Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Facultatea de Istorie

Istorie-Engleză

LUCRARE DE DIPLOMĂ

ALEGERILE DIN 1946 DIN ROMÂNIA

Coordonator ştiinţific: Candidat:

Prof. univ. dr. Ioan Ciupercă

Iaşi2005

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………...3

Capitolul ILupta pentru putere (1944-1946)

I.1. Instaurarea guvernului Petru Groza………………………………………….10I.2. „Greva regală”……………………………………………………………….36

Capitolul IIAlegerile din 1946 din România

II.1. Acţiuni pregătitoare…………………………………………………………67II.2. „Campania” electorală………………………………………………………80II.3. Desfăşurarea alegerilor…………………………………………………….102

Consideraţii finale………………………………………………………………………112

Bibliografie……………………………………………………………………………..117

2

Introducere

Marea Unire din 1918 încheia o etapă fundamentală în evoluţia istorică a naţiunii

române. România Mare intra în concernul european ca una din forţele de referinţă, mai

ales în Sud-Estul Europei. Această situaţie era deranjantă pentru toate statele cu pretenţii

de dominaţie în Europa şi, ca urmare, s-a declanşat acţiunea antiromânească din perioada

interbelică. La această acţiune au participat toate statele mari şi mici, ea concretizându-se

în dezmembrarea României Mari din vara anului 1940. Din păcate, anul 1940 nu a fost

cel mai dramatic pentru ţara noastră, ci tragedia se va amplifica după cea de-a doua

conflagraţie mondială în urma căreia România va intra în sfera de influenţă a Uniunii

Sovietice.

Începutul noului regim îşi are originea în „tranzacţia” Churchill-Stalin din timpul

celui de-al doilea Război Mondial, însă instaurarea sa a fost realizată „cu pumnul în

masă” de către Andrei Ianuarevici Vâşinski şi, mai ales, sub presiunea baionetelor

Armatei Roşii, în faţa cărora instituţiile democraţiei româneşti erau lipsite de orice

eficienţă. Momentul decisiv nu a fost instaurarea „coaliţiei fictive”1, ci acţiunile de

distrugere a sistemului democratic, a căror punct culminant l-a constituit simulacrul

„alegerilor” din noiembrie 1946.

În cele ce urmează, încercăm, fără pretenţia de a aborda întreaga problematică, să

schiţăm în linii generale scenariul instaurării comunismului în România între anii 1944-

1946. Faptul că după 1989 şi până la momentul actual nu s-a scris nici o lucrare care să

trateze pe larg delicatul subiect al alegerilor din 1946, constituie un argument mai mult

decât suficient pentru a justifica lucrarea noastră. De asemenea, istoriografia comunistă a

prezentat denaturat evenimentele de atunci tocmai pentru a masca incapacitatea

guvernului Petru Groza de a obţine sprijin popular şi, de vreme ce adevărul istoric trebuie

restabilit, încercarea noastră pare cu atât mai necesară. În întreprinderea noastră, vom

insista mai ales pe lupta pentru putere dintre partidele „istorice” şi coaliţia

1 Apud, Şerban Rădulescu-Zoner, Anul 1946-începutul sfârşitului (instituţii, mentalităţi, evenimente), Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetul Marmaţiei (7-9 iunie 1996), editor: Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996, p. 13.

3

guvernamentală patronată de comunişti, instaurată la 6 martie 1945. Un interes deosebit

pentru lucrarea de faţă îl reprezintă şi evoluţia „părăsirii” treptate a României de către de

către Statele Unite şi Marea Britanie în ghearele „ursului sovietic”.

Lucrările româneşti apărute înainte de 1989, care vizează anii de aprige

confruntări între forţele democratice tradiţionale şi cele dictatoriale, „de import” din

Uniunea Sovietică, au plasat Partidul Comunist şi pe aliaţii săi de moment în cea mai

favorabilă lumină. Instaurarea guvernului Petru Groza era văzută ca o consecinţă logică a

„revoluţiei” declanşată de „masele populare” pentru schimbarea regimului politic din

România, în timp ce alegerile din 1946 erau prezentate ca primele „cu adevărat libere”

din istoria ţării noastre. Istoricii comunişti susţineau insistent că votul din 19 noiembrie

1946 confirma „o victorie strălucită a forţelor democratice” împotriva „reacţiunii”

reprezentată de partidele lui Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Constantin Titel-Petrescu,

chiar dacă lucrurile au stat exact invers. În acest sens, edificatoare sunt lucrările lui Mihai

Fătu Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, 1972 şi Alianţe politice ale Partidului

Comunist Român, 1944-1947, Cluj-Napoca, 1979 precum şi cartea lui Gheorghe Ţuţui

Evoluţia Partidului Social-Democrat de la frontul unic la partidul unic (mai 1944-

februarie 1948), Bucureşti, 1979.

După 1990, au apărut câteva lucrări care încearcă să facă lumină în această

perioadă confuză din istoria poporului nostru. De bază este lucrarea lui Gheorghe

Onişoru Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947), apărută

la Bucureşti sub egida Fundaţiei Academia Civică în 1996, în care autorul, bazându-se în

special pe documente de arhivă, încearcă să prezinte cât mai obiectiv evoluţia scenei

politice româneşti în perioada amintită. De asemenea, o altă operă de referinţă este

Instaurarea totalitarismului comunist în România realizată de Şerban Rădulescu-Zoner în

colaborare cu Daniela Buşă şi Beatrice Marinescu, apărută pentru prima dată la Editura

Cavallioti din Capitală în 1994, în care cei trei autori prezintă principalele evenimente

dintre anii 1944-1947 bazându-se pe o cronologie foarte strictă. De o mare importanţă

pentru evidenţierea desfăşurării campaniei electorale şi a scrutinului din 1946 sunt

Comunicările prezentate la Simpozionul de la Sighetul Marmaţiei din 7-9 iunie 1996,

reunite în volumul Anul 1946-începutul sfârşitului (instituţii, mentalităţi, evenimente),

apărut la Bucureşti în acelaşi an. Un ghid foarte util cu privire la disputele dintre Aliaţii

4

Occidentali şi Uniunea Sovietică în legătură cu viitorul României este studiul istoricului

american Paul D. Quinlan intitulat Ciocnire deasupra României. Politica Anglo-

Americană faţă de România, tradus în limba română la Iaşi în 1995. Studiul Nicoletei

Franck intitulat O înfrângere în victorie. Cum a devenit România, din Regat, Republică

Populară, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992 este foarte important pentru perioada de

referinţă.

Pentru a ne forma o imagine cât mai conformă cu realitatea acelor timpuri,

indispensabile sunt lucrările memorialistice ale Adrianei Georgescu, La început a fost

sfârşitul. Dictatura Roşie la Bucureşti, Bucureşti, Editura Humanitas,1992, Constantin

Sănătescu, Jurnalul generalului Sănătescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993,

Gheorghe Zane, Memorii. 1939-1947, Bucureşti, Editura Expert, 1997, Mircea Ionniţiu,

Amintiri şi reflecţiuni, Timişoara, Editura Enciclopedică, 1993, C.V.R. Schuyler, Misiune

dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945-20 septembrie 1946), Bucureşti, Editura Enciclopedică,

1997. În acelaşi timp, unele personalităţi de marcă, care au venit în contact nemijlocit cu

evenimentele de atunci, au dat interviuri după 1989 în care descriu starea de spirit din anii

1944-1947. Un exemplu concludent este regele Mihai al Românie care a purtat convorbiri

cu Mircea Ciobanu, inserate în lucrarea Convorbiri cu Mihai I al României, apărută la

Editura Humanitas în 1991. De asemenea, fostul demnitar comunist Alexandru

Bârlădeanu s-a destăinuit în faţa Laviniei Betea care a publicat lucrarea Alexandru

Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Bucureşti, Editura

Evenimentul Românesc, 1997.

O imagine interesantă, dar de multe ori incompletă a perioadei în discuţie este

dată de lucrarea lui Ioan Lăcustă 41 de luni care au schimbat România (23 august 1944-

30 decembrie 1947), Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1999. Analiza presei din

preajma alegerilor este făcută de profesorul Radu Pisică în opera Adevărul despre

alegerile din 19 noiembrie 1946 (Analiză de presă), Bucureşti, Editura Fiat Lux, 1996.

Fostul ziarist american Reuben H. Markham, prezent în România în preajma alegerilor, a

editat o lucrare numită România sub jugul sovietic, tradusă în limba română în 1996 la

Bucureşti, în care oferă dovezi nemijlocite că răspunderea pentru distrugerea opoziţiei

politice o poartă Partidul Comunist şi autorităţile de ocupaţie sovietice. O operă foarte

utilă este cea a lui Dennis Deletant România sub regimul comunist, apărută la Bucureşti

5

în anul 1997 sub egida Fundaţiei Academia Civică, în care autorul insistă mai ales asupra

represiunii la care au fost supuşi opozanţii regimului. Dintre românii care s-au aflat în

exil, o lucrare plină de comentarii pertinente la adresa evoluţiei istorice a României în

perioada 1944-1947 este cea a lui Alexandru Cretzianu intitulată Ocazia pierdută, Iaşi,

Institutul European, 1998.

Chiar dacă au titlu mai general, informaţii foarte valoroase pentru elucidarea

temei pusă în discuţie se găsesc în lucrările lui Ioan Scurtu Istoria Partidului Naţional-

Ţărănesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994 şi Istoria românilor în timpul celor

patru regi (1866-1947), volumul IV: Mihai I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001. În

acelaşi repertoriu intră şi lucrarea coordonată de Şerban Rădulescu-Zoner şi la realizarea

căreia au mai colaborat Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Apostol Stan şi Dumitru

Şandru intitulată Istoria Partidului Naţional-Liberal, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2000.

Apologetul lui Iuliu Maniu, Apostol Stan, a editat opera Iuliu Maniu. Naţionalism şi

democraţie. Biografia unui mare român, apărută la Editura SAECULUM I.O. din

Bucureşti în anul 1997, foarte valoroasă deoarece conţine o multitudine de informaţii

despre activitatea politică a liderului Partidului Naţional-Ţărănesc în perioada 1944-1947.

O viziune foarte interesantă, chiar dacă de multe ori neconformă cu realitatea

acelor ani de luptă acerbă pentru putere, este prezentă în lucrarea istoricului american

Stephen Fischer-Galaţi România în secolul al XX-lea, tradusă în limba română în 1998 la

Iaşi. Opere mai generale, dar folositoare în întreprinderea noastră, sunt cele ale lui Titu

Georgescu România între Yalta şi Malta, apărută la Casa de editură şi presă „Şansa”

S.R.L. în 1993 şi România în Istoria Europei secolului XX. 1945-1990, apărută la

Bucureşti un an mai devreme. Considerată a fi cea mai bună sinteză a perioadei

monarhice româneşti publicată vreodată la noi, creaţia lui Keith Hitchins România 1866-

1947, publicată la Editura Humanitas în 1998, oferă o perspectivă originală dar bine

documentată asupra perioadei. Sintezele de istorie: Florin Constantiniu O istorie sinceră

a poporului român, Vlad Georgescu Istoria românilor de la origini până în zilele noastre

şi Iosif Constantin Drăgan Istoria românilor vin să întregească tabloul bibliografic.

În lipsa unor lucrări care să abordeze în ansamblu tema pusă în discuţie,

materialul documentar principal este constituit din documente de arhivă. Indispensabile

sunt colecţiile de documente elaborate de Direcţia Generală a Arhivelor Statului sub

6

directa coordonare da lui Ioan Scurtu România. Viaţa politică în documente. 1945,

România. Viaţa politică în documente. 1946 şi România. Viaţa politică în documente.

1947, care oferă materiale autentice, provenind din surse diferite, privind dinamica vieţii

politice din România acelor ani sub cele mai variate aspecte. De o importanţă capitală

este volumul de documente Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-

1947), editat în 1993 de Ioan Chiper, Florin Constantiniu şi Adrian Pop, care introduce în

circuitul ştiinţific şi public surse engleze şi americane, de caracter diplomatic şi

memorialistic, provenind, în cea mai mare parte, de la diplomaţi aflaţi în contact

nemijlocit cu realităţile româneşti. De asemenea, foarte folositoare pentru tema supusă

dezbaterii sunt documentele engleze şi americane incluse în volumul Agonia României

1944-1948, editat de Nicolae Baciu şi apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca în 1990. O

perspectivă foarte completă aspra perioadei cunoscută în istoriografie sub denumirea de

„greva regală” este prezentată în documentele incluse în cartea lui Dinu C. Giurescu

Imposibila încercare. Greva regală, 1945. Documente diplomatice, apărută la Bucureşti

în 1999. Foarte importante pentru urmărirea activităţii partidului condus de Iuliu Maniu

în perioada 1944-1947 sunt documentele incluse în volumul alcătuit de Vasile Arimia,

Ion Ardeleanu şi Alexandru Cebuc Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc. Documente.

1926-1947, apărut la editura Arc 2000 în anul 1994. Institutul Naţional pentru Studiul

Totalitarismului a elaborat în 1997 un volum conţinând documente inedite referitoare la

relaţiile româno-sovietice din perioada 1944-1946 intitulat Misiunile lui A.I. Vâşinski în

România. Din istoria relaţiilor româno-sovietice. 1944-1946. Documente secrete. Studiul

acestor documente ne ajută să înţelegem destul de bine cum s-a implementat sistemul

comunist în România cu ajutorul nemijlocit al Moscovei.

Nu putem încheia această scurtă prezentare bibliografică fără a menţiona

documentele provenind din fostele arhive sovietice publicate de cunoscuta cercetătoare

de la Institutul de Slavistică şi Balcanistică al Academiei de Ştiinţe a Rusiei Tatiana A.

Pokivailova în „Magazin Istoric” din noiembrie 1995. În acelaşi număr al revistei,

publică şi Dinu C. Giurescu un document foarte interesant existent în Arhivele Naţionale

ale Washington D.C. care se referă la alegerile care urmau să se desfăşoare în România,

după „modelul” sovietic. Un studiu interesant, care ne ajută foarte mult în demersul

nostru, privind desfăşurarea scrutinului din 1946, intitulat 19 noiembrie 1946 a fost

7

publicat de Dumitru Şandru şi Gheorghe Onişoru în „Anuarul Institutului de Istorie şi

Arheologie «A.D. Xenopol» Iaşi” din 1996.

Un studiu complet, care să abordeze problematica alegerilor din 1946 din

România sub toate aspectele, se lasă încă aşteptat şi credem că nu sunt şanse ca o

asemenea lucrare să apară prea curând. În demersul nostru, încercăm să prezentăm cât

mai clar, coerent şi concis o imagine sumară a unei chestiuni mai puţin lămurite din anii

postbelici de acerbă luptă politică pentru ascensiunea la putere-alegerile din 1946 din

România. Fiind conştienţi de greutatea extremă pe care o implică o astfel de încercare,

menţionăm de la început că nu ne-am propus să epuizăm problematica şi nici să o

abordăm integral. Planul nostru este ca, pe baza analizei unor documente de arhivă, a

unor lucrări de specialitate şi a unor studii publicate în revistele cu tematică istorică, să

putem scoate în evidenţă câteva aspecte ale subiectului propus spre dezbatere.

Primul capitol al lucrării, intitulat „Lupta pentru putere (1944-1946)”, face o

prezentare succintă a evenimentelor care au dus la instaurarea guvernului „de largă

concentrare democratică” prezidat de doctor Petru Groza, urmărindu-se scoaterea în

evidenţă a elementelor care subliniază inevitabilitatea acestui act. În continuare, ne-am

orientat atenţia asupra măsurilor luate de Cabinetul Groza pentru a-şi spori popularitatea

în rândul cetăţenilor şi pentru a paraliza activitatea opoziţiei politice, reprezentată de

partidele lui Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, care au protestat ori de câte ori au avut ocazia

împotriva metodelor de guvernare comunistă. Apoi, se face o trecere în revistă a

impasului în care s-a aflat guvernul procomunist odată cu declanşarea de către regele

Mihai a „grevei regale” în august 1945, evidenţiindu-se rolul jucat de către Statele Unite,

Marea Britanie şi Uniunea Sovietică în rezolvarea favorabilă pentru Cabinetul Groza a

conflictului constituţional. În acelaşi timp, este examinată problema „părăsirii” graduale a

României în sfera de influenţă sovietică de către Marile Puteri Occidentale precum şi cea

a diminuării rolului avut de partidele „istorice” pe scena politică românească.

Capitolul al II-lea, cu titlul „Alegerile din 1946 din România”, schiţează

pregătirile făcute atât de tabăra guvernamentală cât şi de opoziţie în vederea alegerilor

care trebuiau să aibă loc „în cel mai scurt timp”. Vom urmări regrupările care vor avea

loc în tabăra guvernamentală pentru prezentarea la alegeri într-un cartel electoral precum

şi consecinţele deciziei partidelor de opoziţie de a participa la scrutin pe liste separate. De

8

asemenea, au fost conturate acţiunile puse la cale de comunişti pentru a anihila

propaganda şi încercările de reorganizare în teritoriu ale naţional-ţărăniştilor şi naţional-

liberalilor. În continuare, vor fi analizate programele de reformă propuse de formaţiunile

politice angrenate în lupta electorală pentru atragerea unui număr cât mai mare de

aderenţi, evidenţiindu-se caracterul demagogic al promisiunilor guvernamentale. Sunt

schiţate principalele teme de propagandă folosite de coaliţia guvernamentală şi opoziţie

pentru a obţine susţinerea electoratului şi încercările Cabinetului Groza de a câştiga

alegerile înainte ca acestea să fi avut loc prin diverse „tehnici”: elaborarea legii electorale

în aşa fel încât să permită fraudele, atribuirea pentru partidele “istorice” a altor semne

electorale decât cele tradiţionale pentru a crea confuzie în rândul alegătorilor, eliminarea

de pe listele electorale a opozanţilor regimului, persecutarea candidaţilor partidelor de

opoziţie în alegeri, stabilirea datei de desfăşurare a votului pentru a fi cât mai favorabilă

pentru guvern. Concluzia finală care rezultă din instrumentarea întregii documentaţii este

că voinţa alegătorilor a fost falsificată grosolan la 19 noiembrie. În finalul demersului

nostru, am prezentat, pe scurt, câteva urmări ale scrutinului.

Concluziile de final evidenţiază faptul că instaurarea regimului comunist în

România s-a făcut împotriva voinţei majorităţii românilor şi cu acordul Marilor Puteri

Occidentale, care au urmărit, ca întotdeauna, numai propriile lor interese. Fireşte, am

întocmit şi o listă bibliografică cu toate referinţele care le-am utilizat la elaborarea

demersului nostru, câteva consideraţii privind lucrările consultate fiind incluse în

introducere.

9

Capitolul I Lupta pentru putere (1944-1946)

I.1. Instaurarea guvernului Petru Groza

După răsturnarea dictaturii lui Ion Antonescu la 23 august 1944 de către Blocul

Naţional Democrat (B.N.D.), constituit din Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-

Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist din România1, care a oferit suport

politic noului guvern, cursul viitor al dezvoltării ţării a fost influenţat de 2 factori

hotărâtori: ocupaţia României de către Armata Roşie începând cu 1944 şi înţelegerea

dintre englezi şi sovietici asupra sferelor de influenţă în Europa de Sud-Est. Potrivit

acestei înţelegeri, încheiate în octombrie 1944 cu ocazia vizitei premierului britanic

Winston Churchill la Moscova, Marea Britanie (în acord cu Statele Unite) recunoştea o

preponderenţă de 90% pentru Uniunea Sovietică în România în schimbul primirii de către

englezi a aceluiaşi procent în Grecia. În Iugoslavia şi Ungaria influenţa U.R.S.S. şi a

Marii Britanii ar fi fost egale iar în Bulgaria, Uniunea Sovietică ar fi avut o predominanţă

de 75%, restul revenind aliaţilor occidentali2. Până la semnarea tratatelor de pace un rol

esenţial l-a jucat Convenţia de Armistiţiu, semnată la 12 septembrie 1944 la Moscova,

din care se deducea că Uniunea Sovietică privea România ca o ţară cucerită. Cu această

ocazie, s-a stabilit constituirea unei Comisii Aliate de Control, sub patronaj sovietic, care

avea să supravegheze ducerea la îndeplinirea de către România a condiţiilor de armistiţiu.

În primul guvern de tranziţie, compus din militari şi tehnicieni, condus de

generalul Constantin Sănătescu, B.N.D. a fost reprezentat de 4 miniştri fără portofoliu,

respectiv liderii partidelor componente ale coaliţiei: Iuliu Maniu, Dinu Brătianu,

Constantin Titel-Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Însă, minusculul partid comunist,

1 Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996, p. 190.2 Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 305-325.

10

proaspăt ieşit din ilegalitate, având sprijinul făţiş al Moscovei, urmărea acapararea puterii

politice. Pentru aceasta, fiind sprijinit de Partidul Social-Democrat, a venit cu ideea

lărgirii Blocului Naţional Democrat, urmărind obţinerea preponderenţei, mai întâi în

alianţă, apoi în guvern. La 26 septembrie 1944, a fost publicat Proiectul de platformă al

unei noi coaliţii, denumită Frontul Naţional Democrat, cuprinzând 15 puncte şi care îşi

propunea să instaureze „un regim de reală democraţie parlamentară”1. Programul

Frontului se adresa tuturor celor care nu doreau reîntoarcerea la sistemul social şi la

politica anilor interbelici, militând pentru o extindere cât mai mare a drepturilor civile şi a

libertăţilor politice. Pe lângă Partidul Comunist din România şi Partidul Social-Democrat,

Frontul a cuprins şi alte partide şi organizaţii cum ar fi: Partidul Socialist Ţărănesc,

Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Apărarea Patriotică, Uniunea Muncitorilor

Maghiari din România şi unele facţiuni evreieşti2. Au fost invitate să se alăture Frontului

P.N.Ţ. şi P.N.L. dar acestea au refuzat, intuind tentativa de a le cuprinde într-o alianţă în

care comuniştii aveau cuvântul hotărâtor.

Acţiunile Frontului, care a atacat guvernul în presă şi în adunări publice,

concomitent în manifestaţii de amploare, au dus la căderea Cabinetelor Sănătescu şi la

sporirea treptată a influenţei Partidului Comunist şi a aliaţilor săi în activitatea

guvernamentală. La 6 decembrie, un guvern puţin schimbat faţă de precedentul şi-a

început activitatea, fiind prezidat de generalul Nicolae Rădescu. Acesta era cunoscut ca

fiind un om de mână forte şi ca un opozant deschis al regimului Antonescu. Cu toate că

guvernul Rădescu se confrunta cu aceleaşi probleme care duseseră la căderea Cabinetului

Sănătescu, se poate aprecia că sfârşitul anului 1944 a fost dominat de un calm aparent.

Nu acelaşi lucru se poate observa la începutul anului 1945, mai ales în urma vizitei

întreprinse la Moscova, în perioada 31 decembrie 1944-16 ianuarie 1945, de o delegaţie

condusă de fruntaşul de marcă al Partidului Comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej. În urma

acestei vizite, se pare că Gheorghiu-Dej a fost ales de Stalin în favoarea Anei Pauker

pentru postul de Secretar General al Partidului Comunist din România3. Tot atunci s-a

1 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 193.2 Ibidem, p. 195.3 Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Bucureşti, Editura Univers şi Calistrat Hogaş, 1992, p. 57-60.

11

stabilit modul de acţiune pentru preluarea puterii de către Front, comuniştii asigurându-şi

sprijinul de care aveau nevoie1.

La 29 ianuarie a fost dat publicităţii „Programul de guvernare al Frontului

Naţional Democrat”, în care s-a cerut, printre altele, instalarea unui „guvern cu adevărat

democratic”, înlăturarea „fasciştilor” din administraţia civilă, epurarea armatei de

„elemente reacţionare şi fasciste” şi reorganizarea acesteia într-un „spirit democratic”,

participarea în război până la capăt, accentuarea prieteniei cu U.R.S.S., reforma agrară

imediată2. În dorinţa de a-şi spori rândurile şi pentru a disloca partidele „istorice” (nume

generic dat de comunişti Partidelor Naţional-Ţărănesc şi Naţional-Liberal), reprezentanţii

Frontului i-au atras, în februarie 1945, pe disidenţii Anton Alexandrescu de la Partidul

Naţional-Ţărănesc şi Gheorghe Tătărăscu din Partidul Naţional-Liberal. S-a încercat

atragerea în Front a doctorului Nicolae Lupu dar acesta a refuzat pentru că avea pretenţia

să fie prim-ministru într-un viitor guvern F.N.D.3.

Având sprijinul trupelor de ocupaţie sovietice, comuniştii şi aliaţii lor au pus la

cale diverse acţiuni pentru destabilizarea situaţiei interne sau pentru atragerea de noi

simpatizanţi. Frontul Plugarilor a lansat manifeste către ţărani în care îi îndemna să treacă

imediat la înfăptuirea reformei agrare, chiar dacă nu exista o lege care să permită acest

lucru. Organizaţiile comuniste au început ocuparea primăriilor şi prefecturilor din

întreaga ţară unde au instalat primari şi prefecţi comunişti, de multe ori nepregătiţi pentru

funcţie4. Astfel, la sfârşitul lunii februarie 1945, în 50 din cele 58 de judeţe ale ţării erau

instalaţi primari şi prefecţi comunişti. Cu toate că partidele „istorice” au protestat şi au

condamnat această practică, propunând organizarea de alegeri comunale şi judeţene,

opinia lor nu a fost ascultată.

Sub patronajul comuniştilor, în societăţi şi fabrici particulare au izbucnit agitaţii.

Comuniştii, instalaţi la conducerea Uniunii Tipografilor, au instituit o cenzură exagerată

pentru a împiedica publicarea ziarelor favorabile lui Maniu şi au interzis tuturor

membrilor Uniunii să ajute la tipărirea oricărei gazete care atrăsese asupra sa dizgraţia

1 Paul D. Quinlan, Ciocnire deasupra României. Politica Anglo-Americană faţă de România 1938-1947, Iaşi, Fundaţia Culturală Română, 1995, p. 120.2 România. Viaţa politică în documente. 1945, coordonator: Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1994, p. 93-96. În continuare: România. Viaţa politică în documente. 1945.3 Ibidem, p. 99.4 Gheorghe I. Ioniţă, O jumătate de secol de istorie românească sub semnul controversei (de la 23 august 1944 până în prezent), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1997, p. 77.

12

Partidului Comunist1. Efective militare sovietice au fost dislocate în principalele centre

ale ţării pentru a supraveghea „buna desfăşurare” a activităţilor comuniştilor şi pentru a-i

intimida pe eventualii opozanţi.

Pe de altă parte, Rădescu a fost lipsit de forţe pentru a menţine ordinea şi a rezista

violenţei adversarilor săi deoarece efectivele poliţiei române, ale jandarmeriei şi ale

armatei au fost reduse drastic de autorităţile sovietice de ocupaţie. Pentru a calma

populaţia şi pentru a explica situaţia complicată în care se găsea România, la 11 februarie,

generalul Rădescu a ţinut un discurs la sala „Aro” din capitală în care prezenta ţelurile

guvernului: continuarea războiului, îndeplinirea condiţiilor armistiţiului şi păstrarea

ordinii. El a cerut ca sindicatele să nu se implice în politică şi a calificat gestul unor

tipografi de a boicota presa partidelor „istorice” drept act de răzvrătire. De asemenea,

reforma agrară era considerată prematură datorită pericolului foametei şi a nivelului redus

al însămânţărilor2. Acţiunile lui Rădescu de a stăvili violenţele şi haosul creat de echipele

de şoc ale comuniştilor se bazau şi pe „Declaraţia privind Europa Eliberată” adoptată la

conferinţa de la Yalta din 4-11 februarie 1945. Această declaraţie, deşi suna generos şi

democratic, prin faptul că nu definea explicit nazismul şi fascismul, a permis

interpretarea ei deformată de către U.R.S.S., în propriul interes. Astfel, statele din zona

centrală şi de sud-est a Europei, între care şi România, au intrat în sfera de influenţă

sovietică. Premierul, liderii partidelor „istorice” şi regele credeau sincer că principiile

stabilite în Crimeea vor fi aplicate, dar, pe de altă parte, comuniştii erau puşi la curent cu

adevărul, probabil aflat în urma vizitei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova. Primul

ministru a luat o poziţie categorică faţă de escaladarea violenţelor şi a haosului provocat

de Frontul Plugarilor, care a trecut în unele judeţe la împărţirea pământului ţăranilor,

atenţionându-l pe Petru Groza, liderul formaţiunii şi vorbind chiar de „război civil”3. Cu

toate acestea, se putea observa că „scena este pregătită pentru o lovitură de stat a

elementelor F.N.D.”, după cum raporta C.V.R. Schuyler (reprezentantul american în

Comisia Aliată de Control) Cartierului Aliat la 23 februarie4.

Din iniţiativa Partidului Comunist s-au organizat manifestaţii pe întreg cuprinsul

ţării în cadrul cărora s-a cerut demisia generalului Rădescu şi formarea unui guvern 1 Alexandru Cretzianu, Ocazia pierdută, Iaşi, Institutul European, 1998, p. 167.2 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 138-144.3 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 205-206.4 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 123.

13

F.N.D. condus de doctor Petru Groza. Aceste demonstraţii au culminat cu cea din 24

februarie de la Bucureşti, dar şi din alte oraşe ale ţării, cum ar fi Craiova şi Caracal, unde,

manifestanţii înarmaţi, acţionând în numele Frontului, au luat cu asalt prefecturile.

Evenimentele de la Bucureşti nu sunt pe deplin elucidate1, dar se pare că a fost vorba de o

provocare bine organizată a comuniştilor pentru discreditarea primului-ministru,

catalogat ca fiind „fascist”.

Presa comunistă, fiind susţinută de Radio Moscova, l-a făcut vinovat pe Rădescu

de incidentele din Capitală, cu toate că rapoartele întocmite la faţa locului relevă faptul că

gloanţele cu care s-a tras în manifestanţi şi asupra Ministerului de Interne nu aparţineau

armatei române ci erau de provenienţă sovietică2. Cunoscând rezultatele rapoartelor,

Nicolae Rădescu a luat cuvântul pentru ultima oară la postul de Radio Bucureşti în

aceiaşi seară, apreciind că tulburările au fost provocate de „nişte indivizi fără neam şi fără

Dumnezeu, care au trădat poporul, pornind cu foc în ţară peste mormintele proaspete ale

ostaşilor noştri”. De asemenea, el a declarat că „o mână de inşi, conduşi de doi sovietici,

evreica Ana Pauker şi ungurul Vasile Luca, caută prin forţă să supună neamul”3. După

evenimentele din 24 februarie, un grup de generali şi ofiţeri superiori români, precum şi

mai mulţi membri ai Academiei Române s-au desolidarizat public de primul-ministru. În

acelaşi timp, Armata Roşie i-a dezarmat pe ostaşii români din Capitală, solicitând

generalului Constantin Sănătescu, şeful Statului Major al Armatei, situaţia exactă a

armamentului de la Bucureşti4. De asemenea, la 28 februarie, generalul-colonel Ivan

Susaikov, locţiitorul comandantului Grupului de Armate Sud, considerat mai dur şi

intransigent, l-a înlocuit pe generalul-locotenent V. Vinogradov în funcţia de

vicepreşedinte al Comisiei Aliate de Control. Preşedintele nominal al Comisiei, mareşalul

Radion Malinovski, în calitate de comandant al Frontului II Ucrainean, era preocupat cu

ostilităţile din Ungaria şi Cehoslovacia.

La 27 februarie, apare la Bucureşti Andrei Ianuarevici Vâşinski, adjunctul

Ministrului de Externe sovietic, care cere şi obţine imediat o audienţă la rege.

1 Pentru o mărturie credibilă a unui martor ocular, vezi Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic. A doua versiune a memoriilor lui Belu Silber, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 77.2 Dinu C. Giurescu, Din documentele guvernării generalului Nicolae Rădescu. Evenimentele de la 24 februarie 1945, în „Arhivele Totalitarismului”, an II, nr. 1/1994, p. 196-205.3 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 149-150.4 Constantin Sănătescu, Jurnalul generalului Sănătescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 192.

14

Amestecându-se în afacerile interne ale ţării şi comportându-se ca un dictator, el a cerut

în termeni duri, în întrevederile avute cu regele la 27 şi 28 februarie, demiterea lui

Rădescu, considerat vinovat pentru toate tulburările din ţară şi instaurarea unui guvern

„bazat pe adevăratele forţe democratice ale ţării”. Regele, având în vedere principiile

stipulate la Yalta şi declarând că trebuie să urmeze procedurile constituţionale, încearca

să reziste presiunilor1. Însă, la 28 februarie, el îl demitea pe generalul Nicolae Rădescu

din funcţia de prim-ministru şi l-a însărcinat pe prinţul Barbu Ştirbey cu alcătuirea

guvernului. Mandatul încredinţat prinţului a fost trecut sub tăcere şi ignorat iar acesta a

eşuat în încercarea sa deoarece reprezentanţii F.N.D. revendicau mai multe locuri în noul

Cabinet. Fostul prim-ministru s-a refugiat la ambasada engleză din capitală, de unde, în

1946, va reuşi să ajungă în Cipru, apoi în Elveţia.

La 1 martie, revine a Palatul Regal Vâşinski care, recurgând la noi ameninţări şi

gesturi brutale, îi declara regelui, în mod confidenţial, că alesul Moscovei pentru funcţia

de prim-ministru era Petru Groza2. Însă, în mediul politic românesc se vehiculau mai

multe nume pentru funcţia de premier: Savel Rădulescu, Constantin Vişoianu sau Nicolae

Lupu, dintre care ultimul era considerat ca având şansele cele mai mari de reuşită. Totuşi,

monarhul, după ce a avut o întrevedere cu şefii de partide şi fiind presat tot mai insistent

de Moscova, l-a însărcinat la 2 martie pe doctor Petru Groza cu formarea guvernului şi a

insistat ca acesta să cuprindă şi reprezentanţi ai Partidului Naţional-Ţărănesc şi ai

Partidului Naţional-Liberal. A doua zi, Groza i-a prezentat suveranului o listă cu membrii

viitorului Cabinet, format numai din reprezentanţi ai F.N.D.. Această primă listă a fost

respinsă de rege, cuprinzând doar disidenţii din P.N.L. şi P.N.Ţ.3. În seara de 4 martie,

liderii partidelor „istorice”, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au fost convocaţi de suveran

pentru a analiza situaţia. Aceştia l-au îndemnat pe Mihai să se adreseze Aliaţilor

Occidentali dar, în dimineaţa următoare, răspunsul englezilor şi americanilor menţiona că

declaraţia de la Yalta va intra în vigoare după sfârşitul războiului şi că Uniunea Sovietică

era singura abilitată să exercite controlul asupra aplicării armistiţiului în România4.

1 Mircea Ionniţiu, Amintiri şi reflecţiuni, Timişoara, Editura Enciclopedică, 1993, p. 92-93.2 Ibidem, p. 93-94.3 Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie. Cum a devenit România din Regat, Republică Populară , Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 169.4 Ibidem, p. 173.

15

La 5 martie, în Bucureşti s-a accentuat prezenţa şi controlul trupelor sovietice,

unităţile române staţionate în capitală şi în afara oraşului fiind trimise pe front sau

desfiinţate. Locul acestora a fost luat de tancurile şi soldaţii sovietici care au ocupat

Poliţia, Poşta Centrală şi Marele Stat Major Român. Forţele aeriene române au fost

consemnate la sol în timp ce aviaţia sovietică a început să survoleze oraşul la mică

înălţime1. În acelaşi timp, se întoarcea de pe front şi mareşalul Radion Malinovski. Toate

acestea erau măsuri menite să intimideze şi să arate că ruşii erau dispuşi să folosească

orice mijloc pentru a impune un guvern pro-sovietic la Bucureşti. Ei simţeau că „victoria”

în impunerea voinţei lor este aproape. În seara zilei de 5 martie, Vâşinski a făcut cunoscut

regelui că, dacă nu accepta un guvern Groza, atunci el nu-şi va asuma nici o răspundere

pentru menţinerea României ca stat independent2. Un mesaj din partea lui Groza se

prezenta ca fiind ceva mai liniştitor: daca suveranul ar fi aprobat un guvern condus de

liderul Frontului Plugarilor, României i-ar fi fost uşurate condiţiile de armistiţiu şi i-ar fi

fost retrocedat Nordul Transilvaniei.

Tratativele F.N.D. cu liderii partidelor „istorice” privind reprezentarea în guvern

au eşuat. Dacă Dinu Brătianu era de acord cu guvernul Groza în condiţiile unei

reprezentări echitabile a tuturor partidelor politice, Iuliu Maniu se opunea categoric

colaborării cu fenediştii, preferând o ocupaţie sovietică exercitată direct uneia sub o

formă deghizată. Liderul P.N.Ţ. spera că anglo-americanii vor interveni în cazul unei

ocupaţii ruseşti efective. O altă soluţie acceptată de el îl cuprindea ca prim-ministru pe

Nicolae Lupu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie sau o persoană independentă. Chiar şi

normele constituţionale indicau ca formarea guvernului să se atribuie partidului cu

ponderea populară cea mai mare, care în acel moment era P.N.Ţ.3.

Având toate acestea în vedere, regele avea doar două soluţii: să abdice pentru a nu

accepta un guvern impus cu forţa sau să accepte un Cabinet F.N.D. Mai multe persoane,

între care patriarhul Nicodim şi Dinu Brătianu (cel mai bătrân om politic), i-au cerut să

nu părăsească ţara în momentele dificile în care se afla. În sfârşit, în seara zilei de 6

1 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 50.2 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Ioan Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Bucureşti, Editura Iconica, 1993, p. 130-131.3 Stan Apostol, Iuliu Maniu. Naţionalism şi democraţie. Biografia unui mare român, Bucureşti, Editura SAECULUM I.O., 1997, p. 456.

16

martie, miniştrii din guvernul Groza au prezentat regelui jurământul iar mai târziu

suveranul a primit felicitările lui Vâşinski şi Malinovski.

Alături de Petru Groza, între miniştrii noului guvern îi întâlnim pe: Gheorghe

Tătărăscu (vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministru de Externe), Lucreţiu

Pătrăşcanu (Ministru de Justiţie), Mihai Ralea (Ministrul Artelor), Gheorghe Nicolau

(Asistenţă şi Asigurări Sociale), Ştefan Voitec (Educaţie Naţională), Gheorghe

Gheorghiu-Dej (Comunicaţii şi Lucrări Publice), Lotar Rădăceanu (Ministrul Muncii),

Dumitru Alimănişteanu (Finanţe), Petru Bejan (Industrie şi Comerţ), Teohari Georgescu

(Interne), Romulus Zăroni (Agricultură şi Domenii), Petre Constantinescu-Iaşi

(Propagandă), general de divizie Constantin Vasiliu-Râşcanu (Război), dr. Dumitru

Bagdasar (Sănătate), Anton Alexandrescu (Cooperaţie), preot Constantin Burducea

(Curte)1. Se poate observa că în guvern erau reprezentaţi Partidul Comunist, Partidul

Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor şi disidenţii Gheorghe Tătărăscu

şi Anton Alexandrescu. Erau excluse de la guvernare P.N.L. sau P.N.Ţ. şi personalităţile

independente. Având o influenţă scăzută în rândul populaţiei, Partidul Comunist a

acţionat cu multă dibăcie, preferând sa nu controleze „pe faţă” executivul. Totuşi,

comuniştii îşi asigurau predominanţa prin includerea în Cabinet a unor aliaţi fideli dar şi

prin preluarea Ministerelor de Interne şi Justiţie, decisive pentru evoluţia politică a ţării în

acea perioadă de aprige confruntări. De asemenea, comuniştii deţineau Ministerul

Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice şi pe cel al Propagandei, deoarece, deşi Petre

Constantinescu-Iaşi avea calitatea de membru al Uniunii Patrioţilor, el era de fapt

comunist notoriu.

