi ale vremii (familii regale

şi aristocratice, bancheri, scriitori sau artişti la modă) şi se adresau unei clientele reduse

numeric, dar cu posibilităţi financiare mari.

- faza de urbanizare a litoralului, se întinde pe o durată de 30-40 ani, se

caracterizează printr-o dezvoltare a amenajărilor care iau forma urbanizărilor, cu o

distribuţie liniară de-a lungul coastelor şi o amplasare anarhică a echipamentelor. Această

fază este determinată de creşterea frecvenţei călătoriilor spre litoral şî apoi a turismului de

masă, de dezvoltarea automobilismului şi de dezvoltarea neîngrădită a investiţiilor

turistice. Trei momente în perfecţionarea modelelor de amenajare:

o „înmugurirea” şi „înflorirea” centrelor balneare existente;

o densificarea marilor staţiuni şi crearea unor adevărate condominioane

turistice;

o ocuparea modulară a litoralului, în formula polinucleară în serie – sistemul

cel mai răspândit şi cel mai bine structurat la ora actuală.

- faza amenajărilor de litoral de mare amploare, apărută între anii 60-70, care se

caracterizează prin cuprinderea neobişnuită a operaţiunilor de amenajare:

o ambele maluri ale Adriaticii (Italia şi Iugoslavia);

o litoralul Mării Negre (150 km de ţărm în URSS, România şi Bulgaria);

o zona Languedoc – Roussillon (Franţa – 200 km de coastă, circa 200 ha

amenajate);

o amenajarea constă în crearea într-un timp foarte scurt a uneia sau mai

multor staţiuni „complexe şi integrate”, dotate cu mijloace de cazare totalizând între 10 şi

50 de mii de paturi şi echipamentele aferente (alimentaţie, sport, divertisment, comerţ),

structuri de srvicii necesare populaţiei permanente a staţiunilor.

o Aceste amenajări sunt elaborate pe baza unor programe complexe ce

antrenează statul, colectivitătile publice naţionale sau regionale, persoanele particulare.

o Ele îmbracă forme diferite – staţiuni mari sau mijlocii, izolate sau grupate,

integrate unor aşezări sau separate.

45

Două soluţii (tipuri) principale de amenajare5:

- cea a urbanizării sau microurbanizării – amenajările se organizează frecvent în

jurul unui echipament sau element al resurselor naturale care exercită o puternică forţă de

atracţie şi care constituie centrul staţiunii (golf natural, port de agrement, cazinou etc)

o realizarea unor staţiuni turistice cu concentrări imobiliare, amplasate în

imediata apropiere a unui centru locuit sau integrate acestuia (vezi figura 4A)

o realizarea unor complexe autonome, de tipul unui centru locuit, dotate cu

toate serviciile şi echipamentele necesare şi situate în zone cu posibilităţi viitoare de

dezvoltare (vezi fig. 4B)

- cea a construcţiilor izolate, punctiforme, cu structuri exclusiv turistice, amplsate la

distanţe nu prea mari de urbanizările existente sau de aşezările umane (vezi fig. 4C).

Figura nr. 4A

Figura nr. 4B

5 Minciu, R., op. cit., p. 83-84.

46

Figura nr. 4C

Stereotipul dezvoltării unei staţiuni de litoral

Modelul clasic include câteva elemente obligatorii:

- o alee de promenadă de-a lungul ţărmului, flancată de palmieri;

- o plajă largă, cu umbreluţe de stuf;

- hoteluri aliniate paralel cu ţărmul;

- centre de distracţii variate şi dispuse pe tot arealul staţiunii.

Recurgerea la modelare (la ilustrarea unui stereotip al dezvoltării statiunilor de

litoral) este utilă prin existenţa unui punct de reper în propunerea unui nou plan de

amenajare a staţiunilor.

• Infrastructura generală

Căile de acces specifice unei staţiuni de litoral sunt caracterizate prin:

- diversitate – toate cele patru tipuri de transport extern (rutier, feroviar, aerian,

maritim)

- accesibilitate – investiţii majore în aceste rute, astfel încât accesul este facil, pe

toată perioada anului

Utilităţile sunt bine dezvoltate, datorită numărului mare de turişti, existenţei unei

infrastructuri urbane deja existente (dezvoltarea localităţilor litorale ca porturi).

Problemele care pot apărea:

- inexistenţa unei surse de apă potabilă convenabile (apa dulce lipseşte sau are

elemente- calcar - care o fac greu operaţionabilă;

- tentaţia de a direcţiona apele uzate direct în apa mării este ridicată – sistemele de

epurare a apei lipsesc in staţiunile de mai mică importanţă, iar construcţia haotică de

hoteluri şi case de vacanţă accentuează această problemă;

- datorită salinităţii ridicate a apei mării şi terenului de pe litoral, există o uzură

accentuată a instalaţiilor subterane şi supraterane, care necesită înlocuiri frecvente.

• Cazarea – caracteristici

- diversitatea extremă a tipurilor de unităţi de cazare – toate tipurile;

- prezenţa formelor de cazare de lux – cel puţin un hotel de 4-5 stele;

47

- dispunerea unităţilor de cazare paralel cu ţărmul, pt a oferi turiştilor vedere spre

mare;

- tendinţa de apropiere excesivă de ţărm/plajă impune consolidări ale terenurilor şi

investiţii suplimentare pt fundaţiile construcţiilor;

- tendinţa de grupare a două-trei unităţi hoteliere pt a putea beneficia de facilităţi

comune – plajă privată, piscine, parcări etc;

- facilităţi diverse oferite de hotelurile mari – săli de conferinţe, expoziţii, terenuri

sportive, centre de sănătate şi tratament;

- tendinţa de supraofertă de cazare în raport cu capacitatea de primire a plajelor.

• Unităţile de alimentaţie – caracteristici

- diversitate accentuată;

- prezenţa formelor de lux – restaurante cu amenajări deosebite şi servicii de inaltă

calitate;

- restaurante amenajate pe vapoare sau chiar în constructii subacvatice;

- tendinţa de apropiere de plajă a punctelor de vânzare a alimentelor.

• Atracţiile naturale – resursele clasice: mare, soare, nisip, aer

- amenajarea plajei

o curăţiri şi nivelări periodice ale nisipului

o îngrădiri pentru plajele private

o amplasarea coşurilor de gunoi într-o formă cât mai estetică – coşuri de

stuf, în formă de animale, vase de piatră

o asigurarea nisipului, atunci când plaja este stâncoasă

o asigurarea echipamentelor de plajă – scaune, saltele, şezlonguri, umbrele

- clasificarea plajei

o clasificarea prin nr. de „Delfini”sau „Steagul Albastru”

- accesul în apă – amenajări specifice

o curăţiri periodice ale algelor

o construiri de baraje pentru a diminua forţa valurilor

o amplasarea de balize şi de puncte de salvamar

o amplasarea de plase protectoare în larg pentru a diminua posibilitatea de

acces spre plajă a speciilor de animale marine periculoase.

• Atracţiile antropice

- atracţiile de tip divertisment – parcuri acvatice, discoteci, baruri, cazinouri, parcuri

de distracţii, grădini zoologice etc

- unele localităţi deţin şi situri arheologice, muzee de arheologie şi istorie

- clădiri amenajate în diferite scopuri – săli de concerte, filarmonici, centre

culturale, biblioteci, teatre de vară

48

- amenajările pentru practicarea diferitelor sporturi – centre de închirieri echipament

sportiv, centre de instructaj, piscine, rampe pt sărituri în apă, terenuri de tenis, fotbal,

volei etc

- centre de sănătate şi tratament – pistele de jogging, sălile de fitmess, centrele de

tratament

- spaţii verzi, parcuri de odihnă – mai rare

- centrele comerciale – străzi pietonale flancate de magazine diverse

U4.6. Rezumat

Mărimea unei staţiuni litorale este dictată de capacitatea de suport a

plajelor, avându-se în vedere următorii parametri:

- suprafaţa exploatabilă a plajelor;

- capacitatea optimă de primire a plajei;

- simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă;

- capacitatea zilnică a plajei.

Procesul de amenajare a zonelor de litoral presupune:

- dimensionarea noilor localizări;

- alegerea modelului de amplasare.


1. Prezentaţi problemele specifice amenajării turistice a litoralului.

2. Cum se determină capacitatea optimă de primire a plajei?

3. Cum se determină capacitatea zilnică a plajei?

Temă de control

Elaboraţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a unei

zone (staţiuni) de litoral din România. Determinaţi, în acest sens,

parametrii care definesc capacitatea de suport a plajei.

49

Unitatea de învăţare 5. Amenajarea turistică a arealelor balneo-climatice

Cuprins

U5.1. Introducere.......................................................................................................49


U5.3. Tendinţe în dezvoltarea turismului balneo-medical...........................................50

U5.4. Soluţii de amenajare turistică a arealelor balneo-climatice................................55

U5.5. Rezumat...........................................................................................................62

U5.6.Test de evaluare a cunoştinţelor ........................................................................62

U5.1. Introducere

Staţiunile termale reprezintă cele mai vechi destinaţii turistice, ca

rezultat al recunoaşterii efectelor tămăduitoare ale izvoarelor minerale.

Creşterea interesului pentru cura balneară/termală, dublată de trecerea

spre turismul de masă, a favorizat transformarea amenajărilor iniţiale,

localizate în imediata apropiere a izvoarelor, în adevărate centre turistice.

Aceste centre s-au dezvoltat într-o manieră originală – în privinţa organizării

vieţii, activităţilor, arhitecturii etc.

Prin importanţa sa în satisfacerea unor cerinţe vitale ale oamenilor

legate de menţinerea şi consolidarea sănătăţii şi de refacere a potenţialului

energetic, turismul balnear a devenit un segment major al produselor turistice

interne şi internaţionale.

Această necesitate a devenit mai acută în perioada actuală, odată cu

intensificarea procesului de industrializare, urbanizare, dezvoltare a

transporturilor care au drept consecinţe creşterea acţiunii patogene a mediului

ambiant asupra organismului uman prin factori negativi generaţi, ca poluarea

fizică şi chimică, sedentarismul, stresul psihic, dezechilibrul alimentar,

calitatea şi cantitatea, precum şi reducerea contactului permanent dintre om şi

mediul său natural.


În urma parcurgerii acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

� identifice câteva dintre tendinţele în evoluţia cererii şi ofertei de

turism balnear

� determine indicatorii de corelaţie între calitatea şi cantitatea

substanţelor minerale omologate şi cererea de servicii de tratament

balnear

� recunoască unele soluţii de amenajare a arealelor balneo-climatice

50


U5.3. Tendinţe în dezvoltarea turismului balneo-medical

Potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Turismului, se apreciază că aproximativ

20 milioane de persoane din Europa se deplasează anual către ţările ce deţin substanţe

minerale şi dotări pentru odihnă şi tratament. Ţara noastră se înscrie printre ţările

europene cu un fond balnear remarcabil, ceea ce a făcut ca activitatea balneară să aibă o

veche tradiţie şi să cunoască o dezvoltare amplă.

Exemple

În expansiunea sa în Europa, Imperiul roman a realizat în Italia,

Spania, Franţa şi în România adevărate opere de artă acolo unde existau ape

termale şi minerale. În jurul izvoarelor de ape termale, ape minerale, a

zonelor cu nămoluri terapeutice, au apărut diverse forme de punere în

valoare a acestora, care s-au dezvoltat treptat, ajungându-se la începutul

secolului XX la un fel de ,,cult“ al staţiunilor balneare, pe care clasele

bogate le frecventau mai mult din snobism.

Turismul balneo-medical din acele timpuri a reprezentat un privilegiu pentru cei

înstăriţi, o formă a turismului de lux. Din a doua jumătate a secolului XX, odată cu

dezvoltarea generală a economiei mondiale, turismul balnear devine accesibil şi celorlalte

categorii sociale, înregistrând o evoluţie spectaculoasă a calităţii ofertei şi cererii.

Datorită dezvoltării din ultimele decenii, oferta ţărilor cu bogate resurse naturale

şi cu tradiţie în practicarea turismului balnear este foarte bine structurată şi deosebit de

performantă. Cu toate acestea, piaţa europeană a turismului balnear este în continuă

schimbare şi readaptare Factorii naturali de cură, în special apa minerală, au fost în

atenţia omului încă din cele mai vechi timpuri, fapt dovedit de numeroasele descoperiri

arheologice care au scos la iveală părţi din instalaţiile vechilor băi romane utilizate în

scop balnear la Geoagiu, Herculane, Călan, Săcelu-Gorj, Ocna Sibiului, Moneasa, Buziaş,

Călimăneşti-Căciulata. Totodată, la Callatis şi Tomis romanii foloseau ca sursă de

tratament apa de mare şi izvoarele sulfuroase mezotermale.

Organizarea şi dezvoltarea activităţii balneare în ţara noastră, a început în secolul

al XIX-lea, când se captează majoritatea surselor de ape minerale, se pun bazele

exploatării ştiinţifice a exploatării apelor ca urmare a cercetărilor balneologice,

hidrogeologice, a analizelor fizico-chimice efectuate.

Despre o exploatare balneară a factorilor naturali de cură se poate vorbi însă

începând cu secolul al XVIII-lea, când se descoperă şi se redescoperă numeroase izvoare

termale, se fac cercetări şi testări ale apelor minerale, are loc recunoaşterea efectului

51

terapeutic al acestora şi se realizează unele stabilimente rudimentare care vor constitui

nucleul viitoarelor staţiuni balneare ale secolului al XIX-lea. Astfel, apar alături de

staţiunile mai vechi ca Băile Herculane, Băile 1 Mai-Felix, Geoagiu Băi (care îşi continuă

activitatea) o serie de localităţi balneare ca: Băile Tuşnad, Sâncrăieni, Borsec, Vâlcele,

Şaru Dornei, Zizin, Bazna, Băile Olăneşti ş.a. In acelaşi timp, are loc recunoaşterea

calităţilor fizico-chimice ale apelor minerale româneşti prin acordarea de medalii.

După distrugerile şi degradările suferite de o mare parte dintre staţiuni (Slănic

Moldova, Tuşnad, Zizin, Vatra Dornei, Sovata, Borsec, Băile Olăneşti, Sărata

Monteoru,Vaţa, Moneasa ), Societatea de Hidrologie şi Climatologie Medicală

(reînfiinţată în 1923) întreprinde acţiunea de reconstruire în special a staţiunilor cu tradiţie

în ţară şi peste hotare ca: Băile Herculane, Băile Govora, Techirghiol, Sovata, Vatra

Dornei precum şi a unor staţiuni mai mici ca: Amara, Lacu Sărat, Pucioasa, Băile

Olăneşti, Băile Tuşnad construind vile, case de oaspeţi, stabilimente balneare astfel încât,

ca urmare a acestei reorganizări şi dezvoltări a sectorului balnear, în perioada 1926-1928

să existe circa 80 de staţiuni balneare care să se bucure de o activitate intensă, în multe

dintre ele efectuându-se între 80.000 şi 180.000 de băi anual.

In perioada interbelică staţiunile balneare şi de agrement se adresau unei clientele

de lux, după cel de al-II-lea război mondial, dar mai ales în perioada, 1965-75 staţiunile

balneare s-au dezvoltat, prin crearea a peste 30.000 de locuri în majoritatea lor în

complexe sanatoriale; dezvoltarea acestora a vizat turismul social paralel cu cel

internaţional.

După 1990, turismul balnear românesc a intrat într-o criză profundă ca urmare a

degradării fizice şi morale a bazei materiale, a investiţiilor reduse făcute pentru

modernizarea acesteia, degradarea surselor de factori naturali, protecţia redusă a acestora,

îmbătrânirea personalului, clientela puţin exigentă reprezentată de pensionari, sindicalişti

etc.

Tendinţele existente pe plan mondial privind noua abordare a conceptului de

sănătate pe de o parte şi potenţialul balnear de excepţie pe de altă parte oferă noi

perspective turismului balnear românesc prin restructurarea ofertei sale pe principiul

turismului de sănătate.

România dispune de un excepţional fond balnear ceea ce face ca din acest punct

de vedere să se situeze pe unul dintre primele locuri din Europa. Totodată, potenţialul

turistic balnear prezintă o serie de particularităţi care-l individualizează în cadrul ţărilor

cu tradiţie în domeniu: prezenţa tuturor grupelor de substanţe terapeutice: ape minerale şi

termominerale, nămoluri terapeutice, emanaţii naturale de gaze terapeutice CO2 şi uneori

în combinaţie cu H2S, microclimatul salin, întregul complex de factori terapeutici ai

litoralului existenţa unor substanţe minerale terapeutice cu caracter de unicat: gazele

mofetice şi solfatariene, considerate rarităţi ale naturii şi chiar unice în Europa (în cazul

52

solfatarienelor) precum şi a altora puţin răspândite în Europa: lacurile sărate, peloidele,

microclimatul salin însoţite de cercetări şi metode de tratament menite să asigure

valorificarea acestora. valoarea terapeutică ridicată a gazelor mofetice determinată prin

ample cercetări de specialitate, precum şi valenţele curative ale solfatarelor au făcut ca

acestea să fie considerate elemente de mare interes ale balneologiei româneşti.

Totodată trebuie evidenţiat faptul că aceste substanţe minerale terapeutice sunt

considerate remedii eficiente în tratarea unor afecţiuni pentru care terapia cu mijloace

farmaceutice medicamentoase nu dă rezultate satisfăcătoare: afecţiuni respiratorii,

sterilitate parţială, afecţiuni dermatologice, alergii existenţa tuturor grupelor de substanţe

minerale terapeutice ceea ce permite acoperirea întregii game de afecţiuni tratabile cu

ajutorul factorilor naturali de cură (toate cele 14 tipuri de afecţiuni înscrise în

nomenclatorul OMS): ale aparatului locomotor (reumatismale şi posttraumatice), ale

sistemului nervos central şi periferic,ginecologice, cardiovasculare, digestive, hepato-

biliare, renale, metabolice şi de nutriţie, respiratorii şi ORL, dermatologice, alergii, boli

profesionale.

Dintre acestea ponderea cea mai mare o deţin substanţele minerale terapeutice

destinate tratării afecţiunilor aparatului locomotor şi ginecologice de aproximativ 77,15

%, urmate de cele cardiovasculare şi ale sistemului nervos periferic 13,20%, digestive,

hepatobiliare, renale, respiratorii, ORL 9,65%; existenţa unor rezerve importante de

substanţe minerale terapeutice la nivelul fiecărei categorii ceea ce favorizează o amplă

valorificare a acestora în cadrul turismului de sănătate larga răspândire în teritoriu a

acestor resurse, diferite categorii de substanţe minerale terapeutice întâlnindu-se în toate

zonele ţării, la nivelul tuturor formelor de relief : montan, subcarpatic, de dealuri şi podiş,

câmpie, deltă şi litoral prezenţa pe mici suprafeţe a mai multor grupe de substanţe

minerale terapeutice ceea ce permite tratarea concomitentă a mai multor tipuri de

afecţiuni valoarea curativă ridicată a substanţelor minerale terapeutice româneşti a fost

confirmată de numeroasele premii obţinute de apele minerale de la Călimăneşti,

Căciulata, Olăneşti, Slănic Moldova, Covasna, Băile Herculane citate în literature de

specialitate; de asemenea balneologia românească, prin cercetările chimice şi de laborator

a confirmat eficacitatea acestora şi a stabilit posibilităţile de utilizare a lor cu succes în

toate formelor specifice curelor de sănătate: preventivă, terapeutică şi recuperatorie

existenţa diferitelor tipuri de bioclimat variind de la cel sedativ şi de cruţare la cel excitant

sau cu caracter tonic ce favorizează tratarea diferitelor tipuri de afecţiuni realizarea unor

produse secundare de tip extract obţinute din ape minerale şi nămoluri: sarea de Bazna şi

Bălţăteşţi, obţinute din apele minerale din regiune, extract de nămol de tip „Pell Amar”

obţinut din nămolul lacului Balta Albă, apa minerală înfioletată de tip Olăneşti injectabilă

care are termen de garanţie de 90 de zile ceea ce permite continuarea tratamentelor la

distanţă prezentă apele minerale termale şi mezotermale cu pondere mare pe teritoriul

53

ţării ce pot fi valorificate în scop de agrement diversificând astfel oferta balneară

românească.

Toate aceste caracteristici care individualizează potenţialul balnear românesc în

ansamblul celui reprezintă european, reprezintă un avantaj deosebit de important în

conceperea unei oferte competitive. Aceasta presupune însă o serie de eforturi concertate

din partea tuturor actorilor implicaţi în dezvoltarea şi promovarea turismului balnear

românesc astfel încât acesta să devină o componentă de marcă a turismului.

În ceea ce priveşte potenţialul antropic, acesta este reprezentat de obiective

turistice situate fie în cadrul staţiunilor, fie în împrejurimile acestora.

Exemple

� cetăţi (Cetatea Oradei, Cetatea Medievală din Sighişoara);

� peşteri (Peştera Urşilor de la Chişcani);

� ruine (Ruinele Cetăţii Sarmisegetuza, Cetăţii Balvanyos);

� grote (Grota Haiducilor);

� case memoriale (Casa Memorială a lui Anton Pann, Liviu

Rebreanu);

� muzee (Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea);

� mănăstiri (Mănăstirea Cozia);

� Planul Înclinat de la Cormamdău (staţiunea Covasna);

� băi romane ş.a.

La acestea se mai adaugă obiceiuri, tradiţii şi manifestări folclorice cum ar fi

Festivalul Cântecului – Băile Felix, Festivalul cântecului, dansului şi portului popular –

Balvanyos, Festivalul Internaţional de Folclor Hercules – Băile Herculane ş.a.

Particularităţile turismului balnear pot fi rezumate, sintetic, astfel:

- durata lungă a sejurului (18-30 zile);

- posibilitatea realizării curei pe întreaga perioadă a anului;

- turismul balnear este singura formă care se bazează pe un potenţial permanent, de

mare complexitate, practic inepuizabil şi independent de condiţiile atmosferice;

- diversificarea prestaţiei medicale: alături de procedurile bazate pe utilizarea

resurselor naturale apar şi se dezvoltă tipuri noi de tratamente bazate pe acupunctură,

apiterapie, mişcare, tratamente de cosmetică medicală, cure de slăbire etc;

- modificarea raportului între ponderea curelor de recuperare şi a celor profilactice;

- prezenţa altor categorii de turişti decât curanţii;

- întrepătrunderea formelor de turism şi apariţia staţiunilor polivalente.

Factori specifici turismului balnear:

- deteriorarea stării de sănătate a populaţiei;

- creşterea duratei medii de viaţă;

54

- intensificarea eforturilor individuale şi colective pentru îngrijirea stării de sănătate

şi prevenirea îmbolnăvirilor.

Caracteristicile clientelei:

- media de vârstă – 50-80 ani;

- venituri medii şi mici;

- clienţi fideli.

Exemple

Staţiunea balneară este o localitate, parte dintr-o localitate sau/şi arealul

care dispune de substanţe minerale balneare (factori naturali de cură)

ştiinţific dovedite şi tradiţional recunoscute ca eficiente terapeutic, de

instalaţii specifice pentru cură şi are o organizare şi personal medico-

sanitar ce permite acordarea asistenţei medicale balneare în condiţii

corespunzătoare; beneficiază de construcţii, dotări şi amenajări urban-

edilitare adecvate unei staţiuni turistice.

De regulă, o staţiune balneară pe lângă funcţia predominantă – cură

balneară (terapie, de recuperare, profilactică) – prin factorii ambientali şi

dotări adecvate poate îndeplini şi alte funcţii turistice: odihnă, recreere,

practicarea unor sporturi, organizarea de alte forme de turism (cultural, de

afaceri şi reuniuni etc.). De aceea, în turism şi în general în balneoturism se

utilizează şi categoriile de staţiune balneoclimatică şi staţiune balneo-

turistică, pe care le definim în continuare.

Staţiunea balneoclimatică este localitatea sau arealul care dispune de

substanţe minerale balneare (terapeutice) şi factori climatici benefici

odihnei şi reconfortării şi îndeplineşte aceleaşi condiţii prevăzute în

definiţia de mai sus, ca staţiune balneară.

Staţiunea balneo-turistică este localitatea care dispune de factori naturali

terapeutici şi ambientali utilizaţi în cura balneară, odihna activă, agrement

şi alte activităţi turistice şi beneficiază de organizare, dotări, construcţii şi

amenajări de profil şi urban-edilitare adecvate activităţii balneo-turistice

(servicii turistice şi balneare).

Consultaţi Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Balnear din

România, realizat de Detente Consultants în noiembrie 2009

(www.mdrt.ro) şi extrageţi aspectele esenţiale care definesc piaţa

turismului balnear din alte ţări, precum şi modul în care acestea şi-au

adaptat oferta turistică la noile evoluţii ale cererii în domeniu.

55

U5.4. Soluţii de amenajare turistică a arealelor balneo-climatice

Elementul de referinţă în dimensionarea şi localizarea amenajărilor în arealele

balneo-climatice îl reprezintă factorii naturali de cură, exprimaţi prin: varietate,

capacitate, calitate, distribuţie în teritoriu, alte resurse naturale şi antropice – capabile să

stimuleze formele de turism asociate.

Procesul de amenajare turistică presupune:

- delimitarea zonelor funcţionale (a perimetrelor balneare) în care să se asigure

exploatarea optimă a factorilor naturali;

- dimensionarea construcţiilor balneare şi de altă natură în raport cu volumul,

capacitatea şi calitatea resurselor;

- structurarea echipamentelor într-o concepţie unitară;

- amenajarea unor spaţii libere şi utilizarea lor în scopuri terapeutice (parcuri,

terenuri de sport, zone pt cura de teren etc.);

- implementarea progresului tehnic în activitatea balneară (tehnologii moderne,

instalaţii de înaltă tehnicitate etc.).

Pentru determinarea mărimii viitoarelor amenajări se porneşte de la:

- evaluarea capacităţii factorilor naturali de cură;

- evaluarea suprafeţei totale posibil de amenajat;

- stabilirea modalităţilor de utilizare a resurselor – cură externă sau internă;

- stabilirea necesarului pentru o procedură în cazul fiecărui tip de tratament

(ştranduri, băi la cadă, împachetări, inhalaţii, buvete etc.);

- stabilirea raportului între curanţi şi cei veniţi pentru alte destinaţii (odihnă,

recreere, mişcare, divertisment etc.

În practica de amenajare şi dezvoltare a unei staţiuni balneare se urmăresc trei

obiective:

a. valorificarea optimă a resurselor de substanţe minerale terapeutice, dimensionarea

şi dezvoltarea funcţiei balneare în corelaţie cu rezervele omologate ale acestora;

b. dezvoltarea funcţiei turistice a localităţii prin valorificarea altor resurse naturale şi

antropice din localitate/areal;

c. dezvoltarea economico-socială a localităţii, amenajarea şi dotarea comercială,

culturală, socială şi urban-edilitară adecvate necesităţilor balneo-turistice şi populaţiei

locale.

Deci, capacitatea optimă de primire a acesteia se stabileşte în ansamblu, luând în

considerare cele trei aspecte ale dezvoltării staţiunii respective, în funcţie de profilul

balnear şi condiţiile naturale locale.

În funcţie de concentraţiile pe care le prezintă, de compoziţia chimică, de efectele

terapeutice, de indicaţiile balneo-medicale în cadrul curelor balneare, substanţele minerale

terapeutice pot fi grupate în:

• substanţe hidrominerale;

56

• nămoluri terapeutice;

• gaze terapeutice naturale – mofete;

• saline terapeutice.

În scopul exploatării raţionale şi valorificării durabile a substanţelor minerale

terapeutice, precum şi al conservării resurselor hidrominerale în special, unităţile balneare

şi turistice trebuie să dispună de norme de exploatare şi de consum specifice pentru aceste

substanţe. În acest sens Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie

Bucureşti a stabilit anumite norme de valorificare a substanţelor minerale terapeutice,

respectiv o serie de indicatori vizând limitele de valorificare în scopul exploatării

durabile a acestora.

S-au stabilit unele corelaţii între calitatea şi cantitatea de substanţe minerale

terapeutice omologate şi cererea de servicii de tratament balnear, care conduc, în final,

alături de alţi indicatori sau alte norme, la dimensionarea bazelor de tratament şi implicit a

spaţiilor de cazare într-o staţiune balneoclimatică (Tabelele nr. 5.1 – 5.8).

1.Cura internă de apă minerală la izvor

Considerând porţia maximă de apă 300 ml. şi un consum de 3 porţii/zi pentru

fiecare pacient, se calculează la un timp de funcţionare util al izvorului de 8 ore, cu

pierderi de 30 %.

Exemple Tabelul nr. 5.1.

Debit (l/s) 0,1 0,5 1,0 2,0

Nr. max. pacienţi 2000 10.000 20.000 40.000

2. Cura externă cu apă minerală/termală

a. Cadă cu apă minerală/termală

Considerând că pentru o cadă se consumă circa 350 Iitri apă (3 căzi la 1 mc.)

pentru o baie (procedură majoră), la un timp de funcţionare de 7 ore/zi şi un timp de

efectuare a procedurii de max. 40 min. (30 min. baia şi 10 min. pauză) se poate calcula

aproximativ cantitatea de apă minerală necesară pe zi. Menţionăm că spălarea căzii se

face cu apă dulce.


Număr căzi individuale

(posturi)

Număr pacienţi

Ppe zi

Cantitatea de apă minerală

(mc/zi)

Cantitatea de apă cu diluare

50% /mc/zi

1 10 3,5 1,7

57

2 20 7 3,5

10 100 35 17

20 200 70 35

b. Bazin pentru balneaţie (în hidroterapie)

Se consideră pentru calcul o normă de 4 mp de persoană la o adâncime medie de 1,5 m cu

alimentare prin curgere continuă la preaplin, astfel la sfârşitul zilei de lucru, considerată

de 7 ore, apa să se fi schimbat o dată. O procedură durează în medie 40 minute (30 min.

baia şi 10 min. pauza).


