Alcaloizii

Alcaloizii (cuvantul alkaloid provine din fr. Alcal=alcalin si gr. Eidos-aspect) sunt substanţe organice heterociclice cu azot, de origine vegetală, cu caracter bazic, rezultate în urma metabolismului secundar al plantelor, care dau reactii caracteristice şi au acţiune asupra organismelor animale, de cele mai multe ori de natură toxică.

Noţiunea de alcaloid s-a stabilit la începutul secolului al XIX-lea, (Meissner, 1818). Prin alcaloizi se înţelegea în trecut toate substanţele azotate cu caracter bazic, care aveau acţiune fiziologică asupra organismelor animale. În grupa alcaloizilor se găseau astfel unele amine, amide, aminoalcooli, aminoacizi, purine etc.

Istoricul.

Istoricul chimiei alcaloizilor incepe odata cu izolarea morfinei din opiu de chimiştii din Franţa Ch.Derosn şi Seghiuen şi farmacistul german F.W.Sertiurner.

In 1803 Derosn a comunicat despre izolarea "sării de opiu" - substanţă cristalică cu acţiune narcotică. Substanţa poseda proprietăţi bazice şi ca Derosn să nu vină în contradicţie cu opinia generală despre caracterul acid şi neutral al tuturor compuşilor de origine vegetală a lămurit aceasta prin prezenţa amoniacului nu deplin înlăturat.

Derosn n-a putu obstacolul intelectual al părerii adânc înrădăcinat şi n-a realizat aşa o descoperire strălucită

Seghiuen izolând substanţe cristalice din opiu de asemenea a constatat, că ele au proprietăţi bazice. Dar şi el a plecat capul înaintea autorităţii lui Şeele şi a lămurit aceasta prin purificarea neîndestulătoare a substanţei. Dar totuşi el a făcut o încercare să lămurească proprietăţile bazice a "sării de opiu" presupunând că ea are caracter dublu -vegetal-animal. Dar mai departe de această presupunere el n-a păşit.

Meritul în acest domeniu îi aparţine colegului lor din Germania Serturner, care in acel moment lucra farmacist in Westfalia, în Paderborn. In 1805 el a publicat articolul “Despre studiul opiului cu atenţie priorică la noua substanţă izolată din el". El a izolat din opiu substanţa cristalică, bine solubilă în alcool, numită de el" substanţă somniferă ", deoarece o socotea substanţa activă a opiului. Dar meritul principal al lui Sertiurner este acela, că el în această lucrare, pentru prima dată, contra opiniei generale şi-a exprimat părerea în felul următor: proprietăţile bazice ale " substanţei somnifere " nu sunt rezultatul impurificării şi nu depind de impurităţile bazelor folosite la izolarea ei, dar sunt specifice ei ca proprietate de sine stătătoare. Apoi el repetă cercetările cu opiul, izolează şi desenează cristalele substanţei bazice şi-i dă o denumire nouă " morfină " în cinstea zeului somnului " Morfei". De la acest lucru au trecut 12 ani şi tocmai în 1817 Sertiurner se hotărăşte publice toate rezultatele în articolul "Analiza opiului, despre morfină''. Aşa a fost descoperit primul reprezentant al unui grup întreg de substanţe vegetale.

In 1819 Meissner a folosit prima dată pentru aceste substanţe denumirea de alkaloid. După cunoaşterea metodei de extracţie a morfinei au fost izolaţi numeroşi alţi alcaloizi ca: stricnina, brucina, veratrina, chinina, colchicina, narcotina, tebaina de către farmaciştii francezi Pelletier şi Caventou. De atunci din plante au fost extraşi în jurul la 1000 alcaloizi numărul lor fiind în continuă creştere.

1

Tabel cu principalii alcaloizi şi datele descoperirilor acestora:

ALCALOIDUL Anul descoperirii Descoperitorii

Morfină 1803 Séguin şi Courtois (simultan), Derosne; Izolatăîn 1804 de Sertürner

Narcotină 1817 RobiquetStricnină 1818 Pelletier, Caventou; formula de Sir Robert Robinson în 1946Chinină 1818 Pelletier, CaventouBrucină 1818 Pelletier, CaventouCafeină 1820 Runge, RobiquetConiină 1827 GiesekeNicotină 1827 Passelt, ReinmannAtropină 1831 Mein, Geiger, HesshNarceină 1832 PelletierCodeină 1832 Robiquet

Teobromină 1842 WoskressenskiPapaverină 1848 Merck

Cocaină 1862 WöhlerApomorfină 1870 Matthiesen, WrightPilocarpină 1875 Gerard, HardyArecolină 1881 JahnsTeofilină 1888 Kassel

Scopolamină 1892 ShmidtYohimbină 1896-1897 Spiegel şi ThomasLobelină 1921 Wieland

Alcaloizii din ergot 1918-1950 Jacobs, StollPlatifilină 1935 Konovalova şi OrehovReserpină 1954 Schlihler şi colab.

RăspândireÎn majoritatea cazurilor, alcaloizii au fost izolaţi din Angiospermae, 10-15% din aceste plante putând

sintetiza alcaloizii, unele familii având chiar o tendinţă pronunţată de biosinteză: Annonaceae, Apocynaceae, Asteraceae (subfamilia Senecioneae), Berberidaceae, Boraginaceae, Convolvulaceae, Erytroxylaceae, Loganiaceae, Magnoliaceae, Papaveraceae, Solanaceae, (Dicotiledonate), Amarylidaceae şi (Monocotiledonate).

Cantităţile în care se găsesc alcaloizii variază în limite foarte largi, de obicei în plante se găsesc amestecuri de alcaloizi în care un alcaloid este majoritar. Alcaloizii au o răspândire inegală în organele plantelor:

2

atropina - 0,30% în frunze, 0,45% în rădăcini;chinina - prezentă numai în scoarţă, lipseşte în frunze.Deşi majoritatea alcaloizilor sunt izolaţi din regnul vegetal, s-a confirmat existenţa lor şi în regnul

animal: ordinul Urodales (salamandre), sau Anourales (broaşte) genurile Buffo, Phyllobates ( potenţial neurotoxic), Arthropode, Coleoptere, Neuroptere, Myriapode, Spongieri.

Răspândirea alcaloizilor în familiile botanice este diferită. După Sokolov V.S toate familiile plantelor cu conţinut de alcaloizi se împart în trei grupuri :

1. Familii cu conţinut de alcaloizi mărit, adică familii în care au fost identificate nu mai puţin de 20% de genuri de plante cu conţinut de alcaloizi. De ex.: Papaveraceae, Ranunculaceae, Fabaceae, Equisetaceae, Solanaceae s.a.

2. Familii cu conţinut de alcaloizi mediu, adică familii în care au fost identificate de la 10 până la 20% de genuri de plante cu conţinut de alcaloizi, printre ele Crassulaceae, Saxifragaceae, Rubiaceae.

3. Familii cu conţinut de alcaloizi micşorat, în care sunt de la 1 până la 10% de genuri de plante cu conţinut de alcaloizi Anacardiaceae, Malvaceae, Tiliaceae, Coniferae.

