A. Burcu - Psihopedag. Cercetarii Transdisciplinare

AURELIAN BURCU DANIELA ION

PSIHOPEDAGOGIA CERCETĂRII TRANSDISCIPLINARE

ARGONAUT 2003

MERCUR Fundaţia Cultural-Ştiinţifică

HYPERION Institutul Românde Studii Transdisciplinare şi Cercetări

în domeniul Ştiinţei Universale

Seria FILOSOFIE · SOCIOLOGIE · PSIHOLOGIE

Coordonator: dr. Emil POP

Referenţi ştiinţifici:

Prof.Univ.Dr. Angela Vasiu Prof.Univ.Dr. Constantin Vasiu Conf.Univ.Dr. Liciniu Kovacs

© AURELIAN BURCU, 2003

ISBN 973-9350-86-0

Tehnoredactare: Alexandra CIUBĂNCAN

Editura ARGONAUT Cluj-Napoca Tel./Fax: 0264-425626 e-mail: [email protected]

CUPRINS

Capitolul I. Condiţia generală a cercetătorului transdisciplinar Capitolul II. Funcţiile cercetătorului transdisciplinar

1. Modelator al devenirii sociale 2. Realizator al progresului conceptual şi tehnologic 3. Explorator, deschizător de noi orizonturi în cunoaştere şi manifestare 4. Pedagog 5. Promovator al universalităţii 6. Resacralizator al lumii şi al vieţii 7. Agent al integrării 8. Creator de valori

Capitolul III. Factorii de personalitate ai cercetărorului transdisciplinar 1. Viziunea transdisciplinară 2. Fondul moral şi de conştiinţă 3. Trăsăturile de caracter

1.1. Dorinţa sinceră de a sluji cunoaşterii şi progresului, dezvoltării societăţii şi omului

1.2. Iniţiativa personală; spiritul întreprinzător 1.3. Curajul, tenacitatea, conştiinţa efortului său 1.4. Modestia, perseverenţa, recunoaşterea limitelor şi depăşirea lor 1.5. Valenţe hermeneutice, capacitatea de intuiţie, capacitatea de

percepere a sacralităţii vieţii 4. Temperament şi resurse energetice 5. Capacitate intelectuală. Maturitate afectivă, cognitivă şi intuiţională 6. Independenţa şi detaşarea. Organizarea vieţii 7. Aptitudinile creator-inovatoare şi fondul artistic 8. Alte trăsături importante 9. Demnitatea cercetătorului ca om de ştiinţă

Capitolul IV. Deontologia cercetării transdisciplinare

1. Conduita generală a cercetătorului transdisciplinar 2. Îndatoririle fundamentale

2.1. Îndatorirea de prospectare, identificare şi urmare a Adevărului 2.2. Slujirea comunităţii umane şi a tuturor fiinţelor 2.3. Perfecţionarea continuă, ca om şi ca model 2.4. Descoperirea principiilor universale şi urmarea lor 2.5. Raportarea la conştiinţă şi la valorile acesteia 2.6. Îndatorirea de a progresa continuu (de a merge mereu mai departe) 2.7. Îndatorirea de valorificare a potenţialităţilor întregii sale fiinţe

2.8. Îndatorirea de îndrumare şi sprijinire a celorlalţi cercetători 2.9. Îndatorirea de a privi în mod holografic, unitar ştiinţa, arta,

filosofia, religia etc 2.10. Îndatorirea de sacralizare a lumii şi a vieţii 2.11. Îndatorirea de respectare a Ideilor şi a lumii acestora 2.12. Îndatorirea de a urma principiul utilităţii, al finalităţii; de a obţine

rezultate 2.13. Îndatorirea de a visa, a urma şi realiza visul 2.14. Îndatorirea de a munci neîntrerupt, atât în bucurie cât şi în suferinţă 2.15. Îndatorirea de a contribui cu fiecare clipă a vieţii lui la

manifestarea Noului 2.16. Alte îndatoriri

Capitolul V. Pregătirea profesională a cercetătorului transdisciplinar

1. Despre necesitatea pregătirii profesionale 2. Cadrul general al pregătirii profesionale

2.1. Aspecte externe 2.2. Aspecte ţinînd de personalitatea cercetătorului

2.2.1. Nivelul fiziologic 2.2.2. Nivelul afectiv 2.2.3. Nivelul raţional 2.2.4. Nivelul creativ-spiritual

3. Cerinţele pregătirii profesionale 3.1. Studii sociale clasice

3.1.1. Studiile preuniversitare 3.1.2. Studiile universitare

3.2. Cunoaşterea omului 3.3. Cunoaşterea Lumii 3.4. Cunoaşterea Universului şi a universalului 3.5. Cunoaşterea spirituală; sacralitatea lumii şi a vieţii

3.5.1. Textele sacre ale omenirii 3.5.2. Ştiinţa Universală 3.5.3. Pregătirea morală

3.6. Hermeneutica 3.7. Poetica 3.8. Comunicare şi relaţii publice

Capitolul VI. Factori inhibatori şi stimulatori în cercetarea transdisciplinară

1. Factori inhibatori 1.1. Factori inhibatori interni care ţin de individ

1.1.1. La nivel cognitiv 1.1.2. La nivel afectiv 1.1.3. La nivel de personalitate 1.1.4. Alţi factori

1.2. Factori inhibatori externi 1.2.1. Factori care ţin de colectiv

1.2.1.1. Climatul 1.2.1.2. Leaderul

1.2.2. Factori care ţin de societate 1.2.2.1. Condiţiile create 1.2.2.2. Valorile promovate 1.2.2.3. Spiriutul vremii (necesităţile sociale) 1.2.2.4. Miturile dianmice 1.2.2.5. Educaţia

1.2.3. Factori care ţin de procesul creativ 1.2.3.1. Pregătirea 1.2.3.2. Incubaţia 1.2.3.3. Iluminarea 1.2.3.4. Verificarea

2. Factori stimulatori 2.1. Factori stimulatori care ţin de individ

2.1.1. La nivel cognitiv 2.1.1.1. Gîndirea 2.1.1.2. Tehnicile operae operaţionale 2.1.1.3. Imaginaţia 2.1.1.4. Memoria

2.1.2. La nivelul aptitutidinilor speciale 2.1.3. La nivelul personalităţii

2.1.3.1. Motivaţia 2.1.3.2. Factorii temperamental-caracteriali 2.1.3.3. Interesul, preocupările 2.1.3.4. Aptitudinile

2.2. Factori stimulatori care ţin de colectiv 2.2.1. Structura şi funcţionarea organizaţiei 2.2.2. Relaţiile interumane 2.2.3. Comportamentul individual 2.2.4. Leaderul

2.3. Factori stimulatori care ţin de sociatate 2.4. Factori stimulatori care ţin de proces

Capitolul VII. Procedura selecţionării personalului de cercetare

Anexe Anexa I:

1. Lista frazelor stimulative pentru creativitate 2. Lista iterogativă 3. Lista frazelor inhibatorii 4. Lista expresiilor ucigaşe

Anexa II: Teste de evaluare

1. Cunoaşterea potenţialului creativ 2. Determinarea vîrstei creativităţii 3. Autoevaluarea “poziţiei de viaţă” 4. Dezirabilitatea socială

Anexa III: Curriculum Vitae – formular special pentru recunoaşterea potenţialului creativ

Anexa IV: Bibliografie orientativă pentru pregătirea profesională a cercetătorului transdisciplinar

Bibliografie

Institutul Hyperion Psihoepdagogia Cercetării Transdisciplinare

- 7 -

PREFAŢĂ

“Cititorul de la care aştept ceva trebuie să aibă trei calităţi: să fie

calm şi să citească fără grabă, să nu se implice mereu pe sine şi

“instrucţiunea” sa, în fine, să nu aştepte la sfârşit tabele, bunăoară ca

rezultat. Tabele şi noi orare pentru licee şi şcoli tehnice eu nu promit; mai

degrabă admir natura superputernică a celor ce sunt în stare să străbată

întreaga cale, pornind din abisul empirismului şi până sus pe culmea

problemelor culturale intrinseci, şi de acolo iarăşi jos, în depresiunile celor

mai aride regulamente şi ale celor mai cochete tabele; dar, satisfăcut când,

gâfâind după escaladarea unui munte considerabil, mă pot bucura de o

privelişte mai largă, nu voi putea satisface niciodată, tocmai prin această

carte, pe amatorii de tabele.