Număr pacienţi/ procedură majoră

Număr pacienţi pe

zi

Suprafaţă bazin (mp)

Necesar apă mc /

zi

10 100 40 120

15 150 60 180

20 200 80 240

30 300 120 360

c) Bazin pentru kinetoterapie

Se consideră pentru calculul necesarului de apă o suprafaţă de 4 mp/pers. cu un nivel

mediu al apei de 1,5 m, cu o nişă de circa 10 mp pentru elongaţii în poziţia ortostatică,

alimentarea făcându-se la fel ca la bazinul pentru balneaţie.

Exemple Tabelul nr. 5.4. Număr pacienţi/

procedură colectivă

Număr pacienţi pe

zi

Suprafaţă bazin (mp)

Necesar apă

(mc/zi)

5 50 30 90

10 100 50 150

15 150 70 210

3. Cura externă cu nămol (nămoloterapie)

a) Baia cu nămol diluată

Se consideră pentru calcul că fiecare post funcţionează 7 ore şi un timp pentru procedură

de maximum 40 min. (30 min. baia şi 10 min. pauza).

58


Cantitate turbă /zi Cantitate

nămol/zi uscată nămoloasă

Număr posturi

(căzi)

Număr

pacienţi / zi (kg) kg kg

1 10 10 50 250

2 20 200 100 500

10 100 1000 500 2500

20 200 2000 1000 10000

b) Împachetări cu nămol

Se consideră pentru calcul că fiecare post funcţionează 7 ore şi fiecare procedură durează

maximum 40 min. (30 min. procedura şi 10 min. pauza).

Exemple Tabelul nr. 5.6

Cantitatea zilnică

Nămol sapropelic

Nămol mineral Turbă Număr posturi

(paturi)

Număr pacienţi

/zi Total

kg

Parţial

kg

Total

kg

Parţial

kg

Total

kg

1 10 200 100 150 100 150

2 20 400 200 300 200 300

10 100 2000 1000 1500 1000 1500

20 200 4000 2000 3000 2000 3000

În nămoloterapie reciclarea nămolului terapeutic (regenerarea şi folosirea a 1/3 din

peloidul utilizat) este o metodă de economisire şi valorificare optimă a acestuia.

4. Baia mofetică (mofetoterapia)

Considerând programul de lucru al mofetei 7 ore/zi şi durata unei proceduri 30 minute (20

min. procedura şi 10 min. pauza), rezultă pentru o mofetă standard de 40 mc. (suprafaţa 5

m x 5 m şi adâncime medie până la barbacane de 1,6 m) posibilitatea efectuării curei

pentru 700 pacienţi la un grad de acoperire de 2 pers./mp. şi 350 pacienţi la un grad de

acoperire de 1 pers./mp.

Calculând pierderile de gaz prin dislocare volumetrică (în medie 80 l pentru o persoană

până la adâncimea de 1,5 m) prin difuzie moleculară şi prin absorbţie pe haine, rezultă un

consum de gaz în mofetă zilnic egal cu dublul volumului mofetei.

59


Volum mofetă

(mc)

6

(2 x 2 x 1,6)

14

(3 x 3 x 1,6)

40

(5 x 5 x 1,6)

58

(6 x 6 x 1,6)

Consum gaz CO2 zilnic

(mc/zi)

15

30

80

120

5. Aerosoloterapie cu apă minerală

Se consideră porţia pentru o procedură/pacient 100 ml apă şi o durată a procedurii de 40

min. (30 min. procedura şi 10 min. pauză).


Număr posturi de aerosoli Număr proceduri

pe zi

Necesar apă /

zi (l)

1 10 1

2 20 2

10 100 10

20 200 20

Atunci când se determină capacitatea optimă pentru întreaga staţiune trebuie să se

ţină cont şi de celelalte proceduri asociate ce pot fi prestate în cadrul bazelor de tratament

din cadrul unei staţiuni balneare, proceduri ce nu necesită un consum al factorilor

terapeutici, dar care sunt condiţionate de existenţa echipamentului necesar. Se mai ţine

cont de faptul că fiecare persoană beneficiază în medie de aproximativ 2,2 proceduri/zi.

În ceea ce priveşte dimensionarea optimă a structurilor turistice plecând de la capacitatea

de suport calculată, se apreciază, pe plan internaţional, că din totalul turiştilor care vin

într-o astfel de staţiune, 70 -75 % vin pentru cură balneară, circa 20-25 % pentru odihnă şi

recreere şi 5-10 % pentru alte motivaţii sau pentru week-end. Acest lucru este valabil şi

pentru România, conform unui studiu realizat în 2005 de INCDT, ponderea turiştilor care

merg într-o staţiune balneară, având drept motivaţie principală tratamentul balnear este de

aproximativ 75%.

De asemenea, în funcţie de gradul de urbanizare al staţiunii, de apropierea acesteia

de un centru urban important sau de existenţa unei alte staţiuni importante sunt şi pacienţi

care realizează tratament balnear ambulatoriu.

În aceste condiţii se apreciază optimă dimensionarea structurilor de cazare şi a

echipamentelor pentru tratament la nivelul capacităţii de suport a resurselor balneare, iar

60

în cazul în care staţiunea este polivalentă se vor aduna şi structurile aferente plajelor sau

domeniului schiabil.

Atunci când se face dimensionarea capacităţilor de primire trebuie avut în vedere

că indicele de densitate din zona de cazare nu trebuie să depăşească 80-150 locuri/ha.

Referitor la capacitatea structurilor de alimentaţie publică se consideră optim un raport

locuri în alimentaţie/locuri de cazare de 1,2 – 1,5, cu valori mai mari pentru staţiunile care

au un agrement mai diversificat.

Dimensionarea staţiunilor balneare se face plecând de la rezervele confirmate de

substanţe hidrominerale, de nămoluri terapeutice şi de gaze terapeutice naturale (mofete).

Totodată, atunci când se calculează capacitatea optimă de suport a unei staţiuni existente

trebuie ţinut cont pe lângă rezervele confirmate şi de capacitatea bazelor balneare

existente.

Determinarea modelului de amenajare

Elemente comune cu localizările din zona de litoral:

- cele două funcţii se interferează;

- numeroase staţiuni balneare sunt situate în zone de litoral;

- tendinţa ambelor tipuri de staţiuni spre un mod de viaţă urban.

- Concentrări de echipamente în raport cu elementele de atracţie ale zonei

Soluţii de amenajare

- localizarea sub formă „tablă de şah”

o dotările turistice şi balneare alternează cu echipamentele urbane şi edilitare

ale aşezărilor umane

o cea mai simplă formulă de organizare a spaţiului în cazul unui teren plat

o avantajul asigurării unei desfăşurări comode a activităţilor

o nu oferă un element de atracţie deosebit care să polarizeze interesul.

61

- localizarea în formă de „pânză de păianjen”

o adecvată implantărilor în văi largi, marcate de înălţimi sau cursuri de râuri

o presupune o organizare radială a echipamentelor

o avantajul unui punct de concentrare a activităţilor

- localizarea „radiocentrică”

o modelul cel mai evoluat al amenajărilor balneare

o are o desfăşurare în plan circular sau de amfiteatru cu un element de

atracţie în jurul căruia gravitează toate activităţile.

Stabiliţi, pe baza datelor furnizate de Anuarul Statistic al României şi pe

baza studiilor realizate de Insomar (www.mdrt.ro) ce poziţie deţine

turismul de tratament balnear între destinaţiile de vacanţă ale românilor.

62

U5.5. Rezumat

Elementul de referinţă în dimensionarea şi localizarea amenajărilor

în arealele balneo-climatice îl reprezintă factorii naturali de cură, exprimaţi

prin: varietate, capacitate, calitate, distribuţie în teritoriu, alte resurse

naturale şi antropice – capabile să stimuleze formele de turism asociate.


1.Cum pot fi rezumate particularităţile turismului balnear?

2. Care sunt aspectele care caracterizează cererea pentru turismul balnear?

3. Care sunt principalele modele de amenajare turistică a zonelor balneare?

Temă de control

Elaboraţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a unei

zone (staţiuni) de tratament balnear din România.

63

Unitatea de învăţare 6. Amenajarea turistică a zonelor montane

Cuprins

U6.1. Introducere.......................................................................................................63


U6.3. Concepţii şi strategii de amenajare şi dezvoltare a turismului montan...............64

U6.4. Indicatori ai echipării turistice a spaţiului montan........................................... ..69

U6.5. Modele de amenajare turistică montană...............................................................85

U6.6. Rezumat...........................................................................................................91


U6.1. Introducere

Amenajarea turistică a zonei montane are o istorie de peste un secol,

timp în care s-au acumulat numeroase experienţe, pozitive dar şi negative,

conturându-se astfel o ofertă turistică deosebit de bogată şi variată, cu

numeroase particularităţi legate de condiţiile naturale, social-culturale şi

economice care au generat-o.

Tendinţele pe care oferta turistică montană le-a cunoscut până în prezent

au fost permanent corelate cu cele înregistrate în domeniul cererii turistice, ceea

ce a constituit esenţa evoluţiei continue şi în ritmuri înalte a pieţei turismului

montan şi în special a turismului pentru practicarea sporturilor de iarnă.

O bună cunoaştere a cererii în evoluţia sa precum şi condiţiile specifice

de ordin economic, social şi ecologic au stat la baza alegerii diferitelor strategii

pentru dezvoltarea ofertei turismului montan. În acest sens putem spune că cel

mai mare impact asupra strategiilor de dezvoltare a ofertei l-a avut

conştientizarea, pe plan internaţional, a problemelor legate de dezvoltarea

durabilă a turismului, concept care presupune o corelare foarte atentă între

dezvoltarea turistică prezentă şi de perspectivă şi habitatul natural şi uman.



� Cunoască principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni

montane

� Determine indicatorii minimali de corelare funcţională în cazul unei

staţiuni turistice montane

� Calculeze capacitatea turistică de suport pentru o staţiune montană

� Recunoască diferitele modele de amenajare turistică a spaţiului montan

64


U6.3. Concepţii şi strategii de amenajare şi dezvoltare a turismului montan Concepţia de amenajare turistică a zonelor montane a cunoscut o evoluţie

permanentă, evidenţiind o varietate de soluţii şi modele. În teoria şi practica

internaţională, in funcţie de experienţa în domeniu şi de condiţiile specifice (relief, climă,

peisaj, zăpadă, acces dar şi condiţii economice, sociale şi culturale ale fiecărei ţări), au

fost identificate unele concepţii şi modele particulare. În fiecare ţară, factorii determinanţi

în elaborarea strategiilor de amenajare şi dezvoltare a turismului montan i-au constituit

realităţile teritoriale alături de posibilităţile economice şi sociale.

● Concepţia franceză1 de amenajare turistică alpină se remarcă prin implantarea

şi dezvoltarea unei serii de staţiuni noi, create “ex nihilo”, peste limita locuinţelor

permanente, în locuri cu posibilităţi ample de practicare a schiului, amplasate la altitudini

mari, peste 1800 km.

Concepţia franceză de amenajare turistică montană a cunoscut modificări

importante, conturându-se patru generaţii de staţiuni, fiecare generaţie marcând un

progres în modelarea staţiunilor montane.

Prima generaţie de staţiuni pentru sporturi de iarnă se naşte în perioada

interbelică (după 1930), când se conturează o cerere efectivă pentru practicarea schiului.

Acestea au rezultat prin adaptarea unor staţiuni vechi, tradiţionale, de tip estival, şi la

cerinţele aferente sezonului de iarnă, când activitatea se orientează preponderent spre

desfăşurarea sporturilor pe zăpadă. Adaptarea şi echiparea acestor staţiuni au fost

costisitoare şi au pus multe probleme tehnice şi de resistematizare (situl staţiunii se află

situat la 500 – 1000 m, iar zona schiabilă la peste 1500 m; în astfel de condiţii au fost

amenajate în staţiuni parcări de mari dimensiuni, iar accesul la zona schiabilă a fost

asigurat prin teleferice grele şi scumpe). Aceste staţiuni sunt astfel bivalente, funcţionează

tot anul, iar în sezonul de iarnă raportul schiori – contemplativi este de 50 – 50,5%. In

organizarea acestor staţiuni se remarcă o puternică influenţă a organismelor locale în

amenajarea teritoriilor; ele sunt dotate cu echipament recreativ diversificat şi rafinat,

destinat unui turism de lux.

Exemple

Nume de marcă din această generaţie sunt: Chamonix, Davos, Zermatt,

Cervinia, Garmisch – Partenkirchen şi altele.

1 Herbin, J., Le tourisme au Tyrol Autrichien ou la montagne aux montagnarde, Ed. Des cahiers de l’Alpes, Grenoble, 1980.

65

A doua generaţie este postbelică (1948 – 1960) şi este reprezentată de o serie de

staţiuni mult mai bine echipate şi adaptate pentru sporturile de iarnă. Staţiunile sunt

situate la circa 1400 – 1500 m altitudine, în proximitatea domeniului schiabil – fiind

practic eliminate telefericele de acces -, o mare dezvoltare având cele de serviciu pentru

sporturile de iarnă. Sunt staţiuni cu o bună integrare ecologică, funcţionează tot anul, dar

în sezonul estival este “acuzată” clima mai răcoroasă. Ele se caracterizează printr-o

complexă dotare turistică, fiind elaborate pe baza unui plan de amenajare globală,

urmărindu-se punerea în valoare, în mod complet, a unei întregi regiuni turistice.

Exemple

Reprezentative pentru această generaţie sunt staţiunile: Courmayeur,

Chamrousse, Courchevel, Saalbach, St. Anton, Zell am See şi altele.

A treia generaţie, aceea a staţiunilor integrate, s-a născut în perioada 1963 –

1975, din raţiuni exclusiv economice, prin exacerbarea turismului de iarnă şi negarea

celui de vară. Staţiunile au fost create “ex nihilo”, la altitudini cuprinse între 1500 – 2000

m şi nu reprezintă decât o suprasolicitare a turismului industrial. Iarna, sporturile

specifice sunt favorizate în cel mai înalt grad, dar vara – datorită climei reci – sunt,

practic, pustii.

Exemple

Astfel de staţiuni se întâlnesc frecvent în Europa, în ţări cu tradiţie în

turismul montan de iarnă (Elveţia, Italia, Franţa, Austria) sau în ţări mai

recent lansate în acest gen de turism (Spania, Iugoslavia, Cehia, Polonia),

dar şi pe celelalte continente, în ţări ca : Iran, Liban, Maroc, Statele Unite

ale Americii, Chile, Japonia etc.

Mult timp s-a reproşat acestei politici de amenajare a teritoriului că este o formă

modernă de colonizare a spaţiului montan cu elemente ale civilizaţiei urbane. Astfel,

analize profunde ale implicaţiilor amenajărilor turistice montane asupra zonelor privite în

ansamblul lor au evidenţiat, pe lângă efectele benefice asupra ocupării forţei de muncă,

nivelului de dezvoltare economico-socială, fenomenului de depopulare a regiunilor etc.,

efecte negative deosebit de ample: abandonarea activităţilor agricole cu deteriorarea

capacităţii de producţie în acest domeniu; urbanizarea excesivă şi ca urmare, costul ridicat

al terenurilor cu influenţă nefavorabilă asupra dezvoltării unor servicii colective;

populaţia locală, deseori deposedată de pământ, contra voinţei ei, este mai puţin asociată

beneficiilor acestei acţiuni, mai curând redusă la funcţii subalterne şi temporare; apariţia

unor dezechilibre spaţiale şi ecologice, rezultat al exploatării intensive şi într-un singur

sens etc.

A patra generaţie a apărut în mod firesc, ca o reacţie “în contrapartidă” la

generaţia a III-a, înglobând atât experienţa pozitivă a tuturor generaţiilor anterioare, cât şi

perceptele de bază ale conceptelor-cadru admise pe plan mondial – “dezvoltarea durabilă”

66

şi “amenajarea ecologică”. Potrivit acestei concepţii, staţiunile sunt bivalente şi

multifuncţionale; sporturile de iarnă şi activităţile estivale sunt favorizate în egală măsură;

aceste staţiuni au atributul de “parcuri pentru recreere şi sport”.

Această nouă concepţie are drept fundament o amenajare controlată şi progresivă,

care să se înscrie în politica globală de protejare a domeniului montan, o protejare fizică,

economică şi socială. Raportându-se acestei cerinţe de ordin general, noile amenajări

trebuie să întrunească o serie de caracteristici2 şi anume:

- în privinţa amplasării staţiunilor, trebuie abandonată dezvoltarea celor situate la

înălţime în favoarea celor de la altitudini mai mici şi în apropierea unor aşezări

umane, cu resurse turistice variate;

- promovarea tendinţei de descentralizare şi de plasare a centrului de greutate spre

organismele regionale;

- asigurarea caracterului continuu şi relativ echilibrat al dezvoltării turistice (al

investiţiilor);

- stimularea unei activităţi turistice larg distribuite în spaţiu, prin organizarea de

mai multe centre de recepţie mici, dar şi din punctul de vedere al profilurilor –

coexistenţa schiului cu alte sporturi de iarnă (bob, săniuţe, schi-fond şi circuit) şi

cu alte activităţi turistice tradiţionale;

- orientarea beneficiilor din turism spre celelalte sectoare – comerţ, servicii,

construcţii etc. – şi stimularea policalificării forţei de muncă, asigurându-se o

dezvoltare economică şi socială echilibrată a regiunii;

- promovarea unor măsuri organizatorice care să protejeze interesele locale

(limitarea investiţiilor din afară).

Această nouă concepţie reprezintă de fapt trecerea de la „exploatare” la

„renovare urbană’. Concretizând, se poate spune că „dezvoltarea primează asupra

promovării, iar amenajarea asupra echipării”.3

Strategiile de amenajare şi dezvoltare turistică a zonei montane ale Franţei se

orientează în prezent spre realizarea următoarelor obiective:4

• crearea şi dezvoltarea unei pieţe imobiliare montane, concentrată pe staţiuni de

clasă internaţională, ca suport mai puternic pentru echiparea şi reechiparea acestei zone;

• optimizarea capacităţilor staţiunilor montane, cu sprijinul autorităţilor publice şi al

unor organisme private, prin diversificarea serviciilor oferite şi educarea gustului pentru

anumite manifestări, pe măsură ce cresc posibilităţile financiare ale turiştilor;

2 Minciu, R., op. cit., p. 114. 3 Gazes, G., Lanquar, R., Raynounard, Y., L’amenagement touristique, Presses Universitaire de France, Paris, 1986, p. 99. 4 Ispas, A., Contribuţii metodologice la dezvoltarea activităţilor terţiare în staţiunile turistice, Teză de doctorat, A. S. E., Bucureşti, 1999, p. 68.

67

• revitalizarea micilor staţiuni, atât prin sporirea accesibilităţii în perioadele de

sezon (iarnă-vară), cât şi prin petrecerea sfârşitului de săptămână;

• instituirea unui sistem de asistenţă tehnico-economică menită să asigure

minimizarea agresării zonelor turistice montane;

• instituirea de măsuri care să favorizeze exploatarea la maximum a echipamentelor

turistice multisezoniere;

• instituirea unor sisteme de creditare a turismului prin Fondul de Dezvoltare

Economică şi Socială şi prin Casa Centrală de Credit Hotelier;

• acordarea de subvenţii din Bugetul de Stat sau al Ministerului de Resort pentru

satele de vacanţă şi pentru spaţiile de camping-caravaning.

Concepţia austriacă de amenajare turistică montană se diferenţiază în mare

parte de cea franceză, în literatura de specialitate întâlnindu-se adeseori o situaţie de

antiteză a celor două concepţii.

Expansiunea masivă a turismului montan s-a realizat prin dezvoltarea unei

concepţii originale, având la baza realităţile teritoriale, economice, sociale şi culturale ale

acestei ţări. În cadrul acestei concepţii, partea preocupărilor sociale este mult mai

importantă, omul, locuitor al muntelui, fiind în centrul strategiei de amenajare.

Astfel, nu o staţiune nouă, ci un turism esenţial “sătesc” s-a dezvoltat, plecând de

la nodurile vechi populate. Prezentăm în continuare câteva caracteristici ale acestei

politici:

- turismul se integrează în armonie cu economia tradiţională pe care statul o

protejează;

- echipamentele se multiplică datorită iniţiativelor publice sau private, dar

rămân sub controlul colectivităţii locale;

- turismul face să beneficieze de veniturile sale (în particular, graţie mijloacelor

de cazare originale şi diversificate) marea majoritate a populaţiei locale;

- turismul are în vedere păstrarea nealterată a mediului natural şi cultural.

Pentru Austria, noţiunea “sporturi de iarnă”, în afară de schi, mai cuprinde :

toboganul, bobsleight-ul, schibob-ul, patinajul, jocuri de iarnă tipice ş.a.

Modelul de amenajare de referinţă este cunoscut sub denumirea de „MODELUL

TIROLULUI AUSTRIAC”, având drept trăsătură dominantă dezvoltarea progresivă şi

controlată local. Caracteristicile acestei concepţii sunt următoarele:

• un context instituţional şi politic fondat pe descentralizarea responsabilităţilor şi

acordarea landurilor, comunelor şi sindicatelor de referinţă a unei mari autonomii de

intervenţie şi control;

• o dezvoltare turistică continuă şi relativ echilibrată, graţie apropierii unor regiuni

urbane puternic emiţătoare;

68

• o foarte mare distribuţie a activităţii turistice, cu excepţia câtorva staţiuni intr-o

multitudine de centre de primire de talie mică şi mijlocie;

• o remarcabilă difuziune socială a beneficiilor turistice;

• o deosebită atenţie pentru prezervarea mediului natural şi cultural, fără creaţia

artificială întâlnită în alte ţări, promovându-se peisajul natural şi uman nealterat,

tradiţional.

● In Suedia, concepţia generală de dezvoltare a sporturilor de iarnă urmăreşte

diversificarea agrementului şi oferirea de facilităţi şi vacanţe combinate. Iare, una dintre

cel mai cunoscute staţiuni, la nord de Stockholm, adevărată staţiune alpină, dispune de o

gamă bogată de unităţi de distracţie şi mijloace de transport pe cablu, cu o capacitate de

17000 schiori pe zi.

Exemple

Selen, o altă staţiune renumită, se pare că va deveni unul din principalele

centre de schi alpin ale Suediei. Eliberarea de legitimaţii, contra unei sume

minime, începută cu câţiva ani în urmă, se bucură de o tot mai mare

popularitate. Legitimaţia dă dreptul la: vizionarea diferitelor atracţii, fără

plată, cu barca sau autobuzul; o excursie gratuită cu barca; suveniruri fără

plată; accesul gratuit la 50 din atracţiile Capitalei.

● In Bulgaria primează concepţia potrivit căreia au fost fortificate trei staţiuni de

valoare europeană – Boroveţ, Pamporovo şi Vitoşa – lansate puternic în turismul

internaţional. Echiparea acestora s-a făcut la nivelul staţiunilor similare din Alpi, în mare

parte în colaborare cu firme austriece de profil. Pentru creşterea notorietăţii staţiunilor

bulgare de sporturi de iarnă, acestea s-au oferit să găzduiască etape şi concursuri de schi

din Cupa Europei şi Cupa Mondială, ca şi Universiada albă.

Ca şi în deceniile trecute, strategiile de dezvoltare actuale nu au în vedere o

creştere masivă a capacităţii de cazare, ci o creştere a calităţii prestaţiilor turistice,

inclusiv a calităţii mediului înconjurător.

Există o mare varietate de soluţii de amenajare montană, adaptate condiţiilor

particulare din fiecare ţară. Există însă şi trăsături comune, datorate fie preluării de către

numeroase ţări a celor două modele considerate de referinţă (modelul francez şi cel

austriac, prezentate anterior), fie conştientizării la nivel internaţional a unor probleme

legate de dezvoltarea economică in general şi turistică în particular, vizând mai ales

relaţia cu mediul natural si cu cel socio-cultural.

În prezent este evidentă preocuparea majorităţii ţărilor cu experienţă în turismul

montan de a găsi soluţii de dezvoltare turistică în armonie cu mediul înconjurător sau,

altfel spus, de a găsi soluţii de dezvoltare durabilă a zonei montane. Astfel, politicile

prezente ale majorităţii pun accentul pe:

69

• limitarea extinderii echipamentelor de cazare şi a instalaţiilor de transport pe

cablu;

• creşterea dotărilor turistice;

• o mai buna protecţie a mediului.

Susţinerea publică a activităţii turistice în zonele montane (prin credite

preferenţiale, subvenţii de stat, reglementări fiscale diverse) se axează tocmai pe aceste

obiective, alături de raţionalizarea modurilor de gestiune a domeniilor schiabile şi

staţiunilor.

Se poate observa, din cele prezentate, gama variată a modelelor şi formulelor de

amenajare şi dezvoltare, rezultat al multitudinii elementelor de referinţă şi al condiţiilor

specifice de elaborare a proiectelor staţiunilor montane, ceea ce argumentează libertatea

de opţiune a decidenţilor în adoptarea unor soluţii.

Caracterizaţi concepţia de amenajare turistică existentă în alte ţări, precum

Italia, Elveţia, Cehia, Slovacia, Norvegia, consultând lucrarea lui George

Erdeli şi Aurel Gheorghilaş, Amenajări turistice, Editura Universitară,

Bucureşti, 2006 sau orice alte surse bibliografice aveţi la dispoziţie.

U6.4. Indicatori ai echipării turistice a spaţiului montan

Implementarea unei staţiuni montane reprezintă o decizie condiţionată de

interdependenţa complexă dintre cadrul natural, echiparea (infrastructura) generală a

zonei şi fluxurile turistice. Indiferent de particularităţile concepţiei de amenajare, aceşti

factori sunt esenţiali în selectarea sitului ce urmează a fi amenajat şi în elaborarea şi

realizarea proiectului de amenajare.

De la o ţară la alta, de la un masiv la altul, soluţiile de amenajare şi gestiune pot să

difere foarte mult, în funcţie de condiţiile geografice, economice, sociale dar şi de

imaginaţia sau experienţa cercetătorilor sau promotorilor. Staţiunile turistice trebuie să

răspundă astfel unor necesităţi economice ale zonei sau societăţii (venituri, locuri de

muncă), dar şi nevoilor foarte diferite ale clienţilor. Ele trebuie să satisfacă aşadar

aşteptările tuturor celor implicaţi în desfăşurarea activităţii turistice.

Practica şi teoria ultimelor decenii în domeniul amenajării turistice montane au

scos în evidenţă unele principii ale conceperii unei staţiuni montane, au consacrat

anumite tehnici de determinare a capacităţii de primire a staţiunii şi de corelare a

funcţiunilor sale, astfel încât aceasta să-şi realizeze scopurile pentru care a fost creată.

Toate acestea au în vedere predominanţa practicării sporturilor de iarnă – în principal a

schiului – între toate funcţiunile posibile ale staţiunii, ţinând cont de ritmurile înalte de

dezvoltare, dar şi de faptul că turismul pentru practicarea sporturilor de iarnă este

70

componenta cea mai dinamică şi mai profitabilă a turismului montan şi a activităţii de

turism în general.

Conform Serviciului de Studii pentru Amenajarea turistică a Muntelui

(S.E.A.T.M.), principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni montane

sunt următoarele5:

• Principiul satisfacerii nevoilor clientelei;

• Principiul asigurării calităţii factorilor naturali;

• Principiile amenajării optime a pârtiilor;

• Principiile urbanizării.

Principiul satisfacerii nevoilor clienţilor:

- zăpadă asigurată;

- preţuri competitive;

- calitatea terenului schiabil;

- soare;

- lipsa cozilor la mijloacele mecanice de urcat;

- ambianţa;

- calitatea peisajului şi a arhitecturii.

Principiul asigurării factorilor naturali:

- climateric: zăpadă (120 zile/an), soare, absenţa vântului, a avalanşelor şi a

ceţii;

- morfologic: capacitatea sitului de a avea o reţea de pârtii coerente, legate;

- geologic: absenţa riscurilor de modelare a spaţiului.

Principiile amenajării optime a pârtiilor – se vor detalia separat;

Principiile urbanizării - se are în vedere:

- falia şi configuraţia domeniului schiabil;

- domeniul schiabil potenţial sau deja amenajat;

- locul îngust, restrâns sau larg şi deschis;

- calitatea locului (expunere, împădurire etc.).

Funcţiile ce trebuie asigurate de către urbanizarea staţiunii, într-un mod

satisfăcător sunt:

• acces, circulaţie, staţionare;

• servicii urbane, primire, animaţie;

• deplasarea turiştilor;

• legătura cu domeniul schiabil.

Toate aceste principii şi recomandări au în vedere tendinţele actuale manifestate

pe piaţa turismului montan. Având în vedere că totuşi în ultimii ani se remarcă o anumită

5 ***SEATM, L’ amenagement touristique de la montagne en France, 1992

71

stagnare a pieţii sporturilor de iarnă, se consideră că în dezvoltarea staţiunilor montane

trebuie să se ia în calcul, mai mult decât până în prezent, posibilitatea adaptării ofertei cel

puţin în egală măsură şi turismului estival, asigurându-se o activitate mai echilibrată pe

parcursul întregului an, ca şi posibilitatea extinderii funcţionalităţii staţiunilor, prin

remodelarea acestora sub forma staţiunilor cu profil complex.

� Determinarea domeniului schiabil

Numărul şi calitatea pârtiilor de schi şi a telefericelor dintr-o staţiune montană

se numără printre acei factori care dau succes produsului turistic oferit de aceasta.

Amenajarea domeniului schiabil a constituit o primă coordonată a conceperii unei

staţiuni turistice montane, în condiţiile în care practicarea sporturilor de iarnă rămâne în

continuare principala activitate circumscrisă turismului montan.

