Adriana TUDORACHE

CRIMINALISTICAmanual pentru forma de învăţământ I.F.R.______________________________________________________AdrianaTUDORACHEGALAŢI 2010- C U P R I N S -Capitolul I CRIMINALISTICA - ABORDARE GENERALĂ1. Aspecte introductive1.1. Obiectul şi metodele criminalisticii1.2. Sistemul criminalisticii1.3. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe1.4. Evoluţia criminalisticii2. Identificarea criminalistică2.1. Definiţia şi obiectul identificării criminalistice2.2. Clasificarea obiectelor identificării2.3. Principiile identificării în criminalistică2.4. Etapele identificării criminalistice2.5. Metodica identificării criminalistice2.6. Formularea concluziilorCapitolul II TEHNICA CRIMINALISTICĂ1. Fotografia judiciară1.1. Însemnătatea fotografiei judiciare1.2. Noţiuni generale de tehnică fotografică1.2.2. Aparatele de fotografiat. Elementele componente şi rolul lor1.2.3. Sursele de lumină utilizate în fotografie1.2.4. Materialele fotosensibile1.3. Procesul negativ şi pozitiv al fotografiei alb-negru şi color1.4. Clasificarea fotografiei judiciare1.5. Fotografia de examinare1.6. Filmul şi videofonograma2. Trusele criminalistice şi laboratoarele mobile. Tehnici şi aparate folosite2.1. Noţiuni generale despre trusele criminalistice2.2. Noţiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobile2.3. Tehnici de măsurare folosite în criminalistică2.4. Aparate de iluminat şi proiecţie2.5. Instrumente optice de mărit2.6. Folosirea radiaţiilor ultraviolete infraroşii şi Roentgen 353. Cercetarea criminalistică a urmelor3.1. Definirea şi clasificarea urmelor3.2. Urmele omului3.3. Urmele obiectelor3.4. Urmele materiale3.5. Urmele de incendii şi explozii3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene şi navale3.7. Metode şi mijloace tehnice de ridicare şi examinare în laborator a principalelor

categorii de urme23.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza traseologică şi dactiloscopică4. Balistica judiciară4.1. Noţiuni generale despre armele de foc şi muniţia acestora4.2. Urmele de împuşcare4.3. Particularităţile cercetării la faţa locului în cazul folosirii armelor de foc4.4. Expertiza balistico-judiciară5. Examenul tehnic al documentelor5.1. Noţiuni generale5.2. Examinarea criminalistică a actelor scrise şi problemele care se pot rezolva5.3. Stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri5.5. Examinarea textelor dactilografiate5.6. Identificarea persoanei după scrisul de mână5.6.1. Formarea şi evoluţia scrisului de mână5.6.2. Caracteristicile generale şi speciale ale scrisului5.6.3. Ob inerea modelelor de ţ scris pentru comparaţii6. Identificarea persoanei după semnalmente (Portretul vorbit)6.1. Noţiuni generale6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor)6.3. Mijloace tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmente6.4. Operaţiuni pregătitoare în vederea identificării cadavrelor6.5. Metode de identificarea cadavrelor7. Înregistrarea penală. Cartoteci şi colecţii tehnico-criminalistice7.1. Noţiuni generale7.2. Evidenţa nominală a infractorilor7.3. Evidenţa dactiloscopică decadactilară şi monodactilară a infractorilor7.4. Evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută şi a persoanelor dispărute8. Capcane criminalistice8.1. Noţiuni generale8.2. Tipuri de capcane criminalistice. Cerinţe generale de organizare8.3. Aplicarea şi constatarea capcanelor criminalistice8.4. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în cercetarea penalăCapitolul III TACTICA CRIMINALISTICĂ1. Tactica cercetării la faţa locului1.1. Noţiunea sarcinilor şi trăsăturile caracteristice cercetării la faţa locului1.2. Pregătirea în vederea cercetării la faţa locului1.3. Modul de executare a cercetării la faţa locului1.4. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului2. Tactica audierii

2.1. Noţiunea şi fundamentul psihologic al audierii2.2. Audierea martorului3______________________________________________________AdrianaTUDORACHE2.3. Ascultarea învinuitului (inculpatului)2.4. Procedee tactice folosite în audierea învinuitului în anchetă2.5. Ascultarea victimei3. Metodica cercetării infracţiunii de omor3.1. Noţiuni generale3.2. Probleme care se lămuresc în cursul cercetării3.3. Măsurile care se întreprind pentru administrarea probelor4. Modificarea cercetării infracţiunii de furt4.1. Noţiuni generale4.2. Problemele care pot fi lămurite la cercetarea furtului4.3. Activit ile care se întreprind pentru identificarea ăţ făptuitorilorşi dovedirea vinovăţieiBibliografie4CAPITOLUL ICRIMINALISTICA – ABORDARE GENERALĂ1. Aspecte introductive1.1. Obiectul şi metodele criminalisticii1.2. Sistemul criminalisticii1.3. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe1.4. Evoluţia criminalisticii2. Identificarea criminalistică2.1. Definiţia şi obiectul identificării criminalistice2.2. Clasificarea obiectelor identificării2.3. Principiile identificării în criminalistică2.4. Etapele identificării criminalistice2.5. Metodica identificării criminalistice2.6. Formularea concluziilorOBIECTIVE§ 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Aspecte generale privind istoricul, obiectul şi metodele criminalisticiiPentru prima dată termenul de CRIMINALISTICĂ a fost folosit în anul 1893, deHANS GROSS, judecător de instrucţie austriac, în lucrarea sa „Îndreptarul judecătorului deinstrucţie în sistemul criminalisticii”, apărută în anul menţionat, la München.Autorul lasă să se înţeleagă prin acest termen experienţa acumulată în timp de cătrePoliţie, în munca de descoperire şi identificare a infractorilor. De fapt, în acea perioadăcriminalisticii i se mai atribuia şi denumirea de „Poliţie Tehnică” sau „Poliţie Ştiinţifică”, ca

o recunoaştere a faptului că mijloacele şi procedeele criminalistice erau folosite în principalde către organele de POLIŢIE.5Studierea acestui capitol vă permite:Înţelegerea noţiunii de criminalistică şi a sistemuluicriminalisticii;Cunoaşterea obiectului de studiu şi a metodelor criminalisticiiCunoaşterea definiţiei şi obiectului identificării criminalisticeCunoaşterea principiilor şi etapelor indetificării încriminalistică______________________________________________________AdrianaTUDORACHEPreocupări pentru realizarea unor metode de descoperire a infracţiunilor şi demascare ainfractorilor găsim şi anterior acestei date. Ele aveau caracterul unor practici izolate. Treptatacestea s-au conturat ca metode independente de cercetare.Încă din vremea Romei antice şi apoi în Imperiul Roman de Răsărit au apărutreglementări cunoscute în controlul înscrisurilor presupuse a fi falsificate (lex Cornelia defalsis şi respectiv, în timpul lui Justinian, Novelele 49 şi 73).Criminalistica fiind o ştiinţă relativ tânără, cu privire la caracterul său s-au emis diferitepăreri de-a lungul anilor, păreri care sunt tributare profesiilor celor care au participat lacrearea şi dezvoltarea ei.Astfel, numeroase probleme de criminalistică şi-au găsit rezolvarea în a doua jumătate asecolului XIX şi începutul secolului XX, în cadrul medicinei legale, în rapoartele de expertizămedico-legale întâlnindu-se, alături de aspecte de medicină judiciară, şi aspecte dedactiloscopie, balistică, traseologie şi chiar aspecte de identificare a persoanei după scris.Această ştiinţă se detaşează de cele juridice şi de cele ale naturii, constituindu-setotodată ca o ştiinţă de legătură între ele.Ea foloseşte mijloace de studiu împrumutate de la ştiinţele naturii, de la ştiinţele exacte(matematica, fizica şi chimia), dar în acelaşi timp îşi creează metode proprii de investigare,precum şi procedee tactice pentru descoperirea infracţiunilor şi dovedirea vinovăţieiinfractorilor.În acest sens, definim CRIMINALISTICA drept ştiinţa care elaborează şi foloseşte

mijloace şi metode ştiinţifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şiinterpretarea probelor judiciare, efectuarea expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice, înscopul identificării făptuitorilor şi administrării probelor necesare aflării adevărului înprocesul judiciar.Metode specifice criminalisticiiCa ştiinţă independentă, cu obiect de studiu bine definit, criminalistica are metodeproprii de cercetare. Acestea sunt:a. descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelormateriale de probă;b. examenele comparative;c. realizarea experimentelor;d. organizarea cartotecilor, albumelor şi colecţiilor în scopulidentificărilor;e. elaborarea versiunilor şi ipotezelor.La baza metodelor elaborate de criminalistică stă metoda materialist dialectică. Pe bazaacestei metode generale, criminalistica a elaborat metodele ei proprii de cercetare, legate despecificul acestei ştiinţe1.Elaborarea metodelor criminalistice presupune cunoaşterea procesului de formare aurmelor infracţiunii, în marea complexitate şi în infinita variabilitate a acestora, cunoaştereatemeinică a experienţei organelor de urmărire penală şi a celor mai noi metode folosite deştiinţele naturii, ca: fizica, chimia, biologia, psihologia etc.Pentru elaborarea metodelor tehnico-ştiinţifice se ţine seama de natura extrem devariată a urmelor infracţiunii, de procesul lor de formare, de experienţa acumulată încercetarea acestor urme şi de metodele şi mijloacele ce pot fi adoptate din ştiinţele naturii saude diferitele ramuri tehnice ale acestora. Aceste metode îşi vor găsi aplicarea în cercetareaurmelor de mâini, de picioare, a mijloacelor de transport, a urmelor de spargere, a urmelorlăsate de armele de foc, a incendiilor, a urmelor formate din resturi de materie, la identificareapersoanelor şi a cadavrelor după semnalmente, la identificarea grafică, la cercetarea locului1 A se vedea, Camil Suciu, „Criminalistică”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 6.6faptei, în percheziţii etc.

Metodele tehnico-ştiinţifice vor fi necesare la tot pasul atât în munca de teren acriminalistului, cât mai ales în cercetările de laborator şi în expertiza criminalistică.Elaborarea metodelor tactice prezintă, de asemenea, o deosebită importanţă pentruorganele de urmărire penală, asigurând buna organizare a diferitelor activităţi de cercetare,ordinea şi succesiunea acestora după un anumit plan bine stabilit. În elaborarea metodelortactice de cercetare criminalistică se porneşte de la materialul strâns de activitatea decercetare, de la aşa-numita „experienţă generalizată” a organelor de urmărire penală,referitoare la procesul de formare a urmelor, de comportare a martorilor, a infractorilor şi acelor percheziţionaţi, de aprecierea valorii fiecărei urme şi a raporturilor ei cauzale înansamblul unităţii cazurilor cercetate etc.Atât elaborarea ştiinţifică a acestor metode, cât şi aplicarea lor de către practicieni ceremultă experienţă, căci greşita formulare sau aplicare a metodelor tactice aduce după sine,adeseori, ineficienţa aplicării metodelor tehnico-ştiinţifice2.Metodele tactice trebuie riguros elaborate pentru cercetarea locului faptei, pentruefectuarea percheziţiei, aplicarea lor să se desfăşoare după un plan dinainte stabilit, care, înacelaşi timp, să fie dinamic şi suplu, pentru a se putea adapta situaţiilor neprevăzute.Ascultarea martorilor, a învinuiţilor şi a inculpaţilor cere, de asemenea, cunoştinţeaprofundate de metode tactice, pentru a şti fiecărei persoane când şi cum să i se pună oanumită întrebare; întrebările acestea trebuie formulate astfel încât ai multe să conveargă sprelămurirea aceleiaşi probleme, ca ele să fie astfel planificate încât răspunsurile eventuale la oîntrebare să fie presupuse în întrebarea următoare etc.Tot în cadrul metodelor tactice sunt cuprinse şi metodele de cercetare a anumitorcategorii de infracţiuni, în care succesiunea diferitelor activităţi de cercetare constituie punctulprincipal.O altă sarcină cuprinsă în obiectul criminalisticii şi care este strâns legată de elaborareametodelor de cercetare este stabilirea mijloacelor tehnice necesare aplicării acestor metode.

În criminalistică, prin noţiunea de mijloace tehnice înţelegem „totalitatea utilajelor şia materialelor necesare activităţii de cercetare, atât în cadrul muncii de teren cât şi înlaboratoarele de criminalistică”3. Aceste mijloace sunt extrem de variate, mergând de lalopata şi târnăcopul necesare dezgropării unor obiecte ascunse, până la cele mai complicateinstalaţii de cercetare cu care sunt înzestrate laboratoarele de criminalistică.Cu toată marea lor variabilitate, aceste mijloace pot fi grupate convenţional, în douămari categorii: utilaje şi materiale necesare activităţii de cercetare la locul faptei, folositedirect de organele de urmărire penală şi utilaje şi materiale de laborator, folosite numai decătre specialişti. Această împărţire nu este, însă, atât de categorică, unele din mijloacelerespective găsindu-şi întrebuinţarea în fiecare dintre ele două activităţi menţionate.Mijloacele tehnice sunt grupate, în general, în trusa de anchetă sau de cercetare penalăcu care este dotat fiecare organ de urmărire penală în cercetarea locului faptei. Această trusăcuprinde patru compartimente conţinând strictul necesar în cercetarea locului faptei, şi anume:un compartiment fotografic, unul traseologic, al treilea cu rechizite pentru desen şi ultimul cuo serie de instrumente ajutătoare pentru pătrunderea într-un loc închis sau pentru forţareaanumitor obiecte4.Trusa de cercetare penală a fost completată cu o serie de utilaje destinate cercetăriilocului faptei, sondele cu termometru, căutătorul de metale, sonda electromagnetică,căutătorul de cadavre, lămpi ultraviolete portabile, aparate Röentgen portabile, microscoape şispectroscoape de buzunar, aparate radio de emisie-recepţie etc. până la laboratoare mobileconstruite pe un autocamion sau elicopter.2 Camil Suciu, op. cit., p. 7.3 Camil Suciu, op. cit., p. 8.4 A se vedea, Camil Suciu, op. cit., p. 9.7______________________________________________________AdrianaTUDORACHEDin a doua categorie a mijloacelor tehnice fac parte laboratoarele de criminalistică, pelângă care există şi unele cabinete de criminalistică.

Organul de urmărire penală va stabili care dintre urmele descoperite la locul faptei pot fiexaminate cu mijloacele de care dispune şi care dintre ele necesită o examinare maicomplicată de laborator.Metode împrumutate de criminalistică- din chimiea. spectroscopiab. electroforezac. cromatografia- din fizicăa. holografiab. fonoscopia- din medicinăa. anatomia comparatăb. histopatologia- din matematicăa. calculul probabilităţilorb. teoria mulţimilor vagic. programarea lineară1.2. Apariţia ştiinţei criminalistice în RomâniaÎnceputurile criminalisticii sunt strâns legate de medicina legală. Necesitatea rezolvăriiunor probleme de identificare a persoanei, a cadavrului şi a instrumentului vulnerant adeterminant elaborarea unor metode specifice criminalisticii de mai târziu.Înfiinţarea la 20 decembrie 1893 a Institutului de medicină-legală din Bucureşti de cătreprof. Mina Minovici a constituit o veritabilă premieră mondială, care a stârnit admiraţia şichiar invidia unor somităţi ale vremii, cum ar fi P. Brouardel şi B. Balthazard din Paris, S.Ottolenghi din Roma, F. Strassmann din Berlin, F. Djan din Ankara etc.5

Pe bună dreptate ca întemeietori ai criminalisticii româneşti pot fi consideraţi cei treifraţi Minovici.Printre primii aderenţi la sistemul de identificare a lui A. Bertillon, bazat pe măsurătoriantropometrice, se numără şi Mina Minovici, care la 15 martie 1892 a înfiinţat serviciulantropometric ce a funcţionat ca unitate a ministerului justiţiei. Servicii similare au existat înFranţa în 1879, în Anglia în 1891, în Germania şi Argentina în 1893, în Olanda din 1894, înAustria şi Bulgaria din 1895. Fiecare fişă antropometrică întocmită la acest serviciu cuprindeadatele de stare civilă, antecedentele penale, măsurile corpului, datele referitoare la

conformaţia gurii, nasului, buzelor, bărbiei, urechii drepte, conturul capului şi sprâncenelor,culoarea feţei şi semnele particulare.„Tratatul complet de medicină legală” (1929-1930) va sintetiza întreaga activitate aprofesorului Mina Minovici. Acest material rămâne şi astăzi de referinţă în domeniu.Andrei Ionescu, şeful Serviciului de antropometrie din 1892 şi până în 1914, vaintroduce dactiloscopia ca metodă de bază în identificare.Valentin Sava6 va impune ca fiecare arest preventiv sau penitenciar să completezearhiva cu fişele tuturor deţinuţilor.În 1934 ia naştere „Societatea română de grafologie”, având două secţii: psihologiegrafică care, după moartea lui Ştefan Minovici, a fost condusă de C. I. Parhon. Între 1946 şi5 Camil Suciu, „Dezvoltarea învăţământului criminalistic în România, Şcoala românească de criminalistică”,Serviciul cultural, presă şi editorial, 1975, p. 29.6 Din 1914 şeful Serviciului de identificare, transformat de acesta în 1925 în serviciu central.81957 în cadrul Institutului medico-legal a funcţionat „Corpul experţilor grafici” al căruipreşedinte a fost Aurel Boia7.În 1943 se înfiinţează Serviciul tehnico-ştiinţific şi Laboratorul de criminalistică alPrefecturii Capitalei, la care se organizează un cazier monodactilar şi palmar şi un cazierdecadactilar al infractorilor din Bucureşti, arhiva judiciară şi cartotecile modus-operandi,precum şi atelierele fotografice şi de confecţionare a mulajelor. După 1944 serviciul ia o mareamploare, când se realizează nu numai descoperirea infractorilor cu ajutorul fişelordactiloscopice, dar şi identificarea urmelor după proiectilele şi tuburile de cartuş ridicate de lalocul săvârşirii unei crime8.Pentru probleme de criminalistică cu profil medico-legal funcţionează Laboratorul debiocriminalistică al Institutului medico-legal „Prof. Dr. Mina Minovici”, care se ocupă cutraseologie lezională, balistică şi dactiloscopie, ultima aplicată la identificarea cadavrelor şipersoanelor.1.3. Sistemul criminalisticiiÎntrucât criminalistica este ştiinţa modului în care se descoperă infracţiunile, se demască

infractorii şi se stabilesc măsuri de prevenire a crimelor, ea îşi structurează obiectul de studiupe trei domenii:A. Tehnica criminalisticăCuprinde totalitatea mijloacelor tehnice şi a metodelor ştiinţifice pentru descoperirea,fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă,efectuarea expertizelor şi a constatărilor tehnico-ştiinţifice.Din aceasta fac parte:- fotografia judiciară- filmul judiciar- traseologia judiciară- balistica judiciară- dactiloscopia- grafica etc.B. Tactica criminalisticăReprezintă un sistem de reguli şi procedee prin care se asigură efectuarea planificată,organizată şi operativă a activităţilor de urmărire penală. Ea cuprinde:- cercetarea la faţa locului- reconstituirea- planificarea anchetei- ascultarea inculpatului şi a martorului- confruntarea- percheziţia- ridicarea de obiecte şi înscrisuri etc.C. Metodica criminalisticăReprezintă acele reguli particulare de cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni (omor,furt, tâlhărie, viol, incendii) ţinându-se seama de regulile generale ale tehnicii şi tacticiicriminalistice.7 A fost autorul „Scrisul orbilor” (1943), „Exercitarea funcţiei de expert grafic” (1943) şi „Introducere îngrafologie şi expertiză grafică” (1944).8 A se vedea, Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, „Identificarea criminalistică”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1990, p. 43-49.9______________________________________________________AdrianaTUDORACHE1.4. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţeCriminalistica are legătură cu toate ştiinţele juridice, în principal cu dreptul procesualpenal, cu dreptul penal, dreptul procesual civil şi dreptul civil.Din rândul ştiinţelor sociale, criminalistica are legătură cu:- psihologia- psihiatria- criminologia

- logica.a) Legătura cu dreptul procesual penalAmbele discipline au acelaşi scop: stabilirea adevărului în procesul penal.Pornirea procesului penal depinde de datele pe care le furnizează criminalistica.Regulile Codului de Procedură Penală stabilesc activităţile referitoare la ascultareaînvinuiţilor, martorilor, modul cum se efectuează confruntările, percheziţiile, constatăriletehnico-ştiinţifice şi expertizele, cercetările la faţa locului.b) Legătura cu dreptul penalAmbele discipline au acelaş i scop - înfăptuirea politicii penale. Dreptul penal stabileştecare sunt faptele numite infracţiuni. Criminalistica stabileşte cine a comis infracţiunea.c) Legătura cu criminologiaCriminalistica identifică cine a comis infracţiunea, indicând persoana acesteia, dândposibilitatea criminologilor să-l studieze în evoluţia sa.Criminologia răspunde la întrebarea: „De ce s-a comis crima?” iar criminalisticarăspunde la întrebarea „Cine a comis infracţiunea?”d) Legătura cu chimia şi fizicaAcestea pun la dispoziţia criminalisticii mijloace şi metode proprii, pe carecriminalistica le adaptează la necesităţile identificării infractorilor.e) Legătura cu medicina legalăAceastă legătură este extrem de strânsă, mergând în anumite domenii până lasuprapunere. Aşa este cazul în cercetarea plăgilor împuşcate, traumatologia mecanică(leziunile produse prin agenţi vulneranţi) sau determinarea dinamicii accidentelor decirculaţie.1.5. Evoluţia criminalisticiiCa ştiinţă autonomă, criminalistica s-a format la sfârşitul secolului XIX. Întârzierea seexplică nu numai prin nivelul scăzut de dezvoltare al ştiinţelor naturii, dar şi prin neîncredereaşi lipsa de interes a juriştilor pentru aportul ştiinţelor în materie de probaţiune.Începuturile criminalisticii sunt strâns legate, până la identificare, de medicina legală şise dezvoltă în locurile cu cea mai mare criminalitate (Paris 1795, Viena 1804 etc.).Din această perioadă de subliniat sunt preocupările statisticianului Quételet (1796-1874)

privind măsurarea cantitativă a omului şi a activităţilor sale, care fac din el un precursor alcriminologiei de mai târziu şi al antropometriei.Fondatorul criminalisticii este considerat a fi austriacul Hans Gross, judecător deinstrucţie şi profesor de drept penal. În 1893 publică „Manualul judecătorului de instrucţie”,în care el foloseşte pentru prima dată expresia de „System der Kriminalistik”.Sfârşitul secolului XIX coincide cu apariţia unor specialişti care nu mai sunt medicilegişti. Aşa cum afirmă Lucian Ionescu, chiar şi personajului fictiv Sherlock Holmes din10romanele lui Conan Doyle (1859-1930) i s-ar putea conferi titlul de criminalist, fiindcă ajungela probă prin observarea şi interpretarea logică a urmelor.Momentele principale care au marcat dezvoltarea generală a criminalisticii sunt:- inventarea fotografiei (Daguerre - 1839);- dactiloscopia (Faulds şi Nerschel - 1880, Galton - 1886,Vuchetich - 1891, Henry - 1900 etc.);- antropometria criminală (Bertillon - 1885).Urmează descoperirile ştiinţifice din variate domenii, mergând de la inventareamicroscopului (1873), a reacţiilor de precipitare în studiul grupelor sanguine (1895),transmiterea cromozomică a genelor (Mendel - 1865) şi până la metodele perfecţionate deastăzi: cromografie, spectroscopie, microscopie electronică cu baleiaj, cod genetic,informatică, pentru a pomeni numai câteva la întâmplare.În ceea ce priveşte învăţământul de criminalistică consemnăm:- 1894: Hans Gross introduce la Viena primul curs facultativ decriminalistică;- 1909: Reiss creează la Lausanne Institutul de fotografie judiciară, care se vatransforma în Institutul de poliţie ştiinţifică sub conducerea prof. Dishoff;- 1913: Şcoala de la Graz a prof. Hans Gross, apoi Heindl la München şi Locard laLyon;- Din 1945 în SUA: Universităţile din Berkeley şi John Jay College din New York (celemai renumite, existând multe altele);- În Marea Britanie: Universitatea din Strathclyde (Scoţia).Alte centre de formare neuniversitare, dar de mare autoritate;- Anglia: Home Office Forensic Science Laboratories şi Metropolitan Forensic ScienceLaboratory;

- Germania: Bundeskriminalamt;- SUA: FBI Academy;- Franţa: Identité Judiciaire.11______________________________________________________AdrianaTUDORACHE2. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ2.1. Definiţia identificării criminalisticeIdentificarea unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg - proprie tuturordomeniilor ştiinţei - reprezintă elementul definitoriu al investigării criminalistice. Prinrezonanţa sa practică, acest proces deţine un loc bine conturat, de maximă importanţă înansamblul cercetărilor criminalistice. Pe bună dreptate se spune despre identificare căreprezintă „problema centrală a investigaţiilor criminalistice”9. Raportându-se la necesităţilepractice, în literatura de specialitate se învederează că acest gen de activitate este “indisolubillegat de actul de justiţie”10.Identificarea criminalistică nu trebuie înţeleasă ca reducându-se numai la activitatea delaborator, după cum nici Criminalistica nu se confundă cu componenta sa tehnică, confuziefăcută chiar şi de practicieni ai dreptului. Aşa putem explica de ce identificarea unei persoaneeste posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci şi pe baza declaraţiilor unuimartor ocular sau ale victimei, în cadrul unor activităţi procedurale, cum este, de pildă,recunoaşterea din grup efectuată în conformitate cu reguli tactice criminalistice. Toate acesteaau ca finalitate determinarea a ceea ce denumim sintetic “fapte şi împrejurări ale unei cauzepenale”.Potrivit teoriei generale a identificării criminalistice, acest proces este posibil datorităperceperii realităţii obiective şi sesizării proprietăţilor, trăsăturilor caracteristice unei persoanesau unui obiect ce se individualizează în cadrul mai larg al categoriei de fiinţe sau lucruriasemănătoare. Cu alte cuvinte, ne aflăm în prezenţa recunoaşterii de persoane ori obiecte,rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multorobiecte, în vederea stabilirii identităţii sau neidentităţii lor11.Spre deosebire de alte domenii, identificarea criminalistică impune recunoaşterea unui obiect

concret, ce poate avea elemente sau însuşiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, deacelaşi gen sau specie, dar care se deosebeşte de toate acestea prin trăsături ce-l fac să fie identicnumai cu sine însuşi.Prin identitate se înţelege însuşirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-şi manifestaindividualitatea în timp şi spaţiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce ledeosebesc de toate celelalte şi le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenţeilor12. Pentru exactitatea demersului nostru, precizăm că prin identic trebuie să vedem unconcept aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect (sau chiar un fenomen), inclusivla obiecte de gândire13.Cu privire la condiţiile pe care caracteristicile fundamentale de individualizare apersoanei sau obiectului trebuie să le îndeplinească, sunt necesare câteva sublinieri:a. Pentru stabilirea identităţii nu este absolut necesar să se apeleze la toate trăsăturileobiectului identificării, fiind suficiente caracteristicile esenţiale prin care acestea seindividualizează şi se distanţează de celelalte obiecte.b. Deşi identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de relativalor stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristicitemporare. De pildă, într-o infracţiune de omor, autorul a fost identificat datorită unui fragmentde urmă de cizmă de cauciuc, descoperită lângă cadavru. În urmă se observă, în afara9 Paul L. KIrk’ “Crime lnvestigation, Physical Evidence and the Police Labo-rator’y’, IntersciencePubiishers, NewYork, 1966, p. 12.10 Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, “Identificarea criminalistică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 5.11 Camil Suciu, “Criminalistica”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. l6.12 A. Lalande, “Vocabulaire technique et critique de Philosophie”, Presses Universitaire de France, Paris,1974, p. 454.13 În acest sens a se vedea şi Mircea Constantinescu, “Consideraţii privind conceptul de identificare înexpertiza criminalistică”, editată de Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1979, p. 77.12caracteristicilor generale, şi urma unui corp dur fixat între nervurile tocului cizmei. Procedândusela cercetarea încălţămintei persoanelor suspecte, s-a ajuns la o cizmă în al cărei toc se afla

