ABSTRACTELE Comunicărilor susținute la cel de-al 29-lea...

1

ABSTRACTELE

Comunicărilor susținute la cel de-al 29-lea Simpozion Național de Geomorfologie

Studiul proceselor geomorfologice generatoare de risc din cadrul intravilanului

municipiului Cluj-Napoca

Titu Anghel1, G. Roşian; Șt. Buimagă-Iarinca, V. Fărcaş, O. Pop

1Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca ([email protected])

Ca urmare a specificului morfo-litologic și climatic, arealul municipiului Cluj-Napoca se

caracterizează printr-o dinamică accelerată a proceselor geomorfologice. Continua extindere a suprafeței

construite a generat atât reactivarea, cât și inițierea unor procese geomorfologice.

Studiul nostru vizează identificarea proceselor geomorfologice contemporane din cadrul

intravilanului orașului Cluj-Napoca și realizarea unei hărți la scară mare a dinamicii geomorfologice.

Fiecare locație a fost cartată în teren la scara 1:1.000, identificându-se micromorfologia,

extensiunea spațială și caracteristicile dinamice ale respectivului areal. Prin campanii de teren repetate am

identificat întregul spectru de procese geomorfologice generatoare de instabilitate (alunecări de teren,

surpări, tasări, sufoziuni, creeping, curgeri noroioase, eroziuni etc.). Documentarea bibliografică (rapoarte

și documente ale diferitelor instituții și literatura de specialitate) ne-a permis identificarea perioadelor de

reactivare a câtorva procese geomorfologice din arealul municipiului Cluj-Napoca. Prin analiza corelativă

între perioadele de reactivare/inițiere, zilele cu precipitații și momentele de încărcare a versanților prin

construire am încercat găsirea unor relații cauzale exprimate matematic.

O mare parte a perioadelor de activare a proceselor geomorfologice, din cadrul intravilanului

municipiului Cluj-Napoca, sunt în relație corelativă directă cu o serie de cauze precum: cantitatea de

precipitații, gradul de încărcare a versanților, impactul antropic etc., fiecărei cauze stabilindu-i-se gradul

de participare.

Rezultatele noastre ar putea fi utile pentru planurile de amenajare a suprafețelor construite și a

infrastructurii arealului municipiului Cluj-Napoca

Aplicabilitatea spaţială a metodei deterministe în analiza alunecărilor de teren

Iuliana Armaş1, Livioara Braşoveanu

1Universitatea din Bucureşti ([email protected])

Studiul îşi propune aplicarea si validarea metodei deterministe în realizarea hărţilor de

susceptibilitate la alunecări de teren, pe baza unui studiu de caz în oraşul Breaza. S-a folosit modelul

versantului infinit, ca fiind singura metoda fezabila in analize spaţiale extinse. Precondiţiile acestui

demers sunt alunecările translaţionale având adâncimi reduse. Datele de intrare s-au referit la parametrii

versantului, adâncimea freaticului şi date geotehnice, rezultate din determinările de laborator făcute in

Laboratorul de Geomecanica al Facultăţii de Geologie şi Geofizică de către ing. Florica Stroia. Au fost

derulate diferite simulări în condiţii uscate şi de sol saturat. Studiul prezintă si situaţia de teren a anului

2008. Modelul s-a construit prin predefinirea funcţiei în ILWIS-GIS si modificarea parametrilor de intrare

necesari fiecărei simulări. Acest model se pretează folosirii hărţilor raster in GIS deoarece calculează

stabilitatea versantului la nivelul fiecărui pixel in mod individual, neluând in considerare influenţele

pixelilor vecini. Neajunsurile metodei constau in necesarul de date de mare detaliu, motiv pentru care

rezultatele au acurateţe ridicata la o scara mare de analiză.

2

Utilizarea metodelor GIS şi a geovizualizãrii pentru analiza endocarstului din Câmpul

Minier Anina (Munţii Banatului)

Laurenţiu Artugyam1

1Universitatea de Vest din Timişoara ([email protected])

Câmpul Minier Anina (după Vasile Sencu, 1977) se află localizat în Munţii Banatului, în cadrul

Munţilor Aninei. Fiind situat în cea mai compactă suprafaţă de roci carbonatice din România, Sinclinoriul

Reşiţa - Moldova Nouă, arealul studiat oferă numeroase forme specifice reliefului carstic, atât forme

aparţinând exocarstului (doline, polii, lapiezuri, sectoare de chei, izbucuri), cât şi forme aparţinând

endocarstului.

În cadrul acestei lucrări ne vom îndrepta atenţia asupra studiului formelor endocarstice. Abordarea

noastră presupune analiza cavităţilor subterane cu ajutorul programelor Sistemelor Informaţionale

Geografice (SIG) şi a geovizualizării. Modelarea peşterilor este realizată pe baza cartării speologice

clasice din teren, iar datele sunt introduse într-un program specific de cartare subterană care are la bază

tabelul de cartare a peşterilor. În acest material au fost modelate un număr de 5 peşteri, cele mai

importante din Câmpul Minier Anina: Buhui, Plopa, Cuptoare, Ponor, Mărghitaş. Rezultatele sunt

reprezentate de modelarea 2D şi 3D ale cavităţilor subterane, iar exploatarea acestora se poate realiza prin

introducerea modelelor digitale a cavităţilor subterane în analize complexe cu modele numerice ale

terenului sau cu indici ai exocarstului. De asemenea, modelele pot fi utilizate în procesele de decizie

privind abordarea protejării cavităţilor carstice în cadrul dezvoltării de infrastructură în areale carstice sau

în planurile de management a ariilor protejate care includ peşteri. În contextul utilizării pe scară tot mai

largă a tehnicilor informatice, studiul şi modelarea peşterilor nu putea să nu fie adusă în atenţia

dezvoltatorilor de programe specifice şi a celor interesaţi în cercetarea acestor forme carstice. Dar,

datorită complexităţii acestor forme de relief şi dificultăţii cu care datele privind dimensiunile peşterilor

sunt culese în teren, există în continuare anumite limite în analiza şi modelarea peşterilor cu ajutorul

tehnicilor computaţionale.

Incertitudini asociate analizei riscului la alunecări de teren la nivel regional. Studiu de caz

judeţul Buzău

D. Bălteanu1 R. Ciurean

2, T. Glade

2, H. Hussin

3, M. Jurchescu

1, D. Micu

1, M. Micu

1, P.

Reichenbach3, S. Sterlacchini

4, V. Zumpano

1

1Institutul de Geografie al Academiei Române, România,

2Universitatea din Viena, Austria,

3Consiliul

Naţional al Cercetării, Perugia, Italia,4Consiliul Naţional al Cercetării, Milano, Italia

([email protected])

Comunicarea prezintă o metodologie de analiză a riscului la alunecări de teren la scară regională.

Lipsa din cadrul inventarului de alunecări a unor elemente ce ţin de tipologia alunecărilor, relaţia

frecvenţă-magnitudine, distribuţia lor multi-temporală sau chiar poziţionarea lor exactă contribuie la

creşterea gradului de incertitudine al rezultatului final (harta de risc). În acelaşi timp, cuantificarea exactă

a pagubelor depinde foarte mult de sursa şi de acurateţea estimării lor. În aceste condiţii, studiul de risc

trebuie să ţină cont de incertitudinile asociate diferitelor momente de analiză. În lipsa unui inventar multi-

temporal complet, s-a făcut o evaluare a susceptibilităţii la alunecări pe baza unei analize statistice

bivariate (teoria evidenţei) ce se bazează pe corelaţiile existente între distribuţia spaţială a alunecărilor de

teren şi o serie de factori de predispoziţie (altitudine, amplitudinea reliefului, geodeclivitate, expoziţia

versantului, curbura în profil şi plan a versantului, soluri, mod de utilizare a terenului). Analiza

consecinţelor s-a bazat pe o evaluare generalizată a vulnerabilităţii, expunerii şi valorii elementelor la risc

folosind date statistice sau cadastrale. Atât în analiza susceptibilităţii cât şi în cea a consecinţelor, s-a

mailto:[email protected]

3

realizat o estimare a incertitudinilor, exprimată numeric şi spaţial (GIS). Studiul de caz se referă la spaţiul

carpatic şi subcarpatic al judeţului Buzău, o regiune în care recurenţa cutremurelor, a proceselor de albie

(viituri şi inundaţii) şi de versant (deplasări în masă) generează pagube semnificative. Concluziile scot în

evidenţă avantajele şi limitările metodologiei utilizate cât şi utilitatea rezultatelor pentru autorităţi.

Modificări antropice ale reliefului datorită exploatărilor miniere din cariera

Husnicioara (jud. Mehedinţi)

1Sandu Boengiu, Emil Marinescu, Oana Ionuş

1Universitatea din Craiova ([email protected])

Procesul tehnologic de extragere a lignitului din Cariera Husnicioara constă în 2 – 3 trepte de

excavare (în funcţie de relief) a depozitelor sterile de deasupra stratelor de cărbune (I+IV) şi depozitarea

materialului steril mai întâi într-o haldă exterioară apoi în halda interioară şi excavarea pe o altă treaptă a

cărbunilor. Suprafaţa ocupată până în prezent de excavaţii este de 3,5 km2, cuprinzând o parte din Valea

Lungă, Valea Lacului și dealurile Faţa Lacului şi Pădurea Dumbrava. Exploatarea lignitului a presupus

dislocarea, relocarea si stocarea de materiale, astfel s-a indus o modificare substanţială a contextului

geomorfologic local, care se concretizează prin construirea unor structuri antropice de tipul golurilor si

formelor proeminente de relief.

Arealul exploatării miniere este un spaţiu artificializat ce funcţionează pe baza unor noi reguli.

Activităţile de preluare, transport si depozitare a materialelor rezultate din procesul de exploatare a

cărbunilor a determinat: distrugerea stratelor acvifere, modificarea litologiei locale, crearea de goluri și

forme proeminente (temporare sau definitive), declanșarea sau accelerarea proceselor geomorfologice în

arealul exploatat sau vecin exploatărilor, inversiunile de relief, modelarea profilului versanţilor, apariția

de tehnostructuri de factură minieră, modificarea intensităţii si vitezei proceselor geomorfologice,

instaurarea unor relaţii conflictuale între componentele naturale ale sistemului geomorfologic si

activitatea antropică, poluarea mediului.

Asupra evoluţiei reţelei hidrografice din NE-ul României

Costică Brânduş1

1Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava ([email protected])

Sunt cunoscute, din literatura de specialitate, două ipoteze cu privire la evoluţia reţelei hidrografice

ce drenează jumătatea nordică a Carpaţilor Orientali şi a Podişului Moldovei:

- una din ipoteze acreditează concepţia că râul Siret şi afluenţii săi de pe dreapta (Suceava,

Moldova şi Bistriţa), precum şi râul Prut au avut aproximativ aceeaşi direcţie ca cea de astăzi încă din

Volinian – Basarabian, râuri ce au urmărit, în retragerea spre sud, ţărmul Mării Sarmatice (Martiniuc,

1948 şi 1960; Sîrcu, 1955; Băcăuanu, 1968, 1973, 1980; Donisă, 1968; Barbu, 1976 etc.);

- altă ipoteză consideră că a exista, în această parte a ţării, o reţea hidrografică instalată după

retragerea Marii Sarmatice, cu direcţie generală vest – est, ce avea obârşia în Carpaţi şi depăşea spre est

actualele trasee ale râurilor Siret şi Prut, reţea care ulterior a fost captată şi direcţionată spre sud de Siret şi

Prut, râuri ce şi-au organizat bazinele hidrografice începând cu Pliocenul superior (Porucic, 1928; Rick,

1931; David, 1932; Tufescu, 1937, 1977, 1985). Cele mai înalte terase ale Siretului au vârste apreciate la

Pliocen superior – Pleistocen inferior (după majoritatea gemorfologilor români), iar terasele superioare

ale Prutului au vârste apreciate la Pliocen superior (Negadaev-Nikonov şi Arapov, 1964, citaţi de

Băcăuanu şi colab., 198o).

4

Luând în considerare unele semne de întrebare şi inadvertenţe, ce s-au evidenţiat ulterior cu privire

la ipotezele menţionate, s-a conturat o a treia ipoteză, cel puţin la fel de credibilă, conform căreia după

retragerea Mării Sarmatice, probabil în perioada de timp ce include Basarabianul, Hersonianul şi

Pliocenul (de circa 10 milioane ani), pe întreg spaţiul geografic din nordul Podişului Moldovei, al

Basarabiei şi sudul Ucrainei au funcţionat bazine lacustre, cu suprafeţe diferite, endoreice şi

semiendoreice, alimentate de o reţea hidrografică cu obârşia în Carpaţii Orientali. Conform acestei

ipoteze actuala reţea hidrografică – Siretul, Prutul, Nistrul şi afluenţii lor - nu este mai veche decât

Pliocenul superior.

Iată câteva argumente ce o justifică: - vârstele voliniană a depozitelor psefito – psamitice din

dealurile Ciungi, Leahu, Brădet, Colnic, Osoiu (Barbu şi colab., 1964 şi 1973) şi basarabiană din

dealurile Boiştea, Corni, Dealul lui Mihai etc. (Martiniuc, 1950; Macarovici, 1964; Donisă, 1968), au fost

atribuite pe criteriul poziţiei stratigrafice, elementele faunistice fiind remaniate; - originea deltaică a

depozitelor din Dl Ciungi şi de la nord de acesta a fost pusă la îndoială de observaţii recente, ce consideră

că respectivele depozite au origine continentală (vezi Ionesi şi colab., 2005); -includerea în compexul

depozitelor sarmaţiene de către Bacăuanu (1980) a depozitelor cu pietrişuri de origine carpatică dintre

văile Siret şi Prut, menţionate de David (1932), Tufescu (1937) etc., nu este justificată faunistic; -

formarea încă din volinian a văii Moldovei şi din basarabian a văii Bistriţei se află în contradicţie cu cel

puţin două orogeneze importante ce au afectat Carpaţii Orientali în perioada post-tortoniană, precum şi cu

suprafaţa de nivelare Mestecăniş, de vârstă pliocenă; - valea Moldovei, considerată voliniană (Barbu,

1976) are caracteristici morfometrice şi morfogenetice (numărul şi vârsta teraselor) proprii unei văi mai

tinere, mai puţin evoluate, decât valea Bistriţei, considerată basarabiană; - un alt argument, deosebit de

important, este identificarea în câteva areale (restrânse) din regiunea la care ne referim a unor depozite

psefito – psamitice considerate de origine lacustră, de vârstă pliocenă, cum sunt cele din arealul de

contact al văii Bistriţei cu Podişul Moldovei şi din bazinul râului Trebiş (Brânduş, Ichim, 1977).

Utilizarea ridicărilor topografice în studiul dinamicii albiilor de râu. Studiu de caz:

sectorul subcarpatic al râului Prahova

Livioara Brașoveanu, Iuliana Armaş1, Daniela Nistoran-Gogoasa


Măsurătorile terestre sunt indispensabile diverselor domenii de activitate, în special geografiei

deoarece furnizează date necesare studierii formei şi dimensiunilor reale ale Pământului şi modificărilor

în timp ale acestora.

Scopul acestei lucrări este de a reliefa importanţa măsurătorilor topografice în elaborarea unui

studiu privind dinamica albiilor de râu. A fost ales ca analiza, sectorul Subcarpatic al râului Prahova din

mai multe motive: existenţa unor hărţi istorice bune acoperind zona pentru o perioada mare de timp,

amplificarea schimbărilor induse de om fiind o zona dens populată şi executarea tot mai amplă a lucrărilor

de regularizare şi canalizare ce induc importante modificări în morfologia râului.

In anul 2006 s-au realizat 55 de profile transversale pe o lungime de 18 Km în albia minoră şi

majoră, pe sectorul dintre confluenţa cu râul Doftana şi intrarea în oraşul Comarnic. Au fost folosite

receptoare GPS TRIMBLE R3, cu operare pe frecvenţa L1. Coordonatele reţelei GPS au fost determinate

prin metoda măsurătorilor statice, iar coordonatele punctelor de detaliu ale profilelor au fost determinate

prin măsurători cinematice, metoda stop and go. In anul 2012 s-a importat fişierul shp cu măsurătorile din

2006 in controller-ul de la un receptor GR-3 si folosind comanda stake s-a mers pe punctele măsurate în

2006, pe aceleaşi aliniamente si s-au determinat noile cote pentru a obţine o evoluţie în timp. Ridicările

topografice, in anul 2012, s-au realizat cu ajutorul tehnologiei GNSS folosind metoda RTK-Cinematic in

Timp Real prin utilizarea în timp real de corecţii diferenţiale provenind de la serviciul specializat

ROMPOS.

5

S-au folosit profilele topografice, modelul digital al terenului si date de la staţiile hidrometrice (date

privind debite, viteze, debit solid, chei limnimetrice) pentru realizarea unor simulări utilizând programul

HEC-RAS (USACE) în condiţii de stabilitate pentru diferite valori hidrologice între cele doua maluri si

debitul de vârf la viiturile caracteristice cu o recurenta de 20-50 de ani.

Au fost identificate trei zone principale cu valori mari ale rezistentei la frecare si ale vitezei de curgere şi

valori corespunzătoare mici ale raportului dintre lăţime şi adâncime (A-C). Aceste regiuni corespund

regiunilor cu eroziune accentuata unde râul a tăiat roca si a erodat malurile. Alte zone de agradare

potenţiale cu valori scăzute ale rezistentei la frecare si cu valori mari ale raportului lăţime/adâncime W/D

(A΄-D΄) au fost confirmate de observaţii pe teren.

Cercetările de teren realizate pe o perioada de şase ani precum si interpretarea hărţilor istorice la

scară larga, a imaginilor satelitare şi fotografiilor aeriene au dus la concluzia că albia râului Prahova s-a

îngustat, adâncit, şi îndreptat, şi-a abandonat canalele secundare, în ultimii 100 de ani la fel ca alte râuri

montane din Europa.

Modificări istorice ale vegetaţiei ripariene şi relaţia cu dinamica albiei râului Moldova în

sectorul extracarpatic

Francisca Chiriloaei

1, Nicolae Rădoane

1


Vegetaţia ce caracterizează coridorul fluvial al unui râu prezintă un rol important, atât în dinamica

orizontală a albiei, prin îngustarea acesteia, cât şi în dinamica pe verticală, prin adâncirea ei. Astfel,

asistăm la reducerea bugetului de aluviuni şi creşterea gradului de stabilitate a malurilor (Schumm and

Lichty, 1963; Friedman et al., 1969; Rinaldi, 2003; Comiti et al., 2011). Pe de altă parte, prezenţa

vegetaţiei ripariene în cadrul coridorului fluvial, poate contribui la păstrarea biodiversităţii din cadrul

şesului aluvial şi produce efecte pozitive în ecosistemul acvatic.