La vremea respectivă, schimbarea de guvern de la 6 martie 1945 nu a fost

receptată ca o modificare cu largi repercusiuni istorice. Chiar şi liderii partidelor

„istorice” şi regele considerau că S.U.A. şi Marea Britanie vor interveni pentru

restabilirea democraţiei în România şi pentru impunerea unui Cabinet de largă coaliţie. Ei

însă nu aveau de unde să ştie de „acordul de procentaj”, de care Churchill profitase din

plin în decembrie 1944. Se poate observa că acţiunea sovietică din România a fost replica

instituirii controlului britanic asupra Greciei2. De asemenea, Marile Puteri Occidentale,

1 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 213.2 Florin Constantiniu, Doi ori doi fac şaisprezece. A început Războiul Rece în România ? , Bucureşti, Editura Eurosong & Book, 1997, p. 140.

17

angajate în negocieri cu U.R.S.S.-ul în problema Poloniei, au considerat că miza era mult

mai importantă la Varşovia decât la Bucureşti.

Ţinând seama de faptul că din guvern fuseseră complet excluşi delegaţii partidelor

„istorice”, de ponderea comuniştilor şi aliaţilor lor de moment noul Cabinet precum şi de

contextul internaţional, se poate afirma că dr. Petru Groza a condus, dacă nu primul

Cabinet pur de ocupaţie Stalinistă, oricum cea dintâi formaţiune guvernamentală pro-

comunistă din istoria României1. Se pare că noul guvern a acţionat după un plan mediu (3

ani), elaborat de Gheorghi Dimitrov (preşedintele Partidului Comunist Bulgar şi fost

secretar al Cominternului) la ordinul lui Stalin, având drept obiectiv comunizarea

României. În acest sens, la 7 martie are loc la Bucureşti o întâlnire secretă între

reprezentanţii Partidului Comunist din România-Ana Pauker, Constantin Pârvulescu şi

Constantin Doncea şi o delegaţie a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice condusă de

Evgheni Suhalov. Cu această ocazie, s-a discutat şi despre alte două planuri, pe cinci ani,

de dezvoltare a instituţiilor comuniste, detaliile acestora urmând a fi transmise ulterior

Anei Pauker. Detaliile planului mediu de comunizare a României au fost transmise la

Washington de agentul AD-201 (Teodor Negropontes) din cadrul reţelei OSS, condusă de

maiorul Robert Bishop, în cursul celor 3 ani ai planului urmând a fi atinse următoarele

obiective: abolirea monarhiei, lichidarea partidelor „istorice” şi a liderilor acestora

(arestaţi, răpiţi sau ucişi), reorganizarea armatei după modelul sovietic şi crearea unei

poliţii după acelaşi model (N.K.V.D.), desfiinţarea sistemului bancar actual, orientarea

exclusivă a economiei României spre U.R.S.S., efectuarea reformei agrare, izolarea pe

toate planurile de Occident2. Cu toate că unii istorici se îndoiesc de autenticitatea

existenţei planului, se poate observa că în anii 1945-1948 el a fost îndeplinit până la

ultimul punct.

Partidele politice cu adevărat democratice, P.N.Ţ. şi P.N.L. au surprins nuanţa

comunistă a Cabinetului şi s-au manifestat încă de la început ca opozanţi deschişi ai

acestuia. Naţional-ţărăniştii au publicat un comunicat special în care denunţau caracterul

agresiv al guvernului, care, spre a ajunge la putere, recursese la mijloace

anticonstituţionale3. Vizitat la 12 martie 1945 de către generalul C.V.R. Schuyler, liderul 1 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Paideea, 1999, p. 492.2 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 189-192.3 Apostol Stan, op. cit., p. 457.

18

P.N.Ţ. Iuliu Maniu îi declara că instalarea guvernului Groza este „o catastrofă”, România

devenind „un satelit” sovietic. El cererea, de asemenea, Statelor Unite o explicaţie clară

dacă consimţea ca România să fie înfeudată de U.R.S.S.1. Dinu Brătianu preciza poziţia

P.N.L. faţă de noua guvernare la 22 martie printr-un memoriu adresat lui Petru Groza în

care îşi afirma disponibilitatea pentru o opoziţie constructivă, justificându-şi

neparticiparea la constituirea Cabinetului de la 6 martie prin faptul că partidul pe care îl

reprezenta nu putea să apară într-o coaliţie ale cărei acţiuni nu le mai putea „influenţa”2.

Fiind, în realitate, întruchiparea unei „coaliţii fictive”, guvernul impus de

Vâşinski regelui se autointitulează, cu o formulă înşelătoare, „de largă concentrare

democratică”. Condiţiile în care a ajuns la putere impuneau Cabinetului luarea unor

măsuri urgente pentru a atenua în opinia publică şocul provocat de schimbarea de guvern,

care era, de fapt, o schimbare de regim. Se urmărea în principal consolidarea poziţiei sale

şi paralizarea opoziţiei. Conştient de lipsa de sprijin în ţară, guvernul şi-a canalizat atenţia

spre două obiective importante: retrocedarea Nordului Ardealului şi reforma agrară.

Eliberat la 25 octombrie 1944 de forţele române şi sovietice, Nordul Transilvaniei

ar fi trebuit să treacă sub administraţie românească la acea dată, aşa cum fusese prevăzut

în articolul 19 al Convenţiei de Armistiţiu. Dar Înaltul Comandament Sovietic îşi

instalase acolo propria administraţie, toate demersurile stăruitoare ale guvernelor

precedente rămânând fără efect. Menţinerea Transilvaniei de Nord sub administraţia

sovietică, pe motivul apărării drepturilor minorităţii maghiare, a constituit unul din

mijloacele de presiune ale Kremlinului pentru instalarea la Bucureşti a unui guvern

preponderent comunist. În prima şedinţă a noului guvern, desfăşurată la 7 martie, Petru

Groza a anunţat că l-a contactat pe Radion Malinovski, care a promis că-l va ajuta în

chestiunea Ardealului. În acest sens, în ziua următoare, Primul Ministru şi Gheorghe

Tătărăscu telegrafiau la Moscova, rugându-l pe Stalin să dispună trecerea Ardealului de

Nord sub administraţia guvernului român. Răspunsul dictatorului nu s-a lăsat mult

aşteptat, sosind pe 9 martie şi precizând că Uniunea Sovietică consimţea ca întreg

Ardealul să treacă în administraţia guvernului de la Bucureşti3. Actul de retrocedare a fost

sărbătorit cu mare fast la Cluj, la 13 martie, în prezenţa regelui, însă au lipsit 1 C.V.R. Schuyler, Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945-20 septembrie 1946), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 63-66.2 România. Viaţa politică în documente.1945, p. 223-225.3 Ibidem, p. 198.

19

reprezentanţii englezi şi americani şi liderii partidelor „istorice”. Înapoierea Transilvaniei

de Nord era, în mod clar, un gest al ruşilor de sprijin politic pentru Groza, menit să

legitimeze identitatea naţională a regimului. De asemenea, restituirea acestui teritoriu era

un fel de recompensă pentru modul în care guvernul se subordonase planurilor Moscovei.

Guvernul U.R.S.S. dăduse dovadă de rea-credinţă faţă de marii săi Aliaţi Occidentali,

lăsând se înţeleagă că el era acela care repunea România în drepturi, iar aceasta într-un

moment când problema fusese deja reglementată prin Convenţia de Armistiţiu. Cinismul

acestei acţiuni de restituire era cu atât mai evident cu cât posibila restituire a Basarabiei şi

Bucovinei de Nord nu a fost menţionată, contradicţie ce nu a scăpat partidelor „istorice”.

Pentru populaţia românească, care era în general anticomunistă şi antirusă, înapoierea

Transilvaniei în martie 1945 nu a fost un gest care să-i schimbe sentimentele1. Totuşi,

trebuie subliniat faptul că sprijinul acordat de Uniunea Sovietică în martie 1945 şi pe

parcursul Conferinţei de Pace de la Paris a avut un rol decisiv la anularea Arbitrajului de

la Viena, eveniment consemnat în Tratatul de Pace semnat de România la 10 februarie

1947.

Cel de-al doilea obiectiv al guvernului, necesar pentru a-şi întări poziţiile sociale

şi politice, l-a constituit reforma agrară. Aceasta se impunea ca un imperativ pentru

guvern cu cât mai mult cu cât amânarea reformei agrare a fost o acuzaţie adusă de Frontul

Naţional Democrat generalului Rădescu, iar Frontul Plugarilor ceruse încă de la 10

februarie împărţirea marilor proprietăţi şi activiştii săi trecuseră la parcelarea moşiilor

încă de atunci. Textul final al legii pentru înfăptuirea reformei agrare a fost aprobat la

şedinţa din 20 martie a Cabinetului iar aceasta a intrat în vigoare de la 23 martie. În

articolul 1 se considera că „Reforma agrară este pentru ţara noastră o necesitate naţională,

economică şi socială” iar articolul 3 prevedea categoriile de expropriaţi: cei care au

colaborat cu Germania, criminalii de război şi vinovaţii de dezastrul ţării, refugiaţii de

după 1944, loturile de peste 10 hectare care nu au fost cultivate în regie proprie în ultimii

7 ani, voluntarii contra Naţiunilor Unite, bunurile de mână moartă şi suprafeţele de peste

50 de hectare. De la expropriere erau exceptate, conform articolului 8, orezăriile, bunurile

agricole ale mănăstirilor, obştilor şi cooperativelor săteşti, Domeniile Coroanei, Eforiilor

şi Aşezămintelor spitaliceşti, terenurile deţinute de Academia Română, de Casa Şcoalelor

1 Stephen Fischer-Galaţi, România în secolul al XX-lea, Iaşi, Institutul European, 1998, p. 115.

20

şi de celelalte aşezăminte de cultură, fâneţele şi păşunile aparţinând comunelor şi toate

bunurile făcând parte din patrimoniul statului1. Au fost expropriate 1.468.946 hectare,

dintre care 1.109.562 hectare au fost împărţite la 917.777 familii de ţărani2.

Reforma agrară realizată de guvern a fost prezentată de propaganda comunistă ca

un act istoric de mare valoare democratică, fără egal în istoria României dar ea este de

mult mai mică importanţă şi anvergură faţă de cea înfăptuită între 1919-1921. De

asemenea, trebuie menţionat faptul că Partidul Naţional-Ţărănesc a lansat încă de la 10

februarie 1945 un proiect de lege ce prevedea exproprierea moşiilor având peste 50 de

hectare în zonele de şes şi 30 de hectare în cele de deal şi munte, urmând ca „împărţirea

deplină a pământului se realizeze după încheierea războiului şi demobilizarea armatei”3.

Se poate observa că noua lege pentru reforma agrară confisca în loc să exproprieze pentru

că nu se menţiona nici o formă de despăgubire. Se urmărea astfel să se capteze

bunăvoinţa unui număr important de ţărani. Totuşi, entuziasmul oficial a rămas fără ecou

în ţară şi ţăranii împroprietăriţi au preluat pământul cu reticenţă. În acelaşi timp, punând

stăpânire pe utilajul agricol, statul va limita accesul cultivatorilor la acest utilaj în funcţie

de gradul de obedienţă faţă de regim. Din punct de vedere economic, specialiştii au

observat că împărţirea celor aproximativ 1.100.000 de hectare la peste 900.000 de familii

de ţărani a dus la parcelarea terenului în entităţi neviabile economic. Haotica reformă

agrară, ce a fost proiectată pentru subjugarea politică a ţăranului sărac, a afectat chiar şi

„chiaburii” care erau foarte neliniştiţi de implicaţiile pe termen lung ale acestuia. Ei vor

gravita din ce în ce mai mult spre partidele de opoziţie, în special spre Partidul Naţional-

Ţărănesc. De asemenea, propaganda partidelor „istorice” pe tema colhozului şi

neîncrederea instinctivă a ţăranilor în comunism vor constitui alte piedici majore pentru

câştigarea simpatiei oamenilor din spaţiul rural. Pentru beneficiarii reformei,

împroprietărirea se va dovedi un „dar otrăvit” pentru că adevăratele intenţii ale regimului

aveau să fie dezvăluite patru ani mai târziu, când va fi lansată colectivizarea agriculturii.

Ajungând la putere, guvernul Petru Groza a devenit peste noapte interesat de

menţinerea liniştii, fiind desfiinţate poliţiile rurale comuniste şi fiind luate sub observaţie

toate organizaţiile paramilitare. De asemenea, printr-un ordin semnat de Teohari

1 România. Viaţa politică în documente.1945, p. 225-227.2 Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 432.3 România. Viaţa politică în documente.1945, p. 124-129.

21

Georgescu la 17 martie 1945, erau reţinuţi toţi dezertorii din divizia Tudor Vladimirescu

care „tulburau liniştea şi noua ordine”1.

Dar, dacă aparenţele indicau că ţara se îndrepta spre consolidarea internă, în

realitate, sub o formă mascată, ea intra în orbita sovietică. Era vizată în primul rând

armata, care, începând din martie şi continuând cu lumile următoare, era decapitată de

cele mai bune elemente, fiind aduşi în schimb ofiţeri şcoliţi la Moscova. Încă de la

numirea sa în funcţia de Ministru de Interne, Georgescu anunţase că „pentru a-şi duce la

îndeplinire sarcinile... Ministerul de Interne trebuie să se bizuie pe un aparat de poliţie,

epurat de toate elementele fasciste, colaboraţioniste sau compromise care fuseseră

pervertite de obiceiuri şi practici antidemocratice şi venale”2. Din cei 6300 de angajaţi ai

Ministerului de Interne, existenţi la 6 martie 1945, 2851 au fost trecuţi în rezervă şi 195

au fost concediaţi, în locul lor fiind alese „elemente cinstite, democratice şi capabile” să

pună bazele unei armate de „pretorieni şi mercenari”. Poliţia, Siguranţa, Jandarmeria şi

Corpul Detectivilor au fost reorganizate iar la data de 24 martie s-a produs trecerea

Serviciului Special de Informaţii de la Ministerul de Război la Preşedinţia Consiliului de

Miniştri. Sub îndrumarea unui agent al poliţiei secrete ruse N.K.V.D., Alexandru

Nicolski, Corpul Detectivilor avea misiunea de a urmări şi aresta pe membrii încă activi

ai Gărzii de Fier. În martie 1945, acest corp, care urma să reprezinte nucleul Securităţii,

cuprindea 221 de ofiţeri, fiind ulterior înrolaţi agenţi sovietici vorbitori de limba română3

(care fuseseră capturaţi de autorităţile române în perioada interbelică şi în vremea

războiului şi fuseseră eliberaţi din închisoare după 23 august 1944).

La 2 aprilie, cotidianul Partidului Comunist „Scânteia” declara că mai multe sute

de ofiţeri de poliţie şi contraspionaj, care s-au făcut „vinovaţi de dezastrul care s-a abătut

asupra ţării”, fuseseră arestaţi la 20 martie de către agenţii sovietici de origine

basarabeană, recrutaţi de curând în armată4. Urmărind centralizarea excesivă a puterii

sale, executivul a eliminat pericolul oricărei opoziţii faţă de prezenţa sovietică şi

comunistă din partea forţelor armate instruite, locul lor fiind luat de noi instrumente de

comunizare a României. Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”,

formate din prizonieri români îndoctrinaţi în spirit comunist în Rusia, sosesc în ţară şi 1 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 218.2 Cartea Albă a Securităţii, vol.I, Bucureşti, Serviciul Român de Informaţii, 1995, p. 92.3 Paul Ştefănescu, Istoria serviciilor secrete româneşti, Bucureşti, Editura Divers Press, 1994, p. 163.4 Dennis Deletant, op. cit., p. 53.

22

sunt integrate imediat în armată1 pentru ca guvernul să aibă tot mai mulţi oameni servili şi

fideli în această instituţie foarte importantă.

La 30 martie, guvernul publică decretul-lege pentru „purificarea administraţiei

publice”2. Nu mai era vorba doar de epurare ci de purificare, funcţionarii nemaifiind

judecaţi în funcţie de activitatea lor, ci după atitudinea lor morală: vor fi înlăturaţi cei cu

un comportament „antidemocratic” după 23 august şi cei care au împiedicat buna

funcţionare a serviciilor publice. În realitate, aceştia s-au opus sau nu au contribuit

îndeajuns la eforturile depuse pentru infiltrarea în administraţie a elementelor pro-

comuniste. Legea îi condamnă şi pe cei care nu au arătat suficient zel în manifestarea

prieteniei româno-sovietice, fiind vizaţi în principal funcţionarii care erau membri ai

partidelor de opoziţie.

La 21 aprilie este promulgat decretul-lege privind urmărirea şi sancţionarea celor

„vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război”3. Decretul-lege a fost adoptat pe baza

proiectului prezentat de Ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, şi cuprindea pedepse

extrem de aspre, inclusiv cea capitală. Se stabilea că instanţa de judecată va fi Tribunalul

Poporului, compus din judecători numiţi dintre magistraţi de către Ministerul de Justiţie

şi „judecători ai poporului”, aleşi dintre membrii celor 7 formaţiuni politice care intrau în

componenţa guvernului. Cercetarea şi instruirea celor învinuiţi se va face de „acuzatorii

publici”, având atribuţiile obişnuite ale procurorilor, numiţi la propunerea Ministerului de

Justiţie. Actele acuzatorilor publici nu puteau fi atacate pe nici o cale. Lista completă a

acuzatorilor publici, numiţi de Lucreţiu Pătrăşcanu, este dată publicităţii la 26 aprilie4.

În mai, Petru Groza îi declara ziaristului britanic Archie Gibson că, în cele două

luni de când a preluat funcţia de prim-ministru, au fost arestaţi 90.000 de români, dar nu

există nici o informaţie care să confirme această cifră5. În cazul unor inculpaţi existau

motive concrete pentru arestarea lor, precum Nicolae Sturza şi Nelly Ostroveanu (arestaţi

în martie), doi membri ai unui grup de legionari care fuseseră descoperiţi că adăposteau

19 soldaţi germani ce trăiau sub identităţi false la Bucureşti. În cazul altora, adevărul era

1 Şerban Rădulescu–Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în România, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Cavaliotti, 2002, p. 93, 107. 2 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 230-232.3 Ibidem, p. 238-242.4 Şerban Rădulescu–Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 94.5 Dennis Deletant, op. cit., p. 54.

23

exact invers, 13 polonezi fiind internaţi în lagărul de la Caracal fără a fi interogaţi. Mai

multe persoane au fost aspru pedepsite pentru atrocităţi comise în timpul administraţiei

româneşti în Transnistria, iar la 22 mai, alţi 29 de oameni, printre care şi generalii

Nicolae Macaci, Constantin Trestioreanu şi Cornel Calotescu, au fost condamnaţi la

moarte pentru crime de război, sentinţele fiind comutate ulterior în închidere pe viaţă. În

august 1945, descoperirea a două comploturi „teroriste” a dus la arestarea a circa 20 de

„mercenari ai fostului premier Rădescu” şi a unui al doilea grup de 17 persoane care

„complotaseră împotriva unităţii naţiunii române”, ambele grupuri incluzând naţional-

ţărănişti1. Imediat după instalarea noului guvern s-au reconstituit o serie de lagăre rămase

din timpul războiului2 şi s-a creat lagărul de deţinuţi politici de la Caracal umplut iniţial

cu legionari, apoi cu opozanţi şi adversari politici ai noului regim.

Pentru a-şi consolida şi mai mult puterea, guvernul a făcut schimbări importante

şi la nivelul administraţiilor locale în mai 1945. A fost definitivată operaţiunea de numire

a prefecţilor comunişti demarată în februarie şi în fiecare judeţ au fost constituite Consilii

dominate de comunişti, dispunând de puteri sporite. Acţiunile noilor Consilii, alcătuite

dintr-un membru al fiecărei formaţiuni reprezentate în guvern, au fost facilitate de

absenţa naţional-ţărăniştilor şi liberalilor din administraţiile locale. Desemnate drept

executori ai politicii guvernului, acestea au fost împuternicite să se ocupe de „toate

problemele importante la ordinea zilei”: reconstrucţia economică, reforma administrativă,

ordinea publică şi democratizarea aparatului de stat”, purtând răspunderea mobilizării

populaţiei locale în sprijinul acestei politici3. De asemenea, guvernul Groza a creat

„comitete de supraveghere” locale care au preluat atribuţiile poliţiei şi ale jandarmeriei în

multe locuri. Aceste organisme administrative şi comitete ad-hoc aveau ca scop final

subminarea structurilor politice şi economice existente, netezind drumul pentru instituirea

unei noi ordini.

Industria României, ieşită din Război „aproape intactă”, după cum sublinia

americanul Schuyler4, era ruinată de Uniunea Sovietică prin comenzi foarte mari în

contul datoriilor de război, ceea ce a declanşat un proces inflaţionist care a adus cu sine

haos şi sărăcie. Prin acordul economic semnat la 8 mai 1945, Moscova absorbea întreaga 1 Ibidem, p. 55.2 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 201.3 Keith Hitchins, România 1866 – 1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 509-510.4 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Ioan Pop, op. cit., p. 157-158.

24

producţie exportabilă a României şi, pentru a da unei asemenea „înţelegeri” un caracter

legal, în iunie 1945 au fost create societăţi mixte româno-sovietice, Sovromurile. Legarea

economiei româneşti indisolubil de U.R.S.S. va contribui şi mai mult la satelitizarea şi

comunizarea ţării, realizate prin intermediul Cabinetului Groza.

Opoziţia partidelor „istorice” faţă de toate măsurile guvernului nu a întârziat să

apară. Chiar dacă presa democrată a fost interzisă pe tot parcursul anului 1945, fiind

suspendate ziarele „Dreptatea”, „Viitorul”, „Curierul”1 şi a fost suspendat dreptul

partidelor de opoziţie de a organiza manifestaţii şi întruniri publice, Dinu Brătianu şi Iuliu

Maniu şi-au manifestat ori de câte ori au avut ocazia dezacordul faţă de metodele de

guvernare folosite de noua putere. Pentru guvern, „elementele reacţionare” şi „bandiţii”

ca Maniu şi Brătianu nu mai aveau rost în viaţa politică, întrucât democraţia şi libertatea

nu puteau fi acordate decât „poporului şi clasei muncitoare”. Iuliu Maniu, care se

instituise drept lider al tuturor acelora care încercau să creeze o democraţie cu adevărat

parlamentară, după modelul occidental, pentru că protesta împotriva îngrădirilor

libertăţilor publice, a fost considerat de propaganda comunistă, desfăşurată în special de

cotidienele „Scânteia” şi „România Liberă”, „agent şi complice al imperialismului

habsburgic” şi „vânzător al Transilvaniei”, „cerşetor de îndurare” din partea lui Hitler şi

Mussolini, adept al unei dictaturi fasciste, organizator al unei acţiuni criminale împotriva

ungurilor2. În atmosfera proceselor contra criminalilor de război, i se proiecta o imagine

demonică, fiind acuzat, ca şi Dinu Brătianu şi Nicolae Rădescu, că se afla în cele mai

bune relaţii de prietenie cu W. Filderman (şeful comunităţii evreilor din România) care

era anchetat de Tribunalul Poporului. De asemenea, lui Iuliu Maniu i s-a refuzat

permisiunea de a organiza conferinţe ale fruntaşilor naţional-ţărănişti din provincie, pe

motivul că partidul său nu era reprezentat în guvern.

Însă, Maniu nu se dădea învins, contactând tot mai des pe reprezentanţii americani

şi britanici din Comisia Aliată de Control. Liderul naţional-ţărănist, pe deplin „combativ”

şi încrezător „în justeţea cauzei şi în triumful final”, recomanda la 4 aprilie, într-o

întâlnire cu generalul american C.V.R. Schuyler, Statelor Unite şi Marii Britanii să facă

presiuni asupra Moscovei spre a o constrânge să respecte independenţa României, paralel

cu o acţiune imediată de contracarare a comuniştilor, desfăşurată în interior de către

1 Apostol Stan, op. cit., p. 459.2 Ibidem, p. 460.

25

forţele democratice1. Dacă Marile Puteri Occidentale nu vor acţiona, aprecia Maniu,

comuniştii se vor infiltra în toate structurile de stat şi instituţionale şi întreaga naţiune va

fi îngenuncheată. Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc recomandase Regelui să

demită guvernul ca fiind nereprezentativ, însă condiţiona orice iniţiativă de sprijinul

american şi britanic. La sfârşitul lunii mai, în două întâlniri cu Burton Berry

(reprezentantul american în România) şi Schuyler, Maniu, crezând că americanii erau

interesaţi de contracararea ruşilor în România, cerea garanţii pentru o eventuală acţiune a

monarhului de îndepărtare de la conducere a lui Petru Groza. El a emis chiar ipoteza unui

„conflict armat” între americani şi ruşi pentru restabilirea regimului democratic în

România şi îşi exprima disponibilitatea, la 6 iunie, de a pregăti terenul pentru izbucnirea

unor tulburări la momentul oportun2. Însă, Schuyler şi Berry, cu toate că dezaprobau tot

mai apăsat ingerinţele ruşilor şi cunoşteau starea de încordare dintre Washington şi

Moscova, îi cereau lui Maniu să păstreze aceiaşi prudenţă politică şi să evite tulburările

pentru că Rusia ar fi fost îndreptăţită să folosească măsuri drastice pentru apărarea

guvernului Groza iar ei nu puteau garanta pentru intervenţia S.U.A. în acest caz. În urma

acestor dezamăgiri, Maniu nu mai era chiar atât de optimist în privinţa viitorului

României şi conchisese că ţara noastră nu mai era un stat suveran pentru că guvernul era

format în întregime din persoane doritoare să se pună la dispoziţia Uniunii Sovietice şi

pentru că acordurile economice dintre cele două ţări au asigurat controlul U.R.S.S. asupra

industriei româneşti3.

Acestor acţiuni ale lui Maniu de a impune un guvern reprezentativ, sovieticii şi

guvernul le răspundeau prin diversiune şi zvonuri, desfăşurându-se o susţinută campanie

de înfiinţare a unor partide cu titulaturi identice. Erau susţinute veleităţile lui Nicolae

Lupu de a-l înlocui pe Maniu la preşedinţia Partidului Naţional-Ţărănesc sau se propunea

dezmembrarea partidului într-o pretinsă orientare de stânga. În iunie 1945, ruşii ar fi fost

de acord să accepte o reprezentare în guvern a P.N.Ţ. şi P.N.L., cu condiţia ca în prima

formaţiune Maniu să fie înlocuit cu Constantin Vişoianu4. Totuşi, Partidul Naţional-

Ţărănesc se va scinda în luna următoare, când, mai multe cadre provenind din 20 de

1 C.V.R. Schuyler, op. cit., p. 88-89.2 Ibidem, p. 116.3 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 474.4 Apostol Stan, op. cit., p. 461.

26

organizaţii judeţene, întrunite într-o consfătuire pe ţară, au hotărât crearea unui nou Partid

Naţional-Ţărănesc sub conducerea disidentului Anton Alexandrescu, Ministrul

Cooperaţiei în guvernul Groza1. Această grupare nu avea un număr mare de aderenţi şi

nici influenţă politică dar impactul moral se va dovedi important în lupta împotriva

P.N.Ţ. condus de Iuliu Maniu.

Fiind mai slab decât partidul lui Iuliu Maniu, Partidul Naţional-Liberal,

adaptându-se la noile condiţii, şi-a concentrat resursele în direcţia discuţiilor şi analizelor

la Centrul de Studii. Părerea preşedintelui P.N.L., Dinu Brătianu, despre guvernul Groza

şi sovietici poate fi desprinsă foarte clar din întrevederea acestuia de la 16 martie cu

reprezentatul S.U.A. în comisia Aliată (Sovietică) de Control, generalul C.V.R. Schuyler,

care scria în însemnările sale zilnice: Domnul Brătianu „a subliniat că, după părerea sa,

naţiunea este împinsă către ruină totală şi, mai mult, că exact aceasta este şi intenţia

ruşilor. El crede că ruşii fac tot posibilul să provoace o criză economică deplină, astfel

încât oamenii să se găsească în imposibilitatea de a-şi asigura strictul necesar

supravieţuirii. În aceste condiţii, ei ar accepta cu bucurie comunismul si chiar intrarea în

Uniunea Sovietică, în speranţa unei vieţi mai bune”2. De asemenea, în şedinţa din 12

aprilie a Cercului de Studii Liberale, s-au întrunit ingineri liberali sub conducerea lui

Bebe Brătianu care, analizând condiţiile armistiţiului, au concluzionat că acestea nu vor

putea fi îndeplinite3. La 20 iulie 1945, cu prilejul unei întruniri la care au fost prezenţi

peste 700 de participanţi, Dinu Brătianu a ţinut un discurs în care a făcut un scurt bilanţ al

guvernării Petru Groza, declarând: „S-au împlinit patru luni de când acest guvern a

preluat conducerea şi situaţia României este mai rea ca oricând. În administraţie e

anarhie, în viaţa economică haos, iar lipsa de prestigiu, de preocupare pentru interesele

ţării ca şi lipsa de seriozitate în afacerile externe, deschid calea foametei cu toate urmările

ei, în interior cât şi în exterior”4. După cuvântarea preşedintelui P.N.L., participanţii s-au

deplasat în Piaţa Palatului unde au manifestat pentru „Rege, Brătianu, Maniu şi libertate”,

dar, la final, au apărut echipe de şoc comuniste în camioane ale Armatei Roşii care au

1 Ioan Scurtu, op. cit., p. 433.2 C.V.R. Schuyler, op. cit., p. 70.3 Şerban Rădulescu–Zoner (coordonator), Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Apostol Stan, Dumitru Şandru, Istoria Partidului Naţional–Liberal, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2000, p. 269.4 Dinu C. Giurescu, Imposibila încercare. Greva regală, 1945. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 131-133.

27

dispersat manifestaţia, arestând 32 de tineri liberali şi rănind alţi doi. Mai mult, peste

două zile au avut loc noi incidente în faţa sediului Partidului Naţional-Liberal din

Bucureşti cu prilejul unui miting desfăşurat în prezenţa a 500 de persoane. Atunci, zona

demonstraţiei a fost înconjurată de jandarmi iar în clădire au intrat ostaşi români şi trupe

ale poliţiei secrete moscovite N.K.V.D., sub pretextul căutării unor „legionari ascunşi”1.

Au fost reţinute 40 de persoane care mai apoi au fost eliberate la intervenţia personală a

lui Dinu Brătianu.

Pe fondul escaladării violenţelor, la 25 iulie preşedintele P.N.L. a trimis un

memoriu reprezentanţilor Marilor Puteri întruniţi la Potsdam (17 iulie-2 august 1945) în

care făcea un aspru rechizitoriu al metodelor de guvernare comunistă, cerându-le:

„restabilirea libertăţilor publice, suprimarea cenzurii, cu o singură excepţie-aceea a

controlului informaţiilor militare şi diplomatice referitoare la Naţiunile Unite; favorizarea

formării unui guvern provizoriu, care să se bucure de încrederea tuturor partidelor

politice, având drept misiune pregătirea consultării libere a maselor populare şi bazându-

se pe serioase garanţii de independenţă, imparţialitate şi o deplină securitate a scrutinului

electoral”2. În dorinţa tot mai mare de a elimina oponenţii politici, comuniştii îi arestează

la 29 iulie 1945 pe Adriana Georgescu (fostă şefă de Cabinet a generalului Nicolae

Rădescu şi membră a Tineretului Liberal) şi pe Remus Teţu (fost coleg de facultate al

acesteia şi tot liberal), pe motiv că aceştia organizaseră un grup de tineri care au răspândit

în Bucureşti manifeste anticomuniste semnate „T” (prima literă a cuvântului „tineret”-

evidentă aluzie la organizaţia Tineretului Liberal). Inculpaţii au fost bătuţi cu bestialitate

şi chiar torturaţi de un grup de anchetatori în frunte cu Alexandru Nicolski (alias Boris

Grünberg) în încercarea, până la urmă nereuşită, de a le smulge declaraţii incriminatoare

privind implicarea generalului Rădescu, a lui Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu în activităţi

teroriste în vederea răsturnării guvernului Groza3. Procesul intentat aşa-ziselor organizaţii

„T” şi „Tinerimea Liberală” s-a desfăşurat între 10 şi 13 septembrie 1945 şi a fost prima

înscenare juridică cu caracter politic instrumentată de comunişti şi puternic mediatizată.

1 Ibidem, p. 113-114.2 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 293-297.3 Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 74-94.

28

Cu toate că acuzaţiile procurorului nu au putut fi probate, toţi cei aflaţi pe banca

acuzaţiilor au primit pedepse de până la 7 ani închisoare1.

Ca şi Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal a fost supus

disidenţei, ceea ce i-a ştirbit şi mai mult din prestigiu şi putere. Ruptura finală în cadrul

P.N.L. a intervenit atunci când o facţiune, avându-l în frunte pe Gheorghe Tătărăscu a

adoptat un program separat şi şi-a însuşit numele de Partidul Naţional-Liberal la

Congresul de la Bucureşti dintre 29 iunie-1 iulie 1945. De fapt, îndepărtarea de P.N.L.

condus de Dinu Brătianu s-a produs odată cu intrarea lui Gheorghe Tătărăscu în

Cabinetul Groza. Trei lucruri reţin atenţia în ceea ce priveşte primul congres al Partidului

Naţional-Liberal-Tătărăscu: discursul rostit de Tătărăscu, adoptarea Programului

partidului şi componenţa Delegaţiei Permanente. În discursul său, Gheorghe Tătărăscu,

referindu-se la unitatea liberală, a susţinut că aceasta nu se poate realiza datorită

divergenţelor de opinii existente între facţiunea sa şi Partidul Naţional-Liberal a lui Dinu

Brătianu. El a atacat dur aripa dinistă, considerându-l pe Dinu Brătianu „cel mai fanatic

partizan” al amânării unor reforme, între care şi cea agrară. Colaborarea liberalilor

tătărăscieni cu guvernul Groza urma să se facă „într-o atmosferă de totală încredere şi

prietenie”, Tătărăscu făcând cunoscut că principala raţiune a existenţei partidului său era

aceea de a găsi căile de integrare a clasei mijlocii în noile structuri politice şi economice

ale ţării. De asemenea, el şi-a afirmat angajamentul pentru menţinerea proprietăţii

particulare şi a capitalului privat drept cele mai eficiente mijloace de promovare a

refacerii economice a ţării şi a „progresului social” în general2. Cum era şi normal, ideile

lui s-au regăsit şi în Programul partidului, adoptat la 1 iulie 19453. În Delegaţia

Permanentă a noului partid au intrat majoritatea şefilor organizaţiilor judeţene ale

vechiului Partid Naţional-Liberal. Desprinderea facţiunii Tătărăscu a urmărit şi a reuşit să

dea o lovitură importantă vechiului partid condus de Dinu Brătianu, care era din ce în ce

mai lipsit de vechii membri de marcă şi de forţa politică necesară pentru ascensiunea la

putere.

În timp ce se încerca prin toate metodele destabilizarea şi anihilarea partidelor de

opoziţie, Partidul Comunist şi-a extins influenţa în rândul partidelor şi grupărilor 1 Şerban Rădulescu–Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 115.2 România. Viaţa politică în documente.1945, p. 279-285.3 Şerban Rădulescu–Zoner (coordonator), Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Apostol Stan, Dumitru Şandru, op. cit., p. 281.

29

reprezentate în guvern şi a încercat o coordonare eficientă a activităţii acestora. S-a

acordat o atenţie deosebită întăririi legăturilor cu Partidul Social-Democrat, dar

Constantin Titel-Petrescu, liderul social-democraţilor, şi alte cadre de la conducere nu au

acceptat să urmeze linia trasată de comunişti, înclinând spre o colaborare cu forţele

democratice din opoziţie. Majoritatea social-democraţilor se pronunţau pentru un sistem

politic cu adevărat reprezentativ şi democratic şi se considerau adevăraţii reprezentanţi ai

„clasei muncitoare”, refuzând să-şi sacrifice individualitatea sau programul politic prin

propria subordonare faţă de Partidul Comunist. Doar o mică aripă de stânga a Partidului

Social-Democrat, grupată în jurul lui Lothar Rădăceanu, Ministrul Muncii în guvernul

Groza, se pronunţa pentru o mai strânsă colaborare cu comuniştii1. Comuniştii au obţinut

succese parţiale şi în demersurile făcute pe lângă celelalte partide reprezentate în guvern.

Frontul Plugarilor, reprezentantul ţărănimii sărace, părea decis să-şi menţină identitatea

cu toate că îi sprijinea pe comunişti. La primul său congres, desfăşurat între 27-30 iunie,

s-a aprobat un program ce urmărea consolidarea micului proprietar de pământ individual,

revitalizarea cooperativelor ţărăneşti, acordarea de credite avantajoase ţăranilor săraci,

crearea unei industrii specializate în prelucrarea produselor agricole şi îmbunătăţirea

învăţământului agricol2. Se poate observa că cele mai importante puncte ale programului

erau preluate de la naţional-ţărănişti.

Cu toate că guvernul Groza a depus mari eforturi pentru a fi recunoscut de către

Aliaţii Occidentali, el era susţinut doar de Uniunea Sovietică. Pentru a determina Statele

Unite şi Marea Britanie să-şi revizuiască atitudinea faţă de Cabinetul Groza, la 6 iulie

U.R.S.S. îl decorează pe Regele Mihai al României cu ordinul „Victoria” cu briliante3,

cea mai înaltă distincţie militară acordată de sovietici. Însă, această decorare nu i-a făcut

pe Aliaţii Occidentali să-şi schimbe poziţia, mai mult, Departamentul de Stat american

apreciind că „guvernul Groza a fost impus României de guvernul sovietic. El reprezintă

numai blocul de stânga...îl privim ca pe un guvern minoritar nereprezentativ”4.

Prima mare criză cu care s-a confruntat guvernul Petru Groza a apărut în urma

Conferinţei de la Potsdam (17 iulie-2 august 1945). Delegaţia americană venise la

Potsdam pregătită să ridice problema violării în Balcani, de către U.R.S.S., a 1 Keith Hitchins, op. cit., p. 510.2 Ibidem, p. 511.3 Şerban Rădulescu–Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 106.4 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 219.

30

„Declaraţiei” de la Yalta. Totuşi, când ea a subliniat că „Declaraţia” nu fusese luată în

seamă în România, Stalin a replicat prin acţiunea arbitrară britanică în Grecia, susţinând

că o Românie prietenă era vitală securităţii Uniunii Sovietice. Stalin a respins categoric

ideea unor alegeri libere în România, declarând că „un guvern liber ales...va fi un guvern

antisovietic, ceea ce eu nu pot admite”1. Problema a fost reluată de Miniştrii de Externe ai

celor trei Mari Puteri: Anthony Eden, din partea Marii Britanii, Jimmy Byrnes, din partea

S.U.A. şi Viaceslav Molotov, din partea U.R.S.S.. Reprezentanţii Puterilor Occidentale

considerau guvernele din România, Ungaria şi Bulgaria nedemocratice şi

nereprezentative, cerând alegeri libere controlate de Marile Puteri. De asemenea,

guvernele S.U.A. şi Marii Britanii precizau că vor încheia tratate de pace doar cu

„guvernele democratice recunoscute”2 de Marile Puteri. Pe de altă parte, Molotov cerea

recunoaşterea, mai întâi a guvernelor comuniste şi numai după aceea organizarea de

alegeri libere, opunându-se oricărui control internaţional al alegerilor. S-a ajuns însă la o

formulă de compromis, care dădea câştig de cauză punctului de vedere sovietic: fiecare

Mare Putere, „în mod separat”, urma să procedeze într-un viitor apropiat la stabilirea

unor relaţii diplomatice cu România, înainte de încheierea tratatelor de pace. S-a hotărât

şi reorganizarea Comisiei Aliate de Control, dar fără a prejudicia poziţia dominantă a

U.R.S.S.3.

