ALEGEREA COLECTIVĂ • Alegerea socială (sau alegerea colectivă): relaţiile dintre preferinţele

membrilor individuali ai statului (sau societăţii) şi alegerea colectivă pe care o face guvernul. Ex.: într-o democraţie liberală, indivizii aleg (prin vot) persoanele care să le reprezinte punctele de vedere.

Problema definirii alegerii colective • fiecare individ are o curbă a cererii pentru bunuri publice şi aceste

curbe individuale ale cererii erau agregate pentru a deduce curba cererii totale (Capitolul 5); fiecare individ trebuie să plătească un preţ sau un impozit pentru producţia de bunuri publice, direct proporţional cu beneficiul obţinut ca urmare a consumului bunului public.

Decizia colectivă • fiecare membru al grupului are propriile preferinţe în legătură cu o

mulţime de alternative. Cum vor fi agregate aceste preferinţe individuale diverse într-o decizie de grup?

Judecata de bunăstare socială • cum decide un grup de indivizi asupra obiectivelor pe care membrii

grupului trebuie să le urmeze împreună?

• atunci când sunt analizate regulile alegerilor sociale/colective, aceste

reguli sunt privite ca reprezentând constituţia societăţii: o mulţime de reguli legale care ghidează şi restricţionează modalitatea în care pot fi făcute sau nu alegerile sociale/colective.

Guvernele iau decizii care influenţează viaţa a milioane de cetăţeni.

Este necesară definirea proprietăţilor procesului sau regula care asigură trecerea de la preferinţele individuale diferite la o

preferinţă socială.

Alegerea socială Teoria alegerii sociale Teoria alegerii publice

reprezintă o analiză abstractă a adoptării deciziilor în situaţii non-piaţă; structura instituţională = structura preferinţelor.

Accent: existenţa şi stabilitatea echilibrului alegerii sociale.

acordă mai multă atenţie structurii

instituţionale (regulilor prescrise alegerii colective).

Accent: testarea ipotezelor.

Abordarea interesului personal versus abordarea interesul public Abordarea interesului public • pentru politologi1: conceptul de bunăstare socială este inclus în teoria

statului şi a contractului social; individul joacă un rol un rol subsidiar unei mulţimi de organizaţii sociale care efectuează alegeri colective.

• comportamentul grupurilor sau organizaţiilor este subordonat interesului public ⇒ grupurile sunt tratate ca nişte indivizi.

• grupurile au preferinţe şi sunt analizate independent de indivizii care le compun: interesul public nu este o simplă agregare a intereselor private ale indivizilor.

• interesul public este un dat – “bun comun” (“raţionaliştii”); bunul

comun este expresia voinţei populare sau comune a oamenilor, iar funcţia organizaţiilor politice şi sociale este de a interpreta această voinţă comună.

• interesul public rezidă în legea naturală (“idealiştii”); deoarece legea naturală este axiomatică ⇒ interesul public este dat.

1 A. Wildavsky, The Politics of the Bugetary Process, Little Brown, 1964

Pentru selecţia regulilor de alegere socială/colectivă sunt utilizate următoarele întrebări:

Regula este acceptabilă etic? Regula este fezabilă din punct de vedere tehnic? Regula este costisitoare de aplicat în practică?

Care este originea interesului public?

• interesul public emană din procesul conflictului continuu; procesul politic are menirea de a realiza înţelegere între indivizi, de a stabili consens şi de a minimiza instabilitatea.

Abordarea interesului personal • individul este unitatea analizei2; indivizii maximizează utilitatea în

raport cu un număr de restricţii (resurse, cadrul juridic şi organizaţional ş.a.m.d.).

• abordarea propriului interes este mai ştiinţifică, în sens Popperian, decât abordarea interesului public din moment ce ipotezele pot fi testate în privinţa falsificării în raport cu datele empirice.

• Ipoteză: interesul public = ∑ agregarea intereselor personale. • această abordare poate fi utilizată chiar şi atunci când se recunoaşte că

modalitatea de acţiune în grup este diferită de aceea a indivizilor ca persoane singulare; abordarea interesului personal identifică o sinergie sau o interdependenţă care trebuie explicată. Este posibil să se menţină o separaţie între interesul public şi interesul individual. Indivizii pot să considere ce anume este în interesul public şi ce este în interesul personal.

