AM STAT JOS ŞI AM PLÂNS

Constantinescu Felix

“Acum, nepreţuitul meu Rodea, te îmbrăţişez până la revederea apropiată şi te binecuvântez cu binecuvântarea mea de mamă.” Dostoievski

1 Exodul unui singur om

Cred ca daca dupa cum spunea Martin Luther King America e un vis atunci comunismul a fost un cosmar, inca imi amintesc oamenii aliniati adorandul pe Dictator si urland: No God. Nu cunosc restul Pamantului, dar ce pot marturisi si ce vad in sfarsit de o viata e ca orasul meu iubit e un oras de oameni de nimic,

adica oameni care il resping pe Dumnezeu, bogati in duh, saraci in suflet. Nu ma mai dor durerile pe care mi le fac oamenii acestia. Acum ii cunosc. Vreau sa incerc sa privesc dincolo de singuratate dar sa gasesc iubirea de Dumnezeu si oameni. Haţegul e undeva în Europa de Est. E în locul unde demult s-au întâlnit Regele şi Profetul împărţindu-şi precum Avraam şi fratele său Lot lumea. Întregul Apus a fost al lui Carol cel Mare, iar Răsăritul, incepand candva din Tara Hategului, s-a închinat la strigătul Cărţii. Doar pământurile acestea din jurul Retezatului nu au fost nici ale lui Charlemagne nici ale lui Muhammad, precum zona demilitarizată şi ocolită de graniţe şi noroc dintre Pakistan şi India, ori dintre RPD Coreea şi Coreea de Sud, pământurile acestea au fost într-adevăr ale nimănui, adică ale noastre, ale jandarmilor unguri, ale fabricanţilor de orgi de biserică saşi luterani şi şvabi catolici, ale ţăranilor rumâni, ale birtaşilor evrei şi ale ţiganilor, aceşti vameşi magici. Pământul acesta e locul unde Carol cel Mare şi Mahomed au stat jos şi s-au privit unul pe celălalt, pentru a pune sabia care e un cuvânt şi cuvântul care e o sabie între ei, pentru să plece apoi la Aachen şi Mecca şi să lase sabia-cuvânt şi cuvântul-sabie înfipte ca două pietre de hotar într-un pământ cu oameni proşti şi paşnici, asemănători oilor, închinându-se - atât cât au putut -,în pământul ăsta plin de grâu şi viţă-de-vie, cu puterea lor de înţelegere de oameni înapoiaţi şi sărmani cel mai adesea, unui alt Profet, unui alt Rege. Suntem un popor dogmatic, iar cuvântul de bază în sufletul omului e cuvântul om, iar oamenii cred că în schimb în psihologia lui D-zeu e cuvântul zeu, însă acest lucru nu e adevărat, singurul cuvânt inventat de D-zeu din toate câte sunt pe pământ e tot vorba asta, om, singura noţiune care are vreo importanţă pentru el; altfel spus protopronumele în pshicul uman este eu iar omul crede absurd că şi în D-zeu e la fel pe când în fruntea lui D-zeu e tu. Ce se întâmplă în prezent în pamantul nostru – anii '10 – este un proces în care, ca în întreaga lume civilizată, grosul banilor va trece în mânile câtorva procente în vreme ce resturile vor asigura viaţa umilă a majorităţii populaţiei. Diferenţa între noi şi lumea civilizată este că în America de pildă oamenii îi au pe masoni cărora D-zeu le cere să se gândească şi la nenorociţi, dovadă fiind numai toate împrumuturile pe care le-au dat ţării noastre, iar în Europa există ceva ce se numeşte socialismul moderat, un fel de hippie, sau apostoli politici. În România nu există o cultură, cu o mentalitate elevată, nici a masoneriei, nici a socialismului democratic, iar societatea noastră în care în toate epocile istorice au existat clase privilegiate, riscă să devină un cromleh de piramide antice. Lucrurile acestea sunt foarte serioase, cel puţin în ţara noastră. Pe de altă parte dacă privim în Istorie, vedem că rele mai mari au fost făcute de către oameni în încercarea lor de a stăvili rele existente deja. Dar cred că nu

greşesc dacă spun că o cale de rezistenţă în faţa servitudinii valida ar fi cea sudcoreeană, folosind metodele credinţei, educaţiei şi muncii o credinţă a cărei candelă nu se stinge odată cu aprinderea veiozei studiului şi o educaţie care nu se sfârşeşte odată cu începerea serviciului şi muncă, mai mult ca orice, care continua atât timp cât mai ai ceva de dat lui D-zeu şi oamenilor, precum portretele lui Rembrandt. Acestea sunt gândurile Mamei mele, ale Mamei ei şi ale mele cât timp am trăit în acest pământ şi e adevărat că singurul motiv pentru care nu am plecat de aici în Montana, Canada ori Noua Zeelandă e pentru că suntem acest pământ, cand moare orice om e un martir, cum sfintii sunt din timpul vietii. Ana isi amintea povestile spuse de batranii vechi la Livadia, sub muntele de chihlimbar parfumat picurand si smirna reflectand muntele de zapada retezata. Au fost odată ca niciodată, inconjurate de nori şi gheţuri se înalţă cele şapte piscuri. Acolo se înalţă piscul retezat. Se înalţă vârfurile asemeni scuturilor de războinici, asemeni săbiilor ce apără cerul. Se înalţă munţii de zăpadă, alb se înalţă. Precum nişte aripi de gheaţă, munţii făcuţi de copiii uriaşilor înainte de Crăciun, făcuţi din prima zăpadă căzută. Copiii uriaşi în joacă clădit-au şapte munţi din zăpadă, şapte uriaşi munţi albi precum flăcările, albi precum soarele. Prichindei erau copiii, dar ajungeau până deasupra norilor, erau copii mici, dar în joacă au zidit cei mai înalţi munti de sub strălucirea dimineţii. Priveşte poporul ingenuncheat deasupra norilor, pe vârful retezat de invidia copilei uriaşului, având pe Stăpânul în mijlocul lor, aşa tace poporul Stăpânului. Trei copii zidit-au şapte munţi albi şi îngheţaţi. Munţi în care se oglindesc stelele, munţi ale căror piscuri zgârie Luna. Oamenii se întreabă: cine au fost uriaşii? Întâlnitu-i-au cineva? Le-a ştiut vreun om numele? Doar Cel ce ştie toate, Stăpânul din cer. Stăpânul care a făcut uriaşii din stâncile incandescente ce-şi au obârşia în adâncul ţărânei, Cel care a poruncit zăpezii să cadă răcoros asemeni frunzelor roşii şi galbene din Răpciune. Copiii de uriaşi care au zidit munţii cu săbiile de viteji ale strămoşilor lor ce în vremuri vechi dormit-au cu scuturile pe piept şi pe ale căror trupuri au crescut codri. Uriaşii copii care au zidit munţii cu săbiile străbunilor în loc de lopăţici, amestecând zăpada cu stele căzute de pe cer şi cu stele pe care le-au desprins din constelaţii. Ce om a putut să vadă ziua când munţii au fost gata şi un incandescent heruvim de flăcări a coborât pe cel mai înalt munte topind zăpada pe unde călca şi

nici un om nu a putut să vadă toţi uriaşii închinându-se în faţa revelaţiei, în faţa revelaţiei de flăcări. Dar vai, invidia a urcat precum un şarpe la inima unuia din uriaşi, cine era doar Lumina ştie, iar el luă un gigantic ţurţure de gheaţă ce atârna de Lună şi izbi în muntele cel mai înalt, retezându-l. Unii spun că era chiar copila cea mare a uriaşului, sora celorlalţi doi, ce vrut-a ca muntele ei să fie cel mai mare. Adevărul e ascuns, însă...Pâlpâie munţii ridicaţi în joacă. Un munte de zăpadă cu şapte piscuri peste care nu a trecut niciodată nici un nor. Munţii străluceau în soare asemeni apei unui lac de gheţuri, piscurile străluceau asemeni unei dimineţi de mărgean. Apoi uriaşii plecară; basmele spun că spre învolburatele mari unde-şi făcură sălaş, în urma lor rămânând munţii străjuiţi de mormintele împădurite ale uriaşilor din îndepărtate vremuri. Iar munţii erau atât de înalţi şi atât de tăioşi, atât de îngheţaţi şi atât de ascuţiţi, încât atrăgeau gerul, atrăgeau vântul, atrăgeau crivăţul, atrăgeau frigurile fără sfârşit şi munţii de zăpadă nu se mai topiră niciodată şi niciodată vara nu se mai făcu. Munţii nu se topeau pentru că zăpada din care fură făcuţi căzuse chiar din răsuflarea Stăpânului; erau munţi izvorâţi din Adevăr şi nu puteau să moară. Şi nori mulţi precum valurile mărilor potopiră munţii şi cerul era doar nori ce nu mai plecau. După mult timp, oamenii, dorind să vadă cerul şi să se încjine urcară pe munte cu toţii şi făcură şapte cetăţi pe vârfurile ce treceau de volbura de nori. Acolo, o ţară întemeiară, ducând pomi înfloriţi care rodiră sub lumină. Aşa au urcat oamenii pe munte şi acolo l-au văzut pe Stăpân aşteptându-i, iar munţii erau aşa de abrupţi că nici o armată nu putea trece până sus. Pasărea cu aripi de zăpadă şi inimă de flăcări îţi va spune. Aşa îţi va zice. Ce mi s-a spus dintotdeauna e că în ziua de 11 mai 1928, Dumnezeu s-o aplecat deasupra Livadiei şi a făcut un copil pentru un ţăran livedean numit Băltean Ioan şi al muierii lui numite Eva. 1927, când a căpătat viaţă Anişca , a fost numit în lume anul Clarei Bow, dar străbunicii mei erau oameni simpli dintr-un sat ca o stână lângă un râu avâd în casa lor o familie parcă neschimbată de sute de ani aici în Livadia unde aceeaşi apă curge spartă în cioburi pe pietre. Copilul, numit Anişca a fost născut pe Retezat, piramida acestor locuri cioplită nu ştim când de o sabie de lumină, unde mama ei urcase ca să se adăpstească de un potop, acolo născuse singură printre oile ce urcaseră cu mieii pustinte de furtună şi n-a fost nimeni s-o ajute să nască, doar Maica Domnului. Doamna Noastră Maria, a Imaculatei Concepţiuni, i-a fost moaşă femeii la naştere. Pe acolo, la