Profitând de faptul că S.U.A., Marea Britanie şi U.R.S.S. discutau despre soarta

României la Potsdam, liderii principalelor partide de opoziţie nu au rămas indiferenţi şi

au acţionat pentru sprijinirea punctului de vedere al Puterilor Occidentale. După cum am

precizat, Dinu Brătianu, preşedintele Partidului Naţional-Liberal, a trimis un memoriu

reprezentanţilor Marilor Puteri în care critica metodele de guvernare comuniste şi îşi

preciza cererile. Iuliu Maniu nu a rămas mai prejos, expediind şi el mesaje la Potsdam în

care solicita sprijinul Marilor Puteri în vederea constituirii în România a unui guvern

reprezentativ, care să organizeze alegeri libere4. De asemenea, într-un discurs ţinut

absolvenţilor Universităţii din Bucureşti, pe care îi îndemna să meargă în ţară şi să

răspândească adevăratele valori democratice, inclusiv necesitatea unui guvern

1 Nicolae Baciu, Yalta şi Crucificarea României, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1996, p. 189.2 Radu Pisică, Adevărul despre alegerile din 19 noiembrie 1946 (Analiză de Presă) , Bucureşti, Editura Fiat Lux, 1996, p. 9-10.3

4 Ioan Scurtu, op. cit., p. 433.

31

reprezentativ, Maniu atrăgea atenţia că în România exista o stare de nelinişte politică şi

că populaţia era foarte nemulţumită de autorităţile fenediste1. În acest sens, la 1 august, a

fost adoptată o moţiune la şedinţa Delegaţiei Permanente a Partidului Naţional-Ţărănesc

şi a preşedinţilor organizaţiilor judeţene în care era încă o dată criticată politica internă şi

externă dusă de guvernul Petru Groza2.

Marile Puteri Occidentale s-au mulţumit la Potsdam doar cu refuzul recunoaşterii

guvernului Groza şi cu neînceperea tratativelor de pace cu el, aşteptând ca problema să

fie rezolvată la conferinţa Miniştrilor de Externe de la Londra, prevăzută pentru luna

septembrie. Această amânare şi neadoptarea unor măsuri ferme împotriva Uniunii

Sovietice, pentru a o forţa să accepte în România un guvern democratic, s-au dovedit

fatale pentru ţara noastră pentru că Moscova a susţinut si mai puternic Cabinetul Groza,

restabilind la 6 august relaţii diplomatice cu România3. Fără îndoială, acest act reprezenta

o reafirmare a sprijinului acordat de sovietici guvernului prezidat de doctor Petru Groza.

Totuşi, partidele „istorice” şi regele au perceput ca favorabile pentru democraţie ştirile

despre conferinţa tripartită abia încheiată. Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu erau hotărâţi să

îndeplinească ceea ce ei numeau „consecinţele” Declaraţiei de la Potsdam, urmând să-i

propună regelui să-i retragă puterea lui Groza. Avansau chiar formula unui viitor Cabinet,

cu Barbu Ştirbey în frunte-ca persoană neutră-secondat de un Consiliu Consultativ

alcătuit din Maniu, Dinu Brătianu, Titel-Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, o acţiune care ar

fi reînviat coaliţia ce organizase răsturnarea lui Antonescu. Mai aveau în vedere şi un

guvern de tehnicieni, condus tot de o persoană neutră, în cazul în care prima formulă ar fi

fost respinsă4.

Speranţele lui Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au fost încurajate şi de mesajul

preşedintelui american Truman, adresat naţiunii americane la 9 august. În discurs, el se

referă şi la situaţia ţărilor din Estul Europei, subliniind că România, Ungaria şi Bulgaria

„nu vor fi în sferele de influenţă ale nici unei puteri”. Mai aminteşte că, prin hotărârile

luate la Yalta şi Potsdam, Statele Unite s-au angajat, solidar cu Marea Britanie şi Uniunea

Sovietică, să ajute la ţările eliberate, promiţându-li-se asistenţă în alcătuirea de guverne

1 C.V.R. Schuyler, op. cit., p. 159.2 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 311-313.3 Ibidem, p. 314.4 C.V.R. Schuyler, op. cit., p. 170-171.

32

de uniune naţională1. În urma sugestiei primite de la Departamentul de Stat american la

12 august care conţinea instrucţiuni speciale pentru un guvern reprezentativ, Roy M.

Melbourne (locţiitorul reprezentantului S.U.A. în România) s-a deplasat la Sinaia, unde,

la 14 august, a discutat cu Regele Mihai, Maniu, Vişoianu, Pătrăşcanu şi Ştirbey

problema creării unui guvern democratic în România2.

La 18 august, Roy Melbourne a adresat Ministrului de Externe Gheorghe

Tătărăscu o notă verbală în care arăta că guvernul american „doreşte instituirea în această

ţară a unui regim reprezentativ al opiniunii publice române, constituit din toate grupările

democratice ale ţării”. De asemenea, preciza că ţara sa nu „admite să aibă tratate şi nici să

semneze un tratat de pace final româno-american, decât cu un guvern reprezentativ,

democratic, deplin recunoscut de către Casa Albă”3. Gheorghe Tătărăscu a respins nota

locţiitorului reprezentantului S.U.A în România, declarând-o nulă şi neavenită, deoarece

Statelor Unite nu se putea adresa direct unui guvern pe care nu îl recunoştea, ci numai

prin intermediul Înaltei Comisii Aliate de Control. Cu toate că regele nu a fost informat

de primirea notei americane de guvernul Petru Groza, el totuşi a aflat de existenţa ei de la

un membru al misiunii americane în România. Fiind vizibil încurajat de acţiunile

americanilor, în noaptea de 18 august suveranul îl însărcinează pe Mircea Ionniţiu,

secretarul său particular, să-i prezinte lui Melbourne planul pe care el va încerca să-l

folosească. Conform acestui proiect, regele urma să reducă posibilitatea vărsărilor de

sânge, având în vedere procedurile strict constituţionale. A doua zi dimineaţă, Mihai

urma să-l cheme în audienţă pe Groza, căruia îi va spune că dorea înlocuirea guvernului

din cauza refuzului Aliaţilor Occidentali de a-l recunoaşte. În continuare, regele va

discuta cu liderii partidelor politice (Maniu, Brătianu, Titel-Petrescu şi Pătrăşcanu) şi,

după ce va obţine acordul lor în ceea ce priveşte schimbarea guvernului (se aprecia că nu

se va putea conta pe sprijinul lui Lucreţiu Pătrăşcanu), va cere demisia Cabinetului. În

cazul în care Groza ar fi refuzat să se supună, suveranul va proclama public că guvernul

este ilegal, urmând să apeleze la Curtea de Casaţie şi la armată pentru a-l schimba. Dacă

ar fi fost nevoie de asistenţă suplimentară, regele, în calitatea sa de şef al statului, urma

1 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p. 196; Nicoleta Franck, op. cit., p. 211; Paul D. Quinlan, op. cit., p. 137.2 C.V.R. Schuyler, op. cit., p. 177.3 Ioan Scurtu, op. cit., p. 434.

33

să-i înmâneze generalului rus Susaikov (vicepreşedintele Comisiei Aliate de Control) un

document în care, citând din „Declaraţia” de la Yalta şi Potsdam, va cere ajutorul

Aliaţilor pentru a-l sprijini în formarea unui guvern reprezentativ. Note cu acelaşi

conţinut aveau să primească şi reprezentanţii american şi britanic din Comisia Aliată de

Control pentru a le comunica guvernelor lor1.

Planul a fost dus la îndeplinire cu unele modificări dictate de noile situaţii apărute.

În dimineaţa zilei de 19 august, regele a discutat mai întâi cu Groza, transmiţându-i

pretenţia americană de guvern reprezentativ din nota adresată de guvernul Statelor Unite.

Cu toate că ruşii sau membrii guvernului nu prinseseră de veste despre ce se întâmpla,

preşedintele Consiliului de Miniştri nu a părut surprins de atitudinea regelui şi a declarat

că guvernul său era mai puternic ca niciodată şi că se bucura de sprijinul populaţiei şi al

Uniunii Sovietice. A arătat, ca şi Ministrul de Externe Gheorghe Tătărăscu, că nota

Statelor Unite era nulă deoarece ţara se afla sub regimul Convenţiei de Armistiţiu iar cele

trei Mari Puteri trebuiau să se adreseze în comun Cabinetului român, nu fiecare în parte.

De asemenea, Groza a încercat să-l convingă pe monarh că a fost dezinformat în privinţa

opiniei americane faţă de guvernul său şi considera că oricum S.U.A. nu avea nici un

drept să se amestece în treburile interne ale României2.

După plecarea lui Groza, suveranul i-a convocat la Palat pe Iuliu Maniu, Dinu

Brătianu, Constantin Titel-Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, consultându-i în legătură cu

cele cuprinse în nota americană. Cu excepţia ultimului, ceilalţi trei lideri au recomandat

crearea unui nou guvern de concentrare. Între timp, au acţionat şi diplomaţii britanici,

care, deşi considerau că americanii „par...să fi mers periculos de departe în această

ocazie”, au înaintat regelui, la 19 august, o notă în care precizau că Marea Britanie nu

recunoştea guvernul român, considerându-l nedemocratic3. În aceste momente tensionate,

s-a declanşat şi o operaţiune condusă de Alexandru Cretzianu, care avea misiunea de a

coordona oamenii politici fideli unei Românii democratice aflaţi în Occident, „în vederea

unei acţiuni diplomatice urgente”4. În după-amiaza zilei de 19 august, secretarul

particular al regelui i-a vorbit lui Melbourne despre desfăşurarea întâlnirii dintre Groza şi

1 Dinu C. Giurescu, Imposibila încercare…, p. 183-185.2 Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. IV: Mihai I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 135-136.3 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 139.4 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 220.

34

Mihai. Sesizând că românii încep să aibă unele îndoieli, locţiitorul reprezentantului

S.U.A. în România a reconfirmat sprijinul american pentru acţiunile suveranului. De

acelaşi lucru l-a asigurat şi pe Savel Rădulescu, unul dintre consilierii lui Mihai, care l-a

rândul său, i-a spus lui Melbourne că regele este gata să înainteze conform planului1.

Regele l-a chemat pe doctor Petru Groza în dimineaţa zilei de 20 august pentru a-i

aduce la cunoştinţă şi nota engleză. Cu acest prilej, suveranul i-a cerut lui Groza „să-l

ajute” să iasă din situaţia în care se afla. Într-un interviu ulterior, monarhul a declarat:

„Am profitat de această ocazie pentru a-i cere demisia lui Groza care, evident, a refuzat

categoric”2. Preşedintele Consiliului de Miniştri a arătat că notele americană şi britanică

nu aveau valoare deoarece, pe lângă faptul că ele trebuiau să fie trimise prin intermediul

Înaltei Comisii Aliate pentru Control, regele nu putea primi note diplomatice, acest drept

avându-l numai guvernul. După refuzul lui Groza de a preda mandatul, regele, înţelegând

că situaţia era mai complexă decât crezuse Melbourne, a decis să nu mai urmeze planul

iniţial. El nu a publicat anunţul că guvernul Groza a refuzat să demisioneze, fiind, deci,

ilegal şi nici nu a făcut apel la militari pentru a-l schimba. Regele a apelat direct la Aliaţi,

înmânându-le succesiv generalului sovietic Ivan Zahorovici Susaikov, generalului

american C.V.R. Schuyer şi viceamiralului englez Ralph Stevenson câte o notă scrisă în

care se afirma: „Având în vedere că preşedintele Consiliului, Groza, refuză să-şi dea

demisia, rog să interveniţi”3.

II.2. „Greva regală”

După trimiterea notei, Mihai I a rupt relaţiile cu guvernul României, intrând în

ceea ce istoriografia a numit „greva regală”. Refuzul lui Groza de a preda mandatului la

cererea regelui a fost o încălcare flagrantă a Constituţiei din 1923, recunoscută drept lege

fundamentală a ţării cel puţin de către rege şi partidele „istorice”, pentru că acestea îi

1 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 139.2 Mihai I al României, O domnie întreruptă. Conversaţii cu Philippe Viguié Desplaces, Bucureşti, Editura Litera, 1995, p. 109.3 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 329-330.

35

dădea monarhului puterea de a numi şi demite miniştri prin articolul 88. Mai mult,

suveranul avea dreptul să facă acest lucru atunci când interesul naţiunii o cerea. Dar

legea, neprevăzând ipoteza unei împotriviri faţă de voinţa regelui, nu a specificat

mijloacele prin care un şef de guvern poate fi constrâns să demisioneze. Incapabil de o

acţiune mai viguroasă, regele a decis să trateze Cabinetul Groza ca pe un simplu guvern

de facto. Însă, pentru a da consistenţă acţiunilor sale, monarhul a refuzat să mai semneze

orice decrete-legi sau să mai primească miniştri şi s-a disociat de toate celelalte activităţi

ale guvernului. Suveranul României spera că prin această purtare va paraliza activităţile

guvernamentale şi Groza va fi silit să demisioneze mai devreme sau mai târziu. De

asemenea, regele a refuzat să mai apară în public şi s-a izolat, pentru început, la palatul

Kiseleff. Este interesant de observat că, până atunci, în istoria României nu s-a mai

întâmplat un caz în care regele să ceară demisia primului-ministru şi acesta să n-o

accepte, cu excepţia progermanului Ion Antonescu. Dar guvernul Groza nu era expresia

voinţei monarhului, de care ar fi trebuit să se simtă legat din punct de vedere

constituţional, ci era impus de sovietici, faţă de care se simţea responsabil şi tributar.

Guvernul a folosit pentru desfăşurarea activităţilor legislative, Jurnale ale Consiliului de

Miniştri, care nu aveau nevoie de iscălitura regelui.

După ce Mihai a trimis nota în care cerea „intervenţia” Puterilor Aliate, reacţiile

nu au întârziat să apară. Şeful guvernului a avut o discuţie cu suveranul în care, întrebând

când i se ceruse demisia iar el a refuzat, Mihai a răspuns că „am înţeles că mă ajuţi şi că

mă laşi să constitui alt guvern care va fi recunoscut”. Groza a replicat: „nu am ştiut că a

da ajutor înseamnă să demisionezi”1. Gheorghe Tătărăscu, pe a cărui sprijin tacit contase

suveranul la începutul crizei2, a telefonat la Palat pentru a întreba de ce monarhul nu s-a

consultat cu el atunci când a luat iniţiativa de a se adresa unor guverne străine. Dimitrie

Negel, Mareşalul Curţii, a fost împuternicit de Mihai să răspundă că Maiestatea sa nu a

considerat util să-i ceară părerea unui ministru de externe care şi-a permis să nu-l

înştiinţeze de primirea notelor din partea Washingtonului şi Londrei3. Cei mai surprinşi şi

1 Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. IV..., p. 137.2 Şerban Rădulescu–Zoner (coordonator), Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Apostol Stan, Dumitru Şandru, op. cit., p. 282.3 Nicoleta Franck, op. cit., p. 216-217.

36

furioşi pe acţiunea regelui au fost ruşii, care au încercat să-l facă pe Mihai să retragă

cererea de demitere a lui Groza şi să anuleze apelul către Aliaţi1.

Dar suveranul român a rămas ferm pe poziţii, reiterând, la 21 august, apelul către

Aliaţi pentru a-l ajuta să formeze un nou guvern. Pentru aceasta, el i-a invitat la Palat pe

şefii misiunilor militare şi politice ale U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii, relatându-le

despre dificultăţile apărute şi reafirmându-şi dorinţa de a forma un guvern democratic şi

reprezentativ pentru ţară2. Cu toate că planul iniţial de răsturnare a guvernului părea să

aibă succes, regele Mihai a început să aibă unele îndoieli în privinţa aplicării lui. La 21

august, Roy Melbourne transmitea Departamentului de Stat al S.U.A. că suveranul

devenise prudent din 3 motive: „1) puternica animozitate sovietică şi posibile reacţii

serioase; 2) nesiguranţe asupra punctului de vedere britanic; 3) evidenta incapacitate a

Statelor Unite şi Marii Britanii de a exercita vreo presiune asupra Rusiei, în afara mesei

de conferinţe”3. Între timp, s-a desfăşurat şedinţa Frontului Unic Muncitoresc (constituit

din reprezentanţii Partidului Social-Democrat şi Partidului Comunist din România), unde

au avut loc dezbateri furtunoase şi o confruntare dură între liderii celor două partide. Cu

această ocazie, s-a observat că ruptura dintre Constantin Titel-Petrescu şi comunişti a

devenit tot mai proeminentă datorită concepţiilor total diferite privind regimul politic din

România şi rolul celor trei Mari Puteri.

Speranţele liderilor partidelor politice care se împotriveau guvernului Groza au

fost încurajate de reacţia promptă a Statelor Unite din seara zilei de 22 august. „Vocea

Americii” a transmis un comunicat al Departamentului de Stat în care guvernul american

îşi anunţa disponibilitatea de a-l ajuta pe regele României, propunând o examinare

internaţională a problemei şi îndrumând guvernele aliate să nu facă nici o mişcare ce ar fi

putut agrava situaţia4. Mai mult, americanii au notificat la Moscova şi la Londra la 23

august că ei erau gata „să se consulte...privind măsurile necesare asumate prin

responsabilităţile incluse în Declaraţia de la Yalta” în cel mai scurt timp posibil5. Însă, în

cadrul întâlnirii Comisiei Aliate de Control din România, convocată la cererea părţii

1 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 140.2 Reuben, H. Markham, România sub jugul sovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996, p. 165.3 Dinu C. Giurgescu, Imposibila încercare…, p. 193-194.4 Reuben, H. Markham, op. cit., p. 165.5 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 140.

37

sovietice, generalul Susaikov a ţinut să declare că se „opunea definitiv”, în numele

Uniunii Sovietice, schimbării guvernului Groza1.

Regele a ales bine momentul de declanşare a conflictului cu guvernul pentru că se

apropia cea dintâi aniversare a zilei de 23 august, când era stabilită primirea triumfală a

trupelor române întoarse de pe front. Suveranul a refuzat-cu toate insistenţele depuse de

doctor Petru Groza, de generalul Constantin Vasiliu-Râşcanu şi de generalul sovietic

Susaikov-să participe la manifestările dedicate loviturii de la 23 august. Neparticiparea

regelui la festivităţile de la 23 august a creat „un gol” umplut de Petru Groza, ridicat la

rangul de mare artizan al eliberării. Presa şi radioul, supuse cenzurii, au relatat pe larg

desfăşurarea manifestaţiilor, dar nu au comentat absenţa regelui Mihai şi nici cererea

acestuia ca guvernul să demisioneze. Decizia lui Mihai de a boicota festivităţile i-a

mâniat pe sovietici, care, alături de comuniştii români, şi-au înteţit ameninţările asupra

monarhului. Secretarul lui Mihai, Mircea Ionniţiu, i-a comunicat lui Melbourne că „orice

presiune cu putinţă...a fost concentrată asupra regelui şi mamei sale, cu ameninţări

deschise la soarta lui şi consilierilor săi”, zvonindu-se chiar că regele Carol al II-lea ar

putea fi restaurat2.

În acest context, în dimineaţa zilei de 24 august a avut loc şedinţa Consiliului de

Miniştri, în care s-a analizat situaţia creată prin atitudinea regelui. Primul ministru a făcut

un istoric al crizei, anunţând că nota lui Roy Melbourne a fost înmânată lui Vasile Stoica

la 17 august, dar susţinând că, între timp, a primit un document prin care generalul

Susaikov îl asigura de faptul că Moscova se opunea cu toate forţele schimbării

Cabinetului3. În consecinţă, a fost adoptat un Comunicat în care se aprecia că „Maniu şi

Brătianu, conducătorii grupărilor politice antidemocratice din România, pierzând

contactul cu realităţile vieţii noastre româneşti, încearcă să promoveze cu mijloace

artificiale o criză în guvern. Folosind intriga şi combinaţiile de culise, aceste cercuri

urmăresc să semene discordie între guvern şi popor pe de o parte, şi capul statului pe de

altă parte, sfătuindu-l să întreprindă acţiuni dăunătoare atât intereselor naţionale ale

poporului român cât şi intereselor Coroanei”. De asemenea, se făcea cunoscut că

1 Misiunile lui A.I. Vâşinski în România. Din istoria relaţiilor româno-sovietice. 1944-1946. Documente secrete, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1997, p. 193. În continuare: Misiunile lui A.I. Vâşinski în România.2 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 140-141.3 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 330-339.

38

„sprijinit de întregul popor, guvernul este hotărât să rămână neclintit la postul său, pentru

a continua şi desăvârşi opera constructivă începută la 6 martie 1945”1. Înainte de a intra

total în „grevă”, Mihai mai avea de îndeplinit o obligaţie, pentru a nu fi acuzat că ar fi

manifestat o atitudine antisovietică: ceremonia de primire a scrisorilor de acreditare a

noului ambasador rus Kavtaradze, care fusese fixată, de mai multe săptămâni, pentru data

de 24 august. După ceremonia desfăşurată la Palat în prezenţa Ministrului de Externe

Gheorghe Tătărăscu, regele a refuzat să mai aibă vreun contact cu membrii guvernului.

Biograful regelui, Arthur Gould Lee, nota: „Miniştrii veneau să se consulte cu el, dar erau

respinşi. Mormane de decrete şi de hârtii de stat erau aduse, dar erau trimise înapoi fără a

fi semnate”2.

Situaţia nou creată a fost analizată foarte bine în şedinţa Comitetului Central al

Frontului Unic Muncitoresc din 28 august 1945. Ca şi la şedinţa din 21 august,

Constantin Titel-Petrescu a cerut ca notele engleză şi americană să fie tratate cu toată

seriozitatea. Gheorghe Gheorghiu-Dej a replicat că nu se putea pune problema colaborării

cu Partidul Naţional-Ţărănesc (Maniu) şi cu Partidul Naţional-Liberal (Brătianu)

deoarece guvernul de la Moscova „îi socoteşte pe aceşti lideri antisovietici,

antidemocraţi”3. Datorită poziţiei lui Titel-Petrescu, antagonică celei guvernamentale,

socialiştii români au primit ameninţări. Liderul social-democraţilor îi informa pe

americani că miniştrii socialişti se aflau sub „înfricoşătoarea presiune comunistă”, fiind

etichetaţi ca trădători. Dar, deşi Petrescu refuza să părăsească guvernul, el l-a sprijinit

direct pe rege şi a autorizat publicarea în străinătate a unei rezoluţii a Comitetului

Executiv al partidului pe care îl conducea în legătură cu această susţinere4.

Între timp, guvernele de la Londra şi Washington au renunţat să-l mai sprijine şi

să-l încurajeze pe rege în tentativa sa de a forma un guvern reprezentativ. Urmărind să

reducă posibilitatea unor măsuri sovietice în forţă şi să nu mai dea prilejul dezvoltării

unor suspiciuni că Vestul a cauzat criza, reprezentanţii S.U.A. şi Marii Britanii de la

Bucureşti au primit instrucţiuni speciale de a avea cât mai puţine contacte cu suveranul şi

cu opoziţia română şi de a adopta o atitudine rezervată. La rândul său, regele a locuit

1 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 111-112.2 Arthur Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul. Povestea regelui Mihai al României , Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 210.3 Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. IV..., p. 143-144.4 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 141.

39

câteva săptămâni în Palatul de pe şoseaua Kiseleff, în speranţa că deznodământul crizei

era aproape, dar, constatând că el se prelungeşte, a plecat la Sinaia, unde putea să „se

gândească în linişte”. Din iniţiativa Frontului Naţional-Democrat, pe adresa suveranului

au fost trimise zeci de telegrame conţinând texte elogioase la adresa guvernului Groza,

urmărindu-se să nu se adâncească divergenţele, să se respecte normale protocolare şi să

se reîntindă punţile de legătură cu monarhia. La 6 septembrie, când s-au împlinit 5 ani de

la urcarea lui Mihai I pe tron, presa guvernamentală a publicat fotografia acestuia şi a

dedicat articole elogioase rolului avut de suveran la 23 august 1944. La Patriarhie s-a

oficiat un Te-deum la care au participat membrii guvernului, iar Petru Groza şi Gheorghe

Tătărăscu au trimis suveranului o telegramă de felicitare. În universităţi nu s-au ţinut

cursuri şi s-au organizat manifestări consacrate împlinirii a 5 ani de la venirea pe tron a

lui Mihai. Membrii Partidului Comunist şi sindicatele au participat la adunările

organizate, pentru a le imprima o tentă îndreptată împotriva P.N.Ţ. şi P.N.L., mai ales

împotriva liderilor acestora1.

Pentru a primi instrucţiuni de la Stalin privind modalităţile de rezolvare a

diferendului cu regele, o delegaţie oficială a guvernului fost pregătită pentru o vizită la

Moscova. Astfel, la 31 august, Gheorghe Tătărăscu a adresat o scrisoare ambasadorului

sovietic la Bucureşti, Serghei I. Kaftaradze, prezentând principalele probleme ce urmau a

fi discutate la Moscova: situaţia politică din România în lumina demersului suveranului,

repatrierea prizonierilor români din Uniunea Sovietică şi un eventual schimb de populaţie

între românii din Ucraina Subcarpatică şi ucrainenii din Maramureş. Cu acelaşi prilej, s-a

propus data de 4 septembrie pentru debutul misiunii2. De aceea, o delegaţie oficială

condusă de Petru Groza3, s-a deplasat la Moscova, unde a fost primită de I.V. Stalin. Atât

Groza, cât şi Ministrul de Externe şi cel al Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, au

supralicitat dorinţa de prietenie cu Uniunea Sovietică iar, la rândul său, Stalin şi-a

exprimat convingerea că problemele interne din România vor fi rezolvate cât mai curând.

Gheorghe Tătărăscu s-a întâlnit cu A.I. Vâşinski la 6 septembrie şi a discutat cu acesta

1 Gheorghe Onişoru, România în anii 1944-1948. Transformări economice şi realităţi sociale, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 179-180.2 Şerban Rădulescu-Zoner (coordonator), Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Apostol Stan, Dumitru Şandru, op. cit., p. 282.3 Ioan Lăcustă, 41 de luni care au schimbat România (23 august 1944-30 decembrie 1947), Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1999, p. 95.

40

despre criza declanşată de rege prin tentativa de a schimba guvernul Groza. Ministrul de

Externe român credea că mai exista doar o soluţie pentru rezolvarea problemei: la

întoarcerea la Bucureşti regele trebuia sfătuit să convoace electoratul la urne. Dar

Vâşinski i-a amintit lui Tătărăscu de criza din martie 1945 „când anglo-americanii au

încercat, de asemenea, cu toate forţele lor să împiedice formarea guvernului de

concentrare a forţelor democratice, când regele, în decurs de cinci zile, a sabotat formarea

acestui guvern..., dar regele nu este un simplu pion ci destul de deştept şi, în momentul,

critic pentru el, a cedat. Aşa se va petrece şi acum”1.

Folosind prilejul vizitei demnitarilor români la Moscova, I.V. Stalin a transmis un

mesaj personal pentru regele Mihai2. Pentru a dovedi sprijinul sovietic pentru guvernul

Groza, au fost eliberaţi şi trimişi în România 40.000 de prizonieri români iar pentru

diminuarea efectelor secetei care bântuia ţara noastră, guvernul român a obţinut de la

sovietici 15.000 vagoane de grâu şi 15.000 vagoane de porumb. De asemenea, guvernul

sovietic a acceptat să reducă livrările de alimente şi sumele de bani pe care România

trebuia să le aloce pentru întreţinerea Armatei Roşii de pe teritoriul său3.

În plan extern, la 3 septembrie Moscova a răspuns notei americane din 23 august,

care cerea consultări între Cei Trei Mari. Vestul era învinuit că a instigat la criză prin

presarea regelui să se supună iar ruşii au susţinut că nu există motive pentru consultare

deoarece guvernul Groza se bucura de încrederea şi sprijinul poporului român. Guvernul

sovietic considera inadmisibilă interferenţa Statelor Unite şi Marii Britanii în afacerile

interne ale României şi declara că, dacă Occidentalii insistau pentru discuţii, ei erau de

acord atâta timp cât ele „au loc la ceva timp de la finalizarea apropiatei sesiuni a

Consiliului Miniştrilor de Externe de la Londra”4. Dar Departamentul de Stat nu

intenţiona să cedeze atât de uşor, iar la 6 septembrie ambasadorul american la Moscova,

Avarell Harriman a fost instruit să le spună ruşilor că Statele Unite îşi propuneau să ridice

problema formei de guvernământ din România la proxima Conferinţă de la Londra. În

acelaşi timp, reprezentantul S.U.A. la Bucureşti, Burton Berry solicita guvernului

american ca, în perspectiva Conferinţei de la Londra, să acţioneze cât mai repede5.1 Misiunile lui A.I. Vâşinski în România, p. 189-199.2 Dinu C. Giurescu, Imposibila încercare..., p. 303.3 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 346-352.4 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 142.5 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948..., p. 205.

41

Dar Conferinţa miniştrilor de externe de la Londra (11 septembrie-3 octombrie

1945) nu a reuşit să atenueze diferendele Est-Vest, în general, sau să rezolve impasul

constituţional din România, în particular. James Byrnes, care fusese numit Secretar de

Stat în luna iunie, a condus delegaţia americană care spera să ajungă la un acord cu ruşii

într-o serie de probleme privind Europa Estică, inclusiv reorganizarea guvernului român.

Statele Unite urmăreau stabilirea de relaţii diplomatice şi semnarea de tratate de pace cu

ţările aflate sub influenţă sovietică, însă atitudinea ruşilor a fost mai rigidă decât la

Potsdam. În legătură cu problema recunoaşterii guvernului Groza, Moscova a declarat

răspicat că U.R.S.S. nu putea accepta decât guverne prietene la graniţele ei, dar Jimmy

Byrnes cerea o soluţie de compromis, argumentând că Statele Unite doresc să vadă „un

guvern prieten atât pentru Uniunea Sovietică, cât şi reprezentând toate elementele

democratice”1. În memoriile sale, diplomatul american relatează argumentul pe care i-l

aducea lui Molotov: „Dată fiind maniera în care guvernul Groza a fost constituit şi

măsurile pe care le-a luat până acum, orice alegeri organizate de el vor fi suspecte în

ochii poporului american”. Însă ruşii au susţinut în continuare că americanii doreau un

guvern ostil Uniunii Sovietice în România şi declarau că guvernul Groza beneficiază de

sprijinul majorităţii populaţiei. Cu toate acestea, în memoriile sale, Byrnes remarca:

„Reprezentanţii noştri de la Bucureşti aveau impresia că o majoritate zdrobitoare era

contra guvernului Groza”2. Prin această atitudine de împotrivire la argumentele ruşilor,

americanii doreau să salveze onoarea preşedintelui Truman care făcuse declaraţia de la 9

august cu toate că, de fapt, ei renunţaseră la atitudinile de sprijinire a demersurilor regelui

român. După trei săptămâni de certuri inutile, Conferinţa a eşuat iar miniştrii de externe

nu au putut nici măcar să aprobe un comunicat comun pentru ascunderea disensiunilor.

Eşecul întâlnirii l-a dezamăgit pe Byrnes care, în particular, i-a acuzat pe ruşi de

duplicitate şi de încălcarea angajamentelor lor. Opinia mondială şi „diplomaţia atomică”

eşuaseră în forţarea Kremlinului de a face concesii3. Eşecul american se reflecta şi în

creşterea descurajării opoziţiei române şi a regelui care continua să reziste presiunilor

constante şi ameninţărilor din partea comuniştilor şi sovieticilor. Dacă pe parcursul

Conferinţei de la Londra contractele politice între membrii guvernului şi opoziţie au

1 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 143.2 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948…, p. 199.3 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 143-144.

42

continuat şi au apărut informaţii conform cărora ruşii ar putea sprijini un guvern condus

de Pătrăşcanu, Tătărăscu sau chiar de către renegatul lider ţărănist doctor Nicolae Lupu,

după aceasta Cabinetul Groza a devenit tot mai sigur şi încrezut în forţele proprii1.

Intenţia americanilor de a abandona Europa de Răsărit în mâinile ruşilor a fost

dezvăluită foarte clar şi în discursul ţinut de Secretarul de Stat la New York la 31

octombrie: „Statele Unite înţeleg perfect nevoia Uniunii Sovietice de a avea ca vecini

guverne prietene...Departe de a ne opune, noi am privit cu simpatie, de pildă, efortul

Uniunii Sovietice de a intra în relaţii mai strânse şi mai prieteneşti cu vecinii ei din

centrul şi răsăritul Europei. Suntem pe deplin conştienţi de interesele ei speciale de

securitate în acele ţări şi am recunoscut aceste interese şi aranjamente făcute pentru

ocuparea şi controlul statelor foste inamice”2. Aprecierile lui Byrnes au fost reamintite

oamenilor politici români şi de senatorul american Claude Pepper care, aflat într-o vizită

în România, a ţinut pe 3 noiembrie 1945 o conferinţă de presă la Bucureşti în care a

prezentat punctul de vedere al S.U.A. în legătură cu problema guvernelor din România şi

Bulgaria. Se recunoştea preponderenţa sovietică în zonă dar, în acelaşi timp, se arăta

destul de clar poziţia S.U.A. faţă de respectarea principiilor democraţiei3.

Marea Britanie, care se arătase încă de la începutul crizei foarte sceptică şi

rezervată în legătură cu şansele suveranului de reuşită, a cedat şi mai mult în faţa ruşilor.

Englezii au propus la 17 septembrie ca, în redactarea tratatului de pace cu România, să se

introducă o clauză care să prevadă că U.R.S.S. putea să menţină trupe pe teritoriul acestei

ţări şi după semnarea tratatului de pace, pentru a se asigura căile de comunicaţii cu

trupele de ocupaţie din Austria. Era oferită astfel sovieticilor acoperirea legală pentru a

menţine pe sub ocupaţie România şi după ce pacea va fi fost semnată4. „Acordul de

procentaj” se va dovedi astfel un angajament valabil şi după sfârşitul războiului, România

fiind vândută definitiv „ursului sovietic”.

În timp ce pe plan extern lucrurile începeau să se clarifice, dând câştig de cauză

Uniunii Sovietice, situaţia de la Bucureşti a devenit tot mai confuză: guvernul continua să

ducă o politică dură în raport cu opoziţia, care, la rândul ei, nu ceda în faţa presiunilor.

1 Ibidem, p. 144.2 Radu Pisică, op. cit., p. 11.3 Ibidem, p. 11-12.4 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1997, p. 461-462.

43

Privindu-i pe naţional-ţărănişti şi liberali drept cei mai periculoşi adversari ai lor,

comuniştii le-au făcut viaţa din ce în ce mai grea. Conducătorii naţional-ţărănişti şi

liberali vor fi supuşi unor hărţuieli continue în cadrul adunărilor publice şi unor atacuri de

o violenţă extremă în presa comunistă, împiedicându-i efectiv să desfăşoare o activitate

normală din punct de vedere politic. Arestările oponenţilor politici au continuat

neîntrerupt iar fenediştii au desfiinţat cu forţa cluburile politice naţionale-ţărăniste şi

liberale din Bucureşti şi din provincie1. În acelaşi timp, s-a extins practica percheziţiilor

iar Serviciul Special de Informaţii urmărea îndeaproape activitatea partidelor şi oamenilor

politici din opoziţie. În ţară a început să-şi facă loc un sentiment de nesiguranţă privind

libertatea personală, de teamă pentru eventualele represiuni guvernamentale.

Paralel cu aceste acţiuni de nimicire a opoziţiei, comuniştii au urmărit să-şi

sporească efectivele, primind în rândurile lor pe foşti legionari sau reprezentanţi ai

minorităţii maghiare şi evreieşti. La sfârşitul lui septembrie, profesorul P.P. Panaitescu,

fost director al ziarului legionar „Cuvântul”, şi alţi 340 de legionari notorii semnează cu

Partidul Comunist din România o convenţie de colaborare, organizându-şi propria

mişcare comunistă: „Socialiştii creştini”. De asemenea, în luna octombrie a avut loc la

Ministerul Afacerilor Interne o întâlnire secretă între Teohari Georgescu şi o delegaţie de

legionari condusă de Nicolae Petraşcu (locţiitor al lui Horia Sima), sosit direct din

Germania, unde se refugiase în ianuarie 1941, după eşecul „rebeliunii”. În cursul acestor

convorbiri s-a ajuns la un pact de colaborare între Garda de Fier şi Partidul Comunist din

România: guvernul nu va porni acţiuni penale contra legionarilor care se vor pune la

dispoziţia Partidului Comunist. Petraşcu va furniza protectorilor săi „trupe de şoc sau

terorişti care să ajute la suprimarea oricărei rezistenţe politice”2. În acelaşi sens, delegaţia

americană din Bucureşti a primit rapoarte conform cărora sute de foşti legionari, care au

fugit în Germania după ce România a început să lupte alături de Cei Trei Aliaţi, au fost

aduşi înapoi de către sovietici pentru a acţiona tot ca trupe de şoc. Mulţi dintre legionari

au fost promovaţi în structurile de conducere ale Partidului Comunist şi ale aparatului de

stat. Alături de foşti legionari, în Partidul Comunist s-au înscris şi mulţi lideri ai evreilor

sau maghiarilor, care au militat împotriva forţelor naţionale româneşti, încadrate în

partidele „istorice”. Aceştia, schimbându-şi rapid „culoarea politică” şi sesizând 1 Keith Hitchins, op. cit., p. 515-516.2 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 390-391.

44

„dincotro bate vântul”, au ocupat funcţii de conducere în sat şi în aparatul de propagandă,

folosit ca mijloc de discreditare a forţelor cu adevărat democratice.

Odată cu acţiunile de cooptare a noi membri, conducătorii comunişti şi-au

concentrat atenţia asupra creării unui partid disciplinat. În acest sens, a fost convocată la

Bucureşti prima Conferinţă Naţională a Partidului Comunist Român (16-21 octombrie

1945) care a stabilit principiile fundamentale pentru transformarea socialistă a României.

A fost adoptat un amplu program de acţiune în toate domeniile vieţii economice, sociale

şi politice, stabilindu-se, de asemenea, linia strategică şi tactică a partidului în acel

context istoric. Delegaţii partidului au ales un Comitet Central din care făceau parte:

Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Ioan Chişinevski (alias Roitman),

Miron Constantinescu, Constanţa Crăciun, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Ioan

Gheorghe Maurer, Chivu Stoica, Lucreţiu Pătrăşcanu şi alţii1. De asemenea, s-a constituit

un Birou Politic în care mai intrau, alături de Gheorghiu-Dej, în calitate de secretar

general (de fapt el fusese desemnat încă din ianuarie de I.V. Stalin, cu prilejul

convorbirilor particulare), Ana Pauker şi Teohari Georgescu. Lucreţiu Pătrăşcanu,

Ministrul Justiţiei, cu toate că se bucura de sprijin larg în cercurile de intelectuali ai

partidului, nu a fost ales, în mod surprinzător, în nici o funcţie înaltă de partid. Deşi era

ataşat programului comunist şi nu a ridicat nici un fel de obiecţii faţă de metodele folosite

de partid pentru a elimina opoziţia şi a-şi consolida controlul asupra ţării, Pătrăşcanu a

fost suspectat de către colegii săi şi în special de către Moscova că era înclinat mai curând

să conducă decât să se supună.

Obiectivul esenţial, imediat şi de perspectivă al Partidului Comunist, expus de

însuşi Gheorghiu-Dej în raportul său ca prim-secretar prezentat Conferinţei, era

edificarea unui stat comunist român bazat pe tradiţiile mişcării comuniste româneşti si pe

condiţiile “istorice” din România, dar şi pe principii general-valabile ala marxism-

leninismului. În acelaşi raport prezentat Conferinţei, Gheorghiu-Dej exprima poziţia

guvernului faţă de partidele “istorice”: „cu puţin înainte de prima aniversare a lui 23

august, reacţiunea, reprezentată prin partidele <<istorice>>, în frunte cu Maniu şi

Brătianu, sprijinită de rege în ţară şi de unele cercuri reacţionare din străinătate, a încercat

printr-o manevră brutală să răstoarne guvernul. Hotărârea neclintită şi perfect unitară a

1 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 118.

