VICTOR LOGHIN

ADAM FÃRÃ EVAROMAN

CONSTANTA1999

Totul e în sine si Sinele e în iluzie

Cap. I

IDEEA. PLECAREA. ÎNTÂLNIREA

Ideea excursiei îi venise ca din senin, pur întâmplător, într-o gardă. Era deja cald, cutoate că era doar sfârşitul lunii mai. E drept că auzise la unii şi la alţii, despre minunile văzute înalte ţări, dar îmbrăţişase concepţia, vetustă dealtfel, că mai întâi să-ţi cunoşti bine ţara şi apoisă cutreieri lumea. Fusese chiar iritat de manifestările orgoliului zgândărit al Silviei, carestătuse indispusă câteva săptămâni la aflarea faptului că o colegă, o una de aia, mă înţelegi...., îndrăznise să plece într-o excursie pe undeva prin Europa. Discutase cu câteva zile înaintecu colegul B. şi acesta îi descrisese, în culori foarte vii şi mai ales promiţătoare, meleagurile peunde umblase, tentante, la prima vedere fiind atât Turcia cât şi Grecia. Probabil că optase,într-un final, pentru Turcia din considerente meteorologice, în Grecia existând deja pestetreizeci de grade şi incendii de pădure ce păreau înspăimântătoare la televizor.

Ajuns acasă îi propuse Silviei excursia, iar aceasta fusese de acord încă înainte de a-şi termina expozeul despre avantajele şi dezavantajele ei, cel puţin aşa cum le vedea el.

Au urmat câteva zile de iritare continuă, determinate de incertitudinea demersului, desocoteli, de liste de haine şi alte lucruri necesare într-o astfel de ocazie, cu atât mai mult cu câtnu aveau nici o experienţă în domeniu, ultima călătorie datând de mai mulţi ani.

Şi pentru ca totul să fie pe dos, au fost informaţi în sâmbăta premergătoare plecării,care trebuia să fie într-o luni, că excursia se amână, probabil, cu o săptămână. Alţi nervi,replanificarea concediului ei, reprogramarea pacienţilor, amânări, recalcularea unor termene,ce să mai vorbim, un mic iad şi totul păruse simplu şi logic la început. La un moment datintenţionaseră chiar să renunţe, dar numai ideea tevaturii pentru recuperarea banilor plătiţideja, i-a dezarmat şi poate a fost bine aşa, poate nu, numai Cel de sus poate şti, iar timpulscurs o va demonstra.

Plecarea a fost într-o luni dimineaţa, la ora şase jumătate din Piaţa Victoriei, dinparcarea din faţa Bancorex-ului. Cu câteva zile înainte de plecare se instalase un val de frig cutemperaturi neobişnuit de mici pentru sezonul respectiv, fapt ce creştea starea de iritare, alăturide ora matinală pentru majoritatea excursioniştilor din grup şi de dezorganizarea şibrambureala cu care s-a făcut repartizarea locurilor în autocar, aşezarea bagajelor şi pornireapropriu-zisă. Se discuta în contradictoriu, penibil, cu argumente puerile, iar ghidul, un bărbattânăr, bine construit şi manierat, nu reuşea să se impună sau poate nu vroia. Totul creaimpresia unei babilonii fără ieşire, care s-a calmat de la sine, lent, o dată cu parcurgereaprimilor kilometri prin Bucureşti, spre ieşirea către Giurgiu.

A urmat un drum monoton până la Vama Giurgiu, Podul Prieteniei,Vama Ruse şi Bulgaria, deja. Majoritatea membrilor grupului dormiseră, în completare, până lavamă, unde fuseseră deranjaţi de vameşi. Contrar zvonisticii vehiculate în toate mediile,vameşii i-au tratat cu indiferenţă, dându-şi probabil seama cu cine discutau.

Ruse, al doilea oraş ca mărime şi importanţă al Bulgariei, după cum îi informaseghidul, era un fel Drobeta Turnu Severin mai mare, aşezat tot pe coline ce mărgineau oDunăre leneşă, extrem de lată şi de murdară, nu atât de aluviunile ce-i dădeau atât decunoscuta culoare gălbui - leşietică, cât de resturi de petrol şi de gunoaie diverse ce pluteau pe

suprafaţa aparent calmă şi plană a apei, care îşi arăta colţii vârtejurilor violente şi ucigaşe,doar din loc în loc, când de pe suprafaţa calmă dispăreau brusc respectivele gunoaie şi petepetroliere, absorbite de o forţă colosală, mută şi inaparentă, printr-o pâlnie largă, aproape deneobservat. Oraşul era alcătuit din blocuri muncitoreşti standard, ceea ce dovedea, dacă maiera nevoie, lipsa cronică de imaginaţie şi bun gust a constructorilor şi proiectanţilor socialişti depretutindeni. Indiferent că erai la Ruse, la Giurgiu, la Bacău sau aiurea în oricare din oraşeleţărilor foste CAER, imaginea blocurilor te urmărea obsesiv, depersonalizând demersularhitectural, transformându-l într-o uniformitate deşertică bine calculată de centrul moscovit.Imaginea de sordid, sărac şi de delăsare din Ruse era aceeaşi ca cea de la noi, poate cu miciexcepţii, legate mai mult de starea materială relativa mai bună la noi, fapt ce se observa cuclaritate în comparaţiile banale făcute din fuga autocarului.

A urmat o perindare de sate în special, oraşe mai puţin, rare obiective industriale,multe abandonate sau în stare de semi - abandon, case netencuite, multe din chirpic, cugarduri din acelaşi chirpic şi nuiele, câmpuri mai mult sau mai puţin lucrate, rare turme de oi şide capre, zone de relief variat, cu destul de mult munte, dar nu înalt, ci asemănător cu ValeaPrahovei în zona Câmpina - Breaza, totul desfăşurat de -a dreapta şi de-a stânga unei şoseleplină de gropi şi hârtoape, poate chiar mai plină faţă de şoselele noastre şi în orice caz maipuţin îngrijită. Singurul moment remarcabil a fost zona Velikovo Tărnovo, oraş medieval, aşezatîntr-o zonă muntoasă, pe un vârf de munte, pe sub care, printr-un tunel, trecea şoseaua.Casele, în marea lor majoritate vechi, cu aerul construcţiilor din Sighişoara sau din Sibiu,păreau atârnate de stânci, în poziţii bizare, lăsând impresia că se vor prăbuşi în orice moment.In rest, sărăcie, mizerie, delăsare, aspecte şocant de asemănătoare cu cele de acasă, semncă societatea lor suferea de aceeaşi maladie post-comunistă ca a noastră, sau poate, oconvalescenţă prelungită după o boală anergizantă şi dezumanizant - depersonalizantă ce aros societăţile noastre democratic - dictatoriale, autarhice, oriental - satrapice, timp deaproape cincizeci de ani. Rezultatul era demoralizant şi revoltător în acelaşi timp. Cu acesteimagini şi cu acest gust amar s-a intrat în vama bulgară dinspre Turcia.

Vama bulgaro - turcă era o ciudăţenie în sine. Din pricina îngustimii sale iniţiale şi alentorii cu care se desfăşura vămuirea, în special pentru TIR-urile enorme, care reprezintăpentru Turcia seva comerţului lor extern şi nu numai, Turcia a cedat o porţiune din teritoriulsău zonei de no men`s land, astfel ca operaţiunile vamale din zona bulgară să meargă mairepede.Şi aşa, zona de vamă era ca un pinten, o gâtuitură ce avea de-o parte şi de alteteritoriul Greciei, despărţit cu gard de sârmă ghimpată şi miradoare din loc în loc, de undefulgerau în soare sclipirile lentilelor sistemelor optice de supraveghere îndepărtată şi Bulgaria şiTurcia la capetele acestui tunel. Aspectul era comparabil cu o clepsidră enormă, prin care sescurgeau permanent, în ambele sensuri, grăunţe de viaţă, din trăirea cea de toate zilele.

Vama bulgară ne-a tratat cu aceeaşi indiferenţă, poate şi din cauză că intram înTurcia şi că veneam dintr-o ţară la fel de "avută " ca a lor.

Odată intraţi în vama turcă au pătruns în altă lume. A fost primul şoc a unei nesfârşiteînşiruiri de şocuri ce avea să-i urmărească pe tot parcursul excursiei. Ghidul îi prevenise,dealtfel, că Turcia cea ştiută de noi este alta, cea reală fiind şocant de diferită de ceea ce sevorbea şi se ştia în general. Curăţenia exemplară, ordinea uşor rigidă, cazonă, seriozitateavameşilor, totul era altfel, impunând respect şi o admiraţie tacită, uşor invidioasă. Şi aici

vămuirea s-a desfăşurat în limite de timp rezonabile, astfel că s-a intrat în Turcia conformplanului, din punct de vedere al timpului afectat drumului şi operaţiunilor de vamă.

Înainte de a intra în vama bulgaro-turcă, autocarul a oprit la un bazar ce avea unrestaurant-terasă, free shop şi o sumedenie de mici magazine ce vindeau diferite mărfuri, cupreţuri apreciate în toate monedele zonei, inclusiv în lei, surpriză ce aveau să o mai aibă laIstambul, unde se puteau cumpăra pliante, suc sau baticuri de mătase în lei, din toate zonelelimitrofe marilor obiective turistice, unde vânzătorii rupeau şi câteva vorbe româneşti, pentru a-şi uşura comerţul. Dar despre Istambul, la rândul său.

Oprirea a fost stabilită de comun acord, la propunerea ghidului, pentru masa deprânz, lumea neîndrăznind să mănânce în autocar decât mărunţişuri, pentru că în busculadade la plecare, unul dintre şoferi a aruncat o vorbă care a înveninat şi mai mult atmosfera, cevace a sunat rău, urât, ceva de genul "Şi acum o să vă apucaţi să vă deschideţi conservele şi sămâncaţi şi o să-mi împuţiţi mie autocarul !!!".La momentul respectiv nu a replicat nimeni, s-alăsat o tăcere grea, apăsătoare, neplăcută dar, în consecinţă, nimeni nu a îndrăznit sămănânce mai nimic până la acest popas bine venit. Pe tot drumul de până aici Dragoş şi Silviaau schimbat doar câteva vorbe de circumstanţă, el citind ziarele cumpărate la un scurt popaspe şoseaua Giurgiului, iar ea uitându-se pe geam şi moţăind absentă la totul, după ce dedimineaţă se enervase copios, dar mocnit, singura manifestare fiind numeroasele kent-urifumate, mâncate de-a dreptul, în scurtele pauze ce prilejuiau fumatul, în autocar convenindu-sesă nu se fumeze.

Formau un cuplu aparent armonios şi echilibrat, iar aceste aparenţe nu erau neapăratjucate pentru a distrage atenţia anturajului de la conflictele mocnite ce izbucneau adesea întreei din te miri ce. Ea, Silvia, era o minionă brună, suplă, creolă, cu trăsături fine, dar ascuţite,impresie lăsată probabil şi de tunsoarea garçon şi de machiajul tare, aproape strident, descenă, de seară şi nu de fiecare zi. Avea o voce plăcută, uşor voalată, probabil din pricinanumeroaselor ţigări pe care le devora zilnic, încă din perioada studenţiei mediciniste dinBucureşti, loc unde se făcea multă carte, dar se fuma aşişderea. Se îmbrăca degajat, sport, cuo eleganţă rafinată, parfumurile şi bijuteriile purtate fiind de o foarte bună calitate, atrăgândadesea atenţia şi nu numai, din această cauză. Cu toate că sărise de aniversarea 45 era ofemeie plăcută vederii, manierată, bine socializată, însă un ochi mai pătrunzător putea observaimediat accentele de hiper - personalizare ce o făceau aproape intolerantă cu părerile şi ideilealtora, împingând de multe ori lucrurile până spre limite absurde, pe care le conştientiza demulte ori, dar nu le recunoştea niciodată, chiar în faţa unor fapte evidente pentru toată lumea.Din această cauză era un om destul de greu de suportat, dar luată ca atare, cu calităţile şidefectele sale, era un om agreabil şi un foarte valoros profesionist, cu un nume extrem de bunîntr-o lume în care se pătrundea greu şi te puteai menţine şi mai greu, o lume unde operausintagme de genul Homo homini lupus sau Invidia medicorum pessima. Spre deosebire de ea,de structura temperamentală de tip oltenesc, Dragoş era, aparent, un bonom, cu o vorbăblândă, cu o oarecare lentoare în mişcări dar nu şi în ideaţie şi acţiune. Fizic vorbind era ceeace se numeşte un bărbat încă bine la cei 55 de ani ai săi, înalt, suplu, grizonat, îmbrăcat atent,îngrijit, cu after shave-uri şi parfumuri din cele mai bune, o slăbiciune a sa din facultate, cândîşi cheltuia bursa cumpărând produse de lux, din shop-urile vremii, prin intermediul colegilorarabi care invadaseră facultăţile României şi în special Medicina. Ajunsese un chirurg cu numeşi ceva popularitate, cu lucrări ştiinţifice şi rezultate operatorii remarcabile şi cu un bun renume

de om cumsecade, care nu condiţionează şi ajută pe toată lumea, indiferent de posibilităţi. Secunoşteau de o viaţă, ea studentă, el secundar de chirurgie, fusese o dragoste bruscă în carese îmbinase aparent armonios sufletul şi mintea, lăsând impresia unei reuşite depline. Lucrurileau mers bine până după naşterea băiatului când, brusc, ceva s-a dereglat în intimulmecanismului marital, ducând rapid la un război aparent mut, cu lupte rare dar sângeroase, cuarmistiţii lungi şi tăcute, în care lucrurile lăsau aparenţa normalului şi fiecare îşi vedea detreaba sa, dar singur, fapt ce adâncea crevasele dintre ei, făcând ca punţile ce se construiautimid să fie din ce în ce mai lungi şi mai fragile. In final rezultase un pact de neagresiune careera relativ corect respectat de ambii beligeranţi , acesta survenind pe măsură ce băiatulcrescuse şi se aşezase pe drumul său.

Era o pace aparentă, ce lăsa o impresie socială bună, un armistiţiu bizar într-unrăzboi al Celor două roze sau mai degrabă Războiul de 30 de ani. Totul era spontan, în afaraoricărei înţelegeri sau negocieri, fapt ce arăta că undeva în străfunduri, exista un anumit gen dearmonie ce făcea ca lucrurile să alunece pe făgaşul lor aparent normal. Ea practica un cinismuneori agresiv, cinism ce părea singurul antidot al remuşcărilor de orice fel. El tăcea mult,lăsând impresia că se află sub dominaţia sintagmei lui Kirkegaard ce spunea că însinguratulsă-şi trăiască viaţa şi să-şi moară moartea, această stare adâncindu-se pe măsură ce scurgeatimpul.

Toată lumea a coborât din autocar şi s-a repezit să mănânce din merindeletransportate de acasă, cu speranţa că nu s-au alterat, nu de altceva dar începuse să fie cald,pe măsură ce se apropiau de Turcia. Terasa era curăţică, singurul ospătar ce era de serviciuse chinuia să vorbească limbi străine, eşuând într-o variantă personală de limbaj mimico -gestual, ajungând repede la înţelegerea dorinţelor mesenilor - băutura. Aici lucrurile erausimple - nu avea decât bere Atika, cu gust şi aspect de detergent şi Cola sau Fanta, bulgăreşti,dar reci, totul la preţuri pipărate. Free shop - ul nu avea mai de nici unele, cu excepţia unorpsudo - parfumuri originale occidentale, dar la preţuri corespunzătoare celor veritabile. Singurulcomerţ avantajos erau ţigările şi băutura care ajungeau mult sub preţul din ţară, motiv pentrucare majoritatea turiştilor s-au grăbit să-şi facă mici provizii.

La scurt timp după ieşirea din vama turcă, când se trecea prin dreptul Edirneu-lui, fostAdrianopol şi când ghidul oferea, cu o zgârcenie de neînţeles şi care avea să-l urmeze toatăexcursia, informaţii despre această localitate de importanţă istorică şi politică multiseculară,fostă chiar şi pentru scurt timp, capitală a sultanului Mahomed Cuceritorul, în perioadaasediului Constantinopolului, unei doamne i se făcu rău, probabil sub influenţa oboselii, căldurii,mesei luate în grabă, a berii proaste, nu se ştie. Silvia îi sări în ajutor şi mai cu vorbe bune, maicu câteva buline ce o însoţeau obligatoriu în astfel de voiajuri, reuşi să o liniştească dupăcâteva ore. Incidentul ar fi fost unul dintre cele banale, comune, dar se va dovedi ca fiind fitilulce va declanşa o explozie cu efecte dintre cele mai dramatice pentru multă lume.

Turcia, aşa cum se vedea din goana autocarului, era o ţară bine structurată, cuautostrăzi de o calitate de vârf, pe care alergau nenumărate TIR-uri pline sau goale, alături deo puzderie de automobile, majoritatea de ultimul tip, ceea ce demonstra nivelul de trai aloamenilor. Rarele localităţi prin care sau pe lângă care se trecea, uimeau prin numărul foartemare de construcţii noi terminate sau în curs de terminare, construcţii de tip locuinţă sau haleindustriale, vopsite cu culori vii, în combinaţii dintre cele mai inedite şi neaşteptate, ce le dădeaun aer vesel, tonic. Şi aşa, din uimire în uimire, S-a lăsat seara şi a apărut Istambulul, oraş

imens, cu o axă lungă de peste 100 de kilometri, pe autostrăzile căruia goneau din ce în ce maimulte maşini, printre care se strecura şi autocarul lor. Spre amuzamentul lui Dragoş, pe parteadreaptă a drumului apăru o placă de îndrumare rutieră pe care scria mare cu galben pe fondverde - YAVAŞ. Nu apucară să-şi digere bine clipele de amuzament când se simţi oscuturătură bruscă, sincron cu un zgomot înfundat de explozie, apoi o curbă bruscă spredreapta, frâne şi oprire. Explodase cauciucul din dreapta - faţă şi spre norocul lor nu seîntâmplase nimic altceva.

Schimbarea cauciucului a fost aventuroasă şi a durat vreo două ore, timp în careturiştii au stat pe iarba tăpşanului de lângă autostradă, admirând şi uimindu-se în acelaşi timpde calitatea şi viteza maşinilor de pe autostradă sau elicopterele care patrulau spaţiul aerian lafiecare zece minute, mâncând, sporovăind vrute şi nevrute, sfârşind prin a-şi pierde răbdarea ,a se agita şi a se uita din cinci în cinci minute la ceas. Într-un târziu s-a plecat spre destinaţiafinală, ajungându-se târziu, foarte târziu, la hotelul Fahri în care urmau să-şi petreacă douănopţi. Pe perioada staţionării fortuite în câmp, Dragoş s-a uitat la stele şi la maşinile de peşosea, timp în care Silvia se conversa cu noua ei cunoştinţă, de care se legase suspect derepede, fapt ce nu o caracteriza, îndeobşte fiind mult mai circumspectă cu cunoştinţele noi.Dragoş remarcă aspectul şi-l atribui dorinţei de nou, de amuzament legat de această excursievenită din neant, dar nu făcu nici o remarcă cu voce tare pentru a nu deranja oarecesensibilităţi privind acest subiect, relativ delicat în conversaţiile lor contradictorii, legate deizolarea lor faţă de anturaj, faţă de colegi sau extrem de rarii prieteni ce-i aveau.

Drumul propriu - zis, până la hotel a fost parcurs pe străzi ce se îngustau tot maimult, pe măsură ce se apropiau de spre obiectivul final. Străzile din vecinătatea proximă ahotelului, cât şi strada pe care se afla acesta erau extrem de înguste, obligând şoferulautocarului la manevre nu lipsite de virtuozitate, distanţa dintre autocar şi versanţii alcătuiţi dinclădiri de o diversitate uluitoare, în care domina dimensiunea verticală, fiind uneori de câţivacentimetri. La parterul clădirilor observate din mersul autocarului se afla o diversitate demagazine, cu aspecte şi destinaţii extrem de diferite, dar având drept element comun faptul căerau puternic luminate şi că erau deschise la acea oră târzie din seară, cu vânzătorii saupatronii gata să te servească cu ceva, indiferent cu ce, fie că era vorba de un pahar culimonadă, un covor sau un vas de ceramică de Capadocia. Acest aspect aparent bizar pentrucălătorul român obişnuit de acasă cu magazine cvasi - anoste, care se deschid târziu şi seînchid devreme şi unde vânzătorul te priveşte duşmănos când îl deranjezi de la dezlegareaintegramelor, cu o întrebare timidă, exprimându-ţi dorinţa de a cumpăra ceva şi vai de cel ceîntreabă şi nu cumpără. Acest aspect familiar se afla într-o opoziţie flagrantă cu cel dinîntreaga Turcie, indiferent că era vorba despre Istambul sau despre satul Derinkuyu dinîndepărtata Capadocie.

Hotelul Fahri se afla pe una dintre aceste străduţe care semănau într-o oarecaremăsură cu zona Lipscani din Bucureşti, dar cu acel Lipscani al anilor '60, animat, plin demagazine mici cu mărfuri dintre cele mai diverse, cu consignaţii cu aspect de bazar oriental încare burghezia scăpătată, dar supravieţuitoare campaniei de exterminare comunistă din anii'50 vindea ce mai putuse salva din faţa furiei roşii, care măturase din cale aproape toatebunurile de valoare, indiferent că ele le trebuiau sau nu acelora ce le rechiziţionau sauconfiscau. Amplasarea sa era ideală pentru turism deoarece se situa în inima zonei de maximăconcentrare de obiective turistice constituite din Moscheea albastră sau moscheea

Sultanahmet, Sfânta Sophia, palatul Topkapi, cisternele sau rezervoarele Yerbatan sau nu maipuţin celebrul Bazar. Distanţele erau de câteva sute de metri sau 1-2 kilometri, fapt deosebit debun dermersului turistic, ducând la câştigarea unui timp preţios.

Ajunşi în faţa hotelului, care avea un corp A şi unul B, călătorii începură să coboareîncet, cu încheieturile înţepenite de prelunga staţionare în nemişcare şi încercând să-şigăsească mobilitatea prin mişcări greoaie şi nu de puţine ori hilare. Dar cine mai avea timp deamuzament după un drum de optsprezece ore cu un autocar confortabil la limită. În holulhotelului a reînceput circul de dimineaţă, de data acesta provocat de repartizarea camerelor şia accesului la unul dintre corpurile hotelului, fiecare având impresia că a fost defavorizat, motivpentru care iritarea, cuvintele grele şi agitaţia sporind până la paroxism. Dragoş o trase peSilvia deoparte încercând să o ferească de agitaţia penibilă din faţa recepţiei. Când în sfârşitau fost strigaţi, şi-au luat cheia camerei şi s-au aşezat la coada din faţa liftului. În clipeleurmătoarele Silvia îl rugă pe Dragoş, cu un ton imperativ, obişnuit, să o lase singură să sedescurce cu bagajele şi să meargă să o ajute pe doamna Neagu, noua ei prietenă, îndemersul ocupării camerei repartizate. Dragoş se îndreptă spre banca pe care stăteaprăbuşită, epuizată doamna respectivă când, calea i-a fost tăiată de o tânără fată, suplă, detalie medie, armonios alcătuită, cu un păr blond-roşcat lung, inelat, ce-i încadra figura ca unnimb strălucitor. Avea nişte ochi mari, neobişnuit de mari, de un albastru intens, cu irizaţii aurii.Zâmbetul de întâmpinare îi dezvelea nişte dinţi de un alb strălucitor, mici şi regulaţi, încadraţide nişte buze groase, de un roşu intens, carnal, senzual. Îi întinse mâna cu o nonşalanţănejucată şi i se adresă cu o voce plăcută, melodioasă, de soprană dramatică :

- Bună seara domnule doctor. Sunt Cristina Neagu, fiica mamei mele şi vămulţumesc anticipat pentru ajutorul pe care ni-l daţi, nouă, două biete femei ajunse la ananghieîn Ţara turcească. Râse reţinut, fiind mulţumită de replica ce o dăduse şi de impresia ce i-ofăcuse, care se putea citi pe chipul uimit al lui Dragoş, care sincer surprins de apariţia agreabilăşi de intrarea în scenă, rămăsese amuţit şi imobilizat într-o poziţie bizară, asemănătoare celoradin desenele animate. Zâmbi relativ stânjenit de lipsa de prezenţă de spirit de care dădusedovadă şi articulă un "Bună seara" palid şi greu de auzit în vacarmul făcut de grupul care-şiclama în continuare suferinţa generată de o repartizare presupus proastă. Se înjură în gândpentru lipsa de atenţie şi de prezenţă de spirit, el care era renumit pentru spontaneitatea, vitezaşi acurateţea reacţiilor sale în cele mai neobişnuite circumstanţe. Dar fata din faţa lui eraaltceva. Fusese străfulgerat la vederea şi la auzul vocii ei, constatând cu surprindere că inimaîi bătea accelerat, ca în adolescenţă sau în tinereţe, în situaţii asemănătoare. Întinse mâna înîntâmpinarea mâinii ei care se ridicase timid, la atingere având o senzaţie de flux electric saumagnetic, în orice caz ceva nelămurit care-i străbătu tot corpul într-o clipă, lăsându-i aceasenzaţie nelămurită de gol în capul pieptului, simţământ pe care credea că-l uitase de mult.Avu senzaţia că nici tânăra fată nu fusese indiferentă la atingerea mâinilor, iar dacă seînşelase, cel puţin aşa îşi dorea. Întrerupse momentul acesta de reverie, care parcă dura deore printr-un gest de recul, făcu o jumătate de pas în spate, mâinile lor se despărţiră, nu fărăregret, cel puţin din partea lui şi zise, relativ recules şi mai sigur pe sine:

- Bună seara domnişoară şi mă bucur să vă cunosc pe dumneavoastră şi pe mamadumneavoastră.

Tânăra zâmbi şmechereşte şi-i răspunse:

- Domnule doctor, domnule doctor, vă rog, numele meu este Cristina. Dar aldumneavoastră ?

Prins pentru a doua oară, în câteva minute, pe picior greşit, îi răspunse precipitat:- Dragoş, domnişoară,... Dragoş,... Cristina, încheie penibil, în cascada de râs cristalin

al fetei.Luă hotărât bagajele de la picioarele tinerei, se echilibră şi porni spre ieşirea din hotel,

ele fiind repartizate în celălalt corp al hotelului, ce se afla peste drum, la câţiva zeci de metri.Tânăra îl urma la doi-trei paşi în spate, târând un geamantan imens pe roţi, doamna Neagurămânând să sosească cu al doilea transport. Dragoş mergea tăcut, nesimţind povarabagajelor şi gândea febril la cele întâmplate în holul hotelului. Hotărât lucru Cristina era altcevafaţă de ce cunoscuse el în ultimii ani. Acelea erau fete tinere de 18-20 de ani, care vorbeaugros, fumau enorm, în draci, afişând o senzualitate lacomă pe chip, fiind gata să se ofereoricând, oriunde şi oricui, totul pentru nişte atenţii modice, dintr-un gen de sport, de atletismsau gimnastică sexuală. Mai erau şi altele, genul de voiajor feminin, uşor golănesc, accesibil,genul de camarad rece, fără scrupule, care mânca, fuma şi făcea dragoste lent, plictisit, privindlumea din jur ca dintr-un acvariu, ireale şi imateriale până la un moment dat, nepretenţioase, decele mai multe ori onorate că au fost băgate în seamă de o persoană cu o poziţie socialăînaltă, departe de lumea lor. Erau nestânjenitoare, veneau discret, plecau la fel, cerând sumemodice pentru taxi sau ţigări, de cele mai multe ori jenate, încercând să lase impresia că o facpentru amorul artei şi nu pentru bani, ca orice prostituată de mâna a doua. Cu acelea nusimţeai nimic, poate doar o oarecare descătuşare trupească, dar şi aceea incompletă, lipsită dedeplinătatea dragostei făcută cu sentiment. Şi totuşi o făcea, dintr-un gen de ritual deautoapreciere a potenţei încă existente şi de ancorare într-o lume de care se depărta pe zi cetrece tot mai mult, îndreptându-se irevocabil către lungul şi sumbrul tunel al senectuţii, de carese temea atât de mult. Această fată era însă altceva. Acea prospeţime a vârstei, cât să fi avutpoate 20 poate mai mult un an, doi, feminitatea debordantă care le lipsea atât de multcelorlalte, felul direct, lipsit de prejudecăţi şi complexe în care-l abordase, totul era altceva. Şipercepţia aceea cvasi - electrică pe care o avusese la atingerea mâinii ei şi simţământul acelaciudat de confort, dar şi de emoţie, senzaţia aceea atât de rară de gol în capulpieptului.....Gândurile i se învălmăşeau în cap într-o succesiune aleatorie, greu de ordonat,tulburându-l şi mai mult.

Intră în holul hotelului şi se opri în faţa liftului. Lăsă bagajele jos şi se întoarse să oajute pe Cristina, care se lupta cu geamantanul, pe cele trei trepte ce precedau holul hotelului.Mâinile li se întâlniră încă o dată pe mânerul geamantanului şi le lăsară aşa, una pestecealaltă, într-un gen de îmbrăţişare pasională ce dură câteva secunde, dar nu puţine. Dragoşse simţi din nou ca la atingerea anterioară şi aproape se sperie de reacţiile sale.

După ce au lăsat bagajele s-au întors să o ia pe mama Cristinei şi restul genţilor. Leconduse până în cameră, le ură noapte bună şi ieşi îndreptându-se spre lift. Aproape ajuns lauşa liftului simţi ceva în spate şi se întoarse brusc. Era Cristina, care cu un gest de o naturaleţedesăvârşită se ridică pe vârfuri, îl sărută discret pe obraz şi îi spuse şoptit:

- Noapte bună.....Dragoş, mulţumesc şi.....sper să ne mai vedem.Surprins şi de această dată bâigui "Desigur, da, desigur, noapte bună şi ţie, da,

desigur,..." şi aproape se aruncă în liftul care sosise, salvator.

Ajuns afară respiră adânc de câteva ori, îşi trecu mâinile peste faţă şi-şi rosti înbarbă, doar pentru sine "Ce faci omule, o iei razna omule, nu cumva să te îndrăgosteşti lavârsta ta că devii penibil. Devii penibil, ce mama dracului ! Trezeşte-te ! ". Intră în hotel, luă orăcoritoare de la băruleţul din colţul holului şi se aşeză pentru câteva minute pe un fotoliu. Pemăsură ce se gândea mai mult la situaţia ce apăruse din senin tulburându-i existenţa plată, darprevizibilă, îşi dădea seama că o lua razna şi acest fapt îl enerva din ce în ce mai mult. Şi totuldin pricina Silviei şi a gesturilor ei de samariteancă milostivă cu toată lumea. Dacă ar fi statpotolită nu s-ar fi întâmplat nimic. Sigur aşa ar fi fost şi, poate, nimic nu s-ar fi întâmplat.

Agitat şi nemulţumit de situaţia creată, de faptul că simţea că scapă faptele de subcontrol, ajunse în cameră. Silvia deja despachetase cele necesare pentru seara aceea, făcuseduş şi îl aştepta, să mănânce. De abia atunci îşi dădu seama cât timp se scursese, faptulsperiindu-l şi mai tare. Făcu un duş, mâncă puţin pretextând oboseala şi propuse culcarea.Silvia acceptă, nu foarte entuziasmată, având chef de vorbă şi după două-trei întrebări legatede madam Neagu şi de alte mărunţişuri, pe care nici măcar nu le auzea bine şi cărora lerăspunse de circumstanţă, se culcară şi stinseră lumina. Tentă să-şi pună ordine în gânduri,dar pe măsură ce încerca să sistematizeze ceva, îşi dădea seama că nu era nimic desistematizat şi că, obsesiv, toate gândurile şi toată atenţia sa se îndrepta spre Cristina, spresilueta ei aşa cum şi-o amintea, spre ochii ei, pe care-i zărise atât de bine, cu azuriul lorfascinant, aproape ireal, spre zâmbetul ei uşor ironic, uşor ştrengăresc, spre aureola ei de părca o flacără proiectată în noapte şi astfel adormi, fără să mai poată ieşi din acest vârtej deimagini amestecate cu sentimente ce abia se întrezăreau, ce abia se năşteau, ieşind dinpenumbra şi praful multor, prea multor ani de uitare, de indiferenţă rece, de multe ori ostilă, demulte ori plată, amorfă, care nu aduseseră decât un mod de a supravieţui automat, programatşi previzibil, viaţă de cyborg, perfectă, ireală şi lipsită de orice emoţii veritabile, autentice, poatecu excepţia conflictelor conjugale, care încingeau spiritele, uneori peste măsură, dar caretrezeau la realitatea fierbinte articularea aceasta rece şi lipsită de sentimente reale, aşa cum sesimţea a fi ajuns Dragoş, gânduri ce-l cotropeau nu de puţine ori în momentele sale, e drept,destul de rare, de depresie sau de angoasă existenţială.

Dormi un somn greu, adânc, ca de moarte (nu era considerat somnul ca o repetiţie înmic a morţii ?), fără vise.

Se trezi singur, înaintea soneriei ceasului, privi împrejur, realiză aproape imediatunde se află, se uită spre geam şi se bucură la zărirea razelor timide ale soarelui, ce se ridicape boltă. Aproape instantaneu îi apăru în faţă imaginea Cristinei şi inima începu să-i bată, dinnou, mai repede.

Se ridică în cot,se uită de jur împrejur la dezordinea din cameră, la Silvia care dormeaînfăşurată în cearşaf ca o mumie egipteană, Zâmbi spre holograma mentală a Cristinei şi îşişopti în gând: "Bună dimineaţa. Există atâtea dimineţi care nu au strălucit încă ! "

Şi aşa se sfârşi prima zi, anostă, obositoare şi lipsită de orice moment deosebit sauplăcut cu excepţia mirabilei întâlniri cu acea făptură desprinsă parcă, dintr-un vis frumos şiîncepea cea de-a doua.

Oare ce va aduce ea nou şi deosebit ?

Cap.II

ISTAMBUL. MOSCHEEA SULTANAHMET. SF. SOPHIA,PALATUL TOPKAPI.CUNOAŞTEREA. APROPIEREA

Se dădu jos din pat şi privi pe geamul ce dădea într-un luminator, pe care se zărea ogeană din lumina zilei. Făcu un duş scurt, se rase, se îmbrăcă şi după ce o sărută pe Silvia, înfugă, pe frunte, plecă în explorare prin împrejurimi. Ajuns în hol, află că fiecare hotel care serespectă are un pliant şi cărţi de vizită cu o mică hartă, ce te ajuta să nu te rătăceşti, sau celpuţin cartea de vizită, fapt ce-l va constata în fiecare hotel pe unde se va perinda în aceastăexcursie. .

Străduţa pe care se afla hotelul nu era mai largă de trei paşi, astfel că aveai impresiacă atingi cu mâna peretele clădirii de peste drum, care era tot un hotel, dar aflat în renovare şimodernizare. Strada era stropită proaspăt cu apă şi, deja, animată de oameni caretrepăduşeau pe lângă micile lor magazine în aşteptare de muşterii, cu toate că era numaiceasul şase al dimineţii. Cu toată agitaţia era linişte, nu se certa nimeni, nu striga nimeni, nuclaxona, nu înjura, era ireal.

Holul hotelului nu era mare, dar era ornamentat pe pereţi, pe tavan, cu diferitemodele de stucatură, în care dominau florile, în culori vii, luminat din loc în loc de aplice fine, custiclăria jivrată, compartimentat cu nişte paravane din nuiele împletite şi lăcuite asamblate peun cadru metalic, totul având un aspect intim şi cochet. În separeurile astfel create tronau fotoliiconfortabile, stil, cu feţele acoperite cu mătase în aceeaşi cromatică cu pereţii şi cu covoarelepersane de pe podeaua de marmură, grupate în jurul unor măsuţe scunde, furniruite cu esenţescumpe. Luă pliantul plin cu fotografii ce prezentau interioare din hotel şi citi pe ultima pagină,unde se afla şi adresa cu nelipsitul număr de telefon :Hotelul Fahri se află în partea dreaptă azonei Sirkeci care este situată în apropierea majorităţii siturilor istorice ca Palatul Topkapi,Sf.Sophia, Moscheea Albastră, Bazilica Rezervor, Bazarul Egiptean, Podul şi Turnul Galata.Privi o dată în plus pliantul, cu admiraţie pentru tot ce se afla în el. Ridică privirea şi şi-oîncrucişă cu a Cristinei care stătea în faţa lui, foarte aproape, îmbrăcată cu o rochie vaporoasăde voal cu imprimeu floral pe tonuri de verde cu margarete, culorile scoţându-i în evidenţăfigura strălucitoare, plină de lumină şi aureolată cu minunatu-i păr roşcat. Se ridică brusc înpicioare împingând violent fotoliul pe care stătea şi provocând un zgomot ascuţit, ce atraseprivirile turiştilor ce se aflau deja în hol, aşteptând servirea micului dejun. Râseră amândoi, îşiuniră mâinile spontan, cu un gest necăutat, firesc parcă, pornind spre ieşirea din hotel, fără săse fi înţeles decât din priviri. Dragoş se lăsă luat de val şi se hotărî pe loc să lase lucrurile sămeargă singure, cel puţin până la un moment dat, acceptând acest joc atât de amuzant, dar totatât de periculos, cel puţin pentru el. Dar era concediu, era Turcia ce începuse deja să-l atragă,sfârşind prin a-l fascina într-un final. Se plimbară în susul şi în josul străzii hotelului purtând oconversaţie convenţională, de tatonare, de cunoaştere, despărţindu-şi mâinile, relativ jenaţi

doar când dădură nas în nas cu şoferul, care îi salută şi le zâmbi cu subînţeles, parcă. Află căeste studentă la arhitectură într-un an de mijloc, era ca şi orfană vorba ei şi că aceastăexcursie era rodul unor economii sângeroase făcute un an de zile, inclusiv din bursa ei. Înscurta plimbare realizară că hotelul lor era situat pe o stradă pe care se mai aflau câtevaasemănătoare, proaspăt renovate sau în curs de renovare, această aglomerare de spaţiicomerciale de acelaşi fel, în acelaşi loc nedumerind, dar în Turcia fenomenul era caracteristic.Dacă o stradă începea de exemplu cu un magazin cu bijuterii din aur şi argint, trebuia să fiiconvins că pe strada aceea vei mai întâlni numeroase magazine la fel, înghesuite uneori înspaţii minuscule, dar cu marfa prezentată la vedere şi cu vânzători excesiv de amabili, careaproape te forţau să le admiri marfa, chiar dacă nu cumpărai nimic. Majoritatea ştiau câtevacuvinte utilitare în cel puţin o limbă străină, iar la Istambul şi limba română ocupa un loc printrelimbile de uz al acestui Babilon multicultural şi etnic realizat de hoardele de turişti careinvadaseră în sfârşit Turcia, ce se afla sub asediu, dar ce asediu dulce şi plin de beneficii.

Intrară în hotel şi ea se furişă abil spre fotoliul unde se afla mama sa, evitând în ultimaclipă o întâlnire cu Silvia, care privea absentă un panou cu vederi din Istambul, hotărându-secu greutate pe care dintre ele să le aleagă. Urmă masa de dimineaţă tip bufet suedez, destulde asortată, pe care o săvârşiră în câteva minute şi ieşiră în stradă, unde Silvia începu un noupachet de ţigări, sorbind concomitent dintr-o ceaşcă de cafea, degajată şi indiferentă la privirilemirate ale celor din jur. Dar acesta era felul ei de a fi - făcea nişte lucruri ce păreau anapoda cagest, ca loc sau ca moment, cu o degajare şi cu o nonşalanţă perfectă, lăsând impresia că aşaera normal să fie şi pentru ea, cel puţin, aşa era normal.

Peste câteva minute sosi şi ghidul care coagulă în jurul său cea mai mare parte agrupului, comunicându-le programul zilei şi strângând banii pentru croaziera de seară, de peBosfor. De la nivelul înălţimii sale o privea pe Cristina, care îşi făcea de treabă cu conţinutulunei genţi, nesimţind privirile lui arzătoare şi pline de o adoraţie păgână.

Ca la un semn grupul se urni în frunte cu ghidul şi porniră spre primul obiectiv -Moscheea Albastră. Drumul trecea pe lângă zidurile Palatului Topkapi şi linia de tramvai, careavea să fie ghidul lor pentru a nu se rătăci. Se uitau în dreapta şi în stânga, în sus şi în jos,încercând să înregistreze cât mai mult, să fotografieze cu ochii minţii cât mai mult, pentru aputea developa filmul acasă, în lungile seri de iarnă în care, câteodată, nu aveau nimic delucru. La un moment dat drumul se lărgi brusc, pătrunzându-se într-un spaţiu degajat, cudrumuri la fel, care încadrau în centru o zonă de parc cu câteva monumente, iar undeva îndreapta mai departe, se zăreau deja minaretele şi bolta Moscheei Albastre. Parcul era situlvechiului Hipodrom din Constantinopol a cărui construcţie fusese ordonată de împăratulSeptimius Severus în anul 203 după Ch. ca o copie după Circus Maximus din Roma. El a fostmărit şi adus la cel mai înalt nivel de împăratul Constantin I-ul în 325 după Ch., când avea 400metri lungime şi 120 metri lăţime , putând adăposti aproximativ 100.000 de oameni şi unde sedesfăşurau lupte cu animale, curse de care, curse de cai şi alte distracţii ale epocii,respectându-se opţiunea romană şi ulterior bizantină a obţinerii liniştii sociale prin pâine şi circ,idee care într-un fel domină şi astăzi concepţia despre linişte socială şi modul de obţinere a ei.După perioade de creştere şi descreştere, de îmbogăţire cu statui şi alte dotări sau dedistrugeri cauzate de oameni sau de capriciile naturii, Hipodromul a fost distrus de cruciaţi,care au jefuit şi au dărâmat totul, sub acoperirea sfintei cruci, astfel că, la sosirea otomanilor numai existau decât nişte ruine sordide care în parte au fost restaurate, în parte au slujit drept

material de construcţie pentru clădirile din jur. La auzul acestor fapte Dragoş se gândi că nunumai "păgânii" au distrus totul şi că o mână de ajutor esenţială a fost dată şi de cavaleriiSfinte cruci, sub pretextul civilizării şi creştinării unor zone considerate sacre de către bisericacreştină, care, iată, se dovedea o dată în plus, mai puţin nevinovată de multe dintre distrugerileatribuite unora şi altora. Pe porţiunea de hipodrom numită Spina, care era un fel de podium pecare se aflau monumente, rămăseseră trei dintre ele, remarcabile prin vechime şi integritateconstructivă.

Obeliscul lui Theodosius I-ul sau Obeliscul egiptean era o coloană de porfir dedicatăfaraonului Tutmosis al III-lea din Dinastia a XVII-a, faraon al Egiptului superior şi inferior,trecerii Eufratului în 1471 înainte de Ch. şi care se afla iniţial în templul din Karnak dinHeliopolis împreună cu un alt obelisc, azi pierdut. Era făcut din porfir roşu, înalt de 25 de metri,hieroglifele de pe el relatând victoria faraonului, fiind adus de împăratul Theodosius laConstantinopol în anul 390 după Ch, poziţionat în starea în care se afla şi azi în 32 de zile.Obeliscul se află pe patru cuburi de bronz aşezate pe un soclu de marmură de 6 metri, cubic,cu basoreliefuri, alături de care există inscripţii în greacă şi latină. Dragoş privi obeliscul deaproape, se depărtă, se apropie iarăşi. Era atât de copleşit de imaginea hieroglifelor, declaritatea şi acurateţea tehnică a cioplirii pietrei, de modul în care se conservaseră după atâteasute şi sute de ani, încât nici nu o observă pe Cristina, care stătea la câţiva metri privindu-lamuzată. Se opri din contemplare şi o privi în ochi încercând să o atingă cu privirea. Ea începusă râdă şi-i spuse:

- Domnule, domnule, ia-o mai încet, e de abia începutul, ţi se va epuiza doza deuimire şi admiraţie şi nu o să mai vezi nimic. Aşa am păţit eu când am fost în Egipt. După primazi aproape că nu mai puteam recepta nimic, atinsesem supraplinul.

Dragoş zâmbi stânjenit şi se apropie de ea, nu înainte de a privi în jur şi de a olocaliza pe Silvia, care fuma şi stătea de vorbă cu mama Cristinei, aşezate fiind pe scauneleunei cafenele în aer liber, nederanjate de nimeni şi absente la cele ce se întâmplau în jurul lor.Îşi spuse în minte "Deci a fost în Egipt ! şi eu o căinam pentru sărăcia pe care o afişase dedimineaţă ! Dar cine ştie cum a ajuns acolo ?" continuă el, încercând a-i găsi circumstanţeatenuante sau mai degrabă tentând să estompeze impresia neplăcută lăsată de spuseleCristinei. Scutură uşor din cap, poftind-o să vadă împreună Coloana lui Constantin sauColoana zidită care fusese ridicată aproximativ în secolul IV după Ch., avea 32 de metri şi erafăcută din blocuri de calcar albicios, degradat pe alocuri de intemperii. În varianta iniţială ea eraacoperită cu plăci de bronz care fuseseră jefuite în 1204 cu ocazia invaziilor cruciate, după ceîmpăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959 după Ch.) o restaurase. Imagineacalcarului degradat şi mărunţit de intemperii, scurs la bază sub forma unui nisip albicios lăsa oimpresie neplăcută, un gust amar de disoluţie temporală, senzaţie pe care Dragoş o simţeaacut ori de câte ori consulta bătrâni de vârsta a patra, decrepiţi, uitaţi de Dumnezeu pe pământşi care pluteau pe valurile vieţii pasiv, în virtutea unei inerţii cosmice. O privi pe Cristina în ochişi surprinse întrebările ce sălăşluiau acolo, întrebări ce căutau un răspuns pentru starea luibrusc depresivă, fără a-şi da seama de adevărata cauză a trăirii lui intense. Păşiră pe aleileparcului şi se opriră în dreptul Coloanei torsionate sau răsucite care era, după indicaţiileghidului pe care-l lectura din mers, unul dintre cele mai vechi monumente ale oraşului. Eraformată din trei corpuri de şerpi din bronz, răsucite sub formă de torsadă, care avusese 8 metrişi se aflase iniţial în faţa templului lui Apollo din Delphi, fiind ridicată în cinstea victoriei

greceşti de la Salamina şi Plateea împotriva perşilor din anul 479 înainte de Ch. Iniţial coloanase termina cu trei capete de şerpi care susţineau un trepied, azi dispărut, un cap de şarpeaflându-se la Muzeul de arheologie din Istambul, altul la British Museum, iar al treilea dispărut.Se pare că împăratul Constantin adusese coloana în capitală. Astăzi ea mai avea doar 5 metri,era înnegrită, pe ici -colo coclită, cu scursuri verzui ce pătau patina brun-neagră a bronzului,lăsând aceeaşi impresie de decrepitudine, dar câţi ani trecuseră pentru a se atinge aceastăstare faţă de puţinii ani în care sărmanul om ajunge într-o formă asemănătoare. Ea îl simţiabătut şi cu tot riscul iî luă mâna şi o duse spre gură, sărutând-o discret. El îşi smulse mânasperiat, reculă, îşi ceru scuze pentru gest, încercă să se reinsereze în atmosfera de concediu,de vară, de relaxare, de companie a unei tinere fermecătoare care tocmai spărsese un zăgazal neîncrederii şi speranţelor sale nemărturisite. Deci nu era un simplu schimb de amabilităţi,deci era mai mult, putea fi mai mult, oare cât de mult putea fi ? Cu aceste întrebări pe buze seaşezară pe o bancă în vecinătatea fântânii kaiserului Wilhelm al II-lea sau Alman Çeşmeşi ,dăruită nu ştiu cărui sultan, de către ex împărat, cu ocazia vizitei sale, fiind construită între1895 şi 1898.Era o construcţie sferic-ovală din marmură, greoaie, germană în tot ce se arăta,având un acoperiş poligonal din lemn traforat care mai atenua din imaginea nemţească aconstrucţiei. Privi de jur împrejur - vremea era splendidă, însorită, adia un vânt răcoros, plăcut,care-i mângâia părul Cristinei zburătăcind-l într-o aureolă arămie. Nu rezistă şi întinse mâna,atingându-l, gest pe care şi-l dorea încă de ieri, acest ieri care părea deja atât de departe.Jucându-se cu părul ei o studia discret dar evident, iar ea, sesizând privirile, se lăsă studiată,mângâiată de privirile sale care se modelau pe toate reliefurile bustului, pântecelui şi picioarelorsale, evidenţiate de voalul ce se mula perfect, ajutat fiind şi de vântul poznaş. Era un jocsenzual la care consimţiseră amândoi şi care cel puţin lui îi dădea fiori reci pe spate. şi poate arfi continuat aşa, dacă un membru al grupului lor nu le-ar fi atras atenţia că se merge spreMoscheea Albastră. Se ridicară, nu fără regret, ea spunându-i şoptit, cu o voce alintată dar şiincitantă, de femeie care ştie ce vrea:

- Am să mai stau şi cu mama ca să nu bată la ochi, nu vreau să-ţi fac necazuri cusoţia, care a fost totuşi aşa de bună cu noi două. şi apoi excursia de abia a început. Aşteaptă-mă şi voi reveni ! ştiu eu când, e mai bine să nu greşim şi să nu rănim pe nimeni ! Pe curând !

Se îndepărtă cu un mers uşor săltat pe vârfuri, ca un pas de vals, cu rochia unduindşi mulându-se pe trupu-i ce părea perfect şi cu părul acela absolut fascinant plutindimponderabil în adierea vântului răcoros.

Se apropie de Silvia care-l întâmpină normal, fără să lase impresia că ar fi observatceva. Se linişti, pentru că nu avea chef de una dintre crizele ei de gelozie mai mult sau maipuţin justificate, crize în care raţiunea se pierdea în modul pasional şi adesea ilogic în carepunea şi dezbătea veşnicele probleme ale fidelităţii femeii şi a infidelităţii aprioric dovedite abărbatului, într-un cuplu marital. Când se ajungea la astfel de discuţii era de neoprit,argumentele curgeau râu şi nimeni, dar nimeni nu avea dreptate cu excepţia ei. La începuturilecăsniciei aceste crize erau frecvente şi din nefericire fără nici un obiect real, totul fiind plăsmuiripornite de la mici elemente reale, de tipul prelungirii conversaţiei cu o doamnă la un dineu, oprivire, un zâmbet, un schimb de cărţi de vizită, protocolar, dar care devenea un casus belli ceducea la nesfârşite imprecaţii, unele chiar jignitoare. Ulterior, când crizele deveniseră mai rareşi mai palide din punct de vedere al conţinutului semantic, începuseră să aibă un obiect real,dar niciodată dovedit, totul sfârşindu-se cu fraze de genul "Lasă că tot te prind eu şi atunci..."

sau "Dacă te prind nu ştiu ce se va întâmpla !" sau variante de la aceste replici. Totul sfârşeaîn tăceri lungi, de zile, în adâncirea crevaselor muntelui de gheaţă ce se năştea între ei.

Apropierea de Moscheea Albastră îl făcu să se reinsere în prezentul imediat.Construcţia era enormă, copleşitoare prin tot ce se vedea. Corpul central al clădirii era vast şienorm, minaretele, şase la număr, cifră ne mai întâlnite la alte moschei în lumea islamului, cuexcepţia celei de la Mecca care avea şapte, tocmai pentru că era excepţia, care străpungeaucerul de un albastru vioriu, cu albul lor albăstrui, întrerupte ici colo de cele trei balcoane carestricau într-un fel perfecţiunea cilindrului de piatră, incintele exterioare îngrijite, perfect pavate,cu o iarbă de un verde ireal ce umplea golurile dintre dale, cu toate că pe acolo treceau zilnicmiile de picioare ale vizitatorilor sau ale drept credincioşilor, cu ocazia rugăciunilor tradiţionale,totul năştea o stare de inferioritate, un sentiment de copleşire pe care drept-credincioşiiprobabil îl simţeau mai bine, personificând această stare, prin măreţia lui Allah şi a profetuluisău Mahomed.

Au trecut prin câteva curţi interioare, unde se aflau vakif sau utilităţile necesare buneidesfăşurări a vieţii religioase, cum ar fi băile, bucătăriile, şcolile religioase şi altele şi au urcatpe un gen de ceardac unde s-au descălţat, ritual obligatoriu în lăcaşele de cult islamic şi cupunga de plastic cu încălţări în braţe, au pătruns în sala centrală a moscheei. Aceasta fuseseconstruită între anii 1609-1616, interval uluitor de scurt pentru tehnologia epocii şi măreţiamonumentului, de către arhitectul sultanului Ahmet I-ul, Sedefkar Mehmet Aga. Accesul sefăcea prin numeroase curţi interioare despărţite prin cinci porţi, clădirea fiind înconjurată de unportic cu 26 de coloane din marmură ce susţineau 30 de cupole. În mijlocul curţii se aflaşadirvan, o fântână cu o construcţie hexagonală, ce avea o însemnătate religioasă. Intrareapropriu - zisă în moschee se făcea prin trei porţi, una singură fiind utilizată în mod curent. Intratîn moschee eşti copleşit o dată în plus de imensitatea bolţii centrale, pe care era înscris, cucaractere de aur, un citat din Coran - " Dumnezeu este lumina cerurilor şi a pământului",susţinută de patru coloane uriaşe din marmură, numite, datorită dimensiunilor lor giganteşti,"labe de elefant". Înălţimea cupolei de aproximativ 43 de metri şi structura ei constructivă ar fideterminat o atmosferă întunecată, sumbră, dacă nu ar fi existat ferestrele, 260 la număr, cu oformă ovală la partea superioară, acoperite cu nişte vitralii uluitoare prin diversitatea şicoloristica sticlei din care erau confecţionate. Modelele erau decorative, geometrice şi florale,filtrând o lumină serafică, ireală, cu nuanţe spectrale, lumina lăsând pe pardoseala imensă ,acoperită de numeroase carpete persane, extrem de curate cu tot afluxul enorm de paşi, petede culori variate, ce se intricau armonios cu desenele şi cu cromatica carpetelor. Fiecarecentimetru al bolţii sau al coloanelor de susţinere, centrale sau cele colaterale, era dantelat înmarmură sau acoperit cu un desen ornamental cu o cromatică în care domina verdele islamicşi auriul imperial. Pe coloane sau pe bolţi apăreau, din loc în loc, citate din Coran, în scriereturcească tradiţională, cu caractere aurii pe fond verde. Pereţii inferiori erau acoperiţi până la oînălţime considerabilă cu plăci de faianţă pictate manual, cu desene tradiţionale florale, rarzoomorfe, în tonurile tradiţionale de albastru pe fond alb. Era un albastru deosebit, plin,expresiv, dar luminos, un albastru care nu semăna cu nimic din ce văzuse Dragoş, nici măcaralbastrul mănăstirilor bucovinene, poate doar acel albastru de sineală cu care îşi decorauţăranii din nordul Moldovei şi Ardealului casele, obicei devenit din păcate din ce în ce mai rar.Diversitatea temelor desenului de pe plăcile de faianţă, care se spune că erau peste 21 de mii,era atât de mare încât privirea atentă obosea în foarte scurt timp, mai ales privirea călătorului

ce avea la dispoziţie câteva minute pentru a vizita un monument al cărui studiu ar necesita,probabil, ani. În partea stângă se afla loja imperială al cărui mihrab era decorat cu mozaic, cuporţile încrustate cu sidefuri, cu faianţe cu filamente de aur masiv şi cu balustrade sculptate cumodele de o complexitate şi o fineţe greu de descris prin cuvinte, ce deveneau sărace brusc.Această abundenţă absolut copleşitoare de faianţe pictate în tonuri de bleu-albastru, cu tonuride verde incluse artistic şi discret, a dat numele de Moschee Albastră, ea numindu-se de faptMoscheea Sultanahmed, după numele ctitorului său. La piciorul uneia dintre cele patru coloanece susţin bolta se afla un balcon din marmură, minunat sculptată ornamental, numit mimber, dela înălţimea căruia sultanul Mahmut al II-lea a proclamat desfiinţarea Corpului Ienicerilor. Înmihrabul imperial se afla, printre alte pietre preţioase sau semi-preţioase ce ornau balconul, opiatră provenind din Kaaba de la Mecca. Într-un al colţ al edificiului se afla mausoleulsultanului Ahmet I-ul, alături de mai tinerii Osman al II-lea şi Murat al IV-lea, ce erau şi eiîngropaţi aici. Această moschee, prin măreţia ei, devenise al doilea pol al credinţei islamicedupă Mecca, de aici pornind caravanele în pelerinajul anual spre piatra sfântă de la Mecca,plecări ce se întrerupseseră de abia în secolul trecut. Zona de acces pentru vizitare eradelimitată de nişte obstacole din lemn uşor, dar nimeni nu îndrăznea să le depăşească. Cutoate că era un lăcaş de cult islamic şi vizitatorii în majoritate creştini, se păstra un respectevident prin faptul că nimeni nu comenta cu voce prea tare, nu se glumea, ghizii vorbeau cuvoce coborâtă, parcă pentru a nu deranja maestuozitatea incintelor din care răzbătea, dacă nureligiozitate, măcar respect. În incintă mai existau şi alte spaţii despărţite prin pereţi perforaţi detraforaje fin decupate, cu modele geometrice rafinate şi perfect regulate. Aceste spaţiiaparţineau femeilor, copiilor, pentru perioada rugăciunilor sau aveau alte destinaţii nelămuritepentru vizitatorul creştin. Iar pentru ca impresia de măreţie să fie completă, în mijlocul spaţiuluicentral se afla, coborât un candelabru absolut uriaş, rotund, cu mai multe etaje concentrice, dinmetal aurit şi care avea la distanţe egale de aproximativ jumătate de metru lămpi sub formă delumânare, care paradoxal sau nu ardeau toate, cu toate că era zi şi era lumină destulă, venităprin mirobolantele geamuri cu vitraliu, care o repartizau egal, uniform şi într-o cromatică plinăde hieratism.

Ieşiră din moschee şi încercă să încropească o conversaţie cu Silvia, întrebând-o cepărere îi făcuse lăcaşul vizitat. Obţinu un răspuns vag admirativ şi renunţă. Se încălţară întăcere şi în timp ce îşi lega şireturile se uita împrejur după Cristina, dornic fiind de oconversaţie pe tema celor văzute, simţindu-se prea plin de impresii şi dorind să leîmpărtăşească şi altcuiva, eventual făcând un schimb în acest sens. Nu o zări nicăieri şi porniînciudat spre ieşirea din parcul exterior spre ultima poartă, ce-i conducea pe nişte alei superbdesenate şi pline de verdeaţă pedant tunsă şi ordonată în vase sau direct în pământ, spre unalt parc ce despărţea moscheea de Sfânta Sophia. Citise undeva despre cultură că este unmediu construit de omenire în contrast cu natura pe care omul a găsit-o gata alcătuită, când adeschis ochii. Impresia era oarecum zădărnicită de îmbinarea savantă şi aparent naturalădintre monumente arhitecturale cu o istorie şi o semnificaţie excepţională pentru cultură îngeneral şi parcurile înconjurătoare, oaze de verdeaţă şi confort mental în mijlocul construcţiilormegalitice sau a benzilor de asfalt şi piatră desenate între monumente. Această impresiacaracteriza Turcia în mare măsură. Unde te întorceai vedeai un mic părculeţ sau în cel mai răucaz un vas, fie el şi un bidon de ulei de măsline sau de vopsea, în care se afla o plantă sau ofloare. Turcii erau iubitori de flori, de verdeaţă, conservau natura oriunde o întâlneau, fie că

erau în oraş unde ocoleau cu asfaltul un copac sau în câmp, unde ţăranul ocolea cu grijăfiecare copac sau arbust, dându-şi seama că nu din distrugerea lor îi va creşte recolta, ci dincantitatea şi calitatea muncii sale.

Neîntâlnind-o pe Cristina, care parcă intrase în pământ, jucându-se cu nervii lui,despărţindu-se de Silvia care o luase înainte, fumând lacom după minutele fortuite de repausdin moschee, se adresă unuia dintre colegii de autocar cu care schimbase deja câteva vorbecu o seară înainte, când se plictiseau aşteptând înlocuirea roţii explodate. În general abordauşor o conversaţie chiar cu un străin pe care-l vedea pentru prima dată, plecând de la premisacă oamenii nu sunt în întregime anoşti, interesanţi sau nesemnificativi. Individul abordat păreaun tip direct, simplu în aparenţă, care marşă pe aprecierile sale superlative privind aceastăadevărată minune a islamismului. Apoi, brusc deveni uşor agresiv, cu nete accentenaţionaliste, inutile în context, probabil trezite de invidia sinceră născută din cele văzute pânăacum. Vocabularul său deveni brusc dezechipat, afişând o obrăznicie şi o agresivitate verbalăcaracteristică parvenitului ce făcea pe boierul. Făcea parte din grupul acelor indivizi care era unrătăcit în propria viaţă, care nu avea curajul şi consecvenţa propriilor opinii. Îi reveni imediatsentimentul că trăia într-o lume fără ecou, că vorbea ca şi cum ar fi strigat în apă şi făcând ofandare scurtă degajă conversaţia şi cerându-şi scuze, evident formal, se depărtă de unpotenţial partener de discuţii, care se ratase după primele fraze ce păruseră promiţătoare.

Ajunse după câţiva paşi în dreptul unor bănci alcătuite din gradene de lemn vopsite îngalben viu, aşezate pe suporţi de ciment, în mijlocul verdeţii şi peste drum de Sfânta Sophia,care-şi dezvăluia deja măreaţa-i boltă hemisferică din cărămidă roşie, cu acoperişul argintiustrălucind orbitor în soare, înconjurată de ziduri şi turnuri din aceeaşi cărămidă, de un roşu fad,profund, dar şi de cele patru minarete alb-cenuşii, evident de construcţie ulterioară, aşezatedeparte de monument, parcă pentru a nu-i tulbura liniştea sa religioasă, diferită de a lor. Îşialese locul cu grijă pentru a ajunge în apropierea Cristinei, spre şansa sa putându-se înghesuichiar în spatele ei. Silvia stătea la capătul rândului de vorbă cu o altă doamnă din grupul lor şidupă discuţia animată pe care o purtau lăsa impresia că se simte în confort, nefiind atentă lanimeni şi la nimic.

Se apropie cu grijă, pentru a nu atrage atenţia şi aspiră aerul din preajma Cristinei,adulmecând-o aidoma copoiul în preajma prăzii sale. Răzbătea un parfum fin, floral, de foartebună calitate, ceva din gama Coty, miros pe care-l mai întâlnise şi la Silvia, care era o maredegustătoare de esenţe rare şi fine. Ea, simţindu-l, se întoarse uşor şi-i zâmbi discret,complice, întorcându-se apoi spre ghid, care tocmai explica faptul că în Sfânta Sophia el nuavea voie să explice prea multe deoarece situl avea ghizi proprii. Din cele spuse pe scurt, dinpăcate, reieşea faptul că această biserică era cea mai celebră dintre suratele ei din Istambul.Construcţia fusese începută sub Constantin I-ul în 325 după Ch. sub numele de Dorinţa Divinăsau Aya Sophia, într-o primă variantă şi terminată de fiul acestuia în 361.Fiind cea mai marebiserică din oraş primi numele iniţial de Megali Ekklesia,distrugerea ei începând sub Arcadiusîn 404. La debutul secolului V după Ch. primeşte numele de Hagia Sophia, iar sub otomani AyaSofya. Basilica în forma actuală era construită sub domnia lui Justinian, de către arhitecţii ceimai celebrii ai epocii - Antehemios din Tralles şi Isidor din Millet. A fost folosită exclusivmarmură preţioasă adusă din toate colţurile imperiului, aici regăsindu-se coloane din templul dela Baalbek, alături de coloane din porfir şi dale de marmură de la Templul Soarelui dinHeliopolis, Efes sau Delphes. Mai putea fi remarcată marmură albă de Procones, verde de

Thessalia, galben-aurie de Lybia, roză de Phrygia sau ivorie de Capadocia. Cărămizile,caracteristice imaginii basilicii, au fost utilizate exclusiv pentru cupole, arcuri şi pereţi. La lucrăriau participat, se zice, 1000 de maiştri şi peste 10.000 de muncitori, ele durând cinci ani.Această minune a lumii creştine a fost inaugurată la 27 decembrie 537. Impăratul Justinianvenit la inaugurare a fost întâmpinat de patriarhul Menas şi după ce a intrat în lăcaşul sfânt şi aadus mulţumiri lui Dumnezeu pentru că i-a dat forţa să construiască aşa ceva, se zice că ar firostit : "Te-am învins, o ,Solomoane!" Clădirea a suferit numeroase distrugeri datorate înspecial cutremurelor, a fost reconstruită cu încăpăţânare, dar a fost distrusă din nou de cruciaţiicelei de-a patra cruciade, ca şi cum lăcaşul sfânt ar fi fost de altă religie şi nu cea creştină, în1204.De atunci a fost renovată de numeroase ori, dar în 1453 când Mehmet al II-lea a cuceritoraşul, ea se afla într-o stare de plâns. Aici sultanul şi-a făcut prima rugăciune de vineri în 1iunie 1453 ordonând renovarea şi transformarea în moschee. De atunci a suferit numeroaseamenajări şi reparaţii, adăugiri şi îmbunătăţiri cum ar fi construirea mihrabului din marmură findantelată, a balconului muezinului, aducerea de la Pergam a două urne de marmură ce au fosttransformate în rezervoare de apă, cu caracter religios, situate în interiorul lăcaşului sauaducerea celor două candelabre uriaşe ce străjuiesc mihrabul, tocmai de la Budapesta, dupăcampania din Ungaria a sultanului Soliman Magnificul. Spre deosebire de unii creştini carenumai au distrus, otomanii au renovat, reconstruit şi îmbogăţit situl religios atât în interior cât şiîn exterior, unde au adăugat anexe legate de necesităţile de cult sau de învăţământ, cum ar fişcoala de băieţi sau biblioteca cu peste 30.000 de volume ornată bogat în faianţă albastră deIzmir sau şadrivanul construit în cea mai bună tradiţie arhitecturală turcă. Ultimul sultan care acontribuit la renovarea lăcaşului a fost Abdulmecit (1823-1861) care, cu ajutorul unui arhitectelveţian, a renovat şi a adăugat elemente de decoraţiuni cum ar fi inscripţiile din Corandesenate de caligraful Izzet Efendi, pe medalioane verzi de 7,5 metri diametru, cu litere aurii.În24 octombrie 1934 Atatürk a hotărât transformarea lăcaşului în muzeu.

Intrarea se face prin partea de vest, printr-o poartă înaltă de piatră, austeră şineornamentată, spre exonarthex. De aici se intră în narthex prin cinci porţi care sunt acoperitecu marmură de culori diferite, în care domină totuşi griul şi un negru-vineţiu brăzdat de vinediferit colorate.Ca şi la moschee, intrările au în afara casei de bilete şi a locului de control alacestora, zone mascate dealtfel, unde îşi fac simţită prezenţa poliţişti discreţi, dar foarte atenţi,care de multe ori sunt echipaţi cu porţi de verificare împotriva armelor. Totul era justificat maiales că în urmă cu două zile, deci înainte de sosirea lor cu o zi, avusese loc un atac terorist înBazarul egiptean sau bazarul de condimente, explozia bombei omorând câţiva oameni printrecare şi turişti şi rănind pe alţi câţiva. Prezenţa poliţiei va fi de altfel simţită pretutindeni,conferind un soi de linişte şi siguranţă. Nartehexul avea 60 pe 11 metri şi permitea intrarea înpartea principală a sanctuarului prin nouă porţi, dintre care, cele trei porţi centrale erau porţileimperiale, ele fiind ornate în partea superioară cu un mozaic ce data din secolul IX după Ch.prezentându-l pe Cristos Pantocrater aşezat pe un tron, binecuvântând cu mâna dreaptă şiţinând în mâna stângă o carte pe care o sprijinea pe genunchi. De o parte şi de alta, în douămedalioane, se aflau Fecioara şi Arhanghelul Gavriil în faţa căruia era îngenunchiat Leon al VI-lea (aprox.890 după Ch.). Suprafaţa totală a basilicii avea peste 7500 de metri pătraţi, fiind apatra biserică din lume din punct de vedere al dimensiunilor. Cupola se afla la 55 de metriînălţime, având un diametru de 30 de metri, fiind susţinută pe patru coloane gigantice şi fiindperforată de 40 de ferestre, ce aduceau o lumină difuză în tot lăcaşul, prin geamul - vitraliu ce

le acoperea, adâncind atmosfera de mister. În absidă se afla un alt mozaic foarte bineconservat, care o prezenta pe Fecioara aşezată pe un tron cu pruncul Isus în braţe, scenă cesimboliza frumuseţea ideală, mozaicul datând din secolul IX după Ch. Pe peretele de nord seafla un mozaic pe un fond auriu reprezentându-i pe patriarhul Constantinopolului, pe episcopulde Antalya şi pe Sfântul Ignatius Theophorus. Nu departe de aici se afla o coloană imensăfăcută din marmură poroasă, ce este aşezată pe o cisternă cu apă şi care are un orificiumărginit de un inel de bronz. Se spunea că introducerea degetului în orificiu, unde se simţeaimediat umiditatea, era miraculoasă. La fel şi gestul de a face un cerc complet fără a scoatedegetul din orificiu, ar fi îndeplinit gândul ce era pus în momentul începerii acţiunii. In parteasudică a cupolei, pe pardoseală, se afla un mozaic alcătuit din bucăţi de marmură colorată,care alcătuiau Omphalosul bizantin, locul de încoronare al împăraţilor. Cu excepţia absidei,lăcaşul era înconjurat, la etaj, cu galerii minunat ornamentate, la care se ajungea pe o pantăînclinată, lipsită de scări, alcătuită din dale de piatră şi de marmură tocite şi lustruite demilioanele de paşi ce trecuseră pe acolo. Zidurile galeriei erau de o grosime excepţională şicăptuşite cu cărămidă, îmbătrânită de trecerea veacurilor. Pe galeria de sud se afla Deisis,mozaic de secol XII, care îi reprezenta, pe fond auriu, pe Christos, pe Fecioară şi pe IoanBotezătorul. Mozaicul, conservat excepţional în porţiunea sa superioară, restul fiind răzuit deotomani cu suliţele, explicând astfel nivelul distrugerii, ne arăta un Christ auster, bizantin înîntruchipare, a cărui privire te urmărea indiferent din ce unghi îl priveai, aspect de un efectexcepţional şi care este fascinant şi în ziua de azi, probabil ca şi pe vremea când fusesealcătuit. Pe peretele opus Deisis-ului se afla piatra tombală a lui Enrico Dondolo, dogeleVeneţiei, ce condusese una dintre numeroasele expediţii de jefuire a capitalei creştinismuluioriental. În susul galeriei mai erau câteva mozaicuri foarte bine conservate şi de o valoareartistică nemaiîntâlnită, prezentând feţe sfinte alături de potentaţii vremii - împăraţi cu sau fărăfiii lor, fapt ce te ducea cu gândul că nici pe vremea aceea nu exista dreptate, nici măcar înlocurile sfinte, accesul lângă sfinţi fiind permis doar împăraţilor sau celor apropiaţi lor. De altfel,în Bizanţ, exista o adevărată confuzie, voită, între fenomenul religios şi cel imperial, în galeriasfinţilor intrând încă din viaţă împăraţii şi familiile lor. Se cobora galeria şi se ieşea pe partea desud a nartexului printr-o poartă ce era străjuită de o uşă imensă de lemn, ce se spune că eraconstruită din lemnul Arcăi lui Noe şi ferecată în bronz ce se pare că provenea de la un templuhelenistic, al Artemisei din Tarsus. Deasupra porţii se afla un mozaic complex ce o prezenta peFecioara cu pruncul în braţe, în picioare, la dreapta împăratul Constantin I-ul îi oferea simbolicoraşul Constantinopol, iar la dreapta împăratul Justinian îi prezenta macheta Sfintei Sophia.Dragoş era de-a dreptul copleşit de tot ce văzuse sau auzise, mai mult de la nişte ghizi englezice însoţeau mici grupuri de turişti, decât de la ghidul lor, care păstrase tăcerea pe care oanunţase încă din parc. Se despărţise la scurt timp de Silvia, care după un tur rapid al bazilicii,refuză să urce rampa spre galeriile de la etaj şi-i spuse că-l aşteaptă afară, în parcul basilicii.După ce se învârti pe la parterul lăcaşului admirând mihrabul şi lucrătura sa dantelată dinmarmură, călcă pe Omphalon nu fără o oarecare mândrie, nu ? , ajunsese acolo unde nici nuvisase până de curând să ajungă, pipăi cu simţurile concentrate la maximum marmura urnelorce străjuiau intrările imperiale de o parte şi de alta şi se îndreptă spre intrarea pe rampa ceurca la etaj, privind cu un respect religios dalele de piatră şi de marmură, tocite şi şlefuite demiile de paşi ce trecuseră pe acolo în atâtea secole, imaginându-şi, e drept că extrem de vag,cum arăta lăcaşul într-o zi de sărbătoare, să zicem pe la anul 1100.Fu trezit din reverie de o

atingere fină, ca o adiere, a mâinii Cristinei, care se aşeză ca o pasăre obosită în mâna saocrotitoare. Apăruse din senin şi simţi imediat un tremor intens de bucurie interioară. Venisedeci, nu îl uitase, hotărâse că acum era momentul şi venise. Îi strânse mâna cu putere,aproape provocându-i durere şi o trase cu blândeţe pe panta ascendentă a rampei. Nefiindmultă lume în galeria suitoare şi mai ales nefiind turişti din grupul lor se lipiră unul de celălalt,tandru, sincronizându-şi paşii şi simţindu-şi unul altuia coapsa şi şoldul la fiecare pas, mergândîn tăcere şi privind cu atenţie zidurile enorme, străbătute din loc în loc de mici ferestre ca nişteambrazuri, acoperite cu geamuri simple, groase, mate, prinse în nişte rame metalice din fierforjat pe care se mai zăreau urmele ciocanului. Aceste ambrazuri le evidenţiau o dată în plusgrosimea excepţională a zidului, care era de cel puţin un metru şi jumătate. şi ar fi mers aşapână la capătul lumii dacă rampa nu s-ar fi terminat în coridorul uriaş cu care începeau galeriilede la etaj. Continuară să meargă ţinându-se de mână, trecând rând pe rând prin faţamozaicurilor, privindu-le, identificându-le după ghidul muzeului, comentând, râzând încetişor,discret la vreo glumă a unuia sau a altuia. Se aflau în altă lume, poate vrăjiţi de farmecul şimisterul monumentului, poate de mugurii relaţiei ce se înfiripase între ei, muguri ce dădeau săplesnescă în razele luminii ce venea prin geamurile bolţii basilicii sau a celei ce cobora dinprivirile şi de pe chipul ei zâmbitor şi strălucitor permanent. Ajunseră în faţa coloanei poroase. Îiexplică Cristinei semnificaţia ei şi aceasta se grăbi să încerce să-şi rotească degetul. Reuşi şi-linvită şi pe el să repete gestul. Dragoş protestă părându-i-se o copilărie totul , dar cedă lainsistenţele ei, acceptând jocul şi amuzându-se sincer, aşa cum nu o mai făcuse de mult timp.Tinereţea şi prospeţimea ei, lipsa de convenţionalism, de complexe, îl antrenau într-un joc încare se simţea bine şi care-i dădea o senzaţie de ameţeală uşoară, dar plăcută. Îşi depăşisecomplexul vârstei şi pentru câteva momente se simţi la fel de tânăr şi poate la fel de exuberantca tânăra ce-l însoţea şi-l antrena în mici jocuri ce erau, poate, deplasate pentru anii săi. Îşi rotidegetul cu mare uşurinţă şi se trezi spunându-şi în gând "Dacă e adevărat că se pot înfăptuiminuni şi pe calea aceasta, să fie să o pot avea pe Cristina, toată, trup şi suflet şi asta cât mairepede, poate chiar azi !!" Tresări surprins de gândul său pe care îl rostise doar în minte, darcare păruse strigat şi auzit de toată lumea din jur. Se uită discret împrejur şi observă că lumeaîşi vedea de treaba ei. O privi pe Cristina care-i zâmbi într-un mod ciudat, jumătate vesel cuzâmbetul ei obişnuit, jumătate întrebător, privirea ei oprindu-se în a sa şi întrebându-l:

- Dacă ţi-ai pus în gând dorinţa pe care o cred eu, chiar vrei să se îndeplinească ?Eşti sigur că e bine ?

Surprins, îi răspunse precipitat:- Dacă e bine vom vedea, iar dacă vrei voi şi tu, dorinţa se va îndeplini negreşit, nu

ştiu dacă atunci când m-am rugat să se întâmple. Oricum ştiu că vreau să se întâmple, fie ce ofi !

Zâmbiră stingheriţi, mai ales el, care simţea cum îi urcă o căldură neplăcută pe ceafăşi în urechi. Îşi spuse înciudat "La dracu', acum mai şi roşesc ca adolescenţii la prima întâlnire.Ce e cu tine domnule ? Revino-ţi, ai înnebunit de tot ?"

Ea sesiză momentul uşor stânjenitor prin care treceau şi pară cu o întrebare serioasă,cerându-i explicaţii privind mozaicul ce se zărea din locul de unde se aflau. Au continuat vizitaprin basilică, ţinându-se de mână, strâns lipiţi unul de celălalt, vorbind, admirând, comentând,intimitatea dintre ei crescând pe măsură ce se scurgeau minutele, alimentată şi de pactul tacitce se stabilise între ei de câteva minute. Mergeau şi Dragoş avea senzaţia că sunt împreună

din totdeauna, numai ei, nu mai era nimeni în lume decât ei şi aşa va fi până la sfârşitulveacurilor. Ajuns însă la capătul coborâtor al rampei se trezi la realitate brusc, neplăcut, cadupă o găleată de apă rece în cap. Fascinaţia apropierii, misterul care răzbătea din fiecare colţşi din fiecare piatră se spulberă în mii de cioburi minuscule, care se împrăştiară aiurea. Cristinasimţi crisparea mâinii sale, se ridică pe vârfuri şi apropiindu-se de ureche, îi spuse abia şoptit:

- Iubitule, am să o iau înainte, nu te necăji, mai sunt atâtea ore şi zile în faţa noastră,aşteaptă-mă, voi reveni la momentul potrivit. Îl sărută fin pe ureche şi o luă uşor înainte, cu unpas zvelt, legănându-şi şoldurile discret, nu provocator ca altele, dar cu atât mai incitant.Dispăru după primul colţ, lăsând în urma ei o adiere de parfum şi mulajul trupului decupat, înaerul dens al galeriei. Dragoş rămase ţintuit, sorbind imaginea şi adierea parfumată, apoi pornicu paşi măsuraţi spre ieşire. Îşi duse mâna la ureche şi simţi o dată în plus sărutul ei. Coborîzâmbind şi se alătură Silviei şi grupului care stătea la odihnă pe bănci, la umbra zidurilor ceascundeau în ele şi în spatele lor istorie, religie şi cultură deopotrivă, indiferent dacă eracreştină sau musulmană, iar acum şi taina lor. Ghidul le comunică programul zilei, încontinuare urmând să meargă spre Palatul Topkapi, ce urma să fie vizitat în circa o oră şijumătate, apoi Marele Bazar sau Kapali Çarşi, cu timp la dispoziţie nelimitat, urmând ca seara,la orele şase şi jumătate să se întâlnească în hol, pentru a merge spre portul de agrement, deacolo urmând să plece în croaziera pe Bosfor, cu surprinderea apusului de soare, dacă eraposibil. Se ridicară cu oarecare greutate, obosiţi fiind deja de exerciţiul fizic propriu zis, dar şide impactul de imagini şi de informaţie ce îl suferiseră în acest scurt interval şi urma o etapă şimai intensă ca volum de cunoaştere, cu atât mai mult cu cât ghidul le spusese, nu lipsit decinism că, dacă s-ar fi stat în faţa fiecărui exponat din Palatul sultanilor un minut, ar fi necesaricinci ani pentru vizitarea sa. De cum ieşiră din incinta expoziţională fură înconjuraţi de omulţime de vânzători ambulanţi pe care îi întâlniseră încă de dimineaţă, de când apucaseră pedrumul spre Hipodrom. Erau în general copii de 10-15 ani, îmbrăcaţi modest, care ofereau sprevânzare seturi de vederi cu principalele obiective din zona istorică, la preţuri care porneau de la3-4 dolari, sfârşind undeva spre un dolar sau chiar mai puţin, după tocmeli acerbe, cu refuzurişi acceptări reciproce, ca un joc savant, practicat însă în mijlocul străzii prăfoase, în zgomotulmaşinilor şi al tramvaielor. Nu mică le-a fost surpriza când micii vânzători au început săarticuleze cuvinte româneşti, destul de bine rostite şi în special cu noimă, uşurând astfelcomunicarea şi vânzarea, care de cele mai multe ori eşua în a accepta şi monedăromânească. In zona Sfintei Sophia mai apăruseră şi alţi vânzători, de obicei maturi, careofereau în afara pliantelor deja cunoscute, baticuri din mătase naturală imprimate cu motiveornamentale specifice, cu o policromie ameţitoare sau vânzători de papuci cu vârful întors saude limonadă, din nişte vase cu exterior de alamă bătută cu ciocanul în modele ornamentaletradiţionale şi cu un sistem de distribuţie ce funcţiona pe sistemul vaselor comunicante, ca alevechilor vânzători din epoca Fanarului, dar servind limonada în pahare de plastic alb, semn alpenetrării civilizaţiei de consum şi în acea lume voit arhaică, aparent ruptă de realitate. Ziduriledin jurul lăcaşului erau pline de tarabe care ofereau o multitudine de mărfuri, de la papuciautohtoni, trecând prin filme foto Fuji sau Kodak şi sfârşind în confecţii de alamă, fesuri dincatifea sau ceramică de Izmir sau de Capadocia, originală, semnată sau contrafăcută, la preţuridintre cele mai bizare, dar oricum negociabile până la un anumit nivel. Nu lipseau tarabele curăcoritoare sau cu porumb fiert sau copt în tigăi de teflon, alt semn al civilizaţiei să-i spunemvestice, care îşi arăta semnele peste tot.

Turistul, derutat de asaltul şi multitudinea ofertei ceda prin a nu cumpăra nimicdepărtându-se speriat sau ambalându-se în discuţii interminabile, într-un limbaj mimico -gestual completat cu o anglo-franco-turco-română, o variantă modernă a vechii levantine, ceîntregea aspectul de Babilon al zonei. Dragoş privea amuzat această înşiruire dezordonată demărfuri, dar şi cazna unor doamne de vârsta a treia din grupul lor, de a cumpăra nişte papucidin lamé, cu tălpi de toval şi vârful întors, ornamentat cu cănaf roşu de mătase, exact genul depapuc care nu se potrivea nicicum cu picioarele obosite de vârstă şi de artroze, ale distinselordoamne. Dar, în sfârşit, fiecare cu opţiunea sa ! Îşi cumpără un porumb fiert, de la un negustorce-l servi cu cleştele de inox, dintr-un vas asemenea, deosebit de curat, călcându-şi peprincipiile igienice tradiţionale. La scurt timp, nu departe de poarta principală de intrare înPalatul sultanilor, se ivi şi Silvia care-i comunică laconic şi ferm:

- Dragă, noi o să intrăm puţin prin palat şi apoi vom merge la Marele Bazar. Tu cumdoreşti ? Mergi cu noi sau rămâi în muzeu şi vii pe urmă ?

- În primul rând cine este acest noi ? întrebă curios.- A, am uitat să-ţi spun, madam Neagu, madam Iancu şi cu mine. ştii, vor să-şi

cumpere nişte aur şi m-au rugat să le sfătuiesc, au înţeles că mă pricep şi vreau şi eu să-mi iauceva, dacă-mi va place.

- Eu rămân la muzeu şi dacă mai am timp vin şi în Bazar. Dacă nu, ne vedem lahotel. Bine ?

- Bine, foarte bine, dar nu uita că la şase juma' se pleacă pe Bosfor. Pa !Şi spunând aşa, se răsuci pe călcâie şi se alipi micului grup de turişti care preferau

Bazarul, palatului. În definitiv, fiecare cu gustul său şi poate era mai bine aşa, putea să vadă înlinişte muzeul, ne mai fiind zorit sau ne mai făcând nişte pauze interminabile pentru fumat. Seopri câteva minute în faţa intrării grandioase a palatului şi consultă ghidul alcătuit concis, plinde informaţii valoroase şi mai ales de fotografii de cea mai bună calitate. Constată, în gând, căşi din acest punct de vedere turcii o luaseră înaintea multora, exploatând la maximum turismulşi tot ce era legat de el. şi bine făceau ! Ce putea fi mai rentabil decât să întreţii niştemonumente istorice pe care oricum nu le-ai fi lăsat în paragină, să le prezinţi şi să le faci oreclamă intensă, dar de bun gust şi apoi să încasezi nişte sume ce reprezentau probabilcapitalul investit înzecit sau însutit. Politica lor, din acest punct de vedere, era de admirat. Aveasă constate ulterior că şi din alte puncte de vedere lucrurile stăteau la fel, fiind tot atât deadmirabile.

Stătea încă în faţa porţii de intrare în complexul muzeal şi, la umbra unui castanuriaş, citea pe fugă din ghidul oraşului Istambul, de abia după intrarea în palat reuşind săgăsească un ghid al locului, care va deveni obiect de remember acasă, în serile lungi de iarnă,când se lăsa dus cu gândul la cele văzute şi întâmplate în excursie.

Palatul Topkapi, în traducere Poarta cu tunuri, era de construcţie ulterioară cuceririiConstantinopolului, fiind început în 1472 şi terminat, practic, niciodată, până la transformareasa în muzeu în 1924, pentru că fiecare sultan a crezut de cuviinţă să mai adauge ceva, să maimodifice ceva, aşa că unitatea stilistică a arhitecturii aproape lipseşte, întâlnindu-se unamalgam de stiluri arhitectonice şi de decoraţie, însă toate având amprenta de neconfundat aconstrucţiilor turceşti clasice şi moderne. La ocuparea oraşului de către Mehmet Cuceritorul,acesta a construit un palat pe o parte din Forum Tauri - astăzi Piaţa Baiazid, care a dispărut cudesăvârşire, palat ce s-a numit Eski Saray sau Palatul Vechi.Sultanul Mehmet Fatih construi

ulterior Noul Palat sau Yeni Saray care de asemenea nu s-a conservat. Actualul Topkapi s-aconstruit pe prima colină a oraşului fiind înconjurat de un zid de 1,4, respectiv 2 km spre mareşi având o suprafaţă totală de 699.000 metri pătraţi. Zidurile posedau 28 de turnuri şi au avutimportanţa lor militară în epocă. Intrarea se face prin Bab-i Hümayun sau Poarta lui Augustusce se află în spatele Sfintei Sophia şi care odinioară avea o construcţie deosebită, dinmarmură, ce nu s-a păstrat decât în mică parte. Palatul era alcătuit din pavilioane, chioşcuri,sedii oficiale, locuinţe, construcţii ce adăposteau slujitorii palatului ca şi garda militară, moschei,biblioteca şi imense bucătării. Ultima construcţie a fost Chioşcul Mecidiye, pe care sultanulAbdülmecit l-a conceput în stil european, la mijlocul secolului XIX şi care astăzi adăposteşte unluxos restaurant. Se hotărî să intre şi să citească din mers, la fiecare obiectiv în parte,imensitatea informaţiei şi mai ales densitatea ei fiind dezarmantă chiar şi pentru o memorieredutabilă şi bine antrenată ca a sa. Trecu de Poarta Imperială care după inscripţiile aflate peea, data din 1478 sub sultanul Mehmet al II-lea Se trezi într-o incintă mare, ce era prima curtesau Locul ceremoniilor. De aici se mergea până la Bab-üs Selam sau Poarta de întâmpinaresau Poarta de Mijloc, pe o alee ce era flancată la dreapta de fostul Departament al finanţelorsau Darphane şi la stânga de basilica Sfânta Irina, transformată în epocă, în depozit de muniţiişi ulterior în sală de concerte datorită acusticii sale deosebite, de basilică ortodoxă deconstrucţie tradiţională, fapt ce a ferit-o de transformarea în moschee, eveniment rar întâlnit petot parcursul Imperiului, unde toate lăcaşurile de cult ale altei religii nu au fost demolate inutil, cisimplu şi pragmatic, au fost transformate în moschei, prin adăugarea de minarete, acoperireapicturilor şi mozaicurilor cu vopsea şi instalarea de inscripţii religioase corespunzătoare noilornevoi, plus câteva amenajări necesare desfăşurării în bune condiţii a rugăciunilor tradiţionaleislamului. Practic după această poartă începea Noul Palat şi construcţiile sale propriu-zise. Odată trecut pe sub această poartă magnifică extrem de înaltă, ce avea la partea sa superioarăun zid crenelat, iar la dreapta şi la stânga două turnuri înalte, cu acoperiş ascuţit şi geamuriboltite, mici ca nişte ambrazuri, la partea superioară. După inscripţii, ea data din 1542 subsultanul Mehmet al II-lea. După această poartă toţi demnitarii trebuiau să descalece şi sămeargă pe jos, indiferent de rang. Practic de aici începea cea de-a doua curte şi de undeîncepea muzeul propriu-zis. Pe partea dreaptă se afla o mulţime de încăperi, mici curţiinterioare şi culoare ce alcătuiau pe vremuri complexul bucătăriilor şi cămărilor palatului şi careazi adăposteau colecţiile de porţelanuri, argintărie, tezaurul, iar pe partea stângă se aflaKubbealti sau locul de întrunire al Divanului şi Has Ahirlar sau grajdurile sultanului, acestea dinurmă adăpostind astăzi un şir de magazine cu suveniruri şi materiale documentare pentru omai bună înţelegere şi percepere a acestui complex muzeal. Hotărî să înceapă vizita din parteadreaptă, dinspre bucătăriile sultanului, cu colecţiile lor de porţelanuri şi de bijuterii, urmând semeargă tot pe dreapta şi apoi pe latura mică, continuând cu cealaltă latură, palatul având oformă aproximativ dreptunghiulară, după cum se putea vedea pe harta ce însoţea ghidulpalatului, pe care tocmai îl cumpărase de la unul din magazinele din zona Has Ahirlar.

Intră în prima încăpere şi de aici, pentru câteva ore, nu vor exista în gândul şi pebuzele sale decât superlative absolute, dându-şi seama că limba română este săracă din acestpunct de vedere, cu toată bogăţia ei recunoscută în acest sens. Primele săli cuprindeau vasedin porţelan verde-opalin, ce erau făcute din pulbere de jad amestecată cu caolin şi datau dinsecolul zece, până în secolul patrusprezece, din dinastia Ming, trecând prin Yuang şi ajungândpână la dinastia Song, fiind folosite curent de către sultani şi care, se zice, aveau caracteristic

faptul că în contact cu otrava se schimbau la culoare şi emailul plesnea. Se învârtea în jurulvitrinelor discret luminate ne mai încetând a se mira de perfecţiunea lucrului, a formelor, adecoraţiilor şi a garniturilor din metal preţios, care erau reprezentate de capace şi mânereutilitare. În timp ce se rotea în jurul vitrinelor cu aceste mirabile opere de artă, care pentrusultani reprezentau vesela de fiecare zi, se simţi atins pe umăr şi se întoarse. O zări peCristina, mai frumoasă ca oricând, plasată în cadrul uşii, lumina ce o încadra şi o înconjuraaureolând-o şi scoţându-i în valoare coroana incendiată a părului arămiu şi formele trupului cese conturau perfect prin voalul fin, pentru prima oară zărindu-se şi conturile gambelor şi acoapselor, rotunde şi suple, fără cusur. Făcu un pas, ea îi răspunse cu acelaşi gest şi se trezirăîmbrăţişaţi, uitând de orice precauţie sau jenă faţă de ceilalţi vizitatori, care din fericire nu eraumulţi şi nu aparţineau grupului lor, care trecuse de mult prin aceste săli, aflându-se cine ştieunde, cu gândul la Marele Bazar. De câte ori se gândea la aceste aspecte, îşi amintea deaserţiunea lui Göebels, devenită celebră, care suna cam aşa : "Când aud de cultură, îmi vinesă scot pistolul !" Fenomenul nu era rar şi-l întâlnise şi în ţară, cu ocazia unei excursii prinMoldova, pe la mănăstiri, unde fusese confruntat cu un episod asemănător, când, după sute dekilometri parcurşi, un grup destul de mare de turişti din autocarul lor era gata să renunţe lavizitarea Voroneţului în schimbul petrecerii unei ore suplimentare într-un hotel oarecare dinSuceava. Gândise şi atunci la fel, iar acum revolta îi era şi mai mult accentuată, dat fiind faptulcă Silvia se inclusese de bună voie în grupul acestor indivizi non - culturali, pentru a nu lespune altfel. Pronia cerească o trimisese însă pe această făptură minunată şi din acestmoment întreaga vizită a palatului a fost un vis frumos, nesperat de frumos. Au continuatperiplul prin celelalte săli ale complexului, admirând şi comentând ceramica şi porţelanurile dinseria albastru - alb, din perioada dinastiei Ming şi apoi seria aproape nesfârşită prin frumuseţeaşi variaţia lor uluitoare de ceramici şi porţelanuri divers colorate, în care dominau vaseledinastiei Ming, ale perioadei K'ang-hsi de secol XVII-XVIII, cu forme şi utilităţi dintre cele maineaşteptate, inclusiv ceainice, de exemplu, vase pentru ars esenţe parfumate sau oliţe denoapte, toate cu desene şi culori divine, multe fiind ornamentate şi cu pietre preţioase sausemipreţioase. Intrară apoi în Helvahane sau Patiseria, unde se afla o minunată colecţie deporţelanuri japoneze cu modele specifice artei nipone de secol XIX. Numeric era mai redusă,dar din punct de vedere estetic era incomparabilă, la rândul ei. Tot în Helvahane se afla şi ocolecţie de vase de ceramică cu scopuri utilitare, care fuseseră folosite în mod real la gătit,ceramică ce provenea din Turcia, din câteva manufacturii celebre, ca Tophane (cartier dinIstambul unde se şi lucra), având caracteristică culoarea gălbuie cu ornamente geometricespecifice, colecţia de sticlă ornamentală cu nuanţe de bleu-albastru cu ornamente metalice,numite Çeşmi Bülbül sau "ochi de privighetoare", ce se lucra în Beykoz, alt cartier alIstambulului situat pe malul asiatic al Bosforului sau ceramica pictată de Yildiz, care se lucra încurtea palatului omonim, sub sultanul Abdülhamit, în secolul XIX, caracteristică pentru fineţeadecoraţiei şi caracteristică pentru chipurile sultanilor pictate pe farfurii sau pe serviciile decafea, pe ceşcuţe. Ieşiră în una din micile curţi interioare şi se aşezară pe o bancă, la umbră,fiind deja cald, oricum mult mai cald ca la Bucureşti. Işi odihneau oasele, mintea şi ochii dejasupra - saturaţi de imaginile nenumăratelor splendori văzute şi cu gândul la ce avea săurmeze. Începu să citească cu voce tare, pentru amândoi, informaţii despre sălile ce urmau. Eaîl ascultă atentă câteva minute, apoi îi puse mâna pe genunchi, oprindu-l. Îşi puse mâna pestea ei, o luă, o întoarse şi o duse la buze, sărutându-i palma şi muşcându-i cu blândeţe reliefurile.

