Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

27
Serviciile sociale adresate adolescentilor aflati in dificultate Adolescenta reprezinta o perioada de tranzitie de la copilarie la maturitate. Incepe aproximativ de la vîrsta de 12 ani și se intinde pana in jur de 20 de ani, cand dezvoltarea fizica este aproape terminata. In aceasta perioada, tanarul se maturizeaza din punct de vedere sexual si isi formeaza o identitate ca persoana separata de familie. Se spune despre adolescenta ca este o perioada de conflicte si stres, caracterizata de o dispozitie schimbatoare, conflicte interioare si rebeliune. Este adevarat ca multi adolescenti experimenteaza comportamente ingrijoratoare sau periculoase, dar acest lucru nu conduce la aparitia de probleme permanente decat la un grup restrans de adolescenti. Multi adolescenti experimenteaza alcoolul si intra in conflict cu autoritatea, dar majoritatea nu dezvolta o dependenta de alcool si nu ajung delincventi. Adolescenții care au probleme grave comportamentale sau emotionale au o istorie de viata plina de probleme similare incepand din copilarie. Cresterea numarului de probleme in adolescenta tine de efectele personale si sociale ale schimbarilor fizice si de momentul aparitiei acestor schimbari. Maturizarea timpurie sau tarzie a adolecentului (cu un an mai tarziu sau mai devreme decat media) afecteaza nivelul de satisfactie al adolescentului fata de infatisarea si imaginea sa. Baietii din clasa a saptea sau a opta care au ajuns la pubertate declara o frecventa mai mare a dispozitiei pozitive fata de colegii lor puberi si tind sa fie mai multumiti de greutatea lor fizica si aspectul general al corpului decat baietii care se maturizeaza mai tarziu. In acelasi timp, baietii care se maturizeaza timpuriu tind sa aiba un nivel de autocontrol si de stabilitate emotionala mai redus decat baietii care se maturizeaza mai tarziu. Adolescentii

Transcript of Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

Page 1: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

Serviciile sociale adresate adolescentilor aflati in dificultate

Adolescenta reprezinta o perioada de tranzitie de la copilarie la maturitate. Incepe aproximativ de la vîrsta de 12 ani și se intinde pana in jur de 20 de ani, cand dezvoltarea fizica este aproape terminata. In aceasta perioada, tanarul se maturizeaza din punct de vedere sexual si isi formeaza o identitate ca persoana separata de familie. 

Se spune despre adolescenta ca este o perioada de conflicte si stres, caracterizata de o dispozitie schimbatoare, conflicte interioare si rebeliune. Este adevarat ca multi adolescenti experimenteaza comportamente ingrijoratoare sau periculoase, dar acest lucru nu conduce la aparitia de probleme permanente decat la un grup restrans de adolescenti.

Multi adolescenti experimenteaza alcoolul si intra in conflict cu autoritatea, dar majoritatea nu dezvolta o dependenta de alcool si nu ajung delincventi. Adolescenții care au probleme grave comportamentale sau emotionale au o istorie de viata plina de probleme similare incepand din copilarie. 

Cresterea numarului de probleme in adolescenta tine de efectele personale si sociale ale schimbarilor fizice si de momentul aparitiei acestor schimbari. Maturizarea timpurie sau tarzie a adolecentului (cu un an mai tarziu sau mai devreme decat media) afecteaza nivelul de satisfactie al adolescentului fata de infatisarea si imaginea sa. 

Baietii din clasa a saptea sau a opta care au ajuns la pubertate declara o frecventa mai mare a dispozitiei pozitive fata de colegii lor puberi si tind sa fie mai multumiti de greutatea lor fizica si aspectul general al corpului decat baietii care se maturizeaza mai tarziu. 

In acelasi timp, baietii care se maturizeaza timpuriu tind sa aiba un nivel de autocontrol si de stabilitate emotionala mai redus decat baietii care se maturizeaza mai tarziu. Adolescentii care se maturizeaza mai tarziu au un nivel mai redus al autostimei in clasa a saptea, dar ajung de obicei sa fie grupul cel mai echilibrat in ultimii ani de liceu.

Maturizarea precoce are efectul opus asupra autostimei fetelor. Comparativ cu fetele care se maturizeaza mai tarziu, maturizarea precoce duce la niveluri mai mari de depresie si anxietate, la un nivel mai mic al autostimei si la un grad redus de satisfactie pentru aspectul si greutatea corporala. 

Fetele care se maturizeaza mai precoce tind sa se simta jenate de faptul ca au corpuri mai feminine fata de colegele lor. Maturizarea precoce a fetelor duce la cresterea popularitatii acestora deoarece sunt privite ca precoce din punct de vedere sexual. De asemenea, ele sunt inclinate sa aiba o relatie mai conflictuala cu parintii, si sa se confrunte cu probleme emotionale si comportamentale. 

In perioada adolescentei certurile dintre copii si parinti se amplifica, iar gradul de apropiere dintre acestia se reduce. Multi parinti accepta destul de greu faptul ca adolescentii, in incercarea de a-si crea o identitate proprie, se indeparteaza destul de

Page 2: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

mult de parinti. Totusi, in majoritatea familiilor perioada de conflicte de la inceputul adolescentei este urmata de stabilirea unei noi relatii parinte-copil, bazata mai mult pe egalitate. 

Parintii care isi mentin autoritatea, calzi si suportivi, dar fermi in privinta regulilor pe care le aplica, tind sa aiba adolescenti care traverseaza aceasta perioada intr-o maniera mai putin problematica. In schimb, adolescentii care au parinti autoritari, cu reguli rigide si putina afectiune in relatia cu copiii, tind sa se confrunte cu mai multe probleme emotionale si comportamentale.

Adolescenta si problemele sociale

Adolescenta este un moment critic din dezvoltarea individului deoarece acesta caută să se raporteze permanent, la ceilalţi, ca o persoană autonomă, cu conştiinţa propriei identităţii. Fizic, insul cunoaşte la această vârstă o dezvoltare accelerată, fetele evoluând mai repede decât băieţii. De altfel, fetele îşi încheie creşterea fizică la vârsta de 17 ani. Cea mai mare parte dintre ele (75%) ating faza pubertăţii înainte de 14 ani, pe când băieţii ajung la acest moment, în majoritatea lor (85%), la 15 ani. Adolescenţii consumă mult alimentar şi de aceea nutriţia şi programul de masă sunt de o deosebită importanţă. Psihologic, adolescentul se caracterizează printr-o bogată imaginaţie, el „visează cu ochii deschişi“, dar şi prin creşterea puterii de judecată. În schimb, memoria este deficitară. În acest interval de timp individul dezvoltă interese şi abilităţi speciale fără însă a avea tenacitatea şi capacitatea de a finaliza o acţiune. Emoţional, adolescenţii sunt foarte sensibili şi de aceea se pot simţi foarte uşor lezaţi, când se manifestă atitudini ostile faţă de ei. De asemenea, ei dovedesc interes pentru competitivitate şi sunt dispuşi să participe la orice acţiune care le-ar permite să-şi etaleze cunoştinţele şi abilităţile. Social, adolescenţii se caracterizează prin autodefinirea sinelui în relaţie cu societatea în totalitatea ei, iar identitatea apare ca o poziţie a lor faţă de lumea în care trăiesc. Din acest status apar probleme specifice adolescenţei: tensiunea dintre el şi societate, câştigarea independenţei faţă de părinţi, alegerea carierei şi a stilului de viaţă, viaţa sexuală. Întrucât adolescentul îşi construieşte identitatea, în primul rând, în raportul său cu familia şi societatea, el exersează experienţe proprii pentru că numai astfel trăieşte cu convingerea despre oportunitatea lor. Adolescenţa este vârsta marilor experienţe şi experimente cruciale, iniţiate şi trăite de adolescent pentru prima oară în viaţă. Adolescenţii trec prin reale crize existenţiale şi de identitate. Traversarea acestor experienţe cruciale este o condiţie obligatorie în pregătirea adolescentului de asumarea de roluri şi statusuri ca viitor adult. În acest sens, el stabileşte despre mediul său de viaţă, decide cum acţionează cu cine se întâlneşte şi în ce locuri, fără însă a ţine seama de consecinţele şi şi riscurile unora dintre experienţele sale. Un loc esenţial în adolescenţă îl ocupă relaţiile sociale. La această vârstă indivizii dezvoltă dorinţa de libertate şi de explorare a spaţiilor necunoscute, dincolo de ceea ce este spaţiul familial şi cel şcolar sau al vecinătăţii imediate. Discriminarea de vârstă, este trăită intens şi contradictoriu de către adolescent fiindcă el crede că nu i se recunoaşte noua sa poziţie socială de către familie, şcoală şi mediul său de viaţă.  Relaţiile părinţilor cu adolescenţii au particularităţi ce le deosebesc de raporturile din copilărie. Dacă în copilărie, insul este integrat în actul satelitizării de familie, cu efecte benefice pentru creşterea şi dezvoltarea sa, adolescentul tinde să fie autonom de familie. Părinţii nu mai sunt modele, dimpotrivă, ei devin obiectul unor critici severe, ceea ce este natural, pentru că la această vârstă spiritul critic este definitoriu, iar exersarea lui cu privire la conduita şi mentalitatea părinţilor ajută la formarea abilităţilor de interacţiune