45

întregului guvern, sprijinit de masele populare de la oraşe şi de la sate, în frunte cu clasa

muncitoare, hotărâre care a consolidat poziţia guvernului atât în ţară cât şi în străinătate,

poziţia fermă a Uniunii sovietice la conferinţa de la Londra, au zădărnicit planurile

reacţiunii. Lupa unită a poporului strâns legat de guvernul său, va îngropa pentru

totdeauna aceste planuri”1.

Este semnificativ de observat faptul că în documentele Conferinţei nu s-a făcut

nici o referire la perspectiva construirii socialismului în România, ci s-a insistat pe ideea

edificării unei societăţi democratice moderne. Având în vedere că partidul nu era oficial

la putere, iar principiile enunţate în octombrie 1945 erau exprimate doar ca planuri,

semnificaţia lor potenţială a fost ignorată sau minimalizată de observatorii politici

contemporani. În declaraţii sau documente nu se menţiona nimic despre colectivizare,

care are ţelul suprem al politicii agrare comuniste, şi nici despre alte propuneri

împovărătoare care cu siguranţă ar fi îndepărtat populaţia, într-un moment când lupta

pentru putere nu era încă câştigată. De fapt, Partidul Comunist a dat o asigurare de care

avea mare nevoie populaţia tot mai temătoare: dacă el va veni la putere, atunci se vor

înfăptui schimbări compatibile cu interesele istorice ale românilor. În ceea ce priveşte

raporturile cu sovietici, Gheorghiu-Dej se dovedise o unealtă docilă în menţinerea unui

front românesc pentru operaţiunile şi planurile ruşilor în România. Puterea lui reală în

cadrul partidului era limitată de dependenţa sa de Moscova şi de includerea în Biroul

Politic al Comitetului Central a unor elemente verificate de Moscova, ca Ana Pauker şi

Vasile Luca. Legitimarea poziţiei sale de Secretar General la o conferinţă generală a

Partidului Comunist, a fost, fără îndoială, un act de o importanţă politică majoră,

Gheorghiu-Dej ca şi Petru Groza fiind utili Uniunii Sovietice pentru că erau numai

conducătorii formali ai statului român. Aceste „marionete” puteau fi folosite pentru a

respinge atacurile opoziţiei şi ale puterilor din Vest, care susţineau, fără a greşi, că

România devenise o „provincie” a Rusiei, condusă de străini ostili aspiraţiilor

democratice şi interesului naţional al poporului român2.

În timp ce americanii şi britanicii evitau să aibă întâlniri cu regele pentru că

iniţiativa lor de schimbare constituţională se arăta a fi un eşec din lipsa mijloacelor

efective de a o impune, sovieticii se dovedeau extrem de amabili cu suveranul României.

1 Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. IV..., p. 148-149.2 Stephen Fischer-Galaţi, op. cit., p. 124-125.

46

La 25 octombrie, ziua sa de naştere, Mihai a primit „o maşină încărcată cu cadouri din

partea lui Susaikov. Pachetele acopereau complet podeaua biroului regelui şi conţineau

ciocolată, ţigări, băuturi fine, conserve, sticle de vin de calitate despre care generalul ştia

că îi plăceau regelui. Erau de asemenea, sticle de parfum pentru regina-mamă”1. Însă

toate aceste acţiuni ale sovieticilor au rămas fără efect, regele rămânând ferm pe poziţii.

În rândul Frontului Naţional-Democrat s-au ivit disensiuni imediat după

întoarcerea delegaţiei române de la Moscova. Gheorghe Tătărăscu a încercat să

exploateze în favoarea lui această vizită şi de aceea, la 15 septembrie, cu ocazia întâlnirii

Consiliului de Miniştri, el a pus pentru prima dată în discuţie condiţiile rămânerii sale în

coaliţie. El a pus accentul în special pe respectarea legalităţii şi pe desfăşurarea de

consfătuiri între partenerii de la putere, limitându-se, pentru moment, la nivelul acestor

declaraţii formale2. F.N.D.-ul s-a confruntat şi cu opoziţia partidelor conduse de Iuliu

Maniu şi Dinu Brătianu. În special Iuliu Maniu insista pe lângă americani pentru măsuri

efective menite a rezolva favorabil greva regală. Într-o întâlnire avută la 16 septembrie cu

Scuyler şi cu Charles E. Hulick (consilier al Departamentului de Stat în România), Maniu

a formulat observaţii critice la adresa americanilor. Maniu demonstra că Marea Britanie

şi Statele Unite au susţinut numai formal forţele democratice şi spunea că greva regală

este ultima criză în care Puterile Vestice puteau adopta o poziţie fermă. El propunea şi

câteva măsuri care ar fi trebuit întreprinse pentru rezolvarea crizei: obţinerea demisiei

guvernului Groza şi înlocuirea lui cu un Cabinet de tehnicieni sau cu o coaliţie în care

Ministerele de Război şi de Interne să nu aibă apartenenţă politică; renunţarea la

rechiziţionarea de alimente în favoarea trupelor sovietice de ocupaţie şi efectuarea de

demersuri pentru evacuarea ţării de către acestea; grăbirea soluţionării crizei deoarece

comuniştii îşi consolidau poziţia în ţară prin subordonarea totală a poliţiei, jandarmeriei şi

armatei3.

Într-o declaraţie dată ziariştilor străini la 21 septembrie, preşedintele P.N.Ţ. se

lansa într-o controversă cu Ministrul de Externe sovietic, Viaceslav Molotov, care

susţinuse într-un interviu legitimitatea guvernului Groza. Maniu arăta că guvernul fusese

demis constituţional pentru modul arbitrar în care se instalase şi îşi exercita puterea,

1 Arthur Gould Lee, op. cit., p. 212.2 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 352-355.3 C.V.R. Schuyler, op. cit., p. 104-106.

47

insistând asupra nereprezentativităţii sale. El susţinea că puterea executivă în stat era

inexistentă odată cu dezarmarea armatei şi îndepărtarea unei bune părţi a poliţiei şi că

legile nu erau respectate. Se arăta că în acest climat social-politic tensionat, se impusese

cenzura, libertăţile publice fiind desfiinţate şi că o mare parte din reprezentanţii opoziţiei

fuseseră arestaţi şi chiar trimişi în lagăre. Maniu susţinea că Uniunea Sovietică dădea

indicaţii clare privitoare la alcătuirea legii electorale în aşa fel încât să fie defavorizată

opoziţia democratică, iar toate acestea însemnau „un amestec direct în treburile interne

ale României”1.

La 19 octombrie a avut loc prima întâlnire între delegaţii americani din Comisia

Aliată de Control C.V.R. Schuyler şi Burton Berry şi un lider al Partidului Comunist din

România, în persoana Anei Pauker. În discuţia avută, cei doi americani apreciau ca fiind

bune un număr mare de reforme introduse de Cabinetul Groza, adăugând că nu doreau ca

România să revină la guvernele „necinstite pe care le avusese înainte de război”. Dar ei

au arătat că nu putea fi conceput un „guvern democratic de largă reprezentare în care să

nu participe Maniu, Brătianu şi adepţii lor”2.

Fără a ţine cont de protestele regelui şi ale opoziţiei, guvernul a continuat acţiunea

de înfeudare a ţării faţă de Moscova. Faptul a ieşit pregnant în evidenţă la 7 noiembrie

(aniversarea revoluţiei bolşevice din Rusia), când drapele roşii au acoperit Capitala şi alte

localităţi şi s-au ţinut întruniri în cinstea acestui eveniment, această zi fiind declarată

sărbătoare naţională3. Temându-se de demonstraţii ale opoziţiei democratice prilejuite de

onomastica regelui din ziua următoare, Ministrul de Interne a efectuat „numeroase

arestări” şi a transmis un ordin telefonic urgent tuturor Inspectoratelor Regionale de

Poliţie în care cerea luarea de măsuri pentru împiedicarea manifestaţiilor de stradă cu

caracter monarhist şi supravegherea întreprinderilor, instituţiilor şi şcolilor4. Însă tineretul

democratic vedea în ziua de 8 noiembrie ocazia organizării unei mari demonstraţii

împotriva comunismului, apelându-se la Maniu pentru sprijin, care admitea doar o

participare individuală a membrilor naţional-ţărănişti la manifestaţii. În schimb,

1 Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc. Documente. 1926-1947, volum alcătuit de Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Alexandru Cebuc, Bucureşti, Editura Arc 2000, 1994, p. 247-250. În continuare Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc. Documente.2 C.V.R. Schuyler, op. cit., p. 232.3 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 213.4 Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice…, p. 222.

48

organizaţiile partidului au fost oprite „să pregătească sau să afişeze pancarte sau orice

semn exterior care ar da înfăţişarea unei participări oficiale a partidului la manifestaţie.

Aceasta nu trebuie tulburată prin nici o afirmare corporativă sau politică”, ci să rămână

exclusiv „populară şi naţională”. Cu toate aceste precauţii din partea conducerii naţional-

ţărăniste, la 7 noiembrie, spre a deveni mai convingători, „studenţii entuziaşti şi iubitori

ai regelui” au lansat manifeste în care spuneau: „Vă cheamă Maniu! Vă cheamă

Brătianu!”1. De asemenea, ziarul „Ardealul”, editat de Anton Ionel Mureşan, un

colaborator a lui Maniu, a făcut un apel către „toată suflarea românească” de a fi prezentă

în Piaţa Palatului din Bucureşti pentru „a-şi manifesta dragostea, devotamentul şi

neclintita încredere” în regele Mihai I2.

Măsurile preventive ale guvernului nu au putut împiedica manifestaţiile din ziua

de 8 noiembrie care au avut loc în Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Craiova, Brăila, Giurgiu

etc. Cea de la Bucureşti a fost considerată cea mai mare manifestaţie anticomunistă din

Europa de Est de la încheierea războiului, fiind organizată de tineretul studenţesc liberal

şi naţional-ţărănist. Roy Melbourne transmitea la Washington că, încă de la ora 10, a

ocupat o poziţie avantajoasă în zona hotelului Athénee Palace pentru a urmări

demonstraţia ce se anunţa. A observat „un grup de oameni cărând pe umerii lor un ofiţer

american până la uşa hotelului şi ovaţionând în timp ce mergeau”. Un corespondent de

presă în uniformă britanică „a trecut prin piaţă spre hotel însoţit de un grup de oameni

care ovaţionau, iar pe la ora 10:45 maşina generalului Schuyler, oprită pentru scurt timp

în faţa hotelului, a fost înconjurată de mulţimea ce ovaţiona”3. Generalul Susaikov raporta

în aceiaşi zi la Moscova: „Ziariştii englezi şi străini s-au aflat în locurile de concentrare

ale demonstranţilor. De la balconul hotelului, englezii şi americanii salutau pe

demonstranţi”4. Prin aceste acţiuni, participanţii la demonstraţie îşi exprimau credinţa că

englezii şi americanii îi vor ajuta pe români să scape de dominaţia comunistă, vesticii

fiind văzuţi ca salvatorii României.

Coloana manifestanţilor s-a deplasat pe bulevardul I.C. Brătianu (astăzi Nicolae

Bălcescu), Piaţa Universităţii, Calea Victoriei, având ca punct terminus Piaţa Palatului.

1 Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc. Documente, p. 264-265.2 Ioan Lăcustă, op. cit., p. 107.3 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 395.4 Misiunile lui A.I. Vâşinski în România, p. 208.

49

Cu toate că încă de dimineaţă guvernul a luat măsuri pentru păstrarea liniştii în piaţă,

plasându-şi acolo unităţi ale diviziei Tudor Vladimirescu, jandarmi, gardieni publici şi un

batalion special, la ora 11 Piaţa Palatului era plină de oameni. Manifestanţii purtau

pancarte pe care erau scrise lozincile: „Regele şi Patria”, „Maniu şi Brătianu”, „P.N.Ţ. şi

P.N.L.”, „Jos teroarea”, „Libertate” iar oratorii improvizaţi ţineau discursuri de pe soclul

statuii lui Carol I. Între timp, din iniţiativa guvernului, au fost trimise în piaţă mai multe

camioane cu muncitori înarmaţi cu răngi de fier, care, proliferând injurii împotriva lui

Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, au provocat încăierări şi busculade. Aceste fapte au fost

primite cu indignare de manifestanţii care s-au năpustit asupra camioanelor, câteva dintre

ele fiind răsturnate şi incendiate şi agresorii imobilizaţi. Însă, au intervenit agenţi înarmaţi

care, prin focuri de armă trase asupra demonstranţilor, au făcut victime. De asemenea,

unii manifestanţi care au încercat să intre în clădirea Ministerului de Justiţie, au fost

respinşi de jandarmii de aici cu focuri de armă, înregistrându-se morţi şi răniţi. La

începutul după-amiezii, divizia Tudor Vladimirescu a „curăţat” piaţa iar demonstranţii au

continuat să lupte pe străzile laterale. Odată cu sosirea spre seară a generalului sovietic

I.Z. Susaikov în Piaţa Palatului, acţiunile au scăzut în intensitate1.

În noaptea de 8 spre 9 noiembrie, guvernul Groza şi-a dat încă odată la o parte

„masa democratică”, arestând sute de persoane, între care s-au aflat naţional-ţărănişti şi

liberali, sub acuzaţia de participare la acţiuni antistatale cu caracter fascist. Au fost

arestaţi, în special, lideri locali ai partidelor „istorice”, ca Ilie Lazăr, indezirabil

comuniştilor pentru că se afla în fruntea unei organizaţii muncitoreşti opusă F.N.D..

Comuniştii au încercat să folosească incidentele în propriul lor avantaj, aruncând întreaga

vină pe liderii „fascişti” şi „reacţionari” ai partidelor tradiţionale şi anunţând că vor lua

măsuri împotriva acestora2. De asemenea, tot din iniţiativa Partidului Comunist şi a

guvernului, în zilele următoare s-au desfăşurat „adunări populare” de condamnare a

manifestaţiei din 8 noiembrie.

Analizând evenimentele, Biroul Politic a Comitetului Central al Partidului

Comunist a apreciat că hotărârea luată de guvern de a declara ziua de 8 noiembrie ca

lucrătoare nu fusese respectată. Se aprecia că principala vină aparţinea Ministrului

Educaţiei Naţionale, Ştefan Voitec (social-democrat) care nu a fost ascultat de 1 Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 263-283.2 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 120.

50

subordonaţi. De asemenea, s-a constatat că iniţiativa lui Gheorghe Stoica, Secretarul

Comitetului judeţean de partid Ilfov, de a aduce muncitorii cu camioanele în Piaţa

Palatului ar fi putut avea consecinţe catastrofale, Gheorghe Gheorghiu-Dej declarând

chiar că prin această acţiune se făcuse jocul adversarilor guvernului. Secretarul General al

Partidului Comunist a afirmat că manifestaţia nu ar fi fost organizată dacă liderii celor

două partide „istorice” „nu ar fi avut garanţii din partea cercurilor anlgo-americane” şi a

apreciat că, dacă manifestanţii „ar fi avut ceva trupe militare organizate, ar fi putut ocupa

mai toate instituţiile publice, ar fi putut trece mai repede la arestarea noastră, decât noi la

arestarea lor. Asta este părerea mea. Nu eram siguri deloc de armată”1. Gheorghiu-Dej îşi

exprima aceiaşi poziţie şi cu ocazia şedinţei Consiliului Frontului Naţional-Democrat din

10 noiembrie2, declarând că loialitatea armatei ar putea fi obţinută „dând posturile de

comandă în mâna unora în care noi avem deplină încredere”. Slăbiciunea armatei a fost

observată şi de generalul I.Z. Susaikov în raportul trimis lui Stalin asupra evenimentelor

petrecute la Bucureşti, el recunoscând că guvernul nu a avut încredere în ostaşii români,

folosind pentru răspândirea manifestanţilor două companii din divizia Tudor

Vladimirescu3.

Partidul Social-Democrat, deşi făcea parte din F.N.D., şi-a exprimat dezacordul

faţă de metodele folosite de guvern la 8 noiembrie. Astfel, Ion Burcă, subsecretar de stat

la Ministerul de Interne, a comentat că vina pentru vărsările de sânge aparţinea lui

Teohari Georgescu „care a trimis camioanele cu muncitori să spargă manifestaţia şi să

împrăştie pe cei care voiau să se adune”, deşi Gheorghe Tătărăscu îl sfătuise să nu

intervină. Constantin Titel-Petrescu a avut o poziţie şi mai radicală, considerând că „ziua

de 8 noiembrie 1945 va rămâne o victorie a partidelor istorice faţă de guvern şi Partidul

Comunist”4.

La 10 noiembrie, Ministerul de Interne a dat publicităţii un comunicat în care se

afirma că manifestaţia fusese organizată de liderii Partidului Naţional-Ţărănesc şi

Partidului Naţional-Liberal cu scopul de a răsturna guvernul „legal” al ţării5. La rândul

lor, naţional-ţărăniştii şi liberalii au ţinut să precizeze că nu organizaseră şi nu 1 Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. IV..., p. 150.2 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 417-419.3 Ibidem, p. 400.4 Ibidem, p. 433-434.5 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 121.

51

participaseră la actele de violenţă din 8 noiembrie, susţinând că lupta lor era exclusiv

legală şi se desfăşura numai pe terenul politic. Mai mult, într-un comunicat semnat de

Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Lupu şi Mihai Popovici guvernul Groza era făcut

răspunzător pentru provocări şi vărsase de sânge, fiind respinse apoi acuzaţiile de

„atitudini ireverenţioase” la adresa U.R.S.S. şi de antisemitism1.

La adunarea de protest din 12 noiembrie, desfăşurată la Bucureşti, a fost adoptată

o moţiune în care se cerea pentru prima dată „imediata dizolvare a partidelor Naţional-

Ţărănesc manist şi Naţional-Liberal brătienist, organizaţii ale tuturor rămăşiţelor fasciste

şi huliganice de tot felul”2. De asemenea, prin telegrame adresate regelui se cerea:

„dizolvarea imediată a celor două partide de sub conducerea lui Maniu şi Brătianu, care

din nou au îndoliat ţara noastră prin vărsare de sânge nevinovat şi pedepsirea lor

exemplară” (Comisia locala a sindicatelor unite din Tecuci), „imediata arestare şi

trimitere a lor în judecată Tribunalului Poporului” (Consiliul Frontului Naţional

Democrat din Rădăuţi)3. Guvernul dezlănţuise împotriva Naţional-Ţărăniştilor şi

Liberalilor o adevărată teroare pentru a le da o lovitură zdrobitoare. Se efectuează

descinderi şi percheziţii chiar şi la locuinţa lui Iuliu Maniu, ale cărui acte personale

fuseseră răvăşite şi chiar sustrase de agenţi ai Poliţiei Secrete. Preşedintele P.N.Ţ. fusese

umilit în acest fel pentru prima dată în întreaga sa viaţă de om politic. În acelaşi timp,

aproximativ 600 de arestaţi erau supuşi la torturi şi ameninţări în clădirea Ministerului de

Interne şi în cazărmile diviziei Tudor Vladimirescu, încercându-se smulgerea de mărturii

false prin care să se demonstreze vinovăţia lui Dinu Brătianu şi a lui Iuliu Maniu în

organizarea tulburărilor de la 8 noiembrie. Generalul american Schuyler credea, la 17

noiembrie, că liderii partidelor „istorice” puteau fi arestaţi, împotriva lor strângându-se

probe contrafăcute conform cărora, împreună cu americanii, s-ar fi angajat într-o

conspiraţie antidemocratică4.

La cererea americanilor, generalul Susaikov a convocat o şedinţă comună a

Comisiei Aliate de Control, la 10 noiembrie, pentru discuţii asupra tulburărilor. Schuyler

şi Berry au cerut în cadrul şedinţei numirea unei comisii formată din ofiţeri britanici, ruşi

1 Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc. Documente, p. 263.2 Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. IV..., p. 437.3 Ibidem, p. 437-438.4 C.V.R. Schuyler, op. cit., p. 246, 250.

52

şi americani care sa ancheteze vărsările de sânge, dar sovieticii au respins această

propunere pe motiv că o asemenea investigaţie ar reprezenta un amestec în treburile

interne ale României. Mai mult, susţinătorii comuniştilor din România au declarat că

numai Înaltul Comandament Sovietic ar putea face o anchetă în acest sens. De asemenea,

sovieticii au respins şi ideea unei comisii mixte care să ancheteze bătăile şi torturile care

aveau loc în interiorul Ministerului de Interne dar au autorizat desfăşurarea adunării de

protest din 12 noiembrie la care s-a cerut dizolvarea partidelor de opoziţie1.

Manifestaţia de la 8 noiembrie a demonstrat că simpatia poporului faţă de

acţiunea constituţională a monarhului era la cote maxime, în timp ce guvernul beneficia

de o impopularitate flagrantă. Demonstraţia a fost un prilej de respingere a metodelor de

guvernare comuniste, un vot de neîncredere acordat de populaţie guvernului. S-a încercat,

de asemenea, să se arate Marilor Puteri Occidentale care era poziţia românilor faţă de

guvernul Groza, care suprimase libertăţile democratice ale cetăţenilor. Însă, Cabinetul

Groza, prin campania de teroare dezlănţuită împotriva partidelor „istorice” după

consumarea demonstraţiei, a făcut încă un pas important pe calea obiectivului său de

scoatere din viaţa politică a celor două formaţiuni democratice.

La o întâlnire avută la 8 decembrie cu Iuliu Maniu, C.V.R. Schuyler a examinat

împreună cu acesta modalităţile de contracarare a expansiunii sovietice. Încă de la 21

noiembrie, Maniu formula cereri prin care solicita S.U.A. să adopte „o linie mult mai

fermă” faţă de ruşi pentru oprirea terorii împotriva adepţilor săi şi să acorde azil lui Ilie

Lazăr şi fiicei sale. El cerea, de asemenea, să se iniţieze de către Comisia Aliată de

Control o cercetare tripartită a evenimentelor de la 8 noiembrie, dar, după cum am văzut,

sovieticii au refuzat categoric o asemenea propunere. Însă Washingtonul a refuzat să

acorde „garanţii” lui Maniu, care nu era deloc optimist. Preşedintele P.N.Ţ. era de părere

că americanii ar trebui să fie mult mai „duri” cu sovieticii, el având chiar informaţii că se

pregătea scoaterea în afara legii a partidelor de opoziţie. În eventualitatea în care partidul

său ar fi fost interzis, Maniu era dispus să-şi continue activitatea în clandestinitate, cu

toate riscurile implicite ale acţiunii2.

Dar, în ultimă instanţă, evoluţia situaţiei din România, ca şi din celelalte ţări aflate

în zona de influenţă sovietică, depindea de poziţia Marilor Puteri Occidentale. Pentru a 1 Ibidem, p. 245, 247, 249.2 Ibidem, p. 262-263.

53

salva aparenţele democratice, Secretarul de Stat James Byrnes i-a propus preşedintelui

Truman trimiterea la Bucureşti şi Sofia a unui ziarist cu scopul de a se informa asupra

situaţiei politice de acolo. Preşedintele Truman l-a ales pentru misiunea specială pe unul

dintre cei mai cunoscuţi, cinstiţi şi democraţi gazetari ai S.U.A.: Mark Ethridge,

directorul ziarului „Louisville Courier-Journal” din Missouri. În cartea sa Speaking

Franckly (Spunând lucrurilor pe nume), Byrnes arata: „Eu doream să mă încredinţez că

părerile noastre asupra condiţiilor din aceste ţări nu se bazau pe informaţii eronate sau pe

prejudecăţi”, acest fapt demonstrând o neîncredere ciudată faţă de reprezentanţii militari

şi politicii pe care îi aveau Statele Unite în România şi Bulgaria. Ethridge, care susţinuse

în mod activ prietenia cu Uniunea Sovietică şi pe care Byrnes îl caracteriza drept „un

liberal proeminent”, era, mai presus de toate, un caracter integru1.

Mark Ethridge era aşteptat la Bucureşti în jurul datei de 8 noiembrie, dar el, după

ce a vizitat Bulgaria, a plecat la Moscova, fără a fi prezent la manifestaţiile prilejuite de

onomastica regelui. El a sosit în România abia la 19 noiembrie, având discuţii cu

reprezentanţii de seamă ai vieţii politice româneşti, fie ei de la putere sau din opoziţie şi

cu Mihai I. La 21 noiembrie, Erthridge, însoţit de Schuyler şi Berry, a fost primit de rege

la Sinaia. Suveranul s-a referit la evenimentele de la 23 august 1944, la vizita lui Vâşinski

din februarie-martie 1945 şi la decizia sa de a intra în grevă. Mihai „a subliniat în special

faptul că guvernul Groza este acum ilegal”, totul depinzând de cei Trei Aliaţi „întrucât ei

au fost solicitaţi de rege conform Declaraţiei de la Yalta să îl ajute la formarea unui

guvern reprezentativ”. Suveranul a declarat că guvernul nu trebuie să organizeze alegeri

pentru că acestea vor fi cu siguranţă fraudate2.

Ethridge i-a întâlnit pe liderii Partidului Naţional-Liberal-Brătianu la 25

noiembrie. La întrevederea cu preşedintele Dinu Brătianu, americanul a primit câteva

documente care sintetizau punctul de vedere al P.N.L. faţă de problemele politice din

România. Referindu-se la maniera în care a fost impus guvernul Petru Groza la 6 martie,

preşedintele P.N.L. a arătat că el l-a sfătuit pe rege să accepte Cabinetul procomunist în

speranţa că va apărea ulterior o şansă pentru a-l schimba. Dinu Brătianu era convins că,

până la retragerea trupelor sovietice din Româniam, nu putea fi vorba de guvern

1 Apud, Alexandru Cretzianu, op. cit., p. 169-170.2 C.V.R. Schuyler, op. cit., p. 253.

54

reprezentativ sau de alegeri libere1. În discuţia cu dizidentul Gheorghe Tătărăscu, de la 21

noiembrie, Mark Ethridge a aflat că guvernul era rezultatul unui compromis şi că partidul

Ministrului de Externe şi-a păstrat programul politic. Vicepreşedintele Consiliului de

Miniştri a adăugat că Brătianu şi Maniu nu aveau loc în guvern pentru că primul „a rămas

cu un grup de bătrâni venerabili având legături cu Banca Naţională dar care nu înţeleg

politica zilei” iar al doilea era „un om al distrugerii”2.

Până la 29 noiembrie, când a părăsit România, Ethridge s-a mai întâlnit cu Barbu

Ştirbey, Grigore Niculescu-Buzeşti, Constantin Titel-Petrescu, Iuliu Maniu, Ion

Mihalache şi alţii. Cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, ziaristul american s-a întâlnit la 18

noiembrie, prezentând interlocutorilor săi ce a constatat în România. A spus că guvernul

Groza nu e nici reprezentativ, nici democratic, că foloseşte metode de teroare şi că

alegerile organizate de acesta nu vor fi libere3.

După ce a ascultat nu mai puţin de 300 de martori, Ethridge a elaborat un raport în

care a prezentat adevărata stare de lucruri din România, demonstrând veridicitatea

informaţiilor transmise la Washington de Schuyler şi Berry. El a tras concluzia că, atât

guvernul de la Bucureşti, cât şi cel de la Sofia, sunt dominate de comunişti şi că partidele

tradiţionale, care dominaseră scena politică până atunci, erau excluse de la guvernare4. Cu

alte cuvinte, Ethridge a scos în evidenţă faptul că cele două guverne nu respectau

stipulaţiile Declaraţiei de la Yalta. Prin acest raport se aducea o critică aspră la adresa

politicii sovieticilor în Balcani, iar publicarea lui imediată ar fi produs o adâncă impresie

în opinia publică americană şi mondială care continuau să fie optimiste în privinţa

perspectivelor colaborării cu Uniunea Sovietică.

Raportul, care nu a fost publicat niciodată, a fost cunoscut de preşedintele Truman

abia în ianuarie 1946, după ce România fusese cedată definitiv Uniunii Sovietice iar

vinovat de această situaţie este James Byrnes. Lui i-a fost înmânat raportul de către

Ethridge personal la Moscova pe data de 7 decembrie 1945 şi, la rândul său, Secretarul de

Stat i l-a prezentat lui Molotov. Ministrul de Externe sovietic nici nu a dorit să-l citească,

semn că sovieticii cunoşteau adevărata stare de lucruri din România. Atunci când Byrnes

1 Şerban Rădulescu–Zoner (coordonator), Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Apostol Stan, Dumitru Şandru, op. cit., p. 272-273.2 Ibidem, p. 282-283.3 C.V.R. Schuyler, op. cit., p. 257.4 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948…, p. 106-108.

55

i-a spus lui Stalin că va fi obligat să publice raportul, acesta i-a replicat că în acest caz îl

va pune pe ziaristul Ilya Ehrenburg să facă un raport contrar, „ameninţare” care pare să fi

fost de ajuns pentru a-l face pe Secretarul de Stat să întârzie cu o lună predarea raportului

preşedintelui Truman1. De fapt, Byrnes începuse să se îndoiască de linia dură pe care o

urmase până atunci şi avea în vedere o soluţie de compromis cu sovieticii. În acest sens, a

doua zi după Ziua Recunoştinţei, el a trimis un mesaj ruşilor cerând ca o întâlnire a

miniştrilor de externe să aibă loc la Moscova înainte de Crăciun2.

Soluţionarea cât mai rapidă a crizei era cerută şi de zvonul că guvernul Groza

dezbătea ideea de scoatere în afara legii a partidelor naţional-ţărănesc şi liberal. Se

vehiculau, de asemenea, planuri privind instalarea unei regenţe iar ex-regele Carol

încerca să se întoarcă în Europa cu ajutorul ruşilor şi al comuniştilor români. Regele

Mihai era şi el foarte obosit şi realiza că şansele să demită guvernul Groza erau mici3. Şi

britanicii deveneau tot mai reticenţi în a urma linia dură de la început a Washingtonului.

O minută a Forreign Office-ului de la începutul lunii decembrie constata: „Este deja

perfect clar că ruşii sunt pregătiţi să aibă un scandal serios public cu noi ca rezultat al

sprijinului lor pentru guvernul Groza. Dacă sunt sau nu pregătiţi să rişte mai mult decât

aceasta nu ştim dar pare perfect că nu putem merge mai departe”4.

În România, timpul trecea şi greva regală nu îşi atingea obiectivul urmărit.

Gheorghe Zane, fruntaş naţional-ţărănist, aprecia că încercarea suveranului de a demite

guvernul Groza „a fost o naivitate. Viaţa politică se desfăşura după un program alcătuit

de sovietici, în a căror zonă de dominaţie căzuserăm”5. Comuniştii beneficiau de sprijinul

necondiţionat al Moscovei dar aveau tot mai mari probleme cu formaţiunile din interiorul

guvernului. Cu toate că au decis să rămână în guvern, la Conferinţa Generală din 1-3

decembrie, social-democraţii au dat o puternică lovitură ideii de Front Unic Muncitoresc.

Titel-Petrescu şi suporterii săi au decis să candideze în alegerile parlamentare care se

profilau pe liste separate de cele ale F.N.D.-ului şi să încerce să găsească sprijin pentru

propriul lor program politic6. Social-democraţii nu doreau să intre într-o alianţă electorală

1 Radu Pisică, op. cit., p. 14-15.2 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 145.3 Ibidem, p. 146.4 Ibidem.5 Gheorghe Zane, Memorii. 1939-1974, Bucureşti, Editura Expert, 1997, p. 114.6 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 454-458.

56

cu comuniştii pentru că astfel ar fi riscat pierderea identităţii politice şi a influenţei pe

care o exercitau printre muncitori. Şi liberalii disidenţi ai lui Gheorghe Tătărăscu

manifestau tendinţe de independenţă faţă de guvernul Groza. La 16 decembrie, Gheorghe

Tătărăscu a ţinut un discurs la sala „Aro” din Capitală, conţinând elemente care

demonstrau interesul scăzut al membrilor partidului său faţă de o alianţă cu comuniştii. El

a insistat ca alegerile să fie ţinute curând, pentru a înlocui guvernul „provizoriu” Groza

cu un regim politic „definitiv şi democrat”. De asemenea, Tătărăscu credea că alegerile

trebuiau precedate de consultări electorale pentru alegerea administraţiei locale1.

Având în vedere toate aceste tendinţe de „independenţă”, însuşi Groza a fost

nevoit să recunoască existenţa unor tensiuni în cadrul Frontului Naţional Democrat. Într-o

cuvântare ţinută în faţa prefecţilor de judeţ la 17 decembrie, preşedintele Consiliului de

Miniştri a arătat că autoritatea guvernului fusese slăbită din cauza „unor anumite partide”

care căutau „succese iluzorii” printr-o acţiune independentă2.

Soarta guvernului Petru Groza a fost decisă la Conferinţa miniştrilor de externe ai

celor trei Mari Puteri de la Moscova, care a avut loc între 16-26 decembrie 1945. Primele

discuţii dintre James Byrnes si Molotov au fost la fel de infructuoase ca şi cele din

septembrie de la Londra, locţiitorul Comisarului Poporului pentru Afacerile Străine al

U.R.S.S. nefiind de acord cu propunerile Secretarului de Stat american care vizau

schimbarea guvernului Groza şi alegeri libere în România. La 21 decembrie, Byrnes

propunea în scris ca guvernele de la Sofia şi Bucureşti să fie reorganizate astfel încât „să

cuprindă toate elementele democratice importante”. La rândul său, Viaceslav Molotov

spunea că regele Mihai nu ar fi cerut vreodată asistenţă celor trei Mari Puteri pentru

instituirea unui nou guvern dacă nu ar fi fost instigat în acest sens de reprezentanţii

americani şi britanici din Comisia Aliată (Sovietică) de Control de la Bucureşti3. În aceste

condiţii, la 23 decembrie se cere o audienţa la Stalin care, cunoscând foarte bine dorinţa

lui Byrnes de a ajunge la un compromis, declară: „În cazul României s-ar putea să se facă

oarecare schimbări în guvernul Groza, care să satisfacă pe domnii Byrnes şi Bevin. De

exemplu, guvernul român ar putea eventual să fie convins să includă câte un reprezentant

1 Şerban Rădulescu-Zoner (coordonator), Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Apostol Stan, Dumitru Şandru, op. cit., p. 283.2 Keith Hitchins, op. cit., p. 515.3 Dinu C. Giurescu, Imposibila încercare…, p. 78-79.

57

al Partidului Naţional-Ţărănesc şi al Partidului Naţional-Liberal, cu excluderea lui Iuliu

Maniu, Dinu Brătianu şi Nicolae Lupu”1.

Cu toate că citise raportul lui Ethridge şi cunoştea declaraţiile preşedintelui

Truman, Secretarul de Stat american a acceptat pe loc propunerea perfidă a lui Stalin.

După discuţii ulterioare, s-a hotărât ca o delegaţie compusă din A.I.Vâşinski, Avarell

Harriman (ambasadorul S.U.A. în Uniunea Sovietică) şi Sir Archibald Clark-Kerr

(ambasadorul Marii Britanii în U.R.S.S.) să plece la Bucureşti pentru a duce la

îndeplinire deciziile luate la Moscova. În comunicatul oficial dat publicităţii se preciza că

„cele trei Mari Puteri sunt gata să dea M.S. regelui Mihai sfatul pe care l-a cerut în

scrisoarea sa din 21 august 1945 asupra lărgirii bazei guvernului român”, hotărându-se

lărgirea componenţei Cabinetului Groza prin cooptarea unui ministru fără portofoliu din

partea Partidului Naţional-Ţărănesc şi a unuia din partea Partidului Naţional-Liberal. De

asemenea, cele trei Mari Puteri „iau notă că guvernul român astfel reorganizat va declara

că alegeri libere şi nestingherite vor fi ţinute cât mai curând posibil, pe baza votului

universal şi secret. Toate partidele democratice şi antifasciste trebuie să aibă dreptul să ia

parte le aceste alegeri şi să prezinte candidaţi. Guvernul reorganizat va da asigurări cu

privire la acordarea libertăţii presei, a cuvântului, a religiei şi a asociaţiei”. Se mai preciza

că după îndeplinirea acestor condiţii, Statele Unite şi Marea Britanie se angajau să

recunoască guvernul Groza2.

Era clar că soluţia găsită la Moscova dezavantaja opoziţia democratică din

România şi slăbea poziţiile şi prestigiul regelui Mihai. Decizia de „cosmetizare” a

guvernului Groza avantaja net extrema stângă din România şi salva „obrazul” Statelor

Unite şi Marii Britanii. Acordul de la Moscova a reprezentat „pasul final” al sovieticilor

în obţinerea recunoaşterii de către Occident a dominaţiei lor în România3. Se marchează

astfel sfârşitul speranţelor Vestului de a crea o Românie democratică. Dacă acordul ar fi

fost respectat ad litteram, el ar fi reprezentat un mare triumf pentru Washington şi Londra

dar, aşa cum aveau să dovedească evenimentele,acesta le-a permis pur şi simplu Aliaţilor

Occidentali să-şi mascheze neputinţa şi chiar dezinteresul pentru această parte a lumii. De

asemenea, documentul, care era o sentinţă de moarte dată libertăţii din România, a

1 Nicolae Baciu, Agonia României…, p. 211.2 Radu Pisică, op. cit., p. 16-17.3 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 147.

58

aprobat în mod conştient şi fără echivoc tot ceea ce Uniunea Sovietică înfăptuise în ţara

noastră. Era foarte evident că noii miniştri necomunişti care urmau să fie incluşi în

guvern vor fi total neputincioşi. În acest sens, George F. Kennan, un observator constant

al scenei sovietice, nota în jurnalul său la vremea aceea: „Este absurd a se presupune că

avea să se schimbe ceva esenţial prin includerea a unuia sau doi miniştri necomunişti în

cabinetele ţărilor care aveau deja un sistem poliţienesc după modelul N.K.V.D.-ului

sovietic”1. De fapt, comunicatul oficial dat publicităţii la încheierea Conferinţei de la

Moscova prezenta câteva figuri de procedură democratică pentru a ascunde impunerea

dictaturii staliniste în România.

Trebuie remarcat faptul că James Byrnes a încheiat înţelegerea cu I.V.Stalin

privind România fără să-l ţină la curent şi să-l consulte pe preşedintele Harry S. Truman,

cu toate că ambasadorul american de la Moscova a protestat asupra aceste atitudini a

Secretarului de Stat. Preşedintele american a fost dezamăgit de prestaţia lui Byrnes la

Moscova, scriind în memoriile sale că „a devenit din abundenţă clar…că succesul…

conferinţei era nereal”. Mai mult, după ce a citit raportul lui Ethridge, într-o scrisoare

aspră la adresa lui Byrnes, preşedintele îşi exprima din nou frustrarea2. Dar nu se mai

putea face nimic, preşedintele Truman fiind pus în faţa faptului împlinit.

Conferinţa de la Moscova a fost primită cu multă încredere şi a dat mari speranţe

regelui si liderilor partidelor de opoziţie. Însă, la aflarea conţinutului comunicatului dat

publicităţii la sfârşitul conferinţei, opinia publică românească a rămas consternată pentru

că, prin îndemnul la rezistenţă, Washingtonul nu făcuse decât să amăgească pe români,

între altele compromiţând relaţiile regelui cu Moscova. Mai mult, misiunea politică

americană de la Bucureşti a privit convenţia ca pe o „vânzare” şi ameninţa să

demisioneze în masă în semn de protest3. Totuşi, partidele de opoziţie încercau o mică

satisfacţie întrucât Moscova părea că le recunoaşte ca formaţiuni politice democratice,

sperându-se, în acelaşi timp, ca Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu să nu mai fie consideraţi ca

iniţiatorii acţiunilor de la 8 noiembrie. Dacă opoziţia era în general sceptică în privinţa

rezultatelor conferinţei, guvernul Groza era foarte mulţumit de formula la care se

1 Apud, Mircea Ionniţiu, op. cit., p. 148.2 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 148.3 Ibidem.

59

ajunsese, mai mulţi membri săi exprimându-şi satisfacţia în cadrul şedinţei din 31

decembrie1.

