Actul Juridic Civil

33
CAP.V ACTUL JURIDIC DE DREPT AL AFACERILOR/ACTUL JURIDIC CIVIL.TEORIA GENERALA A OBLIGATIILOR CIVILE 5.1. Definiţie - este o manifestare de voinţă sau, după caz, un acord de voinţe - făcut cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte modifica stinge operaţiune juridică ( negotium iuris ) ACT înscris constatator ( instrumentum probationis ) 5.2 Clasificarea actelor juridice. A. În funcţie de numărul părţilor : supuse comunicării (ex: oferta, denunţarea) unilaterale nesupuse comunicării (ex: testamentul) Acte juridice bilaterale un raport juridic civil

description

niste scheme din civil puse pentru a putea downloada alt document :D

Transcript of Actul Juridic Civil

CAP.V ACTUL JURIDIC DE DREPT AL AFACERILOR/ACTUL JURIDIC CIVIL.TEORIA GENERALA A OBLIGATIILOR CIVILE

5.1. Definiţie

- este o manifestare de voinţă sau, după caz, un acord de voinţe

- făcut cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naştemodificastinge

operaţiune juridică ( negotium iuris )

ACT înscris constatator ( instrumentum probationis )

5.2 Clasificarea actelor juridice.

A. În funcţie de numărul părţilor :

supuse comunicării (ex: oferta, denunţarea)

unilaterale nesupuse comunicării (ex: testamentul)

Acte juridice bilaterale

plurilaterale

NU trebuie pus semnul egalităţii între noţiunile de parte a actului juridic civil şi persoană, întrucât o parte poate fi formată din două sau mai multe persoane. (ex: două persoane care deţin în coproprietate un bun pe care îl vând vor reprezenta o sigură parte a actului juridic civil, pe aceea de vânzător).

un raportjuridiccivil

B. În funcţie de scopul urmărit la încheierea lor :

Acte comutative

cu titlu oneros

Acte aleatorii

Acte juridice Acte dezinteresate

cu titlu gratuit

Liberalităţi

Cu titlu oneros = acel act la încheierea căruia fiecare dintre părţi doreşte obţinerea unui avantaj, folos, contraprestaţie în schimbul obligaţiei asumate. (art. 1172 alin. 1 NCC)

Cu titlu gratuit = acel act prin intermediul căruia una dintre părţi se obligă să

procure celeilalte un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj. (art. 1172 alin. 2 NCC)

la momentul încheierii lor existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea lor este determinată sau deteminabilă

prin natura lor sau prin voinţa părţilor oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert.

dispunătorul procură un beneficiu cuiva fără să îşi micşoreze patrimoniul (ex: mandat gratuit, depozit gratuit)

dispunătorul îşi micşorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului (ex: donaţie)

C. După criteriul efectului lor :

constitutive

Acte translative juridice

declarative

D. În raport de importanţa lor :

de conservare

Acte de administrare juridice

de dispoziţie

E. În funcţie de modul de formare :

consensuale

Acte solemne juridice

reale

prin care se creează raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii noi, inexistente anterior. (ex: constituirea unei ipoteci, a uzufructului)

prin care se strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul. (ex: contractul de vânzare-cumpărare)

acelea care definitivează drepturi preexistente. (ex:partajul, tranzacţia)

reprezintă o măsură de preîntâmpinare a pierderii unui drept. (ex: somaţia, întreruperea unei prescripţii)

este acel act prin care se tinde la o punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu. (ex: asigurarea unui bun, închirierea)

are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept (ex: vânzarea, donaţia)

care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor cu privire la elementele esenţiale ale contractului, fărăr a mai fi necesară vreo altă formalitate. (ex. contrctul de vânzare)

pentru a căror validitate este necesar să fie îndeplinite formalităţile prevăzute de lege.(ex: cotractul de donaţie)

pentru validitatea cărora este necesară remiterea bunului(ex: contractul de gaj, împrumutul de consumaţie)

5.7 Acte între vii şi pentru cauză de moarte

inter vivos –de a cărui esenţă este nelegarea momentului producerii efectelor lui de moartea celui (celor) care-l fac Ex.: vânzarea-cumpărarea, mandatul

mortis causa – de a cărui esenţă este producerea efectelor numai la moartea autorului lui – acest act fiind făcut tocmai în considerarea morţii; Ex.: testamentul

5.8 Acte juridice subiective şi acte condiţie

subiectiv = 1. acel act juridic în care voinţa părţilor are un rol deosebit, în sensul că 2. părţile sunt cele care – în limitele dreptului obiectiv –stabilesc

conţinutul actului juridic, 3. adică regulile cărora se va supune

dă expresie principiului libertatăţii încheierii actelor juridice civile

condiţie 1. acel act în care subiectele de drept îşi manifestă voinţa 2. ca regulile ce formează o anumită instituţie juridică să le devină aplicabile Ex.: căsătoria, înfierea, recunoaşterea unui copil

5.9 Acte juridice principale şi accesorii

principale 1. acel act care are o existenţă de-sine-stătătoare, independentă 2. astfel încât soarta sa nu e în raport de dependenţă faţă de un alt act al părţilor Ex.: donaţia, vânzarea-cumpărarea

accesoriu 1. acel act care nu are o existenţă-de sine-stătătoare 2. depinzând de un alt act Ex.: clauza penală, contractul de gaj, de ipotecă, principiul: accesorium sequitur principale.