Ea îşi desfăcu degetele cuprinzându-i bărbia şi strângându-i-o cu tandreţe. Ridică ochii, o privişi-i spuse şoptit:

- Ce vrei tu de la mine, întruchipare a Evei ? ştii, după părerea mea cea mai marepedeapsă pentru că omenirea a gustat din fructul oprit a fost, nu durerile facerii, cum se afirmă,nu spinii pe care i-a purtat Christ, ci trezirea sentimentului ruşinii, până atunci Adam şi Evaumblând goi şi fiind fericiţi în goliciunea lor. După cădere, cel mai important lucru nu a fost altuldecât frunzele de smochin cu care cei doi şi-au acoperit goliciunea, pe care nu o remarcaserăpână atunci. Iar ceea ce faci tu cu mine nu este altceva decât debalastarea de cea mai vagăurmă de ruşine, de reîntoarcere în Eden. Am impresia că împreună ne întoarcem acolo. UnAdam şi o Evă a secolului XX ce s-au descoperit la Istambul, într-o lume care nici măcar nu lerecunoaşte existenţa, ce să mai vorbim de alte drepturi.

Ea dădu din cap, uşor, negând parcă cele afirmate de Dragoş, replicându - i :- Nu vreau nimic. Decât doar, poate , să-ţi aduc puţină fericire, dacă nu ţi se pare

prea pretenţios cuvântul. Să te fac să te descreţeşti, să te relaxezi, să te văd zâmbind.....- Şi viitorul, cum vezi viitorul ?- Nici nu mă interesează atât timp cât nu am trăit deplin nici măcar prezentul. Ce este

viitorul ? O prelungire a prezentului ? Un prezent deformat, alterat, mistificat ? De ce vrei tu săvezi viitorul ? Hai să ne trăim clipa şi vom vedea dacă mai există un viitor sau dacă el estenecesar.

Se aplecă spre el, îi întoarse faţa către a sa şi-l sărută apăsat pe gură, aproapezdrobindu-i buzele. Se depărtă tot atât de brusc, cum îl sărutase, se ridică, îl trase şi pe el demână şi porni hotărâtă spre următoarea încăpere a expoziţiei, râzând şi lăsându-şi capul uşorpe spate, evidenţiindu-şi savant coama arămie.

Urmară câteva săli ce conţineau porţelanuri şi argintărie, ce aparţinuseră mai multorsultani. Se remarcau vase de argint cu scop utilitar, dar şi cele ornamentale, multitudineaacestora ca şi a ceramicii decorative europene sau a celei chinezeşti şi japoneze, arăta clar lace nivel estetic rafinat ajunseseră sultanii şi anturajul lor, asta pe fondul unor acte unilateralede cruzime, de autoritate, poate gratuite, ce erau menţionate de istorie. Existau şi altecontradicţii care frapau călătorul ce nu ştia nimic despre Turcia, dar care păreau normalepentru localnici. Se remarcau vase ornamentale suedeze, porţelanuri de Sèvres, porţelanvienez, de Meissen, de Limoges, majoritatea ornamentale şi probabil primite cu ocazia unorprotocoale ce avuseseră loc în diferite perioade, respectându-se obiceiurile pământului, ceprevedeau oferirea de cadouri preţioase cu ocazia vizitelor oficiale.

Ieşiră din aceste ultime săli ţinându-se de mână, poate mai strâns ca niciodată, darfiecare cu gândurile sale, tăcuţi. Lui Dragoş îi bâzâia un roi de gânduri prin cap şi nu reuşea săgăsească un capăt al ghemului. Întrebări de genul "Oare ce vroia să spună despre viitor,despre clipa prezentă ?" se învălmăşeau cu altele la fel sau puţin diferite, ce se învârteau înjurul legăturii lor ce părea din ce în ce mai sigură şi mai bine conturată, cu toate că evoluţia eraimprevizibilă şi aleatorie, paradoxal fiind faptul că ea, Eva, era cea care conducea ostilităţile, oEvă tânără, indecent de tânără pentru el, aproape de o vârstă cu băiatul lui, cu care s-ar fipotrivit cu certitudine mai bine. Se tot întreba şi nu pentru prima oară, cum putea ea trecepeste handicapul vârstei, care lui i se părea insurmontabil, ajungând până la ideea ce i se păruimediat ofensatoare amândorura şi anume că ar fi gerontofilă sau chiar mai rău. Ea tăcea şi lainterpelarea lui răspunse evaziv, evitându-i privirea. Se opriră în faţa unei noi porţi numită Bab-

üs Saadet - Poarta Eunucilor Albi sau Poarta Fericirii. Era una dintre porţile cele mai importantecare lega curtea a doua, de cea de-a treia. Construită iniţial de Mehmet al II-lea, ea a fostrestaurată în stilul rococó de secol XVIII, fiind minunat decorată cu picturi în pastă de aur, pefondul marmurilor de culori diferite. Poarta era precedată de o copertină susţinută de patrucoloane de marmură, iar bolta era pictată în azuriu cu stele aurii şi alte modele decorative desorginte islamică. Această poartă avea o importanţă foarte mare în ceremonialurile otomane,aici având loc încoronările sultanilor, primirile ambasadorilor străini sau a vasalilor, decorareacapilor armatei după victorii, primirea de felicitări cu ocazia sărbătorilor religioase sau avictoriilor militare. Numeroase miniaturi prezentau momente fastuoase din istoria acestei porţi.Imediat în spatele porţii, în curtea a treia se afla Arz Odasi sau sala de audienţe, unde aveauloc festivităţile prezentate, în cazul vremii proaste sau a sezonului nepotrivit pentrudesfăşurarea lor în aer liber. Din nefericire sala era închisă, geamurile groase nepermiţândvizualizarea elementelor din interior. Înaintea de a trece prin poartă, Dragoş o întrebă peCristina de ce tace şi în special la ce se gândeşte. Ea îl privi cu candoare şi-i răspunsezâmbind:

- La ce mă gândesc ? Mă gândesc la ce argumente să mai recurg pentru a teconvinge că eu văd relaţia noastră într-un mod foarte serios, că nu-mi pasă de prejudecăţileunora sau altora, nici măcar de ale tale, că nu mi-e ruşine de nimic şi că vreau să fac ca totul,dar totul, mă înţelegi, să iasă foarte bine, pentru că vreau să fiu fericită şi pentru asta am să mălupt cu toţi, poate chiar şi cu tine, care te îndoieşti, te gândeşti prea mult la ceva care ar trebuiesă meargă de la sine, spontan, natural, cum este zborul păsării sau curgerea apei. Uite, hai săne sărutăm sub această poartă, a Fericirii cum ai spus că se cheamă şi să fim fericiţi atât timpcât se va putea. Lasă-ţi gândurile, îndoielile, vârsta care te preocupă atât de mult, vezi că amobservat ? şi hai să ne fie bine acum, aici, câteva clipe, câteva ore, câteva zile, oricât se vaputea !

Şi terminând ce avu de spus, se agăţă de gâtul lui, ridicându-se pe vârfuri şi-l sărutălung, apăsat, până la limita pierderii suflului. El rămase iniţial inert, surprins fiind de bruscheţeagestului ei, apoi îi răspunse, ridicând-o în braţe deasupra pământului şi uitând pentru câtevaclipe bune de tot ce-i înconjura. Apoi o aşeză jos, cu un gest blând, de balerin, îi cuprinse taliaşi păşiră astfel înlănţuiţi, pe sub poarta Fericirii, spre curtea a treia a muzeului şi spre oaventură ce de abia acum începea cu adevărat. Trecură, muţi, prin faţa zonei numită SeferliKoguşu sau şcoala pajilor imperiali, care astăzi, adăpostea biblioteca palatului, dar care,parţial, era închisă accesului vizitatorilor. Merseră mai departe şi intrară în sălile ce adăposteauvitrinele ce expuneau straie şi obiecte de gen asemănător, cum ar fi tolbe de săgeţi,încălţăminte sau turbane de diferite feluri şi din diferite perioade, culminând cu straiele de genşi croială europeană purtate de ultimii sultani, până la sfârşitul primului război mondial şiînceputul războiului de emancipare a Turciei dus de grupul de tineri nobili şi militari subconducerea lui Atatürk. Existau numeroase modele de caftane, de la unele maron-închis,simple, aspre, purtate de primii sultani, care erau mai mult războinici decât împăraţi şiterminând cu cele extrem de bogat ornamentate cu perle, nasturi din aur sau din pietrepreţioase inclusiv diamante, confecţionate din çatma sau velur ţesut la Bursa, satin de mătase,gezi - mătase în amestec cu lână, seraser - brocart ţesut cu fir de aur şi argint, sof - un gen demohair sau çuha, ce era o ţesătură groasă din lână, fără nici un model ornamental. Imediatdupă aceste săli cu veşminte începea Tezaurul, care reprezenta unul dintre punctele centrale

de atracţie ale palatului şi unde, logic, era aglomeraţie, stându-se la coadă şi intrându-se într-ooarecare ordine, vitrinele fiind protejate cu bare de alamă lustruite de atâtea atingeri umane,aici făcându-şi simţită prezenţa şi numeroşi gardieni, discreţi dar eficienţi în demersul lor de aordona grupurile heterogene, atât din punct de vedere al alcătuirii intrinseci cât şi din punct devedere al provenienţei naţionale, la un moment dat putându-se auzi fraze întretăiate în rusă,japoneză, engleză, franceză, arabă, turcă, română şi multe alte limbi mai puţin identificabile.Acest veritabil Turn Babel, se deplasa ca un miriapod multietnic şi lingvistic, multirasial şi totuşiatât de omogen în setea lui de a cunoaşte, de a vedea, de a şti. Pentru că ce putea să-i mânela Stambul pe aceşti venetici din patru zări, decât această dorinţă de a umple potirulcunoaşterii. Nu mai funcţionau aici bariere cum ar fi cea rasială, religioasă, etnică, ceea cedovedea că toate aceste bariere erau fabricate, ele nu existau cu adevărat decât în minţilebolnave ale unor lideri politici sau religioşi. Setea de cunoaştere şi dorinţa acută a libereicirculaţii, moştenire, probabil, de la păsări erau două dintre elementele, care nesatifăcute,puteau duce la prăbuşirea de regimuri sociale sau politice, după cum se văzuse în multe ţăriprintre care şi a noastră. Revolta noastră a fost anti-comunistă şi în măsura în carecomunismul ne-a frustrat de accesul la cunoaşterea reală, nu cea vândută de culturnicii oficiali,alături şi în acelaşi volum cu setea de liberă circulaţie pentru toată lumea, nu numai pentruîntregul popor, prin reprezentanţii săi.

Tezaurul avea doar patru săli, dar pline cu atâtea splendori, încât ar fi fost suficientepentru a umple zece sau douăzeci de săli asemănătoare, concentrarea lor fiind probabiljustificată de măsuri de siguranţă.

Ieşiră fără să vrea din muţenia lor determinată de ultimele evenimente petrecutenumai cu două - trei minute înainte, uitând pentru câtva timp de ei şi plonjând într- o lume devis, comparabilă doar cu peştera Sesam din celebrul basm al lui Ali-Baba sau cu poveştile din1001 de nopţi.

Cuvintele sunt sărace în a descrie multitudinea exponatelor, din care nu se puteauomite numeroasele pipe şi narghilele din aur încrustate cu pietre preţioase, cutii muzicale dinmetal scump cu emailuri pictate policrom, vase ornamentale încrustate cu pietre, armura dinaur încrustată a sultanului Mustafa al III-lea, tolbe de săgeţi din broderie de aur cu pietre, lămpisau coifuri de paradă din aur masiv, servicii de ceai sau de cafea din metal preţios, cu vase decristal sau cu ceştile bătute în diamante pe fond de filigran de platină, pumnale şi săbii deparadă confecţionate din metale preţioase bătute în pietre, din care nu lipseau diamantele, ca oadevărată obsesie, alături de turcoise, care era adevărata piatră naţională, agrafe de turban dinmetale preţioase, pietre şi pene de struţ sau alte pene ornamentale de mare efect, micistatuete din metal emailat întruchipând o diversitate enormă de chipuri sau momente din viaţade zi cu zi, scuturi de paradă, vase cu diferite utilităţi confecţionate din jad şi sfârşind, dacă sepoate spune aşa, cu leagăne, tronuri şi scaune confecţionate din metal preţios în care dominăaurul, încrustate cu pietre preţioase şi semipreţioase,cum ar fi tronul sultanului Ahmet I-ul,tronul numit Bayram, în formă de canapea, în care se putea sta culcat între perne de mătase,complet din aur încrustat cu pietre, tronul turco-indian din secolul XVIII, tot în formă de divan şiavând acelaşi gen de construcţie, tronul oferit sultanului Mahmut de către Nadir Shah sauleagănul, integral din aur, ornat cu pietre, dintre care se remarcă numeroase diamante şirubine, din secolul XVIII, servicii de compot sau de apă de trandafir, confecţionate din metal şiornate cu diamante, ca o adevărată fixaţie pentru această piatră, la fel ca şi pentru smarald,

fiind expuse într-o vitrină smaralde de dimensiunea oului de gâscă alături de un vas, mare câtun lighean obişnuit, din cristal, plin cu smaralde de dimensiuni respectabile, oul de găină fiindcomparaţia cea mai lesne de făcut. Dar totul culmina cu enormul diamant aşa zis "alnegustorului de linguri", diamantul Kaşikçi sau Pigot, de o transparenţă perfectă, prins într-unmontaj de argint, cu alte două rânduri de diamante, fabuloase la rândul lor, în număr de 48, dartrecând neobservate din pricina piesei centrale, ce avea 86 de carate şi şlefuit cu 58 de faţete.Numele său venea de la forma sa de lingură de lemn sau de la legenda ce spunea că piatrafusese găsită de un sărman, care ducându-se la bijutier, a fost păcălit de acesta, care,profitând de naivitatea sa, i-a oferit preţul a trei linguri de lemn. Numele de Pigot provine de laacela al ofiţerului francez ce a adus diamantul în Istambul, de la curtea maharajahului dinMadras, pierzându-l aici la o loterie, în unele studii apărând şi sub numele de "Diamantulloteriei". Trona singur într-o vitrină separată, pe un fond de catifea mată, luminat discret dareficient, din lateral şi din spate, punându-i-se astfel în valoare transparenţa şi strălucireadeosebită a faţetelor, dar şi a monturii. Tentaţia era să rămâi să-l admiri mult timp, dar rândulexercita presiuni ce te îndepărtau involuntar din faţa exponatului. şi astfel, vitrinele ce maicuprindeau arme de foc cu paturile încrustate minunat sau vitrina ce adăpostea mâna sfântuluiIoan Botezătorul, alături de o porţiune din osul craniului, ambele montate în metal preţios,încrustate minunat cu pietre, treceau aproape neobservate, prea plinul creat de atâtea minuniculminând cu celebrul diamant, făcând ca ochiul şi mintea să fie suprasaturate şi să intre îninhibiţie de protecţie, altfel existând riscul exploziei, de prea mult frumos, eufemistic vorbind,evident.

Au decis să mai vadă şi sălile cu colecţiile de ceasuri şi tablouri reprezentând sultani,dar au făcut-o în fugă, aproape formal, prea plinul fiind deja realizat, o pauză cerându-seimperios.

Pe tot parcursul vizitei tezaurului, gura micii Eve nu a încetat să laude, să aprecieze,să se minuneze, să se lamenteze, dar într-un mod resemnat de imposibilitatea atingerii unorastfel de dorinţe, în concluzie, Dragoş ajunsese să fie redus la tăcere sau la rostirea unui "dasau nu", pentru a-i ţine isonul, ca un diacon leneş în spatele unui preot guraliv şi pus pe cântat.Comentariile ei ţineau însă şi de un anumit nivel de estetică educată prin cunoaştere,priceperea ei în domeniu îmbrăcând şi un aspect aproape profesional, explicat poate şi prinfaptul că în Arhitectură existau mulţi studenţi, care, la concurenţă cu cei de la Arte plastice,confecţionau, imaginau şi vindeau bijuterii din diferite materiale inclusiv din argint şi mai rar dinaur, toate executate artizanal şi pentru asta cu atât mai valoroase cu cât majoritatea aveauatributul originalităţii şi a unicatului. Simţul său estetic în materie de bijuterii sau de obiecteornamentale era redus la un minimum necesar unui om obişnui, astfel că explicaţiile, dar şiaprecierile ei îl făcură să guste o dată în plus vizita Tezaurului. Lângă el era o altă Cristina,sigură, doctă, chiar autoritară, extrem de clară în explicaţii şi aprecieri, făcându-te să te întrebiunde era acea tânără romantică, visătoare şi cum putea să convieţuiască alături de cealaltăfaţetă, ce tocmai se dezvăluise. Ieşiră din ultimele încăperi, pe Dragoş frământându-l alte şialte întrebări, ivite în urma ultimelor constatări. Parcă simţind cumpăna prin care treceaDragoş, Cristina îl luă de mână şi-i spuse încet:

- Crezi că îţi cer prea mult dacă te rog să mă însoţeşti până la toaletă. Uite, e aicidupă colţ, după cum arată indicatorul.

Merseră doi paşi, după colţ nefiind altceva decât Mecidiye Köşkü care era astăzi unrestaurant luxos, aşezat pe o terasă în trepte, cu faţa spre golful Cornului de Aur, Keras sauHaliç, zona de panoramă a Palatului Topkapi, care forma latura mică a dreptunghiului ceconstituia planul palatului. Restaurantul acoperea unul dintre unghiuri. Se aşezară la masă şimâncară un hamburger, neştiind ce să comande din felurile bucătăriei tradiţionale, care, sespunea, era cea de-a treia bucătărie din lume. Oboseala bâzâia în picioare, capul se învârtea,iar gurile nu încetau să comenteze cele văzute, relaţia lor aflându-se într-un stadiu bizar - sepurtau relaxat şi apropiat de parcă erau din totdeauna împreună şi totul s-ar fi consumat, deja,firesc. Dragoş, luându-şi într-un fel inima-n dinţi, făcu această remarcă, ea răspunzându-iprompt:

- Vezi că poţi să fii relaxat, să fii lucid şi în acelaşi timp vesel şi drăguţ ! Suntemîmpreună, ne avem unul pe celălalt, ne simţim bine, ce ne lipseşte ? Nimic. Deci se poate şi seva putea şi mai bine şi cu asta basta, nu te mai cicălesc ca să nu cad în greşeala ancestrală atuturor damelor ! Îl mângâie pe obraz, tandru, prelung, atrăgând privirile unor meseni.Nepăsându-i se lipi de palma ei şi rămase aşa pentru câteva clipe, apoi o luă de mână şiridicându-se porniră să admire panorama dinspre Cornul de Aur, în toată splendoarea ei.Vederea era largă, zona fiind construită pe un mic promontoriu, cu o înălţime destul de mare,mărginită de balustrade din piatră albă. În vale se aflau urme ale zidurilor exterioare, părăginite,alături de ele trecând şinele unei căi ferate pe care se mişca cu încetineala unui melc olocomotivă ce târa după sine trei vagoane goale. Şocul era mare - alături de ziduri bizantine,ulterior otomane, care fuseseră martore la sute de ani de istorie, sfârşeau prin a convieţui cucalea ferată, într-o simbioză bizară, dar crudă prin realismul său. Viaţa mergea înainte şi nu seputea opri în faţa istoriei, decât pentru un moment, în semn de reculegere. Stăteau pebalustrada încinsă de soare, în adierea vântului umed şi sărat, cu miros crud, de mare, cevenea dinspre golf. Dragoş îi sorbea imaginea prin toţi porii, rochia se juca cu simţurile sale,mulându-se în anumite zone, reliefând anatomia pe care el o percepea ca perfectă, iar pealocuri se detaşa, dezgolit mici porţiuni din coapsă, până sus, aproape de rădăcina ei, lăsândiluzia goliciunii. Totul era incitant, briza, soarele, marea ireal de albastră, brăzdată de miciambarcaţiuni ce lăsau după ele un siaj înspumat, malul celălalt cu casele aşezate într-odezordine savantă, albe, cu acoperişuri multicolore, multe dintre ele lucioase ca oglinda,libertatea aparentă, apropierea lor fizică, mulţumirea celor văzute dar şi acelor convenite întreei, îi venea să râdă prosteşte, să chiuie, nu se mai simţise aşa niciodată sau poate nu-şi maiamintea. Ea îl privea printre gene, mulţumită de efectul realizat voluntar sau poate nu, golită dealte gânduri, simţindu-se bine, chiar foarte bine şi îi era suficient atât.

Stătea aşa, semiadormită, în bătaia brizei, când îşi dădu seama că el nu mai este înpreajmă-i. Deschise ochii larg şi privi intrigată în jur. Se simţi brusc abandonată pe o insulăpustie, cu toate că în jurul ei se plimbau numeroşi turişti. Se ridică în capul oaselor şi-şi lungigâtul privind după Dragoş. Îl zări şi-şi reluă postura anterioară, alintându-se ca o pisică, însoarele mediteranean. Dragoş venea cu două pahare de Ice-tea Lipton, încercând cu disperaresă nu le verse, slalomând printre numeroşii turişti de pe esplanada panoramei de la Topkapi.Când ajunse lângă ea, Cristina se alintă spunându-i cu o voce moale, languroasă:

- Am crezut că ţi-ai părăsit Eva şi mă gândeam ce fel de Adam oi fi şi când colo,iubiţelul meu se gândea la mine şi mi-a adus Ice-tea. Iartă-ţi Eva că a fost prostuţă.! şiterminând alintarea îşi întinse gâtul spre el, făcând gura inimioară. El se aplecă şi o sărută pe

gură discret, nemaipăsându-i de privirile sau comentariile celor din jur, pe care oricum nu leputea înţelege, fiind făcute în toate limbile pământului. Se ridicară şi băură ceaiul din mers,îndreptându-se spre colţul opus promenadei, trecând pe lângă Sofa Camii sau moscheea Sofa,care era închisă, Hekimbaşi Odasi, ce era locuinţa medicului oficial al palatului, Sofa Köşküsau pavilionul Sofa, Revan Köşkü, pentru a ajunge la pavilionul Bagdad sau Bagdad Köşkü.Acesta din urmă ocupa vârful stâng al promontoriului de promenadă. Construit în stil otomantradiţional, de chioşc central cu o încăpere, cu acoperiş hemisferic şi cu un ceardac ce-lînconjura de jur împrejur. Fusese clădit la ordinul sultanului, după cucerirea Bagdadului şi azonelor limitrofe şi adăpostea, la vremea respectivă o bibliotecă. Exteriorul era minunatornamentat cu mozaicuri din marmură pe tonuri de gri-bej cu alb, alternând zone de înscrisuritradiţionale, cu geamuri cu vitraliu din sticlă groasă, colorată. Uşa de intrare era din lemnsemipreţios, cu intarsie de fildeş şi alamă. Interiorul era minunat decorat cu faianţe colorate înnuanţe tradiţionale bleu-albastru, cu sofale din lemn ornamentat cu intarsii şi perne din mătase.Pentru a ajunge la pavilion se trecea un mic şanţ cu apă, pe un pod de marmură crenelată, cutraforaje măiestrit executate. Intre pavilioanele menţionate existau mici grădini interioare,garnisite cu fântâni ornamentale care funcţionau perfect. Într-o ţară care a avut întotdeaunaprobleme cu aprovizionarea cu apă, încă din cele mai vechi timpuri, existenţa fântânilor la totpasul pare frapantă, dar ea era realitate şi reprezintă probabil o sfidare a omului în faţa uneinaturi foarte puţin darnice din acest punct de vedere, iar la nivelul acestui palat era un semn alluxului şi al rafinamentului deosebit pe care şi-l permiteau doar mai marii vremurilor, ce puteaumedita în linişte, la susurul unei fântâni arteziene, la binele sau răul ce-l puteau face supuşilor,la cuceririle prezente, trecute sau viitoare, la cadânele haremului ce nu se afla departe de aicisau, poate, la mântuirea sufletului prin venerarea lui Allah şi a profetului său Mahomed. Pornirămai departe, despărţindu-se cu greu de imaginea mării şi mai ales de briza ei răcoroasă şisărată şi trecând pe sub porticul Iftar, boltă de marmură alb-gri cu ornamente sobregeometrice, se îndreptară spre o zonă a palatului care era marcată de islamism, în forma sapură. Erau două pavilioane vizitate asiduu de musulmani, ce priveau cu veneraţie exponatele şirelativ ocolite de ceilalţi, care înţelegeau mai puţin semnificaţia locului şi importanţaexcepţională a exponatelor, aşa cum erau ele percepute de islamici. Aceste două zone erauSünnet Odasi sau Pavilionul circumciziei prinţilor şi sălile ce alcătuiau complexul relicvelorsfinte. In aceste zone, faţă de toate celelalte, era interzisă fotografierea, altfel gazdele fiindgeneroase şi permiţând folosirea sistemelor video peste tot, fără restricţii, turiştii furând doarefemerul imaginii ce se fixa în memoria hârtiei sau a benzii magnetice, fără a ştirbi cu nimicsplendoarea şi unicitatea exponatelor. Probabil era şi un sistem de reclamă deosebit de eficientşi gratuit, deoarece imaginile erau văzute de alţii şi alţii, tentaţi să vină să vadă totul pe viu, la elacasă.

Aici erau expuse câteva dintre lucrurile ce aparţinuseră profetului Mahomed, cum ar ficaftanul său numit Hirka-i Saadet, oferit de acesta poetului arab Kaab din Zuher când acesta aacceptat religia islamică alături de clasa ce o conducea, ulterior obiectul, ca şi celelalte având oistorie aventuroasă până să ajungă exponat în acest minunat muzeu, a cărui intrare erastrăjuită de înscrisuri tradiţionale religioase aurii pe fond verde, situate pe un zid ornamentat cufaianţă pictată manual în desenele şi culorile devenite deja familiare pentru ochii lor. Păstrau otăcere religioasă sfâşiată doar de tânguirile unui tânăr înveşmântat în haine tradiţionale şi carepsalmodia cuvinte sfinte dintr-o bucoavnă enormă, scrisă cu grafie arabă sau turcă veche, cu

paginile îngălbenite şi roase pe alocuri de miile de mâini ce le mângâiaseră, încercând să ledesluşească conţinutul tainic. Se realiza o atmosferă de cucernicie autentică ce cuprindea peoricine intra în acele săli. Totul era fastuos, opulent, nimic nu era prea mult pentru sfintelemoaşte ale întâi stătătorului islamismului. Puţin mai încolo de mantia profetului se afla sabia sasau Seyf-i Nebevi, apoi o scrisoare scrisă de acesta sau Maame-i Saadet, dintele profetului -Dendan-i Saadet, fire din barba profetului - Lihye-i Saadet sau Sakai-i şerif, amprenta picioruluiprofetului - Nakşi Kadem-i şerif, drapelul profetului - Sancak-i şerif şi spada sacră sau Süyuf-uMübareke, fiecare din aceste obiecte sacre având alături de semnificaţia lor simbolică şi oestetică deosebită prin ele însele sau prin conţinătoarele lor, ce erau din metal preţios şi undeabundau pietrele cele mai valoroase. Mai erau expuse carcasa de aur a pietrei sfinte Ka'bacântărind 14 kg, numită Hacar-ül Esved, lanţuri de susţinere din aur, stâlpi din lemn cu inscripţiişi alte câteva exponate legate de această piatră sfântă a islamismului, aflată în prezent laMecca. Ieşiră din acest adevărat sanctuar, cu impresia certă a vizitării unui loc sfânt,organizatorii scontând probabil pe acest efect. De aici trecură pe lângă moscheea "paginiloralbe", acum bibliotecă numită Ak Agalar Camii îndreptându-se spre complexul Haremului.Acesta, datorită spaţiilor de acces mai condensate, era vizitabil doar în grupuri de câtedouăzeci de oameni şi era deschis doar până la ora 15.Uitându-se la ceas şi calculând câtălume este împrejur, realizară că vizitarea Haremului devenea cvasi - imposibilă şi pentru a nuse frusta, renunţară de bunăvoie şi de comun acord. Merseră pe latura opusă Tezaurului şicolecţiilor de porţelanuri, unde se aflau clădiri a căror semnificaţie le scăpa şi care nu eraumarcate nici pe planul turistic. Trecură de Poarta fericirii şi ajunseră la complexul numitKubbealti sau Divanul domnesc.

Această clădire avea două intrări cu uşi traforate minuţios în metal şi pictate auriu, cuo bogăţie ornamentală înconjurătoare greu de descris. Se intra într-o sală compartimentată prindiverse panouri, sala de consiliu fiind alcătuită din sofale aşezate pe lângă pereţi, acoperite cuperne şi huse de mătase. Pe unul dintre pereţi exista un ornament oval, traforat în metal, înspatele căruia stătea, când voia, sultanul, pentru a asculta ce se discuta în divan, fără a fivăzut. Impresia de opulenţă era şi mai pregnantă aici, dovedind că şi alţi dregători beneficiaude confortul formidabil conferit de palat şi de luxul utilităţilor sale. Ieşiră copleşiţi de tot ceea cevăzuseră şi aflându-se în a doua curte, se îndreptară spre ieşire, nu fără regretul puţinului timppetrecut în această adevărată minune a Istambulului, cu toate că trecuseră câteva ore de cândîncepuseră vizita. Dragoş se gândea, amuzat într-un fel, la cum putea arăta o vizită terminatăîntr-o oră, când ei stătuseră mult mai mult şi aveau senzaţia că nu văzuseră mai nimic. Doartimpul, după ce va sedimenta informaţia acumulată, va demonstra că totuşi văzuseră mult , darşi că le scăpase tot atât de mult din raza vederii. Aveau un gen de regret al despărţirii de palat,pe care şi-l mărturisiră unul altuia aproape concomitent, izbucnind în râs la constatarea că auînceput să gândească sincron la aceleaşi lucruri. O luă de talie pe tânăra sa Evă şi porniră lavale, pe linia tramvaiului. După puţini paşi ajunseră la o intersecţie unde se profila intrarea într-un alt sit istoric de care ghidul le vorbise în treacăt de dimineaţă, când trecuseră pe lângă el,făcându-le chiar menţiunea că merita a fi vizitat, evident în limita timpului rămas. Se sfătuiră şihotărâră să meargă să-l viziteze şi în funcţie de minutele ce le-ar mai fi prisosit, să meargăeventual şi la Bazar, Dragoş gândindu-se mai mult la Cristina decât la el, interesul său faţă demagazinele cu bijuterii şi covoare fiind suficient de redus. Şi aşa intrară în Cisternele Yerbatan,Cisternele celor o mie de coloane sau Basilica scufundată, loc de o frumuseţe stranie,

incomparabilă, loc în care se vor derula întâmplări decisive relaţiei lor, practic aici hotărându-sesoarta amorului lor ce se năştea din aburul fierbinte al unui Istambul torid în luna lui Cuptor.

x

x x

Problema aprovizionării cu apă în general şi a existenţei apei în timpul lungilor asediiîn special, a dus la construirea de rezervoare sau cisterne subterane, o astfel de amplasareavând avantaje evidente. În general erau rectangulare, acoperite cu bolţi din cărămidă ce eraususţinute de coloane sau stâlpi din piatră. În interiorul lor era adăpostită apa adusă de la mulţikilometri distanţă şi, deci, cu atât mai preţioasă. Apa era adusă în Yerebatan sarayi prinapeductele lui Hadrian şi Valens, tocmai de pe înălţimile din zona Marmara

Un astfel de exemplu, păstrat din fericire până în ziua de azi şi minunat restaurat pringrija municipalităţii şi a ministerului culturii, aşa cum era menţionat pe o placă de marmură laieşirea din muzeu, era cisterna Yerebatan, ce era construită în perioada lui Constantin I-ul(306-337), restaurată şi mărită sub Justinian. Ea măsura 141 de metri lungime şi 73 de metrilăţime, având 336 de coloane din marmură repartizate în 12 rânduri, câte 28. Fiecare coloanăavea 8 metri şi era ornată cu capiteluri compozite, aici întâlnindu-se cele mai diverse stiluri, dela cele austere de tip ionic sau doric şi sfârşind cu cele corintice sau cu combinaţii savantedintre aceste stiluri. Apa se afla pe o înălţime variabilă de aproximativ un metru, fundul cisterneifiind podit cu dale de marmură, aşezate pe o structură asemănătoare cu cimenturile hidraulice,aceleaşi materiale fiind folosite şi la pereţi şi la tavan, care era căptuşit cu cărămizi. Spaţiul eravizitabil datorită unui sistem de podeţe şi adevărate stradele confecţionate din lemn şisuspendate pe structuri metalice, astfel încât se putea ajunge până în cele mai depărtateunghere. Lumina era difuză, savant dozată, creând efecte optice deosebite prin reflectarea lorîn ape sau pe structurile de marmură transpirate, datorită condensării vaporilor de apă ce senăşteau din evaporare. In apa limpede se zăreau siluetele unor peşti fantomatici, albinoşi,depigmentaţi în cvasi totalitatea trupului, păstrând nuanţe verzui stranii pe aripioare şi pe cap,doar ochii având culoarea lor normală. Înotau leneş, venind cu predilecţie în petele de lumină,unde cerşeau şi primeau fărâmituri de pâine, aruncate cu generozitate de către vizitatori.Fiecare colţ al incintei avea ceva particular, ceva de remarcat, făcând din acest sit o perlă înbogatul şirag al muzeelor din marele Stambul.

Dragoş, de mână cu Eva sa, păşi cu timiditate în interiorul incintei ce se vizita. Furăizbiţi de o răcoare umedă, lipicioasă, neplăcută, ca aceea ce se mulează peste toate reliefurile,în zilele de iarnă, la mal de mare, când ceaţa domină peisajul, iar umezeala, suverană, alungăîn adăposturi toate vietăţile, cu excepţia pescăruşilor, care se joacă nepăsători în vârtejurile deaer îngheţat, ţipându-şi insolent prezenţa neobservată de nimeni, ei făcând parte din peisajuloricărui mal de mare, alături de spuma valurilor sau de gunoaiele adunate la mal de curenţii cesfârşeau obosiţi pe micile plaje de sub digurile ce mărginesc porturile.

Coborâră numeroasele trepte pentru a ajunge la nivelul ce se vizita şi pe măsură ceajungeau mai jos, percepeau mai uimiţi sunetele unei muzici ireale, de café concert, ce veneadintr-un colţ al cisternei, unde un cvartet de tineri, îmbrăcaţi sobru, în culori închise, cântau cuo dăruire de maestru, neperturbaţi de conversaţiile sau de curiozitatea admirativă a turiştilor ce

se opreau uimiţi de existenţa lor acolo. Semănau cu orchestrele ce cântau pe peroane lasosirea sau plecarea trenurilor din marile gări, în timpuri revolute sau cu acea orchestrăcelebră, ce a cântat până în ultimele clipe ale scufundării Titanicului. Impresia de nepământeanasociată cu un patetism desuet dar trist, de nuvelă cehoviană, te urmărea pe tot parcursulvizitei, sunetele jucându-se cu reliefurile zidurilor şi a coloanelor, dispersându-se sauconcentrându-se în mod neaşteptat, lăsând impresia prezenţei proxime sau a unei depărtăriireale, cu accente de ecou. Păşiră spre marginea apei, conturată de balustrade metalice, desorginte modernă şi priviră sideraţi siluetele eterice ale peştilor parcă de pe altă planetă, careînotau lasciv, plini de importanţa prezenţei lor acolo, într-o pată de lumină gălbuie venită de laun reflector iscusit mascat în reliefurile de piatră şi cărămidă a primelor arcuri de boltă cesusţineau tavanul edificiului subteran, ce pe bună dreptate era denumit şi Basilica subterană.Păşiră apoi spre stânga, urmând să parcurgă circumferinţa şi apoi să meargă pe aleile ceurmăreau colonada, impresionantă prin densitate şi frumuseţe. Privite din depărtare, aşa cumerau luminate, ici colo făcându-şi loc şi câte un reflector galben sau roşu-pal, păreau poala uneipăduri pietrificate de o vrajă rea, scufundată sub pământ pentru a nu mai fi găsită de oameni.Asemănarea cu pădurea de piatră de la Lacul Roşu se putea face până la un moment dat,după care totul se concentra spre aici, unde mâna omului desăvârşise această adevăratăminune de arhitectură. Fiecare coloană avea un trunchi neted, fără nici un relief, cu excepţiacâtorva coloane, posedând la partea superioară un capitel din marmură, în stiluri diferite, multedintre ele păstrate miraculos. Doar câteva coloane erau înlănţuite în cercuri de metal, care leocroteau de rupere şi prăbuşire, restul stăteau drept, străjuind şi proptind bolţile arcuite în celmai veritabil stil bizantin, de atâtea sute de ani. Simţiră apăsarea timpului atât de acut, cum nuavea să se mai întâmple doar în câteva dintre locurile prin care vor mai trece. Aici timpul păreaconservat şi îngheţat de răsuflarea rece a apei ce picura de peste tot, peste capetelepământenilor ce se aventuraseră până aici, tulburând liniştea seculară a acestui codru împietrit.Mergeau încet, aproape punând un pas înaintea celuilalt, vorbind încet, în şoaptă, tresărindneplăcut la stridenţele vocale ale altor turişti mai puţin impresionaţi de solemnitatea locului.Aveau senzaţia că merg printr-o catedrală scufundată, înaintând lent spre un iluzoriu altar undeurma să se oficieze unirea lor secretă şi interzisă. În unghiul opus locului intrării exista unintrând unde se afla un grup de coloane aşezate în hemiciclu, două dintre coloane având labază figura Gorgonei Medusa, figură sculptată cu minuţiozitate şi aşezată în profil sau cucoloana pornind direct din gâtul straniului personaj mitologic. Lumina savant dozată creşteavaloarea exponatelor, născând o atmosferă stranie, de Odisee subterană, pe fondulsuprarealist de muzică din alt ev.

Porniră pe aleea unui alt rând de coloane, unde se afla Coloana dorinţelor şi aiciexistând un orificiu, care permitea introducerea unui deget, efectuarea unui cerc completducând la îndeplinirea dorinţei. Cristina păşi decisă spre coloană şi când îi veni rândul se chinuisă completeze cercul, ridicându-se pe vârfuri şi făcând o grimasă de copil îmbufnat, Dragoşizbucnind în râs la vederea ei. Ea veni hotărâtă spre el, mândră de reuşită şi îi spuse în şoaptă:

- Am reuşit şi dorinţa mi se va împlini, iar dacă mai continui să râzi de strădania mea,se va împlini aici , pe loc, în văzul tuturor.

Îl luă de mână şi-l trase spre aleea dintre coloane, îndreptându-se spre fundul sălii,spre o zonă umbroasă, unde îl luă de gât şi-l sărută apăsat la fel ca prima dată. De aceastădată Dragoş, nu mai fu la fel de surprins şi-i răspunse, sărutul transformându-se într-o

contopire a trupurilor, sufletele aflându-se şi ele mai aproape ca niciodată. Rămaseră aşaminute în şir, poate, uitând de lume şi chiar şi de ei. Într-un târziu se depărtară şi respirândprecipitat, îşi aşezară capul fiecare pe umărul celuilalt, mângâindu-se uşor, conturându-şiformele cu atingeri abia simţite, ca de vânt. Ea îi luă mâna dreaptă şi i-o puse pe sân,apăsându-i-o agresiv. El preluă din zbor invitaţia şi începu să-şi plimbe mâinile peste sânii eimici, fermi, ce parcă se zbăteau sub mâna lui ca nişte porumbei captivi, voalul rochieiaccentuând senzaţia satinată pe care o simţise atingându-i pielea decolteului. Ea, ridicată pevârfuri, se juca cu lobul urechii lui, plimbându-şi buzele pe pielea gâtului şi a urechii. Fiecaresimţea mii de fiori ce fugeau pe sub pielea spatelui, sporind, dar în mod cu totul plăcut,senzaţia de înfiorare determinată de atmosfera incintei. Stăteau aşa înlănţuiţi, cercetându-şi cufebrilitate trupurile virgine atingerilor până atunci şi sporind starea de tensiune ce se accentuape măsură ce timpul se scurgea. La un moment dat se depărtară brusc, cu un gest reciproc dedesprindere, tensiunea fizică atingând niveluri de nesuportat. Se priviră unul pe celălalt, în ochi,care sclipeau fosforescent în penumbra galeriei, îşi zâmbiră relativ stânjeniţi, dar cu o căldurăparticulară, intimă, se mai sărutară o dată fugitiv, de abia atins pe vârfurile buzelor şi pornirăagale spre capătul opus al galeriei. Pentru ei unirea cea mare fusese pecetluită, restul erachestiune de timp şi de oportunitate, devenea aproape un amănunt, dar nu lipsit deimportanţă. Pentru câteva momente reuşiseră să suprime forţele kiindalini dobândind aceailuminare pe care o aveau pe feţe yoghinii din şcoala Hata sau Tantra, dar numai pentru câtevamomente, nici unul dintre ei nedorind să-şi continue materializarea sentimentele într-un modatât de eteric, de sublimat, fiind din acest punct de vedere, de comun acord, tacit, niştepământeni oarecare, cu obiceiuri tradiţionale.

Tăcerea determinată de atmosfera fascinantă şi de muzica ireală ce venea de subpământ dispăruse, în momentele ce au urmat încurcându-se unul pe altul, în dorinţa de aspune cât mai multe sau, poate, cât mai mult. Vorbeau despre cele ce se zăreau în penumbraincintei, comentau cu febrilitate, făceau mici jocuri de cuvinte, dar cuvintele ce ar fi vrut să lerostească nu veneau şi nici nu era nevoie de ele, pentru că se înţelegeau tacit şi prin vorbelece le rosteau îşi făceau cele mai neauzite declaraţii de dragoste, e drept că într-un modparticular, dar evident, în toate amănuntele sale. Era un mod particular de a defula tensiunilepsihice acumulate, asemănător marilor timizi, care în momentele de tensiune extremă setrezesc vorbind incoercibil, cu aplomb şi siguranţă, exact caracteristicile ce le lipseau în modcurent, în viaţa de zi cu zi.

Şi din vorbă în vorbă ajunseră la celălalt capăt al bazinului , unde, pe o porţiune ceintra în apă ca un promontoriu, se afla un mic restaurant, la care se ajungea pe un pod ce eraornat cu verdeaţă şi ştergare cu desen popular. Intrară, ţinându-se de mână, strâns, foartestrâns, în restaurant, ca şi cum închinării din capătul opus al basilicii îi urma masa nupţială,amândoi simţind acest lucru cu o pregnanţă aproape dureroasă. Mâncară tacticos, discutândbanalităţi, băură apă plată şi părăsiră încet, religios chiar, incinta catedralei scufundate,martora tăcută a materializării efuziunilor lor sentimentale, în forma lor pur materială. Fără a fidiscutat în prealabil, dar înţelegându-se telepatic, porniră spre hotel şi urcară direct în cameraCristinei. Pe tot drumul nu schimbară nici o vorbă, dar între ei se născuse o tensiune ce seamplifica aproape material, pe măsură ce se apropiau de finalul drumului.

Ajunşi în cameră, se blocară, gesturilor lor cele mai simple devenind dificile, chiarimposibile. Se uitau în pământ sau pe pereţi evitându-şi privirile şi cele mai mici tentative de

apropiere. Îşi doriseră atât de mult să ajungă aici şi, paradoxal, parcă nu mai ştiau ce să facă încontinuare. El rămăsese imobil, imediat lângă uşă, iar ea se învârtea inutil prin cameră,simulând gesturi de aranjare a unor lucruri care se aflau deja la locurile lor. Brusc, se opri şievident iritată i se adresă, pe un ton ridicat, total nepotrivit momentului:

- Ce e cu tine ? Te-ai supărat pe ceva ? Nu mă doreşti ? Spune, nu mai tăcea aşa cămă înnebuneşti ?

Se îndreptă către el cu o agresivitate evidentă în gesturi, similară fiarelor cărora lescapă prada din mână. El o prinse din zbor, de talie, îi puse degetul peste buze în semn detăcere şi aplecându-se spre ea începu să o sărute savant, meticulos, cu o pasiune rigurosdozată. Ea se lăsă brusc moale, areactivă pentru câteva momente, apoi, pe măsură ce sărutulse continua şi devenea mai arzător, se încordă uşor, ca un arc ce începea să se comprime.Mâinile lor începură să devoreze trupurile cu febrilitate, fiecare centimetru din trupul celuilaltfiind cercetat cu minuţiozitate, libertatea gestului devenind maximă. Dragoş îşi coborî mâna depe sânii ce se tensionaseră sfidând aerul cu sfârcurile lor obraznice, pe abdomen şi după oapăsare blândă alunecă spre oaza pântecelui. Cristina îi recepta mişcările cu o plăcere din ceîn ce mai mare şi mai manifestă, venind în întâmpinarea gesturilor sau întărindu-le efectul.Mâinile ei se plimbau cu febrilitate pe spatele, pe gâtul şi pe pieptul bărbatului ei, deschiindu-icu gesturi rapide şi îndemânatice nasturii cămăşii de mătase, ce foşnea aspru sub gesturilesale. Îi simţea mâinile pe trup şi se unduia sub gesturile sale ca într-un vals mut, a cărui muzicăo auzeau numai ei. Tresări violent şi se feri pentru o secundă în momentul când el îi atinseMuntele sublim, apoi şi-l lipi de mâna lui, acceptând cu voluptate gesturile sale căutătoare.După câteva clipe care nu puteau fi echivalate în timp real, ea se depărtă uşor de el, cu mişcăride o blândeţe cu totul opusă agresivităţii cu care debutase această scenă şi cu gesturi lascive,cvasi-cinematografice, părând studiate îndelung, începu să se dezbrace, evitând cu atenţieorice urmă ce ar fi putut sugera vulgaritatea. El o privea fără nici o umbră de discreţie, eavenind în întâmpinarea privirilor lui dezgolind savant, fiecare părticică a trupuluil ei minunat. Laun mic semn din partea ei, Dragoş începu să se dezbrace la rându-i. Se îndreptară ţinându-sede mână spre baie, apa răcoroasă a duşului biciuindu-le o dată în plus simţurile încordate lamaximum. După câteva momente reluară o îmbrăţişare, care de data aceasta le aduse simţireaspre apogeu, atingerea pielii netezită de stropii de apă contribuind decisiv la aceasta. El osărută pe gură, pe obraz, pe gât, pe piept, se jucă cu sfârcurile tari între dinţi şi coborî,muşcându-i uşor pielea abdomenului, ajungând într-un târziu pe Muntele sublim, căruia începusă-i cerceteze adâncurile cu sărutări fierbinţi. Eva îl ţinea strâns după ceafă, apăsându-l şimişcându-şi uşor şoldurile într-un dans nupţial ancestral. Îl depărtă cu blândeţe, îl ridică,sărutându-l apăsat pe gură, încercând parcă să-i soarbă sufletul apoi, cu gesturi lente, refăcula rândul ei drumul parcurs de el, în momentul atingerii josului pântecelui, el tresărind violent şiscoţând un mic geamăt cu o conotaţie inconfundabilă. Continuară pentru câteva clipe dansulde abia început, apoi el o luă în braţe şi intrând în cameră o aşeză cu blândeţe pe pat şirepetând în gând spusele Sfântului Augustin -"O, Dumnezeule, ajută-mă să fiu cast, dar nuimediat !!", o luă tandru, o strânse la pieptul său şi o pătrunse încet, încet, cu mişcări lente,lipsite de orice urmă de brutalitate. Ea veni în întâmpinarea lui şi se acomodă prin mişcărisinuoase, dar precise. Urmară minute de dragoste intensă, alternând blândeţea cu violenţagesturilor, cu schimbări frecvente de locuri, totul sfârşindu-se într-o cascadă de mici sunete,filtrate şi amestecate cu respiraţia precipitată care aproape îi sufocase. Epuizată, ea se prăbuşi

peste el, ţinându-l ca într-un cleşte între coapse şi lipindu-se atât de strâns încât era de mirarecă nu deveneau un singur trup. Îl săruta cu delicateţe pe gât, pe obraz, mâinile ei cercetătoarecontinuând să exploreze misterele trupului său. El plutea în altă lume şi o mângâia mecanic pespate şi pe coapse.

După un timp, ea îl sărută delicat pe gură, se ridică în capul oaselor, îşi mai legănăde câteva ori şoldurile ţinându-l strâns între coapse, smulgându-i noi gemete de încântare, apoise ridică, desprinzându-se încet şi ducându-se spre baie. El deschise ochii, îi privi printre genesilueta impecabilă, de amforă greacă, cu talia sa fină şi cu şoldurile sale minunat arcuite,generoase şi deţinătoare de miracole nemaiîntâlnite de Dragoş de mult, de foarte mult timp. Omultitudine de gânduri, care mai de care mai stranii îi invadau mintea, străbătându-i capul cuflaşuri luminoase, perturbându-i starea de serenitate de după acea minunată încleştare aforţelor naturilor opuse, sălăşluite în fiinţele lor de bărbat şi femeie. Această uimitoare şiminunată unire spărsese cercul vicios al anatomiei plictiselii colective în care plutea de atât demult timp, într-o societate aparent modernă şi decadentă. Toată viaţa lui de până acum nu eraaltceva decât repetarea la nesfârşit a vorbelor, a ideilor, a gesturilor, a hainelor, a locurilor,anihilând dorinţa fizică insaţiabilă de mereu ceva nou, cenzurată apoi şi reflectată în exploziiincontrolabile de furie sau de neputinţă. Toată viaţa era numai o isterie bine îmbuteliată şicapsulată.

Şi acum ea, cu trupul ei, cu purtarea ei atât de imprevizibilă, alternând blândeţea cudecizia, candoarea ei alternând cu o ştiinţă rafinată şi bine distilată de a face dragoste, dar într-un mod complet lipsit de vulgaritate, totul părând normal şi firesc, indiferent că se sărutau castsau mai puţin tradiţional. Îşi dădea seama că trăise în ultima perioadă doar în căutarea desenzaţii tari, deosebite, inedite, cât mai violente, modul contemplativ sau cel meditativdispăruse cu desăvârşire, totul era sufocat de o civilizaţie a clădirilor de beton, aluminiu şisticlă, a maşinilor cât mai luxoase, care datorită numărului lor din ce în ce mai mare ne vorsufoca întâi cu volumul lor material, apoi cu gazele, cu frenezia lor, cu trepidaţiile lor care autrecut în muzică, în dans, în arta scrisului sau în artele vizuale, în spaţiile virtuale alesculpturilor post-moderniste, care sublimaseră inteligibilul până la forme haotice, aleatorii,translându-se mut în urletul cărnurilor canceroase.

Şi acum această Evă, de sfârşit de veac, ireală şi totuşi atât de prezentă care,terminând duşul se plimba goală, neavând nimic ostentativ în ceea ce făcea, într-un postludium spontan şi trăit cu maximă intensitate. De altfel acesta era unul dintre aspectele care îlcuceriseră de la început - naturaleţea şi francheţea gesturilor sale, lipsa lor de ostentaţie, deprovocare gratuită, purtarea ei fiind atât de departe de cea a celorlalte femele care-i populaserăexistenţa în ultima perioadă, într-un mod efemer şi nelăsând nici o urmă în memoria sa. Şipentru prima dată, după foarte mult timp, îi trecu prin minte Silvia. Nu simţise până acumniciodată că ar înşela-o, privind relaţiile sale întâmplătoare şi efemere ca pe ceva gengimnastică sexuală de întreţinere. Era un mod cinic de a vedea lucrurile, dar nota de cinism eradată în primul rând de ele, care nu vedeau în el decât rangul social şi banii, pe care-i cereautotuşi cu discreţie, încercând să estompeze prostul nume pe care-l au fetele de felul lor. Daracum era altceva, simţea că nu era numai o simplă relaţie fizică, o "cursă cu obstacolesexuale" aşa cum o denumea sarcastic colegul său I., şeful ortopediei, unul dintre puţinii colegicu care avea legături mai apropiate, care depăşeau cadrul strict al relaţiilor de serviciu. Încercăsă o alunge pe Silvia din gând şi reuşi, amintindu-şi fraza lui Ivan Karamazov "Dacă nu există

nemurirea sufletului, înseamnă că nu există nici virtute şi, deci, totul este permis." Fu smuls dingânduri de şoapta ei care-i spuse încetişor :

- Iubitule, e târziu, du-te fă un duş şi îmbracă-te, să nu dea mama peste noi aşa, căar fi păcat de tot ce a fost.

Se smulse cu greutate din pat, o strânse în braţe sorbindu-i mirosul diafan al pielii, unamestec savant de Ea şi de gel de baie bun şi desprinzându-se cu greutate, intră în baie. Apoi,se îmbrăcă rapid, cuprins de o întristare inexplicabilă şi crescândă .Ea, sesizându-i starea, îiridică capul, îl privi în ochi şi-i spuse cu voce joasă, dar răspicat:

- Sunt numai a ta prostuţule şi voi mai fi a ta ori de câte ori se va putea. Lasă figuraasta de copil căruia i s-a luat jucăria, zâmbeşte şi conform legilor lui Murphy, mâine va fi mairău. Râseră spontan, în hohote şi după ce o sărută apăsat pe gură, în acelaşi timp plimbându-şi mâna în josul pântecelui ei într-o mângâiere pasională, se estompă , ieşind pe uşă ca oumbră. În timp ce aştepta liftul, în lift şi pe tot drumul spre hotelul său, care era practic pestedrum, nu se gândi la altceva decât la faptul că în relaţia lor, el era cel care se comporta ca unpuşti şi ea ca o matură şi de fapt era dureros de invers. Obsesia vârstei, a îmbătrânirii îlcuprinse din nou, tocmai acum când, după tot ceea ce se întâmplase, lucrurile păreau, aparent,a sta altfel. Dar realitatea crudă nu menaja pe nimeni, punând lucrurile în ordinea lor firească,indiferent dacă pentru câteva momente ele fuseseră dislocate de la locul lor. La un momentdat, după ce se iubiseră, el chiar făcu o glumă, pe care ea o gustă mai puţin şi care, fusesedeplasată chiar şi după părerea sa ulterioară, spunându-i cu o ironie amară în glas că, ceea cetocmai făcuseră putea fi inclus şi în categoria incesturilor. Ea îi dăduse în glumă peste gură şitotul se sfârşise aici, fără să umbrească minunea ce tocmai se săvârşise.

Intră în cameră ,se dezbrăcă şi se lungi în pat încercând să citească ceva din ghidulIstambulului. Dar era imposibil. Zeci de gânduri, amestecate cu descărcări de memorie ce-ireaminteau imagini sau senzaţii de abia consumate, îi cutreierau mintea. Se lăsă cuprins dereverie şi aşa îl găsi Silvia, care intră ca o furtună în cameră, voioasă, cu o grămadă de pungide plastic multicolore în mână. Le aruncă pe pat şi schimbând câteva replici banale, intră înduş. Apoi, cu prosopul înfăşurat în jurul trupului, începu să despacheteze lăudând fiecareobiect în parte. El îi răspundea absent, cu gândul dus spre alte zări, neputându-se concentrade loc. Se uita la ea, aşa dezbrăcată cum era şi îi admira linia trupului care era aceeaşi de anide zile, fină, atletică, dar cu rotunjimi de o feminitate rafinată. Din spate nu-şi arăta vârsta, iardin faţă, după o noapte bună şi un machiaj potrivit se prezenta mult mai bine decât majoritateacunoscutelor din anturajul lor. Dar, pentru că exista un dar, felul ei de a fi, modul autoritar,chiar dictatorial de a se purta, modul inflexibil în care primea orice sugestie sau observaţie,făcea ca de multe ori, să o vadă urâtă şi îmbătrânită, fapt ce nu corespundea realităţii. Segândea că îşi caută scuze pentru ceea ce făcuse, cu atât mai mult cu cât relaţia sentimentalăce se înfiripase între el şi Cristina îi lăsase senzaţia de adulter, mai mult ca oricând. Se smulsedin gânduri şi luă iniţiativa discuţiei, consultând-o privind cumpărăturile făcute, cu continuareaprogramului, nu de altceva dar se apropia ora întâlnirii grupului în holul hotelului, pentru apleca în croaziera pe Bosfor.

Află cu surprindere că Silvia nu avea de gând să meargă în croazieră şi că, împreunăcu mama Cristinei şi cu altă cucoană, doreau să cutreiere împrejurimile, evident aceastaînsemnând magazinele, cu atât mai mult cu cât la Istambul, ca şi în toată Turcia dealtfel, ele seînchideau foarte târziu, multe după miezul nopţii. Jucând o uimire bine controlată îşi exprimă

mirarea şi deziluzia pentru ratarea excursiei, care era, trebuia spus, o ocazie deosebită. Ea îireplică ireconciliabil, în stilul ei de neconfundat, că decizia fusese luată şi că madam Neaguoricum nu putea merge pe vapor, după ce suferise de kinetoză în autocar, ceea ce era just.Această devoţiune pentru o persoană străină nu era chiar nouă la Silvia, dar niciodată nuîmbrăcase forme atât de manifeste. Ora fiind înaintată se îmbrăcară în grabă şi coborâră înholul hotelului, unde se strânsese deja, majoritatea grupului. O zări pe Cristina, îmbrăcată într-o rochiţă din milanez înflorat, cu o croială tip maieu, cu decolteuri largi şi bretele ca nişteşireturi, scurtă şi uşor cloşată. Era o rochie ce-i scotea şi mai mult în evidenţă formele, îidescoperea o suprafaţă considerabilă din pielea ei catifelată şi îi punea în evidenţă coamaarămie. În scurt timp veni şi ghidul şi o porniră spre debarcaderul de unde urmau să plece învoiajul lor marin. Silvia îi făcu semn cu mâna depărtându-se şi el răspunse gestului. Apoiîncepu să o urmărească pe Cristina din priviri, sperând că aceasta se va apropia de el. Trecurăpe lângă gara din Istambul, o clădire puţin impresionantă din punct de vedere arhitectural.Explicaţia era dată de faptul că infrastructura de comunicaţii în Turcia este axată pe cearutieră, calea ferată ocupând un loc secundar, inferior inclusiv transportului pe apă. În schimbşoselele erau punctul forte al ţării. Indiferent că era vorba de o autostradă europeană, o anexăa acesteia sau un drum echivalent şoselei judeţene de la noi, calitatea asfaltului şi a dotărilorera aproximativ aceeaşi, nelipsind benzinăriile care se aflau la scurte distanţe unele de altele,mari, cu panouri uriaşe ce afişau electronic preţurile, cu mai mici sau mai mari spaţii comercialeşi mici sau mari localuri de tip autoservire, în care se putea mânca, bea un ceai, un pahar deapă sau chiar o bere. În principiu turcii nu consumă alcool, dar nu fac oprelişte consumuluisău, băuturi alcoolice fiind de găsit oriunde şi la preţuri acceptabile. Şi mai erau grupurilesanitare, care de multe ori reprezentau scopul principal al opririlor. Peste tot, în zonele vizitate,ele erau desăvârşit de curate, de dezodorizate, având toate utilităţile, indiferent că ele aveauun grad mai înalt de lux sau erau mai simple, mai puţin elegante. Era o trăsătură ce denota unnivel de civilizaţie comparabil occidentului şi asta într-o ţară orientală, unde, se zice, lucrurilestau altfel. Însă realitatea de fiecare zi contrazicea părerile preconcepute. Pe autostrăzi seputeau întâlni nelipsitele McDonald's, vopsite în culorile tradiţionale, cu meniuri tipice şigusturile produselor tot atât de tipice, indiferent că te aflai la Constanţa sau pe autostrada celega Istambulul de Ankara. Şi mai erau telefoanele de autostradă, ce îţi aduceau o maşină dedepanare în câteva zeci de minute sau telefoanele publice internaţionale, care se aflau pestetot, cu o cartelă nu foarte scumpă putându-se vorbi civilizat, de câteva ori acasă, în ţară, fără oeconomie excesivă a timpului de convorbire. Şi din acest punct de vedere Turcia era în faţanoastră cu o lungime, cum se zicea la cursele de cai şi surprizele erau doar la început.

Clădirile pe lângă care treceau erau de stiluri şi vechimi variabile, putându-se observao clădire cu unul sau două etaje, veche şi nu foarte arătoasă încadrată de clădiri moderne dinaluminiu şi geamuri-oglindă, ce adăposteau magazine, birouri sau bănci, acestea din urmăinvadând practic toate străzile, fiind greu de ştiut câte bănci funcţionează în Turcia, semnevident de bunăstare şi avânt economic, cu consecinţe sociale nete. Şi aici, zugrăvelileexterioare erau în culori vii, caracteristice. Străzile, cu lărgimi variabile în funcţie de construcţii,erau curate şi la fiecare colţ te întâmpina un negustor care dorea să-ţi ofere ceva. Dragoş îşiluă un porumb copt, în tigaie de teflon Zass, pe cărbuni autentici, aflaţi într-un grătar de tipturist, găsibil în magazinele cu materiale sportive. Mergea în acelaşi pas cu grupul, dar maispre coada lui, neparticipând la discuţiile purtate în zona ghidului şi care păreau animate.

Aproape nu vedea nimic în jur, stând cu ochii pe femeia gândurilor sale, care se încăpăţâna sănu i se alăture. Tentase, la un moment dat să se apropie, dar îşi reaminti că ea îi spusese căva veni la el când va considera că este oportun. Se apropiară de faleza ce mărginea golfulCornului de Aur, numit în 1204 de către cruciaţi şi braţul Sfântului Gheorghe şi briza începu să-şi exercite rolul său benefic, răcorindu-l şi schimbându-i tonusul psihic ce începuse să fiesumbru. Pe faleză erau o mulţime de mici tarabe şi chioşcuri ce vindeau orice se putea vinde înlume, de la produse alimentare de orice fel, până la haine sau arme de foc. Din loc în loc,negustori ambulanţi de limonadă sau de apă, îmbrăcaţi hibrid, jumătate în port popular, seîntretăiau cu alţii ce vindeau fructe sau midii mari, proaspete, din găleţi emailate, curate.Scoicile erau vii, cu cochilia lor neagră-verzuie lucioasă întredeschisă ,aparent catifelată, fiindservite de negustor alături de mici felii de lămâie, cunoscătorilor dedulciţi la astfel de specialităţiculinare. Trecură printr-un pasaj subteran ce scurta drumul pe sub nelipsita autogară, unadintre numeroasele autogări din oraş, mari, animate, mult mai importante decât gările noastrede pasageri şi dotate cu autocare ce păreau chiar luxoase, oricum având aer condiţionat canormă obligatorie. În pasaj se făcea un gen de comerţ ambulant, cu mărfurile expuse direct pejos, pe cartoane sau hârtii, cu comercianţi gălăgioşi, gata să te oblige să cumperi ceva. Eraprima dată când întâlnea culoarea şi aspectul talciocurilor şi bazarelor din ţară, dar şi ultima, înrestul ţării comerţul având o notă de sobru chiar când era ambulant sau se desfăşura în bazaread hoc, aşa cum vor întâlni la Kuşadasi, de exemplu. Grăbiră pasul şi ieşiră din această zonămai puţin agreabilă şi traversând un părculeţ îl auzi pe ghid care explica celor din jur că astfelde bâlciuri erau apanajul negustorilor străini în general, furturile şi alte delicte de gen fiind totopera alogenilor, în general turcii fiind cinstiţi, preferând tradiţionala tocmeală furtului, aspectpe care îl vor remarca pe tot parcursul excursiei. Se apropiară de debarcader. Mici vaporaşede pasageri stăteau la ancoră legănându-se lent, în sus şi în jos. Marea era liniştită, la scurtădistanţă de mal observându-se o adevărată ciudăţenie şi anume o fântână arteziană de maridimensiuni ce se afla în plină mare şi care arunca spre slavă o apă cristalină, ce străluceaputernic în razele soarelui încă puternice, alcătuind când şi când fragmente de curcubeu, ce seîmprăştiau rapid, căzând în mare. Grupul se dispersă în împrejurimi în aşteptarea ambarcării.Negustori de seminţe îşi plimbau cărucioarele printre oameni îmbiindu-i cu arahide, susan,alune de pădure prăjite cu sare, seminţe de dovleac sau de floarea soarelui, fistic şi alte feluride seminţe necunoscute. Dragoş se afla într-un mic grup de camarazi de excursie, ce discutauconvenţional, lăudându-se cu micile descoperiri ce ţineau mai puţin de obiective turistice, ci maimult de felurite mărfuri ce puteau fi cumpărate şi cu ce rabat de preţ şi altele de felul acesta,aspect ce nu putea să nu uimească, dat fiind faptul că excursia nu avea un scop comercial cievident şi explicit turistic, de cunoaştere, aşa cum reieşea din programul său şi din intenţiileafişate de organizatori. Când totul se transformă în comerţ, în preţuri şi tocmeli, farmeculturistic propriu zis dispare fiind înlocuit de mercantilismul diurn, pentru care nu este nevoie săparcurgi mii de kilometri spre o ţară pe care nu o înţelegi şi nici nu te străduieşti să o percepi laadevărata sa valoare.

Atmosfera îmbâcsită de raportul preţ-marfă-calitate a fost destrămată de apariţianeaşteptată a Cristinei, care, cu un ton oficial şi distant i se adresă, venind către el cu mânaîntinsă, în gest de salut :

- Domnule doctor, nu ştiu cum să vă mulţumesc şi nu ştiu cum să-i mulţumescdoamnei, distinsei dumneavoastră soţii pentru gestul de o nobleţe şi o delicateţe rar întâlnite în

lumea noastră de şacali, de a rămâne cu sărmana mea mamă care suportă cu greu autocarulşi, deci, cu atât mai puţin vaporul, chiar dacă marea este calmă.

Surprins pentru a nu ştiu câta oară, Dragoş se fâstâci şi îi răspunse bâlbâit şi penibil,înşiruind câteva mulţumiri de circumstanţă şi luându-i mâna, i-o sărută cu deferenţa unoroameni ce abia se cunosc. Ea îl trase deoparte cerând scuze grupului şi pretextând nişteîntrebări cu caracter profesional ce urmau a fi puse.

Se aşezară pe o bancă ce îi izola oarecum de ceilalţi şi începură să discute distant şirece, ca nişte oameni ce se cunoscuseră recent, doar fierbinţeala aerului din jurul lor şi sclipirilejucăuşe din priviri trădând faptul că totul fusese o nouă punere în scenă, iscusită şi de dataasta, a Cristinei, care rezolvase într-o clipă problema existenţei lor, unul lângă altul, fără aatrage atenţia sau mai rău, bârfele grupului. Se uitau unul la celălalt şi simţeau dorinţairezistibilă de a se îmbrăţişa, de a se uni din nou, departe de această lume plină deconvenienţe şi obstacole de multe ori insurmontabile.

Venirea vaporaşului şi ambarcarea rezolvă în mod fericit dilema în care se aflauamândoi. Vaporul avea două punţi - una la nivelul normal şi una superioară, de promenadă, ceoferea o vizibilitate mai bună, dar era mai expusă la bătaia vântului. Se urcară pe punteasuperioară şi se aşezară pe o băncuţă, discutând pe un ton semioficial. Surprinseră câtevapriviri aţintite asupra lor şi hotărâră de comun acord să fie şi mai precauţi.

Vaporaşul porni duduind şi pufăind, legănându-se într-un ruliu moderat. Trecură pelângă fântâna arteziană, parcă şi mai frumoasă privită de aproape şi se îndreptară spre podulGalata, debarcaderul de unde porniseră aflându-se pe golful Cornului de Aur sau Haliç întreAtatürk Köprüsi şi Galata Köprüsi (pod), ce se afla la rândul său la ieşirea din golf. Trecură pesub arcurile acestuia, care avea o porţiune în mijloc ce se putea ridica permiţând şi unorvapoare mai mari să intre în golf.Pe măsură ce se depărtau perspectiva peisajului se lărgea,malurile se depărtau şi marea începea să ocupe din ce în ce mai mult loc. In faţă se zăreamalul asiatic al Istambulului sau Üsküdar, la stânga o mică porţiune din cel european, iar ladreapta se profila, pe promontoriul său înalt, palatul Topkapi în întreaga sa splendoare ateraselor şi clădirilor de un alb strălucitor în lumina soarele crud al începutului de apus. Seputeau identifica terasele pe unde hoinăriseră mai devreme, restaurantul şi o mică porţiune dinChioşcul Bagdad, ascus în vegetaţia ce părea luxuriantă de la această distanţă. Se uitară unulspre celălalt, schimbând priviri cu înţelesuri numai de ei ştiute. Vaporul viră spre stânga şi seaşeză pe un drum paralel cu malul european al oraşului, mergând la o distanţă convenabilăvederii tuturor amănuntelor ce se puteau observa pe apă sau pe mal. Ghidul încerca sănumească obiectivele mai importante, dar era acoperit de foşnetul brizei ce se accentuasedatorită mersului vaporului, a zgomotului motorului, nu foarte mare şi a interesului modest pecare-l arăta, privind această plimbare ca pe o corvoadă ce trebuia cumva dusă la sfârşit, fărăprea multe nemulţumiri. Imediat după ieşirea spre larg, pe colina din stânga se zărea tronând şidominând zona ,Turnul Galata, care avea o istorie zbuciumată, fiind construit şi dărâmat demai multe ori, astăzi el fiind restaurat, beneficiind de ascensor şi de un restaurant. Marea eralimpede, transparentă şi de o culoare albastră, diferită mult de Marea Neagră. Practic dupăieşirea de sub podul Galata te aflai în Marea Marmara sau Marmara Denizi, marea interioarăaflată între Bosfor şi Dardanele. Pe măsură ce vaporul mergea, apăreau alte şi alte clădiri, cu oarhitectură din cele mai variată, cu restaurante la parter, cu numeroase terase de vară ce îşiîmpinseseră mesele chiar până la malul mării, ce era protejat de cheuri betonate, cu dese

pante pentru numeroasele ambarcaţiuni de diferite dimensiuni, de la hidrobiciclete la adevărateyachturi, ce se odihneau, legănându-se leneş în briza apusului de soare, care le punea înevidenţă luciul alămurilor proaspăt furbişate şi a lacurilor cu care erau acoperite. Pânze albesau colorate se zbăteau lent în vânt, ca nişte aripi de pescăruş pus pe hârjoană în vârtejulcurenţilor de aer de la suprafaţa mării. La un moment dat apăru silueta unei moschei de un albstrălucitor, ce întrerupea în mod fericit arhitectura heterogenă a malului, proptind cerul de unalbastru profund cu minaretele sale avântate spre zări. Era moscheea Nusretiye, construitărelativ recent, în anii 1822-1826 sub sultanul Mahmut al II-lea., în mijlocul cazărmilor Tophane,fiind un amestec de stiluri baroc şi imperial, după cum îi explica doct Cristina, putând faceastfel dovada apartenenţei la casta arhitecţilor. Alunecară mai departe, admirând structurabolţii şi a arcurilor ce o susţineau, în egală măsură cu a minaretelor cu două balcoane şi cupereţii dantelaţi de structuri constructive ornamentale, aspect mai rar întâlnit la minarete, careerau de obicei cilindric-netede, fără ornamente. Treceau pe lângă cartierul Kabataş cu caselesale prăbuşite până la malul mării, cu aceleaşi grădini de vară, restaurante şi debarcadere,alternând cu mici zone de plaje private, cu umbreluţe multicolore, şezlonguri şi scăldători carerâdeau zgomotos, înotând şi împroşcându-se cu apă. Fusese o zi fierbinte şi o baie în mareera benefică la această oră. La un debarcader mai important, două nave mari de croazierătransatlantică, cu zece punţi şi sute de ochiuri de geamuri, aşezate pe ele, îşi etalau albeaţaimaculată a bordurilor în soarele crud. Micile ambarcaţiuni multicolore ce mişunau înîmprejurimi accentuau prin contrast albul imaculat şi grandoarea dimensiunilor lor apreciabile.Pe punţi şi în borduri nu se zărea ţipenie de om, semn că, probabil, toată lumea se afla în oraşsau ascunsă în cabinele şi spaţiile climatizate. Nu terminară bine de admirat navele decroazieră şi în faţă apăru un complex arhitectonic în care se zăreau mai multe clădiri, dintrecare se puteau individualiza bine o moschee, un turn cu ceas şi piesa centrală, un palat,construit paralel cu malul, nu înalt, dar etalat pe o distanţă considerabilă şi cu o faţadă opulentornamentată. Era complexul Dolmabahçe. Acesta era şi numele cartierului cuprins întrecartierele Kabataş şi Beşiktaş şi care până prin anii 1600 era un golf, care cu timpul devenindmlăştinos a fost asanat, ulterior construindu-se pe el acest complex, în etape diferite, până la ase ajunge la aspectul de astăzi. Însuşi numele de Dolmabahçe era semnificativ, în traducere "grădina umplută", aluzie la asanarea mlaştinii existente. Prin anii 1700 s-a început construireacomplexului actual, pe ruinele celor vechi, sub numele de Palatul imperial din Beşiktaş. De abiasultanul Abdülmecit, între anii 1839 şi 1861 a dat forma actuală palatului , dându-i şi numelece-l purta. Şi astfel la 7 iunie 1856, într-un palat parţial terminat, sultanul care îl construieşte seinstalează, părăsind pentru totdeauna Palatul Topkapi, locul tradiţional al tuturor sultanilor depână atunci. Ultimul sultan care a locuit aici a fost Mehmet Vahdettin al VI-lea, până în anul1922 la desfiinţarea sultanatului şi apoi Abdülmecit, care a locuit aici în calitate de calif, până în1924 când s-a desfiinţat califatul şi astfel situl a intrat în circuitul operelor de importanţănaţională. Construcţia avea mai multe corpuri, de un alb strălucitor şi cu o alcătuire eclectică,aici întâlnind barocul, rococo-ul şi stilul imperial în egală măsură, amprenta europeană fiindpregnantă. Scos din context, palatul ar fi putut fi găsit oriunde, în Franţa, Italia sau Austria. Daramprenta locală era pregnantă. La mică distanţă de palat se afla moscheea cu acelaşi nume,construită în cinstea mamei sultanului Abdülmecit, Bezmi Alem.Moscheea era o construcţiesolitară ca stil, printre cele de acelaşi fel. Sala de rugăciune era dreptunghiulară, decoraţiuneaexterioară era extrem de bogată amintind stilul imperial francez, iar minaretele semănau mai

mult cu coloanele corintice decât cu austerele construcţii musulmane. În plus, nu exista curteinterioară, zidurile dispărând şi lăsând moscheea solitară în mijlocul unei pieţe largi, oglindindu-se în luciul mării pe al cărui mal se afla. Între moschee şi palat se afla Turnul cu ceas, construitsub acelaşi sultan, din blocuri de piatră albă, cu o formă rectangulară, cu elementele în scară,din ce în ce mai mici spre vârf. Era solitar în mijlocul unei grădini, ce se continua cu cea apalatului. Complexul impunea prin prezenţa sa, dar nu sfida ca Topkapi-ul, era luxos, dar nuopulent, era armonios, fără stridenţe, bucurând ochiul cu o privelişte de neuitat.

Şi astfel, încet, încet se apropiară de Bosfor, supranumit, prin traducere directă şi"vadul sau pasul vitelor", limita dintre două continente şi nu mai puţin dintre două lumi şicivilizaţii diferite şi extrem de diverse în alcătuirea lor, care, până la un moment dat s-au aflatîntr-o adversitate ireconciliabilă. Strâmtoarea propriu zisă are 32 de kilometri lungime şi douărepere - cel mai strâmt punct în dreptul zonei celor două fortăreţe, unde măsoară 600 de metrişi cel mai larg punct în zona Büyükdere, unde are 3,3 kilometri.. Strâmtoarea este traversatăde două poduri dintre care cel celebru este de departe podul sultanului Mehmet Fatih, pod înîntregime suspendat, cu cale rutieră multiplă, inaugurat în 1988 şi devenit un adevărat simbolal Istambulului. Chiar la piciorul podului, pe malul european se află moscheea Ortaköy,construită şi decorată într-un mod asemănător celei din Dolmabahçe, dar mai puţin celebră şimai puţin pusă în valoare, iar după construirea podului, umbrită de faima acestuia.

Vaporaşul făcu o voltă pe sub podul ce lega cele două continente, depăşind liniaimaginară dintre ele, pentru câteva clipe putând să ne aflăm, figurat vorbind, cu un picior înEuropa şi cu celălalt în Asia. Amurgul coborâse mai mult, soarele fiind la limita de a dispăreadupă colina pe care se afla Turnul Galatei. De acolo arunca ultimele sale raze, mai moi, dar numai puţin strălucitoare, care se jucau în părul Cristinei ce se întorsese cu spatele, evitându-ilumina frontală. Se obţinea un efect de lumină şi culoare greu de descris, care persistă câtevazeci de secunde, dispărând lent, pe măsură ce vaporul gira şi soarele se ascundea dupăcolină. Se lăsa seara şi o răcoare binefăcătoare cuprindea întreaga natură. Cristina,imprudentă, nu-şi luase nimic de îmbrăcat şi înveşmântată numai în minuscula-i rochie începusă dea semne de frig. Profitând de situaţie Dragoş o invită protocolar şi suficient de tare, pentrua fi auzit de anturaj, pe puntea inferioară unde era mai puţin curent şi vizibilitatea nu era cumult mai rea. Coborâră scara spiralată din metal, întâi Dragoş şi apoi ea, el venind în calea eicu mâna întinsă sprijinind-o şi cu privirea aţintită la formele ei, ce se vedeau în deplinătateasplendorii lor, vântul ajutându-l puţin, ridicând poalele rochiei atât cât trebuia. O strângea demână într-o îmbrăţişare simbolică, mâna ei răspunzându-i gestului. Ajunsă sub punteasuperioară o trase rapid spre el, o strânse în braţe pătimaş sărutând-o, într-un gest ce nu durămai mult decât câteva secunde. Se aşezară solitari pe una dintre băncile goale, continuând săadmire şi să identifice obiectivele malului asiatic. Imediat după piciorul podului se aflaRumelihisari, fortăreaţă impresionantă construită de către Mohamed Cuceritorul în scopulblocării accesului bizantinilor spre Bosfor. În diferite epoci s-a numit Bogazkesen sau Barajulstrâmtorii, Nikhisar sau Yenihisar sau Noua fortăreaţă. Era construită din piatră masivă adusădin Anatolia, Izmir sau Heracleea Pontului (Karadeniz Ereglisi). Fortăreaţa era impresionantă,cu ziduri şi turnuri înalte, robuste şi în epocă putea adăposti 400 de soldaţi şi 100 de tunuri.Împreună cu fortăreaţa Anatoliei ţinea sub supraveghere Bosforul împotriva oricui. Îşi pierdulent importanţa după cucerirea Constantinopolului, fiind totuşi restaurată de mai multe ori, operioadă Rumelihisari fiind închisoare de stat. În 1953, cu ocazia aniversării cuceririi

Constantinopolului a fost restaurată şi a devenit muzeu în aer liber. În continuare, la micădistanţă se aflau două palate Micul palat din Küçüksu şi palatul Beylerbeyi care au fostconstruite în stil combinat rococó, baroc şi imperial, în anii 1850, de către sultanii vremii, înlocul micilor palate din lemn, construcţii caracteristice malului asiatic. Nu erau reşedinţe cilocuri de odihnă şi desfătare, motiv pentru care erau mici în comparaţie cu celelalte palate,având numai 10-15 camere şi utilităţile necesare. Din punct de vedere arhitectural erauadevărate bijuterii de stil în rândul construcţiilor de sorginte europeană. Dealtfel, malul asiaticera complet diferit faţă de malul european, din punctul de vedere al construcţiilor, în primulrând. Pe faleze înalte şi abrupte ce coborau brusc în mare se aflau agăţate construcţii modernede diferite dimensiuni, în special vile sau mici blocuri nu foarte înalte, intercalate cu vechiconstrucţii din lemn, cu unul - două etaje, vopsite în culori vii, caracteristice zonei în secolultrecut. Autorităţile se luptau să le menţină şi să le conserve, cu toate că mâini criminale leincendiau periodic, preţul locurilor fiind fabulos, iar zona fiind considerată rezidenţială. Multe nuerau locuite, iar cele care erau totuşi, pulsau de viaţă, lumea agitându-se, stând la masă,scăldându-se sau navigând pe lângă mal. Toate terasele locuinţelor riverane erau pline deplante crescute în vase dintre cele mai diverse, malul fiind perforat din loc în loc de intrânduripentru debarcaderele locuinţelor. Printre aceste case vechi din lemn şi vile ultramoderne cupiscine se detaşa moscheea Beylerbeyi, nu departe de palatul cu acelaşi nume, moscheeridicată de sultanul Abdülhamit I-ul în cinstea mamei sale Rabia. Era o moschee mică, cochetă,cu două minarete subţiri ce se proiectau pe fondul falezei, plină de construcţii moderne aşezateîn trepte, ca o îmbinare dintre o Turcie tradiţionalistă şi profund religioasă şi actuala Turcie,modernă, declarată oficial stat laic şi laicizată cu adevărat în multe dintre componentele salesociale. Alunecarea lină a vasului îi aduse în faţa cartierului Üsküdar, unul dintre cartierelesimbol pentru Istambulul secolului trecut, cu străzile sale înguste şi sinuoase, mărginite decase tipice de lemn, ce ajungeau până pe malul mării într-o îngrămădire haotică de locuinţe,debarcadere, ambarcaţiuni transformate în restaurante plutitoare cu câteva mese, ce selegănau cumplit în hula de seară, ambarcaţiuni ce plecau şi veneau aducând localnici sauturişti şi terase restaurant pline cu turişti sau băştinaşi ce degustau felurile tradiţionale depescărie, caracteristice locului.

Üsküdar-ul, ce era străjuit de colina Çamlica, era vechiul port Calcedonia al grecilorantici, în prezent numindu-se Kadiköy. Către anul 400 înainte de Ch., prin acest port şi-a adusXenophon cei 10.000 de oameni cu care a cucerit zona. În 324 după Ch. Constantin I-ul l-aînvins aici pe rivalul său Licinius devenind suveranul absolut al zonei, care ulterior a cunoscutinvazii succesive ale arabilor, perşilor, avarilor, bulgarilor, sfârşind cu epoca otomană în carezona a devenit un centru comercial de o importanţă foarte mare, de aici plecând numeroasedrumuri comerciale spre toate zările, aici fiind construite caravanseraiuri şi implicit moscheinecesare ca aerul şi apa pentru locuitorii zonei, permanenţi sau temporari. De aici începeaextrem de importantul drum al Anatoliei, ce era şi drumul pelerinilor spre Mecca. Zona îşipierde parţial din importanţă o dată cu construirea de către sultanul Abdülhamit al II-lea a căiiferate Istambul - Bagdad.

Vaporul reduse turaţia motorului şi implicit viteza şi acostă lin la unul dintrenumeroasele debarcadere înşirate pe mal. În jurul zonei de acostare erau numeroase terase -restaurant mobilate cu scaune din nuiele împletite sau cu mai banalele şi mai practicele fotoliidin plastic colorate divers, în jurul meselor aflându-se numeroşi turişti, dar şi localnici ce

ospătau din specialitatea zonei, pe care aveau să o guste şi ei în curând. Alături de vasul lorse aflau ancorate câteva ambarcaţiuni acoperite cu copertine din pânză multicoloră, avândcâteva mese, unde se servea aceeaşi specialitate care se pregătea pe loc sau pe grătarelesituate pe mal, ce fumegau copios împrăştiind în aer un miros cuceritor de peşte prăjit şimangal de bună calitate. Pe puntea superioară lumea se ridicase în picioare desmorţindu-se şicreând un zgomot de turmă în trecere pe un pod de lemn, silindu-i pe cei doi să urce, pentru ascăpa de zgomot. Fură serviţi în scurt timp cu specialitatea "casei" ce consta într-o jumătate depâine extrem de proaspătă şi de parfumată, tăiată în două, în mijloc aflându-se un hering prăjitpe grătar, însoţit de salată verde, felii de roşii, de ceapă şi de ardei, garnisite cu mult pătrunjel,un alt specific al bucătăriei turceşti. Totul era cald şi proaspăt, cu un aspect apetisant şi un gustpe măsură. Mâncară rapid şi dacă ar mai fi fost, nu ar fi fost rău. O dată terminată gustarea,vaporul se desprinse lent de ţărm, părăsind malul şi inerent, zona acestui Istambul de altă dată.Coborâră îndărăt pe puntea inferioară şi profitând de întunericul ce se lăsase deplin şi desingurătate, se lipiră unul de celălalt, mângâindu-se tandru, discret, fără conotaţii neapăratsexuale, dar neocolindu-le pudibond. Acum, după consumarea marii întâlniri, tensiunile fizice şipsihice erau mai moderate, dar nu mai puţin consistente, însă deplin controlate mental. Între eitotul devenise armonie, decurgea de la sine şi orice lucru nou se rezolva de la sine prinacceptul necondiţionat şi tacit al celuilalt. Şi ar fi stat aşa înlănţuiţi până la finele zilelor, dacănu s-ar fi apropiat sfârşitul croazierei. Se zărea deja promontoriul Palatului Topkapi şi podulGalata puternic luminat, pe care se zăreau siluetele minuscule ale maşinilor ce treceau încoaceşi încolo cu luminile lor albe sau roşii. Zona de oraş ce se putea vedea era feeric luminată într-un amestec de culori şi scintilaţii greu de descris. În drumul lor spre micul port de undeporniseră mai trecură pe lângă o construcţie ca un gen de far ce era Turnul Leandra, dupănumele fiicei împăratului, Turnul Fecioarei sau Kiz Kulesi, construit în secolul XII de cătreîmpăratul Manuel Comnenul, cu rol de far dar şi de punct fix, de care era ancorat lanţul ceînchidea Bosforul accesului vaselor nedorite. Numele turnului venea de la o legendă carespunea că împăratul Constantin avusese o fată extrem de frumoasă, căreia îi era sortit sămoară muşcată de un şarpe. Atunci, împăratul o izolă pe insula pietroasă pe care se aflaturnul, dorind să o ferească din calea sorţii. Dar într-o zi, un şarpe ce fusese adus din greşealăcu un coş de struguri, o muşcă şi tânăra prinţesă muri, îndeplinind profeţia şi dând astfelnumele locului. Din cât se putea zări era un turn înalt de piatră, luminat puternic, aflat pe ominusculă insulă pietroasă. Trecură pe lângă el, pe sub podul Galata, pe lângă fântânaarteziană minunat luminată şi pusă astfel în valoare şi acostară în micul port, încheind astfelcroaziera. Fusese frumos, interesant, instructiv, chiar grozav, în special datorită prezenţei atâtde apropiate a tinerei fete, care-i bucurară clipele de seară cu prezenţa ei. Hotărâră înainte deacostare să se despartă formal, să se rătăcească voit de grup, rămânând în urmă şi să-şipetreacă restul serii, care de fapt de abia începuse, împreună, fără a fi stabilit un plan anumeîn acest sens. Se întâlniră după câteva minute în apropierea parcului pe care-l traversaseră lavenire, după ce se asiguraseră că nu rămăsese nimeni în urma lor. Se înlănţuiră şi se sărutarăprelung, trupurile lor devenind pentru un moment unul, ce respira uniform şi al cărei inimi băteaun acelaşi ritm. Porniră apoi, strâns uniţi, sfidând lumea înconjurătoare cu gesturile lor deîndrăgostiţi şi cu discrepanţa atât de evidentă a vârstelor lor. În acele clipe nu vedeau decâtceea ce voiau, nu se auzeau decât pe ei şi simfonia sentimentelor lor şi nu simţeau nici o

oprelişte în faţa dorinţelor şi intenţiilor lor comune. Erau ca Adam şi Eva alungaţi din grădinileEdenului, care erau departe însă de a simţi nenorocirile prevestite.

Refăcură drumul de la ducere, zăbovind mai mult pe faleza ce mărginea golful.Animaţia se atenuase, totuşi numeroşi negustori rămăseseră pe poziţii în speranţa câştigăriiunui ban în plus. Aceleaşi bărci restaurant apăruseră şi aici şi serveau acelaşi fel despecialitate, din care cei doi se înfruptară o dată în plus. Continuară apoi plimbarea încet,trăgând parcă de timp, un timp ce le era potrivnic şi în special lui. Comentau cele văzute,făceau mici excursuri în trecutul fiecăruia, ea fiind din acest punct de vedere extrem decurioasă, dar neinsistând peste limita bunului simţ în legătură cu amănunte legate de Silviasau de viaţa lui personală. Află totuşi că se căsătoriseră de mult, poate de prea mult timp, dindragoste, că aceasta se ofilise încet dar sigur, netransformându-se în acea mult dorită prieteniesau camaraderie ce ţine unite multe cupluri şi care gravitează în jurul copilului, a casei, aambiţiilor sociale sau a celor profesionale, cei doi ne ajungând la conflicte de intereseireconciliabile decât foarte rar. La ei fusese din nefericire altfel, dar Dragoş nu insistă în a oferiprea multe explicaţii în special privind comportamentul mai special al Silviei, din principiu, dar şidin decenţă pentru familia sa. Se aventură în mai multe amănunte când fu vorba de fiul lor,care era un merituos absolvent al medicinii generale şi care, în prezent, se afla la specializareîn Anglia, cu o bursă obţinută cu mare greutate de către Dragoş şi asta nu pentru că băiatul nuar fi fost valoros, ci pentru faptul că astfel de burse aveau destinaţii precise şi pentru ca unuldintre destinatari să fie fiul său, Dragoş a trebuit să facă numeroase compromisuri neplăcutăprintre care şi aderarea la un partid, contrar opiniilor şi dorinţei lui, în care găsise un sprijin certîn acest sens. Şi astfel, la două luni după ce devenise membru de partid , fiul său câştigă bruscconcursul pentru adjudecarea bursei de specializare şi nu pentru că nu ar fi fost capabilprofesional să o câştige, ci pentru că aşa mergeau lucrurile, din păcate. La acest subiect avu şiCristina destule de povestit, pentru că şi ea ratase o plecare afară, pentru câteva luni, tot dincauze net şi clar politice. Dar acum se deşteptase şi devenise brusc "mare" activistă într-oorganizaţie de tineret a unui partid, sperând să spargă astfel ghinionul, după cum se exprimăplastic, râzând amar. Abandonară subiectul politică, deoarece nu le era pe plac, suferiseră dinpricina lui şi nu aveau nici o tangenţă cu el, Dragoş nefiind nici măcar membru de partidînainte, fapt ce-l costase şi pe vremea aceea foarte mult, avansări, plecări la congrese înstrăinătate şi alte şicane mai mici sau mai mari, iar Cristina nu depăşise etapa de şoim şi apoide pionier, de care îşi amintea vag.

Priveau vitrinele puternic luminate şi vânzătorii îi pofteau imediat ce-i zăreau înăuntru,interesându-se din ce ţară sunt şi încercând imediat să-şi adapteze vocabularul profesional,strecurând cuvinte româneşti sau interesându-se, la modul serios, de conţinutul semantic alcutărui sau altui cuvânt în legătură directă cu profesiunea sa. Obişnuiţi cu agresivitatea de doibani a vânzătorilor din ţară, care, dacă nu cumpărai, nici nu te puteai uita în linişte la marfă,ezitau să intre, dar erau atât de ceremonios şi politicos poftiţi încât cedau şi intrau, urmândsfatul majorităţii vânzătorilor ce le menţionau insistent că privitul nu costă. Simţeau în acestespuse o oarecare ofensă a apartenenţei la o naţie săracă, dar treceau cu vederea, cu atât maimult cu cât tonul nu era neapărat jignitor, ci mai degrabă constatativ, fapt ce, din păcate, eraperfect real. Cristina se bucura ca un copil la vederea tuturor fleacurilor de artizanat, care,trebuie spus, erau de o diversitate greu de imaginat, cu atât mai mult cu cât aici, la Istambul, seconcentraseră cele mai reprezentative piese de artă manuală din toate regiunile cu renume din

ţară. Aveau să mai vadă pe parcursul excursiei multe dintre exponatele de aici, la ele acasă, înregiunea de baştină şi la nişte preţuri sfidător de diferite în mic, faţă de cele de aici. Dar aici eraIstambulul - Onphalon-ul Turciei şi acest fapt se regăsea şi în preţuri. Îi cumpără Cristinei niştefleacuri din onix, statuete zoomorfe şi un batic de mătase cu un superb model tradiţional, petonuri în degradé de mov-violet-bordo. Tânăra se bucură copilăreşte, sărutându-l cast peobraz, fapt ce creă un incident normal, dar care umbri pentru câteva clipe atmosfera dintre ei,un vânzător hiper-amabil menţionând cu aplomb că baticul se potriveşte minunat fiicei sale,care este atât de frumoasă. Dragoş resimţi remarca ca pe un pumn primit în plină figură şireculă ca atare, făcut groggy de realismul observaţiei. Ieşiră imediat şi ea încercă imediat sărepare ce mai era de reparat, ştiind că acesta era călcâiul lui Achile - blestemata de vârstă,obsesia lui de fiecare zi. Merseră tăcuţi o vreme, fiecare rumegându-şi gândurile sale, elblestemând anii, timpul şi poate soarta care i-o scosese acum pe Cristina în faţă, acum atât detârziu, ireparabil de târziu, iar ea încercând să găsească o modalitate cât de cât plauzibilă să-idezamorseze adevărata "bombă temporală" care ticăia monoton şi iremediabil în mintea şisufletul lui. Se opriră la un mic restaurant şi se interesară de preţuri, care fiind convenabile, iarmirosurile împrăştiate în zonă extrem de atrăgătoare, intrară şi urcară la etaj, care era de faptacoperişul clădirii, care la construcţiile turceşti din majoritatea zonelor era plat, el fiind înacelaşi timp terasă de agrement şi repaus, uscătorie de rufe sau grădină suspendată. Aici, subo copertină din pânză se aflau câteva mese cu scaunele lor, construite din nuiele împletite şilăcuite, montate pe un schelet de metal. Un ospătar extrem de curtenitor îi îmbie cu diferitefeluri de mâncare specifice. Aleseră chebapu-ul de pui numit döner care părea mai aproape degusturile lor, pe care-l săvârşiră cât ai clipi, fiind delicios. Mai stătură câtva timp în faţa unuipahar de suc, privind cu nedisimulată curiozitate strada de sub ei şi animaţia de adevăratfurnicar, cu toate că era deja târziu, în noapte. Lumea se plimba, cumpăra, după numeroasetârguieli, care aici făceau deliciul negoţului, privea vitrinele sau mărfurile expuse direct în stradăsau se îndrepta spre casă după o zi de muncă. Era un amestec de localnici şi turişti, în care,paradoxal, dominau localnicii, care, după cum se putea observa, aveau o viaţă de seară -noapte destul de agitată, fapt întărit şi de aglomeraţia din toatele restaurantele mai mici saumai mari care împânzeau locul, care, e drept, era unul dintre cele mai animate ale oraşului,oraş violent comercial, vârful de lance în materie de comerţ într-o ţară de negustori înnăscuţi,unde se întâlneau străzile comerciale, hotelurile cu siturile istorice poate cele mai importanteale oraşului. Au coborât, nu fără a regreta faptul că timpul fugise pur şi simplu şi şi-au continuatdrumul. Pe măsură ce se apropiau de hotel se instala o atmosferă de neputinţă furioasădeterminată de situaţia în care se găseau şi de faptul că, practic, nu se întrevedea nici o ieşiredin ea, el devenind taciturn, chiar morocănos, iar ea, obosită şi superbă în furia ei de fluture.Se opriră în dreptul unui gang întunecos şi făcură, imprudenţi, câţiva paşi înăuntru. Ea se agăţăde gâtul lui şi începu să-l sărute cu patimă amestecată cu furie, mâna plimbându-i-se în acelaşitimp pe tot trupul lui, zăbovind îndelung în josul abdomenului. El îi răspunse cu aceeaşimonedă, rochia minusculă şi lenjeria ei nefiind în nici un fel obstacole pentru orice gest. Apoi oridică uşor în braţe, ea îl cuprinse savant cu picioarele pe după talie, înodându-şi-le ca nişteliane şi sprijinind-o de perete începură să se iubească sălbatic, furios, ca înainte de sfârşitullumii. Totul se sfârşi într-o cascadă de sunete zdrobite între dinţi, amestecate cu respiraţiaprecipitată şi şuierătoare al cărui zgomot era amplificat de pereţii gangului şi transformat înceva asemănător vâjâitului crivăţului, iarna , în Bărăgan. Rămaseră aşa uniţi pentru câteva

minute, realizând o siluetă bizară cu o pereche de picioare, două trupuri şi două capete, catrunchiurile înfrăţite ale copacilor crescuţi din aceeaşi rădăcină. Se despărţiră cu greu şi curegrete nemărturisite, dar strigate mut, fără ecou, în tăcerea solemnă a gangului ce leadăpostise pentru câteva minute refrenul poemului lor de dragoste. Îşi recondiţionară ţinuta şicoafurile, apoi ieşiră la lumină, mergând tăcuţi spre hotel, ţinându-se de mână, pe care olegănau precum copii de grădiniţă. Constatară grotescul gestului şi râseră cu poftă,descătuşaţi de maleficele energii interioare, ce mai devreme cu câteva minute începuseră să leumbrească raţiunea şi modul de a fi. Când ajunseră în capul străzii pe care se afla hotelul, sedisimulară după un colţ şi se mai sărutară o dată, dar de data aceasta cu blândeţea şicandoarea gestului nealimentat de tensiunile ce fuseseră descătuşate, eliberate, cu câtevaminute înainte. Intrară pe stradă separat, la un minut-două distanţă unul de celălalt, el maizăbovind să cumpere apă şi ceva de mâncare pentru a doua zi, când urma să plece la drumlung. Intră în hotel şi o zări pe Silvia în hol stând de vorbă cu mai multe femei, discuţia fiindanimată şi condusă de către ea, bineînţeles. Se apropie încet, îi atrase atenţia că a sosit, căurcă în cameră şi se retrase discret.

