Pe bună dreptate, majoritatea economiştilor îl consideră pe Adam Smith (1723-1790) fondatorul disciplinei lor. Scoţian de origine, cunoscut drept "părinte" al liberalismului economic, el s-a născut la Kirckaldy, într-o vreme în care "exista un sat în Scoţia unde ni se spune că nu este neobişnuit ca un muncitor să ducă la brutărie sau la berărie cuie, în loc de bani". Măsurând istoria economică în secole, la exact la 100 de ani de la naşterea fondatorului economiei politice moderne, socialistul utopic francez Claude-Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon publica "Catehismul industriaşilor" anuntaţi deja de Smith şi de Revoluţia industrială. După încă un secol, filozoful marxist ungur Gyorgy Lukacs scrie "Istoria şi conştiinţa de clasă". Adam Smith n-a făcut decât să ia in cultură "terenul analizei economice", acesta fiind ulterior "fertilizat" de succesorii săi; roadele le culeg azi deopotrivă studenţii şi profesorii, economiştii şi sociologii, filozofii şi oamenii politici. Încă de la apariţie, lucrarea sa fundamentală "Avuţia naţiunilor" a servit drept ghid generaţiilor succesive de economişti, constituind punctul de pornire al numeroaselor scrieri ulterioare de teorie economică. Publicarea în anul 1776 a acestei cărţi a fost un mare succes, urmat de traducerea rapidă în mai multe limbi. Deja multe dintre librării se mândreau cu bustul autorului în vitrinele lor... Considerată magistrală, lucrarea reunea într-o sinteză originală întreaga ştiinţă economică a epocii, impresionând în egală măsură prin încărcătura sa politică. "Orice mare schimbare socială îşi găseşte întotdeauna teoreticienii ei, care imaginează cauze permanente pentru a explica efecte trecătoare", scria A. Maurois, adăugând că "teoreticianul revoluţiei industriale a fost Adam Smith"'. Epoca lui Smith este aceea în care apar "Călătoriile lui Guliver" şi "Robinson Crusoe", carte unde apare pentru prima oară ideea de proprietate privată.Totuşi, alţi autori, precum M. Blaug, contestă corelaţia dintre scrierile lui Adam Smith şi epoca Revoluţiei industriale: "trebuie amintit că, atunci când apare cartea - "Avuţia naţiunilor" - fabrica de dimensiuni mijlocii, bazată pe forţa hidraulică, avea 300-400 lucrători şi nu existau mai mult de 20 până la 30 de întreprinderi de acest gen în toată Anglia. Aceasta ne ajută să ne dăm seama de ce Adam Smith nu a abandonat niciodată convingerea că agricultura, şi nu industria, a constituit sursa principală a bogăţiei britanice [...]. Nimic din această carte nu ne face să credem că Adam Smith era conştient că trăieşte o epocă de schimbări economice radicale. Exemplele concrete de inovaţii pe care le dă, datează din Evul Mediu".Rolul şi locul lui Smith în galeria celor mai iluştri economişti nu pot fi evidenţiate decât pornind de la contextul istoric al scrierilor sale, de la unele elemente ale biografiei sale şi de la analiza lucrărilor sale apărute înainte de "Avuţia naţiunilor" .

1. Context istoric

În cartea sa "Societatea postcapitalistă", Peter Drucker încearcă o periodizare a transformărilor majore suferite de societatea omenească. Referindu-se la debutul celei de-a doua transformări, el numeşte anul 1776 "anul revoluţiei americane, al maşinii cu aburi a lui James Watt şi al cărţii "Avuţia naţiunilor" a lui Adam Smith". Aşa cum observă şi Mark Blaug, cartea nu acordă însă o prea mare atenţie maşinilor, fabricilor sau producţiei industriale. Prcducţia pe care o descrie este cea meşteşugărească. Mai mult, însuşi Ricardo va adauga ulterior primei ediţii a "Principiilor" sale capitolul referitor la maşinism. Societatea, deşi "burgheză", era încă majoritar preindustrială. Dacă în vremea lui Sf. Augustin (sec. IV î.e.n.) dorinţa de înavuţire prin obţinerea de bani şi bunuri era considerată ca fiind un păcat capital, în epoca lui Racine (sec. XVII) asistăm la o acceptare generală a dorinţei de îmbogăţire şi a activităţilor adiacente: comerţ, opreaţiuni bancare, producţie manufacturieră. Adam Smith face un important pas înainte atunci când consideră oamenii "aşa cum sunt ei în realitate", înlocuind cuvinte precum "pasiune" şi "viciu" cu termeni "economici" precum "avantaj" sau "interes".În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Europa a cunoscut o perioadă de dezvoltare susţinută, pe fondul unei creşteri demografice remarcabile. În nord-vestul continentului, şi mai ales în Anglia, nevoia de a hrăni o populaţie în creştere provoacă o aşa-numită "revoluţie agricolă" care se manifestă prin renunţarea la practicile agricole comunitare, prin însuşirea individuală a pământurilor şi prin îmbunătăţirea tehnicilor agricole. Îngrădirea parcelelor, fixarea clară a hotarelor proprietăţilor îi încurajează pe proprietari să amelioreze fertilitatea terenului, să investească în lucrări de desecare sau drenare, să experimenteze noi culturi şi să utilizeze tehnici agricole avansate. În comitatul Norfolk (Anglia), mari proprietari funciari precum Jethro Tull (1674-1741) sau vicontele Charles Townsend (1674-1738), supranumit Lordul Nap (Lord Turnip), aplică sistemul asolamentului, care sporeşte considerabil recoltele. Renunţarea la practicile comunitare face însă ca partea cea mai săracă a populaţiei rurale să fie lipsită de mijloacele tradiţionale de subzistenţă, de unde şi rezistenţa întâmpinată de înnoirea agrară. Tot în nord-vestul continentului se amplifică marele comerţ maritim, care favorizează porturile de la Atlantic (Londra, Bristol, Bordeaux şi