În acelaşi timp, prezintă unele dezavantaje de ordin hidraulic, prin decalibrări ale albiei minore, cu

efecte pe termen scurt şi mediu. În lucrarea de faţă sunt abordate modificările evoluţiei covorului vegetal

din cadrul diferitelor sectoare ale albiei râului Moldova. Evaluarea acestor schimbări s-a realizat prin

folosirea mai multor seturi de hărţi topografice editate la diverse intervale de timp (1960 şi 1980) şi a

ortofotoplanurilor din perioada 2004-2006 la care se adaugă cartarea în sectoare caracteristice.

Utilitatea studiului este dată, în primul rând, de faptul că redă o analiză combinată a ajustării albiei,

atât în plan orizontal cât şi vertical, cu dinamica vegetaţiei ripariene din ultimul secol; iar în al doilea

rând, sunt evaluate cantitativ schimbările albiilor acestor râuri, în relaţie cu vegetaţia.

Studiu comparativ al metodelor de evaluare a susceptibilității la alunecări de teren în

Subcarpații Ialomiței

Zenaida Chiţu1, Ionuţ Şandric

1Universitatea Spiru Haret, Bucureşti ([email protected])

Subcarpații dintre Prahova și Ialomița se caracterizează printr-o mare complexitate stratigrafică și

structurală, determinată de prezența pânzelor de sariaj, a cuverturilor posttectogenetice, a fenomenelor de

diapirism și a faliilor verticale (Stefănescu, 1995). Atât tectonica cât și stratigrafia acestui areal

subcarpatic au favorizat o intensă modelare a versanților prin deplasări de teren (alunecări de teren

rotaționale, curgeri noroioase, alunecări–curgeri și căderi de roci) și eroziune. Evaluarea susceptibilității

la deplasările de teren necesită o cartografiere și inventariere detaliată a acestor procese atât pentru

înțelegerea distribuției spațiale și temporale a lor cât și pentru validarea rezultatelor.


6

Cartografierea deplasărilor de teren în arealul subcarpatic dintre Prahova și Ialomița (725 km²) a

fost îngreunată de cele mai multe ori de recunoaşterea în teren a acestora. De aceea, activitatea de

cartografiere a deplasărilor de teren s-a bazat pe combinarea diferitelor metode și tehnici: cartări de teren

utilizând tehnologia GPS și interpretarea vizuală a diferitelor materiale cartografice (hărți geologice, hărți

și planuri topografice la scări medii și mari, DEM, etc.) și imagini aeriene (aerofotograme (1972,1978 și

1984), ortofotoplanuri (2005 și 2009) și imagini aeriene oblice (2008 și 2010)). Deplasărilor de teren

cartografiate le-au fost asociate atribute privind tipul de mecanism și material antrenat, stadiul de

activitate, caracterul structural și modul de utilizare a terenurilor. Scara de lucru utilizată (1:5.000) nu a

permis luarea în considerare a caracteristicilor morfometrice ale deplasărilor de teren, acestea fiind

măsurate în teren pentru cazuri particulare. Cartografierea și inventarierea deplasărilor de teren a indicat

frecvența ridicată a alunecărilor de teren (>95%), în timp ce curgerile noroioase, alunecările-curgeri și

căderile de roci au o distribuție spațială restrânsă. Intrucât hărțile de susceptibilitate se realizează în

funcție de mecanismul de deplasare, alunecările de teren inventariate au fost utilizate pentru generarea a

două tipuri de hărți de susceptibilitate folosind metodele Weighted Overlay și Weights of Evidence.

Validarea celor două hărți, utilizând metoda ROC a arătat ca valoarea curbei ROC (0.76) pentru harta tip

expert (Weighted Overlay) prezintă valori apropiate de curba ROC (0.82) a hărții realizate prin metoda

probabilistică (Weights of Evidence). Acest rezultat ne încurajează să credem că metoda tip expert poate fi

folosită cu succes când există un inventar detaliat al deplasărilor de teren, economisindu-se astfel timp și

bani.

Harta geomorfodiversităţii Munţilor Bucegi

Laura Comănescu1, Robert Dobre

1, Alexandru Nedelea

1


Parcul Natural Bucegi a fost înființat în anul 1974, odată cu promovarea și dezvoltarea turismului,

ca măsură de prevenire a procesului de exploatare irațională a resurselor naturale și distrugere a

diversității biologice. Are o suprafață totală de 32.663 ha, cuprinde 14 rezervații și 39 de monumente ale

naturii.

Harta geoturistică este un nou produs cartografic ce se dorește a fi util în domeniul promovării

patrimoniului geomorfologic dintr-un anumit spațiu. Reprezentarea cartografică este o fuziune

armonioasă între elementele geologice și geomorfologice pe de-o parte și informații turistice

fundamentale pe de altă parte. Scopul principal al acesteia este reprezentat de conservarea și promovarea

“Patrimoniului Pământului”. Harta se adresează unui public nespecialist dar dornic să primească

informații geoștiințifice simplificate, integrate, cu cele legate de diverse facilității și servicii turistice.

Harta geoturistică cuprinde elemente legate de relief (unele dintre acestea fiind geomorfosituri) - ca suport

al tuturor activităților umane, precum și elemente de infrastructură turistică (infrastructură de acces, de

cazare, de alimentație și de agrement).

Geomorfodiversitatea reprezintă un indice calculat pe baza numărului formelor de relief şi a

tipurilor acestora (geomorfosituri sau geomonumente), raportat la unitatea de suprafaţă.

Harta geomorfodiversității prezintă spațial repartiția acestui indice, constituindu-se totodată într-un

util instrument de decizie în planificarea itinerarelor turistice. Valoarea indicelui nu ține cont de gradul de

accesibilitate pentru arealele de interes, valorile ridicate ale acestuia definesc spații care cuprind

numeroase și variate forme de relief cu valoare turistică. Prezența geomorfositurilor și/sau a

geomonumentului crește importanța turistică a spațiului etalon. Pentru acuratețea reprezentării

cartografice și pentru a facilita o bună interpretare, au fost stabilite areale etalon în suprafață de 500 m2.

7

Fig. 1 - Harta geomorfodiversității pentru sectorul Babele – Caraiman (Muntii Bucegi)

Harta oferă de asemenea, pentru prima dată pentru acest spațiu, itinerarii turistice tematice care

cuprind pe lângă elemente de orientare și informații cu privire la arealele vulnerabile la diverse tipuri de

procese geomorfologice care pot constitui un pericol pentru turist sau infrastructura turistică.

Harta propusă se dovedește a fi și un instrument de inițiere și dezvoltare pentru un turist “superior” dornic

să cunoască cât mai multe componente alte mediului și să descopere relațiile dintre acestea.

Cum s-au modificat albiile de râu in ultima sută de ani. Studiu de caz pe râurile Moldova,

Putna si Buzău

Ionut Cristea1, Francisca Chiriloaei

1, Maria Rădoane

1

1Universitatea Stefan cel Mare Suceava ([email protected])

Albiile de râu reprezintă un mediu natural cu mare potenţial de modificare în timp. Schimbările la

nivelul factorilor de control din ultimul secol (fie că au fost de natură climatică sau antropică) s-au

imprimat cu senzitivitate în morfologia fluvială. Pentru a demonstra dimensiunea și natura modificărilor

albiilor de râu în ultimii o sută de ani am folosit studiul de caz pentru trei importante râuri cu tipologie

diferită: Moldova, Putna și Buzău. Dinamica în plan orizontal a albiilor de râu a fost determinată pe baza

documentelor cartografice succesive. Cele mai vechi hărți utilizate în această investigație au fost Planurile

topografice de tragere, proiecție Lambert (1897 – 1902) în scară 1/20000. Concluziile cercetărilor se

bazează pe aplicarea unei metodologii standard de obținere a datelor morfometrice în plan pe sectoare

lungi de râu de 110 km pentru râul Moldova, 80 km în cazul râului Putna și 45 km în cazul râului Buzău.

Rezultatele arată o tendință comună de îngustare a albiilor minore, în medie, de 21% în cazul râului

Putna, 67% în cazul râului Buzău și 76% în cazul râului Moldova. Pe lângă îngustare, s-a constatat o

tendință de modificare a tipologiei generale a albiilor, o reducere a gradului de împletire a albiei și o

tendință de creștere a gradului de sinuozitate. Tipul de albie împletit tinde să fie înlocuit de tipul

wandering (meandrare instabilă).

8

Pretabilitatea reliefului pentru construcţia unui tunel montan bazal intre Azuga si Timişul

de Jos

Robert Dobre1, Florina Grecu

1


În ultima perioadă se remarcă la nivel european, ca răspuns la criticile cu privire la poluarea

surselor mobile, un reviriment al transportului pe calea ferată atât pentru cel de călători cât mai ales

pentru cel de marfă, prin darea în exploatare a liniilor de mare viteză și implicit prin mărirea capacității de

transport pe principalele axe feroviare. În spațiul montan parametrii tehnici ce au implicație în creșterea

vitezei de circulație sunt legați în principal de geologie și tectonică, configurația reliefului, valorile

declivităților și prezența proceselor geomorfologie actuale. Construcția unor tuneluri feroviare bazale

(care să înlocuiască tunelurile actuale de creastă) s-a dovedit o soluție tehnică majoră pentru cele mai

importante legături feroviare montane transalpine (St. Gottard, Lotschberg, Brenner). Acestea rezolvă în

bună măsură probleme tehnice pe de-o parte dar reduc și impactul asupra mediului în areale de mare

presiune antropica pe de alta parte. În România, cel mai important traseu transcarpatic atât din punct de

vedere al numărului de garnituri feroviare tranzitate, cât și ca volum de trafic îl reprezintă Culoarul

Prahovei, cale ferată care a fost îmbunătățită succesiv prin dublare a traseului, electrificare și câteva

reabilitări postbelice, care însă nu au reușit să crească semnificativ viteză comercială și implicit

capacitatea de transport. Astfel, creșterea vitezei de circulație în lungul coridorului pan european IV, se

poate realiză prin micșorarea declivităților (de la 35‰, la maxim 20‰), creșterea razelor de curbură (de

la 220m, la minim 700m), prin construcția unui tunel bazal între Azuga Nord și Timişul de Sus Sud. Prin

realizarea acestui tunel pe care îl propunem, în lungime de 5700m s-ar rezolvă o serie de neajunsuri legate

de prezența unor procese geomorfologie actuale care afectează repetat calea ferată la nord de Predeal,

scăderea declivităților care ridica probleme de siguranța circulație și de uzura prematură a materialului

rulant dar și creșterea vitezei de circulație de la 65 km/h în prezent, la 140 km/h cu consecință în scăderea

timpului de deplasare între București și Brașov de la 2h 05‟ la 1h 40‟. Analiză reliefului s-a realizat cu

instrumente GIS și AutoCAD, prin prelucrarea modelului numeric de mare rezoluție al terenului, a

numeroase materiale cartografice și a mai multor campanii în teren.

Rezultatele studiul constituie soluții cu privire la configurația traseului propus, valorile curburilor

orizontale și verticale, amplasarea portalurilor de nord și sud, amplasamentul organizărilor de șantier și a

panourilor fonoabsorbante în raport cu arealele rezidențiale dar și soluții de relocări ale construcțiilor

actuale și racordări la infrastructura de transport existentă, conform STAS-urilor europene (fig. 1).

Totodată, pe bază unei metode proprii, au fost identificate arealele cele mai pretabile pentru amplasarea

rambleelor, debleelor și a viaductelor (cu toți parametrii tehnici aferenți), care au constituit în final o bază

de date ce se poate dovedi deosebit de utilă practicienilor.

Land-surface segmentation: progress and further challenges towards objective

geomorphological mapping

Lucian Drăguţ1


Developed back in 1970s, image segmentation techniques have been initially applied in industrial

image processing, medical imaging, and remote sensing. Applications of segmentation on digital

elevation models (DEMs) started two decades ago but had progressed slowly before segmentation

algorithms were implemented within commercial software packages. In the last decade, research interests

and results in segmentation-based analysis of DEMs and their derivatives have been increasing to the

point of making land-surface segmentation one of the most advanced and promising techniques in



9

geomorphometry and geomorphological mapping. It seems that now it is about the right time to reflect on

what has been achieved so far and what is still needed to develop land-surface segmentation into a

meaningful methodology for landform mapping.

The aim of this paper is to provide an overview of the progress in land-surface segmentation and

remaining challenges towards objective geomorphological mapping.

Notable progress has been made towards delineation of what Hammond called land-form, i.e. the

configuration of land surface. Land-surface segmentation has proved useful in automating delineation of

generic surface divisions, homogeneous in one or multiple attributes, and bounded by discontinuities in

the respective attributes. In this respect, land-surface segmentation is an effective method of

regionalization. Important achievements have been recorded in tackling the scale issue, particularly

concerning the multi-resolution segmentation algorithm. Thus, the subjective setting of the scale

parameter has been turned into an objective decision with the help of local variance. Therefore, the

answer to the question „What scales are in the data?‟ is no longer problematic. As a result, there is

possible now to design objective procedures to obtain automatically either landform elements, at fine

scale, or physiographic divisions, at regional and global scales. These results might be useful to

geomorphological mapping, since delineation of meaningful objects (as opposite to arbitrary tessellations)

is a pre-requisite for classification of landforms.

Translation from land-form to landform requires labelling the above generic elements and

including them into coherent systems. Progress towards this goal has been hindered by a good deal of

subjectivity involved in geomorphological mapping as inherited from the traditional approach. While

considerable effort has been invested in creating landform maps in an object-oriented approach, the

results to date report mainly on small and disparate areas, where landforms were defined by rather

particular semantic models. Research on semantics and ontology of landforms has a great potential of

paving the way to objective geomorphological mapping. Semantic models, including hierarchies of

landforms, could lead to standardization, which would increase the practical value of geomorphological

maps, particularly in geospatial analysis. Semantic models should guide data selection and integration,

which is another open issue. An object-oriented approach is able integrating various types of data, e.g.

optical, LiDAR, radar, hyperspectral, thematic maps, etc. The question is which data to employ and how

to organize them within a hierarchical system in order to best define and delineate given landforms?

Land-surface segmentation is a powerful technique to transform raw data into meaningful

landforms. To make full use of its capabilities, a conceptual framework for object-oriented

geomorphological mapping needs to be defined.

Răspunsul albiei râului Trotuş la viiturile din perioada 2000-2010

1Dan Dumitriu,

2Florin Obreja,

1Mihai Niculiţă

1Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi,

2Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava

([email protected])

În intervalul 2000-2010, în bazinul râului Trotuş, s-au înregistrat câteva dintre cele mai mari viituri

de când se efectuează măsurători hidrometrice. Eficacitatea geomorfologică a viiturilor avute în studiu s-a

stabilit în funcţie de tipul acestora: viituri de magnitudine mare, dar de durată scurtă; viituri de durată

mare, dar cu o magnitudine sub pragul de iniţiere a transportului; viituri de durată şi magnitudine mare,

considerate cele mai eficiente din punct de vedere geomorfologic. Astfel, eficacitatea unei viituri este în

strânsă legătură cu lucrul geomorfologic efectuat în vederea schimbării geometriei hidraulice a albiei. Pe

baza datelor de la staţiile hidrometrice înregistrate în timpul acestor viituri şi a măsurătorilor de teren

ulterioare, s-a încercat punerea în evidenţă a principalelor ajustări laterale şi verticale ale albiei, ca un

răspuns la variaţia debitului lichid şi solid.

10

Contribuţii la cunoaşterea grosimii aluviunilor cuaternare din Valea Dunarii Românesti,

sectorul vestic

Enciu Petru1, Dumitrica Cristina

1Institutul de Geografie al Academiei Române ([email protected])

Pentru aprofundarea cunoaşterii evoluţiei Văii Dunării Româneşti, au fost analizate grosimile

aluviunilor aparţinând Formaţiunii de Dunăre (din terase şi lunci), respectiv grosimile Formaţiunii eoliene

situată la suprafaţă (loessuri, nisipuri de dune etc). Pentru sectorul dintre Crivina (de Mehedinţi) şi Turnu

Măgurele, autorii au prelucrat informaţii din foraje executate pentru sistemele de irigaţii Crivina-Vânju

Mare (212 foraje), Izvoarele-Cujmir (167 foraje), Cetate-Galicea (101 foraje), Calafat-Băileşti (214

foraje), Nedeia-Măceşu (181 foraje), Sadova-Corabia (124 foraje) şi terasa “Corabia” (85 foraje).

Suprafaţa analizată însumează 5 195 km² iar numărul forajelor folosite este de 1050. Acest articol

va prezenta informaţii despre aluviuni si resursele de apă, succesiv pe subunităţi.

Câmpia Jianei. Din punct de vedere al valorilor maxime ale grosimii aluviunilor, cele mai importante

areale sunt următoarele.

1. Conul de aluviuni depus de Blahnita, suprapus peste aluviunile Dunării, extins intre localităţile Vânju

Mare-Hotărani la nord si Pătulele la sud (cumulând 25 m).

2. Vecinătatea sudică a localităţii Scăpău, caracterizat prin suprapunerea secvenţelor depoziţionale

aparţinând Dunării si Blahniţei. Secvenţele au împreună între 20-25 m grosime si sunt alimentate

permanent din nord prin transfer lateral din acviferul de adâncime (nisipurile de vârstă daciană).

3. Cel mai important prin grosimea aluviunilor şi mărimea resursei acvifere este sectorul Izvoru Frumos-

Balta Ciorii. Aici exista două secvenţe suprapuse de aluviuni grosiere, cumulând 16-21 m grosime, situate

peste nisipuri daciene (intervalul de adâncime 21,0-58,9 m).

Câmpia Punghinei în care se individualizează două sectoare.

1. Arealul de terasă înaltă, t4, dintre localităţile Nicolae Bălcescu si Poiana Gruii, caracterizat prin

grosimi ale aluviunilor grosiere de circa 17 m. Acest sector corespunde unui compartiment înaltat din

punct de vedere neotectonic.

2.Interfluviul Drincea Mare-Drincea Mica este clădit pe o suprapunere de aluviuni, depuse întâi de

Dunăre (16-19 m grosime) si apoi de Drincea (4,3-5,7m grosime).

Câmpia Băileştiului cu delimitarea a cinci sectoare:

1. Cea mai vestică porţiune cu grosimi mari si foarte mari ale aluviunilor Formaţiunii de Dunăre este

situată între localităţile Goanţa si Cujmir. Pe terasa înaltă sunt trei secvenţe de aluviuni suprapuse, in

intervalele 6,8-15,2m, 15,2-18,7m si 18,7-27,8 m.