Pârtiilor de schi alpin li s-au adăugat în ultimii ani tot mai multe trasee de schi

fond şi schi plimbare (sau schi „randorenée”), ca un răspuns la tendinţele cererii, în

cadrul căreia a crescut mult numărul practicanţilor acestor forme de schi nordic.

Amenajarea domeniului schiabil presupune şi asigurarea transportului turiştilor

către pârtiile de schi; aceasta se realizează prin intermediul instalaţiilor de transport pe

cablu, ajunse astăzi la o mare diversitate de performanţe tehnice deosebite şi capacităţi

orare foarte mari.

Înainte de a aborda aspectele tehnice, este oportună luarea în considerare a

pretenţiilor schiorului. În medie, el schiază 5 ore pe zi şi 5 zile într-un sejur de o

săptămână. Consumul său de schi este cam de 3500 m de pârtie pe zi. Costul ridicat al

sejurului şi durata sa redusă îi determină dorinţa de a obţine o satisfacţie cât mai mare

prin:

• schiat confortabil pe piste regulate şi bine întreţinute;

• schiat fără constrângeri pe piste omogene şi bine ierarhizate, regrupând

schiori de nivel asemănător;

• schiat în deplină securitate pe un teren bine organizat (fără puncte de

conflict), uşor de descifrat;

• schiat la soare pentru a se bronza, fără a răbda de frig şi putând admira

peisajul.

În acelaşi timp el doreşte şi aventură, evadare. Va trebui să i se propună câteva

terenuri neregulate, câteva itinerarii în afara pistei bine realizate, dar nu prea îndepărtate,

piste specializate pe nevoile practicii (snowboard, monoschi) şi, atunci când este posibil,

legături între staţiuni.

Organizarea domeniului schiabil trebuie să ţină seama de aceste aspecte diferite.

În mod obiectiv repartizarea pistelor pe nivele de dificultăţi trebuie să corespundă nevoii

72

clientelei în aşa fel încât să o satisfacă întru totul şi să optimizeze echipamentele (evitarea

supraîncărcărilor, dar şi reutilizarea pistelor).

Schiul rămâne adevăratul element motor al staţiunii, în ciuda necesităţilor de a

diversifica activitatea de iarnă şi de a exploata locul pentru mai multe sezoane. Deci

calitatea sitului pentru schiat este elementul determinant al şanselor de succes ale staţiunii

şi din această cauză trebuie reunite o serie de condiţii de ordin:

• climateric: zăpadă (120 zile pe an), soare, absenţa vântului, a avalanşelor şi a

ceţii;

• morfologic: capacitatea sitului de a avea o reţea de părţi coerente, legate;

• geologic: absenţa riscurilor de remodelare a spaţiului.

În plus, realizarea accesului la pârtii trebuie să fie posibil atât din punct de vedere

tehnic, cât şi din punct de vedere financiar6.

În consecinţă nu se poate vorbi despre dezvoltarea unei staţiuni montane fără a se

avea în vedere şi amenajarea optimă a pârtiilor.

Schiul este exploatabil din punct de vedere comercial pe pârtiile a căror pantă

medie este cuprinsă între 10 – 45%. Majoritatea schiorilor preferă pantele sub 30%, iar

începătorii nu depăşesc 15%.

Pentru siguranţă şi confort, panta transversală nu trebuie să depăşească niciodată

15%, iar la pârtiile pentru începători ea trebuie să fie cât mai mică posibil.

Reţeaua de pârtii de schi trebuie să fie variată pentru a separa schiorii pe niveluri

de pregătire diferite şi a reduce riscurile de accidente, ideal fiind un punct de recepţie

unic spre care să conveargă toate pârtiile şi pe care este implantată staţiunea.

În staţiunile de altitudine medie ar fi util ca pârtiile din partea superioară să se

concentreze spre o vale de altitudine, staţiunea fiind deservită de un teleferic de acces spre

această zonă (în perioadele de slabă ninsoare).

Amenajarea domeniului schiabil şi crearea mijloacelor de transport pe cablu

este, în conceperea şi dezvoltarea staţiunilor montane, coordonata strategică ce trebuie

apreciată ca având prioritate absolută. Pârtiile şi telefericele reprezintă esenţa oferită de

iarnă, iar realizarea lor trebuie să preceadă finalizarea celorlalte echipamente (cazare,

alimentaţie, agrement).

Amenajarea domeniului schiabil are o importanţă deosebită, de capacitatea şi

calitatea acestuia depinzând existenţa şi competitivitatea staţiunilor. În funcţie de această

coordonată, pe baza unor norme şi indici de corelaţie, vor fi dimensionate, amplasate şi

structurate celelalte elemente funcţionale ale staţiunii. Astfel, este necesară respectarea

următoarelor cerinţe:

• încadrarea pârtiilor de schi în normele tehnice internaţionale (elaborate de

Federaţia Internaţională a Schiorilor – F.I.S.) şi verificarea permanentă a elementelor de

6 Ţigu, G., Turismul montan, editura Uranus, Bucureşti, 2001, p. 117 – 119

73

semnalizare şi marcare, a modului în care se asigură întreţinerea şi controlul pârtiilor,

precum şi securitatea schiorilor, inclusiv eficienţa măsurilor de acordare a asistenţei

medicale în caz de accidente;

• asigurarea unor raporturi ideale între structura pârtiilor (pe grade de

dificultate) şi structura cererii, în vederea satisfacerii deopotrivă a schiorilor şi

însoţitorilor, ca şi a celor care nu practică schiul (contemplativi). Se consideră astfel că

trebuie să predomine pârtiile foarte uşoare şi medii, având în vedere următoarea

repartiţie a turiştilor sosiţi iarna într-o staţiune turistică7:

- neschiori - 20%;

- schiori de plimbare - 5% (procent în creştere);

- schiori în şcoli de schi - 15% (aceştia nu folosesc instalaţii de transport pe

cablu fixe);

- schiori alpini 60%, din care:

� consacraţi -10%, adică 6% din total turişti;

� buni - 30%, adică 18% din total turişti;

� avansaţi - 30%, adică 18% din total turişti;

� începători - 20%, adică 12% din total turişti.

• amenajarea şi extinderea ariilor pentru practicarea schiului fond şi a

schiului de plimbare, practici foarte moderne care capătă tot mai mulţi adepţi;

• orientarea spre nord a pârtiilor de schi este obligatorie până la altitudini de

1600 – 1800 m; golul alpin este adesea neprimitor din cauza viscolului şi a ceţii, şi prin

urmare, domeniul schiabil trebuie asigurat în etajul pădurilor, între 800 – 1800 m.

Dotările aferente domeniului schiabil – telefericele şi şcolile de schi – sunt, de

asemenea, coordonate foarte importante ale staţiunii montane. Pentru fiecare pârtie

trebuie aleasă cea mai potrivită instalaţie de transport pe cablu, atât din punct de vedere al

eficienţei în exploatare, cât şi din cel al investiţiei şi al rentabilităţii acesteia8. De

asemenea, capacitatea telefericelor (telecabine, telegondole, teleschiuri sau babyschiuri)

trebuie corelată cu suprafaţa şi capacitatea pârtiilor, ca şi cu capacitatea de cazare a

staţiunii; aceste instalaţii trebuie să asigure nu numai accesul (în condiţii cât mai bune)

schiorilor pe pârtii, cât şi argumentul pentru turiştii contemplativi.

Coordonatele unei strategii de îmbunătăţire şi de dezvoltare a dotărilor

pentru practicarea sporturilor de iarnă sunt:

• amenajarea şi întreţinerea pârtiilor (înierbare, combaterea eroziunii, balizare)

conform normelor tehnice prevăzute de Federaţia Internaţională de Schi;

• asigurarea tuturor mijloacelor şi utilajelor pentru întreţinerea pârtiilor – şenile

de bătut zăpada, tunuri pentru fabricarea zăpezii artificiale; 7 Gologan, G., Neagu, G., Propuneri privind calculul domeniului schiabil într-o staţiune de iarnă, în Revista „Arhitectura”, numărul 6/1979. 8 Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1995.

74

• securitate maximă pentru schiori şi asistenţă medicală adevărată şi rapidă;

• organizarea mai multor şcoli de schi cu personal calificat, vorbitor de limbi

străine;

• îmbunătăţirea şi diversificarea echipamentului pentru practicarea sporturilor de

iarnă oferit de centrele de închirieri a materialelor sportive;

• modernizarea actualelor instalaţii de transport pe cablu şi sporirea debitului

acestora, în scopul creşterii gradului de mobilitate a schiorilor pe pârtii şi al

reducerii timpului de aşteptare pentru urcare.

Principiile în baza cărora se întocmesc proiectele şi planurile de creare sau

dezvoltare a unei oferte turistice “de munte”, profilată şi/sau specializată în sporturi de

iarnă sunt următoarele9:

- asigurarea accesibilităţii staţiunii prin intermediul celor mai moderne căi şi

mijloace de transport;

- amenajarea domeniului schiabil şi crearea condiţiilor optime pentru

practicarea schiului şi a celorlalte sporturi legate de zăpadă;

- crearea mijloacelor de transport pe cablu, atât pentru acces-agrement, cât şi

pentru serviciul efectiv al domeniului schiabil (teleferice de deservire);

- dotările aferente serviciilor de bază (structurile de primire şi de servire a

mesei) trebuie dimensionate, structurate şi amplasate în funcţie de caracteristicile

domeniului schiabil şi al telefericelor;

- conjugarea optimă a activităţilor turistice de bază (sporturile de iarnă) cu cele

asigurate de dotările şi amenajările de agrement şi în special de “aprés-sky”;

- implicarea statului ca autoritate şi ordonator/garant de credite stimulative

pentru realizarea ofertelor de prestigiu şi care generează, la rândul lor, importante efecte

sociale şi economice în plan local, regional sau naţional.

Având în vedere importanţa acestor principii, le vom prezenta în continuare mai în

detaliu, exemplificând pe cazul câtorva din ţările europene alpine, cu experienţă şi

rezultate extraordinare în acest domeniu.

■ Amenajarea domeniului schiabil pentru practicarea schiului, dar şi a celorlalte

sporturi legate de zăpadă, are o importanţă deosebită – de capacitatea şi calitatea acestuia

depinzând existenţa şi competitivitatea propriu-zisă a staţiunilor. De altfel, amenajarea şi

structurarea domeniului schiabil este principiul fundamental care, în baza unor norme şi

indici de corelaţie, ordonează dimensiunile, amplasarea şi structura celorlalte elemente de

bază. Aplicarea acestui principiu presupune respectarea următoarelor cerinţe:

- încadrarea pârtiilor de schi alpin (coborâre), indiferent de gradul de dificultate,

în normele tehnice interne şi internaţionale (F.I.S.) şi verificarea permanentă a

9 Institutul de Cercetări pentru Turism, Strategii de modernizare, dezvoltare şi promovare a ofertei de

sporturi de iarnă din România, Bucureşti, 1997, p. 19.

75

elementelor de semnalizare şi marcare, a modului în care se asigură întreţinerea şi

controlul pârtiilor, precum şi securitatea schiorilor, inclusiv eficienţa măsurilor de

acordare a asistenţei medicale în caz de accidentare;

- asigurarea unor raporturi reale între structura pârtiilor (în funcţie de gradul de

dificultate) şi structura cererii, în vederea satisfacerii deopotrivă a schiorilor şi a

însoţitorilor, ori a celor care nu practică schiul (contemplativi). Oricum, se are în vedere

că turistul-schior este un amator şi nu un profesionist (performer) şi, în astfel de condiţii,

predominante trebuie să fie pârtiile foarte uşoare, uşoare şi medii;

- amenajarea şi extinderea ariilor pentru practicarea schiului nordic (schi fond)

şi a schiului de plimbare, considerate “ultimul loisir descoperit la sfârşit de secol, după

jogging”. Succesul acestora se explică printr-o largă accesibilitate şi mai ales prin faptul

că asociază efortul fizic – fără a fi excesiv – cu apropierea de natură.

Pentru a ilustra cele de mai sus, vom prezenta câteva date ce caracterizează

domeniul schiabil din ţările europene alpine:

Exemple

AUSTRIA

• pârtii schi alpin 1050 km

• pârtii schi fond / schi plimbare 9500 km

• cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Innsbruck,

Kitzbühel, Seefeld, Saalbach, Leutasch, Zell am See + Kaprun

(Europasportregion). Acestea dispun de 293 pârtii schi alpin (795 km), cu o

medie de 12,6 m pârtie / loc cazare, precum şi de 869 km pârtii pentru schi

fond şi schi plimbare.

Exemple

ELVETIA



• cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Davos, Crans

Montana, Engelberg, Grindelwald, St. Moritz, Zermatt, Zinal, Flums. Toate

acestea dispun de 312 pârtii schi alpin (1280 km), cu o medie de 10,2 m

pârtie / loc cazare, precum şi de 386 km pârtii schi fond şi plimbare.

Exemple

ITALIA



• cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Cortina

76

d’Ampezzo, Courmayeur, Sestriere, Bormio, Madonna di Campiglio. Toate

însumează 260 de pârtii de schi alpin (804 km), cu o medie de 8,2 m / loc

cazare, precum şi 195 km pârtii schi nordic şi plimbare.

Exemple

FRANTA



• cele mai renumite staţiuni pentru sporturi de iarnă: Chamonix,

Courchevel, Flaine, La Clusaz, La Plagne, Les Arcs, Megéve, Meribel, St.

Gervaise, Val d’Isere, Pra Loup, Alpe d’Huez, Les deux Alpes, Morzine –

Avoriaz. Toate dispun de 1085 pârtii schi alpin (2571 km), revenind în

medie 7,5 m / loc cazare, precum şi de 498 km pârtii schi nordic şi

plimbare.

Exemple

GERMANIA dispune de puţine staţiuni în micul sector alpin ce-i

revine. Cele mai renumite sunt: Oberstdorf, Garmisch Partenkirchen şsi

Berchtesgaden, care dispun de 93 pârtii schi alpin (155 km), precum şi de

169 km pârtii pentru schi nordic şi de plimbare.

■ Dotarea cu mijloace de transport pe cablu este al doilea principiu de bază al

construirii şi funcţionării eficiente a unei staţiuni pentru sporturile de iarnă. Pârtiile de

schi pot fi apreciate şi separat, dar succesul propriu-zis al unei staţiuni este indisolubil

legat de numărul, calitatea şi eficacitatea mijloacelor mecanice care asigură deopotrivă

accesul şi deservirea domeniului schiabil.

Exemple

Numărul şi calitatea telefericelor sunt impresionante; circa 60% din totalul

mondial de teleferice (21.177) se află în zona alpină a Europei: Austria

(3696), Franţa (3033 – din care 90% în zona alpină), Italia (2156), Elveţia

(1534), Germania (1931).

Mijloacele de transport pe cablu (telecabine, telegondole, telescaune, teleschiuri)

au un rol esenţial în definirea laturii calitative a ofertei şi deci a poziţiei staţiunii pe piaţă.

In acest sens prezentăm câteva din preocupările şi realizările de marcă ale promotorilor

sporturilor de iarnă:

- corelarea strictă, în sens tehnic şi funcţional, a telefericelor (de acces şi

deservire) cu domeniul schiabil şi capacitatea de cazare a staţiunii, pentru a se asigura

utilizarea optimă a domeniului schiabil;

77

- teleschiurile şi telescaunele sunt utilizate cu precădere pentru deservirea

domeniului schiabil, în vreme ce telecabinele şi telegondolele au atât rolul de a asigura

accesul la domeniul schiabil – înlocuind peste tot, unde au fost condiţii, accesul auto -, cât

şi funcţia de “mijloc de agrement” pentru clientela de sejur (contemplativii);

- amplasarea ambelor categorii de teleferice (acces şi deservire ) ţine seama de

tipologia staţiunii, dar toate proiectele de (re)amenajare au în vedere următoarele soluţii:

- punctul de plecare al telefericelor să fie, pe cât posibil, în centrul staţiunii;

- instalaţiile să aibă punctul de plecare din faţa grupărilor principale de hoteluri;

- utilizarea în comun a unor instalaţii de mare capacitate, între două sau mai

multe staţiuni, în scopul evitării aglomeraţiei de orice fel, inclusiv a căilor rutiere de

legătură.

In legătură cu acest ultim aspect este de subliniat că au apărut astfel adevărate

sisteme de staţiuni legate direct prin teleferice şi care exploatează vaste domenii schiabile

comune

Exemple

Sistemele Val d’Isere – Tignes; Courchevel – Meribel – Les Menuires -

Val Thorens; Megéve – St. Gervaise, toate în Franţa, apoi St. Anton – Zürs

– Lech şi Kitzbühel – Kirschberg – Jachberg – Grieswirt în Austria). Acest

principiu a fost extins luând naştere, în zonele de graniţă, sisteme de staţiuni

între diferite ţări alpine (Italia – Elveţia, Franţa – Elveţia, Italia – Austria)

accesibile prin legitimaţia skipass, plătită anticipat.

■ Scolile de schi

Schiul este un sport a cărui tehnică nu poate fi însuşită şi perfecţionată decât într-

un cadru organizat şi sub îndrumarea monitorilor (profesori de schi). Tocmai de aceea,

şcolile de schi şi dotarea lor, monitorii şi calificarea acestora, precum şi programele

oferite au devenit de multă vreme elemente esenţiale pentru aprecierea calităţii ofertelor

pentru sporturi de iarnă ale unor staţiuni. In ţările cu turism de iarnă dezvoltat numărul

şcolilor şi al monitorilor este impresionant: practic, nu există staţiune pentru sporturi de

iarnă care să nu aibă minimum 2 – 3 şcoli (pentru adulţi, începători şi avansaţi, pentru

copii, pentru schi acrobatic etc.).

Exemple

Franţa şi Elveţia au peste 200 de şcoli, iar Austria peste 400; numărul

monitorilor era la nivelul anilor ’90 de peste 6500 în Austria, 2000 în

Elveţia şi aproape 2000 în Franţa.

Zonele şi pârtiile afectate şcolilor de schi sunt special amenajate, marcate şi

semnalizate, sunt dotate cu echipament audio-recepţie şi camere de filmat, dispun de săli

de proiecţie pentru dezbaterea şedinţelor anterioare şi a prezentării schemelor de bază.

78

Importanţa şcolilor de schi poate fi relevată şi de numărul monitorilor

profesionişti din staţiuni, câteva exemple fiind edificatoare:

Exemple

- în Franţa, cei mai mulţi monitori deţin Courchevel (400), Chamonix

(200), Val d’Isere (250), Alpe d’Huez (200), La Plagne (150);

- în Italia se remarcă Cortina d’Ampezzo (180), Courmayeur (100) şi

Madonna di Campiglio(100);

- în Austria – Europasportregion (300), Seefeld (120), Kitzbühel (200);

- în Elveţia – St. Moritz (500), Davos (200), Crans Montana (200).

O atenţie deosebită se acordă cursurilor pentru copii şi tineret, pentru care se

asigură condiţii speciale, cu monitori recrutaţi dintre foste glorii ale schiului alpin.

Asemenea cursuri se organizează în majoritatea staţiunilor de renume din ţările alpine:

funcţionează astfel grădiniţe de schi pentru copii între 3 şi 6 ani; şcoli de schi pentru

preşcolari şi elevi, în timpul vacanţelor şcolare, contra cost sau pe bază de burse; sate de

vacanţă pentru copii care, pe lângă cursurile de învăţare a schiului, dispun de toate

structurile şi facilităţile unui sejur specific vârstei

Exemple

celebru este satul de vacanţă creat în urmă cu 22 de ani, la Avoriaz, de către

fosta stea a schiului alpin francez, Annie Famose.

■ Serviciile de bază

Serviciile de bază (cazare şi servirea mesei) sunt de asemenea importante pentru

imaginea şi poziţia pe piaţă a oricărei staţiuni pentru sporturi de iarnă. Fiecare staţiune

prezintă particularităţile sale, unele dintre acestea fiind rezultatul combinaţiilor, după

“reţete proprii”, a diferitelor tipuri de structuri de primire şi de servire a mesei.

Marea majoritate a staţiunilor au, din acest punct de vedere, o structură complexă,

putând răspunde unei clientele foarte diverse, ca preferinţe, obiceiuri şi nivel al

veniturilor. Structurile de primire cuprind toată gama de unităţi şi forme cunoscute:

hoteluri de toate categoriile, cabane, pensiuni, moteluri, vile, apartamente mobilate,

reşedinţe secundare (apartamente în multiproprietate), sate de vacanţă, campinguri, rulote

etc. In ultimile 2 – 3 decenii cererea pentru sporturile de iarnă a crescut constant,

solicitările venind masiv din partea segmentelor cu venituri medii (şi submedii); acest

lucru a impus ofertanţilor schimbări de optică cu privire la raportul dintre diferitele unităţi

de primire şi servire a mesei – mutaţii serioase petrecându-se în oferta franceză şi italiană,

în vreme ce elveţienii s-au dovedit mai reticenţi, iar austriecii şi nemţii chiar conservatori.

Pe scurt, principalele aspecte ce caracterizează domeniul celor două servicii de bază sunt

următoarele:

79

● în ceea ce priveşte echipamentele de cazare

Este de menţionat că, în ultima vreme, ofertanţii şi promotorii turismului de iarnă

şi-au modificat strategia şi politica investiţională, fiind alarmaţi de extinderea reşedinţelor

secundare care diminuează animaţia în staţiune şi chiar încasările şi profitul; în

consecinţă, prin comitetele locale şi regionale, s-a impus diminuarea construirii de

reşedinţe secundare.

Exemple

În Franţa, Italia şi Elveţia formele de cazare complementare sunt

dominante, având o pondere de până la 70 –80%.

In paralel a fost hotărâtă mărirea numărului de hoteluri de 1 – 3 stele, pentru ca şi

cererea masivă din week-end să fie cazată tot în structuri principale;

- în Germania şi Austria, formele complementare au ponderi mult mai mici, de

regulă sub 50%. Cererea pentru week-end are valori mari, dar structura hotelieră este mult

mai adecvată, ponderea categoriilor inferioare fiind covârşitoare;

- în ce priveşte structura hotelurilor pe grade de confort este de reţinut că nici o

staţiune (cu foarte mici excepţii) nu dispune de mai mult de 1 –2 hoteluri de 5 sau 4 stele

(procentul în total hoteluri nefiind mai mare de 10 – 20%), ponderea cea mai mare

revenind unităţilor de 3 şi 2 stele, ultimile fiind cele mai numeroase.

● în ceea ce priveşte unităţile de servire a mesei

- majoritatea hotelurilor dispun de restaurante proprii, dar în ultimii 25 de ani şi-

au creat unităţi şi la altitudine (sau în anumite puncte nodale ale domeniului schiabil),

“club houses” unde turiştii-schiori pot servi masa de prânz. S-a venit astfel, în

întâmpinarea ideii de utilizare intensivă a timpului pentru practicarea sporturilor pe

zăpadă, fiind creată formula cecurilor de masă (cheque repas); iniţiată în staţiunile

franceze, formula cecului de masă s-a extins rapid în toate ţările, multe staţiuni acceptând

utilizarea acestuia în oricare unitate de alimentaţie şi, cu precădere, în cele situate la

punctele de plecare şi sosire a instalaţiilor de transport pe cablu;

- în fiecare staţiune, alături de alte numeroase restaurante independente, există o

multitudine de unităţi aflate la confluenţa alimentaţie – agrement, cum sunt barurile de 2

stele, cofetăriile, ceainăriile – cofetăriile, barurile de noapte etc.

■ Activităţile aprés - sky

Posibilităţile de agrement în staţiunile pentru sporturi de iarnă sunt extrem de

variate, fiecare staţiune căutând să se impună prin ceva, printr-un element cu statut de

“marcă”. Practic, fiecare staţiune cu ofertă pentru sezonul hibernal, în afara amenajărilor

aferente schiului, posedă o multitudine de dotări ce asigură practicarea şi a celorlalte

sporturi de iarnă; acestea au fost realizate pornindu-se de la constatarea că, de regulă,

80

majoritatea turiştilor sunt tineri, 25 – 30% din clientelă nu schiază (în unele staţiuni

ponderea acesteia ajunge şi la 40 – 50%), iar unii turişti solicită staţiunile de iarnă pentru

alte sporturi şi nu pentru schi.

Astfel, fiecare staţiune posedă cel puţin un patinoar (natural sau artificial – de

regulă acoperit) care oferă posibilitatea practicării patinajului, hocheiului sau curlingului,

ori organizarea unor spectacole de revistă, susţinute de trupe renumite. Toate staţiunile

posedă pârtii pentru schi-bob şi săniuţe (numai în Austria există peste 300 de astfel de

pârtii, din care 10 sunt artificiale), iar mai nou se dezvoltă rapid pistele de snowboard.

Turiştii pot practica şi alte sporturi, nespecifice iernii, pentru care sunt asigurate,

de altfel, cele mai bune condiţii. Foarte răspândite sunt dotările şi amenajările pentru înot,

tenis şi echitaţie. Toate staţiunile posedă piscine acoperite sau amenajate în cadrul

complexelor hoteliere, majoritatea având saune; mai nou, piscinele sunt asociate cu săli

pentru gimnastică sau pentru fitness (în Austria, în cele 278 staţiuni şi centre funcţionează

peste 750 piscine). Tenisul beneficiază de săli special amenajate în toate staţiunile

importante – mulţi ofertanţi incluzând în “pachet”, fie şedinţe de iniţiere în tenis, fie

aranjamente combinate “schi – tenis”. O activitate mult solicitată este echitaţia pentru

care, în unele staţiuni, funcţionează şcoli de călărie; aceste manejuri pun la dispoziţie cai

pentru plimbări în împrejurimi sau organizează plimbări cu sănii trase de cai.

Crearea unor oferte propriu –zise de aprés – sky, cât mai variate şi mai originale,

reprezintă pentru multe staţiuni calea cea mai sigură pentru atragerea unei clientele

numeroase. Având în vedere că în sezonul de iarnă turiştii petrec mai mult timp în interior

– comparativ cu vara -, majoritatea hotelurilor au fost concepute şi ca “centre autonome”

de agrement, cu spaţii de folosinţă comună pentru lectură şi audiţii muzicale, jocuri de

societate, discoteci, baruri etc. Unele staţiuni îşi datorează celebritatea renumitelor baruri

de noapte, cluburi şi cazinouri, în vreme ce altele şi-au îmbogăţit activitatea de animaţie

printr-o serie de elemente inedite, şi vom ilustra acest aspect, în continuare, prin câteva

exemple.

Exemple

In Franţa, la Chamrousse se organizează anual “Festivalul Internaţional al

Filmului Umoristic”; la Avoriaz se organizează periodic “Festivalul

Filmului Fantastic” şi permanent “plimbări pe schiuri, cu torţe, la lumina

lunii”; la Les Arcs are loc în fiecare an, în februarie, timp de o săptămână,

“Carnavalul Internaţional al Zăpezii”, la care participă delegaţii din ţarile

vecine; la Val Cenis se oferă ca aranjament inedit “zăpada şi mediul

înconjurător” ce include plimbări pe schiuri în satele limitrofe, unde turiştii

se pot iniţia în sculptură în lemn şi ţesătorie.

Exemple

In Austria, la Bludenz, se organizează cursuri de iniţiere în pictura pe sticlă;

81

la Zurs se serveşte gratuit “ceaiul de la ora 5” şi se organizează periodic seri

de dans, seri folclorice – intercalate cu concursuri de dans, de frumuseţe,

precum şi cu mici gale de parada modei.

Exemple

In Elveţia, la Zermatt funcţionează o şcoală de dans şi se oferă posibilitatea

degustării vinurilor franţuzeşti şi elveţiene de primă calitate; la Hoch Ybrig,

în luna februarie, se organizează un concurs – expoziţie de sculptură în

zăpadă.

� Esenţa planurilor operaţionale

In prezent, toate proiectele de modernizare şi/sau dezvoltare a ofertelor specifice

turismului de iarnă se construiesc pe baza principiilor prezentate anterior. Coordonatele

fundamentale ale unui plan operaţional – cadru, în număr de patru, sunt următoarele:

1. Amenajarea (reamenajarea) infrastructurii generale, cu prioritate pentru căile

şi mijloacele de acces;

2. Realizarea prioritară a dotărilor şi amenajărilor pentru practicarea sporturilor

de iarnă;

3. Consolidarea şi diversificarea serviciilor de bază;

4. Fortificarea şi diversificarea agrementului.

Amenajarea domeniului schiabil şi crearea mijloacelor adecvate de transport

pe cablu este coordonata strategică ce trebuie apreciată ca având prioritate absolută. Cele

două elemente reprezintă esenţa ofertelor de iarnă, iar realizarea lor trebuie să preceadă

finalizarea celorlalte structuri turistice (cazare, alimentaţie, agrement); aceste două

elemente se pot realiza şi simultan, dar recomandabil este ca domeniul schiabil să fie

amenajat în devans, pentru ca până la finalizarea telefericelor să potă fi aduse ultimile

ajustări.

Odată stabilite elementele de referinţă ale arealului, se procedează la calculul

domeniului schiabil. In acest scop, se utilizează un sistem de norme şi tehnici elaborate,

pe baza unei vaste experienţe, de SEATM (Service d’Etudes pour l’Aménagement

Touristique de la Montagne) şi alte instituţii similare.

Un asemenea mod de calcul porneşte de la determinarea numărului optim de

schiori care ocupă pârtiile de schi, la un moment dat, fără a se deranja reciproc10:

;

H

Z

LDQ

×=

unde: Q = capacitatea optimă a pârtiei;

10 Berbecaru, I., Botez, M., op. cit., p. 190-191.

82

D = debitul mediu orar, calculat în funcţie de viteza schiorului şi distanţa minimă

de siguranţă dintre 2 schiori;

L = coeficientul de corecţie a debitului mediu în funcţie de lăţimea pârtiei;

Z = diferenţa de nivel pe care o coboară un schior într-o zi, în funcţie de

performanţele sale tehnice;

H = diferenţa de nivel a pârtiei care se ia în calcul.