Aceste principii active se găsesc în sucul celular sub formă de baze, dar mai ales ca săruri ale acizilor organici obişnuiţi cum sunt acidul citric, acidul malic, acidul oxalic acidul succinic, acidul tanic, acidul tartric sau a unor alţi acizi ca acidul aconitic, acidul cafeic, acidul chelidonic, acidul chinic, acidul clorogenic, acidul meconic, acidul sinapic, acidul veratric, etc. Rareori se întâlnesc ca săruri ale acizilor anorganici însă foarte frecvent sunt sub formă de combinaţii ale taninurilor.

Alcaloizii sunt repartizaţi la unele plante în toate organele (Atropa belladonna, Colchicum autumnale) însă în cantităţi diferite. Uneori aceste principii active sunt localizate in rădăcini sau rizomi (Aconitum, Atropa belladonna, Rauwolfia sp, Veratrum), în frunze (Datura, Hyoscyamus), în scoarţe (Berberis),în seminţe (Coffea, Strychnos).

Sunt cunoscute cazuri când unele părţi ale plantei sunt foarte bogate în alcaloizi, iar în alte părţi ale aceleiaşi plante ei lipsesc cu totul sau se conţin în cantităţi foarte mici. De , frunzele verzi ale plantei Anabasis aphylla conţin aproximativ 2,5% alcaloizi, pe când în rădăcini numai 0,3%.

Trebuie subliniat, că diferite părţi ale uneia şi aceleiaşi plantă se pot deosebi între ele nu numai după conţinutul cantitativ, dar şi calitativ, deci în diferite părţi ale plantei se pot conţine diferiţi alcaloizi. De exemplu, rădăcina plantei Glaucium fimbrilligerum conţine numai heleretrină şi sanguinarină, pe când în părţile aeriene ale ei se conţin numai protopină, coridină şi alocriptopină.

De obicei aceiaşi plantă conţine mai mulţi alcaloizi cu o structură asemănătoare. Astfel, Strychni semina conţine 8 alcaloizi, Chinae cortex peste 25 de alcaloizi, Catharanthus roseus peste 65. Sunt foarte rare speciile care conţin un singur alkaloid (Gentianae, Ricinum). La unele dintre specii sau produse vegetale predomină cantitativ unul sau mai multi denumiţi alcaloizi principali. In Strychni semina- stricnina şi brucina, Chinae cortex - chinina şi chinidina.

Unii alcaloizi se găsesc numai în anumite plante şi sunt caracteristici pentru aceste specii. Morfina se găseşte numai în Papaver somniferum, chinina în specii de Cinchona.

Alţi alcaloizi cum sunt hiosciamina şi scopolamina se găsesc în câteva plante din familia Solanaceae. Sunt unii alcaloizi răspândiţi în specii din familii diferite ca berberina (Berberidaceae, Menispermaceae), efedrina (Ephedraceae, Malvaceae, Taxaceae, Papaveraceae), sau cafeina (Rubiaceae, Sterculiaceae, Sapindaceae, etc.).

Cantitatea de alcaloizi în plante sau în produsele vegetale este de obicei sub 1 %, rar între 1 -5% şi în cazuri excepţionale peste 10% (Chinae cortex, Berberidis cortex).

Speciile cele mai bogate în alcaloizi se găsesc în regiunile tropicale şi subtropicale. In dependenţă de geografia răspândirii plantelor, alcaloizii se caracterizează prin diferite constante fizice. De exemplu, temperatura de topire a alcaloizilor, răspândiţi în plantele tropicale se află între 200-250°C, iar în plantele

3

răspândite în zona temperată de la 100°C până la 150', de la tropice la regiunile temperate se micşorează şi masa moleculară a alcaloizilor.

Alcaloizii se găsesc în vacuolele plantelor, sub forma de săruri cu diferiţi acizi (acid benzoic, citric, meconic, tartric. etc), sau în combinaţii tanice, însă se mai pot găsi şi sub formă de baze cuaternare sau terţiare.

Acizii organici care formează cel mai frecvent săruri cu alcaloizii sunt :

Acid aconitic Acid cafeic Acid chelidonic

Acid chinic Acid citric Acid fumaric

Acid malic Acid meconic Acid tartric

Acid veratric

4

Principalii alcaloizi si intrebuintarile lor.

1.MORFINA

Termenul provine de la numele lui Morpheu, zeul visurilor în mitologia greacă. Este principalul agent activ din opiu (sub formă de meconat), concentraţia sa n extractul de opiu variind între 8 şi 14%, cu o medie de 10%. Este un analgezic foarte puternic.Face parte din grupa alcaloizilor morfinanici propriu-zişi alături de codeină si tebaină.

A fost izolată în 1804 de farmacistul german Friedrich Wilhelm Adam care a numit-o "morphium". După dezvoltarea acului hipodermic (1853) utilizarea sa a început să fie din ce în ce mai răspândită în special ca analgezic şi sedative dar şi ca tratament al depresiilor şi al dependenţei de opiu. Heroina diacetilmorfină) a fost sintetizată din morfină în anul 1874 prin acetilarea celor doi radicali hidroxil ai moleculei.

1.1Farmacologie

Morfina este un agonist opioid complet, a cărui acţiune se localizează la nivel central, cu o oarecare predilecţie pentru nucleul arcuat. O mare parte din efectele sale (analgezia supraspinală, euforia, deprimarea marcată a espiraţiei, inhibarea centrului tusei, mioza, dependenţa fizică, inhibarea motilităţii digestive - responsabilă de constipaţie) se datorează în special egării la receptorii µ (miu). Legarea la receptorii k (kappa) determină analgezia de la nivel spinal (mai slabă), disforie, halucinaţii şi depresie respiratorie redusă. Acţionarea receptorilor δ (delta)amplifică efectele stimulării µ şi k. Este metabolizată destul de rapid în ficat, prin conjugare cu acidul glucuronic, rezultând 2-, 3-, şi 6-glucuronid-morfină, dar şi prin N-demetilare, însă într-o proporţie nesemnificativă. Derivatul 6-glucuronid-morfină (M6G) este mai activ decât morfina, având o afinitate mai mare pentru receptori şi mai puţine efecte adverse.