Criterii pentru regulile alegerii sociale

Kenneth Arrow (Alegerea socială şi valorile individuale) • Ipoteza de raţionalitate: regula alegerii sociale trebuie să producă o

ordonare socială completă şi tranzitivă. o Completitudinea: pentru fiecare pereche de alternative de

stări sociale, fie este preferată una celeilalte, fie între ele există o relaţie de indiferenţă.

o Tranzitivitatea: dacă o stare socială x este preferată unei stări sociale y, iar starea y este preferată unei stări z, atunci starea socială x este preferată stării z.

2 Sunt cunoscute lucrările lui A Downs, An Economic Theory of Democracy, Harper, 1957, J.M. Buchanan, G. Tullock, The Calculus of Consent, University of Michigan Press, 1962, şi R. McKean , Public Spending, McGraw-Hill, 1968

Care sunt condiţiile minimale care trebuie să fie impuse regulilor alegerii sociale (i.e. constituţiei) pentru a fi acceptabilă din punct de

vedere etic?

• Independenţa alternativelor irelevante: alegerea socială în raport cu o mulţime de alternative de stări sociale depinde numai de ordonările individuale ale acestor alternative; dacă alegerea este între alternativele x şi y, iar relaţia dintre y şi w se modifică această modificare este irelevantă în raport cu ordinea dintre x şi y.

• Principiul lui Pareto: dacă fiecare individ din societate preferă în mod strict pe x lui y, atunci ordonarea socială trebuie să arate că x este preferat lui y; dacă cel puţin o persoană din societate preferă pe x lui y şi dacă oricine altcineva manifestă indiferenţă în raport cu stările x şi y, atunci relaţia de ordine de la nivelul societăţii trebuie să arate că x este preferat lui y.

• Domeniu nerestricţionat: relaţia de ordine de la nivelul societăţii trebuie să fie realizată în aşa manieră încât domeniul pe care este derivată să includă toate relaţiile de ordine individuale logic posibile.

• Lipsa relaţiei dictatoriale: nu există un individ particular astfel încât, pentru toate alternativele x şi y, dacă individul preferă în mod strict pe x lui y atunci societatea va prefera în mod strict pe x lui y ignorând preferinţele altor indivizi.

Principiul majorităţii în alegere (votare) • într-o democraţie, una din cele mai utilizate reguli ale alegerii

colective este aceea a principiului majorităţii. o democraţia directă: cetăţenii votează în mod direct o

anumită alternativă. o democraţia reprezentativă: unii indivizi sunt aleşi (printr-o

procedură de votare bazată pe principiul majorităţii) pentru a reprezenta interesele celor care i-au ales.

Paradoxul votării

Există trei votanţi (1, 2, 3) şi trei alternative (A, B, C). Aceste alternative pot fi trei politici economice diferite sau trei variante de buget: un buget ridicat, unul mediu şi unul scăzut. Ordonarea preferinţelor individuale este arătată în tabelul de mai jos.

Se analizează principiul (regula) majorităţii în raport cu relaţiile

individuale de ordonare a alternativelor pentru a se obţine o relaţie de ordine socială/colectivă. Pentru a vedea care alternativă este susţinută majoritar vom compara alternativele două câte două: 1. Comparăm alternativele A şi B. Din moment ce indivizii 1 şi 3 preferă

pe A lui B, A va învinge pe B, cu două voturi contra unu. 2. Comparăm pe A şi C. Indivizii 2 şi 3 preferă pe C lui A, şi prin

urmare C învinge pe A. Conform condiţiei de tranzitivitate alternativa C ar putea fi considerată învingătoare. Dar dacă C este comparat cu B, se observă că indivizii 1 şi 2 preferă pe B lui C ceea ce înseamnă că B învinge pe C! Rezultă o situaţie nedeterminată (intranzitivitate).3 Depăşirea Paradoxului lui Arrow • Preferinţe cu un singur vârf Duncan Black: restricţionarea convenabilă a preferinţelor individuale conform unei forme specifice, ceea ce face posibilă obţinerea unui rezultat tranzitiv în procesul decizional bazat pe regula majorităţii. Forma particulară impusă de Black preferinţelor individuale era ca acestea să aibă un singur vârf.