Livadia, prin părţile Streiului, cum satul e chiar sub coasta marelui deal împădurit iar pământul e puţin între râu şi coasta împădurită şi plin de bolovani, încât pe acolo oamenii din sat erau cam toţi ciobani, păstori şi păcurari. Cu căciula de miel în cap, cu cojocul miţos în spate trei anotimpuri pe an, cu boata-n mână şi fluierul de lemn înnegrit de fumul focurilor ciobăneşti în munţi înfipt în brâul de piele unde era şi briceaga cu care cei mai cuminţi, ca fetele mari cum sunt şi eu îşi trăiau brânza, iar cei cu argint viu în urechi ajungeau şi să-şi rezolve neînţelegerile cu alţi tineri tari şi proşti asemeni lor, de prea multe mândre risispite prin satele din valea Retezatului de nu le mai puteau ţine socoteala dreaptă sau de prea multă băutură de nu mai puteau vorbi omeneşte. Dar livedencele îs femei vrednice ca sicilienele, poate doar satul Paroş să fie mai ceva, dar ăla îi sat vechi domnesc, ai familiei Băsărabă de juma de sat, strămoşi ai familiei domnitoare a Basarabilor care a întemeiat Ţara Românească a lui Mihai Eminescu şi a cui a mai fost. Oricum deşi livedenii au multe calităţi de le mai lipseşte una să facă suta cum spunea Cilibi Moise, îs iuţi, oameni iuţi la fire, iuţi şi vijelioşi cei mai mulţi, ca apele Streiului din care beau apă. Cei care trăim aici prin părţile astea ale noastre ştim că fiecare sat are o batjocură, iar satul Livadiei de Coastă îşi are şi el batjocura lui. Din vremuri se spune că trei livedeni beţi întorcându-se noaptea-n sat au vrut să scoată Luna dintr-o baltă pân-au căzut grămadă de-au văzut că Luna-i pe cer. De sute de ani poate oamenii le strigă livedenilor: -Tri, mă, tri că Luna-i sus! Şi pentru o glumă atât de nevinovată aruncată totuşi ca o batjocură, livedenii aruncau cu bolovanul în fereastra trenului după ce coborau din personal la Livadia ca răspuns la batjocura amintită de navetiştii feroviari. Sat vechi de grăniceri cum e, livedenii nu stau la tocmeală, iar weltanschauung-ul livedean nu e lucru de joacă, iar sufletul lor a asemeni unui măr mocănesc, tare ca un bolovan şi parfumat ca un sân de femeie de reuşeşti să-l sfarmi cu buzele. Bunicul dinspre mamă al Anei era un cioban numit Petru sau Ioan care avea doi fraţi Ioan şi Pavel, sau Petru şi Pavel. Toţi erau trei fraţi ciobani ce plecau la munte cu oile primăvara de veneau înapoi în sfârşit de toamnă, venind călcând cu o demnitate ţărănească pierdută azi în cea mai mare parte. Mâncau brânza sărată de oaie cu roşii din grădinile îngrădite ţinute de neveste, cu slănina vreunui porc gras ca un pachet de unt ţinut tot anul pe lângă casă, mâncau sloi, carnea de oaie făcută nojite păstrată peste ani în grăsime de oaie, cu mămăligă şi murături. Lapte de vaci, din cireada vacilor ţinute în sat, tot feluri de păsări domestice, puţin vânat şi produsele obişnuite date de pământ în satele de ţărani dinspre Haţeg pe care le primeau pe bani sau la schimb. Bani primeau în

mare parte de la un israelit din Baru, care le cumpăra carnea de oaie şi vită, de pasăre, cu brânza şi ce mai aveau de vândut la cârciuma ce o ţinea acolo, cea mai mare cârciumă din părţile acelea ca un fel de supermarket şi măcelărie la nivelul acelor vremuri, venind la el diferite feluri de ţărani să-şi vândă sau să-şi schimbe mărfurile şi bineînţeles să cumpere minunăţiile nemţeşti de la oraş, gaz, zahăr şi tutun. Probabil că e o afacere ce datează din vremuri mai vechi, fiindă aşa s-a ajuns şi la numele satului şi apoi al comunei; Baru Mare, în maghiară Nagy Bár, înseamnă „băcănia mare”. Familia Anei a trăit în acelaşi sat de mai multe sute de ani fiind atestaţi ca nemeşi cu numele de familie în „satul nobil” într-o diplomă de proprietate al principelui Albei Iulia la 1670 şi cu strămoşi aşa numiţi „nobili” atestaţi în sat înainte de anul 1500. În acele vremuri mai mult decât tulburi, nobil putea ajunge oricine de distingea în războaie, de altfel aşa au ajuns nobili şi Cândeştii şi poate şi mai târziu urgisita familie Băsărabă din Paroş. Mai târziu, într-o cu totul alt status quo, nemeşii erau în acelaţi timp, ţărani, nobili vechi români din generaţiile lui Iancu de Hunedoara şi nobili noi colaboraţionişti cu pajura austriacă care a înnobilat satul Livadia în întregime. Ţin să menţionez că înainte de rescrierea comunistă a istoriei în care paginile manualelor şcolare au fost scrise cu inima lui Stalin, acea lopată magnifică, înainte de aceasta Transilvania era plină de nobili de toate naţiile şi mărimile şi parţial încă mai e, încă mai sunt oameni care îşi mai amintesc propriile origini, cele mai viteze şi importante în districtul fiind – situate la poli opuşi – familiile Kendeffi şi Kenderessy de care a auzit toată lumea pe de-o parte şi legendara familie Băsărabă de care nu a auzit nimeni, pe de cealaltă. Cu cinci sute de ani în urmă atât familia cnejilor Cânde cât şi familia cnejilor Băsărabă au foşti puşi în faţa aceloraşi două opţiuni. Dacă familia Kendeffi ar fi făcut altă alegere acum ar fi avut destinul familiei Băsărabă, iar reciproca este valabilă deasemenea, dacă familia Băsărabă din Paroş ar fi ales diferit ar fi putut avea destinul Kendeffilor şi toată lumea de oriunde sunt blazoane să ştie de ei deja de sute de ani. Blazonul familie Kendeffi este prezent şi în arborele genealorgic al Casei de Windsor, familia Reginei, iar familia Băsărabă sunt doar jumătate din satul Paroş al judeţului Hunedoara care ştiu şi despre care ştim că sunt cei mai mari cneji ca măreţie din tot districtul şi cine ştie poate de oriunde românii au avut cneji. Şi unii şi alţii au fost eroi în războaiele vechi ale creştinătăţii, în campaniile îmoptriva otomanilor ale militarului Iancu de Hunedoara, dar saga familiei Kendeffi e doar glorioasă pe când destinul paroşenilor Băsărabă care acum cinci sute de ani au fost aleşi să fie consideraţi ortodocşi mai departe şi totodată ţărani de coroana ungară e sublim. Şi pe de altă parte ce mai rămâne din