Nantes). Flota engleză transporta mărfuri la Londra, devenită placă turnantă a comerţului cu produse tropicale (zahăr, cafea, tutun, ceai, bumbac). Negustorii englezi revând apoi aceste mărfuri în întreaga Europă, realizând profituri remarcabile. Comerţul cel mai profitabil este cunoscut sub apelativul de "triunghiular", între Europa (Franţa, Anglia), Africa şi Insulele Americii. Navele europene, încărcate cu mărfuri manufacturiere şi arme, ajung în Africa, unde le schimbă pe sclavi. În Anglia se obţine aur în schimbul acestor sclavi. "Omul este bagajul cel mai greu de transportat", scrie Smith, dar traficul de sclavi era foarte profitabil. Câştigul obţinut astfel este investit în cumpărarea de produse tropicale. Totuşi, conform principiilor mercantiliste, metalele preţioase se acumulează în Franţa, Anglia şi Ţările de Jos.În perioada 1740-1780 în Anglia se produce "revoluţia industrială", care va pătrunde apoi în Franţa şi în Ţările de Jos. Înmulţirea invenţiilor, apariţia noilor tehnologii permite înlocuirea omului cu maşina. Bunurile sunt produse în uzine, iar productivitatea creşte foarte mult, mai ales în domeniul textilelor şi al metalurgiei. Până în anul 1740, Anglia cunose o prosperitate deosebită, dar în cadrul tradiţional al muncii la domiciliu (domestic system). Treptat, ca efect al "revoluţiei agricole", lucrătorii sunt alungaţi din mediul rural şi sunt adunaţi în ateliere mari, instaurându-se sistemul de fabrică (factory system), bazat pe diviziunea muncii. Apare o nouă clasă, cea a antreprenorilor, pentru care singura cale posibilă de ascensiune este reuşita economică întrucât accesul la funcţiile publice le era limitat prin legile numite "Test Acts"(1673/1678), care condiţionau ocuparea unei astfel de funcţii de apartenenţa la Biserica Angliei."Avuţia naţiunilor" apare pe fondul unei noi stări de spirit. Invenţiile (suveica zburătoare, maşina cu abur), concentrarea industrială şi creşterea producţiei sunt coordonatele majore ale epocii în care îşi scria Adam Smith lucrarea sa fundamentală. O burghezie bogată se naşte în urma avântului economic şi a revoluţiei industriale: industriaşi, bancheri, armatori, negustori îmbogăţiţi din comerţul cu Indiile, care cu timpul ajung în Camera Comunelor. În acest sens, Napoleon ridiculiza Anglia, numind-o "naţiune de prăvăliaşi"; de altfel, însuşi Adam Smith foloseşte în "Avuţia naţiunilor" această expresie, ca şi critică adusă politicii mercantiliste: "A întemeia un imperiu mare cu singurul scop de a forma un popor de clienţi poate părea la prima vedere proiectul unei naţii de prăvăliaşi; dar un proiect extrem de adecvat pentru o naţiune al cărei guvern este influenţat de prăvăliaşi". Influenţa negustorilor a determinat orientarea "mercantilă" în politica economică a celor mai importante monarhii europene, politică ce i-a favorizat pe aceşti negustori influenţi şi organizaţi la nivel naţional, precum şi pe aliaţii lor, în dauna intereselor naţiunii. Acest lucru implică măsuri protecţioniste severe, care îi proteja pe comercianţi de concurenţa străină.În acelaşi plan, Smith condamna şi inutilitatea privilegiilor dobândite la oraş de către bresle: "dacă vrei ca marfa să fie executată acceptabil, du-te în suburbii, unde lucrătorii nu au privilegii exclusive şi depind numai de reputaţia lor, după care trece-o prin contrabandă şi cât mai convenabil în oraş". "Avuţia naţiunilor" este o lucrare care nu face excepţie de la o regulă mult mai generală: nici o abordare a teoriei economice nu este în totalitate "apolitică". În plus, neajunsurile din politica economică a unei ţări reflectă neînţelegerile dintre teoreticieni.În Cartea a IV-a din "Avuţia naţiunilor", Smith analizează şi contestă în acelaşi timp politicile economice din secolul al XVIlea ale marilor monarhii europene, politici inspirate de ceea ce el numeşte "sistemul mercantil" (mai târziu va deveni consacrat termenul de mercantilism). Acestui sistem autorul îi va opune "sistemul libertăţii naturale" (liberalism). Trecerea de la mercantilism la liberalismul economic s-a făcut în paralel cu mutaţia politică de la absolutism la democratie. Astfel, "coincidenţa" dintre apariţia "Avuţiei naţiunilor" şi a "Declaraţiei de independenţă" a S.U.A. nu este deloc întâmplătoare: mişcarea de eliberare de sub tirania monarhiilor europene a luat naştere aproape simultan cu încercările de emancipare comerţului şi industriei de sub dominaţia aristocraţiei feudale.

Doctrina "mercantilă" includea un complex de măsuri protecţioniste, care acordau privilegii firmelor din interiorul ţării, încurajând dezvoltarea comerţului şi a activităţilor preindustriale. Smith încearcă să arate că beneficiarii unor asemenea măsuri - comercianţii - doresc să convingă Statul că interesele lor private coincid cu interesul general. Expresia cea mai relevantă a politicii "mercantile" este constituirea companiilor comerciale, dintre care cea mai importantă era "Compania engleză a Indiilor orientale", căreia îi fusese concesionat monopolul comercial cu Orientul, ca şi dreptul de "exploatare" a Indiei. La fel, coloniile engleze din America existau doar pentru a-l îmbogăţi pe suveran: ele asigurau materii prime ieftine şi cumpărau produse finite din patria-mamă. Coloniilor le era interzis să-şi prelucreze singure produsele sau să le achiziţioneze dintr-o altă ţară. Sintetic, aplicarea "doctrinei mercantile" presupunea ca:a) fiecare colonie să primească şi să expedieze mărfuri numai pe vasele construite în Anglia sau în colonii (Legea navigaţiei);b) comerţul colonial să treacă prin porturile engleze, chiar dacă mărfurile coloniştilor puteau fi plasate mai convenabil direct în Franţa sau Olanda;c) să fie interzisă construirea de uzine care ar putea concura pe cele din Anglia.

Coloniile din sud cultivau tutun şi alte produse pe care Anglia trebuia să le cumpere neapărat, deoarece ea nu le putea obţine altfel. În schimb, în coloniile din nord, se produceau mărfuri care rivalizau cu cele engleze. Aceasta a fost principala cauză care a declanşat Războiul american de independenţă.Smith consideră că politica mercantilistă are ca efect sigur irosirea resurselor şi o reducere a creşterii economice, ba chiar o sărăcire a ţării (este cazul Spaniei din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea). Asimilând moneda cu avuţia, sistemul mercantilist a reglementat comerţul exterior, împiedicând astfel creşterea avuţiei, afirmă Smith.În ceea ce priveşte importul, restricţiile (tarife vamale ridicate sau chiar prohibirea importurilor de mărfuri care ar fi putut concura pe cele engleze) echivalează cu monopolul în cazul industriei şi cu favorizarea anumitor industrii, modificând migraţia "naturală" a capitalului. Individul caută în mod natural să găsească cea mai bună utilizare pentru capitalul său, interesul său coincizând cu cel al colectivităţii. Dacă piaţa internă va fi rezervată industriei autohtone, această limitare echivalează cu o dirijare a investiţiilor de capital, ceea ce îngrădeşte diviziunea internaţională a muncii. În ceea ce priveşte exportul, măsurile de stimulare a acestuia nu sunt indicate. În opinia lui Smith, subvenţiile nu sunt nimic altceva decât bani daţi străinilor pentru a face cumpărături în ţara care le acordă. Piaţa naţională este îngrădită în beneficiul strainătăţii, căci subvenţiile presupun două taxe: cea percepută pentru finanţarea subvenţiilor şi cea rezultată din preţul mai ridicat. Tratatele comerciale permit intrarea în ţară a bunurilor dintr-o singură ţară străină şi le scutesc de taxe. Astfel de mărfuri au un avantaj dublu: beneficiază de un fel de monopol, ca şi de o piaţă mai întinsă. Utilizarea surplusului coloniilor depinde de modul în care se face comerţ exterior. Absenţa concurenţei - de pildă în cazul concesionării - are efecte negative: întreprinzătorii vor cumpăra ieftin şi vor vinde scump. Din contră, libertatea în sens comercial previne obţinerea unor profituri excesive, favorizând în acelaşi timp diviziunea naturală a muncii. Anglia nu avea deci nevoie de o guvernare influenţată de "prăvăliaşi" şi trebuia să-şi abandoneze coloniile, considera Smith. Rolul jucat de el în Anglia este similar cu cel al fiziocraţilor în Franţa. În exterior, ca şi în interior, libertatea economică era limitată de unele restricţii existente încă din Evul Mediu. Încă mai dăinuia regimul corporaţiilor la oraşe, libera mişcare a muncitorilor era limitată de "legea săracilor", durata uceniciei era fixată la 7 ani. Dacă săracii erau "legaţi" de parohiile locale, era împiedicată migraţia fortei de muncă spre domeniile în care apărea o sporire a cererii de muncă. "Avutia naţiunilor" era adesea citată ca argument împotriva legislatiei umanitare! Pe fondul trecerii la sistemul de fabrică, lucrătorii erau grupaţi în ateliere mari, dar şi... în case, efectul fiind o creştere semnificativă a populaţiei!Comerţul interior englez nu era la fel încorsetat precum cel francez, dar ţara era despărţită comercial de Irlanda. Comercianţii englezi - capitaliştii - ştiau mai bine decât oricine, chiar mai bine decât guvernanţii, care le este interesul privat. În opinia lor, guvernul trebuia să se preocupe doar de interesul public, încercând să le menţină totodată autoritatea morală.Adan Smith nu invocă "pasivitatea totală" sau neintervenţia statului. El arată cum comercianţii sunt conduşi în activitatea lor de o "mână invizibilă", care-i ghidează într-o direcţie neintenţionată de ei. Urmărindu-şi propriile interese, comercianţii desfăşoară activităţi economice conforme interesului general numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Aceste condiţii nu sunt nimic altceva decât forme de intervenţie a statului în economie. Astfel, Adam Smith apare nu ca adversar al interventiei statului lui în economie, ci ca oponent ai intervenţiei comercianţilor în domeniul politic. El nu condamnă mercantilismul (englez) pentru că reducea bogăţia altor naţiuni (cum se şi întâmpla, de fapt...), ci pentru ca sărăcea cetăţenii englezi. De asemenea, el nu avea nimic împotriva intervenţiei statului atunci când interesele naţiunii o cereau. El era de părere că "Legile navigaţiei" erau "probabil cele mai înţelepte dintre reglementările comerciale engleze", deoarece apărarea ţării este mult mai importantă decât belşugul.Un aspect paradoxal în opera lui Smith este următorul: deşi face elogiul diviziunii muncii şi observă că industria oferă posibilităţi de specializare mai mari decât agricultura, poziţia faţă de comercianţi şi marii industriaşi este eminamente adversă: "Oamenii care comercializează aceleaşi bunuri se întâlnesc rar, dar conversaţia lor sfârşeşte în conspiraţia de a creşte preţurile". Înainte de Revoluţia industrială şi de apariţia căilor ferate, transportul era dificil, lent şi costisitor, lucru care justifică afirmaţia lui Smith citată anterior, potrivit căreia fermierii erau incapabili să se organizeze pentru a dobândi influenţă politică sau de monopol, în timp ce oamenii de afaceri se întâlneau pentru a conspira contra interesului public. Dintre toate îngrădirile, Smith le combate cel mai vehement pe cele referitoare la comerţul exterior. Liberul-schimb fiziocrat era inspirat de interesele agriculturii, în timp ce la Smith acesta apare în conformitate cu interesul general al societăţii. Ulterior, odată cu intensificarea şi extinderea folosirii maşinilor, lucrătorii au cerut ajutorul statului, pentru a atenua înrăutăţirea situaţiei lor materiale şi sociale (descrisă cu lux de amănunte şi în cartea lui Engels "Situaţia clasei muncitoare din Anglia").