1.2 Utilizare medicală

a) Căi de administrare

Morfina se administrează de obicei parenteral, sub formă de clorhidrat de morfină. Administrarea orală (per os) a morfinei nu este avantajoasă, deoarece biodisponibilitatea în acest caz este foarte mică. Sulfatul de morfină are o biodisponibilitate ceva mai bună la administrarea orală. Se poate administra şi pe cale rectală, sub formă de supozitoare sau clisme.

b) Indicaţii:

-Dureri intense neoplazice sau traumatice, acute sau cronice, la adulţi.-Intoxicaţie cu atropină (de elecţie)

5

Utilizarea la copii este contraindicată. Utilizarea morfinei ca antidiareic sau antitusiv este în prezent anacronică şi chiar contraindicată. În situaţii cu totul excepţionale se poate folosi morfina în tratamentul tusei severe fără expectoraţie, al diareei severe, sau ca adjuvant pentru anestezia generală.

c) Contraindicaţii

Abdomen acut Insuficienţă respiratoriePancreatită acută Astm bronşicInsuficienţă renală (acută sau cronică) Traumatisme cerebrale

d) Efecte adverse

Greaţă şi vărsături Constipaţie , diminuarea apetitului Stop respirator prin paralizia centrului respirator la doze peste cele terapeutice Toleranţă la efectul analgetic şi adicţie (dependenţă) la repetarea dozelor. Prurit

Statut legal

În România: drog de mare risc (tabelul II din Legea nr 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri)

Internaţional: Lista galbenă a Single Convention on Narcotic Drugs: http://www.incb.org/pdf/e/list/yellow.pdf.

Fruct de Papaver somniferum (Mac), sursa naturală a opiului şi implicit a morfinei

6

2 CAFEINA

Cafeina (sin. cofeină) este un alcaloid din grupa purinelor, care se se găseşte în cafea, ceai, nuci de cola, mate, guaraná şi cacao. Este unul dintre cei mai vechi stimulenţi naturali. În 1820, la solicitarea lui Goethe, farmacistul German Friedlieb Ferdinand Rungef izolează cofeină ură din boabele de cafea. În 1821, independent de Runge, farmaciştii francezi Pierre Joseph Pelletier, Joseph Bienaimé Caventou si Pierre Robiquet reuşesc de asemenea sa izoleze cafeina. În anul 1832 Pfaff şi Justus von Liebig descoperă formula chimică a cofeinei C8H10N4O2) Formula structurală va fi descoperită în 1895 de Hermann Emil Fischer. Mecanismul de acţiune al cafeinei a fost studiat în secolul XX.

2.2 Denumire şi structură chimica.

Numele de cafeină provine de la cafea, din care a fost izolată pentru prima oară substanţa. După nomenclatura IUPAC, denumirea cafeinei este 1,3,7- Trimethyl-2,6-purindion sau, pe scurt, 1,3,7-Trimethylxanthin . Cafeina face parte din grupul purinelor, ca şi teofilina şi teobromina. Structura cafeinei constă dintr-un inel dublu, care la exterior are o serie de substituenţi, în centru fiind nucleul purinic. Cafeina pură se prezintă sub formă de cristale prismatice hexagonale incolore, inodore cu gust amar.

2.3 Utilizare si Efecte biologice.

Cafeina este larg utilizată în alimentaţie, prin consumul de cafea.

o ceaşcă de cafea (150 ml) conţine între 30 - 100 mg de cafeină. o ceaşcă de cafea expresso (30 ml) conţine cca. 40 mg de cafeină o ceaşcă de cacao conţine 6 mg de cofeină. ciocolata conţine cofeină între 15 - 90 mg/100 g.

Cofeina acţionează ca:

stimulant al SNC creşterea pulsului şi tensiunii arteriale dilatator bronhial diuretic stimulant al perstaltismului intestinal

Cafeina este o substanta cu efect stimulant asupra sistemului nervos, care s-a dovedit a avea si proprietatea de a sustine efortul de scadere in greutate. Se pare ca aportul de cafeina este benefic in ceea ce priveste scaderea tesutului adipos, in special atunci cand se combina cu efectul termogenic al efedrinei. Consumarea a 3-6 mg cafeina/kgcorp cu o ora inainte de antrenament s-a dovedit a ameliora performantele in ceea ce priveste rezistenta, iar valorile produsilor de metabolism in urina este sub cel indicat de Comitetul Olimpic International. Acesta cantitate se gaseste in 2-4 cani de cafea tare. Efectele termogenice sunt induse de doze mai mici de cafeina si trebuie avut in vedere ca un consum crescut de cafeina se poate insoti de efecte secundare.

7

3 Coniină

Coniina, cu formula chimică C8H17N, este primul alcaloid care a fost sintetizat. Prima sinteză a coniinei a fost făcută de Landenburg în 1886. Acesta a încălzit iodură de metil-piridină la 300° C pentru a obţine 2-metil piridina. La tratare cu acetaldehidă cu o bază Lewis, 2-propenil-piridina a fost obţinută şi apoi redusă la (±)-coniină prin reducere cu sodiu în alcool. Separarea enantiomerilor s-a făcut prin cristalizarea fracţionată a disastereoizomerilor sării obţinute cu acidul (+)-tartric.

O altă sinteză a fost făcută în 1932 de Bergmann şi colaboratorii. Ca materie primă a folosit 2-metil-piridină şi a fost convertită la compusul corespunzător alchil-litiu folosind litiu-fenil. Substituţia nucleofilă folosind brom-etan urmată de reducere cu sodiu în etanol la fel ca la sinteza Landenburg. Se mai poate sintetiza pornind de la α – Picolină, iar prin hidrogenare blândă cu acetat de argint se transformă în conirină. Prin oxidarea acesteia din urmă se obţine acidul α – picolinic. Coniina se găseşte în cucută (Conium maculatum L.)si este un compus care face ca planta să fie otrăvitoare; cunoscutul Socrate murind otrăvit cu extract de cucută.

Coniina este un lichid incolor, greu solubil în apă, solubil în alcool. Se caracterizează printr-o toxicitate accentuată asupra organismului, care se manifestă prin paralizarea nervilor motori şi a muşchilor. Cantităţi mari provoacă moartea prin paralizarea centrilor respiratorii.

4 Nicotina

4.1 Proprietăţile chimice ale nicotinei

Nume: (S)-3-(1-metilpirolidinic-2)piridinăFormula chimică: C10H14N2

Masa moleculară: 162,23 g/molDensitatea: 1,01 g/molPunctul de topire: -7,9˚CPunctul de fierbere: 247˚CNicotina este o amină terţiară constituită dintr-un inel piridic şi unul pirolidinic. Există 2 stereoizomeri

ai nicotinei, (S) – nicotina este izomerul activ ce leagă receptorii nicotin-colinergici şi se găseşte în tabac. În timpul fumatului, mici cantităţi de (R) – nicotină, un anatagonist slab al receptorilor colinergici, se găseşte în fumul de ţigară.

Nicotina este un compus anorganic, un alcaloid ce se găseşte natural în planta de tabac, cu o concentraţie mare în frunze. Reprezintă 0,3-5% din plantă. Este o potentă otravă a nervilor şi este inclusă în multe insecticide. În concentraţii mai mici, substanţa este un stimulant şi este unul dintre factorii principali ce conduc la plăcere şi calităţile obişnuinţei de a fuma tabac. Nicotina are efecte cancerigene limitate, inhibând abilitatea corpului de a distruge potenţiale celule canceroase, oricum nu promovează dezvoltarea cancerului în celulele sănătoase. Pe lângă prezenţa sa în planta de tabac, ea se mai găseşte, în cantităţi mai mici, în alţi membri ai familiei solanaceelor, cum ar fi: roşii, cartofi, vinete şi piper verde. Alcaloizii nicotinei se găsesc deasemenea în frunzele nucii de cocos.