Don Quijote când i se ia calul? Nobililor care nu acceptau să treacă la catolicism li se lua dreptul la blazon, dreptul de a avea cal şi de a purta arme. Şi astfel cnejii Băsărabă din Paroş au devenit ţăranii Băsărabă din Paroş, dar noi toţi ştim că sunt cei mai tari. Şi chiar şi numele satului le reflectă cumva alegerea făcută în urmă cu jumătate de mileniu, cum spunea tatăl meu profesorul, pronunţia maghiară stâlcită de la „păroşi”, pentru că în trecut toţi bărbaţii ortodocşi purtau barbă. Ca un om care am cercetat de mult timp cu atenţie pot spune că dacă e un loc care poate fi considerat Mekka ţinutului nostru lăsând la o parte cele două altare medievale şi Mormântul Sfântului care are tendinţa de a deveni obiectiv supus comerţului, fie el şi religios, atunci acesta nu poate fi decât satul Paroş şi spun aceasta în situaţia în care nu pot fi acuzat de lipsă de obiectivitate. Nici eu nici Livadia mea, nici Haţegul, nu au nimic nici în clin nici în mânecă, nu au nimic comun cu satul Paroş. Pe foştii cneji Băsărabă din Paroş i-am întâlnit pe strado şi în cărţile de istorie, iar apoi mi-au răsărit în credinţă fiindcă şi eu sunt doar un ţăran cum îmi spuneau colegii de clasă la orsaşul cel mare, marea metropolă Deva. Nu, nemeşii livedeni nu au fost nimic atât extraordinar. Ma târziu, cum am ma spus, find locuitri ai unui sat grăniceresc livedenii au apărat pe rând graniţele principatului Transilvaniei, ale Imperiului Austriei şi ale Austro-Ungariei de turcii de dincolo de munţi, până au întors frontul luptând de partea românilor din Regat în Primul Război Mondial. Aşa cum a fost Primul Război Mondal a fost cel ma crud pe care l-au avut de dus românii, un război fratricid, şi pentru că ş români sunt oamen cu adevărat nu a putut avea decât o sngură mântuire. Ş în plus Regele Ferdinand ne-a dat pământ, tre iugăre la fecare soldat ardelean care a luptat de partea Regatului României. Fiind probabil mic nobili, oameni care s-au remarcat cumva în luptele lui Iancu de Hunedoara cel care a ridicat întreaga zonă, unele sate primind permsiunea să facă biserici de piatră aparţnând legii creştinilor falşi cum erau numiţi de Papă, „oameni nobili” înainte de statornicirea şi întărirea posesiunilor ungare pe pământul rumânilor unt cu Oltenia lui Bărbat şi Litovoi, cu un statut incert după 1500 când toate felurile de nobili pentru a fi pe mai departe recunoscuţi au fost siliţi să treacă de ortodoxie la catolicism – ce a acceptat să facă familia cnejilor Cândea şi nu a făcut până astăzi familia foştlor cneji Băsărabă -, iar mai târziu, odată cu greco-catolicismul implementat de austrieci întregul sat Livadia a devenit în acelaşi timp sat nemeşesc, adică sat în care toţi locuiitori erau numiţi nobili deşi erau doar nişte ţărani care primiseră unele pământuri şi privilegii nesemnificative în plus şi sat greco-catolic, sat de supuşi austrieci cum am fost noi pe toată perioada habsburgică, deci ceva ce poate fi numit satul nobil greco-catolic românesc supus

austriac Livadia. Probabil că noi am fost opusul satelor de pe malul drept al Râului Mare: Valea Dâljii al preotului nobil Stoica martirizat de pârcălabul de Haţeg, deasemenea român, unul din Cândeşti pe vremea când aceştia încă nu se maghiarizaseră, satul de daci get-beget studiaţi exhaustiv în anii '50 de Academie Clopotiva şi râdimorenii ai cneazului-călugăr Nicodim care a făcut bisericuţa de piatră cu altar fortifcat de sub Cetatea Colţului şi deasemenea opusul satelor din sus de sub munte, de pe cele două ape, Râul Mic şi Râul Alb, sate la fel de ortodoxe ca duruitul ploii pe toacă. A fost o viaţă frumoasă, timp de sute şi sute de ani. Noi, ţăranii noştri vindeau lână şi brânză, lapte de vacă şi carne de oaie şi de vită pe grâu, cucuruz şi cartofi şi cu porcul din ogradă trecea iarna binecuvântată cu luna celor cinci sărbători. Când era vară fetele mari purtau ii ce te-mbătau cu miros de busioc şi de măr, iar iarna încălţau opinci şi ghete ca la târg la Pui şi nu era nimc mai frumos ca ele în tot pământul. Stăteau seara lângă Strei la poveşti şi erau aşa de frumoase de nu se putea apropia nimeni de ele, nu erau cu nimic mai prejos decât domnişoarele de la târg care purtau rochii de stofă tot anul şi ştiau să cânte la pian, iar cine n-o primit gură de la o ţărancă o trăit deegeaba poate. Pe uliţa numită La Cazarme, bătrânii stăteau cu ochi orbi de copii aşezaţi pe băncuţele de lemn roase de vreme, râzând la câte-o glumă veche, din tinereţe, cu dinţi ştirbi tot ca de copii, stăteau la basne şi şi-o aminteau pe Prinţesă, pe Sissy a Austriei noastre. Atunci în 1928 Anişca s-a născut în ţara profesorului Miroiu şi a stelei sale, într-o vreme în care era o minunăţie fii ţăran, îţi îngropai faţa-n smântână ca viţelul sugând la maică-sa, de cei mai mulţi ţărani, cei simpli la suflet mai ales, îşi şi doreau să rămână aşa, îngropaţ sufleteşte până la genunchi în pământul lor, până în vecii vecilor, ori măcar până în ziua de apoi. Sătenii din sus de pe Strei nu aveau mult pământ, dar tot se merita dacă ţinai oi şi vite. Pământul ce-l aveau îl aveau de la Rege, care le dăduse câte un ogor pentru că au luptat în bătaia cea mare. S-or dus, i-or vândut şi pe austrieci şi pe unguri şi-or fost ca argaţii răzvrătiţi împotriva stăpânilor, ce urăsc şi spun că dispreţuiesc stăpânii mai mult şi în zi de azi şi apoi au avut pământul lor. Ce spun toţi în jurul nostru în ţările vecine, curve românski, românu-i tarfă, şi nemţii şi austriecii, şi ruşii şi ăialalţi slavi, dar şi tarfă nu este astfel pur şi simplu, viaţa o dezumanizează ca în romanele lui Tolstoi, nu e vina ei, pe noi pe român cine să ne mai înţeleagă? Poate doar francezii, englezii şi americanii. Abia după ce or murit or avut pământul lor, despre care dascălii lor puţini şi adevăraţi ca Mandela, le spuneau că e al lor de drept de mii de ani, pământul lor, bolovănos şi plin de steiuri cum sunt şi sufletele lor de săteni de sub

prăvălişul dealului împădurit care mai lua foc câteodată de-l bătea vântul iute de pe strei de ardea câte o coastă întreagă numai o flacără de schelălăiau lupii îngroziţi căutând un luminiş, un pârleaz prin flăcări pe unde să fugă, şi ursul îşi rdica labele spre cer de mormăia Crezul ca popa din satele momârlăneşti. Pe acolo pe valea Streiului vântul aprinde ogoarele înainte de secere, satul şi chiar biserica o tot ars timp de veacuri până or făcut una de piatră să n-o mai ardă nici focul şi să nu fie nici ei mai prejos de sătenii de la Ponor sau Pui. Tot pământul de la Bulz în sus pe Strei până înainte de Petroşani şi în jos până dncolo de Haţeg era al nostru al oamenilor, mai ales atunci în anii după ce românii s-au adunat aproape toţi la un loc de-or făcut pământul roată cum or mai făcut-o cu trei sute de ani înainte, iar în cer deasupra de Pui şi Baru norii se spărgeau unii de alţii amestecându-se asemeni boţurilor de mămăligă. De Paşti se-nghesuia tot satul în biserica cu icoane înrămate şi văruită cu model ca o casă de locuit, sempărtăşeau cu pască şi cântau fetele mari: „Ce folos, ce folos, vrednic fără de Christos?” Tăiau lemne de la pădurea lor şi făceau crucile în cimitiri şi făceau bărci pentru copiii care plecau de mici, să treacă peste Strei la Dumnezău şi pentru mamele care plecau de să prăbuşea peste oameni şi peste fete un munte de piatră crăpată de trăsnete în Retezat. Si E adevărat Haţegul ăsta al nostru este o băltoacă, dar cât îi de frumos să stai ca Eminescu lângă trestii cu un fir de iarbă-ntre dinţi să priveşti pe cer şi să nu te gândeşti la nimic în mirosul de mocirlă fermentată în soarele încununat cu pene rupte din îngeri, nici un New York nu-ţi poate oferi aşa ceva, nici măcar Ierusalimul deicidului, piatra unghiulară din piramida sacră a lumii. Acolo există gigantice blocuri turn ori concerte pentru pian din piatră zidită cine ştie când, dar ce trăiesc eu putând să-l numesc şi cu ochii închişi e pământul, cel mai important lucru pentru noi. Iar noi oamenii acestor grohotişuri suntem tot din pământ. Totuşi pământul hăţagurilor este pământ sfânt. Este pământ sfânt ca insula Iona, ca ţărâna Rusiei, ca tot Estados Unidos. Haţegul este sfânt şi azi deja Haţegul se întinde din Canada până în Rotterdam şi Hiroshima. Bârna de Bronz a lui Brâncuşi, Universitatea din Uppsala, poarta catedralei din Wittenberg şi toate mormintele papilor veghează acest pământ. Noi cei ce credem în acest pământ suntem zimbri ce ne retragem în istorisirile trecutului, în basme pe care oamenii aleg să le uite cu mult înainte de a se îmbolnăvi de Alzheimer. Suntem Nimeni, dar precum primele naţiuni noi suntem pământul acesta, pământul acesta suntem noi, pământul acesta e al nostru încă, noi suntem vocea pământului acesta. Cei care ne-au dat viaţă prin