Page 3: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

concomitent cu aspiraţia adolescentului către individualitate, uneori exacerbată. Între părinţi şi adolescenţi relaţiile pot fi tensionate, ajungând până la ruperea lor, situaţie generată de neînţelegerea din partea părinţilor a problemelor reale ale adolescentului şi de spiritul excesiv de autonomie al adolescentului. Părinţii, şi în general adulţii, caută să-l socializeze pe adolescent orientându-l spre ceea ce va face în viitor, spre viaţa de adult, acordând o importanţă redusă problemelor specifice vârstei lui. Or, adolescentul trăieşte puternic tot ce se întâmplă cu el în prezent fiindcă el se confruntă cu aspecte concrete ale propriei vieţi, pentru el grave, şi, de aceea, el este preocupat, înainte de toate, de rezolvarea acestora, fiind mai puţin interesat de pregătirea pentru ceea ce va face în viitor. Odată cu vârstă adolescenţei, individul îşi dă seama că dispune de elan, forţă şi posibilităţi de a produce ceva, de a schimba mediul căruia îi aparţine, că poate să-şi construiască un mod de viaţă propriu. El face în acest fel trecerea de la generaţia familială la generaţia socială. Apariţia, la adolescent, a reprezentărilor despre sine determină orientarea lui către unele norme şi valori ale adulţilor ce vizează în special egalitatea tânărului cu cei maturi, dorind să semene cu aceştia. De altfel, una din aspiraţiile cele mai frecvente ale adolescentului este cea de a fi adult. De aceea, adolescentul nu mai acceptă vechile norme şi reguli ce stăteau la baza raporturilor sale, copil fiind, cu adultul. Sunt o serie de condiţii specifice favorizante pentru perpetuarea atitudinii paternaliste a adultului faţă de adolescent: 

a. poziţia socială a adolescentului este aceeaşi ca în copilărie, el fiind, în continuare, elev şi deci neimplicat în câmpul muncii; 

b. dependenţa lui materială de părinţi; 

c. obişnuinţa adultului de a îndruma şi controla copilul, greu de schimbat chiar dacă părinţii sunt conştienţi de necesitatea schimbării atitudinii lor faţă de adolescent; 

d. păstrarea, mai ales în primii ani, de către adolescent a trăsăturilor copilului în comportare şi infăţişare.

Cand adultii au o atitudine de cooperare, adolescentul vede în aceştia un partener de dialog. Prin urmare, el simte că este considerat un egal şi are încredere în adulţi. Dacă adultul refuză cooperarea cu adolescentul, atunci el manifestă rezistenţă, sub diferite forme, faţă de tendinţa acestuia de a-i îngrădi personalitatea, de a-i orienta modul de a gândi şi de a acţiona. Raporturile dintre adulţi şi adolescenţi pot deveni conflictuale, cu deosebire când atitudinea adultului rămâne neschimbată. La unii adolescenţi asemenea raporturi tensionate duc şi la sentimentul înstrăinării de familie, la ruperea comunicării cu membrii ei, la evitarea lor şi evadarea din familie, cea mai cunoscută fiind fuga de acasă. De fapt, are loc emanciparea socială a adolescentului, iar neînţelegerea acestei particularităţi de către adult este un motiv de naştere a unor raporturi conflictuale. Adolescenţii nu mai acceptă vechile relaţii din copilărie cu adulţii şi vor un nou tip de relaţii bazate pe recunoaşterea personalităţii lor. Insuşi modul de adresare de către părinţi, mass-media sau autorităţi, anume ,,fetiţă” sau ,,băieţel”, poate crea adolescentului frustrări fiindcă el are sentimentul că este tratat, în continuare, drept copil. În adolescenţă individul se confruntă cu un set de probleme sociale ce decurg, înainte de orice, din relaţiile cu familia versus relaţiile cu grupul de aceeaşi vârstă, sau cu mediul în care trăieşte. Tendinţa manifestă către autonomie poate conduce la nerespectarea nici unei norme sau la încălcarea oricărui principiu cunoscut în cadrul familiei sau al şcolii. O înţelegere îngustă a libertăţii îi determină pe unii adolescenţi să comită fapte antisociale. Predispuşi inevitabil spre devianţă, adolescenţii ajung să nu ţină seama de

Page 4: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

cerinţele controlului social. Din cauza interdicţiilor puse de părinţi sau de şcoală, adolescentul acţionează pe principiul fructului oprit, căutând să cunoască şi să trăiască exact ce i se interzice. Se neglijează de către familie şi de către societate că la această vârstă individul ţine să arate celorlalţi curajul şi îndemânarea de a face faţă la situaţii foarte dificile. Bravada, lăudăroşenia, dorinţa de a epata şi de a imita pe cei de vârsta lor, pentru a fi în pas cu ei, pot conduce la comportamente deviante, care în anumite contexte devin conduite de delincvenţă. Adolescenţa se caracterizează şi printr-un anumit mod de comunicare. Mai întâi, să remarcăm lărgirea ariei de comunicare, de la dialogul predominant cu părinţii la vârsta copilăriei mici, apoi, în şcoala primară, comunicarea permanentă cu cadrele didactice, la comunicarea cu toate mediile sociale, aceasta fiind una din modalităţile esenţiale de manifestare a autonomiei şi identităţii individului. Un aspect deosebit de important îl constituie tendinţa spre exprimarea într-un limbaj propriu vârstei. Jargonul şi argoul sunt forme tipice de comunicare ale adolescenţilor. Limbajele grupurilor de adolescenţi se disting de limba standard a societăţii. Sunt adoptate gesturi, moduri şi maniere de vorbire neîntâlnite la alte grupuri de vârstă. În anumite contexte, adolescenţii creează un antilimbaj, ca mod de comunicare opus celui oficial. Sunt create cuvinte noi, sau se deformează sensurile termenilor obişnuiţi, sau se preiau direct din sociodialecte periferice sau din alte limbi. Diferenţele de limbaj privesc mai ales morfologia şi lexicul şi în mai mică măsură sintaxa şi fonetica. La această vârstă, din cauza trăsăturilor amintite, există interes pentru consumul de droguri şi stupefiante, fenomen ce s-a înrădăcinat în societatea românească după anul 1989. Nu mai puţin semnificativ este consumul de alcool caracteristic, la actualele generaţii de adolescenţi, pentru ambele sexe. Asociat acestor fenomene este şi fumatul, care a luat proporţii îngrijorătoare la adolescenţi indiferent de apartenenţa la genul social. Lipsiţi de o educaţie adecvată în familie sau în şcoli, adolescenţii au un comportament precar de consum, fără acel spirit de discernământ atât de necesar în condiţiile diversificării produselor alcoolice, de tutun şi alimentare, inclusiv sub aspectul calităţii. Delincvenţa juvenilă constituie una dintre problemele specifice perioadei adolescentine. Încălcarea normelor şi a legilor este generată de nevoia afirmării individualităţii personale, dar şi de necunoaşterea consecinţelor actelor săvârşite. De aceea, esenţială în abordarea delincvenţei juvenile este cunoaşterea motivaţiilor ce au stat la baza actelor antisociale şi a contextelor în care s-au produs. În acest fel se poate stabili caracterul acţiunilor adolescentului deoarece nu toate actele sale sunt în mod evident îndreptate împotriva ordinii şi stabilităţii sociale. În acelaşi timp, trebuie remarcată creşterea ponderii delincvenţei juvenile în ansamblul actelor antisociale după anul 1989. Un fenomen accentuat în această perioadă de vârstă este cel al sinuciderilor în rândul adolescenţilor. Schimbările în sistemul de relaţii al copilului dau un conţinut nou proceselor de dezvoltare a persoanei şi maturizării sociale în adolescenţă. Iată de ce este important ca adultul să manifeste iniţiativă şi să ţină seama de cerinţele adolescentului, cu o condiţie esenţială, şi anume, renunţarea la atitudinea de a socoti tânărul ca pe un copil. De aici rezultă şi necesitatea luării în considerare a problemelor adolescenţilor din interiorul lor şi nu de pe poziţia exigenţelor existente în tinereţea adulţilor, invocată adesea de către aceştia în comunicarea cu adolescenţii.  Un proverb românesc a surprins un asemenea imperativ: „Nu judeca pe tânăr după mintea celui bătrân, ci pune-te în locul lui şi atunci să-l judeci".