Ajunse în cameră şi intră imediat în duş. Era locul lui de refugiu la care apela ori decâte ori avea vreo problemă, indiferent de natura ei. Apa îi biciuia nu numai trupul dar şicugetul, încărcat de şocul numeroaselor întâmplări ale zilei. Trăise cu intensitate această zi cepărea cât un an sau mai mult. Se simţea ciudat, un amestec de bine şi de rău umplându-l,fiindu-i însă imposibil să le separe şi să discearnă corect ce era într-adevăr bine sau rău.Renunţă la efort şi se întinse în pat, cu gândul la Cristina, nu numai la dimensiunea ei fizică, cişi la cea mentală. Era clar un om educat, dar îşi purta educaţia într-un mod particular, lejer,fără să accentueze asta, fără să declare explicit că ştie ceea ce ştie, ci numai sugerând,evitând parada de noţiuni la care recurgeau cel mai des semidocţii. Era în ea şi o doză deşiretenie bine disimulată, dar trecu rapid peste această trăsătură de caracter ce o surprinsesedin întâmplare, părându-i-se jignitor să gândească despre ea aşa, mai ales că nu o cunoşteaprea bine, mai degrabă, de loc. Renunţă la gânduri, nemulţumit de lipsa de rezultate în ceea cepriveşte sistematizarea lor, potrivi ceasul la ora convenită, stinse lampa de pe noptiera sa,lăsând-o aprinsă pe cea de pe cealaltă noptieră şi adormi aproape instantaneu, căzând într-unsomn fără vise, dar şi fără coşmaruri.

Cristina intră în cameră şi constatând că mama sa nu este acolo, făcu un duş, liniştităde faptul că ştia că ea se afla pe mâini bune. Ieşi după câteva minute şi se întinse goală în pat,obicei pe care-l avea de mult , pe care îl inaugura la începutul verii şi-l abandona toamnatârziu. Se gândea la Dragoş cu nedisimulată uimire - ce om deosebit, amabil, cult, curtenitor,generos, un pic naiv poate, un amestec de copil cu vârstnic, amestec ciudat dar sexy în ultimăinstanţă. Desfăcu pachetul aflat pe noptieră şi începu să se joace cu baticul trecându-l pestetrupul gol. Mătasea fină şerpuia peste formele ei, mulându-se şi înfiorând-o, trezindu-i senzaţiiascunse ce fuseseră răscolite nu cu mult timp în urmă. Îşi reaminti scena din gang şi se gândice nebunie superbă fusese totul, scenă demnă de un film, pe care şi-o imaginase de multe ori,dar nu visase să o trăiască vreodată. Fusese la fel ca în "Nouă săptămâni şi jumătate" , chiarmai grozav. Acel amestec de frică că din beznă va ieşi cineva şi de pasiune dezlănţuită savantde priceperea lui, fusese peste măsură de bine, chiar grozav. Se opri din mişcare şi pusebaticul la loc pe noptieră, realizând că îşi biciuia organismul excesiv. Îşi reaminti scene dinBasilica subterană, din restaurantul în care mâncaseră şi îşi dădu seama că el cheltuise o

grămadă de bani, cu o serenitate de prinţ, dată probabil şi de faptul că nu avea probleme dinacest punct de vedere. Se întoarse pe o parte şi adormi rapid, zâmbind, poate cu o notăsarcastică în zâmbetul ei.

Şi aşa luă sfârşit ziua a doua, ziua Istambulului, zi plină de istorie, de prezentamestecat cu trecutul, de pitoresc, de mici neplăceri provocate, paradoxal, de conaţionali prinprostia sau indolenţa lor în a nu-şi face datoria pentru care erau plătiţi, zi plină de sentimentedezlănţuite, de prejudecăţi dărâmate cu un singur gest, culminând cu ultima nebunie ce puteasă-i pună într-un real pericol pe amândoi, convingându-l pe Dragoş o dată în plus că umilinţacedării vine de la diavol. Dar, vorba marelui Will, totul e bine când se sfârşeşte cu bine.

Cap.III

ANKARA.MAREA HOINAREALA.

Pornirea fusese stabilitã pentru ora şapte. Dupã un dejun frugal, lumea se îndreptamorocãnoasã spre autocarul ce era parcat pe o strãduţã paralelã cu corpul doi, cel nou, alhotelului. Se ştia cã va fi o zi grea şi lungã dupã indicaţiile sumare ce erau tipãrite pe o foaie trasãla xerox, ce fusese distribuitã cu zgârcenie de cãtre ghid, cu o zi înainte, care menţiona lapidar -Plecare din Istambul, pe autostradã, spre Ankara. La Ankara se viziteazã Mausoleul lui Atatürk,Muzeul civilizaţiei vechi din podişul Anatolyei. Deplasare spre Kapadochia (Nevşehir), unde seface cazarea. Pentru cei ce nu aveau o hartã totul pãrea simplu. Dar la privirea hãrţii lucrurilestãteau altfel. Capitala Turciei, Ankara se afla la o distanțã zdravãnã de Istambul, în centrul ţãrii,iar locul indicat pentru cazare se afla şi mai departe.

Dragoş aşezã bagajele în magaziile de sub autocar şi în acel moment o zãri pe Cristinacare, somnoroasã, trãgea eroic de una dintre enormele sacoşi pe role, pe care el deja lecunoscuse, ea aflându-se de partea cealaltã a maşinii. O pâsâi golãneşte, ca puştii şi ea ridicãprivirea, intrigatã de o astfel de semnalizare. Privi în jur şi dând cu ochii de el zâmbi destinsã,fãcându-i cu ochiul. El o luã la fugã ocolind autocarul şi ajungând lângã ea o ajutã sã-şi aşezebagajele, fiecare gest nefãcând altceva decât sã-i caute atingerea şi sã-i simtã cãldura corpului,atât de plãcutã în dimineaţa rãcoroasã. Şi ea rãspunse gesturilor lui, simţindu-se pentru câtevaclipe la fel de bine ca în seara precedentã, ale cãrei amintiri neestompate de noapte, se trezeauşi reveneau în valuri, fãcându-i pe amândoi sã-şi simtã inima bãtând accelerat. Totul se sfârşi înclipa când apãrurã şi alţi turişti, moment în care se depãrtarã unul de celãlalt, luând-o în direcţiiopuse, într-un consens gestual tacit şi subînțeles. Urcã şi aduse şi restul bagajelor şi pe madamNeagu pe deasupra.

Se urcarã în maşinã şi pornirã la scurt timp.Autocarul se strecura pe strãduţele centrului cu abilitate, legãnându-se ca un vapor,

zidurile trecând la câţiva centimetri de marginile şi geamurile acestuia.Aveai senzaţia cã searticuleazã, mulându-se de-a lungul micilor uliţe. Încet, încet strãzile se lãrgeau, clãdiriledeveneau din ce în ce mai impunãtoare, mai mari, mai luxoase, firme celebre de autoturisme sauechipamente electronice lãfãindu-se în culori vii pe acoperişuri sau copertine. Era un cartierrezidenţial ce adãpostea o parte din inima comercialã a oraşului, dar şi zone locuite, unde preţulunui metru pãtrat de teren era echivalent cu cel de la Tokio sau New York. Strãzile eraudespãrţite pe axul lor central de o porţiune de circa un metru, plantatã cu arbuşti sau chiar copacide mici dimensiuni şi foarte multe flori, totul perfect îngrijit, tãiat, stropit, ca într-o grãdinãbotanicã. Nu departe de aceastã zonã drumul se lãrgea şi mai mult, urca o pantã şi la unmoment-dat, din vârful unei coline se zãrea marea. În continuarea drumului începea celebrul podpeste Bosfor, podul suspendat Mehmet Fatih, dat în folosinţã în 1988 şi care erau un podexclusiv rutier. Intrarea pe pod se fãcea dintr-o porţiune relativ mai înaltã, astfel cã se puteavedea în perspectivã întreaga construcţie, care era uriaşã, impresionantã, nu numai ca

dimensiuni ci şi în ansamblul sãu constructiv. Podul este suspendat pe doi piloni înalţi de 165 m,are o lungime de 1074 m şi o înãlţime de 64 metri deasupra mãrii, permiţând vapoarelor sãtreacã nestânjenite pe sub el. Maşinile mişunau, roiau ordonat, pãstrând benzile de circulaţie ceerau trasate impecabil, de un alb strãlucitor în soarele tare al dimineţii de iulie. Se angajarã pepod şi îl parcurserã extrem de repede, vitezã cerutã de disciplina traficului, care era respectatãunanim de şoferi. Priveau în dreapta şi în stânga marea, malurile ce se zãreau din ce în ce maiclare ieşind din uşoara negurã a dimineţii, cu casele lor albe, cu acoperişurile ardezii sau lucioasede table, iluminate de razele soarelui, cu forfota ce începuse pe strãzile ce pãreau, de la aceastãînãlţime nişte, fire ce delimitau grupurile de case. Şi iatã-se ajunşi în Asia, un alt continent, cu alteobiceiuri, cu alţi oameni, dar cu aceleaşi probleme de viaţã şi de existenţã ca peste tot în lumealargã.

Pe mãsurã ce se îndepãrtau de mare, cartierele de locuinţe deveneau din ce în ce maiaerisite, cu case sau blocuri, în majoritate noi, unele şi nu puţine, chiar nelocuite, cu moschei noi,cu acoperişuri lucitoare din tablã zincatã şi cu minarete simple, unele cu acoperişul transparent,din sticlã şi cu nelipsitele difuzoare ce înlocuiau muezinul, cu chemãrile sale tânguitoare.

Apoi, pâlcurile de blocuri se rãreau, fãcând loc unor porțiuni goale, pustii, fãrã nici oclãdire şi fãrã urme de construcţii mai vechi, dupã care urma alt grup de blocuri. Caracteristic erafaptul cã, fiecare aglomerare de blocuri mai noi sau mai vechi era alcãtuitã din una maximumdouã variante constructive, cu ornamente asemãnãtoare, dar colorate în nuanțe vii, pastelate, cucombinații dintre cele mai neaşteptate, imaginea de ansamblu fiind veselã, tonicã, lipsitã demonotonie sau de sumbru, aşa cum o lasã în general cartierele de blocuri, pretutindeni. Sistemulde construcţii în Turcia era simplu - un antreprenor construia un grup de blocuri pe terenul unuiproprietar, le ridica pânã la stadiul de finisare interioarã, cu finisãrile exterioare terminate aproapecomplet, apoi scotea apartamentele la vânzare. Când se termina de vândut tot blocul sau o scarãîntreagã din componenţa sa se începeau finisãrile şi compartimentãrile interioare dupã gusturileclienţilor şi posibilitãţile oferite de constructor. Uneori, prin vinderea întârziatã a unui singurapartament nu se putea trece la executarea finisãrilor şi la terminarea propriu-zisã a blocului saua scãrii de bloc, ajungându-se la aşteptãri şi de ani. Nu era un sistem grozav, dar se pare cã la eifuncționa pe tot teritoriul unde, aveau sã mai vadã cartiere întregi de blocuri sau de vile tip cuunul-douã etaje, terminate parţial şi nevândute încã.

Pe mãsurã ce se depãrtau de Istambul locuinţele lãsau locul unor construcţii industrialemai mari sau mai mici, ceea ce era frapant era faptul cã în majoritate erau noi. În unele zone, micigrupuri de vile tip, gravitau în jurul construcţiei industriale, adãpostind cu certitudine mâna delucru. Imediat apãrea centrul comercial, benzinãria şi alte utilitãţi, astfel încât, cu excepţia faptuluicã se aflau la mai mici sau la mai mari distanţe de oraş, oamenii dispuneau de toate celenecesare, nerisipindu-şi timpul alergând dupã cele necesare vieţii de zi cu zi. Şi astfel, probabil,preocuparea lor de cãpãtâi devenea producţia şi calitate muncii şi nu grijile de fiecare zi aleoricãrui om de oriunde. Aceastã modalitate organizatoricã dublatã de un adevãrat cult al munciiau dus ţara alãturi de ţãrile dezvoltate, ştergând în câţiva zeci de ani deosebirile flagranteexistente prin anii douãzeci, când a apãrut statul laic turc şi când acesta se chinuia sã se extragãdintr-un trecut dar şi un prezent cvasifeudal. Şi iatã, cã în câteva decenii ajunsese un stat modernîn marea sa majoritate, doar în strãfundurile ţãrii mai observându-se aspecte tradiţionale, dar şiaici impregnate de laicitate şi de modern, care îşi fãcea loc din ce în ce mai mult în viaţa zilnicã.

Drumul pânã la Ankara nu a fost în mod special spectaculos, dar nici în mod deosebitplicticos. Localitãţi mai mici sau mai mari, cu o diversitate infinitã de construcţii, de la cele

tradiţionale din piatrã, cu acoperişuri din olane cariate de vreme şi decolorate de soare, cu bucãţide muşchi uscat crescut printre ele sau case cu parter şi nelipsita terasã, sus, cu leandri sau alţipomi în cutii de tablã sau alte vase, gen butoaie din plastic policrom, cu rufe întinse la uscat,pânã la vile sau blocuri mult mai mici ca în Istambul, turcii neiubind înãlţimea clãdirilor, probabildin pricina deselor şi devastatoarelor cutremure, alternau cu moschei mici, mai vechi sau mai noişi centre comerciale sau benzinãrii ce se succedau la intervale variabile de timp, alternate cumari zone lipsite cu desãvârşire de construcţii limitrofe şoselei, dar cu câmpuri lucrate meticulos,plantate în general cu cereale, aflate acum la vremea recoltãrii. Mirişti proaspete alternau culanuri încã neculese, cu grânele unduind ca uriaşe valuri aurii în bãtaia unui vânt molcom.Galbenul tarlalelor era întrerupt ici-colo de pâlcuri de arbuşti sau de copaci cu coroane rotate, deun verde puternic, grav, contrastând violent cu fondul auriu. Singurul lucru şocant era lipsaflorilor, care la noi însoţesc de regulã marginile lanurilor sau şanțurile limitrofe. Absenţa, înspecial a macilor fãcea ca lanurile sã parã triste şi monotone, aici intervenind probabil rolulierbicidelor, care nu cruţaserã nimic, ştirbind din tradiţionala imagine a lanului de grâu aflat lavremea culesului. Şi apoi altã micã localitate, alte câmpuri, pãşuni cu vite bãlţate şi capre aflate lapãscut, o Turcie rural-patriarhalã, smulsã din tumultul lumii contemporane doar de panglicavânãtã a autostrãzii, de maşinile ce alergau încoace şi încolo, alãturi de autoturisme şi denelipsitele "balene" de marfã, fãcându-şi locul multe microbuze, maşini utilitare şi tractoare cu saufãrã remorcã, de desele benzinãrii şi de strania asociere dintre minarete şi antenele de satelit depe casele înconjurãtoare. În aceastã porţiune continentalã a ţãrii nu se puteau vedea zone depârloagã, necultivate sau neîngrijite. Fiecare petec de pãmânt avea ceva cultivat pe el, cu grijã şicu dragoste de muncã, ce era caracteristicã oamenilor locului.

În autocar atmosfera fusese relativ adormitã încã de la început, cu toate cã se treceaprin Istambul. Doar marele pod de peste Bosfor trezise oarecare animaţie, repede înlocuitã de ostare de toropealã, majoritatea turiştilor dormind adânc, în suflul şuierat al aerului condiţionat.Ceva mai târziu, dupã câteva ore, începurã sã se trezeascã, sã ronţãie câte ceva din pachete şisã converseze, în general în sânul perechii organice de la sosire, mai rar cu vecinii din preajmã.Erau un grup heterogen de oameni, de vârste variind între doisprezece şi şaptezeci de ani, veniţiîn cupluri soţ-soţie sau bunic-nepot, doar câţiva fiind singuri şi asociaţi de nevoie sau veniţi îngrup de amici, cum erau nişte doamne sosite tocmai de la Sibiu, cu aere nemţeşti şi ardeleneşti,grevate pe o țopenie purã, neaoşã, dupã cum avea sã se dovedeascã câteva zile mai târziu, cuocazia unor mici conflicte de interese. Din pricina tãrãboiului şi a conflictului de la ambarcareprivind modul ocupãrii locurilor în autocar se crease o atmosferã neprielnicã amicițiilor spontane,care fac deliciul unor astfel de excursii, amiciții de câteva zile, din care unele au durat şi ani,astfel încât atmosfera era rece, cu o tentã de individualism de grup şi de castã, afişatã explicit demulţi dintre ocupanţii autocarului.

Dupã ieşirea din Istambul, Silvia se ghemui în fotoliu şi adormi aproape imediat. Eraobositã, cu o searã înainte ajungând de abia pe la ceasurile douã din noapte, în camerã. Dragoşo simţise, dar adormise la loc aproape instantaneu, obosit de cavalcada de întâmplãri şi de emoţiitrãite în ziua precedentã, neobişnuit cu astfel de ieşiri din monotonia diurnã.

El a continuat sã se uite pe geam, încãpãţânându-se sã nu adoarmã, plecând de laprincipiul cã de dormit se poate şi acasã, dar în Turcia nu se vine în fiecare zi şi tot ce e de vãzuttrebuieşte vãzut.

Dupã câteva ore de somn şi de amorţealã Silvia se trezi, se aranjã. Îşi turnã o ceaşcãde cafea şi îl întrebã pe Dragoş despre ce vãzuse şi fãcuse cât timp nu fuseserã împreunã.

Acesta, calm, îi povesti cu amãnunte, despre cele vãzute şi întâmplate, ocolind zonele "fierbinţi".Ea la rândul ei îi relatã despre vizita din Topkapi care, fãcutã cu majoritatea grupului, durasevreun ceas, apoi cu toţii merseserã la Marele Bazar, aici, pierzându-se în amãnunte şi superlativeprivind cele vãzute acolo. Fusese extrem de uimitã când aflã cã el nici nu cãlcase prin bazar,cãinându-l de pierderea unui astfel de obiectiv turistic. La fel şi despre dupã amiaza şi seara,petrecutã cu doamna Neagu şi cu alte cucoane, care fusese minunatã şi plinã de achiziţii dintrecele mai valoroase, urmând o înşiruire de obiecte cumpãrate şi raportul valoare-preţ faţã deacasã. Şi dupã aceastã disertaţie turistico-economicã, terminându-şi cafeaua, se ridicã şi se dusela prietena ei de douã zile sã se converseze, lãsându-l pe Dragoş cu gândurile şi amintirile saledin ziua ce se încheiase şi care tocmai fusese evocatã. Se parcurgea o zonã anostã, cu câmpurinesfârşite lucrate enervant de corect şi atent, alternate de pãşuni şi de rare localitãţi, extrem demici. Lui Dragoş i se succedau rând pe rând imagini, cinematografic parcã, din ziua precedentãevident toate legate de Cristina, aceastã eternã Evã ce îl smulsese din lumea lui care, departede fi un Eden, era stabilã şi aflatã sub control. Şi brusc tot echilibrul se nãruise la prima suflare aunui vânt tânãr şi nãbãdãios, care avusese forţa, dintr-o singurã respiraţie, sã dãrâme ani destabilitate clãditã cu greu şi cu mari strãduinţe. Se auzi chemat în şoaptã de vocea ei şi nuîntoarse capul, fiind convins cã are halucinaţii. Chemarea repetându-se se întoarse brusc,aproape speriat şi dãdu cu ochii de ea, stând lângã el pe locul Silviei. Scuturã din cap şi seconvinse cã totul era real, palpabil. Dacã ar fi întins mâna ar fi putut-o atinge. O întrebã din ochişi ea îi rãspunse calm, cu o voce mãsuratã, estompatã oricum de zgomotul fãcut de instalaţia deaer condiţionat :

- A venit doamna doctor la mama, la o parolã şi eu m-am oferit sã-i cedez locul,"sacrificându-mã" sã stau cu tine, cu toate cã am fost prevenitã cã eşti un tip taciturn, ursuz şianost.

Râse poznaş, ca de o glumã bunã, dându-şi capul pe spate şi aranjându-şi coama,scoţând astfel în evidenţã albul de marmurã a arcului fãcut de gât la întâlnirea cu umãrul.Imaginea era tulburãtoare, lui Dragoş venindu-i sã se repeadã şi sã muşte din locul acela detainã. Ea îl privi în ochi adânc, semnificativ, provocându-l o datã în plus. Se aşezã apoi comod pefotoliu şi începurã o discuţie fãrã un obiect neapãrat, fãcând conversaţie de amorul artei sau cumspunea un bun amic de-al lui "vorbeau vorbe". Important era faptul cã erau împreunã, cãavuseserã aceastã şansã neaşteptatã de a sta unul lângã celãlalt, chiar dacã nu puteau vorbiceea ce doreau, iar de atingeri nici nu putea fi vorba. Erau totuşi extrem de mulţumiţi fapt ce sevedea pe figura lor. În cursul opririlor stãteau împreunã toți patru, formând un grup aparentnormal, însã atât de bizar în structura sa realã. Dar ce, cui pasã ! Se urcau în autocar și seașezau normal, Silvia cu madam Neagu și el cu eterna Evã, cuplul astfel creat, din întâmplare,intrând lent în conștiința grupului ca atare, nelãsând dubii nimãnui. Şi de data aceasta factorulîntâmplare funcționase impecabil, hazardu-l având locul sãu clar în viața fiecãruia dintre noi. Sedovedea o datã în plus cã noțiunea de Karma a budiștilor era o realitate de netãgãduit, ea fiindpredestinare dar și construcția noastrã de fiecare zi.

Și așa, din vorbã în vorbã au ajuns în periferiile marelui oraș Ankara, capitalaadministrativã a Turciei. Orașul avea o altfel de structurã fațã de Istambul și fațã de multe alteorașe vãzute pe parcursul excursiei. Nu se vedeau ulițe strâmte cu case vechi, nici construcțiiletipice și atât de pitorești, aici se zãreau blocuri sobre, cu zugrãveli în care dominau tonuri de gri-bej, strãzile drepte erau trasate impecabil, verdeața domina și aici, tot orașul avea un aer seriosdar patriarhal pe undeva, cu clãdiri oficiale relativ stereotipe, pãzite, la vedere, de militari

îmbrãcați în ținutã de camumflaj, cu veste antiglonț, cu arme moderne, negre, purtate lejer darostentativ, cu piețe largi în care se puteau zãri destul de des statui ale pãrintelui poporuluiMustafa Kemal supranumit de primul parlament al Republicii Turcia laice și moderne, Atatürk,adicã "pãrintele poporului", cu parcuri largi, luxuriante. Zonele de locuit erau alcãtuite din blocuride mici dimensiuni, cochete, ascunse între arbuști și copaci bine îngrijiți. Cartierele cu blocuriînalte, moderne, noi, ocupau în general periferia și erau în mare parte nelocuite, aflându-se înzone parțial neamenajate aflate în lucru. Autocarul se strecura cu abilitate pe strãzile largi,marcate impecabil, cu o circulație extrem de intensã dar bine reglementatã de stopuri, de agențiide circulație dar și de o disciplinã rutierã liber consimțitã, o disciplinã a bunului simț, în careoamenii își cedau prioritatea normal, fãrã orgolii mãrunte sau meschinãrii legate de tipul mașinii,aspect relevat și de numãrul mic de accidente observat în decursul excursiei, care a acoperit înfinal câteva mii de kilometri, ajungând într-un târziu, dupã urcarea unei coline, în fața unui muzeuce era Muzeul civilizațiilor anatoliene. La decizia cvasiunanimã a grupului se hotãrâ ca vizitareamuzeului sã nu depãșeascã o orã, timp ce se va dovedi total insuficient și care îi va nemulțumidoar pe cei care au bãtut atât amar de drum pentru a vedea și nu pentru a face comerț.

Intrarea se fãcea pe o poartã largã, primitoare, pãzitã discret dar vigilent de niștepaznici în uniforme. Aleea ce ducea spre clãdirea propiru zisã a muzeului era mãrginitã defragmente de coloanã grecești, cu capiteluri pãstrate parțial și statui ce pãreau a aparține epociiromane, în majoritate decapitate de aceastã istorie nemiloasã ce se așternuse peste ele,colbuindu-le semnificația, dar nealterându-le frumusețea excepționalã datã de mãiestria lucruluimeșterilor antici, dar și de carnea marmurei albe, sau alb-gri, cu un tușeu deosebit, inegalabil, laatingere, dând impresia carnalului, cu atât mai mult cu cât, porțiunile expuse la soarele intens alamiezii erau numai calde, fãrã a arde ca betoanele și asfalturile epocii contemporane. Aceastãsenzație va mai fi întâlnitã ori de câte ori se vor mai afla în fața unei astfel de minuni amaterialelor de construcție - marmura.

Istoria clãdirii ce adãpostea muzeul era zbuciumatã ca întreaga istorie a acestei țãriplinã de contraste. Primul muzeu de istorie din Ankara fusese inaugurat în 1921 în sãlilebastionului fortãreței Akkale de cãtre Mübarek Galip Bey. Dat fiind faptul cã locul nu era adecvatși cã numãrul mare al exponatelor depãșea spațiul destinat s-a decis mutarea, care s-a fãcuttârziu, dupã ani de renovare a unui fost bazar abandonat numit Bedesten al lui Mahmut Pașa șiKurșunlu Han. Astãzi primul adãpostește sãlile de expoziție, iar cel de-al doilea-birourilecercetãtorilor, biblioteca, o salã de conferințe, laboratoarele și atelierele ce servesc restaurãrilorși reconstituirilor istorice. Complexul a fost gata în 1968 în forma în care este vizitabil astãzi.

Muzeul civilizațiilor anatoliene este unul dintre cele mai remarcabile muzee de gen dinlume, gãzduind exponate ce provind din paleolitic pânã în epoca otomanã, dispuse în ordinecronologicã în sãli mari, largi, cu sisteme de iluminare ce îmbinã iluminarea directã dar discretã,artificialã, combinatã cu lumina naturalã ce ajungea în sãli prin luminatoare de plafon.

Grupul o luase deja înainte parcurgând primele perioade istorice cu viteza rapidului prinhaltã și dispãrând imediat din câmpul de vedere al celor doi, care, oficializați fiind cu sau fãrã voialor, parcurgeau sãlile muzeului citind etichetele și indicațiile aflate la vedere pe vitrinele ceadãposteau exponatele sau lângã exponate dacã aceste erau de mari dimensiuni, de genulmetopelor, coloanelor sau vaselor.

Prima salã, a paleoliticului era alcãtuitã mai mult din planșe sau fotografii, hãrți șicâteva vitrine cu fragmente din piatrã ce sugerau cuțite sau vârfuri de sãgeți, silexuri prin nimc

deosebite de cele din muzeele noastre. Câteva fotograme de mari dimensiuni prezentaurezultatele unor sãpãturi cu semnificație pentru respectiva perioadã istoricã.

Neoliticul succeda armonios paleoliticului fãcându-se remarcat cu câteva statuete demici dimensiuni, din pãmânt ars, datate în jurul anului 5700 înainte de Ch.,descoperite în zonaÇatalhöyük și reprezentând trupuri de femeie, corespunzãtoare gustului vremii, cu sânii șipântecele mare, simbol al fertilitãții mult dorite, cu semnificația zeiței-mamã, asemãnãtoarestatuetelor de la Hamangia. Mai erau expuse mãrgele din teracotã,alte obicte de tip vase utilitare,opaițe,cu întruchipãri zoomorfe sau antropomorfe, cu modele realizate prin tehnicascrijelitului,cuțite cu mânere ornamentale, vârfuri de sãgeți, piesele de rezistențã fiind porțiuni destâncã decupate din zonele unde au fost descoperite și pe care se aflau minunate picturi muraleexecutate în culori sepia și negru și reprezentând, cu o artã de neegalat, incredibilã pentru epocarespectivã, scene de vânâtoare având drept personaje leoparzi, cerbi, câini sau lupi și evidentoameni cu sãbii în mânã.

Epoca bronzului, ce era reprezentatã prin numeroase vase de lut pictate cu ornamentegeometrice, perfect pãstrate și restaurate, câteva vase antropomorfe și câteva statuete de micidimensiuni reprezentând-o pe zeița-mamã în diferite poziții, ce fuseserã identificate în zonaCanhasan, în apropiere de munții Taurus.

Și din acest moment, muzeul devenea fabulos, meritându-și renumele.Se intra într-onouã salã unde exponatele aparțineau epocii bronzului târziu cu localizare istoricã aproximativ înperioada mileniilor patru și trei înainte de Cristos.Șansa arheologilor a fost descoperirea unormorminte bine conservate și neprãdate, aflate în zona Alacahöyük și Horoztepe, Alișar,Mahmatlar și alte localitãți în care s-au gãsit obiecte aparținând populației Hatti, ce locuia acestezone la epoca respectivã.Se puteau remarca minunate statuete reprezentând cerbi din bronz, demici diemensiuni, obiecte cu semnificație religioasã, cu structuri decorative din bronz, cuornamente geometrice și zoomorfe, statuete antropomorfe, bijuterii și ornamente din aur, lucratemãiestrit, topoare și pumnale de paradã dupã tipul decorativ al lucrãturii și numeroase vase dinlut cu ornamente geometrice constructive, extrem de fine și câteva vase din ceramicã neagrã, cureliefuri realizate prin modelarea lutului moale.

Urmau cronologic perioadele - asirianã pânã spre 1750 înainte de Ch.,cu multãceramicã lucratã deja cu înaltã științã și decoratã prin tehnica de lucru sau prin picturã direct pevas, multe dintre vase fiind obiecte ornamentale sau de cult, perioada imperiului hitit cusubdiviziunile sale, ce se întindea de la 1750 pânã spre 700 înainte de Ch. și unde se puteauremarca o multitudine de exponate, perioada fiind probabil cea mai bine reprezentatã. Timpul îipresa, cei doi, ajungând de-a dreptul sã alerge de la un exponat la altul, punându-i într-o situațiehilarã și totul din cauza rãgazului extrem de redus alocat unei astfel de vizite. Dacã perioada hititãveche abundã de ceramici asemãnãtoare cu cele anterioare, dar cu un grad de prelucraresuperior din punct de vedere constructiv și ornamental, cu statuete reprezentând tauri saucapete de tauri, care probabil erau animale sacre, minunat lucrate și miraculos conservate, pemãsurã ce venim spre anii mai recenți ai perioadei, apar bijuterii din aur și foarte important, tãblițedin lut ars cu scriere cuneiformã, bazoreliefuri reprezentând scene de ceremonial, siluete dedemnitari, sacerdoți sau statuete din bronz cu personaje, probabil religioase, în atitudini hieratice.Epoca hititã târzie este reprezentatã de numeroase sculpturi sau basoreliefuri cu scene devânãtoare, animale, numeroase scene religioase, sfincși și alte reprezentãri laice sau religioase.Tehnica sculpturii este impresionantã, mergându-se pânã la cele mai fine amãnunte în niștesculpturi vechi de mii de ani, aparținând unei civilizații dispãrutã aproape fãrã urmã. Mai erau

apoi frigienii, cu o multitudine de vase din bronz prelucrat înalt, vase din ceramicã pictatã cuscene de vânãtoare sau de luptã ,statuete din ceramicã reprezentând zeitãți pierdute în neguravremilor. Venea perioada urartrianã, cu statul lor constituit în zona lacului Van, cu un mileniuînainte de Cristos. Bronzul prelucrat cu religia amãnuntului alterneazã cu statuete reprezentândlei sau grifoni executate din fildeș, unde amãnuntele merg pânã la marcarea bardelor penelor dinaripi, cu obiecte utilitare din aur, din care se remarcã o adevãratã colecție de nasturi, vase dinceramicã întruchipând figuri umane de un realism șocant, creind senzația cã se vor smulge din lutși vor veni spre tine sã te îmbrãțișeze, basoreliefuri în piatrã reprezentând grifoni, perioada fiindîncununatã de un minunat vas din argint tip carafã, cu un mâner ornamental alcãtuit din trupulunui bãrbat arcuit pe spate, al cãrui cap se termina cu un leu aflat în poziție de repaos, culcat peburtã. Ciocul vasului era în treflã, motiv pentru care vasul purta numele de oinochoe, argintul dincare era executat fiind șlefuit pãnã la luciul oglinzii. Ultima perioadã mai bine reprezentatã șiindividualizatã era perioada lydianã, cuprinsã între Gyges și Cresus, pânã în 547 înainte de Ch.Exponatele erau dominate de obiecte din argint și aur, în care dominau bijuteriile, care erau dedeparte superioare marilor case tip Dior sau Cartier, din toate punctele de vedere, de la idei, lagradul înalt de prelucrare. Se mai remarca o sculpturã în marmurã de mici dimensiuni,reprezentând o scenã de vânãtoare. Începând din secolul șapte și pânã la epoca otomanã,exponatele erau mult mai puține și grupate într-un spațiu relativ restrâns, semn cã organizatoriiintenționau sã lãrgeascã muzeul. Aici se puteau vedea statuete din ceramicã, asemãnãtoareizbitor cu cele de Tanagra, basoreliefuri, bijuterii și vase din aur și argint, obiecte din marmurã,statuete din bronz și colecții de monede din perioadele lyceeanã, ionianã, persanã, helenisticã,romanã, paleo-cretanã, bizantinã, selgiucidã și nu în ultimul rând otomanã, periodizareaîncheindu-se în 1920, odatã cu nașterea republicii laice.

La ieșirea din muzeu cei doi se oprirã la chioșcurile unde se vindeau amintiri șicataloage ale expoziției, nemaiputând zãbovi din cauza celorlalți, care se agitau deja, eiterminând vizitarea de foarte mult timp.

Odatã cu întoarcerea rãtãciților, autocarul se urni. În scurt timp deveni un stup de vocigãlãgioase care concurau foșnetul aerului condiționat, lãsând impresia cã gheața s-a spart șiexcursia va deveni mai agreabilã. Dar totul a fost un foc de paie, ce s-a stins în cursul aceleașizile, cu ocazia întâmplãrilor ce aveau sã urmeze.

Traversarã Ankara și ajunserã nu dupã mult timp, la mausoleul președintelui Atatürk.Personalitatea acestuia dominase Turcia postfeudalã pe care el o scoate din decãdere, ridicând-o prin mãsuri organizatorice dure și prin exemplu personal, la rangul de țarã europeanã civilizatã.Cu toate cã a murit tânãr, opera sa a fost continuatã, astãzi Turcia fiind dominatã de aceeașipersonalitate de netãgãduit. Chipul sãu putea fi întâlnit pretutindeni și în cele mai diferiteipostaze, de la obișnuitele tablouri din fiecare loc oficial, practic și în fundul țãrii, în cel mai mic șimai modest magazin putându-i-se întâlni portretul, pânã la apariția efigiei sale pe pahare, farfuriisau șervețele.Insigne cu chipul sãu sau cu simbolul Turciei - semiluna cu stea, putându-secumpãra de peste tot, iar pe bancnote chipul sãu era nelipsit, indiferent de valoarea acesteia.

Calea spre mauzoleul propriu-zis, ce se afla pe o colinã ce domina orașul, în mijloculunui parc imens întreținut cu o grijã specialã, era o alee imensã mãrginitã de o parte și de alta custatui cu tigri așezați pe burtã, cu labele din fațã întinse înainte, poziție tradiționalã și în culturilede tip asirian sau ulterioare. La începutul aleii existau douã corpuri de clãdire cubice,confecționate, ca și întreg complexul, dintr-o piatrã albã durã, ușor grosierã dar impunãtoare prinmasivitate și douã grupuri statuare, unul reprezentând bãrbații neamului, fiind marcate câteva

dintre ocupațiile tradiționale, ca cea de militar, agricultor sau intelectual și celãlalt grup, alfemeilor, cu aceleași reprezentãri, aici apãrând și femeia turcã din vechea orânduialã, cuveșminte tradiționale și vãl. Nu erau neapãrat niște opere de artã în sensul pur al cuvântului, ciniște grupuri statuare tematice, cu o simbolisticã lesne de decriptat și care completau armoniosideea generalã ce stãtuse la baza alcãtuirii complexului. Aleea era lungã de aproximativ o sutã demetri, poate mai mult, printre statuile de tigri aflându-se casete florale ingenios și inspirat plantatecu specii de flori decorative și rezistente la arșița zonei ce deja izbea creștetele turiștilornumeroși, care veniserã într-un adevãrat pelerinaj la acest monument. Familia turcã tradiționalã.indiferent de locul ei de origine, își fãcea un titlu de onoare din vizita acestui mauzoleu, copii fiindaduși de la vârsta la care puteau deja înțelege semnificația personalitãții președintelui defunct. Șiaici, ca și la Topkapi, te izbea mulțimea națiilor ce se puteau întâlni, în câteva sute de metriipãtrați putându-se realiza un planiglob aproape complet. Oameni de ordine, discreți dar eficienți,supravegheau zona împiedicând cel mai mic gest de necivilitate, inclusiv așezarea pe soclurilestatuilor. Grupuri de japonezi gãlãgioși fotografiau și filmau fiecare pietricicã sau plantã dincomplex, cu asiduitatea caracteristicã nației lor. Se cãlca pe alei pavate cu dale pãtrate dinaceeași piatrã albã, între care crescuse iarbã, ce se încãpãțâna sã reziste arșiței și miilor de pașice treceau peste ea, sfidând cu verdele ei profund. Aleea se sfârșea într-un spațiu imensrectangular ce avea în partea stângã mausoleul propriu zis, iar de jur împrejur o împrejmuire deconstrucții, pe trei laturi, precedate de alei ocrotite, cu acoperișul susținut de coloane și întreruptedoar peste drum de intrarea în incintã, unde se afla un catarg cu steagul Turciei fluturând semețîn bãtaia vântului ce acolo, sus, pãrea mai intens, flancat de doi soldați aflați într-o atitudinestatuarã, nemișcați și parcã neclipind, îmbrãcați în uniforme de ceremonie, unul din marinã,celãlalt din trupele de uscat, cu costum salamandrã și ghetre albe peste bocanci, cu armelustruite și lãcuite ținute în poziție de onor. În spatele acestei zone se zãrea o esplanadã cepermitea vizualizarea panoramei unei pãrți din oraș.

Mausoleul era o construcție faraonicã așezatã pe o înãlțime, ajungându-se la el pecâteva zeci de trepte. Construcția era de tip acropolã, cu câteva coloane imense ce susțineauelementele centrale. Totul era construit dintr-o piatrã alternatã cu marmurã de un gãlbui lutos, cecreia o impresie deosebitã, solemnã. În stânga se afla un mare basorelief ce trecea prin toatãistoria turcã, pâna la perioada republicii, cu figuri alegorice și simbolice, totul realizat în acelașiregistru de dimensiune.Intrarea în mausoleu se fãcea printr-o poartã ce se termina sub acoperișulintrãrii, ce se afla la cel puțin douãzeci-treizeci de metri deasupra platformei construcției. Laintrare strãjuiau aceeași soldați statuari, atât ca dimensiune, cât și ca atitudine. Interiorulmonumentului era auster la prima vedere, construit din marmurã verde și neagrã, pe dale demarmurã albã și roșie lustruitã oglindã. În capãtul opus intrãrii, pe un piedestal se afla sarcofaguldin marmurã al președintelui ce era strãjuit de aceeași oșteni-statui vii, echipați de data aceastaîn haine de culoare kaki-închis, cu centurã, cascã, eșarfã și ghetre de un alb strãlucitor,constrastant. În fața sarcofagului se afla un suport din marmurã pe care era fixatã o coroanãmetalicã din frunzã de laur, vopsitã auriu și o inscripție în limba turcã, de neînțeles, probabilomagialã. La o privire mai atentã se putea observa tavanul pictat opulent în culori sobre șicoloanele interioare, aparente numai pe jumãtate din zidãrie, acoperite ca și zonele de zidîmprejmuitoare cu mozaicuri de o frumusețe amuțitoare. Totul era sobru, zdrobitor prindimensiuni, cu o opulențã bine disimulatã dar evidentã, creind cert senzația de lãcaș dereculegere, având mai degrabã senzația cã te afli într-un templu de închinare în fața unei zeitãți șinu într-un mausoleu dedicat eroului contemporan al unui neam vestit. O rãcoare binefãcãtoare te

fãcea sã pãrãsești cu regret incinta aruncându-te în brațele unei arșiți toropitoare și dãtãtoare deinsolație. Pe laturile lungi ale dreptunghiului ce alcãtuiau curtea interioarã se aflau sãli deexpoziție, cu exponate ce aparținuserã defunctului sau aveau vreo legãturã cât de micã cu el,începând de la tradiționala fotografie de familie, pânã la automobilele sau hainele de galã alepreședintelui, trecând prin colecția de veselã, serviciul de birou sau ustensilele de toaletãpersonalã. Mai existau cãrți, fotografii, cadouri primite de la diferiți demnitari ai vremii, fotografii îndiferite ipostaze ale vieții scurte dar intense a omului de stat, aflate alãturi de exponatevestimentare identice cu cele din fotografie. Exista chiar și o reproducere în cearã a șefuluistatului efectuatã de un profesor de antropologie, numit pe eticheta ce însoțea exponatul, dargreu de reținut, cu un Atatürk matur, nu cu mult timp înainte de moarte, dar nemarcat încã deboalã, cu privirea pãtrunzãtoare, scrutãtoare și sprâncenele stufoase ușor încruntate ale omuluice nu putea sã se debaraseze de griji niciodatã. Dealtfel, în foarte puține fotografii, poate în unasau douã, președintele putea fi vãzut râzând, semn cã aceast amãnunt al mimicii sale nu erafoarte frecvent.

Grupul lor se depãrtase de mult, neînțelegând poate, semnificația și profunzimeademersului pãstrãrii vii în memoria unui popor a chipului pãrintelui sãu. Pentru un observatorsuperficial putea pãrea manifestarea unui cult al personalitãții, dar în cazul dat, un popor întregfãcuse acest gest și totul devenise o venerație cvasi religioasã, cu un rãsunet mult mai profund,etic și filozofic, decât un banal și gregar cult al personalitãții, ce dãinuie doar cât personalitatea,transformându-se ulterior în reversul sãu și anume într-o urã de cea mai purã extracție. Aicidatele problemei stãteau altfel, iar simbolul era direct și clar, fiind practic centrul de acumulare aenergiilor naționale, care erau apoi generos reflectate asupra întregii țãri, cu oamenii ei. Totuldevenise legendã, iar legendele sunt axiomatice, nu necesitã nici explicații, nici demonstrații, eleexistã pur și simplu prin ele însele. Iar Atatürk devenise cu certitudine o legendã.

Cei doi se strecurau printre grupurile de turiști încercând sã vadã și sã perceapã cât maimult din misterul ce plana în jurul acestei personalitãți de excepție, nu numai pentru poporul turc,acest om care, fiind pașã sub ultimul sultan, sub numele sãu real de Mustafa Kemal, nãscut dintr-o familie de miltari, undeva în Grecia, cu educație tradiționalã dar și modernã, care luptase înprimul rãzboi pentru Turcia, ajunge sã inițieze o mișcare largã de opoziție împotriva orânduiriitradiționale, veche de sute de ani și înghețatã în tipare ancestrale, "mișcarea junilor" și cu prețulunui rãzboi civil, pustiitor pentru orice țarã și mai ales pentru o țarã sãracã, sã ajungã pe drept, înfruntea statului pe care-l proclamã republicã și pe care îl transformã într-un stat laic, împotrivatradițiilor dure ale islamismului, modificând în același timp, într-un rãgaz foarte scurt, de câțivazeci de ani, mentalitatea unui popor obișnuit cu un anumit gen de viațã, în aprehensiuni de tipmodern, occidental, unde pe primul loc se aflã pragmatismul, munca fãrã rãgaz și deasupratuturor lucrurilor zeul banului.

Intimitatea lor ce se conturase la vizitarea Topkapi-ului și se definise cu ocazia cãlãtorieisubpãmântene prin basilica scufundatã, se renãștea pe mãsurã ce ultimii membrii ai grupului sedepãrtau de ei. Nu o fãcuserã special, dorința lor de a vizita și de a cunoaște cât mai mult erarealã, dar ea se îmbina armonios cu chemarea lor intimã, cu apropierea lor enigmaticã, dar atâtde realã și de spontanã. Mergeau unul lângã celãlalt fãrã a se atinge, din rațiuni de precauție,comentând cele vãzute dar, spunând cu totul altceva prin cuvintele pe care le rosteau. Dupã ceadmirarã panorama orașului din zona esplanadei se îndreptarã pe latura opusã clãdiriimausoleului, unde se afla o colonadã întreruptã în mijloc de un monument ce adãposteamormântul camaradului de luptã și de idei, a continuatorului gândurilor și muncii președintelui și

anume a omului de stat, prim ministru și simbol al neamului - Ismet Inönü. Sarcofagul, dinmarmurã roșie, avea la un capãt o placã pe care se afla înscris numele personajului și datele salepersonale, alãturi de un text indescifrabil, totul gravat în piatrã, cu litere aurii. Câteva flori se aflauîn casete speciale, strãjuind mormântul. Piața centralã era pavatã la rândul ei cu dale din piatrã șidin marmurã gãlbuie, ca și scãrile ce accedau spre mauzoleu. În spațiile dintre dale crescuse oiarbã de un verde intens, stufoasã, semn al neatingerii ei de cãtre pașii vizitatorilor, care practicocoleau aceastã zonã. Merserã mai departe îndreptându-se spre ieșire, ce dãdea în aleea peunde veniserã. Ca la un semn, profitând de un hiatus creat de vizitatorii ce se înghesuiau maimult în zona unde se aflau spațiile cu exponate legate de viața președinteluiu, cei doi seascunserã dupã un grup de coloane și sfidând într-un fel solemnitatea zonei se sãrutarã violent,cu o pasiune ce se acumulase lent în orele în care stãtuserã aproape, neputând comunicatrupește în nici un fel, nici mãcar printr-o atingere. Continuau sã se sãrute și sã se îmbrãțișeze,cu mâinile cercetând febril fiecare porțiune a trupului ce se oferea în calea lor, dar cu ochiideschiși și cu privirile ațintite împrejur, scrutând vigilent o eventualã imixtiune în universul lorpasional. Se desprinserã dupã câtva timp, cu regret, dar cu rațiunea vie stând la pândã și cu unultim sãrut fluturat pe buze, își reluarã drumul spre ieșire.

Odatã pãtrunși în aleea cu tigri furã izbiți de un soare dur, nemilos, care îi fãcurã sãrecurgã la pãlãrii. Ea avea o pãlãrie banalã din pai, gãlbuie cu panglici colorate, dar care, așezatãla locul ei, crea un efect aproape pictural, imaginea ce se obținea fiind egalul în viu a unor tablouricelebre de gen. Voalul rochiei se mula pe trup în parte, restul zbãtându-se în adierea vântuluifierbinte, asemãnãtor pânzelor unor corãbii îndepãrtate. Pornirã spre ieșire mergând agale, elîntârziind special câte un pas, pentru a rãmâne în spatele ei și a-i admira silueta ce se profila pecotre jour, aspect de un estetism nebãnuit pentru un om obișnuit. Probabil sentimentele șipasiunea erau cele care hiperbolizau estetica, oricum deosebitã, a siluetei tinerei fete, careacceptase jocul, fiind evident mãgulitã de aprecierile lui tacite, dar atât de evidente. Micul lor joca fost întrerupt pentru un moment de o observație ce îi uimi pe amândoi în egalã mãsurã. Pealeea pe care mergeau, un tânãr îngrijitor ștergea cu laveta și cu apã frunzele cãrnoase - verdeprofund ale unei plante ornamentale de dimensiuni relativ mari, ce fãcea niște flori asemãnãtaoregladiolelor, de un roșu intens, carnal. Fiecare frunzã era tratatã egal, cu gesturi moi, deîndrãgostit. Acest spectacol inedit, nemaivãzut vreodatã era materializarea directã a strãdanieimarelui om de stat de a schimba mentalitatea unui popor, în spiritul muncii fãrã rãgaz și fãrã nicio urmã de umilințã, indiferent de natura ei. Au întâlnit ulterior și întâlniserã deja oameni carepracticau cu demnitate și serviciul de îngrijitor de closet public, pe cel de vânzãtor, ospãtar, ghidde muzeu, funcționar de bancã, dar și pe cel de patron de magazin sau de restaurant. Acelașilucru era valabil și pentru slujbașii publici cu care veniserã în contact cu ocazia intrãrii în poștãsau cu prilejul solicitãrii de informații unor polițiști sau agenți de pazã. Nu se vedea pe chipul lorcã munca ar fii prea grea, prea multã sau umilitoare. Peste tot aceeași amabilitate, deferențã șipolitețe de întâmpinare, de la primul pânã la ultimul contact cu personajul respectiv, indiferent devârstã, sex sau loc pe harta țãrii.

Ajunserã în apropierea grupului și se contopirã cu el, în cãutarea celor douã, pe care legãsirã imediat, adãpostite la umbra uneia dintre clãdirile de la intrare. Le relatarã cele observatecu puțin timp în urmã smulgându-le și lor aprecieri admirative.

Se îmbarcarã și pornirã spre marginea orașului. Aproape nici nu bãgarã de seamã cândpãrãsirã orașul, așa fuseserã de prinși în comentariile fãcute pe marginea celor vizitate, atâtmuzeul cât și mausoleul fiind inedite și deosebit de interesante prin tot ceea ce reprezentau ele.

Ajunserã la o mare stație de benzinã, unde era un gen de bufet-autoservire și unde seașezarã sã dejuneze, fiecare dupã gusturi și posibilitãți. Mulți mai aveau ceva de mâncat deacasã, alții preferarã sã ia câte ceva din bufet, majoritatea cumpãrarã bãuturi reci, pe care lesãvârșirã cât ai clipi, arșița cerând un supliment consistent de lichide. În general, în Turcia nu seprea bea apã de canalizare. Pe tot parcusrsul excursiei s-a bãut apã platã, de producțieturceascã, dar îmbuteliatã sub licența unor firme de renume ca de exemplu San Pellegrino sauDanone. La început a pãrut ciudatã la gust, mai apoi obișnuindu-se toți cu ea. Cãldura fiind mare,alcoolul aproape cã nu-și gãsea locul. Dacã la început, dupã trecerea vamei bulgãrești, secumpãrase și se bãuse whiski în cantitãți destul de importante, suficiente pentru a "parfuma"incinta mașinii, dupã instalarea cãldurii erau rari aceia care mai beau chiar și bere, apa platã,coca și sucurile ajungând la mare preț și mai era ceaiul, un ceai tradițional, cu un gust inegalabil,servit în pahare din sticlã mici, ușor gâtuite la mijloc și care avea un efect tonic excelent, te ajutasã suporți arșița mai ușor și-ți tãia în mod eficient setea. Ceaiul și sucul de portocale fãcut pe locîn fața ta, din portocale ținute la congelator, reprezenta cel puțin douã dintre atracțiile turcești înmaterie de bãuturi. Ar mai fi fost limonada tradiționalã servitã pe stradã, dar nimeni nu îndrãznisesã o consume din rațiuni de securitate microbiologicã. Era uimitor faptul cã pe tot parcursulexcursiei nu întâlniserã braga, care era consideratã bãuturã naționalã. Dar timpurile se schimbãși unele dispar, altele apar într-o succesiune impusã de niște reguli nescrise, dar foarte precise înacțiunea lor.

Luarã masa împreunã, discutând amical despre cele vãzute și ajungând chiar și la micibârfe legate de unul sau altul din tovarãșii de excursie. Atmosfera devenise familiarã și destinsã,fapt ce nu putea sã nu convinã celor doi, ce se aflau astfel la adãpost de multe din suspiciunile ces-ar fi putut naște. Mama Cristinei era o femeie plãcutã, dar alt gen de frumusețe, semn cã fatamersese dupã un alt tipar al familiei. Nu era cine știe ce școlitã, profesa contabilitatea la o firmnãde stat și se vãita permenanet de lipsuri de tot felul, agasând-o pe Cristina care îi tãia destul debrutal elanurile lamentãrilor de tot felul. Un alt subiect preferat era soarta de viitor a Cristinei,rãzbãtând evident dorința de a-și cãpãtui fata cu orice chip, fãcând chiar concesii șicompromisuri, idei cu care Cristina nu era evident de acord, cel puțin aparent. Dar mama eiinsista pe ideea vinderii mãrfii repede și cât mai scump, acum cât fata era tânãrã și se avea pesine drept zestre, pentru cã altceva nu avea oricum. Discuția aluneca spre penibil și Dragoșcerându-și scuze se retrase, ieșind afarã la aer. Îl sufoca mentalitatea și modul aberant de agândi a lui madam Neagu, în strãfunduri dându-i totuși dreptate acest fapt îl enerva și mai mult,iar faptul cã era vorba despre Cristina îl irita la culme, simțindu-se implicat pânã peste cap, fãrã ai-o cere nimeni, dar simțea așa din instinct. La scurt timp ieșirã toți din restaurant, așa cã gestullui nu se bãgã de seamã. Dealtfel nu îi reproșã chiar nimic nici Silvia, semn cã într-adevãr nuderanjase pe nimeni cu ieșirea sa din scenã, cam intempestivã și oricum implicantã, dacã cinevaar fi stat sã analizeze mai bine contextul faptelor.

Pornirã spre Nevșehir, locul unde aveau sã doarmã în noaptea ce venea. Drumul eraidentic, cu aceeași înșiruire de mici localitãți rurale, câmpuri lucrate, apãrând și alte culturi, genporumb, floarea soarelui, cu pãlãriile ei solare rotindu-se dupã luminã și lãsând impresia cã mii deochi ai unei insecte gigante te privesc îngãduitor dinspre lan, izlazuri cu animale la pãscut șiagricultori trebãluind pe câmp, secerând, treierând, arând, balotând, irigând culturile, numeroasetractoare de toate tipurile și vârstele populând tarlalele, dând o nouã patã de culoare,neobservatã de dimineațã.

Dragoș stãtea lângã Cristina, fãrã a schimba vreo vorbã cu ea, așteptând ca tonul sãvinã din parte-i. Într-un târziu, poate sã fi trecut chiar o orã, ea începu sã treacã în revistã celevãzute la muzeul din Ankara, confruntându-le cu ghidul pe care-l cumpãraserã, ca și cum nu s-arfi întâmplat nimic. El sesizã tonul ei neutru și nu se simți în largul sãu, deoarece știa dinexperiențã cã acest ton ascunde de obicei mici furtuni. O întrebã direct despre ce este vorba șiea îi rãspunse tãios, cu o voce ce nu-i aparținea, cã îl roagã sã nu se mai implice în nici un fel înviața ei.

-Dar cum m-am implicat, cã nu mai înțeleg nimic, nici mãcar nu am deschis gura ?-Foarte simplu, te-ai ridicat și ai plecat arãtându-ți astfel lipsa de adeziune la ideea pe

care mama tocmai o ridicase pe tapet.-Și tu ești de acord cu astfel de idei ?-Poate da, poate nu. În orice caz nu te privește pe tine soarta mea și nici nu poți sã o

influențezi cu ceva !!Și terminând aceastã frazã nãucitoare, se adânci în lectura ghidului, dând astfel semn

cã nu mai avea ce discuta.Dragoș, încã nãucit de întorsãtura pe care o luase un gest spontan, de solidaritate cu

tânãra fatã pentru care nutrea o afecțiune sincerã și nemãsuratã, tãcu și începu sã-și rumegegândurile."Oare e de acord cu mama ei ? Este oare silitã de împrejurãri sã fie de acord cu astfelde idei ? Și dacã e de acord, cum de se putuse înșela confundând o vânãtoare de zestre cu oEvã plinã de afecțiune și tandrețe, în cãutare de dragoste și de aventurã ? Oare acesta estecaracterul ei adevãrat sau se înșela mergând atât de departe cu speculațiile ?"Gândurile îi nãpãdiserã mintea, bâzâind ca un roi de albine nervoase în jurul unui urdiniș ocupatde un vizitator nepoftit.Încercã sã le îndepãrteze, concentrându-se la imaginile ce se derulau înfața sa, ca într-un cinematograf circular de genul celor experimentate prin anii '60 , dar nu aveala ce, peisajul era monoton, aceleași tarlale, pajiști, vite, tractoare, oameni, câmpuri, într-osarabandã monotonã și aiuritoare, mai ales acum când femeia de lângã el, pe care o venerasepânã în urmã cu câteva clipe, venise sã zdruncine temelia fragilã a sentimentelor fațã de ea, cuniște insinuãri degradante, știrbind imaginea idilicã ce se formase artificial poate, ca într-unlaborator al unui doctor Frankenstein, care se strãduia sã refacã femeia idealã a unor vise demult apuse.Secrete ființe aceste femei, nãscãtoare de drame, devenind uneori, spontan,catedrale ale urii, în special când nu le mai iubești și când imaginea lor se transformã din angelic,în imaginea banalã a unui trotuar gol. În momentul acela dispãrea îngerescul, mirificul, totuldevenea construit prost, fãrã noimã, totul devenea iarãși relativ și atât de trist.

Fu smuls din gândurile sale de o finã atingere pe mânã. Își ridicã privirea și o întîlni pe aei, aburitã de lacrimi, ce începuserã sã se prelingã pe obraji ca mici boabe de mãrgãritar,confluând în barbã, de unde ea le ștergea cu dosul mâinii cu un gest ce trãda încordarea șinervozitatea. Se încercãnase brusc, figura își pierduse strãlucirea juvenilã, adãugând câțiva anipeste masca tânãrã de pânã atunci. O întrebã din ochi ce s-a întâmplat și ea dãdu din mânã cuun gest ce sugera abandonul și lehamitea. El îi prinse mâna și i-o strânse cu putere, sfidândsoarte și neglijând orice mãsuri de prevedere, ea rãspunzându-i cu o strângere la fel deputernicã, apoi își trase mâna ușor, șovãitor, figura luminându-i-se vãzând cu ochii.

-Am crezut, pentru o clipã, cã te-ai supãrat pe mine și cã te-am pierdut, îi rãspunse eașoptit.

-De ce ești prostuțã și te gândești la așa ceva. Se vede cã nu mã cunoști. Cum sã mãsupãr doar din atâta lucru ? îi rãspunse el, ocolind adevãratele sale gânduri ce se estompau lent,

dar erau încã prezente în minte. Nu putea sã nu fie tolerant, nu-și putea permite luxul sã nu fietolerant. O astfel de întâmplare la vârsta lui era un adevãrat miracol, un veritabil dar venit dinslãvi și pentru pãstrarea lui se puteau face niște concesii minore, care altãdatã, poate, nu le-ar fifãcut și ar fi privit incidentul cu alți ochi și, deci, cu alte consecințe. Vârsta te învațã și te obligã înacelași timp sã devii tolerant, nu neapãrat înțelept, dar sigur tolerant și îngãduitor cu cei din jur șimai ales, în situații limitã, de genul acesta.

Bãurã câteva guri de cafea și, revenindu-și, reluarã discuția începutã înainte, dar subalte auspicii, mult mai roz de data aceasta.

Destinul ciudat al Turciei nu se încadra în tiparele clasice, ușor romantice sauromanțioase ale unor țãri sau zone din Europa. Aici se operase cu alte unitãți de mãsurã,aplicându-se cu prisos teoria cã fãrã glorie, istoria nu este decât biologie. Iar când aceastã glorieîncepuse sã apunã, apãruse omul providențial, care scosese țara de pe linia ei tradiționalã,împingând-o pe un alt fãgaș, atât de promițãtor pentru ea. Era clar cã, pentru ca un popor sã-șideschidã un drum în lume, toate mijloacele sunt justificate - teroarea, crima, bestialitatea,perfidia, toate acestea sunt meschine și imorale numai în decadențã, când se apãrã prin ele unvid de conștiințã, dar dacã toate acestea ajutã la ascensiunea unui popor, ele devin virtuți șiistoria le consemneazã ca atare, atenuându-le caracterul meschin sau murdar, iertând sauomițând cu bunã științã aspectele mai greu de digerat.

Mergeau deja de mult timp și dupã numãrul orelor parcurse. dupã numãrul haltelorobligatorii consumate și mai ales dupã împuținarea luminii de afarã ar fi trebuit sau așa credeauei cã, ar fi fost cazul sã ajungã.De abia acum se rãspândi în autocar zvonul cã nu puteau fi cazațila Nevșehir din niște motive ce nu erau explicate sau comunicate și cã urmau sã meargã în altãparte, unde era la fel de bine, de confortabil, poate chiar mai bine și mult mai aproape de locurilece urmau sã fie vizitate în cursul zilei urmãtoare, lucru ce, într-un final, se va dovedi adevãrat. Unmurmur ce trãda o tensiune neplãcutã anima acum autocarul, unindu-i în rãu, dacã în bine nu seputuse. Se formaserã, ca de obicei, douã tabere, una a toleranților, care admiteau cã ghidul agreșit neanunțând aceastã schimbare, dar dacã e spre binele grupului vor mai rãbda câteva oresuplimentare de drum și ceilalți care doreau sã porneascã o cruciadã împotriva organizatorilor,dar de pe niște poziții utopice, singurele elemente concrete fiind amenințãrile și vorbele grele,nepotrivite cu o vacanțã, ce zburau de pe un rând pe celãlalt al mașinii. Depãșiserã Kirșehirul,Hacibektașul, Nevșehirul navigând în noapte ca trenul fantomã, cu luminile aprinse, muzica datãîncet și lumea clocotind de o mânie neputincioasã, obositã de tangajul neîncetat al autocarului,de cãldurã, iritatã de transpirația ce se îmbibase în haine lezând pielea, de apa cãlâie ce era șiea pe terminate, de penibilul situațiilor ce se creiau la opririle obligatorii, când se stãtea la rând lacloset, se aștepta dupã unul și altul care întârziau justificat sau nu, toleranța fiind unul dintreatributele ce lipseau grupului ce se târa în noapte, în speranța atingerii obiectivului mult dorit - unduș și un pat în care sã-și lungeascã oasele, renunțând la aceastã poziție de stând pe scaun, decare li se urâse multora, deja.

Și când tensiunea se apropia de paroxism mulți uitând de bunele maniere și zvârlind cuimprecații care mai de care mai colorate, autocarul se înclinã periculos, înscriindu-se pe un drumde țarã, amuțindu-i pe beligeranți. Remarcabil, pe undeva, a fost faptul cã ghidul a rezistatprovocãrilor verbale de toate tipurile, fãcând ureche surdã.

În scurt timp ajunserã în fața unui mic motel, alb intens în lumina farurilor autocarului, cudouã etaje și o micã grãdinițã împrejur, acestea fiind singurele amãnunte ce se putuserã vedeadin pricina întunericului dens, sfâșiat doar de lãnciile farurilor autocarului.

Era motelul din Derinkuyu, destinația periplului lor prin Turcia continentalã de centru,prin podișul Anatolian spre Capadokya cea vestitã. Lumea coborâ în grabã, intrã în holulmotelului fãrã a vedea ceva în fața ochilor și acceptând de data aceasta fãrã discuții repartițiacamerelor,urcã în liniște și dispãru ca pãsãrile de curte când trece uliul pe deasupra.

Dragoș urcã bagajele familiei Neagu în camerã, ajutat de Cristina și la ultimul drum,profitând de prilej, o sãrutã violent, mușcând-o de buzã pânã la sânge. Ea îi rãspunse cu unabandon nedisimulat, complet, lãsându-se mângâiatã și sãrutatã pe gât și pe decolteu ca orecompensã pentru incidentul din autocar, care se pare cã trecuse fãrã a lãsa urme de nereparat.Se separarã cu greutate și Dragoș o luã pe scãri în jos, fluierând, pãstrând pe buze gustulultimului sãrut și cu o energie renãscutã înșfãcã bagajele lor și o porni spre camera repartizatã.Fãcurã un duș și adormirã în câteva minute, fãrã vorbe inutile, obosela fizicã și mai ales ceanervoasã augmentatã în ultimele ore de mers, de tensiunea din autocar, cerând mai multãodihnã, în compensație.

Și așa se sfârși ziua a treia, plinã de evenimente, de la intrarea pe un alt continent șivizitarea Ankarei cu monumentele sale, dintre care mausoleul președintelui era de departe celmai șocant sub toate aspectele, pânã la incidentul ce umbrise idila de o zi, riscând sã o ofileascã,dar ea gãsise resursele de a reanima totul, iar el tocmai asta și dorise, din partea sa, numaiîndoielile putând schimba mersul lucrurilor, dar nu în mod hotãrâtor, astfel încât oferta ei dereconciliere venise la timp, refãcând imaginea ce se umbrise pentru câteva momente.

Cap.IV

ORAȘUL SUBTERAN. ÜÇHISAR. GÖREME.ANTALYA. DRAGOSTE PE FURATE

Un soare alb, matinal, se strecura prin ferestrele deschise accentuând imaginea decurãțenie a vãruielii recente. O adiere rãcoroasã a vântului de dimineațã se insinuã și ea prinferestre, vãlurind perdeaua finã, roz pal, ce se unduia în curentul de aer, ca flamurile castelelormedievale în ziua de turnir.

Dragoș deschise ochii și-i închise repede la loc, orbit de lumina excesivã ce îi izbiseretina încã somnolentã, producându-i descãrcãri luminiscente, asemãnãtoare fulgerelorproiectate pe un cer de noapte, în tot creierul. Se ridicã în șezut și-și frecã ochii jigniți de atâtaluminã venitã deodatã.Se rãsuci, ajungând cu picioarele la marginea patului și-și așezã tãlpile pe mocheta moale,plușatã. Deschise ochii cu precauție "filmând" camera printr-o mișcare circularã. În searaprecedentã erau atât de obosiți fizic de tangajul neîntrerupt al autocarului și psihic de atmosferateroristã, cum o numise Cristina, ce se creiase în jurul tãcerilor enigmatice ale ghidului și adrumului ce pãrea interminabil și fãrã repaos, încât se spãlase și adormise probabil înainte de aajunge în pat, aceasta fiind probabil cauza pentru care nu recunoștea aproape nimic din cevedea. Singurele obiecte familiare erau bagajele și hainele lor aruncate la întâmplare, unele chiarpe jos. Camera era mare, generoasã, mult mai spațioasã și mai confortabilã decât cea de laIstambul care fusese minusculã, ei doi, care nu erau niște supradimensionați trebuind sã navigepe rând prin ea, pentru a nu se intersecta sau a se coliziona. În plus, nu avea nici fereastrã directafarã, ci pe un luminator ca un horn, pe care se mai aflau și geamurile altor camere, astfel încâttoatã bucãtãria internã a unei familii sau alta se auzea și se decripta perfect. Și pentru ca tacâmulsã fie complet, câțiva guguștiuci aflați într-o idilã neîntreruptã își clamau chemãrile și își strigauefuziunile lirice de dimineațã, de pe la ora patru-cinci, o datã cu apariția luminii, cu o intensitateamplificatã de horn, astfel încât aveai impresia cã se aflã în pat cu tine, la o partidã de sex îngrup sau ceva asemãnãtor. Nici nu mai fusese nevoie de ceas deșteptãtor sau de telefonulrecepției, care sã anunțe ora exactã pentru sculare. Mesagerii cerului veniți tocmai de prin Indiași oploșiți în mijlocul Istambulului, pe luminatorul unui hotel, fãceau acest oficiu pe gratis și multmai eficient.

Aici, la țarã, într-un motel ce pãrea uitat de lume, doar adierea vântului și ciripitulfamiliar al vrãbiilor semnala venirea unei noi dimineți. Se ridicã, se întinse și se uitã pe geam - opriveliște patriarhalã, ruralã, asemãnãtoarea cu cea de la noi, umplea cadrul ferestrei. Și totușierau douã elemente suplimentare - o moschee ultramodernã, cu un minaret arcuit spre cer aflatpe un suport de o formã bizarã, de hemi-elipsã înfiptã în pãmânt asimetric, imagineasemãnãtoare unui arc gigant care avea în loc de sãgeatã corpul și vârful turnului, ce aveaacoperișul din sticlã, transparent și câteva tractoare ce transportau pe ele sau în micile remorcipe care le trãgeau, oameni ce plecau la munca câmpului.

Era ora șapte.Silvia dormea pe burtã, cu perna în brațe, cu un picior ușor strâns sub ea și cu fundul în

sus, imagine familiar întâlnitã la copii mici. Constatã pe datã cã îi era la fel de dragã ca pevremuri, când ar fi stat ore sã o admire dormind, sã o trezeascã din priviri și apoi sã plonjeze unulîn universul celuilalt, netreziți bine, fãcând dragoste încã în somn, ca într-un vis bun. Dar timpurileacelea trecuserã și acum o prefera dormind, admirând-o și iubind-o în tãcere, pentru cã dacã s-arfi sculat ar fi rupt vraja, poate, cu vreo remarcã nelalocul ei sau ceva asemãnãtor, o acrealã dedimineațã, cu un gust rãu, de coclealã, ca dupã o beție cu bãuturã proastã și multã, femei urâte șimâncare puținã.

Se strecurã în duș continuând sã rumege gânduri mai vechi și mai noi despre ei doi șiinerent îi veni în cap Cristina. Se gândea pentru a câta oarã, ce era de fapt aceastã relație,aceastã aventurã de-a dreptul bizarã în care se lãsase atras, în care se aruncase cu capulînainte și acum se afla ca prins, într-o plasã de pãianjen. Ce fel de femeie era aceastã Evã care îlacceptase ca atare, cu vârsta lui, cu metehnele lui de om spre apus, cu fizicul sãu departe de a fiîntr-o formã prea bunã, urmãrea ea ceva și dacã da, ce anume, poziția socialã, banii, distracția șidivertismentul pur și simplu, într-o excursie anostã din punctul de vedere al componențeimasculine, nu era, vorba mamei, nimic de vânat, de urmãrit, de plasat, o mie și una de întrebãriîși fãceau loc spre suprafațã, ca bulele de aer din rãsuflarea unui scafandru, pocnind cu unzgomot numai de el auzit, la suprafața conștiinței, în special dupã scena de ieri din autocar,ieșirea ei necontrolatã punându-l pentru prima datã pe gânduri, dupã o perioadã, e drept scurtã,în care creierul lui fusese în vacanțã și gândirea fusese anesteziatã total.

Fu întrerup de intrarea Silviei care îi urã bunã dimineața cu o voce adormitã, de pe altãlume. Spre deosebire de sala de baie precedentã care era cam cât o cabinã telefonicã, cea deaici permitea chiar intrarea a douã persoane și mai rãmânea și loc. Se retrase și întorcându-se încamerã începu sã facã bagajul, ceaiul și celelalte mici treburi matinale. Camera era mare, cudouã paturi, cu spațiu suficient între ele, mochetatã și zugrãvitã proaspãt. Încã persista mirosulvarului amestecat cu cel de vopsea bunã. Terminã ce avea de fãcut și coborâ în hol, pornind încercetare. Holul era extrem de mare și fiecare spațiu avea ceva util în el. Era recepția, apoifiecare spațiu era ornamentat cu elemente ce țineau de folclor - carpete, instrumente muzicalebizare, necunoscute, vase din lut cãrãmizii sau gri-negre, mici canapele acoperite cu scoarțe lacare dominau culorile bordo, gri, cenușiu și galben, așezate în dungi paralele orizontale,asemãnãtoare celor de la noi. Pânã și spațiul de sub scarã era bogat ornamentat cu astfel deelemente. Din hol se trecea direct într-o salã mare în care se servea masa. Câțiva turiști matinalimâncau deja, servindu-se de pe o masã lungã, dupã modelul bufetului suedez. Sperase sã ovadã pe Cristina, mãcar în treacãt, dar voia sa nu se îndeplini. Se întoarse în camerã, coborârãbagajele și lãsând-o pe Silvia la masã, se îndreptã spre camera celor douã. Intrat pe hol auzivocea lui madam Neagu, cu care se dãdu nas în nas, dupã primul colț. Ea cobora spre masã și elintrã în camerã fãrã sã mai batã la ușã. O surprinse pe Cristina numai în slip, din cele modernedin douã șnururi și un triunghi minuscul, de culoare lila. Avea un trup statuar și sânii, liberi deorice constrângere, se zbãteau voioși în aer. Dãdu cu ochii de el, scoase un mic țipãt rapidestompat și strecurându-se pe lângã el închise ușa cu cheia. Se întoarse și-i sãri de gâtsãrutându-l pãtimaș, cu mâna dreaptã începând a-i dechide nasturii cãmãșii, sub care se strecurãrapid, strângându-i violent pielea de pe piept între degete. El o ridicã în brațe, o așezã pe pat șise azvârli asupra ei, posedând-o aproape brutal, pe nedezbrãcate, într-o unire de lãstuni, care seiubesc numai în zbor, ridicându-se sus, foarte sus și apoi împreunându-se și prãbușindu-se astfel

uniți pânã la înãlțimi periculoase, dupã care se despãrțeau, sfidãnd gravitația și poate, chiarmoartea, cu dragostea lor etericã, aerianã. Se ridicarã, deslipindu-se la fel de repede cum seuniserã , ea fugind în baie și el aranjându-și hainele și pãrul. Era bulversat, agitat încã, cu inimabãtându-i nãvalnic, sufocant. Respirã adânc încercând sã-și punã ordine mãcar în trup, dacã înminte nu îi era la îndemânã. Ea ieși din baie, se îmbrãcã rapid cu o rochițã gen capot, ce sepetrecea o parte peste alta și se închidea la spate cu un cordon, pe care îl înodã cu dibãcie.Deschise ușa, nu înainte de a-l mai sãruta o datã, în fugã. Râdea și se mișca iute printrenumeroasele bagaje, dându-le ultima formã înainte de închidere și sporovãind despre cumdormise noaptea, ce frumos era afarã, ce urât a fost ieri și cum va fi azi. El o ajuta, se simțeaiarãși în al nouãlea cer și toate îndoielile de cu câteva minute înainte se spulberarã ca un stol depãsãri la vederea hultanului. Era iarãși a lui, numai a lui, se iubiserã puștește, pe fugã, îmbrãcați,imprudent, dar cu atât mai minunat. Începu sã coboare bagajele și la ultimul drum, o strânse dinnou la piept îmbrãțișând-o și proptind-o de ușa de la intrare, pentru a nu fi surprinși, mâinile lorreluând drumurile abandonate numai cu câteva minute în urmã, intimitatea dintre ei permițându-leacum accesul în cele mai ascunse tainițe ale trupurilor lor, iar buzele perfecționând sãruturi demulte ori repetate pânã acum.

Dupã masã urmã ambarcarea și dupã un scurt drum, de câteva minute, ajunserã într-omicã piațã, care avea pe o laturã câteva mici prãvãlii cu obiecte vechi, noi, populare, artizanat,suveniruri. Peste drum de ele se afla intrarea în primul dintre obiectivele ce le aveau de vizitat înacea zi și anume așa zisul oraș subteran.

Spre șansa lor, în cursul acelei zile urmau sã beneficieze de un ghid autohton, demeserie profesor, de vârstã mijlocie, șaten, cu înãlțime potrivitã, purtând mustațã și ochelari, cu ofigurã tipcã din punct de vedere al trãsãturilor și care vorbea o francezã șarmantã, cu accent, darcorectã, trãdând orele intense și asidui de studiu. Intrarea în orașul subteran se fãcea printr-o ușãcu totul banalã. Se coborau apoi câteva trepte și pe mãsurã ce se ajungea mai jos, atmosferadevenea din ce în ce mai apãsãtoare, mai stranie, drumul parcurgând trepte coborâtoare sãpatedirect în piatra de aspect gresios, alb-gri, ușor poroasã și cu pereții foarte apropiați, cu tavanurijoase, adevãrate galerii prin care cei mai masivi se strecurau cu greutate. Din loc în loc apãreauzone mai largi - mici piațete din care porneau alte drumuri spre diferite destinații, multe dintre elefalse, înfundate și prevãzute cu capcane ingenioase, menite a paraliza accesul oricãrui neavenitsau încãperi, care nu depãșeau câțiva metri, cu diferite destinații gen locuințã, baptiseriu,magazii, cãmãri și altele, ce scãpau observației directe. Senzația era din ce în ce mai apãsãtoarepe mãsurã ce se cobora mai adânc. Se ajunsese la nivelul de 35 de metri sub pãmânt și spațiulse lãrgi brusc într-o încãpere de vreo zece metri lungime,șase-șapte metri lãțime și patru-cincimetri înãlțime. Camera comunica cu altele, mai mici, cu utilitãți diverse. Ghidul le explicã cã aicise afla inima orașului subteran, ce fusese locuit în special de cãtre creștini în dorința lor de asupraviețui și a trãi în credința pe care și-o aleseserã. Derinkuyu se afla la 29 de kilometri deNevșihir și constituia unul dintre numeroasele obiective turistice din Capadokya, tãrâm fabulosdin toate punctele de vedere, una dintre perlele coroanei Turciei. Locuințele subterane nu puteaufi datate cu precizie, însã se pare cã ele fuseserã construite încã din perioada hititã, dar era certcã creștinii fuseserã cei care le locuisrã cel mai mult și cu cel mai mare folos. Erau construcțiilabirintice realizate în sistem etajat, la Derinkuyu, fostul Melahopea sau Melegop al grecilor,putându-se vizita opt dintre aceste etaje. Exista un sistem de ventilație alcãtuit din puțuri verticalece se deschideau la suprafațã în locuri foarte bine disimulate. Fiecare etaj comunica la rândul sãuprin mici puțuri verticale, ce asigurau o bunã ventilație și o temperaturã constantã de aproximativ

17 - 18˚ C. În perioadele bune locuitorii cultivau pãmântul, venind numai noaptea sã doarmã aici.În vremuri de restriște însã, se retrãgeau complet sub pãmânt, putând sta aici perioadeîndelungate. Dupã estimãrile specialiștilor aici se puteau adãposti peste 15.000 de oameni șinumeroase animale și provizii. Dragoș asculta cu atenție explicațiile competente și exacte aleghidului, ce vorbea cu un ton profesoral, reflex al anilor de catedrã și chiar ușor exaltat, fiindprobabil profund atașat de aceste monumente pe care le dezvãluia turiștilor de aiurea. Se simțiluat de mânã și întoarse capul încetișor, fiind sigur cã era Cristina, nu numai din cauza dorințeinemãrturisite sã fie ea și din pricna faptului cã Silvia cu madam Neagu și cu alți turiști,declarându-și claustrofobia, rãmãseserã afarã, ci și dupã adierea parfumului ei, atât de cunoscutdeja, ce-l învãluise imediat ce se apropiase. Se lipi de el aproape cocoloșindu-se, profitând deîntunericul din incintã și de cãldura pe care el o degaja, contrastul termic dintre exterior șiincintele subterane fiind totuși de vreo douzeci de grade. Se simțeau din nou ca în basilicasubteranã, dar de data aceasta cu un plus de aplomb, datã fiind evoluția relațiilor dintre ei și înspecial în urma întâlnirii furtunoase din urmã cu puține minute. Ghidul continua explicațiile,menționând faptul cã primele sãli prin care se trecuse slujeau drept adãpost vitelor, a proviziilor,erau folosite ca bucãtãrii. Galeriile de comunicare, care erau pline de capcane se închideau, încaz de nevoie, cu pietre rotunde, ca cele de moarã, ce aveau în mijloc un orificiu prin caredușmanii puteau fi rãpuși fãrã probleme. Zona unde se aflau ei acum era o bisericã, acest faptexplicând de ce era atât de deosebitã fațã de celelate incinte. Li se explicã unde fusese altarul, lise arãtã un fel de cristelnițã din piatrã, folositã evident pentru botezuri. Sãlile limitrofe slujeaudrept spații complementare basilicii, dar și de loc de îngropãciune pentru aleșii colectivitãții,câteva gropi sãpate în stâncã stând mãrturie. Grupul ajuns pânã la acest nivel se subțiase foartemult, așa cã cei doi, fãcându-și de treabã îi lãsarã pe ceilalți sã urmeze ghidul spre exterior, iar ei,cãlãuziți de sãgețile albastre ce indicau ieșirea, pornirã în urma grupului, zãbovind îndelung înîmbrãțișãri pasionale, care nu fuseserã departe de a ajunge la o nouã uniune, însã rațiunea șipoate, lipsa completã de confort îi fãcurã sã renunțe, nu fãrã regret. Se despãrțirã nu departe deieșire și Dragoș se trezi afarã, orbit de soarele ce se ridicase bine pe boltã, împroșcând pãmântulcu sãgeți arzãtoare și cu inima ce stãtea sã-i spargã pieptul. Se gândi amuzat cã dacã ar fi fostcardiac patent,probabil ar fi pãțit-o de mult, dupã atâta stres asupra cordului sãu ce nu maifusese biciuit astfel decât, poate, în intervențiile chirurgicale grele și riscante pe care era nevoitsã le facã destul de frecvent. Cât de departe erau timpurile în care rostea cu voce tare și plinã deblazare "mi-e totul egal, pentru cã totul e cenusiu". Acum i se pãrea totul plin de culoare, defarmec, înmiresmat, trãia în altã lume parcã, o lume de care uitase de mult. Acum iubea cu unadintre acele iubiri posesive, imprudente, nebune, cum realizezi foarte devreme în viatã sau foartetârziu. Trãia într-un miraj saharian din care trezirea este aproape întotdeauna dureroasã, pentrucã zeii îi înaltã pe muritori pentru a-i trânti mai bine, mai de sus, fãrã nici o milã, deoarece accesulla fericire și la perfecțiune era exclusiv un apanaj divin. O porni spre niște tarabe situate chiar laintrarea în orașul subteran, unde, ca din întâmplare, îl aștepta Eva. Cumpãrã ghidul Capadokyeiși admirã sumedenia de confecții - veste, genți mai mici sau mai mari, portvizite, portchei,portofele, tichii și altele, executate dintr-un material gen stofã, cu o țesãturã popularã specificãzonei, multicolorã, cu motive strict geometrice, savant combinate atât figurativ cât și coloristic,asemãnãtoare scoarțelor de la noi, dar totuși atât de diferite. Erau celebrele țesãturi locale, cucare vânzãtorii se lãudau, însã într-un mod demn, nedeplasat, dar evident mândrii deapartenența la acest filon al artei tradiționale turcești. Combinațiile erau atât de variate încât, cutoatã strãdania, nu reușeai sã gãsești douã la fel, cu toate cã la prima vedere semãnau atât de

mult. Îi cumpãrã fiului sãu o vestã, mãsurile lor fiind identice. În timp ce-i vorbea Cristinei desprebãiat, lãudându-i seriozitatea și cerbiccia de a ajunge ceva în viațã se gândi, aberant, la ovariantã demnã de infernul lui Dante, cu Cristina norã și în același timp amantã. Se opriscuturând din cap și rușinându-se de gândul nemãrturisit. O dorea atât de mult pe femeiaaceasta, încât ajunsese sã aiureze și sã-i joace mintea feste macabre, de genul acesta. Cinespune cã dragostea la bãtrânețe prostește are dreptate ! Fusese concluzia de bun simț cu careîncheiase aceste gânduri nedemne și aberante în întregul lor. Pornirã peste drum, la prãvãliile cuașa - zise antichitãți, unde erau expuse o sumedenie de obiecte de felul opaițelor, hangerelor,sãbiilor, scrumierelor, pistoale cu una sau douã țevi, vase de diferite tipuri și multe altele,confecționate din metal, ce fusese copt împreunã cu nisip fierbinte, pentru a arãta îmbãtrânit șivechi. Acceptarã convenția impusã de acest joc și se târguirã într-o doarã, dar cu tot elanul, fãrãa avea intenția de a cumpãra ceva. Merserã mai departe și o gãsirã pe Silvia și pe mamaCristinei stând la umbra unei copertine, la masã, sorbind din niște cafele minuscule. Silvia fumnași vorbea incoercibil, având în madam Neagu, se pare, un interlocutor ideal, aceasta ascultândcuminte și atent, oricum diferența de culturã dintre ele fiind remarcabilã, încã de la prima vedere.Aceasta avea o minã obedientã și dovedea un devotament ancilar în tot ceea ce fãcea,compensând-o pe Silvia perfect, din acest punct de vedere creindu-se cuplul ideal, de dominator-dominat, sau mai pe românește se întâlnise sacul cu peticul și unde, în țarã strãinã, la mii dekilometri de casã. Situațiile aleatorii ne guverneazã viața mai mult decât credem și decât am dori-o, dar aceasta este realitatea și trebuie sã ne închinãm cu supușenie în fața ei.

Pornirã în grup spre autocar unde se așezarã în formația deja cunoscutã. Zãrirã dinfuga autocarului intrarea și turla unei basilici grecești ce fusese construitã aici și care, paradoxal,nu ajunsese moschee, aflatã la micã depãrtare de moscheea admiratã de dimineațã, ce pãreadesprinsã mai degrabã dintr-un oraș de tip Brasilia, de sub creionul lui Oscar Nimayer și nu aici,în mijlocul unei Capadoky-i plinã de mistere și de tradiție secularã dacã nu milenarã, undetradiționalismul pãrea patent și de neînlocuit.

Noaptea, se pare, cã fusese un sfetnic bun pentru cã atmosfera din autocar era alta,chiar tonicã, lumea pãrând a fi uitat incidentul de cu o searã înainte, incident ce pãruse un casusbelli ireconciliabil. Ieșirã în autostradã și se îndreptarã spre Üçhisar, dupã cum le indicã ghidul.Zona aceasta era probabil unicã în lume , nu numai în Turcia. Era o succesiune de vãi cu perețiiînconjurãtori ravenoși, sãpați în roca vulcanicã de un alb-cenușiu strãlucitor în soarele puternic.Aspectul era asemãnãtor dunelor de nisip modelate de vânt și încremenite în forma datã deacesta. Imaginea era nãucitoare, cu atât mai mult cu cât, de dupã fiecare curbã a șoselei, ce eraaici sinuoasã, apãrea altã vale, cu versanții ei ca niște cãpãțâni de zahãr, alungite, așezateparalel, cu vârfurile orientate spre coama dealului. Peisajul era fantastic, având ceva selenar,nepãmântean, nici un fir de iarbã nereușind sã se ancoreze în roca aridã și fierbinte, sub dogoreasoarelui de miez de zi. Din loc în loc apãreau așa zisele porumbare, ce erau de fapt locuințesãpate direct în piatrã, cu geamuri și uși știrbe, fãrã nici un alt acoperãmânt, petele sumbreîntrerupând albul orbitor al versanților stâncoși, lãsând impresia unor gãvane goale ale unuicraniu uitat de timp. În zona Üçhisar-ului existase o cetate, pe un vârf de deal, sãpatã direct înstâncã, ce avea la poale locuințele celor mai puțin favorizați, zona fiind acreditatã ca aparținândperioadei hitite, dar era cert cã în perioadele ulterioare, sub nãvãlirile mongole sau sub invaziaselgiucidã, creștinii alãturi de islamici și de indivizi de alte credințe, se refugiau în cetate,pãrãsindu-și locuințele de la poalele dealului și apãrându-se împotriva invadatorului substindardul unui Dumnezeu devenit acum unic.

Pe mãsurã ce se depãrtau, pãtrundeau într-o vale ce avea versanții din tuf vulcanic albsãpat la diferite niveluri și transformat în camere de locuit, magazii sau cine mai știe în ce. Dinpricina asemãnãrii, valea se numea "Valea porumbarelor sau a cuiburilor". Drumul sinuos,ce sesttrecura cu timiditate, trecea printre acești versanți ciudați ca formã și bizar ciopliți, îndreptându-se spre Göreme.

Se oprirã înainte de Göreme într-un spațiu larg, ca o piațã mare, în care se mai aflau șialte autocare cu turiști. Aici existau douã lucruri de vãzut. Pe de o parte se afla o zonã ce eraliteralmente ornatã cu niște formațiuni absolut nemaivãzute, în formã de cãpãțânã de zahãr,ascuțite spre vârf, sugerând țuguiul lui Oblio, unde vântul realizase adevãrate opere de artã,șlefuind piatra și dându-i forme ciudate de pãlãrii de ciupercã mai mult sau mai puțin țuguiate,așezate pe niște trunchiuri ascuțite periculos sub baza pãlãriei, ce se îngroșau tronconic pemãsurã ce coborau spre nivelul solului. Aceste momâi ciudate erau grupate sau izolate, lãsândimpresia unui grup de babe gheboase ce mergea spre undeva. Alte formațiuni se șlefuiserã luândaspectul unor mici cãsuțe suspendate de un uriaș ghiduș în vârful unui prepeleac ascuțit ca unpar cioplit la un cap, stând acolo într-un echilibru ce pãrea fragil. Culoarea rocii trecea din alb,spre gri, îmbrãcând chiar și tonuri de negru. De jur înprejur spãrturi de rocã atestau faptul cãmulte din aceste creații bizare ale naturii se prãbușiserã zdrobindu-se iremediabil de pãmânt șidistrugându-se pentru totdeauna. Alãturi se aflau însã altele, ce se decupau din stâncile din zonãși pe care vântul le detașa deja, în strãdania sa de a le înlocui pe cele distruse probabil, tot decãtre el. În jurul acestor fantome de piatrã se afla o vegetație precarã, tufe firave de iarbãgalbenã, arsã de soare, se ițeau dintre bolovanii alburii. În rest era numai pustiu și acestspectacol megalitic inedit și infinit mai impresionant decât fotografiile din ghiduri. Întreagamargine a așa-zisei piețe era ocupatã de o sumedenie de tarabe din lemn, pe care se aflauexpuse o infinitate de modele de statuete confecționate grosolan, artizanal, din tuful ce se aflapretutindeni, încercând sã surpindã cât de fidel se putea, scene din valea înconjurãtoare. Eraubizare, la limita chiciului, fiind amestecate cu alte figurine ce se doreau animale, plante sau chiarfiguri, apãrând în mod bizar pânã și Budha printre ele. Un alt grup distinct de exponate eraconstituit din figurine confecționate din onix, piatrã ce se gãsea din belșug în zonã, fiind deorigine vulcanicã. O mare parte din aceste figurine erau zoomorfe întruchipând elefanți, cai,broaște țestoase, bufnițe, vulturi, multe dintre ele lucrate cu har și având o calitate artisticãremarcabilã, alãturi de figurine reprezentând fructe - mere, pere, ce erau confecționate din onixde cea mai bunã calitate, extrem de bine șlefuit, având culoarea cremei de zahãr ars sau a celeide ness, cu ape și vinișoare alburii, ce se întretãiau în mod savant, dupã un tipar cunoscut doarde Mama Naturã. Nu lipseau statuetele cu diferite alte teme dintre care erau de remarcat, niștecapete de cal, asemãnãtoare celor de șah, așezați pe un suport pãtrat, care erau de fapt suporțide cãrți. Execuția era deosebitã și reprezentau piesele de rezistențã ale genului. Se mai puteauvedea felurite confecții din sticlã în care domina un ochi albastru stilizat, pe un fond concentricalb, ce reprezenta un talisman anti-deochi, foarte frecvent întâlnit în întreaga Turcie. Apãrea caobiect de comerț aproape pe toate tarabele întâlnite în drumul lor și era de vãzut, pus la loc decinste, în multe dintre magazinele sau locurile publice prin care aveau sã treacã, lãsând impresiacã localnicii erau extrem se superstițioși. La tarabe vindeau localnice în general, cu vârste dintrecele mai variabile, târguindu-se îndelung, dar blocându-se la un momentdat la, un anume preț,sub care nu se mai putea coborâ cu nici o centimã. Ca de obicei Silvia o luase înainte cu madamNeagu și ei doi rãmãseserã împreunã, mai pe urmã. Fuseserã impresionați și aveau sãcomenteze și sã o aducã în discuție ori de câte ori vor avea ocazia, de o copilã de aproximativ

zece-doisprezece ani, îmbrãcatã mai degrabã sãrac, desculțã în colbul alburiu de tuf vulcanicmãcinat de vânt și de miile de picioare ce trecuserã pe acolo, care vindea figurine de onix,negociind și uzând de câteva vorbe englezești rostite clar și cu o oarecare emfazã, demnã, darextrem de amabilã și cu un simț comercial deosebit, fãcând imediat o reducere de preț înmomentul când vecina de tarabã se bãgase peste negocierea ei, cu o ofertã aparent maitentantã.Impresionat, Dragoș îi cumpãrã Cristinei câteva figurine bine lucrate asemãnãtoare cucele vãzute în Istambul, dar la prețuri pe jumãtate. Tânãra, mulțumitã de vânzare, le zâmbi larg,cu un surâs de copil. Se mai plimbarã în jurul tarabelor admirând piesele expuse, comentându-leși oprindu-se cu relativã uimire în fața unei cãmile, ce avea pe ea o șa multicolorã, cu cãnafi dinlânã coloratã și un cãpãstru asemãnãtor plin de jurubițe și ciucuri multicolori. Animalul rumegaliniștit, impasibil, privind absent în dreapta și în stânga, parcã spunând :"Am mai vãzut eu turișticurioși ca voi !" Fiind semnalați, se urcarã în autocar și pornirã spre Göreme, ce se afla la micãdistanțã de locul lor de popas.