cuvânt cu două mii de solstiţii de iarnă în urmă, au lăsat înainte de a muri pe D-zeu să sfinţească în ei acest pământ, iar sabia cu care strămoşii noştri secerau spicele de grâu ne-a pus în mână acest pământ. Toate pământurile acestea sunt ale noastre. Haţegul e ca orice oraş de provincie, dar există şi alte locuri mai curate decât târgul, departe spre sate, undeva în toate părţile în susul K-ului nostru întors de ape ce se întâlnesc prin locurile noastre. Privind în oraş, singurul oraş pentru mine totuşi, văd în cea mai mare parte oameni fără rădăcini, dezrădăcinaţi de vuietul istoriei, smulşi ca nişte buruieni, aduşi de viituri şi rămaşi aici precum nişte arbori aruncaţi de ape în pământurile aparţinătoare oraşului nostru deja dostoievskian, ţinutul care în vremurile vechi era numit Districtul Haţegului, pământ care începe până dincolo de comuna Baru Mare şi se termină puţin dincolo de bisericuţa de jucărie de la Strei-Sângiorgiu pe valea Streiului, şi din partea de dincoace de Porţile de Fier ale Transilvaniei în satul Bucova, satul pădurilor şi până în Vârful Ăl Nalt şi Locul Duduie Pământul şi satele momârlăneşti din dealurile de deasupra aceleiaşi ape a Streiului. Pământurile districtului se termină undeva în dreptul Răchitovei, iar Retezatul e al nostru, asta gândim cu toţii cel puţin. Haţegul face parte din religia mea, ca vinul care nu ştii ce e apă sau sânge şi ca pâinea pe care a rupt-o Cristos ;dacă un război ar face ca în locul Ţării Haţegului să apară un crater cu raza de douăzeci şi cinci-treizeci de kilometri, eu nu aş plecîn Canada ca refugiat ci aş muri pur şi simplu. Mi-ar muri înainte sufletul, iar după aceea mi-ar muri trupul. Pentru mine pământurile acestea sunt tot ce contează. Locurile astea acestea nu au decât trei feluri de cei mai vechi locuitori: momârlanii împrăştiaţi sus pe dealuri de deasupra Streiului până lângă Petroşani, sătenii care am fost noi şi târgoveţii vechi din Haţeg din care ca şi din adevăraţii Arnoteni nu a mai rămas aproape nimic. Dar noi ce suntem cu adevărat de aici, fie şi corcituri, avem o identitate comună care datează de sute şi poate mii de ani, din vremea romanilor, iar în vremurile înainte de cultură nici nu ne numeam pe noi înşine haţegani, cuvântul acesta nu are nici un sens pentru noi, ne numeam săteni, şi pentru noi care cunoaştem lucrurile dintotdeauna Haţegul a fost un pământ al satelor. Suntem un trib şi afară de studenţii care pleacă şi nu se mai întorc ne ţinem unii de alţii chiar şi în această epocă de individualism feroce. Pentru noi orice om de oriunde, din orivce sat, din ţinutul nostru e interesant, pe când străinii, oamenii altor locuri, inima noastră nu e cu ei, sunt făcuţi din alt pământ şi noi ştim că nu există pământ mai curat decât cel măcinat de furtuni sus

în munte şi purtat în apele ca nişte izvoare gigantice, ţărâna hrănindu-ne în toate felurile. Puţin mai este să ajungem să mâncăm pământ ca într-un ritual iniţiatic. Cât despre oraş, deşi noi orăşenii suntem fierţi unii de alţii în târgul ăsta lipsit de sens al nostru fiindcă din păcate nu prea avem înţelepciune ca toţi oamenii moderni, cu toate acestea toţi avem nişte rădăcini amputate de oameni ori istorie, rădăcini pe care nu am ştiut că trebuie să ni le amintim, toţi am venit de undeva dintr-un sat. Iar satul e ceea ce noi încă ne numim suflet, iar Muntele Retezat e sfânt. Dacă este să primim învăţătură de la Regele Solomon, atunci în oraşul nostru nu merită să povesteşti decât despre zece persoane, cu milă incluzându-te şi pe tine pentru că Dumnezeu spune că un om găseşti doar de-l cauţi într-o mie şi unul a fost Gisli în toată Islanda. Pe aceşti oameni ai lui Solomon trebuie să-i găseşti şi să devii una cu ei, ca în metafizica ortodoxă, iar pe ceilalţi trebuie să-i laşi să te întâlnească şi apoi să-i uiţi pentru că pentru ceilalţi oameni, cei mulţi şi ilizibili, cel mai mare gest de compasiune este să-i uiţi. Majoritatea oamenilor îşi doresc în secret doar să fie uitaţi, fiindcă la gândul acesta suferă mai puţin decât la cel de a fi amintiţi. Doar zece oameni în tot oraşul, cu restul nu merită să-ţi baţi capul fiindcă asemeni lui doctor Zhivago oamenii sunt puţini, iar eu acum devin înţelept precum Columbo, acel alter ego al mamei mele, primul copil al Anei. Deasemenea, un lucru despre adevăr, probleme şi enigme este că nu i se poate face unui calcul de acest fel deodată în întregime. O problemă, fie ea existenţială, de matematică ori sufletească cere timp, trebuie stai în faţa zidului şi să-l împingi cu sufletul, nu după criterii omeneşti de timp ci în ceea ce se numeşte timp cosmic. Nu contează cât de greu e ordinul pe care o primeşti de la Domnul, dacă îl împlineşti o sută de ani sângele ţi se va face lumină. Asemeni uni râu, sufletul poate nărui un munte, dar doar dacă ai răbdare. Eu mă aflu în faţa enigmei sufletului şi enigmei vieţii Anei, dar ştiu că până la sfârşit voi afla răspunsurile fiindcă enigmele există doar pentru a fi descifrate. Deja cunosc de ani de zile faptele în proporţie de 65%, sper ca celelalte 35% să le pot reconstitui ca pe un vas de ceramică într-un muzeu de arheologie, întâmpin câteva mistere aparent insondabile ca orice pionier, ca ultimul pionier ce sunt, iar problema numărul 1 care trebuie elucidată în această carte este ce a simţit, ce a putut să simtă la faptul că fostul ei ortac, activistul Roman Ioan împreună cu a doua lui soţie Roman Maria nu i-au spus toată viaţa copilului Anei, Roman Adrian, că ea Ana e mama lui. Venind de la Călan, unchiul Adrian nu avea să afle decât la înmormântare, de la vecine, în ziua de 4 octombrie 1973, că cea despre care a

crezut mereu că e doar mama sorei sale Valerica este întradevăr şi mama lui. Aceasta este o taină a sufletului pe care doar sufletul o poate dezghioca. -Nu fugi niciodata dupa caruta care nu te-asteapta si nu iti dori niciodata iubirea cuiva care nu te poate iubi, obisnuia sa spuna. In sfarsit aflu cum ca povestea mea nu este despre mine. Povestea mea este despre tacerea care ma insoteste dintotdeauna, de cand mi-am spus prima mea rugaciune, este despre nimicul ce umple cerul ce seara picura peste oras ca sticla topita, insuflare mai relevanta decat intregul Pamant cu toti oamenii si orasele lui fara rost, este despre cerul ce de fapt e cupola incrusatat cu stele a celei mai mari si mai vechi biserici din lumea ce e un Giseh de piramide tocite in universul in care Pamantul e o piramida pentru care nu insemnam nimic odata ce murim, nici macar statistica, dar daca am fi fost neinsemnati ni s-ar fi spus si doar cei vii iubesc, cei care au reusit cumva sa invie din mormantul platonician care este intregul pamant, astfel vadindu-se ca lumea nu merita iubita si D-zeu, familia noastra, nu merita uitat, povestea mea e neintelesul care ma infiltreaza in suflet de parca inauntru as fi camera misterioasa din filmul lui Tarkovski, umplandu-ma cu slabiciune si D-zeu, e despre acea stanca uriasa ce vegheaza, doar rugandu-se de mii de ani deasupra apei sparte de pietre vechi la picioarele muntelui cu toate raurile pamantului intrandu-mi in privire si cu nimicul imanent in lume hranindu-ma ca un desert plin de paine, povestea mea e in primul rand tacere si la lumina flacarii sub stelele de noapte imi vad sufletul desenat pe o harta de ambra, iar cartea imi povesteste sufletul nu stiu de ce, iar idealul meu e acela de a incerca sa-l flatez pe D-zeu si a muri, doar a muri cu un zambet pe chip, ca Mama.