Desigur, eu văd venind o vreme în care oameni serioşi, puşi în slujba

unei instrucţiuni complet înnoite şi purificate şi, într-un efort comun,

redevin, evident, legiuitori ai educaţiei cotidiene – ai educaţiei în scopul

acelei noi instrucţiuni; probabil, ei vor face atunci din nou tabele – dar cât de

departe este acea vreme! Şi câte trebuie să se fi întâmplat între timp! Poate

că între ea şi prezent se va aşterne desfiinţarea liceului, poate chiar

desfiinţarea universităţii sau, cel puţin, o asemenea transformare totală a

instituţiilor de învăţământ numite mai înainte, încât vechile lor tabele ar

putea să se înfăţişeze unor ochi de mai târziu ca nişte resturi din vremea

locuinţelor lacustre.

Cartea este destinată cititorilor calmi, oamenilor care încă nu sunt

antrenaţi în graba ameţitoare a epocii noastre agitate şi care încă nu simt o

plăcere idolatră în a fi striviţi sub roţile ei – adică unor oameni puţini! Dar


- 8 -

aceştia nu se pot obişnui să preţuiască valoarea fiecărui lucru după economia

sau risipa de timp, ei “mai au timp”; lor încă le este îngăduit, fără nici o

remuşcare, să aleagă şi să culeagă ceasurile bune ale zilei şi momentele lor

fecunde şi eficace, spre a reflecta asupra viitorului instrucţiunii noastre, ei îşi

permit să creadă că şi-au petrecut ziua într-un fel cu adevărat util şi demn,

adică în meditatio generis futuri. Un asemenea om nu s-a dezvăţat încă să

gândească; citind, el ştie însă taina cititului printre rânduri, ba chiar şi-a

dezvoltat cu atâta risipă însuşirile, încât continuă să reflecteze la cele citite,

probabil, multă vreme după ce a lăsat cartea din mâini. Şi nu pentru a scrie a

recenzie sau încă o carte, ci doar aşa, ca să mediteze! Risipitor culpabil! El,

care este suficient de calm şi nepăsător ca să pornească împreună cu autorul

pe un drum întins, al cărui capăt îl va vedea cu deplină claritate abia o

generaţie cu mult mai târzie! Dacă, dimpotrivă, cititorul profound tulburat,

sare imediat la treabă, dacă vrea să culeagă pe loc roadele pe care generaţii

întregi de-abia le-ar putea dobândi prin luptă, atunci trebuie să ne temem că

el nu l-a înţeles pe autor.

A treia şi cea mai importantă cerinţă este, în sfârşit, ca el, în nici un

caz, să nu se implice permanent, după obiceiul oamenilor moderni, pe sine şi

instrucţiunea sa, oarecum ca un criteriu şi etalon sigur al tuturor lucrurilor.

Noi dorim mai degrabă ca el să fie îndeajuns de cultivat spre a-şi socoti

instrucţiunea cu totul neînsemnată, chiar vrednică de dispreţ; atunci s-ar

putea lăsa cu cea mai mare încredere călăuzit de autor, care n-a îndrăznit să i

se adreseze astfel decât pornind tocmai de la neştiinţă şi conştiinţa neştiinţei.

El îi caută acum, cu această carte în mână, pe cei ce sunt împinşi

care-ncotro de un sentiment asemănător. Lăsaţi-vă găsiţi, voi, singuraticilor,

în existenţa cărora eu cred! Voi, altruiştilor, care înduraţi în voi înşivă

suferinţele şi pervertirile spiritului vremurilor noastre, voi, contemplativilor,


- 9 -

al căror ochi nu pipăie coaja lucrurilor, cumva într-o grăbită examinare, ci

ştie să găsească drumul de acces către miezul fiinţei lor, voi, nobililor, pe

care Aristotel vă laudă că treceţi prin viaţă şovăind şi pasivi, afară de cazul

când o mare onoare şi o mare operă nu vă duce dorul! Pe voi vă chem!

Numai să nu vă ascundeţi de această dată în grotele sihăstriei voastre şi ale

neîncrederii voastre! Fiţi cel puţin cititori ai acestei cărţi, ca, după aceea, prin

fapta voastră, s-o distrugeţi şi s-o daţi pradă uitării!

Închipuiţi-vă că ea este menită să fie heraldul vostru: când voi înşivă

o să vă faceţi odată apariţia pe câmpul de luptă, în propria voastră armură,

cine ar mai avea poftă atunci să se uite înapoi spre heraldul care v-a

chemat?”

- Friedrich W. Nietzsche -


- 10 -

CAPITOLUL I

CONDIŢIA GENERALĂ A CERCETĂTORULUI

Avem un cod civil, un cod penal şi un cod comercial.

De ce n-am avea şi un cod etic? Eu l-aş construi pe bază de proverbe, dacă aş fi un cercetător al moralei. Orice cerctare este şi o construcţie.

- Brâncuşi- Cercetătorul se aseamănă în multe privinţe cu un pionier. El explorează

frontierele cunoaşterii şi trebuie să posede multe din calităţile acestuia: spirit

întreprinzător şi spirit de iniţiativă, capacitatea de a înfrunta şi de a învinge

dificultăţile prin propriile sale resurse, prin ingeniozitatea şi perseverenţa sa; el

trebuie să mai posede spirit de aventură şi un anumit sentiment de insatisfacţie

faţă de domeniile binecunoscute şi de ideile dominante şi, în sfârşit, nerăbdarea

de a-şi verifica propria sa atitudine de viaţă.

Desigur că atributele cele mai importante ale cercetătorului sunt

dragostea pentru ştiinţă şi o curiozitate nesăţioasă. Persoana atrasă spre

cercetare este, de obicei, un om care păstrează mai mult decât toţi ceilalţi

instinctual curiozităţii. Omul a cărui imaginaţie n-o poate înflăcăra

perspectiva de a descoperi ceva ce nu a mai fost descoperit înainte va risipi

timpul său şi al altora dacă se apucă de cercetare, căci aici vor reuşi numai

cei cărora scopul de a realiza o descoperire le inspiră un interes autentic şi

entuziasm pentru această decoperire. Oamenii de ştiinţă cu cele mai

remarcabile rezultate sunt în stare să fie cuprinşi de zelul fanaticului, dar

sunt diciplinaţi de capacitatea de a judeca obiectiv propriile rezultate şi de

nevoia pe care o resimt de a cunoaşte critica altora. Dragostea pentru ştiinţă

este de obicei însoţită de flerul ştiiţific; ea trebuie, de asemenea, să sporească

rezistenţa cercetătorului în faţa insuccesului.


- 11 -

O inteligenţă suplă, un imbold interior, voinţa de a lucra, de a munci

din greu şi tenacitatea în urmărirea scopului sunt şi ele premise ale

succesului în cercetare, ca aproape în oricare altă profesie. Şi omul de ştiinţă

are nevoie de imaginaţie pentru ca să-şi poată reprezenta desfăşurarea

proceselor, modul în care se petrec fenomenele ce nu pot fi supuse

observaţiei şi astfel să poată sugera ipoteza. Cercetătorul este uneori un

personaj dificil, deoarece el nu are mare încredere în opiniile sale, deşi îşi

manifestă scepticismul şi faţă de vederile altora. O asemenea trăsătură poate

fi dezavantajoasă în viaţa de fiecare zi. Comentând însemnătatea

independeţei intelectuale pentru omul de ştiinţă, Cajal observa că smerenia

poate să stea bine sfinţilor, dar mai rar se potriveşte oamenilor de ştiinţă.