Adept al liberalismului, Adam Smith considera concentrarea puterii guvernului ca pe un mare pericol pentru omul de rând. Rolul autorităţii publice trebuia să rezume la acela de arbitru, şi nu de participant activ la viaţa economică.

2. "Teoria sentimentelor morale": de la pasiune la interes

Concepţia economică a lui Adam Smith, aşa cum reiese aceasta din "Avuţia naţiunilor", este o rezultantă a scrierilor sale anterioare, între care se detaşează ca importanţă "Teoria sentimentelor morale", apărută în anul 1759.Problema centrală a lucrării este determinarea modalităţii prin care omul formulează o judecată morală (enunţarea unor idei despre viciu şi virtute, despre bine şi rău, despre just şi injust). Smith, ca şi majoritatea moraliştilor englezi din secolul al XVIII-lea, consideră că la baza acţiunii umane stă pasiunea, şi nu raţiunea.Una dintre cele mai puternice pasiuni "vicioase" este lăcomia, condamnată atât de vechii greci cât şi de creştini. Lăcomia este o formă a dorinţei de îmbogăţire, care la Smith constituie mobilul activităţii economice. Dorinta de îmbogăţire poatefi privită sub mai multe aspecte:a) ca dorinţă permanentă de a-ţi ameliora situaţia; considerată astfel, dorinţa de îmbogăţire este o virtute (a munci pentru a trăi mai bine, a-ţi satisface nevoile tot mai diverse şi mai complexe);b) ca o achiziţionare de bunuri în scopul de a-i impresiona pe ceilalţi, de a-ţi satisface vanitatea; considerată astfel, dorinţa de îmbogăţire este un viciu, deşi Voltaire considera că este benefică societăţii (cheltuielile de lux ale celor bogaţi dau posibilitatea săracilor să trăiască);

c) ca acumulare de bani "de dragul banilor" pentru a-i acorda cu împrumut şi a obţine o dobândă (camătă) care sporeşte la infinit averea monetară; considerată astfel, dorinţa de îmbogăţire este "distructivă" (David Hume)În "Teoria sentimentelor morale", Smith îşi expune pe larg concepţia despre natura şi psihologia umană: cei bogaţi şi puternici sunt admiraţi nu pentru plăcerile de care se bucură sau pentru fericirea de care au parte, ci pentru mijloacele de care dispun pentru a atinge fericirea. Aceştia nu sunt mai fericiţi decât alţii, ci dispun de mai multe mijloace de trai. Deşi starea lor materială este invidiată, aceasta nu mai valorează nimic în cazul când ceo bogaţi devin bolnavi sau când îmbătrânesc. "Fericirea fără de grijă a tinereţii" este întotdeauna regretată în zadar, în ciuda acumulării unor bunuri care aduc ele însele adevărata fericire. Rangul social sau starea materială nu par decât aspecte deplorabile atunci când bătrâneţea sau boala obligă la o analiză atentă a propriei situaţii. În acest caz, oamenii îşi dau seama că nu sunt decât nişte maşinării enorme, destinate procurării de bunuri "frivole", alcătuite din resorturi aşa de delicate şi fragile încât se pot lesne deregla; în pofida grijilor zilnice, ele sunt gata să se spulbere şi să-l zdrobească pe nefericitul lor posesor. Oamenii sunt comparaţi de Smith cu acele fabrici imense a căror realizare necesită o muncă de-o viaţă, care ameninţă neîncetat să acopere cu ruinele lor pe cei care le-au construit. Această filozofie melancolică şi sumbră depreciază marile ţeluri ale oamenilor. Imaginaţia se concentrează asupra a tot ce este personal în cazul durerii şi suferinţei; în cazul sănătăţii şi fericirii, imaginaţia se leagă de realitatea exterioară. Indivizii sunt încântaţi de palatele celor bogaţi, admiră arta şi tot ceea ce le satisface acestora nevoile, capriciile şi dorinţele frivole. Dacă în acelasi timp iau în considerare satisfacţia reală pe care o pot oferi aceste bunuri prin ele însele şi izolate de valoarea pe care o dobândesc când se combină între ele, atunci acestea par demne de dispreţ. Rareori analiza este severă sau abstractă, confundându-se mişcarea armonioasă din acest sistem al plăcerilor cu părţile componente ale mecanismului care trebuie să le producă. Analiza atentă şi completă a plăcerilor bogăţiei şi grandorii, face din acestea ceva nobil şi frumos, care merită şi munca şi eforturile pentru a fi obţinute. Iluzia pe care natura o dă oamenilor generează eforturi permanente: îi face să cultive pământul, să construiască, să inventeze. Iluzia aceasta a schimbat faţa globului, a transformat păduri sălbatice în câmpuri fertile, a făcut din ocean o sursă de bogăţie şi o cale de comunicare între popoarele pământului. Toată această muncă a dublat fertilitatea primară a pamântului şi a hrănit un numar mai mare de locuitori. Însă nu Natura este cea care dă curs insensibilităţii şi orgoliului omului, care consumă produsele pământului fără să se gândească măcar o clipă la nevoile semenilor.Astfel, Smith observă cu fineţe că "ochiul este mai avid decât stomacul". Stomacul celui bogat nu este pe măsura dorinţelor sale, nefiind mai mare decât cel ai săracului. Cel bogat este obligat să distribuie altuia ceea ce prisoseşte consumului său. Bogaţii nu consumă mai mult decât săracii, în pofida aviditaţii şi egoismului lor. Smith are credinţa că surplusul se va îndrepta mereu spre cei care contribuie la satisfacerea nevoii de lux sau de distracţii a celor înstăriţi. Pe această cale, cei săraci vor obţine o parte din cele necesare traiului, dar nu ca efect al omeniei sau spiritului de dreptate al celor bogaţi. Fără a şti chiar, bogatul serveşte interesul social: el împarte cu cel sărac produsele muncii. O "mână invizibilă" pare să-l forteze a tinde spre aceeaşi

distribuţie a bunurilor necesare vieţii care ar fi avut loc dacă pământul ar fi fost împarţit în porţiuni egale locuitorilor săi. Împărtind pământul unui număr mic de indivizi bogaţi, Providenţa nu-i abandonează pe cei cărora a uitat să le acorde un mic lot de teren, aceştia beneficiind şi ei de o parte din produsul final. În opinia lui Smith, în ceea ce priveşte adevărata Fericire, cei săraci nu sunt mai prejos decât bogaţii. Prin prisma sufletului, fericirea are acelaşi nivel pentru toţi membrii societăţii: cel care se odihneşte liniştit pe iarbă, sub razele soarelui este poate la fel de fericit ca un rege înconjurat de supuşii săi.Ideea "mâinii invizibile" care apare încă de pe acum este strâns legată de o filozofie liberală: "Lăsaţi-i pe cei bogaţi să-şi urmeze propriul interes, pentru că oricum Natura îi va determina mai devreme sau mai târziu să împartă cu alţii!" - pare că spune Adam Smith.