prinsă întâmplător o piatră. Forma şi poziţia pietrei în relieful tocului au condus la identificareaobiectului creator de urmă şi, de aici, la identificarea infractorului care, în final, şi-a recunoscutvina14.c. Identificarea nu trebuie interpretată într-un mod fixist, ci dialectic, întrucât oricelucru, orice element caracteristic al acestuia se află în permanentă mişcare şi transformare,fiind supus acţiunii şi influenţei unor factori externi sau interni. Procesul este propriu atâtfiinţelor, cât şi obiectelor, inclusiv urmelor acestora. Astfel, după cum se va vedea în capitolulconsacrat cercetării urmelor de mâini, chiar în cazul elementelor de strictă individualitatepentru o persoană, cum sunt desenele papilare, caracterizate prin fixitate şi unicitate, putemîntâlni situaţii de modificare a unor detalii, fără intervenţia unor agenţi externi15. Dar şi înasemenea ipoteză, rămân în desenul papilar suficiente detalii pe baza cărora se poate stabiliidentitatea unei persoane.Concluzia care se desprinde din sublinierile anterioare ne determină să afirmăm căidentificarea criminalistică se distinge, faţă de procesele de identificare întâlnite în alte domeniiale ştiinţei, prin anumite elemente de specificitate.Într-o opinie, prin identificare criminalistică „se înţelege stabilirea obiectului care arelegătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obţinerii de probe judiciare”16. Potrivit uneialte opinii, identificarea criminalistică este privită ca „un proces de stabilire cu ajutorulmijloacelor şi metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe bazacaracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar şi individualizat, conţinute,transmise sau reflectate în urmă”. La aceasta se adaugă opinia conform căreia identificareacriminalistică se constituie ca o metodă de cunoaştere ştiinţifică a obiectelor, relevante dinpunct de vedere al probaţiunii şi de creare a posibilităţilor descoperirii relaţiilor ce leagăobiectele unele de altele17.Identificarea criminalistică este, înainte de toate, o activitate, un proces de stabilire apersoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza

identificării stă un sistem de trăsături caracteristice sau de particularităţi. Aceste trăsăturiaparţinând fie formei, fie conţinutului obiectului, pot fi cunoscute, analizate şi interpretateprin metode şi mijloace ştiinţifice, proprii Criminalisticii. Identificarea serveşte, în ultimăinstanţă, scopului procesului penal de aflare a adevărului.Prin urmare, identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare aidentităţii unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prinmetode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.2.2. Obiectul identificării criminalisticeÎn legătură cu noţiunea de obiect al identificării criminalistice, în literatura despecialitate au fost exprimate mai multe păreri, fără a se ajunge la un punct de vedere unanimadmis. Unii autori atribuie noţiunii de obiect al identificării criminalistice un înţeles foartelarg, începând cu obiecte, fenomene, calităţi, intervale de timp sau de spaţiu şi terminând cuînsuşirile fizice sau acţiunile psihice ale omului, alţi autori limitează acest obiect la elementesolide ale lumii materiale, cu volum şi caracteristici relativ constante18.Cu privire la opiniile formulate trebuie să remarcăm o preocupare sporită de delimitare14 Pasescu Nicolae şi Culcea Dumitru, “Posibilităţi de identificare traseologică a obiectelor pe baza unorcaracteristici temporare”, în lucrarea “20 de ani de expertiză criminalistică”, supra. cit., p. 1 7 1 - 1 72.15 John I.Thoroiiton, „La doctrine de la dissimilitude unique dans l ‘identification dactyloscopique”, R.I.P.C.nr.306, martie 1977, p. 89-95 Autorul, abordând teza potrivit căreia dacă două amprente diferă dintr-un singurpunct ele nu pot fi atribuite aceluiaşi deget sau aceleiaşi persoane, demonstrează, pe baza unor cazuri reale,apariţia unor modificări de detaliu în desenul papilar al aceleiaşi persoane, la un interval de 18 luni.16 Nicolae Dan, “Tratat practic de Criminalistică”, vol.II, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1979, p. 10.17 Katona Geza, “Cercetarea de identificare a urmelor în procedura penală”, Budapesta, 1965; p. 2013______________________________________________________AdrianaTUDORACHEmai riguroasă a obiectului identificării, în sfera căruia nu mai sunt incluse elemente de naturăideală19. Rezervele exprimate faţă de acestea, au drept argument esenţial imposibilitatea uneiidentificări riguroase sub raport ştiinţific, orice eroare fiind de natură să ştirbească

obiectivitatea şi seriozitatea unui asemenea proces.Având în vedere cele exprimate în literatura de specialitate, se poate spune că obiectuluiidentificării criminalistice îi sunt proprii câteva trăsături. Dintre acestea sunt esenţialematerialitatea şi legătura cauzală cu fapta ilicită. Prin urmare:- obiect material al identificării criminalistice poate fi orice persoană, fiinţă sau lucru,orice element al lumii materiale care se manifestă în spaţiu şi timp, susceptibil de afi identificat după urmele create în câmpul infracţional;- obiectul identificării este un obiect concret, nu numai prin natura sa, ci şi prin însuşiraportul cauzal cu fapta cercetată.De exemplu, în ipoteza unui omor săvârşit prin împuşcare, interesează, printre altele, săfie identificată arma care a fost folosită în săvârşirea infracţiunii. Or, acest proces nu serezumă numai la stabilirea faptului că arma este un pistolet “Browing” cu calibrul de 9 mm.Pentru soluţionarea cauzei este absolut necesar să fie individualizată această armă, cu o serieanumită, pe baza caracteristicilor ţevii sau mecanismului de tragere.Plecându-se de la necesităţile tipice investigaţiei criminalistice, în literatura despecialitate s-a impus sistemul de clasificări bipartite al obiectelor identificării, în funcţie demai multe criterii, dintre care se pot distinge:a) Scopul identificării20

Potrivit acestui criteriu, obiectele antrenate în procesul identificării se împart în:- obiecte ce urmează a fi identificate, denumite şi obiecte scop; acestea pot fipersoana infractorului, instrumentele folosite în comiterea infracţiunii sau oriceobiect care a format o urmă în împrejurările săvârşirii faptei penale;- obiecte ce servesc la identificarea celor de mai sus, denumite şi obiecte mijlocde identificare.Revenind la exemplul anterior, privind identificarea cizmei infractorului după caracteristicatemporară, se constată că încălţămintea reprezintă obiectul scop, în timp ce urma găsită lângăcadavru şi urmele create experimental (denumite şi model tip) cu cizmele suspecţilor, constituieobiectul mijloc. Sau, pistoletul cu care s-a săvârşit omorul, reprezintă obiectul scop, iar proiectilelegăsite în corpul victimei, împreună cu modelele tip, realizate prin trageri experimentale cu armele

bănuite că au fost folosite în comiterea infracţiunii, sunt obiecte mijloc.Între cele două categorii de obiecte există o delimitare netă, ele netrebuind confundate.În nici un caz nu se poate spune că urma cizmei este identică cu însăşi cizma, sau căproiectilul găsit în corpul victimei este identic cu proiectilul model de comparaţie. Oasemenea confuzie ar fi de natură să creeze dificultăţi în interpretarea rezultatelor identificării,ori erori grave. Privitor la criteriul sus-menţionat, este interesant să precizăm că unii autorifolosesc termenii obiecte de identificat şi obiecte identificatoare sau de identificare21.b) Criteriul căutării şi identificării22

Conform criteriului enunţat, identificarea criminalistică are în vedere două categorii de18 S. M. Potapov, “Introducere în criminalistică”, Moscova, 1949, p. 1, promovează prima opinie, iarliteratura de specialitate, K.Geza, supra.cit., p. 27, este unul dintre susţinătorii celei de-a doua teze.19 Ehrenfried Stelzer, “Criminalistica”, vol.I, “Teoria şi metodologia criminalistică generală”, Ed. Ştiinţificăgermană, 1977, p. 20-2l.20 A. A.Elsman, “Criminalistica”, sub redacţia lui S.A.Golunski, op. cit., p. 28; C. Suciu, op. cit., p. l7; I.Mircea, “Criminalistica”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 18 şi ediţia din 1990.21 În acest sens, L. Ionescu şi D. Sandu, supra. cit., p. 90; K.Geza, op. cit., p. 37; Ehrenfried Stelzer, op. cit.,p. 241.14obiecte:- obiectele căutate, ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite încâmpul infracţional;- obiecte verificate, presupuse că au creat urmele sau reflectările materialedescoperite la locul faptei.Aceşti termeni nu au nevoie de explicaţii suplimentare. Singura precizare pe care oconsiderăm necesară se referă la obiectele verificate, ce includ în sfera lor numai obiectelesuspecte, mai puţin însă urmele create în câmpul infracţional.Fără a considera greşit cel de-al doilea criteriu de clasificare, apreciem că este maiapropiată de specificul şi conţinutul activităţii de identificare criminalistică clasificarea înobiecte scop şi obiecte mijloc sau în obiecte de identificat şi obiecte mijloc de identificare. Cuatât mai mult se impune această delimitare, cu cât ea acoperă inclusiv domeniul urmelor şi al

modelelor tip, fără de care nu este posibilă finalizarea procesului de stabilire a identităţii.2.3. Principiile identificării în criminalisticăConform opiniei criminalistului român Ion R. Constantin, acestea sunt23:a) Orice activitate infracţională lasă urme şi se consumă în spaţiu şi timp.Această realitate infirmă opinia potrivit căreia ar exista infracţiune fără urme.b) Consumarea unui fenomen legat de infracţiune produce, în aceleaşi condiţii,aceleaşi fenomene.Acest principiu impune ca experimentele criminalisticii pentru realizarea expertizelor şireconstituirilor să se desfăşoare în aceleaşi condiţii în care s-au creat urmele în câmpulinfracţiunii.Cu alte cuvinte, obţinerea probelor martor, care se mai numesc şi modele de comparaţie,trebuie să aibă loc în condiţiile în care s-au creat urmele la locul unei infracţiuni.c) Orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect cea fost utilizat la săvârşirea ei pot fi asemănate cu altele, dar identicesunt numai cu ele însele.Plecând de la teoria hegeliană a identităţii, trebuie să avem în vedere că, cel puţin înipoteza investigaţiilor penale, identităţii îi este comună şi deosebirea, astfel încâtidentitatea cu sine trebuie completată cu deosebirea de orice este altul24. Particularizat lascopul procesului penal, principiul enunţat presupune determinarea unei persoane sau aunui obiect concret. Dar, în măsura în care interesează stabilirea identităţii, în egalămăsură suntem interesaţi să fie stabilită şi neidentitatea, absolut necesară excluderii dincercul suspecţilor a persoanelor bănuite de săvârşirea unei fapte penale, ori a obiectelordespre care se presupune că ar fi fost folosite de infractori.d) Raportul între timpul scurs de la data comiterii infracţiunii şişansele de descoperire a autorului este invers proporţional.Organele judiciare, experţii criminalişti sunt obligaţi să ţină seama în investigareafaptelor, de unul dintre atributele inerente materiei, respectiv mişcarea, în cuprinsul căreiaintră „toate schimbările şi procesele ce au loc în univers, de la simpla deplasare şi până lagândire”25. Realitatea obiectivă reprezintă o totalitate dinamică de sisteme materiale ale cărorstructuri se află în interacţiune, în continuă schimbare şi transformare.

În toate domeniile ştiinţei, dar poate mai mult decât în oricare dintre ele - date fiindconsecinţele umane şi sociale - în procesul de identificare criminalistică este necesară22 V. I. Keldin, “Identificarea şi rolul ei în stabilirea adevărului în cauzele penale”, Ed. Universităţii din Moscova,1969, p. l5; N. Dan, op. cit., p. 11; E.Stelzer, op. cit., p. 241.23 Ion R. Constantin, “Şcoala românească de criminalistică” - Sesiunea de referate şi comunicări ştiinţifice,mai 1974; “Unele metode şi principii ale criminalisticii”.24 În acest sens, a se vedea şi L. Ionescu şi D. Sandu, op. cit., p. 91.25 F. Engels, „Dialectica naturii”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 374.15______________________________________________________AdrianaTUDORACHEabordarea cercetării persoanelor şi obiectelor în mişcare, prin prisma schimbării trăsăturilor şiproprietăţilor caracteristice, a interacţiunii cauzale cu factori care pot determina modificărisau transformări de ordin calitativ şi cantitativ26. Dacă nu se are în vedere posibilitateaschimbării unor trăsături caracteristice ale obiectului, oglindite în urma descoperită, datorităunor cauze dintre cele mai diverse, s-ar putea ajunge la excluderea acestuia din cerculobiectelor presupuse a constitui factorul creator al urmei. Modificările nu privesc numaiobiectul scop al identificării, ci înseşi obiectele mijloc de identificare.De la data săvârşirii infracţiunii şi până în momentul analizei propriu-zise, mai ales dacăacest interval este mare, intervin modificări în caracteristicile esenţiale ale fiinţelor şiobiectelor, dintre care unele sunt fireşti (îmbătrânirea persoanei, alterarea urmelor materialede natură organică, uzura obiectelor de folosinţă curentă, influenţa factorilor meteorologiciasupra urmelor ş.a.), în timp ce alte modificări au la origine încercarea autorului faptei ilicitede a înlătura urmele infracţiunii (ştergerea urmelor, incendierea magaziei din care a furat saudelapidat etc.)27.2.4. Etapele identificării criminalisticeScopul identificării criminalistice constă în a stabili persoana sau obiectul care a creaturmele descoperite în câmpul unei infracţiuni.Acest proces de identificare are două etape bine conturate şi distincte:a) Stabilirea apartenenţei după genAceastă etapă are importanţă prin aceea că ajută la restrângerea progresivă a obiectelorverificate, uşurând identificarea concretă.

Stabilirea apartenenţei la un gen se realizează pe calea examinării caracteristicilorgenerale care definesc o anumită categorie de obiecte (adică acele caracteristici generale caredefinesc o anumită grupă de obiecte).b) Identificarea individualăPe măsură ce, în procesul de identificare, sfera caracteristicilor individuale se lărgeşte,realizăm o îngustare a sferei obiectelor care au aceleaşi caracteristici.De exemplu, punctul de pornire al identificării armei cu care s-a săvârşit omorul îlreprezintă determinarea faptului că proiectilul găsit în corpul victimei a fost tras cu unpistolet. Ulterior se stabileşte că pistoletul aparţine grupului de arme având calibrul 6,35 mm,grupul restrângându-se treptat prin constatarea că ţeava armei are patru ghinturi, cu sensul derotaţie spre dreapta, lăţimea câmpului ghinturilor fiind de 1,50-1,61 mm, iar înclinaţiaacestora de 4,59 grade, ceea ce corespunde pistoletului Walther, model 69. În continuare,pentru stabilirea identităţii armei, definitorie pentru faza finală a procesului identificări, vaavea loc examinarea comparativă a caracteristicilor reţinute de obiectul mijloc (proiectilulgăsit în victimă) cu cele reflectate de modelele tip, create prin efectuarea de trageriexperimentale cu armele suspecte.Deşi una dintre sarcinile de bază ale identificării criminalistice oreprezintă determinarea persoanei sau obiectului concret antrenat însăvârşirea infracţiunii - deosebit de valoroasă pentru aflarea adevăruluişi soluţionarea cauzei penale - nu întotdeauna acest proces poate fiparcurs până în punctul dorit, datorită faptului că diverse împrejurări, înmare parte obiective, sunt insuficiente sau împiedică individualizareafactorului creator al urmei28. Cel mai adesea, astfel de situaţii seîntâlnesc la urmele ce nu conţin suficiente caracteristici deindividualizare şi, îndeosebi, în cazul unor urme dinamice în care26 C. Suciu, op. cit., p. 236.27 L. Ionescu şi D. Sandu, supra. cit., p. 102; E. Stelzer, op. cit., p. 236.28 C. Suciu, op. cit., p. 20; L. Ionescu şi D. Sandu, op. cit., p. l05; N. Dan, op. cit., p. 16.16factorul creator a frecat sau a şters suprafa a de ţ contact (urmele defrânare ale autovehiculului, urmele de tăiere cu fierăstrăul saubomfaierul, alunecarea mâinii pe obiectul atins ş.a.).Şi în ipoteza urmelor care se prezintă sub forma unor resturimateriale dintre cele mai diverse (fire, fibre, vegetale, minerale, cioburile

de sticlă, lemn, plastic etc.), a petelor de natură organică (sânge, salivă,spermă), sau de ulei, vopsea ş.a., într-un cuvânt, în cazul aşa-numitelorurme materiale, procesul identificării vizează, de regulă, determinareacategoriei sau grupului căruia aparţine urma cercetată. Subliniem însă că,în cazul acestor urme, nu trebuie exclusă posibilitatea individualizăriiobiectului creator al urmei, datorită fie perfecţionării mijloacelor tehnicoştiinţificede investigaţie, fie unor împrejurări concrete în care s-a formaturma. De exemplu, datorită perfecţionărilor aduse tehnicilor de laborator,în prezent s-a conturat posibilitatea identificării persoanelor după marcagenetică.2.5. Metodica identificării criminalisticeObiectele supuse identificării în criminalistică sunt foarte variate, atât ca natură, cât şica formă şi dimensiuni.Caracteristicile de identificare generale şi individuale diferă de la o categorie de obiectela alta.În procesul de identificare expertul începe cu studierea materialelor puse la dispoziţie,acordând atenţie deosebită modului în care s-au creat urmele.Studiul obiectelor supuse identificării are două etape:a) Examinarea separată- a urmelor- a modelelor de comparat.În acest stadiu se stabilesc caracteristicile de gen şi individuale ale celor două categoriide obiecte.b) Examinarea comparativăAceasta presupune compararea proprietăţilor şi caracteristicilor generale şi speciale alecelor două categorii de obiecte. Examinarea se face prin metodele:- confruntării (cea mai răspândită metodă)Se folosesc în acest procedeu lupele, microscoapele comparatoare, lămpile cu radiaţiiultraviolete şi fotografiile de examinare.Fig. 1. Confruntarea - ca metodă de examinareConstă în observarea simultană „faţă în faţă”, a urmei (A)17______________________________________________________AdrianaTUDORACHEşi a modelului de comparat (B).Fig. 2. Juxtapunerea - continuitatea liniară

Demonstrează comunitatea caracteristicilor urmei (A)şi ale modelului de comparat (B)- juxtapunerii - cunoscută şi sub numele de continuitate liniară.Este folosită în special în examinarea striaţiilor armelor de foc, instrumentelor tăietoareşi de spargere, a urmelor de dinţi şi a urmelor lăsate de proiectile.- suprapuneriiConstă în suprapunerea imaginii transparente a unuia dintre obiecte cu imagineaceluilalt obiect.La procesul de examinare se va ţine seama ca mulajele să fie comparate cu mulajeobţinute experimental.2.6. Formularea concluziilorÎn urma procesului de examinare, pe baza constatărilor rezultate, identificarea sematerializează sub forma concluziilor, care pot fi:a) certeb) probabile.Cele din categoria concluziilor certe pot fi pozitive sau negative.Concluziile certe sunt afirma ii sau nega ii categorice ţ ţ cu privirela locul, timpul, împrejurările, faptele, obiectele sau persoanele care aucreat urmele ce fac obiectul interpretării.Concluziile probabile sau de probabilitate sunt rezultatul insuficienţeicaracteristicilor de ordin calitativ sau cantitativ. Aceste concluzii sunt admisibile, ele putândorienta ancheta.Criminalistul francez Edmond Locord, adresându-se experţilor criminalişti, făceareferire la formularea concluziilor astfel: „Nu vă consideraţi niciodată obligaţi să ajungeţi laconcluzii mai ferme decât cele furnizate de examinările tehnice. Dacă există cea mai micăîndoială, exprimaţi-o”.18O situaţie aparte o constituie imposibilitatea de a se realiza identificarea cerută. Aceastăsituaţie este dată de numărul redus de caracteristici generale şi individuale ale urmelor, careface imposibil examenul comparativ.TESTE DE AUTOEVALUARE1. Criminalistica are următoarele ramuri:a) tehnica, tactica, metodicab) balistica judiciară, grafoscopia, dactiloscopiac) biocriminalistica, grafologia, chiromanţia2. Primul curs de criminalistică a fost opera lui:a) Edmond Locard

b) Francis Galtonc) Hans Gross3. Criminalistica s-a format ca ştiinţă în:a) antichitateb) perioada renaşteriic) la sfârşitul sec. al XIX-lea4. Ramura criminalisticii care indică mijloacele specifice de cercetare a infracţiunilor înfuncţie de natura acestora este:a) tactica criminalisticăb) metodologia criminalisticăc) tehnică criminalistică5. Fondatorul criminalisticii este considerat:a) Hans Grossb) Alphonse Bertillonc) Edmond LocardÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARECare este definiţia şi obiectul identificării criminalistice?Enumeraţi principiile identificării în criminalistică.19______________________________________________________AdrianaTUDORACHECAPITOLUL IITEHNICA CRIMINALISTICĂ1. Fotografia judiciară1.1. Însemnătatea fotografiei judiciare1.2. Noţiuni generale de tehnică fotografică1.2.2. Aparatele de fotografiat. Elementelecomponente şi rolul lor1.2.3. Sursele de lumină utilizate în fotografie1.2.4. Materialele fotosensibile1.3. Procesul negativ şi pozitiv al fotografiei albnegruşi color1.4. Clasificarea fotografiei judiciare1.5. Fotografia de examinare1.6. Filmul şi videofonograma2. Trusele criminalistice şi laboratoarele mobile. Tehnici şiaparate folosite2.1. Noţiuni generale despre trusele criminalistice2.2. Noţiuni generale despre laboratoarelecriminalistice mobile2.3. Tehnici de măsurare folosite în criminalistică2.4. Aparate de iluminat şi proiecţie2.5. Instrumente optice de mărit2.6. Folosirea radiaţiilor ultraviolete infraroşii şiRoentgen 353. Cercetarea criminalistică a urmelor3.1. Definirea şi clasificarea urmelor3.2. Urmele omului

3.3. Urmele obiectelor3.4. Urmele materiale3.5. Urmele de incendii şi explozii3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene şi navale3.7. Metode şi mijloace tehnice de ridicare şiexaminare în laborator a principalelor categorii de urme3.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertizatraseologică şi dactiloscopică4. Balistica judiciară4.1. Noţiuni generale despre armele de foc şi muniţiaacestora4.2. Urmele de împuşcare4.3. Particularităţile cercetării la faţa locului în cazulfolosirii armelor de foc4.4. Expertiza balistico-judiciară5. Examenul tehnic al documentelor5.1. Noţiuni generale205.2. Examinarea criminalistică a actelor scrise şiproblemele care se pot rezolva5.3. Stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri5.5. Examinarea textelor dactilografiate5.6. Identificarea persoanei după scrisul de mână5.6.1. Formarea şi evoluţia scrisului de mână5.6.2. Caracteristicile generale şi speciale alescrisului5.6.3. Ob inerea ţ modelelor de scrispentru comparaţii6. Identificarea persoanei după semnalmente (Portretulvorbit)6.1. Noţiuni generale6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor)6.3. Mijloace tehnice folosite în identificareapersoanelor după semnalmente6.4. Operaţiuni pregătitoare în vederea identificăriicadavrelor6.5. Metode de identificarea cadavrelor7. Înregistrarea penală. Cartoteci şi colecţii tehnicocriminalistice7.1. Noţiuni generale7.2. Evidenţa nominală a infractorilor7.3. Evidenţa dactiloscopică decadactilară şimonodactilară a infractorilor7.4. Evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută şi apersoanelor dispărute8. Capcane criminalistice8.1. Noţiuni generale8.2. Tipuri de capcane criminalistice. Cerinţe generale deorganizare

8.3. Aplicarea şi constatarea capcanelor criminalistice8.4. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice încercetarea penală21______________________________________________________AdrianaTUDORACHEOBIECTIVE§ 1. FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

Numim fotografie judiciară acea ramură a criminalisticii care se ocupă cu studiereaproblemelor ridicate de folosirea fotografiei în anchetarea infracţiunilor.1.1. Însemnătatea fotografiei judiciareFotografia29 în criminalistică îşi găseşte aplicabilitatea atât în munca de anchetare ainfracţiunilor, cât şi în cea a experţilor criminalişti de a ilustra, demonstrativ, rapoartele deexpertiză ale acestora.Importanţa fotografiei judiciare este dată de completarea înţelegerii aspectelor cuprinseîn procesele verbale de cercetare la faţa locului, de reconstituire, de recunoaştere, depercheziţie etc. Fotografia judiciară redă şi acele aspecte care, din diferite motive, nu au fostcuprinse în procesele verbale menţionate.Camil Suciu, în cursul său de criminalistică30, vorbeşte despre însemnătatea fotografieijudiciare: „Aplicarea metodelor fotografice în diferite activităţi de cercetare criminalistică s-aimpus datorită:- rapidităţii cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte saupersoane ce interesează cercetarea penală;- exactităţii cu care sunt fixate detaliile;29 Fotografia - cuvânt compus, format din două cuvinte greceşti: fos, fotos = lumină + grafia = scriere.30 Camil Suciu, „Criminalistica”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 23.22Studierea acestui capitol vă permite:Înţelegerea însemnătăţii fotografiei judiciare;Asimilarea noţiunilor generale de tehnică fotografică;Cunoaşterea noţiunilor generale despre trusele şi laboratoarelecriminalistice;Cunoaşterea metodelor şi mijloacelor tehnice de ridicare şiexaminare în laborator a principalelor categorii de urme;Cunoaşterea particularităţilor cercetării la faţa locului în cazulfolosirii armelor de foc;Asimilarea noţiunilor generale privind examenul tehnic aldocumentelor şi stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor;Cunoaşterea caracteristicilor generale şi speciale ale scrisului;Asimilarea noţiunilor generale privind identificarea persoanei

după semnalmente;Cunoaşterea metodelor de indentificare a cadavrelor;Asimilarea noţiunilor generale privind înregistrarea penală şi acartotecilor şi colecţiilor tehnico-criminalistice;Asimilarea noţiunilor generale privind capcanele criminalistice.- obiectivităţii cu care este redată imaginea, excluzând eventualele interpretărisubiective;- oglindirii generale a tuturor obiectelor cuprinse în câmpulfotografierii, indiferent de gradul de importanţă care li s-ar acordapentru moment;- evidenţei probatorii şi caracterului demonstrativ al fiecăreiimagini”.Despre folosirea fotografiilor în timpul executării acţiunilor de anchetă se facemenţiunea respectivă în procesele verbale care se întocmesc. Cu fotografiile realizate seîntocmesc planşe fotografice, iar sub fiecare fotografie se scriu explicaţii cu privire la obiectulfotografiat, explicaţii care sunt certificate de semnătura anchetatorului.1.2. Noţiuni generale de tehnică fotograficăDupă cum este ştiut, fotografia ca realizare omenească reprezintă acea metodă tehnicăcu ajutorul căreia se pot reproduce şi fixa imaginile luminoase ale obiectelor, folosindînsuşirea pe care o au anumite radiaţii de a descompune unele săruri de argint cum sunthalogenurile de argint (bromura, iodura sau fluorura de argint).Fotografia se realizează în două etape:a) cea fizică, realizabilă datorită aparatelor de fotografiatb) cea chimică, realizabilă datorită materialelor fotosensibile (plan filme, sticlă, rolfilm,hârtie).1.2.1. Aparatele de fotografiat. Elementele componente şi rolul lorAparatele fotografice au forme şi m rimi foarte ă diferite, uneori deformate minuscule pentru fotografierile interioare în diferite cavităţi alecorpului uman, alteori, imitând obiecte de folosinţă obişnuită pentru a nu firecunoscute, sau de forme aproape gigantice, fiind manevrate de unnumăr mare de oameni.Indiferent de forma, mărimea sau complexitatea lor, aparatele de fotografiat se compunobligatoriu din:a) cameră obscură, pe fundul căreia se formează imaginea;b) obiectiv fotografic, format din una sau mai multe lentile; acesta realizeazăimaginea obiectului de fotografiat pe fundul camerei obscure.Caracteristicile oricărui obiectiv fotografic sunt:

- distanţă focală: reprezintă distanţa dintre centrul optic al obiectivului şi locul unde seformează focarul. Aceasta este de obicei egală cu distanţa din centrul optic al obiectivuluipână la suprafaţa fundului camerei obscure;- luminozitate: proprietatea obiectivului de a proiecta o imagine mai mult sau maipuţin luminoasă. Luminozitatea este direct proporţională cu diametrul obiectivului;- profunzimea clarităţii: este capacitatea obiectivului de a reda clar pe fundul camereiobscure imaginea în adâncime a obiectelor a căror reprezentare o formează.Profunzimea este mai mare cu cât deschiderea obiectivului este mai mică. Aceasta serealizează printr-o altă componentă a aparatului de fotografiat, numită diafragmă, asupracăreia ne vom referi imediat.- unghiul de deschidere (sau de poză) este format de razeleextreme de lumină pe care obiectivul le poate prinde. El este inversproporţional cu deschiderea (diametrul) obiectivului, precum şi cudistanţa focală.După unghiul de poză, obiectivele se clasifică astfel:- standard (cu unghi de 45°-46°)- teleobiective (cu unghiuri mici - 15°)23______________________________________________________AdrianaTUDORACHE- superunghiulare (cu unghi de 60°-180°).Astăzi aparatele de fotografiat se realizează cu posibilităţi de schimbare a obiectivelor(interschimbabile) sau, mai performant, cu obiectivele ZOOM, obiective complexe careinclud într-unul singur toate tipurile de obiective cu unghiuri de deschidere diferite.- puterea de separare (sau de rezoluţie) este proprietatea obiectivului de a reda cuclaritate cele mai mici detalii ale obiectului fotografiat.c) diafragmă: este un dispozitiv cu ajutorul căruia se reglează deschiderea, dupădorinţă, a obiectivului aparatului de fotografiat. În felul acesta se reglează cantitatea de luminăcare pătrunde în camera obscură, se măreşte claritatea imaginii fotografice obţinute,profunzimea şi puterea de rezoluţie.Valorile diafragmei sunt înscrise pe monturile obiectivelor sub forma unei scări pornindde la 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 45.