Ilustrarea configuraţiilor din tabelul anterior este realizată în Figura 6.1. 3 Acest rezultat a fost evidenţiat petru prima dată de marchizul de Condorcet, fiind cunoscut sub numele de Paradoxul lui Condorcet. Despre consecinţele acestui paradox asupra definirii conceptului de utilitate ordinală a se vedea şi Dorel Ailenei, Piaţa ca spaţiu economic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999

Teorema posibilităţii (Arrow):

Dacă se exclude posibilitatea comparaţiilor de utilitate interpersonale, atunci singura metodă de trecere de la gusturile individuale la

preferinţe sociale care va fi definită pe o gamă largă de mulţimi de relaţii de ordine individuale este fie impusă fie dictatorială.4

Figura 6.1 Obţinerea ordonărilor de preferinţe cu un singur vârf • în cel de-al doilea caz, toate preferinţele individuale au un singur vârf.

Determinarea preferinţelor cu un singur vârf Presupunem o problemă de decizie socială unidimensională (un singur bun public). Problema constă în a alege cantităţi din G aranjate în linie. G* este rezultatul preferat şi corespunde vârful indicatorului de utilitate ordinală ilustrat în figura de mai jos.

individ 1

individ 2

individ 3

A B C Alternative

I

II

III

Rang (a)

Relaţie socială intranzitivă

Rang (b)

individ 1

individ 3

individ 2

Alternative

I

II

III

A B C

Relaţie socială tranzitivă

Figura 6.2 Determinarea ordonărilor de preferinţe cu un singur vârf • în cazul tranzitiv, rezultatul regulei de decizie a majorităţii este stabil. În situaţia

intranzitivă, rezultatul depinde de ordinea în care erau considerate alternativele; rezultatul ciclic al votului majorităţii este deranjant deoarece implică faptul că procesul democratic ar putea fi arbitrar.

• rezultatele procedurii de votare cu vârf singular violează condiţia lui Arrow de nerestricţionare a domeniului; rezultatul lui Black depinde de restricţionarea mulţimii preferinţelor individuale la acelea care au un singur vârf.

• regula majorităţii nu produce o soluţie eficientă Pareto; • este imposibil să se exprime intensitatea preferinţelor pentru

alternative; regula nu ia în calcul modificările de utilităţi ale celor care pierd sau ale celor care câştigă.

Intensitatea preferinţelor • în modelele de decizie bazate pe majoritate simplă nu este posibilă

exprimarea intensităţii preferinţelor pentru fiecare alternativă; prin

comparaţie, procesul decizional al consumatorului pe piaţă poate să înregistreze intensitatea preferinţei prin disponibilitatea acestuia de a plăti un preţ mai mare pentru un bun.

Soluţii: 1. fiecărui votant îi sunt atribuite 100 de puncte pe care acesta le

distribuie fiecărei politici alternative (A, B, C) în funcţie de intensitatea preferinţelor, aşa cum rezultă din tabelul de mai jos. Politica cu cel mai mare punctaj este considerată câştigătoare.

• rezultatele procesului de votare sunt tranzitive. Observaţii: • sistemul de votare cu puncte nu este conform cerinţelor sistemului

lui Arrow deoarece preferinţele individuale sunt cuantificate cardinal.

• sistemul votării cu puncte este mai complex de administrat şi mai costisitor decât cel al majorităţii simple.

2. procesul rulării înregistrărilor: s-a constat că suma valorii

beneficiilor generate de rezultatul impus de majoritate poate fi mai mic decât valoarea costurilor pentru minoritate; în astfel de situaţii, minoritatea poate să dorească să negocieze voturile pentru a preveni apariţia acestei situaţii.

Exemplu

• membrii unei grupări politice X din Parlament doresc să reducă

şomajul într-o anume regiune, asigurându-se că un important contract guvernamental va fi aprobat şi distribuit fabricilor.

• parlamentarii din gruparea Y sunt indiferenţi faţă de aprobarea contractului şi faţă de compania căreia îi va fi alocat. Ei sunt mai preocupaţi de aprobarea amendamentului lor la noua lege a educaţiei, în timp ce parlamentarii din gruparea X sunt indiferenţi faţă de acest amendament.

• situaţia este favorabilă tranzacţionării voturilor. Membrii grupării X ar putea oferi sprijin pentru votarea amendamentului grupării Y, dacă

aceştia din urmă ar fi de acord să aprobe contractul guvernamental.4 • apariţia unei rulări a înregistrărilor presupune existenţa unei asimetrii

a beneficiilor şi costurilor suportate de o mulţime de agenţi economici şi a unei pronunţate preponderenţe a preferinţelor pentru o politică în raport cu cealaltă ⇒ stimulent pentru tranzacţionarea voturilor.