2 Mama zdrobită

Spitalul in care bunica mea Ana a murit pe 1 octombrie 1973 era un loc vechi, tacut. Acolo si-a petrecut ultimele luni pe Pamant, singura, fara altcineva afara de ea si de asistenta cu injectiile ei cu morfina. Nimeni nu venea s-o vada afara de ea si de moaşa Fira, si era singura timp de saptamani intregi una dupa alta. Ea, ca si fata ei, nu putea sa faca mai mult decat sa stea langa el peste patul ei cu mana racoroasa pe fruntea mamei si sa incerce sa-i aline sufletul. Ar fi facut orice doar sa-o poata face sa zambeasca. Cand se afla intr-unul din lungile ei atipeli induse, statea pe patul celalalt cu spatele sprijinit de peretele zugravit in vopsea, gandindu-se. se gandea ca daca cineva ar fi vrut sa o inteleaga, ar fi trebuit sa aiba mama. Biata ei mama, doar zacand acolo in patul lui de spital, privind-o cu ochii ei inteligenti, suferinzi, stralucitori, atat de mari si de indurerati, tristi. Îşi amintea privirea ei înfrântă şi nerevendicativă stând în patul său o săptămână după alta, pe chip cu expresia unei fiinţe care nu mai cere nimic vieţii, care nu mai are nimic să-i ceară vieţii, asta mai ales după ce toţi prietenii o părăsiră, nici elevii ei nu veneau pentru că părinţii lor le spuneau că boala e molipsitoare şi pentru că oamenii bolnavi, fie ei şi copii, nu sunt misto. În blocul lor erau ele, în blocul vecin era un copil paraplegic care nu se putea mişca aproape deloc, nu putea nici măcar să-şi mişte înainte roţile scaunului cu rotile şi viaţa mergea înainte în târg, oamenii mergeau cu aceleaşi boturi satisfăcute de zombie şi inimi năruite de personaj dostoievskian pe chip şi nu mai venea nici un înger, fie şi măcar pentru copiii ăştia, nu se găsea nici un sfânt părinte Arsenie Boca de la Prislop ori Papa de la Roma si nu venea de undeva - de oriunde - nici o Mamă Tereza cu putere sa vindece, iar Dumnezeu nu mai vorbea nimănui cum coborâse şi îi vorbise acelui cioban analfabet de la Maglavit. Copii aceştia nu cunoşteau decât moarte şi tăcere, ori suferinţă şi tăcere, se gândea Ana, iar noi

ceilalţi – ca într-un roman valoros marquézian – ne continuam vieţile cu stupiditate numărându-ne fericirile pe care ni le-am construit ca pe nişte bancnote paupere de 1, 5, 10 şi 20 de dolari pe care le ţinem în buzunarul de la piept al cămăşii militare de tineri protestatari castristi. Copiii aceştia, parintii, totul ar trebui să fie al lor pentru că totul este al nostru, obişnuise până atunci să gândească mama ei şi nu putea şti dacă era singura care gândea aşa ori dacă mai erau şi alţii, afară de Unicef, Dalai Lama şi U2. Afară dimineaţa picura ca o streaşină de bordei de la Muzeul Satului adunându-se în bălţi mari pe trotuarele cerului, se transforma în lumină precum nişte clape de orgă, îngrozitor de încet cu particulele depărtate unele de altele asemeni unei Niagarre care curge cu bile de sticlă. Pe podea era căzută o carte de rugăciuni cu două acatiste, cu coperta din spate în sus pe care se afla o cruce albastră românească trilobată, înconjurată de raze negre şi străbătută de filamentul unei alte cruci, albe terminată la cele patru capete în patru puncte deasemenea albe. Citiseră amândoua mult din cărticica aceea albă de rugăciuni cu o icoană pe coperta din faţă, citiseră amândoi Rugăciunea pentru mama, Rugaciunea părinţilor pentru fii lor, Rugăciunea fiilor pentru părinţii lor, Rugăciunea pentru lăsare în voia lui Dumnezeu, Rugăciune pentru izbăvirea de boală, toate rugăciunile pentru copii, către îngerul păzitor, Rugăciunea dimineţii, Rugăcinea de seară, Rugăciunea copiilor, Rugăciunea şcolarilor, Rugăciunea pentru sfârşitul bun al vieţii noastre, Rugăciune în caz de boli molipsitoare, Rugăciune în vreme de necaz şi nefericiri, Rugăciunea pentru cei necăjiţi, lipsiţi şi prigoniţi pentru dreapta credinţă, Rugăciunea înaintea şi după gustarea de dimineaţă, Rugăciunea înaintea şi după masa de prânz, Rugăciunea înainte şi după masa de seară, Rugăciunile de seară, ea spunea împreună cu mama sa şi Rugăciunea după săvârşirea lucrului, şi spuneau de fapt toate rugăciunile din carte. Aveau un fel de joc în care se rugau una din rugăciuni imaginându-şi – după cum inventase ea jocul – omul numit în rugăciune şi pentru care se rugau: orfanul sărac, oierul, meseriaşul şi lucrătorul, lucrătorii de la ocne de sare şi mine, neguţătorul, funcţionarul, binefăcătorul, cârmuitorii şi slujbaşii ţării, duşmanii, conducătorii, oştirea şi patria, cei din închisori, semănătorul, ostaşul în timp de pace, ostaşul în timp de război, văduva, părintele la moartea fiului sau a fiicei, copiii la moartea unuia din părinţi, prietenul la moartea unui prieten. Ea propusese încă o regulă la jocul inventat de Ana, ca atunci când citesc rugăciunea să se gândească la un om în situaţia respectivă fie el oier, binefăcător sau văduvă şi să spună rugăciunea gândindu-se la acea persoană; jocul nu ieşea tot timpul astfel însă parcă mult mai fain aşa şi-l jucau mult amândoi mai ales de când mama intrase în chimioterapie jucând uneori după regulile Anei alteori după

ale fiicei ei. Femeia era jos în sufragerie iar acolo nu am avut curajul să privesc, însă cuvântul Domnului e adevărat cum spun grăunţele de aur ale veacurilor strânse în sita învăţăturii, pe pământul acesta care e o albastră cochilie marină în mâinile presărate de nisip ale lui D-zeu, o scoică găsită pe malul mării, seara înainte de asfinţit pentru că asta nu ştie nimeni că D-zeu este un copil; şi în acelaşi timp este şi un bătrân şi un tânăr, toate vârstele se întâlnesc în el, el este izvorul oricărui Amasonnas de spirit, este izvorul care izvorăşte din sine pentru a-şi întoarce fiecare şuviţă de invizibilitate în sine însuşi, asemeni soarelui din Ofir. Pământul se învârteşte în ochiul său iar cuvintele sale, revelaţiile, cuvintele sale sunt asemeni păstrăvilor purtaţi de şuvoaie de lumină ţâşnind ritmic asemeni gheizerelor, păstrăvi pe care fii oamenilor îi smulg de printre ierburi purtate de râu, mâncându-i cruzi, asemeni algelor şi scoicilor lipite de stelele pântecoase şi rotunjite udate de valurile cerurilor. Nimeni nu conştientizează acest lucru, dar sufleteste fiecare om învie după trei zile. După ce îi închise ochii din care nici măcar moartea nu reuşise să smulgă inocenţa, acum doamna Faur stătea lângă patul din camera de unde băiatul tocmai plecase, cameră ce devenise o chilie precum cele din Egipt şi Abisinia locuite de generaţii de sfinţi, un mormânt în care doar ea mai era vie precum un înger păzitor, privind în gol cu o expresie fără sfârşit încă ţinându-şi mâna dreaptă pe creştetul ciufulit al copilului. Camera era pustie, nu mai rămăseseră în ea decât îngerii, mereu invizibili, tăcuţi asemeni unor surori de caritate, era atât de deznădăjduită încât până şi tăcerea se prelinsese prin podea, dispărând asemeni parfumului de lăcrămioare spălat de vânt. Devastată stătea asemeni unei femei irocheze lângă o groapă săpată în pământ şi pietre, asemeni unei femei care trebuia să înmormânteze tot ce avea mai bun, trebuia să-şi înmormânteze inima, pentru ca inima să-i devină pământ şi pentru ca pământul să-i devină inima pierdută şi poate regăsită asemeni unui păstrăv pierdut şi regăsit în şuvoiul visurilor, aceste nervuri supranaturale ale vieţii, florile supranaturale ce ne acoperă sufletul precum o Cruce a Sudului. Nu era nimeni acasă, de multă vreme rămânea doar ea cu copilul bolnav fiindcă soţul ei era mult timp plecat, iar acum Ana murise, iar ea rămăsese singură, la fel de pustie pe dinăuntru pe cât de pustie îi era casa, de parcă apartamentul ei era vreun chinuit suflet ibsenian. În curând avea să se răspândească prin oraş ca un incendiu vestea că mama ei, copilul ei, murise. Fruntea copilului scăldată în lumină de veioza e deasupra patului era acoperită de picături de transpiraţie, lumânarea pe care mama sa i-o aprinsese luminându-i pleoapele închise şi expresia de pe chip, expresia unui Luke Skywalker plecat în călătorie sa prin vidul universului spre Yoda. Dacă ar fi putut să gândească în acele momente, ar fi putut să se gândească