2. Sectorul localităţii Unirea prezintă o banda V-E cu doua generaţii de aluviuni etajate, cumulând până la

24-25 m. Datorită abundenţei resurselor de apa subterană (freatic si de adâncime), aici îşi are izvorul

pârâul Balasan.

3. Un alt sector cu resurse acvifere freatice semnificative este în împrejurimea localităţii Galicea. Aici, la

nivelul terasei superioare (t3) , aluviunile Dunării au grosime circa 15 m.

4. Tot în partea central-vestica a câmpiei Băileştiului, pe terasa inferioară, fâşiile dintre localităţile

Balasan si Moţăţei Gară, respectiv dintre Băileşti si Siliştea Crucii, se caracterizează prin existenţa a doua

secvenţe suprapuse de aluviuni ale Dunării (cumulând între 19 si 20 m).

5. Pe suprafaţa aceleaşi terase, în sectorul Golenţi-sud Maglavit, sunt prezente aluviuni nisipoase

(intervalul 11-16 m adâncime) si aluviuni grosiere (intervalul 16-29 m).

4. Câmpia Segarcei

1. Din cauze paleogeografice, o intensa aluvionare a avut loc la nivelul terasei superioare în porţiunea

dintre Segarcea si Cerătu. In lungul pârâului Buzatu, forajele executate de ISPIF au traversat pe ≥ 25 m

grosime aluviuni foarte grosiere depuse de Dunăre.

2. Pentru terasa inferioară a Dunării, un sector particular prin grosimea mare a aluviunilor este cel situat la

est de Bârca, cu intervalul 0,0-8,2 m depozite acoperitoare; intervalul de adâncime 8,2-20,3 m nisipuri si

20,3-31,7 m, amestec de pietrişuri si bolovănişuri în matrice de nisip grosier.


11

3. Câmpia Segarcei are particularitatea de a avea fâşii cu aluviuni subţiri. Astfel, în constituţia teraselor

superioară si inferioară depuse de Jiu, s-au identificat cele mai mici valori de grosime ale aluviunilor (2

la 5 m).

5. Lunca Jiului.

Porţiunea din lunca Jiului situată între Câmpia Segarcei in vest si Câmpia Dabuleniului în est, însumand

circa 127 km2, se caracterizează prin aluviuni cu grosimi medii de 5-7 m. Se apreciază că parţial,

aluviunile nisipoase depuse de Jiu pe terasele joase si în lunca proprie, au fost transportate de vânt si

depuse pe Câmpul Înalt Leu-Rotunda si pe Câmpia Dăbuleniului.

6. Câmpia Dăbuleniului

Fiind suprapusă din punct de vedere structural, în vest peste ridicarea Gângiova-Dăbuleni si în est, peste

depresiunea Corabia, aluvionarea Văii Dunării din acest troson s-a desfăşurat diferit. Peste prima

morfostructură (pozitivă), la nord de satele Călăraşi si Dăbuleni se cunosc porţiuni fără aluviuni sau cu

grosimi < 5 m. În schimb, în sectorul dintre Grojdibodu, Orlea Noua, Vădăstriţa, Vişina Veche, Vişina

Noua si Corabia, grosimile aluviunilor grosiere din terase depăşesc 15-20 m.

7. Lunca Dunării

1. Analizând valorile grosimii aluviunilor din arealul Hinova la vest şi confluenta cu Oltul la est, cele mai

importante grosimi (27-29 m) sunt în sectorul dintre Ostrovul Mare şi Balta Verde. Despletirea cursului

Dunării pe circa 25 km lungime si grosimea mare a aluviunilor grosiere se datorează regimului

neotectonic preponderent subsident.

2. Cel de al doilea areal cu aluviuni groase (17-19 m) este situat între localităţile Ciupercenii Noi, Desa şi

Tunarii Vechi. Spaţiul de depozitare a fost asigurat de eroziunea in adâncime a Dunării, favorizată de

existenţa in substrat a nisipurilor fine de vârsta daciană.

Vulnerabilitatea la hazarde hidrogeomorfologice în Câmpia Romană

(Concluzii la proiect de cercetare)

Florina Grecu1, Cristina Ghiță

1


Noțiunea de hidrogeomorfologie include sistemul complex relief - apă, fiind parțial sinonimă celei

de morfohidrografie, care, în concepția noastră, vizează sistemele de ordine 4-5 (Horton-Strahler), de

tranziție între sistemele torențiale, în dezechilibru și cele fluviale, cu forme și subsisteme în stare de

echilibru (Grecu, 1992, 2003, 2004, 2008 etc.). Sistemele hidrogeomorfologice, ca sisteme deschise, se

autoreglează după modificările globale ale mediului. Astfel, hidrogeomorfologia sau hidromorfologia

(Malavoi, Bravard, 2010) se impune în ultimul timp ca disciplină cu caracter aplicativ, preocupări în

domeniu existând însă odată cu afirmarea geomorfologiei fluviale de la sfârșitul secolului XIX. Conform

concepției și obiectivelor principale, lucrarea este structurată în trei părți: 1.Factorii de vulnerabilitate.

Hazarde hidrogeomorfologice.Valori critice; 2.Elemente socio-economice de risc; 3.Vulnerabilitatea

terenurilor la hazarde hidrogeomorfologice.Obiectivele specifice, metodele și mijloacele folosite,

sistematizarea etapelor de elaborare și realizarea hărților de vulnerabilitate și a celor de risc fac obiectul

ultimului capitol. Lucrarea își propune ca, utilizând concepte si metode moderne cu aplicabilitate larga in

diferite domenii ale cunoasterii, inclusiv in dinamica sistemelor geomorfologice (albii si interfluvii

circumscrise unui bazin), sa depisteze factorii ce induc modificări cu efecte negative asupra mediului. S-a

aplicat metoda geomorfometrică la micromorfome fluviale, de versant si de bazin hidrografic (indicele de

realizare al bazinelor hidrografice, indici de morfometrie ai albiilor şi microformelor din câmpurile

interfluviale - crovuri, dune). Utilizand teoriile morfologice moderne (catastrofa, structuri disipative,

haos, fractali) s-au depistat valori critice cu rol de prag ce induc geneza și dinamica hazardelor. Cea mai

importntă din această perspectivă este teoria catastrofelor, cu semnificaţie asupra discontinuităţilor

(Brunet R, 1970; Boutot, 1996; Grecu, 1999, 2003; Ielenicz, 1999; Petrea, 1996, 2005 etc.).


12

Arealul de studiu îl constituie bazine morfohidrografice din Câmpia Română, câmpie cuaternară fluvio-

lacustră. Fluviul Dunărea, a contribuit la varietatea genetică a reliefului Câmpiei Române și a impus

orientarea generală a rețelei hidrografice. S-au analizat râuri reprezentative (Vedea cu Teleorman,

Calmăţui, Neajlov), situate în Sectorul Central al Câmpiei Române și Mostiștea, situat la est de Argeș.

Datorită condițiilor naturale favorabile, Câmpia Română este o regiune dens populată, cu activități

economice bine dezvoltate. O mare parte din așezările umane și din infrastructura de transport se afla de-

a lungul cursurilor de apă. In aceste condiţii Câmpia Română are vulnerabilitate mare la hazarde

hidrogeomorfologice. Se analizează particularităţile factorilor: geologic, geomorfologic, climatic,

hidrologic și pedologic. In cadrul acestora se prezintă procesele cu caracter de hazard și se selectează

valorile critice ale diferiților parametri, ce pot avea rol de prag pentru manifestarea proceselor

hidrogeomorfologice cu impact negativ asupra mediului și societății. Pe baza analizei multicriteriale s-au

luat în considerare intervale de valori și s-a estimat vulnerabilitatea la procese hidrogeomorfologice.

Bazinele din Sectorul Central (Vedea, Neajlov, Călmățui) au vulnerabilitate mare și medie la hazarde

hidrogeomorfologice, iar bazinul Mostiştea, vulnerabilitate mică.

Rolul proceselor de meteorizare în degradarea monumentelor istorice din lemn şi piatră

din Transilvania

Monica Ilieş1, Ioan Aurel Irimuş

1

Universitatea “Babeş - Bolyai” Cluj-Napoca, România ([email protected])

Bisericile din lemn specifice Transilvaniei constituie o parte valoroasă atât a patrimoniului cultural

religios naţional cât şi a celui internaţional. Buna lor conservare este însă constant periclitată de acţiunea

distructivă a proceselor de meteorizare fizică şi chimică.

Studiul a vizat două lăcaşe de cult localizate în Depresiunea Transilvaniei, în zone caracterizate de

condiţii climatice diferite: “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din satul Runcu Salvei, Judeţul Bistriţa

Năsăud şi “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din satul Turdaş, judeţul Alba. Acestea au fost alese

deoarece oferă spre studiu o suprafaţă complexă, constituită nu doar din stratul suport ci şi din stratul de

pictură.

Studiul a avut ca obiective: analiza proceselor de meteorizare specifice microclimatelor şi

modalităţile de identificare a efectelor acestora asupra materialelor ce intră în componenţa celor două

monumente. Investigaţiile de specialitate s-au desfăşurat în mare parte in situ. Degradările existente au

fost inventariate cu ajutorul releveului. De asemenea, au fost analizate şi interpretate date climatice

proprii celor doua regiuni.

Rezultatele preliminare obţinute confirmă faptul că influenţa topoclimatelor a favorizat acţiunea

unor procese de meteorizare diferite şi în consecinţa, apariţia unor forme de degradare specifice fiecărui

monument. Rezultatele studiului se vor concretiza în planuri de conservare preventivă şi curativă ce vor

preveni apariţia prematură a degradărilor şi vor asigura transmiterea nealterată a monumentelor în viitor.

Aşezările rupestre de la Alunişu-posibile geomorfosituri turistice în Subcarpaţii Buzăului

Daniel Irimia1, Ioan Aurel Irimuş

1, Bianca Toma

1

13

1Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Prezenţa gresiei pe suprafeţe foarte mari în această regiune, coroborată cu faptul că aceasta apare la

zi în foarte multe locuri a creat posibilitatea valorificării ei de către om. Gresia de Kliwa, roca specifică

regiunii, a fost folosită în două moduri diferite. O primă modalitate, comună, în care roca este folosită ca

material de construcţie şi o a doua formă care a constat în modelarea de către om a rocii în situ.

Friabilitatea depozitelor grezoase şi gradul moderat de compactizare a permis modelarea de către om

chiar cu mijloace rudimentare specifice paleoliticului sau neoliticului. Evul Mediu, pe fondul unor

restricţii religioase sau politice, consemnează pentru aceste situri arheologice o folosinţă religioasă,

susţinută de altfel şi de condiţiile climatice şi de morfologia regiunii. Rata redusă a proceselor de

eroziune, izolarea şi accesul foarte dificil a permis păstrarea în timp în condiţii bune şi transformarea lor

în situri istorice de mare valoare.

Factorul antropic completează, prin prezenţa lui şi prin activităţile desfăşurate în perimetrul acestui

sit arheologic, matricea interacţiunilor dintre mediului fizic şi cel antropizat. Astfel, omul a modificat

structura şi funcţionalitatea unora dintre aceste aşezăminte religioase (biserici, chilii etc.) din depozitele

de gresie, fapt care oferă posibilitatea identificării evoluţiei acestui sit prin criterii geomorfologice, proces

singenetic cu cercetarea istorică. Geositurile de aici, prin modelarea antropică, alături de cea naturală, au

căpătat valoare: ştiinţifică, socială, culturală, economică, turistică şi altele, transformându-le în

geomorfosituri.

Geomorfositul pe sare de la Ocna Sibiului. Identificare, evaluare şi valorificare turistică

1Ioan Aurel Irimuş,

1Bianca Toma,

1Daniel Irimia


Zăcământul de sare de la Ocna Sibiului este situat la capătul sudic al anticlinalului Ohaba – Prisaca

– Ocna Sibiului şi aparţine aliniamentului diapir de vest. Masivul de sare de la Ocna Sibiului a fost intens

exploatat încă de pe vremea romanilor, iar în urma prăbuşirii camerelor de exploatare s-au format lacuri

cu apă sărată.

Studiile realizate până în prezent, cu referire la valorificarea turistică a ariilor salifere s-au axat în

principal pe valoarea curativă a apelor sarate şi a microclimatului halin.

Evaluarea formelor de relief pe sare ca şi geomorfosituri scoate în evidenţă şi valoarea lor ştiinţifică

şi educaţională. Un alt aspect care este scos în evidenţă este valoarea peisagistică, aceasta fiind întregită

de elementele istorice, culturale şi de tradiţiile şi obiceiurile legate de prezenţa sării în această zonă.

În cadrul ariei salifere Ocna Sibiului am identificat un singur geomorfosit complex cu extindere

areală: Complexul Lacustru Ocna Sibiului care cuprinde masivul de sare cu cele 14 lacuri cu apă sărată.

Criteriile, pe baza cărora a fost evaluat acest geomorfosit, au fost selectate, în urma unui studiu

riguros a metodelor de evaluare acceptate pe plan mondial. O parte din aceste criterii sunt: geneza formei

de relief, dinamica, gradul de conservare, singularitatea geomorfositului, fizionomia, atractivitatea

peisajului, flora, fauna, gradul de cunoaştere ştiinţifică, interesul paleogeografic, prezenţa elementelor

istorice, culturale, religioase, etc.

Modelarea hazardului prin eroziune în suprafaţă la scări diferite în bazinul Olteţului

1Marta Jurchescu,

2Florina Grecu


14

1Institutul de Geografie al Academiei Române,

2Universitatea din Bucureşti

([email protected])

În evaluarea eroziunii în suprafaţă, literatura de specialitate distinge mai multe scări de lucru, în

funcţie de care diferă metodele şi modelele de analiză. Lucrarea de faţă propune o abordare top-down în

modelarea hazardului prin eroziunea solului în cadrul bazinului hidrografic al Olteţului. O astfel de

abordare permite identificarea punctelor fierbinţi, care pun probleme speciale prin extensiunea şi rata

eroziunii, şi care, totodată, se pot constitui în arii prioritare în direcţionarea eforturilor de conservare a

solurilor şi în desfăşurarea unor studii mai amănunţite. Lucrarea cuprinde două analize - una la scară

regională pentru întregul bazin şi una la scară medie pentru sectorul cel mai afectat - şi discuţii asupra

rezultatelor în relaţie cu scara de analiză, modelele utilizate, avantajele şi limitările acestora, ca şi cu

relativitatea şi incertitudinea asociate scării şi metodologiei.

Modelele de eroziune de tipul Ecuaţiei Universale a Eroziunii Solurilor (USLE: Wischmeier &

Smith, 1965) sau Ecuaţiei Universale Revizuite a Eroziunii Solurilor (RUSLE: Renard et al, 1997) sunt

larg utilizate ca metode indirecte pentru estimarea variaţiei spaţiale a eroziunii solurilor la scară regională.

Astfel, în cazul bazinului hidrografic al Olteţului, la scară regională (1: 100 000 – 1: 200 000), eroziunea

solului a fost evaluată prin aplicarea versiunii USLE special concepute pentru condiţiile naturale din

România (ROMSEM: Moţoc et al, 1979). Acest model, păstrând structura iniţială a modelului american, a

fost adaptat ca urmare a amplelor cercetări şi experimente desfăşurate pe parcelele de scurgere sub

coordonarea lui M. Moţoc.

Totuşi, un mare dezavantaj al metodelor de tip USLE constă în faptul că acestea nu iau în

considerare efectele unei topografii complexe (Mitasova et al, 1996), plecând de la premiza simplistă că

relieful este omogen, planar, nepermiţând deci convergenţa sau divergenţa scurgerii în suprafaţă. Mai

mult decât atât, predicţia oferită nu se referă decât la procesul eroziunii, nu şi la cel al depunerii.

Sectorul subcarpatic - indicat în analiza regională ca prezentând o susceptibilitate şi un hazard mai

ridicate la eroziunea în suprafaţă - este ales pentru o analiză mai aprofundată, la scară medie (1: 50 000 –

1: 25 000), cu ajutorul unei metode mai precise, mai flexibile, capabile să ofere o reprezentare spaţială şi

o estimare cantitativă atât a eroziunii cât şi a depunerii de sedimente: modelul combinat empirico-fizic

USPED (Unit Stream Power – based Erosion Deposition: Mitasova et al, 1996). Modelul simulează

procesul de eroziune în condiţiile reale ale unei scurgeri de apă cu sedimente, caracterizate de o capacitate

limitată de transport.

Pentru generarea hărţilor factorilor, în afara agresivităţii pluviale (Stănescu et al, 1969), în analiza

regională au fost utilizate modelul numeric al altitudinilor (MNA) din SRTM, harta pedologică 1: 200

000 (ICPA & IG) şi baza de date CORINE (CLC, 2006). Pentru estimarea la scară medie, factorii au fost

derivaţi din surse cu grad mai mare de detaliu şi aduse la o scară uniformă prin rezoluţie: MNA - construit

după hărţi topografice 1: 25 000, harta acoperirii terenurilor - realizată prin clasificarea supervizată a

imaginii satelitare LANDSAT 5TM (furnizată de USGS), repartiţia solurilor - bazată pe digitizarea unor

hărţi pedologice detaliate (OSPA Râmnicu Vâlcea). Valorile au fost preluate din cele stabilite

experimental.

Rezultatele, comparate pentru sectorul subcarpatic, par să indice o supraestimare a eroziunii

solurilor prin modelul ROMSEM faţă de valorile rezultate în urma aplicării modelului USPED. Ultimele

se înscriu, în cea mai mare parte în intervalul -1..+1 t/ha/an. O hartă sintetică arată repartiţia în spaţiu a

incertitudinilor asociate diferenţelor de scară şi metodologie.

Investigaţii geomorfologice, geotehnice şi măsuri de stabilizare a alunecărilor de teren de

pe DJ 184 Baia Sprie - Cavnic (km 1-9)

Luana Măguţ1, Ioan Aurel Irimuş

1, S. Zaharia

2

15

1 Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

2 SC GEOPROIECT SRL, Baia Mare, Maramureș ([email protected])

În cadrul Depresiunii Baia Mare se pot identifica numeroase areale cu alunecări de teren care

afectează locuinţe sau elemente de infrastructură. De cele mai multe ori acestea prezintă un potenţial

ridicat de reactivare, iar elementele construite, insuficient consolidate, sunt afectate în mod repetat.