Când valorile diafragmei sunt mai mari, deschiderea obiectivului va fi mai mică, iarlumina care va pătrunde în camera obscură va fi de asemenea în cantitate mică. În acest caztimpul de expunere va fi mai mare.d) obturatorEste un dispozitiv mecanic folosit pentru deschiderea camerei obscure pentru a permiteluminii să pătrundă pe fundul acesteia şi să impresioneze materialul fotosensibil negativ.Timpul cât obturatorul rămâne deschis se numeşte timp de expunere.În funcţie de construcţia aparatelor de fotografiat, obturatoarele sunt:- centrale- cu perdea.Din construcţie, fabricantul a realizat dispozitive mecanice perfecţionate care permit ca(în funcţie de sensibilitatea filmelor folosite, a cantităţii de lumină care se utilizează şi adeschiderii diafragmei) deschiderea obturatorului să se facă automat. Pe fiecare aparat defotografiat se găseşte dispozitivul de stabilire a timpului de expunere. Timpii sunt mai mari deo secundă şi fracţiuni de secundă ,,pornind de la 1/25 până la 1/1000".e) sistem depunere la punct a imaginii şi încadrarePrin punerea la punct a imaginii se înţelege realizarea imaginii fotografice a obiectuluipe fundul camerei obscure.În funcţie de construcţia aparatelor, acest sistem poate fi:a) cu geam mat, când fundul camerei obscure este un geam mat;b) cu oglindă reflex şi prismă. Oglinda se montează la 45° faţăde axa optică a obiectivului, între obiectiv şi fundul camerei obscure. Imaginea luminoasăformată de obiectiv este reflectată de oglindă pe un geam mat (vizor) aflat în partea superioarăa camerei obscure. Acest sistem de oglindă se rabatează în sus permiţând, la declanşareaobturatorului cu perdea, să se expună filmul;c) cu paralaxă (cu axă paralelă), când obiectivul aparatului are axa paralelă cu undispozitiv de prisme care permit încadrarea obiectului de fotografiat. Acest dispozitiv depunere la punct este cunoscut şi sub numele de telemetru fotografic.24Fig. 3. Imagine în secţiune a unui aparat de fotografiatcu punere la punct a imaginii cu oglindă reflex.1.2.2. Sursele de lumină utilizate în fotografieDupă cum arată şi denumirea acestei metode, fotografie, adică scriere cu ajutorul

luminii, obţinerea imaginilor se face numai dacă obiectele sunt bine iluminate.Lumina naturală a soarelui este de cele mai multe ori suficientă în obţinerea imaginilor,dar trebuie să se ţină seama ca niciodată lumina astrului să nu vină direct în obiectivulaparatului. Aşezarea aparatului în realizarea fotografiei trebuie să fie în aşa fel ca luminasoarelui să „vină" din spatele aparatului sau lateral.În încăperi sau în timpul nopţii se vor folosi surse de lumină puternice, cum sunt:- reflectoare, formate din becuri electrice de diferite puteri- lămpi electronice.Reglarea timpilor de expunere trebuie făcută în aşa fel ca impresionarea materialuluifotosensibil să fie corespunzătoare pentru a reda toate detaliile obiectului de fotografiat.Când timpii de expunere sunt mai mari de o secundă, este necesar ca aparatul defotografiat să fie montat pe un trepied, pentru ca claritatea imaginii să nu aibă de suferit ladeclanşarea obturatorului.1.2.3. Materialele fotosensibileA doua etapă a realizării imaginii fotografice este cea a fixării ei pe un suportfotosensibil. Este faza chimică, în care lumina destabilizează halogenurile de argint dematerialele care sunt plasate în aparatul de fotografiat pe fundul camerei obscure.Materialele fotosensibile sunt suspensii de halogenuri de argint în gelatina întinsă pesticlă, celuloid, hârtie sau carton.Aceste săruri se prezintă sub formă de microcristale cu dimensiunile cuprinse între 0,8şi 0,4 microni.Lumina imaginii formate de obiectivul aparatului descompune halogenura de argint înargint metalic, negru, acolo unde intensitatea ei este mare. Treptele de negru sunt gradate înfuncţie de intensitatea luminii.Imaginea este în stare latentă. Pentru a putea fi văzută, ea trebuie relevată (adică scoasăîn evidenţă) şi fixată, deoarece existenţa ei este foarte instabilă.25______________________________________________________AdrianaTUDORACHEToate materialele fotosensibile, indiferent de fabricant, sunt caracterizate de:a) sensibilitate generală la lumină

Această sensibilitate este înscrisă obligatoriu pe ambalajul materialelor fotografice. Înfuncţie de ţara producătoare, sensibilitatea este evaluată astfel:- DIN - pentru produsele germane- GOST - pentru produsele ruseşti- ASA - pentru produsele americane şi japoneze.Cu cât granulaţia de halogenură de argint este mai mare la materialele fotosensibile, cuatât este mai mare sensibilitatea la lumină.b) sensibilitate cromatică; este dată de o serie de coloranţiintroduşi în suspensia de gelatină a materialului fotosensibil pentru a-iface sensibili la culori, după cum urmează:- ortocromatice - sensibilitate la culorile galben şi verde- pancromatice - sensibilitatea este extinsă şi la culoarea roşie- izopancromatice - cu sensibilitate extinsă până la radiaţiileinfraroşii.Fără adăugarea substanţelor colorante în stratul de gelatină, adică fără aceastăsensibilizare cromatică, emulsia fotografică este sensibilă doar la radiaţiile violet-albastre şialbastre-verzui.c) contrast - Acesta este dat de structura materialului şi defineşte proprietatea de a redaintervalul de străluciri ale obiectului fotografiat. Din acest punct de vedere materialelefotosensibile se împart în:- moi (BM)- normale (BN)- contraste (BC)- foarte contraste (BFC)d) puterea de rezoluţie - este dată de mărimea granulaţiei. Cucât aceasta este mai mică, cu atât numărul de detalii ale obiectuluifotografiat este mai mare.1.3. Procesul negativ şi pozitiv al fotografiei alb-negru şi colorDupă expunerea materialului, fotografia din interiorul aparatului, procesul chimic secontinuă prin developarea acestuia.Această etapă este cunoscută sub numele de procesul negativ, deoarece prin reacţiilechimice ce se realizează pe suprafaţa materialului fotosensibil vor apărea cristale de argintmetalic în tonuri de negru pentru părţile luminoase ale obiectului fotografiat şi transparentepentru părţile întunecate.a) Procesul negativ cuprinde:- developarea, care se realizează într-o soluţie numită revelator. Soluţia de revelatorconţine: apă, substanţă revelatoare (metol, hidrochinonă), substanţă antioxidantă (sulfit de

sodiu), substanţe acceleratoare (carbonat de potasiu), antihalou (bromură de potasiu).- spălarea intermediară- fixarea într-o soluţie de hiposulfit de sodiu- uscarea negativului.b) Procesul pozitiv constă în obţinerea imaginilor după negativpe hârtie, sticlă sau film diapozitiv.Acest proces constă în expunerea imaginii negative în laborator, developarea şi fixareaimaginii.Hârtia expusă se developează la lumină roşie sau portocalie, se clăteşte, se fixează, sespală şi apoi se usucă.c) Fotografia color26Cu ocazia cercetării la faţa locului, de cele mai multe ori redarea cât mai fidelă a culoriiurmelor (de obicei de natură biologică) impune folosirea fotografiei color.Tehnicile de realizare a fotografiilor color sunt aceleaşi ca şi în cazul folosiriimaterialelor fotosensibile alb-negru, dar apar unele particularităţi.Se recomandă folosirea unor aparate de fotografiat performante, cu obiective binecorelate cromatic şi dispozitiv de stabilire corectă a timpului de expunere.Materialele fotosensibile pentru fotografia color sunt: pentru lumina artificială, pentrulumină naturală, negative, pozitive (hârtie color) şi filme (plan filme) reversibile.Prelucrarea lor este mult mai complicată decât fotografia alb-negru şi cere cunoştinţe despecialitate.1.4. Clasificarea fotografiei judiciarea) La faţa locului, pentru fixarea tabloului de ansamblu al infracţiunii, a elementelor dedetaliu, a obiectelor şi urmelor lăsate de infractori, se vor execută mai multe fotografii care seclasifică astfel:- fotografia de orientare sau de ansamblu. Este acea fotografie care cuprinde loculfaptei şi împrejurimile acestuia.Ea se realizează dintr-o singură imagine sau din imagini succesive care ulterior seunesc, alăturându-se. Acest ultim procedeu poartă numele de fotografie panoramică. Ele potfi liniare sau circulare.Fotografia panoramică circulară se face în cazul când locul faptei esteatât de întins încât nu poate fi cuprins într-o singură imagine care să

întrunească calităţile fotografiei de orientare.Fotografia panoramică liniară se recomandă, de exemplu, cândobiectivul de fotografiat ar fi un imobil de dimensiuni mari, situat pe ostradă îngustă ce nu permite fotografierea de la o distanţă mare.- fotografia schiţă. Este acea fotografie care reprezintă numai locul faptei, izolat demediul înconjurător. Ea se realizează fie dintr-o singură imagine unitară, fie panoramicăliniară sau circulară. De obicei, fotografia se execută cu aparatul situat la înălţimea medie aochilor (cca. 1,60 m).- fotografia obiectelor principale. Modalitatea de fotografiere a obiectelorprincipale constă din fixarea imaginilor acelor obiecte care sunt în legăturăsau care reflectă urmele şi consecinţele faptei infracţionale. Din categoriamenţionată pot face parte corpul victimei unei omucideri, armele şiinstrumentele folosite la săvârşirea infracţiunii, obiectele purtătoare deurme, inclusiv urmele ca atare. Fotografia obiectelor principale se execută,de regulă, în faza statică a cercetării la faţa locului. Precizăm că fotografiaobiectului principal va trebui dublată de o fotografie care va reda poziţiaacestui obiect în ansamblul câmpului infracţional, precum şi în raport depoziţia sau destinaţia faţă de alte obiecte principale. Fiecare obiect trebuieastfel fotografiat, încât imaginea să redea elementele şi detaliile salecaracteristice de identificare. Aceasta impune ca fotografierea să seefectueze dintr-un plan perpendicular pe obiect, cu o iluminare adecvată(directă sau laterală) şi prin marcarea obiectului cu un număr. Deasemenea, lângă obiectele principale sau între acestea, dacă este posibil,se aşează o unitate de măsură (riglă, centimetru, bandă gradată), pentruaprecierea dimensiunilor şi a distanţelor şi raportului de poziţie dintreobiecte (fotografie metrică).27______________________________________________________AdrianaTUDORACHE- fotografia urmelor. După cum arată şi denumirea, ea reprezintă imaginea urmelordescoperite în câmpul infracţiunii. Şi în acest caz fotografia este metrică.- fotografia de detaliu. Fotografiile de detaliu sunt specifice fazeidinamice a cercet rii la fa a locului, în care este permis ă ţ ă deplasarea saumodificarea poziţiei obiectelor în vedere punerii în evidenţă a detaliilorcaracteristice, a urmelor, precum şi a localizării lor pe suprafaţa obiectului.

Detaliile sunt fotografiate din apropiere, cu o unitate de măsură lângădetaliu, la o scară cât mai mare şi cu sursele de lumină dispuse lateral şi înspatele aparatului de fotografiat, astfel încât prin jocul umbrelor să fieevidenţiate detaliile caracteristice, posibil de exploatat în procesulidentificării. Fotografia de detaliu trebuie înţeleasă într-un sens mult mailarg, întrucât ea acoperă o arie destul de cuprinzătoare de domenii care seinterferează. Spre pildă, cel puţin sub raport tehnic criminalistic, este greude făcut o distincţie netă între fotografii de detaliu şi fotografia propriuzisăa urmelor.b) Fotografia semnalmente - reprezintă fotografia unei persoane puse sub urmărirepenală sau a unui cadavru cu identitate necunoscută.Fotografiile se realizează bust, reprezentând persoana privită din faţă (cu urechiledescoperite) şi din profil, stânga şi dreapta. Toate cele trei fotografii se realizează la aceeaşiscară.c) Fotografia de supraveghere operativă: se execută pentru surprinderea în flagrantdelict.1.5. Fotografia de examinarePe scurt, se poate reţine că acest gen de fotografii se folosesc în demonstrareaconstatărilor făcute de experţii criminalişti asupra urmelor infracţiunii.Fotografia judiciară de examinare reprezintă un ansamblu deprocedee destinate cercetării, în condiţii de laborator, a mijloacelormateriale de probă, precum şi fixării rezultatelor investigării tehnicoştiinţificea corpurilor delicte sau a urmelor ridicate de la faţa locului.Din punct de vedere ştiinţific, pe lângă rolul său preponderentaplicativ, fotografia judiciară de examinare se constituie şi ca un domeniude stabilire, promovare sau adaptare a celor mai adecvate metodefotografice de examinare a probelor materiale.În funcţie de natura procedeelor tehnice folosite, potrivit scopurilorurmărite, fotografia judiciară de examinare se poate clasifica astfel31:- fotografia de examinare în radiaţii vizibile: fotografia deilustrare, de comparare, de umbre, de reflexe, de contrast, de separare aculorilor, microfotografia;- fotografia de examinare în radiaţii invizibile: ultraviolete,infraroşii, röentgen, gamma şi beta, radiaţii neutronice şi holografia.În continuare ne vom opri cu câteva detalii privind cele mai întâlnitemetode sau procedee ale fotografiei de examinare.a) Fotografia de umbre - este destinată scoaterii în evidenţă a

caracteristicilor de relief. Ea se aplică inclusiv în fotografiile de detaliuexecutate la faţa locului, de exemplu în cazul urmelor de adâncime demâini şi de picioare ori al urmelor unor instrumente de spargere.Acelaşi procedeu se foloseşte şi în cazul refacerii unui text sens cu31 Emilian Stancu, op. cit., p. 118.28creionul sau cu stiloul cu bil , care a ieşit în relief ă pe verso-ul colii dehârtie ori pe filele următoare, situaţii întâlnite în ipoteza unor falsuri prinînlăturare de text sau a distrugerii de înscrisuri.La realizarea fotografiei de umbre, importantă este plasarea sursei delumină sub un unghi care să permită revelarea detaliilor, de regulăacestea situându-se între 300 şi 700. O sursă aşezată sub un unghi maimic de 300 creează umbre ce acoperă detalii mai mici, în timp ce un unghimare are ca rezultat lipsa umbrelor. În aceeaşi idee, se impune alegereaunei surse care să asigure proiectarea unui fascicul compact de lumină pesuprafaţa fotografiată32.b) Fotografia de reflexe - are ca destinaţie punerea în evidenţă aurmelor de suprafaţă greu sesizabile la o primă vedere. În principiu, osuprafaţă netedă, strălucitoare, reflectă uniform razele de lumină, înunghiuri egale. Dacă suprafaţa are anumite diferenţe de netezime, cum arfi, de exemplu, prezenţa unei urme papilare, aceasta devine vizibilă prinreflectarea sub unghiuri diferite a fasciculului de lumină trimis asupraobiectului.Aşa se poate explica de ce o urmă papilară latentă aflată pe un geampoate fi observată numai dacă privim geamul sub un anumit unghi. Ovariantă a acestui procedeu o întâlnim în ipoteza fotografierii urmelor demâini de pe suprafeţe care nu permit revelarea cu mijloace clasice.Reflectarea sub unghiuri diferite a luminii determină diferenţe destrălucire, specifice nu numai obiectelor opace, ci şi celor transparente,unde diferenţele sunt determinate de modificarea coeficientului de trecerea radiaţiei luminoase33.Fotografierea urmelor puse în evidenţă prin diferenţele de strălucirenecesită, de regulă, aşezarea obiectului pe un suport cu cap mobil, astfelîncât să existe posibilitatea mişcării lui sub unghiuri diferite, până lagăsirea poziţiei din care urma se vede cel mai bine.Iluminarea obiectului se face cu un fascicul îngust de lumină. Dintreprocedeele tehnice de fotografiere este indicat să se recurgă la cele decontrast, ceea ce presupune diafragmarea mai pronunţată şi folosirea de32 A se vedea, N. Ionescu, op. cit., p. 65.33 A se vedea, Camil Suciu, op. cit., p. 96.29______________________________________________________AdrianaTUDORACHEmateriale fotosensibile adecvate34.c) Fotografia de contrast - deşi nu reprezintă o metodă de

cercetare în sine, este inclusă în categoria fotografiilor de examinare,datorită posibilităţilor de mărire a gamei mijloacelor de evidenţiere a unorurme sau detalii caracteristice, apte să fie folosite în procesul deidentificare.Procedeul îşi găseşte utilitatea nu numai în evidenţierea unor detalii,sau în folosirea lui conjugată cu procedeul fotografiei de umbre ori reflexe,ci şi în îmbunătăţirea calităţii unor imagini fotografice realizate cu prilejuldesfăşurării activităţilor de urmărire penală, inclusiv pe fotografiiexecutate ocazional, dacă el prezintă utilitate pentru clarificarea unorîmprejurări ale cauzei.Contrastul unei imagini poate fi obţinut, în primul rând, prinmaterialele fotosensibile cu coeficient mare de contrast, prin diafragmareşi, desigur, prin prelucrări în băi de developare adecvate. Alte procedee sebazează pe modul de obţinere a pozitivului, pe contratiparea negativului,ori întărirea chimică etc.35.- Fotografie de contrast -c) Macrofotografia - este realizată asupra urmelor prin folosireatuburilor de prelungire care măresc dimensiunile camerei obscure. Se foloseşte pentruexpertizele dactiloscopice, pentru documente sau expertize grafice ale scrisului, precum şi laexpertizele traseologice (ale instrumentelor de spargere).d) Microfotografia - este fotografia realizată cu ajutorul microscopului, îndemonstraţiile ce se fac în expertizele traseologice ale urmelor microscopice, pentru urmeleobiectelor tăietoare, precum şi în balistică, pentru urmele striaţiilor lăsate de microreliefulţevii armelor de foc sau de cuiul percutor pe capsa tuburilor de cartuşe trase.34 A se vedea, Emilian Stancu, op. cit., p. 122.35 În acest sens, a se vedea, Pierre Montel, “Toute la photographie”, Ed. PublicationsMontel, Paris, 1972, p. 197 şi urm.; Helmut Stapf, “Practica fotografică”, Editura Tehnică,Bucureşti, 1958, p. 251 şi urm.30e) Fotografia sub radiaţia razelor ultraviolete. Acest gen de fotografii se folosescpentru fotografierea urmelor digitale relevate cu prafuri fluorescente, precum şi adocumentelor falsificate sub radiaţiile ultraviolete generate de lămpile cu descărcare electricăîn vapori de mercur.

f) fotografia sub radiaţia razelor infraroşii. Acest gen de fotografie se foloseşte pentruredarea falsurilor de documente.1.6. Filmul şi videofonogramaAcestea reprezintă pelicula cinematografică şi banda magnetică pe care s-au fixatimaginile şi sunetul unor secvenţe ale activităţii de anchetă, cum sunt: cercetarea la faţalocului, reconstituiri, recunoaşteri de obiecte şi persoane, percheziţii etc. Aceste douăprocedee tehnice prezintă avantaje faţă de fotografia judiciară, pentru că:- dau posibilitatea surprinderii în mişcare a unor subiecţi;- au un pronunţat caracter ilustrativ pentru activitatea de anchetă;- duc la creşterea gradului de obiectivitate în aprecierea probelor şi exclud interpretărilesubiective;- scenele, persoanele şi obiectele care au legătură cu săvârşirea infracţiunilor sunt rapidfixate;- în cazul videofonogramei judiciare posibilităţile de falsificare sunt reduse.Pentru realizarea filmului judiciar sunt necesare:- aparate de filmat- filme cinematografice.Pentru realizarea videofonogramei sunt necesare:- camera video- banda video- banda magnetică- videorecorder- televizor.Componente ale filmului judiciar:GenericulScopul acestei părţi introductive a filmului este acela de a crea cadrul procedural.Genericul cuprinde în mod obligatoriu:- denumirea instituţiei care realizează filmul judiciar;- prezentarea obiectului filmului;- cine a realizat filmul şi comentariul.Imagini de orientareCa şi în cazul fotografiei judiciare, prin aceste imagini se fixează în spaţiu locul unde seefectuează filmarea.Imagini ale locului propriu-zis (schiţă)Prin acestea se fixează locul faptei în totalitate sau pe secţiuni. Acest gen de imagini serealizează prin:- panoramare- filmare încrucişată

- filmare pe sectoare.Imagini la scarăFilmarea imaginilor se realizează alăturând în teren benzi gradate, rigle gradate.Imagini ale obiectelor principaleAcestea sunt similare fotografiei obiectelor principale din câmpul infracţiunii:- imagini ale urmelor;31______________________________________________________AdrianaTUDORACHE- imagini de detaliu.Sfârşitul filmului.În ceea ce priveşte valoarea probant ă a înregistrărilor video,ele vor fi apreciate (împreună cu transcrierile şi procesele-verbale decertificare) în mod liber de către organul judiciar, numai prin coroborare cucelelalte mijloace de probă, astfel încât contribuţia lor la formareaconvingerii va fi mai mică sau mai mare, după gradul de încredere pe careîl vor oferi magistratului că, prin conţinutul lor, reflectă corect realitatea şitoate împrejurările cauzei. Având în vedere tehnologia înaltă care esteîncorporată în procesul de înregistrare şi redare a sunetelor şi imaginilor,prin comparaţie cu celelalte mijloace de probă, subliniem că înregistrărilevideo sunt de natură să ofere organului judiciar o siguranţă sporită asupraautenticităţii şi a capacităţii lor de a reda fidel realitatea. În plus, datorităfaptului că, în special înregistrările video, sunt capabile să redea faptele întoată complexitatea şi dinamismul lor, acestea vor constitui un mijlocexcelent de verificare a tuturor celorlalte mijloace de probă şi un elementpe care învinuitul sau inculpatul se va hotărî foarte greu să-l conteste - încaz că îi atestă vinovăţia.§ 2. TRUSELE CRIMINALISTICE ŞI LABORATOARELE MOBILE. TEHNICI ŞI APARATE FOLOSITE

2.1. Noţiuni generale despre trusele criminalisticeÎn activitatea de anchetă, în special de cercetare la faţa locului, anchetatorii recurg lamijloace tehnice şi procedee speciale pentru descoperirea, ridicarea şi fixarea probelormateriale.Pentru aceasta, sunt necesare şi se folosesc o serie de instrumente, substanţe şi obiecteaflate în valize, genţi, cunoscute sub numele de truse criminalistice.Instrumentarul cuprins în acestea este dispus în compartimente speciale.

În funcţie de natura instrumentarului conţinut, trusele se împart în:A. Truse universaleAcestea, chiar dacă sunt de fabricaţii diverse, conţin instrumente care pot fi utilizatepentru efectuarea mai multor activităţi.Gruparea acestui instrumentar, conform autorilor „Tratatului practic de criminalistică”,este dată de definiţia utilizării. El poate fi categorisit astfel:a) instrumentar pentru cercetarea, descoperirea, relevarea şi ridicarea urmelorpapilareDe regulă, acest instrumentar este format din: cutii cu pulberi (cenuşă, negru de fum,argentorat, pigment galben fluorescent etc.), pensule din păr de veveriţă, pensulă magnetică,pelicule adezive pentru transferul urmelor relevate (negre, albe, transparente), lampă portabilăde radiaţii ultraviolete, pulverizatoare.b) instrumentar pentru amprentarea persoanelorAcesta este compus din placă, rulou şi tuburi cu tuş tipografic, tuşieră chimică şi hârtiide amprentat (fişe şi speciale pentru cea chimică), lingură pentru amprentat cadavre, mănuşichirurgicale.32c) instrumentar pentru executarea mulajelor pentru urmele deadâncimeÎn funcţie de categoria urmelor, aici sunt incluse: boluri din cauciuc sau plastic, lingurăşpaclu, bandă flexibilă, pensete, pensule din păr de porc, etichete, plastilină, ghips, parafinăetc.d) instrumentar pentru marcarea locului cercetat şi executareamăsurătorilorAici se găsesc, de obicei: rigla gradată, benzi metrice, ruletă, jetoane cu numere de la 0la 10, cretă albă, cretă forestieră.e) instrumentar pentru întocmirea schiţelor – este compus dinriglă gradată, şabloane, hârtie milimetrică, hârtie de calc, busolă, creioane etc.În afara acestor instrumente, în trusele universale se mai găsesc: magnet, foarfece,briceag, diamant, seturi de chei, ciocane, şurubelniţe, dălţi, spirale, lupe, ferăstrău de mână,cleşte patent, eprubete, vată, pungi din plastic, sfoară etc.B. Truse criminalistice cu destinaţii specialeÎn funcţie de natura infracţiunilor cercetate sau de destinaţia lor, în practică se maiîntâlnesc:

Truse pentru testarea stupefiantelor, în care se găsesc tuburi cu reactivi ce permitidentificarea unor substanţe stupefiante, printre care haşiş, marijuana, L.S.D., substanţe dingrupa opiaceelor, amfetaminelor etc.Testarea se realizează prin introducerea unei cantităţi din substanţa suspectă într-un tubde cauciuc sau plastic ce conţine fiola cu reactiv. Prin presarea pereţilor tubului se spargefiola, reactivul intrând în reacţie cu substanţa de identificat. Tipul stupefiantului se determinăîn funcţie de modul de colorare a reactivului. Aceste truse se găsesc atât în dotarealaboratoarelor criminalistice, a unităţilor de specialitate ale Ministerului de Interne, cât şi lapunctele de trecere a frontierei.Trusa pentru marcarea unor obiecte cu substanţe fluorescente sau chimice, înscopul prevenirii sau descoperirii unor infracţiuni. Frecvent, se foloseşte în descoperireafurturilor, cum ar fi, de exemplu, furtul contactorilor de argint de la diverse instalaţii electrice,ori al altor piese de valoare, sustragerea de benzină destinată uzului autovehiculelorproprietate de stat ş.a. De asemenea, poate fi folosită în prinderea în flagrant delict, cum este,de pildă, darea de mită. Trusa mai conţine, în afara flacoanelor cu substanţe de marcare (aflatesub formă de prafuri, de lichide sau unguente), şi alte obiecte, dintre care amintim pensulele,mojar de porţelan, pulverizator, cilindru gradat, mănuşile chirurgicale, precum şi un detectorcu radiaţii ultraviolete.Depistarea persoanelor care vin în contact cu obiectele marcate se face, fie datorităaderării prafului fluorescent (pus în evidenţă numai cu radiaţii ultraviolete) la mâinile sauîmbrăcămintea persoanei, fie datorită reacţiei dintre substanţele chimice şi clementele dincompoziţia transpiraţiei, care determină o colorare specifică a pielii.Substanţele din trusă, îndeosebi cele chimice (ninhidrina, nitratul de argint), dar şi celefluorescente, cum este cazul acidului betaoxinaftolic, reclamă respectarea unor reguli strictede conservare, transport şi manipulare, întrucât conţin o serie de elemente toxice. Ele sepăstrează în vase închise ermetic, la adăpost de căldură şi lumină puternică, evitându-se

răsturnarea lor. La sfârşitul fiecărei operaţii se procedează la spălarea atentă a fiecărei piesefolosite.Truse pentru revelarea urmelor papilare latente cu radiaţia de tip laser, portabile şiastfel concepute încât să asigure atât descoperirea urmelor, cât şi fixarea lor fotografică, încondiţii de mare acurateţe.Alte categorii de truse cu destinaţie specială:În dotarea unităţilor Ministerului de Interne se mai găsesc truse destinate cercetării33______________________________________________________AdrianaTUDORACHEaccidentelor de circulaţie, cercetării exploziilor şi incendiilor, inclusiv truse pentruexaminarea cadavrelor neidentificate, truse pentru cercetarea falsurilor în înscrisuri etc.Fireşte, aceste truse se găsesc la laboratoarele criminalistice ori la acele unităţi care au sarcinide cercetare în domeniile menţionate (circulaţie, prevenirea şi stingerea incendiilor etc.)Fig. 4. Trusă criminalistică pentru cercetarea, relevareaşi ridicarea urmelor de mâiniFig. 5. Trusă criminalistică universală342.2. Noţiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobileLaboratorul criminalistic mobil este instalat pe anumite mijloace de transport(autoturisme, microbuze, camioane, elicoptere), având în componenţă aparate, truse,instrumente şi substanţe pentru efectuarea activităţilor criminalistice.În fiecare ţară, laboratoarele au construcţii şi amenajări diferite, dar, în general, acesteaau următoarele compartimente:a) compartimentul truselor criminalisticeÎn afara instrumentarului amintit la capitolul „Truse criminalistice”, aici se mai găsescaspirator de praf, magneţi şi electromagneţi pentru cercetarea urmelor metalice.b) compartimentul fotografiei şi filmului judiciarAlături de truse foto, aparate de filmat cinema şi video, se găsesc trepiede, reflectoare,grupuri electrogene, lămpi electronice, tancuri şi revelatoare pentru developat filmele foto.c) compartimentul pentru întocmirea schiţei judiciareAici sunt aranjate o masă de lucru cu planşetă de desen. Tot aici se află şi o maşină dedactilografiat.