privind chipul tăcut al copilului ei mort că acum Ana a aflat răspunsurile pe care un pământ întreg nu le ştie şi pe care aproape că a renunţat să e caute până în ultima zi, precum studenţii din oraşele universitare. Toată viaţa ei se dusese de râpă, toate amintirile ei fericite de fată frumoasă, era ca un monument pentru amintirea unui război, ca un înger de piatră ţinând la piept arhetipul celor ce-au murit, nu mai era fericită, nu mai era frumoasă, nu mai iubea, nu simţea nimic asemeni unei zeiţe greceşti de marmură antică, murise odată cu lumina din ochii copilului; nu mai făcea decât să zacă şezând corect pe scaun privind concentrat în gol cum ai încerca să continui să citeşti o carte în amestecul diluat de zi şi noapte al amurgului. Ar fi trebuit să-l sune pe preotu’ ei însă nu mai era în stare să-şi conştientizeze acţiunile, dacă ar fi fost întrebată la ce se gândeşte sau ce face n-ar fi ştiut ce să răspundă, nici n-ar mai fi ştiut că trebuie să răspundă. Doar stătea acolo cu lumânarea galbenă aprinsă în sfeşnicul de porţelan aşezat la căpătâiul patului de copil din lemn de brad şi cu mâna ei moale aranjându-i perna şi ştergându-i fruntea de transpiraţie şi trăgându-i părul pe o parte. Lumânarea, veioza şi inima ei erau aprinse, arzând asemeni unor flori rupte doar pentru a fi aruncate mai apoi, după cum ard chibriturile de parcă sufletul ei era un câmp plin de păpădiile galbene şi roşii, cu petalele în dezordine, ale unor chibrituri înflorite de flăcări, acoperit de o inundaţie de flăcări coborâte din munte; nu mai era nimic din tot ce fusese şi toată viaţa i se părea o glumă cinică, avusese totul cândva pentru a i se lua totul, cum iei cel mai bun sărut al unei fete părăsind-o apoi şi doar stătea în cameră lângă mama moarta, inconştientă, familia fusese tot ce avusese vreo semnificaţie pentru ea iar acum familia îi devenea pământ şi stele stingându-se precum licuricii ce mor în roiul de licurici al universului, pe cerul de tuş negru spălat de boabele de rouă după cum afară pe fereastră începea să se lumineze de zi. Ea pe când murea de la o clipă la alta cum moare un pui de iepure de casă o rugase să se roage cu ea si sa o ţină de mâna dar ea nu putuse, nu putea decât să-şi apese ochii cu degetele ţinându-se şi forţându-se să nu plângă, cu hainele albe deja pătate de lacrimi. Murise înainte să se termine noaptea iar Diana rămăsese singură în camera galben pastel a copilului ei. Pâna mai acum fuseseră ei doi cum au fost întotdeauna iar acum era singură ca un trandafiri înmormântat în temelia de beton şi piatră a unei cabane de lemn de brad şi pin din munte. Se simţea precum o eschimosă întristată rămasă singură într-un iglu incandescent pe un pustiu continent de gheaţă, ori ca o femeie indiană singură de-acum într-un cort ţuguiat undeva într-un sat al uneia din primele naţiuni, ars. De acum era orfană, nu mai era decât o mamă orfană, la moartea copilului se

simţea de parcă îşi pierduse tatăl, iar în simetria inconştientului colectiv acest lucru e perfect valabil, se gândea; părinţii sunt copiii copiilor lor după cum copiii sunt părinţii părinţilor lor, se gândea, iar când invizibilul îţi dă un copil nu înseamnă decât că ai mai primit o şansă să o iei de la început, cu viaţa şi cu lacrimile care aduc iubirea. Mama era acum pământ şi ea iubea pământul acesta mai mult decât tot restul lumii ca şi Hin-Mah-Too-Yah-Lah-Kekht undeva pe un pământ acoperit de fraţi lupi şi fire de iarbă acum o sută treizeci şi trei de rotiri. Nu îşi amintea exact, nu ştia cum se întâmplase însă când se ridică în picioare să oprească veioza cu braţ mobil de lângă pat se văzu în oglinda ferestrei încă neluminate de dimineaţă şi văzu că este îmbrăcată în albastru. Nu-şi amintea să se fi schimbat, nu-şi amintea nici să se fi ridicat până atunci de pe scaunul din bare de inox cu spătar de fibră de sticlă, de altfel hainele de pe ea semănau cu cele pe care ştia că le poartă numai că deveniseră albastre, nu putea să-şi explice cum; poate plânsese şi-şi pătase hainele cu lacrimi, numai că lacrimile nu colorează aşa, doar dacă ar fi plâns cu cerneală dar nimeni nu poate plânge cu cerneală, iar lacrimile nu pătează, lacrimile pătează doar pe dinăuntru. Lacrimile nu colorează dar acum hainele ei erau albastre. Înainte de asta, ultimele ei cuvinte – cuvinte grele pentru un simplu om, dar oricum de mult viaţa îi devenise o moarte lentă - fuseseră: -Si eu cred.

3 Un altfel de martiriu

Stinsese veioza. Era singură, de ani întregi era singură – de dimineaţa aceasta cu atât mai mult. Toţi oamenii pe care îi cunoscuse şi care ajunseseră să trăiască cu adevărat ceea ce numim viaţă, stăteau săptămână după săptămână în casele şi apartamentele lor de bloc, singuri, în oraşul acesta învăluit de toamna rece, vara rece, primăvara rece, vara rece, nevăzuţi aproape de nimeni, singuri ca nişte eremiţi de parcă tot oraşul ar fi fost un munte de sihaştri mult prea păcătoşi. Chiar şi cei mai buni trăiau aşa şi chiar şi creştinii parcă aveau suflet de moluscă scoasă iarna din Marea Neagră. Omul ei, activistul, era mai toată vremea plecat şi când era prezent nu era vreo mare diferenţă; până la urmă în marea lor iubire de la 20 de ani făcuseră şi ei ce a spus marele Marx: "Proletari din toate ţările, uniţi-vă singurătăţile!" pana ce el a parasit-o. Însă singurătatea, contrar a ceea ce spune gura de femeie a lumii, soţia patriarhului Iov, însă singurătatea nu e neapărat ceva rău; nici dacă aşa cum spune Evanghelia lui Isus Hristos nu te poţi înţelege nici măcar cu propria familie, nici dacă trebuie să stai singură în

apartament pentru tot restul vieţii. Aceasta pentru că Dumnezeu e singurătate dupa cum poezia este frumusetea solitudinii, şi nu e nevoie să mergi la locurile sfinte trebuie să faci din locul tău apartamentul tău de bloc, demisolul ori mansarda ta închiriată în vreun mare oraş, casa ta, un loc sfânt; e fără folos să călătoreşti în orice locuri din lume de nu călătoreşti în locuri retrase şi tainice din suflet. Singurătatea e o şansă de a nu mai fi singur dar oamenii, cei mai mulţi, atei, credincioşi şi agnostici nu ştiu asta, şi chiar şi ei, creştinii, fac Evanghelia de ruşine. Poţi să faci, se gândea Ana uneori, din locul unde eşti cascada Niagarra şi poţi face din sufletul tău satul copilăriei pentru că floarea care eşti poate înflori iar lumânarea din lampa de piatră fiinţei tale poate fi aprinsă. Poţi fi aprins de nu ţi-e teamă să arzi, poţi fi o floare de nu ţi-e frică să devii lumină. Ştia că e neapărat nevoie să facă asta, neapărat nevoie pentru oricine vrea să fie adevărat, însă va reuşi să facă din camera asta, din viaţa asta, din casa asta – o Mecca? Acum, dacă ar fi putut să gândească şi dacă teoria formativităţii este adevărată, s-ar fi gândit că atunci când se simte singură poate să lupte cu, să contacareze această singurătate citind predicile lui Meister Eckhart, confesiunile lui Augustin ori cuvintele de mărgean ale Patericului, dacă şi-ar fi putut în acest moment de şoc, să-şi conştientizeze gândurile. Era ironic din partea fiinţei-în-sine că după ce toată viaţa îşi pusese aceste întrebări ca orice persoană decentă şi fată credincioasă, spovedită şi dusă pe la icoane, răspunsul, revelaţia şi vedera îa-u fost date chiar în momentul morţii copilului, când nu o mai interesa nimic, când nu mai conta nimic, când vedea cum toată fericirea parcă fusese doar o minciună, o farsă cinică a unui Dumnezeu incert şi când era în întregime asemeni unui pui de urs care vede cum mama ii ese impuscata înaintea lui, plangand si scancind catre cerul intunecat si instelat; dacă şi-ar fi putut în acele momente conştientiza gândurile şi le-ar fi smuls din conştiinţă precum îşi smulsese de când iubirea ei se îmbolnăvise de atâtea ori părul din cap, când mama nu o vedea si era adormita. Se întâlnea cu prietenii ei dar simţea că inimile lor nu mai erau cu ea, unii o arătau mai deschis alţii mai puţin. Mai ales de când i se îmbolnăvise mama prietenele şi vecinele, deşi o discutau toată ziua, parcă puseseră embargou pe casa ei. Spuneau că tovarasa muncitoare suferă de o boală rară, ceea ce era adevărat, o boală care pentru era foarte periculoasă, se lua, şi astfel la uşa lor nu mai sună nimeni. Însă răcirea asta a prieteniilor ei nu se datora neapărat bolii ei; oamenii se răceau sufleteşte, devenind tot mai insensibili, parcă singurul suflet ce-l mai puneau în viaţa lor fiind în bârfele fără sfârşit ale femeilor seara la colţul blocului, ori batjocurile pe care băieţii şi le aruncau mereu între ei când se întâlneau pe stradă. Îi devenise tot mai puţin greu să-şi trăiască viaţa până acum, la moartea mamei, fiindcă încerca să