Aproape toţi oamenii de ştiinţă celebri au fost caracterizaţi de o

perseverenţă neabătută, căci cele mai multe realizări demne de luat în seamă

petind consecvenţă şi curaj în faţa impasurilor repetate. Această trăsătură era

atât de puternică la Darwin, încât fiul său afirma că ea depăşeşte tenacitatea

omului normal şi că mai corect ar putea fi numită înverşunare. Pasteur

afirma: „Să vă spun secretul care m-a dus la victorie. Singura mea forţă stă

în tenacitate.“

Oamenii pot fi împărţiţi aporximativ în oameni care reacţionează

puternic faţă de influenţele exterioare – inclusiv faţă de idei – şi cei care sunt

pasivi şi le acceptă aşa cum se prezintă ele. Cei din prima categorie pun

întrebări la tot ce li se spune – aşa cum fac şi copiii – şi adeseori se revoltă

împotriva convenţiilor. Ei sunt iscoditori şi vor să descopere ei înşisi

lucrurile. Cei din a doua categorie se adaptează mai uşor în viaţă şi, în

condiţii egale, acumulează mai lesne informaţia care le este oferită sub

forma cunoştinţelor academice. Intelectul celor din această a doau categorie

este garnisit cu opiniile şi cu ideile general admise, în timp ce tipul sensibil


- 12 -

are mai puţine păreri preconcepute şi mintea lui rămâne liberă şi flexibilă.

Desigur, nu oricine poate fi încadrat într-una dintre aceste două clase

extreme, dar este limpede că cei care se apropie de tipul pasiv nu sunt făcuţi

pentru cercetare.

Oricare ar fi calităţile intelectuale concrete cerute, opinia generală

este că nu oricine poate să ia asupră-şi în mod eficient munca de cercetare,

tot aşa cum nu fiecare are talentul de a compune muzică. Desigur, a constata

lipsa acestor aptitudini speciale la o anumită persoană nu înseamnă a arunca

o umbră asupra inteligenţei respectivului sau a pune în discuţie aptitudinile

sale pentru alte domenii.

“Bărbatul sau femeia cu o minte aptă pentru cercetare - arăta W.

Beveridge – sunt fascinaţi de provocarea pe care o reprezintă lucrurile încă

neexplicate şi pentru ei a-şi exercita inteligenţa căutând soluţii este o

adevărată desfătare. Este o formă de manifestare a unui fenomen pe care-l

întâlnim adesea – plăcerea de a rezolva probleme – chiar când nu e vorba de

a obţine recompense, aşa cum ne-o arată popularitatea jocurilor de cuvinte

încrucişate şi a romanelor poliţiste. Întâmplător, lui Paul Ehrlich îi plăceau

misterele romanelor poliţiste. Atracţia pentru o anumită ramură a ştiinţei îşi

are uneori izvorul în frumuseţea intrinsecă a materialului sau a tehnicii

folosite. Naturaliştii şi, de exemplu zoologii, sunt adeseori atraşi de studierea

unui anumit grup de animale fiindcă le place înfăţişarea acestora şi s-ar putea

ca şi unui bacteriolog să-i placă folosirea unei anumite tehnici pentru că ea

face să-i vibreze sensibilitatea estetică. Este foarte posibil ca pasiunea

extraordinară a lui Enrlich pentru culorile vii (se spune că nutrea, pentru ele,

o plăcere extatică) să-i fi trezit interesul pentru coloranţi şi astfel să fi

determinat orientarea operei sale.”


- 13 -

Albert Einstein distinge trei categorii de cercetători: cei care aleg

cariera ştiinţifică pentru că le oferă posibilitatea de a-şi exercita talentele lor

speciale şi care găsesc în ea prilej de încântare, exact aşa cum un atlet se

bucură de propriile lui performanţe; cei care consideră ştiinţa ca un mijloc de

existenţă şi care – dacă n-ar fi fost întâmplarea – ar fi putut deveni oameni de

afaceri prosperi şi, în sfârşit, adevăraţii fervenţi, care sunt relativ puţini, dar

care aduc cunoaşterii o contribuţie care depăşeşte de departe importanţa lor

numerică.

Unii psihologi consideră că oamenii dau de obicei cele mai bune

rezultate atunci cand lucrează în circumstanţe potrivnice şi că tensiunea

nervoasă şi chiar durerea fizică pot juca rolul unor stimulente intelectuale.

Mulţi oameni eminenţi au suferit de tulburări psihice şi de numeroase

deficienţe fără de care poate că nu ar fi produs acel efort necesar pentru a

excela într-o ramură a cunoaşterii.

Rareori omul de ştiinţă este răsplătit pecuniar pentru truda sa; de

aceea ar trebui să i se acorde cu largheţe gloria meritată de pe urma muncii

sale, dar cea mai mare recompensă – în timpul vieţii – este, de cele mai

multe ori, numai fiorul decoperirii. Aşa cum o confirmă mulţi savanţi, este

una dintre cele mai mari bucurii ce le poate oferi viaţa. Ea le stârneşte o

emoţie extraordinară, înălţătoare, şi le dă un puternic sentiment de

plenitudine şi de satisfacţie. Nu numai descoperirea unor fapte noi, ci şi

realizarea subită a unei generalizări este capabilă să procure aceeaşi stare de

euforie. După cum scria prinţul Kropotkin:

„Cel care a simţit măcar o dată în viaţă această bucurie a creaţiei

ştiinţifice, n-o va uita niciodată“.

Baker citează povestirea marelui biolog englez Alfred Wallace, care

făcuse o foarte mică descoperire:


- 14 -

„Numai un naturalist – scria Wallace – poate înţelege plăcerea

intensă pe care am simţit-o când, în sfârşit, am descoperit-o (o nouă specie

de fluturi – n.n.). Inima a început să-mi bată violent, mi s-a urcat sângele la

cap şi am fost mai aproape de leşin decât atunci când mă credeam în

apropierea morţii. În tot restul zilei m-a durut capul, atât de mare a fost

excitaţia produsă de un lucru care multor oameni le-ar părea un motiv cu

totul nepotrivit pentru o asemenea stare“.

Referindu-se la euforia care l-a cuprins după ce a demonstrat

posibilitatea proteguirii oamenilor prin vaccinare împotriva variolei, Edward

Jenner a scris:

„Bucuria pe care am simţit-o la perspectiva care se deschidea în faţa

mea de a fi instrumentul menit să scape lumea de una dintre cele mai mari

calamităţi… era atât de extraordinară, încât uneori pluteam într-un soi de

vis“.

Louis Pasteur şi Claude Bernard au făcut următoarele comentarii în

legătură cu acest fenomen:

„Când ai ajuns în sfârşit la certitudine, bucuria ta este una dintre cele

mai mari pe care le poate simţi sufletul omenesc. Bucuria descoperirii este

desigur cea mai vie din câte poate resimţi fiinţa omului“.

Descoperitorul simte necesitatea de a împărtăşi bucuria sa colegilor

şi de obicei năvăleşte în laboratorul prietenului pentru a-i povesti

evenimentul şi pentru a-l chema să vadă rezultatele. Cei mai mulţi găsesc o

bucurie şi o plăcere mai mare în noile decoperiri dacă pot să le împărtăşească

colegilor care lucrează în acelaşi subiect sau care sunt destul de apropiaţi de

acesta pentru ca noutatea să-i intereseze cu adevărat.

Stimulentul unei descoperiri şterge imediat toate dezamăgirile

eşecurilor din trecut şi omul de ştiinţă lucrează cu o vigoare regăsită. Mai


- 15 -

mult încă, şi pentru colegi aceasta este într-o anumită măsură un stimul şi în

acest fel o descoperire creează condiţii mai propice pentru descoperirile

ulterioare. Dar, din păcate, lucrurile nu se petrec întotdeana astfel. Prea

adesea bucuria noastră este de scurtă durată şi se dovedeşte a fi prematură.

Depresiunea care urmează poate să fie adâncă şi atunci un coleg poate să ne

ajute manifestând înţelegere şi încurajare.

