Aditivi furajeri
-
Upload
facultatea-de-zootehnie-iasi -
Category
Documents
-
view
1.357 -
download
3
Transcript of Aditivi furajeri
ADITIVI FURAJERI
Conform Directivei CEE 524/70 şi 587/84, aditivii furajeri sunt consideraţi substanţe
care, adăugate voluntar şi în doze reduse în hrana animalelor, pot influenţa unele caracteristici
ale hranei sau producţia obţinută de la animale.
Aditivii furajeri pot fi clasificaţi în câteva categorii de bază, respectiv:
nutriţionali – vitamine, microelemente, aminoacizi
pronutriţionali – enzime, antibiotice, probiotice, prebiotice, emulsifianţi, antioxidanţi,
agenţi detoxifianţi...
nenutriţionali (tehnologici) – conservanţi, lianţi, agenţi de creştere a palatabilităţii
(arome, edulcoranţi), pigmenţi, agenţi de control a mediului
profilactici (medicinali) –coccidiostatice, histomonostatice, plante medicinale
Aditivii furajeri recunoscuţi si aprobaţi pentru a fi utilizaţi în hrana animalelor, în ţările
Uniunii Europene, sunt cei specificaţi în Directiva U.E. 524/1970 (reactualizată prin Directivele
587/84 şi 153/87); o serie de substanţe sunt interzise a fi folosite ca aditivi furajeri în ţările
membre U.E. (tab. 1).
Tabelul .1 Aditivi furajeri specificaţi în Directivele U.E. 524/70, 587/84 şi 153/87
Autorizaţi Neautorizaţi (interzişi)Antibiotice (ca promotori de creştere)
Factori de creştere neidentificaţiCoccidiostatice şi histomonostatice
AntioxidanţiSubstanţe aromatizante şi odorizante
Emulsifianţi, agenţi stabilizatori, lianţiAgenţi coloranţi şi pigmenţi
Conservanţi, inoculanţiVitamine şi agenţi vitaminici
Oligoelemente şi elemente urmăEnzime (preparate enzimatice)
TetraciclinePeniciline + cefalosporine
Aminoglucozide (streptomicină, neomicină)Macrolide (eritromicină, oleandomicină, lincomicină)
Sulfamide şi trimethoprimNitrofurani (exceptând produsul Nitrovin)
Produse pe bază de arseniu sau derivaţiHormoni şi antihormoni
Aditivii furajeri trebuie să îndeplinească o serie de condiţii specifice:
- eficacitate: să genereze un efect benefic asupra caracteristicilor hranei, asupra
organismului animalelor, asupra producţiei obţinute de la acestea sau asupra dejecţiilor rezultate
de la acestea (în funcţie de tipul aditivului);
- siguranţă: să nu fie nocivi pentru animale, pentru omul consumator al produselor
obţinute de la acestea sau pentru mediul înconjurător;
- economicitate: să coste mai puţin decât valoarea cuantificată a efectului benefic
determinat, respectiv să aibă eficienţă economică.
1
Aditivi nutriţionali
Spre deosebire de alţi aditivi furajeri, care în general nu au o valoare nutritivă proprie
(sau aceasta este neglijabilă), aditivii nutriţionali, prin conţinutul lor, contribuie direct la
asigurarea sau completarea necesarului animalelor în nutrienţii respectivi.
Din această grupă fac parte: vitaminele, microelementele, aminoacizii.
Vitaminele. Este cunoscut faptul că vitaminele sunt compuşi organici cu structură chimică
foarte variată, indispensabili vieţii animalelor. Aportul vitaminic neadecvat cerinţelor determină
tulburări specifice numite vitaminoze: (avitaminoză în lipsa vitaminelor, hipovitaminoză în cazul
insuficienţei sau hipervitaminoză în cazul excesului unei vitamine), afectând sănătatea animalelor,
creşterea, reproducţia, producţiile lor şi eficienţa valorificării hranei.
Denumirile acestora şi unităţile de măsură uzuale precum şi cele mai întâlnite forme
comerciale sunt prezentate în tab. 2.
Tabelul.2 Denumiri şi unităţi de măsură uzuale şi forme comerciale ale vitaminelor
Denumirea vitaminei U.M. 1 g produs comercial conţine (subsactivă):A Retinol UI 500000 UI sau 650000 UI (acetat de retinol)D2
D3
ErgocalciferolColecalciferol
UIUI 500000 UI sau 1000000 UI (vit. D3 pură)
E Tocoferol UI 500 UI (acetat de DL-alfa-tocoferol 50%)K Menadionă Mg 16,5-50 % menadionăB1 Tiamină Mg 98 % tiamină HCLB2 Riboflavină Mg 80 % sau 96 % riboflavină purăB3 Acid pantotenic Mg 45 % sau 90 % D-pantotenat de calciuB4 Colina Mg premix 15-20% colină, clorura de colina 70%B5 Vit. PP, niacină Mg 99 % acid nicotinic sau nicotinamidă purăB6 Piridoxină Mg 98 % piridoxină HClB7 Biotină µg 1 % sau 2 % D-biotină purăB9 Acid folic Mg 80 % sau 95 % acid folicB12 Ciancobalamină µg 0,1 % sau 1 % monociancobalaminăC Acid ascorbic Mg 89-99 % acid L-ascorbic
Necesitatea aportului exogen de vitamine la animale diferă atât în funcţie de specie, cât şi
de alţi factori:
- factori genetici: rasă, hibrid, specializare productivă, individ;
- factori fiziologici: stare fiziologică, stare de sănătate / boală;
- factori de exploatare: sistem de creştere (intensiv / extensiv), sistem de întreţinere (numai
în adăpost închis sau/şi în padoc cu expunere la soare sau la păşune, în baterii sau la sol etc.);
- factori nutriţionali: prezenţa în hrană a unor factori antivitaminici sau interferenţe
negative între vitamine şi alte componente din hrană.
Cu toate că vitamina C este sintetizată în organism, există cercetări care indică utilitatea
unui aport suplimentar, îndeosebi la monogastrice.
Alte vitamine pot fi sintetizate în organismul animal din provitamine (vitamina A) sau din
alţi compuşi (vitaminele D şi PP).
2
Microflora digestivă poate sintetiza unele vitamine (vitamina K şi complexul de vitamine
B). În special la rumegătoare există o microfloră bogată, situată în prestomace (îndeosebi în
rumen), anterior intestinului subţire (unde are loc absorbţia). La monogastrice şi carnasiere însă,
flora digestivă este redusă iar în cazul cabalinelor şi palmipedelor aceasta se află preponderent în
cecum (segment digestiv situat după intestinul subţire şi ca urmare, absorbţia vitaminelor de
sinteză microbiană de la acest nivel este minimă); la aceste specii impunându-se un aport exogen
în vitaminele amintite.
Cele mai întâlnite simptome de carenţă pentru principalele vitamine sunt prezentate în tab.3.
În mod obişnuit, adaosul de vitamine în hrană se face prin intermediul premixurilor
vitamino-minerale, cu rată curentă de includere de 0,5% sau 1%.
Tabelul 3 Simptomele principale ale carenţei în vitamine la porci şi păsări
Vitamina Simptome de carenţă - porci Simptome de carenţă - păsări
A
Necoordonarea mişcărilor, paralizii ale membrelor, defecte congenitale, întârzierea
creşterii oaselor
Pustule pe mucoasa esofagului şi traheei, exudate la ochi şi nări, pete de sânge în ouă,
spermatozoizi imobili
DRahitism, osteoporoză, tetanie hipo-calcică,
rupturi vertebraleReducerea cenuşii oaselor, oase moi şi friabile,
reducerea grosimii cojii ouălor
E
Edeme, moarte subită, necroză hepatică, miodistrofii, degenerarea muşchiului
cardiac
Encefalomalacie, diateză exudativă, distrofie musculară, necroza pipotei, reducerea fertilităţii
cocoşilor
Kcreşterea timpului de coagulare, hemoragii,
hematoame, anemieCreşterea timpului de coagulare, anemie, edeme,
hemoragii subcutanate
TiaminăApetit redus, creştere redusă, moarte subită, hipertrofie cardiacă, semne nervoase, vomă
Polinevrite (opistotonus, tulburări locomotorii), paralizii ale picioarelor, aripilor, gâtului,
reducerea apetitului
RiboflavinăCreştere redusă, infecunditate la scroafe,
anomalii la noi născuţiAnorexie, neuromalacia nervilor sciatic şi brahial,
% de ecloziune redusAcid
PantotenicApetit redus, creştere redusă, diaree,
caderea părului, mers “de gâscă”Dermatite, depigmentarea penelor, îmbrăcare
slaba cu penaj, necroze
ColinăCreştere redusă, infiltrare grasă a ficatului,
tulburări de reproducţiePerozis, infiltrarea grasă a ficatului, scăderea
producţiei de ouă
NiacinăDiaree, dermatite, tulburări nervoa-se,
reducerea apetitului şi a creşteriiInflamaţii ale limbii şi tubului digestiv, gastrite,
enterite, reducerea ouatului,
Piridoxină
Infiltrarea grasă a ficatului, diminuarea apetitului şi a creşterii, convulsii, dermatite,
sensibilitate
Reducerea producţiei de ouă şi a procentului de ecloziune, convulsii, hiperexcitabilitate nervoasă
BiotinăDermatite, creştere redusă, căderea părului,
crăparea unghiilorDermatoze la picioare, ochi, gură, perozis,
îmbrăcare slabă cu penaj,
Acid folicCreştere redusă, anemie hipercromi-că,
decolorarea păruluiÎmbrăcare târzie cu penaj, paralizii cervicale,
diaree albă cremoasă la pui
Vit. B12Anemie, reducerea creşterii, hiper-
sensibilitate, purcei neviabiliReducerea greutăţii ouălor, mortalitate
embrionară, perozis (în asociere)
Stabilitatea vitaminelor în premixuri şi nutreţuri combinate constituie o problemă
deosebită, principalii factori de risc fiind temperatura ridicată, umiditatea crescută, posibilele
incompatibilităţi chimice între vitamine, minerale şi peroxizi, dar şi durata şi condiţiile de
păstrare.