d) compartimentul detectoarelor. În componenţa acestuia intră:- detectoare de metale- detectoare de radiaţii atomice- lămpi cu radiaţii ultraviolete- detectoare de cadavre- detectoare de explozivi.2.3. Tehnici de măsurare folosite în criminalisticăOperaţiunile de măsurare sunt necesare pentru a fixa caracteristicile urmelor şiobiectelor cercetate. Măsurătorile care se fac în criminalistică privesc:a) stabilirea dimensiunilor liniarePentru aceasta se folosesc liniile gradate, ruletele, şublerele cu vernier, micrometrele,lupele şi microscoapele gradate.În teren se folosesc primele două instrumente de măsurat, în laborator ultimele.Măsurătorile se fac în metri şi submultiplii acestuia.Pentru a asigura o precizie mare a măsurătorilor este indicat ca aceeaşi dimensiune săfie măsurată de trei ori şi apoi să se facă media aritmetică.Măsurătorile dimensiunilor liniare trebuie să aibă în vedere lungimea, lăţimea,adâncimea sau înălţimea obiectelor.În cazul cercetării la faţa locului măsurătoarea trebuie fixată prin fotografie.b) stabilirea masei corpurilorCa unitate de măsură pentru aceasta se foloseşte kilogramul cu submultiplii săi.Balanţele sunt instrumentele cu care se măsoară masa corpurilor. Acestea sunt cupârghie (sau tehnice), balanţe analitice sau microbalanţe.c) stabilirea timpuluiPentru timp se foloseşte ceasul şi cronometrul.d) stabilirea greutăţii specificeGreutatea specifică este raportul dintre greutatea corpului şi volumul său GS = G/V.Prima se determină prin cântărire. Volumul se măsoară prin imersie în apă distilată latemperatura de 4°C (potrivit legii lui Arhimede, un corp introdus în apă dislocă o cantitate deapă egală cu volumul său).e) stabilirea punctelor de fierbere şi de topire35______________________________________________________AdrianaTUDORACHEAcestea se măsoară cu ajutorul termometrelor. Pentru că, de obicei, în cercetareacriminalistică unele materii sunt în cantităţi foarte mici, metoda folosită este cunoscută sub

numele de micrometoda lui Emich.Fig. 6. Stabilirea punctului de fierbere1. Tub capilar; 2. Picătura de lichid cercetat; 3. Termometrul; 4. Baia de glicerină (Sursa:Camil Suciu, ,,Criminalistica”)Fig. 7. Stabilirea punctului de topirea) placă subţire din metal; b) materialul cercetat; c) termometrul; d) rezistenţa electrică(Sursa: Camil Suciu, „Criminalistica”)36Ea constă în introducerea într-o baie de glicerină, alături de un termometru, a unui tubde sticlă capilar, cu un cap obturat şi unul liber, în care s-a pus o picătură din lichidul a căruitemperatură de fierbere trebuie s-o stabilim.Baia de glicerină se încălzeşte progresiv. Când lichidul din tubul capilar se ridică lanivelul orificiului liber, se citeşte temperatura de pe termometru.Pentru punctul de topire se foloseşte o metodă care constă în introducerea într-un circuitelectric cu reostat a unei rezistenţe de nichelină şi a unei plăci subţiri de metal, pe care se puneo cantitate mică din materialul cercetat.Placa aflată în legătură intimă cu un termometru se încălzeşte treptat, până cândmaterialul se topeşte. În acest moment se citeşte temperatura indicată de termometru.f) stabilirea dimensiunilor unghiurilorMăsurarea diferitelor unghiuri formate de diferitele laturi sau caracteristici liniare aleobiectelor sau urmelor cercetate se face cu ajutorul compaselor şi al raportoarelor.2.4. Aparate de iluminat şi proiecţieÎn criminalistică, pentru cercetarea şi fotografierea obiectelor se folosesc proiectoarele,care sunt lămpi cu becuri electrice, în faţa cărora s-a aşezat o construcţie de lentile concave.În alte cazuri, sursa de lumină este înlocuită cu arcuri electrice care dau lumină a căreiintensitate este reglată de un reostat.Proiectoarele mici, cu lumină dirijată, se numesc spoturi.Dintre aparatele de proiecţie folosite în criminalistică amintim:- epidiascopul- retroproiectorul- aparatul de proiecţie tip Faurot pentru comparat amprentele- aparatul de mărit foto- aparatul de proiecţie a analizelor microscopice.2.5. Instrumente optice de mărit

Pentru examinarea urmelor şi obiectelor foarte mici, cercetările criminalistice serealizează cu ajutorul:a) lupelorb) microscoapelor.a) Lupa este cel mai simplu instrument optic; ea nu lipseşte dinnici o trusă criminalistică şi din nici un laborator criminalistic.Existe lupe cu destinaţii speciale, cum ar fi cea pentru dactiloscopie, cu reticulgradat şi linia lui Galton. După modul de montare, lupele pot fi:- lupă binoculară (dublă) pentru cap- lupă cu suport- lupă cu mâner.b) MicroscopulEste un instrument optic complex format din diferite lupe, oglinzi şi prisme fixatemecanic.Sistemul optic al microscopului este format din părţi principale şi auxiliare.Cele dintâi se compun din:- obiective- oculare.Părţile auxiliare se compun din:- condensator- oglindă- lămpile microscopului.37______________________________________________________AdrianaTUDORACHEÎn funcţie de complexitatea construcţiei microscopului şi posibilităţi sale de investigare,distingem:- microscop monocular- microscop binocular- microscop cu obiective interschimbabile- stene stereo microscop- microscop comparator.Fig. 8. Schema microscopului comparator2.6. Folosirea radiaţiilor ultraviolete, infraroşii şi RoentgenÎn criminalistică, în examinările la faţa locului, dar mai ales în laborator, cercetareaurmelor şi înscrisurilor se face atât la lumina naturală, cât şi la cea artificială.De fapt, ochiul omenesc percepe în aceste cazuri lumina radiată, caracterizată deanumite lungimi de undă, cuprinse între 400 milimicroni (specifice razelor de culoare violetă)şi 750 milimicroni (specifice razelor roşii).

Energia radiantă cu lungime de undă mai mică, precum şi cea cu lungime de undă maimare sunt invizibile.Primele sunt radiaţii ultraviolete (deasupra radiaţiilor violete), iar următoarele suntradiaţiile infraroşii (sub roşu).Sub influenţa acestor radiaţii diferite substanţele prezintă o luminiscenţă deosebită, ceadată de spectrul vizibil al luminii.În cazul folosirii radiaţiilor ultraviolete, care sunt create de lămpi speciale, numite lămpiWOOD, se constată prezenţa uleiurilor minerale, petelor de spermă, scrisul şters cu substanţechimice, scrisul depus cu cerneluri invizibile (simpatice), diferite tipuri de clei etc.Radiaţiile infraroşii pătrund în straturi subţiri de hârtie, lemn şi ebonită. Ele sunt folositepentru descoperirea seriilor peste care s-a lipit hârtie.Radiaţiile Roentgen au lungimi de undă şi mai mici decât radiaţiile ultraviolete. Ele au oputere mare de penetraţie. În examinările criminalistice şi medico-legale, imaginile obţinutepe filmele radiografice cu ajutorul radiaţiilor Roentgen se folosesc curent în cercetareaobiectelor opace şi a corpului uman.Ca sursă de radiaţii se folosesc instalaţiile Roentgen portative sau staţionare.383. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR3.1. Definirea şi clasificarea urmelora) Definiţia urmeiPrima monografie asupra urmelor este cea a lui Coutagne şi Florence, apărută în 1889,în „Biblioteca de criminologie”. Autori citaţi au dat următoarea definiţie: „Numim urmăorice figură produsă pe o suprafaţă care se lasă imprimată prin greutate sau prin contactulcu un corp care vine să-şi imprime părţile sale, mai mult sau mai puţin reliefate, contururile,astfel încât să-i redea forma”.În literatura criminalistică, noţiunea de urmă este prezentată în două accepţiuni:- în sens larg: „cele mai variate schimbări care pot interveni înmediul înconjurător ca rezultat al acţiunii infractorului”;- în sens restrâns: „reprezentarea structurii exterioare a unuiobiect pe un alt obiect”.În criminalistica românească, prin urmă se înţelege: orice modificare materială produsă

în ambianţa locului unde s-a comis o infracţiune, modificare care examinată individual sauîn totalitate cu cele suferite de infractor conduce la stabilirea faptei, identificareafăptuitorului, a mijloacelor folosite şi la lămurirea împrejurărilor cauzei.b) Clasificarea urmelor:Înainte de a ne referi la clasificarea propriu-zisă a urmelor, menţionăm că în procesulformării urmelor distingem două categorii de obiecte, cele care formează urma şi cele careprimesc urma: obiect creator şi obiect primitor sunt două noţiuni pe care le vom folosi înexpunerea ce urmează.În funcţie de factorul (obiectul) creator, se disting următoarele grupe de urme:39______________________________________________________AdrianaTUDORACHE- urmele omului: toate modificările săvârşite în câmpul infracţiunii de mâinile şipicioarele omului, ale feţei, ale urechii, precum şi urmele biologice de natură umană, ca:sânge, salivă, păr, spermă;- urmele animalelor: sunt incluse aici urmele create de copite, gheare, coarne, colţi,aripi, păr, produse biologice, miros;- urmele plantelor: din acestea fac parte cele create de frunze, crengi, tulpină, precum şiseminţele acestora;- urmele obiectelor folosite de om la comiterea infracţiunii. Principalele urme sunt: aleîncălţămintei, ale mijloacelor de transport, ale instrumentelor de lovire, spargere, de tăiere, alearmelor de foc.c) Clasificarea urmelor după esenţa lor36

Din acest punct de vedere o primă categorie de urme o reprezintă urmele formă, acelemodificări care reprezintă forma exterioară a obiectului creator.Dacă cele două categorii de obiecte aflate în procesul formării urmelor (creator şiprimitor) se găsesc în repaus sau în mişcare, urmele formă pot fi:- urme statice - formate prin apăsare, lovire sau tamponareaobiectului creator pe suprafaţa obiectului primitor, fără ca acestea să alunece între ele.Exemple în acest sens sunt urmele de încălţăminte, urmele papilare, conturul instrumentelorde spargere etc.Urmele formă, în funcţie de plasticitatea obiectului primitor, pot fi:

- urme de adâncime: acestea se formează atunci când obiectul creator este dur şipătrunde în masa obiectului primitor;- urme de suprafaţă: se formează atunci când obiectul creator şi primitor sunt de aceeaşiduritate şi apar ca rezultat al depunerilor de pe obiectul creator pe suprafaţa obiectuluiprimitor şi invers, fără a se schimba formele celor două obiecte.Urmele de suprafaţă pot fi:- de stratificare, atunci când obiectul creator depune pe cel primitor un strat desubstanţă (de exemplu, urmele de încălţăminte, de noroi depuse pe parchet sau ale pneurilorude pe asfalt);- de destratificare, atunci când obiectul creator ia din suprafaţa obiectului primitor unstrat subţire de substanţă (de exemplu, degetele puse pe un toc de fereastră acoperit cu un stratde praf).36 “Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Bucureşti, p 120-122.40Fig. 9. Schema clasificării urmelor(Tratat practic de criminalistică)Aceste genuri de urme pot fi:- vizibile, atunci când sunt detectate cu uşurinţă de ochiul omenesc (ex. urmele dedegete murdare, de sânge formate pe pereţii încăperii unde s-a comis un omor);- invizibile (sau latente), care nu pot fi detectate decât dacă sunt privite sub anumiteunghiuri de lumină, prin transparenţă (pentru a căror vizibilitate este necesară relevarea -folosirea unor surse dirijate de lumină sau a radiaţiilor ultraviolete).Urmele materieAceastă clasificare are în vedere acele modificări ale ambianţei locului faptei, când dinobiectul creator se desprind particule materiale care rămân depozitate pe obiectul primitor,fără a reproduce forma obiectului din care provin.Ele sunt de natură:41______________________________________________________AdrianaTUDORACHE- organică (sau biologice) atunci când provin de la un corp uman sau animal (sânge,păr, urină, salivă etc.);- anorganică - din această categorie fac parte elementele minerale ca: pulberi, soluri,particule de vopsea, cioburi de sticlă etc.

d) Clasificarea urmelor după mărimeAceasta se face în funcţie de dimensiunea urmelor.Există două mari categorii:- macrourmele - incluzând toate modificările care sunt vizibilecu ochiul liber, fără a fi folosite aparatele optice de mărit;- microurmele, acele urme formă sau materie, mici şi foartemici, care nu pot fi percepute decât cu ajutorul aparatelor optice demărit.O ultimă clasificare a urmelor este dată de posibilităţile pe care le oferă acestea înprocesul identificării obiectului creator.Din acest punct de vedere, distingem următoarele categorii de urme:- urme apte, care permit identificarea obiectului creator;- urme inapte, care nu permit identificarea obiectului creator,dar ajută la stabilirea apartenenţei acestuia la gen.3.2. Urmele omuluiOmul poate crea la locul infracţiunii urme formă şi urme materie (biologice).Din prima categorie fac parte urmele de mâini, urmele de picioare, ale celorlalte părţiale corpului. Din cea de-a doua categorie fac parte urmele biologice.a) Urmele de mâiniUrma care a revoluţionat identificarea persoanei, înlocuind sistemul antropometric, estecea lăsată de suprafaţa mâinii, respectiv amprenta digitală, palmară cât şi cea tălpii picioruluigol (amprentă plantară). Imprimarea urmelor este dată de secreţiile pielii şi de contaminareaacesteia cu substanţe adezive (praf, sânge etc.). Ea reproduce conturul (configuraţia)desenelor papilare într-o manieră vizibilă sau incertă. Prin relevarea şi clasificarea lor,impresiunile papilare permit atât identificarea unei persoane, după amprentele din fişieruldactiloscopic (cazul recidiviştilor), cât şi identificarea unei persoane suspecte prin comparareaurmei incriminate cu urma obţinută de la aceasta pe cale experimentală.Nu se poate determina cu precizie data la care amprentele au fost folosite în scopulidentificării pentru prima oară.Încă din secolul I e.n., o amprentă palmară a permis excluderea unui suspect la Roma,datorită diferenţei de mărim (M. F. Quintilianus). În secolul VII, amprentele au fost utilizatepentru autentificarea documentelor legale în China, în timpul dinastiei I'ang (619-906 e.n.).În Occident, botanistul englez N. Grew a descris în 1684 porii sudoripari, crestele

papilare şi desenele lor. În sec. XVIII şi la începutul sec. XIX mai multe lucrări de anatomieau studiat dermatoglifele. În 1823 Purkinje a clasat pentru prima oară desenele digitale înnouă grupe, dar abia în 1880 Faulds a propus amprentele digitale ca mijloc de identificare ainfractorilor după urmele lăsate la locul faptei. Harschel (1877) a pretins prioritateadescoperirii, dar el propusese amprentele digitale doar ca un mijloc de identificare arecidiviştilor, după ce le folosise la semnarea prin punere de deget a actelor în India, unde eraguvernator.Sinteza şi punerea în practică a acestor propuneri au fost realizate în 1892, odată cuapariţia primului manual de dactiloscopie şi a unui sistem de clasificare ale lui Francis Galton,care a impus acceptarea amprentelor digitale în lumea anglo-saxonă. Pe de altă parte, JuanVucetich a introdus în 1891 primul sistem de clasificare în Argentina, preluat şi la noi de cătreAndrei Ionescu (cu modificările aduse de Oloriz). În 1900, Henry şi-a publicat sistemul său declasificare (Classification and Uses ofFingerprint), cel mai utilizat în lume până la42introducerea sistemelor informatice de astăzi. În 1904, A. Bertillon descoperă autorul uneicrime după urmele de deget relevate pe un geam spart.În România, primele descoperiri ale autorilor faptei după urmele digitale au fost făcutede prof. dr. Nicolae Minovici. În scrisoarea adresată lui Vucetich în 1906, expunea cercetărilesale făcute prin compararea impresiunilor digitale aparţinând unui număr de 40 de criminalicondamnaţi, impresiuni care s-au dovedit a fi neschimbate după 12 ani. Introducereadactiloscopiei la noi ca metodă de identificare se datorează în special lui Andrei Ionescu, şefulserviciului de antropometrie între 1892-1914, serviciu preluat de Valentin Sava, care în 1943publică „Manualul de dactiloscopie”. Un rol deosebit în promovarea dactiloscopiei îl joacădr. C. Turai, autorul lucrărilor „Elemente de poliţie tehnică” (1937), „Elemente decriminalistică şi tehnică criminală” (1947), „Dermatogliofologia” (1971) şi „Amprentelepapilare” (1979). Două lucrări remarcabile în materie sunt: „Dactiloscopia” lui I. R.

Constantin şi M. Rădulescu (1975) şi „Secretele amprentelor papilare” de Gh. Păşescu şi I.C.Constantin (1996).Prima cartotecă de amprente a fost cea de la Serviciul central de identificare de pe lângăMinisterul Justiţiei (1925); organizat apoi la poliţie (1931), cu perfecţionările ulterioare(1943, 1952 şi mai ales 1972).Termenul de dactiloscopie se referă, în sens restrâns, doar la desenele papilare aledegetului, dar în sens larg a fost extins la toate impresiunile papilare, adică digitale, palmare şiplantare.Utilizarea impresiunilor digitale în criminalistică are ca scop (valoare probantă):1. identificarea persoanei care îşi ascunde adevărata identitate prin comparareaamprentelor sale cu cele din fişier (dacă este recidivist);2. identificarea cadavrelor necunoscute;3. identificarea persoanei care a lăsat o impresiune digitală la locul faptei princompararea cu amprentele din fişier (autor necunoscut);4. identificarea persoanei care a lăsat impresiunea digitală incriminată prin comparareacu amprentele bănuitului;5. compararea impresiunilor digitale găsite cu ocazia săvârşirii mai multor infracţiuni cuautori necunoscuţi, în vederea stabilirii autorului comun (cel mai frecvent la furturi).O amprentă digitală aparţinând unei persoane, găsită pe obiect, face dovada contactuluiacestei persoane cu obiectul, dar nu constituie, prin ea însăşi, o probă de vinovăţie.DESENELE PAPILAREMâna este alcătuită din degete şi palmă.1) degetul este compus din trei zone despărţite prin şanţuri deflexiune:a) falangeta (sus)b) falangina (mijloc)c) falanga (jos)2) palma este compusă din:a) regiunea digito-palmară (zona de sub degete)b) regiunea tenară (din dreptul degetului mare)c) regiunea hipotenară (din partea opusă).Pielea care acoperă mâna este formată din trei straturi:a) epidermul (partea exterioară alcătuită din 5 straturi de celuleepiteliale; cel de deasupra este cornos, format din celule moarte carese desprind)b) dermul (ţesut fibros, care conţine vasele capilare arteriale şi

venoase, precum şi terminaţiile nervilor senzitivi)c) hipodermul (stratul cel mai profund).43______________________________________________________AdrianaTUDORACHELa punctul de contact cu epidermul, dermul prezintă ridicături conice proeminente,denumite papile. În vârful acestora, străbătute fiecare de un canal, se află porii prin care seelimină transpiraţia.Papilele dermice sunt înşiruite liniar, astfel că rândurilor de papile le corespund crestelepapilare situate la suprafaţa dermului.Forma crestelor papilare este reprodusă identic de către epidermă. Sudoarea secretată deglandele sudoripare şi substanţele grase (sebum) produse de glandele sebacee formează lasuprafaţa epidermului un strat de săruri şi grăsimi, care la contactul cu un suport (obiect) sedepun pe suprafaţa acestuia.Depunerile de substanţă conturează întocmai forma crestelor papilare, respectiv aşanţurilor dintre ele. În plus, la particularizarea desenelor papilare, denumite şi dactilograme,contribuie încreţiturile pielii care străbat transversal crestele papilare, concretizate în linii albeoblice.PROPRIETĂŢILE DESENELOR PAPILARE1. Imuabilitatea. Desenele papilare se formează în timpul sarcinii (viaţa intrauterină,lunile IV-VI) şi se păstrează neschimbate până dincolo de moarte, de unde posibilitatea şiutilitatea amprentării cadavrelor.2. Fixitatea şi inalterabilitatea. Desenele papilare variază doarca dimensiune (copilărie - maturitate), dar nu şi ca structură şi detalii. Deci ele nu se modificăîn timp, cu excepţia accidentelor (de ex. ardere sau tăiere profundă) sau a maladiilor cutanategrave (de ex. lepră). Dar şi în aceste cazuri, ca şi în aceste cazuri, ca şi în cel al modificărilorintenţionate (operaţie), epidermul fie se retrage reprezentând aceleaşi caracteristici aledesenului ca înainte de alterare, fie se cicatrizează, căpătând un aspect tipic de neconfundat.3. Unicitatea. Desenele papilare sunt unice, adică proprii unui singur deget. Nuexistă în lume două desene întrutorul identice, aşa cum au demonstrat-o calculele matematice

de probabilitate şi determinările statistice pe largi populaţii, inclusiv pe rase diferite. Chiar şidesenele cu un aspect general asemănător (de ex. la gemenii univitelini) există întotdeaunadeosebiri de detaliu.Aceste trei proprietăţi conferă desenelor papilare calitatea de a fi strict individuale,unice, de negăsit în alte persoane şi chiar la degetele aceleiaşi persoane.MODUL DE FORMARE A URMELOR PAPILARE1. Amprentele mulate sunt cauzate de contactul degetului cu o substanţămaleabilă (mastic, plastilină, ciocolată, vopsea proaspătă, ceară), care reţine imaginea în treidimensiuni (urmă de adâncime).2. Amprentele vizibile pot fi pozitive (deget contaminat cu cerneală, sânge,produse luminiscente etc.) şi negative (prin ridicare de praf). Amprenta este direct vizibilădacă există un contrast suficient cu suportul sau dacă contrastul poate fi întărit printr-oiluminare colorată, filtrată sau difuză.3. Amprentele latente sunt prezente, dar invizibile sau greu vizibile. Ele trebuietratate pentru a se detaşa de fondul suportului pe care se află. După metodele clasice (relevarecu pulberi negre, albe sau fluorescente ori prin reacţii chimice), diferenţierea se obţine prinformarea unei amprente colorate. În ultimii 20 de ani s-au făcut ample cercetări ştiinţifice şi,ca urmare, s-au introdus noi tehnici de detecţie tot mai sensibile şi mai selective, a cărorprezentare ar depăşi cu mult cadrul prezentului curs.STRUCTURA DESENELOR PAPILARE (digitale)Dintre desenele papilare pe care le prezintă un deget cele mai variabile sunt cele alefalangetei. Tocmai de acestea ne vom ocupa în cele ce urmează.44Desenul papilar se divizează în trei zone:1. Zona centrală (sau nucleul), care este cea mai importantă pentru identificare,întrucât conţine cele mai multe caracteristici sub aspectul formei desenului şi al numărului dedetalii.2. Zona bazală, situată între nucleu şi şanţul de flexiune, reprezintă cresteorizontale, aproximativ paralele.3. Zona marginală, care înconjoară nucleul ca un U întors, urmând conturul

falangetei. Partea de sus (vârful) se numeşte zona distală, iar zonele laterale se numescperiferice.Când crestele limitante ale fiecărei zone se întâlnesc, ia naştere o figură denumită delta,după litera grecească ce are o formă asemănătoare.Delta poate fi:- albă, când cele trei creste alcătuiesc un triunghi; unghiurile care compun triunghiul potfi deschise, închise sau mixte;- neagră, când conturează o stea cu 3 ramuri (ca un „Y”); acestea pot fi egale sauinegale ca lungimeCentrul deltei reprezintă punctul deltic; la delta albă este centrul triunghiului, fiinduneori marcat printr-o creastă punctiformă; la delta neagră punctul este dat de locul deracordare a celor trei creste.45______________________________________________________AdrianaTUDORACHECLASIFICAREA DESENELOR PAPILARESistematizarea amprentelor pe grupe, clase, tipuri, subtipuri etc. a permis clasificareaimpresiunilor digitale într-o ordine definită, ceea ce permite:a) căutarea amprentei de origine necunoscută în fişierul dactiloscopic;b) identificarea generică a persoanei suspecte, respectiv excluderea ei numai pe bazatipului de desen.Sistemele de clasificare sunt diverse, dar toate se inspiră din câteva forme fundamentalede desene, descrise pentru prima oară de Purkinje. În esenţă, desenele papilare se împart încinci tipuri de bază: 1) adeltic; 2) monodeltic; 3) bideltic; 4) polideltic şi 5) amorf.1. Tipul adeltic este lipsit de deltă şi crestele desenează parabole sub formă de arc.Arcurile pot fi: a) simple şi b) piniforme (de la cuvântul ,,pin”), când prezintă la mijloc o linieverticală (francezii denumesc acest subtip „în formă de cort” = „en tente”).2. Tipul monodeltic evidenţiază o singură deltă, care, după locul unde este situată,prezintă două subtipuri:a) dextrodeltic, cu delta în dreapta;b) sinistrodeltic, cu delta în stânga.Crestele au forma de laţuri sau bucle cu deschiderea în partea opusă deltei. Creasta

centrală (din mijlocul nucleului) poate îmbrăca diverse forme: laţ simplu, una sau mai multelinii drepte verticale, linie cu butonieră, linie bifurcată, semn de întrebare, linie concavă, laţ înformă de pară (rachetoidal) etc.3. Tipul bideltic prezintă două delte, plasate în dreapta şi în stânga desenului central,alcătuit din creste papilare în formă de cerc, oval (elipsoidal), spirală (verticile), laţuri gemenesau duble (care trec unul peste celălalt) etc.464. Tipul polideltic (combinat) are o frecvenţă redusă şi include trei sau mai multe delte.Desenul central este alcătuit dintr-un multiplu de formaţiuni de creste: de obicei, în centru seaflă creste circulare flancate lateral de laţuri.5. Tipul amorf nu intră propriu-zis în clasificarea curentă. Configuraţia crestelor esteciudată şi nu are nimic comun cu celelalte tipuri. Explicaţia formării lor este de naturăpatologică, putându-se transmite genetic. Ca exemple se citează:a) subtipul simian, caracteristic maimuţelor (la degeneraţi şi deficienţi mintali);b) subtipul danteliform: creste sau fragmente de creste care cad perpendicular peşanţul de flexiune (malformaţie accidentală ce sedatorează presiunii tisulare în timpul vieţii embrionare);c) subtipul nedefinit, în care nu se distinge tipul din cauzadistrugerii dermului ca urmare a unor leziuni sau existenţei unor cicatrice.Rezumând, clasificarea desenelor papilare are drept criteriu un reper natural principal,care este delta. Pentru diferenţierea în continuare a două amprente de acelaşi tip şi subtip s-acăutat un al doilea reper (secundar), şi anume centrul desenului. Acest centru, situat pe axa desimetrie a nucleului, este considerat a fi punctul din vârful laţului central sau extremitateasuperioară a liniei (crestei) centrale. Dacă sunt mai multe creste şi numărul lor este impar, sealege capătul liniei mediane; dacă numărul este par, se alege un punct între cele două crestemediane. Centrul desenului astfel stabilit se uneşte cu delta printr-o linie imaginară (sauefectiv trasată) denumită linia lui Galton sau linia delto-centrală. Numărul de cresteintersectate („tăiate”) de această linie oferă un al doilea criteriu de clasificare a desenului

papilar studiat, cifric, care poate fi codificat (introdus în forma dactiloscopică pentru fişierelemanuale sau în codul pentru prelucrarea automată a fişierelor computerizate).DETALIILE DESENULUI PAPILARCrestele papilare nu sunt redate numai prin linii continue, ci pot fi întrerupte, întretăiatesau divizate. Aceste detalii mai sunt denumite minuţii, particularităţi, elemente sau punctecaracteristice. Natura fiecărui element considerat în sine (adică luat izolat), numărul şirepartiţia lor topografică sunt foarte variabile şi conferă amprentei individualitate.Desenul papilar al unei falangete conţine circa 150-200 asemenea detalii, cu excepţiaadelticelor, care sunt mai simple. În practică urmele relevate la locul faptei conţin mult maipuţine elemente, din cauza imprimării imperfecte sau îmbâcsirii lor.Stabilirea şi definirea detaliilor diferă de la autor la autor (laborator sau serviciu decriminalistică), dar în fapt se reduc la următoarele:47______________________________________________________AdrianaTUDORACHE1. Capătul de creastă: extremitatea unei creste sau punctul ei de oprire.Unii disting între „început de creastă” şi „sfârşit de creastă”, diferenţiere care nouă şialtora (V. Sava, V. P. Margol) ni se pare ilogică, pentru că nu este vorba de o trăsăturădinamică, cu punct de plecare şi punct de sosire. În schimb admitem, deşi nu o folosim,diviziunea în ,,ascendente” şi „descendente”.2. Întrerupere: creasta se opreşte şi, după un spaţiu alb de câţiva mm, continuă peaceeaşi direcţie.3. Bifurcaţia şi trifurcaţia: creasta se ramifică în alte două sau trei creste. Unii autori ledeosebesc de „contopire”, care ar fi unirea a două sau trei creste. Personal nu sesizămdiferenţa dintre a se bifurca şi a se contopi. Susţinătorii acestei împărţiri consideră că înprimul caz ramificaţia se produce în sus, iar în al doilea caz în jos.4. Croşetul (cârligul) corespunde unui tip particular de bifurcaţie, când dincreasta principală deviază o ramură scurtă.5. Butoniera: creasta se dedublează, descriind un oval, apoi se reface într-o creastăunică.