5.10 Acte cauzale şi acte abstracte

cauzale 1. a căror valabilitate implică valabilitatea cauzei, în sensul că ele nu sunt detaşate de cauza (scopul) lor, ilicit

2. dacă scopul e imoral actul e nul lipseşte

abstracte eliminarea punerii în discuţie a valabilităţii cauzei impuse de repeziciunea operaţiilor juridice Ex.: titlurile de valoare

5.11 Acte strict personale şi acte care se încheie prin reprezentare

strict personal = nesusceptibil de a se încheia prin reprezentare

Ex.: testament, căsătorie, recunoaşterea filiaţiei

personal

prin reprezentare = pot fi încheiate atât sau prin reprezentare Ex.: vânzare-cumpărare, schimbul, închirierea

5.12 Acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi

pure şi simple nu pot fi afectate de modalităţi

Ex.: căsătoria, înfierea, recunoaşterea de filiaţie, actul de opţiune succesorală afectate de modalităţi ele cuprind modalităţi, fiind de nedespărţit de acestea (termenul şi condiţia) Ex.: vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate, de locaţiune, de cercetare ştiinţifică

5.13 Acte tipice (numite) şi atipice (nenumite)

tipice = au o denumire prevăzută şi o reglementare expres de lege

atipice - nu au o denumire prevăzută - nu au o reglementare expres de lege - ele fiind încheiate de părţi pentru satisfacerea feluritelor lor nevoi Ex.: contracte mixte; vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere

5.14 Acte cu conţinut predeterminat şi acte fără un atare conţinut

cu conţinut predeterminat - cu conţinut stabilit dinainte de lege fie - de acte administrative

de voinţa anterioară a părţilor

fără conţinut predeterminat - cu conţinut stabilit de părţi

5.15 Acte cu executare dintr-odată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă obligatorie la care uno ictu - executarea a obligaţiilor dă naştere se face printr-o singură prestaţie

Ex.: vânzare-cumpărare; schimb

cu executare succesivă - executarea obligaţiilor se face eşalonat, în timp

Ex.: contractul de închiriere a suprafeţei locative, contractul de arendare,întreţinere cu uzufruct viager.

Teoria generală a drepturilor de creanţă şi a obligaţiilor

5.16. Drept real: dreptul de proprietate asupra laptopului de pe birou

De ce este real? Pentru că se realizează într-un raport juridic pe care titularul lui, proprietarul, îl are, în mod direct şi nemijlocit cu bunul asupra căruia se exercită (res = lucru). Proprietarul îşi poate exercita asupra bunului toate atributele aferente dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi dispoziţia (jus utendi, jus fruendi, jus abutendi). Pentru aceasta proprietarul nu trebuie să recurgă la altă persoană. Aşadar, dreptul real este încorporat lucrului, este un jus in rem sau jus in re (P. Vlachide, vol. II, 1994, p. 9).

Legătura directă dintre titularul dreptului real şi bunul asupra căruia se exercită face ca dreptul să fie opozabil tuturor celorlalţi oameni (netitulari ai dreptului), opozabilitate ce conferă în sens juridic caracterul absolut al dreptului real (erga omnes). Fiind absolut, dreptul de proprietate asupra laptopului este un drept opozabil tuturor neproprietarilor lui.

Dreptul de creanţă ce se naşte din transmiterea folosinţei laptopului către altă persoană este un drept ce se naşte dintr-o relaţie juridică în temeiul căreia titularul (proprietarul) poate să pretindă celui ce foloseşte laptopul plata unei sume de bani (echivalentul serviciului folosinţei).

Titularul dreptului de creanţă (proprietarul) se numeşte creditor, iar persoana care-i datorează plata folosinţei se numeşte debitor.

Din punctul de vedere al creditorului, relaţia juridică reprezintă un drept de creanţă (sau pe scurt «creanţă»); din punct de vedere al debitorului, îndatorirea pe care o are de a plăti folosinţa bunului, se numeşte obligaţie.

Aşadar, dreptul de creanţă este elementul activ (activul) raportului juridic, iar obligaţia este elementul său pasiv.

Spre deosebire de titularul dreptului real care-şi exercită direct puterea asupra bunului, creditorul îşi dobândeşte obiectul dreptului de creanţă (suma de bani datorată) prin mijlocirea persoanei debitorului, căreia îi poate pretinde prestaţia. Aşadar, dreptul creditorului nu este încorporat în bun, ca în cazul dreptului real, ci este un drept de a ajunge la bunul (P. Vlachide, 1994, p. 10) datorat de debitor prin intermediul acestuia; este un «jus ad rem». Această particularitate a dreptului de creanţă de a putea fi exercitat numai prin intermediul altei persoane îi conferă caracterul relativ.

În concluzie, noţiunea de drept de creanţă nu se confundă cu cea de obligaţie.

Dreptul de creanţă este acel drept ce conferă creditorului puterea să pretindă şi să obţină (în caz extrem prin forţa coercitivă a statului, prin constrângere) prestaţia datorată de debitor.

Obligaţia este situaţia juridică ce constă în legătura (la nevoie coercitivă) a debitorului faţă de creditorul căruia îi datorează o prestaţie (sau o abţinere). Obligaţia se constituie ca mijloc de tehnică juridică prin care se asigură exerciţiu dreptului creditorului. Conform art. 1164 N.C.C. „Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”.