3
Microelementele, numite şi oligoelemente, sunt elemente minerale care se găsesc în
cantităţi foarte mici atât în nutreţuri (sub 100 mg/kg) cât şi în corpul animalelor (sub 0,04%). In
această grupă sunt incluse Fe, Cu, Zn, Mn, Co, I, Se, F, Mo, în ultimii ani fiind avute în vedere şi
Br, Cr, Si, Al, As, Cd, Li, ca şi alte elemente urmă.
Microelementele intervin ca activatori a numeroase sisteme enzimatice dar pot intra şi în
componenţa unor substanţe organice; fiecare element este esenţial pentru organism, carenţa
manifestându-se, în multe cazuri, prin simptome generale, comune mai multor elemente şi în mai
mică măsură prin simptome specifice, de unde şi dificultatea evidenţierii lor. Cele mai întâlnite
simptome de carenţă la porcine şi păsări sunt prezentate în tab. 4.
Tabelul 4 Simptome de carenţă în microelemente, la monogastrice
Elementul Porcine Păsări
Fe Anemie, anorexie, mucoase palide, ascite, creştere redusă
Anemie, nepigmentarea penelor
Zn Paracheratoză, creştere redusă, apetit scăzut, tulburări de reproducţie
Slabă îmbrăcare cu pene, reducerea cenuşii oaselor, dermatite la picioare
Cu Ataxie, rupturi aortice, hipotrofie cardiacă, picioare slăbite
Anemie, decolorarea penelor, fragilitate osoasă, afectarea cartilajelor epifizale
Mn Creştere şi vitalitate reduse, deformări articulare, resorbţia fetuşilor
Perozis la pui, curbura metatarselor şi reducerea grosimii cojii ouălor , tetanii
Se Tremurături musculare, miopatii degenerative, decubit prelungit
Distrofii musculare, diateze, degeneres-cenţă hepatică, encefalomalacie
I Guşă, mixedem, păr rar Mărirea tiroidei, prelungirea incubaţieiCo Apetit şi creştere reduse, emaciere
Deşi cel mai adesea adaosul de microelemente în hrana animalelor urmăreşte doar asigurarea
lor la nivelul cerinţelor sau eventual corectarea unor carenţe, există şi situaţii în care un astfel de
element mineral este suplimentat în hrană pentru a obţine efecte zootehnice specifice (tab. 5).
Tabelul. 5 Efecte zootehnice antrenate de suplimentarea unor microelemente
Elementul Efecte zootehnice antrenate (forme şi doze folosite)
Fela scroafe în lactaţie: transferul Fe în lapte suficient pentru nevoile purceilor (experimente cu compuşi
organici cu Fe)Zn la vaci: reducerea pododermatitelor, reducerea mastitelor (prin biocomplexe)
Cula vaci şi oi: ameliorarea fertilităţii
la tineret porcin: stimulator al creşterii (dozare: 150-250 ppm)
Cola vaci în lactaţie: creşterea producţiei de lapte
la vaci şi oi în gestaţie: produşi mai mari la fătare şi cu viteză de creştere sporită
Crla porci: creşterea proporţiei de carne în detrimentul grăsimii (+ 200 ppm),
îmbunătăţirea performanţelor de reproducţie la scroafe
Se
la păsări: protecţie împotriva aflatoxinei, îmbunătăţirea conversiei hranei la pui broiler, îmbunătăţirea ratei de creştere a penajului la pui
la porci şi păsări: reducerea pierderii suculenţei cărnii după sacrificare, obţinerea de produse (carne, ouă) cu conţinut ridicat în Se
Mo la miei: stimularea creşterii în greutate (experimental, + 0,36 ppm)F în doze foarte mici ar influenţa pozitiv creşterea şi osificarea (experimental)Si influenţă favorabilă asupra creşterii puilor (experimental)
Administrate în exces, microelementele devin toxice pentru organismul animal, pragul de
toxicitate depinzând de felul elementului, specia şi categoria de animale.
4
Sursele clasice de microelemente folosite în hrana animalelor sunt oxizii sau săruri ale
acestora, a căror biodisponibilitate diferă după sursă; în ultimii ani se extinde folosirea
compuşilor organo-minerali (sau biocomplexe), de tipul chelaţilor sau proteinaţilor, care au o
biodisponibilitate mai mare.
În cadrul compuşilor organo-minerali, elementul este legat chimic la un agent chelator
(ligand), cum ar fi unii aminoacizi sau unele peptide; aceste microelemente proteinate se produc,
în general, prin fermentarea drojdiilor într-un mediu îmbogăţit în elementul mineral respectiv .
Acest proces măreşte considerabil biodisponibilitatea microelementelor în organismul animal.
Aminoacizi de sinteză (aminoacizii cristalini). Aminoacizii, ca elemente constitutive ale
tuturor proteinelor naturale (vegetale şi animale), sunt strict necesari organismului animal pentru
sinteza proteinelor proprii.
Aminoacizii indispensabili, respectiv cei care nu sunt sintetizaţi sau a căror sinteză este
insuficientă (treonina, valina, leucina, izoleucina, metionina, arginina, lizina, fenilalanina,
histidina, triptofanul), trebuie să fie asiguraţi prin hrană.
Pentru unii aminoacizi (lizina, treonina, metionina) cerinţele animalelor sunt mai ridicate
şi nutreţurile obişnuite nu pot asigura necesarul la costuri competitive; în acest caz se folosesc
aminoacizii sintetici, care se produc astăzi la preţuri avantajoase.
La porcine, o suplimentare adecvată în unii aminoacizi (lizina, treonina), este considerată
esenţială pentru o creştere rapidă, obţinerea unei carcase de calitate şi o mai bună eficienţă a
hranei. Deoarece în raţia porcinelor ponderea o deţin cerealele, care sunt deficitare în primul
rând în lizină dar şi în treonină (orzul şi grâul) sau triptofan (porumbul) - aminoacizi care devin
astfel limitanţi în producţia de carne la porcine - se impune folosirea aminoacizilor sintetici.
La păsări, deşi hrana acestora se bazează tot pe cereale, primii aminoacizi limitanţi sunt
cei sulfuraţi (metionină+cistină), datorită cerinţelor mari pentru îmbrăcarea cu penaj, urmaţi în
ordine de lizină, treonină, triptofan, izoleucină şi arginină; pentru broileri însă, lizina trece pe
primul loc, fiind urmată de metionină+cistină, treonină şi valină.
Avantajele folosirii aminoacizilor sintetici în hrana animalelor sunt atât de ordin
nutriţional, cât şi tehnic, ecologic şi economic, respectiv:
- echilibrarea aminoacizilor din hrană conform cerinţelor animalelor;
- reducerea nivelului proteinei brute în raţie, pentru acelaşi nivel al aminoacizilor
indispensabili, ceea ce atrage şi o reducere a efortului fiziologic de metabolizare a azotului
suplimentar, a consumului de apă, reducerea cantităţii de azot eliminat prin dejecţii şi nu în
ultimul rând, a costului hranei;
- sporirea flexibilităţii formulării raţiilor, lărgindu-se gama materiilor prime furajere;
5
- îmbunătăţirea performanţelor productive şi a rentabilităţii producţiilor.
Aminoacizii de sinteză utilizaţi ca aditivi furajeri sunt cei care se produc la costuri
competitive cu cei din proteinele naturale, şi anume: lizina, metionina, treonina şi triptofanul, la
care se adaugă acidul glutamic, folosit însă mai mult în industria alimentară; utilizarea lor în
alimentaţia animală este reglementată în Uniunea Europeană prin Directiva 471/82 şi 520/89.
Lizina a fost pentru întâia oară produsă la scară industrială în anii '60, odată cu definirea
rolului său major în alimentaţia animalelor şi creşterea cerinţelor industriei de nutreţuri
combinate pentru acest aminoacid.
Prin biotehnologie se poate obţine L-lizină pură, comercializată ca sare monoclorhidrică
(L-lizină HCl); forma de prezentare poate fi de pulbere cu aspect cristalin şi culoare deschisă (cu
minimum 78% lizină sau minimum 98% L-lizină HCl) sau sub formă lichidă (conţinând 12 –
50% L-lizină).
Metionina a început să fie produsă în anii '50, prin sinteză chimică, această cale fiind
folosită şi în prezent; majoritatea animalelor (inclusiv porcii şi păsările) pot converti izomerul D-
metionină în L-metionină, ceea ce face ca produsul obţinut pe cale chimică (DL-metionină) să
satisfacă atât sub aspect nutriţional, cât şi economic. În ultimii ani s-a dezvoltat producerea unui
analog chimic al metioninei, respectiv acidul DL-2-hidroxi-4-metil-mercaptobutiric, acesta fiind
transformat în organismul animal în metionină (prin procese de oxidare şi transaminare);
utilizarea acestui tip de produs (în general sub formă lichidă) este considerată a fi mai
avantajoasă economic.
L-treonina şi L-triptofanul sunt alţi doi aminoacizi indispensabili produşi în prezent pe
cale biotehnologică. Producerea industrială de L-treonină prin tehnologii fermentative s-a
dezvoltat în anii '80, fiind destinată îndeosebi industriei nutreţurilor combinate pentru porci şi
păsări.
Referitor la rezultatele obţinute prin utilizarea în alimentaţia animalelor a aminoacizilor
de sinteză, în prezent există un volum mare de date care confirmă rolul acestora în îmbunătăţirea
performanţelor productive (în special în producţia de carne, dar nu numai) (tab.6); totodată,
echilibrarea raţiilor folosind aminoacizi de sintetiză oferă posibilitatea economisirii unor materii
prime proteice scumpe sau mai greu disponibile în condiţiile reducerii cantităţii totale de azot din
raţie, avantajele sunt atât economice cât şi ecologice.
Aditivi pronutriţionali
Noţiunea de pronutrient a fost propusă de Rosen (1996) pentru a defini o substanţă sau un
produs ingerat de animal pe cale orală şi în cantitate mică în scopul creşterii valorii intrinseci a
hranei printr-o mai bună valorificare a nutrienţilor; definirea s-a facut prin antiteză cu termenul
6
de antinutrient, folosit pentru a denumi substanţe care reduc utilizarea nutrienţilor în organism
(efect antinutriţional, de tipul factorilor antitriptici, glucosinolaţilor, alcaloizilor, lecitinelor,
saponinelor, acizilor oxalic sau fitic etc).