Nicotina este un ulei higroscopic lichid, miscibil cu apa în forma sa iniţială. Este incoloră în clipa extragerii dar în contact cu aerul şi cu lumina se colorează în brun.Ca bază nitrogenică, nicotina formează săruri cu acizii care sunt deobicei solizi şi solubili în apă. Nicotina penetrează uşor pielea şi formează vapori la temperaturi înalte.

8

4.2 Efectele patopsihologice şi toxicitatea nicotinei

Nicotina prezintă un numar de efecte adverse şi toxice, dintre care unele au un potenţial ridicat în patogenitatea bolilor. Din acest punct de vedere, ele sunt clasificate în:

Efecte acuteEfecte toxice Toxicitate cronică.

4.2.1. Efectele acute

Efectele acute ale incotinei includ:

-efecte asupra sistemului nervos central: dureri de cap, ameţeală, insomnie, vise anormale, nervozitate;-dereglări gastrointesitnale: gură uscată, ameţeală, stări de vomă, diaree;-simptome muscolo-scheletice.În general, la fumătorii ce urmează un tratament de înlocuire a nicotine, aceste efecte sunt diminuate.

Interpretarea efectelor asupra sistemului nervos central datorate nicotinei la fumătorii ce s-au lăsat recent de fumat este complicată de poteţialul pericolului simptomelor de renunţare la nicotină ce pot fi similare cu anumite efecte toxice ale nicotinei.

4.2.2 Efectele toxice

Efectele toxice ale nicotinei includ:

-răni la gură sau ulcere în gură datorate gumei cu nicotină;-transpiraţie cutanată: mâncărime şi arsuri datorate plasturilor cu nicotină;-iritaţie nazală cu arsuri, mâncărimi, strănuturi;-lăcrimarea ochilor datorată spraz-ului nazal cu nicotină.Mecanismul acestor efecte este complex, însă se pare că include activarea unor aferenţi neuroni locali ,

cu eliberarea de vasodilatarori. Reacţiile locale datorate plasturilor transdermali se rezolvă în circa 24-48 de ore. Iritaţiile nazale rezultate în urma utilizării spraz-ului cu nicotină în timp de 2-3 zile.

4.2.3. Toxicitatea cornică

Ariile principale ce se bazează pe efectele toxice şi cronice ale nicotinei sunt relaţionate cu următoarele efecte:

-Boli cardiovasculare, afecţiuni coronariene ale inimii-Infarctul miocardic acut-Cardiopatia ischemică-Agravarea hipertensiunii-Vindecarea grea a rănilor

9

4.3 Dependenţa de tabac şi nicotină

Unicul punct de vânzare al tabacului este conţinutul său de nicotină –produsele din tabac fără nicotină nu sunt viabile din punct de vedere comercial. Nicotina este un drog adictiv şi primul scop al fumării tabacului este doza de nicotină furnizată rapid către receptorii din creier. Acest lucru generează o senzaţie plăcută pentru fumătorii care, prin experienţă repetată, consolidează rapid în întărirea fiziologică şi psihologică dependentă prin simptome pronunţate ale renunţării.

Prezenţa nicotinei este necesară, dar nu suficientp pentru ca ea să aibă un puternic impact psihoactiv. Pentru a obţine impactul, nicotina trebuie furnizată rapid către creier. Inhalarea fumului de tabac este cel mai înalt mod de transport optimizat pentru administrarea nicotinei datorită absorbţiei prin plămâni ce furnizează nicotina prin creier rapid şi intensiv. Potenţa efectului nicotinic este creată de viteza de furnizare nu doar de totalul de nicotină transportat. Viteza de furnizare a nicotinei reprezintă diferenţa fundamentală dintre ţigări şi produsele NRT ce furnizeazănicotina în rate scăzute şi lente, subadictive. Din acest motiv, nicotina furnizată din fumul de tabac ar trebui privită ca un drog foarte adictiv şi fumatul ca o cale de administrare sigură a nicotinei. Riscurile dependenţei din produsele NRT sunt foarte scăzute dar sunt eficace în atenuarea poftei şi a renunţării.

Chiar dacă nicotina în formă de tabac este un drog legal, ea nu ar trebui privită ca fiind benignă farmaceologic. Clasificarea drogurilor ca „legal” şi „uşoare” sau „grele” reflectă percepţia publică şi practicarea întăritoare a legii actuale mai mult decât constituie o clasificare farmaceologică utilă. În termenii adictivităţii, furnizarea nicotinei în fumul de tabac este un drog „greu” ca şi heroina sau cocaina. Statutul nicotinei ca fiind după cum se pare un drog legal inoculat şi încercările timp de mulţi ani ale industriei tabacului să echivaleze adicţia de nicotină cu adicţia faţă de alte substanţe cum ar fi cofeina, cola sau ciocolata, au distras atenţia supra naturii adictive ale nicotinei din ţigări.

5.CodeinaCodeina, numită şi metilmorfină, este un alcaloid natural din opiu. Concentraţia sa în extractul de opiu

(meconat) variază între 0,7% şi 2,5%. Sinteza industrială a codeinei se face prin O-metilarea morfinei. Are proprietăţi analgezice mult mai slabe decât morfina, dar este mai avantajoasă decât aceasta în privinţa acţiunii antitusive şi antidiareice .

5.1 Farmacologie:Dintre toţi receptorii pentru opioide, codeina are cea mai mare afinitate pentru receptorii µ (miu),

subtipul µ2 (responsabili de efectul antitusiv). Legarea la subtipul µ1, ceva mai slabă, este responsabilă pentru efectele analgezice. Este metabolizată în ficat la 6-glucuronid-codeină prin conjugare cu acid glucuronic în proporţie de 80%. Restul trece în norcodeină (2%), morfină (0,5%), 2-glucuronid-morfină (2%), 6-glucuronid-morfină (0.8%) şi normorfină (2.5%).

Transformarea în morfină şi implicit în 6-glucuronid-morfină, metabolitul cel mai activ, este o reacţie de O-dealchilare (O-demetilare) catalizată de enzima CYP2D6 a citocromului P450. La un segment al populaţiei albe de circa 6-10%, enzima CYP2D6 este fie prost tradusă, fie deficitară, astfel încât codeina este aproape lipsită de efecte analgezice. Tot acest fenomen stă la baza diminuării efectului analgezic al codeinei de către substanţe care inhibă această enzimă, ca antidepresivele fluoxentin şi citalopram. Există şi variaţii genetice ale CYP2D6 care, prin metabolizare intensă, produc la doze "antitusive" de codeină cantităţi de 3-12 ori mai mari de morfină. S-a raportat un caz care a prezentat oprire respiratorie din această cauză.