Notă: D şi Z se stabilesc pe baza unor observaţii şi măsurători efectuate de FIS

(Federatia Internaţională a Schiului). Calculul este făcut în ipoteza că fiecare schior cu o

anumită pregătire schiază pe pârtia corespunzătoare condiţiei sale, fapt care nu se

întâmplă întotdeauna în realitate. Ca urmare, aceste determinări trebuie luate cu rezervă.

Potrivit evaluărilor făcute de “Institutul de Studii şi Amenajarea Muntelui din

Franţa”, debitul mediu orar (D) are următoarele valori11:

Număr de schiori pe oră Categoria pârtiei

850 Foarte uşoară

1100 Uşoară

1750 Medie

2250 Dificilă

Lăţimea convenţională a unei pârtii de schi este de 30 m; în acest caz se

recomandă un indice de încărcare (de lungime) de 6,0 m/loc cazare. Coeficientul de

corecţie a debitului (L) variază liniar şi ia următoarele valori:

Lăţimea pârtiei în metri Coeficientul de corecţie (L)

15 0,50

20 0,67

30 1,0

40 1,33

50 1,67

60 2,0

Diferenţa medie de nivel (Z) pe care o poate coborâ un schior, zilnic, în raport cu

tehnica sa este:

11 Minciu, R., Tigu, G., Economia turismului. Caiet de probleme, proiecte şi referate, A.S.E., Bucureşti, 1997, p. 86.

83

Diferenţa de nivel Categoria pârtiei Performanţa schiorului

500 Foarte uşoară Începător

1400 Uşoară Avansat

2700 Medie Perfecţionat

4000 Dificilă Consacrat

Un alt mod de calcul12 ia în considerare numărul schiorilor care participă la trafic,

capacitatea instalaţiilor de transport pe cablu şi caracteristicile suprafeţei schiabile.

Calitatea şi funcţionalitatea domeniului schiabil şi a telefericelor sunt esenţiale

pentru aprecierea competitivităţii şi prestigiului ofertei; din acest motiv, încadrarea în

indicatorii minimali de corelare funcţională13 (ce rezultă ca raporturi directe între

domeniul schiabil, teleferice şi capacitatea structurilor de primire) este absolut obligatorie

– orice abatere mai mare de –10% ducând la distorsiuni funcţionale cu reflectare directă

în calitatea produselor şi serviciilor turistice.

Conform practicii internaţionale, indicatorii de bază şi nivelurile minimale admise

sunt următoarele:

1. Rangul staţiunilor (după numarul de locuri/paturi – NP):

- rangul I peste 3500 locuri;

- rangul II 2000 – 3500 locuri;

- rangul III sub 2000 locuri.

2. Raportul Lungime Domeniu Schiabil (LDS) – Capacitate de Primire (NP)

- în general: 6m – 8,5 m/loc cazare (7,5 – 8,5 m/loc pentru rangul I; 7,0 m/loc

pentru rangul II; 6,0 m/loc pentru rangul II);

- chiar şi la ranguri inferioare se poate lua în calcul nivelul de 8,5 m/loc, dacă

cererea în week-end este foarte mare.

3. Raportul între debitul orar al domeniului schiabil (QDS) şi capacitatea de

primire (NP)

- minimum 2,0 pentru staţiunile fără aflux în week-end;

- circa 2,5 (şi chiar peste) în cazul celor cu aflux mare în week-end.

4. Raportul Lungime Teleferice (LTF) – Lungime Domeniu Schiabil (LDS)

- raportul LTF/LDS trebuie să fie minimum 1,0.

12 Gologan, Gh., Turismul montan de iarnă. Noi domenii schiabile în România, în “Actualităţi în turism”, nr. 6/1989. 13 I. C.T., op. cit. p. 21-22; Erdeli, G., Istrate, I., op. cit., p. 57-58.

84

5. Raportul Capacitatea orară optimă a tuturor telefericelor (QhTF) –

Capacitatea de primire (NP)

- 1,25 – 1,75 în cazul staţiunilor de rangul II şi III;

- 1,75 – 2,0 în cazul staţiunilor de rangul I (nivelul poate fi şi peste 2,0 dacă

staţiunea are un aflux mare de turişti în week-end).

6. Raportul Capacitatea orară optimă a telefericelor – Capacitatea (debitul)

domeniului schiabil

- 1,0 pentru staţiuni de rangul III;

- 1,5 – 2,0 pentru staţiuni de rangul I şi II (în practică, toate staţiunile de

prestigiu, indiferent de rang, cunosc valori mult superioare nivelului de 2,0).

7. Raportul Capacitatea caracteristică a telefericelor – Capacitatea de

primire ( QH/NP) supranumit şi indicele de “Putere a staţiunii”

- 750 – 1000 staţiuni de rangul I

- 500 - 750 staţiuni de rangul II

- 200 - 500 staţiuni de rangul III.

In opinia unor specialişti14, o determinare riguroasă a planurilor şi programelor de

amenajare şi dezvoltare a staţiunilor pentru sporturi de iarnă presupune luarea în

considerare a unui număr cât mai mare de variabile ale patrimoniului şi echipamentelor.

In acest context trebuie avuţi în vedere şi alţi indicatori care exprimă: lungimea pârtiilor şi

calitatea acestora, raportul metri-pârtie/loc cazare, numărul şi calitatea tehnică a

mijloacelor de transport pe cablu, structura şi diversitatea amenajărilor pentru practicarea

altor sporturi, atât de iarnă, cât şi de vară, numărul şi gradul de confort al capacităţilor de

cazare şi alimentaţie, originalitatea ofertei şi calitatea prestaţiilor etc.

Exemple

CALCULUL CAPACITĂŢII TURISTICE DE SUPORT PENTRU

STAŢIUNILE MONTANE

Staţiunea montană este o localitate sau parte a unei localităţi care dispune

de ambianţă montană pitorească şi nepoluantă, cu factori naturali de mediu,

structuri turistice şi dotări specifice realizării produsului turistic de tip

montan.

Pentru staţiunile montane decizia de dimensionare se bazează, în principal,

pe evoluţia domeniului schiabil, în funcţie de care se stabilesc dimensiunile şi

structura echipamentelor de cazare, alimentaţie, agrement, transport pe cablu.

14 Defert, P., La localisation touristique, Ed. Gurten, Berna, 1966, p. 112

85

Dar, de asemenea, trebuie ţinut cont de faptul că sunt şi staţiuni montane care

nu beneficiază de un domeniu schiabil deosebit, fiind specializate pe sporturi

de vară, drumeţii, alpinism etc. În acest caz capacitatea staţiunii poate fi

calculată prin însumarea capacităţilor de primire obţinute pentru fiecare tip de

activitate ce poate fi desfăşurată în staţiune sau în împrejurimile sale. Astfel,

capacitatea de suport poate fi calculată separat pentru staţiunile axate pe

sporturi de iarnă şi pentru staţiunile axate pe sporturi de vară.

Staţiuni pentru sporturi de iarna

În acest caz, datorită importanţei sale în amenajarea staţiunilor

montane, capacitatea domeniului schiabil va fi indicatorul principal ce va fi

luat în considerare atunci când vine vorba de capacitatea de suport a unei

staţiuni cu asemenea specific.

Pe baza formulei de mai jos, să se determine capacitatea domeniului schiabil

al unei staţiuni montane pentru sporturi de iarnă cunoscute.

U6.5. Modele de amenajare turistică montană

În general, s-au conturat unele tipuri de amenajări (sau localizări) pe care literatura

de specialitate le clasifică astfel15:

• în funcţie de gradul de concentrare a dotărilor:

- localizări sub forma punctelor izolate (centre de recepţie de mici dimensiuni),

distribuite în jurul masivului, in interiorul acestuia sau de-a lungul văilor;

- localizări sub forma staţiunilor (concentrate) cu funcţionalitate complexă,

destinate unui număr mare de turişti:

• în funcţie de amplasarea echipamentelor faţă de masiv:

15 Minciu, R., op. cit., pag. 105 – 106, Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice , Editura Universităţii din Bucureşti, 1995, p. 12 – 13, Istrate, I., Concepţii şi strategii de dezvoltare a turismului montan, în Actualităţi în Turism, nr.56/1986.

86

- localizare periferică, respectiv la marginea masivelor montane şi în vecinătatea

unor localităţi;

- localizare liniară, care urmează culoarele naturale de pătrundere în masiv,

creându-se staţiuni cu axe rutiere;

- localizare terminală, în zonele înalte sau adânci, dincolo de limita aşezărilor

umane (în zonele alpine).

Localizarea periferică se caracterizează prin situarea în apropierea masivului sau

la contactul cu acesta. Se dezvoltă sub forma unui centru economic şi social important,

prin integrarea unor localităţi existente, de a căror infrastructură beneficiază. Amplasările

periferice permit realizarea unor staţiuni complexe, de mari dimensiuni, cu funcţionalitate

multiplă, a căror activitate se corelează cu celelalte destinaţii ale zonei. Imbracă mai

multe forme (vezi figura 6.1.):

- localizare periferică limită exterioară (de distribuţie) în care staţiunile

(centrele) sunt amplasate la câţiva km de munte, dar pe mari curente de circulaţie;

- localizare periferică de contact;

- localizare periferică limită interioară (de releu) în care centrele turistice sunt

amplasate în interiorul muntelui.

Figura 6.1. Localizarea periferică

Localizarea liniară este caracteristică văilor de penetraţie largi, cu posibilităţi de

amenajare a căilor de acces şi realizării de echipamente turistice. Ea poate lua forma unor

staţiuni izolate sau grupate în funcţie de dimensiunile culoarelor (vezi fig. 6.2.)

87

Figura 6.2. Localizarea liniară

Localizarea terminală se referă la staţiunile de altitudine înaltă sau la cele

amplasate în extremitatea interioară a culoarelor de penetraţie, de unde călătoria nu mai

poate continua cu mijloacele clasice de circulaţie (vezi fig. 6.3.). Aceste localizări sunt

relativ izolate, de mai mici dimensiuni şi destinate, cu precădere, schiului sau

alpinismului.

Figura 6.3. Localizarea terminală

Tendinţele pe care oferta turistică montană le-a cunoscut până în prezent au fost

permanent corelate cu cele înregistrate în domeniul cererii turistice, ceea ce a constituit

esenţa evoluţiei continue şi în ritmuri înalte a pieţei turismului montan şi în special a

turismului pentru practicarea sporturilor de iarnă.

O bună cunoaştere a cererii în evoluţia sa precum şi condiţiile specifice de ordin

economic, social şi ecologic au stat la baza alegerii diferitelor strategii pentru dezvoltarea

ofertei turismului montan. În acest sens putem spune că cel mai mare impact asupra

strategiilor de dezvoltare a ofertei l-a avut conştientizarea, pe plan internaţional, a

88

problemelor legate de dezvoltarea durabilă a turismului, concept care presupune o

corelare foarte atentă între dezvoltarea turistică prezentă şi de perspectivă şi habitatul

natural şi uman.

În prezent, cele mai mari şi mai competitive staţiuni montane se regăsesc în ţările

dezvoltate economic şi care si care beneficiază de un potenţial turistic montan valoros:

Exemple

• ţările alpine europene (Franţa, Elveţia, Austria, Italia, Germania) ;

• S.U.A şi Canada;

• ţările scandinave;

• Japonia.

Ţările cu un nivel economico-social mai scăzut au încercat şi ele să pătrundă pe

piaţa turismului montan internaţional, dezvoltând o ofertă mai mult sau mai puţin

competitivă: Cehia, Slovacia, Polonia, Slovenia, România, Bulgaria, Maroc, Liban,

Argentina, Nepal şi altele.

O tendinţă ce ţine de apariţia ultimei generaţii de staţiuni montane este aceea de a

lega staţiunile prin domenii schiabile comune, respectiv asigurarea accesului din două sau

mai multe staţiuni, prin instalaţii mecanice de urcat către vaste domenii schiabile

amenajate.

Ca un răspuns la tendinţele cererii, în cadrul căreia a crescut foarte mult numărul

practicanţilor acestor forme de schi nordic, pîrtiilor de schi alpin li s-au adăugat în ultimii

ani tot mai multe trasee de schi fond şi schi plimbare (sau schi „randonné”).

Cazarea turiştilor în staţiunile montane se face în prezent în cele mai variate

forme, de la hotelurile de lux la pensiuni, case de vacanţă sau campinguri (cu instalaţii de

încălzire).

Formele clasice la care se limita cazarea în jurul anilor ’50 erau: hoteluri, hanuri şi

camere de cetăţeni. Noi formule pentru a satisface aşteptările clientelei au apărut în

regiunile cele mai frecventate; turismul social a generat propriile sale infrastructuri (sate

de vacanţă, campinguri, pensiuni etc.). cluburile de vacanţă au luat în urma cererii pentru

o anumită formă de sociabilitate a LOISIRULUI. Creşterea sejururilor scurte de relativă

proximitatea încurajat dezvoltarea reşedinţelor secundare, iar după 1970 au urmat noi

formule de locaţie (rezidenţe hoteliere) sau de proprietate: achiziţionarea în comuna unei

unităţi de cazare (multiproprietatea) sau achiziţionarea de drepturi de sejur într-o gamă

importantă de apartamente, girate de un singur operator, în mai multe staţiuni (time-

shering).

De la un masiv la altul, în funcţie de aşteptările clientelei în materie de contracte

cu populatia locală, de iniţiativele locale şi de politicile de incitare sau de constrângere în

ceea ce priveşte construcţia de reşedinţe secundare, succesul acestor formule a fost foarte

variabil.

89

O tendinţă actuală deosebit de interesantă este însă dispersarea locurilor de cazare

în câteva localităţi-satelit din apropierea staţiunilor propriu-zise; este vorba mai ales de

locuri în pensiuni familiale sau în camere particulare;

Exemple

Acest fenomen întâlnit în Tyrol, Germania alpină, dar şi în Franţa şi Elveţia,

a contribuit la creşterea spectaculoasă a capacităţii de primire a spaţiului

montan.

Reţeaua unităţilor de alimentaţie este deosebit de diversificată; un real succes îl

au restaurantele cu specific sau cele care oferă gastronomie locală. Cele mai solicitate

sunt însă unităţile de alimentaţie situate în imediata apropiere a pârtiilor („aux pieds”)

care asigură turiştilor posibilitatea de a servi masa chiar în cadrul domeniului schiabil.

Asemenea unităţi au fost amenajate în incinta cabanelor de creastă sau în cele situate de-a

lungul traseelor de schi fond.

Calitatea zăpezii şi prelungirea sezonului de schi sunt alte preocupări

importante pentru cei care vor să satisfacă nevoile turiştilor sosiţi în staţiunile montane.

Astfel, pentru a asigura o calitate cât mai bună a zăpezii precum şi o prelungire a

sezonului de schi, cele mai multe staţiuni sunt dotate cu tancuri de bătut zăpada sau cu

tunuri pentru fabricarea zăpezii artificiale; unele au încercat chiar dotarea cu pârtii din

material plastic, precum si promovarea schiului pe iarbă sau pe gheţari, vara (la VAL

THORENS); totul pentru a atrage cât mai mulţi clienţi.

În aceeaşi idee, numărul şcolilor de schi, cu monitori recrutaţi din rândul fostelor

celebrităţi ale schiului naţional si internaţional, este considerabil. Există şcoli de schi

pentru fiecare categorie de vârstă, precum şi pentru practici mai puţin obişnuite: schi

acrobatic, snowboarding etc.

Exemple

„SkI PASS-ul” este o importantă facilitate oferită turiştilor-schiori care-l

preferă deoarece li se oferă posibilitatea practicării schiului pe o perioada

(o zi, o săptămână) contra unei sume fixe. Preţul acestuia poate include

cazarea, transportul pe cablu, lecţii de schi sau diverse facilităţi oferite de

staţiune sau de un grup de staţiuni care exploatează un domeniu schiabil

comun.

Oferta turistică nu se adresează numai turiştilor-schiori şi de aceea nu au fost

omise nici echipamentele de agrement destinate turiştilor neschiori, precum şi schiorilor

ca activităţi „après-ski”. Astfel, printre dotările întâlnite în staţiunile montane putem

enumera: săli de sport, saune, piscine acoperite sau în aer liber, săli de bowling, patinoare

naturale sau artificiale, baruri diverse, centre de echitaţie, discoteci pentru diverse

categorii de vârstă, etc.

90

Pe lângă resursele naturale, fiecare staţiune beneficiază şi de resurse antropice

care pot fi integrate în circuitul turistic: vestigii şi monumente istorice, elemente de

etnografie si folclor, instituţii de cultură şi artă, elemente tehnico-economice (obiective

economico-sociale tradiţionale, centre artizanale şi meşteşugăreşti, alte obiective de

interes turistic ). Fiecare staţiune oferă şi un atractiv program de manifestări cultural-

artistice (spectacole, festivaluri, concursuri, cinema, operă), sportive (campionate

mondiale, europene sau Olimpiade albe) sau de altă natură (degustări de vinuri,

concursuri gastronomice sau de pescuit la copcă, etc.).

Reţeaua comercială este bogată şi diversificată, incluzând magazine de artizanat,

de suveniruri, de artă, de antichităţi, de bijuterii, de echipament sportiv şi altele.

Pentru ca sejurul turiştilor în staţiunea respectivă să fie cât mai confortabil, li se

oferă servicii ca: poştă, telecomunicaţii, spălătorie-călcătorie, grădiniţe şi creşe pentru

copii, asistenţă medicală calificată, ghizi-însoţitori, închirieri auto, inclusiv iniţieri în

limbi străine sau calculator şi multe altele.

Lipsa zăpezii a fost poate cea mai mare dificultate pe care au întâmpinat-o

staţiunile montane în ultimii ani. Acest lucru a condus la stagnarea pieţei sporturilor de

iarnă (ceea ce a însemnat o scădere drastică a gradului de ocupare) iar staţiunile montane

au început să-şi îndrepte eforturile mai mult către oferta de vară, chiar dacă aceste

activităţi sunt mai puţin rentabile. Astfel, pe lângă activităţile şi echipamentele „clasice”

de agrement estival (trasee montane, terenuri de sport, piscine, peşteri amenajate pentru

vizitare, trasee de alpinism, programe de vânătoare şi pescuit) şi-au făcut apariţia altele

noi, ca răspuns la tendinţele cererii (delta-planorismul, sporturile nautice, plimbările

ecvestre, parapanta, plimbările cu bicicleta pe teren accidentat – „velo tour-terrain” în

franceză sau ”mountain-bike” în engleză - fotosafari, birdwatching, golf precum şi

jocurile de noroc-cazinouri.

În concluzie, oferta actuală a staţiunilor este deosebit de bogată, diversificată şi

modernă, răspunzând tuturor categoriilor de turişti. Adeseori însă, fie tradiţionale, fie

moderne, staţiunile montane concură la o uniformizare a practicilor şi amenajărilor

turistice montane încât cu greu se pot întâlni oferte originale. În contextele culturale şi de

mediu foarte diferite, putem regăsi staţiuni comparabile.

Între staţiunile montane există astăzi o concurenţă acerbă, fiecare încercând să-i

facă faţă mai ales printr-o diferenţiere a produselor oferite, a calităţii prestaţiilor sau a

preţurilor practicate; specialiştii consideră că politicile de preţ vor fi axele strategice ale

următorilor 10 ani.

91

U6.6. Rezumat

Principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni montane sunt

următoarele:

• Principiul satisfacerii nevoilor clientelei;

• Principiul asigurării calităţii factorilor naturali;

• Principiile amenajării optime a pârtiilor;

• Principiile urbanizării.

Coordonatele fundamentale ale unui plan operaţional–cadru sunt următoarele:

- Amenajarea (reamenajarea) infrastructurii generale, cu prioritate pentru

căile şi mijloacele de acces;

- Realizarea prioritară a dotărilor şi amenajărilor pentru practicarea sporturilor

de iarnă;

- Consolidarea şi diversificarea serviciilor de bază;

- Fortificarea şi diversificarea agrementului.


1. Care sunt principiile care trebuie să stea la baza conceperii unei staţiuni

montane?

2. Să se determine indicatorii minimali de corelare funcţională în cazul unei

staţiuni turistice montane la alegere.

3. Să se calculeze capacitatea turistică de suport pentru o staţiune montană la

alegere.

Temă de control

Formulaţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a unei

zone (staţiuni) montane din România.

92

Unitatea de învăţare 7. Amenajarea turistică a zonelor urbane şi periurbane Cuprins

U7.1. Introducere.......................................................................................................92


U7.3. Principii de amenajare şi valorificare turistică în perimetrul oraşelor ................93

U7.4. Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane .............................114

U7.5. Rezumat.........................................................................................................117


U7.1. Introducere

In condiţiile creşterii fenomenului turistic pe plan mondial, oraşele devin

tot mai atractive, iar preocupările ce vizează dezvoltarea infrastructurii specifice,

a serviciilor, conservarea centrelor istorice etc. se situează tot mai mult în atenţia

municipalităţilor, ceea ce contribuie pe de o parte, la afirmarea oraşelor ca

destinaţii de călătorie, dar şi la conturarea necesităţii de asigurare a unui

echilibru între aceste preocupări şi nevoile interne de realizare a unui mediu de

viaţă corespunzător.

Viaţa economică şi socială contemporană se caracterizează printr-o serie

de mutaţii reflectate, printre altele, în dimensiunile şi ritmul evoluţiei turismului

de sfârşit de săptămână. Acesta a înregistrat un curs ascendent în ultimii 20-30

de ani, pe fondul creşterii duratei timpului liber, al sporirii gradului de solicitare

fizică şi nervoasă, dar şi al creşterii preocupărilor firmelor din turism pentru

atragerea şi satisfacerea necesităţilor populaţiei prin amenajarea adecvată a unor

zone din apropierea marilor oraşe.



� Cunoască principiile de amenajare şi valorificare turistică a oraşelor

� Definească urbanismul turistic

� Identifice rolul arhitecturii şi design-ului în turism

� Identifice principiile de care trebuie să ţină seama în proiectarea spaţiilor

verzi din cadrul oraşelor

� Caracterizeze aspectele care definesc elementele componente ale

infrastructurii turistice de la nivelul unui oraş

� Identifice problemele pe care le presupune amenajarea pentru turism a

centrelor istorice

� Cunoască particularităţile în amenajarea turistică a zonelor periurbane

93


U7.3. Principii de amenajare şi valorificare turistică în perimetrul oraşelor

7.3.1. Oraşul - ca centru de recepţie turistică

Spaţiul urban este deţinătorul unei oferte turistice însemnate ceea ce contribuie la

materializarea diferitelor forme ale turismului urban, prezenţa obiectivelor turistice

devenind astfel sursa de atracţie pentru numeroşi turişti.

Atracţiile turistice ale oraşelor

Analizând motivaţia fluxurilor de călătorii în spaţiul urban, se poate desprinde

concluzia că atracţii precum istoria şi personajele celebre, elementele culturale, recreerea

şi divertismentul, evenimentele şi ocaziile festive, clădirile, monumentele şi ansamblurile

sculpturale precum şi frumuseţea naturală se situează printre preferinţele vizitatorilor şi

constituie elemente definitorii în alegerea destinaţiei de călătorie16. Dintre acestea, un rol

important îl au atracţiile culturale.

Muzeele - prin funcţia lor, aceste instituţii care se ocupă cu strângerea, păstrarea şi

expunerea obiectelor care reprezintă un interes istoric, ştiinţific, artistic etc. se încadrează

în grupa edificiilor culturale.

Lucrările de specialitate şi ghidurile turistice fac prezentări ample ale acestor

obiective de maximă importanţă care atrag anual milioane de turişti. In multe dintre

produsele turistice lansate de marii turoperatori se regăsesc inserate în programele

turistice, vizite la aceste inedite obiective.

Casele memoriale - pot înmagazina referinţe (obiecte şi mărturii) privind

personaje artistice, culturale, politice etc. Valenţele turistice ale acestui tip de obiective se

materializează în fluxurile de vizitatori, dornici să cunoască mărturii despre viaţa şi

personalitatea celui care s-a născut sau a locuit în acel loc.

Teatrele şi operele - păstrează funcţia culturală iniţială care, prin ea însăşi, devine

o sursă pentru desfăşurarea actului turistic. In unele cazuri, valoarea turistică a acestor

obiective sporeşte prin însuşirile arhitecturii lor. Totodată, vechimea constituie alt

element ce transformă aceste instituţii în obiective turistice de maximă atractivitate. In

Antichitate, acestea erau reprezentate de amenajări specifice practicării actului cultural în

aer liber, cu o formă impusă de topografia terenului (liniare sau curbate). Teatrele se

impun ca elemente de cultură şi civilizaţie în majoritatea polisurilor greceşti, şi, ulterior,

în oraşele antice romane. 16 Grofu (Pădurean), A.M., Strategii de dezvoltare a urbanismului turistic,Teză de doctorat, A.S.E. Bucureşti, 2006.

94

Valoarea turistică a edificiilor religioase este dată de arhitectura proprie cultelor

religioase universale (catedrale şi biserici pentru creştini, moschei pentru musulmani,

sinagogi pentru mozaici) şi stilul constructiv (romantic, gotic, rococo, baroc, clasic,

neogotic). De asemenea, bisericile şi mănăstirile atrag vizitatori printr-o serie de atribute

comune şi altor edificii antropice (vechime, grandoare), dar şi prin însuşiri particulare,

specifice, cum ar fi stilul arhitectonic sau decoraţiunile. Alte edificii de natură religioasă

şi care constituie elemente atractive sunt moscheile, ale căror elemente specifice sunt

mozaicurile şi minaretele, sinagogile etc. având o largă răspândire în intreaga lume.

In ceea ce priveşte obiectivele istorice, deosebit de interesante sunt vestigiile

antice. Din perioada Evului Mediu s-au păstrat castelele fortificate, reşedinte ale

seniorilor feudali ale căror elemente de fortificaţie (zidurile, turnurile de apărare,

crenelurile etc.) constituie un potenţial atractiv ridicat.

Deosebit de interesante sunt, sub aspect turistic, palatele şi castelele regale care

sunt întâlnite în multe dintre marile metropole ale lumii. In categoria obiectivelor istorice

pot fi încadrate şi monumentele, mausoleele, statuile, coloanele ridicate în cinstea unor

importante figuri istorice etc.

O altă atracţie a oraşelor o constituie realizările tehnicii contemporane, noile

materiale şi metode tehnice stând la baza apariţiei unor clădiri spectaculoase.

Manifestările culturale constituie sursă a interesului turistic doar în anumite

intervale ale anului. Astfel de activităţi şi manifestări umane, specifice marilor centre

urbane, sunt: carnavalurile, festivalurile artistice, târgurile şi expoziţiile. Marile metropole

ale lumii găzduiesc anual asemenea manifestări, un motiv în plus pentru turiştii avizaţi de

a alege ca destinaţie turistică aceste locuri. Interesante sunt şi expoziţiile internaţionale cu

specific, cum sunt saloanele auto, târgurile de turism, târgurile de carte etc.

De asemenea, în cadrul destinaţiilor turistice urbane, pot exista şi alte elemente

precum frumuseţea cadrului natural, parcurile şi grădinile publice, vechile cartiere ale

oraşelor, arterele comerciale etc. care să motiveze deplasarea în spaţiul urban dar care,

capătă o pondere importantă în circulaţia turistică doar în măsura în care acestea sunt

completate şi cu alte atracţii de natura celor prezentate anterior.

Vizitatorii

Dezvoltarea economică a reprezentat, dintotdeauna, una dintre priorităţile urmărite

în procesul de guvernare/gestiune urbană. Cu toate acestea, creşterea concurenţei între

oraşe în direcţia atragerii unor noi segmente de vizitatori, firme şi investiţii a determinat

reorientarea autorităţilor locale către dezvoltarea unor politici urbane axate pe elaborarea

de strategii care să conducă la construirea unor pieţe competitive orientate astfel încât să

răspundă cererilor, tot mai exigente, ale cumpărătorilor. Aceştia din urmă pot proveni, în

95

principiu, din patru pieţe-ţintă principale17: a) vizitatorii, b) locuitorii, rezidenţii şi

lucrătorii, c) afaceri şi industrie, d) pieţe de export.

In ceea ce priveşte piaţa vizitatorilor18, aceasta este alcătuită din două grupuri

majore: vizitatorii care călătoresc în interes de afaceri pentru a participa la întruniri şi

conferinţe sau pentru încheierea unor tranzacţii şi vizitatori fără scopuri de afaceri care

pot fi reprezentaţi de către turişti sau călători în tranzit.

Una dintre strategiile cel mai adesea întâlnite pentru atragerea de vizitatori se

referă la înfiinţarea unor birouri de turism şi de organizare a conferinţelor. In general,

aceste birouri îşi dispută fondurile destinate promovării turismului în regiunea pe care o

reprezintă. O altă direcţie de acţiune urmărită o reprezintă îmbunătăţirea centrelor şi a

spaţiilor amenajate pentru conferinţe şi întruniri, precum şi promovarea acestora în rândul

firmelor şi asociaţiilor patronale şi profesionale vizate.

Pe de altă parte, toate măsurile de atragere a unor noi segmente de vizitatori şi, pe

această bază, de sporire a atractivităţii oraşelor pot genera nemulţumiri în rândul

locuitorilor, confruntaţi cu o serie de probleme legate de: deteriorarea mediului

înconjurător, creşterea ratei infracţionalităţii, precum şi supraaglomerarea destinaţiilor

turistice, îndeosebi în perioadele de sezon. Un rol important în rezolvarea acestor

probleme îl va avea procesul de proiectare urbanistică ce trebuie să ţină seama de profilul

vizitatorilor în construirea infrastructurii specifice turismului. In acelaşi sens se înscriu şi

preocupările de a contura profilul vizitatorilor în funcţie de zonele de provenienţă,

caracteristicile demografice, nivelul aşteptărilor, frecvenţa călătoriilor precum şi de

cuantumul veniturilor.