“A lua lucrurile aşa cum sunt, fără a se simţi învins – arăta W.I.

Beveridge – este una din lecţiile aspre pe care trebuie să le înveţe tânărul om de

ştiinţă”.

Din nefericire, cercetarea comportă mai multe eşecuri decât succese

şi savantul se găseşte mai adesea în faţa a ceea ce se pare a fi o barieră de

netrecut decât în faţa unor succese. Numai cei care au căutat ştiu cât de rar şi

de greu se găsesc acele mici diamante ale adevărului care, odată dezgropate

şi şlefuite, vor rezista, solide, strălucitoare. Lordul Kelvin scria:

„Există un cuvânt care caracterizează cele mai încordate dintre

eforturile pe care le-am făcut cu perseverenţă timp de 55 de ani pentru

progresul ştiinţei: acest cuvânt este eşecul“.

Michael Faraday spunea că în cele mai fericite cazuri mai puţin de

una dintre zece speranţe sau concluzii preliminare se realizează. Când cineva

se simte descurajat, poate să găsească o oarecare consolare în experienţa

acelor mari oameni de ştiinţă. Este bine ca tânărul om de ştiinţă să-şi dea

seama din vreme că roadele cercetării nu se dobândesc uşor şi că, dacă vrea

să reuşească va avea nevoie de curaj şi răbdare.

Unele comentarii asupra aspectelor personale ale cercetării ar putea

ajuta pe tinerii care doresc să abordeze cariera ştiinţifică.

Citind cele trei cărţi din seria dedicată de noi cercetării

transdisciplinare (“Fundamentele….”, “Managementul….” şi respectiv


- 16 -

volumul de faţă), tânărul om de ştiinţă ar putea fi alarmat de cerinţele ce i se

impun şi, dacă nu este unul dintre acei oameni capabili de a-şi da viaţa

pentru „o cauză“, el ar putea să renunţe la cercetare dacă n-am reveni cu o

serie de observaţii complementare. Am vrea să-l asigurăm de la început că

noi conturăm aici trăsăturile unui prototip perfect şi că cineva poate să

devină un bun cercetător fără a sacrifica toate celelalte preocupări şi laturi

ale existenţei. Dacă cineva doreşte să considere cercetarea ca o chemare şi să

devină ceea ce Einstein numea cu adevărat fanatic, cu atât mai bine, dar

există numeroase exemple de savanţi cu renume, care nu numai că au dus o

viaţă normală de familie, dar au reuşit să găsească de asemenea timp pentru

multe preocupări lăturalnice. Până nu demult, cercetarea era dusă înainte de

către devotaţii ei, fiindcă recompensele materiale erau foarte mici. Astăzi,

cercetarea a devenit o profesie normală. Totuşi, ea nu poate fi înfăptuită cu

succes numai pe baza unui orar strict, de la 9 dimineaţa până la 5 după-

amiaza, de exemplu; câteva ore de studiu în orele de seară constituie o

necesitate practică. Într-un cuvânt, trebuie portat un interes real ştiinţei,

trebuie ca aceasta să facă parte integrantă din existenţa proprie, iar munca

ştiinţifică trebuie privită drept o plăcere şi o destindere, desigur, după ce am

privit-o ca cea mai mare onoare şi datorie de viaţă.

Munca de cercetare progresează într-un mod neregulat şi numai din

când în când omul de ştiinţă este în situaţia de a urmări cu ardoare o nouă

descoperire. Este momentul în care el trebuie să-şi concentreze toată energia

asupra lucrării şi să reflecteze la ea zi şi noapte. Dacă posedă, într-adevăr,

spirit ştiinţific, va dori fierbinte să fie în stare de aşa ceva şi se va simţi cu

adevărat paralizat dacă împrejurările nu-i vor îngădui aceasta.

Când Simon Flexner a întocmit planul de înfiinţare a Institutului

Rockefeller, el a fost întrebat „dacă intenţionează să lase oamenii să se dedea


- 17 -

la extravaganţe în institutul său“. Ideea subînţeleasă era ca numai cei care

vor risca acest lucru ar fi în stare să facă descoperiri importante. Cercetătorul

nu trebuie pus în situaţia de a ezita să-şi realizeze ideile de teama ridicolului,

sau ca să nu se spună că are „un sticlete la cap“. Câteodată, este nevoie de

curaj pentru a susţine şi a urmări o idee nouă. Să ne amintim că Jenner a

încredinţat propunerile sale despre vaccinare unui prieten sub legământul

secretului, tocmai pentru că-i era teamă de ridicol.

“Când l-am întrebat pe Sir Alexander Fleming în legătură cu

propriile sale păreri despre crecetare – ne mărturiseşte W.I.Beveridge – el

mi-a răspuns că atunci în momentul descoperirii penicilinei nu făcea operă

de cercetare, ci pur şi simplu se juca”. Această atitudine este proprie multor

oameni de ştiinţă , care se referă la cercetările lor ca la un „joc“. Sir

Alexander susţine că tocmai oamenii care se „joacă“ sunt aceia care fac

descoperirile iniţiale, iar cercetătorii mai sistematici sunt cei ce le dezvoltă.

Această expresie „a se juca“ este semnificativă: ea dovedeşte limpede că

omul de ştiinţă face ceva pentru propria sa plăcere, pentru a-şi satisface

propria sa curiozitate, ori necesitate lăuntrică ( recomandăm a se vedea şi

volumul nostru “Fundamentele cercetării transdisciplinare”). Desigur, pentru

pesoanele neiniţiate „a se juca“ nu reprezintă altceva decât o irosire de timp

din care nu rezultă nimic. Vorbind despre aceasta la un congres ţinut la

Cambridge în 1948, în onoarea lui Joseph Barcroft, Henry Dale arăta că

marele fiziolog considera întotdeauna cercetarea ca pe o peripeţie amuzantă.

Vorbind la acelaşi congres, profesorul F. J. W. Roughton spunea că pentru

Barcroft şi pentru Starling fiziologia reprezenta cel mai relaxant divertisment

din lume.

Destinderea şi concediile ţin în general de necesităţile individuale,

dar omul de ştiinţă poate să piardă prospeţimea spirituală şi originalitatea


- 18 -

dacă lucrează un timp prea îndelungat fără să se odihnească. În această

privinţă, Jowett a emis o maximă potrivită: „Nu te cruţa, dar nici nu te

consuma în munci de corvoadă“. Cei mai mulţi dintre noi au nevoie de

odihnă şi de varietate de preocupări pentru a nu deveni plicticoşi, indigeşti şi

constipaţi mintal. Atitudinea lui Simon Flexner faţă de vacanţă se aseamănă

cu cea a lui Pierpont Morgan, care a remarcat odată că el ar putea să facă o

muncă de un an în nouă luni, dar în nici un caz în douăsprezece. Totuşi, cei

mai mulţi oameni de ştiinţă nu pretind nici măcar o lună de vacanţă pe an.

S-a vorbit până acum de dezamăgirile pe care le încerci adesea în

cercetare şi despre necesitatea de a fi înţeles şi încurajat de colegi şi prieteni.

Se admite că aceste dezamăgiri continue produc uneori o formă de nevroză,

pe care prof. H. A. Harris o denumeşte „nevroză de laborator“; se admite că

ele pot chiar să ucidă interesul pentru cercetare. Interesul şi entuziasmul

trebuie să fie menţinute intacte, ceea ce poate fi un lucru destul de anevoios

atunci când cercetătorul este obligat să trudească într-o direcţie care nu duce

nicăieri. În cele mai multe domenii ale vieţii, omul poate ajunge la rutină,

poate să devină „învechit“, dar această problemă este mai serioasă în

domeniul cercetării decât în multe alte ocupaţii, căci, practic, în toate

activităţile cercetătorului rolul iniţiator trebuie să-l aibă propria sa conştiinţă.