Ce este socializarea?

Page 5: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

Exista multe definitii a ceea ce inseamna socializarea, insasi omul fiind definit de catre filosofi prin acest termen – ca animal social. Totusi, ce inseamna, propriu-zis, socializarea? Sa fie, oare, vorbitul cu vecinii despre mici complezante? Schimbul de replici cu un coleg? Poate simpla prezenta a unui individ intr-un grup social? Sau, intr-un mod mai idilic, sentimentul de a nu fi singur, dat prin simpla comunicare, vorbita sau nu, cu alti oameni?

Raspunsul este unul destul de ambiguu, fiecare interpretandu-l in propriul fel. Exista, chiar, doua ramuri ale stiintei care studiaza fenomenul socializarii, unul fiind, desigur, sociologia, iar al doilea Psihologia Sociala. Asa cum bine te-ai obisnuit din articolele noastre, vom insista asupra socializarii din punctul de vedere al efectului sau asupra psihicului unei persoane, al unui copil.

Asadar, ce reprezinta socializarea pentru un copil? Exista doua idei fundamentale care guverneaza aceasta stiinta:

1. Nimic nu exista care sa nu fie influentat si conditionat social2. In societate, absolut totul are corespondente psihologice

Asadar, putem pe buna dreptate deduce ca, un copil privat de socializare, nu exista. Probabil te mira acest argument care, la prima vedere, pare lipsit de logica? „Cum nu exista? Il vad, il tin de mana, e chiar pe scaun!”. Adu-ti aminte ca am mentionat corespondentul psihic: el, copilul, neavand un termen de comparatie, crezi ca isi realizeaza existenta? Dar ceilalti membri ai societatii stiu ca el exista?

Sa iesim putin din sfera teoriilor si sa intram in cea practica. Ce reprezinta, mai concret, socializarea, pentru un copil? Aria sociala a copilului incepe sa prinda contur inca din primele luni din viata, atunci cand bebelusul cauta sa aiba interactiuni cu parintii sai, fiind urmate de crearea primilor prieteni, integrarea in mediul scolar si apoi in cel al locului de munca. Astfel, parintii devin primii sai prieteni, primele persoane cu care acesta ia contact, interactioneaza si cu care se joaca. Apoi, in parcul de joaca, un copil va cauta sa fie parte a unui grup de copii, cu care va dori sa petreaca timp. In faza de preadolescenta si adolescenta, acesta isi va face primii „prieteni buni” si isi va largi aria de cunostinte, odata cu aparitia dorintei de autonomie.

Tipuri de socializare la adolescenti

Desi unii autori si psihologi considera ca socializarea primara – cea care cuprinde invatarea de la ceilalti a limbajului, normelor si valorilor – se desfasoara in primii ani de viata, tind sa cred ca aceasta se intinde pe o perioada mai lunga, uneori chiar si la varste mature. Normele si valorile unei societati pot fi intr-o continua schimbare, uneori chiar schimbandu-se insasi societatea. Asadar, adolescentii, luand contact cu microgrupuri noi, trec printr-o forma de socializare primara, in care invata regulile, normele si valorile acestora.

Socializarea secundara este si ea prezenta in viata adolescentilor. Orientata spre realism, mai mult decat spre idealism, aceasta este reprezentata de adaugarea unor idei noi la cele deja invatate in primul stadiu. De exemplu, daca intr-o prima instanta un adolescent invata ca trebuie sa fie obedient fata de parinti si profesori, prin socializare si intalnirea unor alte modele, va invata ca, uneori, si acestia gresesc si ca trebuie sa isi sustina propriile cauze, chiar daca asta inseamna un conflict cu „autoritatile”.

Socializarea anticipativa este, insa, predominanta pentru adolescenti. Ea continua pana tarziu, in tanara maturitate, si este reprezentata de asimilarea unor norme si valori pentru ca persoana in cauza sa isi poata crea un rol social, un statut, pentru a se putea integra in cadrul organizational sau institutional dorit. De exemplu, alegerea unui drum profesional este, adeseori, facuta datorita socializarii, datorita mediului din jurul unui tanar, ca influenta a parintilor sau a prietenilor. Desi socializarea este, in general, un aspect necesar in viata oricarui om, socializarea anticipativa poate conduce, de multe ori, la conflicte interioare. Astfel, un tanar influentat prin socializare in alegerea unei meserii, care, insa, nu este in acord cu valorile sale morale, va renunta, intr-un final, la ea, sau va obtine rezultate mediocre. Puteti citi despre

Page 6: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

acest subiect in articolul „Vreau sa-mi aleg singur cursul vietii”.

Resocializarea este mai rar intalnita, insa prezenta, de asemeni, in viata adolescentilor. Astfel, aceasta este reprezentata de momentul cand acesta isi va asuma o noua pozitie sociala, fiind nevoit sa invete noi reguli, conduite si valori.

Familia este principalul agent de socializare, atat pentru copilul de varste mici cat si pentru adolescent. Exista, insa, alti cinci factori, la fel de importanti: grupul de prieteni (peer group), scoala, locul de munca, mass-media si statul.

De ce este importanta socializarea pentru copii?

Importanta socializarii este una cruciala pentru dezvoltarea oricarui om. Prin ea, un copil invata sa devina un om complet, adaptat vietii si normelor grupurilor din care face parte. Fiinta umana, bruta, este in esenta sa animalica. Ea poate fi slefuita doar prin intermediul contactelor cu alti membri ai unor grupuri, comprtamentul structurandu-se conform cerintelor acestora. Ea dezvolta constiinta si responsabilitatea propriilor fapte, maturitatea si adaptarea la viata de zi cu zi.

Normele, traditiile, valorile, modurile de viata si conceptiile se transmit doar prin socializare, fiind necesare pentru o integrare a individului in grupurile din care face parte. Asadar, socializarea este acel proces prin care un copil deprinde gandirea, normele, valorile, modalitatile de participare la viata sociala, rationalizarea posibilelor consecinte, responsabilitatea si, intr-un final maturizarea.

Socializarea influenteaza personalitatea, transformand-o, conturand-o si ajutand-o sa se adapteze. La randul ei, personalitatea influenteaza socializarea, astfel construindu-se un premanent schimb intre cele doua.

De ce este important ca un adolescent sa socializeze? Deoarece prin acest lucru el va deveni un om complet, capabil sa se descurce pe cont propriu.

Teoria invatarii sociale

Totusi, socializarea nu se rezuma doar la atribute morale ci cuprinde si o arie mai larga, ce este adeseori folosita in sistemele de invatamant moderne. Astfel, prin studierea relatiilor sociale si a efectelor acestora asupra noastra, a aparut teoria invatarii sociale. Despre invatarea sociala am discutat, pe scurt, in articolul „Tipurile de invatare si aplicarea lor in viata de zi cu zi”, insistand, insa, pe aspectul scolar. Totusi, socializarea, asa cum am precizat mai sus, ajuta la invatarea mult mai multor lucruri.

Asadar, invatarea prin socializare poate fi folosita cu succes pentru a „dezvata” un adolescent de orice obicei rau, pentru a il ajuta sa inteleaga mai bine unele notiuni si pentru a il face sa isi depaseasca propriile limite. Cu ajutorul intuitiei si rabdarii, prin socializare, orice parinte poate fi un ghid in viata pentru adolescentul sau.

Studiile au demonstrat ca o informatie este mult mai usor asimilata de catre un tanar, daca inainte de aceasta el a participat la o rutina intr-un cadru social. Mai practic spus, inainte de a trimite copilul la lectii, este bine sa il lasati sa iasa afara, cu prietenii, pentru o ora sau doua. In ciuda acestor studii, este des intalnita practica prin care parintii interzic copilului sa socializeze cu prietenii lor, inainte de a isi termina temele, pentru ca, mai apoi, sa se planga de dezinteresul scolar al acestora.

Statusul, rolul social si aparitia conflictelor intre copii si parinti

Page 7: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

Deseori confundate, exista diferente intre status si rol social si, desi pare greu de conceput pentru parinti ca un adolescent sa aiba aceste doua atributii in afara familiei, ele exista si participa la constructia personalitatii lui.

Statusul este reprezentat de locul pe care il ocupa o persoana, intr-un sistem, la un moment dat. De exemplu un adolescent este, intr-un sistem familial, fiul parintilor lui. Uneori, statusul sau este de subordonat al acestora. Alteori, de egal. In sistemul scolar, adolescentul este elev. Pentru prietenii sai, el poate fi „prieten bun” sau, poate, lider. Initial, termenul „status” a fost folosit pentru desemnarea prestigiului social. Acum, insa, el este folosit pentru a determina si alte incadrari ale unei persoane, in diferite alte sisteme. Totusi, adeseori, se foloseste sub forma initiala.