Încheind comparaţia dintre drepturile reale şi cele de creanţă (numite şi personale) trebuie să reţinem şi faptul că în timp ce de esenţa primelor este perpetuitatea (de unde caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate) pe când caracteristica drepturilor de creanţă este vremelnicia (orice obligaţie putându-se stinge fie prin executare, fie prin prescripţie extinctivă). Atenţie! A, nu se confunda caracterul limitat în timp al dreptului de creanţă cu durata contractului! De exemplu, în speţa de mai sus noi considerăm că titularul a transmis folosinţa laptopului, contra-cost (cu titlu oneros) pentru trei săptămâni debitorului. Intervalul de timp de trei săptămâni nu trebuie confundat cu caracterul limitat în timp al obligaţiei de plată a folosinţei, care se stinge prin curgerea termenului general de prescripţie de trei ani!!!

5.17. Elementele (Structura) obligaţiei

a) Subiecte pot fi atât persoanele fizice, cât şi cele juridice; titularul dreptului de creanţă (numit şi subiect activ) este creditorul, iar cel ce are datoria de a îndeplini prestaţia (numit şi subiect pasiv) este debitorul.

Atenţie! Natura şi complexitatea obligaţiilor pot determina ca acelaşi subiect să întrunească deodată, dubla calitate, de creditor şi debitor ( a se vedea C. Statescu şi C. Bîrsan, Drept civil – teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, 1992, p. 9). De

exemplu: în contractul de vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditor al plăţii preţului, dar şi debitor al obligaţiei de transferare a proprietăţii, precum şi a celei de predare a bunului vândut! Aceasta reiese din caracterul sinalagmatic (reciproc) al contractului de vânzare – cumpărare care dă naştere unor obligaţii reciproce.

b) Obiectul obligaţiei este prestaţia datorată de debitor creditorului, care poate să constea într-o acţiune: a da, a face sau o abţinere (abstenţiune) = a nu face ceva.

De aceea trebuie să reţinem că într-un raport juridic cum este contractul de vânzare – cumpărare, în care se nasc mai multe obligaţii, vom distinge multiple obiecte ale obligaţiilor ce iau naştere. De exemplu: obligaţia vânzătorului de a transfera proprietatea bunului vândut constă în prestaţia de a da; obligaţia de a preda bunul constă în prestaţia de a face; obligaţia cumpărătorului de a plăti constă în prestaţia de a face. Atenţie! A nu se confunda obiectul obligaţiei (care e o prestaţie) cu obiectul contractului; în cazul nostru fiind, în ultimă instanţă, bunul vândut!

5.18. Clasificarea obligaţiilor

A.Aşa cum arătam mai înainte, după obiectul obligaţiei distingem între prestaţia de a da, a face (amândouă numite şi prestaţii pozitive) şi a nu face (prestaţie negativă).

Obligaţia de a da (dare) este obligaţia de a transfera dreptul de proprietate în temeiul unui contract translativ de drepturi, cum este cel de vânzare – cumpărare. Conform art. 1674 N.C.C., cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat, ori preţul nu a fost plătit încă. Este expresia consensualismului dreptului modern, după o lungă evoluţie, care se exprimă nu prin ideea că simplul consimţământ are efectul de a transfera dreptul de proprietate, ci că obligaţia de a preda bunul (obligaţie de a face), adică predarea posesiei de drept a bunului, se consideră îndeplinită prin simpla încheiere a contractului (P.C. Vlachide „Repetiţia principiilor de drept civil” – vol. II, Ed. Europa Nova, 1994, p. 17).

Obligaţia de a face constă în efectuarea unei lucrări; fie că este artizan, actor, medic, pictor, arhitect sau avocat, lucrătorul execută o lucrare.

Atenţie! A nu se confunda obligaţia de a da cu cea de predare a unui bun; în timp ce „a da” înseamnă a constitui sau a transmite un drept real, „a preda” este o obligaţie de „a face” pentru că se remite un bun, se efectuează predarea posesiei de drept. Exemplu: obligaţia transferului de proprietate ce revine vânzătorului e o obligaţie de „a da”, dar acesta are şi obligaţia de „predare” a bunului, care e o obligaţie de „a face”.

Obligaţia de a nu face este o îndatorire de abţinere şi trebuie analizată ca o îndatorire de a nu leza dreptul altuia. Cel ce produce o leziune, care aduce o atingere dreptului altuia încălcând obligaţia „de a nu face”, devine debitorul reparaţiei ce o datorează titularului dreptului încălcat, în măsura în care a provocat un prejudiciu.

De exemplu, vânzătorul trebuie să nu lezeze interesele cumpărătorului vânzându-i un bun necorespunzător calitativ (astfel va răspunde în temeiul garanţiei pentru vicii).

Importanţa juridică a clasificării:- din punct de vedere al posibilităţii executării distingem:

- obligaţia „de a da” se execută întotdeauna în natură; astfel creditorul poate obţine oricând posesia bunului asupra căruia a dobândit proprietatea;

- pe când neexecutarea obligaţiei „de a face” şi „de a nu face” conduce la executarea prin echivalent, adică plata de daune – interese.

B. Al doilea criteriu de clasificare a obligaţiilor este sancţiunea juridică ce le este proprie. După acest criteriu distingem între obligaţii civile (sau civile - perfecte) prin faptul că obligaţia este adusă la îndeplinire fie voluntar, fie prin constrângere; sunt denumite perfecte deoarece creditorul are la dispoziţie atât acţiunea care sancţionează dreptul său, cât şi posibilitatea executării forţate, prin puterea organelor de stat, a hotărârii judecătoreşti care-i constată dreptul. Marea majoritate a obligaţiilor intră în această categorie.