El nu este stimulat de munca sa decât atunci cand realizează progrese

efective, pe când omul de afaceri, avocatul şi medical sunt stimulaţi în

permanenţă atât de clienţii lor, cât şi de faptul că reuşesc să realizeze ceva

efectiv.

Pentru evitarea nevrozei de laborator este utilă discutarea frecventă a

lucrării proprii cu colaboratorii care arată interes faţă de ea. Valoarea

considerabilă a „purgaţiei mintale“ pentru nevroză este binecunoscută. De

asemenea, posibilitatea de a împărtăşi altora problemele şi dezamăgirile


- 19 -

proprii, îl va ajuta pe cercetătorul dezamăgit sa nu sufere nemăsurat de mult

de pe urma dificultăţilor întâmpinate.

„Nevroza de laborator“ are mai multe şanse să apară la cercetătorii

care se consacră tot timpul unei singure probleme de cercetare. Există

indivizi cărora le este suficient să aibă două probleme sub observaţie. Alţii

preferă să cheltuiască o parte din timp în activitatea didactică, în clinică, în

administraţie sau în alte ocupaţii de acest gen, care le permit să aibă

satisfacţii efective şi să contribuie cu ceva la binele obştesc, chiar dacă nu

ajung nicăieri cu cercetarea. Fiecare caz trebuie considerat aparte, dar dacă

este vorba să se realizeze o cercetare eficientă, atunci savantul trebuie să-i

consacre cea mai mare parte din timpul său.

Cu privire la acest din urmă punct, W. B. Cannon spunea cu

elocvenţă:

„Elementul TIMP este esenţial. Cercetătorul poate să locuiască într-

o mansardă, poate să fie obligat să mănânce o coajă de pâine, sa umble în

zdrenţe, el poate fi lipsit de recunoaştere socială, dar dacă are timp, se poate

consacra neabătut cercetării. Ia-i timpul şi el va fi complet anihilat în

calitatea sa de constructor al cunoaşterii“.

Nu foloseşte la nimic să comprimi cercetarea la o oră sau două libere

în cursul unei zile ocupate cu alte îndatoriri, mai ales dacă aceste îndatoriri

cer o mare cantitate de efort intelectual, căci, în afară de timpul petrecut la

locul de muncă, cercetarea pretinde seninătate spirituală pentru a putea

gândi. Mai mult, pentru a obţine rezultate de valoare în cercetare, trebuie să

ştii cum să te comporţi în faţa dezamăgirilor; s-ar putea să fie chiar un

dezavantaj de a avea oricând la îndemână o alternativă în activitate – o

portiţă de scăpare. F. M. Burnet consideră că “cercetarea care reprezintă o

activitate secundară („jumătate de normă“) are „o valoare relativ mică“.


- 20 -

Platt şi Baker sugerează că un cercetător ar trebui să aleagă între

reputaţie de a fi un tip sociabil, accesibil pentru vizitatori, dar mediocru şi

aceea de a fi puţin accesibil, dar eficient. Amatorii de vizite la unităţile de

cercetare, cărora le place doar să fie turişti ştiinţifici, ar trebui „puşi la

punct“. Cei mai mulţi cercetători sunt însă bucuroşi să-şi facă timp pentru

discuţii cu vizitatorii care vădesc un interes real pentru munca lor.

Puţin înainte de moarte Pavlov scria:

„Ce pot să urez tineretului care doreşte să se consacre ştiinţei? În

primul rând să meargă din treaptă în treaptă. Despre această condiţie, cea

mai importantă a unei munci ştiinţifice rodnice, nu pot vorbi nicicând fără

emoţie. Din treaptă în treaptă, din treaptă în treaptă… nu începeţi niciodată

lucrul următor, fără a fi devenit stăpân pe cel precedent… Dar să nu deveniţi

arhivari de fapte. Încercaţi să pătrundeţi secretul apariţiei lor, căutand cu

persistenţă legile care le guvernează. În al doilea rând, modestie… nu

lăsaţi să vă cuprindă îngâmfarea. Căci împinşi de ea, veţi fi încăpăţânaţi când

ar fi necesar să fiţi maleabili, veţi refuza un ajutor util şi prietenesc, vă veţi

pierde obiectivitatea. În al treilea rând, pasiune. Amintiţi-vă că ştiinţa cere

unui om întreaga sa viaţă. Dac-aţi avea două vieţi, încă nu v-ar ajunge. Fiţi

pasionaţi în muncă şi în căutare“.

Entuziasmul este una din marile forţe motrice, dar ca orice lucru

asociat cu emoţia, el poate fi nestatornic. Unii sunt capabili de accese de

entuziasm intens dar de scurtă durată, în timp ce alţii sunt capabili să-şi

menţină interesul timp îndelungat, dar de obicei, cu o intensitate mai

moderată. Este tot atât de important să te cunoşti pe tine însuţi în această

privinţă, ca şi în alte domenii. “În ceea ce mă priveşte, - arăta V.Săhleanu -

ori de câte ori mă simt cuprins de un acces de entuziasm, încerc – prevenit

de experienţele precedente – să definesc obiectiv situaţia şi să decid dacă


- 21 -

există un motiv serios de entuziasm sau dacă sunt şanse ca acest sentiment să

se dezumfle, lăsând în urma sa acea stare de demobilizare care face foarte

anevoioasă renaşterea interesului pierdut pentru subiectul respectiv.”

Un mijloc de a ne susţine interesul pentru un subiect este de a

împărtăşi şi altora motivele acestuia. Acesta ajută să ne temperăm şi să ne

abţinem de la accesele de entuziasm nemotivat. Tinerii sunt în special

înclinaţi să se înflăcăreze de propriile lor idei şi să le pună în aplicare fără

suficientă examinare critică. Entuziasmul este desigur un stimulent dintre

cele mai valoroase, dar, ca multe alte stimulente, trebuie folosit cu măsură,

cu o înţelegere clară a tuturor consecinţelor posibile.

Dacă un tânăr cercetător reuşeşte, într-un an sau doi, de specializare,

să-şi stabilească o linie fecundă de cercetare, e cât se poate de bine pentru el

să o urmăreasçă în exclusivitate, dar este mai înţelept să dobândească o

rezervă de experienţă ceva mai amplă înainte de a-şi consacra tot timpul unui

singur domeniu. Acealaşi lucru este bun şi pentru locul său de muncă: dacă

are norocul să-şi găsească tovarăşi şi condiţii de activitate care să-i permită

să realizeze progrese de care să fie el însuşi satisfăcut, e bine, - dar, adeseori,

mai ales când cercetătorul simte că devine un rutinat, o schimbare de poziţie

este foarte utilă, ţinând seama de puternicul rol stimulator pe care-l pot avea

pentru el contacte intelectuale şi domenii ştiinţifice noi. Se prea poate ca la

fiecare 3 sau 5 ani, un cercetător care n-a depăşit 40 de ani să trebuie să-şi

reexamineze poziţia din acest punct de vedere. De multe ori o schimbare a

temelor de cercetare se dovedeşte de asemenea folositoare, căci perseverarea

prea îndelungată în aceeaşi temă poate duce la sterilitate intelectuală.

Este adeseori greu şi nici nu e de dorit pentru oamenii de ştiinţă mai

vârstnici să-şi schimbe locul de muncă; pentru aceştia un an de concediu la

6–7 ani de muncă oferă posibilitatea unei aerisiri a climatului intelectual. O


- 22 -

altă metodă este organizarea unor schimburi de cercetători pe durată limitată

între diferite institute.

Rareori se întâmplă ca o persoană să posede suficient impuls şi

interes pentu a fi capabilă să urmărească timp mai îndelungat o anumită

cercetare, dacă se menţine izolată de oamenii cu interese similare. În cele

mai multe cazuri, oamenii de ştiinţă stagnează în condiţii de izolare, dar

încadraţi în grup exercită un efect quasi-simbiotic uni asupra altora, exact

aşa cum, pentru a putea cultiva nişte bacterii e necesar să posezi mai mulţi

indivizi iniţiali sau, ca să aprinzi un foc, ai nevoie de mai multe surcele.