În "Teoria sentimentelor morale" îşi găsesc loc şi motive altruiste în comportamentul uman, în timp ce în "Avuţia naţiunilor" Smith admite doar egoismul şi simpatia, alături de dorinţa de libertate (libertatea de acţiune duce la progres, dar este şi o sursă a inegalităţii sociale), simţul proprietăţii, înclinaţia naturală spre muncă şi înclinaţia naturală spre schimb.

3. "Avuţia naţiunilor" - "biblie a economiştilor"

Potrivit lui Ch. Gide şi Ch. Rist, succesul scrierilor lui Smith are la bază trei elemente:1. valoarea literară: cărţile scrise sunt interesante şi plasate în actualitatea vremii, teoria enunţată sebazează pe fapte, pe exemple (regim colonial, mari companii comerciale, organizare monetară);2. sistematizarea realistă a scrierilor predecesorilor, a căror analiză Smith a adâncit-o şi a perfecţionat-o (Hume, Hutcheson, Mandeville);3. preluarea celor mai valoroase idei ale fiziocraţilor (distribuţia venitului anual între diferite clase sociale de la Quesnay, de exemplu).Sistemul paradigmei smithiene, redus la expresia sa cea mai simplă, se bazează pe trei coordonate majore:a) în centrul analizei economice este situat omul care, mânat de interes, munceşte şi creează valoare, economiseşte şi acumulează capital;b) rivalităţile inerente confruntării intereselor private sunt armonizate de către piaţă, prin jocul liber al concurenţei, sub acţiunea unei "mâini invizibile";c) progresul economic se bazează pe acumularea de capital.Obiectivul principal al lui Adam Smith este stabilirea cauzelor avuţiei unei naţiuni. Abordarea sa continuă linia gândirii lui Petty şi Mun, accentul căzând pe expansiune considerată la nivel macroeconomic. Deşi îşi începe cartea cu un exemplu microeconomic (celebra fabrică de ace), atenţia lui Smith se orientează spre nivelul "macro": coordonarea unui sistem de piaţă, creşterea şi dezvoltarea economică.Smith reia concepte mai vechi (preia de la Aristotel valoarea de schimb), introduce concepte noi, închegându-le pe toate într-o manieră unitară, personală. Odată cu parcurgerea "Avuţiei naţiunilor", profunzimea şi claritatea ideilor lui Smith devin tot mai evidente. Chiar subtitlul lucrării este foarte sugestiv cu privire la conţinutul acesteia.De-a lungul timpului, s-a accentuat recunoaşterea unitătăţii principiilor care stăteau la baza analizei teoretice a activităţii economice (comerţ, industrie, aspecte monetare, impozitare): au apărut lucrări care încercau să trateze fenomenele economice în general", iar aceste lucrări aveau drept subiect "avuţia".Conceptul de "avuţie" nu era cu totul nou, dar el a devenit tema centrală a ştiinţei economice odată cu identificarea regularităţilor fenomenelor legate de avuţie, aşa cum erau determinate de piaţă. Potrivit lui Smith, economia politică este un studiu care tratează "natura şi cauzele avuţiei naţiunilor", ea având ca scop "să îmbogăţească atât poporul, cât şi Suveranul": "Marele obiectiv al economiei politice a fiecărei ţări e de a mări bogăţia şi puterea acestei tări".Totuşi, în plan teoretic, termenul de "avuţie" a fost controversat, datorită multiplelor sale înţelesuri. Nassau Senior îl includea printre termenii "predispuşi în mod deosebit de a fi folosiţi ambiguu", citând 7 definiţii ale termenului... în afară de a sa proprie!Smith porneşte de la distincţia dintre avuţia materială (a cărei creare era criteriul său pentru ca o muncă să fie considerată "productivă") şi avuţia imaterială. În acelaşi timp, avuţia oricărei naţiuni are două componente esenţiale. "Prima, adesea cea mai mare, este în primul rând destinată să reconstituie capitalul sau să reînnoiască partea din alimente, materiale şi produse finite care a fost retrasă din capital". "Cealaltă e destinată să formeze un venit, fie posesorului acestui capital ca profit, fie vreunei alte persoane, ca rentă a pământului". Din perspectivă liberală, problema economiei politice smithiene nu este stabilirea cauzei sărăciei şi explicarea acesteia, ci în a găsi răspunsul la întrebarea de ce anumite societăţi au depăşit obstacolele din calea dezvoltării lor, devenind bogate. Avuţia este dată de capacitatea unei ţări de a obţine "muncă" şi "bunuri". Ea constă din bunurile pe care toţi membrii societăţii le consumă.

În concepţia lui Adam Smith, producţia depinde de trei elemente, fiecăruia corespunzându-i o anumită categorie de venit.

4. Munca şi diviziunea muncii

Din prima frază a "Avuţiei naţiunilor", Smith evidenţiază adevărata sursă a avuţiei: "Munca anuală a oricărei naţiuni constituie fondul care din totdeauna o aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de înlesnire a traiului, pe care le consumă anual şi care constau totdeauna fie din produsul imediat al acestei munci, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni".Această frază celebră a dat naştere multor neînţelegeri, deşi Smith nu a contestat nici influenţa forţelor naturale şi nici pe cea a capitalului. Explicit, teoria factorilor de producţie a fost formulată de J.B. Say. Smith doreşte chiar de la începutul cărţii sale să sublinieze opoziţia dintre punctul său de vedere asupra izvorului valorii (bogăţiei) şi cel al fiziocraţilor. Astfel, cum nu doar pământul este sursa bogaţiei, nu doar munca unei singure clase (cea agricolă) este "productivă", ci munca tuturor claselor dintr-o ţară, ea participând la crearea avuţiei.Munca este de două feluri: productivă şi neproductivă. Munca productivă creează valoare şi adaugă valoare obiectului pe care îI foloseşte; acest obiect va fi vândut ulterior cu profit. Munca neproductivă nu adaugă valoare, nu se concretizeazo într-un obiect determinat. Smith sugerează imaginea economiei naţionale prin comparaţie cu un atelier enorm, în care munci diferite îşi aduc contribuţia la crearea bogăţiei: "Observaţi obiectele necesare traiului celui mai simplu meseriaş sau muncitor ziler, într-o ţară civilizată şi înfloritoare, şi veţi constata că numărul oamenilor din a căror muncă o parte, deşi numai o mică parte, a fost întrebuinţată pentru a-i procura aceste obiecte, întrece orice calcul. Haina de lână, de exemplu, care îmbracă pe muncitorul ziler, oricât de grosolană şi de aspră ne-ar părea, este produsul muncii a unui număr mare de muncitori. Ciobanul, acel care alege lâna, cel care se ocupă ce pieptănatul sau dărăcitul lânii, boiangiul, scărmănătorul, torcătorul, ţesătorul, cel care bate postavul, croitorul ca şi mulţi alţii trebuie să-şi unească cu toţii diferitele lor meşteşuguri în scopul de a desăvârşi chiar acest produs simplu". Această "cooperare" a muncilor în crearea avuţiei se realizează spontan şi fără efort prin intermediul diviziunii muncii.În concepţia lui Smith, diviziunea muncii este practic singurul factor al progresului economic: progresul tehnic - şi investiăiile - nu reprezintă decât o consecinţă a diviziunii muncii, care rezultă dintr-o înclinaţie înnăscută spre schimb şi se dezvoltă odată cu expansiunea progresivă a pieţelor. Ulterior, J.M. Buchanan va prelua ideea tendinţei naturale a omului spre schimb, sugerând că atenţia economiştilor trebuie să se îndrepte aupra teoriei pieţei şi nu asupra teoriei alocării resurselor. Aceeaşi înclinaţie naturală spre troc este de asemenea preluată de cei care vor defini "economia politică" drept o "ştiintă a schimburilor" şi mai ales a consecinţelor acestora (cooperare, asociere). Omul are o înclinaţie nativă spre schimb. Adam Smith compara, cu mult umor, pe omul care vorbeşte cu animalele, fiinţe lipsite de acest privilegiu: "Pornirea de a schimba obiecte este, probabil, consecinţa posibilităţii de a schimba vorbe. Înclinarea de a face troc, de a trafica, de a schimba un lucru pe altul [...] este consecinţa inevitabilă a facultăţii raţiunii şi graiului". Omul, în loc sa producă toate bunurile care îi sunt necesare, produce numai unul, într-o cantitate mai mare decât necesarul, pe care-1 schimbă pe alte bunuri. Astfel, bogăţia de ansamblu sporeşte, diviziunea muncii devenind adevărata şi singura sursă a bunăstării şi progresului economic. Adam Smith găseşte trei motive principale care fac avantajoasă diviziunea muncii: îndemânarea sporită a celui care execută doar o singură operaţiune, economia de timp şi posibilitatea introducerii pe scară largă a progresului tehnic. Pentru a fi ilustrativ, el alege celebrul exemplu al manufacturii de ace cu gămălie. În loc de 1 ac pe zi, în urma diviziunii muncii, s-ar putea obţine de către un muncitor zilnic, potrivit calculelor sale, nici mai mult, nici mai puţin de 4800 ace!.