Localitatea se gãsea la 17 kilometri de Nevșehir și se afla în așa zisa Vale a cãilor debasm, numindu-se inițial Korama. În stânca vulcanicã alb-gri erau sãpate 365 de biserici, câteuna pentru fiecare zi a anului, impropriu zis construite, practic ele fiind scobite în munte, înperioada secolelor nouã - unsprezece, dar câteva au fost atestate ca fiind sãpate încã din secolulșapte. Majoritatea lor erau pictate, într-o gamã de picturã începând cu cea monocromã și simplãpe tonuri cãrãmizii, pânã la policromia și desenul bizantin veritabil, din epoca secoluluiunsprezece. Dealtfel, zona a fost unul dintre centrele cele mai importante ale perioadei proto-bizantine și a mișcãrii artistice post-iconoclastice, dupã ce împãrãteasa Teodora a ridicatinterdicția folosirii și ilustrãrii icoanelor. Pe mãsura trecerii timpului picturile, ca și tehnicaconstrucției, au devenit mai perfecționate, astfel încât lucrãrile târzii se prezintã, din punct devedere estetic, foarte aproape de realizãrile din zonele marilor aglomerãri urbane. Complexul eraun muzeu în aer liber extrem de bine organizat, cu un traseu predefinit și marcat pe teren prinindicatoare. Erau vizitabile câteva dintre cele mai celebre biserici, care erau individualizate cunume proprii, ce fuseserã restaurate din punctul de vedere al picturilor în special și erau marcateclar, pe teren. Ansamblul se afla într-o cãldare, înconjuratã din trei pãrți de dealuri din tuf vulcanicgri-alburiu, cu binecunoscutele creste ravenoase, sãpate de vânt, cu șanțuri adânci și crestemolcome, bine reliefate. Soarele, aflat deja în crucea amiezii, trimitea spre pãmânt sãgețiincandescente ce se concentrau în depresiune, reflectându-se în albul stâncii și arzând maitemeinic și mai nãucitor. Aerul fierbinte era dens, greu, dansând haotic în jurul oamenilor ce seîncumetaserã sã urce și sã coboare micile dealuri și vãi unde se aflau cioplite bisericile. Sevizitau unsprezece dintre lãcașurile zonei, ce constituiau practic muzeul în aer liber, restul fiindapanajul arheologilor. Ghidul localnic, sfidând atmosfera tropicalã, mergea înainte, aproapetârând dupã el un grup din ce în ce mai mic, rãrit de cãldurã, efort fizic și absența interesuluipentru astfel de muzee. Cei doi se aflau în primele rânduri, aproape de ghid, dornici sã afle câtmai mult despre aceastã adevãratã minune a lumii, despre care, din pãcate, nu se amintește înnici o enciclopedie de mare circulație.

Biserica Tokali era cea mai mare dintre ele, având mai multe sãli și fiind pictatã în stilulbizantin clasic, pictura ca și construcția putând fi datatã din perioada secolelor zece-unsprece, eafiind construitã și ornatã de-a lungul timpului. Picturile ce reprezentau paginile clasice diniconografia ortodoxã erau minunat realizate pe un fond albastru, ce aducea aminte nuanțeleVoronețului, dar într-o tonalitate mai profundã, mai aproape de albastrul marin. Figurile sfinților

avea același hieratism a celor din mozaicurile de la Sf.Sophia, iar înscrisurile erau în limbagreacã, denumind membrii ce compuneau compoziția.

Biserica Carikli avea douã etaje, cel inferior posedând trei încãperi, iar cel superioravând de asemenea trei, despãrțite prin bolți susținute de coloane, cioplite din același material.Fresca era în mare parte deterioratã, dominatã de tonuri de roșu-cãrãmiziu pe un fond albastru-indigo pal, temele fiind cele clasice deja.Remarcabilã la ea era tehnica constructivã în douã etajedistincte și tentativa de marcare exterioarã de bolți, coloane și false ferestre în care se figurase,prin sãpare în piatrã, desenul unui vitraliu imaginar.

Biserica Karanlik era de fapt o mânãstire, ce avea douã etaje, cu mai multe încãperi cudestinații diferite, dar dintre toate se distingea biserica propriu-zisã care era mare și ale cãreipicturi se conservaserã în mod miraculos, ele fiind doar zgâriate pe ici-colo. Dupã tehnicaexecuției și dupã culorile folosite, se pare cã aceiași zugravi ce pictaserã bisericile Elmali șiÇarikli își demonstraserã și aici geniul și harul. Temele erau aceleași, tehnica era asemãnãtoare,dar în nuanțe apãreau mai multe tonuri de galben și de roșu, ceea ce fãcea ca aceste freșce sãfie mai luminoase și mai pline de cãldurã, cu toate cã lumina intra cu zgârcenie printr-un intrândminuscul pentru dimensiunea basilicii, picturile boltei neputându-se vedea decât cu ajutorullanternei. Cei doi rãmaserã câteva minute în plus în aceastã bisericã, poate uimiți de calitateaexcepționalã a picturilor, poate de senzația de intim și de cãldurã ce rãzbãtea din fiecare colțișoral construcției. Se țineau de mânã, tãcuți, fiecare cu gândurile sale, nemãrturisite, poate rugându-se, poate pocãindu-se.Ieșirã spre luminã și în ultima încãpere ce precedea basilica și care era unfel de antreu, se sãrutarã cast, de abia atingându-și buzele. Coborârã parcã purificați, cusimțãminte contradictorii, nemãrturisite. Peste un timp aceastã bisericã și în general toatelãcașurile vizitate vor fi evocate, într-un moment crucial al legãturii lor efemere.

Biserica Elmali semãna din punct de vedere pictural cu cele anterioare, iar constructivnu se distingea prin nimic deosebit, ea aflându-se pe itinerariul de vizitare datoritã unei buneconservãri a construcției și picturilor, dar mai puțin bunã ca la precedenta.

Una dintre cele mai interesante lãcașuri era de departe biserica Sfânta Barbara. Ea seafla într-o construcție conicã numitã kümbali. Intrarea se fãcea într-o micã salã ce comunica cusala propriu-zisã a bisericii printr-un spațiu boltit susțint de coloane. Aici pictura era monocromã,aleatoriu distribuitã, recunoscându-se motive decorative geometrice simple, trasate de o mânã nufoarte obișnuitã cu pictura, cu liniile nesigure și tremurate pe alocuri, imagini de animale cu ostilizare ce aducea aminte de desenele copiilor de grãdinițã și câteva simboluri iconoclaste, ceatestã vechimea bisericii ca fiind pre-iconoclastã, amestecate cu desene ale unor sfinți dintrecare se detașeazã Sfântul Theodor pe cal, Christ așezat cu biblia în mânã, sfânta Barbara sausfântul Gheorghe pe cal, omorând balaurul. Desenele nu pot fi incluse în rândul freșcelor, elefiind executate direct pe stâncã și nu pe un suport constructiv ca în cazul primelor. Era, se pare,una dintre cele mai vechi lãcașuri de gen din toatã valea.

Se mai vizitau biserica Yiyanli de secol unsprezece, cu o construcție și o picturãasemãnãtoare cu a celorlalte, dar mai deterioratã și nerestauratã, capela Sfântul Vasile, care eramicã, dar se afla în mijlocul unei necropole locale, fiind probabil lãcașul de cult propriuașezãmântului.

Remarcabilã era ultima zonã vizitatã și anume mânãstirea, care se știa, fusese lãcașreligios și de formare pentru femei. Avea șase etaje sãpate într-un monolit piramidal, cu o scarãexterioarã sãpatã tot în piatrã, ce lega etajele și încãperile între ele. La primele douã niveluri segãseau bucãtãria, sala de masã, oficiu și o încãpere tip salon. Etajul trei era ocupat de o micã

bisericã construitã dupã tehnica de secol unsprezece, la etajul patru, cinci și probabil șase seaflau încãperile locuite de tinerele fete venite întru cãlugãrie, care astãzi nu erau vizitabile,intrãrile fiind acoperite cu pietre și nedescoperite încã de cãtre cercetãtori. Remarcabilã eratehnica sãpãrii în stâncã și modul foarte funcțional al încãperilor. Decorația interioarã aproapelipsea, doar în mica bisericuțã pãstrându-se, pe unul dintre pereți, urmele unei freșce roase devreme sau de cine știe ce pângãritor.

Ieșirã din acest ultim vestigiu de culturã și civilizație creștinã îndreptându-se pe o aleeabruptã, întâi urcãtoare, apoi brusc coborâtoare, spre intrarea în muzeul în aer liber. Ajunși aicise uitarã înapoi, încercând sã cuprindã dintr-o privire largul amfiteatru ce ascundea aceste minunide civilizație și culturã. Era ciudat cel puțin cã astfel de monumente ale creștinãtãții nu se aflau peo hartã de popularizare a itinerariului parcurs de creștinism, de la origini și pânã în prezent, hartãcu obiective ce ar trebui cunoscute prin niște excursii organizate chiar de cãtre biserica naționalã,alãturi de monumentele creștine din țarã, parcurgându-se astfel un traseu spiritual creștin ce araduce mai mulți oameni sub acoperișul bisericii, oricum mai mulți decât prin prozelitismul desuetpracticat azi. Ar fi greșit sã judecãm biserica și adevãrata învãțãturã a lui Cristos dupã activitateafanaticilor religioși, dupã mijloacele inchiziției sau dupã ipocrizia unor preoți. Vizitând astfel delãcașuri ale proto-istoriei creștine moderne deveneai mai pãtruns de spiritualitatea creștinã și tesimțeai mai aproape de originile sale, atingând pietrele și cãlcând treptele pe care niște oamenisfinți pãșiserã cu secole în urmã.Își reaminti, prin similitudine tematicã, probabil, de Aya Sophia șisemnificația sa istoricã, culturalã sau religioasã, mai ales cã aici, la Göreme fãcuse un pelerinaj șiÎmpãratul Constantin I-ul, însoțit de mama sa Elena, sanctificați ulteșșșșșrior sub numele deSfinții Împãrați Constantin și Elena. Intrând în aceste lãcașuri de cult încercai sã-ți imaginezi o zioarecare din viața lor, așa cum erai tentat sã facã în momentul vizitei la Basilica basilicilor. Seputea imagina una din zilele de mare sãrbãtoare, cum era nașterea Domnului sau Învierea sa,sãrbãtori capitale ale creștinismului, când prin porțile uriașe, de zeci de metri, din stejar ferecat cubronzul templului Artemisei, pãtrundea Basileusul, însoțit de curtea sa bogatã și luxuriantã, cuveșmintele lor de sãrbãtoare, brodate cu fir, învãluite în mãtãsuri fine și amirosind a esențe rare,aduse din Orientul îndepãrtat spre Omphalon, centrul cultural și spiritual al lumii, întâmpinat de unpatriarh hieratic, înveșmântat la rândul sãu în cele mai scumpe odãjdii, țesute în ani de muncã,cu mâna, în mânãstirile ce se aflau pretutindeni în Imperiu, poate chiar aici, în Göreme, brodatecu fir și bãtute în perle și pietre scumpe. Percepția poporului era de apropiere de cele sfinte prinÎmpãrat și patriarh, primul fiind întruparea relației dintre Dumnezeire și gloatã, fiind situat înierarhia mentalã a omului de rând, mai aproape de cele sfinte de cât de cele lumești, ca un semnal acestei asocieri fiind prezența lui lângã marile personaje sfinte ale mozaicurilor ce împodobeaulãcașele de cult. Aceastã percepție a comuniunii dintre Basileus și cele Înalte și Sfinte a persistatpe tot parcursul Bizanțului, dispãrând odatã cu el, sub flamura verde a Islamului, vraja sfântãmistuindu-se împreunã cu stranele și altarele picurate cu tãmâie, cearã de albine și ulei, aleortodoxiei tradiționale de rit bizantin.

Se îndreptarã tãcuți spre autocar, unde gãsirã o atmosferã relativ neprielnicã cugetãrilorpe teme existențiale, determinatã probabil de cãldura de afarã care devenise deja greu desuportat, a foamei, era ora prânzului și mâncarea de acasã se cam terminase și probabil dincauza plictiselii produse de vizitarea sau așteptarea terminãrii vizitãrii unui astfel de obiectiv,care pentru unii, nu prezenta nici un fel de importanțã, nici spiritualã și cu atât mai puținmaterialã, aici nefiind nimic de cumpãrat.

Autocarul porni îndreptându-se spre Aksaray, unde ajunserã destul de repede, toateaceste minuni fiind aglomerate într-un spațiu geografic extrem de redus. Nu au intrat în oraș careera și el plin de locuri de vizitat, dar nu figura pe itinerariu și nici nu era timp pentru aceasta. Dinpãcate nu fusese timp nici pentru alte locuri ca Nevșehir, fosta cetate Nyssa a hitiților, carevãzuse trecând peste ea civilizațiile frigiene, perse, macedonene, apoi romane și bizantine,pentru ca în urma rãzboiului din Malazgir în 1701 sã cadã sub selgiucizi devenind Muskara,orașul subteran din Özkonak asemãnãtor cu cele de la Derinkuyu, orașul Avanos pe malul râuluiKizilirmak sau Halys, loc simbolic pentru ceramica localã, ceramicã cu o personalitate artisticãdistinctã, într-o țarã ce nu ducea lipsã de aceastã artã și meșteșug în același timp, Zelve cuorașul sãu vechi sãpat în stâncã, Pașabag așezat într-o vale plinã de structuri eoliene țuguiate,foarte bine individualizate, grupate și care aveau drept caracteristicã comunã faptul cã vârfurile,aparținâd prin sedimentarea vulcanicã unui alt tip de rocã, de o altã nuanțã, maron-cenușiu, lãsaimpresia unui joc de cuburi în care vârfurile erau puse cu mâna, de un copil șugubãț, pe suporțiiconici din tuf vulcanic alb-gri, imaginea fiind în multe cazuri completatã și de mâna omului, caresãpase în aceste construcții bizare locuri de locuit cu uși și ferestre, fãcând sã le aparã ochi șigurã, sub pãlãria brunã sau locuri la fel de însemnate ca Ürgüp, Mustafa Pașa (Sinassos) sauOrtahisar, unde teribilismul naturii se împletea cu cerbiccia omului pentru a o stãpâni și pentru a-și aduce la rândul lui contribuția.

Cu aceste gânduri în cap, Dragoș nici nu observã cã ajunserã deja la destinațiapropusã.

Era o parcare imensã în care se afla o stație foarte mare de benzinã și un complexcomercial de aceleași dimensiuni, ce adãpostea un restaurant cu autoservire, un magazin genbazar în care se afla o varietate de produse greu de descris, și alte utilitãți printre care un grupsanitar și un hol plin de telefoane cu acces internațional, totul înconjurat de o grãdinã-terasã, cumese ascunse sub umbrare vegetale sau din pânzã multicolorã, construitã în trepte și cu unaspect labirintic ingenios imaginat și exploatat. Intrarea în autoservire se fãcea pe o ușã largã șiodatã intrat înãuntru te izbeau douã imagini diferite, dar definitorii pentru local - aerul condiționatcare aducea iadul de afarã la vreo douãzeci de grade, creind impresia de frig, dar un frigconfortabil și luxul incintei, în care se amesteca gresia neagrã lãcuitã de pe jos, inoxulgalantarelor luminate viu, cu mobilierul elegant și funcțional și cu bucatele expuse în vasemetalice lucioase, având un aspect similar cu cel din revistele de specialitate, mirosurile fiindgreu de descris, o combinație de mâncare bunã și bine gãtitã amestecatã cu exotismul aromelordate de coondimentele specifice zonei, creind o oarecare agitație în rândul turiștilor ce alcãtuiserão coadã ordonatã, reflex de neșters al "Epocii de aur" Indivizi îmbrãcați în halate de un albstrãlucitor, în razele mate ale neonului ce luminau indirect preparatele de bucãtãrie, te serveauagil și cu eleganțã, din tot ce doreai. Vesela era impecabilã, tãvile, tacâmurile, șervețelele, totulera perfect gândit și aranjat pentru a veni în întâmpinarea dorințelor clientului, strãlucind apetisantîn lumina difuzã.La capãtul liniei, dupã ce te serveau cu desertul ce putea fi un fruct sau tot felulde prãjituri, inclusiv baclavale sau sarailii, se fãcea plata, cu o vitezã demnã de invidiat și cu opolitețe așișderea. Mesele erau aranajate cu douã, patru sau șase locuri, în funcție de dorințe, peele existând solnițe și alte vase cu condimente. Fațã de concepția noastrã despre autoservire,imaginea acestui local era diametral opusã, lãsând impresia cã te afli într-un local de lux dintr-omare capitalã a lumii și nu într-un restaurant oarecare din Capadokya, la o rãspântie de drumuri,extrem de departe de marile centre urbane, ale culturii și civilizației turce.

Mâncarã cu reținerea izvorâtã din necunoașterea preparatelor, doar feluri ce eraucomune, identificabile și previzibile, adicã pui prãjit cu garniturã. Alți camarzi de excursie seîncumetarã sã ia din produsele tradiționale și nu avurã ce regreta, dar ei vor afla acest lucru deabia peste ceva timp.În timp ce Silvia rãmãsese cu madam Neagu și încã cu o doamnã, la ocafea și la nelipsitele țigãri, Dragoș plecã în cercetare, imediat dupã ieșire dând în holulmagazinului, ce fãcea corp comun cu restaurantul. Magazinul era fabulos, ca într-o mie și una denopți, gãsind aici, într-un spațiu relativ restrâns, pe galantarele centrale sau pe cele de pe pereți,felurite tentații de la obiecte de artizanat, aceleași, dar prezentate elegant, pânã la confecții,lucruri din piele, filme foto, casete video cu zonele turistice cele mai importante, ghiduri, hãrți,scoarțe, țigãri, bãuturi alcoolice sau apã platã, tablori și insigne cu Atatürk, sticlãrie diversãutilitarã sau artisticã, T-shirt-uri cu imprimeuri diferite de la grupuri rock, la imagini cu SfântaSophia, kilimuri de diferite dimensiuni, minunat colorate și cu modele care mai de care maioriginale și mai deosebite, obiecte de artã sau kitrch-uri, e drept cã rare, cartele pentru telefonulautomat, chibrituri, brichete de un dolar, alãturi de bijuterii de argint, țigãri de foi și șervețeleparfumate, vederi și ziare mai vechi sau mai noi, carpete persane și fesuri bordo din fetru cu tuinegru în mijlocul fundului, tipice pentru Turcia, în amestec cu tichii brodate în stilul local, papucicu vârful întors, din mãtase, cu pompon colorat din puf, adidași, pãpuși în costum popular,vasedin alamã, de la carafe la scrumiere sau fructiere, cu gravurã manualã sau încrustații cu pietre cese vroiau prețioase, totul într-un haloimãs de nedescris, într-o dezordine perfect ordonatã șicontrolatã de doi vânzãtori mai în vârstã, un el și o ea, care la auzirea strigãtului muezinului cevenea dintr-un aparat de radio Sony, s-au estompat într-o rugãciune murmuratã și completatã cuun gest tipic de ștergerea feței cu mâinile, dar cu vigilența treazã în ceea ce privea clienții, elneezitând sã se întrerupã din cele sfinte în momentul când a fost solicitat de un turist, care nusesizase momentul religios. Se putea alege orice de oriunde, dar bunul simț te oprea sãrãscolești prostește, fãrã a așeza lucrurile la loc, dupã ce le vãzusei, plata fãcându-se la o micãvitrinã orizontalã, negustorii nederanjând mușterii cu prezența lor. Plata se fãcea în lire sau îndolari, fãrã nici o ezitare, într-un mod ușor demonstrativ, arãtându-i-se clientului suma de plãtit șicursul dolarului agreat de magazin pe ecranul calculatorului, nelipsit în întreaga Turcie, chiar și încele mai ignobile dughene, totul având darul de a reduce orice suspiciune de înșelãtorie, la zero.Felul acesta demonstrativ de anunțare a prețului și de încasare a banilor era comun tuturormagazinelor și negustorilor întâlniți, eliminându-se astfel orice bãnuialã, chiar și a celor maicârcotași. În timp ce se uita la multitudinea produselor, având senzația cã se aflã într-un muzeucu vânzare, Dragoș fu interpelat de Cristina care apãruse de dupã o gondolã cu marfã, ca dinîntâmplare și rugat sã-i cumpere o bluzã, sub pretextul cã nu avea portofelul la ea. El se executãimediat, dar fu neplãcut surprins de imperiozitatea modului de a-i cere acest lucru, rugãminteasunând a ordin. Se fãcu cã nu observã, dar diavolul îndoielii puse stãpânire câte puțin pe el. Eraa doua oarã în mai puțin de 24 de ore, când survenea un nor deasupra legãturii lor, umbra celuide-al doilea suprapunându-se peste prima într-un mod nefericit. Intuitivã ca orice femeie, Cristinasesizã cã ceva nu este în regulã, dar nu se strãdui prea mult sã cerceteze ce anume, poate, preasigurã pe el și pe relația lor, în general, dovedind o superficialitate pãgubitoare pentru amândoi.Dragoș nu era un zgârcit în adevãratul sens al cuvântului, dar era ceea ce se numește unchibzuit din punctul de vedere al cheltuirii banului. Avea un simț înalt al valorii lui și al moduluidificil în care el se câștigã, motiv pentru care arunca cu banii în foarte rare ocazii. Avea dealtfel oscalã proprie a valorii oamenilor în funcție de atitudinea acestora fațã de ban și de modul de a-lcheltui, clasificare la care ținea foarte mult și care nu-l dezamãgise niciodatã. Acesta era și

motivul pentru care fusese neplãcut surprins de modul absolut ciudat în care se purtase ea, destilul imperativ în care i se adresase, cãlcând fãrã sã-și dea seama pe terenul minat al unuicomportament care lui Dragoș îi repugna organic, fiindu-i cunoscut prea bine și cu careconviețuia de mulți ani. Ieși din magazin abãtut și se așezã pe un fotoliu din plastic, în grãdinã, înașteptarea Cristinei care coborâse la toaletã, gândindu-se la ciudãțeniile vieții în general și laexemplul practic în special, analizând cât de puțin trebuie ca sentimentul sublimat eteric înmiresme ale Edenului, sã se transforme în obișnuința diurnã, agrementatã cu imperiozitãți și lipsãcrasã de atenție fațã de susceptibilitãțile unuia sau a celuilalt. Ea reveni și-și dãdu o datã în plusseama cã ceva nu este în regulã. Apreciind greșit sau nedându-și seama, gafã pentru a douaoarã, spunându-i lui Dragoș pe un ton neutru:

-Sã nu uiți sã-mi amintești când ajungem la mașinã sã-ți dau banii pe bluzã. Cred cã nude asta ești supãrat ?

El negã moale, fiind dezamãgit profund de superficialitatea ei.Spre norocul amândorura se pleca, în fața lor fiind un drum extrem de greu de parcurs

și anume, drumul spre Antalya, care- i ducea peste munții Taurus și Anti - Taurus, ajungându-sepânã la o înãlțime de peste douã mii de metri. Dar înainte de a se așterne la drum, mai mergeausã viziteze o fabricã de ceramicã, cu care zona se putea lãuda, fiind din acest punct de vederecelebrã în toatã Turcia și chiar peste hotarele ei.

Fabrica se afla la micã distanțã de complexul unde luaserã masa, pe șoseauaprincipalã. La prima vedere era o clãdire normalã, în stil arhitectural clasic, cu un corp central maiînalt și douã corpuri laterale simetrice, nu foarte mari, cu o decorație exterioarã sobrã, îmbinândelemente orientale cu cele geometrice, cu tendințã clarã de stilizare, de modernizare ademersului arhitectural. Chiar la intrare se aflau pe pereți, suspendate în cuie, niște platouri șifarfurii ornamentale de o frumusețe decorativã excepționalã, în culorile tradiționale zonei și parcãși întregii Turcii și anume un albastru tare, ultramarin, pe fonduri bleu pal sau alb strãlucitor. Bazadesenului era elementul floral, cu cele mai fanteziste combinații posibile, în general respectându-se simetria, dar existând și desene cu tentã aleatorie.

Un ghid din fabricã, ce pãrea a fi unul dintre leaderii zonei, îi conduse într-o salã deprezentare, mai mare, cu scaune și bãncuțe așezate pe lângã pereți într-un gen de amfiteatru, încentru tronând simbolul olãritului de pretutindeni- roata olarului, clasicã, din lemn, cu acționareobișnuitã, cu piciorul și cu pereții înconjurãtori stropiți artistic, cu zeamã de lut roșu. Pe ziduri seaflau farfurii și vase de diferite forme și dimensiuni, cu același tip de decorațiune, dar în infinitecombinații, pãrând toate la fel și atât de diferite totuși. Dupã prezentarea unui scurt istoric alfabricii dar și al artei ceramicii în Capadokya, sosi un tânãr ce se așezã la roatã și luând dintr-ogãleatã, pe care nu o observaserã, un boț de lut roșu și trântindu-l artistic în centrul roții, începusã-l modeleze, în fața lor, acționând cu agilitate roata cu picioarele. Toatã mișcarea fusese atâtde rapidã încât aproape nu le venea sã creadã cã este real. Totul era regizat în acest sens,ghidul fabricii și tânãrul privind în jur satisfãcuți de efectul creat. În timp ce tânãrul lucra de zor,lutul luând cele mai incredibile forme în mâna lui, crescând, scãzând, unduindu-se carnal,devenind rând pe rând matricea unui vas, apoi a unei vaze, pentru ca peste o clipã sã redevinãun boț de lut neanimat, aceste variații de formã fiind probabil necesare pentru "încãlzirea"materialului în scopul creșterii elasticitãții, ghidul trecea printre rânduri propunând ceai,rãcoritoare sau vin, care apãrurã imediat, aduse de câteva tinere frumușele, îmbrãcate modern,european, pe niște tãvi tradiționale, de alamã gravatã, ceaiul fiind servit în celebrele deja, paharegâtuite la mijloc și trasate cu fir auriu. În scurtul rãgaz creat, lutul începuse sã se supunã lasciv în

mâinile modelatorului, luând din ce în ce mai clar forma unui vas pentru flori, cu baza micã,rotundã, din care pornea un potir bombat, ce se gâtuia din nou pentru a izbucni în gura vasului,ca o cupã de floare deschisã spre cer. Pe mãsurã ce formele se stabilizau și deveneau maiferme, vraja modelãrii se disipa, realitatea formei reintroducând observatorul în mediul comun. Laterminare, mâna abilã a meșterului, udatã din belșug cu apã, mai dãdu un lustru formelorexterioare, mângâindu-le parcã cu tandrețe, apoi, cu o sârmã finã, vasul fu tãiat de pe soclu șiridicat în sus, oferit spectatorului, ca o ofrandã pãgânã. Pe fondul stãrii de spirit anterioare,Dragoș cugeta la relativitatea existenței noastre pe pãmânt și la raportul dintre materialul carnalși imaterialul aparent al lutului din care am fost și noi zãmisliți inițial și în care ne transformãmiremediabil, dupã trecerea noastrã efemerã, dar atât de zbuciumatã, pe acest pãmânt plin demizerii, dar și de lucruri înãlțãtoare, cum era, de exemplu și acest excurs practic prin artamodelãrii lutului.Își bea ceaiul încet, savurându-i aroma particularã, necunoscutã pânã la sosireaaici, absent la privirile scãpãrãtoare ale Cristinei, ce se afla de cealaltã parte a amfiteatrului,chinuindu-se sã-i prindã cãutãtura. Dar în zadar, Dragoș aproape reintrase în lumea umbrelor șifantasmelor lui, din trecutul imediat, nemai rãmânând decât o micã razã de luminã, la capãtulunui tunel ce se lungea și îngusta, odatã cu trecerea timpului.

Vizitarã apoi fabrica propriu-zisã, care era compusã din câteva ateliere de modelaj, curoți ale olarului modernizate și acționate electric, în lucru fiind atât ceramicã roșie cât și albã, ceavea sã devinã ulterior porțelan, meșterii, dupã cum spunea ghidul, fiind liberi sã lucreze ce voiauși cum voiau, la libera inspirație, neavând normã și plan, fiind tratați drept artiști și nu simplimeșteșugari. Un alt atelier se ocupa cu desenul pe vasul deja uscat, alți artiști, în general extremde tineri, pictând manual fiecare vas sau farfurie.In ateliere totul era pictat, inclusiv capaceleîntrerupãtoarelor erau ceramice și pictate cu motive tradiționale. Urma apoi coacerea, smãlțuireași alte operațiuni tehnice, la care nimeni nu mai era atent.In ateliere, cu toate cã se lucra cupãmânt și apã, era curat, neostentativ, nu ca pentru o vizitã, ci ca o stare de a fi a locului.

Urcarã îndãrãt la parter și la etaj, unde începu vizitarea expoziției care este greu dedescris în cuvinte. Privirea obosea prin prea plin, numai contemplând un singur perete dintr-osalã și erau câteva sãli de vizitat. O multitudine de forme de farfurii, platouri, vase sau vaze,bibelouri, ceasuri de perete, alternând cu plãci de faianțã pictatã manual, cahle de sobã opulentornamentate, în coloristicã apãrând și alte nuanțe ca roșul-cãrãmiziu, verdele, alte tonuri dealbastru, galben pe ici-colo, totul într-un rafinament pur oriental al îmbinãrilor, creindu-se oarmonie desãvârșitã, spartã pe alocuri doar de comentariile zgomotoase ale unor companioni deautocar, care converteau neîncetat lirele în dolari, achiziționarea unor exponate tulburându-levestigiile puțin probabile ale vreunui simț estetic existent vreodatã în forme latente, embrionare,în mintea și în sufletele lor pãgâne de negustori de piei de cloșcã, de pe Dâmbovița. Dragoș seizolã de grupul central zãbovind și încercând sã fotografieze mental fiecare exponat, cu rezultateevident modeste, dar mãcar încerca. Se trezi cu Cristina lângã el, care-l apucã strâns de mânã șicu o voce gâtuitã îl întrebã șoptit :

-Cu ce am greșit de te porți așa cu mine ? Te uiți , privind practic prin mine, ca și cumaș fi imaterialã, ai iarãși ochii aceia de pește fiert, pe care i-am vãzut când te-am cunoscut,spune-mi ce dracu' am fãcut, ceartã-mã, bate-mã dacã am greșit cu ceva și am greșit precis, darnu mã mai chinui cu tãcerea ta care mã tortureazã fizic și moral în special, mai rãu decât îțiînchipui !

Dragoș o privi și fu surprins de lacrimile ce pluteau, gata sã se reverse din ochii eiimenși de un albastru asemãnãtor cu al nuanțelor picturilor de pe pereți. Simți un fior ce-l traversã

ca un fulger și o revoltã ce urca în el pe mãsurã ce lacrimile ei începurã sã se rostogoleascã peobraz. O trase deoparte, îi șterse obrazul cu mâna, se precipitã sã-i dea un șervețel din buzunar,pe care, întorcându-l din greșealã și din zãpãcealã, îi risipi onținutul pe jos și îi șopti bâlbâindu-seși precipitându-se:

-Te rog sã mã ierți, sunt un nemernic bãtrân și ciufut, care nu poate ieși din tiparele lui,nu se poate adapta la altceva decât la acrelile lui de fiecare zi, nu sunt bun de nimic și de nimeni,mai ales de o floare ca tine, care mi-a acordat grația, frumusețea și tinerețea ei, pe care eu, dupãcum vezi, nu o merit deloc, chiar deloc !!

Ea îi puse mâna peste gurã amuțindu-l și-i spuse în șoatã:-Taci cã vorbești prostii și ne mai aude și lumea. Nimic din ce ai spus nu e adevãrat, eu

sunt sucitã și ciufutã, tu ești bun, nu îți dai seama cât ești de bun și de curat sufletește, taci terog!

Se șterse la ochi, îl ajutã sã-și ridice lucrurile de pe jos și pornirã împreunã sã vizitezeexpoziția. El se repezi și-i cumpãrã mai multe lucruri, gest ce venea ca un gen de rãzbunare aîntâmplãrii de la Aksaray. Ea refuzã, sesizând în sfârșit de unde venise necazul asupra lor, dar elinsistã aproape imperativ, la limita de a atrage atenția celor din jur. Cu brațele pline de pachetese îndreptarã spre mașinã, trecând și prin furcile caudine ale remarcii, nu lipsitã de conținut aSilviei, privind cantitatea de obiecte cumpãrate de cãtre Cristina, care-i rãspunse blând,neprovocator, curmând din fașã un eventual scandal, cu un final neprevãzut pentru toți.

Autocarul se urni și dupã ce trecurã din nou prin dreptul autoservirii din Aksaray, luarãdrumul Antalyei. La început acesta a pãrut banal, cu excepția faptului cã, prin micile localitãți princare treceau, se puteau observa adevãrate expoziții în aer liber, în care principalul obiect eraceramica, în cele mai diferite forme și dimensiuni ce se puteau observa, pentru a nu maimenționa culorile, care depãșeau, ca de obicei, imaginația curentã situându-se undeva spredomeniul fantasticului. Ceramica expusã era exclusiv artizanalã și provenea de la micimanufacturii din zonã, care erau dealtfel renumite pentru acest lucru. Oprirã la un moment dat,pentru câteva minute, într-un sat ce se afla deja la poalele munților, pentru niște probleme cețineau de partea organizatoricã a excursiei și anume pentru cumpãrarea unui cauciuc, deoarececel spart la sosirea în Turcia, în periferiile Istambulului, se distrusese complet și era , deci,inutilizabil. Prețul fiind mare, pornirã la drum fãrã cauciucul de rezervã și aveau sã-și dea seamade abia dupã traversarea munților pe lângã ce situație limitã trecuserã, în cazul în care ar fi fãcuto panã undeva, pe piscurile înalte și pustii, cu spații de refugiu rare și restrânse ca suprafațã, casã nu mai vorbim de faptul cã, datoritã îngustimii șoselei, ce se afla în lucru pe porțiuni întinse, cuhãuri de sute de metri la un pas de marginea drumului, cea mai micã deviere de la traiectoriaidealã, putând duce la o prãbușire în gol, cu consecințe previzibile.

Drumul pe care mergeau avea o porțiune de câțiva zeci de kilometri neasfaltatã șianume cea mai grea, de urcuș și de marș pe creastã, astfel de drum purtând numele demacadam și anume drum în amenajare, pe un pat de pãmânt compactatat aflându-se pietriș dedimensiuni mari, netezit și îngropat prin compresare. Ulterior, dupã cum aveau sã vadã, pesteacesta se așternea un strat din pietriș de dimensiuni mai mici, compactat la rândul sãu, de abiaacum turnându-se stratul de asfalt. Tehnologia era laborioasã și diferea de ceea ce vãzuserã înțarã, dar așa se explica de ce drumurile lor erau atât de bune și de trainice, gropile în asfalt fiindexcepțional de rare.

Urcușul era din ce în ce mai abrupt, pietrele scrâșnind lugubru sub roțile autocarului,care se legãna ca un vas aflat între valuri, dupã fiecare curbã apãrând când pe o parte, când pe

cealaltã, perspectiva vãii de dedesubt, ce se prezenta practic ca o prãpastie din ce în ce maiadâncã, pe serpentinele ce se zãreu jos, mașinile apãrând din ce în ce mai mici. Undeva,departe, se zãrea construcția unei noi autostrãzi, de mari dimensiuni, ea oprindu-se la margineaunui viaduct enorm ce se afla în construcție și care, traversând o vale imensã, urma sã conducãautostrada, printr-un tunel, de partea cealaltã a muntelui pe care ei tocmai îl urcau.Ghidul lecomunicase lapidar doar faptul cã mergeau prin munții Taurus și apoi Anti - Taurus, cã vor atingealtitudinea de peste douã mii de metri și cã dupã câțiva kilometri de macadam se va intra pe oșosea normalã, care îi va conduce, dupã câteva ore de mers, la Antalya, stațiune și port deagrement la Marea Egee sau Ege Deniz cum o numeau localnicii. Apoi tãcere și muzica difuzatãprin sistemul de amplificare al autocarului, care se concura cu zgomotul monoton al instalației deaer condiționat, acesta din urmã fiind câștigãtorul.În autocar plutea o tensiune nervoasã carecontractase mușchii la maximum, redusese la tãcere și pe cei mai vorbãreți, majoritatea privindcu ochii dilatați peisajul magnific ce defila lent prin fața geamurilor, ca pe ecranul unuicinematograf ambulant. Drumul ce se zãrea din vârful fiecãrei curbe, care era de cele mai multeori extrem de strânsã, denumitã de specialiști - "curbã în ac de pãr", era acoperit cu un pãmântgalben - roșcat, ce avea sã devinã roșcat - cãrãmiziu peste câțiva kilometri, ce contrasta izbitorcu piatra albã ce îl acoperea. Din loc în loc se aflau niște refugii ușor lãrgite în dauna stâncii cefusese scobitã de cãtre om, pe acestea aflându-se utilajele drumarilor, ce trebãluiau cu sârg. Pedrum era o forfotã de neînchipuit, permanent autocarul intersectându-se cu mașini din cele maidiferite, dominând totuși marile camioane, care treceau la câțiva centimetri de ei, sporind teroareace punea lent stãpânire pe ocupanții autocarului. Mirosea a fricã, cum spuneau bãtrânii și dinaceastã pricinã mai nimeni nu observa splendoarea etalatã de natura sãlbaticã, a cãrei virginitatenu fusese pângãritã pânã nu de mult de om. Dominau coniferele, un amestec de molid, brad șipin, la poale, numeroși arbuști umplând pânã la refuz spațiul rãmas. În locurile unde utilajelesãpaserã stânca pentru a croi drumul, se zãreau rãnile adânci și proaspete din munte, albulpietrei îmbinându-se cu roșcatul, uneori sângeriu al pãmântului din care ieșeau dezgolite,rãdãcinile copacilor de deasupra, ce stãteau sã se prãbușeascã în golul creat. Motorulautocarului gemea din greu, cârâind și pocnind la fiecare schimbare de vitezã, când lãsa impresiapentru un moment cã s-a oprit, sporind astfel tensiunea ce tindea sã devinã insuportabilã. Nimeninu se manifesta în vreun fel, dar agitația extremã a unora, amestecatã cu muțenia akineticã aaltora, ilustra perfect starea de spirit. Cristina, care refuzase de la început locul de la geam,stãtea tolãnitã în fotoliul lãsat pe spate și dormita sau așa cel puțin vroia sã lase impresia,nevrând sã vadã și sã audã nimic. Dragoș o interpelã la un moment dat și ea îi rãspunse cu ovoce stinsã cã dorește "sã moțãie un strop". El stãtea și admira mãreția naturii, frumusețea eitulburãtoare, simțindu-se la fel ca atunci când parcursese pentru prima datã cu telecabinatraseul pe Postãvarul sau cel de la Sinaia. Aceeași senzație de plutire prin nori, deasuprapãmântului, cãlcând pe ei parcã, puse stãpânire pe el, ca și atunci. Totul era contemplație șivenerație în fața naturii cea veșnicã și imuabilã, neresimțind nici un moment nici cea mai vagãurmã din frica ce plutea în mașinã, țâșnind prin toți porii turiștilor ghemuiți în fotolii. Dragoș îșirememorã unul dintre pasajele dragi lui din care își aminti cã Freud avea convingerea cã doarființa poartã cu sine instinctul morții și aspiratia la odihnã, instinctul Nirvanei, idee ce apãrea și înbudism. Dorința și Erosul ne țin în viațã, problema care ne macinã este învãțarea morții. Pentruunii, aceastã învãțare nu se produce niciodatã și așa, se trezesc dezarmați în fața mareluiexamen, pe care nu reușesc sã-l promoveze nicicum, astfel explicându-se aparițiaresentimentului ce pusese stãpânire pe întreg grupul, la trecerea prin munți.

Spre norocul lor urcușul se domoli brusc, urmând o porțiune destul de lungã de mers pecreastã, la mare înãlțime, dar fãrã imaginea prãpastiei în ochi. Imediat dupã ce sesizarã acestlucru, atmosfera se animã brusc, mașina redevenind stupul de dinaintea urcușului, zumzetul fiinddistorsionat de accentele isterice ale vocilor și ale râsului, explicabile descãrcãri de potențialenegative acumulate pe parcursul urcușului, ce pentru unii fusese o adevãratã Golgotã. Cristinadãdu și ea semn de viațã, intinzându-se și dezmorțindu-se ca o pisicã mare și leneșã. Alintându-se și conversând pe un ton afectat, începu sã desfacã tacticos micile pachete cu minunile ce îifuseserã cumpãrate de Dragoș la fabrica de ceramicã. Le scotea din ambalajul lor fest, din cartonși din pungile de plastic duble, cu pernuțe de aer între folii, admirându-le îndelung și cãutânddeliberat sã atragã atenția celor din jur asupra ei și în special asupra obiectelor dezvãluite dintainița cutiilor lor. El se simțea cumva jenat de gesturile ei evident ostentative, dar și mãgulit deatenția ce era acordatã lucrurilor luate. Era uimitor cum niște fleacuri, dupã pãrerea sa, puteau sãtransforme atât de mult purtarea unui om, excepție fãcând faptul cã acest om era femeie.

Terminând de împachetat cadourile, le așezã în spațiul pentru bagaje de deasuprafotoliilor și se ceru la geam, pe un ton asemãnãtor copiilor ce își revendicã acest loc în tren, deexemplu. Dragoș îi fãcu loc și înțelese în scurt timp de ce fãcuse ea acestã manevrã, înmomentul când îi simți mâna strecurându-se abil pe picioare, peste care trecea, le strângeacarnea, le ciupea ușor, jucându-se cu stofa pantalonului. El, simțindu-se jenat cã ar fi putut vedeacineva scena, se așezã picior peste picior, întorcându-se spre interior, spre ea. Gestul îi dãduEvei apã la moarã, insistența și indrãzneala gestului mergând pânã departe. La un moment datea îi luã mâna și i-o strecurã pe sub fustã, iar el astfel invitat, nu refuzã, reproducând la rândulsãu gesturile ei, pânã la cele mai mici amãnunte. Drumul era deja monoton, șoseaua se lãrgise,se mergea deja de destul timp pe zona de platou muntos, care dacã nu s-ar fi aflat undeva spredouã mii de metri, ar fi lãsat impresia cã este o câmpie ca oricare alta. Singure conifereleaminteau locul unde se aflau, alãturi de stâncile ce rãsãreau ici-colo din vegetația bogatã.Pãmântul, acolo unde se putea zãri din vegetație, era deja roșu-cãrãmiziu net, culoare ce îi vaînsoți pânã departe spre destinația zilei de azi.

Continuau acest joc periculos, ca doi adolescenți ajunși singuri, pentru prima datã, înparc sau la film, trezind în ei senzații violente, din ce în ce mai presante, pe care le controlau cugreutate, fãrã a avea curajul deciziei de a se opri. Și ar fi continuat așa, biciuindu-și trupurile cutrãiri dintre cele mai intense, cine știe cât timp, dacã nu s-ar fi produs o foialã în jur, pe scaunelede alãturi, unde câțiva dintre turiști își schimbau locurile între ei.Își retraserã mâinile la locurile lor,respirând adânc și cãtând sã-și potoleascã bãtãile inimii. Ea se apropie de el, cu o moliciune agesturilor evidentã și- i șopti calin :

- Sã nu te mai superi pe fetița ta, cã a fost foarte necãjitã din cauza asta. Și am fost atâtde fericitã acum, cã mi-ai rãspuns mângierilor,cãlcându-ți prejudecãțile, încât am avut și orgasm,așa sã știi ! Își încheie șoapta, lipindu-se de el , moment în care Dragoș se aplecã și, imprudent,o sãutã pe ureche. Ea avu o micã tresãrire ce-i animã tot trupul, el simțind-o intens. Continuarãsã stea așa, aparent nevinovat, fiecare din ei savurând momentul și prelungindu-i savoarea lui,cât mai mult timp.

Drumul urca și cobora, lent, fãrã bruschețea pantelor din partea inițialã. Se pare cã elurmãrea o vale situatã între doi versanți muntoși aflați la distanțã mare, paralel cu șoseaua,apãrând când și când un pârâu, din care nu se zãreau decãt malurile pline de o vegetație maiabundentã și cu un verde mai intens fațã de cea obișnuitã, din împrejurimi. Amurgea și munțiilimitrofi drumului se apropiau și se depãrtau, din loc în loc se vedeau turme de vite la pãscut sau

grãmezi de bușteni proaspãt tãiați și orânduiți în stive. Pe mãsurã ce înaintau, peisajul deveneamai arid, mai lipsit de vegetație, cu steiuri de stâncã golașã gri-albãstrui, ce împungeau cerulalburiu, de asfințit. Toatã vegetația se reducea la smocuri de iarbã îngãlbenitã, copacii sãraci ceapãreau pe alocuri pãreau simple coloane de lemn, într-o lume a pietrei, nu trimiteau nici unsunet nicãieri, nici miros si parcã nici umbrã. Totul pãrea încremenit ca în ziua primordialã anașterii lor din lava rãcitã, singurul lucru animat în aceastã naturã moartã fiind autocarul ce fugeape panglica de asfalt cenușiu, parcã încercând sã scape din dezolarea înconjurãtoare spre olume vie și mai coloratã.

Dupã câtva timp, cine mai stãtea sã-l mãsoare, drumul începea sã coboare, cu panterepezi, asemãnãtoare celor de la urcare, cu serpentine strânse, vegetația reapãrând în toatãsplendoarea ei, iar drumul, tot atât de animat, era de data aceasta sfâșiat de razele luminilormașinilor ce urcau, sãbiile de luminã tãind brutal taina nopții ce se așternea încet peste poalelemunților ce pierdeau din altitudine și din mãreția arãtatã pânã atunci. De la înãlțimea curbelor cele parcurgeau se zãrea valea cu luminile unor așezãri ce se trezeau la viațã, parcã, pulsând într-un ritm sacadat, personal.

Se lãsase întunericul când au ieșit la autostrada ce ducea la Antalya, pânã la care numai era mult drum. Profitând de întunericul din mașinã cei doi se mângâiau tandru, fãrã nici ourmã de profan, dar nici de sacru, în gesturile lor, lipiți strâns și sãrutându-se pe furate, privind pegeam suburbiile Antalyei, unul dintre cele mai mari stațiuni de la Marea Egee.

Și apoi, brusc, apãru Antalya, oraș fabulos atât noaptea cât și ziua, mare, întins de-alungul coastei, fiind mai mult lung decât lat, viața orașului fiind intim legatã de mare și de darurileei, mai mult decât generoase. Strãzile pe care mergeau erau largi, tip autostradã, cu o bandãcentralã ce separa sensurile de mers, plantatã cu vegetație la mijloc, compusã din palmieri șiagave, semn cã intraserã direct în atmosfera caracteristicã litoralului mediteraneean, dupã ce cucâteva ore înainte trecuserã prin zone muntoase ce aminteau mai degrabã de epocaglaciațiunilor. Calitatea iluminatului public nu mai trebuie menționatã, practic pe stradã putându-se citi. Pe margini, o mulțime de blocuri noi, înalte și cu decorațiuni exterioare deosebite, defilaucu rapiditate, fãcând loc în curând altora, mai vechi, dar nu cu mult, semn al prosperitãții ultimilorani, puternic luminate și pline cu firme ce anunțau prezența în ele a cabinetelor avocaților,doctorilor sau ale notarilor. Întreaga atmosferã pãrea de sãrbãtoare, cum se vede pe la noi,poate, de revelion sau de ziua naționalã. Aici aceastã atmosferã fãcea parte din firescul cotidian,pentru unii fiind probabil în fiecare zi sãrbãtoare. Strada se lãrgi brusc lãsând loc în stânga unuispațiu mare, ce pãrea o piațã sau un parc în care trona, în mijloc, statuia ecvestrã aPreședintelui. O falezã mãrginitã cu un mic gard din piatrã albã și pavatã, ca și piața, cu dale dinpiatrã de aceeași culoare, completa armonios spațiul de recreere și comemorare.

Brusc autocarul opri și furã anunțați cã ajunseserã la destinație, hotelul aflându-se lacâțiva pași de locul de parcare. Reîncepu periplul debarcãrii, a cãrãușiei, intrarea în holulhotelului și circul cazãrii cu interminabilele și penibilele discuții despre cine va locui la etajele dejos și cine la cele mai de sus. La singurul lift existent se fãcuse deja coadã și Dragoș înșfãcãbagajele sale și le duse pânã la etajul unu, unde fuseserã repartizați.Coborâ la timp pentru aajuta-o pe Cristina, deplasându-se împreunã pânã la camera lor. Profitând de moment, reluarãîmbrãțișãrile începute în mașinã, dar se oprirã la auzul liftului ce se oprise pe palierul lor.

Coborî vioi la parter și o luã pe Silvia, cu ultimele bagaje și urcarã în camerã. Cu toatecã pãrea târziu, nu era decât nouã seara și hotãrârã de comun acord ca dupã un duș sã facã untur de recunoaștere, cu atât mai mult cu cât aveau sã stea douã nopți și o zi întreagã aici.

Dupã vreo jumãtate de ceas coborârã și ieșirã pe bulevardul unde îi lãsase autocarul,peste drum de piața cu statuia ecvestrã a Președintelui. Uitându-se pe harta pe care Dragoștocmai o cumpãrase, își dãdurã seama cã era practic, faleza stațiunii și cel mai mare bulevard alorașului, care era așezat într-un vast amfiteatru în jurul unui golf natural larg. Strada era flacatãpe o parte de zona de falezã, mãrginitã de acel gard din piatrã albã, cu palmieri plantați înalveole, bine îngrijiți, lãsând impresia cã te aflai pe unul din bulevardele cu palmieri de la Nisasau de la Cannes. Pe partea opusã strada era strãjuitã de blocuri înalte, cu șapte-opt etaje, fãrãpretenții arhitecturale deosebite, puternic luminate și pline de firmele birourilor și cabineteloravocaților, notarilor și a medicilor de cele mai diverse specialitãți. Și pe aceastã parte a drumuluierau plantați palmieri, cu trunchiurile lor maronii, marcate de cicatriciile lãsate de defuncte frunze,fibroase și lãțoase, din ele atârnând fibre vegetale asemãnãtoare frânghiei și garnisite la parteasuperioarã de trei-patru frunze mari, cu pețioluri fibroase brun-verzui și frunze verzi-cenușiiprivind spre cerul întunecat al nopții fierbinți. Acest element de discomfort îl simțirã chiar lacoborârea din autocar, când fuseserã izbiți de un val de aer fierbinte, contrastând violent cu celdin mașinã, care aproape le tãie respirația și îi fãcu sã transpire abundent și instantaneu, semn alcrizei de adaptare termicã.

O luarã spre dreapta, oprindu-se la toate magazinele și privind marfa, care era extremde variatã și în același timp, abundentã. Majoritatea magazinelor erau deschise și vânzãtorieleganți, în acord cu luxul magazinelor, îi pofteau, cu aceeași politețe deja cunoscutã, sã leviziteze prãvãlia.Faptul cã localitatea fãcea parte dintre perlele turistice ale Mediteranei și, înconsecințã poseda multe hoteluri și restaurante de cinci stele, se repercuta și asupramagazinelor, clãdirilor și a orașului, în general. Strãzile perpendiculare pe falezã erau maiînguste, mai puțin luxoase și elegante, dar tot pline cu diferite magazine și mici, locaruri tiprestaurant, cu grãdini de varã compuse, de multe ori din douã-trei mese cu scaunele de rigoare,printre mese tronau nelipsitele plante, ce erau reprezentate aici, din belșug, de leandrii albi sauroz, cu floare simplã sau bãtutã, cu un miros fad-aromatic și cu frunzele lor de un verde prãfos,alburiu, ca niște mici lame încovoiate, de pumnal.

Dupã ce se plimbarã vreo jumãtate de orã, se întoarserã în preajma hotelului și intrarãîntr-una dintre aceste mici grãdinițe. Se așezarã la masã și în timp ce așteptau sã li se aducã demâncare, un fel tradițional numit dönner, fãcut din carne de pui, prãjitã pe o frigare verticalã,asemãnãtor kebapului, începurã o micã discuție, presãratã cu banalitãți legate de drum, de celetrãite în porțiunea inițialã, de urcuș a muntelui, Silvia recunoscând cã îi fusese fricã de oprãbușire în prãpastie, așa cum scria și se auzea cã se întâmplã prin țãrile muntoase ale AmericiiLatine. Apoi, brusc, ea i se adresã, întrebându-l, cu un ton ce se vroia indiferent, nevinovat, darprost jucat, simțindu-se de la o poștã atât curiozitatea cât și, mai ales, incitarea aflãrii rãspunsului:

-Și domnișoarea Neagu, cum este ea, e drãguțã, e cultã așa cum se laudã maicã-sa cuea, e volubilã, cã v-am zãrit discutând foarte animat și nu numai o datã ?

Dragoș, în gardã, neaflându-se pentru prima datã la un astfel de examen, îi rãspunsecalm, relativ indiferent, dar nu prea mult, tot ceea ce dorea Silvia și în special în modul în care odorea, încercând, pe cât posibil, sã evite degenerarea discuției, pãrându-se cã nici Silvia nu odorește. Era totuși interesant faptul cã ea abordase discuția de abia acum, dupã ceva timp scursde când el naviga cu Cristina, într-o croazierã pasionalã fãrã egal.Sã fi simțit ceva, cu acel simțparticular al femeilor numit intuiție, care funcționa uneori cu o exactitate și o precizie demnã de unceas atomic sau era numai un test de rutinã, pe care ea îl aplica periodic, cu întrebãri legate depersoane de sex feminin, cu totul anodine, în speranța cã, poate, va afla ceva, dacã era ceva de

aflat, din întâmplare. Se pare cã fusese mulțumitã de rãspunsuri și de modul lui de comportare șiîn plus, venind și mâncarea, se opri aici.

Dupã masã, în timp ce ea își bea cafeaua și fuma cu nesaț, din acest punct de vederefiind intens frustratã pe tot parcursul drumului, cu puține opriri și acelea din motive "tehnice" înspecial, Dragoș atacã și el problema relației ei cu madam Neagu, de pe poziția omului curios purși simplu. Peste puțin timp va regreta aceastã curiozitate, pentru cã aflã explicit, ceea ce bãnuiseîn subconștient și anume cã mama și fiica formau un cuplu extravagant, foarte bine sudat, în caremama se plimba prin strãinãtãți fãcându-i fetei un paravan foarte eficient pentru "mici" escapade,cum le denumise ironic-cinic Silvia, cu cine se nimerea, dar cu un scop foarte clar, cãpãtuireaeventualã printr-o cãsãtorie foarte bunã sau cel puțin rezonabil de bunã. Dacã nu existaucandidați,era aleasã o victimã, neapãrat cu bani mulți, care sã agrementeze, mãcar din acestpunct de vedere excursia, fãcându-le astfel economii pentru o excursie viitoare. Colindaserã prinEuropa an de an și se pare cã sistemul mergea. Silvia rostise toate aceste vorbe pe același tonironic, la fel cu cel cu care începuse, creindu-i la un moment dat impresia lui Dragoș cã știe cevași se joacã cu el ca șoarecele cu pisica. Ceea ce simțea el în timp ce ea îi împãrtãșea nonșalantconcluziile despre acest cuplu era greu de descris. Un amestec de revoltã cu jenã și cuneputințã îl invada lent, pe mãsurã ce ea îi oferea mai multe amãnunte, destul de picante, dinexcursiile anterioare ale cuplului mamã-fiicã.

Nemai suportând supliciul la care era expus, pretextã oboseala drumului și ora cedevenise înaintatã și reclamã întoarcerea la hotel, Silvia fiind de acord și nesesizând stareadisperatã în care se afla, revolta și umilința sufocându-l literalmente.

Intrarã în holul hotelului ce se afla surprinzãtor de aproape de locul unde mâncaserã șise izbirã de cuplul de care tocmai discutaserã, ce stãtea pe fotoliile de aici, rãsfoind niște plianteturistice și rãcorindu-se la curentul anemic al unei instalații vechi de aer condiționat, dar care eraceva totuși fațã de nimic și în special fațã de temperatura de afarã, care, cu toate cã era aproapemiezul nopții, nu scãzuse parcã cu nici un grad. Silvia se îndreptã ca atrasã de un magnet spremadam Neagu, iar Dragoș, pus într-o situație penibilã, rãmas în mijlocul holului ca un caraghios,revoltat și umilit pânã la limita lacrimilor, murmurã un "noapte bunã" numai de el auzit și sucindu-se pe cãlcâie se îndreptã spre camerã, luând-o direct pe scãri, așteptarea liftului constituindu-seîntr-un supliciu pe care nu l-ar mai fi putut suporta.

Ajunse în camerã, se dezbrãcã la piele și se trânti pe pat, cu fața în sus. Prin cap îitreceau mii de gânduri ce bâzâiau ca albinele furioase și care se intersectau și se interferau într-un amalgam ilogic, din care nu reieșea nimic clar. Se ridicã, intrã în duș și dãdu drumul apei recipeste el, în speranța cã rãcorindu-se se va lumina și mental, putând sã raționeze cu calm, așacum era învãțat sã o facã în nenumãratele situații dificile prin care trecuse. Stãtea sub biciulaproximativ rece al apei, încercând sã se reculeagã și nu simți când Cristina intrase în camerã șise postase în cadrul ușii bãii, uitându-se la el cum stã sub ploaia dușului, cu ochii închiși și cumâinile întinse pe lângã corp, cu palmele fãcute pumn, strâns, foarte strâns, într-un gest extremde semnificativ. Simțindu-se privit deschise ochii și dând cu privirea de ea, tresãri neplãcutsuprins și ieși din duș imediat, acoperindu-se peste mijloc cu un prosop agãțat din mers și spusepe un ton ferm, apãsat:

-Ce dorești și de ce ești aici ? Vrei sã ne surpindã cineva și sã iasã scandal ? Te rogfrumos sã pleci imediat !

Ea se trase îndãrãt, fãcând un pas în spate, aproape cãzând peste pat și rosti aproapeplângând, pe un ton revoltat, dar și umil în același timp:

-Ce ți-am fãcut, Doamne, de vorbești așa cu mine, cu ce ți-am greșit.... și ar fi continuatașa, dar se opri brusc, ridicã ochii spre el și privindu-l intens, spuse pe o voce joasã, aproapeservilã :

-A vorbit maicã-mea aiurea și Silvia, isteațã, ți-a spus totul ! E clar, asta e ! Nu poate fialtceva !!

Se așezã pe marginea patului și începu sã plângã încet, reținut, fãrã ostentație saumanifestãri isteroirde, fapt ce-l impresionã pe Dragoș, care aproape uitã totul pentrumoment.Ridicã privirea spre el, îl privi printre lacrimi și-i spuse cu o voce tremurãtoare:

-Promite-mi cã nu vei lua nici o hotãrâre în noaptea asta, în ceea ce ne privește, te rogfrumos promite-mi ! Pot sã-ți explic totul, dar oferã-mi șansa sã o fac, te implor nu distruge totulprintr-o decizie pripitã, luatã la mânie.Știu ce simți sau mai degrabã simt ce e în sufletul tãu și-țidau dreptate, dar acordã-mi premiza de nevinovãție. Dupã ce vorbim, poți sã faci ce vrei !

Se ridicã de pe pat, i se atârnã literalmente de gât și îi șopti încã o datã, cu oimperiozitate rugãtoare în glas:

-Nu plec pânã nu-mi promiți, te rog, te implor, îți cad și în genunchi dacã vrei, darpromite-mi !

El se desprinse delicat dar ferm de ea și conducând-o aproape forțat spre ușã îi spusecu un ton moale, dar convingãtor :

-Îți promit, dar te rog sã pleci imediat !Dupã plecarea ei se așezã pe pat, stinse lampa de pe noptiera sa, dupã ce potrivi

ceasul și rãmase cu privirea pironitã în tavan. Gândurile i se sedimentaserã într-o oarecaremãsurã și cedând impulsului minimei rezistențe se hotãrâ sã nu ia nici o decizie pânã a doua zi,când se va explica cu ea și atunci va vedea ce e de fãcut.

Încercã sã adoarmã, se concentrã sã o facã, dar noaptea aceea somnul va veni foartegreu si va semãna cu o repetitie a mortii. Monstrul cerebral care ne devoreazã noaptea începusesã-și facã mendrele, chinuindu-l cu proecții care mai de care mai sumbre și mai sinistre, maiparanoice și mai lipsite de orice ieșire sau soluție. Adormi într-un târziu, cu mare greutate și dormiun somn chinuit, plin de coșmaruri grotești și teribile, similare filmelor de groazã de duzinã.

Și astfel se sfârși ziua a patra, zi plinã de întâmplãri care mai de care mai deosebite,debutând cu o dimineațã furtunoasã, începutã sub semnul etern al dragostei, urmatã de vizitareaunei zone poate unice în lume, cu orașul sãu subteran de la Derinkuyu, Uchișarul și formele salevulcanice atât de deosebite, Göreme și muzeul sãu religios în aer liber, adevãrat sanctuar deculturã și simțire religioasã ortodoxã, autoservirea și complexul de la Aksaray, fabrica șiminunata expoziție de ceramicã, atmosfera penibilã creatã de cumpãrarea nenorocitei de bluze,împãcarea, dulce împãcare, drumul teribil din munți, cu spectacolul sãlbãticiei naturii, cu mãrețiaei, micile jocuri de dragoste din autocar, ca a puștilor scãpați pentru prima datã de sub aripa șiochiul vigilent al pãrinților, fabuloasa Antalya cu noaptea ei toridã de sorginte tropicalã maidegrabã și revelațiile sinistre fãcute de Silvia, care încheiarã o zi plinã cu de toate, care începusesub auspicii dintre cele mai bune și se terminase la polul opus al speranțelor.

Și mâine cum va fi, ce se va mai întâmpla ?

Cap. V

ANTALYA. CASCADA LARA. ÎMPÃCAREA.PLAJÃ, BAIE ȘI DRAGOSTE LA 47˚ C

Dragoș deschise ochii cu greutate, având senzația cã sunt lipiți și va trebui sã-i ajute cumâinile.În camerã se strecura o luminã difuzã, lãptoasã, ce lãsa impresia cã nu se luminase binede ziuã. Se uitã la ceas și vãzu cã era aproape șase și jumãtate, cu puțin înainte de ora dedeșteptare stabilitã și fixatã pe deșteptãtor.Își dãdu seama cã de vinã erau geamurile ușor fumuriice filtrau lumina de afarã, ele fiind închise pentru a proteja camera de dogoreala de afarã, ce eraîmblânzitã cu greutate de o instalație de aer condiționat veche, ce funcționa centralizat și nuindividual, cum era modern, pentru fiecare camerã.Se ridicã încet și se strecurã neauzit înduș.Apa, aproximativ rece, îi fãcea bine și îi alunga senzația de mahmurealã ce-i împâslea capul,împiedicându-l sã se reculeagã și sã raționeze în vreun fel, la furtuna ce se declanșase asearã,ca din senin.Un gust nenorocit de coclealã îi încleia gura, senzație ce-l fãcu sã recurgã la un efortde memorie, încercând în van sã-și reaminteascã dacã bãuse cu o searã înainte ceva.Nu-șiamintea nimic de genul acesta, cu toate cã trãia senzații asemãnãtoare cu cele survenite dupã unchef prelungit cu bãuturã proastã.

Pe mãsurã ce trecea timpul mintea i se limpezea și revelațiile de cu searã se conturaumai bine, în întreg grotescul și catastroficul lor, simțindu-se o datã în plus afectat profund detotul.Nu îi era ciudã cã i se întâmplase tocmai lui, ci cã nu sesizase nici un moment, cã ceva nueste în bunã regulã. Idealizase, se pare, totul sau aproape totul, într-o dorințã nebunã de a trãi cutot dinadinsul o astfel de întâmplare, poate și datoritã obsedanților ani ce se scurgeau curepeziciune pe lângã el, lãsând, cel puțin în ultima vreme, urme adânci și definitive, marcante.Seapropiase cu pași mari de clipa celor trei mari întrebãri - ce trebuie sã știi, ce trebuie sã faci, ce-țieste îngãduit sã speri și ajunsese sã spere într-un mod cu totul pueril la idile romantice, la ovârstã la care alții își leagãnã deja nepoții pe genunchi. Se apropia din ce în ce mai des deconcluzia depresionantã a lui Khayam cã viața nu-i decât un joc monoton în care ești sigur cã veicâștiga douã "loturi" - durerea și în final, moartea. Și nu se temea propriu-zis de moarte așa detare, cât de zona aceea temporalã situatã între perioada crepuscularã și ceea ce era denumitãironic, de majoritatea confraților, " de legumã", de trãire cvasi-vegetativã, aproape inutilã, cesepara zona conștientului palpabil și concret, de marele neant, de marea eliberare.Era conștientși fusese întotdeauna lãmurit cã viata nu este totdeauna atât de rectilinie ,atât cât ar fi visat,poate.Nu-i plãceau trãdãrile, știa cã micile mișelii erau parcã obligatorii într-o epocã atât de durãcum este cea în care trãia, dar tot nu se putea împãca cu lipsa de fair-play, în special înapropierile sufletești, cele trupești neputându-se asimila cu ele, decât în mãsura în care secompletau armonios, ceea ce se întâmpla din ce în ce mai rar.

Fu smuls cu brutalitate din gândurile sale sumbre de Silvia, care intrã în baie mormãindun " ' mneața " și se așezã pe capacul closetului, invitându-l discret sã elibereze locul. Ieși încamerã, care era micã, dar cochetã, cu douã paturi standard, de hotel, o toaletã simplã cu o

oglindã fixatã în zid, un dulap nu prea mare, îngropat în perete, totul prelungindu-se cu un holișorce dãdea direct pe holul palierului, de unde, prin ușa subțire de placaj, se auzea totul, cu toate cãpodeaua era mochetatã, dar vocile locatarilor nu posedau nici un sistem de amortizare, decât,eventual bunul simț, care nu era prezent întotdeauna. Geamul camerei dãdea la stradã, sprefațada hotelului, pe el zãrindu-se douã-trei magazine cu antichitãți și vechituri sau ochelari, unmic birt de unde se auzise muzicã, în relativã surdinã, pânã spre dimineațã, se pare cã popularã,dupã el, la douã -trei blocuri, aflându-se bulevardul central ce era mãrginit de falezã și nelipsitaterasã-acoperiș pe care tronau, în câteva vase improvizate gen cutii goale de mãsline, câțivaleandrii plini de floare, printre câteva banale, dar practice fotolii din material plastic, multicolor.

Se îmbrãcã rapid și coborî în holul hotelului. Acesta era destul de larg, având în afararecepției confecționatã din lemn furniruit gen stejar, cu pereții lambrisați cu aceeași esențã,câteva mese din nuiele împletite acoperite cu sticlã și înconjurate de fotolii similare, pe care seaflau perne cu fețe din material cu motive populare, pline cu câlți. Erau grupate câte trei-patrufotolii la o masã, în hol aflându-se mai multe grupuri de acest fel, ocupate de turiști din grupul lor,dar și de alții, care sporovãiau sau studiau prospecte turistice, în așteptarea mesei. Din loc în locatârnau lãmpi ornamentale cu o construcție geometricã, confecționate dupã tehnica vitraliului, cuculori în care domina roșul și galbenul. Se mai zãreau și douã lampadare asemãnãtoare, unvitraliu fals pe un perete, imitând un geam de sorginte bizantinã ca tãieturã. Peretele exterior,dinspre stradã, era aproape în totalitate din sticlã, o îmbinare iscusitã de vitraliu, zid și ochiuri degeam ornamental translucid cu modele de fagure, galben intens. Prin aceastã construcție savantexecutatã se strecura o luminã odihnitoare, calmantã, care îndemna ocupanții holului la folosireavocii pe tonuri moi, aproape șoptite, funcționarii recepției ținându-le isonul, doar telefonulspãrgând armonia, cu sunetul sãu isteric, artificial, de mașinãrie electronicã. Din când în cândliftul poposea la parter aducând noi locatari, nerãbdãtori și probabil înfometați.

Dragoș se așezã deoparte, spre fundul holului și luã în mânã pliantul hotelului, nelipsitca întotdeauna și aflã cã localul se numește Hotel Merve, avea 45 de camere cu 90 de paturi,toate camerele aveau duș, telefon interior cu posibilitatea de a vorbi prin centralã chiar șiinternațional, muzicã la difuzor, aer condiționat, încãlzire centralã (oare pentru ce ? ) șiteleviziune prin cablu, la cerere. Poziția sa era favorizatã, aflându-se la doi pași de parcul central,nu departe de orașul vechi și de micul port turistic și la micã distanțã de plaja de lux a orașului.Ozãri pe Cristina coborând din lift, dar se fãcu cã citește, cu toate cã ea scruta cu atenție holul însperanța, probabilã, a depistãrii lui. Când îl observã avu o finã tresãrire, pe figurã apãrându-i unmic zâmbet, abia observabil, dar el se fãcu în continuare cã nu o vede. Lumea începuse sã seagite și sã se îndrepte spre mezanin, unde se afla sala pentru servitul micului dejun. Dragoș îșiprelungi lectura voit și Cristina, silitã de împrejurare, intrã în valul oamenilor ce mergeau spremasã. Dragoș așteptã pânã se scurse grupul și urcã în camerã pentru a lua-o și pe Silvia ladejun, intrând în salã împreunã și așezându-se la o masã izolatã, unde mâncarã în tãcere, eafiind somnoroasã și din aceastã pricinã, indispusã. Terminarã și ea se ridicã, își luã o cafea și seduse, ca atrasã de o vrajã, la masa doamnei Neagu, unde se mai înființarã încã douã cucoane,punându-se imediat la taclale. Rãmas singur, desfãșurã un ziar turc de limbã englezã, pe care-lcumpãrase din hol și începu sã citeascã știrile, fãcând totul pentru a amâna momentul întâlnirii cuCristina și a deslușirii sau nu, a adevãrului. Sala se golea încet-încet. Programul zilei fiind devoie, cu mențiunea plajei și a bãii în Mediteranã, fiecare putea face ce dorea pânã pe searã, cândera hotãrâtã o vizitã în orașul vechi și în portul turistic. Se propuse o excursie la una dinnumeroasele cascade de lângã oraș, propunere primitã cu un relativ entuziasm. Dupã puțin timp

apãru și Silvia care-l informã cã dupã excursia anunțatã, ea pleacã cu "fetele" prin magazine și îngeneral prin oraș, urmând a se întâlni seara, pentru partea a doua a programului zilei. Sala segolea încet, rãmânând numai oamenii de serviciu, ghidul și șoferii care fãceau niște socoteli, înașteptarea plecãrii spre cascadã și ei doi, în colțurile opuse ale sãlii, pândindu-se unul pe altul, însperanța refacerii cuplului pânã mai ieri fericit. Într-un târziu Dragoș, mânat mai mult de politețedecât de dorința de a o aborda, se îndreptã și intrã în vorbã cu ea, ca și cum nu s-ar fi întâmplatnimic. Cristina îi rãspunse concluziv, înainte de a se ridica și a se îndrepta spre autocar :

-Îți mulțumesc cã mi-ai ascultat rugãmintea și nu ai luat nici o decizie, dupã cum ambãgat de seamã. Te rog sã hotãrești tu unde și când o sã mã pot explica, apoi fie ce-o fi, cum vadori Cel de Sus.

Dragoș, cumva bucuros cã momentul adevãrului se amânã, coborâ alãturi de ea și seîndreptarã spre autocar.

Parcurserã drumul invers fațã de cel de la venire. În lumina zilei, clãdirile pãreau și maiimpunãtoare, mai elegante, cu firmele mai clare și mai explicite. Verdele palmierilor și agavelor cemãrgineau drumul și umpleau jardiniera din mijlocul autostrãzii, contrasta cu culorile vii alefațadelor clãdirilor, formând împreunã un tot unitar extrem de armonios și de vesel în acelașitimp. Pe mãsurã ce se depãrtau de centru, clãdirile rãmâneau asemãnãtoare, pierzând doarfirmele de pe ele, drumul rãmânând tot atât de frumos, de divers, dar și de aglomerat. Spreieșirea din oraș apãreau nelipsitele clãdiri nou construite sau în curs de construcție, cu șantiereîngrijite, împrejmuite, care nu umpleau drumul cu dâre lãbãrțate de ciment sau de var scurse dinmașini bune de dat la casare. Muncitori îmbrãcați în salopete cu culori dintre cele maineașteptate, cu cãști colorate pe capete, trebãluiau de zor. Betoniere ireale, vopsite în alb, camașinile ce carã fãinã, treceau mestecând betonul, în urma lor rãmânând numai vârtejul de aerîncins de motor și de soarele ce începuse deja sã ardã nemilos. Cu toate cã era doar ora nouã adimineții, temperatura ajunsese deja la 30˚C, soarele strãlucind puternic, cu o intensitateparticularã, neobișnuitã pentru ochiul învãțat cu razele sale de la Neptun sau de pe cresteleCarpaților. Ochelarii de soare cumpãrați din țarã abia fãceau fațã luminii orbitoare, ce inundasefiecare colțișor al unei naturi luxuriante și generoase, ce nu se lãsa doborâtã de sulițile salefierbinți. Autocarul încetini și strecurându-se pe un drum ce șerpuia printre șantiere, se opriaproape de malul mãrii, ajungând la marginea unui parc.

Coborârã și intrarã într-un pãrculeț mãrginit de un gard simplu din șipci din lemn vopsiteîntr-un galben-muștar, ce se pierdea, se dilua, în nuanțele ierbii arse de violența soarelui. Aleile,pavate cu dale din ciment alburiu printre care se insinuau fire anemice de iarbã, nu urmãreau unmodel anume, toate convergând spre falezã și spre un chioșc rotund, tot din lemn, acoperit cu unțugui din șipci vopsite. În chioșc, câteva bãncuțe așezate pe lângã pereți te îmbiau la o odihnã,care la ora aceea nu-și gãsea locul. În iarba ce acoperea zonele limitrofe aleilor se insinuautulpinile unui tip de cactus târâtor, cu o formã prismaticã, cãrnoasã, plinã de sevã, de un verdeintens, luminos, de gușter, ramurile împletindu-se haotic într-un covor natural ce dãdea peluzelorverdele atât de așteptat, dar absent din pricina arșiței permanente. Din loc în loc agave dedimensiuni neobișnuite pentru ochiul românului își rãsfirau frunzele verzi-alburii, țepoase, într-unevantai conic ce privea cerul, înțepându-l cu ghimpii frunzelor, nepãsându-i de soarele necruțãtor,alternând cu numeroși leandri, de talie mare, peste 2 metri, cu frunzele prãfoase, dar plini debuchete de flori albe și roz, simple sau bãtute, creind o patã de culoare neașteptatã, alãturi deverdele inedit al cacateei târâtoare. Trecurã peste un pod ce traversa un râu destul de lat ce senumea Lara, nume cu rezonanțã particularã, ce rima cu cel al eroinei din Doctor Jivago, cu o apã

verzuie, limpede, cleștarie, ce unduia în adâncime alge de un verde sobru, grupate înmãnunchiuri ce evocau pletele unduioase ale știmelor apelor, care precis pândeau dinstrãfunduri, cãutându-și un nou iubit pe care sã-l atragã în lumea lor fluidã și silențioasã.Și apoi,la câțiva pași, marea, o mare cu o culoare uluitoare albastru-turcoaz, fãrã nici un val, de abiaîncrețitã de un vând palid, soarele în jocul sãu cu undele creind miriade de briliante ce te orbeau.Faleza era pietroasã, stâncoasã, înaltã de peste treizeci de metri, abruptã, prãbușindu-seaproape perpendicular în mare. Jos, departe în jos, bolovani uriași, prãbușiți din faleze, despicaumicile valuri ce se sfârșeau în maluri, arãtându-și spinãrile lor brune și rotunjite de bãtaianeîncetatã a apei. Iar la un pas-doi de marginea falezei apãrea cascada, cãdere mirobolantã deapã, spumoasã ca o șampanie bunã, cu mii de stropi ce se împrãștiau la mare distanțã de arculgrațios creat de cãderea de apã., proiectând în aerul înconjurãtor zeci de curcubee întretãiate șiîmpletite dupã un algoritm știut numai de Mama Naturã. Cãderea de apã fãcea un zgomot pemãsura înãlțimii de la care se producea, sfârșindu-se în mare într-un ochi uriaș de spumãimaculatã, ca un vãl de mireasã, plutind pe val. Turiștii se înghesuiau pe micile ieșituri din falezã,riscând prãbușirea în hãu, dorind sã fotografieze sau sã se fotografieze în preajma unei astfel deminuni a naturii.

Antalya, numit și orașul cascadelor, era înconjuratã de numeroase cãderi de apã, dinpricina falezei înalte pe care era așezatã. Numeroasele râuri ce ajungeau pânã aici, se aruncaufatalist în mare, gãsindu-și sfârșitul dar și liniștea în apele azurii ale mãrii, cãreia încercau sã-iîndulceascã cerbiccia salinitãții excesive.

Dragoș se precipita în sus și în jos, pentru a surprinde mai bine pe peliculã imagineaexcepționalã a cãderii de apã, uitând de prezența celor douã Eve care-i populau viața în acelmoment. Frumusețea particularã a peisajului îl smulsese din starea lui depresivã, din grijilesurvenite în ultimele ore, din gândurile negre ce reușiserã sã spargã crusta protectoare,construitã cu meticulozitate, dar atât de subțire și de ușor de trecut. Nu avea ochi pentru nimeni,deci nici pentru Cristina, care se strecura permanent în preajma lui, dar precautã, nu fãcea pasulurmãtor, de apropiere, așteptând din partea lui vreun semn, care întârzia sã aparã. Stãtea umilã,spãșitã, îndurând relativa lui nepãsare, așteptând clipe mai bune, neforțând mâna sorții. Într-untârziu, nu cu mult timp înainte de sfârșitul excursiei, el o observã și uitând parcã de hãul ce senãscuse între ei, îi fãcu șmecherește cu ochiul, poate ca un semn de încurajare, ea rãzpunzându-i cu un zâmbet palid, agãțându-se parcã de acest semn venit pe neașteptate.

Plecarã spre oraș, urmând ca cei ce doreau sã rãmânã în centru sã coboare aici, iar ceice doreau sã meargã la plajã, sã continue drumul pânã acolo. De cum se urcarã în mașinã, Silviase instalã la locul ei lângã madam Neagu, cu care și coborâ în centru și Cristina se apropie încetde fotoliul lui, întrebând cu voce joasã:

-Pot...?-Da, te rog, doar nu o stai acum în picioare.-Aș sta și în cap sau supusã la picioarele tale, numai sã-mi acorzi șansa de a mã

explica !-Și unde vrei sã aibã loc explicația ?-Pe plajã, am înțeles cã mergi la plajã și vin și eu, numai pentru asta, soarele fãcându-

mi rãu altfel.-O.K.! La plajã birjar ! zise el, pe un ton glumeț, cu totul nepotrivit stãrii în care se aflau

amândoi.

Plaja principalã a Antalyei se numea Konyaalti și se afla în partea opusã cascadei râuluiLara, practic în capãtul celãlalt al orașului. Porțiunea de oraș pe care-l traversarã începând dindreptul hotelului lor, nu era cu mult diferitã de restul urbei. Aceleași clãdiri luxoase, aceeașivegetație luxuriantã, aceeași grije pentru fiecare amãnunt ce ar fi putut influența estetica orașului,aceeași aglomerație de mașini și aceeași cãldurã, ce creștea parcã cu câteva grade pe orã.Pemãsurã ce se apropiau de zona plajei, bulevardul pe care mergeau și care era paralel cu faleza,se lãrgea, terminându-se într-un gen de piațã ce o lua la stânga, spre mare, pe partea dreaptãrãmânând în urmã blocurile, pe stânga un parc foarte mare ce adãpostea muzeul de arheologieal zonei, iar în fațã primul, dintr-un șir mare de hoteluri de cinci stele, care se aliniau pe falezaabruptã și paralel cu marea și cu plaja, sfãrșindu-se undeva departe, unde imaginea lor alb-cretoasã se proiecta și se contopea cu albãstruiul munților, ce se zãreau din acest punct foartebine, plaja aflându-se în cãușul golfului pe care era construit orașul.

Se dãdurã jos aici și pornirã per pedes pe un drum ce cobora în serpentinã faleza, spreplajã. De aici de sus se vedea marea, aceeași admirabilã mare, neclintitã de nici o adiere și plaja,ce avea o nuanțã ciudatã, maron-cenușiu, agrementatã de culorile vii ale umbrelelor, umbrarelorși cearșafurilor întinse peste tot. Din loc în loc uniformitatea plajei era completatã de regularitateașirurilor de planșete de plajã, vopsite în culori vii, ocupate parțial de indivizi, ce pãreau minusculi,vãzuți de aici, de sus. O sumedenie de capete se ițeau din apã, mingii multicolore zburau prinaer, o adiere pãrelnicã aducea zvonul cristalin al glasurilor celor din apã, câte un înotãtor curajosspãrgea monotonia albastrã a mãrii, cu gesturile sale, lãsând în urmã o dârã de spumã albã, caun semn al trecerii sale pe acolo, plutea în aer o atmosferã de pace, de liniște și pentru primadatã Dragoș simți vacanța instalându-se în carnea trupului sãu. Ca prin miracol îi dispãrusenzația aceea neplãcutã de contracție dureroasã a mușchilor, a cugetului, a întregii ființe, sesimți eliberat de griji, de poveri, avea senzația stranie cã plutește, considerând în sinea sa, cãatmosefera mediteraneanã este vinovata principalã a relaxãrii neașteptate, atât de plãcute și astãrii de bine ce-l cuprindea lent, dar sigur.Intrarea pe plajã se fãcea prin niște porți din lemnvopsite în cãrãmiziu, culoare stranie, dar, paradoxal, potrivitã ambientului și înscriindu-se pe ocãrare alcãtuitã din dale pãtrate din ciment, se trezirã pe plajã, surprinși de aspectul ei total inedit.Ea era alcãtuitã din pietriș, cu dimensiuni variind de la un ou de gâscã, la un ou de porumbel,pietrele fiind rotunjite, fãrã asperitãți, cu nuanțe cafenii, bej, gãlbui și gri-cenușiu, cu tonuri maiînchise și mai deschise, cu vinișoare multicolore strãbãtându-le, întreg conglomeratul creind unaspect inedit, ceva între prundișul râurilor noastre de munte și un peisaj lunar suprarealist.În plus,orice tentativã de a cãlca desculț pe aceastã plajã era sortitã eșecului, temperatura pietrelor fiindpropice coacerii unui ou mai degrabã. Aleea îi lãsã undeva în mijlocul ei, lãțimea fiindconsiderabilã, de ordinul zecilor de metri, continuând drumul, încãlțați, pânã spre malul mãrii, însperanța întâlnirii vreunei adieri de vânt, ce se lãsa așteptatã. Se instalarã cât mai aproape demal, se dezbrãcarã și intrarã imediat în apã, care era, paradoxal, neașteptat de rãcoroasã,discrepanța dintre temperatura de afarã și ea fiind evidentã și foarte mare. Pornirã lent, într-unînot leneș, cu mișcãri rare, de abia schițate, spre un fel de ponton din lemn, pãtrat, ce avea vreocinci-șase metri și care ieșea din apã cu câte un colț, scoțând un clipocit agreabil, aflat la câțivazeci de metri de mal. Se urcarã pe el și se așezarã la soare, cu fața în sus, razele acestuiaîncingându-le pielea abia rãcoritã de apa Mediteranei, ce era de o limpezime incredibilã, înzonele de mal, unde era mai micã, zãrindu-se fundul chiar la o adâncime de câțiva metri. Spredeosebire de plajele noastre unde apa devine mai adâncã dupã câțiva metri buni, aici, la doimetri de mal ea ajungea peste cap și necesita un minim de cunoștiințe nautice.

Stãteau așa în razele toride, de câteva minute și pielea începuse sã sfârâie încet subdogoarea soarelui aflat sus, deasupra capului. Ea întinse mâna cãutându-i-o pe a lui și când ogãsi, o strânse cu putere, într-un gest cu semnificații multiple, ce ascundea pasiunea, poatecãința, poate îndurarea, cine știe. El nu rãspunse pentru moment gestului, apoi cedã impulsuluivenit din interior, mai puternic decât rațiunea și o strânse la rândul sãu. Eva atât a așteptat și câtai clipi se sui peste el și fãcându-i umbrã cu capul, încercã sã-i prindã privirea, ce se ferea încã,poate de soare, poate din alte motive. Pãrul arãmiu strãlucea în lumina crudã aureolându-i misticchipul, care se afla în penumbrã.

-Ce-o fi în capul ãsta frumos mãi copil rãsfãțat ? Cât e adevãr din ce am aflat, fãrã sãvreau, din gura propriei tale mame ? Dacã e adevãrat, e groaznic, dacã e minciunã, cine a lãsat-oliberã sã umble prin strãinãtãțuri și nu a internat-o într-un ospiciu ? Ești în stare sã-mi spuiadevãrul sau ai sã mã minți frumos și atât ? Spune, vorbește, nu tãcea și nu mã privi cu ochiiãștia de Gorgonã ,vraja s-a spart și nu voi încremeni, ca în zilele trecute !

Ea tãcea și-l privea cu intensitate, încercând sã-l țintuiascã cu privirile ei albastre camarea ce-i înconjura, mii de gânduri rãtãcindu-i în minte, neștiind cum sã înceapã și cu ceanume. Sã spunã adevãrul gol-goluț, sã disimuleze, simțea cã nu poate sã-l mintã așa direct,brutal, nu merita, era un om deosebit, se afla într-o dilemã fãrã ieșire, nu vroia sã-l piardã, nu știacum sã-l pãstreze și neștiind ce sã facã, abandonã brusc orice luptã, cu toate cã pânã atunci secramponase de fiecare amãnunt, și-i spuse cu o voce pierdutã, albã, parcã venitã de pe altãlume:

-Iubitule, pentru cã, sã știi cã țin sincer la tine, nu știu cum sã încep și cum sã-ți explic,ar fi prea complicat și poate n-ai înțelege, poate m-ai înțelege greșit, ceea ce ar fi și mai rãu,prefer sã tac și îți las liberul arbitru sã hotãrãști pentru amândoi cum e mai bine !

Și zicând aceste vorbe aproape dintr-o rãsuflare, schițã gestul de a se da jos și a-șiocupa locul anterior, pe scândura ce se zvântase deja sub dogoarea soarelui, ce tenta a deveniinsuportabilã. El îi simți mișcarea acut, ca o rupturã, ca și cum ar fi fost siamezi și acum o forțãostilã îi separã dureros și iremediabil. Îi cuprinse talia cu o mânã, ceafa cu cealaltã și o trase spreel, sãrutând-o cu o patimã nãscutã din obida suferinței îndurate de zeci de ore deja. Ea, suprinsãde gest, nu-i rãspunse inițial, apoi se afundã în neantul unui sãrut ce avea valențe mortale, așacum spunea Scriptura, cã pe unde îți iese vorba pe acolo îți iese și sufletul. Se rãsturnarã decâteva ori, strâns îmbrãțișați, ca într-o luptã pe viațã și pe moarte, sfârșind prin a cãdea în apã.Se dezmeticirã și dupã câteva mișcãri dezordonate menite a le recâștiga echilibrul, se reunirãîntr-o îmbrãțișare plinã de pasiune ce sfãrși într-o unire definitivã, iubindu-se în apã ca delfinii,brutal, violent, descãtușați de orice opreliști și indiscreții. Se oprirã dupã un timp ce pãru oveșnicie și se urcarã îndãrãt pe planșetã, ce era pentru ei ca un pat nupțial naufragiat în mijloculunei mãri de topaz. Eva se ridicã în picioare și începu sã danseze dupã o muzicã numai de eaauzitã, legãnându-și șoldurile lasciv, obturând și dezobturând razele soarelui ce cãdeau pe fațalui, într-un dans ce-i aminti, nu știa nici el de ce, de o scenã groaznicã din istoria zbuciumatã areligiei, în care Salomeea cu pãrul ei cel lung pânã la încheietura genunchiului dansa lãsând sãcurgã pe piept sângele ce se scurgea din capul Sfântului Ioan Botezãtorul. Se ridicã îngrozit deimaginea ce-i defilase pentru o fracțiune de secundã prin fața ochilor și se aruncã în mare,înotând cu furie câțiva zeci de metri. Se calmã și se întoarse spre planșetã, unde ea îl aștepta înapã, înțelegând din gestul lui de a sãri în apã, o nouã invitație la vals.Delicat, Dragoș sedesprinse din îmbrãțișarea ei și sugerându-i posibilitatea unei insolații groaznice, o porni spremal, însoțit umãr lângã umãr de ea. Mai stãturã preț de un sfert de orã, se îmbrãcarã și pãrãsirã

plaja, nu fãrã regret. Ajunserã cu o oarecare greutate sus pe falezã, cãldura, efortul fizic și nu maipuțin cel psihic punându-și amprenta asupra lor. Merserã câteva minute de-a lungul falezei, ceera mãrginitã de o parte de blocuri cu 7-8 etaje, noi, cu geamuri-oglindã și cu terase mari, pe caretronau umbrele multicolore și felurite scaune pliante, antene de satelit, mici grãtare tip turist, ceaveau la parter magazine, multe neocupate încã, cu trotuarele placate cu dale și cu gondole încare tronau palmieri foarte mari, cu tulpini groase ce nu puteau fi cuprinse în brațe de un singurom, alternând cu ficuși înalți de câțiva metri, cu frunzele lor verde-cãrnos, cu trunchiul neted,brun-lãcuit și cu vârfurile lor roșietice înfipte în cerul azuriu al amiezii, iar pe cealaltã parte erafaleza, despãrțitã de imaginea mãrii printr-un parc format din diferiți copaci și arbuști, ce teîndemnau cu umbra lor care, din pãcate, nu era de loc rãcoroasã. Din loc în loc erau mici grãdinide varã cu câteva scaune, unde se servea apã platã, rece, apã mineralã, alte bãuturi de regulãrãcoritoare și nelipsitul suc de portocale, stors pe loc în niște agregate electrice sau mecaniceneobișnuite vederii lor. Fãcurã o haltã binemeritatã și, la sfatul lui, bãurã întâi un ceai cald, apoiun suc de portocale, rehidratându-se și potolindu-și setea cât de cât satisfãcãtor. Cu toate celepetrecute în mare, între ei se instalase o atmosferã deosebitã de zilele precedente, cu tãceri lungiși discuții anodine, lãsând în urmã curiozitãți nesatisfãcute. Nici unul nu îndrãznea sã ia taurul decoarne și sã limpezeascã lucrurile, într-un fel sau altul. Se complãcuserã și continuau sã secomplacã într-o ambiguitate ideaticã aducãtoare exclusiv de satisfacții trupești incomplete, lipsitede deliciile date de amprenta spiritului, mergând pe linia minimei rezistențe, din motive numai deei știute, lãsând sã pluteascã între ei un ocean de ambiguitãți.

Stãturã așa, la umbra arbuștilor, câteva minute bune.Într-un târziu se ridicarã și o luarã spre centru, spre zona parcului și a hotelului lor.

Mergeau pe stradã, cãutând zonele mai umbroase, dar fiind ceasul amiezii, soarele era sus, încrucea bolții, umbrele create fiind sãrãcãcioase și ineficiente. Se opreau din loc în loc admirândmagazinele sau vreun exemplar deosebit din vegetația luxuriantã, cum erau ficușii de câțivametri, cu aspect de copac în toatã regula, smochini uriași plini de fructe verzi, de abia formatesau câțiva cactuși asemãnãtori cu specia numitã la noi "Limba soacrei", dar care aveau trei-patrumetri înãlțime , frunzele ovale depãșeau un metru în diametru, cu ghimpi rari, dar impunãtori. Pemãsurã ce se apropiau de centru, animația strãzii creștea, apãruserã stațiile de taxi, cu șoferiinsistenți, ce își ofereau gentil serviciile, cu magazine de o diversitate nemaiîntâlnitã, dar cu oținutã esteticã particularã, fiind departe imaginea de bazar întâlnitã în alte pãrți. Și marfa era dealtã calitate, net superioarã, motiv pentru care tocmeala tradiționalã se limita la câteva oferte, cegravitau nu departe de prețul inițial oferit, ținuta magazinului impunând și o altã conduitã a actuluide negoț.

Mai fãcurã o scurtã haltã de rehidratare și în puțin timp ajunserã nu departe de hotelullor, într-o piațã destul de mare ce era de fapt o intersecție, pe marginea cãreia trona unsupermagazin de dimensiuni impresionante, care fãcea parte dintr-un lanț de asemeneamagazine ce împânzeau toatã țara. Nu intrarã pentru cã ei cãutau magazine și prãvãlii cu marfãcu specific artizanal și nu supermarketuri din care aveau și acasã, poate nu așa mari și luxoase,dar aveau. Peste drum de acesta se afla poșta centralã. Intrarã și furã izbiți de cum pãșirã deaerul condiționat, ce aducea incinta la o temperaturã cu cel puțin douãzeci de grade mai jos decîtcea de afarã, care ajunsese, dupã indicațiile unui termometru de exterior, ce fãcea reclamã la nuștiu ce produs, așezat la umbrã, la 47˚C, cea mai mare temperaturã trãitã și vãzutã vreodatã decei doi. Cristina chiar fãcu remarca, oarecum degajatã acum de spaima tainei excursiiloranterioare, cã nu vãzuse nici în Grecia, în plinã varã o astfel de temperaturã. Primirã informațiile

cerute de la un oficiant poștal extrem de amabil ce se oferise chiar sã îi ajute personal. Seașezarã la o masã și își scriserã la repezealã vederile pe care le aveau de trimis, apoi Dragoșvorbi acasã câteva minute. Ieșirã și furã întâmpinați de aerul clocotitor care îi înconjura dansândîn jurul lor, parcã cu intenția de a-i distruge prin combustie. O luarã pe strada principalã, mãrginitãcu magazine ce aveau un aspect mai popular, de bazar, cu mese mari din lemn scoase petrotuare, pe care se aflau de-a valma mãrfuri dintre cele mai variate, la prețuri mult mai mici șioricum negociabile, fațã de magazinele anterior vizitate. Ici-colo erau mici tarabe de pe care sevindeau roșii, vinete, ardei și pepeni mari, verzi, struguri și corcodușe neobișnuit de mari, câtprunele de la noi. Magazinele care vindeau bijuterii din aur și argint erau destul de frecvente șiexpunea în vitrine o multitudine de produse și modele nemaivãzute acasã, dar la prețuri similarecu cele din țarã. Tot în aceste magazine se fãcea și oficiul de schimb valutar, cu gesturi aproapeceremoniale și explicații îndelungi asupra corectitudinii demersului. O luarã spre hotel, trecând pecâteva strãzi înguste, aflate în spatele liniei blocurilor, strãzi prãfuite, cu pavajul spart, pe care semai aflau câteva clãdiri vechi, aflate acum în paraginã și abandon, construite din bârne din lemnpuse în cruciș, ce susținea zidãria din chirpic, acum înegrite de vreme și de intemperii, cutencuiala coșcovitã și prãbușitã, lãsând la vedere porțiuni de chirpic pãios, pãlit, decolorat, ce sedescompunea într-o pulbere gãlbuie, care mușuroia la poalele zidului, amestecându-se cu varultocat de vânturi și de anii scurși.Imaginea decrepitudinii era dezolantã și contrasta violent cuopulența noilor construcții, din care luxul striga la tot pasul. Intrarã în hotel și gãsind cheilecamerelor la recepție, realizarã cã tovarãșii de locațiune nu apãruserã. Ea îl invitã șoptit, dar el,pretextând nesiguranța demersului, o refuzã politicos, urmând a se reîntâlni în hol peste ojumãtate de ceas.