Pe de altă parte, distingem şi obligaţii naturale (sau obligaţii civile imperfecte) care nu sunt exigibile (vezi P. Vlachide vol. II, pag. 16), prestaţia lor nu poate fi pretinsă de creditorul lor; aceasta nu poate fi îndeplinită prin executare silită; creditorul nu are la dispoziţie o acţiune prin care să obţină obligarea datornicului la plată.

Aşadar, deşi dreptul creditorului şi obligaţia debitorului există ea poate fi îndeplinită numai dacă debitorul este dispus să execute de bunăvoie prestaţia (pentru că aşa îl îndeamnă conştiinţa sa). În situaţia în care îşi îndeplineşte obiectul obligaţiei, după prescripţia dreptului de creanţă debitorul numai poate să ceară restituirea prestaţiei, pentru că datoria a existat, iar creditorul nu a realizat o îmbogăţire fără justă cauză pe seama datornicului.

Exemplu de obligaţii naturale sunt obligaţiile prescrise (cele pentru care termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit şi deşi dreptul de creanţă supravieţuieşte cel ce s-a stins este dreptul la acţiune în sens material). * Prescripţia extinctivă este un mod legal de stingere a obligaţiilor ca urmare a trecerii timpului; creditorul care nu acţionează un anumit interval de timp pentru a-şi realiza dreptul său subiectiv de creanţă pierde mijlocul de ocrotire pe care îl acordă legea sub forma dreptului la acţiune în justiţie. După trecerea timpului stabilit de lege, debitorul nu mai poate fi silit, pe cale judiciară să-şi execute obligaţia sa, deoarece dreptul subiectiv al creditorului este lipsit de sancţiunea judiciară pe care o constituie acţiunea în justiţie.

Ca mod de stingere a obligaţiei prescripţia extinctivă are ca efect pierderea dreptului la acţiune în sens material, dar nu şi stingerea dreptului subiectiv al creditorului. Doar că, după împlinirea termenului de prescripţie, debitorul va executa obligaţia doar dacă va vrea.

* Importanţa juridică a clasificării este aceea că în timp ce obligaţiile civile perfecte pot fi îndeplinite, la nevoie, prin executare silită, cele naturale nu pot fi realizate în acest fel.

C. A treia clasificare a obligaţiilor porneşte de la izvoarele din care iau fiinţă. Potrivit art. 1165 Noul Cod civil „obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”.

Reducerea la două grupe a surselor de obligaţii şi anume: actele juridice şi faptele juridice corespunde unei viziuni ştiinţifice şi raţionale (P. Vlachide, op. cit., vol. II, p. 19), propusă pentru prima oară în dreptul român de juristul Istrate Micescu. Criteriul distincţiei îl constituie, de data aceasta, raportarea la existenţa unor manifestări de voinţă, incluzând aici toate actele juridice (fie unilaterale, cum este testamentul, fie bilaterale, cum sunt contractele) sau inexistenţa manifestărilor de voinţă (nu există nici acte unilaterale, nici acorduri de voinţă, dar se nasc drepturi de creanţă şi obligaţii corelative); este cazul faptelor juridice, în care intră: cvasicontractul (din enumerarea dată de art. 1165 Noul Cod civil ar intra, aici: gestiunea de afaceri şi plata nedatorată), delictul şi cvasidelictul (aici, regăsim în formularea art. 1665: fapta ilicită).

Suprapunând enumerarea formulată de art. 1165 Noul Cod civil cu dihotomia: acte/fapte juridice ar putea părea că rămâne neacoperită (neinclusă nici în categoria acte, nici în cea de fapte) ultima parte a articolului din Noul Cod civil, şi anume „precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”.

Două precizări sunt necesare pentru înţelegerea aparentei lipse de identitate a tratării:

- prima, ţine de istoria dreptului, şi merită menţionată, şi anume că divizarea izvoarelor obligaţiilor în: contract şi delict este expresia unei tradiţii rămase din dreptul roman justinianeu (Institutele lui Justinian), căreia Gaius i-a adăugat un al treilea izvor nedefinit, adică obligaţii care pot lua fiinţă şi din diferite înfăţişări ale cauzelor; faptul că pretorul roman, ce judeca în prima fază procesul, când nu exista o acţiune determinată în dreptul civil, dădea o acţiune „quasi ex contractu” (ca şi din contract) sau „quasi ex delicto” (ca şi din delict) a condus în timp la formularea acestor două situaţii ca izvoare de obligaţii, împărţire preluată de jurisconsultul Pothier, a cărui operă a influenţat redactarea codului civil francez napoleonian, intrat în vigoare în 1804), deşi acţiunile în justiţie sunt efectele obligaţiilor şi nu sursele lor.

- a doua precizare porneşte de la recunoaşterea sau nu a legii ca izvor de obligaţii. Precizăm (a se vedea P. Vlachide, vol. II, p. 19) că identificarea legii ca izvor de obligaţii aparţine juristului francez Pothier, a cărui iniţiativă a fost reprodusă în textul Codului lui Napoleon, în art. 1370 potrivit căruia există obligaţii care se formează prin simpla autoritate a legii.

Remarcăm faptul că redactorii Noului Cod civil nu preiau această concepţie, pornind de la raţiunea că legea, în principiu, nu este nici sursă de drepturi şi nici de obligaţii; legea având rolul de a recunoaşte existenţa drepturilor şi a le garanta executarea prin mijlocul juridic al obligaţiilor.