Acesta este principalul avantaj al lucrului într-un centru de cercetare. Faptul

că aici e mai uşor de obţinut un sfat şi ajutor de la colegi sau de împrumutat

aparate este de importanţă secundară.


- 23 -

CAPITOLUL II

FUNCŢIILE CERCETĂTORULUI TRANSDISCIPLINAR

1. Funcţia de modelator al devenirii sociale

Aşa cum arăta W. I. Beveridge „puţine profesii pot pretinde că

execită o asemenea influenţă asupra bunei stări a omenirii, precum

cercetarea ştiinţifică“. Pentru că, recunoştea Leibniz, “oamenii care sunt în

slujba ştiinţei trebuie să conlucreze la alcătuirea unei societăţi umane mai

bune şi în mod progresiv la constituirea unui stat universal… În această

ordine de idei, a creării cetăţii omeneşti viitoare, rolul primordial le revine

tocmai societăţilor de savanţi“ adică acelor „societăţi culturale deschise,

neoficiale, cu un caracter internaţional, având şi obligaţia de a crea o limbă

comună.“ (V. Săhleanu)

2. Funcţia de realizator al progresului conceptual şi tehnologic

Pe bună dreptate riscul cel mai semnificativ al momentului actual şi

are originea în progresul tehnicizat al acumulării de cunoştinţe corelativ cu

proliferarea disciplinelor academice şi neacademice, într-un ritm

exponenţial, fapt ce face imposibilă orice privire globală asupra fiinţei

umane. Pe de altă parte, aşa cum arăta V. Săhleanu, această acumulare de

„capital ştiinţific“ fără precedent în istorie, accentuează inegalităţile dintre

cei care îl posedă şi cei care nu au acces la el, provocând grave inegalităţi

însânul naţiunilor şi între naţiuni, perturbând grav destinul de ansamblu al


- 24 -

omenirii şi generând totodată dizarmonii profunde în dezvoltarea diferitelor

sectoare ale vieţii sociale şi individuale

Ce se poate face pentru ca progresul să nu fie dizarmonic, strivitor

pentru om, să fie pe măsura omului, iar omul pe măsura progresului? Pentru

ca aspectele negative, periculoase ale sale să fie atenuate sau prevenite? De

obicei, această întrebare se ridică în mod concret, cu privire la câte un aspect

cu totul particular al problemei. Se discută, de exemplu, măsurile ce pot fi

luate pentru a împuţina accidentele de automobil, sau pentru a combate

zgomotele ori dezechilibrele demografice. Se studiază marile posibilităţi

oferite de tehnica electronică, pentru a face faţă „exploziei informaţionale“,

avalanşei de date ştiinţifice, economice etc.; sau eficacitatea medicinii în

stăpânirea cutărei boli cu extindere în masă.

Abordarea unilaterală, pe porţiuni înguste, a problemei nu poate

duce decât la soluţii aproximative şi de moment. La antipodul acestui mod

de abordare se situează operele literare – de tip ştiinţifico–fantastic – şi

filozofice de viitorologie. Ele semnalează tendinţe, consecinţe sociale,

primejdii; propun soluţii irealizabile în concret; influenţa lor asupra vieţii

practice este, de aceea, minoră.

După părerea noastră, omenirea ar avea mult de câştigat de pe urma

studiilor sintetice şi cercetărilor multilaterale referitoare la om şi la

destinul său. Vizunea transdisciplinară este în momentul actual cea mai în

măsură a oferi perspectiva holografică asupra omului, atât prin raportare la

părţile constituiente ale fiinţei sale intime, cât şi în conexiunea sa cu întreg

Universul. Căci una dintre situaţiile critice ale ştiinţei de azi este orientarea

sa analitică; fenomen care merge mână în mână cu specializarea şi ultra-

specializarea. “Cultivarea deliberată a sintezei, în ştiinţă – arăta V. Săhleanu

– este nu numai o cerinţă legată de valorificarea teoretică a rezultatelor, ci şi


- 25 -

de aplicarea lor practică, în serviciul omului. Mai ales omul – realitate prin

excelenţă dialectică – nu poate fi corect înţeles, ajutat, îndrumat, dacă nu

„depăşim dialectic“ studiul diferitelor sale aspecte, într-o sinteză

antropologică superioară: cu cât mai înaltă, cu atât mai corespunzătoare

fenomenului-om. Nu ne trebuie numai cunoştinţe, ci şi cunoaştere; omul

trebuie să înceteze sa fie acea „fiinţă necunoscută“ despre care vorbea Al.

Carrel, şi acea „fiinţă pseudo-cunoscuţă“ pe care ne-o prezintă diferite

curente de gândire unilaterale. Aceasta se poate realiza valorificând în mod

adecvat moştenirea ştiinţifică şi filozofică a trecutului (pe care o pierdem

adesea din vedere, hipnotizaţi de productivitatea prezentului) şi completând-

o cu cercetări bazate pe tehnicitatea şi metodologia actuală. Dacă „omul este

obiectul cel mai natural de studiu, pentru om“, contactul ştiinţific cu omul

trebuie să se fundamenteze pe o necesară polivalenţă. Este necesar să

realizăm, aşadar, şi o specializare în polivalenţă…”

Oricât de importante ar fi cercetările referitoare la coagularea

sângelui sau la autofrânarea navelor cosmice, să ne ferim a pierde din vedere

omenescul din om şi omenescul din omenire. Psihologia, sociologia,

filozofia, etica se cer dezvoltate amplu, alături de biologia specific umană,

de economia politică, de istorie. Toate aceste ramuri ştiinţifice se cer

restructurate, într-un demers transdisciplinar; reînsufleţite prin contactul

strâns cu problemele practice (care nu sunt, desigur, numai probleme ale

producţiei materiale). Ne-am convins că progrsul este „anxiogen“, creator de

nelinişte şi spaimă, deoarece omul însuşi a rămas periculos (prin

iraţionalitate, prin ignoranţă, prin egoism etc.), deoarece omul s-a înstrăinat

de sine; deoarece – asemenea Ucenicului vrăjitor – nu mai poate stăpâni

puterile pe care le dezlănţuie. Tocmai pentru că primatul rămâne al

politicului şi al moralei, acestea trebuie să se sprijine pe un complex de


- 26 -

cercetări şi elaborări subtile, care să integreze ceea ce a observat şi a gândit

omenirea. Există riscul ca universul cunoştinţelor noastre să nu mai poată fi

stăpânit. Integrarea la care ne referim este o cale de a-l stăpâni şi de a-l folosi

pentru „stăpânirea progresului în general“. Astfel, discipline de interes

academic, sau încă insuficient conturate – cum ar fi scientica, filozofia

culturii, ştiinţa evoluţiei şi „ştiinţa noului“ – vor putea ajunge în atenţia

„omului cu picioarele pe pământ“. Meditaţiile savanţilor, operele

scriitorilor nu vor mai fi numai un aliment spiritual, ci vor deveni forţe

nemijlocite în ameliorarea şi dezvoltarea societăţii… Cu alte cuvinte, pledăm

pentru o strânsă colaborare a ştiinţei cu celelalte ramuri ale culturii, în scopul

apropierii lor competente de problematica vieţii cotidiene. Contribuţii la

soluţionarea acestor probleme pot fi obţinute numai prin mobilizarea largă a

celor care ştiu să cerceteze şi să interpreteze, ca şi prin organizarea potrivită

a eforturlor lor – şi ne-am referit aici în primul rând la cercetătorii de

formaţie transdisciplinară, indiferent că îşi desfăşoară sau nu activitatea într-

un institut purtţnd acest nume.

3. Funcţia de explorator, deschizător de noi orizonturi în

cunoaştere şi manifestare

În acest sens B. Robertson recunoştea că „cercetătorul este un

explorator şi un pionier al noilor civilizaţii“. Aşa cum s-a arătat (W. I.