Fãcu un duș, spãlând urmele apei sãrate din Mediterana și ale Evei, sperând într-oiluminare care sã rezolve situația ambiguã în care se afla. Practic, tacit, el o acceptase pe ea așacum era, fiind conștient cine era de fapt, semnând astfel un pact cu Diavolul de bunã voie șinesilit de nimeni, un compromis nedemn și greu pardonabil. Din toatã relația lor rãmãsese aceapasiune trupeascã devoratoare, generatã de tânãra femeie, care-i spulbera și cele mai vagi urmede opoziție și niște cioburi disparate dintr-un început de iubire, cioburi, care puse cap la cap, nuar fi reușit sã restaureze imaginea inițialã, acum, ca și orice ciob de oglindã spartã care, fiecare înparte, reflecta aceeași imagine și nu un tot unitar, ca înainte. Se gândea intens la ruperea relației,dar tortura cãrnii nu îl lãsa, silindu-l la compromisuri de care nu era mândru și de care nucrezuse cã este capabil. Se simțea ca un barbar venit de pe un tãrâm virgin sã contemplemanechinele goale din vitrine, la ora schimbãrii veșmintelor, tocmai el care se consideraseîntotdeauna un model de intransigențã, un suflet linistit în care timpul nu mai curge și care, iatã,la prima fluturare a unei fuste, ceda, cãlcându-și principiile în picioare. Era o scãdere de care nuse crezuse în stare și care-l dezamãgea profund, singura scuzã pe care și-o gãsea fiind eterna luiobsesie - vârsta și care, în mare mãsurã, putea fi realã, dar pânã la un moment dat. Se îmbrãcãși coborâ în hol, neștiind ce decizie sã ia, hotãrându-se sã lase lucrurile sã meargã în voiadestinului, orice intervenție fiind periculoasã pentru relativa sa stabilitate și liniște sufleteascã șiașa destul de bulversatã. Singura scuzã, foarte puțin plauzibilã însã, pe care i-o acorda Evei erafaptul cã ea era probabil, o mare egoistã și se știa cã egoismul este sîmburele vietii, iar minciuna,fața care îl acoperã, dar de aici, de la principiul schopenhaurian pânã la realitatea crudã, era odistanțã mare și greu de digerat. Cu gândurilea roind în țeastã se așezã așteptându-și cãlãul,pentru cã ce altceva erau ei acum, decât victima și cãlãul, într-o înlãnțuire fãrã ieșre,determinismul find reciproc. Ea apãru la scurt timp, veselã, bine dispusã, fãrã a se putea observa

vreun semn al agitației interioare prin care trecea, dacã trecea, îmbrãcatã într-o rochie minusculã,un fel de maieu bãrbãtesc mai lung, ce-i acoperea cu greutate posteriorul bombat obraznic, cu undecolteu adânc ce cobora mult expunând cu generozitate sânii și mai mult de jumãtate din spate,confecționatã dintr-un material lucios, ce avea un imprimeu floral cu tonuri de portocaliu și lilá peun fond negru, nuanțele contrastând agresiv cu albeața, acum pigmentatã de plajã, a pielii și cuarãmiul strãlucitor al pãrului, ce stãtea înfoiat ca un nimb în jurul capului, expresia ce-i eraîntipãritã pe figurã fiind de ștrengar pus pe șotii. Imaginea ei sugera figura unei vulpițe pusã pefurat sau pe înșelat, dealtfel, era acreditat în literaturã faptul cã femeia este desemnatãpamfletãresc drept vulpe - temã ce apãrea și la evrei, în literatura tradiționalã sau în folclorulspontan, numindu-se -dibbouk, titlul unei piese de succes a Teatrului evreisc din capitalã, cu aniîn urmã, în care jucase, cu succes, o altã frumusețe, dar brunã și anume, Tricy Abramovici.Seridicã și porni în întâmpinarea ei, având în acest moment, în urma acestei mici revelații, conștiințafaptului cã vulpița din fațã sa l-a pãcãlit, probabil ca pe mulți alții, dar își asuma conștient rolul devictimã, negãsind altã ieșire rezonabilã. Aprecia de abia acum cã exagerase peste mãsurã cuscrupulele sale morale și cã singura sa greșealã fusese faptul cã hiperbolizase niște sentimentece abia se nãșteau și care erau cu atât mai ușor de zdrobit. șI, vorba bãtrânului Talleyrand - totce este exagerat, devine insignifiant. Era în definitiv vacanțã, o simțea și el pentru prima datãdupã mulți ani, era aerul Mediteranei, era poate soarele, ce punea în mișcare mai iute, un sângece tindea sã stagneze în niște vene îngroșate de vârstã și era ea, strãlucitoare, frumoasã, tânãrã,cu experiențele sale de viațã nu lipsite de conținut și cu un mod de a se purta absolut șarmantcare-l cucerise de la început și care îl ținea în tonus și acum, cu tot seismul ce se abãtuse pesterelația lor. Îi zâmbi normal, ca de obicei și ea sesizând imediat schimbarea sa comportamentalã,se apropie și se lipi de el într-un gest cu semnificații multiple. La indicația unui vânzãtor de la unmic magazin pe care-l vizitarã în drumul lor, trecurã bulevardul și intrând în grãdinã, coborârãcâteva trepte, trezindu-se pe niște alei umbrite de o vegetație bogatã, ce erau mãrginite de zecide mici boutiqu-uri ce comercializau o multitudine de mãrfuri, începând cu bijuterii de aur șiargint, unde și schimbarã niște bani și trecând prin produse de o varietate uluitoare din alamãbãtutã și ornamentatã artizanal, confecții diverse din piele de la simple portofele sau genți,ajungând la adevãrate opere de artã reprezentate de basoreliefuri cu diferite întruchipãri, tot dinpiele încrețitã și vopsitã în felurite culori, mai erau produsele din ceramicã, câteva magazinecomercializând ceramicã de Capadokya, semnatã, la prețuri rezonabile, sticlãrie de várii forme șidestinații, figurine din onix sau marmurã, așa cum vãzuserã la Göreme sau în zona aceea, dar șialtele noi, atât ca structurã cât și ca subiecte abordate, din care se desprindea micul zeu falic, cuun element sumbolic mai mare decât el însuși și care, se pare, provenea din cultura hititã saupoate, chiar mai demult și care trona pe aproape toate rafturile, alãturi de simbolul dezdeochiului,confecționat într-o varietate dimensionalã formidabilã, de la mãrimea unii nasture de cãmașe, ladimensiunea unei farfurii de supã, ajungând atât ornament de perete, cât și cercei sau pandantif,atârnat de o sforicicã de mãtase sau de un șnur din piele și mai erau scoici, extrem de multescoici, de dimensiuni și forme variate, transformate în lãmpi, în obiecte ornamentale diverse, sauca atare, expunându-și exotismul formelor și culorilor sau coșuri pline cu scoici de diferite specii,ambalate în celofan, pigmentate cromatic cu mici stele de mare, colorate în roșu sau gonguri devânt, din metal sau tuburi din bambus, care scoteau o varietate infintã de sunete, începând cucele mai cristaline și terminând cu cele sobre, de contra-alto, ale tuburilor din bambus, care lovitemai puternic alcãtuiau o adevãratã melodie specificã templelor budiste; mai erau expuse sprevânzare narghilele, confecții textile de tot felul, artizanale sau moderne, cãrți, pliante turistice,

videocasete, filme foto și aparate foto sau video de tot felul, voaluri de mãtase multicolore, careunduiau în adierea moale a vântului de dupã-amiazã, multe bibelouri din sticlã, metal sauceramicã, cu forme și mãrimi dintre cele mai variate, din care se desprindeau cele cu specific purlocal, confecționate din pietrele plajei Konyaalti, lipite pe diferiți suporți acoperiți cu scoicã spartã,pictate cu ochi, nas, gurã și uneori mustãți, cu un mic breton din blanã de iepure de diferite culori,cu înscrisul nelipsit pe soclu - Souvenir d'Antalya. Prãvãliile, care nu depãșeau șase-șapte metripãtrați, cu aspect de acvariu, erau situate pe alei ce erau acoperite cu un gen de umbrar, acestculoar din fața lor, ca și stâlpii de susținere, fiind exploatați la maximum în scopul expuneriimãrfii.Vânzãtorii, care de cele mai multe ori erau și proprietarii magazinelor, te îmbiau sã admirimarfa și eventual sã o și cumperi, cu o politețe insistentã dar neagresivã, fiind gata sã explice, sãse târguiascã și în cazul unei eventuale cumpãrãturi sã-ți ofere imediat tradiționalul ceai, servit înpahare din sticlã, aduse pe tãvi de alamã ce erau susținute de niște sârme, asemãnãtor unuitalger de balanțã. Se vorbea un amestec lingvistic heteroclit, ce nu era chiar levantina de pevremuri cu ale sale amalgamuri greco-turco-italiene, dar nici departe de ea, acum apãrând înplus, obsedant, limba germanã și raportarea lirei turcești la marcã, semn cã pe acolo trecurserãmulți nemți, fapt confirmat și de ghid, câtva timp mai târziu, care le spuse cã germanii aproapeinvadaserã localitatea atât vara cât și toamna, când se putea face baie în mare și la numai douãore de mers cu mașina se putea schia pe pârtiile amenajate în munții ce flacau unul din capeteleorașului. Dealtfel orașul avea și aeroport, fapt ce ușura comunicarea cu restul lumii, cu ocaziavizitei la cascada Lara, pe deasupra lor trecând numeroase avioane, la joasã înãlțime, putându-se citi numele companiei aviatice, care plecau și soseau la scurte intervale.

Luarã magazinele la rând, sistematic, admirând, alegând, evaluând, comparând cu altemagazine sau cu alte exponate vãzute mai înainte, sfârșind prin a-i cumpãra Cristinei numeroaselucruri, cu o valoare mai mare sau mai micã, obiecte personale sau cadouri pentru un X sau Y,obligații sociale sau de familie. În majoritatea magazinelor era aer condiționat, fapt ce agrementavizitarea și zãbovirea în fața mãrfurilor. Într-unul din boutiqu-uri, din care cumpãraserã mai multeobiecte, acceptarã tradiționalul pahar cu ceai, în așteptarea cãruia patronul magazinuluicãznindu-se sã îi mai tenteze și cu alte produse. Era un turc tânãr, de vreo treizeci de ani, cupãrul negru ondulat, cu o figurã tipicã, dar cu trãsãturi îndulcite, care avea un defect la un picior,șchiopãtând puternic și ajutându-se cu o cârjã, cu toate acestea mișcându-se permanent.Lasosirea sa în magazin, soția care avea în brațe un copil de vreun an, se estompase rapid,neparticipând la negocieri și la restul ceremonialului. Sosi în sfârșit și ceaiul, întârziereaprilejuindu-i turcului o adevãratã demonstrație de oratorie exercitatã asupra copilului careadusese ceaiul și care întârziase, se pare, nepermis de mult. Continuarã sã se vânture ici-colo,schimbând strângeri de mânã, mici atingeri, priviri pline cu semnificații numai de ei cunoscute șide vreo douã ori și câteva sãruturi, pe dupã vreun raft. Timpul zbura necruțãtor și ei se simțeau lafel de bine ca în zilele trecute, norul ce plutise asupra lor, depãrtându-se dincolo de geanaorizontului.

Plecarã cu regret din acel mic univers comercial și trecurã bulevardul, ea ducându-se lahotel sã lase pachetele, iar el așteptând-o în fața unor magazine din preajmã. În apropiere seforma deja grupul ce urma sã purceadã la programul de searã - vizitarea orașului vechi și aportului. Ea sosi peste puțin timp și se alãturarã grupului schimbând câteva vorbe cu cei cu carenavigau deja de câteva zile pe întinsul Turciei. Erau în general, oameni vârstnici, care îșipermiteau la bãtrânețe escapadele la care visaserã pe vremuri și pe care nu le putuserã face,probabil din cauza politicii granițelor închise și nu a banilor, cu atât mai mult cu cât majoritatea

pãreau pensionari. Câteva doamne,venite singure și care se cuplaserã spontan, dupã gusturi șiafinitãți, aveau aspectul și comportamentul fatelor bãtrâne, pe care le distra înghesuiala și fețelestrãinilor, vreo doi indivizi care aveau fason de pestișori oarecare, cu ștaif sau un tip, ce seindividualiza dintre toți ceilalți, care plimba o camerã video peste tot, cu un aer de superioritatepe care se pare cã nu-l merita, fluturând pe la intrãrile muzeelor o legitimație de tip UNESCO,care-i facilita accesul gratuit, legitimație din cele ce pot fi confecționate de orice puști pe uncalculator bun, dar la care turcii nu se uitau cu atenție, dintr-o comoditate îngãduitoare, neavândchef de scandal cu tot dinadinsul, individul fiind de fapt un tip rece, vorbãreț, care, însã, nu aveaharul de a fi ospitalier. Conversa mult, îi plãcea sã se audã numai pe el, dând adesea replici carețineau de psihologia gangului și nu de a ripostei intelectuale. Din când în când, gelatina cu arțagse umfla în gușã și expectora pe un ton agresiv tot soiul de amenințãri și insulte de puțoi care seînghiontește în scara blocului Dragoș evita conversația cu astfel de specimene, pentru cã nureușea sã intre în pielea de mitocan din birturile de mahala, singura modalitate în care puteai sãte înțelegi cu ei. Din tot grupul, amorf dealtfel, se mai individualiza un tip ce avea o mutrã de Iudã,bolnavã de ulcer și un altul ,un soi de cinovnic gogolian cu ochi lichizi și foarte mobili, ca airozãtoarelor încolțite, tot un fel de Iudã, dar fleșcãitã, marinatã în veninul propriu, râncezitã descurgerea timpului. Cei doi formaserã de la început un cuplu, care cutreiera toate locurile exclusivîmpreunã, ducându-te cu gândul la mai mult, mai ales ținând cont de faptul cã, fiind veniți singuri,fuseserã comasați în aceeași camerã. Își purtau aparenta superioritate cu grația unor marionetecu ațele rupte sau prea lungi, supunându-se celebrei sintagme cã megalomania este boalatuturor eunucilor, care se viseazã virili. Cu toate aceste figuri particulare, membrii grupuluiconversau toatã ziua, în cupluri sau în grupuri, înțelegându-se aparent de minune, știut fiindfaptul cã un prost gãsește întotdeauna unul mai prost care sã-l admire. Mergeau cu turma, aveaunevoie de baci, care era ori ghidul ori unul dintre ei ce se considera mai isteț sau mai orientat,dar cum omul lipsit de educație nu știe sã se serveascã de libertatea sa, umblau ca orbeții unuldupã celãlalt, vãzând multe, dar nepricepând mare lucru din ceea ce li se fixa pe retinã. Îi uneaun singur scop - acela de a cumpãra mult, cât mai mult, la prețuri dintre cele mai bune,comparând în permanențã calitatea și costurile mãrfurilor cu cele din țarã. Dealtfel,totul deveniseclar la vama bulgãreascã, unde cumpãrarã whiski și țigãri numai pentru cã erau cu câteva sutemai ieftine decât acasã.

Pornirã încet spre obiectivul din seara respectivã, în formație de "turmã", care se rãsfirãpe o distanțã respectabilã, cu ghidul în frunte, care mergea suficient de repede, probabil dornicsã scape de corvoada acestui sfârșit de zi la malul mãrii. Grupul trecu prin parcul în care tronastatuia ecvestrã a Președintelui, situatã pe un soclu impunãtor, ceea ce fãcea ca monumentul sãdomine întreaga zonã, apoi se îndreptã spre turnul cu ceas, monument ce pãrea vechi de câtevasute de ani, dar cine sã explice sau mãcar sã arunce câteva vorbe? Așa cã pornirã pe lângã turn,înscriindu-se pe o stradelã îngustã, în pantã, pavatã cu piatrã cubicã, care reprezenta practicintrarea în orașul vechi. Contrastul dintre strãzile pãrții vechi a orașului și cele din porțiunea nouconstruitã era izbitoare, nici un termen de comparație neputând opera în acest sens. Aici apãreauimaginile întâlnite în literaturã, dar cu o coloraturã aparte, determinatã de realul și palpabilulimaginilor. Se mergea pe stradele înguste și rãsucite, pe care urcau pe vremuri mãgãruși cãrândsacale cu apã, apã ce se scotea de la mari adâncimi cu burdufuri din piele trase de cai sau pecare merseserã pe vremuri negustori de bragã sau de limonadã, umplând aerul cu strigãtele lorguturale, înconjurați de copii neastâmpãrați, veșnic doritori de o canã de bãuturã pe gratis,trotuarele erau înguste, pe ele fiind expuse, pe jos sau pe mese din lemn mãrfuri dintre cele mai

diferite, de genul celor de bazar, produse ce aparțineau zecilor de magazine ce alcãtuiau parterulcaselor ce mãrgineau ulițele, case vechi, cu arhitecturã tradiționalã, cu un singur etaj, cu geamuriacoperite cu obloane de lemn, vopsite multicolor, cu zidurile vãruite sau lãsate natur, cu piatra lavedere, piatrã gresioasã, cenușie, roasã de timp. Pe porțile acum larg deschise se pãtrundea încurți interioare de dimensiuni variabile, care erau transformate, invariabil, în restaurante, cumesele ascunse pe sub vegetația bogatã, dominatã de salcâmi ce-și foșneau bãnuții vegetali înbriza serii, cu luminile abil mascate prin diferite nișe ale clãdirilor sau direct printre crengilecopacilor ori ale arbuștilor din grãdini. Multe dintre curți erau pavate cu un mozaic original, alcãtuitdin pietriș adus de pe plaje, îmbinat armonios în teme geometrice cu caracter tradițional, lãsândimpresia unui covor întins la picioarele vizitatorului. Dupã fiecare colț, strãzile fiind șerpuitoare,apãrea un alt magazin, remarcându-se aici prãvãlii ce expuneau și probabil vindeau covoare,celebrele covoare orientale, de uz curent sau ornamentale, pentru acoperirea pereților, cu ovarietate de modele și nuanțe greu de descris în cuvinte. Se întâlneau practic toate motiveleornamentale și toate nuanțele ce puteau exista în materie de confecționat astfel de minuniartizanale. Dominau totuși tonurile de roșu, un roșu profund, cu o sobrietate accentuatã de searace se lãsa. Grupul se rãsfirase foarte mult, amestecându-se cu alți turiști ce vizitau zona, astfelîncât Dragoș se trezi singur, nemai zãrind-o nici pe Cristina, dar nici pe soața sa, care persista îna rãmâne în aceeași companie, fapt care lui nu-i displãcea deloc. Mergea agale, privindmagazinele, casele, intrã în vreo douã-trei grãdini, acum restaurant, unde fuse luat imediat înprimire de un ospãtar amabil dar insistent, ce încerca sã-l ademeneascã sã ia loc, se oprea șiîncerca sã fotografieze ce se mai putea prinde, datã fiind lumina slabã a amurgului. Pe mãsurãce drumul cobora spre port, el se îngusta și se ramifica în ulițe din ce în ce mai mici, uneleneavând mai mult de o jumãtate de metru, dar fiind pavate cu piatrã ca toate celelalte,strecurându-se misterios printre clãdiri. Alte case, alte prãvãlii, alte grãdini apãreau dupã fiecaremeandrã a drumului, dezvãluind trecãtorului acea Turcie veche, a sultanilor, a ienicerilor, aseraiurilor cu cadâne sau a execuțiilor publice prin decapitare cu teribilele iatagane încovoiate.Apoi drumul se lãrgea și cobora direct spre zona ce surplomba micul port, astãzi turistic, pe oesplanadã în formã de terasã, pe care se buluceau turiști, care ieșeau și intrau, când mai mulți,când mai puțini, aplecându-se periculos peste balustrade, cu rost sau fãrã rost, în ritm de furnicarstropit cu gaz. Agitația era inutilã și grotescã, fiind timp destul pentru ca fiecare sã vadã cât maibine panorama micului port. Fiind printre cei din urmã, ajunse la espalandã singur, admirând înliniștea imaginile tradiționale ale oricãrui port, cu vase care mai de care mai diverse constructiv,cu sau fãrã pânze, de cele mai multe ori ornamentale, vase ce fãceau croaziere diferite caprogram și ofertã, amestecate cu yahturi luxoase luminate puternic, poate ostentativ, cu pânzelestrânse, legãnându-se lent pe valurile anemice ale unei mãri aflate în pragul calmului sec. Cutoate cã se afla pe o zonã mai înaltã, nu se simțea nici o adiere de vânt, care sã mai atenuezedogoarea ce plutea în aer și care radia din pietrele din care erau confecționate digurile sau cucare erau pavate drumurile. Din loc în loc, între pietrele zidurilor, cariate de vânturi și deumezealã, crescuserã plante, printre care se remarca un leandru, format din douã ramuri, careavea douã-trei frunze, dar și un buchet de flori de un roz stins. Voința de viațã a naturii esteinfinitã, dovadã fiind și aceastã îndrãznealã, dusã la bun sfârșit. Coborâ panta ce ducea la port șiîncepu sã meargã împrejurul lui. Micul port turistic avea câțiva zeci de metri, poate o sutã, îndiametru, fiind mãrginit la cleștii celor douã capete de dig de douã proeminențe stîncoase, aflatela aceeași înãlțime cu orașul nou. Luciul apei se afla, la zeci de metri sub faleze, fiind mãrginit demaluri pietruite impecabil. Între mal și baza falezei se afla un spațiu, nu prea mare, de câțiva

metri buni, ce era acoperit cu o grãdinã bogatã, cu un aspect semisãlbatic, la marginea cãreia seaflau mici tonete și chioșcuri ce vindeau suc de portocale, fructe și o specialitate localã foarteapreciatã. La o astfel de tonetã, un vânzãtor îmbrãcat în costum popular, cu cãciulã de blanã pecap, pentru a completa costumul, prepara dintr-o jumãtate de pepene galben scobit, ospecialitate cu înghețatã cu diferite arome, stropitã cu suc de ciocolatã, dulceațã, pulbere decocos, frișcã, în care înfigea un mic evantai multicolor sau o umbreluțã de cockteil din hârtie, unsteguleț al Turciei și douã artificii, cãrora le dãdea foc în momentul servitului. Totul se fãcea cu unanume ceremonial, cu interjecții guturale și cu o eleganțã particularã, asemãnãtoare unui dansritual. Ineditul produsului, gestica și modul de servire atrãgea curioșii, dar și mușterii, care nuezitau sã cumpere. Atras de spectacol Dragoș se apropie de tarabã și spre surpriza sa dãdu cuochii de Cristina care, cu douã mega-înghețate în mânã venea spre el, râzând, dezvelind șiragulregulat al dinților ce strãluceau ca perlele, contrastând cu bronzul incipient de pe figura ei și culumina difuzã, stinsã, a amurgului prelung, leneș, ce se insinua lent, printre catargele micilornave, curpinzând lent uscatul. Lãmpile fuseserã aprinse peste tot, luminând discret, aleile,tonetele, prãvãliile și numeroasele restaurante în aer liber, care te îmbiau prin aspect, ambianțã,ospãtari care-ți țineau drumul lãudând marfa și prețurile, dar și miresmele apetisante de peșteprãjit și de alte mirodenii, ce umplea spațiul, plutind prin aerul nemișcat al serii și iritând glandeledigestive ale trecãtorilor care, vai, fiind turiști, aveau în general banii numãrați, puțini permițându-și intrarea într-un astfel de sanctuar gastronomic. Cei doi se așezarã pe o bancã, strãjuitã de otufã enormã de trandafir ornamental, plin de flori mici, roz, ce atârnau în ghirlande peste ei, ce seospãtau din delicioasa creație culinarã. Terminarã și Dragoș o invitã pe Cristina la una dintreterase, dar ea refuzã și pornirã împreunã sã cutreiere prin micile magazine ce se aflau și aici,pline cu tot ce-ți trecea prin cap. Ieșirã din micile ulițe ce adãposteau prãvãliile și începurã sãurce voinicește panta ce ducea spre vârful falezei, exact în piața cu statuie, peste drum dehotelul lor. La jumãtatea pantei se afla o ceainãrie și la propunerea ei se oprirã și bãurã un ceai șiapã rece. Când sã se ridice și sã plece spre hotel, Cristina îi puse mâna peste a sa și îi spusetainic:

-Nu te întrebi unde am dispãrut și am reapãrut la toneta ienicerului cu înghețata ?-Ba m-am întrebat, dar inițial am crezut cã te-ai întors la hotel pentru vreun motiv

anume, apoi am sperat cã vei apãrea, așa cum ai apãrut de multe ori, ca din neant, uimindu-mãde ficare datã. Deci, pe unde mi-ai fost frumoaso, pe unde mi-ai umblat ?

Ea ridicã mâna spre gura lui, îi barã buzele cu degetul și îi spuse pe un ton enigmatic:-Surprizã totalã ! O sã vezi imediat !Îl luã de mânã, îl trase spre aleea ce cobora spre port, o coti la stânga, apoi la dreapta,

apoi cine mai știe dacã la dreapta sau la stânga și se opri în fața unei case, asemnãtoare cutoate celelalte, case cu un etaj, cu geamurile acoperite de obloane prin care transpãrea o luminãgãlbuie, odihnitoare, cu o poartã larg deschisã ce dãdea într-o micã grãdinițã, cu o vegetațiebogatã, subliniatã de luminile risipite printre crengile arborilor și pe pereții interiori ai clãdirii,vãruiți într-un alb cretos, mat. Pe jos, celebrul, deja, mozaic din pietricele forma un covor cumotive ornamentale specifice, în tonuri gri și gãlbui și gãzduia câteva mese din nuiele, acoperitecu blat din sticlã. Grãdina era goalã, nici un mesean neluând loc. Îl trase la una din mesele feritevederii directe și îl așezã pe fotoliul din nuiele, apãsându-l ușor pe umeri. Dragoș se lãsa condusca un copil, neîntrebând nimic, uimit sincer de surpriza ce se contura a fi una deosebitã. Ca dinpãmânt rãsãri un ospãtar masiv, cu niște mustãți impunãtoare, negre, rãsucite la vârfuri, ceajungeau aproape pânã la urechi, cu un pieptar negru și un șorț imaculat legat de la brâu în jos,

care-i zâmbi complice Cristinei și dispãru în spatele unei uși din lemn, rotunjite în parteasuperioarã, cu balamale metalice din fier bãtut cu barosul și cu un ivãr în loc de clanțã, grosolanca întreaga ușã, ce pãrea din altã lume și pe care de abia acum o observase, din pricinapenumbrei lãsate de sistemul discret de iluminare. Pânã sã se dumireascã și sã apuce sã întrebeceva, turcul reapãru ținând în mâini o tavã enormã, din metal, pe care se aflau farfurii și platouripline cu niște feluri de mâncare necunoscute și cu o carafã ce pãrea din cristal, cu douã paharepântecoase și bogat tãiate, ce erau cu siguranțã din cristal. Puse totul pe masã, umplu farfuriilecu bucãți mici de carne friptã, ce aflã ulterior cã era chebap de batal și cu niște mici rotocoale caniște ghemuri de lânã, care erau mațe de miel fripte cu condimente și garniturã de orez, stropitãcu un sos picant, ce pãrea din roșii și ardei. Totul era extrem de gustos, apetisant și extrem decondimentat, astfel cã apa rece cu cuburi de gheațã era extrem de bine venitã. Terminarã demâncat și le fu adus un mic bol cu apã de trandafiri pe suprafața cãreia pluteau petale albe și roz,în care își spãlarã vârfurile degetelor, cu toate cã mâncaserã cu tacâmuri, dupã care primirã pepalme câțiva stropi de parfum, turnat dintr-o micã sticlã albastrã ce se afla la brâul ospãtarului.Dragoș se uitã spre ea întrebãtor, dar pentru ca misterul sã continue, fu luat de mânã și conduscãtre o altã ușã, similarã cu prima, ce-i conduse pe un culoar îngust ce se termina la capãt cu oscarã abruptã de lemn, pe care ea o urca înaintea lui, prilejuindu-i un spectacolul superb alcoapselor ce se îmbinau sus de tot , continuându-se armonios cu fesele bombate obraznic,dezgolite complet de linia croielii moderne a lenjeriei intime. Era conștientã de spectacol, se opri,se întoarse și-i fãcu semn cu mâna sã continue urcușul. Ajunserã la capãtul scãrii și dupã doipași, deschise o ușã și-l trase într-o camerã pãtratã, destul de mare, cu un pat antic în mijloc, dincel cu tãblii din metal și bare din alamã lustruite bec, cu douã noptiere din lemn cu furnir galben-miere de pãr african, pe care tronau douã veioze din ceramicã pictatã, cu abajururi din mãtasemov, în aceeași nuanțã cu a cuverturii și a draperiei ce acoperea parțial geamul, deschis, darobturat de obloanele din lemn. Pe jos se afla o dușumea vopsitã în cãrãmiziu, într-o parte tronândun dulap uriaș, cu mai multe uși și o oglindã tulbure, cu argintul pãlit și coșcovit pe dedesubt, cearãta niște imagini pale, neclare, genul acela de dulapuri în care se pot ascunde fantome.Într-oparte a camerei se deschidea o ușã micã ce dãdea într-o baie luminatã puternic, ce purta evidentsemnele modernitãții atât din punctul de vedere al vaselor, cât și al decorației interioare. Baia nuavea cadã, ci un duș de perete, izolat de restul camerei printr-un paravan de sticlã. Ea intrãfamiliar în încãpere, îl trase și pe el înãuntru, închise ușa cu cheia ce se afla pe dinãuntru și-ispuse pe un ton glumeț-ironic :

-Iatã rãpirea din serai, varianta masculinã ! Ești al meu, eu sunt sultanul și voi dispunede tine cum vreau !

Îl luã de gât, îl trase spre ea și-l sãrutã apãsat pe gurã, scurt și dur, mușcându-l pânã lasânge. Îl îmbrânci apoi pe pat și sãri literalmente peste el, sãrutându-l și trãgând hainele de pe elîntr-un gest ce trãda nerãbdarea. Îl dezgoli pânã la brâu sãrutându-i și mușcându-i pieptul. El eraca paralizat, nereacționând nicicum la asaltul fetei, care se ridicase în șezut, ținându-l strâns întrecoapse și cu un gest rapid își trase rochia peste cap aruncând-o pe jos și rãmânând goalã, cuexcepția slipului care era atât de mic, încât aproape nu conta. Privitã în lumina filtratã a veiozeiarãta magnific, cu gâtul fin arcuit, ce se unea cu bustul respectând cele mai riguroase legi alearmoniei liniilor curbe, continuându-se cu sânii, așezați neclintiți pe bust, cu sfârcurile abiaconturate pe o areolã roz-pal, ce se continua armonios cu pielea satinatã, de o finețe nebãnuitã.Pielea de pe abdomen, întinsã perfect, se ridica și cobora rapid în ritmul respirației precipitate,fata aplecând capul în fațã și jucându-se cu pãrul bogat, ce strãlucea violent în luminã. Dragoș îi

sorbea imaginea cu toți porii, nemai sãturându-se sã o priveascã. Într-un târziu întinse mâinilespre ea începând sã-i mângâie pieptul, sânii, jucându-se cu sfârcurile și coborând pe abdomenși pe arcul șoldurilor. Ea se ridicã, îl trase de mânã ajutându-l sã se ridice și începu sã-l dezbraceîncet și meticulos, el stând nemișcat și abandonându-se în mâinile ei ce dovedeau o agilitateparticularã, îndelung exersatã. Îl împinse delicat în baie, dãdu drumul la duș și-l trase sub apãîmbrãțișându-l prelung. El o ținea în brațe, mângâindu-i gâtul, spatele și șoldurile, coborând pefese și încercând sã ajungã în fațã, dar ea, mușcându-i lobul urechii îi spuse încet "Nu acum !".Luã un burete din savonierã și umplându-l cu gel de baie începu sã-l frece încet pe tot trupul,atingând cu finețe zonele minate.Îi dãdu buretele și el fãcu aceleași gesturi, cu mișcãri lente,tandre, ce electrizau simțurile deja biciuite. Se bãgarã din nou sub apa rãcoritoare și ea începusã-l sãrute pe piept, centimetru cu centimetru, coborând încet, meticulos spre abdomen și maijos, smulgându-i un geamãt de surprizã, dar și de plãcere la un moment dat. Continuã sã-șiaplice sãrutul mortal pentru un timp, pânã ce el o depãrtã cu blândețe, ridicând-o și sãrutând-ostrâns pe gurã, încercând sã-i absoarbã secretele sufletului și sã-i perceapã toate nuanțelegustului ei de floare abia deschisã. Începu apoi sã o sãrute, plimbându-și buzele pe sânii fermi,jucându-se cu sfârcurile pânã le aduse la o stare adecvatã trãirilor momentului, apoi coborî peabdomen, oprindu-se și cercetând cu meticulozitate adâncul universului corolei trupului ei. Eafremãta din ce în ce mai tare, unduindu-se grațios în ritmul mișcãrilor dictate de el, pânã la unmoment dat când scoase un mic strigãt, înãbușit imediat și îl apucã de cap, strângându-l cuputere în încheietura coapselor. El se opri, o luã în brațe și o așezã încet pe pat, o mai privi odatã de sus, înainte de a se contopi cu ea într-o simbiozã ce se vroia absolutã. S-au iubit încet,cu rãbdare, recurgând fiecare la toate artificiile dãtãtoare de senzații suplimentare, atingândîmpreunã porțile Nirvanei într-un duet de rostiri ce le împleti vocile ajunse la limita exprimãrii. Seoprirã pentru puțin timp, apoi ea își reluã poziția avutã anterior, stând așezatã pe bazinul lui,strângându-l puternic între coapse, unduindu-se pe axus mundi , cu capul dat pe spate, cutoracele împins mult în fațã, el susținând-o, ținându-i strâns sânii, pe care-i frãmânta cu pasiune.Se oprirã într-un târziu și adormirã pentru puțin timp îmbrãțișați, unul peste celãlalt, uitând delume, de prejudecãți, de obligații, de cãldurã și de orice le-ar fi putut tulbura trãirile și simțirilecomune. Se trezirã aproape simultan, uitându-se oarecum speriați la ceas. Era miezul nopții,ceea ce nu reprezenta o catastrofã. Cu o operativitate demnã de un soldat bine instruit seîmbrãcarã, ieșirã și la semnele ei misterioase plecarã, el rãmânând nedumerit de modalitatea încare se fãcuse plata, dar neîndrãznind sã întrebe. Pe drum ea îi spuse cu un ton vesel și sigurãpe el :

-Ți-a plãcut surpriza mea ? Îndrãznește sã spui cã nu !!Începu sã râdã tonic, molipsitor, antrenându-l și pe el, care era în parte încã nedumerit

de tot ce se întâmplase, ce pãrea mai mult vis decât realitate și destul de obosit de extrvaganțeletrupești pe care le trãiserã împreunã. Se oprirã în parc și se așezarã pe o bancã, într-o zonãumbritã. Îi cãzu bine aceastã haltã, urcușul pantei, din orașul vechi pânã sus în parc fiindobsoitor, adãugându-se eforturilor anterioare. Hotãrâserã încã de jos sã se despartã în preajmahotelului pentru a nu trezi suspiciuni. Ea desfãcu o sticlã de jumãtate de apã platã, rece, luatã dela han și bãu cu sete câteva guri. I-o întinse, dându-i-o. Apoi ea plecã, întorcând capul de câtevaori și fãcându-i semne discrete cu mâna, pânã ce se pierdu în beznã.

El rãmase pe bancã trãgându-și sufletul și gândindu-se de-a valma la cele ce seîntâmplaserã, la ei doi, la splendoarea trupului ei și la abilitãțile de care dãduse dovadã, trãdândo experiențã de remarcat, pe care o scosese la ivealã de abia acum, când nu mai avea nimic de

ascuns. Formidabile ființe femeile, cu capacitatea lor de disimulare a trãirilor sufletești, agândurile sau a comportamentului în fața unirii trupești, când reușesc dozãri ale trãilor și aleabitudinilor, neașteptate și perfect adaptate situației la care iau parte. Nu de puține ori seminunase de talentul actoricesc real al vreunei midinete de nici douãzeci de ani, ce juca roluri deingenuã și care dupã o perioadã de acomodare scoteau din strãfunduri talente nebãnuite șisurprinzãtoare pânã la uluire. Indiferent de orice considerente femeia rãmânea, dupã pãrerea lui,cel puțin, ca marea, în care zburdã si se simt bine tot felul de pesti, de la plevuscã la rechini sibalene, dar ei nu lasã urme si marea rãmâne la fel de frumoasã, defremãtãtoare si limpede, pentru cã marea fãrã pesti, e o mare moartã. Zâmbi în colțul gurii,convins de cele gândite, luã încã o gurã de apã și simți brusc o durere acutã, atroce, în bazagâtului, ce iradia spre mandibulã, o senzație acutã de lipsã de aer și o panicã ce-l cuprinse brusc.Respirã adânc de câteva ori, concentrându-se sã-și domoleascã panica și greutatea în respirație,ce era accentuatã și de aerul fierbinte, dogoritor, de cuptor, uscat, ce cãpãtase parcã o greutateaproape fizicã, devenind vâscos și care, parcã nu reușea sã-i umple plãmânii. Îi trecu prin gândbrusc ideea morții, o moarte stupidã, pe o bancã într-un parc, ca boschetarii cei mai înrãiți, dar îlalungã furios. Știa ce este, nu era pentru prima oarã, dar parcã niciodatã nu fusese așa violent.Nu se mișca și practic nu putea face nimic, aflându-se în brațele karmei sale. Mai bãu o gurã deapã și începu sã raționeze, pe mãsurã ce durerea se mai atenua, devenind suportabilã.

"Exces de mâncare, exces de amor și acces de cord, iatã ecuația perfectã !" Zâmbiamar, chinuit încã de jena dureroasã, care se ștergea încet-încet, și-și spuse în barbã:

"Nebune, ești bãtrân deja și știi treaba asta de mult, potolește-te pânã nu e prea târziu,nu te mai amãgi cu starea caroseriei, motorul e gripat deja, astâmpãrã-te cã funesta doamnã îțidã târcoale !"

"Și ce dacã ? Mor mãcar fericit, mulțumit, ce-mi pasã !""Ba sã-ți pese cã mai ai copil de crescut, mãgarule ! "Râse încã o datã, de data aceasta mai relaxatã. Criza trecuse destul de repede și în

definitiv nu fusese cine știe ce mare lucru!Mai respirã de câteva ori și terminând apa din sticlã, se ridicã și o porni încet spre hotel.

Totul pãrea în regulã, durerea neapãrând din nou. Intrã în hol, unde fu întâmpinat de rãcoareadatã de instalația de aer condiționat, care așa veche cum era, se descurca binișor, oricumsalvator pentru el, care de abia acum avea senzația cã respirã cu adevãrat. Aici, la una din mese,grupul Silvia și anturajul, discutau animat, în jurul a nenumãrate cești de cafea și a unorscrumiere vârfuite, fumul ce le învãluia lãsând impresia norului de camumflaj lãsat de vapoare înbãtãliile navale de demult. Se îndreptã spre masã și o interpelã pe Silvia, care observã imediat cãnu e ceva în regulã cu el, întrebându-l ce are.

-Nimic dragã, nimic, cred cã oboseala și în special cãldura mi-au venit de hac. Mã ducsã mã culc, cã mâine avem o zi grea. Tu mai stai ?

-Du-te, du-te, eu mai stau puțin. Se ridicã pe vârfuri și-l sãrutã pe obraz, poate de ochiilumii, poate sincer, era greu de știut și oricum nu avea nici o importanțã.

Urcã, se dezbrãcã și se trânti pe pat, cu mâinile sub cap și ochii pironiți în tavan. Segândea la Cristina, la el, la ei, la Silvia, la bãiat ca într-un remember concluziv, poate și din cauzacrizei cardiace pe care tocmai o depãșise. Adormi destul de ușor, nebãgând de seamã dialogulgrosolan și zgomotos ce urca din stradã spre etaj, cu gândurile roindu-i în cap.

Un etaj mai sus, Cristina valsa goalã prin fața oglinzii toaletei, admirându-și trupulperfect, într-un acces de narcisism ce o cuprindea ori de câte ori reușea sã ducã la bun sfârșit un

randez-vous amoros. Gusta în mod deosebit întâlnirile regizate pânã la cel mai mic detaliu, încare dragostea propriu - zisã trebuia îmbrãcatã într-o recuzitã cât mai sofisticatã, iar în searaacesata realizase una dintre loviturile sale de maestrã - reușise o regie perfectã, într-o țarãstrãinã, totul ieșise perfect și nu o costase mai nimic. Ce drãguț fusese turcul cu care negociaseafacerea ! Și ce puțin pretențios ! Continuã sã valseze printre paturi și prin fața geamului pe careîl deschisese cu puțin timp în urmã, când zãrise pe terasa de peste drum, un tip bine, luând locpe unul dintre fotoliile de aici.

Și așa se terminã ziua a cincea, plinã de neprevãzut, cu fluxuri și refluxuri sentimentale,cu contopiri fizice violente, în condiții dintre cele mai deosebite, cu vizitarea miraculosului orașvechi, cu parfumul și farmecul sãu inegalabil, pe care nu-l vor mai întâlni în decursul excursiei, cuimaginea de o frumusețe și o mãreție deosebitã a cascadei Lara sau a plajei și a mãriiMediterana sau Ak Deniz cum o numeau localnici sau a prãvãliilor cu mãrfurile lor desprinse dinpeștera lui Ali Baba.Din pãcate sau din fericire poate, ziua se terminase atât de diferit - Dragoș cuimaginea etericã a celor trei fire care te leagã de Dumnezeu - credinta, nãdejdea si dragostea șiEva, dansând ca Salomeea, în fața unui geam deschis pentru un singur spectator sau poate,numai pentru ea.

Cap.VI

PAMUKALE. LUNGUL DRUM SPRE KUȘADASISEARÃ ROMANTICÃ.

Deschise ochii și-i roti, pipãind cu privirea reliefurile ce-i ieșeau în cale. Nu mai aveașocul noului, fiind a doua noapte ce o dormeau aici, în Antalya, retina sa apucând sã memorezeprincipalele amãnunte ale ambientului. Stãtea pe spate, cu perna fãcutã rulou sub cap, dezvelit,gol complet, în adierea fragilã a aerului condiționat, ce venea de undeva din tavan. Se simțea caodinioarã, în stațiunile de odihnã, gustând din plin dezmãțul lenii și al somnului, ce tocmai sevolatilizase.

Adormise asearã prea repede, poate prea obosit, poate speriat de criza cardiacã princare trecuse, fãrã sã se mai gândeascã concluziv asupra celor întâmplate în decursul zilei ceconcluzii se pot trage, la sfârșitul unei zile închinate stivuirii unor fapte și imagini nedecantate detrecerea nopții, neorânduite de nici un vis și mai ales, pe care inima n-a avut încã rãgazul sã lecearnã. Acum vedea lucrurile mai clar, mai limpede, atât pe cele legate de Ea, de eterna Evã șide el, cu toate bucuriile și necazurile lui.

În primul rând era important cã încâ o datã pãmântul se rotise cu noi cu tot și în loc sã fiamețit, nu simțim decât bucuria banalã de a fi ieșit teferi din noapte. Trãia de mult timp cu gândul,funest poate, cã fiecare zi ce rãsãrea e ultima, zilele scurse ca grãunțele de nisip din clepsidravieții, pe care nimeni nu o va mai întoarce vreodatã, devenind din ce în ce mai puține și de ce sãnu spunem, mai serbede, mai lipsite de conținut și de emoții. Dacã ar fi sã te iei dupã Biblie, viațanu este decât boala umbrei morții, dar era în același timp și o joacã de-a ascunsea a speranței șineliniștii. Era stãpânit de mult timp de durerea de a nu putea domina timpul, viitorul sãuîngustându-se din ce în ce mai mult, în favoarea trecutului. Supraviețuirea zilnicã în condiții derelativ confort psihic devenea dificilã, știind cã între efervescențã și plictis, trebuia sã-și gãseascãpropriul ritm, convenabil tuturor, în ultima perioadã, poate mai rea decât celelalte, mulțumindu-secu puțin din toate, aplicând un principiu relativ comod ce spune cã orice este bun pentru cine nuare nimic.Își cãlãuzea gândurile prin hârtoapele relativului cotidian, dar în intimul sãu suferea deo anumitã adolescențã a inimii, care nu-i dãdea pace și-l împingea în felurite aventuri șiîncurcãturi din care ieșea cu greu, șifonat moral și psihic, mai obosit și mai bãtrân de fiecare datã,gândindu-se obsesiv la ziua când va ajunge doar un trup șubrezit ale cãrui elemente nu mai auputerea sã se ținã legate între ele.Cât mai era pânã atunci ?

Între aceste evenimente, ducea o luptã durã, mutã, perdantã de la început, între douãelemente radical deosebite - aparențele, pe care încerca zadarnic sã le salveze (cu toate cã știacã aceasta reprezenta consolarea secretã a celor slabi) și cultul zeiței Kali, în care dragostea desine îți oferã posibilitatea acceptãrii degradãrii și a morții. Pentru cã, ce era, în definitiv, fericirea? Era doar o stare pasagerã, finitã, între clipa când obținem un lucru îndelung râvnit și cea în carene sãturãm de el. Și putea fi numitã fericire clipa în care fusese cu Ea la han sau aiurea ? Dacãlucrurile ar fi rãmas cum începuserã, poate da, dar acum ? Totul se transforma lent într-una dintre

relațiile lui anterioare, cinice, reci, amorale, tehnice, fãrã nici un licãr de sentiment sau departicipare sufleteascã. Era și acesta un aspect care îl apãsa și îl fãcea trist, extrem de trist înaceastã dimineațã de varã la malul Ak Denizi-ului, alãturi de premoniția uneia din cele mai suaveși milostive morți ce-l atinsese cu aripa sa, cu o searã înainte.

Se sculã, rezolvã problemele dimineții și coborî cu bagajele în hol, în timp ce Silvia, abiatrezitã, se rãsfãța în duș, încercând sã alunge oboseala acumulatã din serile succesiv prelungitepânã la ore târzii. Câțiva camarazi de excursie se aflau deja la datorie, așteptând micul dejun șiplecarea spre alte zãri. Dintr-un exercițiu devenit deja rutinã, urcã la camera Cristinei și începu sãcare bagajele acestora. Invariabil, la ultimul drum, ea l-a pândit pentru a-l înlãnțui, precumșarpele prada și tot invariabil, cu toate jurãmintele contrarii, el cãzu o datã în plus în capcanaevidentã, vizibilã, dar imposibil de ocolit. Acum, când multe fapte fuseserã dezvãluite și se jucacu cãrțile pe fațã, nu-l mai copleșea atenția ce-i era acordatã, tandrețea sau grija, nu, acumacționa mirajul, fascinația numitã femeie, în fața cãruia el avea comportamentul șoricelului în fațacobrei - ceda, lãsându-se învãluit, copleșit, posedat, chiar contra aparentei împotriviri, care era,ce-i drept, extrem de palidã. O datã în plus sãruturile ei, atingerea trupului, mirosul diafan al pieliiparfumate, gustul de piersicã pârguitã, aura energeticã, se întretãiarã cu el, se întrepãtrunserã,se contopirã, nãscând o nouã beție dãtãtoare , de ce nu, de crize cardiace. Se desprinse cu greude ea, împotriva voinței, noua și deja vechea întâlnire de dimineațã fãcându-i de data acesatarãu, întristându-l mai mult, aruncându-l în strãfundurile tulburi ale lacului melancoliei și tristeții.

Superficialã, Cristina nu bãgã de seamã starea lui decât în autocar și anume, aproapede ieșirea din oraș, când, surprinsã de tãcerea lui îndelungã, îl întrebã ceva și observã tristețeaenormã, de sfârșit de lume, din ochii lui, care își alteraserã strãlucirea și își accentuaserã razeleridurilor din jurul lor.Ea insista cu solicitarea unei explicații, crezându-se vinovatã, ceea ce nu eraprea departe de adevãr, într-un fel, dar el o refuza, sfârșind în a cãdea la învoialã sã reia discuțiamai târziu, când vor exista condiții mai bune.

Imediat dupã ieșirea din Antalya se intra în munți, dar nu niște munți ca cei prin caretrecuserã, care la un moment dat erau atât de apropiați, atât de înalți, încât creau senzația deumilințã și înãlțare spre ideal, ci unii domoli, acoperiți de o pãdure deasã de pini, specifici zoneimediteraneene, cu o altã formã, mai puțin înalți și mult mai etalați, cu o culoare verde-prãfos șiniște trunchiuri torsionate și înclinate pe direcția vântului dominant.Mergeau de peste o jumãtatede ceas și pãdurea defila cu încãpãțânare prin dreptul geamurilor, ajungând sã plictiseascã, dupãce uimise prin frumos și spectaculos, ca tot ce e prea mult, limita saturației la om fiind foarte ușorde atins și extrem de greu de depãșit.Urcau și coborau, coteau pe serpentine mai mult sau maipuțin strânse, îndreptându-se spre Pamukkale, viitorul obiectiv al excursiei lor, care, cu câtevaexcepții, era reușitã, putându-se trage deja o concluzie, intrarea în ziua a șasea marcândtrecerea de jumãtate.

Încerca sã-și depãșeascã starea depresivã dar, cu toate eforturile fãcute, aceasta îierodase buna dispoziție aruncându-l într-o baltã stãtutã de gânduri sumbre, tulburi, cu accenteexistențiale și cu puține șanse de reconversie în altele mai luminoase. Crezuse prostește în foculsentimentelor ce izbucnise din senin și acum constata cum se arsese, ca de fiecare datã când seambalase în astfel de aventuri sufletești, trãind intens acea strângere de inimã cu care aruncãm ojucãrie foarte veche, acum spartã, care, supraviețuind miraculos zeci de ani, pãrea nemuritoare.Ea tãcea intrigatã de muțenia tristã în care se refugiase Dragoș, punându-și tot felul de întrebãriprivind gradul sãu de vinovãție în aceastã solilocvie mutã ce se citea pe figura lui, a cãruifrumusețe era umbritã și îmbãtrânitã de norii gândurilor.

Nici nu bãgarã de seamã când munții dispãruserã, fãcând loc dealurilor și apoicâmpului, un câmp mãnos, cu culturi foarte bogate, extrem de bine lucrate, irigate în totalitatedupã tehnica tradiționalã a canalelor și teraselor, folosindu-se sistemul gravitațional, al cãderiilibere, din niște canale ce aduceau apa din numeroasele râuri ce cãlãtoreau spre mare și pe careautocarul le traversase. Ca peste tot pânã acum, mijlocul de transport de bazã al localnicilor eratractorul, țãranii muncind indiferent de orã, de arșițã sau de alte intemperii. Începuserã sã domineplantațiile de mãslini, de diferite vârste, cu trunchiurile lor contorsionate, împletite și parcã înodatepe alocuri, cu puzderia de frunze de un verde gri-argintiu, ce se mișcau în toate direcțiile înadierea unui vânt ce își fãcea simțitã prezența prin freamãtul frunzelor tuturor copacilor, printreele apãrând buchetele de un verde mai intens, ca de brotac, al mãslinelor aflate în plinãvegetație, departe de momentul fabulos al coacerii și al culesului. Plantațiile alternau cu pâlcuride smochini, cu dimensiuni neobișnuite pentru ochiul nostru, cu trunchiuri netede, acoperite de oscoarțã aproape neagrã, ramificați abundent, la micã distanțã de la pãrãsirea pãmântului, cufrunze bogate, având nuanțe de verde intens, închis, adânc crestate și fructe mici, mai deschisela culoare. Din loc în loc chiparoșii, acele flãcãri verzi ale unor lumânãri nepãmântene, grupați înmici pâlcuri, marcau orizontul, susținând parcã cerul azuriu pe vârful gracil al coroanei perfecte,parcã desenate de un perfecționist al penelului, cu tonuri de verde plin, parcã amestecat cu gri șicu negru. Deja obișnuitele benzinãrii defilau din loc în loc, înveselind peisajul cu culorile lor vii, dincare nu lipseau roșul și portocaliul, îmbinate spectaculos cu verdele, argintiul inoxului sau auriulgarniturilor și ornamentelor, fãcându-le sã parã mici castele de basm, dacã nu ar fi fost pompelede combustibil care te readuceau îndãrãt, în deceniul ultim al secolului și mileniului, ce agonizalent.

Dupã câteva meandre ale drumului, ce se unduiau printre niște culmi de micidimensiuni, în zare apãrurã niște dealuri ce erau marcate în partea superioarã de zone de oculoare alb-cretos, strãlucitor în lumina puternicã a miezului zilei, ce nu era departe, justificândnumele zonei - Pamukkale - ceea ce se putea traduce prin "Palatul de bumbac" , bumbacul fiinduna din bogãțiile regiunii Egeene în care se afla, la 22 de kilometri de Denizli, în valea râuluiMenderes, pe o linie de falii tectonice.Înainte de a se ajunge la aceastã minune a naturii, unicã înlume, se trecea prin satul cu același nume, ce nu impresiona prin nimic deosebit, și se urca undeal, cu o pantã linã, ce era mãrginit de ambele pãrți de o necropolã imensã, ce stãtea mãrturietrecerii timpului prin acele locuri, în ea aflându-se adevãrata istorie a zonei, ce era frecventatã,datoritã binefacerilor ei balneare, din cele mai vechi timpuri, existând dovezi de locuire dinvremea civilizației hitite, poate chiar dinainte. Cu toate acestea, locul purta numele helenistic deHierapolis, probabil aceastã perioadã fiind cea mai prolificã sau consideratã așa, de cãtre istorici.În necropolã existau monumente funerare dintre cele mai diverse, tip sarcofag, tip casã, sau micipalate, din nefericire toate sparte, jefuite, cu elementele constructive distruse de mânã de om saude numeroasele cutremure ce au zguduit locul, desãvârșind brusc lucrarea infailibilã a timpului.Se întîlneau elemente de ornamentație din diferite epoci istorice, fragmente de acrotere, decapiteluri, frontoane, coloane, totul prãvãlit, într-o harababurã disarmonicã, marmura îmbãtrânitãși devenitã cenușie, acoperitã cu zone negre, de mușchi, amestecându-se cu iarba ce avea opaloare ostenitã, ce aducea cu mucegaiul și care împãrțea vântul fierbinte în șuvițe ce șuieraulugubru, șfichiuind auzul cu tonalitãți tângâuitoare, ca bocetele auzite la mort. În aer parcã sesimțea forfota miliardelor de traiectorii a destinelor ce s-au întretãiat în aceastã zonã, soartasclavilor, împletindu-se cu cea a stãpânilor într-o armonie cosmicã, acum dupã mii de ani, totulfiind scufundat în liniștea uriașei necropole abandonate și uitate de lume.

Intrarea în parcul natural se fãcea, ca de obicei, printr-un loc amenajat judicios, unde seafla casa de bilete, dar și tonete ce comercializau ghiduri, vederi și suveniruri diverse, ceatrãgeau turiștii, care roiau în jurul lor. Dupã poartã se deschidea o alee largã care eraînconjuratã de monumente istorice, ruine în diferite stãri de conservare și care avea la un capãtintrarea spre o parte din fenomenul natural, ce era format de numeroasele izvoare termale cu oapã la 35˚ C, extrem de bogate în sãruri de calciu, care se scurgeau pe pante, apa evaporându-se și lãsând calcarul sã precipite în alcãtuiri dintre cele mai diverse, dominând ca imagine nișteformațiuni semicirculare, ca niște cuiburi de rândunicã, cu adâncimi de pânã la o jumãtate demetru, umplute cu apã tulbure, leșioasã, densã în sãruri, ce tentau a se decanta la fundul miciicãdițe. Apa suplimentarã se scurgea peste margini sau venea de undeva de sus, scurgându-se lavale și alcãtuind ciorchini de țurțuri, uniți între ei, de un alb mat, pur, aspri, chiar zgrumțuroși lapipãit, care completau imaginea de caier de bumbac revãrsat dintr-un coș imaginar. Din vârfuldealului, spre poale se afla o succesiune supraetajatã de astfel de construcții naturale, așezate înamfiteatru, cu apa din ele de un verde -smarald, acolo unde nu era tulburatã de picioareleturiștilor care se bãlãceau din curiozitate, deoarece temperatura apei era mare și accentuatã degradele de afarã, care transformaserã zona în ceva asemãnãtor tãrâmului lui Hades, de unde nute așteptai sã mai ieși viu și în special, nears.

Grupul, rãrit de cãldura ce tindea sã devinã insuportabilã, se alinie la marginea cedelimita aleea de zona carsticã și începu sã-și lepede încãlțãrile, zona fiind vizitabilã numaidesculț, în scop de protecție a fenomenului natural, care era fragil și s-ar fi distrus sub presiuneamiilor de încãlțãri. De altfel o parte din zonele ce fuseserã odinioarã vizitate erau acum închise șipuse sub protecția UNESCO în scopul refacerii lor, cu atât mai mult cu cât datoritã captãrii apeitermale de cãtre puzderia de hoteluri din zonã, sãrãcise debitul de apã, punând realmente înpericol existența întregului fenomen.Zonele vizitabile arãtau un calcar de un alb-gri pal, departede nuanța rozé prezentatã în fotografiile albumelor turistice, cu porțiunile ce se constituiau încãrãri, chiar murdare, cu apa tulburatã de picioarele ce frãmântau sedimentul decantat.Semergea greu, asprimea pietrei jignind tãlpile orãșenilor neobișnuiți cu mersul desculț, pe fundulmicilor bazine, pietre ascuțite jucând feste neplãcute și îndepãrtând vizitatorii, lãsând impresia cãele apãrã, în acest fel, ce mai rãmãsese din integritatea violatã de curiozitatea omeneascã.Dinvârful dealului se vedeau în vale zecile de bazine, unele neaccesibile, cu apa de un verde pal,limpede și o cale cu o pantã domoalã și ușor curbatã pe care viermuiau sute de oameni, înambele sensuri.Cãldura sufocantã, cu aerul ce era deja greu, atârnând printre turiști, eraamplificatã de solarizarea reflectatã de albul zonei, care fãcea și oficiul de concentrare din pricinaformei sale de amfiteatru.

Dragoș se descãlțã și apucã încet pe aleea ce ducea la primul vas, pe care-l evitã, apafiind aici de-a dreptul murdarã.Ocoli și merse mai jos, ajungând la una din cãdițele mai puținaccesibile, în care intrã cu precauție, ținându-se de margini.Asprimea calcarului împietrit subdiferitele sale forme, pe care le comparã cu frișca congelatã, pe care o percepea cu mâinile,putând fi comparatã cu asprimea ramurei de coral, contrasta violent cu cãldura apei și cumoliciunea mâlului alburiu, ce se ridica în valuri,ca niște mici nori, tulburând apa și trecându-iprintre degetele de la picioare, ca odinioarã, la țarã; la bunici, când se juca dupã ploaie cu mâlulnãscut din praful ce colbuia drumul, înainte de ploaie.Ieși din apã și se duse pe margineadrumeagului, privind în jos succesiunea de vase semicirculare pline cu apã, unele, maiaccesibile, pline cu oameni, altele, mai ferite, cu ochiul lor de apã ca smaraldul, contrastândviolent cu albul zonelor înconjurãtoare.În ansamblu, totul era de un alb sâcâitor, obositor pentru

ochi, chiar dacã acesta era protejat de lentile fumurii.Se întoarse, mulțumit de plimbarea fãcutã,sãtul de arșițã și dornic sã viziteze și restul complexului.

O gãsi pe Silvia cu nelipsitul ei grup, la umbra unui copac uriaș, ce avea o umbrã caredepãșea cincizeci de metri în diametru și care strânsese ca o oazã pe toți nãpãstuiții arșiței, carecãutau o rãcoare iluzorie într-o astfel de zonã.Toatã lumea era cu sticla de apã dupã ea,îngurgitând permanent din lichidul cãlâu și leșios, ce devenea miraculos în astfel de condiții, cutoate cã era la fel de cald ca mediul ambiant.Grupul Silviei, poate cu excepția ei și într-o oarecaremãsurã a lui madam Neagu, era alcãtuit din cucoane în vârstã, vesele și nepãsãtoare, caredezbãrate de povara sexualitãții se întorseserã la fetița ce zãcea în ele, vorbind gureșe șialintându-se într-un mod ce la prima vedere pãrea penibil, dar care, în ultimã instanțã, ledefinea.Trecu pe lângã ele dându-le binețe și procopsindu-se cu o recomandare, oricumneoperantã, de a se feri de cãldurã, venitã din partea Silviei, care, cu intuiția și spiritul ei acut deobservație, notase starea sa de cu o searã înainte.Se îndreptã spre marile terme, care fuseserãreconstruite de cãtre localnici și care deveniserã muzeu de arheologie acoperit, ce adãpostea,dupã indicațiile albumului-ghid, o sumedenie de minuni, dar nu micã îi fu mirarea când constatãcã era închis, iremediabil închis pentru ziua aceea.Înciudat de ghinionul venit din senin și la carenu se așteptase, o luã spre aleea ce mergea spre piscina anticã.Aceasta era înconjuratã de unzid alb, cu o intrare somptuoasã, boltitã, la care duceau câteva scãri semicirculare, din marmurãpreluatã, probabil, de la construcțiile înconjurãtoare.O datã intrat înãuntru ți se pãrea cã ai pãșitîn altã lume.Aici, în contrast cu ariditatea și zãpușeala de afarã, te întâmpina o vegetațieluxuriantã, venitã parcã de pe alte tãrâmuri, cu palmieri, cu frunze etalate ca evanatiul, leandrii înfloare, arbuști cu inflorescențe ornamentale, toate înconjurînd un bazin cu apã termalã, curatã,transparent-sticloasã, peste care se trecea pe mici podețe boltite, de pe înãlțimea cãrora sevedeau fragmente de coloane și sculpturi din marmurã, scufundate cu știința esteticului, în apã,creind impresia unei Atlantide în miniaturã, cocoțatã în vârful dealului "de bumbac".Mici bazine decâțiva metri, cu forme rotunjite, comunicau între ele prin gâtuituri savante, formând un ansamblude piscine în care se bãlãceau copii, dar și câțiva adulți, bãlãceala fiind termenul corect pentru cãapa nu depãșea un metru adâncime.Dale de marmurã cu urme evidente de sculpturã alcãtuiaupodeaua bazinelor, întregind aspectul inedit, de cetate scufundatã.De jur împrejurul bazinelor seaflau numeroase mici bufete cu câteva mese în jur, la care adãstau turiști obosiți de soare, decãldurã, de drum, ce beau în neștire, orice era de bãut, câțiva dintre ei luând chiar masa.Înzonele în care vegetația nu ar fi ajuns sã opreascã razele soarelui, construcția trimiteaacoperișuri care surplombau aleile, aducând cu sine multdorita umbrã.Dragoș se așezã la omasã sã-și bea Fanta ce tocmai o comandase, când se pomeni cu Cristina lângã el și care,imprudentã, se aplecã asupra lui și-l sãrutã dupã ureche.Se așezã apoi la masã și-i luã cutia debãturã din mânã sãvârșind-o din câteva înghițituri.Prezența ei, gestul de intimitate început cusãrutul și terminând cu familiaritatea celuilalt, îi trezi lui Dragoș senzația cã o fericire de curândtrãitã, te poate cufunda zile întregi într-o dulce toropealã, semãnând aproape cu cea de dupãdragoste și cã toatã întristarea sa era nelalocul ei, fiind probabil determinatã de rãceala aripiiîngerului morții de asearã, din parc și nu din alte motive, așa credea sau așa vroia sã creadã înacest moment.Îi luã mâinile și i le duse la gurã, sãrutându-le îndelung, nepãsându-i pentru unmoment de nimeni și de nimic. Ea reacționã uimitã, printr-o finã tresãrire, își trase mâinile discret,deschizând palmele și mângâindu-i buzele și bãrbia într-o atingere cu o încãrcãturã simbolicãdiferitã mult de gestul aparent.Apoi se ridicã și legãnându-și discret, dar provocator șoldurile, seîndreptã agale spre bufet, cumpãrã alte cutii de rãcoritoare și reveni, în același ritm, lãsându-l pe

Dragoș sã-i atingã fiecare parte a trupului cu privirea, într-o mângâiere numai de ei cunoscutã șiperceputã aproape fizic de fiecare.El începu sã-i povesteascã cele vãzute și simțite în zonacarsticã, în fața muzeului de arheologie, ea spunându-i, când el încheie :

-Știu iubitule, am fost tot timpul în spatele tãu, dar nu aveai ochi decât pentru ce vroiaisã vezi și nu te-am întrerupt, neștiind în ce stare ești.Vãd cã ți-a trecut supãrarea sau ce naiba afost, așa cã nu te mai întreb ce ai avut. A trecut, e bine și basta ! Mã bucur cã ai revenit la cel pecare l-am cunoscut.

El încercã sã spunã ceva, dar ea îi fãcu semnul tãcerii pe buze.Discutarã apoi normal, animat, ca de obicei, norul trecând și de data aceasta, nelãsând,

se pare, umbre prea adânci. Sau poate nu mai conta, cine mai putea știi și cui îi pãsa ?Plecarã spre autocar și o pornirã spre sat, în marginea cãruia se oprirã, în dreptul unui

gard din lemn, vopsit într-o culoare ciocolatie.Deasupra unei porți, tot din lemn, de aceeașiculoare, deschisã, se afla o placã, asemãnãtoare celor de la intrarea hanurilor medievale, pe careera scris cu culoare roșie pe fond alb: ÇAMLIC OTEL.Intrarã și imediat dupã trecerea porții tesurprindea un tablou greu de imaginat - o piscinã de dimensiuni apreciabile, cu o apã limpede deun albastru-turcoise intens, ușor vãluritã, înconjuratã de un brâu de ciment pe care se aflaucâteva canapele din șipci din lemn, vopsite viu, pentru plajã, care era la rândul sãu înconjurat deo peluzã cu o vegetație bogatã, bine întreținutã, cu verdele sãu puternic, strãlucitor, în razelesoarelui de amiazã.Pe alocuri, mici flori de diferite culori agrermentau imaginea în mod fericit.Deremarcat era prezența câtorva salcâmi pitici japonezi, aclimatizați Dumnezeu știe cum, în plinãefervescențã floralã, ciorchinii lor galben-pal, creind o patã de culoare deosebitã în corul vegetalînconjurãtor.Pe douã laturi ale bazinului se afla o construcție din lemn, gen ceardac, de maridimensiuni care ascundea complexul alimentar propriu-zis, ce era format dintr-o clãdire situatã înpartea stângã, în sensul privirii, continuatã cu latura micã a ceardacului din lemn, ce avea formaliterei "L" , ce avea în prelungirea ei latura mare.Ambele porțiuni din lemn aveau un acoperiș dinlemn, acoperit cu șindrile, asemãnãtor construcțiilor de la noi, din Maramureș, cu aceleași vârfuriascuțite la capete și cu aceleași pante de cãdere ale acoperișului, iuți, dând forma tradiționalã deglugã.Pe latura micã,la umbrã, era amplasatã o masã lungã de câțiva metri. acoperitã cu o fațãde masã impecabilã, pe care se aflau numeroase tãvi din inox pline cu diferite feluri de bucate dinbucãtãria tradiționalã turcã, care era renumitã, în special, pentru gãtitul, într-un fel particular allegumelor.Se puteau observa feluri dintre cele mai variate de combinații din vinete, ardei, roșii,bame, gogoșari, ardei capia, fasole, mazãre, fasole boabe, varzã, conopidã, unele sugerândmâncãruri care se gãtesc și pe la noi, altele cu un aspect cu totul inedit. La unul dintre capete seaflau tãvile cu carne de ovinã sau pui, pâinea, orezul alb, fãrã sos, fructe, dintre care ieșea înevidențã pepenele verde și tacâmurile.Fiecare mesean putea sã-și aleagã ce dorea, cât doreadin fiecare fel, putea reveni pentru supliment și totul în cadrul sumei de bir milion cum spuneaulocalnicii, adicã un milion de lire ceea ce echivala, aproximativ, cu patru dolari.Doar bãuturile seplãteau separat, la bufet putându-se gãsi o varietate deosebitã de rãcoritoare, apã și bere EfesPielsner autohtonã, dar cunoscutã de cãtre toți.Dupã alegerea mâncãrii se trecea în cealaltãparte, care era deosebit de mare, sã fi avut vreo cincizeci de mese, poate mai multe, unele fiindmese colective de zece-douãsprezece persoane, genul de mese din lemn natur lãcuit, ce seîntâlnesc în berãriile nemțești.Totul era extrem de curat, cu fețe de mese caroiate, coloratedivers, cu solnițe, șervețele și tot confortul.Pe latura exterioarã se afla un gard viu aproape cât unstat de om, verde tare, tãiat regulat, îngrijit, din care, la anumite intervale, aleatorii, se auzea uncor de sunete, asemãnãtor ciripitului vrãbiilor, dar mult mai intens, scos, dupã cum aflarã, de

niște insecte, probabil de genul greierilor, care nu se observau.Era suficient sã înceapã una, cãse pornea imediat tot corul, care dupã un moment de paroxism sonor, se stingea încet, pentru areâncepe când nu te așteptai.Semãnau cumva cu corurile de broaște din bãlțile noastre, ce sepot auzi pe vreme ploioasã sau seara, înainte de asfințit, cînd dau startul hoardelor de țânțari,renumiții vampiri lacuștri.Umbra, ușorul curent de aer ce se simțea, sunetele ce veneau din tufe,vegetația, imaginea piscinei cu apa ei irealã, mirosul bun de mâncare gãtitã, animația turiștilor,totul creia o senzație de vacanțã, de bine, de confort, senzație ce se putea citi aproape pe toatefigurile.Pe mãsurã ce se termina de mâncat se instalã o tãcere întreruptã periodic de vocile unorasau a altora, de mirabilul cor ce venea din tufe și de foșnetul minusculului vânt ce se strecura prinfrunzele vegetației înconjurãtoare. Era pace și liniște, nimeni nu comenta, nu mai vocifera, nu maidiscuta în contradictoriu.Cei câțiva copii din grup se bãlãceau în piscinã, continuând baiaînceputã în parcul natural și în piscina anticã de sus, din Dealul bumbacului.

Mâncaserã la o masã comunã, Dragoș, Cristina, Silvia cu grupul ei și acum, dupã cetoatã lumea se liniștise, se trecuse la cafele și la țigãri, Dragoș ridicându-se și pornind înexplorare.Fãcu o turã în jurul piscinei, trecu încã o datã prin dreptul mesei cu mâncãruri ce arãtaacum devastatã, ca dupã o bãtãlie grea, câțiva colegi de autocar explorând încã felurile demâncare în cãutarea suplimentului dorit și se îndreptã spre clãdirea hotelului care era micã, cu unetaj, sã fi avut douãzeci de camere.În spatele clãdirii descoperi grupul sanitar al terasei, care erauimitor, fiind placat cu faianțã și gresie de cea mai bunã calitate, cu chiuvete luxoase și bateriiinoxidabile din cele mai scumpe.Prosoape din hârtie și recipiente cu sãpun lichid completauaspectul, uimind încã o datã, mai ales cã anexa se afla în aer liber.Nimeni nu lua prosopul dehârtie acasã, nu-și umplea sticla cu sãpun lichid sau nu încerca sã rupã sau sã distrugãinstalațiile.Totul era la locul lui și nimeni nu pãzea incinta.Pe o masã acoperitã cu o fațãasemãnãtoare cu cea din sala de mese se afla o farfurie în care, cine dorea, lãsa o sumã de banica preț al folosirii instalațiilor.Mai vãzusa acest lucru și în alte pãrți, așa cã uimirea se maiestompase. Terminã de explorat și se îndreptã spre marginea piscinei. spre partea umbritã, îșialese o canapea cu vederea spre apã și spre poartã și se lungi, pe spate, cu mâinile încrucișatesub cap.Cerul era azuriu, fãrã nici un nor, vânticelul se juca cu frunzele arbuștilor, ce foșneaudiscret, liniștitor, zumzetul vocilor din sala de mese se auzea estompat, acoperit din când în cândde valurile de ciripituri ce veneau din tufe.Totul era liniștit, calm, predispunea la cugetare sau,poate, la somn.Închise ochii și zeci de gânduri îi invadarã ecranul minții.Se amestecau imaginiledin Pamukale, din parcul natural, cu cele din piscina anticã, cu imaginile trupului Evei în duș, pepat, înainte de a o iubi, de cu o searã înainte, de la han, simți parcã din nou pãrți din coșmarulcrizei cardiace din parc, de dupã......... și inima începu sã-i batã mai tare.Se gândise de multe oricã aceste bãtãi ale inimii, care survin în momentele cu conotație emotivã specialã proveneau,probabil, de la strãmoșii duși de pe lumea aceasta, care le lãsaserã zãlog urmașilor și care,veneau sã suplimenteze bãtãile propriei inimi, în momentele speciale, participând și ei, astfel, labucuriile și necazurile tale.Era un gând mai de demult, care îi revenea ori de câte ori retrãiapasaje din amintiri, mai vechi sau mai noi, dar pline de clipe emoționante.Se pare cã bãtrânețeaavea avantajele ei.Ne ia ea speranțele, dar ne oferã comoara aducerilor aminte, cu atât mai multcu cât și memoria fãcea feste, amintirile de demult fiind mult mai vii, decât cele recente, chiar deo zi-douã. Îi reveni în gând imaginea Cristinei, obsesiv aceeași imagine, cu ea goalã în diferiteleipostaze de pânã atunci, îi simțea mirosul, gustul, era copleșit încã o datã de existența ei..Trãise,totuși, cu ea, o iubire pãtimașã, cu rupturi, eclipse, dulci dãruiri, delicii și îndoieli.Simțea cã seapropie de sfârșit și un ușor regret îl învãluia discret.Probabil, totul se va sãvârși odatã cu

excursia și era normal așa.Erau doi oameni diferiți, aparțineau unor lumi diferite, altor generații ,erau atât de deosebiți și totuși reușiserã o apropiere atât de bruscã, de abruptã și, de ce nu, dereușitã, cel puțin pânã acum."Vânãtoarea de recompense" nu se manifestase în acest sens, celpuțin pânã acum, fãcând ca relația sã fie mai frumoasã, mai aproape de normal.Și în definitiv, ceputea sã-și doreascã mai mult ? În vremurile grele și tulburi ca cele în care trãia, pline decontrarietãți stresante, politice, economice, sociale, tot felul de experimente de reformã peste tot,cu bulversãrile din sistemul sanitar, cu lehamitea unei munci ce pãrea în zadar și pe care nu oaprecia nimeni, nu exista privilegiu mai mare ca o dragoste îndelung decantatã și gustatã ca unvin vechi, pe care nu-l pot evalua decât cunoscãtorii.Iar el se putea considera uncunoscãtor.Gustase extrem de rar din aceastã licoare mirabilã care era dragostea și nu sperasela șansa de a mai simți pe buze gustul acestei bãuturi minunate.În plus, aici, exista și unireatrupeascã, care era desãvârșitã și care era corolarul unor sentimente ce biciuiau simțirile, fãrã ale ostoi Când în dragoste, sexualitatea este absentã sau interzisã, apare senzația de abstract, caîn teatrul chinezesc al umbrelor, totul este palpabil, dar numai aparent, totul devine o iluzie, care,din pãcate, nefiind desãvârșitã, se spulberã ca ceața din vãile de munte, dimineața, la primeleraze ale soarelui.Și este normal așa, pentru cã, în înalta sa înțelepciune, Creatorul a sãvârșitlucrurile, îmbinând spiritul cu trupul, într-un tot unitar, indestructibil.Auzi în preajmã niște voci șideschise ochii. Silvia cu grupul ei se apropia de canapea.Se ridicã și merse în întâmpinarea lor,înciudat , în parte, de smulgerea bruscã din reveria sa atât de plãcutã.Se îndreptarã spre poartãși se ambarcarã în autocar.

De data aceasta Silvia se așezã lângã el și la întrebarea lui privind acest gest îirãspunse pe un ton ironic, ușor provocator:

-Mai stau și cu tine , ca sã nu te simți abandonat și sã nu cumva sã cazi în mrejeletinerei Meduze, mai ales dupã ce am aflat de la mã-sa ce fel de poamã e !

Dragoș nu rãspunse provocãrii, cunoscându-i tactica de a arunca o vorba, ca dinîntâmplare și așteptând rezultatul.Nu se știa niciodatã de unde sare iepurele și ea practicasistemul de mult, de câteva ori el picând ca fazanul, în plasa ei și creind astfel platforma unordiscuții interminabile, contradictorii despre niște lucruri ce erau departe de adevãr, dar care,speculativ, creau impresia unei aventuri sau a unor lucruri ne la locul lor.Ciudat și impotrivapreceptului de intuiție femininã, consideratã infailibilã, rarele lui aventuri sau relații ocazionaletrecuserã neremarcate sau nebãnuite a fi ceea ce erau de fapt.Se așezã comod în fotoliu, se lãsãpuțin pe spate și începu sã priveascã suita imaginilor ce defilau prin fața geamului, ca într-oderulare cinematograficã.Ea își coborî fotoliul pânã la limta la care se putea și se cuibãri în patulad hoc, adormind în scurt timp.

Mergeau de câteva ore și peisajul era neschimbat, asemãnãtor cu cel din porțiuneaanterioarã Pamukale-ului.Câmpie întinsã, bine lucratã, irigatã, cu parcele de diferite dimensiuni,cu nuanțe variate, alternând verdele culturilor de cartofi, cu galbenul miriștii și cu verdele prãfos alplantațiilor nesfârșite de mãslini.Din loc în loc, grupuri de țãrani trebãluiau pe câmp, sfidând arșițade amiazã.Pâlcuri dese de chiparoși punctau câmpul sau uneori orizontul, impresionând cuireala lor aliniere și cu verdele lor contrastant, proiectat pe fondul culorilor palide de peogoare.Din loc în loc apãreau pãșuni pe care turme leneșe de vite alternau cu cele de oi, caredatã fiind cãldura de afarã, erau grupate în modul lor bizar, formând o grãmadã, cu fundurileafarã, prilejuindu-i lui Dragoș observația cã spusa bãtrânilor cum cã "Ești deștept, ca oaia pezãduf !" avea o logicã perfectã în sensul ei peiorativ.Dupã vreo douã, poate trei ore de mers sefãcu o haltã "tehnicã".Parcarea în care se opriserã era mai sãrãcãcioasã, mai puțin opulentã, cu

un bufet mai mic și mai puțin luxos, fãrã aer condiționat, sãrac în produse.Aceasta însã nu-lîmpiedica sã fie curat, la fel ca și grupul sanitar.În iarba veștejitã de soare, care unduia în bãtaiaunui vânt destul de tare, fierbinte, ca de deșert, ce fãcea ca aerul sã danseze deasupra șoseleiîncinse, creind Fete Morgane nedefinite, se aflau câteva bibilici care, curioase, se apropiau și sedepãrtau periodic de autocar, într-un gen de dans ritual, la cea mai micã mișcare ce pãreapericuloasã zbughind-o, dar reapropiindu-se dupã un minut-douã mânate de o curiozitatebolnãvicioasã.Frapau prin penajul lor negru cu reflexe verzi și viorii, pãtat cu picourile tradiționale,albe, lucioase.Capul mic, disproporționat fațã de trup și alergarea lor caraghioasã crea o scenãhilarã de care Dragoș se amuza copios.Scrâșnetul pietrelor îi distraserã atenția și seîntoarse.Cristina se apropia de el, parcã mai frumoasã ca nicicând, în rochița ei de voaltransparent, ce permitea vederea formelor perfecte, cu decolteul ei generos, adâncit în fațã multși coborât în spate pânã la talie, inexistența sutienului permițând sânilor un dans maestuos lafiecare pas.Zâmbea satisfãcutã de imaginea ce i se oglindea pe figura lui, dezgolind albul dințilorce contrasta izbitor cu roșul cãrnos al buzelor întredeschise și cu bronzul acum maturizat,dobândit de-a lungul excursiei.Pãrul se zburãtãcea în vânt, aureolând-o cu un halou roșietic-auriu, ireal.I se adresã cu o voce joasã:

-Crezi cã soția ta bãnuiește ceva ? De ce nu s-a mai așezat lângã mama ? Mi-e puținfricã, în special pentru tine, pentru liniștea ta, pe care nu vreau sã o tulbur cu nimic.

-Nu cred cã și-a dat seama , pentru cã ar fi reacționat altfel, cred cã o cunosc destul debine, iar în ceea ce privește liniștea mea, nu știu dacã mai e ceva de tulburat !

Ea îl privi șugubãț, printre gene, zâmbind relaxatã, încântatã de complimentul, pe care,indirect, îl primise.

Pornirã spre autocar.La urcare se creã o micã busculadã și Dragoș așteptã sã urcetoatã lumea.Cristina urcã înaintea lui, prilejuindu-i din nou șocul imaginii picioarelor fuzelate și afeselor bombate ademenitor, ce se zãreau cu generozitate de sub rochia, parcã special croitãpentru așa ceva.El se așezã la locul lui și se trezi cu ea lângã el, expediatã de Silvia, care,probabil vroise sã doarmã și nu putuse de madam Neagu, care, e drept, vorbea tot timpul,probabil și în somn, atunci când tãcea Silvia.Prezența fetei îl reanimã și având în vedere cãpeisajul era relativ monoton, legã cu ea o conversație, aparent banalã, dar din care aflã cã fatavizitase deja Grecia, Turcia, Italia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Egiptul și cã își dorea mult sã ajungãîn Spania de care auzise multe și despre care știa multe, probabil prin documentare.Îi dezvãlui șifaptul cã în aceastã excursie ar fi trebuit sã o însoțeascã cineva, care se pare cã îi achitasebiletul, dar care fusese reținut, cã nu-i plac bãieții de vârsta ei sau apropiatã, care nu știau nimic,nici sã fie tandri, nici sã facã dragoste și nu aveau, majoritatea, nici bani.Iar cei care aveau nuștiau sã se poarte. Un bãrbat matur era cu totul altceva, mai ales dacã era și cãsãtorit și nu aveatimp prea mult sã o sâcâie oricând dorea.Spunea toatea acestea pe un ton natural, confesiv, cași cum Dragoș i-ar fi fost prieten de mulți ani și nu iubit, amant și prieten de câteva zile, fapt ce-ismulse acestuia o exclamație, pe care ulterior o regretã, dar spunea exact ce gândea și la fel despontan, de abrupt, în stilul ei :

-Observ cã ai o îndrãznealã ineditã si nu una luatã la pret redus, dacã îmi spui toateacestea, fãrã sã clipești și cui, mie !!

Ea se opri brusc din povestire și privindu-l dur, îi spuse cu o notã evidentã de reproș înglas:

-Credeam cã am depãșit etapa tatonãrilor, cã știm cine suntem și cã ce-ți povesteam euerau lucruri personale, pe care nu le spun oricui și nu pentru a fi luate în piept, așa cum faci tu !

Suntem oameni în toatã firea, fiecare are viața lui personalã și în definitiv, tu m-ai întrebat și eu ți-am rãspuns cinsitit.Poate era mai bine sã te mint și sã-ți menajez astfel sensibilitãțile, nu ? Darnu, eu proastã, sã-ți spun totul ca unui prieten apropiat și domnul sã-mi dea lecții de moralã !Asta depãșește orice limitã a închipuirii !

Rostise vorbele dintr-o rãsuflare, șuierat, cu o voce rea care-i altera timbrul altfel plãcut,de alto .Se așezã comod în fotoliu și închise ochii în semn cã discuția a luat sfârșit.Dragoșrãmase amuțit, surprins de ceea ce-i ieșise pe gurã, de reacția ei, de ton și de modul abrupt încare pãrãsise discuția.Întinse mâna, atingându-i-o pe a ei, dar ea își trase mâna violent.Seresemnã și începu sã se uite pe geam, fãcându-și mii de reproșuri pentru tâmpenia de a-i spunece gândise, într-un moment când ea își dãduse drumul, prezentându-se în adevãrata luminã,fapt, ce probabil, îl deranjase atât de mult, fiindu-i fricã sã audã și altele, mai rele.Numai așa îșiputea explica reacția.Nu voia sã audã din gura ei anumite lucruri ce i-ar fi șifonat și mai multimaginea idealizatã pe care el i-o construise și pe care ea o demola acum, bucatã cu bucatã.

Mergeau de câtva timp și Cristina dormea sau așa lãsa impresia.El se uita la ea și-iadmira trãsãturile fine ale profilului, coroana de flãcãri a pãrului ce-i nimba figura, cu pieleafrumos bronzatã, perfect întinsã, proaspãtã, fãrã nici un rid, nici mãcar de expresie, ce seprelungea cu un gât svelt, lung, grațios care se continua, respectând perfecțiunea armonieiformelor cu rotunjimile bustului.Sânii, generos descoperiți de decolteul rochiei, neîncoresetați delenjerie, urcau și coborau ritmic, tresãrind la denivelãrile drumului, ca doi porumbeisperiați.Sfârcurile împungeau materialul, întregind senzualitatea imaginii ce era completatã derotunjimile pântecelui, ce se afla așezat pe coapse, care erau perfect reliefate de materialul ce semula provocator pe ele, puținãtatea lui și poziția dezvelindu-le pânã mai sus de jumãtate.Întregtrupul se legãna în ritmul și sensul tangajului mașinii, unduindu-se la ficare schimbare de direcție,cu o senzualitate provocatoare.Pe mãsurã ce se uita la ea, tensiunile microcosmosului interior îiproducea lui Dragoș valuri de cãldurã și o accelerare a bãtãilor inimii, la fel ca la început,constatând cu surprindere cã cele spuse de ea nu îl influențaserã în acest sens de loc.

Lumina zilei se estompa încet-încet lãsând locul unui început de amurg, în care umbreleprelungi ale chiparoșilor se prelingeau peste câmpurile policrome sau peste casele rare ceapãreau ici-colo.Canalele de irigație, pline cu o apã ce devenise de culoarea oțelului, brãzdaucâmpul dupã o geometrie cunoscutã numai de cei ce le construiserã.Șoseaua, destul de liberãpânã atunci se umpluse treptat de atelaje, de tractoare, cu sau fãrã remorcã, ce transportausãtenii pe la casele lor. Se înmulțiserã și utilitarele, nu toate noi, unele chiar hârbuite, ce segrãbeau spre locul de destinație.Totul era în mișcare, fluid, țara se mișca repede și dupã cum sevãzuse, cu folos, nivelul dezvoltãrii accelerate fiind vizibil la orice nivel.La sate, numãrul caselornoi sau în curs de construcție era cel puțin dublu fațã de cele mai vechi, în fiecare localitatestrãbãtutã exista cel puțin o moschee nou construitã sau în curs de construcție, moscheimoderne, cu acoperișuri lucitoare din tablã, cu vârfurile minaretelor din sticlã, impresionante printransparența lor, creind senzația unei apropieri intime dintre pãmânt și cer.Dintre construcțiilereligioase pe care le vãzuse, minaretul era, dupã pãrerea sa, cel mai avântat spre înalturi, sprecomuniunea cu cele sfinte, ale cãror localizare, era aproape în toate religiile, undeva sus, înceruri.Numai construcțiile religioase gotice le mai puteau face concurențã, dar nu deplin.

Discutã aspectul cu Cristina, care se trezise între timp și dându-i dreptate, îi ținu o micãdisertație, competentã și argumentatã, despre modele și tipuri de accesorii de construcții cu tentãreligioasã și îi explicã deosebirile de vederi între gotic, bizantin, musulman sau aztec, cusemnificațiile lor religioase, așa cum le percepeau practicanții și adepții lor. Dragoș fu extrem de

impresionat de expunere, apreciind în gând, gradul ei de pregãtire și de culturã, care se afla îndiscordanțã violentã cu cele relatate mai devreme, Cristina fiind un alt om în momentele, e dreptrare, în care ieșea din frivol și se ancora în real și profesional.Fata își dãdu seama cã vorbise cuel, uitând de afrontul anterior și îi replicã scurt:

-Gata.De ajuns.Te-am luminat, ai dreptate, observațiile tale sunt pertinente, mai ales cãvin de la un om din afara specialitãții, dar atât. De supãrat, sunt tot supãratã pe tine și în specialpentru ce mi-ai spus mai devreme.Se roti într-o parte și închise ochii ostentativ, cu toate cã numai dorea sã doarmã, globii oculari jucând sub pleoapele strâns închise.Avea o figurã nostimã,de fetițã îmbufnatã, cãreia i se luase pãpușa, atitudinea fãcând-o mai atrãgãtoare, fapt ce-l incitãpe Dragoș și mai mult.

Între timp ghidul anunțã cã în aproximativ un ceas vor ajunge la Kușadasi, penultimuloraș în care vor fi cazați, e drept cã trei nopți, înainte de Çanakkale, ultimul oraș de popas dinexcursia lor, care pe mãsurã ce se apropia de sfârșit, pãrea din ce în ce mai reușitã.

Dragoș, profitând de penumbra ce cuprinsese exteriorul dar și interiorul autocarului, oirita pe Cristina, ca un copil rãu, ciupind-o, gâdilind-o, încercând sã-i atingã picioarele sau sânii.Ea se apãra cu dibãcie, la început îmbufnatã, mai apoi amuzatã, sfârșind într-o cascadã de râstonic, așa cum numai tinerii știu sã râdã, din plin, cu toatã ființa.Îi spuse, printre accesele de râscã nu-l iartã decât dacã o plimbã pe clar de lunã pe faleza din Kușadasi.Încheiarã pactul și umbrasupãrãrii dintre ei dispãru spontan.De fapt nici nu se știa precis cât fusese de realã, însã reacțiaei primarã semnalase o oarecare iritare, amplificatã probabil și de orgoliul ei de tânãrã femelã,afrontatã de o remarcã nu tocmai ortodoxã, nici ca formã și anapoda din punct de vedere alconținutului.Adevãrul deranja întotdeauna, dar mai ales când era spus brutal, fãrã menajamente.

Se zãreau deja primele lumini ale periferiilor, care, ca la toate orașele turcești prin caretrecuserã, erau foarte întinse, chiar lãbãrțate de o parte și de alta a șoselei, cu numeroaseconstrucții noi, tip vilã cu un etaj, cu balcoane și terase, vopsite în alb strãlucitor, dar și în culoridintre cele mai variate, majoritatea încã nelocuite.Multe dintre ele erau grupate într-un gen decolonii sau sate de vacanțã, ce erau înconjurate cu garduri și aveau la intrare o poartã deasupracãreia trona o pancartã cu numele coloniei.Unele dintre ele erau locuite, o mulțime de geamuriluminate atestând acest lucru.Orașul propiu-zis era mult mai mic decât Antalya, cu construcții maimodeste, mai puțin luxoase, ceea ce arãta cã localitatea se afla, cumva, pe un loc inferior fațã decealaltã, cu toate cã și aici, la marginea de nord a orașului exista un grup compact de hoteluri șiconstrucții de cinci stele, cu plaja lor privatã, gruparea nefãcând parcã parte din oraș.Cu toateacestea Kușadasi-ul era la fel de vizitat ca mai toate localitãțile riverane mãrii, fie cã ea era AkDeniz sau Ege Deniz, urbea fiind celebrã în zonã prin mai multe aspecte printre care se remarcafaptul cã la o populație stabilã de aproximativ 30.000 de locuitori, treceau peste an peste 300.000de turiști, sau cã existau peste 3000 de restaurante și bodegi deschise ca și permanent și princelebrul târg sau bazar ce se organiza aici sãptãmânal, vinerea, de dimineața pânã seara.

Trecurã de centrul orașului și o luarã pe niște strãzi din ce în ce mai mici, toate puternicluminate, cu mesele localurilor întinse pânã la marginea drumului și ajunserã, într-un târziu lahotel, care se afla pe un deal, la marginea orașului, lângã o moschee nou construitã.Hotelul senumea Altümsek, era nou fiind terminat în 1991 dupã cum scria pe un perete ce mãrginea ocurte interioarã, unde se afla o micã piscinã, înconjuratã de câteva șezlonguri din plastic alb,casete florale și un mic bãruleț, în rafturile cãruia se aflau câteva sticle de bãuturi strãine, goale,cele câteva mese cu umbrele din pânzã coloratã fãcându-l vesel, cu un aer de vacanțã.În jurulintrãrii se aflau casete cu flori și câțiva leandrii în floare.Intrarea propriu zisã era acoperitã cu un

umbrar din sticlã, ea având la rândul ei pereții din sticlã înrãmatã în lemn natur fiert în ulei șilãcuit.Holul era mic, aglomerat, sufocat de mobile joase, mese și scaune.O micã recepțiecompleta spațiul unui perete, unde se mai afla scara.Pe alt perete se afla un alt bãruleț cuaceleași sticle goale.În recepție trebãluia un turc tânãr, cu o mustațã neagrã impunãtoare,acompaniat de trilurile unui canar galben, aflat într-o colivie agãțatã pe unul dintre pereți, plin cupliante cu imagini ale stațiunii, care își fãcea conștincios treaba, fãrã sã-i pese de forfota turiștilornerãbdãdori sã ajungã în camerã și probabil sub un binefãcãtor duș, dupã o zi extrem de lungã,petrecutã în cea mai mare parte în autocar.Pe tema aceasta se și glumea, spunându-se cãexcursia s-a desfãșurat parțial în Turcia și în rest în autocar, ceea ce nu era foarte departe deadevãr, distanțele mari parcurse justificând numeroasele ore petrecute în mașinã, din acest punctde vedere excursia fiind cel puțin ambițioasã prin atingerea numeroaselor puncte de istorie șiculturã aflate în itinerariu.

Dupã circul obișnuit al repartizãrii camerelor și dupã ce unii au luat-o pe scãri, cu cheiamult doritã în mânã, iar ceilalți s-au orânduit la coadã la unicul lift, bombãnind și mârâind, auajuns în sfârșit în camere, evident dupã ce Dragoș a terminat de hãmãlit toate bagajele.Cristina îifãcu complice cu ochiul și își dezveli piciorul pânã sus, lãsând sã i se vadã chilotul, în momentulcând madam Neagu ieșise pe balcon, promițând o searã pe cinste, pe care de abia o aștepta,uitând foarte repede de atingerea aripii Îngerului Negru de cu o searã înainte.

Camera era destul de mare, confortabilã, cu un balcon tip loggia mare, cu o baie cuduș, de dimensiuni rezonabile, utilatã cu vase și instalații noi, moderne.În camerã se aflau douãpaturi, noptiere, douã lãmpi, o toaletã cu oglindã și un dulap destul de mare.Podeaua eramochetatã.Lipsea aerul condiționat, dar și temperatura sufocantã ce-i întâpinase la sosirea înAntalya.Aici nu erau mai mult de 28 - 30˚ C, ceea ce devenea confortabil dupã iadul din cursulzilelor precedente, nemaipunând la socotealã o brizã ce adia perceptibil, rãcorind eficient pieleaîncinsã. De pe balcon se vedeau câteva blocuri terminate sau în curs de construcție, aflate pe oterasã a dealului de deasupra lor, chiar în spate aflându-se un alt hotel, asemãnãtor, vopsit într-un alb viu, cretos și având în curte aceeași micã piscinã, pe care aveau sã o mai observe la maitoate hotelurile întâlnite în drum, probabil ca semn de confort sau civilizație.

Când ajunse în camerã Silvia tocmai ieșise din baie și defila goalã prin incintã, încãutarea unor lucruri de îmbrãcat, nesfiindu-se de prezența lui Dragoș care de abia intrase.Fãrãsã vrea comparã imaginile și remarcã faptul cã, exceptând mici amãnunte ce puteau fi trecute cuvederea , imaginea Silviei goalã era extrem de incitantã, vârsta nelãsând urme dure.Și atunci ce-idespãrțea dacã din punct de vedere fizic exista încã o atracție clarã, cel puțin din partea lui ? Eranumai acel noian de mici frecușuri și neînțelegeri zilnice ce apãreau inerent în orice cuplu sau eramai mult ? Se gândise de multe ori la aceste aspecte și niciodatã nu aflase un rãspunssatisfãcãtor, lãmuritor, clar.Totul pãrea ambiguu și la o primã evaluare, relațiile dintre ei ar fitrebuit sã fie foarte bune, realitatea venea însã și contrazicea totul, relația realã dintre ei fiinddeparte de un ideal, mai pe românește era șchioapã și abia se mai târa, înainte de a-și daobștescul sfârșit.Intrã în duș și renunțã la speculații de genul acesta, gândul sãu zburând spreîntâlnirea cu Cristina, mai ales cã Silvia îl prevenise cã ea pleacã cu "fetele" prin târg.Se gândeape unde sã o ia ca sã nu se întâlneascã cu ea, dar necunoscând orașul îi era greu sãstabileascã, bazându-se doar pe faptul cã știa cã micul grup nu agrea excursiile prea lungi pe jos,probabil oprindu-se în primul restaurant mai acãtãrii, unde va fi tentat de ambient sau demâncare.O auzi salutându-l și ieșind și se precipitã sã plece la rândul sãu, cât mai repede.Ieși pepalier încã încheindu-și nasturii de la cãmașã, cu pãrul ud.Bãtu la camera Cristinei și neprimind

rãspuns intrã.În camerã domnea o harababurã de nedescris, pe paturi aflându-se un amestec dehaine, de lenjerie, de prosoape, fapt ce atesta plecarea în grabã a lui madam Neagu și faptul cãapa ce se auzea din duș curgea pe trupul Cristinei.Se așezã în fotoliu și la scurt timp apãru șiaceasta, care dând cu ochii de el nu fu surprinsã de loc.Se plimba prin camerã goalã, fãcându-șide treabã printre bagaje, cãutând un nu se știe ce, care nu mai apãrea de nicãieri, într-o cochetãși savantã așteptare a unor gesturi care întârzia sã aparã.Dragoș o privea absent, cu gândul la oeventualã scenã în care Silvia sau madam Neagu ar fi intrat în camerã.Scuturã din cap îngrozitde probabila scenã, în momentul în care ea se așeza în poala lui, cuprinzându-l în brațe șișoptindu-i la ureche:

-Iubitul meu nu mai are ochi pentru pisicuța lui ? S-a sãturat el așa repede ? Ce gândurine umblã nouã prin cap ?