7.3.2. Reflectarea funcţiei turistice în organizarea şi amenajarea oraşelor

Adaptat particularităţilor fenomenului turistic, procesul de planificare urbană

presupune conturarea unui nou concept, acela al urbanismului turistic, în măsură să

soluţioneze aspecte legate de amenajarea spaţiului urban potrivit exigenţelor vizitatorilor,

dar şi ale locuitorilor.

Astfel, în sens larg, conceptul de urbanism turistic reprezintă un ansamblu de

principii şi metode de amenajare a spaţiului urban, având drept obiectiv general

dezvoltarea turismului şi afirmarea acestuia ca factor de creştere a competitivităţii

oraşelor turistice19.

Una dintre trăsăturile fundamentale ale urbanismului turistic o reprezintă crearea

unei imagini favorabile a oraşului atât în rândul vizitatorilor, cât şi în rândul localnicilor

17 Kotler Ph., Haider D., Rein I., Marketingul locurilor, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p. 29 18 Kotler Ph., Haider D., Rein I., op. cit., pag. 30. 19Grofu (Pădurean), A.M., Strategii de dezvoltare a urbanismului turistic, Teză de doctorat, A.S.E. Bucureşti, 2006.

96

şi comunităţilor locale în ansamblul lor. In acest context, un rol important revine

marketingului urban al cărui principal scop trebuie să fie acela de a crea o legătură

puternică între politicile publice şi exigenţele consumatorilor, contribuind la stabilirea

viziunii de ansamblu a strategiei.

In sens restrâns, urbanismul turistic cuprinde un ansamblu de soluţii şi acţiuni

specifice care vizează organizarea, amenajarea sau reabilitarea spaţiului urban, menite

să contribuie la creşterea rolului turismului în economiile locale, integrarea armonioasă

a acestuia în rândul celorlalte funcţii urbane şi, pe această bază, la sporirea atractivităţii

oraşului turistic. In acest context, acţiunile specifice vizează amenajarea peisajului

natural, dezvoltarea şi diversificarea infrastructurii turistice, promovarea evenimentelor,

fundamentarea design-ului urban pe principii estetice, reabilitarea patrimoniului construit

şi a centrelor istorice.

Trebuie subliniat faptul că acţiunile specifice urbanismului turistic sunt eficiente

numai în condiţiile în care municipalitatea posedă resurse umane specializate care să

gestioneze eficient activităţile în condiţiile unor constrângeri generate de mediul în care

se desfăşoară.

Totodată, realizarea unui parteneriat între autorităţile locale, agenţii economici şi

locuitori reprezintă o condiţie esenţială, îmbunătăţirea imaginii oraşului turistic

răspunzând intereselor tuturor celor implicaţi. In acest context, înfiinţarea unei structuri

publice care să aibă ca principală atribuţie dezvoltarea urbanismului turistic ar contribui la

promovarea oraşului ca destinaţie turistică atractivă.

Rolul arhitecturii şi design-ului în turism

Amploarea şi trăsăturile specifice turismului fac necesară, tot mai mult, analiza

cadrului său arhitectural şi măsura în care acesta satisface cerinţele actuale şi direcţiile de

dezvoltare în viitor. In contextul actual al intensificării călătoriilor turistice, o pondere

semnificativă în structura motivaţiilor de călătorie o deţine preferinţa pentru marile centre

urbane care adăpostesc valori ale unor vechi civilizaţii, cu clădiri istorice, muzee şi săli de

spectacole, săli de conferinţe, parcuri de distracţii sau mari centre comerciale. Relaţia

dintre arhitectură şi turism trebuie privită în dublu sens: arhitectura ca punct de pornire

pentru activitatea turistică, dar şi ca element aflat într-o continuă dinamică, urmare a

procesului de dezvoltare a urbanismului turistic. Astfel, arhitectura constituie atât obiectiv

major pentru o mare parte a călătoriilor turistice, dar şi cadrul în care se desfăşoară

turismul.

In cadrul acţiunilor de valorificare a potenţialului trebuie să se ţină seama şi de

relaţia turism-monumente de arhitectură, în sensul asigurării unui echilibru între

orientarea vizitatorilor către obiective de arhitectură şi artă şi protejarea patrimoniului

arhitectural şi, pe această bază, între principiile de funcţionalitate şi cele de compoziţie

97

urbană, care să satisfacă nevoile vizitatorilor. Ca preocupare relativ recentă, design-ul

urban îşi găseşte necesitatea în cadrul arhitectural al turismului, la a cărui modelare

participă, având ca sferă de preocupare de la conceperea mobilierului urban, până la

amenajarea spaţiilor publice, intervenind în grafica de orientare şi publicitate, dar şi în

proiectarea echipamentelor turistice.

O deosebită importanţă în spaţiul arhitectural al turismului prezintă grafica de

orientare şi publicitate care contribuie, în mod coerent, la informarea corectă a

vizitatorilor. Pe lângă aspectul funcţional, de comunicare directă, prin imagini care pot fi

memorate cu uşurinţă, este esenţială şi impresia generală vizuală pe care o creează

vizitatorilor. Alteori, grafica este inclusă în spaţiul arhitectural, constituind un element de

atracţie de natură să întregească imaginea de ansamblu. Astfel de elemente se

încorporează în masa arhitecturală şi, îndeplinindu-şi rolul funcţional, social-economic şi

estetic, se compun cu imaginea de ansamblu.

Printr-un proces armonios de amenajare a spaţiilor urbane, la care participă într-o

importantă măsură şi design-ul, cadrul arhitectural pentru turism îşi conturează în final un

caracter unitar şi dinamic. Un aspect esenţial al planificării turistice locale este garantarea

faptului că echipamentele turistice sunt situate în locuri accesibile şi au o arhitectură

corespunzătoare. In aceste condiţii, deosebit de importantă este planificarea amplasării

clădirilor, precum şi respectarea unor standarde de dezvoltare.

In ceea ce priveşte planificarea amplasării, acest proces trebuie să aibă în vedere

localizarea clădirilor, ceea ce implică o serie de consideraţii de bază20:

- evitarea riscurilor de mediu (alunecările de teren, dezvoltarea zonelor în

apropierea plajelor şi a coastelor maritime);

- menţinerea unor relaţii urbanistice adecvate între clădiri şi zonele de recreere,

peisaj şi zonele conservate;

- menţinerea planurilor şi a coridoarelor de vizibilitate către obiectivele care

prezintă atracţie vizuală.

Referitor la respectarea standardelor de dezvoltare, acestea sunt aplicabile şi

echipamentelor turistice şi se referă la:

a) densitatea dezvoltării – în ceea ce priveşte hotelurile, se exprimă prin numărul

de camere pe unitatea de suprafaţă. Densitate scăzută au clădirile cu un singur etaj şi

căsuţele, densitate medie prezintă clădirile cu două etaje, iar densitate mare este întâlnită

la clădirile cu aproximativ patru etaje. De regulă, hotelurile din zona urbană au densitate

mare;

b) controlul înălţimii clădirilor – în multe zone înălţimea maximă este stabilită la

patru etaje, astfel încât acestea să fie sub nivelul pomilor cei mai înalţi;

20 Stănciulescu, G., Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

98

c) amplasarea mai retrasă a clădirilor faţă de marginile zonei, pentru a menţine un

spaţiu deschis şi un peisaj atrăgător în jurul clădirilor. In cazul staţiunilor aflate pe litoral,

clădirile sunt amplasate de regulă la aproximativ 50 m de plajă;

d) standarde referitoare la proporţia între suprafeţe locuibile şi acoperirea cu

clădiri, adică la raportul între suprafaţa totală locuibilă şi suprafaţa totală a zonei. Pentru

staţiunile cu standard înalt de calitate, o acoperire de 20-25% poate fi considerată

adecvată, permiţând un spaţiu mai amplu pentru recreere;

e) parcările aflate în jurul hotelurilor trebuie să fie suficient de mari pentru a

permite accesul unui număr mare de autovehicule, dar trebuie să includă şi spaţii largi

pentru autocarele turistice.

In ceea ce priveşte arhitectura, proiectarea turistică trebuie să aibă în vedere

respectarea unor principii de bază:

a) utilizarea stilurilor şi motivelor tradiţionale sau cu caracter istoric pentru a

păstra unicitatea zonei;

b) acoperişurile clădirilor trebuie să fie de înălţime medie şi mică;

c) utilizarea materialelor de construcţii locale, fapt ce ar contribui la respectarea

stilurilor arhitecturale şi la obţinerea de beneficii pe plan local;

d) proiectarea unor holuri de hotel în aer liber pentru ventilaţie naturală şi

vizibilitatea peisajului;

e) asigurarea accesului la serviciile turistice pentru persoanele cu dizabilităţi.

Amenajarea peisajului urban

Componentă de bază a patrimoniului natural şi cultural, peisajul constituie o

resursă importantă în activitatea economică şi socială a unui oraş, contribuind la afirmarea

identităţii culturale a comunităţilor locale, ale căror preocupări sunt adesea legate de

necesitatea asigurării unei dezvoltări echilibrate, ţinând cont de promovarea unor relaţii

echitabile şi armonioase între necesităţile sociale, activitatea economică şi protejarea

mediului.

Expresie a concretizarii eforturilor pe plan internaţional în direcţia creşterii

calităţii peisajelor, ratificarea Convenţiei europene a peisajului, adoptată la Florenţa în

anul 2000, a stabilit că peisajul desemnează o parte de teritoriu perceput ca atare de

către populaţie, al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor

naturali şi/sau umani, iar politica peisajului, expresia prin care autorităţile publice

competente elaborează principii generale, strategii şi linii directoare care permit adoptarea

de măsuri specifice având ca scop protejarea, managementul şi amenajarea peisajului21.

21Grofu (Pădurean), A.M.,op. cit.

99

Potrivit acestei convenţii, fiecare ţară se angajează:

- să recunoască juridic peisajele ca o componentă esenţială a cadrului de viaţă

pentru populaţie, expresie a diversităţii patrimoniului comun cultural şi natural şi

fundament al identităţii acesteia;

- să stabilească şi să implementeze politicile peisajului care au ca scop protecţia,

managementul şi amenajarea acestuia, prin adoptarea de măsuri specifice menţionate în

convenţie;

- să stabilească proceduri de participare pentru publicul larg, autorităţi regionale şi

locale, precum şi pentru alţi factori interesaţi la definirea şi implementarea politicilor

peisajere;

- să integreze peisajul în politicile de amenajare a teritoriului, de urbanism şi în

cele culturale, de mediu, agricole, sociale şi economice, precum şi în alte politici cu

posibil impact direct sau indirect asupra peisajului.

În ceea ce priveşte amenajarea spaţiilor peisajere, se identifică o diversitate a

stilurilor, dar care corespund a două tendinţe majore22:

- stilul geometric, este întâlnit preponderent în istorie (grădinile de la Versailles) şi

este caracterizat prin dispunerea regulată şi ordonată geometric a elementelor de peisaj;

- stilul peisajer este specific englez şi este definit prin dispunerea liberă şi voit

neregulată a respectivelor elemente.

Combinarea acestor două stiluri, prin adăugarea grădinilor ca o extensie a

clădirilor, generează stilul mixt.

Elementele amenajărilor peisajere pot fi clasificate23 ca fiind naturale (pământ,

apă, flori, arbuşti, tufişuri etc.) sau artificiale (sisteme de evacuare a apei, îndiguiri)

precum şi elemente constructive şi instalaţii aparente (pavilioane, chioşcuri, terase, statui,

fântâni etc.). Combinarea acestor elemente are loc în funcţie de întreg sistemul urban,

precum şi de dimensiunea nevoilor funcţionale şi recreative.

În general, amenajarea peisajului se realizează ţinând cont de tipul beneficiarului,

distingându-se astfel: amenajări estetice ale spaţiilor de habitat, concepute îndeosebi

pentru locuitori, dar care conţin şi elemente atractive pentru dezvoltarea activităţilor

turistice şi amenajările turistice, impuse de exigenţele vizitatorilor.

În ceea ce priveşte amenajarea spaţiilor de habitat, aceasta are în vedere

asigurarea unor condiţii adecvate de viaţă pentru populaţie şi poate prezenta dimensiuni

variabile, de la scara locuinţei individuale, până la cea a întregii regiuni urbane,

cuprinzând: scuaruri, grădini (publice-pe suprafeţe de 3-20 ha, botanice, zoologice, alpine

etc.), parcuri publice (peste 20 ha), păduri de agrement (acestea sunt de regulă amplasate

în imediata vecinătate a localităţilor, pe o suprafaţă minimă de 100 ha). Toate aceste

22 Iancu, A., Elemente de arhitectura şi urbanism, Editura UT Pres, Cluj-Napoca, 2002, p. 75 23 Iancu A., op. cit., p. 74

100

forme de amenajare pot fi utilizate în valorificarea turistică a spaţiului urban, constituind

astfel atracţii importante pentru vizitatori.

Spre deosebire de spaţiile de habitat, amenajările turistice se realizează în funcţie

de exigenţele turiştilor. Tehnicile de amenajare sunt elaborate pe baza raporturilor vizuale

(geometrice şi cromatice) între elementele decorative şi cadrul natural şi derivă din

psihologia formei, utilizându-se noţiuni precum: axe structurante, ritmuri, armonia

formelor, liniilor şi culorilor etc., astfel încât ansamblul construit să creeze turiştilor

anumite stări (calm, stabilitate, forţă).

Exemple

Un exemplu în acest sens îl constituie amenajarea rutelor-parc (parkways)

care sunt destinate turismului practicat cu mijloace rutiere şi care pun în

valoare areale de maximă atractivitate. Asemenea amenajări se realizează şi

în jurul centrelor urbane, ca locuri de destindere şi recreere. Alte amenajări

peisagistice au drept scop valorificarea imaginilor în cadrul ariilor protejate

(parcuri, rezervaţii naturale sau peisagistice) întâlnite uneori şi în spaţiile

periurbane.

Referitor la spaţiile verzi, amenajarea acestora se realizează ţinând cont de dublul

rol pe care îl au în întreg sistemul urban, acela de asigurare a funcţionalităţii oraşului, dar

şi un rol estetic, de natură să contribuie la creşterea atractivităţii destinaţiei urbane. În

acest sens, proiectarea spaţiilor verzi trebuie să ţină seama de respectarea următoarelor

principii24:

a) principiul funcţionalităţii – are în vedere concordanţa între spaţiile verzi şi o

serie de factori economici şi sociali ai momentului proiectării. Funcţionalitatea amenajării

se stabileşte fie când proiectarea spaţiului verde se realizează concomitent cu proiectarea

urbanistică a zonei, fie când aceasta trebuie să se adapteze urbanisticii existente.

Exemple

Spaţiile verzi cu destinaţia de parc sunt motivate iniţial de existenţa unui

număr de peste 50000 de locuitori; ulterior, extinderea zonei urbane,

dezvoltarea activităţilor turistice, presiunea demografică pot conduce la

necesitatea în continuă creştere de recreere, impunându-se adaptarea

spaţiilor verzi existente la momentul actual.

Un alt exemplu este grădina botanică ce are o funcţionalitate în cadrul

aşezării respective, sporită de necesitatea dezvoltării zonelor de odihnă şi

agrement ale oraşului. Nerespectarea acestui principiu poate contribui la

degradarea calităţilor estetice şi la limitarea funcţionalităţii întregului

amplasament.

24 Florincescu, A., Arhitectura peisajului, Ed Dyvia, Cluj-Napoca, 1999, p. 69

101

b) principiul compatibilităţii se referă la concordanţa dintre funcţionalitate şi

obiectivul ce trebuie amenajat, impunând integrarea spaţiului verde în mediul ambiant.

Exemple

Amplasarea unei grădini zoologice în mijlocul unui oraş ar fi incompatibilă

cu funcţionalitatea sa, animalele, zgomotele şi mirosurile alterând integrarea

acesteia în respectivul amplasament.

c) principiul unităţii presupune o concepţie capabilă să cuprindă într-un tot unitar

toate elementele unei amenajări peisagistice. Astfel, centrul compoziţional dominant

(clădirea, palatul, grupurile statuare, fântânile etc.) trebuie să creeze perspective şi altor

obiective (vegetaţia, aleile etc.).

d) principiul armoniei are în vedere succesiunea şi modularea spaţiului.

Succesiunea constă într-o suită de percepţii şi trăiri care au o continuitate, spaţiile

traversate fiind în măsură să imprime sentimente graduate şi să ajungă în faza maximă de

intensitate la punctul final al deplasării, iar modularea spaţiului are drept scop

armonizarea spaţiului artificial cu cel natural.

e) principiul proporţionalităţii are în vedere stabilirea legăturii între dimensiunile

diferitelor elemente pentru a crea un echilibru estetic.

f) principiul originalităţii are la bază implicarea a două noţiuni complet diferite

care deţin o pondere distinctă în originalitatea amenajării: inspiraţia – care determină

suprapunerea spaţiului verde peste scopul pentru care a fost proiectat şi influenţa – de

natură să confere amenajărilor noi dimensiuni. Astfel, amenajările grădinilor istorice

poate influenţa concepţia de proiectare în sensul dezvoltării unei noi compoziţii însă, cele

mai multe dintre acestea nu ar mai putea reda întreg contextul perioadei în care au fost

proiectate. Dezvoltarea arhitecturii peisagistice este strâns legată de transformările

economice şi sociale, în prezent, conceptul de design peisagistic fiind întâlnit şi la nivelul

locuinţelor individuale.

În condiţiile creşterii interesului pentru petrecerea timpului liber în natură, statutul

peisajului s-a modificat de la forma artistică, accesibilă doar elitelor, la cea comercială,

destinată publicului larg. Factori precum necesitatea de evadare din mediul poluant,

creşterea timpului liber la nivelul unor categorii sociale tot mai numeroase, creşterea

nivelului de instruire şi educaţie, au generat fluxuri turistice importante.

Un alt element important în ansamblul peisajului îl deţine mobilierul urban, ca

mijloc de ambientare stradală şi care cuprinde următoarele elemente25: pardoseli, scări,

rampe destinate circulaţiei, ziduri de sprijin, borduri, împrejurimi, iluminatul public,

25 Cosma D., Mobilier urban – istoric şi perspective, Editura Universitara “Ion Mincu”, Bucuresti, 2002, citat de Grofu (Pădurean), A. M., op. cit.

102

panouri de informare, vitrine, chioşcuri, automate urbane, telefoane publice, cutii poştale,

pubele, adăposturi şi pavilioane, echipamente de joacă şi odihnă. În afara acestora,

mobilierul urban mai cuprinde fântâni, jocuri de ape şi lumini, statui şi monumente,

faţade, copertine etc.

Prezenţa în oraş a unor variate forme ale manifestării expresiei artistice face ca

acestea să poată fi integrate în mod armonios în peisajul urban. Astfel, ziduri, turnuri sau

chiar fundaţii ale vechilor construcţii pot deveni ansambluri sculpturale subliniate prin

jocuri de lumini şi sunet. Unele dintre aceste elemente îşi schimbă destinaţia iniţială şi pot

deveni, prin includerea în noua concepţie de amenajare, mobilier urban sau piese

decorative, care să ilustreze specificul şi tradiţia zonei urbane, conferind individualitate

locurilor respective.

Exemple

Un exemplu în acest sens îl constituie fântânile clasice care, printr-un joc al

luminii şi presiunii jeturilor de apă, al sunetului, pot constitui un decor

impresionant în spaţiul urban şi căderile de apă naturale sau artificiale care

pot reînvia atmosfera unui oraş.

Dintre toate elementele de mobilier urban cu rol decorativ răspândite în spaţiile

urbane şi care rămân totodată în amintirea vizitatorilor, sunt statuile şi monumentele. Deşi

rolul acestora poate fi acela de a completa amenajarea spaţiului urban, amplasarea lor

poate genera probleme în ceea ce priveşte dimensiunile şi integrarea în întreg spaţiul. Este

de dorit ca proiectarea lor să fie concepută împreună cu dotările funcţionale şi recreative

ale oraşelor, localizarea lor ulterioară fiind de natură să genereze neajunsuri. De

asemenea, se poate utiliza metoda grupării lor în locuri deschise astfel încât să poată fi

observate cu uşurinţă.

Tot în direcţia creşterii atractivităţii spaţiului urban se înscriu şi preocupările

legate de amenajarea faţadelor prin împodobirea acestora cu panouri şi reclame

luminoase. Sunt întâlnite tot mai des la intrările în oraşe clădiri industriale ecranate de

panouri din materiale uşoare care ascund privirilor aspectul nu tocmai plăcut al acestora.

De asemenea, arta de a pune în valoare pe timpul nopţii clădirile şi monumentele

importante prin valoarea lor artistică şi istorică, reprezintă un demers prin care sunt

utilizate spoturi şi lumini de ambianţă generală cu scopul de a crea un mediu ambiant

plăcut atât pentru vizitatori, cât şi pentru locuitori. Nu în ultimul rând, iluminatul festiv ce

însoţeşte sărbătorile sau alte evenimente importante constituie un prilej de creştere a

atractivităţii centrului urban, dar şi o oportunitate de reclamă în cazul firmelor.

Având în vedere aspectele prezentate, se poate afirma că amenajarea peisajelor va

contribui la afirmarea identităţii oraşelor, la crearea unor condiţii mai bune de locuire,

devenind astfel destinaţii atractive pentru segmente largi de vizitatori.

103

Dezvoltarea infrastructurii turistice

Având un rol esenţial în valorificarea unei destinaţii turistice, infrastructura

reprezintă una dintre premisele dezvoltării urbanismului turistic şi totodată, suportul

necesar afirmării funcţiei turistice în spaţiul urban, componentele acesteia dând conţinut

prestaţiei turistice.

Proiectarea infrastructurii turistice trebuie să aibă în vedere asigurarea condiţiilor

optime pentru desfăşurarea activităţii turistice prin îndeplinirea criteriilor legate de

respectarea standardelor de încadrare pe categorii de confort, norme de igienă şi

protejarea mediului, accesibilitate, siguranţa în exploatare şi costuri reduse. Totodată,

parametrii de proiectare a clădirilor şi facilităţilor turistice trebuie să îndeplinească criterii

estetice, design-ul acestora constituind un element esenţial atât în afirmarea identităţii

culturale a spaţiului urban, cât şi ca cerinţă de bază în sporirea atractivităţii destinaţiei

turistice.

În ceea ce priveşte echipamentele de cazare, amenajarea acestora trebuie să

asigure respectarea standardelor minime de calitate referitoare la confort, siguranţă,

accesibilitate, salubritate, protejarea mediului. Totodată, se va avea în vedere densitatea,

încadrarea în peisaj a clădirilor, înălţimea, materialele de construcţie, stilul arhitectonic.

Localizarea spaţiilor de cazare trebuie să aibă în vedere satisfacerea necesităţilor impuse

de tranzitul vizitatorilor (în apropierea aeroporturilor, gărilor, porturilor etc.) şi care

presupune adeseori o singură înnoptare, dar şi ale turiştilor care călătoresc în interiorul

spaţiului urban.

În România, potrivit Regulamentului general de urbanism adoptat prin HG

525/1996, amplasarea se va face în zone nepoluate, cu spaţii verzi, departe de surse

puternice de poluare (zone industriale, artere cu trafic greu) asigurându-se accesul

carosabil separat pentru utilizatori, personal şi acces tehnic de întreţinere, iar în ceea ce

priveşte aspectul exterior al clădirilor, acesta va respecta principiile de volumetrie în

concordanţă cu aspectul general al zonei, precum şi păstrarea stilului arhitectural

comparativ cu clădirile invecinate. De asemenea, pentru toate categoriile de construcţii

turistice vor fi prevăzute locuri de parcare, în funcţie de tipul de clădire şi de categoria de

confort, 1-4 locuri de parcare la 10 locuri de cazare, iar procentul de ocupare a terenului

cu spaţii verzi trebuie să fie de cel puţin 25%.

Un alt aspect important în proiectarea unităţilor de cazare îl reprezintă utilizarea

materialele de construcţii de pe plan local, contribuind astfel la conservarea arhitecturii

locale şi la creşterea încasărilor la nivelul comunităţii. O altă preocupare care trebuie să

stea în atenţia autorităţilor locale o reprezintă încurajarea investitorilor în amenajarea de

unităţi de cazare atractive, având un design exterior deosebit, care să producă

vizitatorilor o impresie plăcută şi să determine astfel reîntoarcerea acestora în aceleaşi

104

locuri, fiecare destinaţie turistică dispunând de atribute specifice, în plan geografic sau

istoric care să permită prezentarea unor formule originale de găzduire

Exemple:

Hoteluri-far în oraşele-porturi, hoteluri din gheaţă – concept lansat în 1989

de guvernul suedez şi preluat ulterior de ţări ca Finlanda, Canada etc.,

hoteluri amenajate în foste închisori sau în clădiri istorice abandonate care

au fost restaurate şi redate circuitului turistic - de exemplu în Marea

Britanie – şcoli victoriene, biserici, hoteluri pe apă etc.

Oricare ar fi soluţiile adoptate, utilizarea formelor alternative de cazare va

contribui la punerea în valoare a patrimoniului construit şi la transformarea vacanţei într-o

experienţă unică.

Unităţile de alimentaţie

În multe dintre oraşele turistice, alături de unităţile care promovează specificul

gastronomic naţional funcţionează şi restaurante specializate în oferirea de preparate

culinare specifice altor popoare. Dintre cele mai răspândite unităţi de servire tradiţională

pot fi amintite pubul irlandez, restaurantul cu specific italian, braseria germană, tavernele

greceşti etc.

În general, alimentaţia publică este asociată tot mai frecvent activităţilor de

turism, iar dinamica ei este influenţată din ce în ce mai mult de evoluţia circulaţiei

turistice. Datorită faptului că ea reprezintă principala cale de satisfacere a nevoilor

cotidiene de hrană pentru anumite categorii de consumatori, alimentaţia publică trebuie să

satisfacă o gamă diversificată de necesităţi, indiferent de particularităţile acestora,

specificul naţional sau restricţii medicale.

În ceea ce priveşte localizarea, unităţile de alimentaţie vor fi amplasate în zonele

rezidenţiale sau de interes comercial, în zonele turistice şi de agrement; ar fi de evitat

amenajarea acestora la parterul locuinţelor, iar dacă acest lucru nu este posibil, soluţiile

tehnice vor avea în vedere izolarea totală a aburului, mirosului şi zgomotului, iar

necesarul de locuri de parcare este dimensionat astfel încât să existe un loc de parcare la

5-10 locuri la masă.

Echipamente destinate agrementului

Intensificarea preocupărilor pentru realizarea odihnei active a turiştilor – cerinţa

actuală a vacanţelor – evidenţiază rolul agrementului ca element fundamental pentru

satisfacerea nevoilor turiştilor, ceea ce îi conferă poziţia de componentă de bază a

prestaţiei turistice. Spaţiile de agrement din marile oraşe sunt destinate satisfacerii

nevoilor atât ale turiştilor, cât şi ale rezidenţilor şi corespund nevoilor acestora de

destindere şi divertisment.

Exemple

Amenajarea acestora se realizează fie în spaţii închise (săli de teatru,

105

cinematografe, cluburi, săli de concerte etc., îndeplinind o funcţie cultural-

educativă şi distractivă, fie în aer liber (grădini publice, parcuri de

distracţii, stadioane, complexe sportive etc.), de natură să satisfacă nevoia

de destindere şi reconfortare.

Un rol important în cadrul agrementului urban îl au spaţiile verzi (parcuri, grădini

publice etc.) care îndeplinesc atât un rol funcţional în cadrul localităţii, cât şi unul

corespunzător asigurării odihnei, recreerii şi agrementului în aer liber.

Exemple

De exemplu, New-York-ul deţine mari parcuri urbane precum Central Park

(339 ha) din Manhattan, Cunningham Park din cartierul Queens, iar în

Europa, grădinile publice şi parcurile constituie elemente de bază în peisajul

urban: Parcul Schlossberg (Graz-Austria), Phoenix Park din Dublin (cel mai

mare parc urban din Irlanda), Stadt Park (Viena-Austria), Grădinile

Mirabell (Salzburg).

Totodată, un element de atracţie îl constituie şi grădinile botanice din

această categorie, amintind Grădinile Exotice din Monaco cu peste 7000 de

specii de plante, Grădina Botanică din Tromso (Norvegia), cunoscută ca cea

mai nordică de pe Glob, etc.

În procesul de amenajare a spaţiilor verzi, principiile de compoziţie au drept scop

asigurarea unui echilibru între utilitatea şi estetica acestora, între spaţiul verde, cadrul

natural şi cel construit şi natura nevoilor umane.

În cadrul echipamentelor destinate agrementului, o poziţie importantă o deţin

parcurile de distracţii care, fără a ajunge la o standardizare totală a produsului, cunosc

caracteristici comune de concepţie, echipare, gestiune şi comercializare. Vizitarea unui

parc de distracţii constituie adeseori o deplasare împreună cu familia, şi, din această

cauză, călătoria se efectuează în principal cu automobilul propriu, mijloc de locomoţie

utilizat de cea mai mare parte a vizitatorilor. În acest sens, este esenţial pentru un parc de

distracţii să fie situat în apropierea unor artere de circulaţie şi să fie uşor accesibil,

semnalizat de numeroase anunţuri, destinate să conducă cel mai rapid posibil vizitatorii

către parc.

Având în vedere că, în general, durata de funcţionare a unui parc de distracţii în

aer liber este dependentă de condiţiile climatice, multe dintre acestea nefiind deschise

publicului decât între aprilie şi sfârşitul lui octombrie, proiectarea acestuia ar trebui să

asigure utilizarea parţială a atracţiilor şi în afara sezonului, atenuând astfel efectele

sezonalităţii turistice.