Conform hotărârilor de la Moscova, o delegaţie formată din A.I.Vâşinski, Avarell

Harriman şi Archibald Clark Kerr a plecat spre Bucureşti cu un tren special, călătoria

până în capitala României durând trei zile. Mărturiile oficiale spun că cei trei nu s-au

întâlnit niciodată pe parcursul călătoriei cu trenul, dar Avarell Harriman a acordat un

interviu ziarului „New York Times” la moartea lui Vâşinski în care contrazice prima

afirmaţie. Harriman ar fi făcut o vizită in compartimentul demnitarului rus şi l-ar fi

întrebat ce procent crede că ar fi obţinut comuniştii dacă alegerile ar fi fost total libere.

Vâşinski i-ar fi răspuns cu „cinism” că „dacă se fac alegeri libere comuniştii nu vor avea

nici măcar 10 la sută. Dar cum alegerile le vom face noi şi ele nu vor fi libere, comuniştii

români vor avea 90 la sută, iar ceilalţi 10 la sută”2. Impopularitatea guvernului este

demonstrată şi de rezultatele unor alegeri-sondaj făcute de Ministerul de Interne în

noiembrie 1945, în trei comune. Votarea a fost făcută pe faţă, fiecare cetăţean anunţând

public opţiunea sa de îndată ce numele său era strigat. Din totalul de 10101 voturi,

Partidul Naţional-Ţărănesc obţinuse circa 57%, Naţional-Liberalii 33,4%, Social-

Democraţii 9% iar Partidul Comunist 0,40%3. Rezultă că în mediul rural, comuniştii nu

aveau decât un număr infim de susţinători. Frontul Plugarilor, care, la congresul din iunie

afirmase că avea în jur de un milion de aderenţi, nici măcar nu apare în alegerile-sondaj.

Reprezentanţii celor trei Mari Puteri au sosit la Bucureşti la 31 decembrie şi au

petrecut „un revelion rusesc” în compania, între alţii, a lui Petru Groza şi Gheorghe

Tătărăscu4. La 1 ianuarie 1946, cei trei au fost primiţi de rege la palatul Kiseleff. Mihai se

întorsese în capitală la 30 decembrie, pentru a adresa prin radio obişnuitul Mesaj de Anul

Nou. Suveranul a înţeles clar că guvernul Groza nu era obligat să demisioneze, acesta

urmând a fi completat doar cu un reprezentant al Partidului Naţional-Ţărănesc şi cu unul

al Partidului Naţional-Liberal. De asemenea, s-a subliniat faptul că alegerile trebuiau să

fie cu adevărat libere. Regele a fost satisfăcut de prevederile Conferinţei de la Moscova

dar a adăugat că doreşte ca guvernul completat de cei doi membri ai partidelor „istorice”

1 România. Viaţa politică în documente. 1945, p. 460-466.2 Nicolae Baciu, Yalta şi Crucificarea României…, p. 200.3 Dinu C. Giurescu, Imposibila încercare…, p. 363.4 România. Viaţa politică în documente. 1946, coordonator: Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1996, p. 86. În continuare: România. Viaţa politică în documente. 1946.

60

să aibă un caracter provizoriu până la alegeri şi a cerut „«neutralizarea» unor ministere,

ca de pildă Ministerul de Interne”1 pentru a garanta libertatea viitorului scrutin. Însă

ambasadorii au răspuns că nu aveau mandat pentru a aproba cererea regelui2.

La 2 ianuarie, cei trei s-au întâlnit cu câţiva membri ai guvernului, ambasadorii

Statelor Unite şi Marii Britanii subliniind importanţa acordată de ţările lor alegerilor

libere. Primul ministru a dat asigurări că guvernul va coopera în toate privinţele pentru

punerea în aplicare a acordului şi că va solicita partidelor „istorice” numele membrilor lor

ce urmau să fie incluşi în Cabinet3. Ziua următoare, ambasadorii Puterilor Occidentale s-

au întâlnit cu Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Ion Mihalache care şi-au exprimat

îngrijorarea şi suspiciunea faţă de soluţia propusă la Moscova. Mai ales Maniu s-a arătat

nemulţumit de hotărârile luate de cele trei Mari Puteri pentru că ele nu conţineau

condiţiile esenţiale pe care le ceruse: schimbarea guvernului şi garanţii pentru alegeri

parlamentare libere. Clark Kerr a folosit tot felul de argumente pentru a-i convinge că

aceasta era ultima şansă de a ajuta România şi a subliniat că „nu este nevoie de garanţii,

întrucât garantează Marile Puteri” pentru libertatea scrutinului. Cu toate că demnitarul

britanic nu reuşise să-i convingă, Maniu şi Brătianu au fost de acord să caute sprijinul

regelui şi să încerce obţinerea de concesii din partea guvernului4.

În aceiaşi zi, Clark-Kerr a avut o discuţie cu regele, care i-a spus că „decizia de la

Moscova fusese întrucâtva umilitoare pentru el”, dar că era „gata să o respecte şi a admis

că ea dădea unele promisiuni pentru viitorul ţării sale, cu condiţia ca alegerile să fie cu

adevărat libere şi libertăţile respectate cu loialitate”. Era clar că alegerile nu vor fi libere

„dacă nu va fi creat un organism independent care să supravegheze îndeplinirea

asigurărilor date de guvern”. Suveranul era convins că Partidul Comunist dorea să

înlăture monarhia şi să comunizeze ţara5, previziuni care s-au dovedit întru totul

adevărate.

Cu toate că Iuliu Maniu a supus hotărârile de la Moscova discuţiei Delegaţiei

Permanente, care s-a pronunţat pentru acceptarea lor, liderul naţional-ţărănist a stăruit pe

ideea că, fără neutralizarea Ministerelor de Interne şi Justiţie, nu puteau avea loc alegeri

1 Misiunile lui A.I. Vâşinski în România, p. 223. 2 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 61-63.3 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 166. 4 Ibidem, p. 166-167. 5 Ibidem, p. 168-169.

61

libere în România. De asemenea, el cerea elaborarea unei legi electorale acceptată de

toate partidele şi supravegherea alegerilor de delegaţii mixte ale celor trei Puteri. La

reuniunea partidului, s-a hotărât desemnarea lui Ion Mihalache pentru a intra în guvernul

Groza, care, deşi considera funcţia compromiţătoare, o accepta datorită insistenţelor lui

Maniu şi ale lui Harriman şi Kerr. În acest context, doctor Nicolae Lupu, un cunoscut

simpatizant al Uniunii Sovietice încă din perioada interbelică, s-a autopropus ca

reprezentant al P.N.Ţ. în Cabinetul Groza. Dar, nefiind susţinut de nimeni şi respins de

Iuliu Maniu care nu avea încredere în consecvenţa politică a acestuia, el părăseşte şedinţa

furios1, anunţând ulterior constituirea Partidului Ţărănesc Democrat. Nicolae Lupu a

arătat că despărţirea s-a datorat situării P.N.Ţ. „la dreapta vieţii politice româneşti” ,

impusă de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, „care s-au înconjurat de elemente reacţionare,

străine de concepţia şi viaţa partidului”2. Printr-o asemenea atitudine, izvorâtă probabil

dintr-un orgoliu frustrat, Nicolae Lupu făcea neîndoielnic jocul Moscovei care urmărea,

între altele, să divizeze partidele tradiţionale.

Partidul Naţional-Liberal l-a desemnat pe Constantin (cunoscut şi ca Bebe)

Brătianu, nepotul lui Dinu Brătianu, pentru a reprezenta formaţiunea în guvern. Dar el a

fost respins de Petru Groza sub pretextul că era reacţionar şi că urma să fie acuzat, în

calitate de secretar general al partidului, de tulburările de la 8 noiembrie. De asemenea,

Mihalache era inacceptabil pentru guvern pentru că fusese vicepreşedinte al Partidului

Naţional-Ţărănesc în vremea când această formaţiune colaborase cu Carol al II-lea şi cu

consilierii fascişti ai acestuia şi, mai ales, pentru că se angajase voluntar să lupte în război

împotriva Uniunii Sovietice3. Harriman şi Clark-Kerr credeau că Groza i-ar fi acceptat pe

reprezentanţii celor două partide cu adevărat democratice dacă nu ar fi primit instrucţiuni

contrare de la Vâşinski. Prin această atitudine, Moscova dorea să ţină în afara guvernului

orice naţional-ţărănist sau liberal care era o figură politică proeminentă sau se bucura de

sprijin popular.

Reprezentanţii Puterilor Occidentale au decis să se întâlnească din nou cu liderii

partidelor „istorice” pentru a le cere să propună alţi reprezentanţi care să intre în guvern.

Ambasadorul Marii Britanii la Moscova l-a revăzut pe Maniu care nu şi-a ascuns

1 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 74-75.2 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 128.3 C.V.R. Schuyler, op. cit., p. 280-281.

62

indignarea pentru respingerea lui Ion Mihalache, confirmând faptul că acuzaţiile aduse de

Groza erau lipsite de temei. La sugestia lui Clark-Kerr, preşedintele P.N.Ţ. şi-a

reconsiderat poziţia iniţială conform căreia partidul său ar refuza să propună alt nume1.

După îndelungi consultări cu membrii formaţiunii sale politice, Maniu a înmânat

delegaţilor occidentali o listă cu 16 nume, de fapt toţi membrii Comitetului Executiv ai

partidului. De asemenea, Dinu Brătianu a prezentat o listă cu patru nume. După discuţii

între guvern şi reprezentanţii celor trei Mari Puteri, s-a căzut de acord ca Emil Haţieganu,

din partea Partidului Naţional-Ţărănesc şi Mihai Romniceanu, din partea Partidului

Naţional-Liberal să intre în Cabinet ca miniştri de stat fără portofoliu. Cei doi erau

membri cu vechi stagii în partidele lor, dar nu de primă linie. Haţieganu şi Romniceanu,

ca miniştri fără portofolii, nu aveau putere de decizie şi nici atribuţii concrete în guvern,

regele Mihai considerând că „Erau miniştri la nimic! Nişte figuranţi”2. Practic,

reprezentanţii partidelor de opoziţie nu şi-au propus să participe efectiv la activitatea

Consiliului de Miniştri, ei considerându-se „ochiul de supraveghere a hotărârilor celor

trei mari puteri”, „fără a purta răspunderea pentru restul acţiunii de guvernare”3.

Cei doi membri ai partidelor tradiţionale au depus jurământul în faţa regelui la 7

ianuarie iar ziua următoare aceştia şi-au luat locul în guvern, care a declarat, cu această

ocazie, că va organiza alegeri parlamentare în cel mai scurt timp posibil 4. La 9 ianuarie,

ambasadorii Statelor Unite şi Marii Britanii, într-o discuţie avută cu Petru Groza, au

primit asigurări că alegerile vor fi cu adevărat libere, că se va elabora o nouă lege

electorală cu acordul partidelor de opoziţie, că se va stabili o dată convenabilă pentru

ţinerea alegerilor ţinând cont şi de părerea partidelor „istorice”, că se vor lua măsuri

imediate pentru a asigura libertatea presei, a cuvântului, a religiei. Dar, toate acestea se

vor dovedi simple promisiuni, fapt intuit şi de Archibald Clark-Kerr, care nu a fost

satisfăcut de sinceritatea primului ministru pe care îl considera „un pungaş experimentat

de neclintit”, „un nătărău jovial”. Ambasadorul Marii Britanii la Moscova şi-a dat clar

seama că România fusese „vândută” Uniunii Sovietice şi că sunt puţine şanse pentru

restabilirea libertăţilor democratice, încheindu-şi raportul adresat Ministrului de Externe

englez, Ernest Bevin, cu o frază care ne scuteşte de orice alte comentarii: „Am părăsit 1 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 171.2 Mihai I al României, op. cit., p. 109. 3 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 67-68.4 Ibidem, p. 70-71.

63

Bucureştiul, aşadar, cu un sentiment de tristeţe şi profund recunoscător că nu m-am

născut în România”1.

Această rezolvare a constituit o serioasă înfrângere a partidelor “istorice” şi a

regelui din România dar şi a Occidentului. Noul guvern, care suferise o simplă operaţie

de cosmetică politică, nu era în nici un fel reprezentativ pentru voinţa majorităţii

românilor şi a continuat să fie dominat de comunişti şi de către mentorii lor sovietici. În

special regele a fost afectat de soluţia de compromis, a cărui „grevă regală” a luat sfârşit

la 7 ianuarie prin semnarea decretului prin care Mihai Romniceanu şi Emil Haţieganu

erau numiţi miniştri fără portofoliu. În acest sens, generalul Constantin Sănătescu nota în

jurnalul său: „În definitiv, dacă era vorba ca anglo-americanii să cedeze, apoi era mai

bine ca la 21 august 1945 să ne fi lăsat în pace şi să nu fi îndemnat pe rege la o rezistenţă

care se vede că a fost inutilă şi a stricat relaţiile regelui cu Rusia, şi cu partidele de

stânga…În orice caz, trebuie să recunoaştem că regele a ieşit învins din această afacere” 2.

Viaţa a demonstrat că monarhul făcuse o „încercare imposibilă”. Tentativa suveranului de

a răsturna guvernul Groza a eşuat, cea mai importantă prerogativă a regelui-aceea de

numi şi demite guvernul-neputând fi utilizată cu succes. Guvernul, în schimb, a ieşit

întărit în urma încetării protestului regelui iar poziţia sa pe plan internaţional s-a

consolidat. Cu toate că „greva regală” a exprimat dorinţa covârşitoare a opiniei publice de

revenire la un regim politic democratic, ea totuşi a demonstrat un fapt esenţial: ţara putea

fi condusă şi fără monarhie. „Greva regală” a fost ultima încercare de revenire la un la un

regim parlamentar, cu guvern şi opoziţie, pe temeiul Constituţiei din 1923, teoretic încă

în vigoare în 1945. De asemenea, demersul din august 1945 se înscrie în linia constantă a

politicii externe româneşti: folosirea unei conjuncturi internaţionale favorabile pentru

atingerea unor obiective majore proprii.

Regele Mihai şi partidele tradiţionale aveau temeiuri să spere, în 1944-1945, că

Europa de Sud-Est, inclusiv România, nu va rămâne în aria exclusivă de dominaţie

sovietică. Era greu de înţeles atunci că, în realitate, semnatarii Declaraţiilor de la Yalta şi

Potsdam interpretau conceptele şi formulările esenţiale din aceste texte fiecare în alt sens

şi că englezii şi americanii aveau să părăsească forţele democratice din România. Regele

Mihai declara în acest sens: „După ce am plecat din ţară, atunci mi-am dat seama cu

1 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 172-178. 2 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 218-219.

64

adevărat. Noi încă speram la o redresare a lucrurilor. Nimeni din ţară, dintre cei ce-şi

iubeau istoria, nu-şi putea imagina că ţări civilizate, care apărau drepturile popoarelor,

vor servi interesele lui Stalin, că ne lasă în mâna ruşilor. Alminteri ar fi trecut graniţa în

masă. Nici nu pot să spun că ne-au vândut! Când vinzi ceva, primeşti ceva în schimb. Mă

întreb ce-ar fi fost de primit în schimbul vânzării unei ţări. Nu e termenul cel mai potrivit.

Ne-au părăsit poate în schimbul liniştii”1. Decizia de la Moscova fusese şi o lovitură

puternică dată partidelor “istorice”. Dacă în martie 1945, liderii Partidului Naţional-

Ţărănesc şi Partidului Naţional-Liberal refuzaseră să intre în guvernul Groza, deşi li se

oferiseră câte două-trei ministere, în ianuarie 1946 aceste formaţiuni politice au acceptat

să participe la Cabinetul prezidat de doctor Petru Groza, deşi aveau câte un singur

reprezentant, şi acela fără portofoliu. În plus, guvernul şi Vâşinski au decis să accepte

doar personalităţi de garnitura a doua a partidelor tradiţionale.

1 Mircea Ciobanu, op. cit., p. 174.

65

Capitolul II Alegerile din 1946 din România

II.1. Acţiuni pregătitoare

Activitatea politică din anul 1946 s-a concentrat asupra pregătirii alegerilor, care

trebuiau să aibă loc, potrivit promisiunilor guvernului, „în cel mai scurt timp”. În acest

sens, forţele politice s-au concentrat în două mari coaliţii opuse: comuniştii şi partizanii

lor pe de o parte, şi naţional-ţărăniştii sub conducerea lui Iuliu Maniu, naţional-liberalii

sub patronajul lui Dinu Brătianu iar mai târziu o parte din social-democraţi avându-l ca

lider pe Constantin Titel-Petrescu, pe de alta. Scrutinul era de o importanţă deosebită iar

ambele tabere erau conştiente de aceasta: stânga dorea să se legitimeze în faţa populaţiei,

în timp ce opoziţia spera că va reuşi să demonstreze impopularitatea guvernului condus

de Petru Groza. Partidele, fie că erau din arcul guvernamental, fie că reprezentau forţele

cu adevărat democratice, au încercat să-şi amelioreze imaginea în faţa unui electorat

chemat la urne după nouă ani. Guvernul avea marele atu că putea elabora sigur legea

electorală iar în România era notoriu faptul că, încă din perioada interbelică, puterea

putea influenţa rezultatul final în favoarea ei.

66

Cel puţin la începutul anului, guvernul a acordat un oarecare grad de libertate

politică opoziţiei, obligat fiind de Convenţia de la Moscova. Opoziţia avea din nou

dreptul să editeze ziare, să ţină adunări şi să facă propagandă. Astfel, şi-au reluat apariţia

ziarele naţional-ţărăniste „Dreptatea” (la 5 februarie), „Ţărănismul” (la 24 februarie),

„Dreptatea Satelor” (la 17 martie) şi „Patria” de la Cluj (pentru scurt timp)1. De

asemenea, oficiosul Partidului Naţional-Liberal, „Liberalul” (vechiul nume al organului

de presă liberal, „Viitorul”, nu a fost admis de autorităţi, datorită prestigiului şi

popularităţii acumulate în timp) şi-a reluat apariţia 9 februarie 19462. Cu toate acestea,

guvernul a hărţuit neîncetat ziarele de opoziţie şi a impus un control strict asupra lor prin

intermediul cenzurii, prin controlul hârtiei de ziar, adesea deficitară, prin dominarea

sindicatelor tipografilor care refuzau frecvent să imprime gazetele ţărăniste şi liberale şi

prin tactici de mână forte împotriva redactorilor şi difuzorilor de presă. Hârtia de ziar nu

era primită la timp şi în cantităţi suficiente de publicaţiile partidelor de opoziţie care erau

nevoite să o cumpere „la negru” de la gazetele procomuniste. În acest sens, la 17 ianuarie,

„New York Times” publică o corespondenţă din Bucureşti în care erau descrise piedicile

puse de guvern prin cenzură şi raţionalizarea hârtie ziarelor de opoziţie3.

Pentru pregătirea campaniei electorale şi derutarea populaţiei, unele formaţiuni

din cadrul Frontului Naţional Democrat şi-au schimbat denumirea iar altele au fuzionat.

La 10 ianuarie, la sala Dalles din Bucureşti, s-a deschis Congresul general al Uniunii

Patrioţilor care a decis lărgirea bazelor sociale ale formaţiunii politice pentru a deveni

„un partid al păturilor de mijloc”. S-a hotărât adoptarea unei noi denumiri pentru

formaţiune: Partidul Naţional Popular iar ca preşedinte este ales profesorul Mitiţă

Constantinescu, fost Ministru de Finanţe, guvernator al Băncii Naţionale şi membru

marcant al Frontului Renaşterii Naţionale din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea4.

Doctor Petru Groza declara unui trimis al agenţiei „Reuter” că alegerile generale

„vor avea loc la cea mai apropiată dată, imediat ce toate formalităţile vor fi îndeplinite

pentru a garanta exprimarea liberă a voinţei populare” iar Gheorghe Tătărăscu preciza

1 Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 442.2 Radu Pisică, Adevărul despre alegerile din 19 noiembrie 1946 (Analiză de presă), Bucureşti, Editura Fiat Lux, 1996, p. 33.3 Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie. Cum a devenit România din Regat, Republică Populară , Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 241-242.4 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în România, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Cavallioti, 2002, p. 130-131.

67

pentru aceiaşi agenţie de presă că scrutinul se va desfăşura „în iunie sau iulie” 1. Însă,

guvernul a amânat cât de mult a putut data desfăşurării alegerilor pentru că se temea, pe

bună dreptate, că acestea vor propulsa partidele „istorice” la putere. De asemenea,

comuniştii aveau nevoie de resurse financiare din Uniunea Sovietică (după părerea lui

Dej, aproximativ un miliard de lei) pentru desfăşurarea campaniei electorale2. În plus,

coeziunea din cadrul F.N.D. era slăbită în urma deciziei lui Titel-Petrescu de a se

prezenta la alegeri pe liste separate şi dorinţei lui Gheorghe Tătărăscu de a păstra

independenţa partidului său. Pentru a întări poziţiile Frontului, Partidul Comunist a luat

din nou iniţiativa iar la şedinţa plenară a Comitetului Central din 27-29 ianuarie s-a

discutat atât activitatea partidului de după Conferinţa Naţională a P.C.R. şi situaţia

economică şi politică a ţării, cât şi „probleme organizatorice şi propagandistice”. În acest

sens, analizându-se tactica electorală, se preconiza „prezentarea unită în alegerile

parlamentare a tuturor forţelor democrate componente ale guvernului democrat instaurat

la 6 martie 1945”3.

La 19 ianuarie, doctor Nicolae Lupu face public programul Partidului Ţărănesc

Democrat intitulat „Manifestul către ţară”. Pe plan intern, acesta se pronunţa pentru

ridicarea morală şi materială a ţării, desăvârşirea reformei agrare, îmbunătăţirea stării

sanitare a ţăranilor, promovarea şi ierarhizarea valorilor intelectuale, reformă

administrativă prin „descentralizarea pe regiuni”, libertatea presei, a cuvântului,

întrunirilor, garantarea libertăţii individuale. Pe plan extern, Lupu dorea o „politică de

prietenie cu S.U.A., Anglia, dar mai ales cu U.R.S.S.”4. Disidentul naţional-ţărănist a fost

susţinut de comunişti, care vedeau în el un instrument de discreditare a lui Iuliu Maniu şi

a partidului condus de acesta.

La 6 februarie, Washingtonul şi Londra au recunoscut oficial guvernul Groza5,

ceea ce a marcat spulberarea unei iluzii îndelung nutrită de liderii celor două partide

„istorice” şi de cercurile Palatului. În condiţiile în care S.U.A. şi Marea Britanie ştiau cât

1 Ibidem, p. 131-132. 2 Anul 1946-începutul sfârşitului (instituţii, mentalităţi, evenimente), Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetul Marmaţiei (7-9 iunie 1996), editor: Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996, p. 413-414.În continuare: Anul 1946-începutul sfârşitului. 3 România. Viaţa politică în documente. 1946, coordonator: Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1996, p. 97-98. În continuare: România. Viaţa politică în documente. 1946.4 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 133. 5 Istoria României în Date, coordonator: Constantin C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 391.

68

de lipsit de sens este cuvântul „libertate” la Bucureşti, recunoaşterea guvernului Groza,

pe care, cu numai câteva luni înainte aceste două ţări îl denunţaseră ca nereprezentativ,

părea total absurdă. Recunoaşterea de către Occident a guvernului, înainte de organizarea

alegerilor, a fost o mare gafă tactică, întrucât Statele Unite şi Marea Britanie renunţaseră

la singurul mijloc eficace pe care îl aveau la dispoziţie de a exercita presiuni asupra

Cabinetului Groza pentru a se conforma deciziilor de la Moscova. Aşa cum aveau să

arate evenimentele, nici guvernul, nici Uniunea Sovietică nu aveau vreo intenţie de a

permite alegeri libere pentru că acestea ar fi adus cu siguranţă la putere partidele

„istorice”. Comuniştii şi-au arătat adevărata faţă la 7 februarie, când Biroul Politic al

Partidului Comunist Român respins drept inacceptabilă nota reprezentantului Statelor

Unite în România, Burton Berry, de la 5 februarie1, conţinând procedurile de organizare a

unor alegeri libere şi solicitând deopotrivă ca acestea să aibă loc în aprilie sau în mai. De

asemenea, Ministrul de Externe Gheorghe Tătărăscu, acţionând în numele guvernului, nu

a dat nici un răspuns americanilor, mulţumindu-se să confirme pur şi simplu primirea

notei2. Evident, comuniştii erau nesiguri în privinţa capacităţii lor de a controla rezultatul

oricărei consultări libere şi generale a electoratului, amânând alegerile care trebuiau să

aibă loc „curând”, până în noiembrie.

Speranţele comuniştilor au fost alimentate de şedinţa Comitetului Central al

Partidului Social-Democrat din 9-10 februarie, unde s-a discutat propunerea P.C.R. de a

participa la alegeri pe liste comune. În timp ce Ştefan Voitec cerea Comitetului Central să

se pronunţe pentru participarea P.S.D. pe liste comune cu blocul guvernamental la

viitoarele alegeri3, preşedintele partidului, Constantin Titel-Petrescu şi susţinătorii săi

erau de părere că „P.S.D. are astăzi tot interesul politic şi ideologic de a prezenta

candidaţi pe liste separate”. Ca urmare a disensiunilor, s-a hotărât convocarea, la 10

martie, a congresului extraordinar al partidului care urma să aprobe tactica electorală

definitivă4. Dacă în privinţa P.S.D. mai existau încă dubii, Frontul Plugarilor şi-a dovedit

imediat fidelitatea faţă de comunişti, la 16-17 februarie conducerea acestei organizaţii

răspunzând afirmativ chemării P.C.R.5. Partidul Naţional Popular şi Partidul Naţional

Ţărănesc-Anton Alexandrescu îşi demonstrează şi ele ataşamentul faţă de propunerea 1 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 107-108.2 Ibidem, p. 109-110. 3 Ibidem, p. 117.4 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 137-138.

69

comunistă. Mai rămâneau de convins P.S.D.-ul şi Partidul Naţional-Liberal-Gheorghe

Tătărăscu. În acest sens, Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al P.C.R.,

răspunzând unor întrebări ale Agenţiei Române de Presă, declara că „a merge pe liste

separate” înseamnă „practic a sprijini forţele reacţionare, întrucât în lupta politică

electorală nu poate să existe o poziţie independentă, ci în mod inevitabil trebuie să se

alăture uneia sau celeilalte tabere”. Cele două tabere oponente erau „a democraţiei şi a

reacţiunii” şi, de aceea, alegerile care trebuiau să vină „se deosebesc fundamental de cele

obişnuite”1.

Social-democraţii s-au prezentat în faţa congresului din 10 martie scindaţi: de o

parte se situa Constantin Titel-Petrescu, care se pronunţa pentru „independenţa” în alegeri

a Partidului Social-Democrat, iar de alta se situa aripa Lothar Rădăceanu-Ştefan Voitec,

favorabilă colaborării cu comuniştii. În urma votului deschis, 232 de delegaţi s-au

pronunţat pentru participarea la alegeri pe liste comune cu partidele ce intrau în

componenţa guvernului, 29 s-au declarat împotrivă iar 60 s-au abţinut2. În consecinţă, la

16 martie, Plenara Comitetului Central al P.S.D. a hotărât demiterea din partid a lui

Constantin Titel-Petrescu şi a sprijinitorilor săi, lărgirea C.C. prin cooptarea de noi

membri, desfiinţarea funcţiei de preşedinte al partidului „ca fiind contră tradiţiei şi

dăunătoare lui” şi conducerea formaţiunii politice de un comitet central, comitet executiv

şi birou politic3. Constantin Titel-Petrescu a creat Partidul Social-Democrat Independent

la 9 mai 1946, care a decis să depună liste proprii în alegerile pentru Adunarea

Deputaţilor4. Însă, acest nou partid nu va avea o influenţă prea mare în rândul populaţiei,

fiind împiedicat de comunişti să se manifeste. Ziarul său, „Lumea Nouă”, nu va obţine

niciodată autorizaţia de apariţie iar programul electoral al partidului nu va putea fi adus la

cunoştinţa alegătorilor. Mai mult, împotriva lor s-a simţit foarte mult ura rusească

deoarece bolşevicii, fideli practicii leniniste, intenţionau să ajungă cât mai repede la

desfiinţarea social-democraţilor şi de aceea nu au tolerat apariţia unora independenţi.

5 Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996, p. 227.1 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 150. 2 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 127-128. 3 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 151-152. 4 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 139-141.

70

Tactica electorală a disidenţei liberale condusă de Gheorghe Tătărăscu a fost

definitivată între 27 şi 30 aprilie. La 28 aprilie, Delegaţia Permanentă a partidului,

întrunită într-o şedinţă de dezbateri privind poziţia formaţiunii faţă de alegeri, a decis să

se meargă pe liste comune cu restul fenediştilor iar, în încheiere, recomanda Comitetului

Central „adeziunea la constituirea Blocului Partidelor Democrate în vederea formării unei

singure liste pentru alegerile generale”1. Opţiunea Delegaţiei Permanente a fost validată

previzibil cu 102 voturi pentru, 31 contra şi 2 abţineri. Împotrivă au votat cei care formau

grupul „Păreri Libere”, cu vederi anticomuniste, în frunte cu şeful organizaţiei Capitalei,

Aurelian Bentoiu, care au şi părăsit partidul2. Deşi nu a intrat în cartelul guvernamental,

Uniunea Populară Maghiară a făcut jocul comuniştilor, fără a renunţa la propriile idei,

mai ales în privinţa Transilvaniei3.

După toate aceste clarificări, la 17 mai s-a constituit Blocul Partidelor

Democratice, prin care era de fapt adaptat numele Frontului Naţional Democrat la noile

realităţi. Din acest Bloc făceau parte formaţiunile politice: Partidul Comunist, Partidul

Social-Democrat, Partidul Naţional-Liberal (Gheorghe Tătărăscu), Frontul Plugarilor,

Partidul Naţional-Ţărănesc (Anton Alexandrescu) şi Partidul Naţional Popular. Toate

aceste formaţiuni politice susţineau că îşi păstrau ideologia şi programul lor propriu, dar

că aderau la o platformă-program comună. Se anunţa, de asemenea, constituirea Comisiei

Centrale Electorale alcătuită din reprezentanţii celor 6 partide4. P.C.R., P.S.D., P.N.L.-

Tătărăscu şi Frontul Plugarilor urmau să fie reprezentate în mod egal pe viitoarele liste

electorale, celelalte două proporţional cu mărimea lor.

La 20 mai, „Scânteia” publică „Platforma-Program a Blocului Partidelor

Democratice”5, prin care cele 6 formaţiuni componente îşi expun opiniile despre politica

generală, socială, culturală, religioasă, sănătate, justiţie, armată, administraţie, economie

şi finanţe. Documentul, care se constituia într-un compromis între partidele componente,

avea doar un caracter pur electoral, fiecare punct al său fiind doar o promisiune care era

deja nerespectată sau urma să fie încălcată mai devreme sau mai târziu. Se vorbea despre:

1 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 159.2 Şerban Rădulescu-Zoner (coordonator), Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Apostol Stan, Dumitru Şandru, Istoria Partidului Naţional-Liberal, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2000, p. 283-284. 3 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 228.4 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 207.5 Ibidem, p. 196-206.

71

asigurarea unui regim democratic în cadrul monarhiei constituţionale; garantarea

libertăţilor democratice pentru toţi cetăţenii ţării; respectarea proprietăţii particulare,

proprietatea individuală asupra pământului urmând să fie „apărată şi întărită”;

îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei; realizarea unei justiţii democratice;

dezvoltarea industriei grele ca bază a unei refaceri economice generale; „stimularea

iniţiativei particulare”; mecanizarea şi raţionalizarea agriculturii; impozite progresive pe

venit; preluarea de către stat a Băncii Naţionale. În plan extern, se dorea strângerea

legăturilor cu U.R.S.S., Marea Britanie şi Franţa, în încheiere arătându-se că B.P.D. „îşi

propune să realizeze integral programul prezentat ţări”. Cuprinzătoarea platformă socială

şi economică era menită să aibă în mod sigur o largă audienţă, dar promisiunea de

prietenie şi colaborare cu Uniunea Sovietică i-a îndepărtat pe mulţi dintre potenţialii

suporteri. P.C.R. a încercat să acrediteze ideea că Platforma din 20 mai va fi transpusă în

practică, în acest sens fiind trimişi la sate numeroşi activişti care să-i lămurească pe ţărani

că proprietatea individuală asupra pământului va fi apărată şi că se vor înmâna titluri de

proprietate. În multe localităţi s-a reuşit păcălirea şi amăgirea ţăranilor, deşi în mediul

rural din Transilvania, Maramureş, nordul Moldovei populaţia îşi exprima deschis

dezaprobarea faţă de actele guvernului şi ale comuniştilor1.

Pentru nimicirea duşmanilor „reacţionari”, Lucreţiu Pătrăşcanu a anunţat

prelungirea valabilităţii legii epuraţiei până la 31 martie şi reluarea activităţii Tribunalului

Poporului. De asemenea, guvernul a continuat acţiunea de aducere a armatei sub

controlul comuniştilor începută în 1945 pentru că aceştia se îndoiau încă de loialitatea

corpului ofiţeresc. Guvernul Groza a trimis în rezervă sau a demis un mare număr de

ofiţeri, înlocuindu-i cu elemente mai binevoitoare, şi a introdus în armată unităţi speciale,

a căror sarcină era „reeducarea” soldaţilor2. Astfel remodelată, armata a devenit un

instrument de realizare a politicii lor şi va juca un rol foarte important, după cum vom

vedea, în desfăşurarea campaniei electorale şi a alegerilor din noiembrie. Chiar şi în

perioada premergătoare campaniei electorale, poliţia, jandarmeria şi Serviciul Special de

Informaţii au avut un rol deosebit de important în timorarea populaţiei şi a candidaţilor

opoziţiei pentru viitoarele alegeri, precum şi în supravegherea P.N.Ţ. şi P.N.L.,

informând guvernul şi conducerea P.C.R. asupra activităţii acestor partide.

1 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 31-32.2 Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 517-518.

72

Pe de altă parte, formaţiunile politice de opoziţie au desfăşurat o intensă activitate

pentru consolidarea poziţie lor în rândul populaţiei şi pentru a-şi coordona acţiunile.

Astfel, la 9 martie, Dinu Brătianu s-a întâlnit cu Iuliu Maniu. Analizând situaţia internă şi

internaţională, au hotărât să redacteze un protest către Aliaţi faţă de „silnicia actualului

guvern” şi să intervină pe lângă Marile Puteri pentru uşurarea „situaţiei ţării prin

retragerea trupelor ruseşti”. De fapt, cei doi lideri erau siguri că U.R.S.S. nu-şi va retrage

trupele din România ci, mai mult, „va continua să submineze ordinea din ţările Europei şi

în special în Imperiul Britanic pentru a provoca revoluţia comunistă”1. De altfel, cu

prilejul unei călătorii în nordul Moldovei, la Câmpulung, Dinu Brătianu declara în faţa

susţinătorilor săi: „Mai gravă decât toate este anarhia morală. Dovada cea mai evidentă

este locul pe care îl ocupă în guvern şi în viaţa politică sub egida democraţiei domnul

Gheorghe Tătărăscu, sprijinitorul de ieri şi de astăzi al sistemelor dictatoriale, care ia în

deşert numele şi steagul Partidului Naţional-Liberal, cu ale cărui idealuri şi metode

politice nu are nimic în comun”2. În ciuda acestor declaraţii, diferenţa din teritoriu dintre

cele două formaţiuni nu era chiar atât de evidentă, de multe ori tătărăscienii criticându-i

pe comunişti.

Liberalii, ca şi naţional-ţărăniştii, au depus o intensă activitate în primăvara lui

1946 pentru reorganizarea cadrelor şi au făcut o intensă propagandă împotriva guvernului

prin intermediul ziarelor lor, manifestelor şi întrunirilor. Ei erau convinşi că alegerile nu

vor avea loc prea curând şi, de fapt, nici nu doreau acest lucru deoarece nu erau

organizate cadrele necesare unei bune desfăşurări a campaniei electorale. În plus, liberalii

considerau că scrutinul trebuia să se desfăşoare numai după plecarea trupelor sovietice

din ţară. În ceea ce priveşte formarea unui cartel electoral între naţional-liberali şi

naţional-ţărănişti, în sânul celor două partide „istorice” exista o puternică opoziţie faţă de

această soluţie. Pe de o parte, Ion Mihalache şi tineretul ţărănist considerau că

formaţiunea lor politică ar pierde din popularitate, iar pe de alta, tineretul liberal era

împotriva cartelului pentru că îl considera pe Iuliu Maniu ca fiind negativist3.

Dar acţiunile de reorganizare în teritoriu a cel două partide „istorice”, precum şi

propaganda lor au fost anihilate de comunişti prin tot felul de violenţe şi provocări. 1 Şerban Rădulescu-Zoner (coordonator), Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Apostol Stan, Dumitru Şandru, op. cit., p. 274. 2 Ibidem, p. 274-275. 3 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 132-136.

73

Adrian Holman, reprezentantul politic britanic la Bucureşti, citează în raportul înaintat

Londrei, alocuţiunea ţinută de Petru Groza unei delegaţii de muncitori petrolişti la 14

februarie 1946: „Vom fi victorioşi în alegeri. Dacă reacţiunea câştigă, credeţi că o s-o

lăsăm în viaţă douăzeci şi patru de ore? O să ne luăm imediat revanşa. O să punem mâna

pe ce o să putem şi o să lovim”1. Şi primul ministru nu glumea, o constatăm pe teren.

Spre exemplu, la 16 februarie comuniştii devastează clubul organizaţiei P.N.Ţ. din Arad,

fiind grav răniţi şi ulterior decedând doctorul Alexa Boţioc şi profesorul Constantin

Teodorescu. Şase zile mai târziu, acelaşi sediu este atacat de participanţii la un miting

convocat de Frontul Unic Muncitoresc, fiind molestate opt persoane. Ziaristul american

Reuben H. Markham relatează că a asistat la turneul lui Ion Mihalache în Bucovina.

Liderul ţărănist nu a putut să vorbească la Suceava în faţa aderenţilor adunaţi din cauza

bandelor de comunişti terorişti care i-au atacat pe ţărani şi au făcut arestări, trupele de şoc

fiind încurajate de poliţia locală. Gazda unde a dormit Markham a fost omorâtă mai

târziu, sub privirile înspăimântate ale familiei. În continuarea turneului, a avut loc

întrunirea de la Rădăuţi, unde, de asemenea, s-a încercat tulburarea manifestaţiei de către

oamenii fratelui lui Emil Bodnăraş. După ce s-a ţinut întrunirea de la Fălticeni, fără

evenimente neplăcute, s-a ajuns la Bacău, unde, în timp ce vicepreşedintele Partidului

Naţional-Ţărănesc lua masa cu un grup de prieteni într-un restaurant, au năvălit în local

bande înarmate care au tras focuri de armă şi au spart geamurile şi uşile. S-au stârnit

încăierări, dar oaspeţii au scăpat nevătămaţi după ce au ieşit pe uşa din spate şi s-au

ascuns într-o casă vecină2.