10

5.2 Caracterizarea consumului cronic de codeina:

1. Dependenta psihica - de fapt singura caracteristica, atat necesara cat si suficienta pentru a defini dependenta de drog. Dependenta fizica si toleranta pot fi prezente, dar niciuna nu este nici necesara, nici suficienta, prin ea insasi pentru a defini dependenta de drog. Dependenta psihica reprezinta necesitatea de ordin psihologic de a lua drogul, denumita in terminologia actuala "craving" (dorinta intensa de a retrai efectele substantei psihoactive), si reprezinta cauza recaderilor dupa perioade lungi de abstinenta.2. Toleranta - caracterizata prin necesitatea de doze semnificativ crescute pentru a obtine starea de intoxicatie sau efectul dorit sau prin efect diminuat substantial la continuarea folosirii aceleiasi cantitati.3. Dependenta fizica - implica dezvoltarea tolerantei si a simptomelor de retragere (abstinenta) la incetarea folosirii drogului, ca o consecinta a adaptarii organismului la prezenta continua a unui drog. In cadrul sindromului de dependenta, dependenta fizica reprezinta factorul de conditionare secundara, legat de teama de privare de drog si de incercarea permanenta de a evita senzatiile neplacute cauzate de absenta drogului.Dependenta fizica se dezvolta ca rezultat al unei adaptari a organismului in ceea ce priveste raspunsul la administrarea repetata a unei substante (drog), aceasta afectand echilibrul a diverse sisteme; ca rezultat, aceste sisteme sufera adaptari pentru a ajunge la un nou echilibru, pe fondul interventiei repetate a substantei respective. In acord cu aceste mecanisme, dependenta fizica este definita ca o stare de adaptare a organismului in care efectele primare ale unei substante (drog) si recontroalele generate de organism se echilibreaza de asemenea maniera incat nu functioneaza normal decat in conditiile prizelor regulate de substanta (drog). La oprirea brutala a administrarii, recontroalele nu mai sunt compensate de efectele substantei, conducand la o tulburare functionala, adesea cu manifestari clinice zgmomotoase - sindromul de retragere. 4. Sindrom de abstinenta - este caracterizat prin simptomele (incadrare si grad de severitate variabile) care apar la incetarea sau reducerea dozei unui drog, in special narcotic, la care individul este adictiv si care a fost consumata in mod repetat, obisnuit, pe o perioada prelungita si/sau in doze mari. Exista tendinta ca in prezent sa se inlocuiasca termenul de "sindrom de abstinenta" cu "sindrom de retragere". Sindromul de retragere, expresie a dependentei fizice, este unul din indicatorii sindromului de dependenta. 5.Euforie.

Desi riscul dependentei in cazul codeinei este scazut la utilizare normala, sunt semnalate cazuri de abuz. Pe langa utilizarea legitima in preparate farmaceutice antitusive, codeina mai este prezenta in preparate ilicite (in combinatie cu glutetimida, de ex.), preparate care administrate oral produc euforie comparabila cu heroina,cu durata de 6-8 ore.Toleranta se dezvolta mult mai lent comparativ cu morfina, iar riscul de dependenta este mai mic.

6. Cocaina Cocaina este un stimulat puternic al Sistemului nervos central SNC, care se obţine din frunzele

arbustului de coca (Eritroxylon coca). Unul dintre cele mai răspândite droguri cu un caracter de a produce dependenţa consumatorului faţă de stupefiant. Din punct de vedere chimic aparţine de grupa alcaloidelor tropan.

Folosita ca si drog, ocaina este prizata pe nas, datorita proprietatii ei de a trece usor de bariera mucoaselor si datorita bogatei vascularizatii la acest nivel ; datorita acestei vascularizatii se produc leziuni ale septului nazal care pot ajunge pana la necroza si perforatie. In prezent, din cocaina s-a produs un derivat, “kack”, caruia I se atribuie un efect si mai puternic. Prizarea de cocaina determina o stare de euforie, de bine, cu disparitia senzatiei de foame si oboseala (cultura de coca a fost stimulata de conquistadorii spanioli

11

pentru ca permitea indigenilor sa munceasca pana la epuizare fara hrana) ; se adauga o senzatie de vioiciune, de vigoare, indrazneala, cu senzatia de usurinta in gandire. In acest timp individul prezinta o stare de hiperactivitate si hiperexcitabilitate genitala. In faza de toxicomanie apare delirul, halucinatiile, tulburarile motorii. In final se ajunge la decadere fizica si morala, dupa 5-10 ani de folosire a drogului.

6.1 UtilizareFrunzele de coca, după ce sunt puse la uscat mai multe zile pe suprafeţe pardosite, sunt amestecate cu

kerosen şi carbonat de calciu, sodiu sau potasiu, după care, timp de o noapte, sunt călcate cu picioarele. Cocaina, care este un eter, se transformă în carbonat de cocaină, care se dizolvă în kerosen. Soluţia este filtrată şi se elimină reziduurile, după care se amestecă cu acid sulfuric. Se obţine sulfatul de cocaină sau pasta de bază care se precipită şi se depune pe fundul vasului. Odată prelucrată, această pastă este pusă la uscat înainte de a fi purificată, pentru eliminarea kerosenului şi a altor impurităţi reziduale. Pentru aceasta se adaugă din nou acid sulfuric şi permanganat de potasiu. După filtrare, produsul se amestecă cu amoniac, înainte de a fi iarăşi filtrat şi uscat. Din pasta purificată obţinută, cocaina este izolată prin adăugare de acetonă sau eter etilic, pentru distilarea sulfatului de cocaină. În etapa finală, se adaugă acid clorhidric şi alcool care duc la formarea unui precipitat de clorhidrat de cocaină. Aceasta se cristalizează în timp, luând forma finală în care se comercializează. Cocaina se găseşte sub diverse forme: - Basuca - cocaina pastă (baza), cu o puritate de 35%, răspândită în America de Sud, poate fi fumată ca atare sau în amestec cu tabac sau marijuana. - Cocaina hidroclorică – cocaina de stradă, cu o concentraţie de aproximativ 25-35%, este amestecată cu adulteranţi şi diluanţi, uneori puritatea putând atinge 100%. Această substanţă poate fi injectată sau prizată şi este solubilă în apă. - Cocaina bază liberă (Crack) – este obţinută prin extracţie cu solvenţi şi are o puritate de 100%. Este insolubilă în apă şi de aceea trebuie fumată. - Frunzele de coca pot fi amestecate sau fierte sub formă de ceai.

Pentru a resimti o senzatie cum ar fi cea de durere, informatia trebuie sã treacã de la un nerv la altul sub formã de impulsuri pânã ajunge la creier, unde este procesatã si interpretatã ca atare. Cocaina inhibã aceastã transmitere a informatiei, comunicarea intre terminatiile nervoase fiind astfel imposibilã. Lista afectiunilor considerate a fi vindecabile cu ajutorul cocainei, lista alcãtuitã de personalitãti medicale ale deceniilor opt si nouã ale secolului al XIX-lea, este cu adevarat impresionantã si lasã sã se inteleagã faptul cã planta de coca este un drog miraculos care poate vindeca orice, inclusiv sifilisul.