înveţe, să memoreze adevărul pe care îl descoperise, să-l memoreze asemeni unui răsărit din mare ori a unui verset scris in piatra, adevărul că singurătatea nu e o închisoare ci o mănăstire, nu un loc al durerii ci al bucuriei, nu un loc unde eşti silit să stai ci un loc unde te duci de bunăvoie, cum mergeau creştinii la catacombe, cum merg musulmanii la geamie şi evreii la templu. Acum însă nu simţea toate astea, acum se simţea ca o chitară ruptă, ca o floare ruptă şi aruncată într-o pubelă de gunoi pe care poate nici vagabonzii ce caută prin ghene nu o vor mai găsi, ca o planetă fără stea singură în vid, negru, scufundat până la sfârşitul universului în ger cosmic, ca o planetă a cărei stea murise. Afară dincolo de fereastră începea timid să se lumineze însă înăuntru în camera copilului mort era tot întuneric. Acum camera mică – aşa o numeau – era o Niagarra de ceaţă duduind de apă înspumată plină de lumină, cu un sunet de tobă mai vechi decât cele mai vechi tamburine primitive, o revărsare a râurilor ce curg printre pietrele stelelor cosmosului, atât de vijelioasă, multă, amplă, nesfârşită, ciclopică, auzindu-se precum decolarea fără sfârşit a unei rachete NASA, nesfârşită, prăbuşindu-se în ea însăşi precum un suflet cu rădăcinile smulse, încât totul în apartament era negru, ca un poem traklian ori ca un trandafir deznădăjduit. Şi fiecare zi de miercuri ar trebui să fie o Miercuri a Cenuşii. Privind mai atent pereţii văzu că deşi ţinuse tot timpul camera foarte curată, în unele porţiuni pe lângă tavan se strânseseră pânze de păianjen prăfuite, pentru că nu putea ţine aici geamul deschis prea mult. Fără să-şi dea seama ce face le luă de pe unde ajunse cu mâna le strânse în palmă şi le aruncă pe covorul persan cu un model bej asemeni unei mandale de nisip pe care acvariul destul de mare din vitrina mobilei din lemn de cireş arunca reflexe galbene presărate de umbrele peştişorilor tropicali, de bulele de aer suflate de sifon şi de plantele marine cu frunze în franjuri verzi pe care le unduiau în apă. Apa din acvariu pâlpâind slab galben cu o strălucire albastră era parcă sticla unui vitraliu chagallian ori lumină lichidă scursă din vreun tablou de-al lui Paul Gauguin. După peretele din spate al acvariului era căzută o pagină dintr-o carte ce se rupsese cu vremea, albumul Imagini catolice tiparita de ordinul franciscan din Romania. Fila ruptă din album căzuse dintr-un teanc de cărţi aşezate pe partea de sus a mobilei şi se înţepenise după acvariu luminată galben precum o icoană grecească înclinată spre dreapta la un unghi de 45 de grade, semănând cu icoanele pe care le aveau pe peretele dinspre est. Nu mai ajungeau să o scoată de după acvariu, doar dacă ar fi scos peştişorii şi l-ar fi golit, iar apoi l-ar fi desprins din şuruburi. Fotografia reprezenta o ilustrată catolica cu Maria într-un peisaj de munte undeva în Nazareth; în partea de sus a paginii erau scrise comentariile a

două femei catolice canonizate. Chipul fetei se vedea nedistorsionat prin lentila acvariului şi era cercetat de peştişorii care îşi apropiau boturile de peretele de sticlă pentru a se ridica puţin pe loc în bazinul mic de apă tot izbindu-şi boturile de sticlă de parcă ar fi căutat ceva ori de parcă ar fi căutat să iasă din universul cunoscut. Pagina din albumul fotografic era de mult acolo, după acvariu, Ana privind mult la Maria din imagine şi spunând că aşa i-ar plăcea să fie şi viata ei cand nu o va mai avea. Ar astepta-o, aceasta viata toata viata si toata moartea, spusese. Era o Marie foarte frumoasă, cea mai frumoasă Marie din lume, spunea, cum Mariile adesea obişnuiesc să fie. Fotografiile din album fuseseră făcute înainte de anul 1943, acum trecuseră aproape treizeci de ani şi probabil că fata care servise ca model pictorului de arta religioasa acum aştepta nepoţi; însă în imaginea aceea rătăcită după acvariu rămăsese tânără, graţioasă, eternă, asemeni unei cariatide. În spatele ei se vedeau munţii asemnei unor iurte în care sălăşluiesc uriaşii ascunşi în pământ şi stânci, cutremurând munţii când se îmbată cu miere fermentată şi se sfădesc de se bat în valhalele din tainiţele pământului de sub mări şi de după porţile secrete din palatele munţilor tot aşa după cum Kaaba, piatra neagră de la Mecca e un meteorit cioplit şi transformat în cub, meteoritul care a pus capăt ecosistemului dinozaurilor şi a transformat Arabia şi Sahara în deşerturi. Aşa obişnuia să-i povestească lui Felix şezând amandoi pe covorul galben închis lângă pat copilului ei care o asculta cu ochi temători şi uimiţi pe când stăteau liniştiţi de ascultau muzică la laptop şi priveau acvariul. Îşi amintea fruntiţa lui de copil, şifonată, încruntată, pe care începeau să se contureze două linii precum liniile groase şi ascuţite de penel din scrierea tradiţională chineză. Când mânca îngheţată se murdărea tot ca un purceluş, îi plăcea îngheţata pe jumătate topită, era un copil adorabil şi acum plecase în călătoria în care nici un copil n-ar trebui să plece. Totul era oribil, mai ales când eşti mamă. Candva pentru el chiar şi mâncatul unui măr era un adevărat ritual, complex ca o ceremonie de consacrare a unui ostrov de coral din Polinezia, muşcând din el în o mie de feluri diferite şi putând să dureze o oră întreagă. Pentru el spatele blocului, plin de bălării, urzici, frunze late de limba oii, foi uriaşe de brusturi mari ca nişte ferigi gigantice, dispărute nu se ştie când, se transforma într-o sălbăticie sudamericană, iar apa Galbenei ce trecea dincolo de sălciile plângătoare, bătrâne ce aveau să fie tăiate aproape toate mai târziu era un adevărat Mississippi şi cea mai mare bucurie a lui a fost când pe mica albie a râului chiar în dreptul blocului lor se formă la un moment dat o mică insulă. Când au coborât mai mulţi băieţi cu două camere de tractor în jos pe râu până la cascada de peste conductă, căzând în râul cu apă puţină şi udându-se toţi cu apa