James Buchanan; Gordon Tullock: tranzacţionarea voturilor face procesul de votare bazat pe majoritate mai eficient atât în termenii alocării resurselor cât şi în cei ai distribuţiei bunăstării. Dezavantaj: pe măsura tranzacţionării voturilor, mărimea bugetului public creşte în timp ⇒ potenţial ineficienţă economică.

3. votarea nesinceră (manipularea): prin raportarea falsă a

preferinţelor în favoarea sa, un individ va putea să influenţeze rezultatul votării conform regulii majorităţii.

Manipularea. Exemplu

Fie trei indivizi (A, B, C) care se confruntă cu trei alternative (x, y, z). Ordonările preferinţelor (P) sunt date astfel:

Individul A: yPzPx Individul B: zPxPy Individul C: xPyPz

• să presupunem că este aleasă varianta y. Aceasta este cel mai puţin

preferată de individul B, care poate să îmbunătăţească rezultatul pretinzând că preferinţele sale sunt xPyPz. Acest fapt ar putea să schimbe alegerea colectivă în favoarea lui, dacă ordonările

4 Altfel spus, politica reprezintă un joc de sumă nenulă cooperativ şi repetabil. Modul în care poate fi abordat un astfel de joc este foarte divers, depinzând de secvenţa în care sunt jucate stimulentele, ceea ce face ca rezultatul acestuia să fie foarte dificil de prezis.

Teorema lui Gibbard şi Satterthwaite

Fiecare procedură de votare non-dictatorială este manipulabilă, cu excepţia cazului în care alegerea este limitată la două alternative sau

există restricţii severe asupra domeniului preferinţelor individuale (i.e. dacă preferinţele sunt cu un singur vârf).5

preferinţelor lui A şi C rămân fixate. Ce se întâmplă când toţi votează ne sincer? ⇒ un joc strategic. Pentru a juca un joc este necesar să deţii informaţii complete. Dar aceasta nu numai că necesită o mulţime de resurse, dar de asemenea, distruge jocul: nimeni nu poate să-l joace dacă toţi sunt bine informaţi ⇒ manipularea reprezintă probabil un fenomen neglijabil. Votarea bazată pe majoritate şi cazul a două bunuri publice

• fie trei indivizi (A, B, C) care vor alege cantităţile dorite din două

bunuri publice (de ex., sănătate şi educaţie); presupunem că deciziile acestora sunt independente în mod reciproc.

• cele mai bune poziţii pentru fiecare individ sunt ilustrate în figura 6.4 (punctele A, B, C); acestea reprezintă vârfurile fiecărei suprafeţe de utilitate ordinală individuală; preferinţele au un singur vârf.

Figura 6.3 Sistemul de ordonare a preferinţelor în cazul a două bunuri

• conform informaţiilor din figură şi presupunând că preferinţele alegătorului median sunt

dominante, atunci domină nivelul preferat de către individul C în privinţa cheltuielilor

Cheltuieli pentru educaţie, E

Cheltuieli de sănătate,

H B

C M

A

AIBI

CI

P

Q

R

0 BE

pentru servicii de sănătate; rezultatul final este combinaţia de cheltuieli pentru sănătate şi pentru educaţie descrisă de punctul M; IA, IB şi IC reprezintă curbele de indiferenţă ale indivizilor A, B şi C.

Indivizii B şi C ar putea să se înţeleagă între ei via tranzacţionarea voturilor, sau un alt mod de schimb politic, şi să-şi mute poziţia în P. Această poziţie este mai aproape atât de poziţia cea mai preferată a lui B cât şi de acea a lui C, decât ar fi punctul M. Din moment ce această acţiune va înrăutăţi situaţia lui A, acesta (A) va fi forţat să facă o înţelegere fie cu C fie cu B, o îmbunătăţire a punctului P. Astfel de poziţii pot fi date de punctele R şi Q. De aici rezultă că rezultatul final devine din nou instabil. ⇒ soluţia M va fi eficientă Pareto (se situează în interiorul mulţimii tuturor combinaţiilor posibile – mulţimea ABC); orice mişcare dintr-un punct în acea mulţime înrăutăţeşte starea unuia dintre indivizi, iar orice mişcare din orice punct din afara mulţimii într-un punct din interiorul mulţimii va îmbunătăţi starea măcar a unei persoane. Concluzii privind punctele slabe ale principiului majorităţii în votare Puncte slabe: • Rezultate intranzitive şi ciclice/instabile; • Indecizie: cu mai mult de doi candidaţi, nici un candidat nu este sigur