In 1884 Sigmund Freud a publicat un articol referitor la calitãtile de potential anestezic local ale cocainei. Un punct de vedere extrem de bizar, care a fost sustinut cu tãrie de cãtre Freud, acesta cãpãtând astfel de informatii asupra subiectului din prospectele firmelor farmaceutice in cãre se afirma cã drogul poate fi folosit in tratarea dependentei de morfinã si alcool. Freud nu credea cã si cocaina poate provoca dependentã. Desi drogul era bine vãzut in acele timpuri, de la sfarsitul secolului, a inceput sã devinã evident faptul cã folosirea lui poate avea urmãri dezastruoase. Intr-unul dintre cele mai tragice cazuri a fost implicat chiar un prieten apropiat al lui Freud, dependent de morfinã. Freud isi tratase prietenul cu cocainã, si devenise chiar el insusi dependent de aceasta. In mai putin de un an el a inceput sã sufere de o intoxicatie si in scurt timp a decedat. Freud nu a putut renunta la consumul de cocainã vreme de câtiva ani. Dar si el si altii au inceput sã scrie despre efectele dezastruoase ale consumului de droguri.

Devenise evident faptul cã planta de coca putea fi un bun anestezic, in special in cazurile de chirurgie ocularã, dar efectele secundare erau atât de neplãcute incât folosirea sa a fost scoasã in afara legii de cãtre cele mai multe guverne.

12

6.2 Efectele cocainei asupra corpului omenesc

Cocaina are un efect anestezic datoritã interferentei sale in transmiterea informatiilor de la o celulã nervoasã la alta. Folositã altãdatã ca anestezic local in chirurgia ocularã, s-a descoperit cã afecteazã corneea si are si alte efecte secundare nedorite.

Cocaina este un potential vasoconstrictor, ce ingusteazã (sau contractã) vasele de sânge. De asemenea, accelereazã respiratiã si mãreste temperatura corpului, induce starea de vomã. In doze mãrite pot produce o stare de tremur si convulsii. Aceste efecte de stimulare pot rapid sã conducã la un colaps al sistemului nervos central, care poate duce la rândul lui la insuficientã respiratorie si/sau stop cardiac si, intr-un final, la moarte. Dupã expuneri frecvente la efectele cocainei anumite arii ale sistemului limbic (grup de structuri ale creierului legate de emotivitate si motivatie) sunt mult mai sensibile la un tip de convulsii similare epilepsiei.

Cocaina produce o puternicã pierdere a apetitului, ceea ce duce la o severã pierdere in greutate si la dezechilibru alimentar. De asemenea, conduce si la aparitia insomniilor.

Efectele cocainei asupra psihicului includ in mod obisnuit paranoia, delirul de persecutie, halucinatiile vizuale, auditive si tactile, cresterea numãrului de acte irationale, nervozitatea, neincrederea, depresia si lipsa motivationalã.

Datoritã solicitãrii sporite a inimii din timpul consumului de cocainã, persoanele cu probleme cardiace, cum ar fi hipertensiunea sau cei cu probleme cardiovasculare, sunt mult mai expusi unor traumatisme fatale.

Existã rare cazuri de hemoragii cerebrale (sângerãri in interiorul creierului) datorate unei mãriri acute a presiunii sangvine.

Dacã este administratã intravenos, seringile nesterile pot cauza infectii si boli. Aceste afectiuni pot include hepatita B, otrãvirea sângelui, inflamarea inimii si a valvelor sale si, bineinteles, S.I.D.A.

Fumatul pastei de cocainã produce grave complicatii: bronsita, tuse persistentã, imagine neclarã, disfunctii ale circulatiei pulmonare. Folosirea frecventã si vicioasã a cocainei duce la depresie, anxietate, iritabilitate si la alte boli psihice mentionate anterior.

In ciuda faptului cã este posibil ca folosirea continuã a cocainei sã nu reducã efectele neplãcute ale renuntãrii la drog, dependentilor le este foarte greu sã renunte, atâta vreme cât il pot obtine cu usurintã.

Răspândirea şi biogeneza alcaloizilor

Plantele producătoare de alcaloizi sunt mult mai răspândite, cele mai multe fac parte din dicotiledonate şi mai rar din monocotiledonate şi criptogame. Au fost identificaţi în plante peste 1000 de alcaloizi şi se apreciază că numai 2% din toate specile de plante cunoscute au fost cercetate în ceea ce priveşte conţinutul lor în alcaloizi.

Un alcaloid apare într-o singură plantă sau în puţine specii aparţinând aceluiaşi gen botanic. Numai câţiva alcaloizi cu structură simplă se pot găsi în plante aparţinând unor specii mult diferite.

13

O plantă conţine rareori un singur alcaloid,de obicei ea conţine mai mulţi alcaloizi cu structură asemănătoare, cum este şi cazul frunzelor de coca, a tutunului sau a coajei de chinină.

Conţinutul în alcaloizi al unei plante variază mult cu regiunea, clima şi anotimpul: multe plante tropicale, deşi se dezvoltă normal, pierd capacitatea de a sintetiza alacaloizi cânt sunt mutate în regiuni cu climă temperată sau rece. Multe plante nu conţin alcaloizi şi din acest fapt rezultă că ei nu sunt un factor vital cum sunt de exemplu hidraţii de carbon, aminoacizii, grăsimile şi purinele.

Părerile privitoare la rolul fiziologic al alcaloizilor în plante sunt încă puţin precizate. Alcaloizii ar putea constitui mijloace de apărare a plantei împotriva insectelor sau a animalelor superioare, dar în acelaşi timp pot fi consideraţi produşi de dezasimilaţie a proteinelor pe care planta din lipsa unor posibilităţi de excreţie, îl depune în organele sale. Pentru a doua variantă sunt mai multe obiecţii: este puţin probabil ca planta să construiască molecule uriaşe şi complicate pentru a fixa un singur atom de azot sau, de ce pentru o funcţiune fiziologică de importanţa procesului de excreţie s-ar îndeplini pe căi atât de diverse în specii botanice înrudite, atunci când alte procese de importanţă vitală (asimilaţia bioxidului de carbon, glicoliza) se fac în toate plantele printr-un mecanism identic.

Pentru sintetizarea alcaloizilor plantele folosesc ca materii prime amino-acizi naturali sau produşi de degradare biochimică ai acestora.

În biosinteza alcaloizilor joacă un mare rol reacţia Mannich, la care participă o amină(R-NH2), o aldehidă(R’-CH=O) şi un compus capabil să ia parte la o condensare aldolică sub formă de componentă metilenică. La rezolvarea problemei biogenezei alcaloizilor au adus contribuţii importante Robinson, R.B.Woodward. Cunoştinţele din acest domeniu sunt astăzi destul de avansate spre a fi de ajutor, în unele cazuri la stabilirea structurii alcaloizilor.

Alcaloizii sunt localizaţi de cele mai multe ori în anumite organe ale plantei, frunze, seminţe, rădăcini sau coajă.

În plante alcaloizii se găsesc ca săruri ale acizilor vegetali obişnuiţi cum sunt acidul citric, acidul malic, acidul tartric şi acidul oxalic.