6. Inelul: este o variantă a butonierei, când în locul ovalului apare un cerc.Atât inelul, cât şi butoniera pot fi mediane, când sunt plasate în mijlocul crestei, şilaterale, când sunt situate alături (juxtapuse).7. Anastamoza: creasta scurtă care leagă, ca o punte, două creste adiacente.488. Reîntoarcerea: extremitatea unei creste este curbată.9. Fragmentul este o creastă redusă, mică, situată între două creste lungi sau încadrată înspaţiul de întrerupere al unei creste.10. Punctul (insula): creasta este punctiformă, izolată. Mai multe puncte continuedispuse pe aceeaşi direcţie formează o creastă papilară punctiformă (insule multiple).Combinarea între ele a unora dintre aceste elemente (1-10) poate da naştere laformaţiuni complexe; în fond însă, detaliile se reduc la trei caractere de bază; capătul decreastă, divizarea crestei şi punctul.POROSCOPIACând la locul faptei se descoperă numai fragmente de creste papilare, acestea nu oferăsuficiente elemente de apreciere. În schimb, este posibil să se fi imprimat clar porii (papileledermice). Forma porilor este fixă şi caracteristică: circulară, ovală, unghiulară, în semilună,dantelată etc.Studiile întreprinse (Locard - 1931; Ashbaugh - 1982) au dovedit că sunt imuabile,adică nu se alterează, ca şi amprenta digitală în întregul ei. Un al doilea element de stabilitateîl reprezintă repartiţia topografică a porilor, adică raporturile spaţiale reciproce.În aceste condiţii identificarea prin poroscopie este realizabilă, dar câmpul ei deaplicaţie este în realitate mai restrâns. Mai probabilă este folosirea poroscopiei la examinareaimpresiunilor lăsate pe documente.49______________________________________________________AdrianaTUDORACHEFig. 10. Porii aflaţi de-a lungul unor creste papilare(după Camil Suciu „Criminalistica”)CRETOSCOPIALa o mărire foarte mare, liniile care redau crestele papilare nu mai apar uniforme,

drepte, ci cu marginile franjurate, neregulate. Aspectul conturului crestelor este de asemeneaunic, fix, nealterabil, astfel că ar putea fi utilizat ca element identificator, precum porii.Cum, de regulă, imprimarea urmelor se realizează cu o presiune variabilă, la care seadaugă îmbâcsirea microreliefului de către substanţele de contaminare şi apoi cele de relevare,ne îndoim că valenţele cretoscopiei depăşesc cadrul teoretic. După cunoştinţa noastră,valoarea care se atribuie morfologiei crestelor nu a fost cu adevărat testată şi validată înjustiţie.URMELE DE PICIOARESunt acele modificări aduse ambianţei locului faptei ca rezultat al contactuluipicioarelor desculţe cu diferite suprafeţe.Factorul creator este piciorul, ,,laba piciorului”, partea care este în contact cu solul,cunoscută sub numele de „plantă”. Din acest considerent urmele create de piciorul desculţ senumesc „urme plantare”.Într-o urmă plantară distingem amprentele degetelor piciorului, unde se găsesc crestepapilare similare celor descrise în capitolul „Dactiloscopie".A doua zonă este cea a călcâiului, unde, în afara urmelor crestelor papilare, se găsescurmele bătăturilor, cicatricelor şi diferitelor deformaţii sau malformaţii.Atunci când la faţa locului se descoperă şiruri de urme consecutive, create în timpulmersului, cunoscute sub numele de „cărarea de urme", în afara elementelor specifice crestelorpapilare se disting şi alte caracteristici, cum sunt; linia mersului, direcţia mersului, lungimeapasului şi unghiul de mers.50URMELE CORPULUI UMANÎn practica organelor de anchetă, cele mai cunoscute urme formate de părţi ale corpuluiuman sunt:a) Urmele de dinţi. Acestea sunt modificări ale ambianţei locului faptei create de dinţiiinfractorului, prin muşcare. Ele sunt descoperite pe resturi alimentare sau pe corpul victimelorîn cazul infracţiunilor de omor, viol şi tâlhărie.Pe corpul victimelor aceste urme sunt de adâncime sau de suprafaţă.Pe alimente ele sunt şi dinamice, fiind create, în general, de dinţii maxilarului superior.

De obicei se formează urme striaţii, ca rezultat al imperfecţiunilor smalţului dentar.Prin expertiza acestor urme se identifică persoana care a creat urmele de dinţi.b) Urmele de buze.Acestea se formează de obicei pe obiectele din care infractorii au băut diferite lichidealimentare. Urmele sunt de stratificare şi de cele mai multe ori latente.c) Urmele de urechi, frunte şi faţăEdmond Locard, în Tratatul de criminalistică editat la Lyon, în anul 1931, arată: „toatepărţile corpului uman pot lăsa urme, prin contact sau penetraţie, pe alte obiecte”.Urmele părţilor anatomice menţionate pot fi de adâncime, dar şi de suprafaţă pentru celede ureche şi frunte.URMELE BIOLOGICEToate urmele din această categorie sunt urme materie de natură umană. Ele nu au oformă exterioară bine conturată, cu excepţia firelor de păr şi a unghiilor.În funcţie de provenienţa acestor urme de natură biologică, ele se clasifică astfel:- produse de secreţie (salivă, lapte matern, secreţie nazală);- produse de excreţie (urină, spermă, spută, materii fecale, vomismente);- ţesuturi moi (masă cerebrală, piele, ţesut muscular, sânge);- ţesuturi dure (unghii, oase, fire de păr).Datorită caracterului specific al acestor urme, examinarea acestora se înfăptuieşte cuconcursul unor specialişti din domeniul medicinei legale, biologiei, toxicologiei şiantropologiei).La faţa locului, de cele mai multe ori, urmele biologice nu apar izolat, ci asociate câtedouă, trei sau mai multe.În privinţa frecvenţei descoperirii la faţa locului a acestor urme, se poate faceurmătoarea ierarhizare: cele mai frecvente sunt urmele de sânge, apoi în ordine descrescândă,urmele de salivă, de spermă, fire de păr, oase, alte ţesuturi moi.3.3. Urmele obiectelorÎn această categorie intră urmele obiectelor folosite de infractor la comitereainfracţiunilor. Dintre cel mai frecvente găsite în câmpul infracţiunilor menţionăm:a) urmele de încălţăminteDe fapt, acestea sunt urmele piciorului încălţat, reprezentând amprenta tălpii creată în

adâncime sau de suprafaţă, cu cele două situaţii: de stratificare sau de destratificare.La toate urmele se reproduc parţial sau total forma, conturul şi caracteristicile tălpii.Cel mai frecvent, urmele de încălţăminte se descoperă cu ochiul liber, printr-o atentăexaminare a solului şi a obiectelor pe care se presupune că s-a călcat.b) urmele instrumentelorAcestea sunt create de uneltele, sculele, aparatele sau orice obiect care se foloseşte lacomiterea unei infracţiuni. Cele mai folosite instrumente sunt: răngi, leviere, cleşti, ciocane,topoare, şurubelniţe, ferăstraie, foarfeci, bâte.51______________________________________________________AdrianaTUDORACHEAceste urme pot fi statice sau dinamice (cunoscute sub numele de striaţii), de adâncimeşi de suprafaţă.Urmele instrumentelor sunt, în general, create prin:- lovire- apăsare- frecare-alunecare- tăiere- înţepare.Existenţa la locul faptei a unor categorii de urme create de instrumente, prininterpretarea lor, duce la determinarea modului de operare, precum şi la stabilirea condiţiilorîn care infractorul a comis fapta.c) Urmele mijloacelor de transportAcestea sunt create de roţile mijloacelor de transport, cunoscute sub numele de părţirulante, urme ale picioarelor animalelor de tracţiune (copite), de vaselină, ulei, vopsea sau altesubstanţe provenite de la vehicul.Aceste urme pot fi de adâncime sau de suprafaţă, statice sau dinamice.3.4. Urmele materieÎn această categorie de urme intră diferitele resturi de obiecte şi de materii organice sauanorganice, care ne reproduc forma exterioară a produsului din care provin.Dintre cele mai frecvente urme descoperite în câmpul infracţiunii enumerămurmătoarele:a) resturi de produse textileb) resturi de metalc) fragmente din lemnd) resturi de alimente şi cosmetice

e) capete de ţigărif) particule de sol şi sticlăg) particule pulverulenteh) pete de cerneluri şi vopsele.a - Prin produse textile, înţelegem acele produse în compoziţia cărora se află fibretextile, indiferent de forma în care se prezintă, fibre, ţesături, tricotaje sau confecţii.Aceste urme se caută prin observare directă cu ochiul liber sau folosind lupa cu mâner.b - Resturile de metalMecanismul de formare a acestor urme constă în detaşarea unor particule din masacorpurilor metalice, ca urmare a procesului de pilire, tăiere, rupere, lovire sau sfredelire.Ele mai pot fi create şi prin sudură, topire sau frecare.De regulă, aceste urme se caută pe sol, la baza obiectului metalic tăiat, rupt sau pilit.Ridicarea se face cu ajutorul magneţilor.Aceste particule pot fi găsite pe îmbrăcămintea sau încălţămintea infractorului.c - Fragmentele din lemnAceste urme pot fi sub forma rumeguşului, aşchii sau fragmente mai mari. De obiceiprimele amintite rămân pe hainele infractorului.d - Resturile de alimente şi cosmeticeProdusele alimentare şi cosmetice sunt considerate ca urme atunci când prezenţa lor lafaţa locului are legătură cu infracţiunea săvârşită. Aceste urme se formează prin scurgeri(pentru lichide şi prafuri), prin pulverizare, frecare pentru produsele grase (unt, ruj de buze,creme) şi resturi în ambalaje sau vase (saci, cutii, butoaie, oale, pahare, farfurii).e - Capete de ţigări52Acestea se găsesc la faţa locului, în scrumiere, pe sol sau pardoseli, sau în vasele dincare s-a mâncat.Capetele de ţigări sunt examinate biologic pentru a se stabili grupa sanguină afumătorului, după saliva îmbibată în tutun sau filtru.f - Particule de sol şi sticlăPrimele sunt acele fragmente aduse la locul unde s-a comis infracţiunea, deîncălţămintea, îmbrăcămintea sau alte obiecte purtate de făptuitor sau victimă, sau demijloacele de transport folosite în procesul comiterii infracţiunii. Ele vor fi descoperite pe

pardoseli, asfalt sau pe suprafeţele pe care s-a călcat.Secundele sunt fragmente (cioburi) provenite din spargere, lovire, prin tăiere, decupareori ca urmare a unor temperaturi înalte.Aceste urme rămân, de obicei, la baza ferestrelor, vitrinelor, pe hainele autorilorinfracţiunii. Căutarea lor se face cu ochiul liber.g - Particule pulverulenteMaterialele pulverulente (ciment, var, praf de cărămidă) sunt considerate urme cândprezenţa lor în câmpul infracţiunii este datorată comiterii infracţiunii.Acestea aderă de obicei pe îmbrăcămintea şi încălţămintea infractorului şi a victimei;Căutarea urmelor pulverulente se face atât cu ochiul liber, cât şi cu lupa şi lampa deradiaţii ultraviolete.h - Petele de cerneluri şi vopselePetele de cerneală se formează prin cădere accidentală sau voită pe diferite suporturi.Uneori, acestea se găsesc pe mâinile sau îmbrăcămintea autorului infracţiunii sau alevictimei.Mânjiturile apar atunci când se acţionează asupra unei urme de cerneală sau când seşterg pensulele sau peniţele folosite la scris sau desen.Petele de cerneală sunt căutate în câmpul infracţiunii cu ochiul liber, cu lupa sau culampa de radiaţii ultraviolete.Petele de vopsea apar sub forma unor fragmente de pelicule de diferite dimensiuni. Elepot avea unul sau mai multe straturi de vopsele de culori diverse sau grăsimi.Aceste urme se găsesc la locul faptei, de cele mai multe ori în cazul accidentelor decirculaţie sau în cazul furturilor prin spargere.3.5. Urmele de incendii şi exploziiUrmele de incendiu sunt acele modificări făcute în ambianţa locului unde s-a comis oinfracţiune, produse ca urmare a focului şi a celorlalte fenomene care însoţesc incendiul.Incendiile se produc din:a) cauze naturale (trăsnetul, razele solare şi autoaprinderea)b) cauze tehnice (supraîncălzirea conductorilor electrici sau scântei electrice, flăcărideschise, corpuri incandescente, reacţii chimice, substanţe incendiare).În toate cazurile de incendiu se va identifica focarul incendiului, el fiind urmaprincipală cu caracter specific.

Urmele create de explozii - sunt acele modificări care se produc ca urmare a gazelor,temperaturii şi presiunii puternice eliberate în timpul exploziei.În raport de natura exploziei (fizică, de substanţe explozive sau atmosferă explozivă), secreează urme de rupere, schije, arsuri, urme de fumizare, particule de substanţă explozivă şigaze, resturi de diferite ambalaje.3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene şi navalea) În cazul accidentelor de cale ferată - urmele sunt toate modificările create asupramaterialului rulant (locomotive, vagoane), de cale şi celorlalte instalaţii feroviare (macaze,traverse), precum şi asupra mărfurilor transportate.53______________________________________________________AdrianaTUDORACHEPrincipalele urme în cazul accidentelor feroviare sunt:- obstacolul pus pe calea ferată;- părţile materialului rulant care au intrat în contact cu obstacolul;- urmele create de roţile materialului rulant pe traversele căii ferate, prin deraiereavagoanelor;- şina ruptă;- şuruburi (trifoane) deşurubate;- bucăţi de cablu electric rupt sau tăiat.b) În cazul accidentelor aviatice în funcţie de cauza accidentului(de natură tehnică, explozii sau incendii la bordul avionului, saugreşeli de pilotare sau dirijare) la faţa locului se formează urme formă,poziţionale şi materie.Acestea sunt dezmembrări ale aeronavei, urme de ardere (specifice incendiilor), urmede explozii, urme de gloanţe în pereţii aeronavei.c) În cazul accidentelor navaleÎn cazul acestor accidente se produc urme din cauza eşuării sau abordajului, exploziilorşi incendiilor la bord sau în sala maşinilor, încărcării necorespunzătoare a navei.- în caz de eşuare sau abordaj se produc rupturi de chilă spre punte în sens vertical,rupturi longitudinale, ondulaţii mari în bordaje, fisuri;- în cazul exploziilor se formează craterul exploziei, urmele de presiune ale undei deşoc, schije, urme de fumizare;- în cazul încărcării necorespunzătoare a navei, urma principală este poziţia navei. Alteurme sunt cele care privesc distribuirea şi ancorarea încărcăturii.3.7. Metode şi mijloace tehnice de ridicare şi examinare în laborator a

principalelor categorii de urmeÎn practica criminalistică se cunosc mai multe procedee şi tehnici de ridicare a urmelor:a) ridicarea obiectului purtător de urmă;b) ridicarea urmelor materie sub formă de cruste, pete, depuneri etc.;c) ridicarea urmelor prin transfer (ex. urmele papilare relevate cu prafuri ridicatecu benzi adezive);d) ridicarea urmelor de adâncime prin mulaj;e) ridicarea imaginilor urmelor prin fotografiere, filmare sau desen.În laboratorul de criminalistică, urmele sunt identificate în condiţiile iluminăriireflectate sau sub unghiuri de lumină, cu ochiul liber sau cu ajutorul lupelor şimicroscoapelor.Urmele materie se studiază sub influenţa radiaţiilor ultraviolete. Acestea sunt analizatechimic, dar în ultimul timp se foloseşte analiza spectrelor de emisie şi absorbţie.Pentru urmele biologice, există metode specifice de examinare pentru fiecare în parte,cum sunt cele pentru sânge, spermă, salivă sau fire de păr.În principal, procesul de examinare parcurge următoarele etape:- examenul urmei- realizarea modelelor de comparat- examinarea urmei model de comparat- examinarea comparativă a caracteristicilor fiecăreia din acesteurme (în litigiu şi model de comparat)- formularea demonstraţiei- stabilirea concluziilor.543.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza traseologică şidactiloscopicăÎn cazul urmelor formă (şi dinamice) de încălţăminte, ale instrumentelor, expertizatraseologică poate rezolva următoarele probleme:- dacă urma a fost creată de obiectul ridicat de la suspecţi;- care este mecanismul de formare a urmei;- care este succesiunea de creare a urmelor.În cazul urmelor materie cu formă definită, cum sunt fragmentele de pelicule de vopsea,cioburi de sticlă, fragmente de metal, expertiza poate stabili dacă provin dintr-un întregdescoperit la suspect (ex. vopseaua autoturismului, farul acestuia etc.).În cazul expertizei dactiloscopice, principala problemă care se rezolvă este identitateapersoanei care a creat urmele papilare descoperite în câmpul infracţiunii.

Cu privire la expertiza dactiloscopică se impun câteva precizări, în legătură cuefectuarea identificării după desenele papilare.Expertul are de comparat impresiunea digitală incriminată | (ridicată cu folio adeziv şifotografiată), impresiunile persoanei bănuite, luate cu tuş sau de pe fişa din cartoteca deînregistrare, scoasă după formula dactiloscopică sau rezultată prin trierea automată.Prima condiţie este aducerea lor la acelaşi „numitor”, adică în ambele cazuri crestele săfie negre şi lanţurile albe. Dacă crestele au fost relevate cu prafuri deschise (albe, galbenfluorescent), clişeul foto iniţial va fi inversat prin diapozitivare şi după aceea copiat pe hârtie.Examenul comparativ se realizează pe fotografii mărite. Se comandă o mărire de patruori, dar faptic ea depinde de claritatea impresiunii de identificare.Cercetarea comportă următoarele etape:1. Stabilirea tipului şi subtipului desenului papilar incriminat şi, prin comparare,excluderea degetelor bănuitului prezentând desene diferite. Se reţin pentru examinarea încontinuare doar cele cu un desen asemănător (identificare generică).Se compară configuraţia desenului central (nucleul), numărul de creste intersectate de„linia lui Galton", forma şi plasarea deltei.3. În caz de corespondenţă se trece la stabilirea detaliilor (punctelor) comune. Uniirecomandă ca această operaţie să se facă în sensul deplasării acelor de ceasornic, dar practicacest lucru nu are nici o importanţă. Se porneşte de la un detaliu şi, din aproape în aproape, secaută celelalte detalii, numărându-se totodată liniile (crestele) care le despart.4. În final se apreciază dacă natura detaliilor comune, cantitatea şi poziţia lor reciprocă,este concludentă pentru a opina cu certitudine că impresiunile au fost lăsate de acelaşi deget alaceleiaşi peroane (identificare individuală).Demonstraţia vizuală din raportul de expertiză se realizează prin:a) indicarea asemănărilor prin săgeţi numerotate;b) stabilirea continuităţii liniare prin procedeul îmbinării fotografiilor pe o linie dedemarcaţie comună;c) realizarea unor diagrame ale punctelor coincidente, prin unirea acestora; se obţindouă figuri geometrice care se compară prin juxtapunere sau suprapunere.

55______________________________________________________AdrianaTUDORACHEFig. 11. Demonstrarea punctelor de asemănare prin săgeţi numerotate:a) urma papilară ridicată din câmpul infracţiunii;b) amprenta prelevată de la persoana suspectăFig. 12. Diagrama punctelor coincidente:a - a celor din urma ridicată din câmpul infracţionalb - a celor din amprenta persoanei suspecte56§ 4. BALISTICA JUDICIARĂ

„Balistique” este cuvântul francez care constituie originea cuvântului românescBALISTICĂ.Vasile Măcelaru, în lucrarea sa intitulată „Balistica Judiciară”, apărută în 1972,menţionează cele două sensuri ale noţiunii de balistică:a) primul sens desemnează acea „ramură a mecanicii teoretice care studiazălegile mişcării unui corp greu, aruncat sub un unghi faţă de orizont”;b) cel de-al doilea desemnează studierea mişcării proiectilelor îninteriorul armelor de foc (puşcă, revolver, tun) şi pe curba descrisă înexterior (cunoscută sub numele de curbă balistică).Balistica generală, afirmă acelaşi autor, „studiază construcţia şi funcţionarea armelorde foc, efectele produse de acestea, construcţia şi funcţionarea muniţiei, precum şi mişcareaproiectilului”, definiţie cu care suntem de acord.Suntem de acord şi cu definiţia dată pentru balistica judiciară ca fiind o ramurădistinctă a tehnicii criminalistice care studiază construcţia şi funcţionarea armelor de foc,fenomenele legate de tragere şi urmele determinate de acestea în scopul rezolvăriiproblemelor ridicate de ancheta penală.4.1. Noţiuni generale despre armele de foc şi muniţia acestoraa) Funcţionarea armelor de focDupă cum arată denumirea acestora, funcţionarea lor se bazează pe foc, adică pe putereagazelor degajate în urma arderii prafului de puşcă de a arunca proiectilul din ţeavă.Toate armele de foc au obligatoriu următoarele componente pentru a funcţiona:Fig. 13. Pistolul văzut în secţiune- ţeavă- închizător pentru fixarea muniţiei- mecanism de percuţie.57______________________________________________________Adriana

TUDORACHEFig. 14 a. Revolverul Colt Metropolitan MK 111Fără acestea, arma de foc nu poate funcţiona. În funcţie de fabricant şi de calibrulmuniţiei folosite, armele de foc au şi alte accesorii, cum sunt:- mecanismul de alimentare- dispozitive de ochire- patul sau crosa armei.Fig. 14 b. Schema părţilor componenteale revolverului COLT Metropolitan MK 111O armă de foc doar cu aceste componente rămâne un obiect inutilizabil. Pentru a puteafi folosită ea are nevoie de muniţie, înţelegând prin aceasta cartuşele.Cartuşul se compune din:- tub;58- proiectil;- încărcătură.Tuburile pot fi, în funcţie de construcţia armelor de foc, în formă tronconică saucilindrice, fiind confecţionate din fier, alamă sau carton. În interior, tubul are o încărcătură dinpraf de puşcă. În partea opusă proiectilului, tubul are un orificiu în care se montează capsa,unde fabricantul a pus o substanţă explozivă care va iniţia încărcătura.Fig. 15. Părţile componente ale cartuşelor de războipentru armele cu ţeava ghintuităFuncţionarea oricărei arme de foc poate fi explicată schematic astfel:- se introduce un cartuş în ţeava armei (se armează);- se acţionează mecanismul de percuţie, apăsându-se pe trăgaci;- percutorul este eliberat şi loveşte capsa cartuşului iniţiind pulberea din tub;- pulberea care arde degajă o cantitate mare de gaze supraîncălzite, formând o presiunede mii de atmosfere;- proiectilul (glonţul) este împins spre exteriorul ţevii, dându-i o mişcare de rotire înjurul axului său longitudinal;- la gura ţevii proiectilul este aruncat în exterior pe direcţia axului ţevii, fiind însoţit defum, resturi de pulbere nearsă şi o undă de şoc.b) Clasificarea armelor de focÎn practica şi în teoria criminalistică se cunosc mai multe criterii de clasificare. Noisuntem de acord cu acelea stabilite de Vasile Măcelaru în lucrarea amintită, clasificareafăcându-se:1. După destinaţie:

- arme militare (luptă): pistoale, puşti, mitraliere, carabine, pistoale automate;- arme de vânătoare;- arme sportive (de tir);- arme speciale:- de semnalizare- cu aer comprimat- pistoale cu gaze lacrimogene- arme deghizate- pistol stilou59______________________________________________________AdrianaTUDORACHE- pistol cuţit etc.Fig. 16. Părţile componente ale cartuşuluipentru armele de vânătoare2. După construcţia canalului ţevii:- cu ţeava lisă (netedă):- arme de vânătoare cu alice- pistoale rachetă- cu ţeava ghintuită (adică goluri şi plinuri dispuse în interiorul ţevii, longitudinal). Aşacum am arătat anterior, aceasta imprimă glonţului o mişcare de rotaţie în jurul axului săulongitudinal)- cu ţevi combinate (cu ghinturi şi lisă)3. După lungimea ţevii:- cu ţeavă lungă (50-80 cm)- puştile- puştile mitraliere- armele de vânătoare- cu ţeavă mijlocie (20-50 cm)- pistoalele-mitralieră- cu ţeavă scurtă (3-20 cm)- pistoale- revolvere4. După modul de funcţionare:- arme simple (se încarcă manual cu un singur cartuş);- arme cu repetiţie, care se încarcă imediat, după tragere, dar manual;- arme semiautomate (încărcarea se face pentru tragere „foc cu foc”, prin folosireaenergiei gazelor sau forţei de recul);- arme automate care funcţionează pe acelaşi principiu ca cele semiautomate, tragerilefăcându-se în serii.5. După calibru (acesta fiind mărimea în milimetri a diametrului interior al ţevii):- calibru mic, până la 6,35 mm- calibru mijlociu (6,35 mm - 9 mm)

- calibru mare (peste 9 mm)60La armele de vânătoare cu alice calibrul este dat de un număr abstract şi inversproporţional cu lărgimea interioară a ţevii (12, 16, 18,20).6. După muniţia folosită, armele se împart în:- arme cu glonţ- arme cu alice- arme mixte.4.2. Urmele de împuşcareAcestea sunt acele modificări ce apar pe diferite obiecte, inclusiv pe corpul omenesc, înurma folosirii armelor de foc, ca rezultat al fenomenelor care însoţesc împuşcătura.Urmele tragerii cu arma (de împuşcare) pot fi grupate în două categorii:A. Urme principaleB. Urme secundareA. Urmele principaleDin categoria acestora fac parte:- arma abandonată la locul faptei;- cartuşele;- gloanţele;- tuburile arse;- orificiile produse de gloanţe:- de intrare;- de ieşire;- urmele ricoşeurilor.Fig. 17. Schema producerii orificiilor de intrare şi ieşire:a) glonţ b) direcţia de mişcare61______________________________________________________AdrianaTUDORACHEPerforările (orificiile de intrare şi ieşire) - au aspectul unei pâlnii, în sensul cădimensiunile orificiului de intrare sunt mai mici decât cele ale orificiului de ieşire. În felulacesta se poate stabili direcţia din care s-a tras.- Gloanţele (proiectilele) poartă pe suprafaţa lor urmele dinamice formate prin frecarede ghinturile ţevii. Acestea se numesc striaţii. Cu ajutorul lor se poate identifica arma cu cares-a tras.Fig. 18. Schema producerii urmelor de frecare (striaţii)pe suprafaţa glonţului- Tuburile arse găsite la faţa locului poartă pe ele urmele pieselor armei cu care înprocesul încărcării, armării şi executării tragerii au venit în contact:- urmele percutorului (pe capsa tubului)- urmele ghearei extractoare