Beveridge) „geniul uman a acumulat cunoştinţe de când există, adică de

aproximativ un milion de ani, iar civilizaţia a apărut abia de vreo 10.000 de

ani. Nu există un motiv plauzibil pentru care lumea să nu continue să fie

locuibilă timp de sute de milioane de ani de aici înainte. Ni se opreşte mintea

în loc atunci când ne gândim ce se va realiza în viitor. Noi abia am început


- 27 -

să cunoaştem Forţele Naturii. Dar necesitatea ca dezvoltarea socială să ţină

paul cu realizarile ştiinţelor exacte reprezintă un imperativ şi mai urgent

decât a descoperi mijloace prin care am putea să dirijăm clima pe glob sau să

folosim energia calorică înmagazinată în scoarţa pământului, ori să

străbatem spaţiul cosmic spre alte lumi. Şi a cui fantezie ar putea să

bănuiască ce înfăţişare vor lua lucrurile atunci când omenirea va găsi voinţa

şi curajul de a-şi asuma răspunderea teribilă, dar până la urmă inevitabilă, a

dirijării, după voinţă, a evoluţiei speciei umane, şi atunci când cel mai

important instrument de cercetare – mintea omului – va deveni ea însăşi

obiectul progresului ştiinţific”.

4. Funcţia de pedagog

Într-adevăr, cercetătorului transdisciplinar îi revine cu prisosinţă

menirea de „creator de şcoală nouă“, de pedagog al omenirii, pe de o parte,

iar pe de alta de instructor al chiar oamenilor de ştiinţă.

Pentru că un cercetător, un creator de Şcoală, un „maestru“, nu e

decât o cărămidă în MareleTemplu al Creaţiei. Dacă deasupra nu reuşeşte să

adauge alte piese, scopul / misiunea sa nu se găseşte îndeplinită.

5. Funcţia de promotor al Universalităţii

Universalitatea (şi universalismul, implicit) nu doar că reprezintă o

etapă istorică absolut firească în devenirea lumii şi a ştiinţei (recomandăm a

se vedea “Fundamentele cercetării transdisciplinare”), dar, totodată, ea se

cere cu prisosinţă şi cât mai repede împărtăşită, atât la nivelul oamenilor de

ştiinţă, cât şi al guvernanţilor/politicienilor şi tuturor membrilor corpului


- 28 -

social, tocmai întrucât numai o viziune de ansamblu poate oferi înţelegerea

corectă a rosturilor vieţii, la nivel de individ, societate, Natură şi Cosmos,

înţelegere absolut necesară soluţionării problemelor fatale care însoţesc

omenirea în momentul de faţă, şi cu atât mai mult a preîntâmpinării unei

viitoare catastrofe absolute la nivel de civilizaţie.

Pe de o parte, deci, se impune realizarea universalităţii în ştiinţă, iar

pe de alta universalitatea ca mod şi concept de viaţă a fiecărei fiinţe umane

în parte, ca atitudine de conduită reflectată în fiecare gest, în fiecare gând şi-

n fiecare creaţie a acesteia.

„A justifica unitatea lumii prin devenira ei – arăta profesorul

Stănciulescu – reprezintă un imperativ nerezolvat încă, adresat deopotrivă

filosofiei şi ştiinţei contemporane. Descoperind legi de maximă generalitate,

legi universale, valabile în egală măsura pentru natură, societate şi gândire,

nu facem altceva decât să aducem un argument în plus ideii de armonie

internă a lumii“.

6. Funcţia de resacralizator al lumii şi vieţii

“Ruptura contemporană dintre o cunoaştere din ce în ce mai bogată

şi o fiinţă interioară din ce în ce mai săracă – se arată în Preambulul la

<<Carta Transdisciplinarităţii>> – a dus la apariţia unui nou obscurantism,

având cosecinţe incalculabile pe plan individual şi social. Sacrul în schimb

este ceea ce ne uneşte“(B. Nicolescu) fără a fi prin el însuşi atributul vreunei

religii sau al alteia.

Fiindcă „sacrul nu presupune credinţa într-un anumit dumnezeu,

într-un anumit zeu ori spirit. El reprezintă… experienţa unei realităţi şi

izvorul conştiinţei fiinţării noastre în această lume“ (Eliade). Este acea


- 29 -

atitudine, acea trăire a conştiiţei umane care ne aminteşte, dincolo de limitele

raţiunii, de legătura care uneşte toate lucrurile, toate fiinţele în Univers, într-

un mare „Ocean de viaţă“, cu un anumit rost şi un sens al devenirii. Este

acea stare de spirit care ne ajută să descoperim sensul şi motivaţia fiecărui

lucru/eveniment, sprijinindu-ne să conştientizăm rolul participării noastre la

„Marele Univers al Creaţiei“ (Stănciulescu), şi totodată trezindu-ne

responsabilitatea faţă de statutul şi demnitatea noastră ridicate scum la nivel

planetar şi cosmic (B. Nicolescu).

Aşa cum afirma Einstein: „cred în dumnezeul lui Spinoza, care se

manifestă în armonia sferelor şi nu într-un dumnezeu ce se îndeletniceşte cu

problemele mărunte ale oamenilor“.

André Malraux observa în 1955: „Secolul nostru cu psihanaliza, a

redescoperit demonii din om. Datoria ce ne stă acum în faţă este de a-i

redscoperi pe zei“.

Resacralizarea lumii şi a omului provoacă în profunzimile fiinţei

noastre respectul absolut al alterităţilor unite printr-un destin comun în

aceeaşi mare Ordine a vieţii, de la microuniversul subatomic la

Macrouniversul intergalactic.

7. Funcţia de agent al integrării

Este vorba, pe de o parte, de integrarea fiinţei umane în sine înseşi,

printr-un proces de autentică auto-cunoaştere şi valorizare, de descoperire a

sensului / semnificaţiei şi rostului propriei existenţe. Pe de altă parte

integrarea vizează laturile manifestării fiinţei umane; şi avem aici în vedere

ştiinţa, arta, religia, filosofia, fenomenul cultural etc., toate integrate într-un

demers paideic, devenit modalitate de cunoaştere, de autovalorizare şi de


- 30 -

trăire a sensului vieţii; un veritabil mod de a fi, pus în slujba autodezvoltării

şi a devenirii universale.

Pentru că, la urma urmei, „în efortul de a înţelege realitatea se

ascunde atât efortul de a ne înţelege pe noi înşine, cât şi efortul de a înţelege

– în sfârşit! – unii pe alţii şi unii cu alţii.“ (V. Săhleanu)

8. Funcţia de creator de valori

Semnificaţia acestei funcţii se regăseşte în chiar explicaţia rostului

existenţial al Fiinţei umane, acela de „Fiu al Demiurgului“, al „Marelui

Arhitect“ al Ordinii, al Creaţiei la nivel de Univers şi de fiinţă. Aşa cum

observa Doina Balahur: „experienţa creatoare exală, dintotdeauna, un iz de

trascendenţă, întrucât prin ea, omul se simte asemeni lui Dumnezeu, făuritor

şi părtaş la Armonia Universală. Iată de ce, asumându-şi un destin creator,

fiinţa umană nu numai că evadează din stihia contingenţei, a perisabilităţii şi

a plafonatorului «spirit de turmă», dar dobândeşte totodată convingerea că

Facerea Lumii abia a început în cele şapte zile şi că urmează Cea de-a Opta

Zi de care este responsabilă pe deplin şi în care poate şi trebuie să trudească

după puterile sale pentru a spori şi a redeschide mereu Ciclul Primordial.“

La nivelul Fiinţei Umane, creaţia nu reprezintă încă, decât

unexerciţiu de formare, un antrenament al perioadei de creştere şi dezvoltare,

de dobândire a capacităţii şi responsabilităţii pentru sine însuşi şi pentru

ceilalţi. Deocamdată modelăm şi organizăm aspecte ale vieţii preexistente la

nivel material, afectiv şi raţional, în cadrul existenţei individuale şi colective.