În ceea ce priveşte amenajarea parcurilor de distracţii, nu au fost elaborate până

în prezent normative la nivel internaţional. Cu toate acestea, câteva aspecte trebuie

amintite. În primul rând, este necesară existenţa unui spaţiu suficient de întins pentru a

106

cuprinde suficient de multe atracţii astfel încât deschiderea să fie un eveniment, să

justifice deplasarea clientelei vizate. Încă de la început, pe lângă zonele destinate

atracţiilor, este recomandabil să se prevadă spaţiu şi pentru locurile de parcare, zonele de

destindere şi picnic, aleile pietonale şi punctele de alimentaţie. Investitorii trebuie să

poată dispune de rezerve financiare pentru ca, ulterior, să poată implanta atracţii

suplimentare, demers important pentru fidelizarea clientelei lor şi atragerea de noi

vizitatori. În scopul reducerii la minim a zgomotului, este necesar ca parcul propriu-zis să

fie înconjurat de o bandă de teren, numită “zonă tampon”.

În general, durata medie de vizitare a unui parc de distracţii de către turiştii

individuali sau în grup este de 6 pană la 7 ore pe zi ceea ce permite, în afara încasărilor

realizate pe baza biletului de intrare, şi obţinerea altor surse de venituri din activităţi

precum restaurante, standuri de jucării, magazine de suveniruri etc. Multă vreme,

serviciile de alimentaţie erau externalizate, tendinţa actuală fiind aceea de gestionare a

acestora împreună cu celelalte servicii, asigurând astfel un nivel unitar al calităţii

prestaţiilor şi obţinerea unor încasări suplimentare. În acest context, multiplicarea

atracţiilor va conduce la prelungirea timpului de vizită (devenind superior unei zile),

implicând şi proiectarea unor spaţii de găzduire care să aparţină parcului de distracţii şi

care să contribuie la afirmarea acestuia ca destinaţie turistică de sine stătătoare.

De asemenea, un rol important, din ce în ce mai des întâlnit în componenta ofertei

parcurilor de distracţii, îl au evenimentele interactive (spectacole distractive - muzică,

circ, dansuri, pantomimă etc., desfăşurate cu participarea vizitatorilor).

În esenţă, amenajarea parcurilor de distractii trebuie să aibă în vedere îndeplinirea

a două obiective principale: fidelizarea clientelei şi atragerea de noi vizitatori. Pentru

aceasta, modernizarea periodică şi proiectarea de noi atracţii turistice trebuie să se situeze

printre priorităţile administraţiei centrale a parcului.

Transportul turistic

Ca urmare a modernizării şi diversificării mijloacelor de transport, viteza de

deplasare a crescut generând o economie substanţială de timp liber ceea ce conferă

vizitatorilor unui oraş turistic posibilitatea unui sejur mai îndelungat sau vizitarea unui

număr mai mare de obiective turistice.

În ceea ce priveşte deplasarea în interiorul oraşului, turiştii beneficiază de

existenţa reţelei de transport urban (de suprafaţă sau subteran) pentru accesul la

principalele obiective turistice. Utilizarea reţelei de transport în comun de către turişti

permite acestora să-şi stabilească itinerariul în funcţie de propriile dorinţe. În paralel cu

reţeaua de transport în comun, în marile metropole ale lumii, s-a dezvoltat o reţea de

transport turistic urban adaptată la cerinţele vizitatorilor.

Totodată, se poate evidenţia faptul că multe dintre elementele infrastructurii de

transport urban (mai ales cel subteran) reprezintă, ele însele, adevărate atracţii turistice

107

care şi-au câştigat admiraţia unor segmente largi de vizitatori datorită atributelor legate de

vechimea, dimensiunea, detaliile constructive etc.

Exemple

Pot fi citate în acest sens: London Undergound (cea mai veche reţea de

metrou din lume, inaugurată în 1863) are 273 de staţii şi asigură transportul

a circa 800 milioane călători anual, metroul parizian, spectaculos prin

viaductele sale, Austerliz şi Beroy, trasate pe Sena, metroul din New York

care are cea mai mare lungime din lume (580 km) şi numărul cel mai mare

de staţii (483).

Pentru călătoriile în scop turistic din interiorul spaţiului urban (şi nu numai) pot fi

utilizate, alături de autoturismele personale, şi cele închiriate pe o perioadă de timp

turiştilor în sistemul rent-a-car. O problemă care restrânge avantajele turismului cu

automobilul este legată de supraaglomerarea traseelor urbane şi suburbane precum şi de

respectarea limitelor de viteză şi a taxelor suplimentare de poluare (care se regăsesc în

preţul crescut al carburanţilor).

În ceea ce priveşte transportul din şi spre exteriorul oraşelor, trebuie adăugat

faptul ca acestea, indiferent de mărimea lor, sunt puse în legătură cu zonele încojurătoare

şi localităţile vecine printr-o reţea de transport (rutier, feroviar, aerian, naval, după caz).

Oraşele mari, de exemplu, constituie adevărate „puncte teminus”, capete ale marilor

autostrăzi sau noduri rutiere. De asemenea, în toate marile oraşe ale lumii s-au constuit

aeroporturi, a căror prezenţă a impulsionat creşterea numărului de turişti.

În consecinţă, problemele care se cer a fi soluţionate sunt legate de managementul

traficului şi de dimensionarea mijloacelor de transport luând în considerare cerinţele

locuitorilor, pe de o parte, şi exigenţele vizitatorilor, pe de altă parte. Aceste preocupări se

înscriu, de regulă, în elaborarea strategiei urbane.

Amenajări cu caracter special

În general, viziunea de dezvoltare şi preocupările unei comunităţi trebuie să-i

includă pe toţi membrii săi, ceea ce face ca petrecerea timpului liber să fie cât mai

accesibilă persoanelor cu nevoi speciale. Totodată, amenajările pentru persoanele cu

nevoi speciale contribuie la creşterea atractivităţii şi standardelor de calitate ale unui oraş.

În acest sens, echipamentele turistice trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe legate de

aspectul exterior al clădirilor şi parcarea în vecinătatea acestora, circulaţia în spaţiile

publice, iluminatul acestora, informarea, traseele utilizate, transportul etc.

Astfel, unităţile de cazare trebuie să beneficieze de o platformă de la parcare sau

orice alt punct de sosire până la intrarea în hotel, ce poate fi folosită de persoanele

imobilizate în scaune cu rotile, un spaţiu de parcare special rezervat persoanelor cu

handicap, cel puţin un dormitor şi o sală de baie special echipate, cel puţin o sală de mese,

restaurant, bar la care se poate ajunge cu ajutorul unui scaun cu rotile, uşi destul de

108

încăpătoare (cu deschiderea nu mai mică de 75 de cm), coridoare nu mai strâmte de 90 de

cm şi lifturi având o lăţime de cel puţin 80 de cm şi cu uşile deschizându-se cel puţin 120

de cm.

În cazul unor clădiri mai vechi, ar fi utilă existenţa unei balustrade, ca şi a unei

rampe de acces, a cărei pantă nu va trebui să depăşească 5%. Uşile clasice sunt în general

greu de utilizat de către persoanele cu mobilitate redusă dar şi de către turiştii cu bagaje;

va trebui deci prevăzut un acces direct. Ghişeul de la recepţie trebuie să aibă o parte mai

joasă pentru persoanele în scaun cu rotile sau pentru cele care doresc să se sprijine. Se vor

evita mochetele şi covoarele groase care îngreunează circulaţia cu scaune cu rotile. Pentru

persoanele cu deficienţe auditive ar fi utilă instalarea unei bucle magnetice în spaţiul de la

recepţie. Eventualul telefon public instalat în hol va trebui să fie accesibil persoanelor în

scaun cu rotile; o solutie ar fi instalarea în vecinătatea lui a unui fotoliu, pentru cei ce

doresc să stea jos. Pentru cei cu deficienţe auditive trebuie să existe posibilitatea instalării

unui telefon public cu amplificator.

Referitor la circulaţia în spaţiile publice, este important să se evite obstacolele ce

pot împiedica accesul sau pot reprezenta un pericol pentru cei cu probleme vizuale

(obstacole aflate la înălţime, care nu ies în evidenţă prin contrast şi sunt imposibil de

detectat cu bastonul). Ascensoarele trebuie să fie destul de încăpătoare pentru a putea fi

folosite de către persoanele în scaun cu rotile; comenzile vor fi aşezate la o înălţime

maximă de 1,30 m. Cifrele de pe butoane trebuie scrise în relief, cu caractere mari, şi dacă

este posibil în braille. Multor clienţi le-ar fi util un anunţ sonor al etajelor. Scările vor fi

prevăzute cu o balustradă uşor de prins iar capul scărilor va fi indicat cu o bandă

antiderapantă de culoare contrastantă. Prima treaptă şi verticala vor fi mai vizibile dacă

vor fi vopsite într-o culoare ce va contrasta cu restul scării. De asemenea, toaletele

publice vor trebui dotate cu instalaţii speciale pentru sprijin şi o manevrare uşoară.

Sălile de spectacol vor fi prevăzute cu locuri speciale destinate scaunelor cu rotile

şi vor fi echipate cu o buclă magnetică, pentru persoanele cu aparat auditiv. Filmele vor fi

subtitrate astfel încât să poată fi urmărite şi de către cei cu deficienţă auditivă. În sălile de

expoziţii pot fi prevăzute reprezentări în relief, mulaje şi planuri tactile, dar şi explicaţii

scrise cu caractere mari sau în braille.

În ceea ce priveşte traseele utilizate, drumurile trebuie să fie bine întreţinute, să nu

fie alunecoase şi să nu aibă gropi. Dacă nu se pot evita, zonele de pericol trebuie

semnalate la sol printr-o schimbare de culoare sau textură, stabilindu-se pe cât posibil un

cod care va fi utilizat de fiecare dată în aceeaşi situaţie. Reperele sonore (de exemplu

fântâni) sunt extrem de utile, putând atrage atenţia şi asupra unei zone de pericol.

Importanţa iluminatului rezidă în faptul că el trebuie să contribuie atât la instalarea

confortului, cât şi la asigurarea securităţii. Este preferat iluminatul difuz şi indirect, iar în

ceea ce priveşte semnalizarea se vor folosi contrastele de intensitate.

109

Din ce în ce mai mult, reţeaua de transporturi urbane devine accesibilă persoanelor

cu deficienţe.

Exemple

În Franţa a apărut un “Ghid al transporturilor pentru uzul persoanelor cu

mobilitate redusă”, sub patronajul Ministerului însărcinat cu transporturile

şi al Comitetului de Colaborare pentru Transportul Persoanelor cu

Handicap. El prezintă diferitele mijloace de transport accesibile persoanelor

cu nevoi speciale şi face o recapitulare a reducerilor tarifare acordate

fiecărei categorii. Aceste reduceri se extind şi la nivelul reţelei de căi ferate:

persoanele cu deficienţe sunt repartizate la clasa întâi, pentru un preţ

echivalent clasei a doua. De asemenea, vagoanele sunt dotate cu locuri

speciale pentru persoanele ce se deplasează în scaun cu rotile.

În ceea ce priveşte transportul aerian, fiecare companie adoptă propriile sale

dispoziţii cu privire la accesul persoanelor cu deficienţe, de aceea este necesară o

informare directă.

Exemple

În 1986 în S.U.A. Congresul a votat Actul de Acces la Transportul Aerian,

cerând Departamentului de Transporturi să elaboreze noi reglementări care

să asigure tratamentul fără discriminare al persoanelor cu nevoi speciale.

Aceste noi reglementări au fost publicate în martie 1990. Potrivit acestor

reglementări, companiile aeriene sunt obligate să furnizeze anumite

facilităţi specifice persoanelor cu handicap: parcări în apropiere de terminal;

rampe de urcare la nivelul intrării, lifturi şi alte mijloace de asistare a

persoanelor cu deficienţe la urcarea şi coborârea din avion; servicii

accesibile; telefoane cu amplificator; sisteme vizuale (cu litere şi simboluri

luminoase şi în coduri color) şi sisteme auditive de informare; semne care

să indice localizarea serviciilor şi facilităţilor specifice. Totodată, adaptările

spaţiilor publice vor fi cu atât mai eficiente cu cât personalul va fi

sensibilizat la nevoile turiştilor cu handicap şi va fi pregătit să furnizeze

servicii de calitate tuturor vizitatorilor.

Creşterea rolului animaţiei

În viziunea de amenajare turistică a oraşelor, animaţia reprezintă un concept care

desemnează organizarea agrementului în centrele urbane. Organizarea animaţiei în

oraşele turistice va ţine seama atât de atracţiile locale existente, dar şi de exigenţele

vizitatorilor cărora le sunt, cu precădere, adresate preocupările în direcţia asigurării

divertismentului. În aceste condiţii, concepţia de amenajare turistică a oraşelor va trebui

să vizeze dezvoltarea spaţiilor de cazare şi alimentaţie concomitent cu proiectarea

110

echipamentelor de animaţie, acestea din urmă ocupând un rol semnificativ la nivelul

destinaţiei urbane.

Prin dispunerea elementelor de animaţie este importantă asigurarea unei legături

directe cu fiecare zonă funcţională a oraşului şi să se evite realizarea unor bariere între

zonele cu funcţii dominante.

În ceea ce priveşte tipologia activităţilor de animaţie existente la nivel urban se

pot distinge:

- circuitele tematice (de exemplu rutele gastronomice);

- animaţia stradală (concursuri, spectacole, teatre în aer liber, transport turistic cu

mijloace neconvenţionale);

- animaţia culturală (concerte, teatre, expoziţii);

- animaţia sportivă (competiţii, concursuri, întreceri sportive);

- sărbătorile tradiţionale (sărbătorile de iarnă, cele de Paşte);

- parcurile tematice;

- festivalurile;

- carnavalurile;

- animaţia nocturnă (spectacole de sunet şi lumina, iluminatul nocturn al

faţadelor).

Având în vedere diversitatea activităţilor de animaţie, proiectarea echipamentelor

trebuie să aibă în vedere respectarea cerinţelor legate de: accesibilitate, informare, servicii

etc. iar soluţiile adoptate trebuie să răspundă unor cerinţe legate de: respectarea identităţii

locale, antrenarea populaţiei în proiectele de organizare a animaţiei, asigurarea surselor de

finanţare etc.

Totodată, organizatorii vor urmări să furnizeze vizitatorilor multiple posibilităţi de

distracţie, dar şi de înţelegere a specificului local, să se asigure că nu se va realiza o

suprasolicitare a capacităţilor zonei ceea ce ar conduce la degradarea spaţiilor şi

disconfort dar că, în acelaşi timp, şi populaţia locală poate avea acces.

La nivel urban, principalele acţiuni de promovare a animaţiei sunt legate de:

organizarea de programe de animaţie care grupează mai multe destinaţii urbane

(festivaluri la nivel regional), armonizarea activităţilor culturale şi sportive, conceperea

unor produse turistice care să includă şi animaţia, colaborarea între autorităţile locale şi

agenţii economici implicaţi în dezvoltarea turismului (hotelieri, agenţii de turism etc.)

pentru punerea în practică a proiectelor de animaţie organizate la nivelul întregului oraş

sau chiar al regiunii etc.

111

7.3.3. Amenajarea şi conservarea centrelor istorice – direcţie majoră de

acţiune în dezvoltarea turismului urban

Centrul istoric – element de referinţă în dezvoltarea oraşelor turistice

Importanţa centrului istoric rezidă în funcţia culturală pe care acesta o îndeplineşte

în cadrul sistemului urban, dar şi a celei turistice, de a se constitui într-un element de

natură să contribuie la creşterea atractivităţii oraşului. Abordat în întreaga sa

complexitate, centrul istoric poate fi definit ca o sumă de resurse istorice localizate în

interiorul unui oraş, la nivelul unui cartier, fie este reprezentat de ansambluri arhitectonice

distribuite în întreg spaţiul urban.

Probleme privind amenajarea pentru turism a centrelor istorice

Procesul de conservare şi restaurare

In general, operaţiunile de renovare implică modernizarea clădirilor şi a utilităţilor

şi cuprinde aspecte legate de: renovarea locuinţelor, renovarea şi conservarea

monumentelor, refacerea străzilor, dezvoltarea modelelor de circulaţie care să faciliteze

fluenţa traficului, realizarea de instalaţii de canalizare, apă potabilă, iluminatul străzilor,

amenajarea de zone pentru relaxare, realizarea de centre de interes public şi zone

comerciale.

Infrastructura

a) infrastructura generală - în general, centrele istorice reprezintă zone în care

au apărut primele construcţii şi instalaţii pentru asigurarea utilităţilor prin sisteme de

centralizare. Datorită vechimii lor, în prezent, aceste sisteme au capacităţi depăşite care

nu au putut fi corelate cu creşterile de consumuri determinate de modernizările

construcţiilor existente şi de apariţia unor construcţii noi, determinând continua degradare

a parametrilor asiguraţi. In ceea ce priveşte alimentarea cu apă, alcătuită dintr-o reţea de

conducte care prezintă uzură avansată, rezolvarea problemei constă în realizarea unei

reţele noi, dimensionată pe baza capacităţilor de perspectivă şi executată din materiale

corespunzătoare, care să ofere condiţii de asigurare a debitelor şi rezistenţa la solicitări,

evitându-se astfel desele defecţiuni generatoare de spargeri de pavaje. De asemenea, şi în

cazul asigurării canalizării în zonele istorice, rezolvarea constă în realizarea unei scheme

actualizate de canalizare şi a unei reţele noi din materiale corespunzătoare.

In privinţa dotărilor comerciale, stabilirea amplasamentului, mărimea şi profilul

magazinelor, a magazinelor generale din zona comercială respectivă necesită rezolvarea

unor probleme legate atât de relaţia dintre structura reţelei comerciale şi celelalte dotări

urbanistice, cât şi de existenţa unor restricţii cu privire la regimul de înălţime, faţadele etc.

In funcţie de aceste aspecte, este necesară stabilirea unor concepţii clare privind regulile

de urbanism comercial26: dimesionarea şi structurarea reţelei de distribuţie, localizarea

26 Patriche, D., Ristea, A. L., Patriche, I., Urbanism comercial, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, p. 101-104.

112

amplasamentelor fiecărui tip de magazin, poziţionarea şi structurarea centrelor

comerciale. Astfel, dotările comerciale ale unui oraş sau cartier trebuie să fie astfel situate

încât să ofere maximă proximitate şi să fie prezente îndeosebi în zonele frecvent

solicitate. Totodată, echiparea comercială a centrului trebuie să cuprindă un număr

important de magazine care, prin tipologia lor, sortimentul oferit, formele de vânzare

practicate şi prin serviciile asigurate, să ofere clientelei o diversitate suficientă de mărfuri

şi servicii, iar pe de altă parte, să asigure comercianţilor o activitate rentabilă. O altă

regulă ce se impune a fi respectată este legată de faptul că oricărei construcţii comerciale

trebuie să i se asigure o suprafaţă de teren suplimentară necesară unor eventuale extinderi

şi, totodată, să dispună de o importantă suprafaţă de teren amenajată, destinată parcării

autovehiculelor.

In ceea ce priveşte mobilierul urban, acesta va fi conceput în mod special pentru a

fi în concordanţă cu ambianţa creată de toate elementele stradale.

Totodată, o altă problemă ce trebuie soluţionată în renovarea infrastructurii

generale, o reprezintă accesul. De regulă, străzile cu circulaţie auto asigură legătura cu

restul oraşului, dar trebuie limitat în interiorul centrului istoric, favorizându-se accesul

prin alei cu circulaţie pietonală, amenajate cu pavimente decorative, sugerând epoci

anteriore.

b) infrastructura specifică turismului

In proiectarea infrastructurii specifice turismului, un prim demers îl constituie

determinarea numărului optim de vizitatori la un moment dat în scopul conceperii unui

orar de vizitare pentru grupuri. In al doilea rând, este necesară determinarea accesului -

adică delimitarea zonelor care constituie puncte de interes pentru vizitatori. In acest sens,

conservarea atracţiilor, măsurile de siguranţă, precauţiile de siguranţă, accesibilitatea,

constituie factori care influenţează numărul optim de vizitatori la un anumit moment.

Totodată, trebuie subliniat faptul că vizitarea spaţiilor interioare impune rezolvarea unor

categorii mai largi de probleme decât cea a spaţiilor exterioare.

Consideraţii privind siguranţa

Vizitatorii trebuie protejaţi de condiţiile nesigure ale sitului care pot produce

vătămări corporale. In acest sens, zonele nesigure sau interzise publicului vor fi marcate

corespunzător, iar colecţiile de valoare trebuie protejate cu sisteme de alarmă. In zonele în

care fumatul este permis, acestea vor fi prevăzute cu extinctoare precum şi cu instrucţiuni

de utilizare a acestora.

Serviciile şi infrastructura turistică

In ceea ce priveşte cazarea, vizitatorii centrelor istorice trebuie să beneficieze de

servicii asigurate de regulă de sectorul privat. Localizarea unităţilor de cazare se va face

în exteriorul zonei istorice iar dimensionarea acestora are loc în funcţie de numărul

113

vizitatorilor şi de capacitatea aşezării de a suporta astfel de construcţii. Acestea trebuie

situate în zone liniştite iar designul lor ar trebui să respecte standarde arhitecturale şi

îndrumări asfel încât să respecte semnificaţia centrului isoric. Deosebit de important este

locul, înălţimea, volumul, materialele exterioare şi peisajul înconjurător. In zonele

istorice, creşterea turiştilor interni şi internaţionali poate adeseori crea o situaţie care oferă

posibilitatea de a obţine transformarea unor spaţii rezidenţiale şi comerciale în hoteluri

şi/sau case de oaspeţi. Aceasta însă se va face de asemenea, cu păstrarea caracterului

istoric al zonei.

Aşezările mai mici sau mai puţin vizitate pot găzdui turişti în case de oaspeţi şi

hosteluri.

Exemple

Un bun exemplu este hotelul Panak Tingal situat în apropiere de marginea

parcului în Borobodur (Indonezia), construit utilizând atât designul local cât

şi materialele de construcţie autohtone.

In ceea ce priveşte alimentaţia publică, unităţile respective vor fi amplasate, de

asemenea, în afara centrului istoric, dar pot constitui, în acelaşi timp, parte a trăsăturilor

specifice locaţiei.

Centrele istorice trebuie de asemenea amenajate, astfel încât să asigure accesul

vizitatorilor la reţeaua de utilităţi publice.

Exemple

Fântânile publice care oferă apă potabilă ar trebui să fie disponibile

turiştilor în apropierea intrărilor şi identificate cu simboluri grafice

internaţionale.

De asemenea, acolo unde nu există un sistem de canalizare adecvat,

rezervoarele septice şi câmpurile de drenaj ar trebui localizate într-o zonă

unde vizitatorii nu au acces, fie pentru o perioadă scurtă, fie temporar.

Un alt aspect important îl reprezintă asigurarea cu echipamente şi servicii

medicale de bază, cutii poştale amplasate în apropierea magazinelor de suveniruri, pubele

construite din material durabil care să fie complementar mediului înconjurător. De

asemenea, vizitatorii trebuie să aibă acces la telefoanele publice. În general, acestea vor fi

amplasate la intrare sau în vecinătatea serviciilor de alimentaţie publică.

Deşi accesul în zona istorică trebuie realizat doar pietonal, este posibilă uneori

încurajarea transporturilor speciale ca de exemplu: şarete trase de cai, funiculare, bărci,

maşinuţe electrice speciale pentru terenurile de golf, trenuleţe care contribuie la creşterea

atractivităţii centrului istoric. Pentru a funcţiona eficient, transporturile speciale necesită

amenajarea de perimetre pentru oprire, îmbarcarea/debarcarea călătorilor, cât şi zone

semnalizate de aşteptare a călătorilor. Autorităţile locale trebuie să impună un sistem de

114

licenţe, să controleze numărul operatorilor şi să monitorizeze calitatea serviciilor. Fiecare

mijloc de transport utilizat ridică o gama întreagă de probleme.

Exemple

De exemplu, în cazul vehiculelor trase de cai, sunt necesare măsuri de

asigurare a igienei şi curăţeniei, precum şi de îndepărtare a reziduurilor

rezultate.

Accesul către zona istorică se poate realiza şi utilizând transportul cu automobilele

proprii însă, pentru acestea, cât şi pentru cele destinate transportului grupurilor de turişti,

trebuie amenajate locuri de parcare în număr suficient. Totodată, se impune respectarea

unor reguli ce ţin de semnalizarea prin indicatoare clare de la o oarecare distanţă de zona

turistică pentru a direcţiona şoferii spre destinaţia dorită, conceperea reţelei de străzi, de

indicatoare şi de semne pe pavaj astfel încât să fie eficientă în direcţionarea vehiculelor,

amplasarea unei staţii de debarcare/îmbarcare la o distanţă convenabilă de intrarea în zona

turistică, realizarea unor dotări pentru accesul persoanele în vârstă sau cu handicap, etc.

Promovarea

In ceea ce priveşte promovarea centrelor istorice ca destinaţii turistice atractive,

sunt utilizate revistele de călătorii care cuprind articole despre semnificaţia istorică şi

internaţională a sitului istoric, problemele prioritare de conservare, o hartă din care să

rezulte relaţiile centrului istoric cu zonele care îl înconjoară, o listă cu programul destinat

vizitării, fotografii, o listă cu evenimentele organizate.

De asemenea, imaginea centrului istoric poate fi promovată şi prin: realizarea de

filme şi casete video care caracterizează zona, participarea la târguri şi expoziţii

internaţionale, realizarea de vederi şi postere etc.

Caracterizaţi concepţia de amenajare turistică existentă în oraşul/centrul

istoric al oraşului în care locuiţi/studiaţi.

U7.4. Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane

Turismul de week-end include în sfera sa de referinţă călătoriile de scurtă durată,

efectuate în scopuri de odihnă, recreere şi agrement, în areale cu un cadru natural benefic,

situate de obicei, la periferia marilor aglomerări urbane. Printre motivaţiile care determină

practicarea turismului în week-end se înscriu: liniştea, odihna în mijlocul naturii,

distracţia, mişcarea, practicarea unor sporturi, vizitarea diverselor obiective etc.

In privinţa destinaţiilor, pe primele locuri se situează arealele forestiere şi

oglinzile de apă sau cursurile râurilor (70-75% din adeziuni), zonele montane, litoralul şi

altele. In plus, marea majoritate a turiştilor (70%) se îndreaptă spre zone cu o echipare

turistică corespunzătoare.

115

Evoluţia turismului de sfârşit de săptămână se află sub influenţa unei multitudini

de factori: durata timpului liber şi modificarea acesteia, gradul de urbanizare şi

dimensiunile oraşelor, schimbările în modul de viaţă al oamenilor, creşterea nivelului

general de instruire a populaţiei, sporirea complexităţii muncii şi a consumului de energie

fizică şi nervoasă, evoluţia veniturilor populaţiei, gradul de motorizare a acesteia,

modernizarea reţelei de drumuri şi mijloace de transport, dotarea zonelor cu echipamente

turistice, creşterea calităţii serviciilor etc.

Exemple

La nivel mondial se înregistrează o medie de 30% din populatia urbană care

preferă să practice turismul de sfârşit de săptămână, dar sunt şi ţări în care

media este cu mult depăşită (Austria – 55%, Elveţia – 50%, Franţa – 40%).

In timp s-au înregistrat o serie de mutaţii în desfăşurarea turismului de week-end,

în sensul distanţelor şi duratei deplasărilor, al motivaţiei şi preferinţelor pentru anumite

destinaţii, modalităţilor de organizare, tipurilor de activităţi şi echipamente de agrement

etc.

Trăsăturile specifice turismului de weekend sunt:

- sejur de scurtă durată – 1-2 zile;

- deplasări pe distanţe relativ apropiate de reşedinţa permanentă;

- acces uşor în zonă;

- posibilităţi variate de petrecere a timpului etc.

Particularităţi în amenajarea turistică a zonelor periurbane

Delimitarea ariei teritoriale presupune selecţia unui teritoriu care să cuprindă o

gamă largă de atracţii şi să poată oferi condiţii pentru desfăşurarea unor activităţi turistice

variate, dar şi realizarea unei unităţi între zona ce urmează a fi amenajată şi teritoriile

învecinate.

Stabilirea amplasamentelor microzonelor porneşte de la faptul că în arealul

determinat există o serie de restricţii privind destinaţiile teritoriului – perimetre

industriale, agricole, forestiere, urbane etc – ce trebuie respectate.

Asigurarea accesului în zonă reprezintă una dintre preocupările majore în

amenajarea zonelor preorăşeneşti. Accesul trebuie să fie comod şi rapid, să se poată

realiza cu cele mai diverse mijloace, iar zonele să poată fi abordate pe mai multe direcţii.

In cazul deplasărilor mai lungi este necesară dezvoltarea unor servicii specifice:

alimentare cu carburanţi, autoservice, cazare, alimentaţie.

Dimensiunile şi structura echipamentelor se stabilesc în funcţie de capacitatea de

primire a zonei şi particularităţile cererii. Capacităţile de cazare se realizează, de regulă,

din construcţii uşoare, nepretenţioase, care să nu reclame investiţii mari şi să poată fi

adaptate rapid variaţiilor cererii. Unităţile de alimentaţie trebuie să aibă o structură variată

116

din punct de vedere al confortului, tarifelor, profilului, distribuţiei în teritoriu etc. In plus,

ele ar trebui să funcţioneze tot timpul anului. Dotările de agrement vor ţine seama că în

turismul de weekend călătoria se face cu familia şi prin urmare este necesar să se asigure

condiţii adecvate tuturor categoriilor de vârstă, ocupaţii etc.

Parcurile destinate recreerii şi sporturilor de tipul joggingului şi ciclismului,

ştranduri şi expoziţii în aer liber, stadioane şi campinguri sunt amenajările cele mai des

întâlnite în spaţiul periurban.

Pornind de la potenţialul turistic natural şi de la gradul de amenajare a spaţiului

periurban se diferenţiază mai multe modele de amenajări27:

a. amenajări cu un ridicat potenţial natural pentru turism şi în care factorul

tradiţie a mişcării turistice au un rol însemnat.