- urmele dintelui opritor- urmele închizătoruluiB. Urmele secundare ale împuşcăturii:Aşa cum am menţionat, ele sunt create de temperatura mare a gazelor rezultate dinarderea pulberii de puşcă, de presiunea acestora, precum şi de glonţul pe ţintă. Acestea sunt:- urmele de ardere (pârlire)- urmele gazelor (de rupere)- urmele de funingine;- particule de pulbere arsă şi nearsă;- inele de metalizare;- inele de ştergere (particule de unsoare).Primele patru categorii de urme se formează pe obiectul în care a pătruns glonţul, atuncicând distanţa până la ţeavă a fost sub 1 metru.Intensitatea lor este invers proporţională cu mărimea distanţei.Atunci când distanţa a fost nulă, adică ţeava armei a fost lipită de obiectul în care apătruns glonţul, în canalul format de acesta pătrund gazele (flacără, particule de pulbere arsăşi nearsă). Din cauza presiunii mari, marginile orificiului de intrare sunt crăpate, iar substanţaobiectului primitor este dislocată (ruptă).În cazul urmelor de afumare menţionăm acele urme care se depun pe mâna trăgătorului,în timpul tragerii.Inelul de metalizare se formează pe obiectul dur care a fost penetrat de glonţ: lemn,mase plastice, os etc.62Inelul de ştergere se formează dacă distanţa de tragere este mai mare de 1 m pesuprafaţa obiectului penetrat de glonţ înaintea orificiului de intrare (pe îmbrăcăminte, pieleaumană etc.). El este format de substanţele angrenate de glonţ din ţeava armei.Fig. 19. Jetul de gaze şi fum format la gura ţevii unei arme de foc4.3. Particularităţile cercetării la faţa locului în cazul folosirii armelor de focUrmele armelor de foc sunt descoperite în general pe:a) corpul şi îmbrăcămintea persoanei care a tras cu arma;b) corpul şi îmbrăcămintea persoanei asupra căreia s-a tras cu arma:- pe armă şi în interiorul ţevii;- pe tub şi pe glonţ.În afara acestor urme, de obicei, la locul unde s-a comis o infracţiune la care s-a folositarma de foc, se descoperă şi alte genuri de urme, cum sunt:- urme plantare sau de încălţăminte;

- urme digitale rămase pe arma cu care s-a tras;- urme biologice (sânge, păr, substanţă cerebrală, fragment deFig. 20. Schema producerii urmelor de pe tuburi trase:1 - închizător cu gheară extractoare2 - tubul cartuşului63______________________________________________________AdrianaTUDORACHE3 - camera cartuşului4.4. Expertiza balistico-judiciarăPrin activitatea de examinare a armelor de foc şi a urmelor principale şi secundare alefolosirii lor, expertul criminalist urmăreşte să stabilească:- starea de funcţionare a armei şi muniţiei;- unghiul, direcţia şi distanţa de la care s-a tras;- identificarea armelor de foc;- determinarea locului unde s-au aflat trăgătorul şi persoana încare s-a tras;- timpul scurs de la ultima tragere.În procesul efectuării expertizei, expertul parcurge mai multe etape obligatorii, înordinea următoare:a) examinarea tehnică a armei şi muniţiei;b) executarea tragerilor experimentale;c) examinarea urmelor de tragere şi stabilirea caracteristicilor acestora;d) examinarea urmelor model de comparat;e) examinarea comparativă a celor două genuri de urme (în litigiu şi model decomparat);fixarea rezultatelor examinărilor macro- şi microscopice (de obicei prin fotografiere).64§ 5. EXAMENUL TEHNIC AL DOCUMENTELOR

5.1. Noţiuni generalePrin documente înţelegem acte scrise sau, mai scurt, „înscrisuri”, noţiune care de altfeleste utilizată în Codul Penal.Potrivit accepţiunii lui DUMITRU SANDU37, actul scris (implicit document) reprezintăo scriere, fixată pe un anumit suport (de obicei hârtie).În procesul penal de foarte multe ori se folosesc probe scrise (înscrisuri), dar în unelecazuri autenticitatea acestora este contestată, în totalitate sau parţial, tehnicii criminalisticerevenindu-i sarcina de a stabili dacă înscrisurile sunt sau nu contrafăcute (false) sau de aidentifica persoana care a executat scrisul contestat.5.2. Examinarea criminalistică a actelor scrise şi problemele care se pot rezolva

Cercetarea actelor scrise e făcută, de obicei, de experţii criminalişti, ea realizându-se îndouă etape:a) Examinarea generalăÎn cadrul acesteia se examinează în ansamblu actul stabilindu-se:- conţinutul său;- plasamentul antetului, al semnăturilor etc.;- forma ştampilelor;- existenţa eventualelor notări, sublinieri, a fotografiilor, a timbrelor.În această etapă, la simpla privire, fără aparate optice se pot descoperi:- eventualele urme de ştergere;- discontinuitatea imprimării ştampilei aplicate pe fotografie;- deformări ale textului.b) Examinarea specială:Pentru aceasta sunt necesare aparate optice de mărit ca lupa cu mâner, lupa binoculară,stereo stene microscopul, lampa cu radiaţii ultraviolete, spoturi (reflectare cu fascicul delumină îngustă).În această etapă se stabilesc modificările de text prin adăugare, ştergere (radiere),corodare (spălare chimică), acoperirea unor porţiuni de text sau a unor litere şi cifre.Trebuie menţionat că nu sunt reguli general obligatorii în examinarea tuturorînscrisurilor, fiecare caz în parte având individualitatea lui, dată atât de individualitateaactului, cât şi de cea a persoanei care a făcut falsul sau a scris actul examinat.5.3. Stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilorÎn privinţa autenticităţii înscrisurilor putem afirma că cele mai des întâlnite situaţii suntlegate de documentele oficiale: buletine de identitate, paşapoarte, acte de stare civilă,testamente diplome de studio etc.Pentru a stabili autenticitatea, se verifică dacă nu sunt alterate data eliberării, numeletitularului, fotografia acestuia, impresiunile ştampilelor, semnăturile obligatorii etc.- Existenţa alterărilor, urme de ştergere, de adăugiri etc., adică a falsului, infirmăautenticitatea înscrisului.Vechimea înscrisului, înţelegând prin aceasta stabilirea zilei şi anului în care a fostrealizat, nu se poate stabili cu exactitate până în prezent.În schimb, se poate stabili perioada în care s-a redactat şi scris.Pentru aceasta se va ţine seama de:a) conţinutul textului, avându-se în vedere regulile de ortografie, denumirea unor

localităţi, unor persoane care nu concordă cu data menţionată pe înscris.37 Dumitru Sandu, Falsul în acte, 1977, pag. 9.65______________________________________________________AdrianaTUDORACHEHârtia şi cerneala folosite. Se ţine seama de data înscrisă în document şi se va comparacu data la care sortul de hârtie s-a fabricat. De asemenea, se ţine seama de faptul că hârtia întimp se decolorează, îngălbeneşte, iar fragilitatea ei scade etc.5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri:Înscrisurile se falsifică de obicei prin următoarele procedee:a) înlăturarea textelorAceasta, aşa cum am mai menţionat, se realizează prin ştergere mecanică (radiere saurăzuire) sau chimică (corodare).La examinarea cu ochiul liber şi apoi cu aparate optice (lupă, microscop), locul undetextul a fost radiat prezintă caracteristici specifice: dispariţia luciului hârtiei, scămoşareafibrelor acesteia, subţierea hârtiei etc.În cazul spălării chimice (corodare), la examinarea înscrisului sub radiaţiile ultravioletefluorescenţa zonei spălate este diferită de restul textului, fiind uşor sesizabilă.O altă metodă de detectare a zonei în care scrisul a fost alterat chimic o reprezintăpresarea planfilmului peste această porţiune din înscris la întuneric, timp de câteva zile, dupăcare filmul se va developa. Zona corodată va apărea pe negativ bine evidenţiată. Chimicalelefolosite la spălarea textului, aflate în masa hârtiei, vor impresiona stratul fotosensibil alfilmului.Stabilirea textului înlăturat se realizează prin metode speciale, proprii fiecărei metode deînlăturare, mecanică sau chimică.b) Falsul prin adăugare de textAcest gen de fals constă în scrierea unor noi litere sau cifre sau modificarea celorexistente în document.Sunt dese cazurile când falsificatorii adaugă chiar rânduri întregi în zonele libere aletextului original.Camil Suciu, în lucrarea sa „Criminalistica”, ediţia 1972, menţionează câteva elementespecifice falsului prin adăugiri de text: „îngrămădirile de litere şi prescurtări neobişnuite de

cuvinte din lipsă de spaţiu, desfăşurarea exagerat de largă a scrisului, pentru acoperireaspaţiilor libere, evitarea unor trăsături anterioare, diferenţa de oxidare a trăsăturilor decerneală etc.”.5.5. Examinarea textelor dactilografiateExistenţa înscrisurilor dactilografiate este deseori prezentă ca probă în activitatea deurmărire penală.De foarte multe ori, în cazul unor anonime, al unor falsuri, în caz de suicid sau chiar deomor s-au ridicat documente dactilografiate.Principala problemă care se pune este: identificarea maşinii de dactilografiat.Această identificare, conform regulilor identificării criminalistice, se realizează în douăetape: Prima etapă este cea a identificării modelului şi tipului de maşină de scris. Existenţacartotecilor criminalistice cu modele de scris permite o astfel de identificare.În a doua etapă, după parcurgerea obligatorie a primei, se trece la identificarea propriuzisăa maşinii cu care s-a dactilografiat documentul.În cazul identificării maşinii de scris se examinează textul dactilografiat, stabilindu-sepentru început caracteristicile generale:- mărimea pasului mecanismului principal, adică distanţa la care se deplasează carul cuhârtia după dactilografierea fiecărui semn în parte;- mărimea intervalelor, adică distanţa pe verticală dintre rânduri;- tipul de claviatură, adică totalitatea semnelor claviaturii;- tipul caracterelor literelor.66Identificarea unei maşini de scris, după stabilirea caracteristicilor generale, se face pebaza caracteristicilor individuale, cum sunt:Fig. 21. Cele mai frecvente elemente de uzură a caracterelor maşinilor de dactilografiat (dupăJean Gaye, Manuel depolice scientifique)- devierea axului literelor faţă de verticală (ca urmare a strâmbării pârghiilor pe caresunt fixate literele);- suprapunerea impresiunii literei peste alte litere (ca urmare a lipirii greşite pe suportuldestinat literelor);- deformarea diferitelor semne (aplatizare sau ştirbire). Identificarea se face prinexaminarea comparativă a textului în litigiu cu texte model de comparat, obţinute

experimental cu maşina presupusă a fi dactilografiat textul incriminat.5.6. Identificarea persoanei după scrisul de mână:Acest gen de identificare se face pe baza examinării urmei (cu totul aparte) lăsată deom, care poartă numele de scris38.Camil Suciu, în lucrarea amintită, defineşte scrisul astfel: ,,un sistem organizat demişcări tehnico-grafice (ale mâinii n.n.) formate printr-un îndelungat proces de învăţare,fixat sub forma unor deprinderi individuale cu o anumită stabilitate”.Identificarea persoanei care a scris textul incriminat se poate face datorită faptului căscrisul are două proprietăţi fundamentale: individualitatea şi stabilitatea relativă.Pentru aceasta, aşa cum am menţionat anterior, se realizează examene comparative întrescrisul litigios şi scrisurile experimentale obţinute de la persoana bănuită a fi autorulînscrisului.38 Lucian Ionescu, în Expertiza criminalistică a scrisului; Ed. 1973, arată că „scrisul este exprimareasunetelor şi cuvintelor dintr-o limbă prin semne grafice”, pag. 15.67______________________________________________________AdrianaTUDORACHERamura criminalisticii care are ca obiect de studiu identificarea persoanei după scris senumeşte „grafoscopie judiciară”.5.6.1. Formarea şi evoluţia scrisului de mânăScrisul, deşi se materializează prin mişcările date instrumentului scriptural, este totuşi odeprindere intelectuală, la baza căreia stau legăturile nervoase produse în cortex39.„Formarea deprinderii de a scrie începe din copilărie, un rol important jucându-lmetoda de predare a scrisului, precum şi modul caligrafic oferit elevului spre învăţare”40.„După numeroase exerciţii în clasă şi acasă, sub forma temelor, deprinderea mâinii dea executa mişcările înscriptării este formată”41.În timp, persoana are formate deprinderi de a scrie pe baza stereotipiilor dinamice,mişcările inscriptării devenind reflexe şi scăpând controlului mental.Aceste deprinderi sunt specifice fiecărei persoane, dându-i acea caracteristică denumităindividualitate. Fiecare persoană va executa semnele grafice într-o manieră proprie, diferită demodelul caligrafic care i-a servit la învăţarea din copilărie.În afara acestei caracteristici a scrisului, foarte importantă pentru procesul de

identificare, o a doua caracteristică este cea a stabilităţii relative.Această caracteristică poate fi influenţată, dar nu până la dispariţie, de următorii factori:- Evoluţia scrisului. Aceasta se datorează - la persoanele carescriu mult - tendinţei de a simplifica mişcările înscriptării pentru aobţine un scris rapid cu un efort minim.- Starea de sănătate a scriptoruluiBolile cronice sau acute pot modifica într-un fel scrisul, dar nu în măsură să afectezeindividualitatea acestuia în totalitate.În schimb, în cazul bolilor psihice, scrisul este afectat profund, ducând la pierdereaindividualităţii.- Starea de ebrietate. Mişcările înscriptării sunt mai puţin influenţate de cantitatea dealcool ingerată.- Cauzele de moment ţin de natura instrumentului scriptural sau a suportului folosit,precum şi de unele poziţii incomode ale scriptorului.5.6.2. Caracteristicile generale şi speciale ale scrisuluiPentru a stabili dacă un scris este executat de o anumită persoană este necesar ca scrisulmenţionat să fie analizat în paralel cu scrisul model de comparat al acestuia.39 Lucian Ionescu, în Expertiza criminalistică a scrisului; Ed. 1973, arată că „scrisul este exprimareasunetelor şi cuvintelor dintr-o limbă prin semne grafice", pag. 15. 3 Lucian Ionescu - op. cit., pag. 36.40 Ibidem – pag 41 şi următoarele.41 Ibidem - pag 41 şi următoarele68Fig. 22. Demonstrarea prin metoda confruntării a unor caracteristici individuale ale scrisului:a - scris incriminat; b - scriere de probă.Examenul comparativ are ca obiect caracteristicile fiecărui gen de scris (litigiu şi modelde comparat). Aceste caracteristici se împart în caracteristici generale şi particulare (sauspeciale).a) Caracteristicile generale ale scrisului - sunt acelea care dau o reprezentare asuprasistemului de executare grafică a tuturor literelor. Acestea, fără luarea în consideraţie acaracteristicilor individuale, nu pot duce la identificarea scriptorului.Dintre caracteristicile generale remarcăm:- gradul de evoluţie;- forma scrisului;- dimensiunea scrisului;- continuitatea;- direcţia;

- presiunea;- înclinarea literelor;- forma liniei de bază.b) Caracteristicile individuale (speciale) ale scrisului:- punctul de atac şi linia incipientă a unei litere;- trăsătura terminală a unei litere;- modul de executare a literelor în formă de oval;- construirea fiecărei litere în parte, comparativ cu modelulcaligrafic.69______________________________________________________AdrianaTUDORACHE5.6.3. Obţinerea modelelor de scris pentru comparaţiiPentru efectuarea expertizei criminalistice a scrisului (sau grafoscopice) sunt necesaremodele de scris ale persoanei bănuite a fi executat înscrisul incriminat.Practica expertizei scrisului a stabilit câteva reguli pentru obţinerea modelelor de scrispentru comparaţii.Modelele de scris liber se deosebesc de cele executate experimental.Modelele de scris experimentale sunt acele scrisuri realizate în prezenţa anchetatoruluispecial pentru efectuarea expertizei.Acele modele trebuie să se obţină prin trei metode. Prima va fi o scriere liberă, de obiceio declaraţie, urmată de o transcriere şi în final de o dictare.Toate probele de scris trebuie să fie certificate de anchetator pentru a stabiliautenticitatea lor.70§ 6. IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SEMNALMENTE (PORTRETUL VORBIT)6.1. Noţiuni generalePrin semnalmente42 înţelegem „totalitatea trăsăturilor exterioare (ale feţei, capului,trunchiului etc.) statice şi dinamice ale unei persoane, care o deosebesc de celelalte persoaneşi care asigură posibilitatea identificării ei prin descrierea acestora (semnalmente)”.Portretul vorbit este cea mai veche metodă de identificare a persoanei, înainteaidentificării dactiloscopice, derivând din metoda descrierii antropometrice folosită pentruprima dată de Alphonse Bertillon.Fundamentul identificării după semnalmente rezultă din aceea că fiecare persoanăprezintă trăsături care o deosebesc de alte persoane, demonstrând încă o dată, dacă mai eranevoie, că în univers fiecare dintre noi suntem unici şi din această privinţă.

Această metodă constă în descrierea semnalmentelor, adică a caracteristicilor întreguluicorp omenesc, insistându-se pe particularităţile feţei şi ale urechii.Metoda se aplică: a) în urmărirea infractorilor care se sustrag fie urmăririi penale, fieexecutării pedepselor; b) la identificarea răufăcătorilor cu ajutorul martorilor oculari; c) laidentificarea cadavrelor cu identitate necunoscută.La descrierea semnalmentelor se ţine seama de volumul, forma, culoarea, poziţia şidimensiunea acestora.În privinţa dimensiunii, raportarea nu se va face la un etalon exterior (ex. metric), ci lacelelalte semnalmente ale feţei.Semnalmentele se împart în două categorii:a) statice (sau anatomice)Acestea sunt cele care nu se modifică indiferent de activitatea desfăşurată de individ,rămânând în permanenţă la aceeaşi formă şi relativ aceeaşi dimensiune;b) dinamiceAcestea sunt caracteristicile care apar atunci când persoana face diferite acţiuni (mers,vorbit, citit etc.).6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor)I. STATICEAceasta se face privind persoana din faţă şi din profil. Ele sunt:a) Talia (constituţia fizică generală)De obicei talia se exprimă în centimetri, iar în imposibilitatea stabilirii ei în acesteunităţi de măsură, se recurge la repartizarea tripartită a persoanelor: scundă, mijlocie, înaltă.În privinţa corpolenţei lor, persoanele pot fi încadrate în următoarele categorii: slabă(picnic), mijlocie şi grasă.b) Forma generală a feţeiAceasta se raportează la una din formele geometrice: ovală, rotundă, pătrată etc.c) Fruntea din profil poate fi: înclinată în spate, dreaptă, sau bombată, iar înprivinţa înălţimii aceasta poate fi: înaltă, mijlocie, scundă.d) Sprâncenele se descriu după lungime, lăţime, desime, direcţie şi contur.e) Ochii. Pentru aceştia se menţionează culoarea, poziţia în orbită şi orientarea orbitei.f) Nasul. La descrierea acestei părţi a fetei se are în vedere poziţia bazei (dreaptă,oblică în jos sau oblică în sus), conturul acestuia (drept, concav sau convex, ,,coroiat”).

g) Gura. După mărime, poate fi mare, mică sau mijlocie. Privite din profil,colţurile (comisura) gurii sunt drepte, coborâte sau ridicate.h) Bărbia. La descrierea acesteia se acordă atenţie înălţimii, lăţimii şi proeminenţei.42 Colectiv de autori: Dicţionarul de criminalistică, ed. 1984, Bucureşti, pag. 175.71______________________________________________________AdrianaTUDORACHEFig. 23. Diferite forme ale feţei umane.Bărbia poate fi înaltă, joasă (mică) sau mijlocie.În privinţa proeminenţei, bărbia este dreaptă, retrasă (înapoi) sau proeminentă.i) Urechea. Este elementul cel mai stabil şi deosebit de important în identificareapersoanei prin metoda portretului vorbit.Aici interesează urechea exterioară (pavilionul), şi anume forma ei şi modul de lipire alobului de cap.Se au în atenţie toate elementele componente ale pavilionului urechii. Acestea sunt:- lobul;- helixul;- antihelixul;- tragosul;- antitragosulFig. 24. Pavilionul urechii cu părţile componente.j) Dinţii. Aici interesează mărimea, dispunerea şi culoarea acestora.72k) Părul de pe cap. Descrierea acestuia se face având în vedere culoarea, natura,direcţia, inserţia şi lipsa părului (calviţia).O altă categorie de semnalmente statice sunt cele cunoscute sub denumirea de specialstatice, pe care omul le are din naştere sau care au fost provocate în timpul vieţii.Acestea sunt: negii, aluniţele, petele, cicatricele, ridurile şi tatuajele.II. DINAMICEAcestea completează descrierea făcută cu semnalmentele statice şi special statice.Ele sunt remarcate cu prilejul unor activităţi desfăşurate de persoană. În principal elesunt:a) Ţinuta corpului (rigidă, sportivă-atletică, cochetă, agresivă-bătăioasă);Alura, care poate fi legănată, sportivă, feminină, bărbătească etc.;c) Vocea. Aici interesează claritatea, timbrul şi intensitatea ei;d) Ticurile.6.3. Mijloace tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmente

După cum am menţionat; metoda ,,portretului vorbit" se foloseşte pentru:- identificarea infractorilor după semnalmentele descrise de martorii oculari;- identificarea infractorilor care se ascund;- identificarea persoanelor necunoscute;- identificarea cadavrelor.Cu ajutorul descrierii verbale a trăsăturilor statice şi chiar special statice, persoane cutalent în a schiţa (a desena) figurile oamenilor pot reda portretul infractorului. În practicaorganelor judiciare sunt numeroase cazuri de reuşită în identificarea infractorilor.O altă metodă este cunoscută sub numele de foto robot. Ea constă în realizarea maiînainte a unor folii transparente cu părţi ale feţei umane (frunte, gură, ochi, nas, bărbie, păr) înmai multe forme şi dimensiuni, care, suprapuse, duc la compararea feţei persoanei dupărelatările martorilor.Astăzi acestea sunt realizate cu ajutorul calculatoarelor electronice, care au programe(softuri) special create pentru reconstituirea feţelor persoanelor.6.4. Operaţiuni pregătitoare în vederea identificării cadavrelorÎn ipoteza că nu s-a scurs un timp îndelungat de la moarte, sau cadavrele, a fi mutilate,au fost păstrate în camere frigorifice, recunoaşterea este relativ asemănătoare cu cea apersoanelor în viaţă.Cu toate acestea se impun câteva precizări:- cadavrele murdare, mânjite de sânge trebuie să fie spălate, părul va fi pieptănat,impunându-se de cele mai multe ori şi spălarea feţelor acestora;- cadavrele dezbrăcate vor fi îmbrăcate cel puţin în partea superioară şi acoperite cupânză în partea inferioară.6.5. Metoda de identificare a cadavrelorÎn afara portretului vorbit şi a fotografierii de identificare, cadavrele (cele care suntîntregi, nealterate) se identifică şi prin metoda dactiloscopică. Se compară impresiuniledigitale ale cadavrului cu eventualele urme sau impresiuni digitale de control luate în timpulvieţii.În schimb, în cazul cadavrelor cu stare avansată de descompunere sau cu distrugere afeţei se mai folosesc:a) comparaţiile arcadelor dentare cu eventualele formule dentare sau radiografii

73______________________________________________________AdrianaTUDORACHEdentare aflate în evidenţa centrelor stomatologice.b) reconstituirea fizionomiei după craniu.Această metodă pusă la punct de savantul antropolog rus Gherasimov este folosită cusucces de antropologul român Cantemir Rişcuţia.Folosindu-se de formule matematice proprii, de anumite coordonate stabilite în urmaunor studii îndelungate, atunci când li se pune la dispoziţie craniul sau diferite părţi aleacestuia, experţii reuşesc să refacă fizionomia persoanei43.43 Modul de lucru în cadrul acestui gen de expertiză a fost sugestiv redat în filmul american ,,Gorki Park".74§ 7. ÎNREGISTRAREA PENALĂ. CARTOTECI ŞI COLECŢII TEHNICO-CRMINALISTICE

7.1. Noţiuni generaleCunoaşterea persoanelor care au comis infracţiuni s-a impus chiar din antichitate.Metodele folosite atunci, ca şi în evul mediu, erau empirice, răufăcătorii fiind însemnaţi(marcaţi) în mod barbar, cu fierul roşu, realizându-se pe pielea acestora diferite figuri sausemne care reprezentau categoria de infractori din care făceau parte.Pentru prima dată în Franţa, în 1885, Alphonse Bertillon realizează o metodă (relativfundamentată ştiinţific) de înregistrare a infractorilor după dimensiunile corpului acestora,cunoscută sub numele de „metoda antropometrică”.Aceasta a constituit pentru timpul de atunci un progres, suplinind metoda pusă la puncttot în Franţa de Vidoqa în anii 1810-1833, privind înregistrarea infractorilor dupăsemnalmente şi „modus operandi” (metoda folosită în comiterea infracţiunii).În zilele de azi, sintetizând experienţa poliţienească în domeniu, criminalistica aelaborat reguli de ţinere a următoarelor evidenţe penale:a) a infractorilor- în ordine alfabetică, cunoscută şi sub numele de cazier judiciar;- după „modus operadi”;- după impresiunile decadactilare.b) a persoanelor dispărute;c) a persoanelor cu identitate necunoscută;d) a cadavrelor cu identitate necunoscută;e) a lucrurilor furate;f) a urmelor depistate la faţa locului pentru cazurile cu autori necunoscuţi;g) a obiectelor abandonate de infractori la faţa locului.

7.2. Evidenţa nominală a infractorilorAceastă evidenţă se ţine alfabetic la locul de naştere al infractorilor. Apreciem căaceastă evidenţă (numită cazierul judiciar) este cea mai importantă înregistrare. Ea are ca scopsă pună la dispoziţia organelor de anchetă, de judecată, precum şi altor instituţii date cuprivire la persoanele condamnate sau care sunt în curs de cercetare, pentru a se doza pedeapsasau pentru încadrarea penală corectă a faptelor comise.Ea se realizează cu ajutorul unor fişe pe care se înscriu datele de stare civilă şi numărulsentinţelor penale de condamnare.În prezent această evidenţă, în România, este în curs de implementare pe calculator.7.3. Evidenţa dactiloscopică decadactilară şi monodactilară a infractorilora) Evidenţa decadactilarăAceasta este realizată pe fişe dactiloscopice (care conţin impresiunile digitale ale celorzece degete de la mâinile infractorilor).Ordonarea fişelor se face pe baza formulelor decadactilare. Formula este o fracţie careare scris la numărător simbolurile desenelor papilare de la mâna dreaptă, iar la numitor pe celede la mâna stângă.De exemplu:S 1333D1222Literele reprezintă iniţiala de la cuvântul care defineşte forma desenului papilar de ladegetele arătător (A(adeltic), D(dextrodeltic), S(Sinistrodeltic), B(Bideltic). Cifrele indică, înordine, degetele: mare, mijlociu, inelar şi mic.75______________________________________________________AdrianaTUDORACHEÎn România s-a adoptat regula ca desenele papilare să fie notate cu cifre, astfel:1 - adelticele; 2 - dextrodelticele; 3 - sinistrodelticele şi 4 - bidelticele. Cu ,,X” senotează degetele lipsă.În exemplul nostru fracţia care reprezintă forma desenelor papilare trebuie citită astfel:- la mâna dreaptă (la numărător) arătătorul este sinistrodeltic (S), degetul mare esteadeltic (1), mijlociul, inelarul şi degetul mic sunt sinistrodeltice;- la mâna stângă (la numitor) arătătorul este destrodeltic (D), degetul mare este adeltic

(1), iar mijlociul, inelarul şi degetul mic sunt cu desene papilare dextrodeltice.b) Evidenţa monodactilarăAceastă evidenţă se realizează prin gruparea fişelor ce se întocmesc separat pentrufiecare din degetele infractorului.Gruparea se realizează pe baza unei formule care este şi ea sub formă de fracţie, avândla numărător un grup de litere care reprezintă tipul, subtipul şi varietatea desenului papilar alfiecărui deget, iar la numitor un număr care reprezintă numărul de creste papilare careinteresează linia lui Galton. De exemplu: Sl/7. Fracţia reprezintă un desen papilarsinistrodeltic cu centrul în formă de laţ simplu, iar linia lui Galton este intersectată de 7 crestepapilare.În detaliu, modul de realizare a acestor evidenţe şi lucrul cu ele pentru identificareaautorilor sunt redate de Constatin R. Ion şi Gheorghe Păşescu în lucrarea lor „Secreteleamprentelor papilare” (Editura Naţional, Bucureşti, 1996).7.4. Evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută şi a persoanelor dispărutePrima categorie de evidenţe se realizează pentru că în practica organelor judiciare seînregistrează numeroase cazuri când multe cadavre descoperite nu au documente de identitateasupra lor sau sunt ale unor persoane care în timpul vieţii au avut identitate necunoscută.Această evidenţă se realizează pe bază de fişe care cuprind fotografia cadavrului,impresiunile digitale, date cu privire la locul şi ziua în care a fost descoperit, cauza morţii,leziunile, semnalmentele special statice, obiectele de îmbrăcăminte şi alte obiecte descoperiteasupra cadavrului. Evidenţa se ţine la organul de poliţie pe raza căruia au fost descoperitecadavrele.Şi pentru persoanele dispărute se organizează o evidenţă la nivelul poliţiei în a căreirază de competenţă au locuit dispăruţii. Evidenţa se ţine tot pe bază de fişe, similare celor dela evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută.Aşa cum menţionam şi la evidenta nominală a infractorilor (cazierul judiciar) în prezentîn România se pune la punct un program naţional de implementare pe calculator a acestorevidenţe.