Seria violenţelor patronate de comunişti a continuat prin obstrucţionarea unei

manifestaţii a liberalilor din Câmpulung-Muscel la 24 februarie. S-a produs şi un atentat

la viaţa lui Dinu Brătianu care era aşteptat la adunare la acea dată. La 9 martie, la

Craiova, şedinţa Delegaţiei Permanente P.N.Ţ. din judeţul Dolj a fost perturbată de

echipe de şoc comuniste în prezenţa fruntaşului Nicolae Penescu. La 16 martie, Ion Radu,

fost prefect ţărănist al judeţului Neamţ, este înjunghiat în faţa casei sale iar trei zile mai

târziu studentul simpatizant al P.N.Ţ. Sergiu Iacovlov, de la Facultatea de Medicină din

Iaşi, este rănit grav cu focuri de armă de comunişti iar ulterior decedează, după ce nu i s-

1 Ibidem, p. 560.2 Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996, p. 178-199.

74

au acordat îngrijiri medicale la circa de poliţie unde a fost transportat. Emil Haţieganu se

întorcea împreună cu soţia la 22 aprilie de la Cluj dar, după ce a trecut Someşul pe un pod

plutitor, a fost oprit de un grup de fenedişti care i-au tăiat cauciucurile maşinii, l-au jefuit

apoi l-au huiduit şi insultat. În aceiaşi zi, Mihail Romniceanu, care se îndrepta cu

automobilul spre comuna Găneşti, a fost violent molestat de un grup de 25 de indivizi iar

însoţitorii săi au fost grav loviţi. Fiind duşi la spitalul din comuna Bujor, au fost asediaţi

de bătăuşi până noaptea târziu1. Enumerarea violenţelor comise de comunişti împotriva

rivalilor lor politici poate continua, însă, din această scurtă prezentare, ne putem da seama

de amploarea fenomenului. Este important de remarcat că multe din persoanele molestate

au depus plângeri la autorităţi, dar acestea, lucrând mână în mână cu agresorii, au ignorat

cererile îndreptăţite ale victimelor.

Regele Mihai, după trista experienţă a „grevei regale”, nu a mai mers pe linia

confruntării cu guvernul prezidat de doctor Petru Groza, dar coabitarea dintre cele două

forţe politice a devenit tot mai dificilă. Monarhul a depus mari eforturi pentru a se adapta

la noile realităţi care duceau, în mod invitabil, la pierderea unor prerogative de care

beneficia conform Constituţiei. În tot acest timp, Partidul Comunist şi Cabinetul Groza au

făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a demonstra că se bucurau de adeziunea poporului şi

de sprijinul Uniunii Sovietice, în acest spirit fiind organizate manifestaţiile de la 1 mai.

Diplomatul american Schuyler aprecia că, în Bucureşti, au defilat aproximativ 300000 de

persoane şi observa că, „dacă o atât de mare parte a populaţiei a putut fi convinsă să

participe la defilare într-o atitudine atât de supusă, nu va fi imposibil ca un număr la fel

de mare de oameni să fie convinşi să-şi dea voturile la alegeri în maniera dorită de

partidele F.N.D.”2. Şi ziua de 10 mai a fost sărbătorită cu mare fast, având loc o mare

paradă militară şi o manifestaţie populară în cinstea regelui Mihai. Demonstraţia a luat o

turnură nedorită de organizatori, deoarece mulţimea a început să scandeze „Trăiască

regele”, „Regele şi Patria”, „Regele şi armata”. Mai mulţi tineri au încercat să-l ia pe

braţe pe suveran dar Mihai a evitat această scenă, intrând în maşină şi plecând la Palatul

Regal. Aici a avut loc o altă manifestaţie de simpatie pentru suveran iar acesta a ieşit pe

balcon pentru a-i saluta pe participanţi3.1 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 72-75. 2 C.V.R. Schuyler, Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945-20 septembrie 1946), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 159.3 Ibidem, p. 323-324.

75

La puţin timp după manifestaţiile de simpatie, în ziua de 26 mai regele a semnat

decretul pentru decorarea lui Petru Groza cu „Ordinul Serviciului Credincios”, în gradul

de Colan1. Prin această decorare şi prin aprecierile făcute la adresa guvernului, care

refuzase timp de cinci luni să colaboreze, suveranul se detaşa de liderii Partidului

Naţional-Ţărănesc si Partidului Naţional-Liberal, care continuau să spere în înlăturarea

Cabinetului prezidat de Petru Groza. Actul a avut, ca atare, efecte politice şi psihologice

dezarmante pentru forţele democratice tradiţionale dar a constituit, în acelaşi timp, un

stimulent pentru Blocul Partidelor Democratice. Biograful regelui, Arthur Gould Lee,

afirma că decorarea fusese cerută de generalul sovietic Susaikov, ca urmare a

evenimentelor de la 10 mai2. Însă, opinia publică nu avea de unde să ştie despre aceste

manevre de culise şi a reţinut faptul în sine, că regele l-a decorat şi elogiat pe preşedintele

Consiliului de Miniştri, după ce încercase să-l demită în august 1945.

La 6 mai 1946, la Tribunalul Poporului din Bucureşti s-a deschis procesul

mareşalului Ion Antonescu, numit al „marii trădări naţionale”, care avea menirea de a

condamna regimul din anii 1940-1944. Ocazia a fost folosită de autorităţi pentru

accentuarea măsurilor represive3 şi pentru culpabilizarea liderilor partidelor „istorice”, în

special a lui Iuliu Maniu. Dinu Brătianu, fiind citat ca martor în proces la 9 mai, a

precizat că a fost de acord cu preluarea guvernului în septembrie 1940 de Ion Antonescu,

socotindu-l, la acea dată, „omul cel mai util”. Dar după intrarea legionarilor în guvern,

preşedintele P.N.L. a precizat că legăturile sale cu şeful statului s-au redus la

corespondenţă şi la anumite memorii de protest împotriva dictaturii4. Iuliu Maniu a fost

audiat la 11 mai, timp de şase ore, răspunzând întrebărilor „groaznice”5 puse de acuzatori.

El a oferit informaţii privind împrejurările preluării puterii de Antonescu, participarea

unor tehnicieni la noua administraţie, referindu-se superficial la războiul cu Uniunea

Sovietică, la negocierile de la Cairo şi Stockholm, la încercarea de a-l determina pe

Antonescu să semneze armistiţiul6.

1 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 226-227.2 Arthur Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul. Povestea regelui Mihai al României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 225.3 Constantin Sănătescu, Jurnalul generalului Sănătescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 224-225.4 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 163.5 C.V.R. Schuyler, op. cit., p. 326.6 Ioan Scurtu, Iuliu Maniu. Activitatea politică, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 131.

76

Interogatoriile liderilor partidelor „istorice” au fost conduse într-o asemenea

manieră încât, în ochii opiniei publice, aceştia să fie arătaţi drept „colaboraţionişti”. Pe

baza acestor întrebări insidioase ale completului de judecată, presa comunistă a dezlănţuit

un şir de atacuri asupra lui Brătianu şi Maniu. Dinu Brătianu era acuzat că l-a sfătuit pe

Antonescu să rămână în guvern, că a aprobat războiul împotriva U.R.S.S. până la Nistru,

că, prin acţiuni oculte de „trădare”, netezise calea spre putere a dictatorului1. Iuliu Maniu,

pentru că ocolise unele întrebări ale completului de judecată cu intenţie politică, era

acuzat că reabilitase Garda de Fier încă din 1937 prin pactul de neagresiune semnat cu

Corneliu Zelea-Codreanu în campania electorală de atunci, că încercase să salveze

criminalii de război, că a susţinut regimul lui Antonescu, că a fost permanent împotriva

„întoarcerii armatelor româneşti împotriva cotropitorilor nazişti”2. Ziarele comuniste,

contrazicându-şi propriile acuzaţii apărute mai devreme, susţineau fără jenă enormitatea

că Maniu şi Brătianu, pledând pe lângă mareşal să semneze armistiţiul, căutau de fapt să-l

saboteze. Gestul creştinesc, plin de demnitate şi nobleţe sufletească a lui Maniu, de la

sfârşitul depoziţiei sale, de a da mâna cu viitorii condamnaţi la moarte din boxa

acuzaţilor, au fost interpretat în fel şi chip de presa comunistă. Preşedintelui P.N.Ţ. i-au

fost atribuite tot felul de epitete: reacţionar, trădător, complice, infam, mârşav etc. şi a

fost etichetat drept „idol de putregai”, „oportunist monarhic”, „complice al slugilor lui

Hitler”3.

La 1 iunie, Ministrul de Justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu, a prezentat regelui cererile

de comutare a pedepsei capitale făcute de cei condamnaţi sau de avocaţii lor4. Suveranul

s-a conformat deciziei guvernului de a nu lua în considerare aceste cereri din cauza

presiunilor comuniste foarte mari. Nefăcând uz de prerogativa sa constituţională privind

dreptul de amnistie politică şi acceptând punctul de vedere formulat de guvern, regele „nu

a ridicat cu nimic prestigiul Coroanei”5.

În ceea ce priveşte poziţia Puterilor Occidentale faţă de România, odată ce

recunoaşterea guvernului avusese loc, britanicii şi americanii nu au mai făcut, practic,

1 Radu Pisică, op. cit., p. 69.2 Ibidem.3 Ibidem, p. 70.4 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 196.5 Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. IV: Mihai I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 163.

77

nici o încercare de a stopa încălcarea Înţelegerii de la Moscova şi nu au luat nici o măsură

efectivă împotriva opresiunii la care a fost supusă opoziţia românească. Oficialii britanici

considerau că nu se mai putea face mare lucru pentru a opri încălcarea de către guvernul

român a Înţelegerii de la Moscova şi şovăiau să-şi retragă recunoaşterea. Mai mult decât

atât, Forreign Office-ul considera că ar fi fost în interesul Marii Britanii să refuze

semnarea unui tratat de pace, până când guvernul nu îşi confirma asigurările. Chiar dacă

Departamentul de Stat al S.U.A. se gândea să retragă recunoaşterea guvernului Petru

Groza, americanii s-au rezumat, ca şi britanicii, la trimiterea unor simple note de protest

care aveau prea puţin impact asupra Cabinetului român sau asupra conducătorilor de la

Moscova. Adrian Holman, noul şef al Misiunii britanice din România începând cu luna

aprilie, sublinia că Marea Britanie şi-a pierdut considerabil creditul în ţara noastră

datorită faptului că era percepută ca slabă faţă de guvernul Groza1.

Cu toate că partidele „istorice” au făcut cunoscut Legaţiei Britanice refuzul

Cabinetului Groza de a-şi respecta asigurările, aceste plângeri au fost ignorate de către

englezi, dată fiind şi părerea proastă pe care o avea Ministerul de Externe britanic despre

liderii partidelor de opoziţie şi, în special, despre Iuliu Maniu. De exemplu, Londra nu a

avut nici o reacţie faţă de un memorandum al Partidului Naţional-Ţărănesc din februarie

1946, în care se preciza că guvernul nu intenţiona să organizeze alegeri conform

Înţelegerii de la Moscova. De asemenea, britanicii nu au sprijinit nici ideea avansată de

liberali, conform căreia Mihail Romniceau, reprezentantul lor în guvern, ar putea

demisiona, provocând astfel o criză politică2. Marea Britanie era tentată să nu aibă

divergenţe cu guvernul Groza şi datorită intereselor sale mai largi de politică externă,

care făceau ca disputele cu Moscova să fie nedorite şi, de asemenea, datorită dorinţei sale

de a reîncepe relaţiile comerciale cu România. Regatul Unit a adoptat o atitudine fatalistă

faţă de pregătirile guvernului pentru un mandat fraudulos, cu toate că era clar, încă din

luna mai, că administraţia urma să-şi încalce promisiunile, dacă nu erau luate măsuri

serioase împotriva ei.

La 16 mai, Iuliu Maniu, pentru a acorda o şansă alegerilor de a fi libere şi corecte,

cerea guvernelor de la Washington şi Londra să trimită suficienţi observatori pentru a

1 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 88. 2 Ibidem, p. 88-89.

78

supraveghea campania electorală şi desfăşurarea scrutinului1. Însă guvernele Marilor

Puteri Occidentale s-au mulţumit să trimită, prin reprezentanţii lor de la Bucureşti, Burton

Y. Berry şi Adrian Holman, o palidă notă de protest guvernului român la 27 mai2. Cele

două guverne protestau împotriva încălcării democraţiei, împotriva abuzurilor şi a

suprimării libertăţilor. Ele atrăgeau atenţia asupra frecvenţei violenţelor şi erau

nemulţumite de nepromulgarea legii electorale. Cabinetul Groza a răspuns notei de

protest la 11 iunie, precizând că este dispus să efectueze „cât mai grabnic alegeri

generale”, că garantează libertăţile publice, că are grijă „să apere regimul de ordine şi

siguranţă publică necesar atât îndeplinirii obligaţiilor ce şi le-a asumat prin Convenţia de

Armistiţiu, cât şi realizarea comandamentelor dictate de interesele permanente ale

statului”3.

Guvernul Marii Britanii şi cel al Statelor Unite răspundeau notei Cabinetului

român din 11 iunie, la 14 iunie. În nota britanică, se exprima insatisfacţia faţă de punctul

de vedere al Cabinetului Groza privind promulgarea legii electorale şi alegerile

parlamentare şi se arăta că „răspunsul guvernului român conţine nu numai inexactităţi dar

dă şi o imagine cu totul necompletă şi desfigurată a condiţiilor aşa cum ele există aici în

prezent şi este considerat de guvernul Majestăţii sale din Regatul Unit ca fiind pe de-a

întregul nesatisfăcător”4. Acelaşi răspuns, este considerat de guvernul american drept „o

dare de seamă cu totul insuficientă a situaţiunii actuale şi conţine inexactităţi”5. Limbajul

slab folosit de către reprezentanţii britanici şi americani în contactele cu administraţia

română asupra problemei alegerilor dovedea faptul că cele două Puteri Occidentale nu

intenţionau să facă mare lucru pentru a împiedica guvernul Groza să obţină un mandat

fraudulos şi că nu aveau de gând să ia măsuri serioase de sancţionare a lui după

desfăşurarea unor alegeri falsificate.

II.2. „Campania” electorală

1 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 166.2 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 227-229. 3 Ibidem, p. 247-248. 4 Ibidem, p. 261-262. 5 Ibidem, p. 262-263.

79

Campania electorală a fost deschisă oficial la 2 iunie, printr-un miting la Iaşi, la

care a participat şi preşedintele Consiliului de Miniştri, Petru Groza. El a rostit un discurs

în care marca începerea competiţiei şi, susţinând că Blocul Partidelor Democratice

respectă tradiţiile, afirma că: „Datinile noastre strămoşeşti, trecutul nostru, Regele nostru,

biserica noastră, proprietatea individuală sunt lucruri la care noi ţinem. Nu facem

colhozuri aşa cum vă sperie partidele „istorice”…Noi nu numai că nu urmărim

desfiinţarea proprietăţii individuale, dar o întărim chiar, făcând ca sute şi sute de mii de

noi proprietari plugari să ia fiinţă în această ţară”1. De fapt, campania electorală începuse

mult mai devreme, probabil chiar la începutul anului 1946 şi s-a desfăşurat într-o mare

tensiune politică, deoarece atât Blocul Partidelor Democratice, cât şi partide „istorice”,

considerau că rezultatul alegerilor era decisiv pentru soarta regimului politic din

România. Campania electorală a reprezentat un adevărat război politic la scară naţională,

cu ecouri largi peste hotare, care a antrenat absolut toate forţele politice ale ţării. Ea a fost

un tărâm de înfruntare a strategiilor Marilor Puteri pentru România, dar cei care au

acţionat eficient au fost tot beneficiarii Yaltei în această zonă.

Încă de la 19 mai, Partidul Social-Democrat îşi inaugurase campania electorală

prin adunarea de la Iaşi iar, la 21 mai, Partidul Naţional-Liberal-Gheorghe Tătărăscu se

considera antrenat în bătălia electorală prin „turnee electorale”, începute în provincie de

lideri precum Gheorghe Vântu şi Alexandru Alexandrini2. La 2 iunie, „Dreptatea ”

publică „Manifestul Partidului Naţional-Ţărănesc către ţară”. El gravitează în jurul ideii

de „stat ţărănesc”, ce „ar corespunde cel mai bine structurii fireşti a poporului român” şi

în care „muncitorii şi ţăranii vor coopera cu intelectualitatea şi cu celelalte pături”. Se

cerea „definitivarea reformei agrare” şi se preconiza sprijinirea şi dezvoltarea industriei,

mai ales „industriile ţărăneşti, meseriile, industria casnică”. Urma naţionalizarea, pentru

început, a industriei grele, urmată, apoi, de alte industrii şi a unor instituţii de credit, în

special Banca Naţională. În ceea ce priveşte forma de guvernământ, cea mai adecvată era

considerată monarhia constituţională, „simbol şi garanţie a unităţii şi independenţei”.

Respectarea şi garantarea proprietăţii individuale ocupa, ca întotdeauna în politica

naţional-ţărănistă, un loc foarte important. Alte puncte din programul naţional-ţărănist se

1 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 172. 2 Ibidem, p. 167-168.

80

refereau la refacerea economică, sporirea producţiei, realizarea stabilizării monetare, ca şi

a unui buget echilibrat, concordanţă între salarii şi preţuri, alegeri libere pentru

administraţia locală, sprijinirea de către stat a bisericii etc1.

Partidul Naţional-Liberal a pregătit un program electoral, primul postbelic, pe

care l-a popularizat prin intermediul oficiosului său, „Liberalul”, abia la 30 octombrie.

Ziarul publică „Cuvântul lui C.I.C. Brătianu către ţară” şi „Manifestul-program al

P.N.L.”, documente care aveau desigur un puternic caracter propagandistic şi care erau,

mai degrabă, atacuri la adresa guvernului. În cuvântul său, Dinu Brătianu a subliniat

importanţa alegerilor pentru cursul democraţiei în România şi a expus principiile

călăuzitoare ale liberalilor: „garantarea deplină a libertăţilor cetăţeneşti”, libertatea de a

scrie, de a gândi, de a instrui, de a munci, garantarea proprietăţii şi iniţiativei particulare,

garantarea unei guvernări „întemeiate pe rezultate cinstite ale unor alegeri libere”,

colaborarea între clasele şi păturile sociale. Ca formă de stat, liberalii se pronunţau pentru

monarhia constituţională, care să nu fie „nici stat orăşenesc, nici stat ţărănesc, nici stat

muncitoresc, ci numai stat românesc”. P.N.L. se pronunţa pentru o „inamovibilitate reală

a magistraţilor”, pentru crearea unui corp administrativ neutru din punct de vedere politic,

deoarece „funcţionarii sunt a unei ţări şi nu ai unui partid sau formaţiuni politice”. Se

considera, de asemenea, că armata „nu poate fi pusă în slujba unui regim sau partid

politic”. În ceea ce priveşte politica economică, manifestul-program al liberalilor

considera agricultura „ramura de producţie împrejurul căreia trebuie să se clădească toată

alcătuirea economică a ţării”, industria urmând să fie organizată şi dezvoltată pentru a fi

capabilă să producă, dar mai ales să exporte. În domeniul politicii sociale, P.N.L. era

adeptul libertăţii de organizare şi asociere a muncitorului. În plan extern, prioritară era

întreţinerea de bune relaţii cu toate statele, în special cu U.R.S.S., Marea Britanie şi

Statele Unite, „cu păstrarea neatinsă a demnităţii” şi menţinerea independenţei României.

Alte prevederi aveau în vedere cultura, educaţia şi biserica, iar programul se încheia

amintind că „Ion C. Brătianu a spus odată că nimeni nu poate învinge împotriva

adevărului şi a voinţei naţiunii. Cu această credinţă şi speranţă în inimi veniţi cu noi şi

câştigaţi pentru Ţară şi Rege”2.

1 Ibidem, p. 172-173. 2 Ibidem, p. 201-202.

81

Trebuie remarcat că programele politice ale partidelor „istorice” nu erau adecvate

noilor realităţi, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal rămânând doar cu

nostalgia gloriei din trecut. Prin programele prezentate, cele două formaţiuni politice

evocau perioada interbelică, care multor cetăţeni nu le trezea amintiri prea plăcute. Cele

două mari partide de opoziţie intraseră în criză încă din 1931, odată cu dispariţia unor

lideri de marcă din rândurile formaţiunilor lor, criză care se acutizase după venirea la

putere a guvernului Petru Groza.

Proiectul legii electorale, care a fost dat publicităţii la 30 mai1, cuprindea

inadvertenţe şi chiar prevederi neconstituţionale ce favorizau abuzurile, exploatate la

maxim de comunişti în campania electorală şi în desfăşurarea scrutinului. Două erau

articolele proiectului de lege care subliniau neconstituţionalitatea: primul se referea la

componenţa unicamerală a Parlamentului, prin suprimarea Senatului, considerat de

comunişti drept „corp nereprezentativ”, „prin esenţă antidemocratic”; cel de-al doilea

aspect, la fel de însemnat, îl priva pe suveran de dreptul său de a dizolva Camera

Deputaţilor, conferindu-i în schimb acesteia puterea exclusivă de autodizolvare. Prin

desfiinţarea Senatului, se încălca din nou Constituţia din 1923, repusă parţial în vigoare

după 23 august 1944, deoarece modificarea ei nu putea fi făcută de guvern, cu atât mai

mult de unul neales şi nereprezentativ. Noua restrângere a prerogativelor regale se adăuga

celei ce decurgea din Acordul de la Moscova, prin care i se răpea monarhului dreptul de a

demite un guvern.

Discutarea proiectului legii a stârnit reacţia opoziţiei, care s-a manifestat atât în

presă, cât şi prin numeroasele observaţii ale celor doi miniştri fără portofoliu. Astfel, la

15 iunie, Partidul Naţional-Liberal a emis un comunicat asupra proiectului legii

electorale, în care se atrăgea atenţia că acesta necesita „revizuiri ale dispoziţiilor

defectuoase şi introducerea unor măsuri obiective clare şi categorice”, dat fiind că „nu

conţine nici una din garanţiile necesare pentru o bună şi adevărată întocmire a listelor

electorale, a depunerii libere a candidaturilor, a unei corecte şi nestingherite efectuări a

operaţiilor de votare, a unei adevărate reprezentări a voinţei poporului, unei cinstite

totalizări a rezultatelor şi a repartizării mandatelor”2. La 17 iunie, P.N.Ţ. lansează un

comunicat asupra anteproiectului legii electorale, atrăgând atenţia că, prin măsurile luate,

1 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 423.2 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 175.

82

guvernul nu numai că nu ţine seama de obligativitatea sa de a organiza alegeri libere şi

corecte, dar chiar, mai mult, „scopul unora dintre ele este, pe de o parte, să asigure un

regim cu totul special, în folosul guvernului, iar pe de altă parte,să facă posibilă

falsificarea alegerilor”. Sunt date şi câteva exemple prin care s-ar putea produce frauda:

Comitetele electorale judeţene, organisme „exclusiv politice”, erau la discreţia P.C.R.;

„posibilitatea de a fixa arbitrar centre de votare fără altă îngrădire decât a plafonului

maxim de alegători”; „posibilitatea de a convoca corpurile legiuitoare după simple

indicaţii ale unui interes politicianist de moment”. În consecinţă, P.N.Ţ. cerea guvernului

să ofere „garanţii depline” pentru ca cetăţenii să-şi exercite votul liber şi nestingherit1.

În şedinţa Consiliului de Miniştri din 21 iunie, Lucreţiu Pătrăşcanu a respins

principala acuză adusă de P.N.L. şi P.N.Ţ. legii electorale, aceea legată de

neconstituţionalitate. Ministrul de Justiţie argumenta legalitatea legii propuse de el,

arătând că, după 23 august 1944, Constituţia din 1923 nu a putut fi pusă în vigoare pentru

că „este o constituţie reacţionară”. El a demonstrat că România avea nevoie de „un nou

instrument constituţional”, preludiul pentru noua constituţie fiind făcut prin legea

electorală2. Cu toată această argumentaţie, la 26 iunie, în şedinţa Consiliului de Miniştri

întrunită sub patronajul lui Gheorghe Tătărăscu, cei doi miniştri fără portofoliu din partea

partidelor „istorice”, Mihail Romniceanu şi Emil Haţieganu, au respins proiectul de

organizare a Reprezentanţei Naţionale pe motiv de neconstituţionalitate, ca urmare

neputând fi discutat nici proiectul legii electorale. Finalmente, la 11 iulie, în şedinţa

Consiliului de Miniştri, se hotărăşte aprobarea, fără modificările cerute de reprezentanţii

P.N.L. şi P.N.Ţ., a proiectului legii electorale.

Ultima speranţă a Partidului Naţional-Liberal şi a Partidului Naţional-Ţărănesc

rămânea regele Mihai, care trebuia să ratifice hotărârea luată de guvern. La 13 iulie,

suveranul i-a primit mai întâi pe Maniu şi Brătianu, care au acuzat guvernul că pregăteşte

o fraudă electorală de proporţii şi i-au cerut regelui să nu promulge legea în formula

existentă. Scopul liderilor partidelor de opoziţie era acela de a provoca o criză

internaţională, ce ar fi forţat Statele Unite şi Marea Britanie să intervină, chiar dacă

acţiunea lor ar fi condus la o ocupare sovietică a României. Maniu considera că aceasta

era singura cale de a împiedica alegerea frauduloasă a unui parlament dominat de

1 Ibidem, p. 176-177.2 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 232-233.

83

comunişti, ceea ce ar fi pecetluit soarta ţării. După liderii partidelor „istorice”, în audienţă

la rege au fost primiţi Petru Groza, Gheorghe Tătărăscu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Mihai a

obţinut unele concesii minore din partea Ministrului Justiţiei, dar, atunci când a cerut mai

mult, Lucreţiu Pătrăşcanu i-a replicat că „dacă guvernul cedează mai mult înseamnă să

dea naţiunea pe mâinile partidelor istorice, ceea ce nu va face niciodată. Am dat tot ce am

putut”. Având în vedere trista experienţă a „grevei regale”, îndepărtarea de partidele

democratice tradiţionale produsă odată cu decorarea lui Petru Groza şi considerând că

acţiunea riscantă propusă de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu va pune capăt oricărei speranţe

de schimbare a cursului de vasalizare a ţării faţă de Uniunea Sovietică, monarhul a

semnat proiectul legii electorale1.

Astfel, la 15 iulie, textul legii a fost publicat în Monitorul Oficial2. Actul

legislativ, care cuprindea 18 articole, aducea unele inovaţii, cea mai importantă,

prevăzută în articolul 1, precizând că Reprezentanţa Naţională, care urma să exercite

puterea legislativă în colectiv cu regele, va fi alcătuită dintr-un singur corp, Adunarea

Deputaţilor, fiind eliminat Senatul. Articolul 2 prevedea că au drept de a alege cetăţenii

români în vârstă de cel puţin 21 de ani împliniţi, pentru prima dată obţinând drepturi

electorale şi femeile. În Parlamentul unicameral, puteau fi aleşi cetăţeni cu vârsta de peste

25 de ani. Articolul 3 consemna eliminarea „primei electorale”, iar deputaţii, cu un

mandat de patru ani, erau aleşi pe circumscripţii electorale prin vot universal, egal, direct

şi secret, pe bază de listă şi în funcţie de reprezentarea proporţională. În total, Adunarea

Deputaţilor se compunea din 406 membri (finalmente, vor fi 414), din care 30 din

Bucureşti, iar restul din ţară, variind între doi la Făgăraş şi 16 la Prahova. Libertatea lor

de acţiune era asigurată prin articolul 14: „Nici un deputat nu poate fi urmărit sau arestat

pentru opiniile sau voturile exprimate în exerciţiul mandatului său”. Legea permitea

guvernului să-ţi numească proprii săi funcţionari în fruntea tuturor consiliilor electorale

care, între alte sarcini, aveau şi responsabilitatea înregistrării alegătorilor. De asemenea,

actul legislativ permitea ca votarea să se facă în birourile instituţiilor guvernamentale, în

fabrici, în cazărmi, unde se puteau exercita cu uşurinţă presiuni. În plus, legea a lipsit de

dreptul de vot, prin articolul 7, numeroase categorii de persoane, vag definite, precum

„duşmanii poporului”, „elementele fasciste, hitleriste şi legionare” şi cei care au ocupat

1 Keith Hitchins, op. cit., p. 523.2 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 284-287.

84

„funcţii de răspundere” în aparatul de stat în timpul dictaturii lui Antonescu. Erau excluşi

de la vot voluntarii contra statelor din coaliţia Naţiunilor Unite şi candidaţii partidelor

Totul pentru Ţară şi Naţional Creştin din alegerile din 1937.

Trebuie subliniat faptul că printre cei excluşi nu se numărau şi colaboratorii lui

Carol al II-lea în perioada 1938-1940, cum ar fi fost logic din moment ce restricţia se

adresa gogo-cuziştilor şi naţional-creştinilor. Aceasta, pentru că o asemenea prevedere ar

fi lovit în unii membri ai guvernului, precum Ministrul de Externe Gheorghe Tătărăscu

(premier în timpul regimului autoritar carlist) sau Gheorghe Nicolau (fost senator al

Frontului Renaşterii Naţionale). Amplasarea birourilor electorale locale în incinta

centrelor de votare, crearea unor comitete electorale judeţene, la discreţia Partidului

Comunist, posibilitatea fixării arbitrare de centre de votare fără altă îngrădire decât a

plafonului maxim de alegători, înfiinţarea unei Comisii Electorale Centrale la Bucureşti

cu puteri exclusive asupra numărării voturilor, înfiinţarea unor centre de votare în fabrici

sau cazărmi, erau nereguli generatoare de abuzuri, care asigurau guvernului o posibilitate

deosebit de mare de a influenţa rezultatul alegerilor în favoarea sa. Se poate observa că

actul legislativ atribuia o competenţă nepermis de mare factorilor administrativi şi politici

în dauna puterii magistraţilor, care şi-au văzut mult restrânse atribuţiile. După adoptare,

legea a fost şi mai aspru criticată de partidele „istorice”, care au dat imediat publicităţii

comunicate de protest, şi de liderii acestora, care şi-au exprimat public dezacordul1.

Pentru a organiza cât mai bine activitatea electorală în teritoriu, guvernul a luat o

serie de măsuri de coordonare. Astfel, la 12 iunie, Comitetul Central Electoral al B.P.D. a

hotărât înfiinţarea în fiecare reşedinţă de judeţ a unui comitet judeţean electoral alcătuit

dintr-un reprezentant al fiecărui partid reprezentat în guvern, la care se adauga un

reprezentant al comisiei locale sindicale. Pe lângă Comitetul Central Electoral vor

funcţiona câte o comisie electorală, de propagandă, administrativă, economică,

financiară, de transport, a tineretului democrat. Comitetul Judeţean Electoral urma să

lucreze după directivele consiliului politic al B.P.D. şi hotărârile Comitetului Electoral

Central al acestuia2. De asemenea, odată cu promulgarea legii electorale, guvernul şi-a

înmulţit şi diversificat acţiunile de intimidare şi denigrare la adresa opoziţiei. Era evident

1 Radu Pisică, op. cit., p. 104-105.2 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 174-175.

85

că executivul va folosi orice metodă de influenţare a rezultatelor pentru a-şi asigura

victoria.

Una din cele mai importante tehnici, menite a crea confuzie în rândul alegătorilor,

s-a dovedit a fi atribuirea semnelor electorale. Încă de la 27 iulie se publica decizia de

constituire a Comisiei Electorale Centrale, care avea sarcina să întocmească, până la 15

august, două tablouri cu semne electorale, unul cu semne geometrice şi altul cu obiecte şi

să le publice în Monitorul Oficial între 15-25 august. Astfel, la 15 august, Comisia

Electorală Centrală, sub preşedinţia lui Teodor Tănăsescu, preşedintele Înaltei Curţi de

Casaţie, publica tabloul cu cele 40 de semne electorale ce urmau să fie atribuite „în

ordinea cererilor ce vor fi înregistrate după apariţia tabloului, cele depuse anticipat fiind

considerate «premature»”. Ziua următoare, Comisia Electorală Centrală atribuia 10

semne electorale după cum urmează: B.P.D.-soarele; P.C.R.-secera şi ciocanul; P.S.D.-

triunghi echilateral; P.N.L. (Gheorghe Tătărăscu)-o linie dreaptă; P.N.Ţ. (Anton

Alexandrescu)-cercul; P.N.L. (Dinu Brătianu)-o linie verticală şi una orizontală (L);

Grupul Partidelor Unite-o casă; Partidul Naţional Popular-plus (+); Frontul Plugarilor-

secera; P.N.Ţ. (Iuliu Maniu)-ochiul1. Astfel, Partidul Naţional-Ţărănesc, avându-l la

preşedinţie pe Iuliu Maniu şi Partidul Naţional-Liberal, de sub patronajul lui Dinu

Brătianu, şi-au văzut semnele lor electorale tradiţionale din perioada interbelică atribuite

grupărilor conduse de Anton Alexandrescu, respectiv Gheorghe Tătărăscu. După cum

observa Iuliu Maniu, manevra Comisiei Electorale Centrale, care avea drept scop crearea

de confuzii în rândurile opiniei publice, era ilegală. Conform legii electorale, tabelul cu

semnele electorale trebuia întocmit în termen de 30 de zile de la publicarea acestuia şi

publicat în 10 zile lucrătoare de la definitivare. Această din urmă prevedere a fost

încălcată, tabloul cu semne electorale apărând în presa din data de 15 august, zi de

sărbătoare.

Din enumerarea făcută, se poate observa apariţia pe scena politică românească a

unei noi formaţiuni: Grupul Partidelor Unite. Această coaliţie s-a constituit la 16 august

printr-o înţelegere între P.N.Ţ.-Iuliu Maniu şi Partidul Socialist Democrat condus de Ion

Flueraş, în scopul participării la viitoarele alegeri pe liste comune. Însă, grupul va fi

dizolvat în urma scoaterii în afara legii, în septembrie, a Partidului Socialist Democrat

1 Ibidem, p. 187.

86

Român printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri1. Pe lângă partidele şi coaliţiile deja

menţionate, au mai primit însemne electorale următoarele formaţiuni: Partidul Social-

Democrat Independent-fântâna cu cumpănă; Partidul Ţărănesc Democrat al lui Nicolae

Lupu-două circumferinţe concentrice; Partidul Popular Românesc-două arcuri mici

convexe legate cu o linie orizontală; Partidul Radical al Micii Burghezii-sapa; Partidul

Naţionalist Democrat-plugul; Frontul Muncii-cheia2.

Un foarte bun prilej de ciocnire între putere şi opoziţie a apărut odată cu

desfăşurarea Conferinţei de Pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946). Delegaţiei

oficiale a României, formată din 73 de persoane, în frunte cu Ministrul de Externe

Gheorghe Tătărăscu, i s-a opus nucleul românesc în exil care avea legături cu opoziţia

românească, în special cu Iuliu Maniu. Liderul Partidului Naţional-Ţărănesc, în consens

cu Dinu Brătianu şi Constantin Titel-Petrescu, a redactat un memoriu către englezi,

americani şi sovietici în care deschidea o nouă acţiune de contestare a guvernului Groza.

Conform memoriului, guvernul considerat „terorist”, era făcut culpabil pentru nesocotirea

celor mai elementare norme democratice. El nu avea legitimitatea de a reprezenta statul

român la Conferinţa de Pace şi era considerat de Maniu ca fiind „detestat de ţară, rebel

faţă de rege şi totodată în ruptură cu obligaţiile asumate faţă de Marile Puteri”3. De

asemenea, Maniu finisase la Sinaia un alt memoriu pentru a fi expediat Conferinţei de

Pace în jurul datei de 20 august. În privinţa noului memoriu, Maniu îl consultase şi pe Ion

Mihalache şi avea în vedere sprijinul românilor din exil, Grigore Gafencu şi Viorel V.

Tilea4. De altfel, şi diaspora românească din exil trimisese un memoriu separat Marilor

Puteri întrunite la Paris dar care, însă, nu a fost recunoscut oficial5.

Având în vedere că adversarul implacabil al României era U.R.S.S., după mai

multe ezitări, Iuliu Maniu s-a adresat direct lui Stalin la 23 august, cu ocazia celei de-a

doua aniversări a ceea ce el numea „revoluţie”. În memoriul adresat dictatorului sovietic,

Maniu denunţa guvernul Groza că sfida înţelegerile dintre cele trei Mari Puteri,

introducând cenzura şi suprimând libertăţile cetăţeneşti. Declara că actualul Cabinet,

1 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 240.2 Ibidem, p. 244.3 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 307-313. 4 Apostol Stan, Iuliu Maniu. Naţionalism şi democraţie. Biografia unui mare român, Bucureşti, Editura SAECULUM I.O., 1997, p. 476.5 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 344.

87

având la dispoziţie formaţiuni paramilitare, făcuse din teroare un mijloc de guvernare şi

de suprimare a opoziţiei politice, că aruncase în închisori pe contestatari şi săvârşise

torturi şi chiar crime. Ţinta violenţelor erau în special fruntaşii P.N.Ţ., unii fiind „ucişi”

sau „grav răniţi”, cu toate că nu existau motive reale de persecuţie. În concepţia lui

Maniu, naţiunea română îşi punea întrebarea: de ce ar trebui să lupte pentru libertate,

dacă Groza anihila cele mai elementare drepturi cetăţeneşti? În consecinţă, îi cerea lui

Stalin să asigure „supravegherea îndeplinirii loiale a condiţiilor armistiţiului şi a

hotărârilor de la Moscova” şi să impună autorităţilor de la Bucureşti să-şi respecte

angajamentele asumate1.

Dacă în plan extern aceste apeluri disperate ale liderilor democraţi români nu

aveau prea mare ecou, în ceea ce priveşte activitatea internă s-au înregistrat succese

notabile. În zilele de 5-7 iulie a avut loc şedinţa Comitetului Central Executiv a Partidului

Naţional-Ţărănesc - prima după 23 august 1944 - care a aprobat activitatea desfăşurată de

Iuliu Maniu în timpul exercitării „deplinelor puteri” şi i-a reînnoit mandatul de preşedinte

al partidului. Teoretic, această şedinţă marca reluarea activităţii organelor de conducere

ale P.N.Ţ., dar, în practică, tot Iuliu Maniu a rămas principalul factor de decizie2.

De asemenea, propaganda desfăşurată de partidele de opoziţie a avut un ecou

deosebit în rândurile populaţiei. Partidul Naţional-Ţărănesc-Maniu a luat o atitudine clar

anticomunistă, propagând în rândul ţăranilor „spaima colhozului”3. De multe ori

propaganda P.N.Ţ. se făcea „din om în om, prin colportarea de zvonuri şi instrucţiuni”,

iar pentru atacarea guvernului se foloseau lozinci ca: „Trăiască Partidul Naţional-

Ţărănesc Maniu”, „Jos Groza cu comuniştii lui”, „Nu vrem colhoz”, „Jos dictatura

comunistă”, „Fiecare vot dat lui Groza este o cărămidă pentru colhoz”. O formă de

propagandă interesantă folosită de P.N.Ţ. era colectarea de bani de la membrii partidului

care aveau o situaţie materială bună şi apoi împărţirea fondurilor strânse la cei săraci, la

cei care aduceau un număr oarecare de membri, la cei care aveau nevoie „de consult

medical, medicamente, avocat, taxe şcolare”. Partidele de opoziţie au ştiut să exploateze

din plin punctele slabe ale B.P.D., în principal datorită atragerii de partea lor a oamenilor

cu autoritate din sate: preoţi, învăţători, notari şi jandarmi. Nu trebuie neglijat nici rolul 1 Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc. Documente. 1926-1947, volum alcătuit de Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Alexandru Cebuc, Bucureşti, Editura Arc 2000, 1994, p. 282-284.2 Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc…, p. 441.3 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 296.

88

unor personalităţi din partidele „istorice” cu mare priză în rândul electoratului. De

asemenea, propaganda opoziţiei folosea din plin zvonul, acreditând ideea între ţărani că ei

vor fi deportaţi în Uniunea Sovietică dacă ar fi câştigat comuniştii alegerile. În acelaşi

timp erau folosite pe scară largă accentele antisemite, fiind speculată, în special, ura

populaţiei româneşti faţă de evrei1.

