Adaptarea Animalelor in Conditii Extreme

8
Proiect la anatomie Tema: Adaptările animalelor în condiţii extreme

Transcript of Adaptarea Animalelor in Conditii Extreme

Page 1: Adaptarea Animalelor in Conditii Extreme

Proiect la anatomie Tema: Adaptările animalelor în condiţii extreme

Page 2: Adaptarea Animalelor in Conditii Extreme

Adaptările animalelor în condiţii extreme

Animalele sunt singurele care s-au adaptat la toate mediile de pe suprafaţa Terrei. Fiind homeoterme, protejate de blană, cu posibilitatea unor reflexe rapide, encefalul fiind foarte mult dezvoltat, născând pui vii pe care îi protejează special, ele s-au acomodat la cele mai diferite condiţii, pot rezista şi supravieţui. Pe inălţimi mari s-au găsit mamifere până la 6000 m deasupra nivelului mării; de asemenea, suportă temperaturi până la -68°C sau peste +40°C. Unele animale s-au adaptat la viaţa acvatică şi subterană şi îşi pot duce normal viaţa tot timpul în apă sau sub pământ.

Cămilele sunt animale perfect adaptate la condiţiile de mediu din deşert. De exemplu ele pierd foarte puţine lichide. Apa din organism este puţin eliminată prin transpiraţie şi urină, iar laptele este foarte vâscos şi condensat. Din această cauză o cămilă poate sta fără apă până la 10 zile, în funcţie şi de cât "munceşte" între timp. Atunci când bea, o cămilă poate să consume chiar şi 100 litri de apă în 10 minute.

Alte adaptări ale acestor animale la viaţa toridă din deşert sunt: când stau jos, cămilele nu stau de fapt pe pământ/nisip ci puţin deasupra, ca să

se creeze o mişcare a aerului, care să le răcorească. La nivelul genunchilor prezintă calozităţi datorită cărora nu se rănesc când îngenunchează.

picioarele lungi înaltă corpul mult deasupra nisipului care poate atinge temperaturi de peste 80 grade Celsius, astfel încât corpul animalului este în zone cu temperaturi mai scăzute.

mersul pe dunele de nisip foarte fin este facilitat de picioarele lungi, terminate cu copite late, în acest fel nu se afundă în nisip. Cămilele aleargă balansându-se; din această cauză sunt numite şi corăbiile deşertului deoarece membrul anterior si cel posterior, aflate pe aceeaşi parte, se deplasează simultan. Viteza de fugă este de circa 20 km/ora, dar atunci când mărşăluiesc prin deşert nu străbat decât aproximativ 60 km/zi.

pleoapele lungi şi genele stufoase protejează ochii de nisip. urechile mici sunt înconjurate de păr pentru a împiedica intrarea nisipului pe

canalul interior. Deşi par absente la ce se întâmplă în jurul lor, cămilele au auzul foarte fin.

nările largi se pot închide cu o serie de pliuri pieloase, pentru a nu pătrunde nisipul răscolit de furtuni.

lâna care acoperă corpul cămilelor este un bun izolator termic atât ziua când le apără de insolaţie, cât şi noaptea când temperaturile din deşert scad foarte mult. Lâna este utilizată de către beduini pentru a face covoare sau corturi, iar în prezent ea are şi alte utilizări, cum ar fi pensule sau chiar confecţionarea de îmbrăcăminte.

Page 3: Adaptarea Animalelor in Conditii Extreme

adesea cămilele au o temperatură mai scăzută decât cea a aerului înconjurător. Din acest motiv, ele stau unele lângă altele pentru a evita căldura. Elefantul este cel mai mare mamifer de pe

Terra. Rudă cu mamutul, elefantul african este cel mai greu şi ocupă locul doi ca înălţime în Regatul Animal. Cântăreşte 6000 de kg. Prezintă dimorfism sexual: masculii fiind mai mari decât femelele. Înălţimea unui mascul este de 3,75 m pe când a unei femele de 3 m.

Pielea este groasă, de culoare gri inchis şi prezintă fire de păr negre care vor dispare la maturitate, dar muştele, ţânţarii şi paraziţii reuşesc să ciupească. De asemeni grosimea pielii (4 cm) este şi o adaptare la clima extrem de caldă (50oC) din zona în care trăiesc funcţionând ca un izolator termic. Urechile sunt foarte mari şi bine vascularizate şi au rolul de a-l răcori. Elefanţii bătrâni au urechile orientate spre spate.

Trompa are o lungime de 150 cm şi cântăreşte 135 kg. Terminaţia acesteia are aspectul a două "buze" care pot culege cel mai subţire fir de iarbă. Trompa este puternică şi poate ridica aproape 300 kg. Aceasta este o continuare a nasului şi a buzei superioare. Prezintă terminaţii cartilaginoase pentru a apuca hrana, a se scărpina sau a ridica ce ii stă în cale.  Este pusă în mişcare de 100.000 de muşchi. Este folosită şi ca telescop deoarece când o ridică poate percepe primejdia de la 100 km depărtare.

Tigrul siberian este diferit de celelalte subspecii de tigru, mai ales în ceea ce priveşte habitatul său. El este singurul întâlnit în zonele cu climă rece al Asiei (pădurile boreale din taigaua Rusiei de Est unde temperaturile coboară frecvent sub 0°C).

Pentru a-şi menţine temperatura corpului în limite normale, tigrul siberian are părul blănii lung şi foarte des, iar labele sunt puternic îmblănite. Tigrii care trăiesc în zonele calde, au blana mai închisă la culoare, cu firul scurt şi rar.

Cheia supravieţuirii este adaptarea. Este perfect adaptat temperaturilor extrem de scăzute: blana este foarte deasă şi sub piele, are un strat de grăsime de cca. 10 cm.