Tabelul 6. Efectul suplimentării raţiilor porcilor la îngrăşat cu aminoacizi sintetici, asupra
sporului de creştere
SpecificareNivel proteic (% PB)
18.9 16.7 14.6 12.3
Suplimentat cu: L - lizină - 0.20 0.39 0.58
DL – metionină - 0.05 0.11 0.18
Treonină - 0.08 0.16 0.25
Triptofan - 0.03 0.05 0.08
Spor mediu zilnic (g) 1064 1035 1020 1050
Sursa: Degussa, 2001
Aditivi pronutriţionali sunt consideraţi: enzimele, antibioticele, probioticele, prebioticele,
emulsifianţii, antioxidanţii, agenţii detoxifianţi.
Enzimele. Termenul de "enzimă" a fost folosit pentru prima dată de către Kuhne (în anul
1887) pentru a numi o substanţă catalitică obţinută din drojdii; după ce, în anul 1926, Sumner a
cristalizat ureaza şi a demonstrat activitatea sa catalitică, s-a stabilit şi faptul că toate enzimele
sunt, în fapt, proteine. Ca atare, cea mai simplă definiţie a enzimelor poate fi de proteine cu
activitate catalitică.
Activitatea catalitică a enzimelor este caracterizată de substratul specific asupra căruia
acţionează şi de produşii rezultaţi în urma reacţiei catalizate; în consecinţă, clasificarea
enzimelor se face în primul rând după natura reacţiei pe care o catalizează şi apoi, după
substratul şi produşii specifici.
Activitatea enzimelor are ca efect o accelerare a vitezei de desfăşurare a reactiilor pe care
le catalizează (viteză ce poate fi multiplicată de 1012-1020 ori), la finele fiecărui ciclu de reacţie
enzima regăsindu-se neconsumată (ca orice catalizator) alături de produşii rezultaţi din substratul
iniţial.
Conceptul de a adăuga enzime în hrana animalelor este cunoscut şi deja aplicat de mai
multe decenii. Enzimele folosite sunt, în general, hidrolitice, scindând macromoleculele
nutrienţilor în unele suficient de simple (mici) pentru a putea fi absorbite prin peretele intestinal
şi apoi metabolizate; astfel, enzimele pot fi descrise ca nişte adevăraţi "dinţi ai naturii".
De altfel, unul dintre scopurile adăugării de enzime în hrană este, în special la
monogastrice, de a degrada polizharidele pereţilor celulelor vegetale până la monomeri sau
oligomeri cu greutate moleculară scăzută, ce pot fi absorbiţi la nivel intestinal; totodată se
7
eliberează nutrienţii protejaţi de pereţii celulari, rezultând pe ansamblu o valorificare superioară
a hranei.
Suplimentarea enzimatică a hranei poate avea însă şi alte scopuri la fel de utile
nutriţional: completarea enzimelor endogene la animalele tinere sau degradarea unor factori
antinutritivi prezenţi în unele materii prime furajere.
Astfel, unele nutreţuri folosite în hrana monogastricelor conţin cantităţi importante de
celuloză (cum e cazul şrotului de floarea soarelui) sau de polizaharide neamidonoase (orzul şi
ovăzul conţin beta-glucani, grâul conţine arabinoxilani dar şi pentozani, secara conţine
arabinoxilani, beta-glucani şi pentozani, triticale îndeosebi pentozani, dar şi în şrotul de soia
există rafinoza, stahioza, verbascoza); acestea nu sunt digerate decât în mică măsură la
monogastrice, care nu posedă enzime specifice degradării acestor substanţe; ele pot fi însă,
degradate prin aport exogen de enzime specifice, anulându-le efectele negative şi chiar
folosindu-le energia conţinută.
Enzimele acţionează numai asupra substratului specific, pe care îl recunosc printr-un
mecanism intim; combinarea mai multor enzime (sistemele multienzimatice) poate fi utilă
obţinerii unor rezultate superioare în comparaţie cu preparatele monoenzimatice.
Enzimele furajere se consideră că trebuie să fie cât mai termostabile (pentru a rezista
temperaturii de granulare a nutreţurilor), să fie rezistente la atacul proteolitic din stomac şi
intestin şi să aibă activitate maximă la temperaturi şi valori pH normale fiziologic animalelor la
care sunt administrate; de asemenea, o bună eficienţă a lor, presupune o mare concentraţie activă,
o capacitate de dispersabilitate rapidă şi uniformă şi menţinerea caracteristicilor timp cât mai
îndelungat (chiar introduse în premixuri vitamino-minerale sau în alte condiţii de stocare).
În tab. 7 sunt prezentate o serie de enzime furajere, acţiunea lor şi substraturile specifice
şi unele recomandări de utilizare.
În cazul suplimentării raţiei cu enzime a fost demonstrată experimental, atât la porcine cât
şi la păsări, o creştere cu 2-7% a valorii energiei metabolizabile aparente a raţiei, acest plus de
energie (energie de efect) reprezentând un element ce trebuie avut în vedere în optimizarea
nutriţional-economică a raţiei de hrană.
Costul ridicat al suplimentelor minerale cu fosfor, disponibilitatea redusă a P din unele
nutreţuri pentru păsări şi porci, poluarea solului cu P neutilizat în organism, au determinat
căutarea unor soluţii pentru o mai eficientă folosire a fosforului din nutreţuri în organismul
animal. Astfel, prin suplimentarea raţiei cu fitaze microbiene exogene, se poate reduce
consumul de suplimente minerale cu fosfor (în general, fosfaţi) şi o diminuare importantă a
cantităţilor de fosfor din dejecţii, reducându-se, pe această cale, poluarea mediului.
8
Tabelul 7 Enzime de uz furajer – acţiune şi utilizare
Enzime Degradează: Folosite în:
ProteazeProteinele până la peptide şi
aminoaciziînlocuitori de lapte,
nutreţuri combinate bogate în proteine
AmilazeAmidonul până la dextrine şi
zaharuriraţii bogate în amidon,
primele furaje la purcei şi viţeiCelulaze şi celobiaze
Celuloza până la glucozăraţii cu conţinut mărit în celuloză la porci şi păsări (ex. cu srot
de floarea soarelui)ß-glucanaze ß-glucanii spre glucoză raţii pe bază de orz la păsări, porci
Xilanaze Xilanii în oligozaharide raţii pe bază de grâu, secarăLipaze Grăsimile în acizi graşi raţii bogate în grăsimi (pui broileri, câini)
Seminţele de cereale conţin proporţii însemnate de fosfor fitic (fitaţii reprezentând în
medie 70% din fosforul total). În absenţa enzimelor specifice - fitaze -, fosforul fitic nu poate fi
utilizat de către monogastrice, regăsindu-se direct în dejecţiile acestora; mai mult, fiecare mol de
acid fitic fixează 3-6 moli de calciu în fitat de calciu - formă insolubilă prin care ambele minerale
devin indisponibile pentru organismul animal.
Fitazele desfac efectiv, prin hidroliză, grupările fosfat ale fitaţilor, moleculele de fosfat
fiind disponibile pentru absorbţia în intestin.
La monogastrice, inexistenţa fitazelor în echipamentul enzimatic, face imposibilă
folosirea fosforului fitic. Fitazele exogene sunt de origine microbiană, mai multe
microorganisme aparţinând genului Aspergillus fiind producătoare ale acestor enzime.
Tabelul 8. Efectul suplimentării hranei cu fitaze asupra creşterii puilor broiler
(vârstă 21- 42 zile)
P disponibil în hrană (%)
Supliment fitazeSpor greutate
(g)Eficienţă hrană (kg/kg
spor)
Cenuşă brută în oase(%)
0.15 - 829 2.83 45.460.20 - 911 2.61 47.860.25 - 886 2.63 51.450.30 - 949 2.76 53.530.35 - 1027 2.39 53.51
0.1511500 unităţi
fitaze899* 2.54 49.18
0.1523000 unităţi
fitaze942** 2.43 48.59
Sursa: Harter-Dennis şi col., 2001 * zilnic; ** din 2 în 2 zile
Se apreciază în general, ca suficientă o suplimentare cu 800-1200 unităţi enzimatice
fitază pe kg de furaj, ca alternativă la folosirea altor suplimente minerale cu fosfor; această
suplimentare enzimatică permite creşterea digestibilităţii fosforului din hrană până la 50 % (şi
chiar peste), reducând cu 20-30% excreţia de fosfor în dejecţii.
În concluzie, se poate afirma că utilizarea enzimelor furajere suscită un interes deosebit
pentru nutriţionişti, reprezentând o posibilitate certă de îmbunătăţire a performanţelor productive
ale animalelor, în special în cazul monogastricelor (tab 8).9
Antibioticele. Pe plan mondial, consumul de antibiotice în sectorul creşterii animalelor
depăşeşte cu mult consumul uman, acestea fiind utilizate atât ca agenţi terapeutici, cât şi ca
aditivi furajeri (promotori de crestere).
Antibioticele furajere pot fi definite ca substanţe bacteriostatice sau bactericide care,
folosite în doze de zeci/sute de ori mai mici decât cele terapeutice, acţionează la nivelul florei
digestive, contribuind la menţinerea stării de sănătate a animalelor şi la îmbunătăţirea
valorificării hranei, realizând un efect promotor al creşterii acestora. Proporţiile curente de
utilizare a antibioticelor furajere sunt cuprise între 5-50 mg/kg nutreţ, în funcţie de tip, specie,
categorie de vârstă, stare fiziologică (Pop şi col., 1997).
Antibioticele de uz furajer au efect biostimulator, efect dependent însă, de o serie de
factori precum: felul antibioticului, specia, vârsta animalului şi starea de sănătate a animalului,
condiţiile de întreţinere etc (tab. 9).