Pentru izolarea alcaloizilor se tratează planta mărunţită sau extractul ei apos cu o bază (hidroxid alcalin sau amoniac) spre a pune în libertate alcaloidul din sărurile sale. Apoi se extrage soluţia cu un dizolvant (eter, cloroform). În cazul alcaloizilor volatili, cum este nicotina, se foloseşte şi distilarea cu vapori de apă.

Efectele alcaloizilor asupra utilizatorilor

Toate formele stimulează sistemul nervos central, produc excitabilitate, vorbire rapidă şi neclară, lipsa de aer, frisoane, transpiraţie, insomnie, anestezierea (amortirea) nasului sau gâtului în urma contactului direct cu praful de cocaina. Provoacă constricţia vaselor sanguine şi creşterea ritmului cardiac. Aceste modificări provoacă o cerinţă crescută de sânge în corp dar vasele îngustate nu pot transporta cantitatea cerută, ceea ce creşte riscul de apariţie a suferinţei cardiace şi cerebrale. Iniţial drogul produce scăderea apetitului şi îl face pe consumator să se simtă mai rapid, mai energic, mai încrezător şi mai puternic.

La doze mai mari consumatorul poate avea iluzii şi halucinaţii, stare paranoică şi simptome de psihoză (stimulantele pot produce stări psihice grave care pot stimula,de exemplu,schizofrenia. Multe accidente rutiere, industriale sunt datorate comportamentului straniu şi dezordonat cauzat de excitante). Tensiunea arterială creşte, şi pot surveni atacuri de inimă sau accidente cerebrale, uneori mortale.

Când efectele diminuează, se instalează frecvent o stare de depresie. Aceasta poate fi atât de gravă încât poate duce la sinucidere. Stimulenţii duc la dependenţa psihică, iar cercetările demonstrează că dependenţa poate deveni şi fizică.

14

Depresia este însoţită de oboseală, agitaţie, anxietate (teamă nemotivată) sau insomnie (consumatorii pot petrece zile în şir fără să poată dormi normal. Dacă acest fapt nu este reglementat cât se poate de repede ,apar stările psihotice).

Numele crack-ului ("pocnet", "trosnet") provine de la sunetul făcut în timpul încălzirii lui pentru a-l topi şi a permite astfel inhalarea vaporilor. Efectele sunt similare cu cele ale cocainei, dar mai intense şi durează mai puţin- 3-10 minute. Din această cauză, consumatorii au tendinta de a creşte cantitatea. Ei simt că pot scăpa de depresia resimţită doar printr-o nouă doză.

La cocaină efectele apar după câteva minute de la inhalare şi durează 20-60 de minute. Când cocaina este prizată pe nas, senzaţia de maximă intensitate apare la 15-30 de minute şi apoi scade rapid în intensitate, ceea ce înseamnă că, pentru menţinerea efectului, la fiecare 20 de minute trebuie administrată o nouă doză.

La consumatorii de crack faţă de cei care consumă pudră, depresia este semnificativ mai intensă şi mai profundă iar starea de violenţă este mai accentuată. La consumatoarele gravide, efectele negative asupra sănătăţii fătului sunt mult mai mari.

Toleranţă şi abuz

Consumul frecvent generează toleranţă şi dependenţă.Există riscul de a cumpăra cocaină care a fost amestecată cu alte substanţe, unele foarte periculoase. Astfel, ceea ce poate fi doar iritant şi neplăcut când este folosită calea de administrare nazală, devine mortal daca este folosită injectarea drept cale de administrare a drogului. Crack-ul e uneori numit versiunea "fast-food" a cocainei. Consumatorii experimentează o stare de bine rapidă şi intensă, dar costurile ridicate în cazul unui consum regulat de crack îi determină pe aceştia să devină ei înşişi traficanţi sau să recurgă la prostituţie sau diverse infracţiuni pentru a face rost de banii necesari pentru procurarea unei noi doze.

Abuzul de droguri este principala explicaţie a delicvenţei în SUA şi o problemă, care s-a extins pe întreg continentul american. Liderii luptei împotriva traficului de droguri din 34 de ţări latino-americane - cu excepţia Cubei - au inaugurat o reuniune fără precedent la Washington pentru a-şi coordona activităţile, în condiţiile în care numeroase grupuri şi experţi au protestat faţă de ceea ce ei numesc un eşec al războiului împotriva traficului de droguri. Doar 6% din populatia SUA foloseşte droguri ilegale. Din aceşti 13 milioane de consumatori, 4,2 milioane sunt dependenţi cronici. Aceşti toxicomani cheltuiesc anual 57 miliarde de dolari pentru consumul de droguri ilegale. Drogurile se află la radacina tuturor relelor sociale în SUA şi sunt legate de o treime din accidentele industriale şi infracţiuni precum agresiunile sexuale. Deşi au fost înfiinţate diferite organizaţii şi campanii împotriva drogurilor, numărul consumatorilor este din ce în ce mai mare şi culturile ilegale nu au fost micşorate, eventual mutate. Timp de peste un deceniu, Bolivia a ocupat alternativ cu Peru primele locuri în topul ţărilor producătoare de coca, din care se extrage cocaina ce se exportă pe pieţele consumatoare. În mai puţin de trei ani, autorităţile boliviene au redus de la 24.500 la 16.000 hectarele culturilor ilegale de coca. Această reducere nu s-a finalizat cu reducerea producţiei, ci cu mutarea ei în Columbia, unde traficanţii au înlocuit-o cu alte tipuri de culturi. Bolivia şi Peru au cerut ajutorul SUA în supravegherea zonei munţilor Anzi, supraveghere ce ar fi pus în dificultate zborurile traficanţilor de droguri. Într-un final această supraveghere s-a realizat, dar numărul hectarelor terenurilor cultivate nu a scăzut a fost doar împărţit în mai multe regiuni.

15

În paralel cu desfăşurarea conferinţei, în faţa hotelului Shoreham din Washington s-a reunit un grup de experţi pentru a participa la o manifestatie „împotriva războiului drogurilor". Criticii au denunţat escaladarea unei militarizări a luptei împotriva drogurilor în America Latina şi înăsprirea pedepselor pentru consumatorii de droguri, ca doua aspecte ale unei politici, care nu a dus nici la reducerea distribuirii şi nici a cererii de droguri.

ErgotismulErgotismul este o intoxicaţie cronică cu alcaloizi din Cornul secarei, care afectează atât oamenii, cât şi

animalele care consumă în mod prelungit produse ce conţin aceşti alcaloizi toxici.

Este o boală gravă, cu potenţial fatal, care a făcut multe victime în trecut, când nu i se cunoşteau cauzele. Boala apărea sub formă de îmbolnăviri în masă, ca urmare a consumului de alimente, în special pâine, preparate din secară cornută (parazitată de scleroţii ciupercii Claviceps purpurea, care reprezintă sursa naturală a acestor alcaloizi).