Totodată, observăm că redactorii Noului Cod civil promovează concepţia privind izvoarele obligaţiilor, formulată în doctrina de specialitate de profesorii noştri de drept: C. Stătescu şi C. Bîrsan (vezi „Drept civil – teoria generală a obligaţiilor”, Ed. All, Bucureşti, 1992, p. 16-19).

În loc de concluzie, am putea remarca, într-un efort de maximă sinteză „victoria” concepţiei doctrinare în materia izvoarelor obligaţiilor, putând astăzi considera ca izvor faptul juridic, lato sensu, care cuprinde atât actul juridic, ca manifestare de voinţă, cât şi faptul juridic stricto – sensu (vezi C. Stătescu şi C. Bîrsan, op. cit., pg. 18 şi D. Cosma, A. Pop şi Gh. Beleiu acolo citaţi).

Importanţa juridică a clasificării conduce către aplicarea principiilor răspunderii contractuale (când actul juridic îmbracă forma contractuală) sau cele ale răspunderii delictuale (în celelalte cazuri).

D. După cum obligaţiile pot/sau nu să fie afectate de modalităţi, distingem între obligaţii pure şi simple, obligaţii simple şi afectate de modalităţi. Modalităţile care pot influenţa obligaţiunile sunt: termenul şi condiţia.

Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi (conf. art. 1396 Noul Cod civil) iar obligaţiile simple nefiind afectate de termen sau condiţie pot fi executate imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului (art. 1397 alin. 1 Noul Cod civil).

Obligaţia condiţională este obligaţia afectată de un eveniment viitor şi nesigur care, odată îndeplinit duce la naşterea sau stingerea unui raport juridic. Condiţia suspensivă este condiţia a cărei prezenţă suspendă naşterea raportului juridic. Ex.: „A” promite lui „B” că-i va dona biblioteca lui din Cluj, dacă societatea comercială la care lucrează îşi va muta sediul social la Bucureşti. Prestaţia lui „A” este condiţionată de schimbarea sediului social, donaţia îşi va produce efectele doar la îndeplinirea condiţiei (de îndeplinirea ei depinde eficacitatea obligaţiei conf. art. 1400 Noul Cod civil).

Condiţia este rezolutorie când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei (conf. art. 1401 alin. 1 Noul Cod civil).

Ex.: între „A” şi „B” se încheie un contract de vânzare. a unei case sub condiţia rezolutorie de a desfiinţa vânzarea dacă în termen de un an de la încheierea ei, lui „A” i se va naşte un copil.

Aşadar, deşi proprietatea s-a transferat de „A” la „B”, acesta va fi obligat să restituie imobilul şi îşi va recupera preţul plătit dacă lui „A” i se naşte un copil în termen de 1 an de la încheierea contractului.

Când executarea sau stingerea unei obligaţii depinde de un eveniment viitor şi sigur spunem că obligaţia este afectată de termen, sau este o obligaţie cu termen (conform art. 1411 alin. 1).

Termenul este suspensiv, când până la îndeplinirea lui este amânată scadenţa

obligaţiei (art. 1412, alin. 1, Noul Cod civil) şi este extinctiv când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge (art. 1412, alin. 2).

Exemple: 1. Când într-un contract de vânzare – cumpărare se stipulează faptul că bunul

vândut se va preda şi preţul se va plăti în termen de 3 luni de la încheierea contractului, vom înţelege că este vorba de un termen suspensiv, al cărui efect este acela că în perioada ce precede scadenţa (înainte de împlinirea celor 3 luni), creditorul nu va putea să pretindă prestaţia obiectului obligaţiei (nici vânzătorul nu poate cere plata, nici cumpărătorul nu poate cere predarea bunului).

2. Termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani: când un împrumut exigibil la o dată fixă (24 ianuarie 2012) nu este rambursat, iar creditorul, timp de 3 ani nu face nimic pentru a-şi recupera creanţa, la 25 ianuarie 2015 dreptul la acţiune în sens material se stinge, obligaţia numai poate fi executată în mod silit; devine din obligaţie naturală perfectă, o obligaţie imperfectă (sau dreptul la urmărire s-a prescris). Acest termen nu trebuie confundat cu termenul extinctiv!

3. Într-un contract de vânzare – cumpărare, cu clauză de întreţinere, în care vânzătorul transmite proprietatea apartamentului vândut, dar îşi păstrează uzufructul viager asupra acestuia, iar cumpărătorul îşi asumă obligaţia de întreţinere (printr-o clauză contractuală se va detalia valoarea întreţinerii care va cuprinde pe lângă întreţinerea apartamentului, cheltuieli cu medicamentele, cu hrana, inclusiv obligaţia de a-l înmormânta pe vânzător conform tradiţiei). Data morţii vânzătorului are valoarea unui termen extinctiv, deoarece începând cu acea dată se stinge obligaţia de întreţinere.

Deosebirea faţă de exemplul nr. 2 este că în timp ce în cazul de mai înainte dreptul împrumutătorului supravieţuieşte şi după cei trei ani, dar numai poate fi executat silit, în cazul de faţă chiar dreptul de creanţă al vânzătorului se stinge, la moartea sa.