Tabelul 9. Efectul folosirii antibioticelor ca stimulatori de creştere, la porcine
Specificare Număr experienţeÎmbunătăţire datorită antibioticelor (%)
Creştere greutate Eficienţă hrană
1/ Staţiuni de cercetare 128 16.9 7.0
Ferme de producţie 32 28.4 14.5
2/ Staţiuni de cercetare 9 13.2 4.7
Ferme de producţie 67 25.5 10.0
Sursa: Pond şi col., 1995 1/ 12000 porci (7-26 kg); 2/ 3321 porci (8-20 kg)
Se consideră că, dintre specii şi categorii, tineretul aviar şi purceii se pretează cel mai
bine la utilizarea în hrană a antibioticelor ca promotori de creştere. Efectul acestora este mai
evident la animalele cu diferite afecţiuni, în special tulburări intestinale, la animalele tarate,
întreţinute în condiţii precare de igienă sau hrănite cu raţii carenţate în special proteic şi
vitaminic cât şi la tineret.
Antibioticele utilizate ca promotori de creştere acţionează asupra organismului animal pe
mai multe căi, între care:
- împiedică înmulţirea unor germeni patogeni cu localizare intestinală, a căror proliferare
afectează starea de sănătate a animalului, apetitul şi valorificarea hranei (ex. E. coli, Salmonella etc);
- favorizează dezvoltarea în tractusul digestiv a unor bacterii utile;
- măresc permeabilitatea peretelui intestinal pentru nutrienţi;
- influenţează pozitiv metabolismul proteic şi vitaminic în special şi metabolismul bazal
în general.
Pentru a se evita posibilitatea adaptării unor germeni patogeni, cât şi pentru menţinerea
efectului biostimulator, se impune schimbarea periodică a antibioticului furajer folosit.10
Evidenţierea faptului că folosirea antibioticelor ca aditivi furajeri poate periclita sănătatea
omului, printr-o posibilă remanenţă reziduală şi dezvoltarea fenomenului de antibiorezistenţă, a
condus în ultimii ani la o restricţionare drastică a utilizării acestora ca promotori de creştere la
animale.
Astfel, după ce prin Directiva C.E.E. nr. 524/1970 au fost interzise uzului furajer
tetraciclinele, penicilinele şi cefalosporinele, aminoglucozidele (streptomicină, neomicină),
eritromicina, oleandomicina, lincomicina, sulfamidele, trimethoprimul şi nitrofuranii (cu
excepţia Nitrovinului), pentru ţările membre ale Uniunii Europene, în anul 1997 a fost interzisă
avoparcina (Avotan), din iulie 1999, au fost interzise şi virginiamicina, zincbacitracina,
spiramicina, tilozina (Tylan), carbadoxul şi olaquindoxul.
În prezent, în cadrul UE sunt autorizate pentru uzul furajer flavomicina (flavofosfolipol
sau bamberimicină), avilamicina (orthomicină), monensinul şi salinomicina – ultimele două fiind
aşa-numite antibiotice ionofore (ionofori).
Antibioticele ionofore modifică schimbul de ioni (îndeosebi de Na şi K) prin peretele
celular bacterian, inhibând selectiv unele microorganisme. Sunt folosite îndeosebi la
rumegătoare, ca regulatori ai fermentaţiilor rumenale. Inhibând bacteriile producătoare de acid
acetic în favoarea celor producătoare de acid propionic, se modifică proporţia AGV produşi în
rumen, reducându-se metanogeneza şi implicit pierderea de energie la nivel rumenal, cu efecte
pozitive asupra performanţelor de creştere-îngrăşare. Totodată, se reduce proporţia de degradare
în rumen a fracţiunilor proteice cu valoare biologică ridicată din hrană şi se favorizează
menţinerea stării normale de sănătate a animalelor prin evitarea apariţiei unor tulburări
metabolice de natură nutriţională (acidoze, cetoze, intoxicaţii cu amoniac etc).
Pentru stimularea creşterii, la rumegătoare pot fi folositi atât ionofori, cât şi unele
antibiotice clasice de uz furajer (virginiamicina, flavomicina şi avoparcina), fiecare având
particularităţi în efectele determinate: virginiamicina reduce drastic producerea de acid lactic şi
proteoliza în rumen, avoparcinul şi flavomicina determină creşterea totală a producţiei de AGV
în rumen (cu până la 10 %), avoparcinul fiind mai activ la nivel intestinal iar flavomicina
antrenând şi o reducere importantă a proteolizei şi a producţiei de NH3 din rumen şi inhibând
îndeosebi clostridiile (Pop şi col.1993).
În tab. 10 sunt prezentate o serie de recomandări de utilizare (doze, pe specii şi categorii
de animale) a câtorva dintre antibioticele furajere amintite.
În general, antibioticele furajere nu se folosesc în ultimele 1-2 săptămâni înainte de
sacrificarea animalelor, nu se folosesc la găinile ouătoare (există recomandări doar pentru
flavomicină, în doze foarte reduse: 2-5 ppm.) şi nici la animalele în lactaţie.
11
Tabelul 10 Efectul unor prebiotice (mananoligozaharide) administrate în hrana broilerilor
de găină, comparativ cu un antibiotic
SpecificareAditiv
Mananoligozaharide (Bio-Mos) Avilamicin
Greutate la 39 zile (kg) 2.18 2.07
Eficienţa hranei (kg/kg spor) 1.70 1.74
Mortalitate 3.37 3.86
Sursa: Shane, 2001
Interesul crescătorilor de animale pentru obţinerea de performanţe zootehnice şi
economice superioare prin folosirea antibioticelor furajere, pe de o parte, şi tendinţa
consumatorilor de reţinere faţă de produsele provenite de la animale în hrana cărora sau folosit
astfel de substanţe, ca expresie a grijii crescânde pentru siguranţa alimentară, pe de altă parte,
sunt considerate principalele elemente de influenţă asupra viitorului utilizării antibioticelor ca
promotori de creştere. Este însă evidentă o tendinţă de înlocuire a acestora cu o serie de
alternative, care să ofere avantaje similare fără a antrena şi posibilele efecte nedorite.
Probioticele. Se consideră că probioticele au apărut ca răspuns la întrebarea: “Cum pot fi
evitate îmbolnăvirile la nivelul tubului digestiv, menţinând flora digestivă sub control fără a
folosi antibiotice ?”, fiind chiar opusul antibioticelor, respectiv produse ce conţin
microorganisme vii, administrate animalelor pentru a obţine efecte utile prin potenţarea florei
digestive benefice.
Initial, Parker (1974) a definit probioticele ca fiind organisme sau/şi substanţe care
contribuie la echilibrul microbian intestinal. Această definiţie a fost considerată prea imprecisă,
Fuller (1989) propunând o definitie nouă: probioticele sunt aditivi furajeri pe bază de
microorganisme vii, care influenţează benefic animalul primitor prin îmbunătăţirea echilibrului
microbian intestinal al acestuia, definiţie ce accentuează importanţa celulelor vii microbiene ca
fiind componente esenţiale ale unui probiotic şi înlătură substanţe produse de microorganisme
(Pop,1997).
Acţiunea microflorei intestinale în apărarea stării de sănătate este variată şi definită prin
termeni ca: antagonism bacterian, efect barieră, rezistenţă la colonizare sau excludere
competitivă (Fuller, 1989).
O bună dovadă a acestui efect protector al florei digestive este observaţia că animalele
germ-free sunt mult mai predispuse la îmbolnăviri de tipul tulburărilor gastro-intestinale,
comparativ cu animalele convenţionale.
Flora protectoare stabilizată în tractusul digestiv este echilibrată, dar poate fi influenţată
şi dereglată de unii factori de mediu (alimentaţie, microclimat, stres, igienă precară sau excesivă,
12
tratamente cu antibiotice pe cale orală etc.). Aceste situaţii, în care echilibrul microflorei
digestive este afectat în sens nefavorabil, constituie fondul pe care valoarea tratamentului
probiotic iese cel mai bine în evidenţă, probioticele acţionând în scopul refacerii balanţei florei
microbiene caracteristice stării normale de sănătate.
Pentru a avea efect probiotic, bacteriile trebuie să îndeplinească unele condiţii: să fie
coabitanţi normali ai tractusului digestiv animal (există excepţii), să aibă capacitate ridicată de
aderenţă şi colonizare pe epiteliul pereţilor tractusului digestiv, să aibă un ritm intens de
proliferare, să producă substanţe utile (ex. antimicrobiene - cum ar fi acidul lactic) şi să nu
producă substanţe toxice), să prezinte stabilitate ridicată, să poată fi obţinute şi utilizate cu
uşurinţă.
Bacteriile lactice, îndeosebi Lactobacillus acidophilus şi Streptococcus faecium, au fost
primele folosite în producerea de preparate probiotice. Aceste genuri bacteriene sunt şi astăzi
cele mai utilizate, însă paleta microorganismelor utilizate în scop probiotic s-a lărgit cu alte
specii: Lactobacillus bulgaricus, L. casei, L. helveticus, L. salivarius, L. plantarum,
Streptococcus thermophilus, S. faecalis, Bifidobacterium ssp., spori de Bacillus subtilis, culturi
vii de drojdii (ex. Saccharomyces cerevisiae) etc.
Principalele mecanisme prin care microorganismele probiotice acţionează benefic pentru
organismul animal sunt considerate a fi următoarele:
- participarea în sens util la digestia şi metabolismul substanţelor nutritive din hrana
ingerată, producând ele însăşi proteină, aminoacizi, vitamine - de care uneori, “gazda” nu ar
putea dispune;
- oferă “gazdei” un “efect-barieră” împotriva microorganismelor patogene aflate în tranzit
în tractusul digestiv, împiedicând fixarea şi colonizarea acestora, prin ocuparea fizică a
locusurilor specifice de ataşare, consumând substratul nutritiv, dezvoltându-se preponderent şi
producând substanţe bactericide sau bacteriostatice (acid lactic, responsabil de reducerea pH-ului
mediului la valori specifice dezvoltării microorganismelor utile şi nefavorabil germenilor
patogeni, dar şi alte substanţe, inclusiv bacteriocine);
- inactivarea unor produşi toxici prezenţi în tubul digestiv (cum sunt enterotoxinele
produse de E.coli);
- stimularea imunităţii organismului animal, prin creşterea nivelului anticorpilor şi
stimularea activităţii macrofagelor.
In mod unanim se acceptă faptul că la baza eficienţei probioticelor stă acţiunea acestora
asupra florei tractusului digestiv, efectele benefice fiind consecinţa acestei acţiuni.