Diviziunea muncii are însă şi dezavantaje. Unul dintre acestea este că pentru majoritatea oamenilor educaţia (pregătirea) se rezumă la însuşirea unui volum mic de cunoştinţe, suficiente însă pentru o specializare strictă. Pentru a contracara acest aspect nedorit, vom vedea că Smith propune anumite măsuri pe care să le ia statul (este una din puţin numeroasele situaţii în care autorul admite intervenţia puterii publice în domeniul economico-social).De fapt, însuşi spiritul comercial care stă la baza diviziunii muncii are câteva aspecte negative: "Există câteva inconveniente care izvorăsc din spiritul comercial. Primul pe care îl vom menţiona este că acest spirit limitează concepţiile oamenilor. Acolo unde diviziunea muncii este adusă la perfecţiune, fiecare om are de executat o singură operaţiune. Întreaga sa atenţie este limitată la această operaţiune, iar prin mintea acestuia trec puţine idei, în afara acelora care au o conexiune imediată cu operaţiunea... Un alt inconvenient care însoţeşte comerţul este acela că educaţia intelectuală este neglijată într-o mare măsură... Descoperim că în zonele comerciale ale Angliei, comercianţii sunt în majoritatea cazurilor, în această situaţie: munca lor pe o jumătate de săptămână le este suficientă pentru întreţinere, iar din lipsă de educaţie ei nu au altă distracţie

decât dezmăţul şi depravarea. Aşadar, în mod justificat, se poate spune că oamenii care îmbracă întreaga lume sunt ei înşişi în zdrente".Diviziunea muncii serveşte drept instrument în explicarea faptului că indivizii se pot îmbogăţi dacă-şi împart munca: cu aceeaşi cantitate de muncă cheltuită, se obţine o creştere considerabilă a numărului de produse realizate. Totuşi, în acelaşi timp, această accentuare a diviziunii muncii nu se poate realiza decât dacă îi corespunde o dimensiune suficientă a "cererii efective" (cantitatea cerută de cei care pot plăti preţul pieţei). Smith observă ca diviziunea muncii - deci şi nivelul înavuţirii -sunt limitate de anumiţi factori.Primul dintre aceştia este "întinderea pieţei": dacă aceasta este redusă, nimeni nu este încurajat să producă un singur bun deoarece nu ar avea cui să vândă întreg surplusul. Tocmai de aceea, Smith încurajează comerţul cu coloniile şi cu străinătatea (liberul schimb). În al doilea rând, acumularea de capital duce la progres tehnic, care limitează diviziunea muncii în sensul că procesul de fabricaţie este redus la un numâr mic de operaţii executate de utilaje performante, număr sub care, teoretic, nu se poate coborî.Originile obiective ale diviziunii muncii - tendinţa înnăscută a omului de a dobândi prin schimb cele necesare traiului şi înclinaţia oamenilor spre realizarea propriul interes - fac ca aceasta să stimuleze investiţiile, să crească semnificativ cantitatea de muncă disponibilă şi productivitatea muncii. Preţul muncii este salariul. El nu poate scădea sub un anumit nivel, care corespunde celei mai de jos subzistenţe a muncitorului. Mărimea salariului variază de la o profesie la alta în funcţie de mai multe variabile: gradul de dificultate a muncii, onorabilitatea acesteia, priceperee lucrătorului. Determinarea salariului se face printr-un mecanism analog determinării preţului pe piaţa mărfurilor. "Preţul natural" al forţei de muncă este nivelul minim, de subzistenţă, al salariului. Dacă cererea de muncă va creşte, vor creşte şi salariile pentru o scurtă perioadă însă. Efectul va fi o creştere a populaţiei, deci o scădere a salariului spre nivelul de subzistenţă. Smith remarcă faptul că pe piaţa muncii - care este prin însăşi natura ei o piaţă necompetitivă - avantajul este de partea celor care angajează, "patronii fiind mai puţini numeroşi" şi capabili "să reziste mai mult timp". De fapt, Smith formulează o "lege a populaţiei", pornind de la acumularea de capital. Acumularea nu poate dura la nesfârşit. Creşterea acumulării înseamnă creşterea capitalului (noi maşini) ==> va spori cererea de muncitori => salariile se vor majora = profiturile, ca sursă a acumulării, vor scădea în cele din urmă. Smith explică, continuând raţionamentul: dacă salariile sunt mari, numărul muncitorilor creşte; dacă acestea sunt mici, numărul muncitorilor scade. Creşterea salariilor este temperată de creşterea populaţiei. Astfel, creşterea (naturală) a populaţiei este unul dintre cele două celebre panacee smithiene împotriva crizelor economice; celălalt panaceu este concurenţa, care temperează egoismul aferent interesului personal.Scăderea salariilor se va face spre nivelul minim de subzistentă, dar acesta nu va fi niciodată atins datorită ameliorării continue a stării muncitorilor.

Evoluţia în timp a salariului este o consecinţă a creşterii avuţiei nationale. Salariul - ca preţ al muncii - depinde de cererea de muncă şi de preţul bunurilor. Datorită creşterii fondurilor de care dispun angajatorii, cererea de muncă va creşte, determinând majorarea salariilor (invers, tendinţa angajatorilor de a înlocui munca cu capital fix restrânge cererea de muncă şi determină scăderea salariilor). Pentru a stabili influenţa preţurilor bunurilor asupra salariului, Smith împarte produsele în manufacturiere şi agricole. În cazul produselor manufacturiere, adâncirea diviziunii muncii duce la scăderea preţului lor real. În ceea ce priveşte bunurile agricole, preţurile acestora vor creşte căci creşterea salariilor - şi mai târziu cea a populaţiei - determină creşterea cererii de produse alimentare, iar oferta nu poate creşte în aceeaşi măsură şi cu aceeaşi rapiditate. Din confruntarea acestor două influenţe, va rezulta pe termen lung o creştere a salariilor.