El o cuprinse strâns în brațe și o sãrutã pe gât, dupã ureche, simțind cum pieleareacționa, înfiorându-se spontan.Îi netezi broboanele, reacția ei fiind și mai violentã.Se ridicãbrusc în picioare, îl trase și pe el din fotoliu și se îndreptã spre terasã, pe care și ieși.Balconul lordãdea spre fața hotelului, de pe el observându-se drumul ce mergea spre oraș.Jos, la primaintersecție, în fața moscheiei, micul grup din care nu lipsea Silvia și madam Neagu, aștepta pecineva.Cristina se lipi cu spatele de Dragoș și începu sã-l mângâie pasional, deschizându-i cuabilitate pantalonul.Acesat se lãsa manevrat, aflat ca de obieci sub imperiul unei hipnozeincontrolabile, nedându-și seama bine de intențiile ei.Ea se lãsã puțin în fațã, sprijinindu-se debalustrada balconului invitându-l rugãtor sã o poseda așa, acolo.El cedã rugãminții ei și o iubiușor agresiv, dar fãrã a o brutaliza, cu ochii închiși. savurând momentul cu toții porii trupului.Eaîși trãia momentul într-un mod diferit, gustând din plin împreunarea trupeascã, dar savurând,înacelași timp și victoria asupra rivalei ei, la care se uita triumfãtoare, de la înãlțimea balconului și asituației în care se afla, tumultul ce-i invadã organismul la un moment dat, fiind o rezultantãdirectã a victoriei trupului și a spiritului.Se desprinserã din îmbrãțișare și la scurt timp plecarã înoraș.De la hotel pânã în centrul urbei, dacã i se putea spune așa, erau câteva sute de metri,Kușadasi-ul fiind mult mai mic decât Antalya.Ceea ce frapa însã era numãrul extrem de mare derestaurante și terase de varã, practic, în zona comercialã aflându-se un astfel de local la fiecarepas, lipite unul de celãlalt, cu aranjamente deosebite, pline de flori de toate soiurile, cu mobilierextrem de diferit, de la simplul scaun de plastic, pânã la piese stil, cu amprentã specificã,orientalã, cu intarsie de sidef și perne din mãtase înfloratã.Fãrã excepție, toate localurile erauluminate feeric , iar în fața lor se agitau ospãtari care te trãgeau literalmente de mânecã sã intri înlocalul lor, îmbiindu-te cu felurite promisiuni ce priveau calitatea bucatelor sau prețurilepreferențiale.În caz de refuz ți se oferea un meniu sau o micã carte de vizitã a localului, însperanța atragerii de mușterii.Pe trotuarele îngustate de mese și de scaune, dupã modelulparizian se aflau postate duplexuri pe care erau afișate meniurile și prețul aferent, pentru calucrurile sã fie clare și sã nu existe dubii privind nota de platã.Mirosuri care mai de care maitentante îți excitau simțul olfactiv, atrãgându-te irezistibil cãtre sursa lor primarã.Pe stradã, lumeca la bâlci, într-o atmosferã de carnaval, mai puțin dansul și zgomotul specific acestuia.Se purta ovestimentație nonconformistã, rochiile de searã alternând cu șortul sau bermudele, bluzelepretențioase cu paiete sau mãrgele, fiind concurate, nu fãrã succes de T short-uri decoltate, cuimprimeuri de o varietate greu de imaginat, care permiteau sânilor sã se dezvãluie discret înzburdãlnicia lor neîngrãditã de piese de lenjerie ce nu-și aveau locul aici și acum.Din loc în locapãreau și magazine cu alt specific, care, treptat, ocupau locul teraselor, pe mãsurã ce seajungea mai spre falezã.Erau prãvãlii mici, cu tarabele scoase în drum, pline cu piese de

artizanat sau cu specific popular, numai bune de amintiri din excursie, cu valoare variabilã atâtartisticã cât și materialã, alternând cu magazine luxoase, cu vitrinele pline cu bijuterii din aur, cupietre prețioase, cu sisteme de alarmã semnalate evident și cu vânzãtori ce te îmbiau sã intri sãvezi marfa și evident, eventual sã cumperi.În aceastã parte a orașului strãzile deveneaulabirintice, cu prãvãlii îngrãmãdite una în alta, toate deschise, dar cu sistemul de lumini mai puținputernic, fapt ce te fãcea sã reculezi circumspect în a te aventura pe ele, cu toate cã nu se auzisenimic rãu și nici nu fuseserã avertizați în acest sens.

Cei doi hoinãrirã în voie, admirând mãrfurile, evaluându-le, oprindu-se în fața vitrinelorpline cu bijuterii, dar neîndrãznind sã intre.Evitarã strãduțele mai puțin luminate și așa, din vorbãîn vorbã, se trezirã pe falezã.Era mai puțin latã, dar nu mai puțin exoticã, cu șirurile de palmieri cese profilau enigmatic pe cerul nopții, pe care pulsau și scânteiau miriadele de stele ale lunilor devarã.Dinspre mare adia o brizã sãratã, rãcoritoare, temperatura aici, fiind mai puțin durã.Pornirãspre nordul stațiunii, mergând paralel cu marea.Din loc în loc mici porțiuni de plaje particulare,îngrãdite și extrem de bine îngrijite, alternau cu plaja publicã, cu nimic mai puțin elegantã, cutarabe la care se vindeau diverse produse alimentare sau nelipsitul suc de portocale obținut peloc, din storcãtoare mecanice sau electrice. Pe falezã roiau sute de oameni, într-un dute-vinopermanent dar leneș, lipsit de agitație, respectându-se parcã atmosfera de concediu, devacanțã.Și aici, ca peste tot pe unde umblaserã, se auzea un amalgam de graiuri dintre cele maineașteptate, multe nerecognoscibile, realizând un internaționalism lingvistic atins doar defaraonicele festivaluri internaționale ale tineretului mondial organizate de comuniști, pe vremuri,când mai sperau într-o extindere mondialã a doctrinei roșii, concept atât de drag lui Troțki șiadepților lui.

Ajunserã la portul de agrement și fãcurã cale întoarsã.Rãcoarea era din ce în ce maiplãcutã, briza mângâindu-le tegumentul cu adierea sa salinã.Se oprirã undeva la jumãtateadistanței parcurse, într-un intrând plin de vegetație și se așezarã pe bancã.La scurt timp începurãsã se sãrute și sã-și cerceteze trupurile cu mâinile, într-o pornire adolescentinã, ce fu curmatãdoar de trezirea la realitate determinatã de râsetele zgomotoase produse de un grup de slavi,care treceau prin fața lor, dar, probabil fãrã sã-i observe, banca aflându-se bine mascatã devegetație.Se ridicarã râzând la rândul lor și o pornirã agale, spre centru.Seara era întunecoasã, olunã aflatã la pãtrar luminând slab zona, cu secera palidã a semilunei.Totul radia liniște șirelaxare, îndemnând la repaos, la contemplare și la meditație.Se plimbau în tãcere, fiecare cugândurile sale, respectându-și solitudinea în care se retrãseserã.Se așezarã pe marginea miculuigard din ciment ce mãrginea plaja, privind cãtre mare.Aici plaja era din nisip fin, asemãnãtor cucel de acasã, de la Mamaia. Marea pãrea un cimitir albastru-negru, fãrã nici un semn al amintirii,cu valuri minuscule, ce șușoteau discret, spãlând nisipul.Minutele alunecau parcã lent,eteric,marcând ultimele ore ce se scurgeau - bãtrânețea unei zile sau ultima zi a bãtrâneții, douãipostaze ale timpului, obsesia lui Dragoș din totdeauna.Ajunsese de mult la concluzia cãsingurãtatea riguros menținutã nu poate duce decât la nebunie sau la o extremã luciditate și nu-șidãdea seama dacã stãrile prin care trecea adesea, în ultima vreme, se încadrau în prima sau în adoua ipostazã.Se lupta din ce în ce mai mult cu alungarea acestui dușman numit singurãtate, darlupta se dovedea inegalã și fãrã sorți de izbândã, aceasta cuprinzându-l din ce în ce mai tare, cubrațele sale reci.Știa de mult, de la bãtrânul geniu literar german, cã planeta noastrã este azilulde alienați al universului, dar încerca sã se îndepãrteze cât se putea mai mult de aceastã starecvasi generalã ce parcã cuprinsese lent, dar sigur, societatea.Ajunsese de ceva timp la concluziacã, silindu-ne sã evitãm banalul din viața cotidianã și sã ne ferim, cât se putea, de truisme, am

ajuns într-un haos existențial, unde jivinele merg de-a-ndãrãtelea, într-o lume întoarsã pe dos.Șiacum legãtura aceasta cu eterna Evã, care oscila între niște parametri atât de ciudați, deneașteptați, dragostea lor atât de bizarã care mergea când spre unul, când spre celãlalt,asemeni Mariei Magdalena, care din amant în amant a ajuns lângã Isus.Era și nu era ceva sacru,în mãsura în care dragostea venea de la Cel de Sus, cu toate cã era o dragoste pãcãtoasã, înafara sacrei uniuni maritale, așa cum o așeza biserica strãmoșeascã. Era pãcãtoasã, dar ca oricepãcat era sublimã, pentru cã stãtea în firea omului ca pãcatul comis sã fie mai dulce decât caleacea dreaptã.Orânduiala aceasta nu era neapãrat creștinã, încã din vremea romanilor, Augustusluptase împotriva adulterului prin exil, luarea a jumãtate din avere si interzicerea unei noicãsãtorii. Rezultatul, departe de a stãvili fenomenul, a proliferat în epocile urmãtoare, dedecãdere a Imperiului, ajungând pânã la incestul lui Caligula sau mai rãu, la întreținerea unei curțide femei de moravuri dubioase, ce se constituia într-un adevãrat harem.Nu suferea de boalascrupulelor excesive, de lupta pentru o perfecțiune socialã, care era de neatins, pentru cã dupãspusele lui Breton, perfectiunea e trândãvie, fapt ce întãrea aserțiunea papei Pius al II - lea - cã,în iubire, nudul, ca si moartea e democratic.Se ridicã de pe piatra caldã, ce radia în noapte,cãldura acumulatã în cursul zilei, cu un zâmbet enigmatic pe buze, relativ mulțumit de concluziilela care ajunsese, ce-i liniștirã încã o datã o conștiințã ce nu era prea cotropitã de remușcãriadulterine, știind de mult timp cã, orice personalitate coerentã se armonizeazã cu realitatea,conștient fiind cã orice comunicare este un inevitabil compromis și acest fapt ocupa practic toatedomeniile vieții.Dealtfel spunea adesea -

" Eu nu trãiesc cu conștiința mea.Încerc doar sã nu-i stau în Cale !"O întrebã la ce se gândea, dar ea refuzã sã-i rãspundã, schimbând repede vorba și

abordând imediat un subiect de conversație oarecare, îndreptându-se îndãrãt, spre oraș.Reintrau în trupul de piatrã și zid al orașului, ce începea cu câteva strãzi largi, pentru a

se sfârși în puzderia de strãduțe sinuoase, minuscule și slab luminate, cu toate prãvãliile lor ceerau încã deschise, întunecimea lor strecurând o anxietate ce pãrea sã vinã din adânculvremilor.Se grãbirã sã treacã de ele și în scurt timp ajunserã în dreptul magazinelor mari, puternicluminate, care etalau în vitrine, pe pernițe din catifea neagrã și roșie sau bordo, în formã de bustsau de inimioarã, bijuterii opulente, sau de o finețe de negândit, cu sau fãrã pietre, strãlucindviolent în lumina tare a becurilor cu halogen.Într-un impuls spontan, nepremeditat, o trase peCristina de mânã și o conduse în interiorul unuia dintre aceste magazine, propunându-i sprealegere mai multe variante de lanțuri și pandantive, inele, broșe sau brãțãri minunatlucrate.Aceasta, evident surprinsã, nu știa ce sã facã, uitându-se la el uimitã, implorându-i dinpriviri un ajutor.El o îndemnã sã aleagã, ea optând cu greutate spre un inel ce avea un rubinsângeriu, ca o picãturã proaspãtã, montat într-o ghirlandã de mici briliante ce îi accentuaustrãlucirea. Pus în deget, inelul înobila mâna cu degete lungi, fine, cu articulațiile fuzelate, cupielea bine bronzatã și unghiile lungi, bine întreținute, dar neacoperite de lacuri sau ojã,conferindu-i o noblețe particularã, atributul oricãrei bijuterii de bunã calitate.Dragoș plãti fãrãezitare suma aferentã, ce era destul de pipãratã și ieșirã din magazin înainte ca fata sã poatãprotesta sau sã refuze în vreun fel, sincer sau formal.Aceasta mergea cu ochii ațintiți spre deget,împiedicându-se la tot pasul, susținutã imediat de Dragoș care îi privea amuzat fascinațianãscutã de apariția bijuteriei pe mânã.Într-un târziu, dupã nenumãrate poticniri și ezitãri ea seopri și profitând de un colț întunecos îi sãri de gât, cuprinzându-l cu mâinile de dupã ceafã șiatârnându-se literalmente îl trase spre ea sãrutându-l pãtimaș, ca în primele zile ale dragostei lorce se putea numãra mai mult în ore.Rãmaserã așa câteva clipe bune, apoi se separarã, ea

încercând sã dea grai bucuriei ce o simțea, el punându-i mâna delicat peste gurã și blocându-iavalanșa de vorbe, ce oricum nu-și aveau locul și nu puteau compensa bucuria ce o simțise înmomentele ei de extaz de dupã dãruirea inelului.

Se oprirã la una din numeroasele terase, ce era mai bine mascatã de vegetațianelipsitã, aflatã în tradiționalele butoiașe din material plastic.Mâncarã chebap bine condimentat șidiscutarã cu însuflețire despre întâmplãrile trãite împreunã pânã acum, parcurgâd un gen depreambul al epilogului ce urma sã survinã nu peste multe zile.O luarã apoi agale spre hotel, pestrãzile mai dosnice, paralele cu cea principalã, pentru a se feri de eventualii ochi indiscreți,sãrutându-se fugar și ținându-se de mânã, ca doi adolescenți aflați la primele plimbãri înparc.Intrarã separat în hotel, ea urcând neobservatã direct în camerã, el oprindu-se la taclale încurtea interioarã, la una din mesele ce se aflau la marginea piscinei, unde grupul vesel al Silvieipunea țara la cale, în jurul a numeroase cești minuscule de cafea și a unor cantitãți industriale dechiștoace, ce fumegau din scrumierele nearuncate.Stãtu așa pânã dupã miezul nopții,rãspunzând condescendent la întrebãri, cu gândul la ea, la Eva sa, ce probabil se alinta goalã încamerã, admirând inelul în strãlucirea palidã a becurilor plafonierei.

Și așa se terminã ziua a șasea, bogatã în imagini de un frumos neasemuit cum eraucele de la Pamukale, încãrcate de istorie ca cele din necropola Heliopolis-ului, pline de fluxuri detristeți existențiale sau de refluxuri pline de satisfacții și veselie, înbogãțitã de bucuria cadouluioferit, dar și primit, cu promisiunea unor zile ce aveau sã mai aducã alte gânduri, alte sentimenteși, poate, alte trãiri, consumate la nivelul cel mai înalt, cu o fervoare și o intensitate de sfârșit delume, ceasurile lor fiind limitate la maximum de scurgerea iremediabilã a timpului excurisiei, ce seapropia deja de sfârșit.Se ajunsese pe un fãgaș liniștit, în care fiecare știa ce trebuia desprecelãlalt și nu aveau decât sã-și consume în liniște dragostea, nemaifiind torturați de nelinișteaintențiilor sau a cunoașterii reciproce.

Cap.VII

EFES. CASA FECIOAREI MARIA. DIDMA.MILET. PRIENE.DRAGOSTE ÎN NATURÃ

Ziua care de abia se nãștea urma sã fie una încãrcatã atât din punct de vedere alturistului, cât și din punct de vedere al impactului istoriei asupra muritorului de rând, urmându-sea se vizita câteva dintre obiectivele de vârf ale itinerariului excursiei.Se concentraserã voit acesteobiective într-o singurã zi pentru a se crea timp, în ziua urmãtoare, unei croaziere pe mareaEgee, croazierã planificatã și acceptatã de majoritatea turiștilor din grup, în pofida prețului relativpipãrat..Pe mãsurã ce se înainta în excursie, o serie de servicii se degradau vãzând cu ochii,printre care și servirea micului dejun, care aici, la Kussadasi devenise un simbol palid, adus cugreutate la mese, cu mare întârziere și cu gesturi ce trãdau un efort cel puțin supra -omenesc.Dragoș urcã pânã la ultimul etaj, unde se afla sala de mese, frumoasã, luminoasã șicuratã de altfel, cu un acoperiș din sticlã, tip luminator, ce împrãștia o luminã difuzã, lãptoasã,foarte plãcutã ochiului dar renunțã rapid la demersul servitului mesei și coborâ în curte,așezându-se la o masã, la marginea micii piscine, ce era curãțatã de frunzele ce pluteau asearãpe ea, trãdând grija fațã de amãnuntele legate de confortul turiștilor, prezentã pe tot parcursulexcursiei.Un tânãr din recepție apãru ca din pãmânt și-l chestionã despre ce dorește.Luã o cutiede Fanta și se așezã comod pe banchetã, admirând puritatea aerului de dimineațã și relativaliniște, strãbãtutã când și când de zgomotul estompat al automobilelor, întretãiat de voci cearticulau o limbã turcã departe de cea auzitã în gura frumoaselor crainice ale televiziunilorlocale.Se sculase în tânguirile guturale ale vocii muiezinului, ce se rãspândeau prin aerul matinalgrație celor patru difuzoare prezente pe toate minaretele moscheilor pe care le vãzuse încãlãtorie.Cu toatã distorsiunea datã de instrumentul electronic, vocea chemãtorului la rugãciunileobligatorii avea ceva misterios și, poate, exotic, întãrind senzația de Orient pe care o percepeauîn special europenii sau celelalte seminții ce nu aveau contact cu aceastã lume fabuloasã.

Inerent gândul îi zburã spre Cristina și spre relația lor, ajunsã la apogeu și într-un loccomun, unde lucrurile deveniserã clare, jucându-se practic cu cãrțile pe fațã.De multe ori, înperioada ultimilor ani, se gândise dacã nu cumva dominantã era problema sexualã și nu relațiasentimentalã, având în vedere vârsta și apropiatul crepuscul al "Epocii de aur", care, vorba fieîntre noi, nu fusese de lepãdat.Aceastã problemã nu ajunsese o obsesie ca cea a vârstei, dar eraneclar dacã nu cumva se determinau reciproc într-un cerc închis și, de ce nu,vicios.Parafrazându-l pe Titanul de la Weimar - o viațã fãrã scop este o moarte timpurie, darsexul nu era un scop în sine ci un modus vivendi , cu anumite limite impuse de civilitate, daresențial și, poate, obsedant într-o societate cotropitã de stres și dominatã pânã la refuz, în toatecanalele media, de sexualitate și violențã. Rãdãcina problemei sexuale putea fi reprezentatã deeșecul modului de a face distincție între control și suprimare.Omul poate utiliza cel mai turbattorent montan, dar nu poate zãgãzui cel mai umil pârâu, fãrã sã prevadã un orificiu de ieșirepentru energia acestuia.Sexul, dupã concepția budistã este o forțã creatoare, purã, impersonalã,

la fel de naturalã ca apa unui râu, la fel de agitatã și înfricoșãtoare ca marea.Pe plan fizic estesex, pe plan emoțional el funcționeazã ca temperament artistic, ca entuziasm și putere afectivã,în timp ce în domeniul spiritual este acel instinct al creației, imboldul creator responsabil de totceea ce omul a lãsat dupã el, bun sau rãu. Sexul nu este decât o manifestare fizicã a forțeicreatoare, trebuie ridicat de la planul fizic la centrul creator echivalent, localizat în spirit.Întreagaecuație este transformarea "seminței în putere".Dar cum ? Teoretic, totul pãrea simplu și logic,dar practica infirmã imediat aceste precepte teoretice minunate, dar vai !neoperante.Respectarea vechiului principiu, ce spune cã armãsarii dorinței sã fie ferm înhãmați lavoința vizitiului, este de asemenea valabilã, dar pânã la un punct.Și acest punct era reprezentatde apariția unei Eve, eterna Evã, cu toate farmecele sale vãzute și mai ales nevãzute, bãnuite,atribuite, ce se așteaptã descoperite și cercetate, apariție care vine de cele mai multe ori sãrãstoarne ordinea fireascã a lucrurilor, transformând normalitatea într-un vârtej aducãtor desatisfacții și nu de puține ori, de necazuri ulterioare. Sursele rãului, în general, sunt dorința, ura,amãgirea și frica, dintre ele detașndu-se, în cazul nostru, dorința și amãgirea, care puteau fi greusuprimate când ai peste cincizeci de ani, crize cardiace ce îți semnaleazã discret existențaceluilalt tãrâm și mai ales, când ești bãgat în seamã de o oarecare Evã tânãrã, frumoasã,atrãgãtoare și mai ales darnicã, ne zgârcindu-se când își oferã, pe tavã, atributele frumuseții șitinereții ei. Morala tradiționalã îți dicteazã - "Înãbușã-ți pãcatele, amuțește-le pentru vecie, înaintede a ridica un picior ca sã urci scara și nu crede cã patima poate fi vreodatã nimicitã, dacã osatisfaci".Tocmai prin hrãnirea viciului, acesta se dezvoltã și devine puternicã, ca viermele carese îngrașã în inima florii de lotus. Pe plan teoretic și moral așa era, dar viața demonstrasistematic contrariul. Probabil cã preceptele morale fuseserã gândite și elaborate de oameni, lavârsta senectuții, dupã ce trecuserã prin toate meandrele și furtunile vieții, altfel nu ar fi avut deunde sã știe ce e bun și mai ales ce nu e bun sau moral.Pentru cã, în conformitate cu spuselebãtrânului Confucius - a învãta fãrã a judeca este muncã pierdutã, iar a judeca fãrã a fi învãțateste periculos.

Aruncã gândul în vastul coș de hârtii al spiritului, întrerupt fiind din cugetãri de ieșireaunui grup masiv de companioni de periplu, ce se îndreptau deja spre autocar.Apãru la scurt timpși Silvia înconjuratã de amicele ei.Cristina nu se arãta și Dragoș simți o oarecare neliniște.O zifãrã ea putea fi ratatã din start și mai ales aceasta, de la care aștepta atât de mult, dinnumeroase puncte de vedere.Își reproșã cã nu s-a conformat obiceiului de a-i face o vizitãmatinalã și poate din cauza aceasta nu apãrea, pedepsindu-l pentru neglijențã.Sau poate nu sesimțea bine ? Îi venea sã o întrebe pe maicã-sa, dar nu era recomandabil, bãtând la ochi.Trãgeade timp stând de vorbã cu unul dintre colegii de autocar, dar ochii îi erau ațintiți pe ieșirea dinhotel și gândul îi zbura spre ea, aproape neînțelegând cele vorbite.Dupã un timp, ce pãru oveșnicie, apãru în sfârșit, în compania ghidului, râzând și lãsând impresia cã se simte în confort,fapt ce-i dãdu lui Dragoș fiori reci.Se gândi instantaneu la o eventualã concurențã și realizã cãlupta ar fi fost pierdutã imediat, între el și ghid existând o diferențã de vreo treizeci de ani devârstã, cu consecințele fizice de rigoare.

Aproape toatã lumea era urcatã deja în autocar, motiv pentru care ghidul se despãrți, nufãrã evidente regrete, de Cristina și se îndreptã spre ușa din fațã a autocarului, ea rãmânândrelativ în mijlocul drumului, stingheritã de bruschețea gestului și mai ales de lipsa lui degentilețe.În sinea sa, Dragoș jubila, lipsa de maniere din partea ghidului scoțându-l dintr-uneventual cerc al potențialilor pretendenți la nurii Cristinei.Se îndreptarã spre autocar și urcarã

împreunã, în tãcere, fãrã cea mai micã intenție de a schimba vreo vorbã, cu excepția unui salutmai mult oficial decât apropiat, prietenesc.

Pe strãzile limitrofe hotelului, ce se aflau în pantã coborâtoare spre oraș, se percepea oanimație deosebitã.Era ziua de bazar sãptãmânal, urmând ca în scurt timp toate strãzile centraleale orașului sã fie ocupate cu un soi de corturi întinse pe prãjini ce urmau sã adãposteascãtarabe, mese, stelaje și alte moduri de expunere a unei mãrfi de o diversitateformidabilã.Negustorii erau veniți din zone apropiate sau mai depãrtate și trebãluiau de zor, cuîndemânarea omului care a fãcut de mii de ori aceastã operațiune, pânzele corturilor improvizateridicându-se de pe pãmânt și întinzându-se rapid sub presiunea frânghiilor ce le tensionau și aprãjinilor ce le propteau și le întindeau aidoma unor pânze de vapor umflate de un vânt matinal.Înunele locuri apãruserã deja blaturile din lemn ale tarabelor și sacii doldora de mãrfuri multicolore,ce așteptau sã fie expuse.Spectacolul avea un pitoresc deosebit, oamenii muncind intens șisporovãind neîncetat în același timp, la acest capitol turcii asemãnându-se mult cu italienii saualte seminții latine sau meridionale.Pe figurile lor se putea citi doar încordarea muncii și un aer debine, de calm, fãrã urme de tensiuni sau vreo urmã de nervozitate.În scurt timp autocarul porni,abordând un drum ocolitor, centrul fiind deja sub ocupația bazarului ce se nãștea vãzând cu ochii.

La scurt timp dupã ieșirea din oraș ajunserã în Selgiuk, oraș important din foarte multepuncte de vedere. În primul rând era un centru economico - administrativ important al zonei, în aldoilea rând numele sãu avea o rezonanțã istoricã legatã de primii turci, cei selgiucizi, careinvadaserã locul, venind din inima Asiei și care, probabil, sãlãșluiserã aici, la aceastã întretãierede drumuri, fondând orașul ce le purta numele, pe una dintre colinele care strãjuia orașul aflându-se și azi o cetate, foarte bine pãstratã, cu ziduri uriașe și turnuri cu creneluri, așteptându-te parcã,sã zãrești oșteni de pazã patrulând și scrutând orizontul.Dupã cum aveau sã observe mai târziu,pe mãsurã ce s-au apropiat de ea, singurul drum ce ducea la cetate era unul sãpat direct în piatramuntelui, îngust, ce putea fi ușor apãrat, fapt ce fãcea cetatea ca și inexpugnabilã. Și nu înultimul rând, orașul era celebru prin douã monumente de o mare însemnãtate - Biserica SfântuluiIoan, unde se afla mormântul acestuia, monument ce nu se zãrea din fuga autocarului, muzeularheologic al Efesului care, dupã cum s-a mai arãtat nu intrase în vederile organizatorilor șiresturile, practic douã coloane de marmurã din ceea ce fusese odatã Artemisium sau Templulzeiței Artemis, considerat printre minunile lumii antice.Cultul acestei zeițe avea ascendent încultul Cybellei, zeița-mamã a Asiei Minor.Templul fusese construit și reconstruit, încã din secolulVII înainte de Ch., distrus și refãcut de nenumãrate ori.Ultima distrugere și cea mai importantãaparținuse goților în 263 dupã Ch., dar ruinele au mai fost folosite mulți ani pentru construcțiasãlașurilor creștine din zonã, marmura de aici ajungând chiar și în zidurile Sfintei Sophia, ca și oparte din bronzul ce existase odinioarã aici.Astãzi doar amintirea, cele câteva bucãți de marmurãîmbãtrânitã și minunile scoase la luminã de sãpãturile arheologice ce se aflau în Anglia sau laMuzeul arheologic din Istambul, mai aminteau de una dintre minunile ce impresionaserã lumeaanticã.

Drumul pînã la cetatea Efes fu relativ scurt și monoton, paralel cu coasta, din loc în loczãrindu-se marea, în special de la înãlțimea unor creste molcome, stâncoase și golașe, dintr- opiatrã de un alb cretos și o vegetație sãracã și îngãlbenitã de razele soarelui ce îmbrãțișau totulîn calea lor.Apoi o cotirã brusc spre interiorul coastei, ajungând nu peste mult timp în locul undefusese odinioarã înfloritoarea și puternica cetate Efes.Autocarul opri într-o parcare largã, în carese aflau deja câteva mașini, cu toatã ora matinalã.Turiștii coborârã și se gruparã sub un copac cuo coroanã generoasã, ce-i ferea de razele astrului zilei, care erau deja puternice, neavând însã

nimic din violența celor din zona Antalya.O adiere de vânt împrospãta aerul, nepermițându-i sã seîncingã excesiv.Lângã ghidul lor se afla un tânãr de vreo treizeci de ani, cu o figurã rasatã, deintelectual, purtând marca apartenenței la seminția turcã, cu o figurã mult spiritualizatã, poate șidin pricina unor ochelari cu o ramã finã, aurie.Ghidul turc își începu expozeul într-o englezãcorectã, cu un ușor accent local, trecând pe scurt în revistã principalele puncte de reper dinistoria acestui monument unic al civilizațiilor mediteraneene de pe coasta asiaticã.

Efesul fusese fondat pe malurile unui golf al Mãrii Egee creat de fluviul Kaystos(Küçükmenderes), care se vãrsa odinioarã la piciorul muntelui Pion (Panayir Dagi).Colmatându-se, orașul s-a mutat în valea dintre munții Pion și Coressos (Bülbüldagi), respectându-și statutulde port.În epoca anticã se afla pe drumul ce traversa valea Kaystos, drum ce venea dinAsia.Prima atestare dateazã din sec.VII înainte de Ch.,apãrând și în scrierile lui Strabon, cândsunt pomeniți Efesienii de sub dominația Lydianã.Într-o etapã ulterioarã îl gãsim sub dominațiaAtenei în perioada rãzboaielor cu Sparta, între 434 și 404 înainte de Ch., când îi ajutã pe spartaniîn demersul lor rãzboinic, Sparta devenind celebrã nu prin arta sau cultura sa ci, doar, prin faptulcã a cucerit Atena.În 403 înainte de Ch.,regele spartan Agesilaos se aflã în Efes pentru a-l apãrade persani.În anul 334 înainte de Ch.îl gãsim pe Alexandru cel Mare în Efes, dupã înfrângereaperșilor, urmând cincizeci de ani de prosperitate.Dupã moartea lui Alexandru, Lyssimachos, unuldintre generalii sãi și moștenitor al unei pãrți din imperiul alexandrin, mutã orașul între munții Pionși Coressos, în perioada 286-281 înainte de Ch., aici mutându-se și locuitorii orașelor Lebedos șiKolophon, valea primind numele soției acestuia și anume Arsinae.

Epoca helenisticã gãsește orașul în plinã activitate, romanii cedîndu-l regatuluiPergamului, dupã înfrângerea regelui sirian Antiochos în 189 înainte de Ch.În epoca lui AugustusEfesul ocupa un loc de frunte în rândul orașelor asiatice supuse Romei.Între anii 4 înainte de Ch.și 44 dupã Ch. se construiesc mai multe edificii care marcheazã importanța orașului în zonaAnatoliei și a Imperiului Roman, în general.O datã cu pãtrunderea creștinismului, acesta apare șiîn zonã, trebuind menționate printre altele numai martiriul Sf.Paul din teatrul Efesului, prezențacasei unde și-a petrecut ultimele zile Fecioara Maria, în proximitatea cetãții sau existența bisericiidin Efes, una dintre cele șapte biserici creștine ale epocii, din Asia, unde se produc minuni desorginte creștinã.Orașul este distrus parțial de goți în 262 dupã Ch., dupã care numai împãratulConstantin mai construiește câte ceva, dar urbea decade lent.La debutul Evului Mediu portul serecolmateazã prin aluviunile aduse de fluviul Kaystos și pierzându-și funcția de port, decade lentfiind ocupat în 1090 de Selgiucizi.În sec.XIV, dupã o foarte scurtã perioadã de revenire, estecomplet abandonat. Expusã pe scurt, în câteva date și cuvinte, istoria locului și a oamenilor sãiera prozaicã și chiar puțin semnificativã. Dar câte pasiuni se consumaserã aici - politice,economice, personale, câte drame de familie sau individuale, câte iubiri împlinite sau nu, câtemãceluri inutile în rãzboie fãrã sens, nașteri, vieți, morți - totul se rezuma azi în câteva fraze acãror încãrcãturã semanticã era extrem de sãracã și lipsitã, în special, de acel fior deneconfundat al vieții, luatã și trãitã ca atare cu mãririle și cãderile ei inerente și imprevizibile.

Se încolonarã cuminți, ca niște școlari disciplinați și pornirã în spatele ghidului spreprimele locuri de vizitat, pãtrunzând pe o alee ce era strãjuitã de Termele lui Varius, considerateunele dintre cele mai mari din Efes, descoperite încã din 1926.Termele pãreau construite însecolul I înainte de Ch.,dupã inscripțiile aflate în sãlile clãdirii, care avea toate componentele unorterme tradiționale și anume - frigidarium sau sala ce ținea loc de vestiar, tepidarium - sala zisã"cãlduțã", unde se regla temperatura corpului între mediul extern și caldarium sau sala caldã sausudatorium un fel de sauna romanã.Construcția era destul de bine conservatã, pãstrându-se o

mare parte din pereții exteriori și conturul celorlalte sãli menționate, inclusiv dalele de marmurãcare ascundeau sub ele canalele prin care se fãcea încãlzirea ce folosea aer cald, sistem numithypocaust.Era un monument aparent banal, dar care trãda nivelul înalt de civilizație și de confortal societãții vremii și care fãcea un fel de "încãlzire" pentru cele ce aveau sã vinã.Trecurã apoiprin Basilica sau piața comercialã a cetãții, o zonã lungã de aproximativ 160 de metri și dispusãpe trei rânduri, cu șiruri de coloane din marmurã, din care se pãstrau primele elemente de labazã. și o parte din dalele ce alcãtuiau cele trei rânduri de zone comerciale, unde localnicidesfãceau mãrfurile curente.Distrugerile erau importante și probabil, o mare parte din elementelede marmurã fuseserã sustrase pentru construirea altor clãdiri, conform unui obiceitradițional.Basilica data din perioada împãratului Augustus și Claudius, la fel ca și Agora ce seafla la vestul proxim de precedentul monument. Agora era locul central politico - social al uneiurbe romane.Aici se desfãșurau toate activitãțile politice, sociale și religioase.Agora Efesului avea160 de metri lungime și o lãțime de 73 de metri.Se mai pãstrau baze și elemente din colonadelede marmurã și schema fostelor birouri ale funcționarilor publici.La micã distanțã se afla unamfiteatru de dimensiuni reduse din care se pãstraserã o mare parte din gradene și o micã partedin scenã.Era Odeonul, locul unde se întruneau notabilitãțile orașului, un fel de consiliuorãșenesc, ce dezbãtea problemele urbei, uneori aici desfãșurându-se și spectacolemuzicale.Construit în secolul II dupã Ch., sub împãratul Vedius Antonius și al soției sale FlaviaPapiana, Odeonul începe deja sã trezeascã imaginația vizitatorului, ce putea sã-și inchipuie, curelativã ușurințã, o ședințã de consiliu sau un spectacol, amfiteatrul având în jur de 1500 delocuri, dimensiunea lui trãdând mãrime neobișnuitã a orașului, pentru epoca respectivã.Trecurãpe lângã construcția rezervorului de apã, a templului lui Domițian, a fântânii lui Pollio și aconstrucției numitã Prytaneion sau așa zisa primãrie a orașului, relativ în fugã, din siturilerespective nerãmânând decât contururile fundațiilor și una - douã coloane sau elemente deconstrucție, într-un amalgam de piatrã și marmurã îmbãtrânitã, fãrã luciu, cu o culoare în caredomina un amestec decrepit de nuanțe de gri, de ardezie, de argint, de sidef și de cenușã.

Dupã depãșirea acestor monumente se intra într-o piațã din care se despãrțeau maimulte strãzi, fiecare având monumente de o parte și de alta, dupã structura obișnuitã a oricãruioraș normal. Nu departe de aici se afla monumentul lui Memnius, nepotul dictatorului Sylla,construit în primul secol dupã Ch., monument ce se remarca prin prezența pe fronton a statuii înbasorelief, a zeiței Nike, alãturi de trupurile decapitate ale membrilor familiei demnitarului, învecinãtate aflându-se o piscinã bine conservatã.Din acest loc, ruinele cetãții Efes deveneau dince în ce mai bine conservate, probabil și pentru cã se aflau în zona mai centralã a urbei, maideparte de periferiile ce putuserã fi jefuite mai lesne.

Grupul lor se rãsfirase de-a lungul Bulevardului Monahilor - categorie de preoți ce seocupau de rezolvarea problemelor religioase și administrative ale clasei sacerdoților în ImperiulRoman, amestecându-se cu membrii altor grupuri.Începuse sã fie cald, aerul încins, încãrcat cumiasmele venite de la ierburile crescute în smocuri printre ruine, zãcea încremenit în aceastãaglomerare de pietre și de istorie, altoitã pe un oraș odinioarã înfloritor.Trãiai cu senzația vizitãriiunui muzeu de științele naturii, unde niște schelete cretoase, cu oasele legate cu sârme, trebuiausã-ți evoce niște animale de mult dispãrute, ce erau reconstruite grafic în desenele ce strãjuiauscheletul.

Intrarea pe acest bulevard se fãcea pe sub poarta sau arcul lui Hercule, construitãtârziu, prin secolul V dupã Ch., pe ea conservându-se mai multe reliefuri sculptate cu înfãțișarealui Hercule, din care se evidenția imaginea lui, îmbrãcat în pielea leului din Numeea.Rolul porții

nu era numai decorativ, ci și de control, prin ea trecând doar acei cetãțeni ce aparțineau claselorsociale înalte, practic de aici începând un fel de centru al cetãții în care nu aveau loc toți muritorii,societãțile ce alcãtuiserã populația cetãții în cursul istoriei ei zbuciumate fiind extrem de clarstratificate, cu adevãrate prãpãstii, de netrecut, între clase.Pe marginea Bulevardului Monahilorse aflau coloane de marmurã aparținând stilului doric, din care se conservaserã bine doarsoclurile și pe alocuri primele elemente constructive, alãturi de câteva capiteluri prãbușite de-avalma în proximitatea colonadei..Pe aceste coloane erau înscrise numele monahilor vremii, careaveau, printre alte sarcini și pãstrarea focului sacru, ce ardea permanent în Prytaneion, practictimp de secole. Pe sub dalele ce alcãtuiau bulevardul se afla un sistem sofisticat de canalizare,cu șanțuri aductoare și din loc în loc cu canale colectoare, dintre care unele se puteau zãri și azi,evident colmatate.Alternând coloanele se afla un gen de magazine cu destinație neclarã,intercalate cu socluri pe care se aflaserã statui ale celor mai de seamã cetãțeni ai Efesului, astãzidispãrute sau distruse, doar câteva dintre ele pãstrându-se, dar aflându-se în muzeul dearheologie din Efes care, paradoxal, nu se afla în planul vizitãrii acestui monument de istorie și decivilizație, faptul constituind o gafã organizatoricã de proporții, alãturi de nevizitarea obiectivelorarheologice din Antalya, a muzeului arheologic din Selgiuk și altele asemenea.

Apropiindu-se de Fântâna împãratului Traian o zãri pe Cristina, care stãtea tolãnitã laumbra unuia din elementele constructive ale bazinului fântânii, ce fusese înaltã de 12 metri, cuun sistem de coloane și fronton care înconjura bazinul, unde se afla, pe un soclu, statuiaîmpãratului, din care o parte se afla la British Museum, iar restul la muzeul din Efes, cãlãtoruluinerãmânându-i sã admire decît douã coloane, o porțiune din fronton, o parte din elementelezidului ce înconjura construcția, soclul gol, totul clãdit dintr-o marmurã de un alb mat, fãrã luciu,cu pete de mucegai în zonele umbroase sau pe tânãra Evã care-și expunea nurii în adierea palãa unui vânt ce încerca inutil sã opreascã cãldura ce se revãrsa în valuri peste turiști, și care îlaștepta zâmbind.Se așezã lângã ea și profitând de un mic hiatus creat în șirul vizitatorilor seaplecã și-i sãrutã genunchiul.Ea îl mângâie pe cap, cu un gest cvasi - matern, poate nepotrivit,dar pe care el îl recepționã cu totul altfel.Zâmbirã apoi unul spre celãlalt și ea îi spuse cu o voceafectatã:

-Am avut o noapte proastã, am adormit greu poate din cauza mâncãrii, dar mai degrabãdin cauza stãrii de agitație indusã de surpriza ta, gândindu-mã îndelung dacã e cazul sã pãstrezinelul sau nu, atunci pe moment bucuria întunecându-mi mintea. Ce am fãcut eu sã merit unastfel de cadou ? Sau mi l-ai oferit în virtutea bârfelor ce s-au țesut în jurul meu din pricinamamei, care nu știe sã-și ținã gura ? Ce a fost în capul tãu când mi l-ai dãruit ?

El tãcu mâhnit brusc, privind-o cu ochi de câine certat de stãpân, fiind amuțit de oreplicã la care nu se așteptase.Ea îl privi la rându-i în ochi și-l întrebã, ușor rãstit :

-Nu tãcea, explicã-te și lasã fața asta de cãțel trist cã mã tulburi, spune ce ai gânditcând mi-ai cumpãrat inelul ? Vreau sã știu ce ți-a motivat gestul, neapãrat, te rog !

-Nimic...., nu știu ce sã spun.A fost un gest spontan ce a venit brusc, din interior....., nul-am gândit...., deci nu l-am motivat prin nimic. A venit așa....., spontan !

Ea îl privi pe deasupra ochelarilor de soare, potopindu-l cu albastrul de neegalat alochilor și zicându-i pe un ton șugubãț :

-Și atunci ce sã pãțeascã mincinosul ? Ca Pinocchio sau mai rãu ?Zâmbi șters, trist chiar, se dãdu jos de pe piatra pe care stãtea, îl luã de mânã și pornirã

pe aleea ce ducea la Termele Skolastikiei, șoptindu-i :

-S-o lãsãm moartã acum, dar te rog sã te gândești la un rãspuns coerent și mai alessincer.Nu sufãr sã fiu mințitã.Ai toatã ziua la dispoziție !

Intrarã în tãcere în interiorul termelor, care erau bine conservate și restaurate, putându-se ghici cu ușurințã destinația fiecãrei sãli în parte. Chiar la intrare trona statuia patroaneiconstrucției, fãrã cap, dar cu un trup minunat sculptat, cu veșminte largi, mulate în falduri pe untrup generos, departe de a fi suplu, mai degrabã, trupul unei matroane.Dupã nume se pare cãpersonajul care construise pe proprie cheltuialã termele, fusese o învãțatã a vremii, etimologiafiind evidentã.Termele fuseserã construite prin secolul I - II dupã Ch., împreunã cu complexul cealcãtuia toaleta publicã și casa de toleranțã, ce se afla în proximitatea lor.În construcție se maiputeau identifica cãzi și chiuvete din marmurã, parțial distruse, porțiuni din sistemul de încãlzire șialte încãperi ce slujiserã drept camere de odihnã, bibliotecã și salã de sport. Termele puteaudeservi în epocã, peste o mie de oameni pe zi, fiind impozante și azi, dupã atãtea secole deuitare și distrugere.Mergeau relativ tãcuți, comentând sporadic cele vãzute, fapt neobișnuit la ei,la care conversația era bogatã, spumoasã, plinã de elemente neprevãzute și pentru asta cu atâtmai frumoasã, mai consistentã.El tãcea încercând sã gãseascã o modalitate cât mai plauzibilã dea-i explica cã într-adevãr gestul lui fusese spontan, nealterat de conotații mizerabile, așa cuminsinuase ea.Se crease un paradox - el îi spusese adevãrul gol - goluț și ea nu-l credea. Daraceasta era soarta, paradoxul fiind un adevãr care stã în cap ca sã atragã atenția și nuîntotdeauna se gãsește calea pentru a-l demonstra.

Alãturi de Termele Skolastikiei se afla Templul lui Hadrian, impãratul roman, construit însecolul II dupã Ch.Se conservase careul central al templului, pavat cu dale din marmurã, tocitede timp și de miile de pași ce se abãtuserã pe ele, câteva coloane întregi cu capiteluri corinticeminunate și foarte bine pãstrate, alãturi de câteva coloane cu capiteluri simple, dar cu corpulcoloanei sculptat cu elemente de spiralã ce porneau de la bazã, înfãșurându-se pe toatãlungimea coloanei.Aspectul era inedit și rar de observat.Porțiunea conservatã din altar pãstracâteva coloane intacte ce susțineau un fronton în arc de cerc, sculptat ornamental cu motiveflorale, în centrul hemicercului aflându-se basorelieful capului împãratului, pãstrat ca prin minune,știut fiind faptul, cã de obicei, la schimbarea domniei, capetele predecesorilor dispãreau în neant,pentru neaducere aminte, tentativã inutilã și grotescã de a șterge istoria din memoria timpului,preluatã ulterior și de comuniști, ce mergeau pe principiul cã, despre ce nu se vorbește, nuexistã.Ultima porțiune a altarului, în formã de poartã, avea la partea superioarã un fronton pecare se afla, în basorelief o alegorie cu referire la formarea Efesului.În stânga se situa Androclesvânând un mistreț, conform spuselor Oracolului de la Delphi, ce precizau cã se vor pune bazeleunei cetãți în Anatolia, acolo unde Androcles va vâna mistrețul, ce va fi speriat de peștele care vasãri din uleiul încins, legenda atestând aceste preziceri.Se mai puteau observa imaginile zeițeiAtena, Artemis, Apolo, figura unei femei necunoscute, Androcles, Hercule, Artemis din Efes, soțiași fiicele împãratului alãturi de fiu și de împãrat însuși, Atena din nou, Dyonisios și câțiva preoți, laextremitãți aflându-se resturi din acroterele ce mãrgineau frontonul.Era una dintre puținelesculpturi ce se afla în muzeul în aer liber, lucrarea dând viațã pietrelor și, de ce nu, o altãsemnificație.În interiorul templului se conservaserã porțiuni mari dintr-un mozaic ale cãrui culoripãliserã datoritã trecerii nemiloase a timpului, dar care ne arãta și azi niște motive florale cu totuldeosebite, lucrate cu un simț artistic excepțional ce ar fi onorat și azi orice monument de vazã alcivilizației contemporane. Zona mozaicului ce acoperea temenosul sau incinta sacrã din interiorultemplului era feritã de pașii turiștilor și era bine așa deoarece, altfel, s-ar fi distrus în scurt timp,privând mulți oameni de imaginea lor desãvârșitã.În imediata apropiere a templului și a termelor

se afla closetul public, ceea ce constituia o culme a civilizației pentru epocã, demonstrând o datãîn plus, dacã mai era cazul, dimensiunile deosebite și importanța orașului.Construcțiadreptunghiularã, era prevãzutã cu niște lavițe din marmurã, perforate la distanțe egale de nișteorificii în formã de "U".Practic, utilizatorii stãteau unul lângã celalãlat, cu toga suflecatã șiposteriorul aplicat direct pe piatrã.Se spune, cã dacã temperatura era coborâtã, erau trimișisclavii sã încãlzeascã locul.Pe sub aceste plãci trecea un dublu curent de apã - unul care antrenadejectele, iar celãlalt, aflat mai sus, într-un mic jgheab, ce folosea pentru spãlat.Edificiul eramare, putând fi folosit concomitent de 50 de persoane.În zona centralã se conservaserã urmelecâtorva coloane ce susținuserã acoperișul și câteva petice de mozaic ce ornaserã podeauaedificiului de folosințã publicã.Existența unei astfel de utilitãți nu era totuși de uimire pentru cãîmpãratul Vespasianus fusese cel care introdusese masiv moda closetelor publice cu platã, peprincipiul progamatic, cã banii nu au miros.Evident, cã dupã explicațiile primite de la ghid, auînceput diferite comentarii mai mult sau mai puțin decente sau de bun simț.Cei doi au așteptatpânã s-a retras micul grup ce mai rãmãsese în jurul ghizilor și privindu-se cu subînțelesuri aupãrãsit zona, cu un zâmbet pe buze.

Peste drum de Termele Skolastikiei se aflau locuințele patricienilor efesieni sau o partedin ele mai corect, dispuse în terasã, pe panta muntelui, aflate în plin proces de restaurare.Cutoate cã erau baraje, e drept simbolice, de blocare a vizitãrii, cei doi se fãcurã cã nu le vãd șipãtrunserã în acea zonã.Construcțiile aparțineau secolelor I - II dupã Ch.Încãperile erau mari, culuminatoare în tavan, ce ofereau o luminã difuzã, de bunã calitate.Ușile boltite, te lãsau sã intri încamere cu pereții acoperiți de freșce ce reprezentau personaje feminine sau modele decorativeîn culori naturale, conservate ca prin minune, unele freșce fiind aproape integralrestaurate.Podeaua era acoperitã cu mozaicuri uluitoare, conservate perfect, unul din mozaicuriavând motive ornamentale pe brâuri, în centru aflându-se imaginea unui cal marin și a lui Triton,aproape în mãrime naturalã, lucrãtura fiind de un naturalism frapant, creind impresia mișcãrii și aprezenței imediate.Atriumul caselor avea pereții plini cu freșce cu diferite teme picturale, iar încentru se afla un bazin cu apã, cu scop de sporire a confortului și ca semn al bogãțieiproprietarilor.Zidurile erau susținute de coloane din marmurã cu capiteluri corintice, foarte bineconservate.Camerele erau alãturate, dar și parțial supraetajate folosind panta muntelui, uneori casemn al adãugirilor ulterioare, zona fiind locuitã intens pânã la dispariția orașului.Cei doi seplimbau dintr-o camerã în alta, privind uimiți construcția, freșcele, mozaicurile dușumelelor,atrium - urile cu bazinele lor în așteptarea vreunei picãturi de apã, ca pe vremuri, o salã de baiecu o cadã din marmurã pãstratã în locașul ei.Aveai senzația cã dupã primul colț va apare omatroanã romanã sau efesianã, înveșmântatã în faldurile veșmintelor, întrebându-i ce dorescsau, poate, apariția stãpânului casei, cu toga prinsã într-o fibulã de aur sau de argint, cu sandaledin piele scumpã, care sã-i alunge sau sã-i pofteascã în cãminul sãu.Din atrium se pãrea cã seaud voci de copii jucându-se, neastâmpãrați, în apa bazinului, dojeniți de vocea caldã adoicii.Dintr-una din camere pornea o scarã, care acum, ducea spre nicãieri, tavanul camereilipsind, dar atestând faptul cã locuința avusese cel puțin un etaj, fapt deosebit pentru arhitecturaepocii.Parcurserã trei - patru încãperi, cu porțiuni de frescã parțial decopertate și restaurate, cupodele pline cu petice de mozaic, prãfuit și cu lipsuri mari, ici - colo distingându-se imaginicoerente, atestând faptul cã se aflau într-o zonã în curs de restaurare.Pe parcursul vizitei seîntâlnirã cu câțiva lucrãtori care îi ignorarã cu desãvârșire.Dupã un colț, într-o încãpere ce ar fiputut fi dormitor, Dragoș o trase pe Cristina spre el și o cuprinse în brațe, sãrutând-o apãsat pegurã, alunecând pe gât și pe piept.Ea nu-i rãspunse inițial, atârnând inertã în brațele lui, pentru ca

apoi sã se reanime, venind în întâmpinarea sãruturilor, cu strângeri în brațe și mângâieri pline depatimã. Stãturã așa înlãnțuiți câtva timp, refãcând, poate, o înbrãțișare la care acei pereți maifuseserã martori de mii de ori.Într-un târziu ieșirã, clipind și lãcrimând, orbiți de violența luminii cecontrasta cu penumbra ce domina locuințele vizitate.În proximitatea caselor supraetajate , pebulevardul central, se afla casa de toleranțã a orașului. Nu existã dubii privind scopul complexuluide clãdiri, camere supraetajate și alte utilitãți, situate în jurul unei curți largi, cu bazine și mozaicpe podele, pornind de la temele abordate de mozaicuri, care erau explicite prin imaginile femeilorfigurate și a atitudinii lor, a plãcii de la intrare care prezenta, prin sculpturã în marmurã, desenultãlpii unui picior, ce simboliza casa de toleranțã, dar și dimensiunea de talpã de la care,corespunzãtor vârstei, se putea accede spre un astfel de "monument", alãturi de imaginea cap -bust al unei curtezane cu coafura și diadema caracteristicã, alãturi de figurarea unor monede, cainstrument de lucru în relația datã.În plus, la capãtul bulevardului se afla o placã de marmurã pecare era sãpat îndemnul ceea ce înseamnã "Urmeazã - mã " pentru a atrageatenția asupra locului.Bulevardul se termina într-o piațã largã, cu latura de zeci de metri, în carese cobora pe câteva trepte, aici sfârșindu-se și alte strãzi.Una din laturile pieții era ocupatã deBiblioteca lui Celcus, monument uluitor, foarte bine conservat.Scãrile de acces și întreaga piațãîn sine era construitã numai din marmurã de foarte bunã calitate, care datoritã solarizãrii, îșipãstrase o parte din caracteristicile originale.În piațã, numeroși turiști, din toate semințiilepãmântului, se aflau într-un du - te - vino continuu, creind impresia, excepție fãcând vestimentațiași limbile vorbite, cã Efesul a reînviat pentru câteva momente.Cei doi se așezarã pe o dalã dinmarmurã ce strãjuia capãtul Bulevardului, aflatã la umbra unuia dintre zidurile casei detoleranțã.Mici furnicãturi le urcau prin picioare, care zvâcneau aproape dureros, dupã circa o orãde mers pe jos cu opriri dese și strecurare prin tot feluri de suișuri și coborâșuri ale ruinelor, înscopul de a vedea cât mai mult, de a absorbi prin toți porii istoria locului, așa cum transpãrea eadin fiecare colț sau din fiecare piatrã.Bãurã o gurã de apã și începurã sã citeascã dinghid.Tiberius Iulius Celcus fusese proconsul roman al provinciei Asia Minor și murise în 114, fiindînmormântat într-un sarcofag luxos din marmurã, situat la intrarea în Agora Efesului.ConsululTiberius Iulius Auila, fiul lui Celcus începu construcția bibliotecii care se clãdea în jurulsarcofagului tatãlui, construcția fiind desãvârșitã de nepotul acestuia în anul 125.Bibliotecaadãpostea 12.000 de volume și pergamente sau alte scrieri.Construcția fusese impunãtoare fiindprecedatã de o intrare pe mãsurã, pe o platformã pe care se ajungea prin urcarea a câtorvatrepte aflânduse un dublu rând de coloane, cu aspect de propilee.Cele de jos, cu capiteluricorintice bogat modelate, luxuriante chiar. susțineau frontoane sculptate, pe care se afla un rândsuperior de coloane, mai mici, tot cu capiteluri corintice, ce susțineau frontoane triunghiularebogat sculptate, cu chipuri umane și ornamente vegetale luxuriante.În zidul aflat în spatelerândului inferior de coloane se aflã niște nișe de mari dimensiuni în care tronau încã statuilereprezentându-le pe Sophia, Areta, Ennoia și Episteme.Statuile erau pãstrate bine, unele avândchiar și cap, cioplite în stil clasic grec, inscripțiile de sub ele, în greacã, deslușind cu ușurințãidentitatea lor, dacã cunoșteai câteva litere eline.Imediat dupã intrare, în sala boltitã, din care sepãstrase numai o micã parte, se afla sarcofagul patronului bibliotecii.Animația din piațã, bunaconservare a clãdirilor vizitate, asocierea lor naturalã - case de locuit ce strãjuiau un bulevard,terme, casa de toleranțã, piața, biblioteca, permiteau turistului cu o imaginație medie sã perceapãviața ce pulsase aici odinioarã, matroane plimbându-se sau mergând la bibliotecã sau la terme,patricieni care în drumul dintre terme și bibliotecã se abãteau pe la lãcașul desfrâului, promenadaBulevardului, drumul spre Agora, totul arãta cã aici se trãise intens, în belșug.Unde trãiserã oare

sclavii, unde erau locuințele modeste ale oamenilor de rând, care constituiserã, ca oriunde, bazasocialã a unei societãți stratificate riguros, care fusese viața lor, nu se știe. Nu se pãstraserãurme ale trecerii lor pe acolo, cu toate cã ei alcãtuiserã, cu certitudine, coloana vertebralã aacestui sistem urban atât de vast și de sofisticat cum fusese orașul-cetate Efes.

Dragoș privea jur - împrejur încercând sã fixeze în memorie toate amãnuntele acesteipiețe, fabuloase prin imaginile și trimiterile ei spre celelalte monumente.Cristina continua sã tacã,cu tot intermezzo - ul din locuințele etajate, încãpãțânându-se sã afle ceva, ce nu exista decât înmintea ei.

Ieșirea din vasta piațã a bibliotecii se fãcea prin poarta lui Mazeus și Mithridates.Fuseseconstruitã de doi sclavi eliberați de cãtre familia imperialã, în cinstea împãratului Augustus și afamiliei sale în anul 4 dupã Ch.Era o construcție masivã din piatrã albã, dupã modelul arcurilor detriumf, cu trei deschideri, ce aveau deasupra un fronton cu inscripții în greacã ce probabil,preamãreau familia imperialã.Dupã poartã se ajungea în Agora, marea piațã a orașului, de undepleca sau ajungea Marele bulevard de marmurã, numit așa din pricina cã era podit cu dale dinmarmurã, având pe margine, din loc în loc colonade din același material.El fãcea legãtura Agoreicu poarta Corressos unde se afla marele teatru.Pe marginile lui existau trotuare sub care se aflaun sistem perfecționat și sofisticat de canalizare, ca și în cazul Bulevarduluisacerdoților.Lungimea sa era impresionantã - câteva sute de metri, construind o nouã axã aorașului, aproximativ perpendicularã pe prima.El se sfârșea la poarta Corressos în dreptulMarelui Teatru.Agora însoțea cu construcțiile sale Marele bulevard pânã în apropierea Teatrului.Aici, Bulevardul se unea și cu alte cãi de acces ce veneau din alte zone ale orașului, din care azise mai zãreau doar vagi contururi ale fundațiilor clãdirilor, pierdute prin iarba uscatã dearșițã.Marele Teatru era un amfiteatru uriaș ce fusese construit pentru prima datã în epocahelenisticã.El a cunoscut reconstrucții și creșteri ale spațiilor sub împãratul Claudius, pentru aajunge la dimensiunile maxime sub împãratul Traian, în anii 98 - 117 dupã Ch.Scena eraconstruitã pe trei niveluri, având o înãlțime de 18 metri, capacitatea maximã a amfiteatrului fiindde 24.500 de locuri pe bãnci, care erau confecționate din piatrã, acoperitã cu dale de marmurã îndreptul rândurilor din fațã, unde se aflau locurile rezervate protipendadei, locuri marcate prinelemente sculpturale, în general labe de grifon sau de leu, basoreliefate la piciorul gradenei,aspect ce va apare la toate teatrele vizitate ulterior.Zona din fața scenei, numitã orchestra era demari dimensiuni, în formã de hemicerc, cu un zid destul de înalt clãdit spre amfiteatru, pentru a-iproteja pe spectatori de animalele sãlbatice cu care se luptau gladiatorii.Principalele spectacoleerau luptele de gladiatori, cu animale și demonstrații artistice sau chiar reprezentații teatrale.Peuna din cãile de acces spre teatru se aflau numeroase metope cu imagini de gladiatoriînveșmântați și înarmați, gata de luptã, ca o dovadã a faptului cã acesta era unul dintrespectacolele cele mai frecvent urmãrite aici.Se plimbarã prin orchestra, ale cãrui dale dispãruserãde mult, lãsând pãmântul gol, plin de cioburi de piatrã și de marmurã, amestecate cu țãrâna cefusese udatã cu prisosințã de sângele omului, amestecat cu cel al animalului, în niște luptemenite a distra o lume ajunsã la un nivel de civilizație și de confort rar de atins în multe colțuri aleimperiilor ce se succedaserã aici, în acest Efes tulburãtor, mustind de istorie.Urcarã pânã sprepartea superioarã a amfiteatrului și se așezarã pe o bancã din piatrã, aidoma unor spectatori dintrecute timpuri, în așteptarea începerii spectacolului.Dar acum nu se mai auzea decât șuierulvântului ce trecea, la aceastã înãlțime, tangent peste creasta dealului și vocile celor aflați înpãrțile inferioare ale teatrului, neobișnuit de clare și de inteligibile, fapt ce demonstra o datã înplus valențele uluitoare din punct de vedere acustic, ale acestuit tip de construcție, ce permitea o

bunã audiție din orice punct al lui.Și aici, ca și în piața din fața bibliotecii sau în interiorul caseloretajate, apãrea aceeași senzație stranie. Timpul care pãruse stafidit pânã atunci, ratatinat, greuperceptibil, reîncepea sã se desfãșoare în jocuri de ape și de sunete, lãsând impresia, pentrumoment, cã amfiteatrul este din nou plin de lume, care freamãtã, aprobã sau huiduie, aplaudã,strigã, suferã sau se bucurã în fața spectacolului ce se desfãșura acolo, jos, pe scenã sau înorchestra.Îi împãrtãși Cristinei trãirile sale stranii și ea îl ascultã cu atenție, încercând sã seintegreze în spațiul și dimensiunea temporalã în care imaginația lui opera cu atâta ușurințã, darnu prea reuși, mãrturisindu-i, relativ rușinatã , acest lucru.Dragoș se trezi ca dintr-o vrajã și sereinserã în lumea cea de toate zilele și alãturi de Cristina începu sã coboare treptele amfiteatruluispre ieșirea oficialã a acestuia, ce se situa undeva în lateral, ei intrînd în teatru prin scena aziprãbușitã și prin orchestra lipsitã de gladiatori, actori sau fiare, gata de ultima luptã.Coborând,observarã un ingenios sistem de canalizare, ce fãcea ca drenajul apei de ploaie sã nu fie oproblemã pentru o astfel de construcție publicã, de o asemenea anvergurã.Imediat alãturi deMarele teatru se afla așa zisul Gimnaziu al teatrului care era o instituție de învãțãmânt cepregãtea, se pare, artiști pentru reprezentațiile teatrale și probabil și alte categorii de oameni custudii de un anumit nivel.Fusese o clãdire mare de 70 de metri lungime și 30 lãțime, ce avea petrei pãrți construcție etajatã în care se aflaserã sãli de curs, bibliotecã, baie și pe o a treia laturã,o promenadã cu coloane, din care se conservase mai mult.Aici se studia, se organizauconcursuri și se acordau apoi premii pentru cei virtuoși.Unul dintre luminații epocii fusese șiHeraclitus, zis din Efes.Azi se mai pãstra conturul temeliei clãdirii cu unele compartimentãrirãmase ca atare și câteva coloane în diferite stadii de disoluție, ce aminteau colonada depromenadã a clãdirii.Trecurã în grabã pe lângã acest ultim obiectiv al uriașului muzeu în aer liberși se angajarã pe Bulevardul portului sau Calea Arcadianã, denumitã astfel dupã numeleîmpãratului Arcadius ( 395-408 ), la origini, integral din marmurã, ce pornea imediat de lângãteatru și ducea, pe o lungime de 530 de metri, în fostul port al Efesului, azi complet colmatat,transformat într-o câmpie aridã și prãfoasã.El fusese locul de primire oficialã a numeroși regi șiîmpãrați, care vizitaserã orașul în cursul istoriei sale zbuciumate.La ambele capete era strãjuit deporți de mari dimensiuni, azi marcate doar prin fundațiile acestora, avea 11 metri lãțime și fusesepodit exclusiv cu marmurã, din care se mai pãstrase ici - colo câte un fragment, ce stãteamãrturie grandorii de mult apuse.Pe marginile bulevardului fuseserã numeroase colonade șimagazine, din care azi se mai zãreau fragmente haotic rãspândite pe o arie întinsã, ca dupã oexplozie cataclismicã.Nu lipsea canalizarea ce arãta pe alocuri urme de canale sau de guricolectoare, azi umplute cu țãrânã.În secolul VI dupã Ch.existaserã patru coloane înalte ce aveaudeasupra statuile celor patru evangheliști, azi din ele rãmânând doar amintirea trasmisãposteritãții prin scrieri și scheme conservate ca prin minune vicisitudinilor istoriei, în special aanilor ce urmaserã pãrãsirii Efesului, ani negri de bâjbâialã spre lumina ce avea sã fiereprezentatã de Renaștere, zonele întunecate ale istoriei fiind de departe cele mai lungi, înraportul lor direct cu perioadele strãlucitoare de tipul celei helenistice de exemplu.Dar așa era datsã fie, în lunga istorie a omenirii nu existã o zi în care sã nu aniversãm evenimentecontradictorii.În concluzie,sã nu vorbim despre trecut cu dușmãnie, cã ne stricãm viitorul cugânduri negre, pentru cã, un popor care nu-și cunoaște istoria este tot atât de dezorientat ca unamnezic.

Ajunserã la parcarea de unde porniserã, nedându-și seama cã merseserã practic într-un cerc, atât fuseserã de variate și de uluitoare imaginile acestui mare oraș, perlã a mai multorimperii și regate, care azi renãștea lent din cenușa uitãrii, dezvãluind vizitatorului minuni greu de

descris în cuvinte.În multe zone ale orașului existau șantiere ce restaurau și scoteau la luminãtrecutul spre beneficiul celor prezenți sau viitori.Erau printre ultimii sosiți, dar nu atraserã privirileasupra lor din pricina faptului cã ceilalți colegi de excursie se împrãștiaserã prin apropiere,cãutând protecția umbrei anemice datã de câțiva copãcei ce strãjuiau parcarea.Se urcarã înautocarul încins și gol și Dragoș îi adresã Cristinei întrebarea :

- Ai de gând sã taci toatã ziua și sã ne strici bucuria vederii unor astfel de minuni numaipentru cã ți-a trecut prin cap o nãzbâtie mai gogonatã decât cea mai sinistrã realitate ? Te rog sã-mi rãspunzi acum, pentru cã ziua e lungã și e pãcat sã o umbrim cu prostii ! Ți-am luat inelulpentru cã așa am simțit eu în momentul acela și altã motivație nu am avut și nici nu am. Dacã eștimulțumitã cu rãspunsul, bine, dacã nu, sã fii sãnãtoasã, altul nu am !

Și zicând toate acestea se așezã la locul lui, invitând-o din priviri și pe ea sã seașeze.Cristina îl privi uimitã, chiar ușor șocatã, ne crezând cã va auzi din partea lui vorbe rostitepe un astfel de ton, imperativ, poate chiar agresiv. Îi replicã cu o oarecare întârziere :

- Mon cher m-ai dat gata ! Nu bãnuiam cã în tine poate zace un agresiv și un impulsiv !M-ai uimit și m-ai convins în același timp, așa cã te rog sã mã scuzi cã am debitat "nãzbâtiigogonate", dupã cum plastic te-ai exprimat ! Te rog sã mã scuzi ! Mã ierți, prostuțule ? Șiterminând fraza îl sãrutã pe obraz, cast, nu de altceva dar în autocar începuserã sã urce deja șialți colegi de cãlãtorie.

Mașina porni în sfârșit și o datã cu ea se declanșã și aerul condiționat, care fãceaatmosfera cât de cât respirabilã.Eva îi luã mâna între ale sale și o strânse cu putere.El se uitã laea, îi fãcu cu ochiul și astfel incidentul, care fusese stupid și cel puțin nedrept din partea ei, seîncheie, fãcând loc firescului relației lor, statuat deja de atâtea zile și atâtea îmbrãțișãri și clipe dedragoste.

Ieșirã din valea fostului fluviu, ce odinioarã distrusese portul și inerent orașul Efes și seîndreptarã spre urmãtorul obiectiv al zilei.Trecurã pe lângã muntele Pion ( Panayr ), moment încare ghidul, coborât din tãcerea sa olimpianã, catadicsi sã îi lumineze cã acest munte era renumitprin existența unei grote, numitã Grota celor șapte adormiți.Legenda spunea cã în vremeaîmpãratului Dece ( 249 - 251 ) șapte creștini efesieni se adãpostiserã în aceastã grotã ca urmarea prigoanei religioase. Aici au adormit pentru douã sute de ani, alãturi de câinii lor.Se trezirã subdomnia împãratului Theodosius al II-lea, când creștinismul era deja religie oficialã.Se presupunecã au fost îngropați în grotã, aici fiind gãsite urmele a douã biserici, dintre care una micã, cucâteva morminte în ea. Zona era loc de pelerinaj încã din Evul mediu. Prezența recurentã a rãuluiîn toate vremurile, numim aici prigoana religioasã, ca exemplu direct, nu poate fi un argument casã încetãm lupta cu el.Și fiecare a luptat dupã cum și-a imaginat mai bine.Exemplul celor șapteadormiți ne aratã o datã în plus cã umilința este partea nevãzutã a forței, a unei forțe spiritualecare a învins aproape întotdeauna.

Drumul ajunse la poala unui munte ce se numea Coressos (Bülbüldagi) nu foarte înalt,începând sã urce pe niște serpentine meandrate lin, trecând printr-o pãdure de pin mediteranianamestecat cu foioase de un verde palid, dar înviorãtor prin umbra ce o dãdea, șoseaua trecândprintr-un adevãrat tunel vegetal.La scurt timp ajunserã într-o parcare îngustã undecoborârã.Domnea o atmosferã asemãnãtoare cu cea de la Sinaia sau Poiana Brașov.Pe una dinlaturile parcãrii se aflau tarabe și magazine ce vindeau obiecte de artizanat sau souvenir - urilegate de obiectivul ce urma a fi vizitat și anume Casa Fecioarei Maria.Se știa cã în anii 4 - 5,dupã rãstignirea lui Isus, sfântul Ioan împreunã cu Fecioara au ajuns la Efes, unde acesta i-aconstruit o casã pentru sãlãșluire și rugãciune.Se pare cã Fecioara s-a stins aici, dar nu se

cunoaște amplasarea mormântului sãu.Locul nu a fost cunoscut pânã în anul 1801 când în urmaviziunilor cãlugãriței de origine germanã pe nume Anna Catherina - Emmerich, cãlugãrii Lazariștiau pornit cercetãrile, localizând construcția și trecând de grabã la restaurarea ei.Casa era ostructurã cruciformã, având în centru un loc de rugãciune și închinare, asemãnãtoare uneicapele, din care se putea ajunge la bucãtãrie și în dormitor.O statuie a Fecioarei din Apsis, vechede 100 de ani, se afla în altarul micii capele, ce era situat într-o nișã din zid, întreaga casã fiindconstruitã din cãrãmidã, dupã modelul tradițional, cu bolți hemisferice și arcurirotunjite.Numeroase flori și icoane întruchipând-o pe fecioarã se aflau în toate încãperile.Câtevamaici catolice și un preot fãceau oficiul de gazdã, vizitatorii, indiferent cã erau credincioși sau nu,mergeau în vârful picioarelor, pãstrând o tãcere pioasã sau cel puțin respectuoasã.Lumina erapuținã și venea de la niște geamuri mici, situate în nișe, acoperite cu geam mat și grilaje din fierforjat.

Se așezarã la coada ce se formase înaintea intrãrii în casã, pe aleea de acces, înpantã, aflându-se o statuie a Fecioarei, din bronz, de sorginte recentã, în spatele ei aflându-se ungen de piscinã, ce era atribuitã tot construcției inițiale, având destinația de baie în aer liber.Grupullor se subțiase și se amestecase cu alți vizitatori dintre care se evidențiau japonezii, caremergeau cot la cot cu creștinii sau cu musulmanii, purtând același respect, demonstrat pringesturi și de tãcerea lor respectuoasã, indiferent de credința religioasã ce-i fãcea sã aparținã unuigrup distinct din punct de vedere spiritual.Înãuntru, totul era auster, zidurile goale și afumate fiindacoperite doar de icoane sau tablouri cu teme religioase.Ici - colo flori sau ștergare brodate ceînconjurau icoanele dãdeau o tentã mai luminoasã sobrietãții interioare.Cu toatã prezențacãlugãrițelor și a preotului, cu toatã prezența altarului, a icoanelor, atmosfera nu evoca prezențaFecioarei în acest spațiu, cu toatã pioșenia și respectul vizitatorilor, impresia trãitã eraasemãnãtoare cu cea dintr-o bisericã obișnuitã, nimic ne semnalând prezența amprentei spirituluiînalt al locatarei acestui spațiu.Impresia era probabil datã de excesul de restaurare, deexactitatea de tip german a amenajãrii și a ordinii interioare, știut fiind faptul cã între spiritulgerman, în general și cel iudaic, existau deosebiri esențiale și uneori ireconciliabile.Dragoș îșiaminti senzațiile ce le avusese când vizitase o parte din mânãstirile Moldovei și nu le regãsi aici,cu toate cã locul ar fi trebuit sã fie mai încãrcat de sacralitate, de dumnezeire, atingerea pietrelorde cãtre Fecioarã ar fi trebuit sã le facã sã cânte și din pãcate nu era așa.Ieși din casã și coborîpe drumul ce ducea la izvorul considerat sfânt, cu apã fãcãtoare de minuni, la care se înghesuiaudiferiți indivizi ce-și umpleau sticlele cu apa minunatã. Bãurã și ei, din mimetism, poate de setesau poate, cine știe, cu credința îndeplinirii vreunei dorințe ascunse.Merserã mai departeajungând în zona tarabelor și a magazinelor.Evocarã amintirea orificiului din coloana de la SfântaSophia și cea din Basilica scufundatã și de jocul lor de-a dorința, zâmbind nostalgic. Era deja oamintire sedimentatã, relația lor având o caracteristicã rarã, consumându-se într-un timp foartescurt, dar cu o intensitate atât de mare încât timpul se dilatase, cuprinzând în unitãțile sale demãsurã mai multe evenimente decât ar fi putut încãpea în mod obișnuit.

Pe mesele de prezentare și în micile vitrine ale chioșcurilor se aflau douã categorii demãrfuri - unele de tip artizanal, ce le putuserã vedea de-a lungul întregii excursii și unele legatestrict de aceast loc.Acestea din urmã erau de un prost gust înfiorãtor, uneori blasfemizant, chipulfecioarei apãrând ca efigie pe un T - shirt, alãturi de altele ce prezentau obiective turistice dinIstambul sau de aiurea.Mai lipseau cele cu grupuri rock pentru ca inventarul sã fie complet !Iconițe din cositor cu chipul Fecioarei tipãrit pe hãrtie și lipit strâmb stãteau alãturi de ghiduri alemuzeului, candele sau alte obiecte de cult, într-o devãlmãșie de prost gust greu de

descris.Plecarã de lângã tarabe dezgustați de imaginile ce le violentaserã retinele,suprapunându-se peste cele memorate la Efes, unde pãgânismul în forma sa purã câștigasebãtãlia esteticã cu un monument al creștinãtãții ce ar fi trebuit sã fie excepțional, ce se vroiaexcepțional și nu era decât un kitsch cu o regie și o recuzitã pe mãsurã.

Pornirã spre alte zãri, lãsând în urmã casa Fecioarei din care deosebitã era numaiapartenența lãcașului acelei nobile și unice ființe așa cum fusese în viața pãmânteanã.Drumulcoborâtor prin pãdure și conversația ce tocmai o începuse cu Cristina, în legãturã cu cele vãzuteși simțite la Efes, îi deturnarã gândurile de la ultimul monument vizitat.

Refãceau drumul paralel cu coasta, practic revenind și la scurt timp trecând prinperiferia Selgiukului, îndreptându-se spre Didima, locul unde se afla una dintre minunile lumiiantice și anume templul lui Apollo.

Ajunserã, dupã un drum destul de lung, poate și prin monotonia sa, în satul Yeni Hisardin districtul Söke, departamentul Aydin.Era un sat turcesc atipic, un amestec de tradițional șinumim aici casele mici, din piatrã și pãmânt, acoperite cu olane și țigle albite de timp, acoperitecu mușchi înegrit de razele soarelui, ce erau amestecate cu clãdiri mai noi sau chiar în curs deconstrucție, unele de mari dimensiuni, altele mai mici, dupã bugetul fiecãruia.Aspectul rural tipicera disipat de prezența acestui monument arheologic și spiritual unic în bazinul mediteraneean,motiv pentru care își fãcuserã simțitã prezența aici, mici magazine cu amintiri și artizanat, la fel capeste tot și restaurante mai mari sau mai mici, dintre care, unul, devenise punctul terminus pentruperiplul lor de pânã acum.Era ora prânzului și ideea nu era rea, lumea fiind mai înțelegãtoare șimai conciliantã dupã masã..Restaurantul era destul de mare, cu autoservire și oferea aproximativacelași meniu ca cel de la Pamukale, poate mai puțin elegant prezentat, dar tot atât de gustos.Semânca pe o terasã mare, acoperitã, așezatã strategic între drumuri, motiv pentru care un curentde aer prietenos, cu câteva grade mai puțin ca temperatura de afarã, mângâia trupurile încinse,fãcând sã tresalte șuvițe de pãr sau poale de rochii.Se servirã fiecare cu ce doriserã și seașezarã cu toții, Silvia și trupa ei, Dragoș, Cristina și încã o individã de vreo cincizeci de ani,singurã, ce încerca sã prindã grupul, mãcar acum pe ultima sutã de metri ai excursiei, la o masãmare, gen cantinã, acoperitã cu fețe de masã curate, cu carouri verzi.Mâncau în liniște, într-oasociere umanã ce pãrea fireascã, fapt ce-l fãcu pe Dragoș sã zâmbeascã, dar cu amortizor,pentru a nu trezi întrebãri la care nu ar fi putut rãspunde.Vreo douã pisici, cu o formã fizicãcorespunzãtoare locului în care se pripãșiserã, se frecau de picioarele scaunelor de la o masãalãturatã, mieunând rugãtor, dupã tradiționalul obicei de cerșetor al mâțelor.În scurt timp terasase reanimã, mesenii reînodând conversațiile întrerupte de mâncat.Grupul venerabilelor doamnede la Sibiu plus un alt cuplu, ce i se adãgase, se aflau într-un recital histeroid, reclamândmâncarea tradiționalã locului și comandând pește și pui prãjit, spre bucuria mâțelorlocalului.Dealtfel, pe tot parcursul de pânã acum al excursiei, grupul fãcuse notã discordantã prinstilul revendicativ ori de câte ori era ceva de revendicat sau prin ciudãțenii de genul luãrii denotițe în momentele în care ghidul prezenta ceva demn de luat în seamã. Restul grupului dinautocar se coagulase pe miuțe și "familii", legate prin afinitãți spontane sau interese, liberacceptate.Discrepanțele de vârstã, dar mai ales de culturã, dovedite cu ocazia apariției ghizilorturci, care vorbeau în francezã sau englezã, necesitând traducere, au fãcut ca sã nu aparã aceacoeziune doritã într-un astfel de demers turistic, amicițiile create în astfel de cãlãtorii putând facecarierã îndelungatã, exemple existând destule.

Dupã terminarea mesei se încolonarã și pornirã spre Templu, unde se ajungeamergându-se pe ulița centralã a satului, care era asfaltatã coalã, ca toate drumurile din Turcia,

mãrginitã de prãvãlii ce desfãceau felurite mãrfuri sau închiriau moto-scutere, plimbarea cuacestea fiind un soi de agrement, întâlnit și în Kușadasi.Câțiva localnici stãteau pe scaune, laumbrã, cu tãvile cu nelipsitul ceai între ei, plimbând cu agilitate mãrgele tradiționale în mânadreaptã, fumând și privind placid noul grup de turiști, cine știe al câtelea în luna aceea. Când șicând un tractor sau un scuter spãrgea liniștea patriarhalã cu zgomotul motorului, amintind faptulcã se aflau, totuși, la finele secolului XX într-un sat al unei țãri în plinã expansiune economicã șisocialã.

În momentul când se ajungea la monument, ce apãrea brusc dupã un colț de clãdire,senzația ce o simțeai era de rãsuflare tãiatã.Templul era fantastic, enorm, pãstrat, ca prinminune, atât de bine încât se putea vedea dintr-o privire, schema constructivã și mãreția sa caloc de cult.Marmura era de un alb mat, carnal, ce lucea satinat în soarele violent, nejignind ochiulprintr-o albeața excesivã.De la nivelul drumului se cobora spre amplasamentul sãu, cele câtevatrepte sãpate în mal și acoperite cu dale din marmurã, evident provenite de la monument, creindsenzația unui come back de câteva sute de ani, reinserându-te în plinã perioadã helenisticã sauromanã, senzație trãitã și la Efes, cu ocazia vizitãrii caselor suspendate sau a MareluiTeatru.Spațiul din jurul templului era ocupat de sute, poate mii de fragmente din structuratemplului, aflate într-o devãlmãșie care le conferea un estetism particular.Puteai sã vezi porțiunide coloanã din cele ce susținuserã frontonul central, alãturi de pãrți de fronton cu elementedisparate de sculpturã, bucãți din acrotere amestecându-se cu porțiuni de capitel, cu elementedin metopele zonei frontale, din care se distingeau douã, reprezentând pe Gorgona Medusa, îndouã ipostaze relativ asemãnãtoare, dar atât de diferite la o privire mai atentã, ochii ațintiți asuprata și gura cu rictusul caracteristic, ceva între zâmbet și rânjet, înfiorându-te chiar și azi.Elementele sculpturale mai deosebite ca semnificație sau esteticã erau suspendate pe stelajemetalice pentru a fi admirate mai bine și ferite de eventualele distrugeri.

Originea apelativului templului și anume Didymaion, ceea ce înseamnã "gemeni" venea,probabil de la Apollo și Artemis, care erau gemeni, fiind venerați în zonã, Artemis în Efes și Milet,iar Apollo în acest teritoriu, nu departe de cetatea Milet, de care era legat printr-o cale rutierãplacatã cu piatrã și marmurã, flancatã de colonade și statui, numitã Via sacra, din care se maipãstraserã elemente constructive disparate, drum ce avusese rolul lui, în special în perioadacând portul Miletului se colmatase, pierzându-și din importanța comercialã.Via sacra începea dela Delphinion, din proximitatea templului, se prelungea pânã în vecinãtatea Porții Sacre din Miletspre sud, întinzându-se pânã la portul Panarmos, legând astfel Dydimaion de cetate și de port,pe o axã de la sud spre est.În epoca de maximã înflorire a locului, Calea sacrã era mãrginitã delocuințele preoților templului intercalate cu statui de lei, de sfincși și de preoți renumiți, ce-idãdeau o mãreție deosebitã, particularã.Fragmente din aceste statui se aflau în muzee cum eraucel din Istambul sau la British Museum.Dupã datele descoperite - borne și inscripții, caleaavusese 16,5 km., cu o lãțime variabilã între 5 și 7 metri, construitã din blocuri de piatrã șimãrginitã printre altele și de magazine, fântâni, morminte, o baie publicã și zone de cult închinatezeiței Artemis.În fiecare an oracolul din Milet, care trebuia sã ajungã la Dydimaion, era obligat sãmeargã pe jos, în pelerinaj, pânã la templu, motiv pentru care existau și zone de odihnã, cum eracea numitã Terasa Sfincșilor, la 4 km de Akköy, descoperitã în 1985 și restauratã parțial.

Cei doi zei, Apollo și Artemis, erau legați de cultul zeiței Cybele, care în Anatolia esteconsideratã Zeița-mamã, echivalentã cu Kubaba, Isisi, Hepat sau Lot, din diferitele culturisuccesive de pe aceste meleaguri.Se pare cã inclusiv numele lui Apollo vine din hititã, undeexista un zeu asemãnãtor, numit Apulunas.Apollo, cãruia i se atribuiau, printre altele daruri

predictive, avea numeroase temple, dar cele mai celebre erau cel din Dydima și cel din Delphi,între ele existând o rivalitate asasinã, de nestins.De altfel, o prezicere a oracolului din Delphiglãsuia așa :

"Și în acele zile, Milet, în acele zile, tu, orașul dezordonat,Vei fi o pradã fructuoasã pentru inamici,Un festin pentru atâți oameni !Femeile tale vor spãla picioareleRãzboinicilor pletoși și bãrboșiȘi tu, Hei ! Dydima,Vei cãdea în mâinile strãinilor la fel ca și templul tãu !"

Originile reale ale templului și cultului apollonin se aflã undeva, în secolul VII înainte deCh., când inițial a funcționat doar templul, pentru ca ulterior, lent, locul sã devinã un centruspiritual, cultural, social dar și politic, un adevãrat stat în stat, care a dictat nu de puține ori,politica statului conținãtor.Pausanias afirma cã templul este anterior coloniozãrii grecești (sec.Xînainte de Ch.), dar sãpãturile au dat la luminã dovezi vechi numai din sec.VIII înainte deCh.Herodot amintește despre marile ofrande dãruite de Necho, regele Egiptului sau Cresus,regele Lydiei, în sec.VII înainte de Ch.Construcția inițialã a început în secolul VI înainte de Ch,când, dupã terminare, templul a fost pãstorit de preoții Branhides, care l-au adus la cel mai înaltnivel timp de 100 de ani.Apoi a cunoscut distrugeri și refaceri succesive, în perioada helenisticã,romanã timpurie sau târzie, a fost distrus în parte, a ars, astfel cã este abandonat dupã invaziaselgiucizilor și apoi a mongolilor, fiind distrus în cea mai mare parte dupã marele cutremur dinsecolul XV, o parte din materiale fiind folosite la alte construcții, din zonã sau aiurea, cine maiștia unde, dupã un obicei încetãțenit în zonã, din cele mai vechi timpuri, demonstrând, dacã maitrebuia, cã nimic nu se pierde.

Templul avea o formã rectangularã ce înconjura o curte sacrã sau sekos unde se aflaaltarul și unde se incinerau trupurile animalelor de ofrandã, o fântânã sacrã și statuia patronuluitemplului care, în epoca helenisticã, a fost reprezentatã de cea a lui Apollo din Ekbatana, adusãaici de regele Siriei Seleukos I ca donație și semn de supunere fațã de Alexandru celMare.Curtea era înconjuratã de un dublu rând de coloane, în numãr de 112, înalte de 15,45 m.șiun diametru de 3,60 m., cu capiteluri ionice clasice, situate pe socluri ce au suferit de-a lungultimpului modificãri constructive remarcabile, în funcție de perioada istoricã, de la sobrietateaepocii clasice de secol VII înainte de Ch., pânã la modelele absolut uluitoare din punct de vedereal complexitãții basoreliefurilor, din perioada Caligula, de exemplu.Coloanele aveau pe lungimealor 36 de râuri verticale, colonada fiind situatã pe o platformã de marmurã cu dimensiuniimpresionante - 87,65 m.lungime și 40,89 m.lãțime.Influențele constructive sunt certe și anumetemplul Herei din Samos sau al Artemisei din Efes, el fiind proiectat și construit de efesianulPaionios și milesianul Daphnis, celebri în epocã, situând Dydimaionul pe locul al treilea în lumeahelenisticã, dupã templul lui Artemis din Efes, care era unul dintre cele 7 minuni ale lumii antice șiHeraionul din Samos.

Erau câteva dintre numeroasele date care puteau fi citite în ghidul pe care Dragoș îlcumpãrase la poarta templului și pe care le lecturase, ca de obicei, înainte de a începe vizitareapropriu-zisã.Silvia se pierduse deja, pe undeva prin templu, iar Cristina se zãrea la umbra uneiadintre cele douã coloane din șirul celor frontale ce alcãtuiau propileea, ce se pãstraserã în formainițialã, susținând o porțiune din frontonul central cu un fragment din frizã.Coborî și se îndreptãspre porțiunea frontalã a edificiului.Urcã treptele largi. tocite ici colo de miile de pași ce le

urcaserã și ajunse lângã cele douã coloane pãstrate intact, Cristina așteptându-l rãbdãtoare.Aflatlângã soclul coloanelor erai strivit literalmente de dimensiunile lor, numai soclul extrem de bogatornamentat era cât un stat de om.Se pãstraserã soclurile tuturor coloanelor, ce erau un adevãratcurs în aer liber de sculpturã anticã, cu periodizarea respectivã.Se puteau vedea elemente deconstrucție și de decorație sculpturalã începând cu epoca veche, pânã la cele ulterioare, dinepoca romanã târzie, ultima în care se mai fãcuserã adãugiri construcției.Amalgamul de stilurifãcea construcția și mai interesantã, mai vie.Multe dintre basoreliefurile soclurilor erau foarte bineconservate putându-se vedea elemente reproducând frunze de laur, grifoni, o sumedenie deelemente vegetale, creaturi marine gen sirene, lucrate în casete independente, fixate în timp și încarnea albã a marmurei, care era de o calitate excepționalã, fiind adusã pe mare, tocmai dininsula Tasos sau de la carierele de marmurã din Pinarcik, de lângã lacul Bafa.Cu toatãsolarizarea intensã, atingerea marmurei îți transmitea o cãldurã plãcutã, carnalã, umanã, cu untușeu ce-ți crea senzația satinului pielii sânului de femeie, atât ca finețe cât și ca temperaturã.Nicio asperitate nu-ți violenta simțul tactil, piatra chemându-te sã o mângâi iarãși și iarãși.Dragoș numai percepuse o senzație asemãnãtoare la nici unul din monumentele vizitate, aceastã trãiresenzorialã introducându-l și mai mult în atmosfera templului.Pornirã spre dreapta, intenționând sãocoleascã construcția și abia apoi sã intre în sekos - curtea sacrã interioarã a templului.Pemãsurã ce avansau, alte și alte imagini veneau sã impresioneze mintea și simțirile celor doi, carenavigau în tãcere, întreruptã din când în când de Cristina, care denumea câte un elementarhitectural sau decorativ, inserându-i și mai mult în epocã.Realizarã cã templul se conservaseatât de bine fiind biruit doar de stihiile naturii, din pricina faptului cã era construit din megaliți decâteva tone, ciopliți și șlefuiți probabil la fața locului în mii de ore de muncã și asamblați cu migalãși cu exactitate, cu ajutorul unor structuri metalice de unire, ale cãror orificii se zãreau și azi,întrerupând continuitatea blocului de piatrã, ale cãrui cristale scânteiau în soarele meridional.Înlatura templului, care avea la rândul sãu colonade, existau câteva coloane rãsturnate pe o parte,feliile componente fiind aranjate una lângã cealaltã, ca într-un joc gigant de cuburi, diametruluneia din felii fiind cu mult mai mare decât cea a unui om normal, o numim aici pe Cristina, carese culcase pe una dintre ele, ce era proptitã oblic, stând cu brațele și picioarele depãrtate, ca încelebrul desen al lui Da Vinci, ce-l reprezenta pe Homo Sapiens încadrat în cercul existențeisale.Tânãra Evã închisese ochii, adierea moale a vântului de amiazã mulând voalul pe trupulalungit pe piatrã, reliefând tot ceea ce poate face fericit pe orice muritor nãscut sub zodiafemeii.Erau singuri, plictisul, cãldura și probabil siesta, alungând turiștii din zona muzeului, laumbrã.Dragoș se așezã pe o piatrã, admirând imaginea absolut minunatã și pipãind fiecareamãnunt cu privirea, Eva lãsându-se astfel mângâiatã, cu o nedisimulatã satisfacție.Trãia larândul ei o revelație și anume pe cea a admirației pãgâne, nedublatã de gesturi de agresivitatesau cu conotații sexuale, experiențã pe care nu o mai trãise pânã atunci.Îndeobște relațiile ei, ceaveau un accentuat caracter de afaceri, erau marcate de un pragmatism câteodatã vulgar,abrupt, dar eficient din punct de vedere al economiei de timp.De când îl cunoscuse pe Dragoșlucrurile evoluau pe o altã orbitã.Nu crezuse nici un moment în sentimentele afișate de el, dar pemãsurã ce trecea timpul trebuia sã recunoascã cã s-a înșelat.Discreția gesturilor acestuia,tandrețea și finețea lor deosebitã, lipsitã de cea mai vagã urmã de vulgaritate chiar când se aflauînlãnțuiți într-o uniune trupeascã totalã, îi relevau o fațetã nouã a bãrbaților, fațetã pe care nu oîntâlnise decât sporadic, motiv pentru care nu credea în ea și care o mãgulea și o impresiona înacelași timp.Imaginea aceasta a bãrbatului iubit și amant în același timp îi plãcea din ce în ce maimult, apropierea finalului excursiei și imposibilitatea continuãrii relației o mâhneau într-o oarecare

mãsurã.Cedase tentației aventurii cu el, fãrã sã urmãreascã vreun avantaj de vreun fel, ca replicãla ratarea excursiei de cãtre cel ce o plãtise.Dacã la început a fost numai principiul vãzut - plãcut- luat, acum relațiile evoluau într-o direcție periculoasã, ea fiind tentatã sã lase lucrurile sãevolueze spontan, indiferent de consecințe.Era o experiențã nouã, era iubitã și admiratã numaipentru ea, nu exista nici un dedesubt, nici o condiționare și dorea sã goleascã cupa acestei noifile din viața ei pânã la capãt, consecințele eventuale urmând a fi analizate ulterior, acasã.

Se ridicã de pe piatrã și pornirã mai departe, urcând și coborând megaliți rãsturnați încele mai bizare poziții.Se cãțãrarã pe zidul ce împrejmuia curtea sacrã și o privirã de laînãlțime.Era enormã, desenul fundației construcțiilor interioare dând o imagine ca din avion.Sezãrea locul altarului, al soclului statuii patronului templului, gradenele pentru oaspeții templului șiporțiuni întinse din scãrile ce înconjurau curtea și permiteau accesul spre ea.Câțiva vizitatori dingrupul lor rãtãceau prin spațiul interior, de la acea înãlțime pãrând mici și neînsemnați, așa cumsunt toți oamenii în fața mãreției naturii sau a unor construcții de genul acesta.Cum trebuie sã fiarãtat templul într-o zi festivã ? Animat de mii de oameni înveșmântați în straie de sãrbãtoare,albe, strãlucind în soarele ce pãrea aici veșnic, cu sacerdoți hieratici, oficiind culturi de multapuse, cu sângele animalelor sacrificate pãtând cu roșul lor intens, viu, albeața marmurei, cufumul aromatic al cãrnii și mirodeniilor arse în altar ridicându-se spre slãvi, spre Apollo sau Zeussau cine mai știe care dintre zeii panteonului, cu murmurul și incantațiile corurilor religioase, cufastul lojilor rezervate patricienilor și potentaților vremii, culorile togelor amestecându-se cuverdele crengilor de mãslin sau de laur, ce însoțeau obligatoriu astfel de sãrbãtori, grupuri deoameni plimbându-se în jurul edificiului, la umbra coloanelor și a frontoanelor bogat sculptate sautârguind la magazinele ale cãror urme se zãreau la baza zidului ce înconjura templul, din care sepãstraserã elemente suficiente pentru definirea lor constructivã sau grupuri mici de fecioare,aruncând peste umãr priviri curioase, cercetãtoare, spre tinerii rãzboinici ce-și plimbau cu fudulieuniformele, panașele și armele de sãrbãtoare.În colțuri umbroase, stãteau bãtrâni învãțați,înconjurați de discipolii lor încercând sã descâlceascã caerul existenței umane și a legilor care oguverneazã, a legilor naturii, decriptând mesajul oracolelor și traducând oamenilor un viitor, ceera mai mult sau mai puțin cert.