Proiectul de „Reabilitare a traseului de drum judeţean Baia Sprie (DN18) – Cavnic (DJ 184) - Ocna

Şugatag (DJ 109f) - Călineşti (DJ185) – Bârsana (DJ 185)” din judeţul Maramureş, aflat în derulare, a

necesitat realizarea unui studiu geotehnic care să evidenţieze arealele cu alunecări de teren şi măsurile

necesare de stabilizare a tronsonului rutier impuse de acestea. Lucrarea de faţă prezintă rezultatele

investigaţiilor geomorfologice şi geotehnice ale alunecărilor de teren cuprinse între kilometrul 1 şi 9 de pe

drumul judeţean 184 Baia Sprie – Cavnic, între localităţile Baia Sprie şi Dăneşti, sector aflat în limitele

bazinului hidrografic Chechiş, din Depresiunea Baia Mare. S-au identificat trei areale cu procese de

alunecare afectând în mod direct stabilitatea carosabilului şi s-au evidenţiat caracteristicile morfologice şi

morfometice ale acestora, în vederea estimării gradului lor de instabilitate. Au fost realizate opt foraje şi

penetrări PDU pe patru profile geotehnice, pentru stabilirea caracteristicilor geofizice ale terenului şi

determinarea măsurilor necesare pentru stabilizarea alunecărilor şi consolidarea tronsonului rutier. Se

consideră ca necesară realizarea unor drenuri spic, instalarea de coloane forate, repararea şi adâncirea

drenurilor existente şi evitarea săpăturilor pe aliniamente lungi sau nesprijinite. Având în vedere

proximitatea locuinţelor situate de-o parte şi de alta a drumului, marcate de semne vizibile ale instabilităţii

versanţilor, măsurile propuse vor aduce beneficii şi acestora.

Notă: Realizarea acestei lucrări a fost posibilă prin sprijinul financiar oferit prin Programul

Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, cofinanţat prin Fondul Social

European, în cadrul proiectului POSDRU/107/1.5/S/76841, cu titlul „Studii doctorale moderne:

internaţionalizare şi interdisciplinaritate”.

Deplasările de teren în ariile montane din Carpații Românești: tranziția paraglaciar-

parafluvial (Rock slope failure in the mountains of Romanian Carpathians: paraglacial-

parafluvial transitions)

Marcel Mîndrescu1

1Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava, [email protected]

Deplasările pachetelor de roci (care afectează roca in situ) sau a depozitelor superficiale au loc în

toate ariile montane din Carpații Românești și afectează suprafețe cuprinse între câteva hectare până la

zeci de hectare. Deseori acestea se dezvoltă în ciorchine sau în linie indicând o concentrare a eroziunii

asupra paturilor glaciare sau fluviale. Ca o consecință aacesteia are loc o creștere a stresului

geomorfologic asupra versanților care va conduce la reajustarea acestora și a interfluviilor, prin

descărcarea de masă. În ariile montane glaciate, aceste deplasări sunt considerate ca fiind un răspuns de

tip "paraglaciar" la eroziunea glaciară cuaternară. Totuși astfel de forme pot apare și în ariile neglaciate

sau marginal glaciate ceea ce ne face să le considerăm de tip "parafluvial", declanșate genetic de inciziile

și adâncirea rețelei hidrografice, de după deglaciație. În cele mai multe cazuri, tranziția paraglaciar-

parafluvial a fost dominantă pentru declanșarea acestor deplasări de teren speciale. Tandemul paraglaciar-

parafluvial a fost investigat și testat în nordul Carpaților Românești și Cernahora (Ucraina) și susținut cu

exemple din alte arii montane din Europa (Tatra, Alpi, Scoția).

Rolul transportului de aluviuni în colmatarea lacului Vârsolţ

Oana Moigrădean, Ioan Aurel Irimuş1, Mădălina Rus, Andreea Vâtcă


16

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca ([email protected])

Procesul de colmatare a lacului Vârşolţ a fost monitorizat începând cu anul 1983. Măsurătorile

hidrometrice succesive efectuate în anii 1983, 1985, 1989, 1991, 1995, 1997, 2002, 2009 şi datele

obţinute au fost raportate la caracteristicile morfometrice iniţiale ale cuvetei lacului, pentru perioada

1979-2009, şi la cele obţinute în urma ridicărilor topografice ulterioare.

Metodologia a constat în determinarea evoluţiei colmatării acumulării Vârşolţ prin calculul

volumelor caracteristice: volum mort, volum util, volum protectiv viitură, volum peste deversor, volum

atenuare undă de viitură, volum total şi volumul global corespunzător cotei coronamentului. Perioada

1979-2009 consemnează un volum total al depunerilor de aluviuni în cuveta lacului de 7,852 milioane

mc, ceea ce reprezintă 16,43% din volumul total iniţial. Din analiza colmatării volumelor caracteristice pe

perioada menţionată se constata că, în primii 12 ani (1979-1991) aceasta a fost foarte accentuată,

diminuându-se mult în ultimii 20 de ani (1991-2009).

Determinarea volumului de aluviuni tranzitat în cuveta lacustră s-a realizat pe baza debitul solid

măsurat la staţia hidrometrică Crasna în perioada 1981-2009 şi analizei proceselor de eroziune în

suprafaţă şi adâncime, eroziunea malurilor, proceselor de mişcare în masă, procese antropice. Reducerea

ritmului de colmatare din ultimii ani se datorează migrării punctului de echilibru spre amonte,

concomitent cu ridicarea nivelului de bază al eroziunii, dar şi restrângerea suprafeţelor cultivate cu

cereale şi cartofi, în bazinul de recepţie al acumulării, la care s-au adăugat lucrările de amenajare a

albiilor râurilor, de apărare şi consolidare a malurilor.

Volumul de aluviuni acumulate în lac, rezultat prin diferenţa între volumele la nivel normal de exploatare

din 1979 şi 2009, este de 5.71 milioane mc, iar gradul de colmatare corespunzător acestui volum este de

26,5%, cu o rată de colmatare medie anuală de 0,59% pe an.

Declanșarea artificială a avalanșelor - Studiu de caz Valea Capra - 26 februarie 2013

Anca Munteanu1, Narcisa Milian

2, Robert Dobre

1, Irinel Grigore

3,

Laura Comănescu1, Alexandru Nedelea

1, Brândușa Balan

4

1Facultatea de Geografie, Universitatea din Bucureşti

2Centrul Meteorologic Regional Transilvania-Sud, Serviciul Regional de prognoza a Vremii Sibiu

3 Centrul Meteorologic Regional Muntenia, (statia meteorologica Sinaia 1500)

4Facultatea de Regie, Universitatea Hyperion

Declanșarea artificială a avalanșelor reprezintă o necesitate în arealele montane unde există

importante activități socio-umane. Datorită implicațiilor de ordin practic, în spațiile montane alpine

europene sau nord americane, s-au dezvoltat diverse sisteme tot mai exacte, care sunt utilizate în

declanșarea artificială a avalanșelor, unele de la distanță. Astfel a apărut și sistemul Daisy Bell, care

presupune utilizarea unor dispozitive de explozibil, declanșate prin transportarea cu elicopterul spre

zonele cu avalanșe vizate. Pe 26 februarie 2013 s-a incercat aplicarea acestui sistem și în România, pe

Transfăgărăsan, în zona cabanei Valea Capra, de pe versantul sudic al Munților Făgăraș. Din cauza

condițiilor atmosferice care erau la ora începerii acțiunii, nu s-a produs nici o avalanșă, deși s-a încercat

detonarea în patru puncte diferite. Acest material analizează detaliat caracteristica zăpezii și celorlalți

parametri atmosferici, factori morfologici locali, hărțile de risc, precum și sistemul de declanșare folosit,

în contextul situațiilor generatoare de avalanșă, de pe traseul Transfăgărășanului și al întregului spațiu

carpatic meridional.

Dinamica patului albiilor în bazinul râului Bahlui în perioada 1980-2008


17

Mihai Niculiță1, Ionuț Minea

1, Dan Buruiană

2

)[email protected]( din Iași, Romania Alexandru Ioan CuzaUniversitatea 2Administrația Bazinală de Apă Prut-Bârlad, Iași, România

Realizarea măsurătorilor standardizate ale nivelelor debitelor de apă a profilelor topografice ale

secțiunii transversale la staţiile hidrometrice permite analiza tendinței dinamicii paturilor albiilor minore:

stabilitate, adâncire (degradare) sau ridicare (agradare). Pentru bazinul hidrografic Bahlui s-a pus în

evidenţă o perioadă continuă între 1980 și 2002, de adâncire, urmată de o relativă stabilizare, chiar o

ușoară agradare după anii 2002.

În timp ce la staţia Hârlău adâncirea albiei în această perioadă a atins un nivel maxim de 43 cm

(între 1980 şi 1991), la Podu Iloaiei adâncirea albiei depăşeşte 56 cm (între 1980-1991/1996), iar la Iaşi

chiar 100 cm (între 1980/1985-1996).

Adâncirea albiei minore se înscrie într-un proces general, caracteristic întregii Câmpii colinare a

Jijiei, mai ales după încheierea lucrărilor hidrotehnice realizate la nivelul bazinului în anii 60‟-70‟ ai

secolului trecut (baraje, lacuri de acumulare, regularizări de albii, îndiguiri etc.). Aceste lucrări

hidrotehnice au determinat o retenţie sporită a aluviunilor, îndeosebi la nivelul acumulărilor, posibilităţile

de colmatare a albiilor minore fiind mult reduse. La acestea se mai adaugă şi mărirea pantei de scurgere a

apei, prin regularizări de albie şi îndiguiri, astfel încât puterea de eroziune a râurilor a crescut. Un rol

important l-a avut şi creşterea scurgerii lichide (în special, a debitelor medii zilnice, lunare şi anuale), prin

efectul indus de regularizarea scurgerii controlate în aval de acumulările existente. În acelaşi timp, la toate

cele trei staţii hidrometrice de pe cursul principal se observă o deplasare a albiei spre malul stâng, însă

fără o reducere semnificativă a suprafeţei active, ca efect al tendinţei naturale de meandrare a râurilor.

Această deplasare variază între 5-6 m la Hârlău, 2-3 m la Podu Iloaiei şi 5-10 m la Iaşi.

La nivelul afluenţilor se observă acelaşi fenomen de adâncire a albiei minore, însă cu valori ceva

mai mici: 8 cm la staţia hidrometrică Târgu Frumos (între 1988 şi 2002), 77 cm la Podu Iloaiei (de pe râul

Bahlueţ, între 1981 şi 2002) şi 20 cm la Iaşi (pe râul Nicolina, între 1996-2002).

Sub aspect evolutiv, în intervalul analizat se pun în evidenţă două perioade:

- o perioadă de adâncire a albiei, cu 50-100 cm, în special pe cursul râului Bahlui, care s-a

manifestat diferenţiat: între 1980 şi 1991, în cursul superior, 1980-1985, în cursul mijlociu şi 1985-1986,

în cel inferior, ceva mai târziu la nivelul afluenţilor;

- o perioadă de agradare a albiei, începută în 1985 în cursul mijlociu şi continuată în 1996, în

cursul inferior. Această perioadă este caracterizată printr-o ridicare a talvegului albiei minore a râului

Bahlui, cu valori de 5 cm la Hârlău, 9 cm la Podu Iloaiei şi 11 cm la Iaşi, sub efectul reducerii valorilor

scurgerii de suprafaţă, mai ales în intervalul 1985-2000. La nivelul afluenţilor această etapă, nu a fost

pusă încă în evidenţă, cu excepţia staţiei hidrometrice Podu Iloaiei, de pe râul Bahlueţ.

Consideraţii privind fenomenul de sedimentare a aluviunilor în lacurile antropice sau

hidroenergetice din bazinul hidrografic Siret

1,2Florin Obreja

1Administraţia Bazinală de Apă “SIRET”/

2Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

([email protected])

Bazinul hidrografic Siret se remarcă printr-o înaltă utilizare a potenţialului hidrologic, concretizat

în numărul de lacuri de baraj amenajate şi date în exploatare. Între celelalte râuri şi bazine hidrografice

din România, doar Oltul mai prezintă un număr important de lacuri amenajate, restul bazinelor având sub

12 lacuri de baraj amenajate. Amenajarea în cascadă a lacurilor pe râurile Bistriţa si Siret indică gradul

mare de amenajare al acestui bazin hidrografic.


18

În ceea ce priveşte capacitatea lacurilor din bazinul râului Siret se remarcă o dominare a

acumulărilor cu capacităţi mici, aceasta fiind dată de cele cu volumele sub 20 mil. m3. Doar două lacuri

au capacităţi peste 200 mil. m3, Izvoru Muntelui pe râul Bistriţa şi Siriu pe râul Buzău.

Capacitatea lacurilor de acumulare din bazinul hidrografic Siret de a reține aluviunile din amonte

variază între 60 – 99%. Pentru acumulările cu capacități mari acest parametru se apropie de 100% în timp

ce pentru cele cu volume mici valorile parametrului TE descresc până la valoarea de aproximativ 60%.

Aceste valori mari ale parametrului TE sugerează faptul că în acumulări este reţinută cea mai mare

parte a aluviunilor transportate pe râurile amenajate. Cantităţile de aluviuni sedimentate sunt

impresionante. Ratele anuale variază între 3000 – 2000000 t/an, în funcţie de dimensiunea bazinului

hidrografic, capacitatea lacurilor, scurgerea lichidă şi mulţi alţi factori care pot influenţa în amonte

transportul de aluviuni. Acest lucru duce la un grad ridicat de colmatare al acumulărilor. Multe dintre ele

sunt colmatate peste 50% din capacitatea iniţială, iar altele chiar şi mai mult. Dăm astfel exemplul unor

lacuri de acumulare din bazinul hidrografic Siret cu un grad de colmatare foarte ridicat:

- pe râul Siret: acumulările Bucecea şi Galbeni; datele recente indică faptul că ambele acumulări

sunt colmatate peste 50-60% din capacitate;

- pe râul Bistriţa: acumulările Pângăraţi, Vaduri, Bâtca Doamnei, Racova, Gârleni sunt colmatate în

proporţie de 60-70% din capacitate. Acumularea Racova este nefuncţională în acest moment;

- pe râul Tazlău: acumularea Belci în momentul distrugerii barajului în anul 1991 era colmatată în

proporţie de 60%;

- pe râul Bârlad: acumulările Puşcaşi, Antoheşti, Găiceana, Pereschiv colmatate peste 50-60% din

capacitatea iniţială.

Noi date asupra distribuţiei şi caracteristicilor permafrostului asociat gheţarilor de pietre

din Carpaţii Meridionali

Alexandru Onaca1, Petru Urdea

1, Cristian Ardelean

1, Flavius Sîrbu

1, Raul Șerban

1


În ultimele decenii s-a înregistrat o sporire a interesului acordat permafrostului alpin datorită

vulnerabilităţii acestuia ca urmare a încălzirii globale contemporane. În acest context, degradarea

permafrostului joacă un rol important în creşterea instabilităţii versanţilor, accelerarea producerii

hazardelor naturale şi perturbarea regimului hidrologic local, toate cu efecte în asupra dinamicii

ecosistemelor. Din acest motiv, identificarea arealelor de ocurenţă a permafrostului din Carpaţii

Româneşti şi a caracteristicilor acestuia, reprezintă o prioritate în vederea elaborării unor modele de

evoluţie, respectiv de prognoză pentru deceniile următoare. În ciuda progreselor făcute în ultimii ani,

cunoaşterea distribuţiei permafrostului din gheţarii de pietre din Carpaţii Meridionali este în continuare

foarte limitată.

În această lucrare sunt prezentate cele mai recente rezultate obţinute în vederea identificării

arealelor de ocurenţă a permafrostului din Munţii Retezat şi Parâng, fiind utilizate metode indirecte de

investigare, şi anume: metoda BTS (Bottom Temperature of Snow cover), metoda GPR (Ground

Penetrating Radar) şi cea a rezistivităţii electrice a materialelor (ERT). Rezultatele obţinute relevǎ faptul

cǎ petice sporadice de permafrost pot exista în situri foarte favorabile pentru preservarea acestuia de genul

gheţarilor de pietre situaţi la peste 1950 m a.s.l. din Munţii Retezat, Parâng sau Făgăraş. În conformitate

cu valorile moderate de rezistivitate electrică, precum şi cu modelele GPR (radargramele) obţinute,

conţinutul de gheaţă din gheţarii de pietre investigaţi este scăzut, fiind vorba în special de gheaţă de

cimentaţie şi, foarte rar, de lentile de gheaţǎ. Grosimea redusă a depozitelor permanent îngheţate, precum

şi adâncimea ridicată la care se găsesc acestea sugereazǎ ipoteza degradării actuale a permafrostului,

permafrost format probabil într-o fază rece a Holocenului. Deoarece permafrostul carpatic nu este în

echilibru cu actualul climat, prezervarea sa a fost posibilă numai în cazul gheţarilor de pietre care, datoritǎ

19

condiţilor topoclimatice, primesc o cantitate scăzută de radiaţie solară şi, prin urmare, zăpada, ca strat

izolator, persistă pe suprafaţa lor până la jumătatea verii.

Opinii privind evoluţia paleomorfologică a Piemontului Colinar Marginea-Ciungi

Dinu Oprea Gancevici1

1Universitatea Ștefan cel Mare Suceava ([email protected])

Prezenţa numeroaselor depozite de prundişuri pe interfluviile situate între văile Sucevei şi

Moldovei şi poziţia lor stratigrafic-geometrică peste depozite voliniene sunt argumentele care au stat la

baza constructiei arhitectonice a ceea ce se cunoaste in literatura geografică ca fiind Piemontul sarmaţian

moldav.

Martiniuc (1948, 1950, 1956), Macarovici (1953, 1964), N. Barbu, L. Ionesi şi Bica Ionesi (1966),

Donisă (1968), Popp şi Martiniuc (1971), V. Tufescu şi colaboratorii (1973), I. Donisă şi I. Hârjoabă

(1974) sunt autorii care plecand de la considerentele mai sus enumerate consideră sarmaţiană vârsta

unităţii geografice care face obiectul prezentei informări. Incercările de datare a respectivelor depozite au

fost nerelevante majoritatea probelor evaluate fiind sterile sau cu fauna remaniată - N. Barbu si colab.

(1966), Miclăuş Crina (2001). Singura situaţie, pe baza căreia s-a generalizat de fapt vârsta depozitelor

din aria piemontană de la nord de valea Moldovei, este prezentată de Bica Ionesi (1971), care identifică

pe langă o numeroasă faună remaniată si asociaţii sarmaţiene considerate in situ în lentilele argiloase ce

apar între orizonturile de prundişuri.

Plecând de la aceste studii se poate concluziona că aceste depozite psefito-psamitice ar aparţine

unui eşafodaj piemontan conturat încă din Volinian, acesta fiind distrus ulterior de factorii denudativi,

astfel încât i se atribuie în prezent caracterul relict.