5. Capital, acumulare şi profit

Dacă un individ şi-a făcut o rezervă de bunuri care îi este suficientă pentru mai multe luni, el poate da două destinaţii acestei rezerve: consumul imediat sau transformarea ei în capital, care îi va aduce un venit (profit) pe două căi, fie prin producerea de bunuri şi vânzarea acestora (capital circulant), fie prin ameliorarea calităţii terenurilor sau cumpărarea de maşini (capital fix). În mod analog, fondurile acumulate într-o ţară pot fi repartizate pe trei direcţii: consum, formare de capital fix (maşini, construcţii, îmbunătăţiri funciare, formarea aptitudinilor individuale) şi formarea de capital circulant (monedă, materii prime manufacturate sau nu).Capitalul fix se formează pe baza celui circulant: după o perioadă de timp mai mică sau mai mare materia primă sau produsul finit devine capital (sau ia drumul consumului). Cele două categorii de capital se aseamănă prin aceea că au aceeaşi destinaţie (creşterea sau menţinerea fondurilor destinate consumului imediat), păstrarea lor implică anumite cheltuieli, iar orice diminuare a cheltuielilor cu capitalul fix fără a reduce producţia se traduce într-o creştere a capitalului circulant şi a venitului societăţii. Dacă sursa (originea, izvorul) capitalului este unică (şi anume economisirea), destinaţiile capitalului sunt multiple (agricultură, industrie, comerţ).

Capitalul, ca rezultat al muncii în societăţile evoluate, are rolul de a face această muncă mai eficientă. Dar capitalul nu se poate constitui fără economisire, pe care ...scoţianul Smith o elogiază. El condamnă "risipa, care este inamicul bunăstării publice" (aici apare o altă diferenţă faţă de mercantilişti, care aprobau şi încurajau cheltuielile de consum). Smith precizează că economiile nu sunt decât consum amânat - idee studiată mai târziu de Keynes - şi scrie: "industria nu se poate dezvolta decât în măsura în care capitalul sporeşte, iar capitalul nu poate spori decât dacă vor creşte economiile".Originalitatea lui Smith - sau sclipirea sa de geniu - constă într-o transformare a obiectului dorinţei de înavuţire: aurul (banii în sine) este substituit de capital. Capitalistul îl înlocuieşte pe cămătar. Capitalul devine adevăratul stăpân al lumii economice, ca unic mijloc de care dispune o societate pentru a-şi spori avuţia. Acumularea capitalului este o ilustrare a spontaneităţii fenomenelor economice: ea nu are la bază spiritul de prevedere colectiv al societăţii, ci acţiunea colectivă a mii de indivizi care, dorind să-şi amelioreze starea, economisesc şi apoi utilizează productiv aceste economii.Capitalistul nu acumulează capital pentru a-l transforma mai târziu în bunuri de lux: aşa cum va afirma Marx, el acumulează "de dragul acumulării". Totuşi, pentru a se îmbogăţi, capitalistul trebuie să angajeze lucrători productivi. Pentru Smith, este "productivă" acea muncă ce permite în final oţtinerea unui profit. Din contră, dacă cheltuielile de lux efectuate de proprietarii funciari necesită angajarea de lucrători - de pildă, servitori sau... profesori - munca acestora este considerată "neproductivă": salariul plătit unui astfel de lucrător nu revine niciodată la cel care îl plăteşte. Această diferenţiere între cele două tipuri de muncă este oarecum discutabilă, dar este utilă în distincţia dintre acumularea de capital şi cheltuielile de consum.

Dorinţa de a avea bani fiind înlocuită de dorinţa de a acumula capital, apare ideea că acest scop nu mai este în mod neapărat contrar interesului general. Acumularea capitalului accentuează inegalităţile în repartizarea veniturilor. În Anglia, diferenţa dintre bogaţi şi săraci este mult mai evidentă decât cea existentă între "indienii din America". Totuşi, cel mai sărac englez trăieşte mult mai bine decât cel mai bogat indian...Smith încearcă să argumenteze că acumularea de capital este compatibilă cu creşterea bunăstării colective.Autorul îşi începe cartea cu analiza unei societăţi foarte simple, numită "societate primitivă". În această societate toţi indivizii sunt producători individuali, care schimbă produsul muncii lor pe piaţă. Toti indivizii "sunt, într-un fel, comercianţi", iar înclinaţia spre schimb apare ca şi caracteristică a speciei umane. Relaţiile de interdependenţă existente pe piaţă nu au la bază bunăvoinţa sau prietenia, ci "propriul interes". În această societate foarte simplă, indivizii - care au o dublă calitate, de producători şi de comercianţi - încearcă permanent să-şi amelioreze condiţia prin muncă. Dorinţa lor de îmbogăţire este limitată de propriile nevoi, care sunt considerate "date" (exogene), variind în funcţie de loc şi timp. Este vorba de o accepţiune pozitivă a dorinţei de îmbogăţire.Una dintre cele mai importante idei smithiene este aceea că îmbogăţirea unora nu este în mod necesar rezultatul sărăcirii altora. Smith generalizează capacitatea de a produce venit net la toate activităţile industriale, spre deosebire de fiziocraţi care confereau această "onoare" numai agriculturii. Datorită diviziunii muncii, produsul net nu este creat doar în agricultură, ci şi în industrie. Este important de remarcat că Smith acceptă totuşi ideea că munca artizanilor şi a comercianţilor este... mai putin productivă decât cea a fermierilor şi a muncitorilor agricoli. El a rămas tributar fiziocraţilor în unele probleme, referindu-se la aceştia cu respect. El spune că în manufacturi natura nu contribuie la producţie, ci doar omul. Astfel, el explică astfel apariţia rentei funciare: în agricultură, natura conlucrează cu omul şi cum nu obţine nici o remunerare, plusul de valoare (renta) revine proprietarului, ca plată făcută de fermier (izvorul ei este deci Natura). În plus, Smith dă dovadă de o simpatie aparte fată de agricultori. Chiar dacă Revoluţia industrială începuse a-şi intra în drepturi, Smith consideră că, dacă interesele proprietarilor funciari erau conforme cu interesul general al ţării, cele ale negustorilor şi ale manufacturierilor "nu sunt niciodată în total acord cu cele ale publicului". Este semnificativ contrastul dintre opiniile lui Smith faţă de evoluţia crescătoare a salariilor - cu consecinţe pozitive - şi cea a profiturilor - cu consecinţe negative.Adam Smith crede că este în firea lucrurilor (!) ca o naţiune progresistă să se axeze mai întâi pe agricultură (!), apoi pe industrie şi pe comerţ exterior; el arată cum în ţările europene măsurile economice nu au fost în ton cu această evoluţie naturală, îngrădind şi sacrificând de cele mai multe ori agricultura.Totodată, creşterea avuţiei are loc pe fondul unei interacţiuni economice sat-oraş. Schimburile presupun un flux de produse manufacturiere dinspre oraş contra unui flux de produse agricole dinspre sat. Oraşul este un debuşeu pentru produsele alimentare şi materiile prime agricole furnizate de sat. Satul, datorită creşterii producţiei sale şi ameliorării termenilor de schimb, impune cantităţi crescânde de produse manufacturate, efectul fiind creşterea ocupării în industrie. În condiţiile în care schimbul sat-oraş este un schimb inegal, Smith vede clar rolul motor al agriculturii în economie. Smith nu rămâne însă cu analiza în cadrul iniţial, al unei economii simple cu producători - comercianţi. În continuare, el nu întârzie să ia în considerare însuşirea tereurilor şi acumularea capitalului. Proprietarii funciari şi capitaliştii devin exponenţii ultimelor două forme