În prezent, există reglementări stricte referitoare la conţinutul de scleroţi în cerealele pentru consum şi produsele derivate din acestea. Ergotismul natural practic a dispărut. Ca urmare a descoperirii efectelor farmacologice ale alcaloizilor din cornul secarei, aceştia sunt astăzi utilizaţi în farmacoterapie, fapt care determină uneori apariţia de cazuri de ergotism medicamentos.

Istoria a consemnat în decursul timpului numeroase cazuri de îmbolnăvire în masă, ale căror simptome au putut fi asociate ulterior cu alcaloizii din cornul secarei. Cauzele bolii au rămas însă mult timp necunoscute.

16

1.Ergotismul natural

Cazurile de ergotism natural din trecut erau consecinţa intoxicaţiei cronice cu ergotamină alcaloid natural prezent în făina de secară cornută, care conţine scleroţi ai ciupercii fitoparazite Claviceps purpurea. Boala apărea fie prin consumul direct de alimente preparate din cereale contaminate, fie indirect, prin trecerea alcaloidului în lapte şi afectarea sugarilor alăptaţi la sân de mame intoxicate. Odată cu descoperirea ciupercii şi a alcaloizilor acesteia, secara cornută a fost exclusă de la consum, iar cazurile de ergotism natural au scăzut semnificativ.

2.Ergotismul medicamentos

Descoperirea efectelor farmacologice ale alcaloizilor naturali din cornul secarei a determinat folosirea lor în medicină, în tratamentul anumitor afecţiuni. În farmacoterapia actuală se utilizează atât alcaloizi naturali din cornul secarei, cât şi derivaţi de semisinteză ai acestora (dihidroergotamina etc.).

Ergotismul medicamentos are două cauze principale:

1) Supradozarea cronică a medicamentelor care conţin ergotamină sau dihidroergotamină.

Acestea se folosesc de ex. în tratamentul migrenei) şi al hipotensiunii arteriale. Depăşirea sistematică a dozelor recomandate poate determina apariţia ergotismului.

2) Asocieri medicamentoase care potenţează efectul ergotaminei şi al derivaţilor de sinteză.

Efectul alcaloizilor ergotaminici este potenţat când sunt administraţi împreună cu unele medicamente, prin diverse mecanisme enumerate în continuare.

Inhibarea metabolizării hepatice, ce duce la scăderea eliminării şi creşterea consecutivă a concentraţiei alcaloizilor în sânge. Atunci când concentraţia sanguină de alcaloizi depăşeşte nivelurile toxice, pot să apară fenomene de ergotism.

Prin acest mecanism acţionează unele medicamente din următoarele clase:

antibiotice macrolide (claritromicina eritromicina, josamicina, telitromicina) antifungice (voriconazo) antiretrovirale: inhibitori de HIV-protează (nelfinavir, ritonavir) antiepileptice (stiripentol) nitraţii (în special nitroglicerina)

Efecte aditive asupra vaselor sanguine, cu spasm arterial şi manifestări ischemice la nivelul extremităţilor, ce pot merge până la fenomene de ergotism. Prin acest mecanism acţionează unele din următoarele medicamente:

betablocante antimigrenoase (sumatriptan)

17

3.Conţinutul în alcaloizi

Este în general de 0,2% din greutatea uscată, dar poate atinge şi 1% din greutatea uscată a ergoţilor. În aceste condiţii, consumarea a 5 - 10 g de ergoţi poate avea efecte letale. De aceea, există reglementări care definesc gradul de pericol al substanţelor care conţin ergoţi. Aceste norme se exprimă în general în (%) pentru cereale şi în μg alcaloizi totali pe kilogram pentru alimente. În general, toxicologii consideră că doza zilnică maximă care nu duce la efecte toxice pentru oameni este de 0,1 mg/kg corp. Uneori acest prag este definit ca nivel fără efect toxic. Pentru cerealele se acceptă în general un conţinut de 0,1 în cazul utilizării lor pentru furaje. Pentru cerealele utilizate pentru panificaţie, normele Uniunii Europene indică o valoare maximă de 0,05% Aceste valori ar corespunde unor praguri ale conţinutului total de alcaloizi de 2.000 μg/kg respectiv 1.000 μg/kg, deşi aceste valori nu sunt încă precizate în reglementările în vigoare

Efecte asupra aparatului cardiovascular

Dintre alcaloizii ergotului, ergotamina are efect arteroconstrictor şi venoconstrictor. Derivaţii hidrogenaţi ai ergotoxinei determină hipotensiune arterială. Creşterea rapidă a concentraţiei plasmatice după administrarea injectabilă a ergotaminei şi a dihidroergotaminei, duce la o creştere la fel de rapidă a presiunii sanguine, presiune care revine la normal după câteva ore; acest efect se datorează acţiunii asupra receptorilor α2 adrenergici.

Efecte asupra uterului

Dintre toţi alcaloizii naturali care au efect asupra uterului, ergometrina este mult mai activă şi mai puţin toxică comparativ cu ergotamina. Ergometrina şi derivatul său metilat - metilergometrina - sunt utilizaţi cel mai des în obstetrică. Ele sunt rapid absorbite chiar şi prin administrare orală, vârful plasmatic maxim înregistrându-se între 60-90 minute, timpul de înjumătăţire fiind de circa 2 ore (ergometrina). Efectul asupra uterului gravid se observă după 10 minute, în cazul administrării orale.

Efecte în Boala Parkinson

Datorită similarităţii nucleului ergolinic cu o serie de neurotransmiţători (adrenalina, dopamina, serotonina), anumiţi derivaţi semisintetici şi sintetici ai alcaloizilor din ergot sunt folosiţi pentru tratarea anumitor simptome ale bolii Parkinson

4.Toxicologie

Intoxicaţiile cu ergot erau destul de des întâlnită în trecut, dar odată cu progresul cunoştinţelor despre compoziţia ergotului, acestea au dispărut aproape complet. În Evul Mediu intoxicaţia era cunoscută sub denumirea de focul Sfântului Anton, în prezent intoxicaţia este denumită ergotism. Acesta se datorează efectelor vasoconstrictoare şi halucinogene ale substanţelor farmacologic active din ergot, având 2 forme de manifestare:

Forma gangrenoasă: arsuri la nivelul extremităţilor, cianoza membrelor şi desprinderea cărnii de pe oase, fără sângerare.

Forma convulsivantă: debut cu senzaţie de sete foarte accentuată, halucinaţii (intoxicaţii au comportament de păsări), contracţii musculare dureroase.

18

CUPRINS:

ALCALOIZII GENERALITATI…PAG 1

MORFINA…PAG 5

CAFEINA…PAG 7

CONEINA…PAG 8

NICOTINA…PAG 8

CODEINA…PAG 10

COCAINA…PAG 11

RASPANDIREA SI BIOGENAZA ALCALOIZIILOR…PAG 13

EFECTELE ALCALOIZILOR ASUPRA UTILIZATORILOR…PAG14

TOLERANTA SI ABUZ…PAG 15

ERGOSTISMUL…PAG 16

19

20