Pentru o eficacitate maximă, se recomandă ca probioticele să fie administrate la animale
în următoarele situaţii:
13
- imediat după naştere/ecloziune, deoarece tractusul digestiv al fătului/puiului trebuie
considerat axenic până la contactul cu mucoasa vaginală în timpul parturiţiei (respectiv,
ciocnirea cojii oului la ecloziune), când începe colonizarea bacteriană; interesul este de a popula
cât mai rapid şi mai complet tractusul digestiv cu floră microbiană utilă, controlată.
- în timpul perioadelor de stres legate de tehnologia de creştere şi exploatare (înţărcare,
schimbări ale raţiei administrate, lotizări, vaccinări etc.);
- imediat după tratamentele terapeutice de masă, care produc modificări profunde ale
microflorei intestinale (în special în cazul tratamentelor cu antibiotice pe cale orală).
Cercetări recente evidenţiază posibilitatea combinării antibioticelor şi probioticelor în
hrana animalelor. Intotdeauna probioticul va urma administrării antibioticului pe cale orală:
antibioticul, aseptizând tractusul digestiv, pregăteşte terenul pentru probiotic, care repopulează
tractusul cu microorganisme utile, eficacitatea acestuia din urmă fiind astfel sporită.
In concluzie, probioticele reprezintă una dintre posibilele alternative la folosirea
antibioticelor furajere, având un potenţial real de susţinere şi stimulare a producţiei animale.
Prebioticele sunt definite ca substanţe care favorizează dezvoltarea şi multiplicarea
microorganismelor probiotice în tubul digestiv al animalelor.
Administrate separat sau concomitent cu un probiotic, prebioticele creează în tractusul
intestinal condiţii de mediu sau de hrană favoarebile microorganismelor utile; în acelaşi timp,
prebioticele pot acţiona specific împotriva colonizării germenilor cu potenţial patogen
(salmonele, clostridii, E.coli etc.) pe epiteliul pereţilor intestinali.
In categoria prebioticelor se înscriu unele oligozaharide şi acidifianţi.
Folosirea unor oligozaharide ca prebiotice reprezintă o modalitate interesantă de
manipulare a florei intestinale şi a metabolismului monogastricelor fără a folosi antibiotice.
Deşi sunt glucide solubile, oligozaharidele rezistă atacului enzimelor digestive endogene,
omul şi animalele neputându-le metaboliza direct; ca urmare, acestea ajung nedegradate în
intestin, unde au calitatea de a influenţa selectiv flora microbiană.
S-a demonstrat că prin introducerea oligozaharidelor în hrana animalelor, în doze mici, se
poate îmbunătăţi semnificativ sporul de creştere în greutate şi starea de sănătate a animalelor,
efectele fiind dependente de felul oligozaharidelor folosite, dar şi de specia şi vârsta animalelor.
Oligozaharidele cele mai folosite în scop prebiotic sunt: fructooligozaharide, alfa-
glucooligozaharide şi mananoligozaharide.
Fructoligozaharidele (FOZ) acţionează ca substrat specific pentru dezvoltarea unor
microorganisme utile (aceste zaharuri putând fi degradate numai de anumite specii microbiene -
cum sunt cele probiotice din genurile Lactobacillus, Bifidobacterium şi Bacteroides - cărora le
oferă carbon şi energie necesare dezvoltării şi proliferării).
14
Alfa-glucooligozaharidele (a-GOZ) pot fi, de asemenea, folosite ca prebiotice şi se pot
obţine prin sinteză enzimatică din maltoză sau maltodextrani (izomaltooligozaharide), din
amidon sau din sucroză.
Mananoligozaharidele (MOZ) antrenează în deplasarea lor germenii potenţial patogeni
din tubul digestiv, care devin tranzitanţi şi sunt eliminaţi într-o proporţie mult mai mare; datorită
unor receptori specifici, germenii aderă la acestea în loc să se fixeze pe epiteliul peretelui
intesinal.
Un produs prebiotic, pe bază de mananoligozaharide, este cel realizat prin fermentaţia
unor zaharuri cu ajutorul drojdiei Saccharomyces cerevisiae; mananii rezistă acizilor din
stomac, ajungând nedegradaţi în intestin, unde pot atrage şi “lega” unii germeni patogeni,
favorizând eliminarea lor odată cu conţinutul intestinal nedigerat.
Referitor la utilizarea oligozaharidelor în scop prebiotic, cele mai bune rezultate
zootehnice au fost obţinute în cazul purceilor şi iepurilor, dar există date în acest sens şi la
broileri de găină şi viţei; dozele recomandate variază între 0,1-0,5%. Rezultatele s-au concretizat
în stimularea creşterii în greutate a animalelor, reducerea consumurilor specifice de hrană,
îmbunătăţirea stării de sănătate (reducerea frecvenţei unor germeni ca Salmonella, E.coli sau
Clostridium în intestin şi a apariţiei diareei, reducerea cheltuielilor veterinare), cu finalitate în
îmbunătăţirea eficienţei economice
Acidifierea hranei sau a apei consumate de animale, folosind acizi organici, se practică în
scopul controlării microflorei digestive, îmbunătăţirii valorificării hranei, stimulării producţiilor
şi menţinerii stării de sănătate.
Utilizarea acidifianţilor în alimentaţia animalelor are la bază, în principal, următoarele
considerente:
- suplimentarea cantităţii endogene de acid din stomac, insuficientă îndeosebi la
animalele tinere; cantitatea mărită de acid la nivel stomacal determină o îmbunătăţire a
conversiei pepsinogenului în pepsină, urmată de o mai bună digestie şi valorificare, îndeosebi a
proteinelor din hrană;
- prin reducerea valorii pH-ului în tractusul digestiv se previne proliferarea unor germeni
patogeni inadaptabili la mediu acid, ca de ex. Salmonella, Clostridium, Staphylococcus sau
E.coli, fiind însă favorizată multiplicarea microorganismelor utile, cum sunt bacteriile
acidolactice sau unele drojdii;
- acizii organici acţionează şi ca agenţi chelatici, în prezenţa lor îmbunătăţindu-se
utilizarea substanţelor minerale din hrana ingerată;
- unii acizi organici au rol important în metabolismul energetic;
- pentru îmbunătăţirea palatabilităţii unor furaje.
15
Acidifianţii sunt destinaţi cu precădere porcilor şi păsărilor, mai ales tineretului, dar pot fi
utili şi în alimentaţia viţeilor, fiind deseori incluşi în substituenţii de lapte.
Ca modalitate practică de utilizare, este posibilă atât adăugarea acizilor organici direct în
nutreţ, cât şi acidifierea apei de băut.
Cele mai multe cercetări au fost efectuate pe porcine, dovedindu-se că tineretul porcin
răspunde favorabil la reducerea valorii pH-ului raţiei, în cazul folosirii mai ales a acidului lactic,
prin îmbunătăţirea vitezei de creştere şi a conversiei hranei, respectiv reducerea numărului de
E.coli în intestinul subţire, îndeosebi în perioada imediat următoare înţărcării.
De asemenea, mai multe cercetări au evidenţiat influenţa pozitivă a acidifierii hranei sau
apei de băut la păsări, atât asupra performanţelor productive cât şi asupra stării de sănătate (în
special la broilerii de găină şi curcă înregistrându-se creşterea greutăţii la livrare, reducerea
consumului specific de furaj şi reducerea mortalităţii) (Chapman, 1988; Guerrero şi col., 1989).
In cazul păsărilor, s-a constatat că folosirea acidului lactic determină o inhibare a
bacteriilor lactice şi a altor specii microbiene utile din tractusul digestiv, efect datorat formarii
peroxidului de hidrogen şi producerii unei substanţe inhibitoare numită acidolin (fenomen
evidenţiat de Hamden şi Mikolajcik, în anul 1974).
Acizii organici mai des utilizaţi în scop prebiotic sunt acidul formic, acidul propionic,
acidul lactic, acidul citric, acidul fumaric, acidul sorbic; de asemenea, se folosesc săruri ale
acestor acizi: propionaţi (ex. de Ca), citraţi, formiaţi etc; produsele moderne conţin combinaţii
eficiente ale acizilor organici, eventual împreună cu microorganisme probiotice sau enzime.
Dozele de utilizare ale acestor produse sunt în general de 0,1-0,3%.
Acizii organici sunt utilizaţi în prezent şi drept conservanţi, atât în producerea nutreţurilor
murate cât şi în industria nutreţurilor combinate.
Emulsifianţii. Multe nutreţuri combinate au un conţinut ridicat în grăsimi, uneori chiar
adiţionate pentru creşterea nivelului energetic.
Valorificarea grăsimilor din hrană presupune o fază digestivă, de degradare enzimatica a
grasimilor pâna la nivel de monogliceride si acizi grasi si emulsionarea lor, urmată de faza
absorbativă, reprezentată de formarea unor structuri micelare care permit pasajul fracţiunilor
absorbabile prin peretele intestinal în mediul intern.
Unele substanţe, ca de exemplu lisofosfatidicolina stimulează formarea miceliilor cu
greutate moleculară mică, numeroase şi uniforme, determinând astfel o emulsionare si o
absorbtie mai bună a acizilor grasi rezultaţi în urma digestiei enzimatice a grăsimilor; molecula
de lisofosfatidilcolina are doi poli hidrofili şi un singur pol lipofil, fiind deci mai hidrofilă decât
alte lecitine.
16
Antioxidanţii. Substanţele cu efect antioxidant sunt folosite atât pentru a proteja unii
nutrienţi importanţi (grăsimi, vitamine) din materiile prime sau din amestecurile furajere
împotriva denaturării oxidative, cât şi în scopul îmbunătăţirii metabolismului animal, îndeosebi
la animalele de reproducţie, la cele expuse la factori de stres puternici sau la hibrizii
superperformanţi (ex. pui broiler de găină, pentru susţinerea performanţelor de creştere); rolul lor
este considerat a fi în principal pronutriţional şi secundar tehnologic (de protejare a unor materii
prime bogate în grăsimi).