Comportamentul moral si exigentele educatiei in familie;integrarea scolara a adolescentului

Capitolul cel mai greu al formării eului în epoca adolescenţei este educaţia conştiinţei morale. Până la adolescenţă, viaţa morală nu reprezintă altceva decât expresia unor îndatoriri şi responsabilităţi impuse din afară. În această perioadă se constituie o morală a valorilor, care se ordonează în jurul unor forme de conduită care au în ochii adolescenţilor un preţ nemăsurat: devotamentul, sinceritatea, mila, eroismul. Fundamentul vieţii lor morale nu mai este regula şi nici datoria, ci poate fi reprezentat de exigenţă.

Definită ca “procesul prin care o fiinţa biologica se transformă într-un subiect al unei culturi specifice” socializarea se referă la dobândirea de către tineri a unei capacităţi de exerciţiu exprimată prin:

– abilitatea de a exercita adecvat rolurile sociale, conform unor reguli şi norme specifice;

– participarea în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile grupului/comunităţii;

– dobândirea capacităţii de discernământ, pentru a putea distinge între conduite permise şi prohibite, între mijloace legitime şi ilegitime, între scopuri dezirabile şi indezirabile din punct de vedere social.

Conţinutul socializării are atât o dimensiune psihologică – maturizarea tânărului –  cât şi una culturologică – internalizarea normelor şi valorilor   sociale – şi una sociologică-deprinderea cu rolurile sociale şi elaborarea unor comportamente corespunzătoare. Datorită acestor dimensiuni,  procesul de socializare nu se identifică nici cu procesul de adaptare socială, care implică ajustarea trăsăturilor de personalitate şi a conduitei într-o anumită situaţie de interacţiune socială, nici cu cel de integrare socială, care desemnează participarea benevolă a individului la un set de norme, valori, atitudini ale unui grup.

Prin socializare se transmit şi se structurează:

–   modalităţi de comunicare, precum limbajul oral, codurile de comunicare simbolice, expresive (nonverbale);

Page 8: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

–   modele sociale de comportament, pe baza unor norme funcţionale considerate valori într-o anumită cultură:   conduite domestice şi roluri ale sexelor, forme de relaţionare interpersonale, întemeiate pe alocarea unui statut social;

–   seturi instrumentale: modalităţi de cunoaştere, de învăţare, strategii acţionale, cunoştinţe şi abilităţi profesionale;

–   norma de internalitate (tendinţa de a apela la explicaţii/atribuiri interne ca mod de interpretare a acţiunilor celorlalţi şi a rezultatelor conduitelor personale) şi modelarea afectiv-atitudinală a individului.

Ca proces continuu, socializarea se realizează prin diverse mecanisme, cum ar fi: adoptarea succesivă de statusuri şi roluri (copil mic, preşcolar, şcolar, adolescent etc.), învăţarea socială, învăţarea instituţionalizată, jocul, imitaţia, identificarea etc. O dată înfăptuită,  “socializarea are ca efect de a-i face pe oameni siguri şi previzibili, întrucât în cursul acestui proces individul devine conştient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii care acţionează în societate”.

Specificul socializării în familie e dat de caracterul ei constrângător, de cadrul informal în care se realizează şi în care climatul de securitate afectivă joacă rolul primordial.

Conturarea unei morale personale a adolescentului este dependentă de experienţele fundamentale pe care acesta şi le-a însuşit în familie, în şcoală, în grupul de prieteni. Conştiinţa morală a tânărului reprezintă în ansamblul ei un produs mai mult sau mai puţin unitar, mai mult sau mai puţin consonant de idei, cunostinţe, atitudini, motivaţii şi convingeri morale interiorizate în structura personalităţii adolescentului ca efect al procesului de socializare. Cu implicaţii atât în plan intelectual, cât şi în plan afectiv, evoluţia conştiinţei morale permite adolescentului să adopte conduite morale autonome în care se exprimă fie acordul, fie dezacordul între planul intelectual şi cel afectiv.

Studiul personalităţii adolescentului nu poate fi redus doar la identificarea şi clasificarea caracteristicilor genetice sau biopsihice, ci presupune interpretarea nuanţată şi diferenţiată a factorilor de personalitate în raport cu diferitele caracteristici ale mediului social şi, în primul rând, ale celui familial şi educaţional, care pun în evidenţă fenomenul adolescenţei.

În perioada adolescenţei familia rămâne principalul agent educativ care transmite tânărului ideile, valorile şi conceptele fundamentale ale societăţii, în special prin intermediul rolurilor jucate de părinţi în cadrul grupului familial şi în societate. Fiind un proces psihosociologic complex, în urma căruia este creată şi structurată personalitatea adolescentului, socializarea în familie declanşează în el anumite dispoziţii morale, intelectuale şi afective şi care le dă o formă şi un conţinut determinat. În decursul acestui proces, adolescentul devine conştient de diferitele principii de organizare care acţionează în societate. Educaţia morală a adolescentului în familie se fundamentează pe modelul relaţiilor dintre părinţi şi pe modelul relaţiilor dintre părinţi şi copii.   Mediul familial poate fi atât o formă de adaptare şi integrare a adolescentului, cât şi o sursă generatoare de conflicte, de situaţii, de frustraţie şi stress pentru acesta, carenţele şi deficienţele de ordin educativ având un rol deosebit în apariţia unor forme comportamentale deficitare sau chiar deviante.

Page 9: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

Cele mai multe din responsabilitaţile părinţilor sunt definite, în orice societate, de norme specifice, care reglementează condiţiile şi modul lor particular de îndeplinire, în fiecare din cele trei etape de dezvoltare (dependenţa absolută, dependenţa relativă şi independenţa)prin care trece adolescentul în cursul formării personalităţii sale. Fiecare societate încredinţează părinţilor şi familiei ca întreg misiunea extrem de importantă de a transmite copiilor norme şi reguli morale de conduită şi de a asigura internalizarea acestora sub formă de convingeri, atitudini şi motivaţii. Totalitatea manifestărilor comportamentale adecvate ale copilului este funcţie de integralitatea funcţionalităţii familiei, orice conduita morală pozitivă prezentată de adolescent purtând pecetea influenţelor favorabile exercitate de anturajul sau familial.

Fiind o premisă principală a formării conduitei morale, educaţia morală în familie nu se poate rezuma la un simplu proces de transmitere didacticistă a unor cunoştinţe, norme sau principii abstracte. Apare necesar a avea în vedere întreg ansamblul conştiinţei morale a adolescentului, adică constituirea unor sentimente şi convingeri durabile, a unor deprinderi şi obişnuinte, a pune accentul atât pe componenta cognitivă, cât şi pe cele de natură afectivă, evaluativă sau comportamentală.

Atunci când formele educative forţează prea mult generalitatea,  ignorând faptul că fiecare adolescent îşi are individualitatea sa distinctă este posibil ca sistemul de valori pe care adultul încearcă să i-l imprime să sufere deformări sau să intre în contradicţie cu convingerile,  sentimentele şi experienţa (de fapt, lipsa de experienţă) acestuia.

Există situaţii când incapacitatea de interiorizare afectivă a semnificaţiei normelor morale se datorează unor tulburări de comportament ale adolescentului, favorizate de un climat educativ cu valenţe negative pentru care familia apare în primul rand responsabilă. În acest caz se poate vorbi de adevărate stari de inadaptare socială concretizate în aprecieri eronate asupra moralităţii, în dezacordul dintre opinii şi conduite morale sau chiar în reacţii individuale traduse prin conflicte puternice între adolescent şi mediul său de viaţă. Deşi comportamentul adolescentului în general prezintă instabilitate şi impulsivitate, un mediu familial dominat de carenţe educative poate agrava aceste tendinţe, stimuland pe adolescent să adopte moduri inadecvate de interpretare a situaţiilor contrariante şi frustrante, adică conduite inadaptate social.

Mediul familial are o influenţă determinantă asupra dezvoltării morale, deoarece cele mai frecvente devieri caracteriale ale adolescenţilor şi delicte comise de aceştia au ca principal mobil carenţele din sfera afectivă, condiţionate de un tratament educativ inadecvat sau de un model negativ al exemplului personal al părinţilor.

Dificultăţile care apar în relaţiile dintre părinţi şi copii îşi au originea într-o dublă ambivalenţă:   pe de o parte, adolescentul doreşte să devină un adult, dar el ezită să abandoneze securitatea climatului familial, iar pe de altă parte părinţii doresc ca adolescentul să devină adult, dar privesc cu teamă şi neîncredere acest lucru. Criza de conduită, caracteristică perioadei adolescenţei, se traduce în atitudinea de emancipare şi independenţă adoptată de tânăr faţă de grupul familial.