Din punctul de vedere al cunoaşterii sau necunoaşterii momentului când se va îndeplini termenul poate fi: cert, când este fixat la o dată calendaristică, o zi determinată (de exemplu: 23 martie 2012), la care debitorul trebuie să plătească o sumă de bani, să predea o lucrare finalizată, să predea un bun etc.; sau incert, când evenimentul care suspendă exigibilitatea prestaţiei e sigur că va avea loc, fără însă a putea determina data la care acesta se va produce. În exemplul 3, de mai sus, încetarea uzufructului viager al vânzătorului şi a obligaţiei de întreţinere asumată de cumpărător au un termen incert: moartea vânzătorului. În doctrină s-a argumentat, în mod corect, că formularea termen incert conţine o contradicţie în termeni, deoarece, prin definiţie termenul e un eveniment sigur, cert şi atunci exprimarea corectă ar fi aceea de termen cu scadenţă incertă, deoarece scadenţa, adică exigibilitatea prestaţiei datorate este nesigură (a se vedea P. Vlachide, vol. II, op. cit., pg. 235).

După izvorul său termenul poate fi:- legal, când este stabilit printr-o dispoziţie a legii;

- convenţional, când este fixat prin convenţia părţilor;

- judiciar, când este fixat de instanţa de judecată;

De exemplu: dacă în reglementarea anterioară (Codul civil de la 1865) exista instituţia termenului de graţie, a cărui acordare de către instanţă împiedica executarea silită a debitorului (conf. art. 1021); acordarea amânării se făcea numai în favoarea debitorului, luând în considerare situaţia sa patrimonială, fără consimţământul creditorului şi chiar fără a se ţine seama de stipulaţiile contractului (a se vedea C. Stătescu şi C. Bîrsan, op. cit., pg. 352); în reglementarea Noului Cod civil această instituţie, după modelul dreptului comercial numai este admisibilă, dar întâlnim o instituţie juridică „înlocuitoare” şi anume „termenul rezonabil”. Astfel, la art. 1522 dedicat punerii în întârziere a debitorului, regăsim următoarele „favoruri” acordate debitorului care nu îşi îndeplineşte obligaţia întocmai şi la timp:

- trebuie să fie pus în întârziere prin notificare sau prin cerere de chemare în judecată;

- primeşte un termen de executare rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării sau cererii de chemare în judecată;

- nu suportă cheltuielile de judecată pricinuite creditorului, dacă acesta nu l-a pus în întârziere prin notificare (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republicat – cartea a V-a. Despre obligaţii, art. 1164 – 1649, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. C. H. Beck, 2011, pg. 617, dar şi pg. 341-342 la care sunt analizate sintagmele „aşteptare rezonabilă” şi „aşteptare legitimă”).

După persoana care beneficiază de termen distingem între:- termen stabilit în favoarea creditorului;

- termen stabilit în favoarea debitorului;

- termen stabilit în favoarea ambelor părţi.

Importanţa clasificării rezidă în aceea că renunţarea la termen este posibilă doar de către cel în beneficiul căruia a fost stabilit, iar dacă este în favoarea ambelor părţi, nu se poate renunţa la beneficiul său decât prin acordul părţilor.

Un ultim mod de clasificare distinge între termen expres sau tacit, după modul în care a fost precizat; fiind expres când e prevăzut în mod direct de părţi şi tacit, când poate fi dedus din natura obligaţiei. De exemplu: obligaţia de a culege o recoltă nu poate fi executată decât într-un anume anotimp.

E. Chiar dacă am analizat structura obligaţiei pornind de la precizarea că există un creditor, un debitor şi un obiect al acesteia, este posibil ca obligaţiile să conţină o pluralitate de obiecte (E1) sau o pluralitate de subiecte (E2) (de unde şi denumirea de obligaţii plurale).

E1. După cum, din intenţia părţilor (debitor şi creditor) rezultă că debitorul datorează cumulativ sau nu mai multe prestaţii, distingem între:

- obligaţii conjunctive, adică acelea în care debitorul datorează cumulativ mai multe prestaţii la care s-a obligat, dar, pentru că stingerea obligaţiei nu e posibilă decât prin îndeplinirea tuturor acestor prestaţii, obligaţia produce efecte ca şi când ar avea un singur obiect!

- obligaţii alternative sunt cele la care din intenţia părţilor rezultă că au un obiect format din două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia dintre părţi, executarea unei singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei. Exemplu: Pentru consultanţa juridică acordată, juristul acceptă să i se procure fie un: laptop, fie un scaner, fie o imprimantă. Alegerea poate aparţine debitorului, dar se poate întâmpla ca voinţa părţilor să se manifeste în sensul alegerii de către creditor.

Utilitatea diferenţierii între cele două variante de alegere este regăsită în efectele obligaţiei alternative şi mai ales a momentului transmiterii proprietăţii asupra bunurilor. Astfel, când prestaţia are ca obiect un bun (cum s-a exemplificat mai sus), proprietatea se transferă numai în momentul alegerii, pentru ca până în acel moment nu se ştie ce bun urmează a fi prestat (în acest sens, Fr. Deak „Teoria generală a obligaţiilor”, curs, pg. 429).

- obligaţii facultative sunt acelea în care, din intenţia părţilor rezultă că debitorul se obligă la o singură prestaţie, cu facultatea pentru el de a se libera, executând o altă prestaţie, determinată. Ex.: Mă oblig ca la data de 15 martie 2012 să îţi predau 500 de CD-uri cu muzică rock, sau, dacă nu le voi avea până la acea dată, suma de 500 lei.