Culoarea blănii este albul, dar poate fi gălbuie sau gri în timpul verii. Însă explicaţia ştiinţifică a culorii lor este ca firele de păr, incolore, sunt goale în interior ca fibrele optice şi conduc razele ultraviolete spre pielea lor neagră, unde sunt absorbite. Este foarte călduroasă, iar temperatura corpului rămâne neschimbată atunci când este foarte frig. Sistemul lor de încălzire este foarte eficient (în părul blănii se găsesc canalicule microscopice pline cu aer care asigură o izolare termică excelentă) şi de aceea uneori se tăvălesc prin zăpadă pentru a se răcori.

Page 4: Adaptarea Animalelor in Conditii Extreme

Labele din faţă sunt folosite pentru înot fiind mari şi membranate pentru a asigura propulsia. Cele posterioare au rol de cârmă. Ursul polar se poate deplasa uşor pe suprafeţele alunecoase datorită tălpilor păroase prevăzute cu ventuze. Prezintă gheare neretractibile. Picioarele sunt mai mari decât la ceilalţi urşi (22 de cm lăţime) şi au păr pe tălpi şi ventuze pentru a le conferi stabilitate pe gheaţă. Pe uscat nu aleargă atăt de repede ca rudele sale.

Spre deosebire de ursul polar, ursul brun nu poate supravieţuii la temperaturi extreme de scăzute.

Ursul brun se deosebeşte de celelalte specii de urşi şi prin muşchii deosebit de proeminenţi ai spatelui, care seamănă destul de mult cu o cocoaţă. Culoarea acestei specii variază între un cafeniu deschis şi negru. Are un corp foarte greoi şi gheare foarte lungi la picioarele din faţă .

Vulpea este un animal care se adaptează foarte uşor  în orice condiţii. În Europa vom găsi cuiburi de vulpe  atât pe malul mării cât şi la altitudini de peste 2500m.

Singurul factor care influenţează prezenţa vulpii este solul. Vulpea are nevoie de un sol bun pentru  a-şi putea construi vizuina, preferă zonele împădurite  şi fără apă freatică aproape de suprafaţa pământului.

Vulpea polară este o specie de animale carnivore din familia canide care trăiesc în regiunile polare de tundră. Animalul este adaptat la clima rece, având o blană deasă, iar talpa labelor fiind acoperită cu blană. Lungimea vulpilor este între 65 şi 90 de cm,

având înălţimea de ca. 30 cm. şi o greutate de 5 kg. Femelele sunt aproape la fel de mari ca masculii.

Culoarea vulpilor diferă după anotimp, vara având culoarea blănii neagră pe spate şi picioarele fiind de culoare brună, pe când iarna, culoarea de camumflaj albă, alb-cenuşie. Vulpile polare au botul şi urechile scurte, blana deasă le permite vulpilor să supravieţuiască la temperaturi scăzute ce ating -80 °C.

Page 5: Adaptarea Animalelor in Conditii Extreme

Lupii sun animale extrem de adaptabile, ei au cucerit munti şi stepe, păduri temperate, Taigaua şi Tundra, chiar şi deşerturi, fiind, în trecut, cea mai răspândită specie de mamifere după oameni.

Talia şi greutatea sa variază considerabil, ambele cresc proporţional cu latitudinea şi temperaturile reci. Lupii sunt construiţi pentru efort continuu şi rezistenţă îndelungată. Au trăsături croite pentru călătorii îndelungate: pieptul adânc şi îngust, picioarele lungi şi puternice.

Labele lupului sunt adaptate pentru alergat pe terenuri cât mai variate, în special pentru zăpezi mari. Au o mică membrană între degete care-i permite să nu se afunde în zăpadă în timpul vânătorii, ilustrând perfect proverbul rusesc “Pe lup il hrănesc picioarele”. Uneori lupul pare mai masiv datorită blănii groase alcătuite din două straturi de păr. Primul strat, format din peri aspri, înlătură uşor apa, noroiul şi praful. Al doilea protejează contra gerului şi umezelii. Lupii năpârlesc primăvara şi toamna.

Culoarea blănii variază mult de la nuanţe diverse de gri-sur până la alb pur sau chiar negru intens. Lupii cu blană deschisă au întotdeauna ochii închişi la culoare, cei cu blană întunecata au ochii luminoşi strălucitori.

O carateristică de bază a liliecilor este adaptarea la viaţă aeriană prin transformarea membrelor anterioare în aripi, pe care le vom numi astfel, ca urmare a apariţiei unei membrane interdigitale, plate şi subţiri (membrana al ara), menţinută întins în timpul zborului de către degetele foarte alungite ale membrelor. Această membrană alara se numeşte patagium.

Animalele zburătoare, reprezentate mai ales prin chiroptere, s-au adaptat complet la viaţa aeriană, prin modificarea profundă a membrului anterior, căruia i s-au alungit metacarpienele şi falangele; între acestea se găseşte o membrană, un patagiu, care cuprinde de altfel şi membrele inferioare şi de

multe ori şi coada. Există în primul rând un zbor planat pe

care îl întâlnim la veveriţa marsupială, la veveriţa zburătoare, la care se dezvoltă o membrană între cele două membre de o parte şi de alta a animalului.

Page 6: Adaptarea Animalelor in Conditii Extreme

Bibliografie:

1. Bogdan Stugren, Ioan Coroiu, 1994, ˝Sistematica filogenetică, anatomia comparată şi zoologia vertebratelor˝, vol. II, Cluj Napoca

2. Traian Ceucă, Niculai Valenciu, Alexandrina Popescu, 1983, ˝Zoologia Vertebratelor˝, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

3. Revista Terra, 20024. Internet