O problema importantă în formarea comportamentului moral al adolescentului este ridicată de existenţa unor deficienţe de relaţionare în familie, care pot apărea din cauza dezorganizării familiale, din cauza apariţiei unui divorţ în familie sau a decesului unuia din părinţi, fapte ce

Page 10: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

afectează dezvoltarea normală a adolescentului şi care pot fi motive ale apariţiei devianţelor de comportament ale acestuia. Contribuind la educarea şi evoluţia normală a sociabilitaţii adolescentului, la geneza şi stabilizarea referenţialului normativ al personalităţii sale, viaţa familială constituie premisa fundamentală a asimilării şi interiorizării normelor sociale, a modelelor dezirabile de conduită şi comportament social.

Beneficiind de interacţiunea factorilor biogeni cu elemente sociogene complexe, geneza personalităţii în cadrul familiei implică primul contact direct al adolescentului cu conţinutul concret al noţiunii de responsabilitate şi raţionalitate, prime confruntări cu situaţii supuse prescripţiilor, evaluărilor, normelor şi idealurilor grupului social mai larg. Mai mult decât oricare alt factor social, agenţii socializatori care acţionează în cadrul familiei contribuie la stimularea integrării sociale a adolescentului, la însusirea de către acesta a unui bogat repertoriu de roluri sociale, reglementat de tabuuri, interdicţii, atitudini permisive, limite de toleranţa etc. Având o influenţă determinantă asupra formării viitorului individ matur ca membru activ al societăţii, pe deplin conştient de drepturile şi îndatoririle ce-i revin în această calitate, funcţia socializatoare a familiei se realizează de-a lungul unei îndelungate perioade de timp, în cursul căreia adolescentul învaţă conţinutul şi sensul datoriei morale şi raţionalitate, prime confruntări cu situaţii supuse prescripţiilor, evaluărilor, normelor şi idealurilor grupului social mai larg. Mai mult decat oricare alt factor social, agenţii socializatori care acţionează în cadrul familiei contribuie la stimularea integrării sociale a adolescentului, la însuşirea de către acesta a unui bogat repertoriu de roluri sociale, reglementat de tabuuri, interdicţii, atitudini permisive, limite de toleranţă etc. Având o influenţă determinantă asupra formării viitorului individ matur ca membru activ al societaţii, pe deplin conştient de drepturile şi îndatoririle ce-i revin în această calitate, funcţia socializatoare a familiei se realizează de-a lungul unei îndelungate perioade de timp, în cursul căreia adolescentul învaţă conţinutul şi sensul datoriei morale.

Referitor la relaţia dintre familia dezorganizată şi delicvenţă, o meta-analiză a 50 de studii publicate pe această temă a descoperit că:

–   prevalenţa delicvenţei în familiile dezorganizate este cu 10-15% mai mare decât în familiile organizate;

–   corelaţia dintre familia dezorganizată şi delicvenţa juvenilă este mai puternică pentru formele minore de conduită şi mai slabă pentru formele grave de comportament infracţional;

–   tipul de dezorganizare pare să afecteze delicvenţa juvenilă;  astfel, asocierea cu delicvenţa este mai puternică în familiile dezorganizate prin divorţ sau separare, comparativ cu dezorganizarea prin deces;

–   nu există o diferenţă semnificativă între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor şi, respectiv, asupra băieţilor;

–   nu s-a scos în evidenţa rolul vârstei la care survine dezorganizarea familiei asupra delicvenţei juvenile;

–   nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delicvenţa juvenilă.

Page 11: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

Carenţele intervenite în structura şi funcţionalitatea cuplului familial influenţează negativ relaţiile afective dintre părinţi şi tineri, caracterizate, în majoritatea cazurilor, prin lipsă de afectivitate şi indiferenţă sau chiar prin conflicte ocazionale, cu efecte care antrenează realizarea unei socializări imperfecte şi chiar negative a tinerilor adolescenţi. Lipsa relaţiilor afective dintre părinţi şi tineri influenţează formarea şi structurarea personalitaţii tinerilor, lipsa lor, la fel ca şi relaţiile conflictuale, conducând cel mai adesea la apariţia sentimentului de singuratate, nelinişte sau înstrăinare, la scaderea toleranţei la frustraţie şi la creşterea predispoziţiilor tânărului spre agresivitate.

Influenţa patogenă a unei familii dezorganizate, la fel ca şi efectele nefaste exercitate de conflictele părinţilor asupra personalităţii copilului, se concretizează atât la nivelul unor tulburări psihopatologice mai mult sau mai puţin grave, cât şi la nivelul comportamentelor cotidiene ce-l vor defini mai târziu ca persoană matură.

Un cămin dezechilibrat, lipsit de armonie, conflictele puternice dintre părinţi, disocierea şi dezorganizarea familiei vor marca profund viaţa adolescentului, făcându-l să traiască sentimente intense de insecuritate şi să dobândească chiar o conceptie falsă asupra vieţii. Cea mai mare parte din tulburările de comportament şi cele caracteriale ale adolescentului, demonstrează studiile psihologilor, rezultă din perturbaţiile evoluţiei afective determinate de carenţele familiale, de disensiunile şi disocierile parentale.   Carenţa afectivă nu înseamnă numai absenţa afectivitaţii manifestate faţă de copil sau adolescent, ci şi direcţionarea greşită a acestei afecţiuni într-un sens care ignoră propriile trebuinţe afective ale copilului şi nevoia sa acută de securitate. La rândul său, carenţa educativă poate apărea în absenţa unei orientări educative clare, care să facă capabil copilul sau adolescentul a-şi însuşi exigenţele vieţii sociale. Mulţi părinţi lasă prea liber adolescentul sau, dimpotrivă, îi impun o serie de constrângeri ferme, se arată neînţelegatori faţă de dorinţele şi trebuinţele lui, se dezinteresează de studiile sau anturajul său, manifestând fie o atitudine prea autoritară, fie o atitudine excesiv de tolerantă.   Aceste deficite se agravează în condiţiile existenţei unor carenţe familale grave, constând în disensiuni, conflicte, disocieri şi separări ale părinţilor, care, în marea majoritate a cazurilor, sunt generatoare de importante tulburări caracteriale şi comportamentale ale adolescentului, mergând până la puternice reacţii de inadaptare socială şi acte antisociale. Evidenţiind rolul negativ al acestor carenţe familiale asupra procesului de dezvoltare a personalităţii adolescentului, literatura de specialitate enumeră următoarele reacţii de apărare ale adolescenţilor “normali”:

–   afective: anxietate, depresie, stări de excitaţie şi hipomaniacale, fenomene ipohondrice, reacţii psihosomatice, obsesii, fobii, insecuritate;

–   caracteriologice: exacerbarea trăsăturilor caracteriale de tip schizoid, imaturitatea proceselor afective, agresivitate, ascetism, detaşare, perfecţionism, suprasensibilitate;

–   cognitive: eşecuri ale performanţei şcolare;

–   psihosociale: conflicte cu familia, comunitatea, identificarea negativă.

Pentru dezvoltarea normală a adolescentului, tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecăruia dintre membri contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi, deci decât structura completă sau incompletă a familiei.   M. J. Chombart de Lauwe ajunge la

Page 12: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

concluzia că tulburările psihomotorii (instabilitate, nervozitate, ticuri) şi cele sexuale (în special, masturbaţia) ale adolescentului sunt mai frecvente în familiile unde domneşte neînţelegerea şi unde se întâlnesc dificultăţi psihologice, decât în familiile normale sau chiar în cele dezorganizate.   Sentimentele de manie sau violenţă, la fel ca şi manifestă  rile de impulsivitate sau instabilitate predomină la copiii familiilor nedisociate, dar unde domneşte neînţelegerea;  tot aici, anxietatea şi lipsa de siguranţă, create de tensiunea relaţiilor adolescentului cu părinţii sau de conflictele între părinţi, favorizează exprimarea minciunii ca un fapt obişnuit.   Furtul şi fuga de acasă apar cu o frecvenţă mai mare atât în familiile dezbinate, cât şi în cele compuse din cei doi părinţi, dar unde există conflicte şi dificultăţi între aceştia;  asemenea manifestări sunt tipice pentru familiile unde unul din soţi nu este părinte al copilului, ceea ce îl determină pe copil sa evadeze dintr-un mediu familial unde se simte străin.