O opinie interesanta este susţinută de C. Brânduş şi V. Chiriţă (1998), care consideră o parte a

acestor depozite ca fiind posibil lacustre depuse in medii conforme, în Pliocen.

Există însă câteva aspecte care pot pune semne de întrebare asupra vârstei şi caracterelor

morfogenetice ale unora dintre acumulările de prundişuri situate la partea superioară a unor interfluvii şi

anume: caracteristicile petrografice ale depozitelor de prundişuri din dealurile Osoiu şi Şcheia situate pe

dreapta râului Suceava, caracteristicile petrografice ale prundişurilor din dealurile Ciungi si Socu,

prezenţa incertă a nivelelor de prundişuri pe versanţii drepţi ai văilor subsecvente – Suceviţa, Solca,

Soloneţ corespondente orizontalizării complexelor de pietrişuri susţinută de Ionesi şi colaboratorii (1971),

altitudinea relativă a interfluviilor pe care se găsesc depozite psefito-psamitice, lipsa macro şi

microfaunei, datarea pe baze stratigrafico-geometrice prin considerarea orizonturilor de prundişuri în

continuitate de sedimentare, neotectonica.

Studiul modificărilor albiei Dunării în sectorul Giurgiu-Oltenița

Nina Oprea1


Deformabilitatea albiei Dunării reprezintă o problemă atât de ordin practic pentru circulația navală,

cât și științific. Modificările albiei Dunării în sectorul Giurgiu-Oltenița sunt direct influențate de regimul

debitelor lichide și solide, dar și de factorii fizico-geografici precum litologia, utilizarea terenurilor, panta

albiei, etc. Analiza proceselor din albia Dunării în sectorul Giurgiu-Oltenița constă în trasarea cheilor

limnimetrice temporare. Din corelarea curbelor temporare Q=f(H), Ω=f(H), Vm=f(H) se poate identifica

dacă între timp a avut loc un proces de erodare (față de situațiile precedente când la același nivel secțiunea

fiind mai mare se scurge un debit mai mare), fie un proces de colmatare. De asemenea se poate constata


20

din poziția cheilor limnimetrice dacă modificarea albiei s-a făcut brusc sau lent. Pentru studiul

deformabilității albiei au fost măsurați și o serie de indici morfometrici în vederea stabilirii tipului de

albie folosind imagini satelitare de înaltă rezoluție.

Oul sau găina-geomorfologie vs. geoarheologie în lunca Someşului Mic în

reconstruirea dinamicii fluviale şi a locuirii luncii

Aurel Perşoiu

1, Ioana Perşoiu

1


Rezultatele studiilor de paleogeomorfologie fluvială au fost folosite în mod intensiv în ultimii ani

de către arheologi pentru a înţelege dinamica spaţială a comunităţilor umane post-neolitice. În paralel,

geomorfologii au utilizat datele privind distribuţia spaţială a construcţiilor, drumurilor şi aşezărilor umane

din ultimii ca. 10000 de ani pentru a obţine informaţii privind dinamica albiilor de râuri şi a formelor de

relief asociate din lunci şi terasele joase. Luate separat, aceste studii oferă informaţii valoroase pentru

ambele grupuri de cercetători, dar, în numeroase situaţii, acestea sunt utilizate pentru a construi

argumente circulare care nu contribuie la avansul cunoaşterii în nici unul din domeniile respective. În

această prezentare, discutăm, pe baza studiilor efectuate în lunca Someşului Mic (NV României), relaţia

dintre rezultatele studiilor arheologice şi a celor de geomorfologie fluvială şi modul în care acestea se

completează, respectiv anulează reciproc, în efortul de a înţelege dinamica spaţială şi temporală a

comunităţilor umane şi a mediului înconjurător.

Răspunsul sistemelor fluviale din România la schimbările climatice din Cuaternarul

Târziu

Ioana Perşoiu1


1. Model general de evoluţie a râurilor din NW şi Centrul Europei

Modelul regional de evolutie al râurilor europene localizate la altitudini medii, în arealele acoperite

anterior de permafrost (ex. Starkel, 1983; Starkel & Thornes, 1991) indică o preferinţă a râurilor pentru

curs împletit (cu sau fără materiale grosiere în patul albiei) în timpul Ultimului Maxim Glaciar (UMG,

rece şi uscat ca. 23,000 – 18,000 ani BP, BP – anterior 1950) şi post-UMG. Procesul geomorfologic

dominant a fost cel de agradare verticala în patul albiei. Ameliorarea climatică din timpul Interstadialului

Bölling – Allerod (B-A, cald si umed, ca. 14,000 – 12,700 ani BP) a fost cauza metamorfozării la scară

mare a râurilor în albii meandrate supradimensionate (de 3 – 5 ori mai mari decât cele din present, cnf.

Dury, 1976). Procesul geomorfologic cu activitate crescuta a fost deplasarea laterală a albiilor.

Deteriorarea climatică din Stadialul Younger Dryas (YD, rece şi uscat, ca. 12,700 – 11,700 ani BP) s-a

asociat fie cu menţinerea cursului suprameandrat, fie cu revenirea la împletire; o transformare

generalizată a albiilor, cu trecere la cursuri meandrate de mici dimensiuni, menţinute până în prezent, a

avut loc la debutul Holocenului (după 11.700 ani BP).

După 11.700 ani BP, în activitatea fluvială a râurilor din mediul temperat sunt evidenţiate ciclicităţi

cu perioade de aproximativ 2000 de ani, în care faze relativ scurte de activitate fluvială intensă (300 – 700

de ani) sunt întrerupte de perioade lungi de relativă stabilitate, când dezvoltarea buclelor de meandru şi

acreţia laterală devin procese dominante (1200 – 1500 de ani). Aceste ciclicităţi se asociază variaţiilor

climatice ale căror cauze ţin în primul rând de activitatea solară, variaţiile radiaţiilor cosmice şi erupţii

21

vulcanice. La acestea se adaugă perioade asociate cu oscilaţii climatice abrupte, precum cel înregistrat la

momentul 8.2 ka (ex. Starkel, 1983, 1991, 2002, Macklin et al., 2012).

Totuşi, modelul nu acoperă toate situaţiile semnalate. Au fost identificate râuri cu ajustări

morfologice minore sau fără o reacţie vizibilă la oscilaţiile climatice principale şi secundare din această

perioadă de timp. Aceste cazuri au fost interpretate ca fiind atipice, având reacţii condiţionate şi de alţi

factori de control ce acţionează la nivel de bazin hidrografic (ex.: pragurile in panta generală, rolul

surselor de sedimente, configuraţia bazinului hidrografic, neotectonica etc). (Mol et al., 2000;

Vandenberghe, 2002; Persoiu & Radoane, 2011)

2. România

Modelul larg acceptat de comunitatea ştiinţifică româneasca cu privire la evoluţia râurilor din

Cuaternarul Târziu este încă bazat pe viziunea clasică conform căreia agradarea (râuri împletite,

sedimente grosiere) are loc în timpul perioadelor glaciare, în timp ce incizia şi eroziunea sedimentelor de

către cursuri de apă meandrate se realizează în timpul interglaciarelor (ex. Posea et al., 1974). Diferenţa

majoră între cele două viziuni este faptul că recentul model European indică perioadele de tranziţie de la

cald la rece sau rece la cald ca intervale de instabilitatea morfologică, când au avut loc o serie de

tranformări ale cursurilor de apă, şi totodată accepta co-existenţa cursurilor împletite, meandrate sau

anastomozate atât în timpul perioadelor glaciare cât şi interglaciare.

Fig. 1. Poziţia geografică a râurilor

analizate: 1 – Teleorman, 2 - Someşul

Mic, 3 –Moldova, 4 –Crişul Alb,

Crişul Negru şi Barcău, 5 – Olt, 6 -

Bârlad.

(4) În România, studii recente

privind răspunsul fluvial la tranziţia de

la ultimul glaciar spre interglaciarul pe

care îl parcurgem, susţinute de

observaţii sedimentologice şi vârste

absolute, s-au realizat pe două râuri:

Teleorman (Howard et al., 2004; Macklin et al., 2010) şi Someşul Mic (Perşoiu, 2010; Perşoiu &

Rădoane, in prep.). La acestea se adaugă câteva situri cu informaţii punctuale, ajutătoare: râul Moldova

(Chiriloaei et al., 2012), râul Olt (Tanţău et al., 2006) râul Bârlad (Rădoane, Rădoane, 2006-2008) şi

râurile din Depresiunea Crişului (în Estul Ungariei, a căror o parte din bazinul de drenaj şi traseu sunt pe

teritoriul României): Crişul Negu, Crişul Alb şi Barcău (Nádor et al., 2011) (Fig. 1).

În lucrarea de faţă se discută informaţiile oferite de cele 6 puncte cu privire la comportamentul

fluvial în ultimii ca. 25.000 de ani, obiectivul fiind surprinderea modului în care râurile din acest spaţiu

raspund stimulilor climatici, implicit apropierea sau îmdepărtarea de modelul general European, şi

cauzele unui asemenea comportament.

Discuţii

a) Ultimul Maxim Glaciar şi post UMG (Pleniglaciarul Târziu, MIS 2)

22

În cazul râului Teleorman un curs de apă împletit a existat înainte de UGM, cel puţin din timpul

Pleniglaciarului Mediu (MIS 2, ca. 37.000 - 36.000 ani). Acesta a fost înlocuit de o albie apreciată ca

fiind anastomozată, uşor adâncita în sedimentele anterioare de mediu împletit, şi activă cel puţin în timpul

UMG – prima parte a Glaciarului Târziu. Un curs împletit cu sedimente grosiere (pietrişuri şi

bolovănişuri), cu maluri joase, a funcţionat şi în lungul râului Someşul Mic, instalată dinainte de UMG

(> ca. 24.000 ani BP). De unde reiese că împletirea exista ca formă generalizată de organizare a scurgerii

în această perioadă de timp, fiind însă posibile şi uşoare devieri comportamentale în cazul unor sisteme

fluviale cu sensitivitate mai ridicată la schimbări climatice secundare (în sensul Macklin et al., 2002).

b) Glaciarul Târziu (Interstadialul Bolling – Allerod, Stadialul Younger Dryas)

Meandre supradimensionate, apreciate ca având dimensiuni de 5 ori mai mari decât cele din

prezent, au fost identificate în lungul râului Teleorman. Vârstele absolute indică funcţionarea lor atât în

timpul Interstadialul Bolling – Allerod, cât şi în timpul Stadialul Younger Dryas (15.800 –12.800 ani

BP). Un astfel de comportament pare susţinut de râurile Olt şi Bârlad, care confirmă existenţa meandrării

în B-A (Olt) sau prezenţa a două generaţii distincte de meandre, sub raportul dimensiunilor lor (Bârlad).

În schimb, în cazul râului Someşul Mic împletirea se menţine, fără modificări vizibile de facies pe

parcursul B-A şi YD, după cum indică vârsta minimă a depozitelor (ca. 11.400 ani BP). Acest

comportament conservator a fost interpretat ca fiind consecinţa unei pante uşor mai mari a râului Someşul

Mic, aval de un prag de ca. 380 m înaltime în profilul longitudinal general, impus de diferenta de

rezistenţă la eroziune dintre Granitul de Gilău şi şisturile cristaline din aval de acesta. Un comportament

similar, de mediu împletit, se raportează şi pentru râurile Crişul Alb şi Crişul Negru, împletire

contemporană (ca. 15.000 – 10.000 ani BP) cu meandrarea râurilor Criş şi Barcău. În acest ultim caz,

explicaţia acceptată este existenta unei pante uşor mai mari ce permite instalarea împletirii, pantă impusă

de ridicarea recentă a flancului sudic al Munţilor Apuseni.

Din toate aceste informatii se desprinde urmatorul tablou: meandarea supradimensionată pare sa fie

un fenomen generalizat pentru Glaciarul Tarziu, fără o revenire la împletire în timpul deteriorării

climatice din YD (cel putin pe baza datelor existente până în prezent), cu excepţia situaţiilor unde condiţii

locale (e.g. litologie, tectonică) impun o panta mai mare ce atrage după sine menţinerea/instalarea

împletirii.

c) Holocenul

(i) Tranziţia spre Holocen

În lungul râului Teleorman, trecerea spre Holocen s-a manifestat prin transformarea cursului de apă

cu meandre supradimensionate într-unul cu meandre mici, activ şi în prezent, asociată şi cu o incizie de

ca. 3 m. Totuşi, lipsa reperelor cronologice din această perioada nu pot susţine o discuţie despre natura

acestei tranziţii, dacă a fost lentă sau rapidă şi momentul exact al producerii sale.

În ceea ce priveşte râul Someşul Mic, comportamentul său în această perioadă este unul complex,

îndepărtat de cel sesizat în cazul anterior: o primă lipsă de reacţie în timpul Holocenului Timpuriu, cu

menţinerea caracterului împletit, urmată de o fază intermediară, în care Someşul Mic adoptă un curs de

tranziţie (anastomozare sau meandrare instabilă uşor adancită în sedimentele grosiere anterioare), iar în

final o metamorfozare completă în curs de râu meandrat, îngust şi puternic adâncit (4-5 m, frecvent până

la roca în bază). Pe baza reconstituirilor de paleomediu din zonă şi a vârstelor absolute disponibile în

lungul acestui curs de apă, s-a avansat urmatoarea ipoteză privind momentele de cotitura în modificarea

tipului de scurgere (Perşoiu & Rădoane, in prep.): ca. 10.800 ani BP, corespunzând patrunderii masive a

foioaselor la altitudini mici şi medi, reprezintă momentul trecerii de la împletire la curs de tranziţie, iar

momentul centrat pe ca. 10.300 ani BP, cand vegetaţia de foioase atinge dezvoltarea maximă şi reuşeste

să impună o nouă organizare pe altitudine a etajelor de vegetaţie (menţinută ulterior pe tot parcursul

Holocenului), corespune trecerii la meandrare, deasemenea menţinuta ulterior până în prezent.

Fără a avea prea multe detalii despre această perioadă, o asemanare comportamentală cu râul Someşul

Mic apare evidentă şi în cazul râurilor Crişul Alb şi Crişul Negru, unde se raportează o menţinere a

împletirii în prima parte a Holocenului.

Din toate aceste observaţii se desprinde urmatoarea idee: fără îndoială, o reajustare generală a

scurgerii la trecerea de la climat rece şi uscat (periglaciar) la unul cald şi umed (temperat) a avut loc în

23

lungul tuturor râurilor, însă modul în care s-a produs, rapid sau lent, unidirecţional sau în mai multe faze,

condiţionarea răspunsului de către factorii locali/regionali de control, rămâne să fie stabilit prin studii

viitoare de mai mare detaliu.

(ii) Holocenul propriu-zis

Râurile Teleorman, Someşul Mic şi Molova, deşi nu ofera încă un tablou unitar asupra relaţiei

dintre comportamentul fluvial şi variaţiile climatice secundare din timpul Holocenului, reusesc să

surprindă o serie de momente cu activitate fluvială accentuată, traduse în procese precum agradare

accentuată în patul albiei, incizie, avulsie cu abandon de albie, reactivarea scurgerii pe albie abandonată,

întreruperea pedogenezei pe suprafata luncii prin depunerea de materiale fine de inundatie sau de con de

dejecţie.

O sinteză a acestor momente poate fi urmarita in Fig. 2. Din această figură se desprind două

observaţii generale:

a) concentrarea evenimentelor în ultimii 5000 de ani. Aceasta poate fi o consecinţă a deteriorării

climatice generale, cum totodata poate fi reflexia prezenţei sedimentelor mai recente în luncă pe fondul

eroziunii şi îndepărtării celor mai vechi şi/sau necesitatea unor investigaţii de mai mare detaliu.

b) fazele de activitate fluviala par sa fie în acord cu evenimente similare în special în Europa Centrală,

ceea ce subliniază caracterul regional al deteriorărilor climatice şi răspunsului fluvial la acestea.

Fig 2. Corelaţie temporală a perioadelor cu activitate fluviala crescută în România şi Europa, pe

parcursul Holocenului.

3. Concluzii

Noile studii privind evoluţia râurilor din România şi Estul Ungariei în Cuaternarul Târziu, desi

abordează râuri dispuse în contexte geografice diferite (Câmpia de Vest, Depresiunea Transilvaniei,

Câmpia Romana, Podişul Sucevei) şi fac referiri la secvenţe de timp ce se suprapun doar parţial,

sugerează totuşi un comportament similar celui raportat în Europa, în special în Europa Centrală:

dominarea împletirii în timpul Pleniglaciarului Târziu (MIS 2), trecerea scurgerii în regim meandrat, cu

forme supradimensionate, în timpul Glaciarului Târziu, respectiv la meandre mici în timpul Holocenului.

24

Tendinţa se menţine şi ulterior, când o serie de variaţii climatice de ordin secundar par să se regaseasca în

comportamentul de ansamblu al râurilor.

Totuşi, condiţiile locale de evoluţie pot introduce devieri ale răspunsului fluvial, în sensul subliniat

de Mol et al., 2000; Vandenberghe, 2002. Ţinând cont de diversitatea condiţiilor geologice şi de relief din

Romania, reiese ca acest teritoriu deţine un mare potential pentru evaluarea cauzelor, proceselor şi a

mecanismelor implicate în devieri comportamentale de la modelul general.

Bibliografie:

Chiriloaei, F., Rădoane, M., Perşoiu, I, Popa, I., 2012. Late Holocene history of the Moldova River

Valley, Romania, Catena 93, p: 64–77.

Dury, G.H., 1976. Discharge Prediction, Present And Former, From Channel Dimensions, Journal Of

Hydrology 30, p: 219-245.

Howard, A. J., Macklin, M.G., Bailey, D.W., Mills, S., Andreescu, R., 2004. Late-glacial and Holocene

river development in the Teleorman Valley on the southern Romanian Plain, Journal of Quaternary

Science 19 (3), p: 271–280.

Macklin, M.G., Fuller, I.C., Lewin, J., Maas, G.S., Passmore, D.G., Rose, J., Woodward, J.C., Black, S.,

Hamlin, R.H.B., Rowan, J.S., 2002. Correlation of fluvial sequences in the Mediterranean basin over

the last 200 ka and their relationship to climate change, Quaternary Science Reviews 21, p: 1633–

1641.

Macklin, M.G., Bailey, D.W., Howard, A.J., Mills, S., Robinson, R.A.J., Mirea, P., Thissen, L. River

Dynamics and the Neolithic of the Lower Danube Catchment. In “ The lower Danube in the

prehistory: landscape changes and human-environment interactions”- Proceedings of the International

Conference Alexandria, 3 - 5 November 2010.