Observăm câteva deosebiri între obligaţiile facultative şi cele alternative:- la cele facultative există ca obiect o singură prestaţie, dar o pluralitate de

prestaţii în privinţa posibilităţii de a plăti (ori CD-urile, ori banii) pe când la cele alternative există chiar o pluralitate de prestaţii, dar executarea uneia singure duce la stingerea obligaţiei;

- la cele facultative, dacă obiectul obligaţiei piere (de exemplu într-un caz de forţă majoră: cutremur, inundaţie, incendiu) debitorul va fi eliberat de obligaţie, pe când la cele alternative, dispărând un obiect rămâne celălalt de executat, obligaţia devenind simplă (şi nemaifiind plurală);

- natura obligaţiei la cele facultative este dată de prestaţia unică: a da, a face, a nu face, pe când la cele alternative natura obligaţiei este determinată de prestaţia, în cele din urmă, executată (C. Stătescu şi C. Bîrsan, op. cit., pg. 359).

E2. Pluralitatea poate să fie şi de subiecte: fie un creditor şi mai mulţi debitori (pluralitate pasivă), fie mai mulţi creditori şi un debitor (pluralitate activă), fie mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori. Când datoria sau creanţa se împarte în atâtea fracţiuni câţi debitori sau creditori există, obligaţiile se numesc conjuncte sau divizibile. Când nu sunt divizibile, obligaţiile cu pluralitate de subiecte sunt solidare sau sunt obligaţii indivizibile.

Exemple: A, persoană fizică ce nu desfăşoară o activitate economică sub forma unei întreprinderi, împrumută pe B, C, D cu suma de 3000 lei, cu obligaţia acestora de a restitui împrumutul în termen de 6 luni de la încheierea acestuia. Ce fel de obligaţie este cea asumată de B, C, D?

Potrivit Noului Cod civil, solidaritatea între debitori nu se prezumă (art. 1445) şi atunci deducem să suntem în prezenţa unei obligaţii divizibile (conf. art. 1424 „obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres....”). Cu alte cuvinte, la scadenţă,

fiecare dintre debitori nu poate fi urmărit decât pentru o cotă parte din datorie (fiind 3, se prezumă că e vorba de 1/3, deci în valoare de 1000 lei fiecare – conf. art. 1423 „dacă prin lege sau prin contract nu se prevede astfel, debitorii unei obligaţii divizibile sunt ţinuţi faţă de creditor în părţi egale...”).

În cazul în care trei fraţi ar încheia un contract de împrumut bancar, solicitând un credit de 30.000 lei, în vederea construirii unei case, deşi situaţia pare similară celei prezentate mai sus, conform Noului Cod civil banca comercială se încadrează în categoria profesioniştilor (art. 3 alin. 2 „Sunt consideraţi profesionişti cei care exploatează o întreprindere” iar conform art. 3 alin. 3 „Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii...”). Această calificare a societăţii bancare ca întreprindere, schimbă soluţia problemei şi obligaţia celor trei fraţi devine solidară (conform art. 1446 „Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel”). Aşadar, efectul este diferit faţă de cazul de mai înainte: oricare dintre cei trei fraţi poate fi urmărit la scadenţă pentru întreaga sumă: 30.000 lei, iar cel care achită suma va putea urmări pe fiecare dintre ceilalţi debitori în mod divizibil – pentru 10.000 lei, suportând riscul insolvabilităţii oricăruia dintre ei.

Un ultim exemplu vizează o obligaţie indivizibilă. Doi coproprietari ai unui autoturism îl vând unui cumpărător. Care dintre vânzători va trebui să execute obligaţia de predare a bunului? Obligaţia fiind indivizibilă (bunul nu poate fi fracţionat prin natura lui, iar conform art. 1425, alin. 1 „Obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori...”), ambii coproprietari sunt ţinuţi să execute predarea bunului; de facto o va îndeplini unul singur, liberându-l şi pe celălalt de obligaţie.

5.19 Fapte juridice în sens restrâns

5.20.1Gestiunea de afaceri (a intereselor altuia)

Definiţie: art. 1330n. C.civ. = un fapt licit şi voluntar prin care o persoană, numită gerant săvârşeşte fapte materiale sau încheie acte juridice în interesul altei persoane, numită gerat, fără să fi avut mandat din partea acestuia din urmă.

Condiţiile gestiunii de afaceri:- obiectul gestiunii de afaceri să constea în

- fapte materiale. Ex.: repararea acoperişului casei vecinului- sau acte juridice Ex.: contr. prin care angajează lucrători pentru efectuarea reparaţiilor acoperişului;

- gestiunea să fie utilă geratului = să evite sau să diminueze o pagubă în patrimoniul geratului;- gerantul să acţioneze cu intenţia de a administra interesele altuia(gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane) şi de a-şi recupera cheltuielile

(altfel este liberalitate sau act dezinteresat);- geratul să fie complet străin de ceea ce face gerantul (în sensul de a nu-l fi împuternicit pe gerant să-i gereze afacerile;nu cunoaste existenţa gestiunii sau cunoscând-o nu este în măsură să desemneze un mandatar,ori să se în grijescă de afacerile sale în alt mod).

Efectele gestiunii de afaceri

Obligaţiile gerantului:a) să continue gestiunea începută şi să o îndeplinească până la preluarea ei

de către gerat sau moştenitorii lui;b) să gestioneze ca „un bun proprietar” (bonus pater familias);c) să ţină o evidenţă strictă a cheltuielilor efectuate.

Obligaţiile geratului:(Ca la mandat)a) să reţină cheltuielile utile şi necesare (eventual) să-l remunereze pentru ceea ce a făcut, astfel încât să nu fie prejudiciat prin activitatea desfăşurată.