menţionate ale dorinţei de îmbogătire: în timp ce primii cumpără bunuri de lux din snobism, cei din urmă "acumulează de dragul acumulării" (Marx).În accepţiunea lui Smith, o societate capitalistă implică un nou tip de schimb: munca se schimbă pe salariu, adică pe burile necesare muncitorului. Capitaliştii sunt altfel de comercianţi. Ei "avansează" bunuri de consum (sau echivalentul lor monetar) şi mijloace de producţie (materii prime, utilaje) către muncitori (care nu dispun de ele); ei nu ar proceda astfel dacă nu s-ar aştepta să obţină profit, adaugă Smith.Capitalul apare drept un ansamblu de mijloace de producţie şi de bunuri de consum (pentru salariaţi) care odată "avansate" aduc posesorului profit. Nivelul minim al profitului este acela care asigură compensarea pierderilor ocazionale. Profitul se află în corelaţie cu dobânda, cu care variază direct proporţional. Profitul evoluează în sens invers cu salariul, având deci o tendinţă de scădere. Motivul este că creşterea stocului de capital înseamnă accentuarea concurenţei şi, implicit, scăderea profitului (raţionamentul este similar şi în cazul dobânzii). Analizând situaţia din Anglia, Smith apreciază că o mare parte din ceea ce în mod normal se consideră a fi profit nu este decât dobânda pentru capitalul avansat.În principiu toţi agenţii economici - salariaţi, proprietari funciari şi capitalişti - sunt supuşi atotcuprinzătoarei şi atotputernicei concurenţe. În consecinţă, pe piaţă, sub acţiunea acesteia, la un anumit volum de resurse fizice şi umane, economia va atinge de la sine cea mai înaltă rată de creştere posibilă. Totuşi, capitalş;tii sunt privilegiaţii sistemului economic. Ei "scapă" de sub acţiunea concurenţei, deoarece deţin "secretele de fabricaţie" şi se pot uni în coaliţii puternice, dispunând de informaţii la care celelalte categorii sociale nu reuşeau să aibă acces. Astfel, ei adoptă o poziţie prin care pot influenţa autoritatea politică, dându-i acesteia impresia că interesul general coincide cu interesul propriu al lor. Aşa explica Smith evolutia şi ascensiunea "sistemului mercantil".În "Avuţia naţiunilor", Adam Smith a separat în mod evident funcţiile capitalistului de cele ale managerului şi a evidenţiat faptul că "profiturile" capitalistului nu includ "salariile" de management ca plată a "muncii de inspecţie şi de directorat". Totuşi, Smith n-a făcut deosebire între capitalist ca deţinător al "stocului" financiar şi întreprinzător (manager) ca elaborator final al deciziilor. Pământul, ca factor de producţie, este privit prin prisma venitului adus deţinătorului său, renta funciară. Aceasta reprezintă preţul plătit pentru utilizarea terenului. Ea poate fi considerată un preţ de monopol. Mărimea sa variază în funcţie de fertilitatea terenului, de poziţia acestuia, precum şi în funcţie de nivelul producţiei şi de preţ.Renta trebuie să urmeze aceeaşi evolutie ca şi salariul. Dacă creşterea cererii şi a preţului pentru produsele agricole duce la sporirea producţiei (ofertei), extinderea şi ameliorarea culturilor nu poate avea loc la nesfârşit. Vor fi luate în cultură şi terenuri mai putin fertile, astfel că preţurile produselor agricole se vor majora. Renta apare ca preţ determinat: "salariile şi profiturile, înalte sau scăzute, sunt cauza preţului ridicat sau scăzut; renta este rezultatul acestui fapt".

6. Moneda şi băncile

Moneda, care este un element de capital circulant, duce - pentru menţinerea sa - la o prelevare asupra venitului net al societăţii. Ea nu trebuie confundată cu avuţia, căci nu este nimic altceva decât un instrument de schimb. Valoarea produsului anual impune un anumit necesar (cerere) de monedă pentru a putea fi asigurată circulaţia mărfurilor. Totuşi, relaţia monedă-mărfuri nu poate fi determinată cu exactitate datorită existenţei circuitelor monetare. Primul este cel care leagă vânzătorii între ei şi este caracterizat de plăţi importante ca mărime şi printr-o viteză de circulaţie mai mică. Al doilea este cel care leagă vânzătorii cu cumpărătorii, implică plăţi de valoare mică şi o viteză de circulaţie ridicată. Oferta de monedă este constituită de metalele preţioase care au un anumit preţ, ca oricare alt bun. Ele sunt exportate atunci când cantitatea disponibilă în ţară este superioară cererii (în caz contrar, sunt exportate).Rolul monedei în sporirea avuţiei nu este neglijabil. Creşterea stocului de capital fix determină creşterea amortizării necesare menţinerii sale, deci a cererii de credit. La rândul ei, amplificarea economisirii se traduce într-o creştere a ofertei de credite. După un anumit interval de timp, economisirea are o influenţă determinantă, având ca şi consecinţă scăderea ratei dobânzii. Împrumuturile sunt efectuate în cvasi-totalitatea lor în bani Creditorul consideră că suma pe care o împrumută este un capital care îi va fi înapoiat, astfel că debitorul îi va plăti o rentă anuală ca răsplată a faptului că a avut la dispoziţie acest capital. Debitorul nu are nevoie efectivă de bani, ci de echivalentul valoric al acestora, respectiv de mărfurile pe care le poate achizitiona cu aceşti bani. Ca urmare, cantitatea de bani disponibilă pentru credit este determinată de partea din produsul anual destinată înlocuirii capitalului şi investirii.Deoarece moneda necesită cheltuieli pentru a putea fi păstrată în circulaţie, orice diminuare a acestor cheltuieli are ca efect o creştere a venitului net.Utilizarea monedei-hârtie prin intermediul băncilor trebuie să permită scăderea stocului necesar de metale preţioase, hârtia înlocuindu-le. O parte a capitalului circulant va deveni mai activă, adică respectiva cantitate

de hârtie-monedă va lua drumul străinătăţii, permiţând importuri mai mari, care la rândul lor vor impulsiona consumul şi acumularea de capital. Smith pune accent pe hârtia-monedă şi pe rolul băncilor în economie. Astfel, dacă monedele metalice devin insuficiente în raport cu nevoile circulaţiei, băncile trebuie să emită hârtie-monedă (adică să acorde mai multe credite celor care pot oferi garanţii).Dacă băncile emit mai multă monedă faţă de ceea ce impun nevoile circulaţiei, preţurile vor creşte. Se va cumpăra din străinătate, iar pentru aceasta se vor înapoia biletele către banci pentru aur şi argint, singura monedă internaţională. Astfel, băncile nu sunt interesate să emită monedă pentru că sunt obligate să deţină rezerve considerabile de aur şi argint (să facă faţă cererilor frecvente de rambursare). Dar interesul bancherilor cedează uneori în faţa pasiunilor lor, astfel că circulaţia este suprasaturată cu monedă.

7. Impozitele

Capitalul nu numai că trebuie sporit, ci trebuie să fie şi bine repartizat. Această cerinţă ţine de politica bugetară în general.În orice ţară cheltuielile publice sunt indispensabile. Smith le aminteşte, în ordinea însemnătăţii: cheltuieli militare, cheltuieli cu justiţia (pentru a proteja indivizii unii în raport cu alţii, cu atât mai mult cu cât dacă dreptul de proprietate a fost consfinţit, apar multe inegalităţi sociale, care nasc pasiuni şi conflicte), cheltuieli aferente lucrărilor publice (porturi, canale, drumuri), cheltuieli cu educaţia publică, cheltuieli necesitate de demnitatea suveranului (onoruri, baluri). Cheltuielile publice trebuie să fie mici, sarcinile statului trebuind să nu fie numeroase. Mai mult, utilizarea lucrărilor publice trebuie taxată, aceste taxe reducând cheltuielile publice, deci şi sarcina fiscală a contribuabililor. Dacă toate clasele participă la crearea avuţiei, nu trebuie impozitate doar veniturile unei singure clase (cea agricolă, cum susţineau fiziocraţii), ci toate veniturile din societate. Smith este adeptul unui impozit multiplu.Orice sistem fiscal trebuie să se bazeze pe respectarea câtorva principii, care în concepţia lui Smith sunt următoarele:1. "Trebuie ca supuşii fiecărui stat să contribuie, pe cât posibil, la susţinerea statului, în raport cu posibilităţile lor respective, adică în raport cu venitul de care se pot bucura sub protecţia acelui stat. Toate aceste cheltuieli ale statului, care privesc pe cetăţenii unei mari naţiuni, sunt asemenea cheltuielilor de regie făcute de proprietarul unei mari moşii, la care toţi sunt obligaţi să contribuie în raport cu partea pe care o posedă din acea moşie. Din observarea sau neglijarea acestui principiu rezultă ceea ce se numeşte justiţia sau injustiţia, echitatea sau inechitatea în impunere";2. "Impozitul pe care fiecare persoană trebuie să-l plătească trebuie să fie bine precizat şi nu arbitrar";3. "Orice impozit trebuie perceput la timpul şi în modul care reiese a fi cel mai convenabil pentru contribuabil care să îl plătească";4. "Orice impozit trebuie să fie astfel conceput încât să înstrăineze din buzunarele populaţiei cât mai puţin posibil peste cât se poate aduce în tezaurul public al statului".