Terminarã turul și se angajarã într-un tunel lung de câteva zeci de metri, construitintegral din marmurã, cu podeaua ușor denivelatã, în pantã, asemãnãtoare cu cel din SfântaSophia, tocitã de timpuri și de oameni și lustruitã sticlã din aceleași motive, ce trecea pe subplatforma frontalã a templului, conducându-te spre curtea interioarã.Era probabil locul de acces aloamenilor de rând, pentru cã ceilalți intrau în templu prin fațã urcând numeroasele trepte, trecândpe sub coloanele frontale, prin porțile din care azi nu mai rãmãsese decât amintirea și coborândnumeroasele scãri ce se pãstraserã în bunã stare, cu marginile tocite de nenumãrații pași ce-isusținuserã în istoria lor multisecularã.În tunel era o rãcoare plãcutã ce contrasta cu vipia deafarã, îndemnându-te la repaos.Fãcurã un tur prin acest spațiu imens, care vãzut de sus era multmai impresionant, aici jos schițele geometrice ale fundațiilor transformându-se în bolovani parcãfãrã noimã, amestecați cu smocuri de iarbã arsã, lãsând impresia de pãrãsire, de uitare, deabandon.Urcarã treptele ce duceau spre platforma frontalã și ocolind fragmentele de coloanã șide fronton prãbușite, ieșirã printre soclurile colonadei frontale.Curtea exterioarã templului eragoalã ne mai zãrindu-se picior de turist.Ghidul îi aștepta rãbdãtor la umbra streașinei casei debilete, fãcându-le amical semn cu mâna.Pãrãsirã cu regret templul, oprindu-se de mai multe ori șiprivind construcția din diferite unghiuri, repetând gesturile creștinilor la ieșirea dinbisericã.Impresia inițialã era întãritã acum de imaginile culese și pentru asta era mult mai

puternicã.Totul era înãlțãtor și copleșitor în același timp, imaginea construcției impresionândprofund niște oameni care trãiau în orașe cu blocuri cu multe etaje, stadioane de zeci de mii delocuri sau sãli de spectacol cu capacitãți mari.Ce vor fi simțit contemporanii construcției înmomentul când ajungeau lângã templu ? Înãlțare, supunere, hieratism, nimicnicie în fața sacruluiși a necunoscutului, numai ei pot știi, dar noi nu o vom afla niciodatã.

Se îndreptarã spre autocar și pornirã în scurt timp, Dragoș mai aruncând o privirefugarã spre monument, de la înãlțimea drumului ce trecea pe lângã el, ca un fel de adio la odespãrțire mult regretatã.Pânã la sosirea la Milet, urmãtoarea etapã a vizitei, tãcu îngândurat șiîncercând inutil sã facã ordine în noianul de impresii și imagini ce i se învãlmãșeau înminte.Camarazii de periplu își desãvârșiserã siesta și discutau zgomotos, aerul condiționatfoșnea prin zecile de guri de admisie aducând confortul termic, iar Cristina tãcea, respectându-itãcerea sau rumegând cine știe ce gânduri nemãrturisite.

Numele Miletului avea o rezonanțã deosebitã în mintea oricui,Cine nu auzise de Thales,de Anaximandros, de Anaximenes sau de Hesiod ?

Originile sale reale se pierdeau în negura vremurilor, recent descoperindu-se urmecerte ce situau nașterea cetãții cu douã mii de ani în urmã.Originile certe se situeazã în perioadaionianã și apoi în cea a colonizãrilor grecești, când orașul - cetate era extrem de puternic,dominând zona, comerțul regiunii și implantând colonii din Egipt pânã pe țãrmul MãriiNegre.Decade sub perși, când datoritã taxelor și a opresiunii se stinge lent, fiind distrus completîn urma unei revolte, cetãțenii fiind transformați în sclavi și duși pe malurile Tigrului.Renaște șicunoaște o nouã înflorire sub Alexandru cel Mare și în întreaga perioadã helenisticã, ulteriormorții lui lui Alexandru fiind tutelatã de cãtre Lysimachos ca și Pergamul și cu aceleași rezultatefavorabile.În 133 înainte de Ch., testamentul regelui Atalus al II-lea, regele Pergamului, face caMiletul împreunã cu alte cetãți și zone întinse din Ionia sã fie dãruite Imperiului Roman, cu prețulnedistrugerii lor, astfel încât ele se dezvoltã în continuare sub romani, fiind incluse în ProvinciaAsia .Un singur accident și anume revolta lui Mithridates, care ucide peste 80.000 de romani,tulburã liniștea epocii romane, care se desfãșoarã sub cele mai bune auspicii începând cudomnia lui Augustus, continuând sub Tiberius, Traian, Antoninus Pius sau SeptimiusSeverus.Este perioada de maximã înflorire, multe dintre construcțiile ce au dãinuit pânã în epocanoastrã, fiind clãdite în acea epocã.Sub bizantini limitele orașului se restrâng foarte mult, portulcolmatându-se, mlaștinile rezultate generând o epidemie cumplitã de malarie.Dupã bãtãlia de laMalazgirt din 1071 regiunea ajunge sub turci, orașul numindu-se Palatia, nume ce apare pemonedele bãtute sub Orhan, beiul din Menteșe, sub dinastia cãruia Miletul renaște pânã în 1279,când cade sub otomani, devenind satul Balat.În 1424 Murat al II-lea alipește orașul imperiului, daracesta ajunsese deja un sat amãrât, ce decade treptat sfârșind prin a fi abandonat în cursulsecolului al XVII-lea.Satul Balat ce se afla situat în proximitatea ruinelor Miletului a fost ras de pefața pãmântului de cutremurul din 1955 și reconstruit la 1 kilometru de ele, pe locul fosteinecropole antice.De câte ori citea astfel de scurte relatãri istorice despre un loc ce urma a fivizitat, pe Dragoș îl cuprindea un soi de tristețe particularã, legatã de veșnica sa crizãexistențialã, de zãdãrnicia luptei cu neantul, cu timpul, cu spațiul nemãginit.Vechii greciînțeleseserã aceasta mult mai bine, în elinã, între cuvântul trup și mormânt neexistând decât oliterã - soma pentru trup și sema pentru mormânt.Și el înțelesese într-o oarecare mãsurã acestlucru, dar nu se putea împãca deloc cu el.Tot timpul era frãmântat de întrebãri privind sensul viețiiși al morții, nereușind sã se desprindã din acest cerc închis și vicios, în ultimã instanțã, aceastã

succesiune de Samsara și Nirvana, pentru cã, despre viațã și moarte nu pot fi fãcutecomentarii.Ele existã pur și simplu și atât.În rest nimic.

Din marele și renumitul Milet se conservaserã doar foarte puține monumente, timpul,oamenii și natura aneantizând una dintre splendorile lumii antice și aducând-o la o înșiruire depietre și marmurã, uneori logicã, alteori haoticã, împrãștiatã pe un câmp cu o suprafațãimpresionantã și pentru un oraș contemporan.Vizitarea începea de lângã Poarta Sacrã care seafla la originea Cãii Sacre ce lega Miletul cu Dydimaion, care fusese înaltã de 5 metri și flancatãde douã turnuri din care rãmãseserã un morman de ruine și trecându-se prin una din necropoleleorașului și anume cea de sud, unde se descoperiserã morminte încã din perioada micenianã, înbaza dealului Kalabaktepe și Degirmentepe, pentru a se ajunge la teatrul central alMiletului.Acesta se conservase ca prin minune, pãstrându-și caracteristicile generale - scena,orchestra și cavea sau auditorium - ul.Era cert cã fusese construit în prima sa variantã în secolulIV înainte de Ch., profitându-se de pantele naturale ale dealului Kaletepe, având în variantainițialã 5300 de locuri, pentru a ajunge la 25.000 de locuri în perioada bizantinã.Construcția eraimpresionantã, având o deschidere de 140 de metri, numai scena având 34 de metri, care înepoca romanã avea trei etaje, susuținute de colonade cu capiteluri minunate, din care multe seconservaserã, împrãștiate printre frânturile de piatrã și de marmurã îngrãmãdite la picioareleei.Printre coloane existaserã statui și basoreliefuri, fragmente din ele fiind expuse în fața teatrului,având în general o tematicã legatã de teatrul epocii - luptele de gladiatori, ce erau înfãțișați îndiferite ipostaze și în felurite veșminte.Marmura nu mai avea acea senzualitate uluitoare întâlnitãla Templul lui Apollo, poate din cauza unei alte calitãți, poate din cauza degradãrii avansate, poriipietrei fiind saturați cu licheni, ce o pãtau cu tente de gri - negru și gãlbui - verzui.Aceeași pegrãvegetalã acoperea majoritatea marmurei și a pietrei, distrugându-i strãlucirea, estompându-neastfel șansa de a o percepe la valoarea sa inițialã.Scenele de vânãtoare alternau cu grifoni, cețineau între labe frunze de mãslin sau lire, cu laba așezatã pe strune, într-un gest de cânt, cumotive ornamentale simple, cu capete de Gorgo sau cu un fronton pe care se afla scena vânãtoriilui Eros, datatã ca aparținând secolului II înainte de Ch.Gradenele, multe dintre ele distrusecomplet sau parțial, multe conservate, pãstrau semnele locurilor pentru notabilitãți, marcate culabe de grifon.

Grupul ajuns în incinta teatrului se subțiase mult, nici jumãtate din locuitorii vremelniciai autocarului necatadicsind sã se deplaseze pânã aici.Urcarã scãrile dintre gradenele unuiadintre cele trei rânduri de gradene, pentru a ajunge, pe sub o poartã monumentalã, cu arcbizantin ca model de deschidere, în vârful caveei, situat la 40 de metri și care oferea de laînãlțimea sa o priveliște panoramicã asupra mãrii și portului, care astãzi nu mai existau de mult,fiind înlocuite de o câmpie pustie și tristã, arsã de soarele meridional.Se oprirã în acest loc șiîncercarã sã localizeze ce mai rãmãsese din Fortãreața bizantinã, care cu toate cã fuseseconstruitã mai târziu, nu rezistase decât prin prezența unor schițe ale unor ziduri ruinate, dinAgora, din Templul Atenei, din Stadion, Termele Faustinei, Gimnaziul, din Buleuterion sau salaconsiliului urbei, din Poarta lui Vergilius, din Agora de sud sau cea de nord sau din Monumentulportului și portul propriu - zis, cu depozitele sale.Imaginea era dezolantã, un noian de pietre și demarmurã marcau prin albeața lor relativã locul unde cândva pulsase viața unuia dintre cele maimari orașe ale zonei, care-i dãduse pe Thales - filozof, astronom, fizician și matematician derenume, celebra sa teoremã stând la baza calculãrii datei eclipsei totale de soare din 585 înaintede Ch., pe Anaximandros care afirmase cã materia este infinitã și nedelimitabilã, Anaximenescãruia i se atribuie inventarea orologiului solar, istoricul Hekates sau arhitecții Hippodamus și

Isidore, ultimul fiind constructorul, în 537 dupã Ch. a mãreței Sf.Sophia.Privind, aveai impresia cãte afli în fața unui osuar fosil, cu piesele calcinate de timp și împrãștiate pe un câmp vast,amestecate cu o iarbã cenușie cu aspect de mucegai.Vântul ce șuiera prin ierburile înãlțimii pecare se aflau, completa imaginea dezolantã și în aceeași timp tristã, o tristețe de capãt de lume șisfârșit de veac, sumbru.Privind câmpul albit ici - colo de fragmentele de monumente și construcții,te puteai convinge o datã în plus de zãdãrnicia aparentã a existenței umane.Câte pasiuniclocotiserã aici, câte nãzuințe, idealuri, gânduri bune sau rele, vise de fecioarã, iubiri, crize degelozie, venerație în fața zeilor, speranțe împlinite sau deșarte, dorințe de mãrire și momente dedecãdere pânã la aneantizare și ce rãmãsese ? Un câmp pustiu, plin de ruine vraiște, vântulșfichiuitor și o istorie glorioasã pe care azi, o știu din ce în ce mai puțini oameni, istorie destinatãignorãrii și într-un final, uitãrii depline.Dragoș se dezmetici din gânduirle sale negre la atingereaCristinei, care-i semnala cã pe culme nu mai rãmãseserã decât ei și vântul șuierãtor, restulgrupului pãrãsind de mult zona, nefiind probabil atins de molima filozofiei sumbre de viațã.Ea îlluã de mânã și aproape îl trase spre drumul de întoarcere, smulgându-l din reveria sumbrã,încercând sã-l aducã la viața cea de toate zilele.La trecerea prin tunelul din culmea teatrului, ea ise înlãnțui în jurul gâtul, sãrutându-l cu patimã, pentru prima datã în ziua aceea, el rãmânândinițial inert, dar apoi rãspunzându-i cu gesturi pline de febrilitate, ce-i cercetau toate ascunzișuriletrupului, gesturi disproporționate cu momentul dat, dar izvorând din interiorul sãu ca un rãspunspãmântean la gândurile anterioare, la lupta sa permanentã cu zãdãrnicia, cu samsara, ca odefulare a lor. Se dezlipirã cu greu, mai mult din rațiune decât din dorințã, îndreptându-se curegret spre ieșirea, ce fusese cu certitudine martor a altor mii de scene asemãnãtoare.La ieșireadin tunel mai privirã o datã împrejur, remarcând Caravanseraiul, ce fusese reconstruit în forma sainițialã, pricinã din care nu mai prezenta nici un interes în contextul dat, el fãcând o patãdisproporționatã, prin integritatea sa, pe fondul ruinelor pustii și patetice și rãmãșițele moscheeilui Ilias Bei, construitã în 1404.Se conservaserã o parte din ziduri, construite evident dinfragmente de piatrã și marmurã luatã din vecini, zidirea fiind astãzi invadatã de vegetație și deaceeași uitare.

Se întoarserã la autocar și curând pornirã spre ultima etapã a zilei și anume cetateaanticã Priene.Aceasta avea originile pierdute în negura timpului, felurite ipoteze atribuindu-iorigini diferite, de la reginele amazoane, trecând prin atenieni, thebani, dupã cum menționeazãPausanias în secolul IV înainte de Ch., pânã la cetatea ce se afla astãzi în ruine, bineconservate, situate în partea de nord a muntelui Mycale ( Samsun Dai ).Pe de altã partedescoperirea unei monede din anul 500 înainte de Ch., situeazã Priene printre cele maiimportante cetãți ioniene, pendinte de Liga Ionianã, situând-o în câmpia fluviului Meandros, aziBüyük Menderes, având douã porturi la mare.A cunoscut și a trãit meandrele istorice comunetuturor cetãților și siturilor din aceastã parte a Mediteranei, cu suișuri și coborâșuri, cu perioadede strãlucire sau cu distrugerea completã de cãtre diferiți tirani ai timpurilor.Perioada helenisticã afost și aici beneficã din toate punctele de vedere.Dupã moartea lui Alexandru, acelașiLysimachos a fost binefãcãtorul locului, alipindu-i în 283 înainte de Ch. orașul - cetate Dryussa cupãmânturile sale bogate de câmpie. Apoi au trecut Ptolemeii, Seleucizii și regatul Pergamuluiînainte de a apãrea romanii, care au pus punct și vrãșmãșiei de secole dintre Priene și Samos, în135 înainte de Ch.Este cedat împreunã cu toatã zona romanilor, conform testamentului regeluiAtalus al II-lea, sub romani regiunea fiind liniștitã și prosperã.Colmatarea brațelor Meandrosuluiîndepãrteazã cetatea de mare și astfel, îi compromite importanța avutã pânã atunci. Sub bizantini

este încã un centru episcopal, dar se sãvârșește odatã cu Bizanțul, fiind abandonatã lent șistingându-se în același timp cu marele Imperiu Bizantin.

Autocarul oprise la poala muntelui Mycale, din parcare pânã la intrarea în cetate drumulurca întâi lent, apoi mai abrupt, cale de câteva sute de metri, poate un kilometru, șerpuind peniște serpentine leneșe, podite cu dale mari din piatrã gri profund, provenitã direct din cariereledin sânul muntelui.Versantul dinspre interior era consolidat cu pietre rectangulare, din acelașigranit cenușiu, așezate cu meșteșug, una peste cealaltã, susținându-se prin suprafețele bineșlefuite și echilibrate, fãrã a fi lipite cu mortaruri sau alți lianți.Fiind preveniți încã din autocardespre dificultatea drumului, mulți turiști abandonarã suișul, preferând sã rãmânã la umbramuntelui, care împreunã cu vântul ce adia aici, crea o atmosferã respirabilã, chiar plãcutã.Totuși,câțiva dintre ei, printre care și Cristina împreunã cu Dragoș, se pornirã la drum, urcând lent, paslângã pas, încercând sã-l facã cât mai suportabil, mai ales cã în marea sa majoritate sedesfãșura în plin soare, cu astrul zilei situat chiar în fața lor, biciuindu-i și orbindu-i cu razele saleincandescente.Pãlãriile de soare furã rapid completate cu batiste sau prosoape udate, careașezate pe cap, încercau sã previnã o nedoritã insolație, transformându-i într-un șir de pseudobeduini ce se târau printr-un deșert de piatrã.Dalele de granit, roase pe alocuri de vreme și deoamenii sau animalele ce trecuserã pe acolo, stãteau mãrturie nivelului de civilizație atins de ceicare trãiserã aici cu zeci de secole înaintea noastrã.Ajunserã la intrarea în cetate cu sufletul lagurã și cu șiroaiele de sudoare scurgându-se neplãcut pe grumaji și îmbibându-se cu greutate înveșmintele sumare, deja udate.Se oprirã sã-și tragã sufletul și pornirã în grup de data aceasta, pecalea principalã a cetãții.Prezența mai multor fragmente din construcțiile existente în bunã stare,a vegetației care aici era verde și compusã și din numeroși pini, din care se auzeau cântece depãsãri, crearã în scurt timp o senzație de real, de prezențã în trecut, de intimitate caldã, de dupãfiecare colț putând apãrea, în orice moment, vreun localnic antic, care sã se ofere sã îi ghidezeprin cetatea de care erau, cu siguranțã, atât de mândri.De la înãlțimea cetãții de pe munteleMycale se vedea muntele vecin numit Latmos (Beșparmak ) și calea ce mergea acolo undefusese odatã portul Naulochos, azi o zonã de câmpie mãnoasã, cultivatã, ce se vedea de aici desus, ca o tablã de șah, cu alternanța de culori verde și galben, despãrțite de haturi inegale, cepãreau negre de la acest nivel.Zidurile, atât cele interioare cât și cele exterioare, erau construitedin blocuri uriașe de piatrã, sã zicem, cât un lift de 4 persoane, așezate unul peste celãlalt, într-oconstrucție megaliticã impresionantã și indestructibilã, parcã chiar și timpul tocindu-și aici dinții, întentativa sa veșnicã de dispersare și aneantizare a valorilor alcãtuite de om, aceastã furnicãîncãpãțânatã, sisificã în întreg demersul ei, ce se strãduia sã-l înfrunte și sã-l domine într-un felsau altul.

Faptul cã cetatea fusese prosperã în ultimele secole dinainte de etapa bizantinã și chiarîn cea de decãdere, era atestatã de prezența unor construcții tipice pentru aceastã stare șinumim aici templele, teatrul, stadionul și gimnaziul.Cu cât acestea erau mai numeroase și maifastuoase, cu atât era marcatã mai bine bunãstarea comunitãții.Și din acest punct de vederePriene excela.Primul templu ce ieșea în drum era cel al Atenei.Foarte mare, raportat ladimensiunile cetãții, care erau limitate de muntele pe a cãrui poalã era construit, era foarte binepãstrat, cinci coloane din marmurã albã, albitã de soare și de vânturi rãmânând mândre în pozițialor originalã, sfidând timpul și etalându-și și azi mãreția și splendoarea râurilor și a capitelurilorsobre.Templul stãtea pe o platformã enormã, cu trei trepte, având caracteristicile constructivetradiționale stilului ionic anatolian, fiind proiectat și construit de Pytheos, arhitectul ce construiseși Templul din Halicarnas, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.Doar cutremurele îl

distruseserã, fragmentele prãbușite fiind conservate de poziția deosebitã a cetãții, ce fãcea cafurtul de piatrã sã fie dificil datoritã înãlțimii și dificultãții drumului.Fragmente din fronton și dinfrize puteau fi vãzute peste tot, minunat sculptate cu elemente florale, cu rozete, frunze și flori cuvolute delicate, fixate în marmura gri - bleu a muntelui Mycale, pentru eternitate.Faptul cãfragmentele nu fuseserã rãvãșite de indivizi neaveniți au lãsat posibilitatea arheologilor sã facã oreconstituire viabilã a templului, ce data încã din secolul IV înainte de Ch.Pâlcuri de vegetație șicâțva pini îndrãzneți se strecurau printre fragmentele de marmurã, dându-le viațã și înobilându-lecu verdele lor profund.Impresia nu era tot atât de copleșitoare ca cea din templul lui Apollo de laDydimaion, dar și aici, senzația de real, de autentic, era copleșitoare.Nu departe de aceastã zonãse situa Templul lui Zeus, din care nu se pãstrase decât platforma și câteva elemente sculptatedin fronton, de aici, la doi pași aflându-se Templul zeiței Demeter, al Cybelei și Mausoleul luiAlexandru cel Mare.Și de la acestea rãmãseserã platformele și bazele coloanelor, restulconstrucțiilor fiind pulverizate pe suprafețe mari de cãtre forțele telurice ce zguduiserã nu o datãzona.Coborârã apoi spre Agora orașului, mare, întinsã pe câteva sute de metri, cu resturile salede coloane ce priveau ciunge spre albastrul cerului de varã, parcã implorând ceva, cu aleile ceodatã fuseserã animate și care azi erau invadate de iarbã, ce masca dalele de marmurã pe carecãlcaserã mii de oameni, în succesiunea generațiilor ce se perindaserã pe aici.Nu departe deAgora se afla Buleuterionul, acel amfiteatru de mici dimensiuni, închis pe trei laturi, cu gradenedin piatrã, cu o capacitate de 640 de locuri, ceea ce atestã dimensiunile orașului și cu o tribunã înmijloc, pe care se mai zãreau și azi încrustații ornamentale, compuse din ghirlande de frunze ceuneau capete de tauri bine reliefați, construcția impunãtoare odinioarã adãpostind Consiliulconsultativ al cetãții, unde erau rezolvate treburile de fiecare zi și unde erau primiți oaspeții deseamã.Intrarã și ei în incintã și luarã loc, în așteptarea unui speaker antic, ce nu avea sã vinãniciodatã.Cetatea mai avea un consiliu de conducere numit Consiliul Poporului, Demos-ul, carese întrunea doar o datã pe an, în incinta teatrului Ekklesiasterion alegându-și reprezentanții lorpentru Buleuterion.Ieșirã dupã un rãstimp în care, poate, unii se gândiserã la democrația cedomnea atunci și dacã aceasta fusese mai bunã fațã de cea de azi, așa cum era ea, șchioapã șistrâmbã..Poate atunci era mai puținã fãțãrnicie, mai puținã minciunã și promisiuni deșarte,neacoperite de realizãri pe mãsurã.Probabil aceste gânduri treceau prin capul fiecãruia, nimenineavând chef sã-și strice ziua cu considerente politice ancorate în realitate, care i-ar fi aruncatîndãrãt în lumea lor, atât de departe de locurile pe care le vizitau și în care încercau sã se inserecât mai bine.Alãturi de Buleuterion se afla Prytaneion sau incinta sacrã a oricãrei cetãți, undeardea în permanențã flacãra sacrã. Se conservase incinta centralã, pãtratã și câteva cioturi dincoloanele ce susținuserã acoperișul.O piatrã de înãlțimea unui stat de om trona în apropiere, pecare se aflau gravate înscrisuri cu caractere grecești, a cãror semnificație nu o știa nimeni dingrup, Dragoș încercând sã recunoascã câteva litere, care legate dãdeau un cuvânt ce nu aveanici un sens pentru ei, dar care crea o datã în plus senzația de autentic, de real, de excursie întimp.Continuarã drumul pe altã stradã placatã cu dale mari din granit, printre care se ițeausmocuri de iarbã verde, purã, ajungând în scurt timp la Teatru.Acesta era conservat în bunãmãsurã, fiind situat pe poala muntelui, datând din secolul IV înainte de Ch.Era compus clasic dinscena, orchestra și cavea, destul de bine pãstrate.Primul rând al gradenelor sau prohedria eraaici conservat perfect, jilțuri mari din marmurã albã, cu cotierele și picioarele din fațã întruchipândlabe de leu, fiind destinate mai marilor urbei, ele fiind supra înãlțate pe platforme de 30 - 40 decentimetri.În fazele inițiale ale teatrului, spectacolele aveau caracter religios, ele debutând cusacrificii animale și continuând cu coruri și spectacole, totul fiind legat de cultul zeului Dyonisios și

a serbãrilor sale legate de cultul vinului și al recoltelor de toamnã.Capacitatea teatrului era de5000 de locuri și în rândul 5 al gradenelor se mai afla o prohedria, însemnatã cu aceleașielemente întruchipând labe de leu sculptate în marmurã.Scena fusese etajatã, porțiuneainferioarã fiind conservatã integral, având deasupra cioturile coloanelor ce susuținuserã etajulsuperior și acoperișul.Grupul se dispersase mult, în teatru mai ajungând vreo zece indivizi sleițide puteri, ce se aruncarã literalmente pe gradenele din fațã.Câțiva se așezarã, prin rotație, pesomptuoasele fotolii din marmurã, fãcându-și fotografii.Dragoș se trase deoparte, însoțit la scurttimp de Cristina. Tãceau, stând lipiți unul de celãlalt, absenți la rumoarea creatã de ceilalți,încercând sã vadã cu ochii minții desfãșurarea spectacolului, corurile alcãtuite din tinere femeiînveșmântate în alb, ce stãteau pe laturile scenei, care acompaniau actorii ce își desfãșurau joculpe scena supra înãlțatã, purtând dialoguri religioase sau laice, ascunzându-și fața dupã celebrelemãști, care au devenit ulterior simbolurile perene ale teatrului, privit ca fenomen artistic șisocial.Pãrãsirã nu fãrã regret teatrul, poate din cauza oboselii fizice, poate din pricina spulberãriiimaginilor create, ce se împrãștiarã în mii de cioburi zburãtãcite în toate zãrile.Nu departe deteatru se afla Gimnaziul de Jos, un altul, cel de Sus, aflându-se în porțiunile mai înalte alecetãții.Existența a douã gimnazii atesta faptul cã lunga perioadã de liniște creiase premizeledezvoltãrii unei culturi bogate, ce avea drept componentã principalã învãțãmântul.Nu spuseserãdegeaba latinii cã Inter arma silent musae .Lunga perioadã de pace se materializa aici prinexistența unui teatru cu o viațã agitatã, plinã , a templelor, numeroase și bogate și agimnaziilor.Gimnaziul de Sus era frecventat de copii mici - paides și de cei mai mari - ephebi, iarcel de Jos de cãtre adolescenți numiți neoi.Pe zidurile gimnaziului se mai puteau vedea inscripțiicu caractere grecești a cãror semnificație nu le-o putea desluși nimeni, nici chiar ghidurile bogatilustrate și documentate exact și cu o multitudine de amãnunte, ghiduri care reprezentaserã bazadocumentãrii, altfel excursia putând fi ratatã, cel puțin din acest punct de vedere.Trecurã apoi pelângã Stadion, care era marcat azi timid, pe un vast teren îngropat în vegetație și pe lângã o zonãîn care se mai puteau desluși elementele unor construcții ce pãreau a fi locuințe, din care seconservaserã temeliile și schema împãrțirii camerelor și a altor incinte, îngropate la rândul lor învegetația bogatã. Erau departe imaginile din Ephes, unde rãsuflarea locuitorilor casei se simțeaîn aer.Pãrãsirã cetatea pe aceeași poartã, drumul de întoarcere fiind infinit mai ușor ca la venire,panta mânându-i de la spate, nepermițându-le leneveala atât de doritã dupã o zi plinã , de viațãanticã extrapolatã în lumea modernã, zi cu o densitate de istorie și de imagini greu de închipuit,dar și greu de suportat într- astfel de concentrare de imagini și de fapte.Drumul de întoarcere sepetrecu aproape în tãcere, doar la intrarea în Kușadasi cei doi decizând sã viziteze bazarul, dupão scurtã haltã de ajustare însoțitã de un mult dorit duș, cu atât mai mult cu cât amplasarea luiîncepea imediat în vecinãtatea hotelului lor.La auzul propunerii fãcute de Dragoș de a vizitabazarul, Silvia protestã vehement, invocând oboseala, cu toate cã nu urcase la Priene și vizitasela Milet doar teatrul și acesta în fugã, doar în pãrțile sale inferioare.

Drumul de întoarcere nu a avut nimic spectaculos, oboseala și plictiseala punândstãpânire pe excursioniști.Nici trecerea prin Selgiuk nu îi animã în vreun fel sau altul, oameniidorindu-și, probabil, sã ajungã cât mai repede la hotel, la acel "acasã" temporar dar dorit.

Se întâlnirã la scurt timp dupã sosirea din excursia zilei, ce tocmai se așternea spreasfințit.Mai rãmâneau câteva ore de luminã și atât ei cât și negustorii din bazar se strãduiau sã leexploateze la maximum.La câțiva pași de la ieșirea din hotel, la sfârșitul strãzii în pantã cedespãrțea hotelul de moschee, începeau primele corturi ale bazarului.Întinse pe prãjini, ancoratede stâlpii și gardurile din jur cu frânghii groase, ele ascundeau mese, tarabe și stelaje pe care

atârna un Babilon întreg de mãrfuri dintre cele mai diferite.Se puteau admira, privi, negocia, târguiși chiar cumpãra T - shirt-uri cu cele mai variate imprimeuri de la trupe pop, rock, death - metal,pânã la imagini cu Aya Sophia sau cu banale reclame de țigãri sau bãuturi, rochii, bluze, fuste,compleuri de damã sau de copii, cãmãși de noapte și pijamale, lenjerie intimã de damã sau debãrbați, de la piese cu pretenții și semnate Calvin Klein sau Chanel, evident trucate, pânã laobiecte obișnuite magazinelor de solduri, ce se aflau pe tarabe, la liberul arbitru al cumpãrãtoruluiși la preț unic, indiferent de calitate sau aspect, acel prix unique cu care se spãrsese piațacomercialã occidentalã, pe vremuri.Mai era marochinãrie diversã, poșete cu sau fãrã pretenții, dinpiele sau mușama gen Dolce e Gabana, genți uriașe de voiaj din marochin, piele, plastic saustofe, ce așteptau sã fie umplute cu mãrfurile cumpãrate, curele din piele de bunã calitate,lucrate artizanal, cu modele ornamentale policromatice, centuri de damã cu catarame fantezi,pantofi, sandale, papuci din piele sau din plastic, târlici turcești cu vârful întors, portmoneuri sauportvizite cu sau fãrã modele, blugi, sacouri, pantaloni, cãmãși cu sau fãrã pretenții de lux, vestede stofã, de mãtase sau din stofã de Capadokia, șosete, ciorapi de damã, articole de mercerie,de la seturi de ace de cusut, la ațe de diferite culori, nasturi cu forme și culori parcã infinite, trusede voiaj, piepteni, perii de cap, oglinzi, truse de manichiurã, baticuri și eșarfe minunat colorate,indiferent cã erau din mãtase sau nu, truse auto, șurubelnițe, ulei de mașinã, accesorii șiornamente auto, batiste din pânzã sau din hârtie, perdele, gãleți și vase din plastic colorat, meseși scaune din poliuretani, frecvent întâlnite pe toate terasele din oraș, mãturi, fãrașe cu coadã,alte ustensile de uz casnic, obiecte din metal lucrat manual, de la scrumiere la vase de diferiteforme și utilitãți, ceainice, ibrice, din cupru sau din aliaje de zinc, lucrate mai mult sau mai puținartistic, unele încrustate cu pietre evident false, dar cu pretenții de vechi și de autentic, sticlãriede menaj sau artisticã, ceramicã lucratã industrial sau manual, unele piese pãrând autentice șireprezentând marile zone de producție de ceramicã artizanalã, stelaje întregi pe care tronauhaine din piele, lungi, scurte, sacouri, geci, șepci din piele cu inscripții gen Chicago Bulls sauneapãrat New York, parfumuri, ape de toaletã cu nume sonore, dar evident contrafãcute,amestecate cu spray-uri de toate felurile sau cu cutii de detergenți, ce erau combinate la rândullor cu hârtia igienicã sau cu șervețele de masã multicolore, ceasuri de mânã cu mãrci rezonante,dar cu aparențã dubioasã, de masã, ceasuri de perete cu carcase din plastic cu îngerași, fântâniși cu melodii electronice ce sunau ireal, nepãmântean, cu toate cã vroiau sã fie fragmentecelebre din muzica consacratã a lumii, cu care se marca ora exactã, tarabe întregi umplute cucondimente, care mai de care mai exotice ca nume și ca arome, cu culori vii, în multiple tonuri,care rãspândeau în aerul fierbinte de sub cort un miros particular, greu, incitant, amintindgrãtarele sau liniile de autoservire din restaurantele vizitate, cu nenumãrate feluri de ceai, de lacel negru gen indian sau chinezesc, pânã la renumitul ceai granulat, cu diferite arome, din caredomina cea de mere, care se servea peste tot, în deja celebrele pahare gâtuite la mijloc, cunelipsitul fir auriu trasat pe gâtul și mijlocul lor, ce erau aduse pe tãvi de alamã bãtute cu ciocanulîn modele ornamentale și susținute de un mâner conic fãcut din trei sârme prinse la parteasuperioarã într-un ochi prin care trecea degetul negustorului ,care striga în gura mare lãudându-șimarfa, care se consuma în cantitãți mari, știut fiind faptul cã în Orient se beau în special bãuturicalde, ca leac împotriva arșiții și dezhidratãrii.Aceiași negustori se zãreau și prin bazar,vânzându-și ceaiul, strecurându-se cu abilitate prin viermuiala de trupuri umane, mânate în toatedirecțiile de curiozitate sau de alte necesitãți.Din loc în loc alți negustori vindeau rãcoritoareîmbuteliate, rãcite în ligheane pline cu apã, pe care pluteau în derivã anemice cuburi deghiațã.Comercianții din spatele tarabelor sau din jurul stelajelor își strigau oferta, cu voci rãgușite

de atât efort și de tabacul inhalat cu lãcomie. Unii erau aproape agresivi, trãgându-te de mânecãsã le vizitezi standul și eventual sã cumperi, alții stãteau sobri în spatele meselor de expunere,rãspunzând amabil la întrebãri, oferind, fãcând reduceri, târguindu-se, vorbind mult, dar totul înlimita unei decențe dobândite în lungul exercițiu al comerțului de bazar.Totul era culoare și miros,strigãtele negustorilor întretãindu-se cu muzica ce agresa, în cascade, urechile vizitatorilor, dinsutele sau, poate, miile de difuzoare ale radio-casetofoanelor ce stãteau gata sã fie cumpãrate,pe fondul unei cãlduri stãtute dar, de mirare, lipsite de izuri sau "damfuri" neplãcute, mirosulcondimentelor întretâindu-se cu cel al gogoșilor sau al parfumurilor cu care localnicele, aflate înnumãr mare, se dãduserã din belșug.Pe intervalele relativ largi dintre tarabele ce șerpuiau peparcursul a numeroase strãzi din centru, fãcându-i pe cumpãrãtori sau pe vizitatori sã serãtãceascã frecvent, revenind cu obstinențã pe aceeași cale, recunoscând într-un târziu vreunamãnunt care îi fãcea sã schimbe direcția, mișuna un furnicar uman pestriț, localniciiamestecându-se cu turiștii, femeile cu bãrbații și copii, tinerii cu adulții și bãtrânii, într-un du-tevino demn de o termitierã din savanele Africii.În hãrmãlaia de nedescris se puteau auzi frânturidin cel puțin o duzinã din limbile lumii, întretãindu-se cu limba localnicilor, într-o disonanțã ceavea o armonie interioarã, aceea a bunei înțelegeri ce se statua în aceste locuri, unde se pare cãnu se fura, marfa fiind supravegheatã cu vigilențã dar și cu discreție.Cu toate cã lumea cotrobãiaprin marfã, încerca, proba, se târguia cu aprindere, nu se iscase nici o ceartã sau cevaasemãnãtor, trãdând o disciplinã și chiar o civilizație a comerțului de bazar sau de piațã, binestatuatã și îndelung repetatã.

Cei doi își începurã hoinãreala printre tarabe, privind, pipãind marfa, întrebând deprețuri, care erau de cele mai multe ori mici sau modeste, ceea ce atesta faptul cã prețul real erași mai mic, probând astfel calitatea modestã a mãrfii.La fiecare oprire, negustorul îi îmbia cu oamabilitate deja recunoscutã, sã admire, sã aleagã, eventual sã cumpere, oferind reduceri dupãreduceri, fațã de prețul inițial.Dragoș cumpãrã câteva fleacuri pentru el, pentru fiul sãu și pentruCristina, care, inițial refuzase, dar care sfârși prin a accepta, mai ales când Dragoș îi reamintidespre stupiditatea discuției din dimineața zile ce tocmai se scurgea spre limanul sãu denoapte.Își dãdurã seama de aceasta observând faptul cã negustorii începuserã sã-și strângãmarfa, cu grije, împachetând-o cu mare atenție, aproape mângâind-o, înainte de a o introduce însaci uriași sau lãzi pe mãsurã, ce erau transportați la microbuzele care erau parcate înapropiere.În unele locuri se strângeau deja și pânzele corturilor, ce se împachetau la rândul lor,dupã un tipic însușit în urma unui exercițiu îndelung repetat.La multe tarabe negustorii fãceaureduceri de preț, ca o ultimã strigare înainte de închidere, tentând eventualii cumpãrãtori ce mairãtãceau pe ulițele ce deveneau încet-încet pustii și lipsite de animația ce le dominase numai cucâteva minute înainte.Remarcabil era faptul cã în zonele unde bazarul dispãruse ca prin minunelãsând locul strãzii, nu rãmâneau mormanele de gunoaie și hârtii, caracteristice piețelor noastre ,uneori chiar de la deschidere.Se întoarserã amețiți la hotel, unde nu mai gãsirã pe nimeni, atâtSilvia cât și mama Cristinei fiind plecate, probabil, prin oraș, împreunã cu restul grupului de turiști,doar câteva persoane mai în vârstã odihnindu-se în curte, pe bãncile barului de lângã piscinã.

Dragoș se duse sã o ia pe Cristina din camerã și aceasta, sfidând orice normã devigilențã, i se atârnã de gât încã din micul hol al camerei, lãsând ușa deschisã, riscând astfelpriviri indiscrete.El o temperã discret, cu toate cã îi era greu sã refuze tentația singurãtãții relativeîn care se aflau pentru moment..Ieșirã și se îndreptarã spre falezã, traversând centrul orașuluiunde cu câteva zeci de minute înainte fusese bazarul și din care nu se mai vedea nici o urmã, cași cum o vrajã ar fi spulberat totul.

Faleza era animatã în aceste clipe ale sfârșitului de zi.Pe plaje se fãcea curat,greblându-se cu grijã nisipul, strângându-se umbrelele, șezlongurile, scaunele și mesele deplajã.Se întunecase, marea foșnea, valuri minuscule prelingându-se pe nisip. Orizontul eraîncãrcat cu dungi verzi, vineții și roșii sângerii, în timp ce pe bolta strãvezie, translucidã, secontura doar luna la pãtrar și o stea solitarã, simbolul etern al Orientului. Era liniște, calm, lumeaparcã aluneca pe dalele de piatrã ale trotuarului, palmierii șușoteau din frunzele animate de brizade searã.Doar mașinile, ce erau din ce în ce mai rare, spãrgeau liniștea serii cu uruitulmotoarelor, strãpungând violent întunericul, ce cucerea teren, cu spadele luminii farurilorputernice.Se plimbarã pânã mai departe, spre zona hotelurilor de cinci stele ce se zãreau îndepãrtare luminate feeric, steluțele lãmpilor parcã clipind în zare, pe fondul luminii intense,multicolore, a uriașelor firme cu numele lor.Se așezarã pe o bancã ascunsã în vegetație, departede lume și de stâlpii de iluminat, care erau frecvenți și, ciudat ! , toate becurile din vârful lor,ardeau.Nu se așezarã bine și aproape se nãpustirã unul asupra celuilalt, într-o îmbrãțișarefurtunoasã, doritã toatã ziua și nematerializatã decât prea puțin.Sãrutãrile se amestecau cu vorbeșoptite șuierãtor la ureche, ce înfiorau pielea, cu mângâieri fierbinți, ce nu ocoleau nici o porțiunedin trupul lor, incandescent în aceastã noapte, aproape rãcoroasã, la malulMediteranei.Continuarã așa minute în șir, pierzând noțiunea timpului și a spațiului, plutind într-olume în care nu existau decât ei doi și pasiunea lor de nezãgãzuit.La un moment dat Cristina luãinițiativa și dezbrãcându-l în parte pe Dragoș, i se așezã în poalã, într-o poziție ce pãrea știutã șibine însușitã, se acomodã și începurã sã facã dragoste violent, cu respirația precipitatã șiîntretãiatã de interjecții șuierate printre dinți, totul sfârșindu-se într-o apoteozã ce-i zgudui peamândoi cu violența unui seism cu magnitudine cataclismicã.Rãmaserã așa uniți minute în șir,cine le mai știa numãrul, țunamiul care le zguduise trupurile retrãgându-se și revenind, de fiecaredatã mai lent, mai puțin intens, sfârșind prin a lãsa o liniște de sfârșit de lume, tulburatã numai derespirațiile ce își regãseau lent cadența și de șoaptele fierbinți, care continuau sã înfioaretrupurile ce se relaxau treptat, destinzându-se și regãsindu-și tonusul normal, dupã o încordarece pãruse cã vrea sã rupã zãgazurile cerului.Într-un târziu își regãsirã poziția normalã pe bancã,ea stând cu capul culcat pe umãrul lui, el cuprizându-i umerii cu brațul și tãcând o tãcere ce îșistriga spre cerul smolit și spuzit de stele, satisfacția deplinã a unei iubiri împlinite pânã la capãt.

Cine știe dupã cât timp se ridicarã, gustarã o cinã frugalã la una dintre numeroaseleterase din centru, se despãrțirã și fiecare ajunse la hotel pe cont propriu.Dragoș se culcã imediat,singur, gãsind la sosire camera goalã, fapt ce îl surpinse, dar cãruia nu îi acordã nici oimportanțã..Se simțea prea plin de cele întâmplate toatã ziua și mai ales seara, încât gândurilesale zãceau sleite de forțã așteptând momente mai bune pentru a fi bãgate în seamã, analizate șicatalogate.Cristina se întinse goalã în pat, cu mâinile sub cap, gândindu-se la turnura ce o luaserelația lor, din punctul ei de vedere, blestemând timpul care le jucase o festã , fãcându-i sã seîntâlneascã acum și aici, cu aceastã diferențã de vârstã remarcabilã, dar cu suficiente elementece ar fi fãcut din relația lor, poate, una dintre uniunile reușite și visate de toate fetele și femeilelumii.Încerca sã adoarmã, dar aceste gânduri nu-i dãdeau pace, legãtura lor luând o direcțiestranie - în timp ce el se detașase într-o oarecare mãsurã substituind, în parte, sentimentele cupasiunea trupeascã, ea, inițial puțin afectatã, ajunsese acum, la sfârșitul sfârșitului, sã întrevadãsentimentele și afecțiunea dupã care tânjea atât de mult în sufletul ei.

Și așa se terminã ziua a șaptea, poate cea mai plinã zi din întreaga excursie de pânãacum, plinã de istorie și de frumuseți neasemuite, de fiorul palpãrii istoriei la ea acasã în Efes, deadmirație fãrã limite în fața minunii numitã Templul lui Apollo din Dydimaion, senzația

deșertãciunii în fața timpului trãitã la Milet sau retrãirea, în parte, a senzației de viu, de real, înfața vestigiilor unei civilizații care dominase zona Anatoliei sute de ani, așa cum le trãiserã laPriene și nu în ultimul rând dezlãnțuirea pasiunii ce-i stãpânise pe amândoi și care sematerializase în clipele de nebunie de la malul mãrii, din sânul naturii generoase și a nopțiicomplice cu toți îndrãgostiții lumii.

Cap.VIII

CROAZIERA. ULTIMUL VALS.

Dragoș se trezi brusc, în zgomotul imprecațiilor articulate cu voce mare de Silvia, careîși descãrca astfel nervii pe situația creatã - apa, atât cea caldã cât și cea rece, era opritã,probabil din timpul nopții, pentru cã pe la 2 când se întorsese ea, încã curgea, putându-se bãlãciîn voie.Nu-i mai puțin adevãrat cã era un discomfort complet, mai ales acum, la ora dimineții.Sespãlarã cum puturã, cu apã platã din sticlele rezervate bãutului și ieșirã iritați în curteahotelului.Aici, majoritatea grupului se agita, gãsindu-și în sfârșit coeziunea mult cãutatã și doritã,în a protesta vehement, chiar necivilizat, în fața situației create.Se aruncau iarãși vorbe grele,departe de un nivel rezonabil de civilitate ce se spera și se cerea din partea lor.Dragoș se retrasedin mijlocul puhoiului protestatarilor, dintre care mulți se îndopau cu o furie de împrumut, falsã,hotãrâți sã fie în rândul lumii, dupã ce aflã cã se arsese pompa ce vehicula apa, din pricinaconsumului foarte mare, cel puțin așa susținea recepționerul și cã totul se va rezolva în câtevaore.Retragerea era strategicã, lui repugnându-i situațiile în care se aruncau vorbe grele și în carenervozitatea necontrolatã înlocuia rațiunea, respectând zisele din Noul testament, în Timotei"Fereste-te de zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricați la minte !".Se așezã pe una dinbãncile micului bãruleț de lângã piscinã și așteptã sã treacã furtuna. Și alți colegi de cãlãtorie sedesprindeau treptat din grupul gãlãgios, așezându-se pe celelalte bãnci.Trãim printre oameni, nuîn pãdure și nu poți avea nici o înrâurire asupra lor dacã te faci execrabil. Se izolase astfel ceatacelor care, probabil, inițiaserã scandalul ce nu putea face bine renumelui de român și așa destulde șifonat de tot felul de indivizi și mai ales individe care nãvãliserã în Turcia dupã '90 într-un felde rãspuns la invaziile turcești din secolele trecute, dar urmãrind alte scopuri și interese, obscureși nu întotdeauna cinstite.

Trecu astfel vreo jumãtate de ceas timp în care bãu o cutie de Fanta rece ce-i fuseseoferitã cu generozitate de barmanul, care profita de apariția neașteptatã de mușterii la aceastãorã matinalã. Într-un târziu, obosiți dar mulțumiți de scandalul fãcut, se regruparã pentru acontinua ziua ce abia debuta sub astfel de auspicii, cel puțin triste, pentru a nu spune maimult.Silvia, madam Neagu și încã câteva persoane își declinarã intenția de a merge în coazierã,din motive diverse, în principal din cauza probabilului rãu de mare, hotãrârea dovedindu-seinspiratã pânã la urmã.Urmau sã meargã la plajã, în oraș, la cumpãrãturi, era treaba lor.Dealtfelși programul tipãrit al excursiei nota îndreptul acestei zile - plajã la marea Mediteranã, vizitareaorașului, cumpãrãturi. Restul grupului se încolonã și pornirã spre micul port de agrement ce seafla în vecinãtatea zonei unde cei doi își consumaserã partea plinã de patimi din searaanterioarã.Orașul era deja de mult timp trezit, localnicii trebãluind prin prãvãlii și restaurante, înașteptare de clienți.Pe toate strãzile pe care treceau, nu se zãrea nici o urmã a bazarului de cu ozi înainte sau a serii și nopții anterioare, când se stãtuse prin restaurante pânã spredimineațã.Totul era curat, spãlat, mãturat, lustruit, ca nou.Aceeași amabilitate și serviabilitatedomina relațiile dintre negustori și potențialii clienți.Era rãcoare fațã de ziua anterioarã, dar ceasul

arãta numai ora opt din dimineațã.În scurt timp ajunserã pe falezã, unde furã întâmpinați de obrizã plãcutã ce îi mai rãcori pe cei care nu conteneau sã comenteze incidentul de la hotel, ca șicum ar fi rezolvat ceva continuând o disputã sterilã cu nimeni.

Pe falezã, negustorii de suc proaspãt de portocale, de covrigi și alte mãrunțișuriapetisante erau la post, îmbiindu-i cu tentațiile plasate la vedere, în tarabele lor.Plajele greblate șicu toate accesoriile - șezlonguri, planșete de plajã, umbrele, mãsuțe și fotolii din plastic,multicolore, desfãșurate, își așteptau mușterii, unii dintre ei, mai matinali aflându-se deja în apãsau se soreau în razele încã blânde la acest ceas de dimineațã.Trecurã pe lângã banca cupricina din seara anterioarã și Cristina, care se apropiase de Dragoș încet - încet, fãrã a atrageatenția, îl strânse fugar de mânã, ca un semn al reamintirii, el zâmbindu-i complice, fãrã vorbesau gesturi inutile.Erau lucruri care se comentau numai din priviri și zâmbete abia schițate,vorbele neavând nici un rost.În scurt timp ajunserã în portul de agrement ce era destul de mare șicare adãpostea numeroase mici vase de agrement ce aveau o capacitate variabilã, între 20 și 50-60 de locuri, exceptând echipajul, care era foarte redus.Vasul pe care urmau sã se ambarceavea vreo 20 de metri lungime, 4-5 metri lãțime, douã punți, dintre care cea superioarã eraamenajatã pentru plajã, cea inferioarã având mese lungi și bãnci din lemn natur lãcuit, dupãmodelul berãriilor germane, așezate perpendicular pe bordul navei, pentru a cuprinde cât maimulte locuri.Totul era curat, lãcuit sau vopsit proaspãt.Un mic bar aflat lângã timonã oferearãcoritoare, bere, ceai și cafea sau apã platã.O scarã de trei trepte cobora în prova spre un grupsanitar și douã - trei cabine extrem de mici.Echipajul avea trei oameni ce, se agitau pe punțiaranjând ultimele amãnunte înainte de drum.În baia portului se legãnau numeroase vaseasemãnãtoare, mai mari sau mai mici, toate încercând sã imite, prin aspectul lor exterior, micilecorãbii feniciene, grecești sau galerele romane, unele având chiar arboradã și câteva pânze, careerau mai mult de decor, baza motrice fiind motorul, care duduia deja la mai multe nave, legate demaluri cu garline bine întinse, curate și mici schele care se balansau într-un du-te vino lent, firavabrizã matinalã neclintind suprafața apei.Începurã sã se urce pe navã împrãștiindu-se pe celedouã punți, cu prevalențã pentru cea superioarã ce oferea o panoramã cuprinzãtoare aportului.Acesta era semicircular și cuprindea alãturi de navele de croazierã, o mulțime deambarcațiuni de agrement, care mai de care mai deosebite, de la mici bãrci cu motor la iahturi cudouã punți și douã catarge, la care se puteau observa antena de navigație prin satelit și antenaradarului, printre pânzele strînse și sarturile metalice ce luceau în soarele dimineții, șuierândîncet, melodios, în adierea brizei dimineții.Ajunserã pe puntea superioarã și își desfãșurarãprosoapele multicolore, desbrãcându-se rapid, avizi de a se întâlni cât mai repede cu razelesoarelui matinal, încã agreabil și perfect suportabil.Se așezã pe o parte, sprijinindu-și capul pepalmã, privind-o pe Cristina ce se dezbrãca cu gesturi lente, lascive chiar, știindu-se privitã șiadmiratã nu numai de Dragoș, dar și de alți câțiva bãrbați, care se foiau pe punte uitând deconsoartele lor, ce așteptau placide întinderea prosoapelor de baie, obișnuite, probabil, cu scenede genul acesta, ce se repetau obsesiv pe oricare plajã din lume.Întotdeauna existaserã Eve carese dezbrãcau în ritmul unei melodii interioare, dând un mic recital de streptease gratuitadmiratorilor de vârsta întâia și a treia, ce le priveau pãgân, cu ochii sticlind și cu sufletul la gurã,reușind sã abureascã, în plinã arșițã, lentilele ochelarilor ce la protezau presbiopia celor dinurmã.Rãmase într-un costum de baie, cu o suprafațã nu mai mare decât cea a unei batiste, carese strãduia sã acopere ceea ce era de acoperit, dar cu mare greutate, sânii generoși lãsândimpresia cã o vor zbughi dintr-o clipã în alte din strânsoarea sutienului simbolic.Pielea ușorarãmie, contrasta cu nuanța turcoise - satinat a materialului costumului și cu coroana auriu -

roșcatã a coamei ce unduia în adierea brizei, alcãtuind un tablou cromatic special, pe fondultrupului cu formele sale mãiestrit rotunjite de o naturã generoasã cu tânãra femeie care, fãcându-se cã nu observã privirile ce îi atingeau trupul și chipul, își aranjã pe cap pãlãria de soare care îicompletã în mod fericit chipul, asemãnãtor acum cu imaginile impresioniștilor francezi, exceptândprecaritatea vestimentației și se întinse pe prosop alãturi de Dragoș, care fu invidiat pe loc decãtre admiratorii ad hoc.

Soarele se ridicase și își intețise puterea razelor, ce se reflectau în apa portului ca într-ooglindã ușor vãluritã, motoarele duduiau liniștit, cãldura moleșea deja trupurile, vasul se dezlipisede țãrm îndreptându-se spre ieșirea din golful acela de cositor, în care vasele tânjeau, ca dintr-omlastinã strãlucitoare, dupã larg, dupã marea albã, fãrã valuri, acum ca un lac stãtut, sub soareleviolent, mare ce-i întâmpina, preluându-i în brațele ei, imediat dupã ce dublaserã farurile deieșire.Vasul se legãna lent în absența unor valuri normale, lãsând în urma sa un siaj spumos cefierbea încetișor.Apa mãrii era de un verde - albãstrui ireal și de o transparențã uluitoare,putându-se zãri fundul mãrii ce aici, se situa la adâncimi destul de mari.Stãteau unul lângãcelãlalt normal, natural, privindu-se pe furiș și schimbând zâmbete complice cu semnificații numaide ei știute. Toatã lumea era a lor.

Vasul naviga paralel cu coasta la o distanțã micã, de 2-3 mile, înaintând cu vitezãredusã, fapt ce le permitea observarea și admirarea splendorilor naturii îmblânzite de mânaomului.Trecurã paralel cu plajele orașului, cu cele din dreptul hotelurilor de cinci stele, clãdirileacestora, cu o arhitecturã și o cromaticã extrem de variatã, ultramodernã, situându-se foarteaproape de mal, înecate în vegetația mediteranianã luxuriantã, dirijatã cu pricepere de mânã deom, având fiecare un petic de plajã, privatã, împrejmuitã și garnisitã cu accesorii multicolore,folosite deja de turiștii unei lumi care neavând altã treabã, pluteau pe alt râu al timpului ronțãindîncetișor bani și, poate, fericire.Stațiunea era lungã, așezatã paralel cu marea cãreia îi datoratotul, lãțimea nefiind aici foarte mare, cu cât construcțiile erau mai departe de țãrm, cu atâtdeveneau mai puțin atractive.Relieful era generos, plajele mici, cu nisip auriu continuându-seaproape brusc cu niște înãlțimi stâncoase, cu steiuri cretoase ce se iveau din vegetația sãracã șiarsã de soarele necruțãtor.Printre culmi șerpuiau drumeaguri înguste ce pãreau a fi fãcute detorentele ce se aruncau în mare, în vreun eventual sezon ploios.Malul era dantelat de mici golfuri,nu foarte adânci, dar suficiente pentru a adãposti câteva nave de dimensiunea celei cu carenavigau ei.Era de imaginat, dând ceasul cu multe sute de ani înapoi, cum debarcau navigatoriitimpurilor trecute, așa zișii Oameni ai mãrilor, cãutând mult dorita apã de bãut, hrana și un loc deîmpãmântenire, aproape de un râu cu câmpii mãnoase și munți stâncoși, numai buni pentru a seconstrui cetãți inexpugnabile sau porturi bogate, care sã devinã, alãturi de drumuri, un sistemcirculator eficient al unei economii, ce își dorea sã devinã prosperã și care eșua adesea înrãzboiae fratricide sau sub spada unor cotropitori, de cele mai multe ori subculturali și de aceeamai nemiloși și mai dispuși sã jefuiascã și sã ucidã, aneantizând orice tentativã de a ieși dintenebrele istoriei spre lumina civilizației.Și totuși, încet, încet se ieșise din beznã, cãtre lumina dela capãtul tunelului spre o lume ce s-a dorit a fi mai bunã ca cea precedentã, în speranța atingeriiunui progres palpabil.

Cristina stãtea culcatã, așezatã pe burtã, cu capul rotat spre el, cu ochii azurii ai cãrorprivire îl scruta întrebãtor.Curbura minunatã a spatelui, unirea sa cu mijlocul și cu rotunjimeaperfectã a feselor lãsate în voia vântului și a soarelui de un slip cu un posterior redus la un șiretascuns în intimitatea trupului, îi dãdea lui Dragoș fiori, paradoxali în mijlocul unei atmosfere ce seîncingea, la propriu, parcã cu un grad la un sfert de ceas .Se priveau unul pe celãlalt, dorința de a

se atinge fiind atât de mare, încât numai licãrul ultimului dram de precauție și de decențã, îi opreasã nu dea curs tentației, atât de greu de stãvilit, de controlat.

Merserã așa vreo orã, poate douã, succesiunea golfurilor, a plajelor, a crestelorstâncoase tocite de intemperii și de timp, succedându-se aproape monoton, inducând oatmosferã de somnolențã, dublatã de razele soareluri și agrementatã de vânticelul creat prinînaintarea navei, ce rãcorea benefic tegumentele încinse și dornice de o baie ce, parcã nu maivenea.Dacã la început se discutase, se comentase incidentul de dimnieațã, acum era liniște, doarșuierul fin al brizei și duduitul motorului fragmentau liniștea ce domnea pe puntea de sus amicului vaporaș de croazierã.

La un moment dat acesta fãcu un rondou larg și intrã cu pupa spre mal, oprindu-se lalimita unor stânci ce ieșeau din apa transparentã, într-unul din micile golfuri.Operațiunea de fixareși de coborâre a schelei durã câteva minute și în scurt timp coborârã pe mal, în rolul unorargonauți moderni ce nu doreau decât o baie pe cinste.Plaja era semicircularã, micã și acoperitãcu un nisip fin galben - cenușiu, plin de resturi vegetale tocate mãrunt, ce sburãtãceau în adiereabrizei.Ea se continua direct cu o culme stâncoasã acoperitã cu petice de iarbã pârjolite, bolovaniuriași din deal aflându-se ici - colo, prãbușiți pe plajã sau în mare.Aproape toatã lumea se repeziîn apa transparentã și aparent rece în comparație cu fierbințeala de afarã, rãcorindu-se șijucându-se copilãrește cu mingii multicolore și cu colaci din plastic, ce rãsãriserã brusc dinpântecele sacoșilor de voiaj.Intrarã și ei în apã, prilej cu care se puturã apropia mai mult unul decelãlalt, sub pretextul necunoașterii înotului de cãtre ea.Scurtele atingeri și îmbrãțișãri deghizatesub aparențele atât de fragile, dar de nimeni observate, incitându-i și mai mult.Într-un târziu ieșirãdin apã și se sorirã ca niște șopârle uriașe pe una din stâncile fierbinți de la malul apei, undeatmosfera era respirabilã.Dupã un timp, cine îi mai ținea socoteala, se îmbarcarã și pornirã, totparalel cu malul, spre un alt golf știut numai de marinarii ce-i conduceau, asemãnarea dintre elefrizând monotonia, pentru moment .Majoritatea colegilor de croazierã se aflau acum pe punteasuperioarã, care devenise neîncãpãtoare, motiv pentru care ei doi coborârã, adãugându-se lagestul lor și precauția de a nu se expune excesiv la un soare ce se afla acum în crucea zileidogorind nemilos, dar inaparent, din pricina curentului de aer format prin înaintarea vasului.Seașezarã la una din mesele de jos și comandarã rãcoritoare.Cristina dispãru pentru câteva minuteîn prova navei, reapãrând cu un zâmbet șmecheresc afișat pe chipul iluminat de o privire plinã decomplicitãți ascunse.Își atingeau picioarele pe sub masã strângându-se între genunchi, mâinilestãpânindu-se cu greu, cu toate cã erau singuri, ei și timonierul, care stãtea oricum cu spatele, lapostul sãu.Era un puști de vreo optsprezece ani, cu un aspect de elev de liceu și cu aparența detânãr intelectual accentuatã, poate și de ochelarii cu ramã aurie ce-i dãdeau un aer sobru,maturizându-l.Radioul navei rãspândea în atmosferã secvențe muzicale autohtone, incitante,lascive și languroase, nava se legãna lent în avansarea ei leneșã, prin apa ireal de transparentãși parcã vâscoasã, ei doi continuau hârjoana dãtãtoare de fiori plãcuți.Terminarã de bãut și ea seridicã fãcându-i un semn complice cu degetul, sã o urmeze.Intrarã pe culoarul din prova navei șiea deschise una din uși trãgându-l înãuntru, înainte ca el sã poatã protesta sau articula vreovorbã.Se aflau într-o cabinã minusculã, cu douã paturi suprapuse așezate paralel cu bordul, omasã cu un scaun și o chiuvetã.La picioarele paturilor și lângã chiuvetã era decupat un hublourotund al cãrui geam era deschis și fixat în cârligul sãu.Pânã sã se dumireascã, ea închise ușa pedinãuntru și îl cuprinse în brațe, lipindu-și trupul rãcoros de al sãu, ce dogorea ca un cuptor bineîncins.În proximele secunde erau complet goi, cercetându-și o datã și încã o datã trupurile cumâinile, sãrutând fiecare centimetru de piele, aducând argumentele Erosului la paroxism.Se unirã

într-un trup, strecurându-se în spațiul minuscul oferit de patul marinãresc și rãmaserã așa,aproape nemișcați, pânã când se rupserã bãierele înãlțimilor în care pluteau, prãbușindu-se într-un ocean de senzații sublime, pe care le acompaniarã cu accentuarea strângerii în brațe pânã laîntrepãtrunderea celulelor și cu strigãte guturale, estompate complet de torsul motorului și țipãtulapei tãiatã de prova navei, ce se afla la un pas de ei.Stãturã așa o veșnicie sau câteva minute,cine mai știe.Se deslipirã cu greutate încercând sã-și regãseascã suflul și luciditatea, inserându-se cu greu în atmosfera înconjurãtoare.Ea îi mușcã de lobul urechii înfiorându-l din nou, șoptindu-i ceva de neînțeles din pricina zgomotului din cabinã, pe care de abia acum îl percepeau.El ieșidin cabinã și în umbra lui ea o zbughi direct în toaleta ce se afla în fațã..În drum spre masã luãîncã douã cutii de rãcorioare și în așteptarea ei își rãcorea fruntea cu ajutorul metalului cutieiaburite.Încã îi mai zvâcneau tâmplele, inima se potolea cu greutate din galopul la care osupusese, iar în josul pântecului mai persista acea senzație indescriptibilã de deplinãtate atinsã șiconsumatã.Pe puntea inferioarã nu se afla nimeni, timonierul rãmânând nemișcat, ca o statuie,muzica umplea spațiul rãcoros cu aceleași sunete guturale, neînțelese și acorduri exotice ieșitedin instrumente necunoscute, dar cine avea timp și disponibilitate sã perceapã așa ceva.Dragoșera încã profund ancorat în reveria senzorialã ce tocmai se sfãrșise și venirea ei, maistrãlucitoare ca niciodatã, nu fãcu altceva decât sã-i accentueze trãirile.Se așezã firesc la masã,gustã din bãuturã, îi ceru douãzeci de dolari și se duse la timonier, strecurându-i complice înmânã.Se întoarse la masã, cu același zâmbet pe figurã și îi spuse șoptit :

-Cred cã de data asta chiar m-am îndrãgostit.Știu cã e cam târziu, cã ție ți-a cam trecut,dar ãsta-i blestemul meu, sã mã îndrãgostesc când nu trebuie și de cine nu trebuie ! Zâmbi trist,mângâindu-i delicat mâinile ce se rãcoreau strângând între ele cutia de bãuturã.

El tãcu, neștiind ce sã-i rãspundã sau ce sã creadã.Fu salvat de manevra vasului ceacosta într-un alt golf, parcã identic cu primul, parcã altfel.Coborârã printre primii și se aruncarãîn apa rãcoroasã unde rãmaserã minute în șir.Se sorirã pe alți bolovani și apoi se întoarserã lanavã atrași de umbrã și, poate, de fumul grãtarului pe care se nãștea dejunul.Mâncarã în liniște,admirând peștii și aricii de mare ce se zãreu prin apa limpede, de cristal, hrãnind peștii cu pâineși atingându-se adesea, ca din întâmplare, zâmbindu-și tãcut și complice.

Nava se desprinse de țãrm continuându-și drumul paralel cu coasta și oprindu-se dupãvreo jumãtate de orã mai în larg, pentru o nouã baie, la care se încumetarã doar câțiva, apa fiindadâncã și curenții nefiind de neglijat.Dragoș fãcu un tur - douã în jurul vaporului, Cristina privindu-l de sus, stând proptitã de balustradã asemenea unei naiade, așteptându-și viitoarea victimã.Urcarã și nava porni, fãcu un rondou și se îndreptã spre portul de unde porniserã.Malul eradantelat de nenumãrate golfuri mai mari sau mai mici, locuri ideale de acostare pentru nave miciașa cum era a lor sau a celor ce colonizaserã zona prin anii 1200 - 1100 înainte de Ch. Avusesesenzația, stând pe plajã, cã percepe umbrele fantomelor naufragiaților sau a soldaților caredebarcaserã în acele golfuri, fantomele oștenilor care mai bântuiau ruinele și plajele în cãutarealiniștii.Și câte debarcãri fuseserã !

Începutul, cel puțin cel consemnat de istorie, fusese fãcut pe vremea regelui Dudkalias,ultimul rege hitit, în 1201 înainte de Ch.,când piere marele și enigmaticul imperiu hitit, ce sedezvoltase acolo, pe acele meleaguri prin care trecuserã, de sute și mii de ani, imperiu care cadepradã tulburãrilor interne, a lipsei armatei, ce era formatã numai din mercenari, sub ocupațiatracilor și a frigienilor veniți pe mare din Balcani.Puterea și civilizația lor fusese înaltã, dovadãfiind frizele, ceramicile, sculpturile, bijuteriile pe care le vãzuse la Muzeul Anatoliei din Ankara șinu în ultimul rând tablele de tarcotã sau de piatrã înscrise cu caractere cuneiforme, pe care se

putea întâlni corespondențã diplomaticã, tratate, proclamații regale și dispute judiciare, toateaceste minuni de culturã dispãrând sub forța și incultura primitivismului, mitul lui Sisif fiind maiactual ca oricând, omul fiind damnat sã reia de la capãt un ciclu pe care, dupã ce-l duce ladesãvârșire, sã fie blestemat a fi victima și martorul distrugerii muncii sale de sute și mii de ani decãtre alți oameni, mai inculți și mai înapoiați îndeobște.Invazia Asiei începe în 1100 înainte deCh.,invadatorii sunt niște primitivi, distrug civilizații net superioare nivelului lor, ca dovadã,alfabetul grec apare doar în 775 înainte de Ch., cu o contaminare masivã din partea fenicienilor,în timp ce hitiții scriau legi și poeme religioase cu o mie de ani în urmã.Marea colonizaregreceascã se desfãșoarã în perioada 800 - 650 înainte de Ch., colonizare care se întinde dinSiracuza Siciliei, pânã în nordul Africii și din Asia Micã, pe coasta Mãrii Egee și a Mediteranei,pânã la Marea Neagrã, majoritatea coloniilor fiind agrare și comerciale.De abia în 648 înainte deCh. apar Jocurile Olimpice închinate lui Zeus, consemnându-se victoriile lui Krauxidas dinKrannon biruitor la pankration un fel de box combinat cu luptele sau a lui Ligadonis din Siracuzala cursele de cai.Noua orânduialã aduce cu sine obiceiuri ce nu erau cunoscute locului ca deexemplu pederastia, în anul 515 înainte de Ch., homosexualitatea era legalizatã în zona deinfluențã greacã, fiind o etapã din educația tânãrului, care se numea eromenos putând avea între12 și 18 ani, alãturi de dascãlul sãu, erastes.La început relația era platonicã, apoi a degenerat,astfel încât în orașele doriene ca de exemplu Sparta, ea era recomandatã în special soldațilorpentru a întãri legãtura din sânul trupei, apelativul de kalos - frumosule, fiind suficient pentru a-țiarãta atacția fațã de un potențial partener.Cu toate cele bune și rele, zona litoralului Asiei Miciînflorește pentru o perioadã, pentru a cãdea sub ocupația Persiei și pentru a intra într-un con deumbrã timp de secole.De abia în 325 înainte de Ch., Alexandru elibereazã cetãțile asiatice de subjugul persan, începând o nouã perioadã de bine și de avânt, revenind ulterior, pașnic, romanilor,pentru ca mai târziu sã decadã sub selgiucizi și apoi sub otomani, cãderea Bizanțului și a perleisale, Constantinopolul în 23 mai 1453 sã ducã la pieirea Lumii vechi, a tradiției clasice și lanașterea unei lumi noi, mai frãmântatã, mai dinamicã, dar mai lipsitã de valori esențiale, așa cuma fost pânã în seara zilei de 23 mai.Succesiunea uluitoare de seminții cum fuseserã hitiții,Oamenii mãrii, frigienii, cimerienii, lidienii, perșii, grecii macedoneni, romanii, selgiucizii, mongoliiși în sfârșit otomanii, lãsaserã urme adânci pe aceste teritorii, adevãrate brazde ale istoriei, cugreu deslușite astãzi de cercetãtori, cu atât mai mult cu cât, în succesiunea lor, noii venițidistrugeau în mare parte, civilizația cuceriților.Simțise toate acestea pe mãsurã ce vizitase maimulte situri istorice și citise mai multe despre locurile vizitate și istoria lor, acum, când priveaplajele pustii ale micilor golfuri, cristalizându-și pãrerile și trãirile legate de aceste tãrâmuriminunate, dar atât de frãmântate în decursul secolelor .

Ca din senin marea începu sã se monteze, la început ușor, apoi din ce în ce mai tare,devenind agresivã, cu valuri de doi - trei metri, suficiente sã scuture bine mica lor coajã, caresãlta pe creasta valului și apoi se prãbușea troznind în hãul dintre ele.Vântul biciuia bordurileșuierând neplãcut, fapt ce accentua senzația de panicã ce se instala încet.Apãrurã primelevictime ale rãului de mare, ce se înghesuiau cãtre mica toaletã din prova navei și spre cabinelede aici, în speranța cã, stând culcate, le va fi mai bine.Vaporașul își continua neperturbat drumul,cocoțându-se voios pe valuri, într-un fel de joc ștrengãresc, care însã, nu fãcea plãcerenimãnui.Trecu parcã o veșnicie pânã începurã sã se zãreascã digurile micului port, ce pãrea a seafla la capãtul lumii.Intrarea în port și acostarea se petrecu fãrã incidente și rãsuflarã ușurați cândsimțirã sub picioare betonul ferm al cheului.În scurt timp se împrãștiarã în cele patru vânturi,fiecare dupã interese și afinitãți.Cei doi o pornirã pe falezã într-o plimbare fãrã un obiectiv

clar.Balanța zilei se înclinase cãtre sfârșit, razele soarelui fiind acum piezișe șisuportabile.Strãlucirea zilei mediteraniene fãcea loc amurgului care venea lent, umbrelepalmierilor înclinându-se din ce în ce mai mult, mai sã se rãstoarne.Faleza se umplea vãzând cuochii, de turiștii ce fuseserã la plajã sau stãtuserã ascunși la umbrã pânã la aceastã orã.Ajunserãpânã în apropierea zonei cu marile hoteluri de cinci stele.Pe coasta dealurilor se aflau mici viletip, cochete, cu un etaj, grupate în aglomerãri de genul campingului, cu intrarea strãjuitã de opancartã pe care scria ceva, probabil numele micului sat de vacanțã, locuit în parte.Acest tip deconstrucții era prezent în majoritatea zonelor ce prezentau un oarecare interes turistic, probabildestinate celor cu venituri mai mici, confortul lor ne putând fi prea mare.Cele de aici era vopsite înalb strãlucitor, așa cum stãtea bine oricãrei construcții din zona Mediteranei, dupã cum se puteaobserva și pe majoritatea pliantelor turistice.O oarecare nostalgie dublatã de o vagã tristețe îșifãcea loc, cuprinzându-i deopotrivã pe amândoi.Tãceau mult, rarele schimburi de vorbe fiindscurte și la obiect, fãrã sclipirile conversațiilor lor anterioare.Mergeau ținându-se de mânã, ca doiadolescenți, fãrã un scop sau o direcție anume.Se însera treptat, umbrele nopții fiind deja risipitede luminile localurilor sau ale caselor și hotelurilor din zonã.Animația era la apogeu, atât drumulcât și faleza fiind ticsite de o mulțime ce se afla într-o agitație similarã mișcãrii browniene.Cei doise strecurau cu dificultate printre plimbãreți, încercând sã gãseascã o oazã de liniște și intimitateîn acest furnicar uman, eșuând sub un cort improvizat, pe niște perne ornamentale aflate încolțurile întunecoase ale construcției ce consta dintr-o pânzã multicolorã proptitã pe câțiva pari,unde se servea suc de portocale și un fel de clãtite pregãtite pe loc și umplute cu un amestec decarne cu miros îmbietor.Cu toate cã se aflau sub pânzã era rãcoare, vântul de mai devremetransformându-se într-o brizã plãcutã ce rãcorea pielea încinsã de plaja de cu zi.

Stãteau lipiți unul de celãlalt, cu mâinile împletite în jurul umerilor și a taliei, strângându-se încet și sãrutându-se fãrã nici o jenã, fiind singuri sub pânza cortului, proprietarii lui ignorându-i cu desãvârșire, dupã ce-i serviserã cu cele dorite, aduse pe farfurii din hârtie așezate pretențiospe platouri din alamã ornamentate bogat, așezate pe o mãsuțã cu picioare foarte scurte, dinlemn, bogat sculptatã și încrustatã cu sidef.Nu vorbeau aproape nimic, între ei insinuându-se lentnostalgia apropiatei despãrțiri, dupã o idilã bizarã din toate punctele de vedere.Mai erau douã ziledin excursie, dar ambele aveau un program foarte clar ce îi puneau în imposibilitate sã rãmânãnumai ei, în intimitate și într-o oarecare siguranțã.

Se ridicarã dupã un timp și continuarã sã se plimbe pe o falezã ce se golise deja, oracinei atrãgând turiștii în sutele de restaurante și terase ce fãceau faima Kușadasi-ului și ofereautot ce puteau ele mai bun.Ajunși la banca pe care se iubiserã cu o searã înainte se așezarã, darvraja nopții anterioare dispãruse, fãcând loc unei atmosfere mohorâte ce nu îndemna la efuziuniamoroase, cu atât mai mult cu cât și polițiștii treceau în sus și în jos, fãrã o treabã anume, daratenți la toatã lumea și la tot ce se întâmpla în jur.Încercau, cu timiditate, sã -și reaminteascãunele clipe trãite împreunã, dar nici conversația nu mergea.Se ridicarã apropae iritați și pornirãspre oraș.Trecurã pe strãzile cu magazine, pline de turiști care cercetau puzderia de mãrfuri încãutarea unor obiecte inedite și probabil mai ieftine.Dragoș se oferi sã-i cumpere Cristinei oseamã de fleacuri, dar aceasta îl refuza sistematic, evident lipsitã de chef și de vreo dorințãconcretã.Nici vizitarea câtorva magazine de bijuterii nu reuși sã o scoatã din starea proastã încare se afla.Se oprirã tãcuți pe o micã terasã și mâncarã în grabã, parcã dornici sã scape deacest punct din programul de searã.Pornirã spre hotel pe strãzi dosnice, oprindu-se din când încând, strângându-se în brațe și sãrutându-se violent, agresiv, ca și cum sfârșitul lumii ar fi fostaproape.Distanța pânã la hotel era micã, dar o parcurserã într-un timp îndelungat, prelungind

fiecare clipã de intimitate și de apropiere.Ajunserã într-un sfârșit în hotel și urcarã în camere.Erausinguri, fiecare în camera sa, cu gândurile sale, îndreptate unul spre celãlalt, neluându-și inima îndinți sã riște o ultimã întâlnire din aceastã excursie.

Cristina se afla în pragul plânsului, nu atât din pricina melancoliei apropiatei despãrțiri,cât mai mult de ciudã, dându-și seama pe mãsurã ce se gândea mai mult, cã sentimentele ei,atât de strict cenzurate, o luaserã razna, împingând-o într-o stare de care fugise atât de mult -dragostea.Întreg eșafodajul cinismului ei se prãbușise în fața bunãtãții lui, a efuziunilor salesentimentale sincere, din primele zile, a sinceritãții și, poate, naivitãții lui, toate încercãrile ei,brutale, de a-l îndepãrta sentimental reușind de minune cu el, dar trãgând-o în același timp pe eaîn vârtejul creat de scufundarea lui sentimentalã și târând-o spre abisuri de negândit.Intrã în dușși se așezã pe jos în mica cãdițã de email, lãsând apa, aproape rece, sã șiroiascã peste ea, înîncercarea de a limpezi ceva.Lacrimile i se împleteau cu stropii de apã ce veneau de susneajutând-o cu nimic, dar nu le putea zãgãzui, era depãșitã de tot ceea ce se întâmplase înaceste ultime zile ce fugeau incontrolabil cãtre sfârșitul previzibil al aventurii.

Dragoș se perpelea în pat, încercând sã adoarmã, chinuit de întrebarea - "Fuseseadevãratã declarația ei de pe vapor sau nu ? Și dacã da, ce mai era de fãcut acum, cândmofturile și toanele ei îl îndepãrtaserã atât de mult încât nu mai rãmãsese decât cinismul uneilegãturi fizice, e drept cã foarte reușite, dar atât.Oare ea glumea, își bãtea joc de el sau vorbeaserios ? În cazul în care era adevãrat ceea ce afirmase, era de plâns, acum când sentimentelesale fuseserã ucise brutal de gesturile ei" O vagã senzație de compasiune, de milã, îl cuprindea,gândindu-se la ea și la zilele ce urmau sã vinã.Continuarea relației în țarã i se pãrea de negândit,decalajul dintre ei fiind enorm și insurmontabil.Iar când intervine mila, dispare dragostea, confuziafiind lamentabilã și gravã în urmãrile sale.El se consolase deja, trecuse totul la pasiv, la capitolulamintiri, umbra albicioasã, palidã a amintirilor, care fac sã se estompeze sãrutãrile și mângâierile,sã se uite comuniunea trupeascã, ducând la pierderea în uitare, aceste trãitri dând deseorisenzația de prea suavã sfârșealã de dupã uniunile întru dragoste .

Și așa se sfârși ziua a opta în care, pentru câteva momente, s-au apropiat de fantomelecelor ce debarcaserã pe coasta asiaticã în dorința deșartã de posesiune și mãrire și caresfârșiserã în neant și pulbere, spulberatã în cele patru vânturi, nimeni nefiind veșnic, la fel ca șirelația lor, care se apropia de un sfârșit anunțat, dar cu protagoniștii aflați pe poziții diferite - el,calm, liniștit consolat și frãmântat de întrebãri platonice, ea, pedepsitã poate de soartã sã cadãvictimã unor sentimente, cu care se juca de destul de mult timp, cu cine trebuie și, mai ales, cucine nu.Totul se constituia într-un fel de pedeapsã divinã, a zeilor antici care le vegheaserãlegãtura de la început și care acum, le dãruia fiecãruia dupã cât dãduserã - lui, relativa liniște șiconsolare, ca recompensã a darurilor pe care le depusese încã de la început pe altarul Erosului,iar ei, neliniștea și neîmplinirea unor sentimente ce se iveau prea târziu, dupã ce fuseserãzãvorâte cu bunã științã și cu rea credințã, în strãfundurile trupului și minții.

Cap. IX

LUNGUL DRUM AL REVENIRII. CETATEA PERGAMULUI.CUM REZOLVÃ POLIȚIA TURCÃ UN FURT.

TROIA.ÇANAKKALE

Se sculã devreme, pe la cinci, înaintea ceasului deșteptãtor cu o senzație de sfârșit delume strecuratã în suflet încã de cu searã, împotriva voinței și chiar a logicii desfãșurãriievenimentelor.Simțurile sale interioare însã sesizaserã schimbarea direcției vântului și duceaudeja corabia în alt sens, decât cel anterior.Avea senzația unei rupturi interioare, nu foartedureroasã, mult mai puțin dureroasã decât se așteptase.Totul putea fi și mai ușor dacã nu ar fisurvenit declarațiile de ultimã orã ale Cristinei, care îl bulversaserã și îl puseserã oarecum pegânduri.Dar și așa lucrurile se limpezeau încet, ceața ridicându-se încet - încet de pe gândurilesale, la fel cu sulurile de aburi ce urcã din vãi, subțiindu-se, zdrențuite, pe fondul cenușiu almunților, ca într-o stampã japonezã, toamna, în Carpații natali, incendiați de nuanțele vegetațieice se pregãtește sã pãșeascã în eternitatea frunzelor, încheind un nou ciclu al vieții și almorții.Dar cum nimeni nu este un om liber dacã nu se dominã pe sine și, dupã cum se spune înDharmmapada - chiar dacã cineva ar învinge în bãtãlie de o mie de ori o mie de bãrbați, cel maimare luptãtor este acela care se învinge pre sine, Dragoș își fãcea deja schițe de plan privindieșirea din situația creatã, fãrã prea multe prejudicii sau un eventual scandal, variantã de luattotuși în calcul, dacã Cristina nu mințea, în sensul celor spuse, știut fiind faptul cã o femeie rãnitãîn orgoliul personal este mai periculoasã decât o leoaicã flãmândã.

Încerca un gen de sintezã a celor petrecute în zilele trecute, dar demersul era dificil,multitudinea faptelor, a trãirilor, a sentimentelor sau a senzațiilor trãite fãceau superfluã tentațiaunui rezumat al celor câteva zile de dragoste și pasiune adusã la incandescendențã întâi de el,mistuit de flacãra stârnitã de ea și acum, se pare, de ea, la flacãra palidã a jarului ce se stingea,ce pãlea și se rãcea în urma cinismului ei, ce funcționease ca o gãleatã de apã pe un foc abiapornit, care se stingea sub povara faptelor și a vorbelor.Poate era de admis și varianta cã seînșelase, cã în dorința lui de nou, de inedit, de spirit tânãr, nealterat de zahariseala vârstei,hiperbolizase amabilitatea ei, transformând-o într-un sentiment romantic, de epopee,donquijotesc, cãci tot ceea ce suntem și facem este urmarea a ceea ce am gândit, se întemeiazãpe gândurile noastre, este fãcut din gândurile noastre, de unde și posibilitatea erorii de înțelegerea comportamentului ei.Sau poate nu !

Era foarte dificil sã împarți apele.Totul e în sine și Sinele e în iluzie.Poate la iarnã, când se vor fi așezat lucrurile, când timpul va estompa strãlucirea

trãirilor, se vor ivi și clarificãrile, atât de necesare, cu atât mai mult cu cât o astfel de întâmplarenu mai trãise și nu știa cum sã o catalogheze și unde sã o situeze, în vastul album al vieții saleaflate nu departe de un sfârșit de care era din ce în ce mai conștient.

Renunțã la strãdaniile sale cvasiinutile de clarificare a lucrurilor, se ridicã încet din patși se strecurã în duș, încercând sã nu o deranjeze pe Silvia, ce dormea profund, fiind probabilextrem de obositã, Dumnezeu știe la ce orã venise și era normal sã fie frântã.Ieși dupã câtevaminute și începu sã facã bagajele, în timp ce consoarta se prelinse în baie, scurgându-se pelângã pereți, mutã și cu ochii închiși.Coborârã cu bagaje cu tot și o lãsã pe Silvia la una dintremesele barului de lângã piscinã cu cafeaua în fațã și cu "furnalul" între degete, urcând sã-șiîndeplineascã menirea de bagajist, de la care i se trãgeau toate cele bune și rele din aceastãexcursie.Mama Cristinei îl salutã amabilã și aparent complice, coborând pe scãri cu un bagaj demânã ușor, lãsându-i pe cei doi singuri într-un moment în care el își dorea cel mai puțin acestlucru.Cristina era încercãnatã, evident obositã și , poate, plânsã sau așa i se pãrea.Încercã unschimb de cuvinte banal, la care ea îi rãspunse prin tãcere și priviri pironite în podea.Nici urmã deefuziunile ei matinale din zilele anterioare.Se simțea de-a dreptul frustrat și luã inițiativastrângând-o în brațe și încercând sã o sãrute.Ea se feri abil oferindu-i obrazul.Apoi, cu gesturidelicate dar ferme îl respinse, împingãndu-l ușor și spunându-i șoptit:

-Lasã, nu e cazul, dacã se întoarce mama ?Totul suna fals și melodramatic, gen vodevil în trei acte de pe la 1820, construit dupã

legea clasicã - se iubesc, se ceartã și apoi se iubesc din nou, în final, cu dans, muzici șibucurie.Mirosul pielii ei parfumate îi ajunsese deja în nãri, incitându-l iarãși și iarãși, cãzând dinnou în capcana senzorialului necortical și irațional, dar afrontul respingerii îl iritã profund, reculã șiabandonându-și intențiile belicoase, începu sã grupeze bagajele într-o ordine fireascã unuitransport mai lejer.

Aproape înciudat înșfãcã bagajele și porni spre lift, cu Cristina pe urmele sale,reproducând cu fidelitate cuplul autohton clasic, cu femeia mergând la un metru în spatelebãrbatului, cu capul în pãmânt și privirea ațintitã la vârful pantofilor.

Îmbarcarea și plecarea se desfãșurarã fãrã incidente și iatã-i porniți în ultima zi aexcursiei propriu-zise, cea de-a zecea și ultima zi realã fiind de fapt consacratã exclusiv drumuluispre țarã, pe același traseu, deci cu premize de plictisealã, certe.Ciudatã aceastã trãire numitãplictisealã caracteristicã exclusiv oamenilor, se pare, pentru cã, dupã cum spunea Titanul dinWeimar -dacã maimuțele ar izbuti sã se plictiseascã ele ar deveni oameni.

Autocarul reluã traseul din zilele precedente, trecând prin oraș pe același drum șiîndreptându-se spre Selgiuk, în mare vitezã.Ghidul îi prevenise deja cã urma o zi grea, cu douãvizite mult așteptate, dar și cu un drum lung, ce-i apropia de casã, depãrtându-i în același timp demirajul stațiunilor de la marea Mediteranã, de vraja excursiei, ce se apropia fatalmente de sfârșit.

Imaginile ce defilau în goanã pe lângã ei arãtau aceleași tablouri - curãțenia orașului,frecvența amețitoare a construcțiilor noi, fie cã erau blocuri de locuit sau sate de vacanțã, cu micivile cochete clonate în jurul unei piețe centrale, de aceeași culoare și formã, localnici trebãluindfiresc, fãrã vreo urmã de lene sau lehamite, motivați probabil de ideea unui câștig bun și în ziuacare abia începea.

Trecurã ca vântul prin oraș, apucând sã zãreascã coloana ce marca templul zeițeiArtemis și cetatea ce strãjuia de pe înãlțimi orașul, pãzindu-l parcã de eventualivrãșmași.ªoseaua, impecabilã ca de obicei, mergea paralel cu coasta, la distanțe variabile,fãcând incursiuni spre interiorul continentului, urmate de o apropiere extremã de țãrm, la câțivametri, dupã o logicã cunoscutã doar de constructori.Zonele interioare erau presãrate cu dealuriteșite, strãbãtute de vãi înguste, cu steiurile stâncoase, cretoase, strãpungând covorul de

vegetație pãlitã de soare.Printre dealuri se așterneau zone plane, cultivate impecabil, dândimpresia unei table de șah multicolore, irigate în integritatea lor dupã tehnici strãvechi, prinșanțuri ce mãrgineau tarlaua și se strecurau printre plante, prin care apa curgea, folosindu-se degravitație.Din loc în loc, la distanțe de kilometri, râuri cu lãțimi variabile intersectau șoseaua,curgând impetuos spre mare, ele fiind sursa apei utilizate la irigarea câmpurilor.Plantațiile demãslini dominau peisajul, trunchiurile contorsionate ale pomilor bãtrâni altenând cu planteletinere, frunzele argintii mișcându-se neîncetat în adierea vântului, asemãnãtor betelei din pomulde crãciun.Ici colo, printre culturi și plantații, se zãreau case izolate, marcate de prezențafabuloasã a siluetelor chiparoșilor și a antenelor de satelit, ca o îmbinarea a tradiționalului șimodernului într-o țarã aflatã în expansiune economicã și socialã.Rarele sate prin care se treceaîn goanã arãtau aceleași case, vechi, dar și multe noi, cu o arhitecturã extrem de variatã, departede orice tentativã de uniformizare, cu o puzderie de prãvãlii aflate de o parte și de alta a drumului,gata sã primeascã mușterii, cu nelipsitele ciubere și ghivece cu plante pe terase și acoperișuri,din care se evidențiau leandrii înfloriți generos.Aproape în fiecare sat exista o moscheie nouã, cuacoperișul minaretelor lucind în soare, la concurențã cu albul sclipitor al zidurilor.Oameniitrebãluiau impasibili, netulburați de trecerea autocarului, care era departe de a fi singular pe oșosea extrem de aglomeratã, ce unea Kușadasi cu Izmirul, vechea Smirna, nume marcat de oistorie milenarã dar și de parfurmul Orientului.Apropierea șoselei de malul mãrii era precedatã dejocul de-a ascunselea al mãrii azurii, printre dealurile cretoase, sfârșind prin a se desfãșura înintegritatea splendorii ei, pânã la linia orizontului.Plajele erau înguste, de doi-trei metri, poate maimult, cu nisip fin auriu, cu podețe de lemn ce înaintau, susținute pe piloni, câțiva metri în mare,ajutându-i pe îndrãzneți sã înoate direct în apã mai adâncã.Zonele de plajã amenajate, destul depuține și grupate în jurul unor mici sate de vacanțã sau grupuri de vile, alternau cu cele naturale,ele fiind deja populate cu oameni de vârste diferite și de condiții sociale așișderea, coborâți directîn apã din mașinile parcate la umbra tufelor de pe mal, în dorința unei bãi scurte și rãcoritoare.Nu erau turiști obișnuiți, ci pãreau localnici sau turiști în tranzit, ce nu rezistaserã tentației.Aceeașidorințã îl anima pe Dragoș și probabil și pe alți tovarãșii de autocar, o baie fiind bine venitã, darar fi perturbat grav programul zilei și așa destul de încãrcat.Drumul își urma paralelismul cucoasta, coborând și urcând dealurile stâncoase, la un moment dat, aflându-se la o înãlțime destulde mare și într-o poziție care sã permitã observarea panoramei întregului golf natural unde seafla Kușadasiul și localitãțile înconjurãtoare.Autocarul se opri pentru câteva minute, turiștiicoborând sã admire peisajul și sã se dezmorțeascã.În parkingul în care se opriserã erau câtevatarabe ce vindeau obiecte de artizanat de o calitate îndoielnicã și semințe de felurite tipuri, aluneși fistic, mãrfuri cãutate și cumpãrate imediat, în scurt timp trecându-se la o activitate de tipveverițã sau hârciog, cu sunetele, dar și cu gunoiul de rigoare.

Încercã sã se apropie de Cristina, care stãtuse tot drumul îmbufnatã, mutã și cu ochiiînchiși, refuzând orice interpelare, chiar și anodinã, arãtându-se și acum refractarã vorbelor sale,întorcându-se cu spatele și pretextând a avea treabã la una dintre tarabe.Înciudat, Dragoș sefãcu cã o ignorã și cumpãrã o pungã de fistic, plãcându-i și știind cã îi place și ei și se urcã iritatîn autocar, care se transformase rapid în cuptor, în absența aerului condiționat.Pornirã în scurttimp, Cristina reluându-și locul, dar pãstrând aceeași espectativã mutã și ostilã.El desfãcu pungade fistic și începu sã mãnânce, nu înaite de a o îmbia și pe ea, care-l refuzã placid.Doar dupãcâteva minute cedã tentației, stimulatã și de pofta cu care ronțãia el boabele de fistic.El îi atinsemâna ca din greșealã și ea nu îl refuzã, sfârșind prin a-i prinde mâna și uitându-se în ochi îispuse:

-Ce-i cu tine, de ce strici ultimele ore pe care le mai avem, indiferent de sfârșitul de caresuntem amândoi conștienți și probabil, de acord ?

-Vezi domnule, asta-i ! Eu nu sunt de nici un acord, cu nici un sfârșit, eu te vreau pentrumine și tu ești deja atât de detașat, de departe de tot ce a fost între noi zilele astea, încât mi seface rãu când te vãd, mã înspãimânți, parcã nu ești tu ! Chiar nu am însemnat nimic pentru tine ?Te rog sã nu-mi rãspunzi nimic, sã nu strici și ce a mai rãmas între noi ! Mai bine taci și poate,vom vorbi mai târziu !

El rãmase tãcut, derutat oarecum de reacția ei pe care o prevãzuse, o anticipase într-ooarecare mãsurã.Nu știa ce sã facã și se hotãrî sã lase lucrurile în voia lor deocamdatã.O priveacu coada ochiului, neputându-și cenzura admirația pentru frumusețea desãvârșitã a profilului, aochilor, a pãrului arãmiu ce se desfãcuse pe catifeaua fotoliului ca o aureolã, pentrumaestuozitatea bustului și pentru forța și delicatețea, în același timp, a coapselor dezgolitegeneros de o fustã ce era mai mult un pretext.Ea continua sã roadã conștiincios fisticul, aparentabsentã la privirile lui, menținându-se încã în zona de tãcere impusã mai devreme.