Pe de altă parte, guvernul, având toate pârghiile puterii în mână, încerca să-şi

asigure predominanţa. La 13 iulie 1946, Ministerul de Interne a elaborat „Planul

operaţiunilor pe care Direcţia Generală a Poliţiei trebuie să le efectueze în vederea

participării la pregătirea alegerilor”. La punctul 1 din documentul menţionat se prevedea

„verificarea întregului aparat poliţienesc, sub raportul calităţii profesionale şi al

ataşamentului politic. Cei care nu corespund vor fi propuşi pentru cadru disponibil, până

la data de 31 iulie 1946”. La punctul 4 se menţiona: „Directivele necesare au fost date

inspectorilor regionali de poliţie în conferinţe ce au avut loc la Direcţia Generală a

Poliţiei în zilele de 5 şi 6 iulie 1946. S-a precizat orientarea politică, atitudinea şi

măsurile de luat pe timpul alegerilor. Până la 25 iulie 1946, şefii de unităţi polieţeneşti

vor instrui întreg personalul în subordine pentru a-l lămuri asupra orientării politice şi a-i

preciza atribuţiile ce-i revin…”. Punctul 5 prevedea „Crearea unui birou special în cadrul

Direcţiei Poliţiei de Siguranţă, care să centralizeze toate informaţiile în legătură cu

desfăşurarea campaniei electorale şi cu pregătirea alegerilor”2. Era evident că se

produsese pe scară largă politizarea, respectiv comunizarea Poliţiei şi Serviciului Special

de Informaţii.

Cu toate că N.K.V.D.-ul sovietic a părăsit subit ţara la sfârşitul lunii mai (se părea

că plecase în Ucraina unde se iviseră mişcări ţărăneşti din cauza secetei), poliţia şi

serviciile secrete româneşti erau infiltrate de agenţi sovietici de tipul lui Alexandru

Nicolski (la vremea respectivă şeful corpului de detectivi în cadrul Direcţiei Generale a

Poliţiei). La presiunea ruşilor, guvernul Groza a adus în discuţie, începând cu 13 iunie,

două legi referitoare la armată. Una prevedea reorganizarea armatei pe regiuni teritoriale

şi pe judeţe, prevăzând 10 divizii, o brigadă de luptă şi o brigadă motorizată. Ca efectiv,

armata urma să aibă 10000 de ofiţeri, 15000 de subofiţeri şi 120000 de ostaşi sub arme şi

era organizată după sistemul sovietic, având ca schelet diviziile de trădători „Tudor

1 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 468-477.2 Cartea Albă a Securităţii, vol. I, Bucureşti, Serviciul Român de Informaţii, 1995, p. 121-128.

89

Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”. A doua lege era cea a cadrului disponibil,

prin care urmau să fie trecuţi în rezervă 5000 de ofiţeri şi 10000 de subofiţeri1. Decretul

pentru reducerea cadrului activ de ofiţeri a fost semnat de regele Mihai la 8 august.

Conform documentului, au fost trecuţi în rezervă 8000 de ofiţeri, între care unii mai slab

notaţi, invalizii de război, dar şi „1000 de ofiţeri socotiţi de actualul guvern drept

reacţionari, adică fiind vădit împotriva comunismului. Aceştia din urmă sunt dintre cei

mai capabili şi, cu toată opunerea regelui, nu au putut fi păstraţi în armată, întrucât au

intervenit ruşii, la cererea comuniştilor, ca să fie îndepărtaţi imediat”2.

Aparatul politic fusese instituţionalizat în structurile militare încă de la 8 mai

1945, la început sub denumirea „Direcţia Superioară pentru Educaţie, Cultură şi

Propagandă”, apoi, din 2 octombrie acelaşi an, şi-a schimbat denumirea în „Inspectoratul

General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă”. Generalul Constantin

Vasiliu-Râşcanu, Ministru de Război în guvernul Groza, afirma în septembrie 1946, în

plină campanie electorală: „Armata trebuie să facă politică… Votul armatei trebuie să

demonstreze tuturor noua ei orientare”3. În baza unei astfel de orientări, activiştii

aparatului pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (pe scurt E.C.P.), au trecut asiduu la

treabă, continuându-şi obligaţiile propagandistice, însă cu o „intensitate” mult sporită.

Propaganda verbală a comuniştilor vizând armata s-a materializat în: conferinţe cu ofiţerii

şi subofiţerii; convorbiri zilnice cu trupa pe diferite teme; „Ora ostaşului” (2 ore pe zi,

convorbiri politice, la începutul şi la sfârşitul programului de instrucţie); şezători şi

spectacole artistice; mitinguri şi conferinţe cu populaţia civilă, la care participau şi

militari; emisiunea radio „Ora armatei”; conferinţe cu caracter religios, în care se făceau

referiri la „victoria B.P.D. în alegeri”4. O mare parte din tinerii aflaţi sub arme, ca şi

contingentul încorporat în iunie 1946, au putut fi influenţaţi de propagandă, constituind o

masă importantă de votanţi pentru „victoria” în alegeri a Blocului Partidelor

Democratice. Trebuie observat că nici un reprezentat al partidelor de opoziţie nu a putut

desfăşura o activitate electorală în unităţile subordonate Ministerului de Război, activiştii

aparatului E.C.P. favorizând numai B.P.D.-ul. Prin toate acestea, s-a operat o acţiune de

anvergură, fără precedent în istoria românească, de politizare forţată a militarilor Armatei 1 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 62-63. 2 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 232.3 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 258. 4 Ibidem, p. 259.

90

Române „în scopul formării unei armate de tip nou”, care să fie „devotată” noului regim

politic. Tot criteriul politic stătea la baza legii de organizare a învăţământului superior din

septembrie 1946, care desfiinţa practic autonomia universitară prin numirea cadrelor

didactice „de către ministru, cu concursul organelor proprii”1.

Teoretic, campania electorală trebuia să ofere şanse egale pentru toate partidele

politice înscrise în cursa electorală, de la posibilitatea de a-şi face cunoscut programul

politic, până la desemnarea propriilor candidaţi, prezentarea şi înscrierea lor. Realitatea a

fost însă alta, disponibilităţile de mai sus dovedindu-se valabile numai pentru coaliţia

Blocului Partidelor Democratice2. Campania electorală a B.P.D. s-a bazat pe promisiuni

demagogice şi populiste, ameninţări, defăimări şi atacuri. Demagogia comunistă exploata

situaţia concretă din ţară: economia puternic afectată de război, inflaţia galopantă, lipsa

unor alimente de bază, seceta cumplită, aplicarea reformei agrare, comuniştii

pronunţându-se pentru tradiţie, proprietate privată, monarhie şi drepturi cetăţeneşti.

Promisiunile populiste ale B.P.D. au diferit în funcţie de auditoriu (ţăran sau orăşean,

muncitor sau intelectual), de zona geografică şi de naţionalitate, fiind făcute de membrii

marcanţi ai guvernului: Primul Ministru Petru Groza, Ministrul de Interne Teohari

Georgescu, Ministrul Comunicaţiilor Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ministrul Justiţiei

Lucreţiu Pătrăşcanu dar şi de alţi importanţi activişti ai P.C.R. Cunoscând influenţa în

rândul ţăranilor a P.N.Ţ., Blocul Partidelor Democratice şi-a intensificat propaganda la

sate, în special prin împărţirea galopantă a titlurilor de proprietate: de la 15000 de titluri

înmânate în intervalul 15 mai-1 iulie s-a ajuns la împărţirea a 16000 de titluri numai într-

o singură zi, la 16 octombrie, la Satu-Mare3.

S-a încercat, de asemenea, combaterea propagandei defăimătoare a opoziţiei la

adresa guvernului. Spre exemplu, Teohari Georgescu, adresându-se la 28 iulie la Piteşti

„ţăranului care nu înţelege aşa uşor ca muncitorul adevărata faţă a partidelor istorice”,

declara că „minciuni sunt toate acestea care vi se spun că guvernul urmăreşte-sau

comuniştii urmăresc-colectivizarea pământului, colhozuri şi aşa mai departe”. Mai mult,

comuniştii „au sprijinit şi sprijină în primul rând plugărimea ca să ia în stăpânire

pământul ce i se cuvine”4. Cu o lună înaintea alegerilor, la 6 octombrie, la Cluj, Vasile 1 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 189. 2 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 426. 3 Ibidem, p. 428.4 Şerban Rădulecu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 182-183.

91

Luca garanta: „Astăzi lozinca partidului nostru este: întărirea şi înflorirea gospodăriilor,

atât ale ţăranilor noi împroprietăriţi, cât şi ale ţărănimii întregi”1. Oricum, comuniştii nu

au fost vital interesaţi să câştige ţărănimea de partea lor, ci doar să o neutralizeze, pentru

a se asigura că nu le va fi ostilă, ceea ce au reuşit de fapt doar cu păturile mai sărace ale

populaţiei rurale.

Pentru a convinge că numai un guvern B.P.D. va rezolva favorabil revendicările

salariale, lipsa principalelor alimente, seceta, promisiunile demagogice ale comuniştior

nu mai cunoşteau limite: creşteri salariale de la 100% la 500%, plata unui ajutor pentru

aprovizionările de iarnă, suportarea de către stat a costului chiriei şi a sporului pentru

scumpete de 20%, plata orelor suplimentare, reducerea stagiului militar în armată şi

jandarmerie la „atâta cât este necesar, la jumătate şi poate mai mult”, crearea unui

„comandament unic” în sprijinul populaţiei afectate de secetă, construirea de locuinţe

într-un timp record, rezolvarea crizei de ulei destinat populaţiei prin folosirea unor

materii prime noi etc2. În strategia lor electorală, comuniştii acordau o atenţie cu totul

specială chestiunii ajutorării regiunilor lovite de secetă, faţă de această problemă, Teohari

Georgescu arătând că „urmările secetei nu mai pot fi privite numai din punct de vedere

economic, ci au căpătat un caracter politic, un aspect de primă importanţă pentru

guvernul nostru”3

După ce campania se desfăşurase în prealabil în eşaloanele superioare ale armatei

şi în învăţământul superior, ea s-a extins şi asupra tuturor instituţiilor de cultură şi

asociaţilor neguvernamentale. Ziarele pro-guvernamentale informau zilnic despre

mitinguri, demonstraţii, congrese, consfătuiri şi conferinţe ale scriitorilor, ziariştilor,

artiştilor, în care se adoptau rezoluţii conform cărora ei erau decişi să sprijine în alegeri

B.P.D.. Chiar şi jandarmii hotărâseră că „vom vota «Soarele» ca să se întunece

reacţiunea”4 iar un grup de 30 de preoţi a semnat un apel către feţele bisericeşti în care

cerea ca „nici un preot să nu absenteze de la datoria de a vota B.P.D. şi de a sfătui

poporul să-l urmeze”. Pentru a crea imaginea unei adeziuni largi în rândul electoratului,

presa comunistă şi cea satelită precizau că la adunări, mitinguri şi demonstraţii participau

1 Ibidem, p. 196.2 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 429-430.3 Adrian Pop, În culisele raptului electoral din noiembrie 1946, în „Magazin Istoric”, an 30, nr. 11/1996, p. 15. 4 Şerban Rădulecu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 197.

92

zeci de mii sau chiar sute de mii de oameni, indiferent de locul de desfăşurare a acestor

acţiuni: pieţe, stadioane, săli de spectacol. În timp ce propaganda comunistă incita la

dezbinare socială prin ură şi „luptă de clasă”, ziarele fidele guvernului adoptaseră un

limbaj tot mai agresiv şi vulgar la adresa adversarilor politici pe măsură ce data alegerilor

se apropia1. Pentru cucerirea unui număr cât mai mare de voturi, comuniştii au propus

drept candidaţi o serie de remarcabili oameni de cultură şi ştiinţă. Pe de altă parte, printre

candidaţii, de exemplu ai Frontului Plugarilor şi ai Partidului Naţional-Ţărănesc-Anton

Alexandrescu, se aflau comunişti care erau doar formal membri ai formaţiunilor mai sus

menţionate.

Violenţele cauzate de comunişti şi de oamenii lor în perioada pre-electorală, au

continuat şi acum, însă acestea nu au avut, totuşi, proporţiile celor înregistrate în cele mai

multe dintre campaniile electorale din perioada interbelică. Dintre agresiunile cele mai

importante se remarcă cea din 12 iunie, când s-a tras asupra lui D. Căpăţâneanu, fruntaş

al P.N.Ţ. din Craiova, o rafală de pistol-mitralieră dintr-o maşină care apoi a dispărut.

Nouă zile mai târziu, Traian Ţăranu, director al filialei Suceava a Băncii Federale şi

secretar al organizaţiei P.N.Ţ. din localitate, a fost împuşcat în propriul dormitor de trei

indivizi care se pare că erau oamenii lui Manole Bodnăraş (fratele lui Emil Bodnăraş). O

gravă nelegiuire, la care au participat chiar autorităţile, s-a produs în noaptea de 29 spre

30 iunie, când Poliţia a pătruns în clădirea sediului central al Partidului Naţional-

Ţărănesc din Bucureşti, spărgând cartotecile şi birourile şi ridicând toată corespondenţa şi

arhivele partidului. La 9 august, s-au produs violenţe la Piteşti în urma cărora membrii

P.N.Ţ. Gheorghe Mihai (avocat) şi Dumitru Tică Popescu (învăţător) au fost ucişi de

comunişti. Alţi şapte membri conducători ai organizaţiei, au zăcut în spital cu răni grave

la cap şi cu membrele fracturate. În aceiaşi lună, fruntaşii ţărănişti de la Turda au fost

molestaţi de către comuniştii din localitate înarmaţi cu răngi şi arme de foc, grupurile de

atacatori fiind conduse chiar de căpeteniile poliţiei locale. La 16 noiembrie, ziarul

„Dreptatea” a relatat atentatul care a avut loc la Topoloveni asupra lui Ion Mihalache: un

activist al P.C.R. de la Braşov a tras asupra liderului ţărănist un foc de revolver2.

Însă, ca şi în perioada interbelică, opoziţia nu a asistat pasivă la abuzurile

guvernului, acuzându-l de ilegalităţi şi violenţe. Într-o declaraţie făcută pentru presa

1 Radu Pisică, op. cit., p. 129-133. 2 Ibidem, p. 76-78.

93

occidentală, Iuliu Maniu preciza: „Dacă am fost atacaţi, trebuia să ne apărăm, este

normal, noi nu am atacat, nu am provocat pe nimeni, dar suntem hotărâţi să nu apărăm şi

să răspundem forţei cu forţa”1. Cu toate acestea, se poate observa că, în comparaţie cu

perioada interbelică, lupta împotriva guvernului era acum mult atenuată, atacurile fiind

adesea doar aluzive. Aceasta se datora şi cenzurii, dirijată de Ministerul de Interne, care

se dovedea deosebit de „vigilentă”, astfel încât ziarele opoziţiei apăreau cu multe spaţii

albe.

Regele şi opoziţia aveau puţine îndoieli că guvernul va câştiga alegerile în mod

legal. Astfel, într-o convorbire privată, un ministru comunist i-ar fi spus lui Mihai „că

prin alegeri libere guvernul nu ar putea obţine 20% din voturi, totuşi guvernul speră să

obţină 80% din voturi”2. De asemenea, în august, Petru Groza i-ar fi spus lui Burton

Berry că, atunci „când anglo-americanii au aprobat la Moscova decizia, ei s-au gândit la

termenul de alegeri libere aşa cum sunt ţinute în Anglia sau America, în timp ce ruşii s-au

gândit la termenii alegerilor libere aşa cum au loc în Rusia. Prin prisma prezenţei trupelor

ruse în România, alegerile următoare vor fi ţinute conform interpretărilor ruseşti de

«libere şi nestânjenite»”3. În ceea ce priveşte interpretarea rusească de „libere şi

nestânjenite”, principiul lui Stalin este edificator: „Nu contează cine şi cum votează, ci

cine numără voturile”4. Potrivit înregistrării convorbirii din 6 noiembrie dintre consilierul

ambasadei U.R.S.S. în România, D. Iakovlev, cu secretarul general al Consiliului de

Miniştri al României, Emil Bodnăraş, despre tactica Blocului Partidelor Democratice,

acesta din urmă spunea: „Cum am arătat mai înainte, noi sperăm să avem 55-65% din

voturi pe calea obţinerii unor voturi reale în timpul votării, dar noi trebuie să luăm 90%,

şi asta se va face cu ajutorul acelor posibilităţi pe care ni le conferă legea electorală şi al

unei anumite «tehnici». Noi socotim că distribuirea mandatelor ca rezultat al votării

trebuie să se facă astfel: opoziţia-20-25 locuri; partidul lui Lupu-5-6 locuri; altele-5

locuri; partidul maghiar MADOSZ-40 locuri (adică partea guvernului). Astfel, din 414

locuri, Blocul Partidelor Democratice va avea: voturi proprii-344; MADOSZ-40; Lupu-5-

1 Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc…, p. 445.2 Paul D. Quinlan, Ciocnire deasupra României. Politica Anglo-Americană faţă de România, Iaşi, Fundaţia Culturală Română, 1995, p. 149-150.3 Dinu C. Giurescu, „Alegeri” după modelul sovietic, în „Magazin Istoric”, an 29, nr. 11/1995, p. 18. 4 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1997, p. 467.

94

8; total-389-392”1. După cum vom vedea, pronosticurile lui Bodnăraş se vor dovedi

extrem de exacte.

Din acest document, care ne arată că alegerile urmau să se desfăşoare după un

„scenariu” pus la cale de comunişti, dar şi din altele, reiese că prin cuvântul „tehnică”

trebuie înţeleasă o suită de măsuri organizatorice menite să pună piedici participării

„elementelor nedorite” la alegeri, eliminarea din listele electorale a aşa-numiţilor

„reacţionari”, monopolizarea de către partizanii B.P.D. a conducerii secţiilor de votare.

Într-adevăr, comuniştii şi-au dat foarte mare osteneală ca pe listele electorale să

nu intre un mare număr de alegători ai opoziţiei iar circumscripţiile electorale au fost

situate în aşa fel încât cetăţenii cu vederi potrivnice B.P.D.-ului să se afle cât mai departe

de acestea. Această „tehnică” s-a aplicat, în special, în zonele rurale, unde naţional-

ţărăniştii erau deosebit de puternici, punctele de votare fiind mutate departe de zonele

populate cu scopul de a le îngreuna ţăranilor exercitarea dreptului de vot. De asemenea,

guvernul a numit preşedinţii de circumscripţii electorale din rândul funcţionarilor

aparatului administrativ de stat, adepţi ai Partidului Comunist. Pe măsură ce ziua

alegerilor devenea tot mai apropiată, Poliţia şi Jandarmeria au fost întărite cu nu număr

mare de ajutoare comuniste, care fuseseră recrutate „pentru a menţine ordinea”. De multe

ori, înregistrarea pe listele electorale s-a făcut pe foi volante, iar persoanele în cauză nu

au primit nici o dovadă care să demonstreze că ele fuseseră de fapt înregistrate.

Oamenilor le-a fost greu să obţină buletinele de vot, chiar şi atunci când numele lor

fuseseră înscrise pe listele electorale. În multe localităţi, inclusiv în Bucureşti, nu au

existat destule centre pentru împărţirea buletinelor de vot, cetăţenii fiind nevoiţi să

aştepte mult timp la cozi lungi iar spre sfârşitul zilei erau adesea trimişi la un alt centru.

Pe de altă parte muncitorilor, care trebuiau să voteze în fabrici, prin urmare fiind urmăriţi

îndeaproape, li s-a dat mai mult de un singur buletin de vot, iar în ultimele zile ale

campaniei electorale se puteau chiar cumpăra buletine de vot de pe „piaţa neagră”. Orice

persoană care dorea să reclame faptul că numele i-a fost omis de pe listele electorale

trebuia să obţină 16 adeverinţe de la diverse ministere înainte de a i se analiza cazul, ceea

ce, pentru un cetăţean din provincie era practic imposibil. În afară de aceste „tehnici”,

1 Tatiana A. Pokivailova, Metode în desfăşurarea alegerilor din România, în „Magazin Istoric”, an 29, nr. 11/1995, p. 12.

95

guvernul a monopolizat postul naţional de radio, care trebuia să facă propagandă doar

pentru coaliţia B.P.D.1.

În timpul campaniei electorale, dar, mai ales, către sfârşitul acesteia, organele de

represiune din subordonarea lui Teohari Georgescu, au pornit o adevărată prigoană

împotriva candidaţilor partidelor de opoziţie în alegeri. A început o vânătoare sistematică

în ierarhia partidelor „istorice”, de jos în sus, primii arestaţi fiind conducătorii locali ai

organizaţiilor partidelor din cele mai mici centre administrative2. În felul acesta, Iuliu

Maniu şi Dinu Brătianu au fost încet, încet izolaţi de aderenţii şi simpatizanţii lor. Tot în

scopul intimidării partidelor de opoziţie şi a manipulării populaţiei, s-a desfăşurat la

Bucureşti, chiar în ultimele zile ale campaniei electorale (11-17 noiembrie), procesul

intentat conducătorilor aşa-ziselor „organizaţii teroriste” precum „Sumanele Negre”,

„Haiducii lui Avram Iancu”, „Gruparea de rezistenţă Sinaia” şi „Mişcarea Naţională de

Rezistenţă”. Printre acuzaţi se aflau fostul Ministru de Interne în guvernul Rădescu, Aurel

Aldea, Mihai Fărcăşanu şi Ilie Lazăr, liderii organizaţiei de tineret a P.N.L., respectiv

P.N.Ţ., Vintilă Brătianu, unii fiind condamnaţi în contumacie3. Conform scenariilor

întocmite de la Ministerul de Interne, nu întâmplător sentinţa Curţii Marţiale a fost dată

publicităţii chiar în ziua premergătoare alegerilor4. Se contura astfel, tot mai clar,

procesul unei clase politice.

În fine, la 15 octombrie, Monitorul Oficial a publicat decretul-lege pentru

convocarea corpului electoral, fixarea datei de desfăşurare a alegerilor şi de deschidere a

Parlamentului. Astfel, alegerile urmau să se ţină la 19 noiembrie, iar la 1 decembrie se va

convoca Parlamentul5. Ideea era ca scrutinul să se desfăşoare după strângerea recoltei,

„când hambarele vor fi pline cu grâu”, într-un moment de creştere a standardului

economic al populaţiei, cu precădere a ţărănimii. Aceasta ar fi influenţat favorabil, în

opinia guvernului, cota sa în alegeri.

Pe de altă parte, în aşteptarea datei definitive a consultării electorale, s-a produs şi

regruparea forţelor opoziţioniste. Încercând să-şi coordoneze acţiunile, partidele conduse

1 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane. 1944-1947, Bucureşti, Editura Iconica, 1993, p. 192-193. 2 Nicoleta Franck, op. cit., p. 265. 3 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 436. 4 Şerban Rădulecu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 207.5 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 363-364.

96

de Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Constantin Titel-Petrescu au apelat la sprijinul anglo-

americanilor pentru a cere amânarea alegerilor. Liderii celor trei partide doreau ca

scrutinul să se desfăşoare în condiţii mai favorabile pentru partidele lor, adică după

semnarea Tratatului de Pace cu România şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul

ţării noastre. La 1 octombrie, Adrian Holman, reprezentantul diplomatic al Marii Britanii

la Bucureşti, i-a primit pe preşedinţii P.N.Ţ. şi P.S.D.I. şi le-a sugerat să-şi concenteze

eforturile pentru reliefarea tuturor abuzurilor guvernamentale1. Având la dispoziţie o

documentaţie completă, partidele din opoziţie ar fi putut cere amânarea alegerilor pentru

asigurarea unor condiţii corecte de desfăşurare a scrutinului şi a unor şanse egale pentru

toate formaţiunile politice.

În privinţa tacticii electorale propriu-zise a partidelor cu adevărat democratice din

România, fiecare a ales calea listelor independente, cu tot cortegiul de consecinţe

negative al acestei decizii neinspirate. Chiar dacă liderii Partidului Naţional-Ţărănesc,

Partidului Naţional-Liberal şi Partidului Social-Democrat Independent au purtat discuţii

încă din luna mai 19462, ele nu s-au finalizat printr-un cartel electoral. Iuliu Maniu, Dinu

Brătianu şi Constantin Titel-Petrescu au încheiat la 21 octombrie doar un acord „pentru a

apăra în comun libertatea alegerilor”, „libertatea de exprimare a votului obştesc şi de a

răsturna un regim care surpă instituţiile fundamentale ale ţării”. Conducerea acţiunilor

comune revenea unui comitet alcătuit din câte doi reprezentanţi ai fiecărui partid3. De

asemenea, la 26 octombrie, P.N.Ţ. (Maniu), P.N.L. (Brătianu) şi P.S.D.I. au lansat

„Manifestul către ţară al opoziţiei naţionale” în care au cerut alegătorilor să voteze cele

trei semne electorale aparţinând formaţiunilor lor politice4

Odată cu apropierea datei alegerilor, s-au înmulţit şi protestele liderilor partidelor

de opoziţie, concretizate în memorii adresate Preşedintelui Consiliului de Miniştri,

regelui şi reprezentanţilor Marilor Puteri Occidentale. Spre exemplu, la 13 septembrie,

Dinu Brătianu adresează un memoriu primului ministru Petru Groza5 în care sunt

denunţate o parte din abuzurile din campania electorală: „nu s-a respectat termenul de

două luni de la publicarea legii electorale pentru înscrierea în liste”, excluderea de pe

1 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 239.2 Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc…, p. 445.3 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 366-368.4 Şerban Rădulecu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 200.5 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 330-333.

97

listele electorale a aderenţilor partidelor de opoziţie, suprimarea campaniei electorale a

partidelor „istorice”. Iuliu Maniu lansează şi el un protest către guvern la 25 octombrie în

care atrăgea atenţia că nu puteau fi concepute alegeri libere fără ca toate partidele să aibă

„drepturi egale” în campania electorală1. În acest sens, era denunţat faptul că, în timp ce

opoziţiei nu i se permitea nici măcar să-şi afişeze programul politic şi listele de

candidaţi2, B.P.D.-ul avea la dispoziţie toate mijloacele de informare publică, inclusiv

Radioul. Preşedintele P.N.Ţ. lansează un protest chiar şi către Ministrul de Interne,

Teohari Georgescu în care sunt trecute în revistă toate abuzurile, şicanele şi nedreptăţile

autorităţilor3.

La 28 septembrie, Iuliu Maniu adresează un memoriu către premierul Petru Groza

în care protesta faţă de „angajarea autorităţilor publice în susţinerea campaniei electorale

a guvernului”. Conform acuzaţiilor liderului ţărănist, localurile ministerelor şi ale altor

instituţii publice „au fost inundate de afişe şi inscripţii ale B.P.D.” iar oficiile poştale

aplicau pe orice corespondenţă ştampile cu lozinca „Trăiască victoria partidelor

democratice în alegeri!”4. Într-o întrevedere cu ziariştii străini de la 13 noiembrie, liderul

român a distribuit mai multe materiale în limbile română şi franceză, între care: o notă

asupra constituirii secţiilor de votare; un apel către statele democratice în care îşi punea

semnătura alături de Dinu Brătianu şi Constantin Titel-Petrescu; un document privind

percheziţiile şi abuzurile electorale. În aceiaşi conferinţă de presă, el aducea la cunoştinţa

întregii lumi că alegerile din România nu urmau să fie libere şi îşi exprima mirarea că

Naţiunile Unite tolerau guvernul Groza5.

De asemenea, într-un protest către Puterile Occidentale, Maniu denunţa o serie de

„inovaţii” folosite de comunişti pentru a înclina balanţa în favoarea lor în alegeri:

instalarea a mii de persoane cu vederi pro-guvernamentale, deghizate în haine militare,

pentru paza localurilor şi centrelor de vot, punere în circulaţie a unor cărţi de alegător

semnate şi ştampilate în alb6. Maniu pretindea ca guvernele de la Londra şi Washington

să asigure „suficienţi reprezentanţi” pentru a supraveghea campania electorală şi

1 Radu Pisică, op. cit., p. 117-118.2 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 239.3 Radu Pisică, op. cit., p. 118.4 Şerban Rădulecu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 193.5 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 425-430.6 Apostol Stan, op. cit., p. 488.

98

alegerile1 dar acestea au motivat că nu dispuneau de personal adecvat în număr suficient,

trimiţând în schimb gazetari şi oameni legaţi de misiunile lor din România. Unul dintre

ziariştii americani trimişi la Bucureşti, Graham J. Harrison, remarca că marea majoritate

a bărbaţilor şi femeilor din România erau partizani convinşi ai partidelor „istorice” dar

aceasta nu avea să influenţeze rezultatul alegerilor, concluziona gazetarul. El era convins

că acestea „vor decurge linişte, iar guvernul va avea marea majoritate, dat fiind că

preşedinţii localurilor de votare, majoritatea lor funcţionari administrativi…vor avea

posibilitatea să schimbe procesele verbale cu situaţia reală a voturilor exprimate”2.

Oricum, după cum observa şi Titu Georgescu, cu armatele sovietice în toate

marile oraşe, cu consilieri sovietici în toate ministerele şi în toate sectoarele vieţii de stat,

libertatea alegerilor era viciată ab initio3. Guvernele Marii Britanii şi S.U.A., prin

reprezentanţii lor la Bucureşti, Adrian Holman şi Burton Berry, remiteau la 28 octombrie

guvernului român note diplomatice privind punctul lor de vedere faţă de legea şi

campania electorală. Nota britanică constata că legea electorală „nu corespunde întocmai

concepţiei democratice” şi protesta faţă de neregulile înregistrate în campania electorală.

Prin toate acestea „s-a creat impresia că autorităţile române încearcă să câştige alegerile

prin diverse metode de falsificare acum, înainte ca alegerile să fi avut loc”4. Toate aceste

încălcări ale democraţiei şi libertăţii de exprimare sunt prezentate şi în nota americană,

care conchidea că libertatea alegerilor „este serios primejduită pentru acele partide care

nu fac parte din blocul guvernamental”5. Guvernul român, prin Gheorghe Tătărăscu,

răspundea notelor diplomatice engleză şi americană la 2 noiembrie, arătând că el „nu

poate reţine întâmplările cuprinse”, pentru că ele nu „emană de la toate cele trei puteri

semnatare ale acordului” (de la Moscova). Ministrul de Externe considera cele două note

„o serioasă atingere a suveranităţii României şi o imixtiune directă în afacerile ei

interne”6.

1 C.V.R. Schuyler, op. cit., p. 329. 2 Ioan Lăcustă, 41 de luni care au schimbat România (23 august 1944-30 decembrie 1947), Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1999, p. 184-185. 3 Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., 1993, p. 68. 4 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 374-377. 5 Radu Pisică, op. cit., p. 123-124.6 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 424-425.

99

Oficialităţile române nu s-au arătat impresionate de memoriile trimise de liderii

partidelor de opoziţie sau de notele de protest britanică şi americană. Mai mult, guvernul

îşi intensifică acţiunile îndreptate împotriva opoziţiei. La 17 noiembrie a avut loc un

miting organizat de P.N.Ţ. în Piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti dar echipe de

provocatori comunişti, infiltrate în rândul participanţilor, au împiedicat buna desfăşurare

a demonstraţiei. Forţele de ordine au intervenit, trăgând „rafale de mitralieră asupra

mulţimii”, în urma cărora au fost rănite mai multe persoane, între care şi ziaristul

american James Pringle1.

La 18 noiembrie, cotidianul „Dreptatea” arăta că s-au împărţit numai 10% din

totalul cărţilor de alegător, restul de 5000000-5500000 rămânând nedistribuite „din

ordinul Blocului Partidelor Democratice şi al Comisiei Centrale Electorale”. Comisia

Centrală Electorală, arăta în continuare ziarul naţional-ţărănist, a luat măsuri ca în locul

cărţilor neîmpărţite „să se introducă un număr echivalent de liste cu «Soarele», astfel

încât cei 7500000 de alegători înscrişi-arătaţi în statisticile guvernamentale-să se acopere

integral cu voturile ce vor fi furate”2.

Guvernul, luând în calcul posibilitatea de a pierde alegerile, a pus întregul aparat

al Ministerului de Interne la dispoziţia B.P.D.-ului, chiar pentru măsuri nesemnificative

în aparenţă. De exemplu, se oferea membrilor Frontului Unic Muncitoresc supliment de

transport în zilele de 18 şi 19 noiembrie. De asemenea, Teohari Georgescu a ordonat, la

18 noiembrie, celor 12 circumscripţii administrative să nu ofere direct nici o informaţie

privind alegerile corespondenţilor presei străine sau ofiţerilor englezi sau americani, ci

numai prin intermediul Comisiei Aliate de Control3. Concomitent, Secretariatul

Comitetului Central al P.C.R. a trimis o circulară cadrelor şi membrilor partidului în care

menţiona instrucţiunile privind desfăşurarea alegerilor4.

Prin toate măsurile luate, Cabinetul Petru Groza, în frunte cu Partidul Comunist

Român, spera să-şi asigure victoria în alegeri, dar, după cum vom vedea, toate acestea nu

vor fi de ajuns pentru a convinge electoratul să dea voturile Blocului Partidelor

Democratice.

1 Şerban Rădulecu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 206. 2 Ibidem, p. 207. 3 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 242-243. 4 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 446-448.

100

II.3. Desfăşurarea alegerilor

La 19 noiembrie 1946 s-au înfruntat două mari forţe: pe de o parte Blocul

Partidelor Democratice, care beneficia de suportul nelimitat al organelor administrative şi

de ordine şi chiar de bugetul statului, iar pe de altă parte Partidul Naţional-Ţărănesc

condus de Iuliu Maniu. Alături de B.P.D. şi P.N.Ţ., care au depus liste în toate cele 59 de

judeţe, ca partide de opoziţie s-au manifestat Partidul Naţional-Liberal cu candidaţi în 49

de circumscripţii şi Partidul Social-Democrat Independent prezent în 40 de judeţe. Pe o

poziţie de „opoziţie onestă” s-a situat Partidul Ţărănesc Democrat condus de doctor

Nicolae Lupu cu 51 de liste. Uniunea Maghiară a depus liste de candidaţi în 17

circumscripţii electorale, dar voturile acordate ei au revenit tot B.P.D.-ului. Acest tablou

este completat de alte mici formaţiuni politice care s-au situat pe o poziţie independentă

sau binevoitoare faţă de una din principalele tabere: Acţiunea Naţional-Agrară, Partidul

Popular Românesc, Partidul Radical al Micii Burghezii, Partidul Naţionalist Democrat şi

Frontul Muncii1.

Alegerile s-au ţinut într-o zi de marţi, zi neobişnuită în practica scrutinelor

electorale, care aveau loc de obicei duminica. Constantin Sănătescu afirma în jurnalul său

că „data a fost aleasă de ruşi ca să-şi bată joc de noi”2, 19 noiembrie fiind ziua începerii

ofensivei sovietice de la Stalingrad şi a ruperii frontului româno-german. Se pare că

puterea ocupantă a impus această dată pentru a face legătura între victoria de pe front şi

cea din alegeri, ceea ce demonstrează că sovieticii erau siguri de rezultatul scrutinului. În

ziua votului, s-a înregistrat o prezenţă masivă la urne3, astfel încât, în multe circumscripţii

a fost nevoie ca operaţiunile electorale să continue şi după ora stabilită pentru închiderea

centrelor. Acest fapt este semnificativ, având în vedere că în perioada interbelică

absenteismul se ridicase la 20-30% din totalul electoratului.

1 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 244.2 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 239.3Sovietizarea Nord-Vestului României 1944-1950, volum coordonat de Viorel Ciubotă (redactor responsabil), Gheorghe Lazin, Daniela Oltean, Claudiu Porumbăceanu, Satu-Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 1996, p. 120. În continuare: Sovietizarea Nord-Vestului României.

101

Dacă în Bucureşti atmosfera de sărbătoare imprimată de comunişti „cu hore în

pieţele publice şi în faţa secţiei de votare” reuşea să ofere ziariştilor străini de aici o

imagine neconformă cu realitatea1, în celelalte oraşe şi sate multiplele violenţe, fraudele

electorale, crimele şi furturile de urne au constituit „întâmplări” frecvente în acea zi. Spre

exemplu, la Galaţi sunt atacate Tribunalul şi Prefectura unde se aflau liberalii Mihail

Romniceanu şi Gheorghe Simionescu, cei doi scăpând cu greu de furia comuniştilor iar în

Târnava-Mare au fost comise chiar crime prin împuşcare. În comunele Şarânga (Buzău),

Caravaneţi (Teleorman), Salva (Năsăud), Brăneşti (Arad) au avut loc spargeri la secţiile

de votare, furturi de urne, maltratări ale primarilor şi a preşedinţilor secţiilor de votare.

Reprezentanţii partidelor de opoziţie din comuna Eschibaba (Tulcea) au fost alungaţi de

comunişti de la secţia de votare, în acelaşi timp producându-se o busculadă în care armata

a intervenit cu focuri de armă. Scandalul a luat proporţii şi nu s-a mai putut vota, însă la

Centru s-a raportat că B.P.D. a câştigat cu un procent de 90%. La Giurgiu a fost ucis

Gheorghe Pană, membru al P.S.D.I., iar în comunele Vârtope şi Avereasca (Teleorman),

grupuri de agresori comunişti au atacat şi ocupat Primăria pentru a fura buletinele de vot2.

La Cluj, au fost exceptaţi de la vot peste 7000 de persoane, înscrierile fiind făcute de

funcţionari maghiari, şi, tot atunci, au fost arestaţi 32 de cetăţeni. În tot acest timp,

avioane militare au aruncat manifeste electorale pro-guvernamentale3. În concepţia

Ministrului de Interne Teohari Georgescu, vinovaţi pentru toate aceste nelegiuiri erau

„elemente din organele de conducere ale P.N.Ţ.-Maniu şi P.N.L.-Brătianu”, după cum

preciza într-un comunicat din 22 noiembrie4.

Un handicap serios pentru autorităţi şi, în special, pentru Partidul Comunist, l-a

constituit lipsa de suport chiar în unele centre muncitoreşti cu tradiţie în lupta sindicală.

În acest sens, este citat cazul ceferiştilor de la Paşcani care au preferat sprijinirea P.S.D.I.

în detrimentul guvernului. Blocul Partidelor Democratice n-a obţinut o majoritate

confortabilă nici măcar în unităţile militare, în care adesea exprimarea votului a fost

supravegheată iar rezultatele reale schimbate. De exemplu, în garnizoana Timişoara

B.P.D. a obţinut 58% din sufragii dar s-a raportat 97% iar într-o unitate din Arad, unde

1 Şerban Rădulecu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 207-208.2 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 79-80. 3 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 265.4 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 493-494.

102

Blocul îşi asigurase 65%, s-a comunicat 99%1. Pe de altă parte, se ştia „că masele

ţărăneşti sunt pentru Maniu” şi că „foarte mulţi comunişti”2 au trădat B.P.D.-ul. Faptul că

foarte mulţi din cei angrenaţi în structurile partidelor din Bloc s-au manifestat pentru

opoziţie la 19 noiembrie, nu s-a limitat doar la câteva judeţe, fiind un fenomen la scară

naţională. În sintezele regionale de partid se vorbeşte explicit despre acest lucru, de la

Suceava raportându-se că „elemente social-democrate fie că au avut sau nu munci de

răspundere în campania electorală, au fost alături de reacţiune” şi că membrii Partidului

Naţional-Liberal-Tătărăscu s-au dovedit a fi „agenţi brătienişti”3.

Pe de altă parte, s-ar comite o eroare dacă nu s-ar recunoaşte că şi Blocul

Partidelor Democratice a avut anumite categorii de susţinători. În general, mulţi dintre

simpatizanţi au provenit din rândurile minorităţilor: maghiari, evrei şi greci4.