Eşecul familiei reprezintă în fapt eşecul procesului de socializare a adolescentului. Un adolescent care s-a confruntat puternic cu dificultăţile şi carenţele vieţii de familie şi a rămas profund marcat de ele va fi izolat, interiorizat, caracterizat de complexe de inferioritate, intrând numai cu greu în contacte de intimitate cu ceilalţi şi manifestând puţin interes faţă de adaptarea armonioasă în colectivitate. El devine retras, incapabil de elaborarea unor relaţii stabile, preocupat mai ales de propriile sale probleme şi cufundat în sine într-un mod bolnavicios, aspecte care, în esenţa, îl fac inapt să mai fie atent şi la alţii.   De aici şi până la manifestarea unor tendinţe deviante şi antisociale mai este un singur pas. Chiar dacă adolescenţii nu răspund în toate cazurile prin acte cu caracter antisocial, conduita lor nedorită, atitudinile lor în dezacord cu exigenţele şcolare şi sociale, facilitate adesea de insuficienta lor supraveghere, de libertăţile prea mari ce li se acordă sau, dimpotrivă, de o încorsetare datorită unui regim de viaţă rigid, pot duce la dezvoltarea unor forme delictuale propriu-zise. Totuşi nu aceste forme de răspuns sunt cele mai răspândite în perioada adolescenţei, ci alte forme de manifestări (de exemplu, refuzul, nesupunerea, mania, obrăznicia, violenţa, izolarea, pasivitatea intelectuală, minciuna, vagabondajul etc.) care pot fi diagnosticate drept tulburări de conduită numai în situaţia în care au o durată mai lungă de timp şi numai dacă apar într-un context specific devierii comportamentale.

Eficienţa muncii de educaţie a părinţilor cu adolescenţii constă în modalitaţile de imbinare armonioasă a afectivitaţii cu exigenţa şi respectul, în priceperea lor de a nu se rezuma doar la simple îndemnuri, sfaturi sau explicaţii, ci în a transmite acestora respectul şi dorinţa de a imita comportamentele acelor indivizi care se disting prin calităţi morale şi intelectuale deosebite.

În măsura în care orice societate îşi propune pregătirea membrilor ei pentru a fi capabili să participe la viaţa socială şi să îndeplinească diferite roluri sociale, şcoala îşi asumă responsabilitatea principală pentru formarea aptitudinilor necesare pentru exercitarea rolului social de către viitorul adult.   Alături de familie, şcoala reprezintă cel mai puternic factor de socializare, fiind totodată prima instanţă de solicitare socială şi poarta de acces către însuşirea şi învăţarea sistematică a normelor, valorilor şi regulilor de conduită dezirabile.

Şcoala fundamentează şi dezvoltă în mod sistematic primele atitudini şi convingeri morale formate în familie. Şcoala trebuie să transmită şi să imprime adolescenţilor tot ceea ce înseamnă gandire şi creativitate, disciplină şi iniţiativă, control şi răspundere, inventivitate şi pasiune.

Page 13: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

Şcoala este prima formă de organizare care îi familiarizează pe adolescenţi cu exigenţele integrării sociale în formele ei particulare (integrare culturală, normativă, comunicaţională, funcţională etc.), ale cărei efecte rezidă în capacitatea lor de a dezvolta atitudini participative în legatură cu scopurile organizaţiei;  în cazul şcolii, aceste scopuri sunt:  performanţa şcolară, disciplina liber consimţită, motivaţia pozitivă pentru respectarea programului de activitate şi a normelor de comportament.

Jean Piaget remarca faptul că şcoala, înainte de a fi un mijloc de comunicare a cunoştinţelor necesare viitorului adult, este instituţia care:

–   îl obişnuieste pe elev cu spiritul de subordonare faţă de autoritate, reprezentată în şcoală de profesori, inspectori, comisii de examinare;  datorită acestui exerciţiu, mai târziu, tânărul se va putea conforma legilor şi diverselor reglementări sociale;

–   obisnuieşte elevul cu simţul responsabilităţii, exersat şi dezvoltat prin obligaţia de a-şi face temele într-un anumit interval de timp, de a prezenta rezultatele muncii sale la termene prestabilite, în cadrul unor examinări periodice;  ca viitor adult acest gen de exerciţiu îl va ajuta să se integreze în sistemul social, să-şi îndeplineasca obligaţiile familiale, profesionale şi sociale;

–   promovează spiritul de competiţie;  notele, calificativele, premiile, alte genuri de recompense, participarea la concursurile şcolare îi creează viitorului adult obişnuinţa de a se zbate pentru promovarea profesională.

Atunci când normele şi valorile şcolare sunt încălcate intervine fenomenul de devianţă şcolară. Devianţa şcolară va include totalitatea conduitelor care se abat de la normele şi valorile ce reglementeaza rol-statusul de şcolar.

Fenomenul devianţei şcolare este extrem de complex şi poate fi abordat din perspectiva oricărei discipline socioumane. În privinţa cauzelor apariţiei fenomenului de devianţă şcolară acestea sunt nenumărate.

Abordarea pozitivistă susţine că motivul conduitelor deviante este dat de tulburările de personalitate, care îi fac pe copiii devianţi necooperativi cu autorităţile, sau de instabilitatea emoţională, a cărei origine o caută în caracteristicile mediului familial. Această abordare arată că devianţa are un anumit substrat patologic şi că orice încercare de a reduce devianţa şcolară trebuie orientată către elevii devianţi înşişi.

Pozitivismul instituţional localizează cauzele devianţei şcolare în experienţa şcolară a elevilor. S-a sugerat că elevii devianţi resping şcoala deoarece se simt, de fapt, respinşi de ea;  devianţa şcolară este înţeleasă ca un mod de a depăşi sentimentele de umilinţă determinate de eşecul şcolar, ca un mod de a reacţiona impotriva profesorilor, apreciaţi ca indiferenţi şi ineficienţi.

Teoria etichetării demonstrează modul în care profesorii, etichetând public şi constant elevii ca devianţi, produc în anumite circumstanţe modificări în imaginea de sine a acestora. Astfel, adolescenţii care acceptă eticheta de “deviant” dată de profesor se angajeaza în conduite deviante.

Page 14: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

Elevul adolescent realizează acceptarea normelor morale ca o formă de identificare cu grupul de referinţă, pe fondul unui efort de definire a valorilor morale într-un sens propriu. El se detaşează de clişeele moralei formale şi sesizeaza sensul cooperativ al justiţiei. Considerând şi trebuinţa crescută de autonomie, specifică vârstei, dar şi posibilitatea de a-şi asuma responsabilitatea propriei conduite, elevul adolescent nu mai acceptă stilul de disciplină autoritar, impus. La această vârstă, optimă este disciplina scolară negociată, asumată, şi nu cea impusă gratie unui anumit statut. Manifestările deviante apar ca tentativă de afirmare a independenţei şi autonomiei morale, de respingere a autoritaţii morale a adultului.

Denumirea generică a devianţei şcolare acoperă o gamă largă de manifestări comportamentale, de o extremă diversitate, sub aspectul gravităţii, descrierii clinice, al stabilităţii şi structurării reacţiilor deviante, al intensităţii, ponderii factorilor etiologici etc. Diversitatea formelor de manifestare a devianţei şcolare se reflectă în numeroasele tipologii care, pornind de la criterii specifice, operează o multitudine de distincţii în interiorul acestui cadru comportamental.

Schiţând câteva din reperele diversităţii formelor de manifestare a devianţei şcolare, acestea pot fi clasificate astfel:

După criteriul stabilităţii şi structurării la nivelul personalităţii conduitele de devianţă şcolara pot fi:–   tranzitorii, specifice vârstei adolescenţei sau determinate de conjuncturi de viaţă dificile, ce suprasolicită efortul de adaptare, caz în care ele pot avea forma unei manifestări nevrotice remisibile la un interval de timp după rezolvarea situaţiei respective;

–   stabilizate la nivelul personalităţii sub forma unor caracteristici (negativism, hipersensibilitate etc.) care se asociază sau nu cu un comportament antisocial.

După criteriul gravităţii sociale formele de manifestare a devianţei şcolare pot consta în:–   conduite fără direcţie antisocială, cu periculozitate socială redusă, cum ar fi conduitele evazioniste, determinate de teama de eşec şi încercarea de a conserva o imagine de sine pozitivă;

–   conduite asociale, cu periculozitate socială moderată: minciună, vandalism, opozabilitate şi insubordonare, refuzul autoritătilor şcolare etc.;

–         conduite antisociale propriu-zise, cu o mare periculozitate potenţială sau chiar manifestă: actele de violenţă, delictele sexuale, furtul, toxicomania.