Nutrienţii cei mai sensibili la oxidare sunt grăsimile (îndeosebi acizii graşi nesaturaţi),
vitamina A, provitaminele A şi ergosterolii, principalii factori oxidanţi fiind aerul, apa, contactul
cu unele săruri sau metale (fier, cupru).
Un bun antioxidant se apreciază că trebuie să oprească oxidarea în lanţ, combinându-se
cu radicalii liberi, să stabilizeze chimic produşii rezultaţi din degradarea peroxizilor, să necesite
doze mici de utilizare (sub 500 ppm) şi să nu aibă nici un efect nedorit (Stoica şi col.,1999).
Din punct de vedere chimic, antioxidanţii sunt donatori de hidrogen.
Se folosesc ca antioxidanţi atât substanţe de sinteză, cum sunt butilhidroxitoluolul (BHT,
în doze de 125-250 ppm), butilhidroxianisolul (BHA, în doze de 100-200 ppm) sau etoxiquinul
(125-150 ppm), cât şi o serie de antioxidanţi naturali, ca tocoferoli (vitamina E), gosipol, lecitină.
Deseori sunt folosite produse complexe, alcătuite din amestecuri specifice de substanţe
antioxidante şi acizi organici (acid citric, acid fosforic), cu capacitate antioxidantă mărită dar şi
apte să acţioneze pe substraturi şi în condiţii cât mai diverse.
Conform reglementărilor Uniunii Europene, substanţele antioxidante sunt codificate
unitar (E) şi prin atribuirea unui număr de cod (ex. BHA este E320), ceea ce facilitează
cunoaşterea şi controlul folosirii lor.
Agenţii detoxifianţi. În condiţiile conservării unor nutreţuri cu umiditate mărită (peste
15%), în masa lor se pot dezvolta o serie de mucegaiuri (ex. Fusarium), producătoare de
micotoxine - aflatoxine, zearalenonă, trichotecene (vomitoxina sau deoxinivalenol – DON),
ochratoxine, T-2, acid fusaric.
Micotoxinele sunt metaboliţi toxici pentru animalele consumatoare, produşi de către
fungi (mucegaiuri); afecţiunile determinate sunt denumite micotoxicoze. Micotoxinele
influenţează negativ ingesta de nutreţ, starea de sănătate şi performanţele zootehnice ale
animalelor, cele mai sensibile fiind suinele şi păsările, rumegătoarele (datorită florei ruminale)
fiind mai rezistente.
Anihilarea micotoxinelor din nutreţurile deja contaminate cu fungi constituie o problemă
majoră a nutriţioniştilor, şi a condus la folosirea unor aditivi furajeri special destinaţi acestui
scop, respectiv agenţii detoxifianţi. Aceştia, adăugaţi în proporţii reduse în hrană, diluează sau
17
“leagă” micotoxinele în lumenul intestinal, determinând tranzitul şi eliminarea lor din tubul
digestiv o dată cu resturile nedigerate, reducându-le semnificativ efectele negative.
Un bun agent detoxifiant trebuie să aibă specificitate mare de acţiune pentru cât mai
multe dintre micotoxinele cel mai frecvent întâlnite şi să nu afecteze disponibilitatea altor
nutrienţi (cum ar fi unele elemente minerale) sau a altor substanţe utile adăugate în hrană (ex.
medicamente). Totodată, este important ca rata de includere să fie cât mai redusă pentru a nu
“dilua” raţia de hrană (neavând valoare nutritivă proprie, reduc densitatea raţiei în nutrienţi).
Agenţii detoxifianţi clasici, de tipul alumino-silicaţilor (bentonita) sau argilelor (inclusiv
zeoliţii), sunt de origine minerală, au rate relativ ridicate de încorporare şi specificitate redusă de
“legare” a micotoxinelor, antrenând şi eliminarea altor substanţe (oligominerale, medicamente)
din tubul digestiv; deşi eficiente împotriva toxinei T-2, datorită neajunsurilor arătate în unele ţări
folosirea lor a fost interzisă (Mohiuddin, 2000).
Unele fibre extrase din lucernă pot lega / anihila unele micotoxine (T-2, zearalenonă), dar
procedeul de extragere este costisitor (Wood,1992).
Noua generaţie de agenţi detoxifianţi are la bază polimeri organici de tipul
glucomananilor esterificaţi, extraşi enzimatic din peretele celular al drojdiei Saccharomyces
cerevisiae, a căror capacitate de legare a micotoxinelor este considerabil crescută (ex. 80 mg
zearalenonă/g de glucomanan).
Alte soluţii vizează folosirea unor enzime (epoxidaze) sau a unor sisteme microbiene
(detoxifiere biologică), cercetările respective nefiind încheiate.
Hormonii. In scopul biostimulării producţiilor animale, se utilizează în special hormonii
anabolizanţi (pentru îmbunătăţirea performanţelor în producţia de carne) şi cei cu potenţial de
sporire a producţiei de lapte (ca BST-ul sau somatocrinina), incluşi în hrană, injectaţi sau
implantaţi subcutanat.
Anabolizanţii hormonali sunt substanţe cu rol reglator şi biostimulator asupra asimilaţiei
şi sintezei proteice în organimsmul animal, îmbunătăţind bilanţul N şi favorizând formarea şi
dezvoltarea musculaturii în condiţiile unei valorificări superioare a proteinelor şi energiei din
hrană; efectele utilizării lor diferă mai ales în funcţie de sexul, specia şi vârsta animalelor.
După originea lor, anabolizanţii hormonali pot fi grupaţi în mai multe categorii:
naturali/artificiali, endogeni/exogeni, steroizi/nesteroizi; hormonii fiind şi ţinând cont de glanda
secretoare, modul de asociere, activitatea lor etc.
Utilizarea preparatelor hormonale în hrana tineretului taurin destinat producţiei de carne,
deşi controversată, este relativ extinsă, îndeosebi în SUA. Se consideră că pe această cale, viteza
de creştere în greutate şi implicit producţia cantitativă de carne, pot fi mărite cu 10-30%, în
condiţiile reducerii proporţiei de grăsime din carcasă. In prezent, hormonii cei mai folosiţi în
18
acest scop - uneori împotriva legii - sunt cei steroidieni (dintre cei clasici, naturali), trembolonul
(dintre cei artificiali) şi mai nou, analogi (agonişti) ai acestora, care acţionând asupra receptorilor
se numesc beta-agonişti.
Datorită posibilei remanenţe a produselor hormonale în carnea animalelor (dar şi datorită
supraproducţiei de carne şi concurenţei acerbe de pe aceasta piaţă), Uniunea Europeană a hotărât
interzicerea utilizării, în alimentaţia animalelor, a hormonilor naturali sau sintetici, începând din
anul 1988.
De un interes deosebit se bucură, în prezent, utilizarea hormonilor în creşterea vacilor de
lapte.
Administrarea hormonului somatotrop bovin (somatotropina, GH sau BST) sau a
somatocrininei (GRF) determină o mărire cu 10-30% (circa 1000 l/vacă/lactaţie) a producţiei de
lapte, fără modificarea compoziţiei laptelui.
Dacă iniţial administrarea acestor hormoni se făcea prin injectare intramusculară sau
implantare subcutanată, în ultimii ani a fost pusă la punct tehnologia care permite folosirea
acestora prin suplimentare în hrană, ca aditivi furajeri.
Viitorul utilizării hormonilor - obţinuţi prin biotehnologii sau pe altă cale - în alimentaţia
animală şi în zootehnie în general, este dificil de prognozat, existând argumente atât în favoarea
avantajelor permise de utilizarea acestora, cât şi în sensul unor rezerve sau chiar interdicţii faţă
de folosirea lor.
Aditivi nenutriŢionali (tehnologici)
Conservanţii. Agenţii conservanţi sunt folosiţi pentru a menţine intacte caracteristicile
unor nutreţuri pe durata păstrării lor.
Una dintre aplicaţiile conservanţilor urmăreşte buna păstrare sub aspect cantitativ şi
calitativ a unor materii prime furajere, caz în care sunt puse în contact cu acestea la depozitare
(de ex. agenţi de însilozare, inhibitori de mucegaiuri) şi oferă o protecţie sporită chiar şi în cazul
unor condiţii mai puţin optime de depozitare (umiditate peste normal, variaţii mari de
temperatură).
Aşa de exemplu, pentru stimularea unor procese fermentative utile conservării prin
murare a unor nutreţuri (ca siloz, semisiloz sau semifân) pot fi utilizaţi acizi minerali (tot mai
rar) sau acizi organici – pentru controlul pH-ului în masa nutreţului supus murării - inoculi
microbieni (îndeosebi bacterii producătoare de acid lactic) şi enzime (celulaze, amilaze).
Acizii organici pot fi folosiţi şi pentru conservarea sub formă de fân, permiţând o
umiditate mai mare la începerea dar şi pe parcursul depozitării, acţionând ca inhibitori ai
dezvoltării mucegaiurilor.
19
Cea mai largă utilizare de acest tip a acizilor organici este însă pentru conservarea
seminţelor (de cereale, leguminoase, oleaginoase) depozitate pe perioade lungi de timp.
Folosirea conservanţilor nu numai că oferă protecţie împotriva dezvoltării eventualelor
mucegaiuri, dar permite menţinerea unei proporţii mărite de apă în seminţe (inclusiv controlarea
fenomenului de migrare a apei în silozurile verticale de depozitare a seminţelor) şi reducerea
pierderilor cantitative de nutreţuri prin limitarea pierderii de apă contribuie la creşterea eficienţei
economice a utilizării lor.
Sub aspectul strict al introducerii conservanţilor în nutreţurile finite, aceasta se face
îndeosebi în acele amestecuri furajere care presupun o perioadă de păstrare mai mare, cum sunt
înlocuitorii de lapte praf pentru viţei şi purcei sau nutreţurile combinate speciale de tip
“prestarter” pentru purcei.
Dintre substanţele conservante, cele mai utilizate sunt acidul propionic, acidul sorbic,
acidul fumaric şi acidul formic sau unele săruri ale acestora, cum sunt propionaţii de K, de Ca
sau de Mg sau formiatul de Ca. {i aceste substanţe sunt riguros controlate şi codificate în
sistemul “E-număr” (ex. acidul propionic este aditivul E280).