Însă, cu toate ingerinţele guvernului, spre seara zilei de 19 noiembrie, când

primele rezultate indicau un dezastru pentru Cabinetul procomunist, Petru Groza a intrat

în panică5. În consecinţă, s-a pus la cale un furt de urne neîntâlnit în analele parlamentare.

De asemenea, delegaţii şi asistenţii opoziţiei de la centrele de votare au fost împiedicaţi

să intre în clădirile unde se desfăşura scrutinul, arestaţi, bătuţi sau evacuaţi, după cum se

preciza într-un protest comun al P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.I.6. Mărturiile orale ale celor care

au participat la votare confirmă aceste afirmaţii. Preotul Mihai Bădulescu, delegat din

partea P.N.Ţ. ca membru în comisia de votare din comuna Creţeşti, plasa Vidra,

povesteşte că scrutinul a decurs în condiţii normale până în apropiere de ora 24, când, în

incinta secţiei a pătruns o bandă de bătăuşi profesionişti care i-au agresat pe membrii

P.N.Ţ. şi P.N.L. Apoi, aceştia au sustras urna cu voturi şi au dus-o într-o casă vecină

unde au înlocuit-o cu una identică care conţinea voturi favorabile B.P.D.7. Un alt caz se

referă la comuna Milişăuţi, din apropiere de Rădăuţi, unde câtorva femei care au intrat

primele în secţie li s-au dat buletine de vot gata ştampilate în favoarea B.P.D. şi li s-a

spus să le introducă în urnă. Ţăranii care aşteptau în faţa secţiei au fost revoltaţi de

1 Dumitru Şandru, Gheorghe Onişoru, 19 noiembrie 1946, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol Iaşi”, tom. XXXIII, an 33: 1996, p. 111. 2 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 239-240.3 Dumitru Şandru, Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 110.4 Ibidem, p. 112.5 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 239.6 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 482-485. 7 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 548-549.

103

această practică şi au luat urna, cerând să li se dea tuturor posibilitatea să voteze în mod

obişnuit, pe buletine neştampilate. Când li s-a promis acest lucru, ei au înapoiat urna,

votarea desfăşurându-se până în jur de ora 24. Protestele ţăranilor au reînceput după

închiderea urnei pentru că soldaţii care o păzeau aveau ordinul să o transporte la Rădăuţi.

Oamenii satului ar fi dorit ca voturile să fie numărate în primărie, în faţa lor, dar primarul

comunist a telefonat la Rădăuţi de unde au venit 5 camioane cu 80 de soldaţi care au luat

urna din comună1. În alte locuri, din urne s-au eliminat voturile potrivnice guvernului şi

s-au introdus buletine favorabile B.P.D.2.

Acolo unde voinţa electoratului nu se putea falsifica la urne, se înlocuia procesul

verbal cu numărul voturilor la Prefectură. Astfel, o altă mărturie verbală afirmă că „Doroş

Liviu, fiind şef de secţie de votare (nu se menţionează numele secţiei-n.n.), a dus la

Prefectură 3000 de voturi în favoarea P.N.Ţ.-ului şi numai 3 în favoarea B.P.D.-ului, dar

la Prefectură s-a falsificat procesul verbal şi rezultatul a apărut exact invers”3. Această

relatare este susţinută şi de mărturiile din lucrarea memorialistică a Adrianei Georgescu

(fostă şefă de Cabinet a generalului Nicolae Rădescu, arestată în urma procesului

organizaţiei „T” din vara anului 1945). Ea povesteşte că a fost vizitată la spitalul

penitenciarului Văcăreşti, la câteva zile după alegeri, de ministrul liberal Mihail

Romniceau care i-a vorbit despre „nebunia ce a pus stăpânire pe toţi, în frunte cu Teohari

Georgescu” la aflarea primelor rezultate ale scrutinului. Ministrul de Interne comunist l-a

înştiinţat imediat pe ambasadorul sovietic la Bucureşti, Kaftaradze care, după ce s-a

consultat cu liderii sovietici de la Moscova, a sugerat ca „voturile opoziţiei să fie trecute

pe seama coaliţiei guvernamentale şi invers”4.

De asemenea, guvernul a ordonat ca procesele verbale cu cifrele exacte să fie

distruse şi să fie contrafăcute altele noi5. Fostul demnitar comunist, Alexandru

Bârlădeanu avea să recunoască într-un interviu că rezultatele alegerilor au fost

catastrofale pentru B.P.D. În consecinţă, s-a recurs la trucarea rezultatului alegerilor prin

1 Ibidem, p. 549.2 Sovietizarea Nord-Vestului României, p. 134.3 Ibidem.4 Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura Roşie la Bucureşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 153.5 Alexandru Cretzianu, Ocazia pierdută, Iaşi, Institutul European, 1998, p. 174.

104

comunicarea de către comisiile electorale locale a altor rezultate decât cele reale la

Bucureşti1.

Cabinetul Groza trebuia să anunţe rezultatele scrutinului pe data de 20 noiembrie

dar, din motive pe care nu le-a putut explica satisfăcător, a întârziat comunicare lor cu trei

zile. În tot acest timp, administraţia locală dar şi cea centrală lucra febril la măsluirea

voinţei electoratului. Presa comunistă asigura populaţia asupra unei victorii a B.P.D., fără

a da, însă, cifre iar legăturile telefonice cu provincia au fost întrerupte pentru a împiedica

partidele de opoziţie să ia legătura cu organizaţiile lor judeţene şi cu observatorii lor de la

secţiile de votare din teritoriu2. Conform statisticii oficiale, dată publicităţii la 23

noiembrie, din totalul de 6955658 de voturi exprimate, 4773689 au revenit Blocului

Partidelor Democratice şi numai 878927 Partidului Naţional Ţărănesc. Astfel, B.P.D.-ul a

obţinut 71,8% din sufragii, asigurându-şi 348 de locuri în viitorul guvern iar P.N.Ţ.-ul

doar 12,62% (32 de mandate). Partidul Naţional-Liberal a avut numai 4,72% din totalul

voturilor, revenindu-i 3 mandate iar Partidul Ţărănesc Democrat completa Parlamentul cu

2 deputaţi. În timp ce Partidul Social-Democrat Independent nu a putut pătrunde în

legislativ, întrunind doar 65528 de sufragii, Uniunea Populară Maghiară a obţinut 29 de

mandate3.

Din păcate, nu există sau nu s-au descoperit documente de arhivă care să confirme

alte rezultate la nivel naţional decât cele transmise de guvern. Situaţia exactă a scrutinului

este greu de stabilit, de vreme ce, potrivit unei „dispoziţii de sus”, buletinele de vot au

fost arse în toată ţara imediat după numărarea lor4. Potrivit afirmaţiilor lui Florin

Constantiniu, Lucreţiu Pătrăşcanu i-a cerut lui Teohari Georgescu să-i arate rezultatele

reale ale alegerilor pentru a şti cum trebuie organizată pe viitor politica şi propaganda

P.C.R., dar Ministrul de Interne i-a dat răspunsul că buletinele de vot au fost arse şi că de

atunci înainte, contau doar cifrele comunicate oficial5. Rezultate reale parţiale există, în

special pentru zonele rurale, aşa cum au fost ele transmise de Direcţia Siguranţei şi

Ordinei Publice din Inspectoratul General al Jandarmeriei. Rezultatele reale din şase

1 Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997, p. 86.2 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 437.3 Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, Colecţia Biblioteca de Istorie, 1972, p. 196.4 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 291.5 Florin Constantiniu, op. cit., p. 467.

105

comune din judeţul Brăila, incluse într-un raport al organelor teritoriale de ordine publică,

indică faptul că P.N.Ţ. au avut 5223 de voturi în timp ce B.P.D.-ul a obţinut doar 3700. În

judeţul Fălciu, la şase secţii de votare, maniştii au dominat guvernul cu 4085 la 3457 de

voturi iar la Iaşi (13 secţii) P.N.Ţ.-ul a avut cu 1373 sufragii mai mult decât guvernul1.

Un alt exemplu concludent îl constituie falsurile din comunele Remetea Mare şi Săcălaz,

unde lista B.P.D. obţinuse doar 171 de voturi, respectiv 397 de sufragii, dar figura în

rezultatele oficiale cu 1171, respectiv 1397 de voturi. În aceleaşi comune, P.N.Ţ.-ul

obţinuse în realitate 1003, respectiv 1072 de voturi, dar fusese înregistrat cu 3, respectiv

72 de voturi2 Istoricul Virgil Ţârău a descoperit şi publicat rezultatele reale pentru

judeţele Cluj, Someş şi Turda. În judeţul Cluj, P.N.Ţ.-Maniu a obţinut 42% din sufragii în

timp ce Uniunea Populară Maghiară a deţinut 33% iar B.P.D.-ul doar 23%. Nu trebuie

uitat, că la acea dată, Clujul avea o populaţie majoritară maghiară, ceea ce explică

numărul mare de voturi acordate Uniunii Populare Maghiare. Pentru judeţul Someş,

cifrele reale şi cele oficiale au fost următoarele: B.P.D.-22,8% din voturi (cifre reale) faţă

de 69,7%, cât a comunicat guvernul; P.N.Ţ.-51,6% din sufragii (în realitate) faţă de

11,1%, cum s-a comunicat oficial3. Din toate aceste exemple rezultă că B.P.D.-ul nu avea

cum să câştige cinstit alegerile.

Mai există şi alte dovezi care confirmă falsul electoral. Spre exemplu, la 20

noiembrie, „la o recepţie a Ministerului Informaţiilor”, guvernul a prezentat tuturor

corespondenţilor străini de la Bucureşti o declaraţie, cerându-le să semneze „concluzia că

alegerile au fost libere”4. O altă dovadă concludentă este că, în unele judeţe cu veche

tradiţie naţional-ţărănistă (Argeş, Bacău, Constanţa, Dâmboviţa, Făgăraş, Ialomiţa, Ilfov,

Mehedinţi, Olt, Prahova, Sălaj, Someş, Tulcea, Vâlcea), unde consultările electorale

anterioare şi chiar campania electorală însăşi dovedise orientarea pro-ţărănistă a

electoratului, formaţiunea politică a lui Iuliu Maniu nu a obţinut nici un mandat 5. Pe de

altă parte, chiar în noapte de 19 spre 20 noiembrie, Comitetul Central Electoral al

Blocului Partidelor Democratice, prevăzând dezastrul în alegeri şi „necesitatea” ca

voturile să fie măsluite, trimitea următoarea circulară: „Muncă de lămurire peste tot şi

1 Dumitru Şandru, Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 111-112.2 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 439.3 Florin Constantiniu, op. cit., p. 467-468.4 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 514.5 Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc…, p. 447.

106

mai ales acolo unde am fost slabi. Se va explica rezultatul alegerilor, semnificaţia acestui

fapt. Pe teren se vor trimite cei mai buni propagandişti şi mai ales acolo unde am fost

slabi. Nu se vor cruţa cheltuielile pentru transportul şi hrana propagandiştilor”1. O altă

circulară a aceluiaşi Comitet Central Electoral oferă un tablou mai clar asupra situaţiei

reale: „Se va trece imediat la strângerea întregului material documentar (fotografii,

fotocopii, declaraţii personale, articole de ziar etc.), date precise asupra tuturor

provocărilor, incidentelor, atentatelor, furturi de urne etc., comise de agenţi manişti şi

fascişti, atât înainte, în timpul sau după alegeri, în special în jurul şi interiorul secţiilor de

votare. Se vor lua toate măsurile ca aceste să ajungă prin curier special la C.C. al B.P.D.-

ului până la 28 noiembrie a.c.. Se va continua cu intensitate campania de popularizare a

victoriei B.P.D.-ului în alegeri prin întruniri şi presă. Se va interzice şi sancţiona orice

pălăvrăgeală şi lăudăroşenie individuală din partea tovarăşilor sau prietenilor noştri în

legătură cu alegerile”2.

Opoziţia a sesizat imediat că guvernul măsluise voturile. Într-un interviu acordat

ziarului american „New York Times”, Maniu declara că guvernul Groza nu obţinuse mai

mult de 16,6% din voturile exprimate la nivel naţional, în timp ce pentru P.N.Ţ. votase

70% din electorat3. Ca atare, partidele conduse de Maniu şi Brătianu au dat la 22

noiembrie o declaraţie cu privire la demisia reprezentanţilor lor din guvern. În comunicat,

după ce denunţau metodele de falsificare ca fiind principalul motiv de retragere a

reprezentanţilor lor din Cabinetul Groza, subliniau că rezultatele alegerilor erau „o

sinistră parodie a unei consultări populare” efectuată prin „violarea flagrantă a dreptului

poporului român de a-şi spune cuvântul”4. O declaraţie similară din 27 noiembrie

semnată şi de Titel-Petrescu califica alegerile ca fiind „lipsite de orice temei de drept” şi

deci nule şi neavenite5. De asemenea, în cadrul şedinţei Comitetului Executiv al P.N.Ţ.,

Iuliu Maniu declara că formaţiunea pe care o conducea „a câştigat considerabile

majorităţi în alegeri şi a biruit în mod strălucit”. Pe această bază „Partidul Naţional-

Ţărănesc reclamă putere în numele popularităţii covârşitoare pe care a dovedit-o, în

1 Dumitru Şandru, Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 113.2 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 245-246.3 Apostol Stan, op. cit., p. 489.4 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 494-496.5 Şerban Rădulecu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 211.

107

numele opiniei publice româneşti care i-a acordat încrederea sa”1. În acelaşi timp, Maniu

cerea Statelor Unite şi Marii Britanii să se implice într-o acţiune politică de anularea a

alegerilor şi de convocare a electoratului pentru un nou scrutin.

Dar guvernele celor două Mari Puteri nu au trimis decât simple note verbale de

protest în care denunţau scrutinul ca nereprezentativ pentru voinţa poporului român şi

făceau responsabil guvernul Groza pentru încălcarea promisiunilor referitoare la alegeri

libere2. De asemenea, ele au trimis instrucţiuni speciale reprezentanţilor lor de la

Bucureşti ca să-l descurajeze pe rege în a lua măsuri „irevocabile”, în cazul în care acesta

le-ar fi cerut sfatul după alegerile falsificate3. Atât reprezentantul Marii Britanii în

România, Adrian Holman, cât şi cel al Statelor Unite, Burton Berry, au fost critice la

adresa guvernelor lor care nu au făcut aproape nimic pentru a împiedica guvernul Petru

Groza să se legitimeze în mod fraudulos şi au cerut să fie mutaţi din ţara noastră. Mai

mult decât atât, profund decepţionat, nemulţumit şi dezgustat, Burton Berry concluziona

părerile sale prin menţiunea că guvernul „a trecut prin alegeri în acelaşi spirit cum s-a

pregătit pentru ele-în totală neconcordanţă cu promisiunile făcute şi fără o decenţă

elementară. În fapt, guvernul a stabilit un nou nivel inferior pentru alegerile din

Balcani”4.

Ca urmarea a noilor realităţi impuse de câştigarea alegerilor, guvernul Petru

Groza a fost remaniat la 29 noiembrie. Din noul Cabinet lipseau Partidul Naţional

Popular şi P.N.Ţ.-Anton Alexandrescu care nu renunţat la portofoliile oferite,

considerându-le a fi „în disproporţie cu forţa lor politică”. Noul guvern, condus tot de

Petru Groza, se baza pe repartizarea mai mult sau mai puţin egală a ministerelor între

partidele componente ale Blocului Partidelor Democratice: Partidul Comunist Român,

Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor şi P.N.L.-Gheorghe Tătărăscu. Partidul

Comunist şi-a păstrat poziţiile-cheie în noul Cabinet: nou-apărutul Minister al Economiei

Naţionale (Gheorghe Gheorghiu-Dej), Ministerul Comunicaţiilor (Nicolae Porfiri),

Ministerul de Interne (a rămas ca ministru Teohari Georgescu), Ministerul de Justiţie

(Lucreţiu Pătrăşcanu)5. Aceste schimbări nu trebuie privite ca o simplă remaniere

1 Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc…, p. 447.2 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 201-202.3 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 100.4 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 151.5 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 517-518.

108

guvernamentală, ci ele au marcat un pas înainte spre consolidarea puterii Partidului

Comunist.

Între timp, reprezentanţii forţelor cu adevărat democratice din România, Iuliu

Maniu şi Dinu Brătianu au încercat să-l convingă pe rege să nu deschidă noul Parlament,

caracterizat de fostul Prim-Ministru Constantin Sănătescu drept „o adunătură de persoane

insignifiante”1. Pus în faţa unei grave dileme, suveranul ar fi dorit să se consulte cu

semnatarii Acordului de la Moscova. Dar, pentru a face acest pas, el pretindea anglo-

americanilor o notificare scrisă de contestare a rezultatelor scrutinului, ceea ce, am văzut,

Puterile Occidentale nu erau dispuse să ofere. De altfel, el înţelesese foarte bine sensul

conduitei anglo-americane după declanşarea „grevei” sale: S.U.A. şi Marea Britanie nu

erau dispuse să ajungă la o confruntare cu U.R.S.S. pentru România. Având trista

experienţă a „grevei regale” şi dorind să menţină punţile de legătură cu guvernul,iar pe de

altă parte fiind conştient că risca a abdicarea, monarhul a „legalizat” falsul electoral prin

citirea Mesajului Tronului în faţa noului Parlament la 1 decembrie2. Într-o conversaţie cu

Adrian Holman de la 5 decembrie, regele a dat clar de înţeles că acţiunea sa era un

rezultat direct al lipsei de sprijin britanic şi american3.

După alegeri, Cabinetul condus de Petru Groza avea mult dorita legitimitate. Cu

toate că în realitate cunoscuse o înfrângere severă, câştigând mandatul prin falsificare,

guvernul a reconfirmat că are controlul asupra ţării. De altfel, chiar Partidul Comunist era

mulţumit de victorie, aşa cum fusese ea obţinută, dovadă fiind şi declaraţiile lui Nicolae

Ceauşescu de la Timişoara din 6 martie 1947: „Din alegeri partidul nostru a ieşit întărit,

şi-a consolidat poziţia atât în rândurile clasei muncitoare, ale poporului român, cât şi în

ceea ce priveşte rolul conducător în stat al partidului nostru”4. Chiar şi Tratatul de Pace

semnat de România la 10 februarie 19475 oferea guvernului Groza recunoaşterea

internaţională de care avea nevoie, care venea după câştigarea alegerilor ce-l legitimaseră

în interior. În consecinţă, la Bucureşti se putea renunţa la orice echivoc în relaţiile cu

opoziţia şi monarhia.

1 Constantin Sănătescu, op. cit., p. 240-241.2 România. Viaţa politică în documente. 1946, p. 523-525.3 Anul 1946-începutul sfârşitului, p. 101.4 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 250.5 România. Viaţa politică în documente. 1947, coordonator: Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1994 p. 91-108. În continuare: România. Viaţa politică în documente. 1947.

109

Cât priveşte urmările acestor alegeri, ele sunt cunoscute. Concret, în plan local s-

au luat măsuri împotriva celor care „au manifestat contra guvernului înainte, în timpul şi

după alegeri”1. După o scurtă perioadă de acalmie de la sfârşitul anului 1946, guvernul a

început arestări în masă în primăvara anului 1947, într-o încercare de a distruge complet

opoziţia2. În urma „înscenării” de la Tămădău de al 14 iulie 19473, Maniu şi principalii

lideri ai P.N.Ţ. au fost închişi iar la scurt timp Partidul Naţional-Ţărănesc a fost scos în

afara legii4. Autorităţile găsiseră în sfârşit motivul de a distruge „cel mai tare şi mai

popular partid din ţară”. Lui Maniu şi adepţilor săi li s-a organizat un simulacru de proces

în urma căruia liderii naţional-ţărănişti au primit ani grei de temniţă5. De asemenea, în

toamna aceluiaşi an, s-a autodizolvat şi Partidul Naţional-Liberal6. O parte din „tovarăşii

de drum” au fost eliminaţi de al conducerea ţării (facţiunea condusă de Gheorghe

Tătărăscu)7 în timp ce alţii au fost înglobaţi în Partidul Comunist (Partidul Social-

Democrat). Ultimul obstacol în calea controlului complet al comuniştilor în România a

fost îndepărtat finalmente la 30 decembrie 1947 odată cu abdicarea regelui Mihai8 şi

proclamarea Republicii Populare Române9. Astfel se încheia una din cele mai zbuciumate

epoci din istoria României.

Consideraţii finale

1 Sovietizarea Nord-Vestului României, p. 135.2 Paul D. Quinlan, op. cit., p. 152.3 Apostol Stan, op. cit., p. 497-498.4 România. Viaţa politică în documente. 1947, p. 193-194.5 Şerban Rădulecu-Zoner, Daniela Buşă, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 238.6 Şerban Rădulescu-Zoner, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Apostol Stan, Dumitru Şandru, op. cit., p. 279.7 România. Viaţa politică în documente. 1947, p. 252-255.8 Ibidem, p. 289-290.9 Ibidem, p. 296-297.

110

Anii următori celui de-a doua conflagraţii mondiale au însemnat o perioadă foarte

dificilă şi complexă în istoria lumii. Întreaga Europă Centrală şi de Sud-Est a intrat în

sfera de influenţă sovietică, cu toate schimbările şi bulversările determinate de instaurarea

treptată a regimurilor comuniste în acest spaţiu. Impactul a fost foarte puternic, avându-se

în vedere faptul că sistemul stalinist, de factură extraeuropeană, era impus cu forţa într-un

teritoriu care cunoscuse evoluţia democratică a lumii moderne, generată de Revoluţia

Franceză. Aceasta a însemnat apariţia unor forme de guvernare atipice, necunoscute în

perioada anterioară şi, în special, mistificarea realităţii evidente de către instituţiile

menite să apere cetăţeanul. În acest sens, modul în care a fost impus sistemul stalinist de

guvernare în România între anii 1944-1947 este un exemplu concludent.

Trebuie remarcat încă de la început că evoluţia României în această perioadă nu a

depins atât de mult de schimbările intervenite pe scena politică românească, ci ea a fost

strâns legată de înţelegerile încheiate între Marile Puteri în timpul şi la sfârşitul celui de-

al doilea Război Mondial. Este evident că România, ca şi celelalte ţări din Centrul şi Sud-

Estul Europei, nu a făcut altceva decât „să joace” cât mai bine „rolul” ce-i revenea în

scenariul scris la Moscova.

Dacă 23 august 1944 a înregistrat prezenţa Uniunii Sovietice ca forţă decisivă în

problemele româneşti, 6 martie 1945 a marcat existenţa comunismului ca forţă de

nezdruncinat în România postbelică. Guvernul „de largă concentrare democratică”, aflat

sub preşedinţia lui Petru Groza, impus ţării noastre de către U.R.S.S., a fost primul

Cabinet procomunist din istoria României. Conform „Acordului de Procentaj” încheiat de

Churchill şi Stalin în octombrie 1944, se poate observa că acţiunea sovietică din

România, de impunere a Cabinetului Groza, a fost replica instituirii controlului britanic

asupra Greciei încă din decembrie 1944. Marile Puteri Occidentale nu au reacţionat faţă

de impunerea guvernului Petru Groza decât prin simple proteste, fără nici o eficienţă,

preferând să încerce salvarea democraţiei în Polonia.

Prin măsurile luate imediat după venirea la putere, coaliţia guvernamentală a

reuşit oarecum să-şi îmbunătăţească popularitatea şi să dea lovituri puternice opoziţiei.

Astfel, guvernul a reuşit să obţină de la Stalin permisiunea ca întreaga Transilvanie de

Nord să treacă sub administraţie românească, acest gest al sovieticilor fiind, în mod clar,

111

unul de sprijin politic pentru Cabinetul Groza, menit să legitimeze identitatea naţională a

regimului. De asemenea, reforma agrară, prezentată de propaganda regimului ca un act de

mare însemnătate istorică, a avut doar o motivaţie politică şi s-a dovedit neviabilă din

punct de vedere economic. Concomitent, a început un procesul de comunizare a ţării,

ascuns în spatele unor măsuri cu caracter „democratic”. Guvernul a căutat permanent să-

şi întărească controlul asupra ţării prin introducerea în instituţiile cele mai importante ale

statului oameni servili regimului şi a încercat să slăbească partidele „istorice”, care se

opuneau intrării ţării în orbita sovietică, prin încurajarea disidenţelor, suprimarea

formelor de propagandă şi arestarea unor simpatizanţi ale acestora. Pe de altă parte,

partidele politice tradiţionale şi susţinătorii lor s-au opus guvernului Groza pentru că îl

considerau duşman al tradiţiei politice naţionale, înclinat spre distrugerea României şi a

românismului.

Cu toate că guvernul a făcut mari eforturi pentru a fi recunoscut de către Marile

Puteri Occidentale, acestea au refuzat constant să-l considere reprezentativ. Prima mare

criză cu care s-a confruntat Cabinetul Groza a apărut în urma Conferinţei de la Potsdam

(17 iulie-2 august 1945), unde Statele Unite şi Marea Britanie au declarat că vor încheia

tratate de pace doar cu guvernele democratice recunoscute. Având asigurat sprijinul

britanic şi american, suveranul a cerut la 20 august demisia lui Petru Groza şi a

guvernului prezidat de acesta. Refuzul premierului de a preda mandatul la cerea regelui a

fost o încălcare flagrantă a Constituţiei din 1923, repusă parţial în vigoare după 23 august

1944, pentru că aceasta în dădea suveranului dreptul de a demite un prim ministru, mai

ales atunci când interesul ţării o cerea. Trebuie remarcat că, până atunci, nu mai existase

un caz în istoria României în care regele să ceară demisia primului ministru şi acesta să

nu accepte, cu excepţia progermanului Ion Antonescu.

Ca urmare, s-a declanşat „greva regală”, prin care suveranul refuza să mai

semneze decretele-legi legi prezentate de guvern, disociindu-se de orice activitate a

acestuia. Chiar dacă Statele Unite şi Marea Britanie l-au sprijinit iniţial pe rege în

demersul său din august 1945 de schimbare a guvernului Groza, ele au renunţat treptat la

această poziţie pentru a nu da prilejul dezvoltării unor suspiciuni că Vestul a cauzat criza

constituţională. De altfel, Marile Puteri Occidentale nu au fost dispuse vreo clipă să intre

în conflict cu Uniunea Sovietică între anii 1945 şi 1947 pentru a opri procesul de

112

stalinizare a României. Intenţia americanilor de a abandona Europa de Răsărit în mâinile

ruşilor a fost dezvăluită foarte clar în discursul ţinut de Secretarul de Stat american James

Byrnes la New York la 31 octombrie. În tot acest timp, Partidul Comunist şi-a sporit

rândurile prin cooptarea unui mare număr de foşti legionari şi a continuat acţiunea de

prigonire a partidelor „istorice”. Totuşi, impopularitatea flagrantă a guvernului a ieşit

pregnant în evidenţă la 8 noiembrie 1945, când s-a produs la Bucureşti cea mai mare

manifestaţie anticomunistă din Europa de Est de la încheierea războiului.

În ultimă instanţă, evoluţia situaţiei din România a depins, în această perioadă, de

poziţia Marilor Puteri, care şi-au dat întâlnire la Moscova în decembrie 1945 pentru a

analiza situaţia din ţara noastă. Însă, deciziile luate la Moscova dezavantajau clar opoziţia

democratică din România pentru că s-a hotărât doar „cosmetizarea” guvernului Petru

Groza prin includerea câte unui reprezentant al partidelor politice tradiţionale. Dacă în

martie 1945, liderii Partidului Naţional-Ţărănesc şi Partidului Naţional-Liberal refuzaseră

să intre în guvernul Groza, deşi li se oferiseră câte două-trei ministere, în ianuarie 1946

aceste formaţiuni politice au acceptat să participe la Cabinetul prezidat de doctor Petru

Groza, deşi aveau câte un singur reprezentant, şi acela fără portofoliu. În plus, guvernul şi

Vâşinski au decis să accepte doar personalităţi de mâna a doua din partidelor tradiţionale.

De asemenea, era ştirbit şi prestigiul regelui Mihai care nu a putut utiliza cu succes

prerogativa oferită de Constituţie de a numi şi demite un guvern. „Greva regală” a

reprezentat ultima încercare de revenire la un la un regim parlamentar, cu guvern şi

opoziţie, pe temeiul Constituţiei din 1923. Demersul regelui din august 1945 se înscrie în

linia constantă a politicii externe româneşti: folosirea unei conjuncturi internaţionale

favorabile pentru atingerea unor obiective majore proprii. Acordul de la Moscova

marchează sfârşitul speranţelor Vestului de a crea o Românie democratică. În acelaşi

timp, recunoaşterea guvernului Groza în februarie 1946 de către Marile Puteri

Occidentale, înainte de organizarea alegerilor, a fost o mare greşeală tactică întrucât

Statele Unite şi Marea Britanie renunţaseră la singurul mijloc eficace pe care îl aveau la

dispoziţie de a exercita presiuni asupra Cabinetului Groza pentru ca acesta să se

conformeze deciziilor de la Moscova. Aşa cum aveau să arate evenimentele ulterioare,

nici guvernul, nici Uniunea Sovietică nu aveau vreo intenţie de a permite alegeri libere

pentru că acestea ar fi adus cu siguranţă la putere partidele „istorice”.

113

În lipsa unor garanţii ferme de partea Marii Britanii şi Statelor Unite privind

libertatea scrutinului, era clar că acesta nu va exprima voinţa majorităţii românilor. În

plus, în România era notoriu faptul că, încă din perioada interbelică, puterea putea

influenţa rezultatul final al consultării electoratului în favoarea ei. Coaliţia

guvernamentală s-a grupat la 17 mai într-un cartel electoral denumit Blocul Partidelor

Democratice iar la 20 mai presa comunistă publica Platforma-Program a acestei

formaţiuni. Documentul, care se constituia într-un compromis între partidele componente

ale Blocului, avea doar un caracter pur electoral, fiecare punct al său fiind o promisiune

demagogică care era deja nerespectată sau avea să fie încălcată mai devreme sau mai

târziu. În acelaşi timp, partidele politice tradiţionale au dat publicităţii programe

electorale cuprinzătoare dar care nu erau adecvate noilor realităţi istorice. Partidul

Naţional-Ţărănesc şi cel Naţional-Liberal au rămas doar cu nostalgia gloriei din trecut,

programele prezentate de cele două formaţiuni evocând, în mod evident, perioada

interbelică.

Regele Mihai s-a detaşat treptat de liderii Patidului Naţional-Ţărănesc şi ai

Partidului Naţional-Liberal prin decorarea lui Petru Groza la 26 mai 1946 şi prin

semnarea proiectului legii electorale, elaborat de Ministrul de Justiţie Lucreţiu

Pătrăşcanu, care permitea guvernului să influenţeze rezultatul final al alegerilor în

favoarea sa. Legea electorală încălca Constituţia din 1923 pentru că desfiinţarea Senatului

nu putea fi făcută de guvern, cu atât mai puţin de unul neales şi nereprezentativ.

Suveranului i s-au restrâns din nou prerogativele constituţionale pentru că el nu mai putea

dizolva Camera Deputaţilor, aceasta având, potrivit legii electorale, puterea exclusivă de

autodizolvare. Atât perioada preelectorală, cât şi cea electorală, au fost marcate de acţiuni

ale comuniştilor vizând diminuarea forţei politice a celor două partide „istorice” şi

intimidarea lor. Astfel, semnele electorale tradiţionale ale partidelor „istorice” au fost

atribuite formaţiunilor disidente aliate comuniştilor, prin aceasta încercându-se crearea de

confuzii în rândurile electoratului. Violenţele şi abuzurile guvernului împotriva opoziţiei

erau la ordinea zilei, cu toate că nu au atins proporţiile înregistrate în cele mai multe

campanii electorale din perioada interbelică.

Eşecul „tehnicilor” comuniste, menite să asigure victoria coaliţiei guvernamentale

în alegeri înainte ca acestea să aibă loc, s-a văzut cel mai bine în ziua de 19 noiembrie

114

1946, când electoratul a acordat voturile sale opoziţiei, în special Partidului Naţional-

Ţărănesc. Dar, comuniştii, prin diverse metode evidenţiate în lucrarea noastră, au reuşit

să falsifice voinţa alegătorilor. Prin „câştigarea” alegerilor, guvernul a obţinut mult dorita

legitimitate şi, deşi în realitate cunoscuse o înfrângere severă, el a reconfirmat faptul că

avea controlul deplin asupra ţării. Mai mult, semnarea Tratatului de Pace de către

România cu Puterile Aliate şi Asociate la 10 februarie 1947, oferea guvernului Groza

recunoaşterea internaţională de care avea nevoie. Prin alegerile din noiembrie 1946 se

îndeplinea unul dintre punctele principale ale planului de comunizare a României:

înfrângerea opoziţiei politice. În scurt timp, prin manevre oculte, ea va fi redusă la tăcere,

închisorile comuniste devenind neîncăpătoare pentru membrii şi simpatizanţii acesteia.

Astfel, planul Moscovei pentru România, ca şi pentru celelalte ţări din Centrul şi Sud-

Estul Europei se dovedise perfect.

Dacă încercarea de faţă reuşeşte să creeze o imagine de ansamblu asupra

instaurării comunismului în România între anii 1944 şi 1946, se cuvine să aducem

mulţumiri, în primul rând, coordonatorului ştiinţific, domnul profesor universitar doctor

Ioan Ciupercă, pentru solicitudinea şi înalta competenţă cu care a îndrumat realizarea

lucrării.

Având convingerea că o asemenea temă necesită o documentare mult mai amplă

şi judecăţi mai pertinente, ne exprimăm speranţa că eventualele omisiuni şi neclarităţi,

datorate exclusiv autorului, vor putea fi completate prin noi investigaţii şi cercetări.

Bibliografie

I. Izvoare documentare

115

Arhivele Statului din România, România. Viaţa politică în documente. 1945, coordonator: Ioan Scurtu, Bucureşti, 1994.

Arhivele Statului din România, România. Viaţa politică în documente. 1946, coordonator: Ioan Scurtu, Bucureşti, 1996.

Arhivele Statului din România, România. Viaţa politică în documente. 1947, coordonator: Ioan Scurtu, Bucureşti, 1994.

Baciu, Nicolae, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990. Documente.

Chiper, Ioan, Constantiniu, Florin, Pop, Ioan, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Bucureşti, Editura Iconica, 1993. Documente.

Girescu, Dinu C., Imposibila încercare. Greva regală, 1945. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999.

Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Misiunile lui A.I. Vâşinski în România. Din istoria relaţiilor româno-sovietice. 1944-1946. Documente secrete, Bucureşti, 1997.

Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc. Documente. 1926-1947, volum alcătuit de Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Alexandru Cebuc, Bucureşti, Editura Arc 2000, 1994.

Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii, vol. I, Bucureşti, 1995.

II. Instrumente de lucru

Ciobanu, Mircea, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.

Gould Lee, Arthur, Coroana contra secera şi ciocanul. Povestea regelui Mihai al României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.

Istoria României în Date, coordonator: Constantin C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972.

III. Lucrări memorialistice

Betea, Lavinia, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997.

116

Brucan, Silviu, Generaţia irosită. Memorii, Bucureşti, Editura Univers şi Calistrat Hogaş, 1992.

Georgescu, Adriana, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.

Ionniţiu, Mircea, Amintiri şi reflecţiuni, Timişoara, Editura Enciclopedică, 1993.

Sănătescu, Constantin, Jurnalul generalului Sănătescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993.

Schuyler, C.V.R., Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945-20 septembrie 1946), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997.

Şerbulescu, Andrei, Monarhia de drept dialectic. A doua versiune a memoriilor lui Belu Silber, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.

Zane, Gheorghe, Memorii. 1939-1974, Bucureşti, Editura Expert, 1997.

IV. Lucrări generale

Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.

Buzatu, Gheorghe, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1997.

Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997.

Drăgan, Iosif Constantin, Istoria românilor, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1994.

Fischer-Galaţi, Stephen, România în secolul al XX-lea, Iaşi, Institutul European, 1998.

Georgescu, Titu, România în Istoria Europei secolului XX. 1945-1990, Bucureşti, Editura Hyperion XXI, 1992.

Idem, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., 1993.

117

Georgescu, Vlad, Istoria românilor: de la origini până în zilele noastre, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.

Hitchins, Keith, România 1866 – 1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.

Ioniţă, Gheorghe I., O jumătate de secol de istorie românească sub semnul controversei (de la 23 august 1944 până în prezent), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1997.

Markham, Reuben H., România sub jugul sovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996.

Onişoru, Gheorghe, România în anii 1944-1948. Transformări economice şi realităţi sociale, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998.

Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Paideea, 1999.

Scurtu, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), volumul IV: Mihai I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.

Idem, Iuliu Maniu. Activitatea politica, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.

Stan, Apostol, Iuliu Maniu. Naţionalism şi democraţie. Biografia unui mare român, Bucureşti, Editura SAECULUM I.O., 1997.

Ştefănescu, Paul, Istoria serviciilor secrete româneşti, Bucureşti, Editura Divers Press, 1994.

V. Lucrări Speciale

Anul 1946-începutul sfârşitului (instituţii, mentalităţi, evenimente), Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetul Marmaţiei (7-9 iunie 1996), editor: Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996.

Baciu, Nicolae, Yalta şi Crucificarea României, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1996.

Constantiniu, Florin, Doi ori doi fac şaisprezece. A început Războiul Rece în România ? , Bucureşti, Editura Eurosong & Book, 1997.

Cretzianu, Alexandru, Ocazia pierdută, Iaşi, Institutul European, 1998.

Fătu, Mihai, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, Colecţia Biblioteca de Istorie, 1972.

118

Franck, Nicoleta, O înfrângere în victorie. Cum a devenit România din Regat, Republică Populară, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.

Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.

Giurescu, Dinu C., „Alegeri” după modelul sovietic, în „Magazin Istoric”, an 29, nr. 11/1995.

Idem, Din documentele guvernării generalului Nicolae Rădescu. Evenimentele de la 24 februarie 1945, în „Arhivele Totalitarismului”, an II, nr. 1/1994.

Lăcustă, Ioan, 41 de luni care au schimbat România (23 august 1944-30 decembrie 1947), Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1999.

Mihai I al României, O domnie întreruptă. Conversaţii cu Philippe Viguié Desplaces, Bucureşti, Editura Litera, 1995.

Onişoru, Gheorghe, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996.

Pisică, Radu, Adevărul despre alegerile din 19 noiembrie 1946 (Analiză de Presă), Bucureşti, Editura Fiat Lux, 1996.

Pokivailova, Tatiana A., Metode în desfăşurarea alegerilor din România, în „Magazin Istoric”, an 29, nr. 11/1995.

Pop, Adrian, În culisele raptului electoral din noiembrie 1946, în „Magazin Istoric”, an 30, nr. 11/1996.

Quinlan, Paul D., Ciocnire deasupra României. Politica Anglo-Americană faţă de România 1938-1947, Iaşi, Fundaţia Culturală Română, 1995.

Rădulescu–Zoner, Şerban, Buşă, Daniela, Marinescu, Beatrice, Instaurarea totalitarismului comunist în România, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Cavaliotti, 2002.

Rădulescu–Zoner, Şerban (coordonator), Cliveti, Gheorghe, Onişoru, Gheorghe, Stan, Apostol, Şandru, Dumitru, Istoria Partidului Naţional–Liberal, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2000.

Scurtu, Ioan, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994.

Sovietizarea Nord-Vestului României 1944-1950, volum coordonat de Viorel Ciubotă (redactor responsabil), Gheorghe Lazin, Daniela Oltean, Claudiu Porumbăceanu, Satu-Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 1996.

119

Şandru, Dumitru, Onişoru. Gheorghe, 19 noiembrie 1946, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol Iaşi”, tom. XXXIII, an 33: 1996.

120