că va câştiga mai mult de 50% din voturi; • Susceptibilitate de manipulare strategică; • Ineficienţă Pareto. Costurile de tranzacţie şi procesul decizional non-piaţă • fiecare regulă de alegere socială/colectivă are costurile ei. James Buchanan; Gordon Tullock: adoptarea unei reguli de alegere socială/colectivă ar trebui privită ca o problemă de minimizare a costurilor; costurile sistemului de votare: costurile administrative ale sistemului + costurile participării la procesul decizional + costurile distribuţionale ale rezultatului.5 Knut Wicksell: regula unanimităţii în luarea deciziei ar fi necesară înainte ca procesul politic să producă bugete care să fie eficiente Pareto; dacă suma costurilor marginale individuale ale unei taxe/cheltuieli propuse depăşea suma beneficiilor marginale individuale, atunci cel puţin un individ ar fi plătit un impozit care depăşea beneficiile sale marginale pentru bunul public furnizat. 5 J. M. Buchanan, R. Tullock, Calculul consensului,Editura Expert,

• Costuri ale regulii unanimităţii: costurile de negociere în vederea

obţinerii acordului între membrii grupului privind adoptarea unui pachet particular de impozite/cheltuieli; costurile de oportunitate ale beneficiilor care se pierd dacă acţiunea de implementare a planului de cheltuieli este întârziată în timp ce se negociază acordul; costuri pentru rezolvarea problemelor de pasager clandestin.

Figura 6.4 Costurile luării deciziilor

Distanţa ONMAX reprezintă numărul de persoane (N) din cadrul grupului. Pe măsură ce regula de votare necesită mai multe persoane pentru a se ajunge la un acord, costurile datorate ineficienţei scad, devenind nule când se cere unanimitate (în punctul NMAX). Costurile de decizie cresc pe măsură ce regula de decizie devine mai inclusivă. Regula decizională eficientă poate fi derivată din minimizarea costurilor totale E + D. În punctul de minim al curbei E + D reducerea costurilor marginale de ineficienţă este egală cu creşterea costurilor marginale de decizie. Regula decizională eficientă (care minimizează costurile) ar cere un procent N1/NMAX din membrii grupului care să-şi dea acordul înainte ca propunerea să fie adoptată. Această concluzie demonstrează că nu există nici un motiv să se creadă că votarea după principiul majorităţii simple este o regulă decizională eficientă. In acest exemplu N0/NMAX este proporţia membrilor grupului care pot susţine o majoritate, dar această proporţie nu este suficientă pentru a susţine o regulă de decizie eficientă N1/NMAX. William Baumol: „Obiecţia în legătură cu o regulă a unanimităţii este legată de puterea pe care o capătă orice persoană dacă un acord nu este iniţial optim…O regulă a unanimităţii este un instrument ideal pentru menţinerea externalităţilor şi inechităţilor care sunt deja existente”.

Costuri

NMAX (număr persoane)

E D

DE +

0N 1N10

• utilizând regula deciziei pe bază de majoritate, sectorul public va introduce altă mulţime de ineficienţe în sistem. Aceasta înseamnă că rolul guvernului de a corecta ineficienţele pieţei poate fi ambiguu, deoarece în realitate se înlocuieşte un ansamblu de ineficienţe cu altul.

• prioritatea economiştilor care se ocupă de sectorul public este optimizarea politicilor guvernamentale, astfel încât să se minimizeze ineficienţele alocative ale intervenţiei guvernului. A presupune că sectorul public trebuie să intervină pentru a corecta orice formă de eşec al pieţelor înseamnă a nu recunoaşte costurile sistemului fiscal.

Bibliografie: D. Ailenei, Piaţa ca spaţiu economic, Editura Didactică şi Economică, 1999 W. J. Baumol, Welfare Economics and Theory of The State, Bell, London, 1965 A. Breton, The Economic Theory of Representative Government, Macmillan, London, 1974 A. Bulai, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Editura Paideea, 1999 Gh. Păun, Paradoxurile clasamentelor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980