Lianţii sunt aditivi furajeri naturali sau de sinteză chimică introduşi în nutreţuri
combinate, concentrate PVM sau premixuri, în scopul creşterii capacităţii de absorbţie a
pulberilor fine (provenite din măcinarea materiilor prime sau chiar unele substanţe utile folosite
în această formă) precum şi - în cazul nutreţurilor finite - pentru favorizarea unor prelucrări, de
tipul granulării.
In principal, lianţii măresc gradul de adezivitate între diferitele particule aflate în
componenţa unui amestec furajer, reduc pierderile de substanţe utile şi îmbunătăţesc calitatea
granulelor obţinute dar pot avea şi alte efecte benefice (deşi secundare) chiar sub aspect
nutriţional.
Totodată, reducerea gradului de prăfuire este benefică nu numai pentru nutreţul rezultat
(prin păstrarea unor nutrienţi importanţi) ci şi sub aspect tehnologic: praful reprezintă un factor
de risc major pentru siguranţa lucrătorilor din fabricile de nutreţuri combinate, prin potenţialul
său exploziv sau prin capacitatea de a îngloba agenţi patogeni sau toxici (germeni microbieni,
substanţe chimice iritante sau toxice etc).
Melasa şi grăsimile animale sau vegetale au fost primele folosite în acest scop; rata de
includere a lor ca lianţi este relativ ridicată (1-3%), ambele având totodată o valoare nutriţională
proprie care nu poate fi neglijată: grăsimile au o valoare energetică deosebită (deseori chiar
aceasta determinând folosirea lor), în timp ce melasa este o sursă importană de hidraţi de carbon
(uşor degradabili, în principal zaharuri), cu rol energetic dar şi de îmbunătăţire a palatabilităţii
prin gustul dulce specific zaharurilor conţinute. Melasa este recomandată îndeosebi în cazul în
20
care se folosesc şi surse de azot neproteic (ex. uree), situaţie specifică nutreţurilor combinate
brichetate destinate rumegătoarelor.
Bentonita este reprezentantul clasic de liant mineral. Produsul de uz furajer este obţinut
prin prelucrarea de roci naturale extrase din cariere (în România se găsesc în jud. Caraş-Severin,
Bihor, Satu Mare), după o tratare cu 3% carbonat de sodiu (rezultând bentonita de sodiu). Rata
de includere este, de asemenea, relativ ridicată: până la 5% din nutreţul finit.
Lianţii moderni sunt de natură organică, pe bază de lignină procesată specific. Avantajele
lor sunt argumentate prin: rată mai mică de includere (1,5-2,5%), creşterea durabilităţii
granulelor (rezistenţă la spargere), creşterea productivităţii preselor, reducerea uzurii lor şi
reducerea consumurilor energetice ca urmare a uşurării granulării şi mai bunei alunecări a
furajului; o mai bună igienă a furajului produs şi nu în ultimul rând, caracterul ecologic al
folosirii lor (sunt produse naturale ce nu afectează în nici un fel mediul înconjurător). Singurul
inconvenient ar putea fi preţul mai mare decât al lianţilor clasici, dar s-a demonstrat că prin
cuantificarea avantajelor determinate folosirea lor este eficientă economic.
Agenţi de creştere a palatabilităţii. In această categorie sunt incluse, în mod obişnuit,
două grupe de substanţe: aromele furajere şi îndulcitorii.
Noţiunea de arome furajere defineşte o serie de compuşi organici naturali sau sintetici cu
miros şi/sau gust distinct plăcut, folosiţi în alimentaţia animalelor pentru a modifica în sens util
aceste caracteristici ale hranei; folosirea lor prezintă mai multe avantaje:
- creşterea palatabilităţii raţiilor ce includ materii prime mai puţin acceptate de animale
datorită unui gust sau miros specific, dar care pot fi preferabile din punct de vedere al costului şi
disponibilităţii lor;
- atragerea animalelor spre hrană şi stimularea consumării ei;
- mascarea unor mirosuri nedorite sau neplăcute, caracteristice unor nutreţuri sau care pot
fi preluate de hrană din mediu;
- îmbunătăţirea potenţialului de marketing al unor nutreţuri prin imprimarea unei
"semnături" specifice de aromă (gust/miros).
Anişul şi ghimberul au fost, se pare, primele arome utilizate în alimentaţia animalelor,
urmate apoi de melase; după al doilea război mondial a început producerea de arome furajere de
sinteză, unele arome artificiale fiind de câteva ori mai puternice decât aromele naturale similare.
Experienţe efectuate pe animale - cele mai multe la porcine, dar şi la taurine, ovine,
caprine - au evidenţiat cu claritate faptul că prin folosirea unor arome furajere se poate mări
semnificativ ingestia de hrană, crescând corespunzator şi performanţele productive ale
animalelor.
21
Astfel, utilizarea aromelor în nutreţurile combinate prestarter şi starter pentru purcei este
deja consacrată, cunoscându-se necesitatea ca aceştia să consume hrană uscată cât mai devreme
posibil pentru a depăşi cu succes înţărcarea şi a realiza performanţe ridicate de creştere în
continuare. Or, s-a stabilit faptul că purceii sugari recunosc imediat aroma specifică laptelui de
scroafă şi sunt puternic atraşi spre consumul furajelor impregnate cu această aromă; de
asemenea, un rol asemănător îl au îndulcitorii.
Aromele furajere pot fi folosite cu succes şi la porcii destinaţi îngrăşării pentru a masca
mai ales schimbările de structură şi valoare a raţiei, menţinând un nivel ridicat al ingestei şi
implicit, al performanţelor de creştere.
Intre cele mai folosite substanţe aromatizante sunt esenţele sintetice de căpşuni, fragi,
vanilină, alaturi de vanilie, cacao, aniş şi diferite uleiuri eterice vegetale naturale; acestea stau la
baza unor produse comerciale cu rate de includere de 0,1-0,3‰ în înlocuitori de lapte sau furaje
finite.
O altă categorie de substanţe utilizate în scopul îmbunătăţirii palatabilităţii nutreţurilor şi
creşterii ingestei de hrană, îndeosebi la purcei, o reprezintă îndulcitorii (edulcoranţi).
Folosirea îndulcitorilor a apărut ca alternativă la folosirea zahărului în alimentaţia
purceilor (care preferă gustul dulce), în scopul stimulării unui consum cât mai timpuriu şi
consistent a altor nutreţuri decât laptele matern, pentru a depăşi uşor criza de înţărcare şi a le
îmbunătăţii performanţele de creştere.
Zaharoza (sucroza) a rămas elementul de referinţă cu care se compară caracteristicile
noilor substanţe sau produse edulcorante, care trebuie să corespundă următoarelor condiţii de
calitate: să aibă acelaşi gust ca şi sucroza; să aibă conţinut caloric redus în condiţiile unei
mari puteri de îndulcire; să nu fie toxici pentru om sau animale, să fie competitivi sub aspect
economic; să corespundă legislaţiei în vigoare privind aditivii furajeri.
In funcţie de activitatea lor, îndulcitorii produşi şi folosiţi în mod obişnuit pot fi împărţiţi
în trei categorii:
- îndulcitori “clasici”, ca melasa, glucoza, zaharoza, dextroza, sucroza;
- îndulcitori “acuţi” (HIS - High Intensity Sweeteners), care oferă imediat un intens gust
dulce pe o perioada scurtă (ex. zaharina sodică);
- îndulcitori “potenţatori”, reprezentând substanţe cu o capacitate de îndulcire mult mai
mare decât a sucrozei (ex. NHDC - neohesperidin dihidrocalona - are o capacitate de îndulcire de
1500 de ori mai mare decât a sucrozei) şi a căror denumire indică faptul că sunt folosiţi (în
proporţii foarte mici) în combinaţie cu îndulcitorii clasici sau acuţi - şi chiar şi cu unele arome -
pentru a produce un gust dulce mai intens, mai durabil, mai atrăgător; acest mod de acţiune
22
sinergic corespunde termenului de “potenţare”. De asemenea, aceştia au şi capacitatea de a
"masca" unele gusturi nedorite, cum ar fi gustul amar sau metalic tipic asociat zaharinei.
Dintre cei mai folosiţi îndulcitori naturali menţionăm: xilitolul (cu putere de îndulcire
egală cu a sucrozei), xilofructoza şi taumatina (de peste 2000 de ori mai dulce decât sucroza şi
de aproape 100 000 de ori mai dulce decât zaharul); alături de aceştia se mai folosesc o serie de
edulcoranţi artificiali - zaharina, alitamul (obţinut din acid L-aspartic si D-alanina), aspartamul
(obţinut din acid L-aspartic şi L-fenilalanină), sorbitolul, ciclamaţii (ex. ciclamatul de sodiu) şi
alţii.
Pigmenţii cei mai folosiţi în alimentaţia animală sunt cei carotenoizi, de tipul beta-
carotenului şi a criptoxantinei şi astaxantinei, prin introducerea acestora în hrană urmărindu-se în
principal influenţarea culorii unor produse animale (culoarea gălbenuşului ouălor, culoarea
carcasei broilerilor etc.).
Carotenii – mai ales beta-carotenul, cel mai activ ca provitamină A – sunt folosiţi pentru
îmbunătăţirea aspectului carcasei prin influenţarea culorii grăsimilor depuse; nu se stochează
însă în ou şi nici în pielea păsărilor.
Xantofilele sunt folosite îndeosebi la păsări, la care prin stocare pot influenţa favorabil
coloraţia pielii, a extremităţilor şi a gălbenuşului oului. Ele pot fi de origine vegetală (extrase din
porumb, lucernă sau flori de gălbenele - pigment galben - sau din ardei - pigment roşu) dar şi de
sinteză chimică.
De asemenea, cu ajutorul microorganismelor se pot produce cantităţi importante de
pigmenţi carotenoizi, în afara algelor (de tipul spirulinei) fiind folosite şi Blakeslea trispora
(pentru beta-caroten) şi Phaffia rhodozyma (pentru astaxantină).