Orice impozit are şi inconveniente. Astfel, impozitul pe salariu determină creşterea acestuia. În cazul produselor agricole, salariile mai mari echivalează cu o nevoie sporită de capital necesar pentru a menţine acelaşi număr de lucrători, astfel că fermierul va plăti o rentă mai mică proprietarului care în final va plăti impozitul.Dacă încasările fiscale se dovedesc insuficiente, se poate recurge la împrumut public. Dar fondurileîmprumutate constituie o parte a capitalului anual care, astfel, este transformat în venit.Astfel, o sarcină fiscală redusă va permite o intensificare a economisirii private, singura sursă decapital.

8. Statul şi "mâna invizibilă"

Filonul concepţiei smithiene asupra rolului statului în economie îşi are originea în scrierile sale anterioare, cu precădere în "Teoria sentimentelor morale". Ch. Gide şi Ch. Rist consideră că, alături de concepţia că lumea economică este o mare comunitate naturală creată de diviziunea muncii, în opera lui Smith apar alte două idei majore, care se completează reciproc:a) caracterul spontan al instituţiilor economice ("naturalismul");b) caracterul benefic al acestor instituţii ("optimismul").Smith preia de la fiziocraţi celebra sintagmă "laissez-faire, laissez-passer, le monde va de lui même". Orientările majore ale evoluţiei economice nu sunt stabilite de un "mare organizator" şi nici nu sunt puse în practică de o societate inteligentă; aceste orientări rezultă în mod "natural" din acţiunea colectivă a mii de

indivizi care-şi urmează instinctiv interesele proprii: "Astfel, după cum fiecare individ încearcă, pe cât posibil, a-şi utiliza capitalul în dezvoltarea activităţii interne [...], tot aşa fiecare individ urmăreşte, fără îndoială, ca să facă venitul anual al societăţii cât se poate de mare. În mod obişnuit, ce e drept, el nu intenţionează promovarea interesului public şi nici nu ştie cu cât contribuie la această promovare [...]. Nu e întotdeauna rău pentru societate că acest scop nu e în intenţia lui. Urmărindu-şi interesul sâu, el adeseori promovează interesul societătii mai efectiv decât atunci când intenţionează să-l promoveze".Numeroase reguli abstracte - responsabilitatea individuală sau proprietatea pluralistă - sunt în legătură strânsă cu economia. Încă de la începutirile sale, economia a încercat să explice cum s-a statornicit o anumită ordine a relaţiilor interumane, în condiţiile unui proces dinamic care de cele mai multe ori a depăşit capacitatea de înţelegere a oamenilor. Adam Smith a fost primul care a observat că suntem confruntaţi cu o "condamnare la cooperare" de care nu suntem în totalitate conştienţi. "Mâna invizibilă", dincolo de semnificaţia economică liberală, are şi o conotaţie filozofică: sub acţiunea ei, involuntar, acţionând în circumstanţe de care nu sunt conştienţi, oamenii ajung la rezultate pe care nu le urmăreau în mod expres. Acţionând într-un cadru instituţional şi pe baza unor cutume, cei care desfăşoară activităţi economice sunt de fapt actori anonimi: nu cunosc exact identitatea potenţialilor cumpărători şi nici pe cea a celor care pentru ei au calitatea de furnizori. Putem deduce astfel ca şi caracteristică a evoluţiei economice o anumită transcendenţă a practicii şi teoriei economice.Fiecare individ ştie mai bine decât orice legiuitor sau om de stat în ce domeniu poate investi propriul capital astfel încât să obţină un produs cu valoare maximă: "Ceea ce înseamnă cumpătare în dirijarea unei familii, poate fi rareori nesăbuinţă în administrarea unui mare regat. Dacă o altă ţară ne poate furniza o marfă mai ieftin decât o putem noi produce, atunci e mai bine să o cumpărăm de aici cu produsele primei noastre industrii, folosindu-le astfel încât să avem unele avantaje". În "Avuţia naţiunilor" este analizat modul în care un sistem de piaţă poate împleti libertatea individuală a celor care îşi urmăresc propriile obiective cu extinderea colaborarii şi cooperării necesare în domeniul economic. Pentru Adam Smith, explicaţia este aceea că ambele părţi implicate într-un schimb pot beneficia de avantajele acestuia atât timp cât cooperarea este pe de-a întregul liber consimţită, orice schimb putându-se desfăşura numai dacă ambele parţi câştigâ în urma lui. Esenţa concepţiei smithiene despre comerţ poate fi rezumată astfel: dacă un schimb între părţi este liber-consimţit, el nu va avea loc decât dacă parţile cred că vor beneficia în urma lui de avantaje proprii. Preţurile care rezultă în urma schimburilor voluntare dintre cel care vinde şi cel care cumpără - adică pe o piaţă liberă - pot coordona în mod paşnic activitatea a milioane de oameni care îşi urmăresc propriul interes, efectul fiind prosperitatea generală. Adam Smith a descris pentru prima dată mecanismul funcţionării preţurilor, ideea sa fiind preluată mult mai târziu de teoreticienii echilibrului general (Walras, von Neumann, Arrow, Debreu). Ceea ce-1 determină pe om sa muncească şi să economisească este interesul privat. Competiţia dintre aceste interese nu duce la o dezordine totală datorită acţiunii "mâinii invizibile", o metaforă cu profunde semnificaţii filozofice şi morale. Astfel, Smi îşi aduce o importantă contribuţie de ordin social la teoria liberalismului economic: credinţa sa în organizarea spontană a vieţii economice prin libera concurenţă între interesele individuale. La fel fiecare naţiune, specializându-se, va lucra direct la formarea unei "vaste republici a mărfurilor ". Smith a recunoscut că mecanismul autoreglator al pieţei ("mâna invizibilă") funcţionează perfect numai în contextul (teoretic... ) al unei concurenţe perfecte (fară monopol, poluare sau alte efecte pe care azi le numim externalităţi). Premisele competiţiei există. Indivizii vor trebui să ocupe locurile de muncă numai dacă au aptitudini pe măsura. Totodată, ei trebuie să înţeleagă dinamica naturală a societăţii: cine nu se adaptează va pierde în final: "Oricine, atât timp cât nu încalcă legile dreptăţii, e lăsat cu desăvârşire liber să-şi vadă de interese după plac şi să-şi pună atât activitatea cât şi capitalul în concurenţă cu capitalul şi activitatea altor persoane sau altor categorii de oameni". Funcţionarea eficientă a sistemului economic nu depinde de "libertatea naturală" înţeleasă ad literam, ci de libertatea în cadrul instituţional al statului de drept. Smith nu este adeptul statului minimal. Interventia statului nu se limitează la apărare sau justiţie, este necesară şi în politica monetară, educaţie, în practica bancară. În rezumat, Smith descrie astfel îndatoririle statului:1. protejarea indivizilor unei societăţi împotriva constrângerilor, indiferent dacă sunt din afară sau din partea propriilor cetăţeni (asigurarea libertăţii de a alege);2. "administrarea corectă a justiţiei" (statul-arbitru neutru, care elaborează şi aplică legi);3. păstrarea şi consolidarea unei societăţi libere; această îndatorire a fost interpretată şi în sensul justificării extinderii puterii guvernului;4. apărarea membrilor comunităţii care nu pot fi consideraţi indivizi "responsabili".Importanta "Avuţiei naţiunilor" nu rezidă atât în aspectul său doctrinar - ca sursă de legitimare a unei anumite politici economice - cât în caracterul său fondator pentru o nouă disciplină: Economia Politică (Economics).

"Avuţia naţiunilor" se constituie într-o piatră de temelie a teoriei economice în măsura în care abordează pentru prima dată o problematică independentă de morală sau de politică. În esenţă, moştenirea teoretică smithiană este valoroasă prin următoarele aspecte:I. ipoteza eficienţei pieţei, care în prezent este valabilă doar pe baza existenţei unor condiţii foarte restrictive;II.relaţia dintre capital şi munca salariată (reluată ulterior cu mult succes de Ricardo şi Marx);III. definirea capitalului ca obiect al dorinţei de înavuţire, ca substitut al banilor şi aurului.