Macklin M.G., Lewin, J., Woodward, J.C., 2012. The fluvial record of climate change, Phil. Trans. R.

Soc. A 370, p: 2143-2172

Mol, J., Vandenberghe, J., Kasse, C., 2000. River response to variation of periglacial climate in mid

latitude Europe, Geomorphology 33, p: 132–148.

Nádor, A., Sinha, R., Magyari, A., Tandon, S.K., Medzihradszky, Zs., Babinszki, E., Thamó-Bozsó, E.,

Unger, Z., Singh, A., 2011. Late Quaternary (Weichselian) alluvial history and neotectonic control

on fluvial landscape development in the southern Körös plain, Hungary, Palaeogeography,

Palaeoclimatology, Palaeoecology 299, p: 1–14.

Perşoiu (Feier), I., 2010. Reconstituirea evoluţiei geomorfologice a Văii Someşul Mic în Holocen, teză de

doctorat, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, Romania (in Romanian).

Perşoiu, I., Rădoane, M., Late Quaternary evolution of Somesul Mic River, Romania, in prep.

Posea, Gr., Popescu, N., Ielenicz, M., 1974. Relieful României, Editura. Ştiintifică, Bucureşti.

Rădoane, M., Rădoane, N., 2006-2008. Rolul intervenţiilor antropice şi al schimbărilor climatice în

evoluţia recentă a albiei râului Bârlad (Podişul Moldovei), Studii si cercetări de Geografie, T 53-55,

117-136.

Tanţău, I., Reille, M., De Beaulieu, J.L., Fărcaş, S., 2006. Late Glacial and Holocene vegetation history in

the southern part of Transylvania (Romania): pollen analysis of two sequences from Avrig, Journal of

Quaternary Science 21(1), p: 49–61.

Starkel, L., 1983. The reflection of hydrologic changes in the fluvial environment of the temperate zone

during the last 15,000 years. Background to paleohydrology (ed: Gregory, K. J. ), Editura Wiley, New

York, p: 213-235.

Starkel, L., Thornes, J.B., 1991. Temperate Palaeohydrology - Fluvial Processes in the Temperate Zones

during the last 15.000 years, Editura John Wiley & Sons Ltd.

Starkel, L., 2002. Change in the frequency of extreme events as the indicator of climatic change in the

Holocene (in fluvial systems). Quaternary International 91, p: 52 – 32.

Vandenberghe, J., Maddy, D., 2001. The response of river sytems to climate change, Quaternary

International 79, p: 1-3.

25

Importanța cunoașterii deplasărilor de teren pentru conservarea biodiversității. Studiu de

caz : sectorul subcarpatic al bazinului hidrografic Doftana

1Dorin Alexandru Pop, Zenaida Chiţu

1Universitatea Ecologică din București ([email protected])

În ultima perioadă deplasările de teren au început să fie din ce în ce mai mult privite din

perspectivă ecologică, drept agenți naturali de perturbare, care cresc geodiversitatea și biodiversitatea unei

zone. Prin redistribuirea materialului, deplasările de teren creează o microtopografie variată (Gertseema &

Pojar, 2007), care formează premizele instalării unei diversități bogate de specii de plante și animale, cu

diferite cerințe ecologice, unele dintre acestea cu statut de protecție la nivel european. De asemenea, la

nivel de peisaj / complex de ecosisteme, habitatele acvatice formate în diferite elemente de

microtopografie a alunecărilor de teren sunt dispuse în rețea, asigurând un statut de conservare bun și

posibilități bune de dispersie a speciilor care depind pentru reproducere și dezvoltare de aceste habitate

(amfibieni, țestoase de lac, insecte acvatice etc.). Geodiversitatea bogată (a microformelor de relief, a

solurilor și hidro-/hidrogeologică) a zonelor afectate de deplasări de teren determină un mozaic de

habitate naturale extrem de diverse (Aleksandrowics & Margielewski, 2010). Am ales ca studiu de caz

bazinul subcarpatic al văii Doftana pentru a ilustra importanța cunoașterii, cartării și monitorizării

deplasărilor lente de teren pentru conservarea biodiversității, în speță a speciilor de amfibieni și reptile

(herpetofauna) care depind de habitate acvatice pentru reproducere, dezvoltare și hrănire. Concluziile

acestui studiu pot servi pe viitor procesului de desemnare de noi arii naturale protejate pentru

herpetofauna dependentă de habitate acvatice și realizării de măsuri eficiente de management pentru

aceasta, în ariile naturale protejate afectate de astfel de procese de versant.

Strategii de eşantionare a arborilor utilizați în reconstituirile dendrogeomorfologice ale

activității avalanșelor de zăpadă din Masivul Piatra Craiului

Olimpiu Pop1, Anca Munteanu, Titu Anghel

1


Studiile dendrogeomorfologice vizează reconstituirea activității spatio-temporale a proceselor

geomorfologice (avalanşe de zăpadă, căderi de pietre, alunecări de teren etc.) pe baza analizei inelelor

anuale ale arborilor şi a identificării anomaliilor lor de creştere induse de aceşti factori de stress

geomorfologic.

Anumite condiții și factori topo-climatici (panta, temperatura, cantitatea de precipitații, vântul etc.)

şi antropici favorizează manifestarea avalanşelor de zăpadă în cadrul masivelor montane înalte din

Carpați. Majoritatea avalanşelor se declanşează în sectoarele de versanți ai etajului arbustiv subalpin, se

concentrează pe diverse culoare şi se opresc în cadrul etajului forestier. Reconstituirile

dendrogeomorfologice ale activității avalanşelor au o rezoluție anuală şi completează cu succes

cunoştințele, acolo unde nu există arhive, despre manifestarea acestui tip de proces.

Ȋn acest studiu sunt prezentate strategiile de eşantionare adoptate ȋn reconstituirile avalanşelor de

zăpada din cadrul a 4 culoare din Masivul Piatra Craiului. Sunt analizate şi discutate posibilitățile şi

limitele aplicării metodelor dendrogeomorfologice ȋn cadrul zonelor de studiu menționate. Pe baza

rezultatelor obținute sunt prezentate unele recomandări care au ca scop îmbunătățirea tehnicilor ce vor

putea fi aplicate în viitor, atât pentru investigații similare, în cadrul altor culoare de avalanşe ale acestui

masiv, cât şi pentru cele din alte masive carpatice.


26

Date noi privind existența permafrostului în zona alpină a Masivului Parâng

Răzvan Popescu, Alfred Vespremeanu-Stroe1, Nicolae Cruceru, Mirela Vasile


Munții Parâng cuprind o zonă periglaciară extinsă la peste 88 km2. Morfologia de ansamblu indică

activitatea contemporană a proceselor periglaciare și nivale precum: dezagregare termică, căderi de pietre,

solifluxiune, elevație periglaciară, avalanșe de zăpadă. Asimetria tectonică nord-sud împreună cu

modelarea geomorfologică diferențiată pe expuneri au creat un peisaj specific în care circurile și văile

glaciare nordice sunt bine delimitate de versanți stâncoși abrupți ce dezvoltă la bază conuri și trene de

grohotișuri neconsolidate. Acestea se continuă pe podelele cvasiorizontale (funduri de circ și vale) cu

depozite de grohotișuri glaciare (morenaice) și periglaciare (ghețari de pietre) de grosime considerabilă,

doar parțial afectate de pedogeneză și instalarea vegetației. În opoziție, circurile și văile glaciare sudice

sunt delimitate de versanți prelungi, lipsiți de suprafețe stâncoase, cu înclinare redusă și parțial acoperiți

de grohotișuri dezagregate în loc aflate în diferite stadii de stabilizare. Cele de pe suprafețele

cvasiorizontale sunt în cea mai mare parte relicte.

Prezența permafrostului în ghețarii de pietre și lobii de grohotiș din Munții Parâng a fost semnalată în

studii anteriore pe baza observațiilor de teren și a măsurătorilor temperaturii izvoarelor alpine din timpul

verii (Urdea, 1992; Urdea și Vuia, 2000).

Obiectivele prezentului studiu sunt de a identifica poziția arealelor cu permafrost în cadrul

ghețarilor de pietre inactivi, pe de o parte, și de a caracteriza regimul termic anual ce face posibilă

persistența de la an la an a gheții bazale, pe de altă parte. De asemenea este discutată probabilitatea

existenței permafrostului în alte tipuri de structuri precum versanții de grohotiș (talus slopes) și versanții

stâncoși (rockwalls). Investigațiile efectuate au constat în două serii de măsurători BTS (bottom

temperature of winter snow cover), în martie 2010 și martie 2012, fiind vizați 5 ghețari de pietre, un câmp

de pietre și un versant de grohotiș din circurile glaciare Roșiile, Mândra și Gemănarea și în monitorizarea

continuă a regimului termic anual prin amplasarea a 10 senzori de temperatură de tip iButton în interiorul

a 4 ghețari de pietre alături de un versant de grohotiș (1.5 m adâncime) și un versant stâncos (13 cm

adâncime).

Rezultatele indică existența permafrostului în arealele unde coexistă în egală măsură cei trei factori

de control esențiali: altitudine ridicată, radiație solară redusă și porozitate mare a depozitului. Regimul

termic al grohotișurilor indică lipsa unui episod de stabilitate termică la sfârșitul iernii ceea ce împiedică

folosirea metodei clasice BTS pentru predicția permafrostului în cadrul lor. Cu toate acestea, în partea

inferioară a versanților de grohotișuri, extrem de reci, este foarte probabilă existența permafrostului. În

cazul pereților stâncoși cu expunere nordică, situați la peste 2000 m, datele indică un îngheț sezonier

potențial de 5 – 7 m adâncime și o perioadă de producere de cel puțin 9 luni/an. Există astfel posibilitatea

persistenței pe toată durata anului a înghețului în anumite areale stâncoase umbrite la altitudini mai mari

de 2350 m.

Analiza potenţialului de eroziune hidrică în bazinul inferior al râului Slănic

Remus Prăvălie1, Costache Romulus


Studiul de faţă constituie o abordare hidrogeomorfologică şi urmăreşte evaluarea potenţialului de

eroziune hidrică in bazinul inferior al râului Slănic, pe baza tehnicilor GIS. Bazinul hidrografic analizat

este puternic susceptibil la eroziune hidrică datorită contextului sinergic al factorilor morfometrici (valori

ridicate ale pantelor, grad mare de convexitate a versanţilor cu rol in accelerarea scurgerii de suprafaţa),



27

hidrologici (convergenţa ridicată a reţelei hidrografice în anumite areale) acoperirii terenurilor (grad redus

de împădurire) s.a.

Rezultatele obţinute pot fi utile, în primul rând, în delimitarea spaţială a arealelor cu potenţial

ridicat de eroziune hidrică, iar in al doilea rând, în identificarea unor perspective şi soluţii viabile de

combatere a fenomenului analizat.

Investigaţii ale potenţialului spontan asupra unor formaţiuni periglaciare din bazinul

superior al Văii Capra (Munţii Fǎgǎraş)

Roxana Putan1, Petru Urdea

1

Universitatea de Vest din Timişoara ([email protected])

Lucrarea prezintǎ rezultatele investigațiilor potențialului spontan asupra unor formațiuni

periglaciare din bazinul superior al Văii Capra. Investigaţiile noastre geofizice au vizat terasete şi lobi de

solifluxiune, câmpuri de mușuroaie periglaciare, soluri striate și depozite asociate blocurilor reptante.

Prelucrarea datelor colectate în teren a fost realizată prin interpolare, astfel cǎ am putut

vizualiza ,,amprenta‟‟ electricǎ naturalǎ a fiecǎreia dintre formele avute în atenţie. Printre altele, am avut

ocazia de a constata cǎ valorile potenţialului spontan şi repartiţia spaţialǎ a acestora este influenţatǎ, într-

o anumitǎ mǎsurǎ de unele caracteristici ale parametrilor morfometrici.

1993-2013: Geomorfologia în România după 20 de ani

Maria Rădoane1

1Universitatea "Ștefan cel Mare" Suceava, ([email protected])

O fericită coincidență, prilejuită de faptul că în 1993 s-au reunit la Suceava geomorfologii pentru

cel de al XVI-lea Simpozion Național, ne-a determinat să încercăm o privire mai de ansamblu asupra

comunității noastre științifice, fără pretenții de profundă analiză. Sperăm că cele câteva observații asupra

noastră înșine să constituie motive de reflecție pentru a ne construi mai bine drumul nostru în

geomorfologie.

Anul 1993 ne-a găsit la scurt timp după înființarea legală a Asociației Geomorfologilor din

România (6 aprilie 1990), perioadă efervescentă în împlinirea unor idealuri ale comunității noastre (de a

avea o revistă proprie, de a avea o organizație profesională care să ne promoveze interesele).

Anul 1993 a găsit geomorfologia din România puternică prin câteva realizări de referințe:

Monografia geografică (1960), Relieful României (1974), studii monografice care acoperă toată țara,

legături strânse cu alte domenii științifice. Și mai ales, cum s-a exprimat profesorul Posea, ne-a găsit

uniți!

Având ca referinţă această perioadă am punctat câteva observații, și anume:

(a) Cum a fost afectată geomorfologia românească de „revoluția cantitativă„ în geografie?

(b) Raportul între Geomorfologia istoristă și Geomorfologia funcțională

(c) Care sunt tendințele pentru viitorul cercetărilor geomorfologice?

(d) Dinamica articolelor publicate de geomorfologii români în reviste cu FI si SRI

(e) Dinamica domeniilor geomorfologice abordate înainte de 1990 în revistele româneşti de top și

în revistele ISI după 1990.

Bugetul de sedimente al bazinului Lacului Știucii

28

Nicolae Rădoane1, Andrei Zămoșteanu

1

1Universitatea Ștefan cel Mare Suceava([email protected])

Cercetările privind proveniența și efluența aluviunilor în bazinul lacului Știucii s-au desfășurat în

cadrul unui proiect mai amplu aflat în derulare în cadrul grupului nostru de cercetare și care vizează o

reconstituire a condițiilor de paleomediu ale Holocenului în care procesele geomorfologice au avut loc.

Realizarea bugetului de aluviuni pentru un bazin hidrografic mic de tipul celui pe care îl avem în analiză

s-a bazat pe mai multe elemente concrete, cum ar fi: foraje în depozitele de albie majoră, datări absolute

pe orizonturi ale depunerilor de sedimente, suplimentate și de măsurători de rezistivimetrie electrică.

Nivelele de organizare a sistemului de aluviuni, așa cum au fost descrise de Ichim încă din 1986,

contribuie la înțelegerea mai bună a mecanismelor din interiorul sistemului, mai ales dacă se dorește o

viziune a modificărilor în timp a relației surse – stocaje – efluență, după cum ne propunem în această

lucrare.

Având în atenție această bază teoretică și motivația studiului de față, lucrarea are următoarea

structură: prezentarea zonei de cercetare, a metodelor și tehnicilor de lucru aplicate, harta geomorfologică

cu accent pe procesele generatoare de surse de aluviuni, evaluarea producției de aluviuni și a efluenței

aluvionare, discuții preliminarea supramodificării în timp a ecuației bugetului de sedimente pentru zona

de studiu.

Evaluarea cantitativă şi semnificativă a susceptibilităţii la

alunecări de teren. Studiu de caz: Bazinul hidrografic al Nirajului

Roşca Sanda1, Petrea Dănuţ

2, Văidean Roxana

3


Cunoaşterea hazardelor impune studiul cantitativ şi calitativ al acestora, necesar în predicţia şi

diminuarea pagubelor generate. Teritoriul analizat, reprezentat de bazinul hidrografic al Nirajului,

reprezintă un domeniu de manifestare al alunecărilor de teren ca urmare a condiţiilor fizico-geografice

caracteristice şi a intervenţiei antropice.

Scopul nostru, de a identifica susceptibilitatea la alunecări de teren are la bază aplicarea modelului

semicantitativ conform HG 447/2003 care a permis calcularea coeficientului mediu de hazard şi realizarea

hărţii potenţialului mediu de producere al alunecărilor de teren. Evaluarea cantitativă se bazează pe

aplicarea modelului statistic (analiza statistică bivariată) ce descrie relaţiile dintre alunecări/variabile

dependente şi factorii pregătitori/variabile independente. În acest scop am utilizat tehnologia G.I.S. care

permite analiza statistică la nivel raster pentru factori cauzatori şi declanşatori a alunecărilor de teren.

Validarea rezultatelor obţinute s-a realizat prin compararea acestora cu poziţia alunecărilor de teren active

identificate în campaniile de teren şi prin analiza cartografică a hărţilor topografice şi a imaginilor

satelitare recente. Pentru stabilirea importanţei fiecărui factor pregătitor al alunecărilor de teren s-a plecat

de la analiza frecvenţei acestora pentru fiecare factor, analiză care permite identificarea arealelor pretabile

apariţiei viitoare a alunecărilor.

Contextualizarea riscurilor în dezvoltarea ariilor urbane. Aplicație la municipiul Piatra-

Neamț

Cătălina-Elena Roşu1, Ioan Aurel Irimuş

1

1Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca ([email protected])



29

Lucrarea abordează problematica indusă de riscurile geomorfologice în procesul de dezvoltare și

amenajare a municipiului Piatra-Neamț. Metodologia de cercetare a constat în: identificarea proceselor de

eroziune în suprafaţă şi în adâncime; identificarea proceselor geomorfologice de mişcare în masă (surpări,

prăbușiri și alunecări de teren) şi analiza condiţiilor de producere a acestora (alternanţa orizonturilor de

roci permeabile cu orizonturi de roci impermeabile în contextul prezenţei depozitelor miocene, panta

depozitelor, precipitații, despăduriri, regularizarea torenţilor, reabilitarea infrastructurii rutiere şi alte

intervenții antropice). Identificarea acestor procese a fost urmată de inventarierea pagubelor materiale

asociate manifestării acestora şi percepţia riscurilor pe care le asociază. Studiul se axează pe metodologia

cartografierii geomorfologice şi analiza GIS a arealelor afectate din cadrul teritoriului administrativ,

respectiv versantul vestic și sudic al Masivului Cozla, estul Dealului Pietricica, Dealul Bâtca Doamnei și

Dealul Vulpea. Pe baza cartărilor din teren, şi informaţiilor conţinute de PUG Piatra-Neamţ, s-au elaborat

hărțile cu zonele de risc. Procesele geomorfologice cartate şi analizate în spaţiul urban impun

restrictivitate în dezvoltarea și amenajarea municipiului. Aceste aspecte surprinse în lucrare prezintă

utilitate practică în trasarea direcțiilor de dezvoltare a ariei urbane, prin contextualizarea riscurilor pe care

le asociază intervenţiile antropice în procesele de amenajare şi reorganizare funcţională a spaţiului

geografic urban.