76§ 8. CAPCANE CRIMINALISTICE

8.1. Noţiuni generalePrin capcană, autorii Micului dicţionar enciclopedic (Editura Enciclopedică, Română,1972) înţeleg „dispozitiv de prindere a unor animale”, indicând şi un al doilea sens: ,,mijlocviclean pentru a prinde sau a demasca pe cineva”.Această ultimă accepţiune este valabilă pentru a defini activitatea „inteligentă” (şi nuvicleană) a organelor judiciare pentru demascarea (identificarea şi dovedirea) infractorilorcare comit anumite genuri de infracţiuni, de obicei săvârşite în mod repetat din acelaşi loc.Autorii Dicţionarului de criminalistică definesc capcana criminalistică prin: „procedeulştiinţific care constă în utilizarea unor substanţe sau soluţii chimice, într-un loc precisdeterminat, în scop preventiv şi pentru identificarea persoanei care a venit în contact cu loculmarcat”.Nu suntem de acord cu această definiţie care, de fapt, reprezintă doar capcana chimică şinu capcanele criminalistice în totalitatea lor.Apreciem că autorii Micului dicţionar enciclopedic sunt mai aproape de noţiunea reală acapcanei criminalistice, care după părerea noastră poate fi definită astfel: activitateainteligentă a organelor judiciare prin folosirea de substanţe chimice şi instalaţii mecanice,electronice sau electromagnetice, pentru identificarea şi dovedirea vinovăţiei infractorilor.Asemenea procedee de identificare a răufăcătorilor s-au folosit în toată istoriaumanităţii, avându-se în vedere caracterul lor practic.Poate prima „capcană” cunoscută o reprezintă gâştele de pe Capitoliu, care au salvatRoma în anul 390 î. Chr. Acestea, prin ţipetele lor, au pus în gardă pe romani asupra ataculuipe care galii îl declanşaseră în timpul nopţii.În practica judiciară, mai des după 1989, acest mod de identificare a infractorilor nu esteacceptat de magistraţi ca unică probă şi irefutabilă, ci chiar este considerat o provocare ainfracţiunii.Acceptăm punctul de vedere al magistraţilor, dar nu putem să renegăm acest procedeude identificare a infractorilor, mai ales a celor care fac parte din categoria „gulerelor albe”.

Suntem de acord că valoarea probantă a indicatorilor tehnici stabiliţi prin capcane seestimează numai în raport cu celelalte probe de care dispun organele de anchetă.8.2. Tipuri de capcane criminalistice. Cerinţe generale de organizareÎn funcţie de mijloacele folosite în realizarea acestor procedee, ele se împart în douătipuri:a) Capcane chimiceSunt acele procedee în care se folosesc substanţe sau soluţii colorate, vizibile sauinvizibile, substanţe care marchează obiectele urmărite (sustrase de infractori) sau locurileobligatorii de trecere, şi care vor fi detectate pe corpul sau îmbrăcămintea autorilor, după ce sacomis infracţiunea.Pentru reuşita acestui procedeu, cazurile în care se vor folosi trebuie să răspundăurmătoarelor condiţii:- să se comită infracţiuni repetate în acelaşi loc (ex: furtul de bani, în mod repetat, dintrocasă de bani);- cercul de suspecţi să fie bine delimitat (ex. salariaţii unei societăţi comerciale);- să se folosească substanţe chimice netoxice, care nu se găsesc în comerţ şi nu sunt laîndemâna populaţiei;- activitatea de marcare a bunurilor ce se sustrag trebuie să se facă în secret;- la obiectele marcate chimic nu trebuie să aibă ,,acces” decât infractorii.77______________________________________________________AdrianaTUDORACHEb) Capcanele fiziceAceastă a doua mare categorie de capcane (numite uneori şi sisteme de alarmare) suntacele procedee care semnalează prezenţa infractorilor, fie în locul unde se consumă actulinfracţional, fie prin semnalizarea locului unde se ascunde bunul furat.În realizarea acestor capcane se folosesc în unele cazuri surse de radiaţii atomice(izotopi radioactivi), de ultrasunete, radiaţii infraroşii.De cele mai multe ori aceste surse sunt incluse în circuite electronice care pun înfuncţiune, la sesizarea infractorului în câmpul infracţiunii, camera de filmat video, sisteme de

alarmare sonore şi luminoase, închiderea unor uşi, blocarea unor căi de acces etc.O clasificare a acestor capcane ar putea fi următoarea:- capcane electronice;- capcane foto-video;- capcane cu ultrasunete;- capcane radioactive.Pentru reuşita capcanelor fizice trebuie să fie respectate următoarele cerinţe:- secretul amplasării lor;- funcţionarea continuă în perioadele critice;- asigurarea nepenetrării locului păzit de către persoane inocente8.3. Aplicarea şi constatarea capcanelor criminalisticeÎn cazul capcanelor criminalistice chimice, aplicarea se face în baza unui proces-verbalunde se consemnează modalitatea în care s-a aplicat capcana, locul, data şi motivaţia aplicăriiei.La aplicarea capcanei vor participa şi doi martori asistenţi.La realizarea capcanei, după ce a fost depistat infractorul se întocmeşte un nou procesverbal,de această dată de constatare a prezenţei substanţelor chimice folosite la marcareaobiectelor.Şi în acest caz vor participa doi martori asistenţi. La procesul-verbal se vor ataşa planşefotografice cu imagini foto reprezentând urmele substanţei folosite pentru marcare,descoperite pe corpul sau îmbrăcămintea autorului.În procesul-verbal se va menţiona şi declaraţia făptuitorului.În privinţa capcanelor fizice, depistarea făptuitorului la faţa locului va fi consemnatăîntr-un proces-verbal de constatare a infracţiunii în flagrant, respectându-se dispoziţiilecodului de procedură penală.8.4. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în cercetarea penalăDacă în dovedirea faptei penale nu există decât capcana criminalistică, mai bine zisprocesul-verbal de constatare, dovedirea vinovăţiei nu este completă.Aşa cum am mai menţionat, ea va trebui să fie completată cu alte probe.În toate cazurile de depistare a infractorului trebuie să se execute o cercetare la faţalocului pentru descoperirea şi ridicarea urmelor create de infractor. De cele mai multe ori lalocul faptei se descoperă urme papilare, urme biologice sau de încălţăminte.

De cele mai multe ori, probaţiunea infracţiunii prin capcane criminalistice secompletează cu expertizele criminalistice dactiloscopice sau traseologice. Prin expertizelecriminalistice dactiloscopice sau traseologice se completează probaţiunea infracţiuniiconstatată prin capcane criminalistice.78TESTE DE AUTOEVALUARE1. În raport cu factorul creator urmele se clasifică în:a) urme de adâncime şi de suprafaţăb) urme ale corpului uman, ale obiectelor, animalelor şi ale unor fenomenec) urme poziţionale, formă, materie2. În raport cu duritatea corpului primitor urmele se clasifică în:a) urme de adâncime, de suprafaţăb) de stratificare, de destratificarec) formă, dinamice3. Care din categoriile de urme menţionate mai jos sunt create de corpuluman:a) lubrifianţib) secreţiic) coloranţi4. „Dactilos” este cuvântul din greaca veche şi constituie rădăcina dactiloscopiei.Aceasta este:a) tehnica realizării scrisului cu maşinile de dactilografiat?b) subramură a tehnicii criminalistice care are ca obiect examinarea şi clasificareadesenelor papilare în vederea identificări persoanei?c) identificarea autorului textelor dactilografiate?5. Detaliul desenului papilar din desenul de mai jos reprezintă:a) anastamozab) reîntoarcerec) punct papilar6. Desenul papilar schiţat mai jos reprezintă:a) tipul bidelticb) tipul adelticc) tipul polideltic7. Detaliul desenului papilar schiţat mai jos se numeşte:a) cârligb) butonierăc) reîntoarcere8. Lămpile cu radiaţii ultraviolete funcţionează pe principiul descărcării electrice întuburi cu vapori de mercur. Pereţii tuburilor sunt confecţionaţi din:a) plasticb) sticlăc) cuarţ

9. O armă de foc, în mod obligatoriu pentru a funcţiona se compune din:79______________________________________________________AdrianaTUDORACHEa) doar din ţeavăb) ţeavă şi închizătorc) ţeavă, închizător, mecanisme de percuţie10. Cartuşele se compun în mod obligatoriu din:a) tub, încărcătură proiectilb) doar din încărcătorc) capsă şi proiectil11. Urmele lăsate de anvelope pe asfalt pot fi ridicate prin:a) mulajb) fotografierec) desenare12. În funcţie de calibru, armele de foc se clasifică în:a) arme militare, arme de vânătoare, arme sportiveb) arme cu ţeavă lungă şi arme cu ţeavă scurtăc) de calibru mic, mijlociu şi mare13. Sunt considerate urme secundare (suplimentare) ale împuşcăturii:a) perforaţiile, canalele oarbe, urmele percutoruluib) striaţiile de pe proiectilc) arsurile, urmele de funingine, tatuajul, resturile de pulbere nearsă14. Striaţiile de pe glonţ sunt formate de frecarea acestuia de:a) ghinturile ţeviib) gâtul tubuluic) părţile dure ale ţeviiÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARECare sunt caracteristicile fotografiei judiciare?Enumeraţi proprietăţile fundamentale ale scrisului de mână.Care din caracteristicile fizice ale persoanei fac parte parte din cele denumite „specialtactice”?Care sunt metodele prin care se obţin modele de scris experimental pentru efectuareaunei expertize criminalistice a scrisului în vederea identificării persoanei care a scrisun text?În ce constă metoda antropometrică de înregistrare a infractorilor?80CAPITOLUL IIITACTICA CRIMINALISTICĂ1. Tactica cercetării la faţa locului1.1. Noţiunea sarcinilor şi trăsăturilecaracteristice cercetării la faţa locului1.2. Pregătirea în vederea cercetării la faţalocului1.3. Modul de executare a cercetării la faţalocului

1.4. Fixarea rezultatelor cercetării la faţalocului2. Tactica audierii2.1. Noţiunea şi fundamentul psihologic alaudierii2.2. Audierea martorului2.3. Ascultarea învinuitului(inculpatului)2.4. Procedee tactice folosite în audierea învinuituluiîn anchetă2.5. Ascultarea victimei3. Metodica cercetării infracţiunii de omor3.1. Noţiuni generale3.2. Probleme care se lămuresc în cursulcercetării3.3. Măsurile care se întreprind pentruadministrarea probelor4. Modificarea cercetării infracţiunii de furt4.1. Noţiuni generale4.2. Problemele care pot fi lămurite la cercetareafurtului4.3. Activităţile care se întreprind pentruidentificarea făptuitorilor şi dovedireavinovăţieiOBIECTIVE81Studierea acestui capitol vă permite:Cunoaşterea noţiunilor generale privind tactica cercetării la faţalocului;Cunoaşterea modului de executare a cercetării la faţa locului;Asimilarea noţiunii şi fundamentului psihologic alaudierii;Cunoaşterea procedeelor tactice folosite înaudierea învinuitului în anchetă;Cunoaşterea noţiunilor generale privind metodicacercetării infracţiunii de omor;Cunoaşterea noţiunilor generale privind metodicacercetării infracţiunii de furt.______________________________________________________AdrianaTUDORACHE§ 1. TACTICA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

1.1. Noţiunea, sarcinile şi trăsăturile caracteristice cercetării la faţa loculuiToţi practicienii şi teoreticienii criminalişti, de ieri şi de azi, sunt de acord înunanimitate că în activitatea de identificare a infractorilor şi de dovedire a vinovăţiei acestora,cel mai important moment îl reprezintă investigarea locului unde s-a comis infracţiunea, unde

răufăcătorul a produs modificări, cunoscute sub numele de urme.Activitatea de cercetare a urmelor infractorului la locul infracţiunii, numită şicercetarea la faţa locului, ocupă un loc important în pregătirea practică a poliţiştilor şiprocurorilor din toate ţările, ei fiindu-i dedicate numeroase lucrări de specialitate în întreagalume.În privinţa definiţiei acestei activităţi, apreciem că cea dată de Emilian Stancu înlucrarea sa „Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor” este completă şi răspunde cerinţelorprocesului penal: „Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procesuală penală şi detactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-acomis infracţiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şimijloacelor materiale de probă, precizarea poziţiei şi stării acestora, având ca scopstabilirea naturii şi împrejurărilor comiterii faptei, precum şi datele identificăriifăptuitorului”44.a) Sarcinile cercetării la faţa loculuiÎn Tratatul de Tactică Criminalistică al colectivului de autori din cadrul Academiei dePoliţie „Alexandru Ioan Cuza” - Bucureşti se menţionează că aceste sarcini sunt:- examinarea şi fixarea procesuală a ambianţei de la locul săvârşirii infracţiunii;- căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor materialede probă, precum şi fixarea procesuală a acestora;- elaborarea şi verificarea versiunilor cu privire la infracţiunea comisă şi făptuitori, orireferitoare la diversele împrejurări ale comiterii faptei:- loc;- timp;- activităţi desfăşurate;- metode şi mijloace folosite;- scopul urmărit;- urmările produse.- stabilirea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor care au determinat sau favorizatcomiterea infracţiunii şi măsurilor de prevenire care se impun.Apreciem această clasificare ca fiind completă şi suntem de acord cu ea.b) Trăsăturile specifice cercetării la faţa locului sunt date de individualitatea acestei

activităţi, deosebită de celelalte, de ordin procedural penal şi criminalistic.În principal acestea sunt:44 Emilian Stancu: Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor. Curs de criminalistică, Facultatea de DreptBucureşti, partea a II-a şi a III-a, pag. 28.82- obligativitatea efectuării ei; de rezultatele obţinute la cercetarea locului faptei depindeorientarea întregului curs al anchetei.- este prima activitate în procesul de anchetă. Inversarea ordiniiefectuării activităţilor de anchetă compromite de cele mai multe oriidentificarea autorilor şi dovedirea vinovăţiei acestora.- irepetabilitatea ei. Prin activitatea organului de anchetă la faţalocului, aspectul iniţial lăsat de autori s-a modificat în totalitate,repetarea cercetării fiind imposibilă.Totuşi, sunt câteva excepţii care demonstrează că de fapt cercetarea nu a fost completă:- când nu s-a cunoscut întreaga suprafaţă a locului faptei, ea fiind mai întinsă decât s-astabilit iniţial;- când, din cauza condiţiilor climaterice, nu s-a cercetat amănunţit locul infracţiunii.1.2. Pregătirea în vederea cercetării la faţa loculuiMăsurile care se iau de către organul de cercetare penală anterior efectuării cercetăriilocului infracţiunilor sunt menite să asigure conservarea tuturor urmelor, dar şi asigurareamaterială cu întregul instrumentar necesar acestei activităţi.a) În privinţa asigurării tehnico-materiale sunt necesare trusele criminalistice, aparatelede fotografiat şi filmat (cinema şi video) etc.Tot în această categorie de măsuri intră deplasarea rapidă a echipei la faţa locului şiinvitarea specialiştilor (medic legişti, pirotehnicieni, pompieri etc.).b) A doua mare categorie de măsuri sunt cele care se iau chiar la faţa locului, darimediat, înaintea efectuării propriu-zise a cercetării.- delimitarea locului infracţiunii şi marcarea sa;- determinarea modificărilor suferite de locul faptei;- asigurarea pazei locului faptei;- identificarea martorilor şi stabilirea persoanelor suspecte;- efectuarea de investigaţii şi culegerea de informaţii.1.3. Modul de executare a cercetării la faţa loculuiÎn privinţa cercetării la faţa locului trebuie menţionat că fiecare caz în parte îşi arespecificitatea sa, ca urmare a unui complex de factori umani (care ţin de autorul şi victimainfracţiunii), atmosferici şi topografici, făcând imposibilă stabilirea unor reguli obligatorii.

Cu toate acestea, experienţa criminaliştilor a impus câteva din aceste reguli cu caractergeneral.Una dintre ele este aceea că cercetarea locului faptei se desfăşoară în două etape (saufaze).a) Faza staticăCercetarea începe printr-o observare şi conservare a poziţiei obiectelor din locul faptei,fără a le deplasa din locurile lor.Se realizează pentru început orientarea locului faptei în teren, se stabilesc locurile deintrare şi ieşire din perimetrul locului faptei, precum şi „iter criminis", adică drumul parcursde infractor în locul infracţiunii.În această etapă se fotografiază şi se filmează principalele urme şi mijloace de probă,după ce au fost marcate cu numere.La finalul acestei faze anchetatorul reuşeşte să-şi formeze o imagine generală despreinfracţiune şi infractor.b) Faza dinamică83______________________________________________________AdrianaTUDORACHECând prima fază s-a epuizat, se trece la mişcarea din locul lor a obiectelor din câmpulinfracţiunii pentru căutarea şi ridicarea urmelor ce nu au putut fi depistate iniţial, sau pentrucare sunt necesare metode speciale de relevare.În această etapă se fotografiază fiecare urmă, fiecare detaliu. De asemenea, urmelelatente (invizibile) vor fi relevate, ridicate şi ambalate.Un aspect deosebit de important al acestei faze este cel al interpretării urmelor prin carese pot lămuri importante probleme, cum sunt:- natura faptei comise;- modul de operare;- timpul comiterii;- numărul infractorilor (participanţi).1.4. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa loculuiDescoperirea şi relevarea urmelor fără fixarea lor pentru a dobândi valoarea de probărămân activităţi zadarnice. Din acest motiv atât practica criminalistică, cât şi legislaţiaprocesuală penală au stabilit procedeele de fixare.Acestea sunt:a) Procesul verbal de cercetare la faţa locului

Din punct de vedere al C.C.P., procesul verbal este un mijloc de probă, dar în acelaşitimp este mijlocul (procedural) prin care se fixează rezultatul cercetării la faţa locului:Pentru a putea să-şi îndeplinească acest dublu rol, el trebuie să respecte două categoriide condiţii:- de fond, care privesc de fapt calităţile tuturor actelor de procedură penal, adică:- să aibă un caracter obiectiv, redând fidel situaţia locului faptei;- să fie complet, cuprinzând toate urmele descoperite, fără omisiuni;- să fie clar şi precis, astfel ca toate urmele şi mijloacele materiale de probă să fiedescrise sub aspectul tuturor caracteristicilor fizico-chimice şi de identificare;- să fie concis, redând într-o formă cât mai concentrată realităţile locului faptei,urmele şi mijloacele materiale de probă, metodele folosite la descoperirea şi ridicarea lor;- de formă. Să cuprindă toate datele stabilite de Codul de Procedură Penali, art. 91 şi131.În privinţa modului în care este redactat procesul verbal îl cităm pe Hans Gross, careafirmă în „Manualul practic de instrucţie criminală” apărut în 1899 la Paris că... „este piatrade încercare pentru judecătorul de instrucţie. În nici o împrejurare el nu-şi manifestă maibine îndemânarea, limpezimea vederii, logica raţionamentului, energia metodică şiconştientă a scopului pe care îl urmăreşte şi iarăşi, în nici o altă împrejurare nu-şi manifestămai bine ne îndemânarea, prevederea, dezordinea, nesiguranţa şi ezitarea”.b) Schiţa locului fapteiChiar dacă Hans Gross apreciază că în procesul verbal se reflectă „îndemânarea,limpezimea vederii şi logica raţionamentului” celui care-l întocmeşte, este ştiut că oricât debine ar stăpâni cineva tehnica redării în scris a unei situaţii, el nu va reuşi să descrie tot ce aconstatat la faţa locului.Din acest motiv, reprezentarea grafică a situaţiei locului unde s-a comis infracţiunea,cunoscută sub numele de schiţa locului faptei, s-a impus fără rezerve.Ea ajută la înţelegerea mai precisă a tabloului real din câmpul infracţiunii, completânddescrierea din procesul verbal.Pentru întocmirea schiţei locului faptei se folosesc mai multe procedee:

- Proiecţia orizontală84Este cel mai utilizat procedeu; constă în reprezentarea obiectelor văzute de sus, conturulacestora fiind proiectat pe planul orizontal;- Proiecţia verticală; prin care obiectele sunt văzute în plan vertical, atât din faţă, cât şilateral.- Schiţa planurilor de proiecţie (sau metoda cutiei desfăşurate).Prin această ultimă metodă se redă într-un singur plan conturul corpurilor tridimensionale:schiţa se poate realiza la scară sau chiar fără scară.Fig. 25. Schiţa unei camere realizată după metoda planurilor de proiecţie(a cutiei desfăşurate).Potrivit prevederilor procedurale, schiţa poate fi folosită în procesul penal ca anexă aprocesului verbal de cercetare la faţa locului.c) Fotografia şi filmul judiciarAceste modalităţi de fixare a rezultatelor cercetării sunt cele mai importante. Ele s-auimpus prin multiplele avantaje pe care le oferă organelor de anchetă şi instanţelorjudecătoreşti.La faţa locului, aşa cum deja am menţionat în tema „Fotografia judiciară”, se executăde regulă următoarele genuri de fotografii:- fotografia de orientare;- fotografia schiţă;- fotografia obiectelor principale (cadavre, urme etc.);- fotografia de detaliu.Cu fotografiile obţinute, anchetatorul sau tehnicianul criminalist va întocmi o planşăfotografică, sub fiecare imagine menţionându-se în scris ce reprezintă.Pentru filmul judiciar executat la faţa locului se vor respecta în general aceleaşi regulica la fotografia judiciară, având totuşi un specific aparte pe care noi l-am descris în temamenţionată.85______________________________________________________AdrianaTUDORACHE§ 2. TACTICA AUDIERII

2.1. Noţiunea şi fundamentul psihologic al audieriiAudierea (sau ascultarea) martorilor şi a învinuiţilor este o activitate procedurală, dar şide tactică criminalistică, prin care anchetatorii iau cunoştinţă de aspectele cunoscute demartori cu privire la modul cum s-a comis o infracţiune.

„Martor este socotită persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreoîmprejurare de natură să servească la aflarea adevărului într-o anumită cauză penală, sau poateda relaţii despre persoana făptuitorului”45.Înainte de a expune regulile tactice ale audierii, ne vom opri asupra aspectelor psihicelegate de percepţia, memoria şi relatarea celor cunoscute de o persoană.În general, un om sănătos, fizic şi mental, poate să perceapă, să memoreze şi să redeaaproximativ exact activităţile la care a fost de faţă, dacă nu au intervenit unele impedimentede ordin subiectiv şi obiectiv, atât în procesul de percepţie, cât şi în cel de memorizare.Între factorii de ordin subiectiv care pot influenţa perceperea acţiunilor infracţionalemenţionăm:- starea de sănătate a persoanei (afecţiuni ale organelor de percepţie: auz, văz, mirosetc.);- fluctuaţiile atenţiei;- stările afective ale persoanei;- oboseala fizică sau intelectuală;- pregătirea intelectuală a persoanei;- dezvoltarea diferită a simţului de observaţie.În privinţa procesului de memorizare (care constă în fixarea evenimentelor perceputesau gândite) nu toate persoanele se situează la acelaşi nivel.Ele se diferenţiază printr-o anumită dominantă: motrice, vizuală, auditivă, logicoverbală,afectivă etc.46

Un factor care erodează memoria omului este timpul; cu cât perioada scursă de laperceperea activităţilor infracţionale până la redarea lor este mai mare, cu atât mai slăbită estefixarea celor percepute.Este firesc să fie aşa, uitarea fiind un proces direct proporţional cu scurgerea timpului,ceea ce ţine de instinctul de conservare al fiinţei umane.În afara factorilor mai sus menţionaţi, care ţin de persoana martorului, există şi factoriobiectivi: condiţii meteorologice nefavorabile, care împiedică vizibilitatea, întunericul şidurata scurtă de percepţie.2.2. Audierea martoruluiÎnaintea ascultării martorului, anchetatorul trebuie să se pregătească, întocmindu-şi un

plan de ascultare bazat pe buna studiere a materialului probator din cauza penală în speţă.În cadrul planului de ascultare se vor stabili întrebările care se vor pune martorului,ordinea în care acestea vor fi puse, momentul şi locul unde se va desfăşura audierea,materialele necesare (ex. magnetofon, cameră video, maşini de dactilografiat, hârtie şiinstrumente de scris).Ascultarea propriu-zisă a martorului se desfăşoară în trei etape:a) etapa identificării persoanei martorului:Se vor pune întrebări martorului pentru a stabili numele şi prenumele, vârsta, numelepărinţilor, domiciliul, profesia, locul de muncă, apoi i se pune în vedere motivul pentru careva fi audiat.45 Camil Suciu, Criminalistică, Bucureşti, 1972, pag. 575.46 Camil Suciu, op. cit., pag. 581.86b) etapa a doua este cea a relatării libere a celor cunoscute, martorul fiind lăsat, fără săfie întrerupt, să spună tot ce ştie, chiar dacă insistă pe aspecte fără relevanţă în cauza penală.c) În cea de-a treia etapă, martorului i se pun întrebările pregătite de anchetator saudatele rezultate în urma relatării libere. Ele au menirea de a preciza cele relatate liber.Priceperea anchetatorului în această fază a anchetării va fi demonstrată de modul cumsunt puse întrebările, dar mai ales de capacitatea sa de a asculta. Întrebările trebuie să fieclare, precise şi scurte.Nu se admit întrebări sugestive. Atunci când există dubiu cu privire la veridicitateacelor declarate, martorului i se vor pune întrebări referitoare la împrejurări secundare.Declaraţiile martorilor se consemnează în scris pe formulare tipizate semnate de martorşi contrasemnate de anchetator.Declaraţiile pot fi înregistrate pe bandă magnetică de magnetofon sau video; pentruaceasta anchetatorul trebuie să întocmească un proces verbal de ascultare.2.3. Ascultarea învinuitului (inculpatului)Deşi în linii mari această activitate este similară cu ascultarea martorului, totuşi ea sedeosebeşte de cea din urmă prin următoarele:a) Înainte de ascultarea propriu-zisă, învinuitul va da o declaraţie scrisă de el în legăturăcu învinuirea care i se aduce;

b) Declaraţia învinuitului este un mijloc de apărare a acestuia.Din acest motiv trebuie să i se dea învinuitului posibilitatea de a-şiexprima complet argumentele sale;c) Învinuitului (inculpatului) nu i se poate cere, nefiind obligat,să-şi probeze nevinovăţia. Sarcina probării vinovăţiei revine organuluide anchetă care, înaintea audierii învinuitului, trebuie să-i prezinte acestuia dovezi devinovăţie;d) Recunoaşterea învinuitului, făcută în cadrul procesului penal, nu constituieprobă decât dacă este coroborată cu alte probe existente în cauză.e) Recunoaşterea nu trebuie să fie viciată de violenţă, ameninţărisau alte forme de constrângere.Ca şi audierea martorului, audierea învinuitului se desfăşoară tot în trei etape, pe bazaplanului de ascultare.În prima etapă se verifică identitatea acestuia şi i se aduce la cunoştinţă că are dreptul săfie asistat de un apărător.În această etapă, când inculpatul are dreptul să-şi scrie singur declaraţia, anchetatorulare posibilitatea cunoaşterii acestuia, observând comportamentul său în situaţia în care se află,modul cum reacţionează la întrebările puse, mimica şi gesturile.Constatările anchetatorului vor fi necesare în luarea hotărârii cu privire la procedeele deascultare.A doua etapă o constituie ascultarea relatării libere. Ea debutează prin adresarea uneiîntrebări cu caracter de generalitate, cerându-i-se să relateze tot ce are de arătat în legătură cuînvinuirea ce i se aduce. De exemplu: „Sunteţi învinuit de comiterea infracţiunii de tâlhărie,faptă prevăzută şi pedepsită de art. 211 din Codul Penal, faţă de I.S., pe care în noaptea de,în casa scării blocului unde locuieşte, după ce l-aţi lovit cu pumnii şi picioarele, aducându-lîn stare de inconştienţă, l-aţi deposedat de suma de 200.000 lei. Ce aveţi de declarat cuprivire la această învinuire?”Învinuitul are posibilitatea să relateze liber, fără nici o îngrădire, fără să i se adresezeîntrebări, ceea ce are de declarat.Anchetatorul îşi va nota eventualele contraziceri, fără să ia o atitudine ostilă faţă deînvinuit, chiar dacă acesta îşi neagă vinovăţia.87______________________________________________________AdrianaTUDORACHE