5.20.2. Plata lucrului nedatorat

Definiţie = art. 1341n.Cc. „cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”, adică cel ce a plătit fără să fi avut vreo datorie în acest sens, este îndreptăţit la restituire.Ex. 1: o persoană X plăteşte lui Y, dar pierde chitanţa doveditoare şi plăteşte din nou.

X = solvens; Y = accipiensEx. 2: A îi datora lui B o oaie; i-o restituie, dar uită şi îi predă încă o oaie.

Condiţii

a) să existe o platăb) plata să nu fie datorată - fie a uitat

anulată- fie datoria a fost prescrisă caducă (condiţie rezolutorie)

c) să fie făcută din eroare, solvensul a crezut că-i datorează accipiensului.

Efecte

- Obligaţia accipiensului de a restitui către solvensul ceea ce acesta i-a plătit

şi nu-i datora. Dacă accipiensul este de bună credinţă (n-a ştiut că nu i se datora) obligaţia de restituire e mai puţin întinsă. Ex.: a depus suma la o bancă, nu va restitui şi dobânda obţinută, ci doar ceea ce i s-a plătit. [Fructele civile îi rămân].

Dacă accipiensul a fost de rea-credinţă (ştie că i s-a făcut o plată nedatorată), va datora şi restituirea fructelor civile, în cazul nostru şi suma împrumutată şi dobânda.

- Poate exista şi obligaţia solvensului de a restitui cheltuielile necesare şi utile accipiensului, când acesta a făcut astfel de cheltuieli pentru conservarea (păstrarea) bunului predat de solvens, când prin aceste cheltuieli s-a sporit valoarea bunului. Ex.: solvensul a predat accipiensului un bun determinat, o maşină, şi accipiensul a cheltuit pentru îngrijirea ei de către mecanicul auto, pentru curăţire la service etc.

Acţiunea prin care solvensul cele restituirea plăţii nedatorare = acţiune în repetiţiune.

5.20.3 Îmbogăţirea fără justă cauză (just temei)

Definiţie = fapt juridic prin care se măreşte patrimoniul unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca această modificare de patrimoniu să aibă ca temei un raport juridic între părţi(potrivit art.1345 n.C.c,cel care,în mod neimputabil ,s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat să restituie,în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană,dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri).

Ex.: plata unor dividende nedatorate, naşte obligaţia acţionarilor de a restitui sumele respective societăţii comerciale sărăcite.

Aşadar, ori de câte ori există o mărire (îmbogăţire) a patrimoniului unei persoane pe seama micşorării (sărăcirii) patrimoniului altei persoane, se naşte obligaţia „îmbogăţitului” de a restitui „sărăcitului” valoarea cu care s-a mărit averea sa. Acţiunea de restituirea poartă denumirea de activ „actio de in rem verso”.

Teste de rezolvat

1. Actul juridic civil nu este:

a) un eveniment ce produce efecte juridice în puterea legii;

b) o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice;

c) un drept subiectiv;

d) o inacţiune;

e) o regulă de conduită obligatorie.

2. „M” moare şi lasă prin testament averea sa unuia din fiii săi, „N”.

Testamentul este:

a) act unilateral de voinţă;

b) act bilateral de voinţă;

c) contract unilateral;

d) contract bilateral.

3. Obligaţiile solidare sunt:

a) obligaţii conjuncte (divizibile);

b) obligaţii imperfecte;

c) obligaţii cu pluralitate de subiecte;

d) obligaţii cu pluralitate de obiecte.

4. În dreptul civil, obligaţiile cu pluralitate de subiecte sunt de regulă:

a) alternative;

b) conjuncte;

c) facultative;

d) solidare;

e) imperfecte.

5. După împlinirea (curgerea) termenului de prescripţie extinctivă:

a) obligaţia nu se mai poate îndeplini de către debitor;

b) dreptul creditorului nu mai poate fi valorificat în instanţă;

c) debitorul poate cere restituirea plăţii efectuate.

6. Gestiunea de afaceri presupune:

a) încheierea unui contract între gerant şi gerat;

b) săvârşirea unor acte din proprie iniţiativă de către gerant, în folosul

geratului;

c) săvârşirea de către gerat a unui delict civil;

d) săvârşirea de către gerat a unui delict civil.

7. Îmbogăţirea fără justă cauză este:

a) o infracţiune;

b) un delict civil;

c) un act juridic unilateral;

d) un contract;

e) un fapt juridic licit.

8. Instituţia prescripţiei extinctive este reglementată de către legiuitor în

beneficiul:

a) debitorului;

b) creditorului;

c) terţilor.

9. Gestiunea de afaceri este:

a) un contract între gerant şi gerat;

b) un delict civil;

c) un fapt juridic civil;

d) un act juridic unilateral.

10. Solvensul nu este persoana:

a) a cărei datorie s-a stins prin prescripţie;

b) ce a făcut o plată nedatorată;

c) care gerează interesele altuia.

Bibliografie

1. Iosif Urs, Smaranda Angheni,,Drept civil” , vol. III, Ed.Oscar

Print,Bucuresti ,1998.

2.Ion P. Filipescu, „Drept civil: Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Actami,

Bucureşti, 1994.

3.Tudor Popescu,,Drept civil”-note de curs I,Ed.Hyperion,Bucuresti,1991.

4.P.C. Vlachide, „Repetiţia principiilor de drept civil”, vol.II ,Ed.Europa Nova

, Bucuresti,1994.

5. Coordonatori B. Ştefănescu şi R. Dimitriu, „Drept civil – pentru învăţământ

superior economic”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.