Relevanţa aplicării ordinului de râuri Horton-Strahler în analiza reliefului bazinului

Almaş

Mădălina Rus, Ioan Aurel Irimuş1, Oana Moigrădean

1Universitatea “Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca ([email protected])

Scopul acestui studiu este de a evidenția importanța aplicării legii ordinului de râuri în analiza

reliefului bazinului Almaș. Motivul alegerii temei a fost faptul că ierarhizarea rețelelor hidrografice oferă

atât informații cantitative cât și calitative, care indică tendința de evoluție a reliefului dar și posibilitatea

comparării subbazinelor tributare Almașului între ele sau cu alte bazine de același ordin din alte unități

morfologice. Rezultatele obținute oferă informații despre ordinul râurilor, raportul de confluență,

densitatea segmentelor de râu, raportul de formă. Valorile, corespunzătoare indicilor menționați anterior,

ne-au condus spre următoarea concluzie: evoluția rețelei hidrografice a Almașului este puternic

influențată de substratul litologic, prin prezența rocilor friabile, fragmentarea accentuată si energia mare a

reliefului, dar și de prezenta zonei de subsidență locală a Someșului, de la Jibou.

Alte emanaţii de gaz metan la Andreiaşu de Jos – Subcarpaţii Vrancei. Aspecte geologice şi

geomorfologice

Răzvan Săcrieru1

1Liceul de Artă “Gheorghe Tattarescu” Focşani ([email protected])

Emanaţiile de gaze naturale, cu sau fără aprindere spontană, reprezintă fenomene întâlnite în mai

multe zone ale României, atât în exteriorul arcului carpatic, cât şi în Bazinul Transilvaniei. In funcţie de

condiţiile geologice şi hidrogeologice locale exista două tipuri de manifestare la suprafaţă a acestor

procese de eliberare naturală a hidrocarburilor: emanaţii uscate care prin aprindere generează ”focuri vii”

sau emanaţii umede sub forma vulcanilor noroioşi. La Andreiaşu de Jos, în Subcarpaţii Vrancei, se află

cel mai extins câmp de “focuri vii “ din România, atât ca suprafaţă (400 m2 ), cât şi ca debit de metan (50

tone/an). În afara rezervaţiei naturale, la o distanta de aproximativ 500 m pe direcţie NE, se întâlnesc alte

emanaţii de metan, umede, sub forma de bazine noroioase/curgeri noroioase. Prezenta acestor emanaţii

atestă complexitatea fenomenului şi chiar unicitatea pentru spaţiul românesc. Practic în acelaşi areal,


30

Andreiaşu de Jos, întâlnim ambele forme de emanaţii: uscate şi umede. Analiza comparativă a acestora ne

permite să înţelegem mai bine geneza acestor fenomene naturale.

Terasele râului Cerna între Băile Herculane şi Orşova

Iulian Săndulache1, Cătălina Săndulache


În literatura de specialitate (N. Popescu, 1964) sunt date pentru acest sector cinci terase (2 – 3 m,

10 – 12 m, 30 – 40 m, 60 – 80 m şi 100 – 110 m).

Considerăm că terasa de 2 – 3 m face parte din lunca râului Cerna, având, de altfel o dezvoltare

foarte mare (lăţimi de 400 – 500 m). Terasa de 10 – 12 m are o dezvoltare modestă, este întâlnită

sporadic, fiind în cea mai mare parte consumată de eroziunea laterală a Cernei. Terasa de 30 – 40 m este

mult mai bine reprezentată decât cea de 10 – 12 m dar, în comparaţie cu lunca ea apare fragmentar, având

poduri relativ netede; pe ea se găsesc prundişuri şi bolovănişuri bine rulate, alcătuite din calcare şi alte

roci decât cele din care este alcătuit soclul. Terasa de 60 – 80 m este, de obicei, acoperită de depuneri

coluvio – proluviale, eventualele aluviuni fiind mascate de către acestea. Terasa de 100 – 125 m are o

dezvoltare comparabilă cu cea de 30 – 40 m, dar pe ea au fost găsite elemente rulate numai întâmplător

(doi galeţi din calcar brecios la altitudinea relativă de 85 m pe fruntea terasei de 100 – 125 m la

confluenţa Cerna – Belareca).

În concluzie, două terase sunt mai bine reprezentate în acest sector: terasa de 30 – 40 m (a doua) şi

cea de 100 – 120 m (a patra), podurile lor fiind utilizate de obicei ca păşune sau fâneaţă, iar pe frunţile lor

găsindu-se prundişuri rulate, mai abundente pe terasa de 30 - 40 m.

Glimeele-o altă interpretare

Virgil Surdeanu1, Monica Moldovan, Stefania Manea, Ioan Rus


În ultima perioadă, în atenţia geomorfologilor clujeni, formele de relief numite GLIMEE au generat

discuţii, care au drept scop să răspundă la unele întrebări care persist de decenii. Mai întâi este vorba

despre mecanismul/mecanismele de punere în loc a acestora. Sperăm că, pentru moment, răspunsurile

date au fost bine primate.

O altă problemă care a suscitat multe discuţii a fost aceea a vârstei. Faţă de cea stabilită prin analize

sporopolinice, datările mai noi, cu 14

C, cât şi înregistrarea unor mişcări de amploare pe versanţi din

Câmpia Transilvaniei, vin să contrazică aceste datări anterioare sau deschid o nouă interpretare a vârstei.

Credem că, în cazul formelor generate pe un substrat din roci slab consolidate, prezenţa nisipurilor este

cea care dă o anumită direcţionare evoluţiei.

În cele ce urmează, autorii vor să reia unele afirmaţii, care în mare parte le aparţin, asupra formelor

glimeelor. Dacă pentru anumite glimee, poziţionate pe faţa cuestelor geneza lor este legată de procesele

de mişcare în masă, pentru altele o astfel de explicaţie pare a fi falsă. Ne gândim la cele poziţionate în

partea terminală a interfluviilor secundare (Podişul Vânători, Câmpia Transilvaniei şi chiar în afara

Depresiunii Transilvaniei, în Dealurile Hunedoarei etc.). În opinia noastră, acestea nu mai sunt generate

de procese de mişcare în masă ci, în principal, de cele erozive. Aceeaşi interpretare o dau autorii unor

forme monticulare pe reversul cuestelor sau chiar pe interfluvii.


31

Comportamentul corelat al barelor submerse și foredunelor pe țărmul Sulina – Sfântu

Gheorghe (Delta Dunării)

1Florin Tătui, Alfred Vespremeanu-Stroe, Luminița Preoteasa

1Universitatea din București, Facultatea de Geografie, Centrul de Cercetare CRMD-UB

([email protected])

Coastal foredunes, shoreline and nearshore sandbars compose one large-scale interactive

morphological system. Although the variability of these coastal features and their connection to

environmental factors have been the focus of many analyses, the direct interactions between them are yet

poorly identified, especially for natural nontidal coasts. Our presentation shows the preliminary results

regarding the correlated behavior of the foredunes, shoreline and sandbars in a multi-bar, low-lying

deltaic coastal zone (Sulina-Sfântu Gheorghe, Danube Delta coast), based on nine years (2003-2012) of

seasonal bathymetric and topographic surveys.

Dezvoltarea şi implementarea unui sistem integrat pentru realizarea unui macrodomeniu

schiabil pe Valea Prahovei

Mădălina Teodor1, Robert Dobre

1

Universitatea din Bucureşti ([email protected])

Acest studiu urmăreşte analiza complexă a factorilor de favorabilitate şi restrictivitate pentru

identificarea arealelor pretabile dezvoltării unui macrodomeniu schiabil pe Valea Prahovei, având ca

finalitate integrarea rezultatelor şi a soluţiilor în infrastructura turistică pentru practicarea sporturilor de

iarnă (schi, snowboard, etc). Acest demers este argumentat de existenţa celor patru staţiuni învecinate

(Predeal, Azuga, Buşteni şi Sinaia), de altitudinea favorabilă a reliefului şi de poziţia strategică a Văii

Prahovei în cadrul ţării.

Studiul se constituie într-o analiză de geomorfologie aplicată deosebit de utilă factorilor de decizie

și autorităților locale în dorința acestora de a accesa proiecte finanțabile. Geomorfologia aplicată este o

disciplină care s-a dezvoltat în a doua parte a secolului trecut însă studiile detaliate s-au realizat recent.

Pe plan internațional studiile de geomorfologie aplicată s-au focusat pe relația dintre om și mediu și

pe modul de implementare al unor proiecte în contextul dezvoltării durabile. Se remarcă studiile realizate

de către: Reynard E.M., (2004), Beniston M., (2000), Panizza M., (2000 şi 2006), Chardon M., (1994),

Ives J. D., (1999), Rieder P. şi Wyder J.(1999). În România acest gen de studiu este de dată recentă și

vizează în general arealele montane cu o intensă presiune antropică. În spațiul Văii Prahovei se remarcă:

Mihai B. (2003), Munţii din bazinul Timişului, studiu geomorfologic cu privire specială asupra

morfodinamicii actuale şi amenajării spaţiului; Oprea R. (2004) Bazinul montan al Prahovei, potenţial

natural şi evaluarea peisajului și Dobre R. (2009, 2011) Pretabilitatea reliefului pentru căi de comunicaţii

şi transporturi în Culoarul Prahovei. Studii legate analiza reliefului din această zonă au fost realizate şi de

Orghidan, N, (1932), Grecu Florina (1997, 2002, 2006), Ielenicz M. (1981), Şandric I. (2001, 2004,

2008), Mihai B (2009, 2010), studii legate de climă şi turism: Bălteanu D, Dincă A, Surugiu C, Micu D,

Felciuc M. (2008, 2010).

Obiectivul principal al lucrării este de a dezvolta şi de a implementa o nouă metodologie de studiu

și de analiză a factorilor de mediu care au rol decisiv în extinderea domeniului schiabil. Metodologia

vizează două aspecte: analiza parametrilor reliefului (hipsometria, geodeclivitatea, expoziţia versanţilor,

geologia, utilizarea terenului, solurile, procesele geomorfologice) şi analiza factorilor climatici (grosimea

stratului de zăpadă, cantitatea de precipitaţii solide, vântul). Fiecare parametru este analizat, clasificat în

funcţie de caracteristicile comune, reclasificat în categorii de pretabilitate şi introdus într-o formulă care

are ca finalitate realizarea unei hărţi a pretabilităţii pentru dezvoltarea macrodomeniului schiabil.

32

Etapa I (iulie-noiembrie 2012)

Obiective:

O1. Analiza actualelor domenii schiabile

O2. Documentare teoretică şi practică de teren

O2. Realizarea unei baze de date

O3. Studiul reliefului ca suport pentru practicarea sporturilor de iarnă

Etapa a II-a (noiembrie 2012-martie 2013 )

Obiectiv:

O1. Realizarea unei metodologii pentru analiza pretabilităţii reliefului (şi prin utilizarea tehnologiei UAV)

Etapa a III–a (martie - mai 2013)

Obiectiv:

O1.Propuneri pentru dezvoltarea unui macrodomeniu schiabil

Etapa a IV-a (mai- iunie 2013)

Obiective:

O1. Validare

O2. Susţinerea proiectului

O3. Implementare

Etapele lucrării au prevăzut:

4. Finalizarea studiului prin integrarea obiectivelor, prin validarea şi verificarea rezultatelor. În final se

urmăreşte propunera proiecului către autorităţile locale.

1. Studiul reliefului ca suport pentru practicarea sporturilor de iarnă (documentarea teoretică şi practică de

teren) şi realizarea unei baze de date.

2. Realizarea unei metodologii care să vizează toţi parametrii reliefului şi care să poată fi aplicată pentru

analiza oricărui spaţiu montan din România în vederea dezvoltării sau extinderii domeniului schiabil.

3. Identificarea zonelor pretabile ale reliefului, utilizarea tehnologiei UAV (unmanned aerial vehicle)

pentru obţinerea unor imagini aeriene de mare rezoluţie, pentru un areal etalon al zonei de studiu şi

propunerea noile proiecte având în vedere o dezvoltare planificată prin extindere şi cooperare.

4. Finalizarea studiului prin integrarea obiectivelor, prin validarea şi verificarea rezultatelor. În final se

urmăreşte propunera proiecului către autorităţile locale. Avantajele implementării proiectului sunt

multiple dar se remarcă: creşterea atractivităţii şi competitivităţii zonei, satisfacerea cerinţelor unei game

variate de schiori, practicarea unui turism diversificat pe tot parcursul anului (nu doar de weekend sau de

iarna), atragerea turiştilor din zone mai îndepărtate şi a turiştilor străini sau posibilitatea utilizării noii

infrastructuri pentru practicarea unor diverse activităţi montane (mountainbike, drumeţii, recreere).

33

Fig. 1 Propuneri pentru realizarea unui sistem integrat pe Valea Prahovei

Vulnerabilitatea spaţiului urban târgumureşean la procesele geomorfologice actuale

Cristian Togănel-Szigeti1, Ioan-Aurel Irimuş

1, Cătălina Roşu

1, Vâtca Andreea

1

1Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca ([email protected])

Municipiul Târgu-Mureş este amplasat în Valea Mureşului, vatra municipiului ocupă succesiv

treaptele morfologice de luncă, terasele şi Platoul Corneşti. Dispoziţia vetrei pe trepte morfogenetice îi

imprimă o dispunere în amfiteatru, cu perspective largi, de belvedere spre axul văii Mureşului, de

dezvoltare vest-est, dar restricţionează dezvoltarea vetrei urbane pe direcţie nord-sud. Evoluţia

morfologiei vetrei urbane a municipiului s-a realizat în matricea proceselor actuale, dominante fiind

procesele fluviale şi cele de mişcare în masă, procese comune pentru întrega Depresiune a Transilvaniei.

Vatra urbană a cunoscut o dezvoltare puternică în perioada industrializării socialiste. Oraşului

medieval, care ocupa treapta de luncă a Văii Mureşului, i s-au adăugat cartierele muncitoreşti: Dâmbu

Pietros, Tudor, 7 Noiembrie, Aleea Carpaţi, Cornişa, Unirii. Ulterior, în urma dezvoltării economice din

perioada 1995 – 2009, datorită solicitărilor din partea noilor rezidenţi şi ofertei imobiliare foarte moderne

şi tehnologizate, apar noi cartiere rezidenţiale, la standarde europene: Corneşti, Belvedere, Răsăritului,

Bărdeşti.

Modificările induse de agresivitatea antropică asupra spaţiului rezidenţial târgmureşan prin

escavări, subtraversări, canalizări, etc. sunt reflectate la nivelul vetrei urbane prin accelerarea eroziunii în

suprafaţă şi în adâncime, activarea ori reactivarea unor procese de mişcare în masă, reducerea spaţiilor de

recreere şi agrement, artificializarea mediului înconjurător.

Lucrarea argumentează vulnerabilitatea populaţiei şi a construcţiilor edilitare la procesele

geomorfologice contemporane pe fondul acestei dinamici a spaţiului urban târgmureşean .

Aspecte ale evoluţiei Pleistocene şi Holocene a Mureşului Inferior

Petru Urdea1, György Sipos

2, Alexandru Onaca

1, Florina Ardelean

1, Timea Kiss

2, Orsolya

Katona,2 Mircea Ardelean

1

1Universitatea de Vest din Timişoara,

2 Universitatea din Szeged ([email protected])

Indiciile descifrării evoluţiei trecute a Mureşului stau ascunse în vastul său con de aluviuni care se

desfǎşoarǎ între frontul vestic al Carpaţilor Occidentali şi Tisa, pe circa 10000 km2. Un mare număr de canale

abandonate au surprins istoria acestui râu foarte activ, evoluţie influenţată de condiţiile morfologice şi climatice

specifice diferitelor perioade din trecutul său. Când a avut râul cea mai mare dinamică? Ce debite au avut albiile

minore abandonate dintre Orosháza şi Sannicolau Mare? Când a avut loc cea mai radicală schimbare în evoluţia

sa? Sunt câteva dintre întrebǎrile la care dorim sǎ oferim un rǎspuns în cadrul lucrǎrii noastre.

34

Pentru cartarea paleoalbiilor Mureşului, au fost folosite hărţi topografice la scara 1:10 000 pentru Ungaria

şi 1:25 000 pentru România, precum şi unele fotograme. Utilizând aceastǎ bazǎ de lucru, în urma cartării

canalelor abandonate au fost diferenţiate sectoare meandrate, despletite şi anastomozate pentru ca, în cazul

râurilor meandrate, pe baza parametrilor albiei (raza şi amplitudinea meandrului, lăţimea canalului) sǎ se treacǎ

la calcularea debitelor, cu ajutorul unor ecuaţii specifice. Suprafaţa şi parametrii secţiunii paleo-canalului au fost

determinaţi prin investigaţii sedimentologice şi geoelectrice (ERT), fiind realizate 2 000 m de secţiuni geofizice,

38 de foraje (adâncime maximă. 5,4 m, adâncime medie. 2-3 m), cu 1600 probe, prelevate la fiecare 10 cm).

Prin intermediul vârstelor determinate, cu o acoperire de circa 20000 ani, variaţia morfologiei albiei şi a debitelor

– debite reconstitite de peste 2000 m3/s -, poate fi privită dintr-o perspectivă istorică, iar dezvoltarea conului

aluvionar poate fi interpretată în contextul schimbărilor climatice din trecut.

Evaluarea cantitativă a susceptibilităţii terenului la alunecări. Studiu de caz: Bazinul

Bârladului

Ionuţ Vasiliniuc1, Cristian Valeriu Patriche

2, Adrian Ursu

1

1 Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

2 Academia Română, Filiala Iaşi, Colectivul de Geografie ([email protected])

Studiul de faţă continuă preocupări anterioare privind cuantificarea susceptibilităţii terenului la

alunecări la scară regională. Zona de studiu o constituie bazinul hidrografic al Bârladului, cu o suprafaţă

de 7352 km2. În acest areal au fost inventariate 794 de alunecări, cu o suprafaţă totală de 66,9 km

2, pe

baza hărţilor topografice 1:25000. Analiza susceptibilităţii terenului la alunecări s-a bazat pe aplicarea

regresiei logistice binare, metodă care permite derivarea probabilităţii spaţiale de apariţie a alunecărilor

plecând de la prezenţa / absenţa acestora, ca variabilă binară dependentă şi de la un număr de variabile

explicative cantitative. Acestea din urmă au inclus parametri cu influenţă semnificativă asupra proceselor

de alunecare, precum panta terenului, expoziţia versanţilor, precipitaţiile medii anuale, utilizarea

terenului, geologia depozitelor de suprafaţă. Pe lângă generarea unei distribuţii spaţiale continue a

probabilităţii de apariţie a alunecărilor de teren, metoda regresiei logistice prezintă avantajul de a

ierarhiza obiectiv factorii de control ai alunecărilor, prin intermediul coeficienţilor de regresie

standardizaţi. Factorii calitativi, precum geologia sau utilizarea terenului, au fost convertiţi în factori

cantitativi prin calcularea densităţii alunecărilor pentru fiecare clasă. Validarea rezultatelor s-a realizat

prin aplicarea modelului derivat prin regresie logistică, la nivelul unui eşantion independent, care nu a

fost folosit pentru elaborarea acestuia, reprezentând aproximativ un sfert din suprafaţa cu alunecări.