murdară, poluată şi neagră de la spălatul minereului din sus de la mina de cupru şi metale neferoase de la Boiţa. Ce-şi amintea era că atunci pe durata scurtei călătorii pe camera aceea de tractor de la blocul lor până în josul apei la conducte dincolo de ieşirea din oraş fusese Huckleberry Finn pe pluta lui şi a negrului Jim. Copiii mai mari ale cărora erau camerele merseseră după aceea cu ele mai departe, până pe Strei şi cine ştie până unde, el însă nu avusese curaj apa devenea mai adâncă. Oricum era păcat pentru că acesta fusese un vis al său, un vis aproape împlinit, de când citise Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain de şapte ori pe clasa a doua de şcoala primară visase - şi plănuise împreună cu un coleg de clasă - să-şi facă o plută cu cort indian şi catarg şi să coboare cu ea pe Galbena, din Galbena să dea în Râul Mare, din Râul Mare în Strei, din Strei în Mureş şi tot aşa cu pluta, în Tisa în Ungaria, în Dunăre, în Marea Neagră şi din Marea Neagră în Marea Marmara şi Marea Mediterană cu pluta, să treacă de Gibraltar, să traverseze Atlanticul cum a mers Huck Finn pe Mississippi şi ca ăia de pe Kon Tiki şi să ajungă în Alaska unde să rămână un timp. Ăsta fusese visul său cel mai mare, îşi făcse chiar şi bagajele într-o raniţă soldăţească de-a lui taică-său, îi spusese şi învăţătoarei în faţa clasei că nu poate rămâne la ore că trebuie să plece în Alaska. Prin fereastră un felinar de stradă strălucea asemeni lunii, unei luni pline, galbene lumina descopunându-i-se asmeni unui curcubeu în cercuri concentrice, galbene ca cele ale felinarelor de noapte pictate în tablourile lui van Gogh. Afară se întindea oraşul, dormind, relaxat, fericit, bicisnic, iar ei fuseseră ca într-o capsulă, izolaţi pentru totdeauna în singurătatea unei tragedii tinere, încă nu se aprinsese nici o fereastră dincolo de care oamenii să-şi bea cafelele înainte de a pleca la muncă iar acum Ana era o Antigonă veghind lângă mortul ei. În unele nopţi părea că nu are să se mai facă zi nicodată şi că doar va dormi până la sfârşitul timpului cu creierul pulsând de lumină asemeni pieptului de porumbel călător adormit în cer, cu toată această electrică furtună dinăuntrul său care îl acoperea cu şiroaie calde de apă şi sare, sufletul său era asemeni unui lac zbicit de ploaie în care peşti uriaşi, mitici se mişcau în ascuţite unghiuri geometrice, mrene, crapi, ori păstrăvi cât un om, iar duşul zgomotos al ploii trecea asupra ei asemeni unei imateriale mâini divine. Era atâta electricitate în el că dacă lua ceainicul pântecos de email cu ceai fierbinte şi-l ţinea în palma deschisă ceaiul clocotea. Somnul acesta atotputernic o pătrundea din toate părţile asemeni unui duh, vindecându-i toate abcesele şi liniştindu-i orice durere, în el găsise sfinţenia naturii şi fotosinteza invizibilului, era asemeni unei cochilii pline. Se simţea de parcă trupul său ar fi fost un chivot pentru un Excalibur, care-şi aştepta deja de

secole războinicul sacru, posesor ursit al spadei şi învingător predestinat al războiului după cum scriu bătrâni înţelepţi ai pământului în codexurile lor miniate cu aur şi purpură. Sufletul său devenise în mod misterios o sabie veche cu lama asemeni unei file argintii de manuscris acoperit de litere şi cu mânerul gravat în opalit şi aramă în pătrate şi linii de aur şi ambră. Era atât de obosită de luni întregi încât ochii ei întunecaţi erau doi faguri de miere neagră. Cu exact o săptămână înainte avusese un vis, după ce reuşiseră să adoarmă după ora trei. Visase că merseseră mai mulţi la picnic undeva pe dealurile pe jumătate împădurite din jurul Haţegului, iar ea stătea în picioare pe iarbă cu filamente subţiri de rădăcini ieşindu-i din tălpile goale şi umplând ţărâna pe o rază de aproape un metru în jur, extinzându-se în pământ cu firişoare pline de limfă, hrănind-o din apa din pământul reavăn. Ceilalţi jucau volei, iar zâmbetul ei era zâmbetul pădurii, un zâmbet trist ca al oricărei mame. Demult pe vremea Regelui aprinsese steaua de instalaţie în fereastră, apringând toate luminile; dincolo de fereastră se vedeau în amurgul de iarnă o fabrică desfiinţată şi câteva blocuri părăsite, fără ferestre şi cu pereţii înnegriţi de fum. Copilul stătea singur în fereastra mare şi luminată încercând să găsească o constelaţie pe cer, nereuşind, de parcă ar fi căutat nişte pietricele într-un deşert. Casa lor era o clădire destul de mare, aşezată în mijlocul curţii, zidită de străbunicul său prin anii '60 şi semănând mult cu cea din filmul „Solaris” regizat în 1972 de Andrei Tarkovsky. Curtea presărată de stânci era înconjurată de mesteceni subţiri şi albi, cei mai bătrâni copaci ai pădurii cum spuneau demult oamenii sus prin cătunele risipite pe lângă pâraiele de pe dealuri deasupra Streiului, sus prin codri de sticlă şi plumb. -Când o să moară Julio, o să plângă oamenii pe tot Pământul, avea să-i spună odată copilului ei Felix.

4 Am stat jos şi am plâns

Acum cu Mama moarta si Ana deasemenea de patruzeci de ani propria mea moarte nu mai pare atat de improbabila. Nu sunt zeu. Nu stiu ce va fi de partea cealalta, dar stiu ca Dumnezeu e in primul rand un judecator. Mi-e frica. de el mai mult decat de moarte. Ceea ce am spus se poate observacsi in sufoetul omenesc, tot in care ne jueecam, excludem, marginalizam, acuzam unii pe altii si ne provcam suferinta unii altora, de fapt refractam judecatorul tanjind deasmenea dupa puterea lui asemeni demonilor. Umanitatea e o afacere intunecata, cu doar cativba dintre oameni stralucind cu atat mai viu cu cat sufera mai mult in lume. Pentru ca voi muri vreau sa ma intorc la Dumnezeu vazandu-l in mod corect ca judecator cu j mare al meu si sa-l parasesc pe bunicutul ceresc ce trebuie sa ne faca toate hatarurile si caruia ii aduce toate reprosurile intreaga omenire. Ca Mama si inaintea ei Mama ei Ana voi muri si eu candva maine. Nu mai astept de la Dumnezeu decat o judecata in har. Când se întorsese în camera copilului, ciobanul stătea pe marginea pătuţului Anei care era acoperit sub plapumă pregătindu-se de culcare, in casa veche de la Livadia de Coasta. -...şi copilului i-a dat două aripi de plumb, două aripi albastre, aripi care nu zburau şi care erau foarte grele, spunea povestea. -De ce i le-a dat? întrebă copilul. -Ca să facă din el un înger care să ocrotească asemeni unei icoane. -De ce? întrebă iar copilul. -Nimeni din acele timpuri n-a ştiut de ce, spuse părintele. Îşi amintea fruntiţa lui de copil, şifonată, suferindă, mirată, fruntea lui neputincioasa ce, ca si a ei, nu putea sa inteleaga durerea fiindca oamenii nu pot intelege imbratisarea lui Christos. Apoi s-a nascut in ’82 Felix, care poate fi

chemat un Mattie LaHaye care n-a murit, copilul ei îmbrăcat în pantaloni de stofa si bluza de lana albastra tricotata cu puiul galben pe piept, cel care adesea obisnuieste sa spuna Domnului: -Sunt omul care nu stiu nimic; voi deveni, dupa cum mi-am dorit dintotdeauna, acest pamant, insa paginile-mi vor zbura in cele patru zari ca un stol de porumbei cu aripile albe si acoperite de litere, spunand ca Hristos i-a spus omului aceluia: „Copile, pacatele iti sunt iertate;” si apoi i-a poruncit sa fie vindecat. Timp de ani intregi m-am rugat pentru vindecare, dar acum vad ca nu vindecarea ci iertarea e un miracol mult mai mjare decat orice vindecare, oricat de imposibila, ceva ce nu pot sa inteleg si niciodata n-am avut putinta sa cer de la D-zeu si ceva ce desi am primit, nu pot crede ca am primit, nu pot sa cred ca un om nebun, iar D-zeu insusi e un miracol deasupra lumii acesteia nenumarat mai mare si decat iertarea lui care e Steaua ei Polara, cheia de bolta in cupola de vitralii a templului omenirii, iar ce ma uimeste cel mai mult si mai mult e cum de sunt si eu in stare sa iert totul, la fel ca mama mea si ca mama ei, privindu-te si intrebandu-te ce simti tu, Doamne, cat de mult vrei sa fii iubit? Iertarea e un cocos de arma care se inchide in constiinta. Ce simti tu, Doamne, cand suferi, simt ce simt si eu? Doamne, tu o ai pe mama si din templul zidit din aceste clipe ma ai si pe mine, pe mama mea cu suflet frumos de Jerry Shepard, iubind, ce simti tu astazi? Ce simt eu e cum imi amintesc cum ma mangaia Mama pe frunte. Suntem un popor dogmatic, preschimband ca prin farmec poezia, civilizatia si entertainmentul altor popoare in adevar, asta insemnand ca am fost nascuti intr-un adevar care ne umple pieptul precum bolovanii ciclopici umplu sufletul muntelui, insa jocul cu adevarul e cel mai periculos dintre toate pentru bietii copii ce suntem, dar cu toate astea desi nu aven originalitatea si frumusetea primelor lumi, avem o aptitudine pentru adevar, un dar, o chemare, avem un fel de ureche muzicala pentru partiturile matematice ale adevarului, asta e partea ce i-a dat Dumnezeu Phoenixului care este sufletul romanesc si toti vom invia, in adevar, ca in Noaptea de Inviere. Adevarul ar putea fi demnitatea noastra cum obisnuia sa fie inainte de trimiterea lui Hristos sa moara la Canal, sa-l inghita Dunarea cum l-o inghitit pestele urias pe proroc, iar in familia noastra Mama a murit, insa Felix este cel mort in vreme ce ea este vie ca o ciocarlie, iar inima mea este un portret al Mamei mele, iar inima ei este dintotdeauna un portret al Anei.