Se pare că prin suplimentarea cu pigmenţi carotenoizi a hranei la păsări se obţin şi alte
efecte benefice, îndeosebi asupra însuşirilor de fertilitate (creşterea semnificativă a fecundităţii şi
a eclozionabilităţii), aspecte deosebit de importante pentru unităţile cu efective de reproducţie,
dar şi în ceea ce priveşte păstrarea prospeţimii ouălor pe o durată mai mare de timp, aspect
important pentru producătorii de ouă pentru consum.
Agenţi de control ai mediului. Poluarea mediului ambiant reprezintă o problemă
specifică creşterii intensive a animalelor căreia i se acordă o tot mai mare importanţă, fiind avute
în vedere toate posibilităţile prin care se poate diminua potenţialul poluant al acestei activităţi.
In acest sens, s-a dezvoltat un aşa-zis “management al dejecţiilor”, prin care se urmăreşte:
minimizarea cantităţii dejecţiilor; influenţarea compoziţiei dejecţiilor în sensul diminuării
factorilor poluanţi (îndeosebi reducerea eliminărilor de azot şi de fosfor), optimizarea proceselor
de descompunere a dejecţiilor; reducerea emanaţiilor (substanţe şi mirosuri) agresive pentru
sănătatea animalelor, unele instalaţii sau elemente ale adăposturilor şi pentru mediu.
23
Alături de unele măsuri nutriţionale sau tehnologice şi unii aditivi furajeri pot contribui la
realizarea acestor obiective.
Suplimentarea enzimatică (aşa cum s-a arătat) permite creşterea proporţei nutrienţilor
degradaţi şi absorbiţi la nivel intestinal şi implicit reducerea cantităţilor de nutrienţi eliminaţi
prin dejecţii.
De asemenea, folosirea culturilor vii de drojdii îmbunătăţeşte valorificarea celulozei, a
proteinelor şi a mineralelor din hrană la rumegătoare şi cai.
Procesele anaerobe de descompunere a dejecţiilor şi umiditatea ridicată (de peste 50%) a lor
favorizează activitatea microorganismelor anaerobe şi formarea unor noxe deosebit de agresive.
Controlarea descompunerii dejecţiilor în scopul reducerii emanaţiilor nocive (amoniac,
hidrogen sulfurat, germeni patogeni, mirosuri respingătoare, insecte) presupune optimizarea
activităţii microorganismelor responsabile de aceasta. Pentru stimularea acestei activităţi se
foloseşte cu succes extrasul din planta Yucca shidigera, care s-a dovedit a fi un agent de control
al mediului eficient îndeosebi împotriva eliminărilor de amoniac şi a mirosurilor specifice care
poluează aerul (mai ales în cazul adăposturilor închise, în care creşte riscul unei concentraţii
sporite a acestor noxe şi manifestării nocivităţii lor).
Principalul component activ al extractului de Yucca shidigera este sarsaponina, care
stimulează creşterea bacteriilor pe baza unei mai bune utilizări a amoniacului în neoformarea de
proteină microbiană.
Folosirea acestui extract în hrana păsărilor şi porcilor, determină reducerea emanaţiilor de
amoniac din dejecţii şi îmbunătăţirea semnificativă a calităţii aerului în adăposturi, conducând în
final la realizarea unor performanţe zootehnice superioare (viteză mai bună de creştere cu circa
5% şi o eficienţă a hranei cu circa 2%) (Jacques şi Bastien, 1989).
Aditivi medicinali
O serie de substanţe chimice sau naturale cu rol medicamentos pot fi introduse fie în
premixuri sau concentratele PVM, fie direct în nutreţurile combinate (sau raţii), în scop:
– profilactic, împotriva apariţiei unor boli cu incidenţă mare (ex. coccidioza la pui,
histomonoza la curci, dizenteria hemoragică la porci);
– terapeutic, pentru combaterea unor boli specifice (ex. enterite infecţioase, parazitoze etc.).
Folosirea aditivilor medicinali în scop profilactic presupune o administrare de lungă
durată, conform unui program specific sau chiar pe întreaga perioadă de creştere a animalelor
(ex. la puii de carne), dar cu o perioadă de excludere înaintea sacrificării şi cu respectarea
anumitor reguli specifice.
Agenţii anticoccidieni (numiţi curent coccidiostatice), în funcţie de modul de acţiune, se
împart în două categorii:
24
- agenţi care permit instalarea unei imunităţi anticoccidiene (acţioneză în faza a doua a
ciclului evolutiv al coccidiilor) şi ca urmare sunt utilizaţi în special la găinile de reproducţie, de
regulă până la vârsta de 16 săptămâni (pot influenţa negativ ouatul), putând fi însă folosiţi şi la
puii broiler;
- agenţi care acţionează în prima fază a ciclului evolutiv al coccidiilor, nepermiţând
instalarea imunităţii, drept pentru care sunt folosiţi îndeosebi la puii broiler (continuu, până cu
circa 5 zile înainte de sacrificare).
În tab. 11 sunt prezentate majoritatea coccidiostaticelor autorizate în Uniunea Europeană.
Tabelul 11. Coccidiostatice comercializate în Uniunea Europeană
Produsulcomercial
Substanţaactivă (%)
FirmaSpecia /categoria
Dozajrecomandat
Amprolmix Amprolium (25%) Merial păsări 500 g/tonă
AmprolplusAmprolium (25%)+Ethopabat (1,6%)
Merial pui de găină curci, bibilici 500 g/tonă
Coyden 25 Clopidol (25%) Merial pui de găină, curci, iepuri 500 g/tonă
LerbekClopidol (20%)
+ MBQ (1,67%)Merial pui de găină, puicuţe, curci 500 g/tonă
Deccox Decoquinat (6%) Alpharma pui de găină 500 g/tonăClinacox Diclazuril (0,5%) Janssen pui de găină, curci 200 g/tonăAvatec Lasalocid (15%) Roche pui de găină, puicuţe, curci 600 g/tonă
Elancoban Monensin (20%) Elanco pui de găină, puicuţe, curci 500 g/tonăCygro Maduramicin (1%) Roche pui de găină, curci 500 g/tonă
Nicrazin Nicarbazin (25%) M.S.D. pui de găină 500 g/tonăMonteban Narasin (10%) Elanco pui de găină 700 g/tonă
MaxibanNicarbazin (8%)+
Narasin (8%)Elanco pui de găină 500 g/tonă
Cycostat 66 Robenidină (6,6%) Roche pui de găină, curci, iepuri 500 g/tonăSacox 60KokcisanCoxistac
Salinomicin (6%)Salinomicin (12%)Salinomicin (6%)
HoechstKRKAPfizer
pui de găină, puicuţe, iepuri 0,4-1 kg/tonă
Aviax Semduramicin (5,1) Pfizer pui de găină 500 g/tonă
StenorolHalofuginonă
(0,6%)Hoechst pui de găină, puicuţe, curci 500 g/tonă
Zoalen DOT Brokers păsări 500 g/tonă
Histomonostaticele sunt introduse în hrană cu scopul prevenirii apariţiei histomonozei
(boală cu incidenţă ridicată la curci, prepeliţe şi păuni, provocată de un protozoar parazit –
Histomonas meleagridis). Cele mai folosite substanţe (şi dozele profilactice recomandate) sunt:
furazolidon (în doza de 0,11‰), nitarzon (0,1875‰), carbazon (0,25-0,375‰), dimetridazol
(0,15-0,20); în toate cazurile, pentru broileri administrarea se face pe toată perioada de creştere,
fiind sistată cu 5 zile înaintea sacrificării şi nu se recomandă profilaxia la păsările aflate în ouat
(Merck Vet.Manual,1991).
Folosirea ca aditivi furajeri a unor extracte din plante (îndeosebi medicinale sau
aromatice, dar nu numai) a căpătat în ultimii ani o extindere tot mai mare, mai ales datorită
caracterului natural, organic al acestor produse.
25
In funcţie de principii bioactivi conţinuţi, scopul utilizării acestor aşa-numiţi aditivi
botanici sau fitogenici poate fi nu doar medicinal (cu deosebire profilactic, pe baza proprietăţilor
antimicrobiene) ci şi biostimulator.
Efectul medicinal poate avea la bază unul sau mai mulţi dintre următorii componenţi
bioactivi: alcaloizi (analgetici), flavonoide (diuretice, antiinflamatoare, antispastice), substanţe
amare (digestive, antimicrobiene), substanţe mucilaginoase (antiinflamatorii gastrice, laxative),
saponine (antiinflamatorii), tanini (astringenţi), fenoli (antibacterieni) glicozide etc.
Folosirea lor în scop biostimulator urmăreşte şi alte efecte benefice: stimularea creşterii,
stimularea consumului de hrană, îmbunătăţirea digestiei şi a valorificării hranei (prin stimularea
secreţiilor pancreatice şi suplimentare enzimatică), creşterea capacităţii imunitare şi - pe aceste
baze - îmbunătăţirea performanţelor zootehnice în general.
În tab. 12 sunt prezentate o serie de plante folosite pentru obţinerea unor astfel de aditivi
şi proprietăţile lor, respectiv efectele scontate.
Tabelul 12. Plante folosite ca aditivi furajeri şi proprietăţile acestora
(adaptat după Pig Int., 2000)
Denumirea plantei Partea folosităProprietăţi *
A B C D E F G H IAniş (anason) fructe b e
Ardei roşu fructe a b c d f g h iBusuioc frunze b h i
Brusture (scai) radacina b d g iCoriandru frunze+seminţe b h iCuişoară cuişoare a b g h
Chimion (chimen) seminţe b e hCimbru planta întreagă a b g h i
Dafin (laur) frunze a b g iFenicul seminţe b d i
Ghimbir (ginger) rizomi b d f h iGinseng rădăcina b fHrean rădăcina a
Lemn dulce rădăcina+frunze a d iMentă frunze a b c g h iMuştar seminţe b g iMuşeţel flori b d g
Nucşoară seminţe a b cOregano frunze a b c g h iPătrunjel frunze b d g
Piper fructe a b iRozmarin frunze b g h i
Salvie frunze b g h iSchinduf seminţe a d
Scorţişoară coajă a b g h iŢelină radacina+frunze a bUsturoi bulb (căţei) b g h i
* a – stimularea apetitului d - antiinflamator g – antiseptic
b – digestiv e – prolactogen h - antioxidant
c – antidiareic f – tonifiant i – antibacterian
26