Rolul reliefului în evoluţia, structura şi funcţionalitatea spaţiului urban zălăuan

Andreea Maria Vâtca1, Sanda Roşca

2, Oana Moigrădean

3, Cristian Togănel³


Relieful se constituie ca o condiție majoră în apariția, evoluția socio-economică şi teritorială a unei

aşezări. El influenţează structura urbană şi organizarea funcțională a oraşului. Dezvoltarea vetrei urbane a

fost influențată de factorul geomorfologic, aşezarea luând o extindere mai mare în arealul convergențelor

hidrografice. Prima convergență morfohidrografică se realizează la vărsarea pârâului Meseş în râul Zalău,

a doua se realizează la vărsarea pâraielor Sărata şi Caselor în râul Zalău, iar a treia convergență

hidrografică este dată de convergenţa pârâului Miții şi a pârâului Crişenilor cu râul Zalău.

Dezvoltarea longitudinală a oraşului are consecințe nefavorabile asupra funcționalității

organismului urban. Odată cu extinderea longitudinală a oraşului are loc şi dezvoltarea în plan transversal,

prin amplasarea cartierului Dumbrava Nord. Unele locuinţe au fost extinse până pe versanţi, fapt ce a dus


35

la apariţia blocurilor în trepte, a căilor de acces perpendiculare pe curbele de nivel, aspecte care au dus la

creşterea valorii investiţiilor. Extinderea spaţiului construit, prin apariţia unor case de vacanţă sau a unor

locuinţe permanente în piemontul meseşan, în vecinătatea şoselelor Zalău-Aghireş, Zalău-Moigrad,

confirmă noul trend în dezvoltarea urbană a Zalăului, blocurile de tip P+4 sau P+9, sunt înlocuite cu

construcţii tip vilă P+M ori P+1+M.

Studiul analizează relațiile ce se stabilesc între relief, vatra urbană şi dezvoltarea teritorială. În acest

sens au fost analizate materialele cartografice: planurile de tragere din 1939, hărțile topografice din 1970

şi ortofotoplanurile din 2005, de pe care s-au extras limitele arealului construit. Acest lucru a permis

identificarea evoluției plan spațiale a vetrei oraşului Zalău în relație cu evoluția numărului de locuitori. S-

a constatat astfel o tendință de creştere a vetrei oraşului în relație cu creşterea gradului de confort, limitată

pe anumite sectoare de condițiile fizico-geografice.

Natural versus Antropic în evoluţia gurilor de vărsare ale Dunării

Alfred Vespremeanu-Stroe1

1Universitatea București ([email protected])

În condiţii naturale, evoluţia Deltei Dunării a fost rezultatul interacţiunilor desfăşurate în zona

gurilor de vărsare, dintre depunerea sedimentelor fluviale, regimul valurilor şi curenţii longitudinali de

ţărm. Aceştia (curenţii de ţărm) au o capacitate ridicată de transport sedimentar şi de remodelare a coastei

deltaice, datorită unghiului acut (< 60˚) dintre linia ţărmului şi direcţia de propagare a valurilor, fiind

principalii responsabili pentru redistribuirea sedimentelor fluviale (transportate de Dunăre) sau deltaice

(rezultat al eroziunii şi remanierii).

Datele adunate până în prezent sugerează că despăduririle şi agricultura extensivă au afectat bazinul

Dunării începând din perioada Romană, iar după secolul 15 s-au intensificat conducând la revigorarea

proceselor de denudare în cadrul bazinului şi la creşterea artificială a volumului de sedimente transportate

de fluviu în cadrul deltei. În această perioadă, suprafaţa deltei a crescut cu ca. 40% deşi câmpul de

dispersie al sedimentelor (lungimea frontului litoral) era deja foarte extins. Cu toate acestea, influenţa

factorului antropic asupra evoluţia deltei devine critică (afectează echilibrul sistemelor deltaice) începând

cu a 2-a jumătate a secolului 20, când amenajările hidrotehnice de pe cursul şi din bazinul Dunării au dus

la scăderea semnificativă a debitului solid şi la schimbarea ratelor de sedimentare, progradare şi eroziune

de pe coasta deltaică, iar pe de altă parte trasarea unei noi reţele de canale începută în anii 1900 şi

intensificată după 1950 a determinat creşterea cu un ordin de magnitudine a intensităţii proceselor de

sedimentare din interiorul deltei (grinduri, lacuri, depresiuni palustre). În condiţiile actuale, gurile de

vărsare (partea distală a lobilor deltaici activi) sunt confruntate cu un rol tot mai mare jucat în evoluţia lor

de agenţii marini (valuri, curenţi), care le transformă din lobi dominaţi fluviali în lobi dominaţi de valuri

sau din lobi deltaici asimetrici în guri de vărsare deflectate de curenţii longitudinali de ţărm.

Reconstrucţia dendrogeomorfologică şi caracteristicile spaţio-temporale ale activităţii

avalanşelor de zăpadă. Studiu de

caz: domeniul schiabil Sinaia (Munţii Bucegi)

Mircea Voiculescu1, Alexandru Onaca

1, Patrick Chiroiu

Universitatea de Vest din Timişoara ([email protected])

Avalanşele reprezintă un important proces geomorfologic şi fenomen de risc care determină

pierderi de vieţi omeneşti şi pagube asupra activităţilor economice montane.

Studiul nostru a fost efectuat în domeniul schiabil Sinaia, situat în partea sudică a Munţilor Bucegi,

pe versantul său estic (45° 21′ 33.27″ N; 25° 30′ 13.21″ E), între 1400 - 2000 m altitudine.


36

Premisele care au stat la baza demersului nostru au fost: lipsa studiilor ştiinţifice asupra

avalanşelor, lipsa hărţilor de risc iar până în sezonul 2004-2005 a predictibilității hazardului la avalanșă și

a sistemelor de avertizare a riscului la avalanșă. În acest sens ne-am propus ca prin utilizarea metodei

dendrogeomorfologice şi a tehnicilor sale specifice de analiză să datăm evenimentele trecute, să stabilim

cronologia avalanşelor, a perioadei de revenire a acestora, frecvenţa, magnitudinea şi Indicele Activităţii

Avalanşelor (IAA). Am ales 3 areale afectate de avalanşe, de tip open slope – versant deschis sau

suprafeţe de versant cu lungimi cuprinse între 150-250 m şi lăţimi între 50-120 m. Pentru identificare şi

uşurinţa utilizării datelor dendrogeomorfologice, standurile de eşantionare au fost codificate astfel:

CARP, situat în partea nordică a domeniului schiabil, PAR situat în partea centrală şi TAR situat în partea

sa sudică. Am eşantionat 62, 43 respectiv 71 de copaci reprezentaţi de larice şi molid, specii răspândite

sub formă individuală sau de grupuri fragmentare. Coordonatele lor (longitudine, latitudine, altitudine) au

fost obţinute în teren cu ajutorul unui GPS Garmin GPS76CSx.

În urma prelucrării şi analizei eşantioanelor cu ajutorul unor aparate şi programe dedicate

(dispozitiv de măsurare LINTAB conectat la un stereomicroscop Leica şi software WIN TSAP) am

obţinut următoarele rezultate: vârsta copacilor cuprinsă între 9-56 ani în CARP, 7-51 ani în PAR şi 9-52

în TAR, cronologia avalanşelor (1954-2011 cu 34 evenimente dintre care 10 evenimente cu IAA>10% în

CARP, 1962-2011 cu 27 evenimente dintre care 10 au IAA>10% în PAR, respectiv 32 evenimente dintre

care 14 au IAA>10% în TAR) şi perioada de revenire a avalanşelor de 13,1 ani în CARP, 13,7 în PAR şi

15,2 ani în TAR. Pentru fiecare areal am individualizat câte 4 evenimente majore (1985, 1998, 2003,

2006 în CARP, 1976, 1985, 1998, 2003 în PAR şi 1981, 1988, 1998, 2003 în TAR) cu ajutorul cărora am

stabilit sincronicitatea avalanşelor.

În final am validat rezultatele cu ajutorul datelor nivometeorologice, a pragurilor de risc ale

grosimii stratului de zăpadă şi a Indicelui de Standardizare a Iernii, din intervalul 1961-2011, între care

se realizează bune corelaţii.

Necesitatea utilizării în geomorfologie a unor parametri de morfometrie fluvială

Ion Zăvoianu1, Cruceru Nicolae, Herișanu Gheorghe, Oprea Nina


Odată cu intrarea reliefului sub acțiunea agenților subaerieni, principalul agent de modelarea

reliefului din zona temperată, a fost apa. Acțiunea ei vectorizată atât la nivelul versanților cât și al rețelei

hidrografice, a dus în timp, la generarea configurației actuale a reliefului. Este normal, în aceste condiții,

ca pentru caracterizarea geomorfologică a oricărui spațiu geografic să ținem cont și de parametrii de

morfometrie fluvială care pot fi foarte utili în studiile de geomorfologie cantitativă. Dintre aceștia

propunem folosirea frecvenței segmentelor de râu de ordine succesive în sistemul de clasificare Horton-

Strahler, ca raport între numărul lor şi suprafaţa unităţii cercetate. Un parametru important pentru

dinamica și intensitatea proceselor de modelare a reliefului îl constituite geodeclivitatea. În cadrul

acesteia se analizează atât panta suprafeței topografice cât și a reţelei de râuri analizată atât pe ordine de

mărime cât şi ca valoare medie a întregii reţele de văi pe unităţii cercetate. Densitatea de drenaj, ca raport

între suma lungimii segmentelor de râu raportată la suprafaţa unităţii cercetate este similară cu densitatea

fragmentării reliefului folosită deja în cercetările efectuate. Un element foarte important pentru procesele

de scurgere și de formare a undelor de viitură, este lungimea scurgerii de pantă, calculată pe baza

formulei propusă de Horton in 1945 ca fiind inversul dublului densităţii de drenaj.

Influenţa procesului de îngheţ-dezgheţ şi a insolaţiei asupra dezagregării blocurilor

granitice sferoidale din Munţii Măcin

37

Mirela Vasile, Alfred Vespreamu-Stroe1


Studiul dezagregării blocurilor granitice sferoidale din Munţii Măcin îşi propune să determine

gradul de influenţă al proceselor fizice asupra dezvoltării suprafeţelor de exfoliere. Pe lângă impactul

major generat de insolaţie (stress şi şoc termic), un potenţial semnificativ au şi procesele gelivale care

acţionează la nivel granular, sau generează fisuri de mici şi medii dimensiuni.

Cele peste 40 de blocuri investigate au fost cartate în detaliu în vederea estimării poziţiei (orientare,

pante) şi mărimii sectorului cu gradul cel mai mare de exfoliere/meteorizare. Rezistenţa diferitelor

sectoare ale blocurilor a fost estimată prin teste cu ciocanul Schmidt. La baza analizei au stat datele de

temperatură obţinute în regim intensiv (frecvenţă 10 minute) pe suprafaţa unui bloc semisferic din

Culmea Pricopan (Munţii Măcin), cu diametrul mediu de 3 m, situat pe un interfluviu secundar. Pentru

estimarea diferenţelor de intensitate a stressului şi şocului termic, pe perioada verilor a trei ani consecutivi

(2010 – 2012) s-a încercat acoperirea principalelor orientări (S, SE, E, N, NV, V, SV) şi unghiuri de pantă

(0 – 90°). În timpul iernii, modul de investigare a fost similar.

Atât analiza stress-ului termic cât şi cea a îngheţ-dezgheţului iau în calcul distribuţia sezonieră a

radiaţiei solare directe în funcţie de expunere şi pantă. Faţada sudică este sectorul cel mai afectat de

stressul termic, cu un maxim corespunzător pantelor de 20° - 30°, cu amplitudini medii zilnice de 28 – 32

°C. Expunerile estică şi vestică sunt caracterizate de un stress termic moderat (21 – 24 °C), iar minimul se

înregistrează în sectorul nordic. Şocurile termice cele mai însemnate, asociate furtunilor convective de

vară care produc ploi torenţiale pe timpul zilei, suprarăcind blocurile încinse, se înregistrează în porţiunile

cele mai fierbinţi: S 20° – 30° (ΔT: 8-12 °C/10 min).

În comparaţie, frecvenţa şi intensitatea îngheţ-dezgheţului prezintă maxime diferite, în funcţie de

aceeaşi parametri, centrându-se pe unghiuri de pantă mai mari (S 60° - 90°). Au fost luate în calcul şi

problema disponibilului de umiditate în rocă, precum şi adâncimea de îngheţ şi impactul acesteia asupra

rocii.

Fiecare dintre aceste procese au fost reprezentate, iar prin determinarea indicilor de corelaţie între

hărţile corespunzătoare (factori) şi harta exfolierii blocurilor (realitatea morfologică) am încercat să

stabilim raporturile ierarhice şi să estimăm ponderea fiecărui tip de proces (randament geomorfologic).

Evaluarea căderilor de roci din lungul Văii Oltului, sectorul Brezoi - Călimăneşti Viorel Ilinca

1, Gabriela Varariu

2

1Institutul Geologic al României, Bucureşti,

2SC Cepstra Grup SRL, Bucureşti

([email protected])

Defileul Oltului reprezintă unul dintre cele mai dificile şi aglomerate coridoare de transport din

România. De aceea, evaluarea căderilor de roci pe acest sector poate duce la identificarea arealelor

susceptibile şi totodată la alocarea mai eficientă a fondurilor pentru infrastructura de protecție care

însoțește drumul european E 81. Procesul de evaluare a căderilor de roci a presupus mai multe etape și s-a

realizat numai pentru sectorul Brezoi – Călimănești.

În prima fază au fost cartate toate ariile cu roca la zi, la fiecare sit în parte fiind făcute măsurători

structurale. Pe baza acestora s-au realizat atât stereodiagrame, cât şi o zonare a posibilelor mecanisme de

declanşare a căderilor de roci. Aceste date au fost completate cu informaţii din arhivele unor instituţii

(Secţia de Drumuri Naţionale Râmnicu Vâlcea şi ISU Vâlcea) pentru perioada ultimilor 10 ani. S-a creat

astfel o bază de date cu evenimentele cele mai importante, care include locaţia exactă, data, volumul de

rocă dislocat şi pagubele provocate. Datele au fost comparate cu informaţiile de natură structurală, dar au

fost utilizate de asemenea şi pentru a calcula frecvenţa căderilor de roci. Pentru drumul european 81 a fost

estimată probabilitatea de impact a unui bloc (blocuri de rocă) cu un autovehicul aflat în mişcare. Pentru

aceasta, E 81 a fost împărţit în segmente de câte 1 km (între km 194 şi 207). Valorile obţinute, deşi

estimative întrucât baza de date este restrânsă pe o perioadă relativ scurtă de timp, indică o probabilitate


38

mare între km 206 şi 207, acolo unde de altfel drumul este mărginit de versanţi stâncoşi în mare parte

secţionaţi antropic, în timp ce valori mai reduse se întâlnesc cu precădere la ieşirea din defileu, în sectorul

cu roci sedimentare.

Pentru o vedere de ansamblu asupra întregului sector, am încercat în final o zonare a ariilor expuse

căderilor de roci, utilizând două programe, respectiv Conefall şi RockFall Analyst, acesta din urmă fiind o

extensie ArcGIS. Au rezultat astfel două hărţi distincte în care sunt delimitate ariile probabile de

propagare a blocurilor de rocă, atât pe versanţi, cât şi la baza acestora.

Climatul furtunilor de pe ţărmul deltaic românesc în ultimii 50 ani

Florin Iulian Zăinescu, Alfred Vespremeanu-Stroe1, Florin Tătui


Dintre factorii de control ai dinamicii litorale, furtunile marine au cel mai mare impact morfologic,

determinând schimbări aproape instantanee ale poziţiei liniei ţărmului şi ale configuraţiei de ansamblu a

peisajului costier. Cunoaşterea climatului furtunilor este necesară pentru a înţelege variabilitatea

proceselor costiere extreme şi pentru cortegiul de fenomene asociate (valuri înalte, creşterea nivelului

local al mării, eroziune) cu risc ridicat pentru comunităţile umane şi ecologice. În prezentul studiu s-au

folosit date de vânt (viteză şi direcţie) provenite de la staţia meteorologică Sulina pentru perioada 1962-

2012. Primul pas a constat în realizarea unui catalog al furtunilor ce cuprinde toate evenimentele în care

viteza vântului depăşeşte 10 m/s pentru un interval mai mare de 24 de ore; ulterior, au fost împărţite în 5

categorii în funcţie de viteza maximă atinsă. Pentru a determina caracteristicile individuale ale furtunilor

au fost calculaţi următorii indici: indicele de severitate a furtunii (Storm severity index - SSI) şi indicele

de impact morfologic potenţial (Storm impact potential - SIP) ce rezultă din viteza, durata şi unghiul de

atac al valurilor. Astfel, am obţinut un clasament al tuturor furtunilor în funcţie de intensitate şi de

potenţialul morfodinamic/impactul morfologic asupra ţărmului. Totodată, cumularea sezonieră a SSI şi

SIP a permis vizualizarea intervalelor cele mai energetice şi mai erozive din ultimii 50 de ani. La scara

întregului interval se remarcă o tendinţă generală de scădere a frecvenţei furtunilor, cu un maxim principal

în anii `60 şi începutul anilor `70 şi un maxim secundar în a doua jumătate a anilor `90, care corespund

fazelor negative ale Oscilaţiei Nord-Atlantice (NAO). Exceptând ultimii 8 ani (2005-prezent), care

compun perioada cea mai calmă din întregul interval, se remarcă o bună corelaţie negativă între frecvenţa

şi intensitatea furtunilor şi indicele NAO.

*Responsabilitatea asupra conţinutului ştiinţific al materialelor revine în exclusivitate autorilor


ABSTRACTELE Comunicărilor susținute la cel de-al 29-lea...

Documents

Transcript of ABSTRACTELE Comunicărilor susținute la cel de-al 29-lea...