După criteriul aspectului clinic se diferenţiază:–   conduite de evaziune sau de demisie (fuga de la şcoală, absenteismul, abandonul şcolar, toxicomania);  adolescenţii care recurg la acest tip de reacţie se caracterizează prin atitudini depresive şi tendinţe către imitaţia mecanică;

–   conduite de dominare şi conduite agresive caracterizate prin impulsivitate, accese de manie, crize de violenţă care se declanşează în situaţii de insecuritate sau ca reacţie la sentimentele de culpabilitate, frustrare, frică;

Page 15: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

–   conduite perverse: preocupări sexuale precoce, limbaj şi conduită obscene ce apar ca rezultat al devierii direcţiei morale a adolescenţilor, prin socializarea într-un mediu viciat.

Dupa criteriul intenţiei, corelat cu nivelul de conştientizare a conflictului, conduitele de devianţă şcolară pot fi:–   instrumentale, deliberate, intenţionate-în special în cazul adolescenţilor ai căror părinţi valorizează puternic educaţia şcolară;  în această situaţie, adolescenţii pot folosi conduitele de devianţă şcolară pentru a rezolva conflicte din alte zone ale vieţii lor, constienţi fiind că funcţionarea şcolară nesatisfăcătoare are un scop deliberat, ce variază în funcţie de individ şi context;  unii adolescenţi urmăresc obţinerea unei recompense, în timp ce alţii au conduite deviante la şcoală pentru a atrage atenţia celor din jur;  acesti tineri folosesc şcoala pentru a-şi descarcă emoţiile negative faţă de părinţi;  adolescenţii care îşi creează deliberat problemele de adaptare şcolară sunt dispuşi să vorbească despre problemele lor;

–   noninstrumentale, nondeliberate, nonintenţionate:   în acest caz exprimarea reactivă este mai putin conştientizată, e determinată de situaţii frustrante trăite preponderent în mediul şcolar, ceea ce face ca reacţia deviantă să devină un mecanism distructiv generalizat.

Indiferent de forma concretă de manifestare, conduitele de devianţă şcolară semnalează fie că elevul deviant caută să atragă atenţia, fie că vrea să dobândească puterea sau un anumit statut, fie că testează limitele libertăţii sale ori ale permisivităţii autorităţilor şcolare, fie că vrea să se razbune ori să-şi compenseze o frustrare sau indică o imposibilitate de adaptare ce-şi are originea fie în personalitatea deviantului, fie în conflictul dintre cultura familiei şi cultura şcolară.

În interpretarea corectă a semnificaţiei conduitelor de devianţă şcolară, o variabilă importantă este şi vârsta elevului. Justificarea acestui aspect provine din faptul că, o dată cu vârsta, motivaţia conduitelor deviante în şcoală se diversifică şi se imbogăţeste, iar pe de altă parte, pe măsură ce se derulează procesul de socializare, unul dintre rezultatele sale specifice este şi acumularea şi/sau specializarea în privinţa mecanismelor de autoapărare.

Din perspectiva factorului vârstă, toate studiile semnalează coincidenţa dintre adolescenţă şi un apogeu al fenomenului de devianţă şcolară.   Caracteristicile psihologice specifice acestei perioade explică tendinţa semnificativ mai mare a elevilor adolescenţi de a încalca normele şi valorile şcolare. Astfel, pentru adolescenţi se deschid noi posibilităţi de explorare, oferindu-se un alt gen de proces de asimilare, mult mai interesant decât procesul de învăţământ propriu-zis. Pentru prima dată în viaţă adolescenţii îşi cristalizează atitudini şi opinii critice proprii, care operează o dihotomie importantă între cunoştinţe, profesori, evenimente, colegi;  toate acestea se împart în interesante şi atrăgătoare sau plictisitoare, inutile.   În această dinamică.   pentru unii adolescenţi şcoala tinde să apară mai puţin importantă decât castigarea atenţiei sau stimei colegilor.

Ca efect al torentului de impresii noi, determinate de primele pasiuni şi manifestari ale atracţiei sexuale, unii adolescenţi nu mai pot controla procesul de învăţare şcolară, ceea ce se obiectivează în rezultatele şcolare slabe.   Concomitent, în urma observaţiilor asupra vieţii cotidiene, apare şi incertitudinea cu privire la echivalenţa dintre succesul în viaţă şi succesul şcolar, care va fi cu atât mai mult devalorizat cu cât rutina anostă a procesului şcolar va fi interpretată ca o expresie a profesionalismului constrângător şi sec din lumea adulţilor. Apare acum atitudinea de rezistenţă faţă de succesul şcolar, ea devenind deosebit de puternică în

Page 16: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

special în situaţiile în care părinţii îşi forţează copiii să fie eminenţi la toate disciplinele pentru a-şi accentua sentimentul de autorespect prin împlinirile copiilor.

T. Rudică identifică drept forme mai putin grave de manifestare a devianţei şcolare urmatoarele:   minciuna, inconsecvenţa comportamentală, violenţa verbală, copiatul, fumatul ostentativ, bruscarea fetelor de către băieţi, refuzul de a saluta, diferite atitudini nonconformiste;  iar între formele grave de conduită deviantă include:   furtul, vagabondajul, tâlhăria, consumul curent de alcool sau droguri, prostituţia.

Copiatul reprezintă o practică frecventă în mediul şcolar şi universitar, legată exclusiv de formele scrise de evaluare. Este o formă specifică de înşelăciune, prin care un anumit elev sau student prezintă drept rezultatul propriului efort de învăţare o serie de cunoştinţe pe care nu le-a asimilat, împrumutându-le ad-hoc de la diverse surse. Ca formă specifică de nesinceritate faţă de profesor, copiatul poate fi încadrat în categoria conduitelor agresive, deoarece aduce un prejudiciu profesorului şi uneori grupului-clasă.

Ca forme tipice ale fenomenului se poate face deosebirea între copiatul individual, copiatul solidar şi copiatul colectiv. Copiatul individual are loc atunci când elevii care recurg la această soluţie acţionează pe cont propriu, îşi asumă integral riscul. Copiatul solidar presupune angajarea a doi sau mai mulţi elevi în realizarea înşelăciunii;  elevii implicaţi cooperează în tentativa de înşelăciune din spirit de întrajutorare şi solidaritate de castă. Copiatul colectiv se produce în situaţiile în care tot efectivul clasei recurge la soluţia înşelăciunii.   Este cea mai rară formă de copiat şi se explică prin conştientizarea de către elevi a deficienţelor grave de supraveghere ale profesorului sau prin corupţia acestuia.

Principalii factori care intervin în situaţiile de copiat sunt: deficienţele de supraveghere, atitudinile permisive ale profesorilor, dar şi stilul profesorilor de a nota în funcţie de fidelitatea reproducerii cunoştinţelor. S-a demonstrat însă că un climat moral adecvat, controlul relativ sever, pedepsele aspre în cazul celor prinşi copiind, stilul obiectiv de apreciere, bazat pe comunicarea baremelor, au efect inhibitor asupra copiatului.

Cei care copiază nu sunt întotdeauna elevi cu rezultate şcolare slabe;  este adevărat că elevii slabi, care au acumulat multe lacune în sistemul de cunostinţe, care nu mai pot realiza o învăţare conştientă, prezintă o probabilitate mai mare de a apela la această soluţie. Aceşti elevi nu sunt susţinuţi motivaţional de curiozitate sau interesul pentru un domeniu, ci sunt interesaţi doar de obţinerea unei note de trecere, pentru a evita conflictul cu şcoala şi cu familia. Însă şi elevi cu rezultate şcolare bune copiază uneori în anumite situaţii.

Ca distribuţie după variabila sex, s-a constatat că băieţii copiază mai frecvent decât fetele, ceea ce s-ar explica prin faptul că fetele sunt mai conformiste, mai anxioase şi mai sârguincioase, în timp ce băieţii sunt mai puţin motivaţi pentru învăţarea de tip şcolar şi mai pragmatici.

Psihologii au văzut în acest fenomen un exemplu clasic de manifestare a unor dinamici complexe de grup. Psihologii sociali au devenit interesaţi de fenomenul copiatului atunci când au observat că, deşi se produce o încălcare a unei norme, conduita copiatului ca atare pare tolerată, atât de elevi, cât şi de unele cadre didactice.

Indiferent de motivele invocate pentru a legitima copiatul într-o anumită situaţie, s-a demonstrat ca grupul tolerează nuanţat această practică, în funcţie de abilitatea celui care copiază. Cu cât

Page 17: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

abilitatea celui care copiază este mai mare, cu atât grupul manifestă o toleranţă mai mare faţă de deviant.

Deşi copiatul reprezintă o sursă de disfuncţionalităţi în clasă, atât profesorii, cât şi elevii cred că el nu poate fi eradicat. Dispariţia copiatului ar implica mult mai mult decat ameliorarea supravegherii la examene sau evaluări scrise curente ori decât renunţarea la probele de evaluare scrise.