Exemple

In această categorie se includ zonele periurbane Braşov, Sibiu, Reşiţa cu

staţiuni de odihnă şi sport renumite pe plan naţional şi internaţional ( Poiana

Braşov, Păltiniş, Semenic-Văliug).

Nivelul dotărilor şi capacitatea de primire sunt superioare necesităţilor populaţiei

centrelor urbane polarizatoare. Turismul de sfârşit de săptămână practicat în tot cursul

anului este completat de turismul de sejur prelungit.

b. Amenajări cu ridicat potenţial balnear, bine valorificat, cu dotări la nivel

internaţional: Constanţa şi Oradea.

Exemple

Cele două arii periurbane includ staţiuni renumite: Eforie Nord, Eforie Sud,

Techirghiol, Mangalia, Mamaia, Băile Felix şi Băile 1 Mai. Turismul de

sfârşit de săptămână este subsidiar turismului de tratament şi odihnă.

c. Amenajări cu însemnat potenţial natural şi dotări satisfăcătoare, servind

predominant turismului de sfârşit de săptămână.:

Exemple

Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Baia Mare, Ploieşti, Bucureşti.

d. Zone periurbane cu un potenţial natural relativ limitat şi dotări turistice

modeste: Târgu Mureş, Satu-Mare, Galaţi, Bacău, Craiova, Buzău. Cele mai multe se află

în zone cu un relief relativ monoton, iar factorul tradiţie în deplasările în weekend este şi

el absent. Valorificarea elementelor naturale specifice, cum este cursul Dunării în cazul

oraşelor Brăila şi Galaţi nu se ridică la nivelul potenţialului natural.

In practica amenajării periurbane s-au conturat câteva soluţii şi modele. In

elaborarea acestor concepţii factorii luaţi în calcul sunt timpul de deplasare şi timpul de

odihnă.

27 Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, p. 129

117

In cadrul arealelor periurbane s-au distins două subzone: una pentru odihnă de o

zi, în limitele a 50 km şi zona călătoriilor mai lungi, de 1,5-2,5 zile, în cadrul fiecăreia

echipamentele fiind adecvate cerinţelor.

Alt element de referinţă se bazează pe concepţia potrivit căreia zonele de

agrement periurbane completează sistemul general de dotări de agrement şi spaţii verzi

din oraşe. In sistemele de recreere de mare suprafaţă se constată o tendinţă de asigurare a

legăturilor dintre zonele de agrement interurbane şi sistemul de agrement din exterior,

precum şi tendinţa de integrare a funcţiilor de agrement cu sistemul de zone verzi ce

reglează condiţiile de mediu.

Exemple

Berlin, Hamburg, Moscova, Viena etc.

In plus, apare necesitatea adaptării soluţiilor de amenajare particularităţilor ce

decurg din situarea arealelor într-o zonă montană, rurală, forestieră, cu potenţial nautic

etc.

Caracterizaţi concepţia de amenajare turistică existentă în arealele periurbane

din jurul Braşovului.

U7.5. Rezumat

Proiectarea turistică a unui oraş trebuie să aibă în vedere

respectarea unor principii de bază:

a) utilizarea stilurilor şi motivelor tradiţionale sau cu caracter istoric pentru a

păstra unicitatea zonei;

b) acoperişurile clădirilor trebuie să fie de înălţime medie şi mică;

c) utilizarea materialelor de construcţii locale, fapt ce ar contribui la

respectarea stilurilor arhitecturale şi la obţinerea de beneficii pe plan local;

d) proiectarea unor holuri de hotel în aer liber pentru ventilaţie naturală şi

vizibilitatea peisajului;

e) asigurarea accesului la serviciile turistice pentru persoanele cu dizabilităţi.

Proiectarea infrastructurii turistice trebuie să aibă în vedere

asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea activităţii turistice prin

îndeplinirea criteriilor legate de respectarea standardelor de încadrare pe

categorii de confort, norme de igienă şi protejarea mediului, accesibilitate,

siguranţa în exploatare şi costuri reduse. Totodată, parametrii de proiectare a

clădirilor şi facilităţilor turistice trebuie să îndeplinească criterii estetice,

design-ul acestora constituind un element esenţial atât în afirmarea identităţii

culturale a spaţiului urban, cât şi ca cerinţă de bază în sporirea atractivităţii

118

destinaţiei turistice.

În amenajarea turistică a zonelor periurbane se remarcă o serie de

particularităţi legate de: delimitarea ariei teritoriale, stabilirea

amplasamentelor microzonelor, asigurarea accesului în zonă, dimensiunile şi

structura echipamentelor.


1. Care sunt principiile de care trebuie să ţină seama în proiectarea

spaţiilor verzi din cadrul oraşelor?

2. Care sunt elementele de care trebuie să ţină seama în proiectarea

infrastructurii turistice a unui oraş ?

3. Cum caracterizaţi relaţia dintre arhitectură şi turism la nivelul unui

oraş?

4. Care sunt particularităţile în amenajarea turistică a zonelor

periurbane?

Temă de control

Formulaţi câteva propuneri pentru îmbunătăţirea amenajării turistice a

oraşului în care v-aţi născut/locuiţi/studiaţi? Justificaţi propunerile formulate.

119

Unitatea de învăţare 8. Amenajarea turistică a ariilor protejate Cuprins

U8.1. Introducere .....................................................................................................119

U8.2. Obiectivele unităţii de învăţare.......................................................................119

U8.3. Tipuri de arii protejate şi managementul acestora ...........................................119

U8.4. Modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor...............130

U8.5. Rezumat.........................................................................................................138


U8.1. Introducere

România are un capital natural deosebit de variat. Datorită condiţiilor

fizico-geografice, care includ munţi, câmpii, reţele hidrografice majore, zone

umede şi unul din cele mai frumoase sisteme de deltă (Delta Dunării), România

este singura ţară de pe continent pe teritoriul căreia sunt prezente 5 din cele 11

regiuni biogeografice europene (alpină, continentală, panonică, stepică şi

pontică). Ţara noastră are o diversitate biologică ridicată, exprimată atât la nivel

de ecosisteme, cât şi la nivel de specii. În plus, lipsa mecanizării în sectorul

forestier şi slaba dezvoltare economică au determinat o exploatare mai redusă a

resurselor decât în majoritatea altor zone din Europa.



� identifice tipurile de arii protejate;

� cunoască aspectele pe care le presupune managementul ariilor protejate;

� identifice diferitele modele de amenajare a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor.


U8.3. Tipuri de arii protejate şi managementul acestora

Conform O.U.G. nr. 57/20071, aria naturală protejată este definită ca „zona

terestră, acvatică şi/sau subterană în care există specii de plante şi animale sălbatice,

elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice

1 ***O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice cu modificările şi completările ulterioare.

120

sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un

regim special de protecţie şi conservare, stabilit conform prevederilor legale”.

Pentru asigurarea măsurilor speciale de protecţie şi conservare in situ a bunurilor

patrimoniului natural se instituie un regim diferenţiat de protecţie, conservare şi utilizare,

potrivit următoarelor categorii de arii naturale protejate:

a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice (categoria I IUCN), parcuri naţionale

(categoria II IUCN), monumente ale naturii (categoria III IUCN), rezervaţii naturale

(categoria IV IUCN), parcuri naturale (categoria V IUCN);

b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal,

geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;

c) de interes comunitar sau situri "Natura 2000": situri de importanţă comunitară,

arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;

d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al

unităţilor administrativ-teritoriale, după caz.

Conform INCDT care a realizat Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului

în România, în septembrie 2009, ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă

aproximativ 47% din suprafaţa ţării. Au fost identificate şi caracterizate 783 tipuri de

habitate (13 habitate de coastă, 143 habitate specifice zonelor umede, 196 habitate

specifice păşunilor şi fâneţelor, 206 habitate forestiere, 90 habitate specifice dunelor şi

zonelor stâncoase şi 135 habitate specifice terenurilor agricole) în 261 de zone analizate la

nivelul întregii ţări.

Rezultatul general constă în diversitatea florei şi faunei. Datorită poziţiei

geografice a României, flora şi fauna prezintă influenţe asiatice dinspre nord,

mediteraneene dinspre sud şi componente continental-europene dinspre nord-vest. În

România au fost identificate 3700 specii de plante, dintre care 23 sunt declarate

monumente ale naturii, 39 sunt periclitate, 171 vulnerabile şi 1.253 sunt rare.

În ceea ce priveşte fauna, au fost identificate un număr de 33.792 specii de

animale, din care 33.085 nevertebrate şi 707 vertebrate. Dintre vertebrate, au fost

identificate 191 specii de peşti (9 specii periclitate, 16 specii vulnerabile şi 11 specii rare),

20 specii de amfibieni (3 specii periclitate, 9 specii vulnerabile), 30 specii de reptile (4

specii periclitate, o specie vulnerabilă), 364 specii de păsări, din care 312 specii

migratoare (18 specii periclitate şi 17 specii vulnerabile) şi 102 specii de mamifere (19

specii periclitate, 26 specii vulnerabile şi 13 specii rare). Se remarcă existenţa unor

importante populaţii de carnivore mari: lupi (3.000 exemplare - 40% din populaţia

europeană), urşi bruni (5.600 exemplare - 60% din populaţia europeană) şi râşi (1.500

exemplare - 40% din populaţia europeană), aceste specii fiind un simbol al vieţii sălbatice

şi al habitatelor naturale.

121

În vederea conservării diversităţii biologice, pe teritoriul României s-au constituit

numeroase arii naturale protejate (peste 7% din suprafaţa ţării sau aproximativ 18% dacă

sunt luate în considerare şi siturile Natura 2000), iar în viitor se are în vedere lărgirea

acestei reţele.

Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române a stabilit

categoriile de zone protejate existente în ţara noastră, ţinând cont de clasificarea Uniunii

Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN)2:

a) Rezervaţii ştiinţifice

Rezervaţiile ştiinţifice sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia

şi conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzând elemente

reprezentative de interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic,

paleontologic, pedologic sau de altă natură. Mărimea rezervaţiilor ştiinţifice este

determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrităţii zonei protejate.

Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie prin care

habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În perimetrul lor se pot

desfăşura numai activităţi ştiinţifice, cu acordul forului ştiinţific competent. Rezervaţiile

ştiinţifice corespund categoriei I IUCN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea

Naturii) - "Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată, administrată în principal în scopuri

ştiinţifice".

Exemple

Rezervaţia ştiinţifică Pietrosul Mare din Munţii Rodnei

b) Parcuri naţionale

Parcurile naţionale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi

conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional,

cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic,

faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură,

oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice.

Managementul parcurilor naţionale asigură menţinerea cadrului fizico-geografic în

stare naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii

biologice în condiţii de stabilitate ecologică, excluderea oricărei forme de exploatare a

resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor incompatibilă scopului atribuit.

În perimetrul parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale

practicate numai de comunităţile din zona parcului naţional, activităţi tradiţionale ce vor fi

reglementate prin planul de management. Parcurile naţionale corespund categoriei II

IUCN - "Parc naţional: arie protejată administrată în special pentru protecţia

ecosistemelor şi pentru recreere".

2 Candrea, A.N., Ecoturism şi turism rural. Suport de curs pentru ID, Universitatea Transilvania din Braşov, 2009.

122

Exemple

Parcul Naţional Piatra Craiului, Parcul Naţional Retezat, Parcul

Naţional Călimani

c) Monumente ale naturii

Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia

şi conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică,

peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare,

endemice sau ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice,

fenomene geologice - peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte

manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere, precum şi alte elemente naturale

cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor.

Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care

asigură păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de vulnerabilitate,

accesul populaţiei poate fi limitat sau interzis. Monumentele naturii corespund categoriei

III IUCN - "Monument natural: arie protejată administrată în special pentru conservarea

elementelor naturale, specifice".

Exemple

Stejarii seculari din specia stejarului brumăriu – monument al

naturii- comuna M. Kogălniceanu, judeţul Constanţa.

d) Rezervaţii naturale

Rezervaţiile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia

şi conservarea unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic,

forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este

determinată de arealul necesar asigurării integrităţii elementelor protejate.

Managementul rezervaţiilor naturale se face diferenţiat, în funcţie de

caracteristicile acestora, prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menţinerea

habitatelor şi/sau în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi

biotice. Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot fi admise activităţi turistice,

educaţionale, organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare durabilă a unor

resurse naturale. Sunt interzise folosinţe ale terenurilor sau exploatarea resurselor care

dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului pentru care au fost desemnate,

rezervaţiile naturale pot avea caracter predominant: botanic, zoologic, forestier, geologic,

paleontologic, peisagistic, speologic, de zonă umedă, marină, de resurse genetice şi altele.

Aceste rezervaţii corespund categoriei IV IUCN, şi anume arie de gestionare a

habitatelor/speciilor: arie protejată administrată în special pentru conservare prin

intervenţii de gospodărire.

123

Exemple

Lacul şi golul alpin Bâlea, Munţii Făgăraş, care ocroteşte peisajul

glaciar, stâncăriile, flora şi fauna specific alpine.

e) Parcuri naturale

Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi

conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu

natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică

şi/sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.

Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii armonioase

a omului cu natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului, promovând

păstrarea folosinţelor tradiţionale ale terenurilor, încurajarea şi consolidarea activităţilor,

practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei locale. Parcurile naturale corespund

categoriei V IUCN - "Peisaj protejat: arie protejată administrată în principal pentru

conservarea peisajului şi recreere".

De asemenea, se oferă publicului posibilităţi de recreere şi turism şi se încurajează

activităţile ştiinţifice şi educaţionale.

Exemple

Parcul Natural Apuseni, Parcul Natural Bucegi

f) Rezervaţii ale biosferei

Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia

şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice.

Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme

terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu comunităţi biocenotice

floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea

tradiţională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa omului şi care pot fi

readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată pe valorificarea

resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase.

Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor regulamente şi

planuri de protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu recomandările Programului

Om-Biosferă de sub egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervaţiilor biosferei sunt

cuprinse şi situri naturale ale patrimoniului universal, managementul rezervaţiei se

realizează cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial

cultural şi natural, de sub egida UNESCO. Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt

astfel gestionate încât să constituie modele de dezvoltare a comunităţilor umane în

armonie cu mediul natural.

124

Exemple

Rezervaţia Biosferei Delta Dunării

g) Zone umede de importanţă internaţională

Zonele umede de importanţă internaţională sunt acele arii naturale protejate al

căror scop este de a se asigura protecţia şi conservarea siturilor naturale cu diversitatea

biologică specifică zonelor umede.

Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor şi al utilizării

durabile a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile

Convenţiei privind conservarea zonelor umede de importanţă internaţională în special ca

habitat al păsărilor acvatice.

h) Situri naturale ale patrimoniului natural universal

Siturile naturale ale patrimoniului natural universal sunt acele arii naturale

protejate al căror scop este ocrotirea şi conservarea unor zone de habitat natural în

cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de

importanţă universală. Mărimea arealului lor este determinată de cerinţele pentru

asigurarea integrităţii şi conservării elementelor supuse acestui regim de protecţie. În

cuprinsul acestor zone pot exista comunităţi umane ale căror activităţi sunt orientate

pentru o dezvoltare compatibilă cu cerinţele de ocrotire şi conservare a sitului natural.

Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se realizează

în conformitate cu regulamentele şi planurile proprii de ocrotire şi conservare, cu

respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi

natural, de sub egida UNESCO.

i) Arii speciale de conservare

Ariile speciale de conservare sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de

a conserva, de a menţine şi, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare de conservare

favorabilă habitatele naturale şi/sau populaţiile speciilor pentru care situl este desemnat.

Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri de management

adecvate specifice siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de management şi

măsuri legale, administrative sau contractuale în scopul evitării deteriorării habitatelor

naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi a perturbării speciilor pentru care zonele au

fost desemnate.

j) Arii de protecţie specială avifaunistică

Ariile de protecţie specială avifaunistică sunt acele arii naturale protejate al căror

scop este de a conserva, de a menţine şi, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare

de conservare favorabilă habitatele specifice, desemnate pentru protecţia speciilor de

păsări migratoare sălbatice. Managementul ariilor speciale de protecţie se realizează ca şi

pentru ariile speciale de conservare.

125

Acest sistem de clasificări are la bază o serie de obiective de management:

cercetare ştiinţifică, protecţia sălbăticiei, protecţia diversităţii speciilor şi a diversităţii

genetice, menţinerea serviciilor, protecţia unor trăsături naturale şi culturale specifice,

turism şi recreere, educaţie, utilizarea durabilă a resurselor ecosistemelor naturale,

menţinerea caracteristicilor culturale şi tradiţionale.

În România există 28 de arii naturale protejate majore de interes naţional, şi

anume: Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, 13 parcuri naţionale şi 14 parcuri naturale3.

În afara acestor arii protejate majore, la nivel naţional există 941 de rezervaţii

ştiinţifice, monumente ale naturii şi rezervaţii naturale a căror suprafaţă totală este de

aproximativ 316.012,6 hectare. Ţinând cont de faptul că o mare parte a acestor arii

protejate sunt incluse în ariile protejate mari (în parcurile naţionale, parcurile naturale şi

în rezervaţiile biosferei), suprafaţa totală a ariilor naturale protejate din România (cu

excepţia siturilor Natura 2000) acoperă 1.702.112 ha, ceea ce reprezintă peste 7% din

suprafaţa terestră a ţării.

O bună parte din teritoriul naţional este acoperită de reţeaua comunitară de arii

protejate Natura 20004:

- 108 situri SPA (Arii de Protecţie Specială Avifaunistică), reprezentând

aproximativ 11,89% din teritoriul României – instituite prin H.G. nr. 1284/2007;

- 273 situri SCI (Situri de Importanţă Comunitară), reprezentând aproximativ

13,21% din teritoriul României – instituite prin Ordinul nr. 1964/2007 al Ministrului

Mediului şi Dezvoltării Durabile.

Cumulat, siturile incluse în Reţeaua Europeană Natura 2000 acoperă aproximativ

17,84% din teritoriul naţional (o parte din SCI-uri şi SPA-uri se suprapun).

Valoarea resurselor turistice la nivelul fiecărei unităţi administrativ teritoriale

aflate în interiorul sau în imediata apropiere a celor 28 de arii protejate majore poate fi

redată pe baza datelor din documentaţia ce a stat la baza Legii nr. 190/2009 pentru

aprobarea O.U.G. nr. 142 / 2008 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului

naţional Secţiunea a VIII-a - zone cu resurse turistice5.

Astfel, din cele 276 de localităţi situate pe teritoriul sau în apropierea ariilor

protejate majore din România, se apreciază că 35 de localităţi au o valoare foarte mare a

resurselor turistice, 148 de localităţi deţin resurse turistice cu valoare mare, 89 de

localităţi deţin resurse turistice cu valoare medie şi doar 4 localităţi au o valoare scăzută a

resurselor turistice.

3 INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, septembrie 2009, Figura nr. 3.1. şi Anexele nr. 3 şi 4. 4 MADR, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013, martie 2009. 5 INCDT, Planul de Amenajarea a Teritoriului Naţional – Secţiunea VIII - Zone Turistice. Proiect de

fundamentare - Analiza şi diagnoza potenţialului turistic la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, Bucureşti, 2007.

126

Managementul ariilor protejate

Pentru categoria Ia - rezervaţie naturală strictă, managementul poate să fie foarte

simplu, implicând prevenirea oricărei activităţi dăunătoare, dar pentru celelalte categorii

managementul este un proces complex, implicând mai mult de un singur scop şi o mare

varietate de grupuri de interes.

Planul de management al unei arii protejate este documentul oficial de stabilire a

obiectivelor acesteia şi a măsurilor de management care trebuie întreprinse pentru

realizarea unei gestionări eficiente, responsabile a zonelor respective6. Acesta sintetizează

informaţia existentă la data întocmirii planului, stabileşte domeniile majore şi obiectivele

de management, precum şi un plan de acţiune pe un anumit orizont de timp, de regulă 5

ani. Planul stă la baza activităţii ariei protejate şi se constituie ca document de referinţă

pentru planificarea tuturor activităţilor pe termen scurt şi mediu legate de aceasta pentru

toţi deţinătorii/administratorii de terenuri şi pentru toţi cei ce doresc să iniţieze şi să

desfăşoare activităţi pe teritoriul său.

Prin intermediul acestui document se realizează zonarea internă a ariei protejate

(conform O.U.G. nr. 57/2007), prin definirea şi delimitarea, după caz a unor:

- zone cu protecţie strictă – zonele din ariile naturale protejate, de mare

importanţă ştiinţifică, ce cuprind zone sălbatice în care nu au existat intervenţii antropice

sau nivelul acestora a fost foarte redus. Aici sunt interzise desfăşurarea oricăror activităţi

umane. Excepţii fac activităţile de cercetare, educaţie şi ecoturism, cu limitările descrise

în planurile de management.

- zone de protecţie integrală – cuprind cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului

natural din interiorul ariilor naturale protejate. În aceste zone sunt permise activităţi de

ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii;

- zone-tampon (în parcurile naţionale sunt denumite zone de conservare durabilă,

iar în parcurile naturale sunt denumite zone de management durabil) - fac trecerea între

zonele cu protecţie integrală şi cele de dezvoltare durabilă. De asemenea, şi în aceste zone

sunt permise activităţi de ecoturism care nu necesită realizarea de construcţii-investiţii;

- zone de dezvoltare durabilă a activităţilor umane - sunt zonele în care se permit

activităţi de investiţii/dezvoltare, cu prioritate cele de interes turistic, dar cu respectarea

principiului de utilizare durabilă a resurselor naturale şi de prevenire a oricăror efecte

negative semnificative asupra biodiversităţii.

Principalele obiective de management ale planului sunt grupate pe următoarele

teme7:

- Conservarea biodiversităţii;

- Utilizarea terenului şi a resurselor naturale;

6 INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, Bucureşti, sept. 2009, p. 27-28. 7 Idem.

127

- Conservarea şi promovarea moştenirii culturale;

- Managementul turismului şi recreerii;

- Educaţie şi conştientizare;

- Managementul parcului;

- Alte activităţi specifice fiecărui parc.

În prezent, deşi majoritatea parcurilor au elaborat planul de management, datorită

procedurii greoaie (prin Hotărâre de Guvern), dar şi a inadvertenţelor legislative

(nefuncţionalitatea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate) nu este aprobat nici

un astfel de plan.

Un alt instrument deosebit de util în managementul turistic al ariilor protejate îl

constituie planul de management al vizitatorilor. Acesta direcţionează tipul potrivit de

vizitator către zona potrivită din parc sau vecinătatea acestuia, creând cele mai bune

oportunităţi pentru îndeplinirea experienţei imaginată de vizitator, de a petrece timpul

liber în natură, producând un impact negativ minim asupra naturii şi a comunităţilor

locale şi creând cele mai bune şanse pentru dezvoltarea de afaceri locale ecologice din

sfera turismului.

În ultimul timp, ca urmare a cerinţelor impuse în cadru Programului Operaţional

Sectorial Mediu, numeroase parcuri au realizat un astfel de plan de management al

vizitatorilor (Parcurile Naţionale Retezat, Piatra Craiului, Buila-Vânturariţa, Munţii

Rodnei, Călimani, Cheile Bicazului - Hăşmaş, Cheile Nerei - Beuşniţa, Cozia, Defileul

Jiului, Domogled - Valea Cernei, Munţii Măcinului, Porţile de Fier, Semenic - Cheile

Caraşului, Parcurile Naturale Lunca Mureşului, Vânători Neamţ, Bucegi, Grădiştea

Muncelului - Cioclovina, Munţii Maramureşului, Putna Vrancea, Balta Mică a Brăilei,

Apuseni).

Studiaţi planul de management al vizitatorilor realizat pentru unul dintre

parcurile menţionate mai sus.

Infrastructura turistică şi tehnică

Structurile turistice de cazare reprezintă componenta cea mai importantă a bazei

tehnico-materiale specifice, întrucât răspunde uneia dintre necesităţile fundamentale ale

turistului, şi anume odihna, înnoptarea. Dimensiunile şi distribuţia spaţială a mijloacelor

de cazare, determină caracteristicile tuturor celorlalte componente ale bazei tehnico-

materiale a turismului şi, implicit, amploarea fluxurilor turistice.

În decursul timpului au fost construite diverse tipuri de unităţi de cazare, atât în

interiorul ariilor, dar şi la marginea sau în apropierea acestora.

Numărul şi tipul de unităţi de cazare din ariile protejate variază considerabil.

Chiar dacă anumite arii protejate nu dispun de un număr suficient de unităţi de cazare (de

exemplu Parcul Naţional Munţii Măcinului, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul

128

Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina, Parcul Natural Comana), totuşi în majoritatea

cazurilor acest lucru este compensat de unităţile de cazare situate în imediata vecinătate a

ariilor protejate (de exemplu Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul Naţional Ceahlău,

Parcul Natural Bucegi, Parcul Naţional Cozia, Parcul Naţional Piatra Craiului). RNP

Romsilva consideră că nu sunt probleme legate de capacitatea de primire a vizitatorilor în

parcurile aflate în administrarea sa şi că există locuri suficiente pentru creşterea controlată

fără a pune în pericol mediul8.

Pentru parcurile situate în zona montană o importanţă aparte o au refugiile

turistice şi locurile de campare amenajate, structuri deficitare în majoritatea acestor

areale. Amenajarea de locuri de campare a devenit o prioritate în cadrul majorităţii

parcurilor, deoarece această formă de cazare este adaptată unui număr destul de mare de

turişti români, iar lipsa unor astfel de spaţii organizate poate fi dăunătoare pentru mediul

înconjurător.

O altă formă de cazare de mare importanţă pentru zonele naturale, ce ar putea fi

integrată în cadrul programelor ecoturistice o reprezintă cabanele de vânătoare9 (223 la

nivel naţional).

RNP a dezvoltat această reţea de cabane pentru susţinerea turismului de vânătoare.

Dintre acestea, unele cabane au un nivel de confort surprinzător de ridicat, fiind utilizate

pentru vizitele de protocol şi constituie un important potenţial pentru dezvoltarea

ecoturismului.

Un rol deosebit în cadrul infrastructurii turistice a parcurilor naţionale şi naturale

îl au centrele de vizitare şi punctele de informare.

Infrastructura de vizitare şi informare are un rol important în promovarea

obiectivelor de management ale ariei naturale protejate şi pentru conştientizarea de către

publicul larg a măsurilor de conservare a speciilor/habitatelor naturale în contextul

gestionării durabile a resurselor naturale. În general, o clădire care are rolul de centru de

vizitare cuprinde spaţii expoziţionale, punct de informare turistică, sală de conferinţe,

birourile administraţiei parcului şi spaţii de cazare.

În prezent cele 28 de arii protejate mari din România sunt destul de slab echipate

din acest punct de vedere, iar acolo unde aceste structuri au fost dezvoltate, există în

general probleme în exploatarea acestora datorate lipsei de fonduri sau în alte cazuri

datorită proastei colaborări între administraţia parcului şi autorităţile publice locale (de

exemplu în Parcul Natural Balta Mică a Brăilei centrul de vizitare a fost închis din această

cauză). Există totuşi oportunitatea ca în perioada următoare aceste structuri să poată fi

dezvoltate prin POS Mediu – Axa 4 “Implementarea sistemelor adecvate de management

8 OMT, Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026, p. 14 9 OMT, Technical assistance for the elaboration of the ecotourism strategy of Romania (Final report), 2005

129

pentru protecţia naturii”. Pentru a putea fi finanţate prin intermediul acestui program,

centrele de vizitare vor trebui să nu includă facilităţi de cazare cu scop turistic.

În cadrul procesului de valorificare turistică a ariilor protejate un rol important îl

joacă infrastructura specifică de acces (drumuri, poteci, trasee amenajate). Accesul în

interiorul parcului se poate realiza, în funcţie de configuraţia terenului cu variate

mijloace, incluzând: mersul pe jos, vehicule private, bărci, vaporaşe, biciclete, mijloace

de transport pe cablu etc.

În majoritatea parcurilor naţionale şi naturale din România au fost create reţele de

trasee turistice, în mare parte omologate sau în curs de omologare. Cele mai multe trasee

sunt de drumeţie, dar au fost amenajate şi trasee cicloturistice sau trasee pe apă (în

parcurile constituite în zone umede). În ultima perioadă s-au realizat şi câteva trasee

educative, prin intermediul unor proiecte Life Natura (Ceahlău, Munţii Rodnei, Balta

Mică a Brăilei), GEF (Vânători Neamţ, Munţii Măcinului) sau proiecte finanţate prin

Fundaţia pentru Parteneriat (Buila Vânturariţa, Retezat). În majoritatea cazurilor de

administrarea traseelor turistice se ocupă Consiliile Judeţene, administraţiile parcurilor

sau serviciile publice de salvamont.

În anumite parcuri cu veche tradiţie în turism, s-au dezvoltat de-a lungul timpului

şi diverse alte variante de acces în interiorul acestora, respectiv mijloace de transport pe

cablu (Parcul Natural Bucegi, Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul Natural Apuseni),

transport pe cale ferată îngustă (mocăniţa de pe Valea Vaserului – Parcul Natural Munţii

Maramureşului), transport cu bărci şi nave de diferite dimensiuni (Rezervaţia Biosferei

Delta Dunării).

Se apreciază totuşi că accesibilitatea internă în parcurile naturale şi naţionale este

redusă (trasee în stare proastă) şi că ar trebui îmbunătăţită (nu atât cantitativ, cât mai ales

calitativ), ţinând cont de nevoile de conservare, de nevoile de dezvoltare locală şi de

calitatea experienţei turistice. De exemplu, Parcul Natural Grădiştea Muncelului

beneficiază de existenţa unor obiective culturale de importanţă internaţională (cetăţile

dacice), înscrise pe lista monumentelor UNESCO, dar care nu sunt valorificate din punct

de vedere turistic.