A treia etapă este cea a adresărilor de întrebări şi a ascultării răspunsurilorînvinuitului.Aceasta este ultima etapă a audierii, calitatea ei depinzând de modul cum a fostpregătită.Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească întrebările sunt:- să fie clare şi precise;- să fie formulate la nivelul de înţelegere al învinuitului;- să nu fie sugestive;- să nu oblige la răspunsul monosilabic de genul „da” sau „nu”;- să nu pună în încurcătură pe învinuit, mai ales când acestavrea să declare adevărul”47.Întrebările privesc mai multe aspecte de punere în temă, care urmăresc lămurirea unorîmprejurări ale activităţii infracţionale sau sunt întrebări de detaliu.2.4. Procedee tactice folosite în audierea învinuitului în anchetăPractica anchetatorilor a stabilit, aşa cum deja am menţionat, că fiecare caz areindividualitatea lui, inclusiv în audierea inculpaţilor, totuşi câteva procedee tactice de audieres-au format în decursul timpului. Acestea sunt:a) folosirea întrebărilor de detaliu;Acestea au mai ales menirea de a demonstra învinuitului că a făcut declaraţiimincinoase.b) Ascultarea repetată se foloseşte când învinuitul a comis mai multe infracţiuni.Procedeul este specific ascultării infractorilor sinceri.c) ascultarea încrucişată este un procedeu pentru infractoriirecidivişti, nesinceri. Ea se realizează de către doi sau mai mulţianchetatori.d) folosirea probelor de vinovăţie este indicată pentru învinuiţii nesinceri şirecidivişti.e) solicitarea justificării modului cum a fost folosit timpul într-o anumităperioadă.Procedeul este imediat pentru învinuiţii care fac declaraţii mincinoase.2.5. Ascultarea victimeiÎn soluţionarea cauzelor penale, declaraţiile părţilor vătămate sunt de importanţădeosebită.În principal, audierea victimei se desfăşoară după aceleaşi reguli descrise în cazulmartorilor şi învinuiţilor, în sensul că activitatea aceasta se pregăteşte anterior, întocmindu-seun plan de ascultare, iar audierea propriu-zisă se desfăşoară tot în trei etape: a) stabilirea

identităţii victimei; b) relatarea liberă şi c) relatarea dirijată prin răspunsuri la întrebările pusede anchetator.47 Colectiv de autori, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi Craiova, 1992, pag. 104.88§ 3. METODICA CERCETĂRII INFRACŢIUNII DE OMOR

3.1. Noţiuni generaleDreptul primordial al omului este viaţa, drept pe care, din toate timpurile, moralareligioasă şi apoi normele de drept l-au apărat în permanenţă. Din acest motiv răspunsul socialfaţă de infracţiunea de omor este concretizat în pedepsele cele mai aspre faţă de făptuitor.Omorul este infracţiunea ce face parte din criminalitatea tradiţională, cu cel mai mareimpact faţă de colectivitate, iar rezultatul ei este desfiinţarea fizică a persoanei.Trebuie să menţionăm de la început că descoperirea unei persoane moarte într-unanumit loc nu înseamnă că suntem în faţa unei omucideri. De cele mai multe ori problemaeste tratată de la început ca un omor, dar numai cercetarea locului faptei, necropsia cadavruluişi investigaţiile ulterioare elucidează această problemă.Natura morţii unei persoane se stabileşte de către medicul legist prin expertiza medicolegală,care are ca obiect necropsia cadavrului.În afara acestei probleme, tot medicul legist stabileşte cauza nemijlocită a morţii(violentă sau neviolentă).În funcţie de această ultimă constatare, dacă moartea a fost violentă, cercetareainfracţiunii demarează după anumite reguli generale, care, aşa cum am mai afirmat şi la altecursuri, nu sunt obligatorii pentru fiecare caz în parte.3.2. Problemele care se lămuresc în cursul cercetăriiAcestea sunt numeroase şi complexe, fiind determinate de multitudinea cauzelor carepot produce moartea unei persoane, de personalitatea ucigaşului şi a victimei, de împrejurărileîn care s-a comis omorul.Totuşi, experienţa organelor judiciare în decursul timpului, sintetizată în metodicacriminalistică, a stabilit în principal care sunt problemele care trebuie lămurite în cursulcercetării infracţiunii de omor:a) Locul şi timpul săvârşirii infracţiuniiStabilirea acestora este de o importanţă deosebită în cazurile în care la locul unde a fost

descoperit cadavrul nu se găsesc urmele specifice acestui gen de infracţiune. De exemplu, încazul uciderii prin înjunghiere, la locul unde s-a descoperit cadavrul nu s-au găsit urmele desânge. Stabilirea locului unde s-a comis omorul este importantă, pentru a se descoperi urmelelăsate de autor.În privinţa momentului în care s-a săvârşit infracţiunea, importanţa lui este dată deaceea că pot fi stabiliţi martorii, persoanele care au văzut victima înainte de omor, traseul şiactivităţile victimei, anterioare omorului.b) Metodele şi mijloacele folosite pentru comiterea infracţiuniiStabilirea metodelor şi mijloacelor folosite de ucigaş este necesară pentru a se puteadovedi premeditarea, ştiut fiind că încadrarea juridică a omorului premeditat este alta decâtcea a omorului.De asemenea, prin acestea se poate dovedi existenţa unor complici.În afara aspectului menţionat cu privire la premeditare, care se stabileşte de cătreanchetator, cu ajutorul medicului legist, prin examinarea cadavrului, se stabileşte dacăuciderea a fost comisă doar printr-o simplă acţiune (ex. lovirea cu un topor în cap) sau prinacte de cruzime, ştiind fiind că acestea, pe lângă suferinţa fizică îndelungată provocatăînaintea morţii victimei, trezesc în rândul colectivităţii umane sentimente de groază şirepulsie.89______________________________________________________AdrianaTUDORACHEc) Identitatea victimeiStabilirea identităţii victimei are importanţă atât pentru a preciza direcţiile ulterioare aleanchetei, cât şi pentru realizarea scopului acesteia, şi anume identificarea autorului şidovedirea vinovăţiei acestuia.Dacă nu se poate stabili prin documentele de identitate (acestea nefiind găsite asupravictimei), ea se realizează prin metoda portretului vorbit, apelându-se la cartotecilecriminalistice (decadactilară, monodactilară, a persoanelor dispărute etc.).d) Mobilul şi scopul omucideriiDin experienţa organelor de anchetă care au soluţionat cazuri de omucideri, a rezultat că

de cele mai multe ori omorurile nu au avut un scop anume, în schimb mobilurile (motivaţiile)au fost diverse:- gelozie;- ură;- pasiuni puternice (de obicei erotice);- dorinţa de răzbunare.Foarte rar, în practica judiciară românească, au fost comise omoruri cu un scop binedeterminat, ca de exemplu reprimarea concurenţilor în afaceri, a martorilor în proceselepenale, a eventualilor moştenitori etc.3.3. Măsurile care se întreprind pentru administrarea probelorÎn ordine cronologică aceste măsuri sunt:a) Cercetarea la faţa loculuiAceastă activitate este recunoscută de toţi practicienii şi teoreticienii criminalişti ca ceamai importantă, ea contribuind substanţial la identificarea autorilor şi dovedirea vinovăţieiacestora.Regulile după care se execută sunt cele descrise în cursul referitor la „cercetarealocului faptei”, deşi se impun câteva precizări:Cercetarea se realizează de către o echipă, în care, obligatoriu, se vor afla procurorul,tehnicianul criminalist şi medicul legist. În funcţie de locul unde s-a descoperit cadavrul,echipa poate fi alcătuită şi din alte persoane, pe care de regulă le nominalizează procurorul.Prin loc al faptei în cazul omuciderilor se înţeleg următoarele:- porţiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea în care afost descoperit cadavrul;- locul unde s-a comis omorul;- locul unde a fost abandonată victima;- locul unde a murit victima în ipoteza că agresiunile nu s-auconsumat în acelaşi loc;- căile de acces sau de plecare de la locul omorului folosite de autor48.În locuinţa unde s-a descoperit cadavrul, cercetarea nu se reduce doar la camera unde afost găsit acesta, ci se extinde în toate încăperile (bucătărie, baie, balcoane, cameră etc.).În cazul locuinţelor din mediul rural cercetarea include întreaga gospodărie (hambar,garaj, grajd, curte, grădină etc.).Dacă cercetarea se face în câmp (loc deschis), ea se extinde pe o suprafaţă mult lărgită,pornind de la centrul, unde s-a descoperit cadavrul.Rezultatul activităţilor întreprinse la faţa locului se consemnează într-un proces verbal,

respectându-se dispoziţiile de procedură penală şi criminalistice.48 Colectiv de autori - Tratat de metodică criminalistică, Editura „Carpaţi”, Craiova, 1994, pag. 32.90b) Examinarea cadavruluiAceasta are o mare importanţă pentru explicarea mecanismului formării urmelor.Cadavrul poartă pe el, în funcţie de natura obiectului vulnerant, urme specifice.Activitatea se realizează cu medicul legist şi, deşi principalele constatări vor fimenţionate în procesul verbal de cercetare la faţa locului, ele vor fi confirmate în raportul deexpertiză medico-legală care are ca obiect necropsia cadavrului.Examinarea cadavrului presupune şi cercetarea îmbrăcăminţii.Examinarea începe cu veşmintele exterioare, continuându-se cu lenjeria şi articolele deîncălţăminte.În cazul omorurilor prin împuşcare, urmele armelor de foc suplimentare vor fidescoperite pe articolele de îmbrăcăminte.Vestimentaţia este foarte importantă în procesul de identificare a victimei, cândidentitatea nu s-a putut stabili iniţial.c) Dispunerea constatării (expertizei) medico-legaleExaminarea cadavrului (în exteriorul său) este continuată de medicullegist în urma dispunerii de către anchetator, prin rezoluţie motivată(ordonanţă) pentru constatarea medico-legală. De regulă, mediculuilegist i se solicită să stabilească:- felul morţii;- leziunile cauzatoare de moarte;- legătura de cauzalitate între leziunile descoperite şi moarte;- cauza imediată a morţii;- mecanismul de producere a leziunilor49.Medicul legist stabileşte cele menţionate după examenul extern al cadavrului şi dupăautopsie.Potrivit autorilor Tratatului de medicină legală - Editura Medicală Bucureşti, 1995, pag.171, citându-l pe medicul legist francez Letulle, prin autopsie (grec: „auto” = sine, însuşi, şi„opsia” = văz, vedere), se înţelege „studierea unui cadavru (nu numai prin văz, dar şi prinpalpare, secţionare, măsurare, cântărire, examene complementare) în scopul cercetării şigăsirii cauzei morţii”50.d) Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor criminalisticeÎn cazul infracţiunilor de omor, în afara urmelor biologice, la faţa locului se pot

descoperi majoritatea genurilor de urme (de mâini, de picioare, ale armelor de foc, aleinstrumentelor, documente scrise, urmele mijloacelor de transport) pentru exploatarea căroraanchetatorii dispun prin ordonanţe sau rezoluţii motivate efectuarea de expertizecriminalistice.În funcţie de natura fiecărui gen de urmă, experţilor li se solicită să stabileascămecanismul formării urmelor, poziţia pe care au avut-o victima şi autorul în momentulagresiunii şi de cele mai multe ori persoana care a lăsat urmele.e) Identificarea şi ascultarea martorilorAceasta este una din cele mai urgente sarcini ce trebuie rezolvate de anchetator.Martorii oculari trebuie ascultaţi imediat, înaintea oricăror alte persoane, chiar cu ocaziacercetării locului faptei.„Ascultarea martorului ocular trebuie să lămurească în detaliu următoarele:- locul şi timpul când s-a comis omorul;49 Vladimir Beliş ş.a., Medicină legală, Ed. Ţara, Bucureşti, 1992, pag. 70-71.50 Ibidem.91______________________________________________________AdrianaTUDORACHE- împrejurările în care a luat cunoştinţă despre comiterea omorului;- locul unde se afla şi aspectele pe care le-a perceput;- acţiunile ucigaşului, înainte, în timpul şi după omor;- cauzele care au generat starea conflictuală între agresor şi victimă;- instrumentele folosite de autor pentru a ucide victima;- identitatea ucigaşului ori semnalmentele acestuia şi ţinuta vestimentară;- identitatea victimei;- direcţia în care s-a deplasat făptuitorul după comiterea omorului;- alte persoane care mai cunosc despre omor şi împrejurările în care a luat la cunoştinţădespre aceasta;- posibilitatea de a-l recunoaşte pe autor în situaţia în care l-ar vedea”51.f) Identificarea, urmărirea şi prindereafăptuitorilorScopul activităţii de anchetă este identificarea, prinderea autorului şi dovedireavinovăţiei acestuia.În funcţie de datele obţinute în urma cercetării locului faptei, a exploatării urmelorridicate (prin expertize criminalistice sau constatări tehnico-ştiinţifice), a audierii martorilor,se poate stabili identitatea ucigaşului, după care organele de poliţie organizează şi realizeazădarea în urmărire şi prinderea acestuia.

Imediat după reţinerea autorului omorului, acesta este ascultat de procuror.,,Prin ascultarea acestuia trebuie să fie lămurite următoarele probleme:- modul în care s-a pregătit pentru comiterea omorului;- care erau ţinuta vestimentară şi obiectele de încălţăminte,purtate în timpul comiterii omorului;- dacă o cunoştea pe victimă;- când s-a întâlnit ultima oară cu victima;- cauzele care au generat conflictul;- împrejurările în care s-a comis omorul;- instrumentele folosite pentru agresiune, loviturile aplicate şi înce zonă a corpului le-a aplicat;- acţiunile întreprinse pentru ştergerea urmelor omorului;- itinerarul parcurs când a părăsit locul omorului.52

Obligatoriu, după identificarea autorului şi audierea lui, se dispune efectuarea expertizeipsihiatrice, pentru a se stabili dacă ucigaşul suferă sau nu de vreo tulburare psihică. Aceastăexpertiză este necesară pentru a se stabili discernământul autorului şi, în funcţie de aceasta,vinovăţia.51 Colectiv de autori - Tratat de metodică criminalistică, Ed. „Carpaţi”, Craiova, 1994, pag. 61. 11552 Colectiv de autori - Tratat de metodică criminalistică, Ed. „Carpaţi", Craiova, 1994, pag. 71.92§ 4. METODICA CERCETĂRII INFRACŢIUNILOR DE FURT

4.1. Noţiuni generaleDacă omorul este cea mai periculoasă infracţiune prin faptul că duce la pierderea uneivieţi omeneşti, furtul în schimb este cea mai frecventă infracţiune. Ea este periculoasă înprimul rând pentru deposedarea persoanei de bunurile mobile care îi sunt în posesie saudetenţiune, lipsind păgubaşul de folosinţa lor, dar şi pentru frecvenţa acestui gen deinfracţiune.Formele pe care le îmbracă infracţiunea de furt sunt diverse, în funcţie atât de naturabunurilor sustrase, cât şi de specializarea autorilor (modus operandi).Principalele forme de furt sunt:a) furturile din locuinţe;b) furturile din magazine;c) furturile prin spargerea caselor de bani;d) furturile obiectelor de artă;e) furturile de şi din autoturisme;f) furturile de buzunare;g) furturile de animale;h) furturile din hoteluri.4.2. Problemele care vor fi lămurite la cercetarea furtului

În funcţie de formele infracţiunilor de furt şi diversitatea modurilor de operare, organelede anchetă trebuie să lămurească următoarele probleme:a) Locul şi timpul comiterii furtuluiAceste aspecte sunt importante pentru că vor direcţiona desfăşurarea ulterioară aanchetei, prin stabilirea versiunilor şi a cercurilor de suspecţi, pentru încadrarea corectăjuridică a faptei, pentru stabilirea veridicităţii celor declarate de martori şi învinuit sau pentrudovedirea înscenărilor.b) Modul de operare folosit la comiterea furtuluiStabilirea modului de operare este important pentru:- încadrarea juridică corectă a infracţiunii de furt;- formarea versiunilor şi a cercurilor de suspecţi;Din experienţa criminaliştilor, principalele moduri de operare sunt:- prin ruperea încuietorilor de la uşi;- prin spargerea zidurilor;- prin pătrundere în balcoane, prin coborâre de pe acoperişul locuinţei;- prin uşi deschise;- prin chei potrivite;- prin împrietenire cu victima;- prin distragerea atenţiei victimei etc.c) Bunurile mobile de care au fost deposedate victimeleÎn această privinţă se stabilesc natura bunurilor, caracteristicile şi valoarea acestorapentru a putea fi date în urmărire, pentru a ajuta la identificarea făptuitorilor şi a asigura oîncadrare juridică corectă a faptei.d) Identitatea făptuitorilor, stabilită pe baza urmelor ridicate de la faţa locului, adescrierilor făcute de martorii oculari şi victimă, a rezultatelor percheziţiilor efectuate încauză.93______________________________________________________AdrianaTUDORACHE4.3. Activităţile care se întreprind pentru identificarea făptuitorilor şi dovedireavinovăţieia) Prima activitate şi cea mai importantă este cercetarea la faţa locului.Regulile de care se va ţine seamă sunt cele descrise la tema referitoare la „cercetarea lafaţa locului”, cu următoarele menţiuni privind noţiunea de loc al faptei în cazul furtului.Aceasta include:- locul unde s-au aflat bunurile sustrase;- drumul parcurs de infractori;

- locul unde au fost depozitate sau abandonate bunurile sustrase;- locurile unde s-au ascuns infractorii53.La cercetarea locului faptei se va avea în vedere existenţa indiciilor negative (aceleaspecte demonstrează înscenarea furtului).b) Ascultarea martorilor şi a părţii vătămateÎn cadrul acestor activităţi se vor stabili:- identitatea făptuitorilor;- descrierea semnalmentelor acestora în ipoteza că sunt neidentificaţi;- stabilirea caracteristicilor bunurilor sustrase.c) Efectuarea percheziţiilorAceastă importantă activitate se execută atât la locuinţa făptuitorului, cât şi în locurileunde acesta a ascuns bunurile sustrase sau le-a înstrăinat.Scopul percheziţiei este găsirea obiectelor (bunurilor) sustrase, dar şi a instrumentelorfolosite la comiterea infracţiunii.Din practica criminalistică a rezultat că de cele mai multe ori la locul percheziţionat, încazul faptelor comise de recidivişti, se descoperă şi alte bunuri care provin de la alte fapteantisociale.Regulile de tactică criminalistică ce se impun a fi respectate sunt următoarele:- întocmirea planului de percheziţie;- obţinerea autorizaţiei;- deplasarea la locul de percheziţionat şi luarea măsurilor de supraveghere a intrărilor şiieşirilor;- pătrunderea în locul percheziţionat, arătarea scopului, prezentarea autorizaţiei şiidentificarea percheziţionatului;- căutarea ordonata în toate încăperile şi dependinţele locuinţei;- întocmirea procesului verbal de percheziţie în două exemplare, dintre care unul sepredă percheziţionatului.d) Dispunerea expertizelor criminalisticeÎn funcţie de natura urmelor descoperite şi ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului,expertizele care se dispun sunt: dactiloscopice, traseologice, fizico-chimice şibiocriminalistice.De cele mai multe ori acestea duc la identificarea autorilor sau la dovedirea vinovăţieiacestora.Sunt totuşi cazuri, pentru expertizele fizico-chimice şi biocriminalistice, când, fără aduce la identificarea făptuitorilor, acestea au ca rezultat restrângerea cercului de suspecţi.

53 Colectiv de autori – Tratat de metodică criminalistică, vol. I, Ed. „Carpaţi”, Craiova, 1994, pag. 181.94TESTE DE AUTOEVALUARE1. Etapele ascultării martorului sunt:a) etapa identificării martorului, a relatării libere şi etapa răspunsurilor la întrebărileanchetatoruluib) etapa pregătitoare, a planificării şi etapa realizării ascultăriic) etapa ascultării materialului de anchetă, a planificării audierii şi etapa desfăşurăriiascultării2. Întrebările ce se pun de către anchetatori, după relatarea liberă a celor cunoscute decătre martor trebuie să fie:a) clare, precise şi scurteb) bine gândite şi planificate anteriorc) cuprinse în planul de ascultate şi aprobate şi şeful departamentului ANCHETE3. Persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de naturăsă servească la aflarea adevărului într-o anumită cauză penală sau poate da relaţii desprepersoana făptuitorului de numeşte:a) parte în procesb) martorc) făptuitor4. Moartea este o componentă finală a vieţii indivizilor. Din punct de vedere penal şicriminalistic când este neviolentă, ea nu interesează cercetarea penală. Care sunt formeleacestui tip de moarte?a) patologicăb) fiziologicăc) traumatică5. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului sunt considerate:a) un drept al acestuiab) o posibilitate a acestuia de a-şi dovedi nevinovăţiac) o obligaţie a acestuia6. Cercetarea la faţa locului în cazul unei infracţiuni de omor este:a) una din măsurile ce se întreprind pentru administrarea probelorb) o activitate de tactică criminalistică unde se execută fotografii de fixare acadavruluic) o ocazie pentru a se stabili starea de siguranţă civică a comunităţii7. Cu privire la însemnătatea procesului verbal de cercetare la faţa locului, unul dincriminaliştii de seamă al acestei ştiinţe a afirmat că este „piatra de încercare pentru

judecătorul de instrucţie”. Cine a fost acest criminalist:a) Cesare Lombrozob) Edmond Locardc) Hans Gross8. Condiţiile de fond pe care trebuie să le îndeplinească procesul verbal de cercetare lafaţa locului sunt:a) să fie complet, clar, precis şi concisb) suficient de lung, bine exprimat şi obiectiv95______________________________________________________AdrianaTUDORACHEc) să cuprindă toate detaliile şi toate opiniile9. În imaginea alăturată este redată schiţa unei camere în care s-a comis o infracţiune.Pentru întocmirea acestei schiţa s-a folosit:a) proiecţia orizontalăb) proiecţia verticalăc) metoda planurilor de proiecţie10. Indiciile negative descoperite la cercetarea locului faptei în cazul unei infracţiuni defurt dovedesc:a) că furtul s-a comis cu mult timp înainte de efectuarea cercetăriib) că furtul nu s-a comisc) o înscenare a faptei din partea păgubaşului11. După cercetarea locului faptei în cazul infracţiunii de omor, printre alte activităţi cese întreprind este şi cea de dare în urmărire. La ce se referă aceasta?a) la urmele papilare descoperite în câmpul de infracţiunib) la bunurile mobile furarec) la persoanele care au pătruns accidental în câmpul infracţiuniiINTREBARI DE AUTOEVALUARECare este scopul percheziţiei în cazul cercetării unei infracţiuni de furt?Ce dovedesc indiciile negative descoperite la cercetarea locului faptei în cazulunei infracţiuni de furt?Enumeraţi trăsaăturile specifice cercetării la faţa locului.Cum se numeşte metoda de clarificare a contradicţiilor din declaraţiilepersoanelor anchetate?Când se apelează la folosirea poligrafului în cazul ascultării persoanelor?Cum se numeşte procesul psihic prin care se reflectă în mintea umană realitateainconjurătoare?Enumeraţi etapele ascultării martorilor.96CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARECapitolul I CRIMINALISTICA - ABORDARE GENERALĂ1.a

2.c3.c4.b5.aCapitolul II TEHNICA CRIMINALISTICĂ1.a2.a3.b4.b5.a6.b7.b8.c9.c10.a11.a, b, c12.c13.c14.aCapitolul III TACTICA CRIMINALISTICĂ1.a2.a3.b4.a, b5.a, b6.a7.c8.a9.c10.c11.b97______________________________________________________AdrianaTUDORACHEBIBLIOGRAFIE– Anghelescu, I.; Babiuc, M. - Filmul judiciar, Editura Ministeruluide Interne, Bucureşti, 1974;– Beliş, V. - Medicină legală, Editura Tara, Bucureşti, 1992;– Beliş, V. – Tratat de medicină legală, Editura Medicală,Bucureşti, 1995;– Butoi, T.; Iftenie, V.; Boroi, A.; Butoi, A. - Sinuciderea unparadox. Consideraţii psiho-sociologice, bio-medicale şi juridice,Editura Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2000;– Bogdan, T. - Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I.,Serviciul editorial şi cinematografi e, Bucureşti, 1998;– Chevet, G.; Marand, Ph.; Claude, H. - Criminalistique chargéede cours, Paris, Prefecture de Police;– Coman, L. - Aspecte privind cercetarea la faţa locului îninfracţiunile de omor, I.G.M., Bucureşti, 1975;

– Constantin, I.R. - Şcoala românească de criminalistică –Sesiunea de referate şi comunicări ştiinţifi ce, mai 1974;– Constantin, I.R. - Tratat practic de criminalistică, Vol. I, EdituraMinisterului de Interne, Bucureşti, 1976;– Constantinescu, M. - Consideraţii privind conceptul de identificare în expertiza criminalistică, Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1979.– Golunski, S. A. - Criminalistica, Editura Stiintifi ca, Bucuresti,1961;– Engels, F. - Dialectica naturii, Ed. Ştiinţifi că, Bucureşti, 1964.– Ionescu, L. – Expertiza criminalistică a scrisului, Bucureşti,1973;– Ionescu, L.; Sandu, D-tru - Identifi carea criminalistică, EdituraŞtiinţifică, Bucureşti, 1990;– Katona G. - Cercetarea de identifi care a urmelor în procedurapenală, Budapesta, 1965.– Keldin, V. I. - Identifi carea şi rolul ei în stabilirea adevărului încauzele penale, Editura Universităţii din Moscova, 1969;– Kirk, P. L. - Crime Investigation, Physical Evidence and thePolice Labo-rator’y’, Interscience Publishers, NewYork, 1966;– Lalande, A. - Vocabulaire technique et critique de Philosophie,Presses Universitaire de France, Paris, 1974;– Lerner, R. - Some remarks on the main problems ofvictimology, în Sociological Abstracts, 1973;– Locard, E. - Manuel de technique policiere, Ed. Payot, Paris,1948;– Locard, E. - Tratat de criminalistică, vol. II, Lyon, 1932;– Măcelaru, V. – Balistica judiciară, Bucureşti, 1972;– Mincu, Sf.; Maximilian, C. - Introducere în antropologie, EdituraŞtiinţifi că, Bucureşti, 1967;– Mircea, I. - Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1978;– Mircea, I. - Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;98– Mitrofan, N.; Zdrenghea, V.; Butoi, T. - Psihologie judiciară,Casa de editur şi pres ă ă Şansa, Bucureşti, 1994;– Montel, P. - Toute la photographie, Ed. Publications Montel,Paris, 1972;– Neveanu, P. P. - Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros,Bucureşti, 1978;– Nicolae, D. - Tratat practic de Criminalistică, vol. II, EdituraMinisterului de Interne, Bucureşti, 1979;– Păşescu, N.; Culcea, D-ru, Posibilităţi de identifi caretraseologică a obiectelor pe baza unor caracteristici temporare, înlucrarea 20 de ani de expertiză criminalistică;– Păşescu, Gh. - Interpretarea criminalistică a urmelor la loculfaptei, Editura Naţional, Bucureşti, 2000;– Păşescu, Gh.; Constantin I.R. - Secretele amprentelor papilare,Editura Naţional, Bucureşti, 1996;– Potapov, S. M. - Introducere în criminalistică, Moscova, 1949;

– Terbancea, M.; Vasiliu, M.; Boia, M.; Crainic, K. – Limitele şiposibilităţile examenelor serologice în infracţiunile privind viaţasexuală, în culegerea Şcoala românească de criminalistică, EdituraMinisterului de Interne, Bucureşti, 1975;– Sandu, D-tru - Falsul în acte, Cluj, 1977;– Serandour, L. – Les armes depoing modernes, Paris;– Stancu, E. - Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1994;– Stancu, E. - Criminalistica, Vol. I, Editura Actami, Bucureşti,1999;– Stancu, E. - Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2002;– Stelzer, Eh. - Criminalistica, Vol. I - Teoria şi metodologiacriminal istică generală, Ed. Ştiinţifi că germană, 1977;– Suciu, C. - Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1972;– Suciu, C. - Dezvoltarea învăţământului criminalistic în România,Şcoala românească de criminalistică, Serviciul cultural, presă şieditorial, 1975;– Stapf, H. - Practica fotografi că, Editura Tehnică, Bucureşti,1958;– Swenson, A.; Wendel, C. – Modern Methods of CriminalInvestigation, Londra, 1954;– Ştefănescu, P. - În slujba vieţii şi adevărului, Vol. II, EdituraMedicală, Bucureşti, 1984;– Theodorescu, D. - Mic atlas de anatomia omului, EdituraDidactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982;– Thoroliton, J. I. - La doctrine de la dissimilitude unique dansl‘identifi cation dactyloscopique, R.I.P.C. nr.306, martie 1977;– Vinberg, A.I.; Mitricev, M. – Criminalistica, Bucureşti, 1952;– *** Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 1972.– *** Tratat practic de criminalistică, Vol. I-II, Ministerul deInterne, Bucureşti, 1978;– *** Tratat practic de criminalistică, Vol. III, Serviciul editorial şicinematografi c, 1980;99______________________________________________________AdrianaTUDORACHE– *** Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpaţi, Craiova,1992;– *** Tratat de metodică criminalistică, Editura Carpaţi, Craiova,1994;– *** Codul penal român, Editura Nomina Lex, Bucureşti, 2009;– *** Codul de procedură penală, Editura Nomina Lex, Bucureşti,2009.100