· Fuga de la şcoală sau/şi de acasă. Fuga reprezintă o conduită de                 tip evazionist, având o motivaţie precisă şi derulându-se într-un interval de timp variabil. Fuga de la şcoală poate interveni în situaţii tipice, caz în care se prezinta ca o strategie defensiva a elevului. Aceasta poate deveni punctul de pornire pentru absenteism. Fuga de la şcoala este o conduită cu desfasurare limitată de timp, susţinută de o anumita intensitate a participării afective, pe fondul existenţei motivaţiei pentru frecventarea şcolii şi care trimite la cauze ce ţin mai mult de personalitatea elevului şi de contextul şcolar specific.

La adolescenţi, fuga de la scoală apare ca rezultat al unui proces de deliberare, al luării unei decizii, influenţată în mare masură de haloul afectiv al situaţiei, dar care presupune existenţa unei opţiuni. Fuga de la şcoală reprezintă, de fapt, rezultatul fobiei de examen şi fobiei sociale. Fobia de examen este descrisă ca o formă particulară de manifestare a fricii de scoală (întâlnită la copiii mici), fiind determinată de reciprocitatea dintre disponibilitatea pentru frică a celui examinat şi situaţia obiectivă, care include: prestigiul examinatorului, dificultatea intrinsecă a materiei de examen, gravitatea consecinţelor în caz de eşec. Fobia de examen apare ca o consecinţă târzie a fobiei şcolare, rezultând din evenimente constientizate sau neconştientizate petrecute în copilăria mică.

Fobia socială apare cel mai frecvent în adolescenţă şi constă în teama de a fi expus observaţiei altora în grupurile restrânse, cum ar fi clasa de elevi.   Această fobie se poate instala faţă de situaţii şcolare specifice-teama de a vorbi în public, de a interacţiona cu persoane de sex opus-sau faţă de situaţiile sociale generale-teama de a susţine privirea unei persoane necunoscute.

Totuşi fobia de examen şi fobia socială se regăsesc într-un număr relativ mic de cazuri la originea fugii de la şcoală a adolescenţilor. Specifică pentru fuga de la şcoală a acestora este dorinţa de exprimare a unei atitudini personale.   Fuga de la şcoală poate fi o formă de protest împotriva unor situaţii apreciate de adolescent ca nedrepte, frustrante. Fuga reprezintă epilogul unui conflict cu anturajul (părinţi, profesori), înglobând atât o reacţie de opoziţie faţă de mediul care nu-l satisface, cât şi speranţa confuză de a găsi în mediul extraşcolar ceea ce îi este refuzat aici.

Adolescenţa este etapa în care indivizii acţionează pentru o mai mare independenţă şi autonomie, accentuând deliberat diferenţierile dintre ei şi ceilalţi, urmărind să obţină un control mai mare asupra deciziilor ce le afectează viata;  adolescenţa este şi vârsta la care procesul de construire a identitaţii de sine atinge un vârf al intensităţii; adolescenţii au nevoie să-şi testeze posibilităţile şi limitele, să se confrunte cu situaţii noi şi riscante, să experimenteze descoperirea şi aventura;  dacă mediul familial şi cel şcolar sunt prea restrictive, prea autoritare şi nu permit satisfacerea acestor trebuinţe, apare probabilitatea ca adolescentul să evadeze temporar din contextul hiperconstrângător pentru a-şi căuta şi defini identitatea proprie, pentru a-şi menţine stima de sine.

Page 18: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

· Absenteismul scolar este definit ca o problemă socială, explicat                     mai mult prin caracteristicile socioculturale ale mediului de provenienţă şi apărând mult mai frecvent în mediul urban şi în familiile sărace. Adolescentul care lipseşte de la şcoală pleacă de acasă, echipat corespunzător, la ora potrivită pentru a respecta orarul şcolar şi revine acasă la ora potrivită, în funcţie de programul zilei. El isi petrece însă ziua departe de casă şi de şcoala, colindă magazinele, se refugiază în internet-café-uri, îşi vizitează prietenii sau îşi petrece timpul în baruri, cinematografe, săli de jocuri alături de alţii de aceeaşi vârstă. Absenteismul conduce la abandonul şcolar, dar este în acelaşi timp cel mai important factor catalizator pentru consumul de droguri, violenţă şi infracţionalitate.

Atunci când adolescenţii încep să lipsească sistematic şi generalizat de la şcoală, această conduită reprezintă un semnal tardiv al existenţei problemelor;  absenteismul constituie o formă de agresiune pasivă împotriva şcolii, indicând că adolescenţii fug de la şcoală chiar cu riscul de a fi pedepsiţi.

Absenteismul desemnează etapa de tranziţie şi de stabilizare a conduitelor de tip evazionist, de la formele de scurtă durată, cu o motivaţie precisă, la evaziunea definitivă, prin abandon şcolar. Absenteismul rezultă din repetarea absenţei şi se caracterizează prin frecvenţa absenţelor şi prin durata lor într-un interval de referinţă. Absenteismul este determinat, în parte, de insatisfactiile legate de activitatea şcolară şi de condiţiile de lucru, care conduc la scăderea stimei de sine şi pierderea statutului în colectiv, dar şi de alti factori, cum ar fi:   sănătatea, obligaţiile familiale, importanţa pe care o prezintă pentru adolescent activităţile extraşcolare, normele şcolare şi presiunile instituţiei educative.

Abandonul şcolar reprezintă conduita de evaziune definitivă ce constă în încetarea frecventării şcolii, părăsirea sistemului educativ.

Efectele abandonului şcolar demonstrează că acest tip de conduită este deosebit de grav. Cei care abandonează şcoala nu au nici calificarea profesională indispensabilă integrării socioeconomice, nici formaţia morală şi civică necesară exercitării rolului de părinte şi a celui de cetaţean al unei comunitaţi. Cei care abandonează şcoala sunt viitori someri, delicvenţi.

Abandonul şcolar reprezintă cea mai gravă formă de devianţă şcolară, el fiind considerat în prezent principalul indicator predictiv al orientării adolescenţilor către o carieră delicventă. Acesta marchează eşecul adaptării reciproce a adolescentului la cerinţele vieţii şcolare, dar şi a şcolii la trebuinţele individuale de învăţare a adolescentului.

Adolescenţii care abandonează şcoala sunt cei care s-au făcut remarcaţi pentru absenteism şi alte dificultăţi de comportament, pentru care au fost sancţionaţi în repetate rânduri la scoală.

Vandalismul şcolar este, din punct de vedere psihosociologic, o conduită specifică adolescenţilor de sex masculin, proveniţi din clasele sociale defavorizate şi care trăiesc în marile oraşe.

Vandalismul în şcoală poate fi interpretat ca o cale de a depăşi plictiseala, ca un act de răzbunare impotriva unei situaţii percepute ca nedreaptă sau ca un protest impotriva autoritaţilor şi regulilor şcolare. Toţi adolescenţii care comit intenţionat conduite vandale au ca numitor comun un nivel scăzut al autocontrolului, o stimă de sine slabă şi o toleranţă redusă la frustrare.

Page 19: Adolescența Reprezinta o Perioada de Tranzitie de La Copilarie La Maturitate

Creşterea vandalismului şi a violenţei în şcoală poate determina multe şcoli să înmultească regulile de conduită şi sancţiunile pentru devianţele minore. Această creştere contribuie la diminuarea respectului faţă de autorităţi în general, faţă de autorităţile şcolare în special.

Violenţa în şcoală este din punct de vedere statistic cea mai frecventă formă de devianţă şcolară. Dacă în fazele de început ale educaţiei şcolare predomina violenţa profesorului asupra elevilor, democratizarea educaţiei a antrenat o deplasare a violenţei către elevi, canalizând-o dinspre elevi către profesori.

Violenţa în şcoală este un fenomen extrem de complex, cu o diversitate de forme de manifestare ce justifică folosirea terminologiei specializate. Şcoala este spaţiul de manifestare a conflictelor între adolescenţi şi între adulţi şi adolescenţi. Sub denumirea de ‘violenţă” se descoperă o diversitate de forme de conduită, care descriu sub aspectul intensităţii o linie continuă: la intensitatea cea mai mica, violenţa presupune confruntarea vizuală, poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea în scop denigrator;  refuzul de a acorda ajutor, bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea, împingerea, aruncarea, înjunghierea şi împuşcarea sunt forme de intensitate crescută ale violenţei.

Violenţa în şcoală se prezintă ca un ansamblu specific de forme de violenţă care se condiţionează reciproc şi au o dinamică specifică: violenţa importată din afara şcolii, dar şi violenţa generată de sistemul şcolar; violenţa ascunsă şi violenţa vizibilă; violenţa adulţilor împotriva elevilor, dar şi violenţa elevilor împotriva adulţilor.