În cadrul ariilor naturale în care se doreşte dezvoltarea şi promovarea unor

activităţi precum observarea speciilor de animale s-a demarat construirea infrastructurii

specifice (Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, Parcul Natural Lunca Mureşului, Parcul

Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, Parcul

Naţional Buila Vânturariţa), dar totuşi iniţiativele în acest domeniu sunt încă în faza de

pionierat.

O evaluare cu privire la situaţia infrastructurii turistice din interiorul şi din

vecinătatea ariilor protejate majore se poate face cu ajutorul documentaţiei ce a stat la

baza Legii nr. 190/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 142 / 2008 privind aprobarea

130

Planului de amenajare a teritoriului naţional Secţiunea a VIII-a - zone cu resurse

turistice, din cele 276 de localităţi aflate în interiorul sau în apropierea celor 28 de arii

protejate mari, doar în 60 de localităţi nu sunt probleme legate de infrastructura turistică.

Este vorba de localităţi situate în Delta Dunării şi în interiorul sau în apropierea unor

parcuri uşor accesibile, aflate pe traseul unor importante fluxuri turistice, cum ar fi: Parcul

Natural Bucegi, Parcul Naţional Piatra Craiului, Parcul Natural Apuseni, şi unde turismul

este o activitate economică cu o veche tradiţie.

În alte cazuri infrastructura turistică se concentrează în oraşele şi staţiunile

importante existente în apropierea parcului, acestea constituind puncte de plecare pentru

vizitarea acestuia.

Exemple

Brăila pentru Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Galaţi pentru Parcul

Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, Arad pentru Parcul Natural Lunca

Mureşului, Drobeta Turnu Severin pentru Parcul Natural Porţile de Fier şi

pentru Geoparcul Platoul Mehedinţi, Reşiţa pentru Parcul Naţional Semenic

– Cheile Caraşului, Petroşani pentru Parcul Naţional Defileul Jiului,

Călimăneşti-Căciulata pentru Parcul Naţional Cozia, Sângeorz Băi şi Borşa

pentru Parcul Naţional Munţii Rodnei etc.

O altă componentă deosebit de importantă, ce oferă indicii în legătură cu

potenţialul de dezvoltare a turismului la nivelul localităţilor situate în interiorul şi în

apropierea ariilor protejate majore, este infrastructura tehnică. Conform aceleaşi surse, din

cele 276 de localităţi, doar 114 pot fi considerate fără probleme din punct de vedere al

infrastructurii tehnice.

U8.4. Modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi rezervaţiilor

Odată cu eforturile depuse pentru protejarea şi conservarea naturii s-a pus şi

problema dezvoltării durabile a acestor areale, fiind trasate strategii de dezvoltare, iar

unul dintre domeniile principale de acţiune îl constituie ecoturismul.

La nivel mondial, primele demersuri oficiale privind organizarea şi reglementarea

ariilor naturale protejate au aparţinut Statelor Unite ale Americii. Pentru anul 2008,

datele arată că în această ţară există 6.770 de areale terestre (27,08 % din teritoriul

terestru naţional) şi 787 areale marine protejate (circa 67% din suprafaţa marină a ţării)10.

Exemple

Există o reţea de 58 parcuri naţionale, dintre care se remarcă

Parcurile Naţionale - Yellowstone din Munţii Stâncoşi, declarat încă din

1872 şi Yosemite de pe valea omonimă, din California, declarat în 1880.

10 INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, Bucureşti, sept. 2009, p. 19.

131

Guvernul federal american nu a stabilit politici speciale pentru turismul

durabil şi ecoturism dar a realizat un set de legi privind ariile protejate şi

protecţia mediului.

SUA este considerat liderul mondial în privinţa organizării sistemului de arii

protejate atât din punct de vedere al modului de conservare şi protecţie, cât şi din punct de

vedere al valorificării turistice.

Gestionarea resurselor se face prin intermediul centrelor de administraţie pentru

parcuri şi pentru ariile protejate mari, conduse de supraintendenţi care au înglobat şi

birourile serviciilor de pază. Pentru susţinerea activităţilor turistice au fost create centre

de vizitare cu minime dotări pentru prezentarea specificului şi a obiectivelor floristice şi

faunistice deosebite, vânzarea de pliante, hărţi şi suveniruri, micro-unităţi de alimentaţie

publică şi grupuri sanitare. În zonele marginale, iar în unele cazuri chiar şi în zona de

tampon a marilor parcuri naţionale şi naturale au fost create, în ultimele 5-6 decenii,

numeroase condiţii de cazare turistică.

Pe baza legislaţiei naţionale şi a celei federale fiecare parc sau arie protejată

importantă îşi stabileşte strategia proprie de gestionare a resurselor şi de valorificare

economică. Această strategie este de fapt un plan general de management ce diferă de la o

arie protejată la alta, dar cuprinde unele puncte comune referitoare la: evaluarea anuală a

stării biodiversităţii şi redactarea unui raport final; realizarea unui business plan axat pe

activităţi de menţinere şi diversificare a acţiunilor turistice prin prisma sumelor alocate de

guvern şi din sursele proprii; demararea unor acţiuni speciale de conservare; acordarea

unei foarte mari atenţii pentru educaţia pro-natura a vizitatorilor, pentru preîntâmpinarea

unor dezastre naturale; realizarea de prognoze privind posibilităţile de dezvoltarea a

turismului, pentru a menţine fluxuri de turişti relativ constante şi evitarea conflictelor de

interese economice cu comunităţile locale.

Canada acordă, de asemenea, o mare importanţă teritoriilor cu viaţă sălbatică.

Suprafaţa totală a zonelor protejate este de 11,8 milioane ha. (6,3% din suprafaţa ţării) şi

cuprinde un total de 5.285 de arii protejate, dintre care 42 parcuri naţionale. Majoritatea

parcurilor ocrotesc păduri boreale de conifere şi foioase cu multe alte elemente specifice

de floră şi faună, izvoare termale, cascade, zone cu gheţari. Toate parcurile sunt incluse în

Agenţia Parcurilor, fondată în 1998 aflată în subordinea Agenţiei Guvernamentale de

Evaluare a Mediului, ce a realizat un Cod de Etică privind personalul şi activitatea

administraţiei parcurilor, o cartă a acestora şi mai redactează un buletin de informare

trimestrial.

Exemple

Fiecare parc şi arie cu natură sălbatică îşi creează un plan director de

gestionare integrată, iar ulterior acestea sunt supuse aprobării ministrului

responsabil cu aceste arii naturale deosebite. Aceste planuri pun foarte mare

132

accent pe integritatea ecologică şi pe formarea unei atitudini civice privind

protecţia şi conservarea acestor arii protejate. Orice plan director cuprinde:

monitorizarea foarte strictă a speciilor, a stării lor de conservare şi

interacţiunea cu activităţile umane din zonele adiacente; evaluarea surselor

de finanţare (bugetul naţional, venituri proprii, sponsorizări şi donaţii,

parteneriate public-private); stabilirea anuală a arealelor şi traseelor care

sunt deschise pentru cercetare şi vizitare; realizarea unor propuneri de

modernizare şi / sau extindere a centrelor administrative şi a celor de

vizitare; colaborarea cu unităţile de învăţământ pentru realizarea de proiecte

comune privind educaţia şi cunoaşterea naturii; propuneri privind editarea şi

tipărirea de materiale promoţionale despre aria protejată respectivă.

Parcurile naţionale şi arealele cu viaţă sălbatică ce deţin aşezări umane pe

teritoriul lor pun accent pe informarea şi participarea activă a locuitorilor la conservarea

mediului şi a biodiversităţii. În acest context, legislaţia canadiană este cea mai restrictivă

faţă de susţinerea altor activităţi secundare la nivelul acestora tocmai pentru a nu aduce

atingeri calităţii vieţii sălbatice. Astfel, este interzisă orice construcţie de unitate turistică,

campare sezonieră, orice amenajare de poteci etc. Pentru informarea turiştilor există doar

centrele de vizitare, informare şi educaţie (denumite centre de resurse educative) care

folosesc cele mai moderne mijloace în prezentarea parcurilor naţionale (videoproiecţii,

sistem 3D, expoziţii fotografice, sală media, bibliotecă etc.), iar o singură serie de

vizitatori include între 15-20 persoane.

Australia – datorită suprafeţei extinse şi a unor caracteristici naturale aparte, aici

s-a creat de-a lungul timpului o puternică reţea de arii protejate. Pe teritoriul său există

516 parcuri naţionale, 145 de zone marine, 20 de arii protejate pentru populaţiile

indigene, 30 de situri naturale cu viaţă sălbatică şi peisaje naturale deosebite - cuprinzând

peste 7,5% din teritoriul naţional.

Exemple

Primul parc desemnat pe teritoriul continentului australian (Royal

National Park) a fost fondat în anul 1879.

Toate ariile protejate australiene sunt coordonate de Departamentul Federal pentru

Mediu, Apă, Patrimoniu şi Arte şi funcţionează în baza unei legi din 1979. Prin

intermediul acestui departament şi a Ministerului de Resurse Naturale s-a elaborat

Strategia Naţională de Conservare a Biodiversităţii prin care sunt date direcţiile generale

de gestionare a marilor arii protejate. În reţeaua de arii protejate australiene accentul este

pus atât pe conservare şi protecţie, cât şi pe educaţie ecologică şi pe vizitare.

În aceste trei ţări cu experienţă relevantă pentru ecoturism, ideea de strategie este

valoroasă numai raportată la nivel local şi regional, prin aplicarea conceptului de

133

dezvoltare integrată. Prin urmare, la nivelul instituţiilor guvernamentale se pun bazele

unor coordonate macroeconomice care pot influenţa în mod deosebit turismul, în rest se

realizează planuri de dezvoltare economică la nivelul unităţilor administrativ teritoriale

(SUA - state federale, Canada - regiuni, Australia - state şi districte autonome) şi apoi

pentru fiecare aşezare rurală şi urbană prin procesul de descentralizare, dat fiind faptul că

autorităţile locale trebuie să ia deciziile alături de populaţia locală.

La nivel european, la baza dezvoltării durabile a turismului prin conceptul de

ecoturism, stă ca document esenţial Declaraţia de la Berlin din 1997, cu titlul generic de

„Diversitate Biologică şi Turism Durabil”.

Olanda deţine 20 de parcuri naţionale (din care 7 parcuri fac parte din patrimoniul

UNESCO), 330 de rezervaţii naturale, 25 de zone umede Ramsar, cu un total de 26,2%

din teritoriul naţional.

Exemple

Cele mai vechi sunt parcurile naţionale Hoge Veluwe şi

Veluvezoom, create din iniţiativă privată la începutul secolului XX.

În ultimii 20 de ani s-a acordat o mare atenţiei siturilor create pentru conservarea

de peisaje naturale, fiind create 27 de asemenea teritorii de interes naţional, reprezentând

18,6% din suprafaţa toată a ţării. În urma colaborării dintre Ministerul Locuinţei,

Planificării Teritoriale şi Mediului şi Ministerul pentru Afaceri Economice a fost creat un

Comitet pentru Mediu, Natură şi Recreere. Acest comitet a permis funcţionarea unui grup

de iniţiativă pentru turism (IDNT) care pune în relaţie marea majoritate a ONG-urilor de

turism şi protecţia mediului, cu autorităţile şi populaţia locală.

Principalele acţiuni sunt orientate către protecţia şi dezvoltarea ecologică a

peisajelor, recrearea în aer liber, educaţie, cercetare ştiinţifică. În teritoriu, există o reţea

de inspectorate subordonate ministerului, ce monitorizează calitatea componentelor

principale de mediu.

În anul 2003, Ministerul de Afaceri Economice a elaborat un plan pentru

următoarele două decenii denumit Agenda Noului Turism cu 12 puncte principale de

acţiune. Domeniul ecoturismului este privit prin prisma vizitării şi nu a sejururilor în

locurile cu natură sălbatică şi este strâns legat de acţiuni educative pentru turişti şi

populaţia locală. Principalele servicii turistice sunt asigurate în localităţile aflate în

vecinătatea acestor spaţii naturale autentice şi originale şi care deţin certificare oficială

pentru turism verde. Turismul este practicat prin parteneriatul dintre Federaţia Arealelor

Protejate Private, Asociaţiei Peisajelor Regionale, Fundaţia Parcurilor Naţionale şi

agenţiile de turism.

Austria se remarcă prin cele 1.226 de arii protejate din care se detaşează 6 parcuri

naţionale, 45 parcuri naturale, 5 rezervaţii ale biosferei, 11 zone umede Ramsar etc.,

înglobând 36,2 % din teritoriul său naţional. În Austria funcţionează, începând cu anul

134

1971, un sistem integrat de dezvoltare generală pentru parcurile naţionale şi naturale.

Reglementările juridice de protecţie şi gestionare sunt iniţiate la nivel guvernamental, dar

şi landurile federale componente au capacitatea de a lua unele decizii proprii.

Exemple

Fiecare tip de arie protejată este valorificată prin intermediul unor

asociaţii – Asociaţia pentru Parcurile Naţionale, Asociaţia pentru Parcurile

Naturale, Asociaţia pentru Natură şi Peisaje, care stabilesc un sistem de

acţiuni general valabile pentru toate spaţiile naturale ocrotite.

Conceptul de ecoturism este aplicat în special în cadrul ariilor protejate, dar şi în

regiuni cu peisaje naturale de excepţie şi bunuri culturale deosebite. Austria şi-a stabilit şi

definit clar o reţea de ecoregiuni care au anumite particularităţi naturale, culturale şi

estetice. O atenţie deosebită este acordată ecocertificării unităţilor turistice care trebuie să

respecte cerinţele de conservare a naturii şi derulare a afacerii la scară mică. De

asemenea, este sprijinit transportul de grup şi nu individual pentru a reduce impactul

negativ asupra mediului.

În ţările din Europa Centrală şi de Est cele mai rapide progrese privind

conservarea biodiversităţii şi dezvoltarea durabilă se remarcă în Slovenia, Polonia,

Ungaria, Croaţia, Bulgaria. Aceste ţări au demarat multiple iniţiative legislative, au creat

o reţea de arii protejate, au sprijinit unităţile economice din turism să aplice cerinţele

internaţionale de turism durabil şi de ecoturism.

Bulgaria deţine 1.117 de arii protejate şi monumente ale naturii, din care 75 în

categoriile I şi II IUCN, 518 în categoriile III, IV, V şi 523 în categoria VI, reprezentând

10,1% din teritoriul naţional. Toate spaţiile naturale cu regim special sunt sub controlul

Ministerului Mediului şi Apelor. Prima strategie pentru dezvoltarea ecoturismului a fost

demarată prin proiectul Conservarea Biodiversităţii şi Creşterea Economică – BCEG

Project (2000-2004), cu sprijin din partea USAID. Scopul principal era acela de a asigura

dezvoltarea locală, prin mici firme private, prin participarea directă a populaţiei locale, în

conformitate cu protejarea mediului şi spaţiilor protejate. Obiectivele Strategiei Naţionale

de Ecoturism sunt grupate pe patru domenii majore:

- conservarea biodiversităţii şi prezervarea patrimoniului cultural - prin elaborarea

planurilor de management a ariilor protejate, a planurilor regionale pentru dezvoltarea

durabilă a turismului şi a planurilor de prezervare a patrimoniului cultural, pentru a crea

condiţiile necesare dezvoltării ecoturismului;

- dezvoltarea clusterelor sau reţelelor de întreprinderi ecoturistice - prin îmbunătăţirea

capacităţii antreprenoriale a întreprinderilor, instruirea comunităţilor locale cu privire la

furnizarea serviciilor ecoturistice, extinderea accesului la mecanismele de finanţare şi

investiţii;

135

- îmbunătăţirea cadrului legislativ şi organizatoric - prin încurajarea politicii de

coordonare şi cooperare între instituţiile guvernamentale pentru formularea şi

implementarea strategiei de dezvoltare ecoturistică, examinarea şi revizuirea

reglementărilor şi legislaţiei naţionale pentru promovarea dezvoltării ecoturismului;

- dezvoltarea regională şi locală - prin sprijinirea populaţiei locale în procesul de

planificare şi integrarea ecoturismului în planurile de dezvoltare regională.

În urma acestui proiect au rezultat 12 planuri regionale de acţiune ecoturistică.

Ungaria deţine importante spaţii protejate (830), din care 10 parcuri naţionale,

236 rezervaţii naturale de interes naţional, 147 rezervaţii pentru conservarea naturii, 24

zone umede Ramsar, 9 situri naturale, 5 rezervaţii ale biosferei, reprezentând 7,6% din

teritoriul naţional. Dincolo de aceste spaţii naturale cu regim special, în Ungaria s-a

dezvoltat o reţea de ecorute turistice care pun în valoare peisaje naturale deosebite şi

aşezări tradiţionale situate cu precădere în mediul rural.

Exemple

Cel mai ambiţios şi extins program de valorificare turistică se aplică

în parcurile naţionale Balaton şi Aggtelek.

Ecoturismul este aplicabil şi în localităţile rurale situate la periferia acestor spaţii

geografice, acesta fiind axat pe observarea unor specii de faună, drumeţii în natură etc. De

altfel, în Ungaria, ecoturismul este considerat o formă de turism prin care sunt valorificate

economic peisajele naturale deosebite în asociere cu sate tradiţionale cu vechi ocupaţii

agricole (viticultura, creşterea cailor etc.), meşteşuguri tradiţionale, artizanat.

Serbia – situaţia economică dificilă, datorată aplicării embargoului din perioada

1994- 1996, a făcut ca preocupările pentru probleme de conservare şi protecţie a mediului

să fie foarte reduse.

Exemple

Pe teritoriul său există 5 parcuri naţionale, 20 parcuri naturale, 120

rezervaţii naturale, 470 monumente ale naturii, 6 situri Ramsar, iar

suprafaţa totală protejată reprezintă circa 5% din teritoriul naţional.

În domeniul turismului, legea pentru turism a fost promulgată în anul 1994, iar

prima strategie de dezvoltare a turismului naţional a fost realizată în 1999, cu prognoze,

până în 2010. Accentul este pus pe turismul montan, rural, în arii protejate, fluvial şi de

aventură. În mod concret, ecoturismul în această ţară se află abia la început şi este legat

de localităţile rurale prezente în apropierea marilor arii protejate. Sistemul care se aplică

este acela de „bed and breakfast” în mici unităţi de cazare şi realizarea de excursii în

sistem organizat. Sprijinirea ecoturismului se face prin derularea unui proiect din cadrul

Programului Euroregion Initiative-Carpathians Mountains, pentru perioada 2007-2009,

prin care se determină zonele de practicare şi se face certificarea ecoturistică a unităţilor

turistice şi a produselor oferite.

136

Ucraina a demarat o politică proprie de dezvoltare socio-economică după anul

1991, odată cu obţinerea independeţei. Din acest moment a început să îşi construiască

propria legislaţie, astfel, la sfârşitul anului 1991 a fost promulgată prima lege de protecţie

a mediului, în 1992 - legea pentru rezervaţiile naturale, în 1993 - legea pentru ocrotirea

faunei sălbatice, în 1999 – legea pentru protecţia florei şi o alta pentru vânătoare etc.

Exemple

Pe teritoriul ţării se găsesc 6.728 areale şi monumente ale naturii,

din care 10 parcuri naţionale, 16 rezervaţii naturale de interes naţional, 4

rezervaţii ale biosferei, 2 parcuri regionale pentru peisaje, 24 de grădini

botanice, 15 parcuri dendrologice, 84 parcuri memoriale, ceea ce reprezintă

circa 4,0% din teritoriul naţional.

Din 1998 până în 2007 suprafeţele de arii protejate au crescut pe măsura ce au fost

finalizate o serie de studii de evaluare asupra unor specii de floră şi faună deosebite. În

anul 1995 a fost creată Agenţia Naţională pentru Parcurile Naţionale şi Management în

Ariile Protejate, transformată în 2001 în Serviciul Guvernamental pentru Arii Protejate.

Ucraina face parte din reţeaua Carpatică Europeană, alături de Serbia, România,

Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia, iar la Kiev a fost semnată în 2003 prima Convenţie

Europeană pentru Regiunea Carpatică.

Valorificarea pentru turism a ariilor protejate şi a peisajelor naturale se află într-o

formă incipientă. Problema cu care se confruntă pe plan intern este slaba percepţie şi

preocupare a populaţiei pentru problemele de conservare şi de protecţie a mediului. De

asemenea, nu există o infrastructură de acces modernă care să pună în valoare aceste

spaţii naturale deosebite, iar spaţiile de cazare turistică în mediul rural care să respecte

cerinţele de calitate şi cele ecologice de mediu nu sunt suficiente, abia în ultimii ani a

început să se contureze o reţea de pensiuni rurale şi agroturistice. Datorită acestor aspecte

sunt agreate excursiile şi circuitele turistice pentru grupuri organizate, cu durate scurte de

sejur, având un puternic caracter sezonier.

Din analiza experienţei internaţionale rezultă că în statele cu o puternică reţea de

arii protejate, politica elaborată la nivel guvernamental s-a orientat către anumite direcţii:

- perfecţionarea sistemului de conservare a resurselor naturale din ariile protejate şi

a metodelor de activare comportamentală a populaţiei locale, aplicarea sistemului

de cluster şi de ierarhizare aplicată ariilor protejate;

- limitarea impactului asupra ariilor protejate, realizarea de coduri pentru vizitatori

şi touroperatorii din turism, introducerea de programe de evaluare periodică;

- creşterea beneficiilor socio-economice ale comunităţilor locale din apropierea

ariilor protejate, prin proiecte de păstrarea a ocupaţiilor vechi, tradiţionale, de

realizare de proiecte socio-economice noi, şi aplicarea unor mecanisme echitabile

pentru distribuirea veniturilor din economia locală.

137

În ţările cu economie dezvoltată din Europa, accentul este pus pe procesul de

conservare şi protecţie şi pe un control mai riguros asupra modului de exploatare a

resurselor naturale aflate în habitate biologice deosebite. Un rol esenţial îl deţin proiectele

de educaţie ecologică pentru turişti şi pentru populaţia gazdă.

În ţările europene cu economie în tranziţie, procesul de valorificare a

ecoregiunilor (bioregiunilor) se află într-un stadiu incipient. Astfel după 1990 au fost

regândite instituţiile centrale şi locale, a fost schimbată legislaţia şi au fost evaluate şi

nominalizate ariile protejate, peisajele naturale conform cerinţelor europene. De

asemenea, au intrat în acţiune numeroase ONG-uri cu activitate ecologică, de ecoturism

sau agroturism, care au facilitat crearea de parteneriate cu populaţia locală.

În România, INCDT a realizat în noiembrie 2009, Strategia naţională de

dezvoltare a ecoturismului în România - Faza II - PLANUL STRATEGIC DE

DEZVOLTARE A ECOTURISMULUI ÎN ROMÂNIA, având la bază un set de domenii

prioritare, la nivelul cărora s-au trasat obiectivele şi acţiunile strategice. Unul dintre

obiective îl reprezintă Infrastructură turistică şi amenajarea teritoriului.

Exemple

Obiectivul nr. B.1. Dezvoltarea unei infrastructuri ecoturistice

specifice la nivelul destinaţiilor cu potenţial ecoturistic care să permită

lărgirea gamei de servicii oferite fără un impact negativ asupra mediului

Acţiunea nr. B.1.1. Realizarea infrastructurii şi facilităţilor de

vizitare şi informare la nivelul destinaţiilor cu potenţial ecoturistic:

1) amenajarea unor centre de vizitare – prevăzute cu săli de prezentare

a diferitelor exponate din aria protejată, de proiectare de diapozitive şi filme

privind zona respectivă, de desfăşurare a unor activităţi cu caracter social-

cultural etc.

2) amenajarea unor puncte de informare în locurile principale de acces

în zonă;

3) înfiinţarea unor centre locale de informare şi promovare turistică;

4) realizarea unor trasee speciale (tematice, ecvestre6, de biciclete, de

schi fond, tracking, photo-hanting, punţi suspendate etc.) - cu locuri de

popas, panouri informative şi de interpretare, săgeţi de orientare;

5) refacerea traseelor turistice existente şi amenajarea altor noi trasee;

6) amenajarea punctelor (foişoarelor) de observare şi a punctelor de

belvedere – cu panouri de interpretare, infrastructură de observare;

7) amenajarea unor locuri de campare – cu delimitarea zonelor,

panouri informative şi de avertizare, vetre pentru foc, toalete ecologice;

8) amenajarea / refacerea unor refugii montane şi a unor cabane

138

turistice – acolo unde lungimea traseelor turistice impune asemenea lucru;

9) amenajarea unor parcări în apropierea locurilor de acces în parc –

cu toalete ecologice, sistem de management al deşeurilor, panouri

informative şi de avertizare;

10) amplasarea panourilor indicatoare, informative, de avertizare, de

promovare a parcurilor.

Studiaţi Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România

realizată de INCDT în noiembrie 2009, evidenţiind atât obiectivele

prevăzute, cât şi acţiunile strategice pentru atingerea acestora în ceea ce

priveşte Domeniul B. INFRASTRUCTURĂ TURISTICĂ ŞI

AMENAJAREA TERITORIULUI.

U8.5. Rezumat

- Categorii de arii naturale protejate:

a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice (categoria I IUCN), parcuri

naţionale (categoria II IUCN), monumente ale naturii (categoria III IUCN),

rezervaţii naturale (categoria IV IUCN), parcuri naturale (categoria V IUCN);

b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural

universal, geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale

biosferei;

c) de interes comunitar sau situri "Natura 2000": situri de importanţă

comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;

d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat

al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz.

- Zonarea ariei protejate presupune definirea şi delimitarea următoarelor tipuri

de zone: zone cu protecţie strictă, zone de protecţie integrală, zone-tampon,

zone de dezvoltare durabilă a activităţilor umane.


1. Care sunt principalele obiective incluse în planul de management al unei

arii protejate?

2. Care sunt tipurile de arii protejate? Exemplificaţi pe cazul României.

3. Descrieţi procesul de amenajare turistică, obiectivele acestuia şi

variabilele care trebuie luate în considerare în cadrul unei arii protejate.

139

Temă de control

Realizaţi o cercetare documentară/bibliografică pentru o arie protejată

din România şi analizaţi infrastructura turistică, zonarea acesteia şi existenţa

unui plan de management al vizitatorilor.

140

Bibliografie selectivă

1. Berbecaru, I., Botez, M., Teoria şi practica amenajării turistice, Editura Sport-

turism, Bucureşti, 1977.

2. Candrea, A., Ecoturism şi turism rural. Suport de curs pentru ID, Universitatea

Transilvania din Braşov, 2009.

3. Cazes, G., Lanquar, R., Raynonard, Y. L’amenagement touristique, Presses

Universitaire de France, Paris, 1986.

4. Defert, P., La localisation touristique, Ed. Gurten, Berna, 1966

5. Erdeli, G., Gheorghilaş, A., Amenajări turistice, Editura Universitară, Bucureşti,

2006

6. Erdeli, G., Istrate, I., Amenajări turistice, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1996.

7. Florincescu, A., Arhitectura peisajului, Ed Dyvia, Cluj-Napoca, 1999

8. Gologan, G., Neagu, G., Propuneri privind calculul domeniului schiabil într-o

staţiune de iarnă, în Revista „Arhitectura”, numărul 6/1979

9. Gologan Gh., Turismul montan de iarnă. Noi domenii schiabile în România, în

“Actualităţi în turism”, nr. 6/1989.

10. Herbin, J., Le tourisme au Tyrol Autrichien ou la montagne aux montagnarde, Ed.

Des cahiers de l’Alpes, Grenoble

11. Iancu, A., Elemente de arhitectura şi urbanism, Editura UT Pres, Cluj-Napoca,

2002

12. Ispas, A., Contribuţii metodologice la dezvoltarea activităţilor terţiare în staţiunile

turistice, Teză de doctorat, A. S. E., Bucureşti, 1999

13. Istrate, I., Concepţii şi strategii de dezvoltare a turismului montan, în Actualităţi în

Turism, nr.56/1986.

14. Kotler Ph., Haider D., Rein I., Marketingul locurilor, Editura Teora, Bucureşti,

2001.

15. Manolescu, I. T., Evaluare şi amenajare turistică a teritoriului. Strategii de

amenajare şi dezvoltare durabilă, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004

16. Minciu, R., Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Sylvi, Bucureşti, 1995

17. Patriche, D., Ristea, A. L., Patriche, I., Urbanism comercial, Editura Uranus,

Bucureşti, 2002.

18. Grofu (Pădurean), A.M., Strategii de dezvoltare a urbanismului turistic,Teză de

doctorat, A.S.E. Bucureşti, 2006.

19. Pearce, D., Tourism development, 2nd ed., John Wiley & Sons, New York, 1989.

20. Stănciulescu, G., Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura

Economică, Bucureşti, 2004.

21. Ţigu, G., Turismul montan, editura Uranus, Bucureşti, 2001

141

22. Flash EB No 291, Survey on the attitudes of Europeans towards tourism, wave 2,

Analytical report

23. ***O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea

habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice cu modificările şi completările

ulterioare.

24. Institutul de Cercetări pentru Turism, Strategii de modernizare, dezvoltare şi

promovare a ofertei de sporturi de iarnă din România, Bucureşti, 1997

25. INCDT, Strategia naţională de dezvoltare a ecoturismului în România, septembrie

2009MADR, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013, martie 2009.

26. INCDT, Planul de Amenajarea a Teritoriului Naţional – Secţiunea VIII - Zone

Turistice. Proiect de fundamentare - Analiza şi diagnoza potenţialului turistic la

nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, Bucureşti, 2007.

27. OMT, Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026

28. OMT, Technical assistance for the elaboration of the ecotourism strategy of

Romania (Final report), 2005

29. SEATM, L’ amenagement touristique de la montagne en France, 1992

Amenajarea Turistica a Teritoriului

Documents

Transcript of Amenajarea Turistica a Teritoriului