Peisajul se schimbase lent, devenind plat, cu aspect clasic de litoral.În depãrtare sezãrea Izmirul - Smirna greceascã sau Nicomedea bizantinã, oraș extrem de important îneconomia Turciei, capitala districtului cu același nume.Vechi port la Marea Mediteranã, Izmirul afost întemeiat în secolul XI înainte de Ch. de cãtre o populație aparținând Greciei numitã Aeolieni,în perioada de început a colonizãrii malului asiatic.Se dezvoltã și are o istorie zbuciumatã,trecând rând pe rând sub ocupație ionianã, apoi lidianã care îl devasteazã, reconstruit demacedoneni și transformat în cetate puternicã de cãtre Lysimachos, artizanul numeroaselorcetãți din zona ionianã a coastei, participând intens la reconstrucția celor 12 orașe-cetãți ioniene,cãrora le dã strãlucire, dar și putere militarã, fapt ce atrage dupã sine o înflorire spiritualã șiculturalã fãrã precedent.Intrã sub ocupație romanã ca întreaga zonã, înflorește, apoi decade,zona ajunge sub dominația Imperiului Bizantin și apoi sub otomani, începând cu 1424.Rolulorașului port se consolideazã și importanța sa crește, devenind un nod de comunicații și uncentru comercial important.ªi pentru cã istoria nu fusese suficient de zbuciumatã, orașul ajungepentru cinci ani sub greci în urma tratatului de la Sèvres.În prezent, orașul este extrem de mare,simpla sa traversare dintr-un capãt spre centrul vechi, din care se pãstrase miraculos doar unturn cu ceas, restul fiind distrus de greci la pãrãsirea orașului, prin incendiere luându-ledouãzeci-treizeci de minute.Din pricina distrugerii de la începutul secolului orașul era modern, cuconstrucții ce aveau vechime doar de câteva zeci de ani, dar pãcãtuia prin lipsa unei personalitãțioferite de clãdirile și monumentele vechi ce dãdeau unicitatea oricãrui sit urban.Drumurilesistematizate, largi, marcate impecabil, clãdiri din sticlã și beton alternând cu altele de sorgintearhitecturalã americanã de început de secol, mici piețe, scuaruri cu gazon și flori îngrijiteimpecabil, statui ale Generalului în diferite ipostaze, mergeau paralel și se sfârșeau pe falezã,care avea o lãțime deosebitã, fiind pavatã cu dale de beton sau asfalt, întrerupt de godeuri încare se aflau plantați palmieri și flori.Autocarul opri și coborârã, urmând a fi reîmbarcați pestecâteva minute, în centru, în zona în care se opriserã, neexistând parcaje sau locuri de staționarepentru mașini.Se fâțâirã ici și colo, privind clãdirile de pe partea opusã lor ce înconjurau douãparcuri bine îngrijite și o zonã largã, gen piațã, în mijlocul cãreia se afla turnul cu ceas, singurulmartor al vechii Smirne.Marea era agitatã de un vânt subțire, tãios, fãcând ambarcațiunile sãjoace pe valurile iscate și înfiorând trecãtorii matinali de pe falezã.Încercã sã intre în vorbã cuCristina, dar aceasta îi sugerã semnul tãcerii, cu degetul cruciș peste buze, gest ce-l indispuse,fãcând-o pe ea sã se amuze, privindu-i fața bosumflatã de copil cãruia i se luase jucãria.Se

urcarã în autocar și pornirã spre partea opusã a orașului, continuându-și drumul.Treceau prindreptul portului care era extrem de mare, cu instalații portuare moderne și plin de vase, ce seaflau sub operațiuni de încãrcare-descãrcare.Pe mãsurã ce mergeau, se vedea șantierul ceexpansiona portul, lãrgindu-l.În rest, același aspect, jumãtatea de sud a orașului semãnândextrem de bine cu jumãtatea sa nordicã.

Istoria orașului, așa zbuciumatã cum fusese, era legatã de evenimente și personalitãțideosebite.Ajunge sã-l citãm pe Anaxagoras, filozof celebru al Greciei antice, al perioadei 500 -400 înainte de Ch., nãscut la Clazomenae, micã localitate de lângã Izmir, fostul profesor al luiPericles și Euripide, care, dupã 30 de ani de viațã în Atena, se retrage la Lampsaeus lângã Milet,unde și moare.Lucrarea sa - Peri Physeos (Despre Naturã ), din care s-au pãstrat fragmente,fiind un text de referințã în filozofia clasicã greacã sau mai recent, pe Ismet Inönü nãscut în Izmir,personalitate marcantã a politicii de independențã naționalã a Turciei împreunã cu Atatürk, alãturide care participã la lupta pentru devenirea Turciei; ocupã funcția de prim ministru, iar dupãmoartea sa devine președinte al Turciei și, ulterior prim ministru, continuând opera de laicizare șimodernizare a țãrii, neintrarea Turciei în râzboiul II mondial, la inițiativa lui Inönü, deschizând țãriidrumul spre valorile occidentale, prin integrarea ei în aceastã societate și profitând deexpansiunea sa postbelicã.Pentru aceste motive țara i-a fost recunoscãtoare rezervându-i un locde cinste în curtea mausoleului Pãrintelui patriei.

Ieșirã complet din Izmir și reluarã drumul de coastã îndreptându-se spre cetateaPergam, una dintre cele 12 cetãți ioniene, extrem de importantã în configurația istorico -geograficã localã, alãturi de Efes, Milet, Priene și altele.Nu dupã mult timp drumul o coti spreuscat și începu sã urce încet spre zone mai înalte, de platou.Vegetația era bogatã, strunitã demâna omului, irigatã, încântând privirea cu variabilele nuanțelor de verde.În scurt timp intrarã într-un mic orãșel de munte, cu strãzile pavate cu piatrã cubicã, în pantã, șerpuind spre culme, cucase mici, din piatrã sau chirpic, cu acoperișuri din țiglã cenușie, decoloratã, cu mușchi crescut înspațiile libere, alternând cu altele noi, cu terase înflorate și ferestre largi, cu geamuri termopan,garnisite frecvent cu antene parabolice.În zona centralã existau nu multe clãdiri cu câteva etaje,cu magazine la parter, în rest nivelul fiind de parter, maximum clãdiri cu un etaj.Zona centralã eraidentificabilã dupã numeroasele magazine și prãvãlii și dupã animația caracteristicã, aspectulnediferind cu cea din alte orașe.Pe mãsurã ce se depãrtau de centru, strãzile deveneau din ce înce mai înguste permițând doar strecurarea autocarului care urca panta cu motorul turat,producând un zgomot dezagreabil, reflectat și în interior, fãcând conversația dificilã. Stradeleleînguste și rãsucite, pe care urcaserã pe vremuri mãgãruși cãrând sacale cu apã sau negustori debragã și limonadã, strigându-și cu voce tare oferta, încheiau partea construitã a orașului, care senumea Bergama, nu departe de numele legendar al cetãții ce îl strãjuia de pe culmea ce urma a fisuitã în curând.Orașul se afla situat între douã râuri - Ketios și Selinus, care se uneau și seînfrãțeau cu apele altui râu, numit Caycos (astãzi Bakirçay, pe valea acestui râu aflându-selocalitatea Degirmentepe unde fuseserã descoperite cele mai vechi vestigii ale locuirii zonei) , lasud de oraș, prin bararea lor în amonte rezultând un lac de acumulare uriaș ce șerpuia printreculmi, cu o apã albastrã irealã, metalicã, reflectând cerul fãrã nori, lac ce rezolvase atât despinoasa problemã a apei potabile cât și pe cea a apei pentru irigații și pentru alte utilitãți.

Drumul devenea din ce în ce mai abrupt, șerpuirea serpentinelor oferind imaginialternative ale lacului de acumulare, ce pãrea din ce în ce mai mic, pe mãsurã ce se urca și aorașului și împrejurimilor sale, în fundul vãii, casele pãrând a se rostogoli unele peste altele, ca încãușul mâinii unui uriaș, dând o oarecare stare de anxietate privitorilor, cu nasurile lipite de

geamurile autocarului.Pe mãsurã ce se urca, zgomotul motorului era din ce în ce mai puternic, iarimaginea care se oferea privitorilor, din ce în ce mai înspãimântãtoare, dar și de o frumusețeunicã, impunãtoare, prãpastia ce se cãsca imediat din marginea drumului fiind terifiantã șiamintind pregnant coșmarurile din nopțile proaste, când de la astfel de înãlțimi te prãbușești , încãderi fãrã de sfârșit, trezindu-te îngrozit și lac de sudoare.Într-un târziu drumul se sfârși pe unplatou situat tot pe marginea prãpastiei, zonã de pe care se putea observa orașul de la poale șiîntreaga vale pe mulți kilometri, vizibilitatea fiind destul de bunã.Imaginea era asemãnãtoare cucea dintr-un avion, pâlcurile de case izolate sau grupate, alternând cu zonele cultivate, cu nuanțediferite, realizând un puzzle uriaș și spectaculos în special prin diversitate și culoare.Opusparcãrii se afla corpul muntelui pe care se zãreau construcțiile antice rãspândite dupã cumpermisese muntele și dupã cum voise imaginația constructorilor sau a comanditarilor.

Originile Pergamului erau pierdute în vreme, ca a majoritãții cetãților ioniene.Nu secunoștea o datã precisã a înființãrii orașului, dar numele sãu este legat de cel al Troiei și alrãzboiului sãu.Se spune cã dupã cãderea Troiei, aheii au fãcut-o prizonierã pe Andromaca,vãduva lui Hector, ea fiind atribuitã fiului lui Ahile, pe nume Neoptolem, mai cunoscut sub numelede Pyrrhus, cu care a avut trei fii, unul din ei pe nume Pergamos fiind cel care a pus bazeleorașului-cetate și etimologic - perg sau berg și amos desemnând un loc înalt sau o fortãreațã.Ceeste cert este faptul cã zona trece sub controlul regelui Lydiei Cresus pe la 560 înainte de Ch.,apoi sub dominația persanilor care, datoritã birurilor și opresiunii, duc la o stagnare socialã șiculturalã, fapt menționat și de Xenophon, marele istoric, care trece pe aici în 399 înainte de Ch.,consemnând starea de decãdere economicã și comercialã a zonei.În 334 înainte de Ch.,Alexandru cel Mare cucerește cetatea și teritoriile aferente, iar dupã moartea sa Pergamul, ca șialte zone întinse din Ionia asiaticã revine lui Lysimachos, care îi rezervã un rol deosebit, înspecial datoritã poziției strategice avute de cetate.Dupã moarte acestuia într-un rãzboi de apãrarea teritoriului, zona revine diferiților succesori, de origini diferite, care se luptã între ei, cu vecinii,îmbinând, nu întotdeauna fericit, dorințele personale cu cele ale obștii.Aceastã perioadã agitatã iasfârșit cu domnia regelui Attalus al III - lea, între anii 138 - 133 înainte de Ch., rege boem, poet,preocupat de studiul științelor naturale, al zoologiei în special și care s-a remarcat prin faptul cã alãsat testamentar succesiunea regatului Pergamului, Romei, care a intrat în posesia sa dupãlupte cu presupusul succesor al lui Attalus, Aristonicos.Epoca romanã a fost beneficã pentrucetate și pentru regat, au fost reconstruite unele temple avariate de cutremure și au fost înãlțatealtele noi, atribuite diferiților zei și ridicate în cinstea unor împãrați ca Augustus, Tiberius, Traiansau Hadrianus.În epoca lui Caracalla de exemplu, cetatea avea 150.000 de locuitori, cu extinderespre poalele muntelui și pe câmpurile din împrejurimi.Tot în perioada romanã se dezvoltãAsclepionul, construit încã din perioada greacã, el devenind un centru religios și medical renumitîn toatã lumea.

Dupã moartea lui Isus, sfântul Ion trece la evanghelizarea acestor teritorii, care eraudeja creștine în secolul III, sub împãrații Theodosius, când existau aici patru mitropolii -Pergamul, Efesul, Smirna și Tralles.O datã cu începerea invaziilor arabe din secolele VII și VIII,zona decade lent, astfel cã la sosirea selgiucizilor și ulterior a otomanilor, în acest areal nu maiexistau decât mici comunitãți creștine.Datoritã pãcii ce a urmat ocupației otomane, zona acunoscut o deosebitã înflorire comercialã și economicã.

Imediat din parcare pornea un drum larg, placat cu dale masive din piatrã, lustruite deploi, de vânturi și de pașii generațiilor ce se perindaserã pe aici, ce ducea spre o piațã centralã ceavea pe una din laturi o zonã înãlțatã, pe care tronau trei cedrii uriași - aici fusese templul lui

Zeus, una dintre construcțiile remarcabile ale perioadei helenistice, ridicat în 190 înainte de Ch.,în plinã perioadã de aur a Pergamului și care fusese descoperit de arheologul german CarlHumann în 1871, deschizând astfel etapa sãpãturilor de la Pergam.Ceea ce s-a desgropat șiaparținuse acestui templu și acestei cetãți, a fost transportat și reconstruit la Berlin, unde se aflãși azi, sãrãcind astfel situl istoric de una dintre perlele sale arhitecturale și istorice.Din aceastãzonã centralã se putea ajunge, coborând sau urcând, la diferitele construcții ce se pãstraserã,unele din ele remarcabil.În general erau clãdiri și temple, ce aveau la bazã structuri din perioadahelenisticã, peste care se construiserã temple și alte clãdiri, în special în epoca romanã, dar șimai târziu, în cea bizantinã, acestea din urmã mai mult stricând peisajul și atmosfera cetranspãrea din ruine, decât sã le ajute, întregindu-le.Dar era scuzabil deoarece ele fuseserãridicate doar în scopuri utilitare - de apãrare sau de ocrotire, în special religioasã.Era destul debine conservatã o porțiune din vechiul apeduct suspendat, cu arcurile sale svelte ce susțineauîncã, ici și colo, jgheaburile aducãtoare de apã și implicit de viațã pentru cetate, templul luiTraian, construit în cea mai frumoasã zonã a orașului, putând fi vãzut din orice loc, pãstrându-seo bunã parte din colonadã, alcãtuitã din coloane puternice, înalte, cu capiteluri corintice, totulalcãtuit dintr-o marmurã de un alb orbitor în razele puternice ale soarelui ce era deosebit deintens pe aceste culmi, caracteristicã arhitecturalã valabilã pentru întreg templul, care, dinnecesitate de aducere la nivel cu panta muntelui, fusese construit pe o temelie formatã din bolți șiîncãperi numeroase, ce serviserã drept anexe ale lãcașului de cult dar și locuințe, pentru slujitoriipalatului regal ce se afla în apropiere Nu departe de templul lui Traian se afla cel al Atenei, dincare se conservase fundația și o parte din colonadã, dar cu coloanele amputate nu departe debaza lor, marmura îmbãtrânitã de intemperii pierzându-și strãlucirea.Acest templu se afla imediatdeasupra teatrului, care era construit pe o pantã abruptã cu o înclinare violentã, ce dãdea fiori,de la înãlțimea evanatiului sãu putându-se vedea valea închisã de cele douã râuri ce șerpuiauspre mare.Fusese construit în perioada helenisticã și îmbunãtãțit pe parcursul timpul, cavea saputând primi 10.000 de oameni.Gradenele erau tãiate îîn andezit sau în trachyt, rocã vulcanicãrugoasã, doar loja imperialã fiind construitã din marmurã.Orchestra și accesoriile sale , ce seaflau în parte inferioarã a teatrului, pe un platou ce surplomba o prãpastie neguroasã, parcã fãrãsfârșit, dispãruserã în timp, ne mai rãmânând decât elemente sporadice din temelia lor.Puținiituriști care se aventuraserã sã coboare treptele dintre grupurile de gradene, pe spațiile numitedyazoma, printre care și cei doi, se țineau de mâini, coborând cu atenție și privind uimiți șiînfricoșați mãreața construcție, de o temeritate particularã, cum nu mai vãzuserã pânã acum.Seoprirã sã admire atât construcția cât și panorama ce se oferea, prin picioare trecându-le micifurnicãturi determinate involuntar de senzația iminentã de cãdere în hãu.Pe la jumãtatea teatruluise ieșea spre un platou, majoritatea vizitatorilor rãsuflând ușurați cã au scãpat și din aceastãîncercare.Se ajungea în Agora superioarã, unde se mergea iarãși pe Drumul cel mare, cu dalelesale uriașe, din granit cenușiu, lustruit, ajungându-se la bãi, ce erau marcate doar prin fundație, lazona magazinelor și a tavernelor, ce se aflau în aceeași stare, sala orgiilor dionisiace, toate fiindastãzi o îngrãmãdealã de pietre paralelipipedice, cenușii - negre, unele schițând ziduri și bolte,altele formând o grãmadã informã de ruine abandonate de timp, care parcã cereau atenție șicondescendențã din partea urmașilor.În aceeși stare se aflau și santuarul lui Cybele, a zeițeiDemeter, templul Herei, gimnaziul, toate fiind schițate prin persistența temeliilor, pe care cioturidin coloanele, ce pe vremuri susținuserã frontoane și acoperișuri, îmbãtrânite și erodate devreme și de intemperii, ca niște dinți îmbãtrâniți, aflați în gura unui personaj de legendã, încercausã schițeze mãreția de odinioarã.Miraculos se pãstraserã câteva vase mari din marmurã,

asemãnãtoare cãzilor de baie, ce slujiserã conservãrii apei sau igienei persoanle în gimnaziu.Ici -colo câte un zid cu aparențe de întreg, care mai conserva o intrare boltitã, cu garnituri demarmurã, se termina brusc într-un morman de pietre, inform, fãrã sã mai pãstreze fiorulautenticului, amprenta istoriei milenare.Trecurã pe lângã aceste vestigii, ce lãsau impresiaabandonului și dezolãrii, accentuatã poate și de șuierul pustiu al vântului ce biciuia înãlțimile,accentuându-le starea în care pluteau amândoi, încã de cu o searã înainte.Aparenta zãdãrnicie afaptelor oamenilor, a muncii lor de secole, transformatã, iatã, într-un morman de pietre fãrãformã, cu fragmente de coloanã la care trudiserã sute de ore, mii de oameni, splendorile cefuseserã ridicate în cinstea zeilor sau a împãraților, totul aflat azi în disoluție, îngropate și uitate,descoperite întâmplãtor sau nu, de împãtimiți ai istoriei, care mai credeau în valorile universaleale artei și culturii.Industria turismului reanimase aceste sãpãturi și reconstruiri, astfel cã multedintre minunile lumii antice puteau fi acum vizitate și admirate, estompând într-o oarecare mãsurãsenzația de lehamite ce apãrea câteodatã, în raportul dintre efemerul uman aflat în fața timpului,cãci - "Totul era în sine si Sinele e în iluzie" .

Trecurã, spre ieșirea din muzeul în aer liber, prin Agora interioarã, unde se puteauremarca ruinele Templului roșu, numit așa din pricina culorii rocii din care fuseserã construitezidurile, alternate și cu cãrãmidã arsã, templu ridicat în cinstea unei zeitãți egiptene, din care semai pãstraserã o cariatidã și un atlant, fãrã capete, dintr-o marmurã alb - cenușie, mãiestritcioplite, cu veșmintele mulate în falduri pe lângã trup, strãjuind solitare deșertul de pietre, resturisimbolice din teatrul roman și din amfiteatru și fântâna lui Aghios Stratigos, construcție din blocurimari de granit cenușiu, cu un acoperiș susținut de câteva coloane cioplite tot în același granit,relativ grosolane fațã de mãiestrele coloane de la templul lui Traian.

Se îndreptarã spre ieșire.Pe tot parcursul vizitei cei doi fuseserã împreunã, uneori chiar singuri, dar acea vrajã

care plutise între ei se destrãmase, lãsând loc unei aparente indiferențe, el încercând o oarecareapropiere, mai mult incitat de cele spuse de ea și în aceastã dimineațã și frustrat de niște drepturipe care le pierduse brusc, iar ea, într-o espectativã armatã, respingându-l sistematic, chiar șicând coborârã treptele abrupte ale teatrului, când se lãsase ajutatã de un individ din grupul lor,respingându-i mâna întinsã, gest ce-l înfuriase la culme prin lipsa sa de politețe.La poartã, Silviași alte câteva doamne ce nu vizitaserã decât câte ceva, stãteau la umbra cedrilor de pe platoultemplului lui Zeus, beau cafea din termos și fumau voios, ignorând cu desãvârșire locul unde seaflau și chiar locul unde stãteau, loc care pe vremuri fusese baza propileei templului.

Se gruparã, urcarã în autocar și fãcurã drumul întors, spre Bergama.CetateaPergamului nu-i lãsase o impresie specialã, poate datoritã conservãrii precare a monumentelor,poate din pricina lipsei templului lui Zeus, care bine conservat și reconstruit trona la Berlin, undeera, probabil, un transplant nereușit, civilizația central - europeanã revedincându-și sorgintearomanã, dar amprenta teutonicã domina sau poate atmosferei neplãcute ce domnea între ei decâteva ore.Se gândea înciudat la o cale de a rezolva conflictul ivit și de a încheia idila într-un modelegant, civilizat, fãrã ranchiuni inutile sau chiar mai rãu.Gândurile acestea îl chinuiau și lipsa uneisoluții imediate îl indispunea și mai mult, stricându-i liniștea ultimelor ore din aceastã fabuloasãexcursie.Autocarul cobora panta, legãnându-se amenințãtor la curbe, scrâșnind din frâne peculmea pantelor și repezindu-se apoi la vale cu și o mai mare impetuozitate ca pânã cu o buclã așoselei înainte.Era liniște, lumea tãcea crispatã, doar zgomotul motorului umplea spațiul,amestecându-se cu șuierul binefãcãtor al aerului condiționat.Cristina își fãcea de treabã cãutândceva prin poșetã, evitând orice întâlnire a privirilor cu el, care o contempla admirativ, dar și atent,

în dorința de a surpinde orice semn din partea ei, cum cã ar accepta mãcar sã stea devorbã.Apariția primelor case din oraș descãtușã gurile turiștilor, care începurã sã vorbeascã toțiodatã, scoși de sub mrejele fricii din timpul coborârii.Ajunserã în centru și se oprirã în dreptulunei terase de varã ce aparținea unei autoserviri.Coborârã și intrarã.

Resataurantul se afla la parterul unui bloc modest, mai vechi, cu trei etaje, fiind departede similarele, întâlnite pe parcursul drumului.Era un local întunecos, cu pereții afumați, cu meseleacoperite cu fețe în carouri albastre și roșii, aspect de birt prost, doar linia de autoservire era maiacãtãrii, din inox, bine luminatã, dar aici, surprizã ! autoservirea consta în a indica ce feluridorești, iar un baș - buzuc pântecos, curat, cu o bonetã clasicã pe cap și cu niște mustãți enormemulate pe obrazu-i bucãlat și rumen, te servea, punând în farfurii atât cât considera el, fapt ce atrezit imediat comentarii, la care turcul s-a arãtat complet neinteresat, continuându-și serviciulimpasibil, ca un cyborg cu iz oriental.Mâncãrurile erau cam aceleași, legume multe cu sosuri pebazã de bulion, iuți, cu carne puținã și neapãrat de oaie, ceea ce fãcea ca mulți dintre turiști sãprotesteze în speranța obținerii unor alte feluri, cum reușiserã la Didima, unde se putuse mâncași pui sau pește.Cu chiu, cu vai, se reuși și aici, cu riscul întârzierii plecãrii, fapt ce avea sã aibãconsecințe neprevãzute.Cei care consumaserã felurile bucãtãriei autohtone, care erau delicioaseși extrem de bine și de dietetic gãtite, terminarã mai repede de mâncat și se rãspândirã prinîmprejurimi, intrând în cele câteva magazine din zonã.Acestea erau mai sãrace ca cele din alteorașe, mai puțin luxoase, dar un minim necesar se gãsea și aici, în special în magazinelealimentare, unde era marfã destulã, variatã și abordabilã financiar, unde era și animația maimare, localnicii amestecându-se cu turiștii.

Dupã ce terminarã bucatele, ce le fuseserã servite la o masã mare, cu mai multe locuri,unde stãtuserã ca de obicei, asocierea Silviei cu mama Cristinei și cu Cristina însãși, devenindregulã în ultimele zile, se rãspândirã, Dragoș, Cristina și încã douã doamne plecarã spremagazine, restul rãmânând la o țigarã și la o bârfã micã.Cei doi intrarã în alimentarã, își luarã apãși alte mãrunțișuri, ca de obicei, Dragoș sperând cã totul a intrat în normal, dar se înșelase, eacontinuând sã-i rãspundã evaziv și monosilabic.Se gruparã în jurul autocarului, ca puii pe lângã ocloșcã uriașã și eminamente mecanicã, în așteptarea întârziaților și într-un final urcarã, gata deplecare.

Dupã scurt timp începu o vânzolealã și un du-te vino agitat, ghidul, însoțit de câțivaturiști, aceeași, coborârã și urcarã de câteva ori, fãcând naveta între mașinã și restaurant, ce erapeste drum.Nimeni nu știa despre ce este vorba concret, circulând, ca de obicei, zvonuri diferitedin care, pânã la urmã, se decantã adevãrul și anume: grupul lor fusese precedat de un altul, totromân, din Timișoara, care era însoțit de un ghid român, în persoana unei femei și un ghidlocalnic.La plecarea din restaurant, ghidul român și-a uitat geanta pe scaunul pe care stãtuse, înea aflându-se toți banii grupului, aproximativ 10.000 de mãrci germane.Ghidul grupului lor șicâțiva turiști au observat când o salariatã a restaurantului, gravidã în lunã mare și deci, mai ușorde remarcat, luase geanta, plecând cu ea undeva în spatele autoservirii.Nu s-ar fi dat nici oimportanțã gestului dacã nu ar fi revenit ghidul timișorean, împreunã cu cel turc, cãutând geanta,care dispãruse între timp, dar care fusese zãritã de cei mai sus menționați.A început un circîntreg, urmãrit de turiști de la geamurile autocarului, ca de la un televizor uriaș, fãrã sonor, însperanța unei grabnice plecãri, ce întârzia nefiresc de mult.Apãru și poliția turcã, fapt ce-iîngrijorã și mai mult pe turiști, obișnuiți cu cea românã, care de cele mai multe ori complica șitãrãgãna lucrurile, decât sã le rezolve operativ dar, dupã vreo zece - cincisprezece minute totulse terminã ca din senin, poliția, prin mijloace numai de ea știute, determinând-o pe hoațã sã

aducã banii de acasã și astfel toatã lumea se liniști și pornirã dupã câteva minute, în strigãtele debucurie și satisfacție ale celor din Timișoara, care fuseserã astfel salvați.

Aproape nu observarã când se ieșise din oraș, întreg autocarul zumzãind ca un stup înpreajma roitului, fiecare comentând faptele, dupã cum le receptase și le înțelesese.Dezbãtu cuCristina întâmplarea, întorcând-o pe fațã și pe dos, disecând-o, ajungând amândoi la concluziacã eficiența poliției turce și respectul de care se bucura aceasta erau speciale, pe tot timpulpertractãrilor, ce se desfãșuraserã în fața lor, la una din mesele de pe terasa restaurantului,nerelevând violențe verbale, gesturi precipitate sau ceva asemãnãtor, atât de obișnuite la noi, înrelațiile cu omul legii, care ți se adreseazã ca unui culpabil potențial, chiar când îl întrebi o adresãsau îi ceri o informație banalã.Iar alãturi de eleganța comportamentului se afla eficiența, cazul,care putea sã se complice infinit, rezolvându-se în câteva minute, amiabil, Dumnezeu știe ceurmase, dar asta era treaba lor, a poliției și a hoaței.

Mergeau deja de ceva timp, cu vitezã destul de mare, încercând sã recuperezeîntârzierea, trecând ca vântul printr-un peisaj ce nu se deosebea de cel prin care trecuserã dedimineațã, cu excepția faptului cã acum, era mai mult uscat, marea nezãrindu-se decât de câtevaori și la depãrtare apreciabilã de ei.Dragoș încercã sã poarte cu Cristina o discuție lãmuritoare,dar aceasta îl refuzã, spunându-i sec:

-Mulțumește-te cã stau de vorbã cu tine.Ești un ingrat, un tip egoist și lipsit desensibilitate.Doamne cum m-am putut înșela în privința ta ! Cum m-au derutat bunele talemaniere, vocea ta moale, afectuoasã, totul !

Ofensat, Dragoș îi replicã moale:-Tu ești ingratã și nedreaptã, tot comportamentul meu a fost cinstit, la început te-am

iubit, chiar periculos de mult, dar mi-ai ars toate sentimentele cu cinismul tãu malefic, cu ușurințacu care ai acceptat afrontuirle aruncate de maicã-ta, toate astea mi-au veștejit simțãmintele și le-au adus aici, în pragul despãrțirii, pe care tu o faci mai grea decât ar trebui !

-Deci nu crezi, nu vrei sã pricepi cã m-am îndrãgostit de tine, acum când, dupã cum ziciși înclin sã nu te cred, ți-am ars sentimentele și cã, pentru mine, nu conteazã decât clipa în caretrãiesc, acum, aici, cu toatã intensitatea de care sunt în stare. Vãd cã nu înțelegi nimic !

ªi zicând acestea, se întoarse într-o parte și începu sã plângã încet, discret, fãrã vreunsemn de isterie, fapt ce-l impresionã pe Dragoș, care nu știa ce sã facã, fiind pus în fața uneisituații imposibile.Dupã câtva timp ea își scoase din geantã un șervețel, se șterse la ochi, șiuitându-se la el cu ochii umezi îi spuse șoptit:

-Din pãcate ãsta-i adevãrul ! ªi tu ești departe de mine, ca și cum nu ai fi fost niciodatãaproape, trup lângã trup și suflet lângã suflet.

Tãcu și se retrase în tãcere, privind pe geam aiurea, cu gândurile zburând spre zãrinecunoscute.Dragoș tãcea la rându-i derutat, ne știind ce sã creadã, situația fiind mai complicatãde cum prevãzuse, fapt ce-l enervã și mai mult.Aceastã femeie îl pusese deja de nenumãrate oriîn situații neanticipate de el și din aceastã cauzã, fãrã variante de rezolvare cât de cât gândite șiplauzibile.Se frãmânta, cugetând la ce se va întâmpla în zilele urmãtoare, oare ea îl va suna, eragenul de femeie - crampon care sã-i complice și mai mult existența și așa zbuciumatã, se temeade scandal mai mult ca de orice, o eventualã discuție cu Silvia pe o astfel de temã putând fidevastatoare pentru amândoi.Nici nu se gândea sã dea curs divorțului pe care Silvia îl flutura prinfața lui ori de câte ori se enerva mai tare, ce sens mai avea acum, erau bãtrâni, nu mai puteauavea nici un viitor singuri, se suportaserã atâți ani, ce mai contau cei câțiva care le mairãmãseserã, nu se vedea având vreun viitor lângã o tânãrã cum era Cristina de exemplu, așa

cum se aventuraserã mulți dintre colegii și amicii lui.Nu, hotãrât lucru, trebuia sã rezolve amiabilsituația, altfel ar fi survenit o catastrofã, cu urmãri imprevizibile. Zeci de gânduri de genul acesta îitreceau prin minte, negãsind o soluție viabilã, sperând cã Providența îi va veni în ajutor și de dataasta, așa cum îl ajutase de nenumãrate ori în viațã.De câte ori ajungea la finaluri de aventuri degenul acesta, cu posibilitãți de sfârșit cu scandal, se auto-muștruluia, criticându-și imaturitateaemoționalã, dragostea asta omeneascã în ultimã instanțã pentru femeie, în diferitele saleipostaze, punându-l nu o datã în fața unor situații ingrate din care ieșise cu greu și nu rareorișifonat, jurându-și cã nu va recidiva, dar luând-o de la capãt, cu o inconștiențã juvenilã, de fiecaredatã când la orizont apãrea Eva, într-una dintre minunatele ei întruchipãri.

Autocarul fugea pe o autostradã perfectã, legãnându-se încet cu un efect soporificevident, majoritatea cãlãtorilor adormind în cele mai bizare poziții, aici intervenind nu numaioboseala, ci și masa și stresul întâmplãrii de la restaurant.Ziua se apropia de sfârșit cândajunserã la Troia.Amurgea.

Cred cã Troia reprezenta un punct de reper destul de clar în mintea multor oameni, carechiar dacã nu citiserã Legendele Olimpului, ca sã nu vorbim de Iliada sau Odiseea, vãzuserãmãcar realizarea cinematograficã a anilor '60 numitã, parcã, Elena din Troia, care, cu mijloacelesuperproducției cinematografice ale epocii , reușise sã familiarizeze opinia publicã cu rãzboiulTroiei, cu Menelaos, frumoasa Elena, Paris și regele Priam, ranchiunele și comportamentuldubios de social al zeilor Olimpului și amestecul lor inoportun în treburile muritorilor, cu Hector,Hecuba, Ahile, cu calul troian și semnificația sa.Cine se strãduise sã afle mai multe auzise și deSchliemann, arheologul autodidact, poliglot și istoric de renume al epocii sale, un self made maneuropean, care, obsedat de Troia, dupã lectura asiduã și decriptarea Iliadei, purcede la sãpãturi,dupã identificarea amplasãrii cetãții, care fusese distrusã de zeci de ori, având drept rezultatdescoperirea unor tezaure, ce le-a atribuit regelui Priam, de fapt acestea aparținând altorcivilizații, mai târzii, dar totul fusese pornit, arheologii, de data aceasta profesioniști, continuândmunca începutã de el, criticându-l pentru lipsa de metodã științificã în abordarea sãpãturilor, darce mai conta, el începuse lucrarea de care profitau ei astãzi, într-un târziu trebuind a serecunoaște cã amplasamentul aparține Troiei antice, situl arheologic recunoscând nu mai puținde treisprezece straturi de civilizație sau chiar mai multe, în funcție de cercetãtori.

S-a adeverit cã Troia fusese distrusã prin foc în anul 1260 înainte de Ch., exact așacum spusese Homer în a sa Iliada.Se pare cã rãzboiul a izbucnit din cauze mult mai pãmântene,mai pragmatice și anume, datoritã faptului cã troienii stãpâneau strâmtoarea Dardanele, nodprincipal comercial și nu litigiul mãrului de aur și rãpirea frumoasei Elena, soția temutuluiMenelaos, regele Spartei, de cãtre Paris, fiul frivol al bãtrânului rege Priam.În acest scop s-arealizat o coaliție ce a mai cuprins pe Agamemnon, regele cetãții Mycene, ce se afla la aceavreme în perioada începutului declinului și a mai multor seniori, printre care Homer îi citeazã pePatrocles, Aiax, Nestor sau Diomedes, alãturi de șiretul Ulise.Forțele reunite au debarcat în golfulAulis de la bordul celor 1000 de corãbii, începând un asediu ce a durat nouã ani inutili, în alzecelea an, șiretenia și perfidia greacã materializatã prin Ulise sau Odiseos cum mai era numit,care a fost pãrintele celebrului cal de lemn, oferit cadou naivilor troieni cu pântecele plin deoșteni, care au dat lovitura începutului sfârșitului, ce s-a pecetluit peste un an, când cetateajefuitã și distrusã a fost incendiatã.Rezultatul a fost dezastruos, abia dupã foarte mulți ani, zicerilelui Homer fiind atestate de arheolgi, confirmând legenda homericã, de sãpãturile lui Schliemannde pe dealul Hissarlâk începute în 1870 și a prilejuit și o zicere celebrã, puțin onorantã pentrugreci care sunã cam așa - Timeo danaos et donna ferentes.ªi apoi au început pereginãrile lui

Ulise și nu mai puțin spectaculoasele rãtãciri și aventuri ale lui Eneas, ctitorul poporului roman,așa cum descrie Vergilius în Eneida.

Cu aceste amintiri în minte și cu o oarecare tensiune creatã de faptul cã, ajunși la o orãtârzie, au gãsit utilitãțile muzeale închise, neputând lua un prospect sau vreo amintire din acestloc marcant pentru istoria și cultura universalã, Dragoș cãlcã tãrâmul fabulosului mit - realitatehomeric.

Pentru cine se așteaptã sã viziteze niște ruine asemãnãtoare celorlalte, dezamãgirea arputea fi enormã.Aici se petrecuse un fenomen ciudat. Faptele, locurile, oamenii, istoria, totul selichefiase și se scursese prin crãpãturile pãmântului însetat, pentru a se ascunde profund subscoarța sa pentru sute și mii de ani în așteptarea vreunui Fãt Frumos care sã le dezlege din vrajãși sã le scoatã la luminã, pentru a fi admirate din nou și pentru a li se decripta tainele ascunse înfiecare ciob de vas sau volutã de marmurã mãiestrit cioplitã.Troia trebuia vizitatã cu mintea,imaginatã, iar fructul imaginației nu trebuia sãdit în ceea ce rãmãsese, deoarece ar fi pieritimediat sub îngrãmãdirea informã de bolovani ce reprezentaserã un zid sau te miri ce altãconstrucție, dupã cum afirmau optimist tablourile indicatoare, care încercau în zadar sã facãordine în haosul grãmezilor informe de bolovani ciopliți.Existau câteva zone, decopertatedemonstrativ, ce prezentau suprapunerea diferitelor culturi ce adãstaserã pe aceste meleaguri,oferind o imagine stratificatã și pe alocuri foarte clar delimitatã, unde se amestecau pietre,cioburi, destine, vieți, bucuriii și drame, dezastre naturale sau provocate de om, totul într-o liniștenefireascã în acest amurg de sfârșit de mileniu, ce cobora peste Troia miticã, alunecând pestedealul Hissarlâkului și prelingându-se în gropile create de mâna omului modern, dornic de ascoate la luminã istoria și faptele ei materiale.Privea siderat la șanțurile sãpate în jurul unorporțiuni ce sugerau un zid sau un perete de construcție, în care trebãluiau oameni, în speranțagãsirii vreunui vestigiu palpabil și concret, care sã localizeze istoric zona, gândindu-se o datã înplus la zãdãrnicia aparentã a vieții, ce nu însemna nimic în imensitatea și incomensurabilitateatimpului, cel mai bun martor fiind aceste sãpãturi arheologice ce scoteau la luminã țãrânãroșieticã și pietre cu o aparențã banalã.Unde erau acroterele, propileele, heroonurile sautemnosurile marilor temple vizitate ? Nicãieri.Aici totul era pustiu și zãdãrnicie, viațã scursã printredegetele istoriei, pe care contemporanii noștrii încercau sã o reanimeze, mãcar în cioburileimaginii sale anterioare.Trecu relativ dezamãgit de la un șanț la altul, de la un fragment de zid lacelãlalt, oprindu-se pentru un moment. în fața a ceea ce se pretindea a fi drumul principal șiintrarea în cetatea Troiei, puțin probabil, date fiind dimensiunile modeste atât ale drumului cât și adeschiderii probabilei porți, dar convenția localizãrii trebuia admisã, spre probabila satisfacție aorganizatorilor muzeului.Cristina îi mergea alãturi, amândoi tãcând, dar din motive diferite, eaavându-le pe ale sale, iar el, cufundat în mrejele gândurilor sale, ce se învârteau obsesiv în jurultemelor existențiale, permanențã a cugetãrilor sale zilnice, obsesie a ultimilor ani, alimentatãacum din plin de dezolanta imagine a unei Troie, ce trebuia ghicitã, închipuitã și nu vãzutã, pentruceea ce era de vãzut era deprimant și, în ultimã instanțã, aproape nesemnificativ.

Se îndreptarã spre ieșire unde se afla un mic pãrculeț, cu câțiva chiparoși enormi, cestrãjuiau ca niște candele uriașe câteva vestigii din marmurã, cu aspect caracteristic perioadeihelenistice, capitelurile sau fragmentele de fronton fiind asemãnãtoare cu cele ce mai fuseserãadmirate în alte muzee, vizitate deja.În mijlocul parcului trona o copie la dimensiuni reale aleCalului troian, executat tot din lemn, probabil dupã indicațiile luate din Iliada, vizitabil, mulți turiștifãcând efortul sã acceadã în pântecele sãu uriaș pe o scarã din lemn, abruptã, ce scârțâia șiamplifica tropãitul pașilor vizitatorilor.Pe Dragoș îl impresionã negativ imaginea acestei

reproduceri, plecând imediat de lângã ea.I se pãrea impietate și kitch în același timp aceastãreproducere la scarã realã, cu toate cã mulți o admirau și îi salutau prezența.Reconstrucțiile saureproducerile monumentelor istorice, așa cum își imaginau constructorii, distrugeau aerul deautentic, de real, rupeau vãlurile misterului ce înconjura monumentul, aruncându-te înmodernitate și smulgându-te din realul monumentului propriu zis.Trãise aceeași senzație cândvãzuse Caravanseraiul de lângã Milet, reconstruit în forma sa inițialã, care distrugea legendarul șivãlul istoriei ce plutește peste monumentele antice sau peste cele mai recente.

Încet, încet se gruparã în jurul autocarului și în scurt timp pornirã.Toatã vizita, care atraversat o perioadã istoricã de peste douã mii de ani, durase doar douãzeci deminute.Rãmânea, ca pe baza imaginilor fixate în memorie sã-ți brodezi propriile povești și trãiri,pentru a construi un întreg acceptabil din toate punctele de vedere.Mașina își reluã drumul spredestinația finalã a zilei, strecurându-se prin vãlurile nopții ce se așternea peste peisajul monoton,de câmpie limitrofã litoralului.În autocar domnea o atmosferã demnã de Azilul de noapte,majoritatea turiștilor dormind în cele mai ciudate poziții, legãnați de suspensiile bune și deșoseaua și mai bunã.Fusese o zi obositoare și în special plinã de emoții, de la cele din timpulurcãrii și coborârii la Pergam și terminând cu cele legate de incidentul din Bergama, încheind,poate, cu impresia de Armagedon lãsatã de vizitarea ruinelor Troiei, în mãsura în care vreunuldin membrii grupului percepuse acest sit istoric și de culturã, pe aceeași lungime de undã cu ceape care rezonase Dragoș.

Cei doi stãteau tãcuți, ea privind undeva, în gol și cugetând Dumnezeu știe la ce, iar el,rumegându-și cugetãrile legate de Troia, amestecate cu cele legate de Eva sa, de care nu reușeasã se desprindã, în tendința de a-și dobândi independența.Era în el un amalgam de contrarietãțilegate de existențã, în general, dar și în particular, la a sa, atașate în aceste momente de Cristinași de labirintul relației lor, care se dovedea, cel puțin acum, fãrã ieșire.Lipsea firul Ariadnei și nuștia de unde sã-l ia.Dacã la început fusese amãgit și prins în mrejele ei, acum era trezit completla realitate, dându-și seama cã a eșuat într-o nouã relație de tip Guarda e passa dupã cumspunea Dante, relații care-i displãceau atât de mult, dar care se dovedeau totuși, singurele viabileși lipsite, aproape, de orice risc. Dar acum, se bãteau pe muche zarurile ursitoarelor potrivnice,ea susținea sus și tare altceva, afirma niște sentimente pe care el nu le bãgase de seamã a se fiarãtat vreodatã, așa cã lucrurile se complicau în mod neplãcut.ªi peste aceste trãiri negative sesuprapusese și imaginea Troiei, pe care dorise atât de mult sã o vadã, așteptase atât de multtimp pânã sã ajungã în preajma ei și iatã rezultatul - o dezamãgire enormã ce-i lãsase un gustamar, accentuat, poate și de apropiatul final al excursiei, de întoarcerea în șablonul și monotoniazilnicã, presãrat cu întâmplãri neprevãzute, de cele mai multe ori negative, de interminabilaatmosferã de sfadã ce domnea între el și Silvia, de suspiciunile ei bolnãvicioase, de invidiacolegilor, de mizeria din țarã, de sãrãcie, de instabilitatea politicã, economicã și socialã, de aniicare treceau peste el lãsând urme din ce în ce mai adânci, de parcã nu mai fãcea fațã laîntâmplãrile și evenimentele zilnice, de apropierea de un final previzibil.Cu ani în urmã fapteletreceau pe lângã el nelãsând urmele de azi, crengile copacului erau scuturate de vânt, dartrunchiul rãmânea nemișcat.Azi se clãtina amenințãtor, ultima crizã cardiacã, e drept cãprovocatã de stres și de excese, readucându-l cu picioarele pe pãmânt și plasându-l îndãrãt peorbita sa, de pe care încercase sã fugã.În tãcere și singurãtate, întâlnirea cu sinele e un lucruteribil pentru un individ, exercițiile sale de lãmurire și sedimentare a trãirilor și impresiilor fiindfrecvente, dar dificile de fiecare datã.

Aproape nu observã când intrarã în Çanakkale, fostul Galipoli, oraș ce avea orezonanțã particularã pentru cei ce aveau ceva habar de istoria primului rãzboi mondial, aicidesfãșurându-se o debarcare britanicã și apoi un rãzboi de uzurã, care a fãcut mai multe victimedecât alte lupte, fațã în fațã, ducând, într-un final, la evacuare și la nașterea uneia dintre petelenegre ale Marelui Rãzboi, una din porțile de ieșire spre Mediterana, locul unde se sfârșea MareaMarmara, marea interioarã a Turciei, punct de referințã, alãturi de strâmtoarea Bosfor, înarhitectura geograficã, economicã și nu în ultimul rând politicã a țãrii.Dintotdeauna deținerea uneistrâmtori sau a unei trecãtori montane a constituit un avantaj pe toate planurile, care bineexploatatã a adus un avantaj enorm țãrii respective.Orașul era de dimensiuni mijlocii, heterogenca orice urbe de genul acesta, aflatã la rãscruce de vânturi și de drumuri comerciale, unde fiecareseminție ce îl deținuse adãugase sau lãsase ceva din personalitatea sa în arhitecturã, în obiceiuriși în general, în modul de a fi a locului respectiv.ªi aici era o simbiozã între construcțiile vechi șinoi, între stiluri arhitecturale, între motivele de decorare, însã toate acestea se vedeau mai puținbine datoritã întunericului ce pusese stãpânire pe oraș de câteva ore.Iluminatul stradal și almagazinelor era foarte bun, punând în valoare clãdirile, dar și mãrfurile din galantare.Cu toate cãera ora nouã a serii, pe strãzi era o animație deosebitã, magazinele nu duceau lipsã de mușteriiși restaurantele de clienți.Traversarã orașul de la un capãt la celãlalt, venind dinspre uscat șimergând spre mare, oprind într-un târziu la câțiva zeci de metri de portul de ferryboat, unde șidebarcarã.Hotelul era la doi pași, situat pe una din laturile unei piețe dreptunghiulare, în mijloculcãreia se afla un turn cu ceas, care funcționa și marca trecerea timpului, sunând din clopot lajumãtate și la orã întreagã.Era un hotel de tranzit, pentru cei ce dormeau aici o noapte-douãînainte de a pleca spre Europa sau invers, spre Asia.Dupã circul de rigoare legat de repartizareacamerelor și a etajelor, mai atenuat de data aceasta, fiind vorba de o singurã noapte și aceeaincompletã, deoarece trezirea era la orele 4 și ambarcarea la autocar la 5, pentru a prinde primulvapor ce trecea spre malul european, deschizând o zi ce urma sã se desfãșoare timp de cel puțin12 - 14 ore pe roți, trecând prin trei țãri și prin patru vãmi.ªi cu ocazia stabilirii orei plecãrii dinÇanakkale apãruse un soi de circ, deoarece fusese de ales între ora 5 și 8-9, optându-se pentruprima variantã, cam peste capul tuturor, pentru ca grupul doamnelor din Sibiu sã prindã trenul cele ducea acasã, neavând, în cealaltã variantã, unde sã stea peste noapte în București.Urcarã încamere și dupã o toaletã sumarã, Dragoș coborî, Silvia refuzase invitația în oraș, mulțumindu-sesã se îmbãieze, sã mãnânce din traistã ce mai rãmãsese și sã stea în fața unui televizor ce aveanumai programe turcești, împreunã cu prietena ei de o sãptãmânã.Adevãrul era cã fusese o ziobositoare, enervantã și cã repaosul era bine venit.Poate n-ar fi ieșit nici el, dar trebuiaucumpãrate câte ceva de ale gurii și apã pentru întreaga zi ce urma, ce se anunța lipsitã de vreoperspectivã atrãgãtoare.Imediat ce ieși din hotel aproape se izbi de Cristina, care fãcându-și detreabã pe acolo, de fapt îl aștepta.Pornirã prin magazine, cumpãrarã cele necesare și sfârșirãîntr-un mic restaurant, aproape de hotel, unde mâncarã chebap și intestine de oaie lagrãtar.Întreaga searã se petrecu normal, firesc, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.Vorbirã șiglumirã ca de obicei, comentând ziua scursã și incidentele de pe parcursul ei, semn cã ea fusesedeparte a fi absentã la cele ce se petrecuserã, așa cum lãsase adesea impresia.Înainte de aporni spre hotel, îi puse mâna peste a sa, îl strânse puternic, cu o forțã nebãnuitã, spunându-i cuo voce fermã, dar calmã:

-M-am gândit mult în ultimele ore și am hotãrât sã te dezleg de orice obligații sau deeventuale servituți legate de mine sau de persoana mea.Cu toate cã sentimentele mele suntsincere, se pare cã au venit târziu și nu are nici un rost sã-ți forțez mâna.Nu vreau sã mã judeci

greșit.ªi așa ai o impresia nu prea bunã despre mine și nu aș vrea sã o stric și mai mult.Sã lãsãmlucrurile așa cum sunt și sã rãmânem prieteni, dacã vrei, dacã nu, nici mãcar atât, cu toate cã așregreta.

Vocea îi tremura ușor, ochii umezindu - i - se evident, cu toatã strãdania de a se arãtastãpânã pe situație.El încerã sã o linișteascã, dar ea îi retezã elanul, trãgându-și mâna șilãsându-se pe spate, sprijinitã pe speteaza scaunului.El tãcea, recunoscãtor modului în care earezolvase situația, ce i se pãruse lipsitã de ieșire la un moment dat, dar și mâhnit sincer de finalulprevizibil, dar nedorit, probabil, de amândoi.Într-un târziu mormãi, mai mult pentru el :

-Da, sigur,.... prieteni, de ce nu,..... mi-ar face plãcere,.... desigur,... m-ar onora prieteniata, dar oare vom putea fi ?

Plecarã spre hotel, tãcuți, despãrțindu-se în hol, ea rãmânând de vorbã cu o cucoanãdin grup, el luând-o pe scãri, liftul fiind ocupat.Intrã în camerã pe vârfuri, dar încãperea era goalã,Silvia migrând cine știe pe unde.Fãcu un duș și se bãgã în pat.Geamul camerei dãdea spre piațã,ce era puternic luminatã și mai puțin animatã, deja.O boare rãcoroasã venea dinspre mare,aducând mirosul iodat al algelor și umezeala sãratã a crestei de val.Clopotul ceasului din turnbãtu de unsprezece ori.Stãtea pe spate, cu mâinile sub cap și adormi având în gând spusele unuimare învãțat chinez : -Dacã trupul tãu seamãnã cu o ramurã de copac uscatã, dacã sufletul tãuseamãnã cu cenușa stinsã, cum ai mai putea fi atins de o catastrofã ?

ªi așa se sfârși ziua a noua, obositoare, în care parcurseserã mulți kilometri, apropiindu-se și mai mult de casã și inerent de finalul periplului turcesc.Vãzuserã una dintre cetãțile de frunteale Ioniei asiatice, ce se constituise, nu o datã, drept nucleu politic al celorlalte cetãți - oraș, cusplendorile sale conservate rezonabil sau rãpite și duse aiurea, trãiserã o micã aventurã legatãde furtul din Bergama și admiraserã rezolvarea sa de cãtre poliție, în spiritul eficienței șipragmatismului american, vizitaserã Troia sau mai degrabã strãbãturã mental acea Troie aimaginației lor, mergând prin pulberea roșie a locului unde odatã, de mult, viața locuitorilorpulsase, astãzi totul fiind țãrânã, fum și amintire.Poate cel mai important lucru însã, fuseseclarificarea relațiilor dintre ei, dupã ore în șir de încordare și gânduri care mai de care mai fistichiiși mai aberante, în special din partea lui, ea netrãdându-și nici un moment trãirile, decât în final,când îi aduse ușurarea pe care o aștepta atât de mult.

În definitiv aceasta era soluția normalã, fiziologicã, între ei doi existând o prãpastie marecât o lume, apropiindu-i multe, dar despãrțindu-i și mai multe, fiind suficient de menționat doarvârsta, acest dușman ireconciliabil dar și pozițiile lor sociale, atât de diferite și de greu de conciliatîntr-o lume, ce aparent nu ținea cont de acest aspect, dar care se stratifica lent și continuu.Oricecompromis fãcut în acest sens ar fi dus, mai devreme sau mai târziu, la un coșmar greu de trãit,orice dorințã trebuia smulsã din rãdãcini, cu desãvârșire și fãrã cruțare.

Avea în minte exemplele câtorva cunoscuți care se hazardaserã și rupseserã cercultradiției și a obiceiurilor comune, fãcând niște cãsãtorii aventuroase cu femei tinere, provenite dinmedii sociale diferite, iar rezultatul fusese un ocean de suferințe, la care participau nu numaiprotagoniștii și familiile lor amãrâte, ci și prunci nevinovați, nou veniți, ce picaserã într-un momentdelicat și cu totul nepotrivit.

Cãci dacã ai sã dorești ceva din cele ce nu stau în puterea noastrã, în mod obligatoriuvei fi nefericit.

Cap. X

DRUMUL REVENIRII ÎN ARÃ. DESPÃRȚIREA.

Se scularã dis de dimineațã, la 4.Sunase atât ceasul lor cât și telefonul, conformînțelegerii cu recepția hotelului.Chiori de somn, neplãcut impresionați de întunericul de afarã, ceidoi se izbeau unul de celãlalt, în drumurile lor spre baie sau spre bagajele din dulap, aicicontribuind și micimea încãperii, ce nu avea mai mult de doi - trei metri în lungime și lãțime șimobilierul care încurca destul de mult.Se deciserã, într-un târziu, dupã ce reușirã sã se enerveze,sã acționeze pe rând, Dragoș, care era mai avansat în demersurile lui matinale fiind lãsat sã-șitermine treaba și în final, începând sã care la parter bagajele care erau gata, Silvia urmând sãvinã ulterior.Reveni la etaj, bãtu la ușa Cristinei și aceasta îi deschise, încã somnoroasã,îmbrãcatã într-o minusculã cãmașe de noapte, transparentã, ce îi dezvãluia cu generozitateatoate amãnuntele minunatului sãu trup.Scontase pe efectul pe care îl va crea, observând cusatisfacție uimirea admirativã ce se așternuse pe figura lui.Îl luã de mânã, îl trase în camerã, îl luãde gât și îl sãrutã cast, pionierește, pe obraji.Se desprinse rapid de el și punându-și pe ea unhalat, îi spuse pe un ton aproape oficial:

-Ia loc, încã nu suntem gata.Mama e în baie, se îmbracã și voi urma eu, maidureazã.....

El se eschivã și ieși, urmând sã revinã pentru bagaje mai târziu.Coborâ scãrile, cu inimabãtându-i nebunește din pricina emoției determinatã de vederea ei, dar și de posibilitatea, nulipsitã de realitate, de ieșire a lui madam Neagu din baie, într-o clipã nepotrivitã, cu consecințeimprevizibile.Se așezã pe un fotoliu în hol și nu se mișcã de acolo pânã nu fu invitat sã urce.Lascurt timp ieșirã și se gruparã în jurul autocarului ce era deja parcat la rândul ce se formase înfața porții de intrare spre dana ferryboatului.

Era încã întuneric, rãcoarea dimineții luându-i în brațele sale reci și umede, dinspremare bãtând un vânticel tãios și umed, ce îi înfiora, fãcându-i sã cotrobãie prin bagaje dupãobiecte de îmbrãcãminte adecvate.Urcarea în mașinã fu întâmpinatã cu urale de satisfacție.Pescurtul drum de la hotel la parcarea din fața portului puturã observa fragmente matinale din viațaorașului.În restaurantul unde mâncaserã seara și unde remarcaserã prezența uni turc în vãrstã,cam de șaptezeci de ani, care conducea cu discreție bunul mers al trebii, observarã cusurpindere prezența sa, la aceastã orã mai mult decât matinalã.Bãtrânul trebãluia în preajmavetrei de chebap, punând ordine în ustensilele de bucãtãrie și pregãtind localul pentru o nouã zide lucru.Nu departe de acest loc exista o tarabã pe roți ce servea un fel de plãcinte cu carne,prãjite în ulei, asemãnãtoare șuberekului ce se gãsește și pe la noi.Peste drum, un magazin delegume și fructe era animat de lucrãtorii ce descãrcau marfa și o puneau în ordine, pregãtind-ospre vânzare.Nu se zãreau bețivi proptind pereții sau dormind prin șanțuri, copii cerșind șiînhalând cu nesaț din pungile cu aurolac sau câini vagabonzi agresând trecãtorii și cerșindimperios unui codru de pâine.Aceeași impresie de seriozitate și de muncã asiduã pentru mai binedomina imaginea și acum, la plecare, aceeași imagine formatã încã de la intrarea în Turcia, la

vamã.Un astfel de popor își merita locul în rândul neamurilor civilizate, putând fi un exemplupentru foarte mulți, la care munca era substituitã cu infatuarea, lenea și hoția, ridicate uneori larangul de politicã de stat.Manevrele de urcare pe vapor fiind terminate, se grãbirã sã coboare dinautocar și sã exploreze nava, în cãutarea salonului și a barului, nelipsite la acest tip denave.Urcarã la puntea imediat superioarã și depistarã barul ce era deja plin.Luarã bãuturi, carecafea, ceai sau rãcoritoare, care apã și se așezarã pe bãncile situate pe punte, cu fața spre provanavei, ce se strecura încet, spintecând liniștitã apa care nu era animatã de nici o mișcare.Sezãreau deja bine luminile orașului, ce era așezat într-un cãuș limitat de dealuri molcome, pe carese cãțãraserã deja construcții, semnalate de luminițele gemurilor.Orașul se trezea lent, luminastrãzilor și a caselor pulsând tainic.La limita dintre cer și coama dealurilor se desena discret ogeanã alburie, ca un contur, marcând apropierea sosirii astrului zilei.Marea era calmã, lumea erasomnoroasã și liniștitã, discutând cu voce joasã, acoperitã de duduitul motorului, ce-i ducea spremalul european, lãsând în urmã fabuloasa Asie și miracolele sale, atâtea câte putuserã vedea,din fugã, în cele câteva zile scurse pânã acum.Pe mãsurã ce se depãrtau, perspectiva deveneamai cuprinãtoare, iar lumina de pe dealuri creștea în intensitate, diluând cerneala nopții, sfârșindîn a o înlocui peste câtva timp.Stãteau cu toții pe bancã, privind și sporovãind, apropierea de țarãanimându-i în mod deosebit și neașteptat.Atingerea malului european fu semnalatã de o micãizbiturã, ce îi determinã sã-și reia locul în autocar.Debarcarã și pornirã pe drumul de întoarcere,la început paralel cu marea, apoi pe autostradã, cu direcția Edirne, ultimul oraș al Turciei situat lagranița cu Bulgaria.

Se iveau încet zorile.Ziua era luminoasã și lipsitã de orice urmã de nori, la fel ca celelalte zile din parcursul

excursiei.Porțiunea din Çanakkale situatã pe malul european era mult mai micã și consta înspecial în construcții industriale și case mici, cu aspect rural, probabil adãugate încet-încet îndecursul anilor.Ieșirã din oraș și se așternurã la drum întins, pe autostradã.Peisajul era monoton,câmpurile lucrate cu atenție și grijã, alternând cu mici aglomerãri rurale, moderne, cu majoritateaconstrucțiilor noi, centrate de mici investiții industriale, noi, ale cãror destinație nu eraevidentã.Succesiunea stațiilor de benzinã era aceeași, aspectul lor era deosebit, constructiv șicoloristic, cu prețurile afișate la vedere, cu reclame ce te trãgeau de mânecã spre produsulafișat.Datoritã orei mai mult decât matinale de sculare, în autocar domnea suveran Moș Ene, toțituriștii cãutându-și poziții cât mai comode și completându-și somnul, în legãnatul confortabil almașinii, sub valurile de aer rãcoros venit din prizele din tavan și în lumina crudã a dimineții carese instala în drepturile sale.Autostrada era animatã, sute de mașini alergând în ambele sensuri,ca niște globule uriașe ce pulsau în sistemul circulator al țãrii, asigurându-i oxigenul reprezentatde comerț.Luxul autoturismelor cu mãrci celebre se întretãia cu tehnicitatea marilor mașini detransport cunoscute drept T.I.R.-uri, dar nu lipseau utilitare mai vechi sau mai noi, iar pedrumurile limitrofe se puteau observa tractoarele ce roiau spre câmp.Era duminicã, iar pentruislamici ea era o zi normalã de lucru, dar animația era aceeași ca în orice altã zi a sãptãmânii.

Cristina adormise cu capul dat ușor pe spate, legãnat de mișcãrile mașinii.Dragoș ostudia cu coada ochiului admirându-i liniile trupului, rotunjite și îmbinate într-o armonie deplinã,subliniate de mãtasea rochiței ce se mula pe ele, dezgolind cu generozitate, datoritã croielii,brațele, decolteul adânc ce dezvelea sânii sau coapsele, pânã nu departe de rãdãcina lor.Adormicu imaginea fetei în gând și se trezi peste vreo orã, în zumzetul vocilor turiștilor ce se treziserã.Lascurt timp se trezi și fata și începurã o sporovãialã legatã de ultimile zile ale excursiei, când

vãzuserã și trãiserã multe, dar nu apucaserã sã le disece din pricina modului cum evoluaserelația lor.

Nu apucarã bine sã se așeze pe discuții și furã preveniți cã se apropie de Edirne, ultimuloraș turcesc din partea nordicã a țãrii, șflat în proximitatea graniței cu Bulgaria.Se zãreau dejaprimele construcții, iar în profunzime, clãdirile ce constituiau, probabil, zona centralã a orașului.

Edirneul, oraș cu vreo sutã și ceva de mii de locuitori, fostul Adrianopol sauHadrianopolis avea în spate o istorie lungã și zbuciumatã, datoritã și așezãrii sale geografice, laconfluența râului Tunca cu Marița sau Meriç cum îi spuneau turcii, pe unul din drumurilecomerciale importante.În vremuri imemoriale orașul aparținuse Traciei, numindu-seUskadama.Fusese reconstruit și rebotezat de împãratul Hadrian prin anii 125 dupã Ch.De acestloc se leagã printre altele lupta din 378 dupã Ch.,când împãratul Valens pierde bãtãlia cu vizigoții,dar și viața.Ulterior orașul este cucerit de avari, de bulgari, apoi de cruciați, sfârșind în a fi cuceritde otomani și anume de Murad I-ul, care în 1361 stabilește aici capitala viitorului imperiu, pânã lacãderea Constantinopolului în sfãrșitul lui mai 1453.Bizanțul era deja la cheremul otomanilor încãdin 1396, în 1399 împãratul Emanuel al II-lea peregrinând prin vestul Europei în cãutareaajutorului, dar Veneția și alte regate au refuzat sau au profitat de decãderea marelui imperiu alcreștinãtãții, jefuindu-l, o mare parte din comorile clasice ale Bizanțului gãsindu-se azi înVeneția.Doar invazia lui Tamerlan în 1402 mai frâneazã expansiunea otomanã, în special înurma înfrângerii lui Baiazid în bãtãlia de la Angora, azi Ankara, când este luat prizonier, unde șimoare.Din Edirne provenea Sinan, unul dintre cei mai vestiți arhitecți și constructori de moscheidin epoca clasicã, dupã cãderea Constantinopolului.Liniștea orașului a mai fost tulburatã grav șiîn perioada Rãzboaielor Balcanice și în timpul Marelui Rãzboi.Apoi a urmat liniștea, perioadaAtatürk și progresul astfel cã Edirneul de azi era un oraș european, cu construcții noi, moderne,îmbinate armonios cu construcțiile mai vechi.Existau numeroase vestigii ale trecutului zbuciumat,dar din goana autocarului se puteau doar zãri, orașul nefiind inclus în traseul de vizitare, cu toatecã existase o promisiune la sosire, în sensul unei scurte opriri.Existau numeroase moschei, unelevechi, cum era celebra moschee a lui Selim, construitã în 1569, dar și multe noi, cu acoperișul dintablã lucitoare și minarete cu acoperișul din sticlã.Orașul era renumit pentru industria sa ușoarã -bumbac, mãtase și prin contribuția zonei la harta europeanã a esențelor și parfumurilor, cel detrandafir fiind deja vestit.Nivelul economic se materializa în nivelul de trai, al cãrui elemente erauevidente - numeroase construcții noi, mașini luxoase, magazine cu vitrinele pline de mãrfuri și cuun aspect occidental evident.Aproape de ieșirea din oraș se remarcau câteva construcții modernece adãposteau un grup de facultãți, dintre care și cea de medicinã, în mijlocul unui campusuniversitar de tip american, cu clãdiri scunde, cu douã-trei etaje aflate în mijlocul unui parc, cu ovegetație proaspãtã, contrastând cu cãldura de afarã.Tara avea un climat continental excesiv, darîn aceastã varã se înregistraserã temperaturi mult peste media normalã multianualã, fenomen cecuprinsese zona sud-esticã a continentului, în Grecia semnalându-se incendii de pãduredevastatoare și temperaturi în jur de 50˚ C, în Turcia la fel, cãlduri foarte mari înregistrându-se șiîn Bulgaria, România și alte zone limitrofe.

Ieșeau din oraș cu regretul de a nu-l fi putut vizita, din goana autocarului zãrind doarcele câteva obiective turistice marcate în pliantele turistice.Se îndreptau spre vamã, urmândmicile emoții inerente, determinate nu neapãrat de vreo tentativã de trecere prin vamã de obiecteinterzise, ci legate de timpul ce putea fi pierdut aici, care ar prelungit o zi și așa extrem delungã.Odatã porniți pe drumul de întoarcere spre casã, pe tovarãșii de cãlãtorie îi apucase ofebrilitate și o agitație particularã, legatã evident de dorința și nerãbdarea de a ajunge cât mai

repede acasã.Cu toate cã în Turcia duminica era o zi obișnuitã de lucru, se simțea, aglomerațiaconstatã la sosirea în Turcia, fiind ca și inexistentã, cele câteva mașini ce veneau sau plecau dinTurcia fiind rezolvate cu aceeași operativitate și profesionalism constatate la sosire, impresiafãcutã ne mai uimind pe nimeni dupã o sãptãmânã plinã petrecutã în aceastã țarã aparentcunoscutã, dar care s-a dovedit complet necunoscutã, oferind surprize peste surprize, din fericirenumai plãcute.

Trecerea prin vamã s-a efectuat și mai operativ ca la sosire, toate formalitãțileîncheindu-se sub o orã, astfel cã în scurt timp pornirã spre vama bulgãreascã, despre care seauziserã cele mai teribile povești, de genul confiscãrii arbitrare de bagaje sau de mãrfuri șiobligarea turiștilor de a face chete, neapãrat în valutã, pentru înmuierea cerbiccieicontrolorilor.Spre surpriza tuturor, vãmuirea din partea bulgarã fu chiar mai scurtã decât cea dinpartea turcã, astfel cã nu dupã mult timp pornirã prin Bulgaria, pe drumul de întoarcere, nuînainte de a opri la același complex comercial unde adãstaserã și la venire, pentru consumareaunui dejun, pentru alte probleme și o eventualã vizitare a tarabelor așezate pe margineadrumului, ce expuneau obiecte dintre cele mai diverse, de la produse alimentare la celebreleseturi de așternuturi de pat, care invadaserã și România, în cadrul așa zisului mic trafic defrontierã, care era contrabandã toatã ziua, petrecutã sub ochii îngãduitori și, probabil, interesați aivameșilor ambelor țãri, care gãsiserã astfel o limbã comunã de a înțelegere a acestui tip decomerț.Hoinãrirã prin micile prãvãlii și tarabe, dar marfa prezentatã nu atrãgea în mod specialprin nimic, așa cã nu cumpãrarã decât apã și sucuri pentru drum.Se gruparã în jurul unei mesepe terasa localului, unde Silvia și amicele ei mâncaserã ceva și acum fumau și beau un lichidnegru, ce se vroia cafea, servitã de un alt barman, dar tot atât de blazat și de nepriceput ca celde la sosire.

Dupã vreun ceas pornirã spre casã, strãbãtând etapa bulgarã, monotonã, fãrã nimicdeosebit de remarcat decât eventuala delãsare și mizerie care se asemãna mult cu cea de la noi,cu observația cã, bulgarii, pornind de la un nivel inferior celui de la noi din '89, la ei lucrurilearãtau chiar mai trist.Fațã de sosire, fiind duminicã, satele erau mai animate, cu oameniplimbându-se pe ulița satului care era, ca și la noi, șoseaua principalã sau adãstând în numãrmare în jurul meselor scoase afarã, aparținând bodegilor rurale, care erau situate deobicei încentrul comunitãții rurale.Rarele zone industriale pe lângã care trecuserã erau pustii, nezãrindu-se nici mãcar câini sau paznici.Aspectul de pustiu și de abandon, de neglijențã și de neorânduialãce domnea, lãsa o impresie dezolantã, demnã a altera un entuziasm care era și așa la cotescãzute.

Și mergeau, mergeau încontinuu, peisajul era parcã același, lumea din autocaradormise în mare majoritate, legãnându-se bizar, ca niște pãpuși nearticulate în tangajul mașinii,care fãcea fațã cu greu drumului plin de gropi și hârtoape, aducându-ne cu picioarele pe pãmântși mai aproape de realitãțile cotidiene, lãsând în urmã autostrãzile turcești, nefiresc de platepentru turistul ce venea din țãri în care drumul public este un fel de arãturã adâncã de toamnã.

Dupã câteva ore intrarã în munți unde peisajul era mai variat, foioasele și coniferelebucurând ochiul și amintind de munții de acasã.Oprirã în același loc unde adãstaserã și la sosire,în plinã pãdure, în dreptul unui izvor ce ieșea la luminã la câțiva metri sub nivelul șoselei,aducând o apã rece și extrem de bunã la gust, poate și în contrast cu apa platã sau celelalte licoriingurgitate pe parcursul sejurului otoman, care chiar dacã erau bune, gustoase, fuseserã înmajoritate, calde, la temperatura mediului ambiant, ce se dovedise nemilos de fierbinte în aceavarã.

Plecarã.Urmã Velikovo Tãrnovo, cu tunelul sãu ce trecea prin muntele pe care stãtea orașul, cu

casele atârnând straniu, antigravitațional de steiurile cenușii, ca niște cuiburi uriașe de rândunicã,cu acoperișuri din țigle roșii și lemnãria geamurilor și a ușilor vopsitã în verde și marondeschis.Orașul vãzut din sensul în care veneau ei se oferea mai generos privirii, în special parteaveche, cu construcții ce respectau aspectul medieval întâlnit și în alte orașe similare ca vechimedin Europa, semn al întrepãtrunderii civilizațiilor.Și nu trebuia uita cã Velikovo Tãrnovo fusesecapitala Regatului Bulgariei pentru foarte mulți ani.Simpla vedere a vechii capitale te fãcea sã tegândești la istorie, cu datele ei seci, aparent goale de conținut, care ascundeau însã milioane declipe de viațã autenticã, mai bunã sau mai rea, dar viațã pur și simplu.Și vecinii noștrii de la sudau avut parte de o istorie agitatã, de parcã zona aceasta a Balcanilor fusese blestematã sã nu-șigãseascã liniștea nicodatã, nu degeaba numeau vesticii zona - "butoiul cu pulbere al Europei" .

Bulgarii fuseserã popor migrator, venind peste slavi, care, la rândul lor, migraserã și eidinspre Asia, stabilindu-se anterior în aceastã zonã.Se consemneazã pe la 540 dupã Ch., despreatacul hoardei bulgare în Tracia și Macedonia, ce țineau încã deBizanț, unde fac ravagii,ajungând pânã sub zidurile Constantinopolului.Dar în 635 dupã Ch., Bizanțul se aliazã cu regeleArvat al bulgarilor, împotriva avarilor, pentru ca în 705, exilatul împãrat Justinian al II-lea își reiatronul cu ajutorul lui Tervel, hanul bulgar, care primește titlul de Caesar pentru acest sprijinmilitar.De abia în 866 bulgarii se creștineazã, probabil sub influența Bizanțului, cu care arenumeroase tratate de neagrsiune sau vasalitate, încãlcate și refãcute de nenumãrateori.Expansiunea otomanã ajunge și în aceastã zonã, teritoriul bulgãresc fiind ocupat și anexat în1393 de sultanul Baiazid I-ul supranumit Yldirim- "Fulgerul".Splendidul burg Velikovo Tãrnovaeste distrus de otomani în 1686, în urma unei conspirații anti-otomane ce a avut drept sediucentral acest oraș.De abia în 1878 bulgarii devin oarecum independenți, sub tutela Rusiei, dupãpacea de la San Stefano, independența realã fiind declaratã de Prințul Ferdinand în 1908 șirecunoscutã de otomani în aprilie 1909.

Dragoș își verificã notele luate din țarã, rodul a numeroase ore de documentare fãcutãînainte de plecarea în excursie și care îi fuseserã de mare ajutor în contextul în care ghidul nu lespusese mare lucru și nu din ignoranțã, dovedind cã atunci când vroia, avea ce spune.Era dejadupã amiazã și lumea din autocar începuse sã se anime, dupã orele de somn.Cristina, care maitoatã ziua tãcuse sau conversase banalitãți, se trezi și ea, cerându-i apã.Bãu și începu sã-și facãde treabã în geantã.Dupã câteva minute îi întinse un carton, de dimensiunea unei cãrți de vizitãpe care erau scrise douã numere de telefon, spunându-i:

-Dacã vei avea chef vreodatã, mã poți suna la unul dintre aceste numere.Dacã îțirãspunde voce de bãrbat sã nu închizi, mã ceri și totul va fi O.K.Dacã nu, nu o sã mã supãr.Teprevin cã eu nu te voi deranja decât pentru chestiuni de forțã majorã ce ar ține de profesia ta,Doamne fereș-te.

El luã cartonul și-l strecurã în portofel, printre actele sale, fãrã sã facã vreuncomentariu.Încercã sã o ia de mânã, dar ea și-o retrase delicat, dar ferm, nelãsându-i nici osperanțã.Îi șopti:

-Te rog nu fã mai grea despãrțirea.Pe mine cel puin mã doare și mã indispune suficientde mult.Gesturile astea nu mai au nici un rost !

Se reîntoarse în tãcerea de pânã acum, privind absentã pe geam, la un peisaj ceredevenise monoton și scufundat într-o lipsã completã de personalitate.Câmpurile aride, nudeparte de Dunãre, care simțiserã copitele cailor cârjaliilor lui Kara Mustafa sau a tâlharilor lui

Pazvante chiorul, pașaua de Vidin, erau pline de miriști și de baloți de paie de cereale azvârliți îndevãlmãșie, completând imaginile anterioare de delãsare și lipsã de interes fațã de muncã.Dupãceva timp apãrurã primele construcții din Ruse, semn cã se apropiaserã mult de casã.Soarele seîndrepta spre apus, aruncându-și razele pieziș, lungind umbrele și reducând intensitateastrãlucirii de pânã atunci.Traversarã orașul în mare vitezã, pe un gen de șosea de centurã plinãla rândul ei de gropi și hârtoape, ca mai toate drumurile de pânã aici.Orașul era puțin animat, icicolo zãrindu-se grupuri de indivizi, tolãniți pe iarbã, sub pâlcuri de copaci sau arbuști, ieșiți,probabil, la iarbã verde, una dintre distracțiile cele mai ieftine și mai abordabile de oameni aflaținu departe de pragul sãrãciei, într-o țarã în plinã crizã economicã.

A doua vamã bulgarã din ziua aceea a fost la fel de favorabilã lor, funcționarii toropiți desoare și sastisiți de o muncã rutinierã, tocmai azi, duminica, îi ignorarã cu desãvârșire,ștampilarea pașapoartelor și numãrarea turiștilor fiind singurele gesturi fãcute, experiențadictându-le, probabil, pe cine sã verifice și pe cine, nu.Li se luase o piatrã de pe inimã.Poveștilede groazã cu balauri și ghionoaie îmbrãcați în uniformele vameșilor bulgari nu se adeveriserã, cutoate cã și el știa, de la prieteni și citise și în ziare despre abuzurile acestora dar, probabil, se maischimbase câte ceva și pe la ei.

Treceau deja pe Podul Prieteniei, încetișor, într-o coloanã de mașini.Dunãrea, eternaDunãre, cu culoarea ei pãmântie, amestecatã cu pete de petrol și cu gunoaie, curgea molcom,câteva bãrci pescãrești luptându-se cu curentul puternic, în dorința lor de a ajunge la izbãvitorulmal.Cel românesc, vizibil de pe pod, prezenta vederii mormane de fiare contorsionate și ruginite,aparținând probabil șantierului naval, care agoniza încet în lipsã de comenzi, amestecate cubucãți de betoane și grãmezi de moloz, aruncate aiurea și mascate, precar, de tufe de goz șicucutã, îngãlbenite de razele soarele puternic de varã.Imaginea era dezolantã și îi aducea amintede priveliști similare din filme de epocã, cum fusese Valurile Dunãrii, unde imaginile se doreauevocatoare pentru dezastrul adus de rãzboi.Printre grãmezile de fiare și de moloz și printre tufe,șerpuiau cãrãri sinuoase pe care se strecurau puradei despuiați și chiar adulți ce veneau, cusiguranțã, de la scãldat, unii cãrând în mânã undițe artizanale și pungi de plastic în care s-ar fiputut afla o pradã piscicolã.Câteva hale industriale scunde, înconjurate de garduri deprefabricate, își prezentau ferestrele cu geamurile sparte, ca niște gãvane hâde de craniiabandonate în timp, pe vreun câmp de bãtãlie, doar câțiva câini vagabonzi, costelivi și lihniți, cublana rãritã, atãrnând în smocuri, martorã a inaniției și a luptelor pentru supraviețuire, animândpeisajul pustiu demn de scene din pelicula The day after .

Vama românã îi primi cu același entuziasm ca și cea bulgarã.Flerul profesional saulipsa de chef le fu aliat, astfel cã în scurt timp depãșirã și aceastã ultimã barierã ce le mai stãteaîn cale.Imediat dupã vamã oprirã pentru scurt timp, într-o haltã tehnicã.

Drumul spre destinația finalã - Piața Victoriei din București fu parcurs în mare vitezã,favorizatã și de autostrada ce leagã Giurgiu de București, asemãnãtoare calitativ cu cele turcești,mai puțin utilitãțile limitrofe, stațiile de benzinã devenite familiare lipsind aici aproape cudesãvârșire, iar acolo unde erau, arãtau cel puțin trist, cu una sau douã excepții.Spre deosebirede Bulgaria însã, aici era raiul pe pãmânt.Dispãruserã hârtoapele și hopurile, câmpul dãdeasemne cã ar fi fost lucrat, casele din satele strãbãtute erau în majoritate noi, unele gen vilã, zonafiind cunoscutã ca bogatã, în special datoritã comerțului cu zarzavaturi pe piața Capitalei.Nulipseau antenele de satelit, tractoarele, autoturismele sau mașinile de teren, chiar dacã erauAro.Micul orgoliu național era gâdilat de cele vãzute, în comparație cu vecinii bulgari, fiindpreferabil însã, a te opri cu comparațiile aici.

Amurgul pusese stãpânire încet peste naturã, estompând culorile generoase ale naturii,apropiindu-le de cenușiul de noapte.Șoseaua era destul de aglomeratã, autocarul navigând cu ooarecare dificultate printre autoturismele nervoase și lipsite de respectul pentru legeacirculației.Turiștii își arãtau nerãbdarea în fel și chip - unii se ridicau și se așezau din cinci în cinciminute, alții își desfãceau și-și refãceau bagajele, cãutând cine știe ce, cercetau lãcașurilesuperioare pentru bagaje sau pe sub fotolii Dumnezeu știe ce, discutau agitat sau își cercetauceasul din minut în minut.Cristina, profitând de lumina apusã a amurgului, se apropie de Dragoș,îl sãrutã pe obraz și-i șopti la ureche:

-La revedere iubitule sau, poate, mai corect, adio, Ãl de Sus știe dacã ne vom vedeavreodatã !

Înainte ca el sã reacționeze în vreun fel, ea se ridicã și se îndreptã spre fotoliul mameiei, fâcând rocadã cu Silvia, care-și lua zgomotos la revedere de la madam Neagu și de lacelelalte cucoane cu care se anturase întreaga excursie.

Trecuserã deja de comunele limitrofe Bucureștiului intrând în oraș pe la gara Progresul,unde tronau ostentativ câteva vile țigãnești, opulente pânã la nerușinare, cu turnurile lor de tipcastel medieval, ornate cu dantelãrii de tablã galvaniztã și cu ștucaturi de ipsos cu desene florale,ce bordau zecile de balcoane și creneluri ce acopereau fațadele.În jurul lor, curți fãrã garduri,puradei goi jucându-se în țãrânã, amestecându-se cu câini și cu pãsãri, ici-colo tronând celebrelecãruțe cu coviltir, semn al simbiozei dintre statornicire și nomadismul ancestral.Despre banii cucare fuseserã construite aceste adevãrate palate cu iz balcanico - oriental, nu se putea spunenimic.Totul era - No coment !

Apucarã apoi pe linia tramvaiului, pe șoseaua Giurgiului, printre blocurile sinistre cemãrgineau drumul, adevãrate cutii de chibrituri cu vopseaua ștearsã de ploi și de timp, ce bãlțauniște fațade ornate cu frânghii pe care se aflau la întinse boarfe de toate culorile, printre caredomina cenușiul, cu geamurile acoperite cu hârtie, ziare sau staniol, în speranța atenuãriiefectelor soarelui.Încetinirã la trecerea prin piața din fața cimitirului Bellu, ultima oazã, lãcașulliniștii veșnice a florii literaturii și culturii române, aflat nu departe de un cimitir evanghelic și deunul mozaic, semn cã pe malul celãlalt al Styxului nu mai existau deosebiri religioase saurasiale.Florãresele erau la datorie, în dreapta și stânga porții lãcașului, ascunse sub umbrelemulticolore, stropindu-și cu sârg marfa sensibilã la arșițã, în dorința de a o menține chipeșã,mãcar pânã la cumpãrare.Alunecarã pe dealul ce trecea pe lângã Crematoriu, înscriindu-se pe exMagistrala nord-sud, aglomeratã ca de obicei, în pofida lãțimii sale remarcabile pentru un orașrenumit pentru strãzile sale înguste și întortocheate, trecurã de dealul Patriarhiei, zãrirã în fugãPalatul Parlamentului, fosta Casã a poporului, magazinul Unirea, Cocor, spitalul Colțea,Universitatea, Teatrul național, Scala, Aro, Casata, Piața Romanã și în scurt timp, iatã-i în PiațaVictoriei.Autocarul fãcu o voltã și opri în același loc de unde pornise cu zece zile și patrusprezeceore în urmã.

Turiștii începurã sã se agite de parcã autocarul lua apã și s-ar fi scufundat în câtevaminute.Lipsa de civilizație ieșea din nou la ivealã, în formele sale cele mai urâte.Singurelepersoane care aveau o justificare pentru grabã erau doamnele de la Sibiu care aveau un tren deprins, în rest, acesta era nivelul de bunã creștere la care ajunseserã majoritatea locatarilorvremelnici ai autocarului.

Dragoș coborâ printre ultimii, ajutând-o pe Silvia, ce avea brațele pline cu mici bagajede mânã, majoritatea, cumpãrãturi fãcute în ultimele zile, ce nu mai încãpuserã în bagajul mare,cu care veniserã de acasã..Își luã gențile de voiaj din cala mașinii și le grupã într-un loc, lângã

Silvia, începând sã se uite în dreapta și în stânga dupã un taximetru.O zãri pe Cristina urcându-se într-o mașinã luxoasã, cu numãr particular.Aceasta se uitã spre el, îi zâmbi trist și-i fãcu unsemn discret cu mâna.

Parcã simțind cã existã pradã de îngurgitat, ca vulturii, în jurul autocarului începurã sãroiascã taximetre, îmbarcând cãlãtorii și ușurându-i lui Dragoș sarcina.Se urcarã într-unul șipornirã spre casã.

Rãsuflã ușurat.Totul se terminase cu bine.Purta, într-o oarecare mãsurã,responsabilitatea acestei excursii pe care el o propusese, într-o doarã.Și problema sa serezolvase favorabil.Nu avea nimic de reproșat sau mai nimic.Problemele cu ghidul, cu apa, cucãldura, mici fleacuri, în ultimã înstanțã, cu care se confruntaserã puteau fi trecute cu vederea.Sedestinse, lãsându-se pe spate, pe canapeaua mașinii.Silvia îl privi amuzatã, cu un zâmbetsuspect în colțul gurii și îl ricanã:

-Frumușicã putorișca aia de fatã ! Nu cred cã ți-a displãcut !

EPILOG

LERNE ZU LEIDEN OHNE KAGEN*Hohenzollern

Era a treia zi de când stãteau în casã, paralizaţi de omoinã nefireascã pentru apropierea Crãciunului, când ar fifost normal ca neaua sã stãpâneascã dealurile şi vãile.Doar pe Bucşoiul Mare şi pe Coştila se vedea puţinã zãpadã,strecuratã prin râpe, dezgolind spinãrile cenuşii, ca dedinozaur, ale crestelor muntoase.

Se asociase cu încã trei colegi, cu soţiile şi luaserãîn chirie o vilã pentru sãrbãtorile de iarnã. Pânã cu o ziînainte de începerea moinei fusese o vreme de toamnãtârzie, cu soare cãlduţ, numai bunã pentru lungi plimbãriprin pãdure. Silvia, alãturi de soţiile colegilor, formaseun cerc de bridge, nefãcând nimic altceva toatã ziua decâtsã joace cãrţi, sã fumeze şi sã bea cafele fãrã numãr.Colegii se plimbau sau stãteau ore fãrã sfârşit în faţatelevizorului, ca şi cum acasã ar fi fãcut altceva. LuiDragoş îi convenea de minune programul celorlalţi, elputându-şi vedea liniştit de gândurile sale şi deplimbãrile prelungite pe cãrãrile tainice ale pãduriiînconjurãtoare. În fiecare zi urca dealul Fitifoi prinspatele Casei de culturã, îl traversa , ieşind undeva pestedrum de cazarma vânãtorilor de munte, pe drumul spre PârâulRece. Trecea pe lângã Sanatoriu mergând pânã spre caleaDihamului, întorcându-se apoi pe şosea. Avea astfel timp sãcugete la ale lui, în linişte cu mintea oxigenatã deminunatul aer de munte. Datoritã relativei cãlduri,frunzele pãdurii, roşietic - incandescente nu pãrãsiserãcomplet copacii, dar formaserã pe cãrãri un covor cu ocromaticã luxuriantã, pe care cãlcai cu plãcere, foşnetullor liniştind şi cei mai încordaţi nervi, umplând nãrile cumirosul lor iodat. Frunzele încã proaspete, ca toamna înseptembrie, se îndreaptau spre un soare ce la va ucide încurând prin lipsa puterii razelor lui.

*Învaţă să suferi fără să te tânguieşti

Se oprea şi se aşeza pe buturgi moarte sau pe cioturiale copacilor tãiaþi şi privea în zare, peste vãi, asupracãrora se lãsa o negurã înşelãtoare, fragilã, ce se risipealent în bãtaia razelor anemice ale soarelui hibernal. Lapicioarele sale se iveau de sub frunze, la luminã, niştegângãnii anoste, ridicole, cu un nume de nefolosit -bouleţii Domnului, care-şi riscau viaţa ieşind,derutate de cãldura anormalã pentru acest timp.

Se gândea la el şi la Cristina, cicatricea caretrebuise sã se formeze dupã despãrţirea de ea,transformându-se într-o ranã atonã, greu de vindecat, dinpricina lui care, dând dovadã de nesãbuinþã o sunase, bamai mult fusese şi în vizitã la ea, de douã ori. Avea sãregrete mult timp gestul fãcut, dar rãul fusese dejaconsumat.

O gãsise la ea acasã, locuia singurã într-o garsonierãdublã luxoasã din toate punctele de vedere, undeva prinzona ASE-ului şi se aşteptase la altceva. Femeia fascinantãîn mediul ei, cu mobile, tablouri, bibelouri, devenea, înmod obişnuit, o femeie oarecare pe stradã sau scoasã dinlocul ei, aşa cum fusese în excursie. Dar în cazul de faţãnu se potrivea, pãrea chiar invers. Era relativ stângace,parcã strãinã de casa unde trãia, poate avea motive, nuîntrebase în ce condiţii locuieşte acolo şi în specialdatoritã cui, situaţia ei materialã nepermiţându-i o astfelde locuinţã şi un astfel de statut economic, ce se observapeste tot.

Şi relaţiile dintre ei se schimbaserã radical. Erauca doi strãini ce se revedeau întâmplãtor dupã foarte mulţiani de la o întâlnire anterioarã, pur întâmplãtoare. Nureuşiserã sã gãseascã nimic din ceea ce îi unise în varã,se pare cã dragostea ei, pe care o afirmase cu tãrie semistuise, în cenuşa rãmasã ne mai pâlpâind nici o urmã dejar. Fascinat de prezenþa ei fizicã încã de la intrare,ajunse dupã un sfert de ceas sã doreascã sã plece şi dupãalte câteva minute sã regrete cã a sunat şi s-a lãsat atâtde uşor invitat. Se simţea cumva umilit de prezenţa saacolo şi de toatã tevatura creatã şi cu toate cã se spuneacã umilinţa este partea nevãzutã a forţei, nu se simţeaprin nimic puternic sau sigur pe el. A doua vizitã a fostun fiasco total. Ea fãcu imprundenţa sã i se ofere, era şipuţin bãutã, el nu avu puterea sã o refuze şi rezultase unadintre cele mai nefericite şi mai sinistre uniuni trupeştitrãite vreodatã de el, gest pe care-l va regreta mult timp,

ce pãtase iremediabil imaginile din varã, când fusesetrezit, pentru puţin timp, din somnul cel de moarte alnepãsãrii. Se convinsese acum, în ceasul al doisprezeceleacã totul fusese un miraj frumos, o iluzie, cã ea era osimplã arivistã, capabilã de orice compromis pentru a-şiatinge scopurile şi cã el fusese pentru ea un moft, numaibun pentru o sãptãmânã de vacanţã. La ea totul era oambiţie nemãsuratã de a ajunge la palierul ei de aspiraþie,dar nu ştia probabil cã dintre toate instrumentele morţiiambiţia deşartã este cea mai nocivã. Cu toate cã eainsistase sã o mai sune se jurã în sinea lui sã nu mai cadãpradã rugãminţii şi sã închidã definitiv acest capitolbizar din viaţa sa.

Într-un final, totul fusese un fiasco.Eşecul, în general, este benefic, el arãtându-ne cã am

fost împinşi de trufia firii noastre spre un proiect sau odorinţã ce ne depãşeşte puterile dar, în acelaşi timp, estedureros, lãsând în urma sa resentimente şi un gust amar, defiere. Oricum, drumurile lor fuseserã paralele şiîntâmplarea tangentãrii lor fusese un joc al sorþii, ce nutrebuia forþat. Îşi amintea obsesiv de spusele Silviei dintaximetru, dar cuvântul fiind ca vântul pentru val, nu dãducurs nici atunci, nici cu alte ocazii, strecurate de eaşerpeşte, ca din întâmplare.

Se apucase de muncã cu şi mai mult elan, aruncându-seliteralmente în cele mai complicate şi mai riscante, mailipsite de speranţe intervenţii şi într-un numãrinterminabil de gãrzi şi de ore de consultaţii, pentru a-şireduce la minimum timpul de reflecþie şi ocaziile de a seautocompãtimi, tendinţã ce îi apãrea periodic. Aproape numai avea timp nici pentru gândurile şi cugetãrile saleexistenþiale, negre ca de obicei. De abia acum, când veniseaici, putuse lãsa frâu liber minţii care se întrecea în adeversa mii de reflecţii şi gânduri pe unitatea de timp, caun gen de descãtuşare a unui Eu aflat în supraplin. Lãsagândurile sã-i rãsarã în minte fãrã a le reprima şi fãrã ase lãsa dus de ele. Nu distrugea gândul care se ivea, însãnu-l lãsa sã rãsarã din nou - îl examina, apoi îi dãdeadrumul şi-l lãsa sã plece. Şi aşa zilnic, în lungile ore deplimbare în mijlocul pãdurii şi a atmosferei unice detoamnã târzie.

Veniserã apoi zilele de ploaie, uneori amestecatã cuzãpadã, care-l obligarã sã se retragã în casã, underefugierea în frumos devenise un gen de consolare pentruplimbãrile ratate şi aceasta îi fãcea bine - un pasaj de

muzicã clasicã ascultat la radio lupta cu greu împotrivatrãdãrilor colective sau individuale, pe care le resimţeaacut. Privea, prin geamul brãzdat de rafalele ploii lanorii care acopereau oraşul, asemãnãtori cu un capac demucegai, lumina filtratã prin valurile de moinã lãsândimpresia unui amurg perpetuu.Se lungea în pat, ascultamuzicã şi rãpãitul hipnotic al ploii. Huruitul cadenţat altrenului, ritmica tresãrire la intervale regulate, delungime, de timp, la trecerea pe îmbinarea şinelor, acestadevãrat canon feroviar, întrerupea din când în cândarmonia sonorã, readucându-l pentru scurt timp înapoi, înrealitatea cotidianã, smulgându-l din reverie.

Radioul difuza obsesiv ultimul hit al lui GeorgeMichael - Older.

Şi deodatã, într-o dimineaţã, totul se schimbã.Pe geamuri apãrurã diamante fragile, evantaie de

cristal, frunze pal-mate presãrate cu briliante, filtrând oluminã somptuoasã şi arborescentã ce se vãrsa în camerãprin geamul îngheţat, izolându-l parcã de viaţa realã.Afarã domnea gerul, dar era un altfel de frig, mai metalic,mai murdar şi mai tãios ca niciodatã. Ciolanele salcâmilorşi a altor copaci se zbãteau îngheţate în bãtaiaCrivãţului. Vrãbii degerate atârnau de ramurile copacilor,ca nişte fructe cenuşii, rãscoapte, gata sã cadã în bãtaiavântului nemilos. Totul durã o zi şi apoi începu sã ningãhieratic, cu fulgi mari, ce se aşterneau foşnind, lãsaţi înpace de vântul ce cãzuse ca din senin. Aşa cum se ivise.Totul devenise alb în câteva ore, schimbând starea despirit a tuturor.

Zilele anterioare îi fãcurã bine. Îşi limpezisegândurile, le pusese în ordine şi luase decizia definitivãde a abandona partida Cristina pentru totdeauna. Deciziaera de data aceasta, irevocabilã.

Va rãmâne un Adam fãrã Eva.Se reîntoarse la cele lumeşti, la jocul de cãrţi, la

televizor, la degustarea licorilor fine cãrate tocmai de laBucureşti, la veselia celorlalţi, frivolã, dar, în ultimãinstanţã, tonicã şi reconfortantã, gestul fiindu-i salutatunanim, chiar şi Silvia se uimi, dar numai într-o oarecaremãsurã.

Era decembrie, veneau sãrbãtorile şi un nou an.Poate mai bun, poate nu.Cu toate cã firul se scurta din ce în ce mai mult, în

caier ne mai rãmânând mare lucru, noul an îi aducea o

neaşteptatã şi doritã, totuşi, razã de speranþã. Era, înEul sãu intim, un optimist incurabil, un pozitivist care nuînceta sã spere şi sã alerge dupã himere.

În decembrie, copii cred cã Dumnezeu e un moş cu barbãalbã care aduce daruri, brazi, globuri, betealã, bomboaneşi altele.

Numai bãtrânii ştiu cã Dumnezeu e tinereţea veşnicã.

Constanţa,

august - decembrie 1998