Căutăm, descoperim, experimentăm, încercăm să cunoaştem sensul / rostul


- 31 -

lucrurilor şi, acolo unde nu reuşim să le aflăm adevăratul Nume le dăm noi

un nume şi-un rost, le trasăm noi o Lege de viaţă şi de manifestare.

Pentru că, să ne amintim, o dată cu Raymond Ruyer, că „Timpul

Cosmic nu e o simplă funcţionare, ci o mare Acţiune înzestrată cu sens, cu

embriogeneză care dă formă, mai întâi, materialelor necesare desfăşurărilor

viitoare, la care chiar hazardurile vor fi canalizate şi utilizate şi în care,

fiinţele desprinse din Marea Fiinţă vor părea să înveţe, bîguind, Limbajul ce,

în realitate, le vorbeşte pe ele de la începutul Începuturilor“.

Singura creaţie autentică a Fiinţei Umane, este Omul însuşi, omul ca

punte peste Abisul Transformării proprii, ca funie de legătură între Cer şi

Pământ, omul ca spirit din Spiritul Vieţii. Fiindcă „în lumea Naturii totul

este prin natură, dar în lumea spiritului nimeni şi nimic nu e de la natură, ci e

în întregime ceea ce devine prin opera sa proprie; şi nimic este întrucât ar fi

deja făcut ci totul e veşnic de înfaptuit. Iar tot ceea ce s-a înţeles, nu e nimic

faţă de ceea ce se vrea a se înţelege, dar nu s-a înţele încă. Şi tot astfel

meritele faptelor cele mai frumoase pe care le-am săvârşit, nu scad nici

măcar un fir de păr din suma datoriilor ce le avem încă de îndeplinit şi a

căror realizare va consta întreaga valoare a conduitei noastre, datorită căreia

vom continua să contăm ca fiinţe spirituale. Căci memoria care nu se

înnoieşte, care nu creează «ex nuovo», nu are nimic, absolut nimic a-şi

aminti, iar de aceea omul este om numai pentru că şi în măsura în care se

face pe sine om.“ (Giovani Gentile)

Aşa cum s-a arătat (Moraru, Stănciulescu, Moisescu, Dragănescu),

creativitatea reprezintă capacitatea specifică spiritului uman de a reorganiza

elementul lumii, prin transcenderea informaţiei şi modelarea ideilor într-un

ansamblu compoziţional de integrare a segmentelor afectiv–aptitudinal şi

orientiv–atitudinal într-un produs nou, cu o nouă configuraţie a sensurilor,


- 32 -

concomitent cu valorizarea aptitudinilor intuitiv–imaginative, de a percepe

mediul în mod plastic şi original, într-o manieră capabilă de antrenare şi

focalizare a tuturor nivelelor de conduită biologică şi logică (instincte,

deprinderi, inteligenţă) precum şi a tuturor însuşirilor psihice individuale

(gândire, memorie, voinţă, afectivitate etc.) în direcţia realizării şi

comunicării unei opere utile progresului comunităţii umane.

De aceea, cercetarea transdisciplinară este procedura tehnico–

metodologică de organizare şi gestionare a activităţii individuale şi colective,

în vederea potenţializării şi obiectivizării creativităţii în procesul de creaţie.

Iar cercetătorul transdisciplinar este fiinţa umană care decoperă prin

explorare, valorifică prin reformare, cunoaşte prin trăire interioară şi

obiectivează prin trans-formare experienţa necesară redimensionării,

remodelării şi reesenţializării lumii şi mediului său.

Astfel încât, cercetătorul-creator de valori devine realmente „oglinda

în care lumea îşi contemplă propriul chip, cu toate neregularităţile, pentru a

le înţelege şi a le transforma / îndrepta“ (B. Nicolescu).


- 33 -

CAPITOLUL III

FACTORII DE PERSONALITATE

AI CERCETĂTORULUI TRANSDISCIPLINAR

A. VIZIUNEA TRANSDISCIPLINARĂ

Fără a fi o nouă formă de religie, de filosofie, de ştiinţă, dar

deopotrivă reprezentându-le pe toate acestea, transdisciplinaritatea (aşa cum

s-a mai arătat – a se vedea B. Nicolescu şi lucrarea noastră „Fundamentele

cercetării transdiciplinare“) depăşeşte barierile lumii conceptuale şi sectoriale,

doctinare ori experienţiele, pătrunzând în dimensiunea Realităţii holografice

a Universului, permiţându-ne să îmbrăţişăm deopotrivă starea de spirit

corespunzătoare perceperii vieţii ca o „curgere continuă de fiinţă şi

existenţă“, şi să ne adaptăm în acelaşi timp manifestarea la o

atitudine/conduită capabilă de reintegrarea fiinţei noastre particulare în

marele flux al devenirii cosmice, prin armonizarea exprimării personale cu

starea de spirit proprie conştiinţei şi cu întreaga vibraţie a vieţii în Univers.

Aşa cum arăta Serena Roney-Dougal, referindu-se la aceeaşi optică

universalistă şi integratoare, asupra fenomenului vieţii, chair dacă ea o

denumeşte filosofie, în sensul autentic/antic al termenului, adică nu

ştiinţă/disciplină, nici religie/doctrină, ci un veritabil mod de viaţă: de

gândire, simţire, trăire, conştientizare etc. a lumii şi tuturor lucrurilor:

„această nouă filosofie – spune ea – orientată spre sacru, pentru care psihicul

constituie parte integrantă din viaţa de zi cu zi, concepe Universul şi toate

formele de viaţă ca un tot unitar, în care fiecare acţiune şi fiecare gând în

parte afectează fiecare parte a Universului. Această filosofie găseşte spiritul


- 34 -

în orice aspect al vieţii; ea consideră că speciile planetei noastre trec printr-o

schimbare evolutivă mai mare decât cea a fiecăreia dintre noi în parte, o

schimbare inspirată şi generată de Natura Mamă. Din perspectiva concepţiei

holografice, potrivit căreia întregul este prezent în fiecare parte şi acţiunea

oricărei părţi influenţează în mod obligatoriu întregul, depinde de fiecare

individ în parte să-şi schimbe stilul de viaţă, în funcţie de necesităţile

planetei. Se pune accent pe convingerile fiecărui individ în parte, în fiecare

zi şi-n fiecare moment, pe conştientizarea din punct de vedere spiritual al

interdependenţei tuturor fenomenelor la toate nivelele existenţei”.

B. FONDUL MORAL ŞI DE CONŞTIINŢĂ

În primul rând este necesar ca cercetătorul transdisciplinar să aibă un

nivel înalt de elevare a conştiinţei, precum şi un fond moral bogat, bine

stabilizat şi axat pe virtuţile şi valorile universale. Pentru că, aşa cum s-a

arătat, „conştiinţa este nivelul la care existenţa devine ştiinţă, este re-flexie

(aplecare adânc meditativă către altul şi către sine), discriminare şi

ierarhizare valorică, trăire aprobatoare a faptei morale înălţătoare şi instanţa

dezaprobatoare a gândului şi actului degradat. La nivelul conştiinţei se

realizează trăirea tonică a datoriei împlinite, cât şi starea astenică de

insatisfacţie, a impulsului spre autodepăşire“ (Hegel), ambele acestea fiind,

în fapt, principalele puncte de sprijin, jaloane ale devenirii şi menţinerii

mereu a statusului fiinţei cercetătorului la standardele şi exigenţele cerute de

misiunea specifică cercetării transdisciplinare (a se vedea şi „Fundamentele

cercetării transdisciplinare“).


- 35 -

Fiind „o atitudine faţă de lume şi viaţă, angajare plenară,

omnilaterală, forum de dezbatere cu noi înşine şi cu alţii, opţiune valorică şi

impuls interior către acţiune şi motivare comportamentală“ (Ion Moraru),

conştiinţa reprezintă totodată „adevărata voce a sufletului“ – a fiinţei noastre

autentice. Căci „prea adesea raţiunea înşelându-ne, am dobândit dreptul de a

o respinge. Conştiinţa, însă, nu ne înşeală niciodată; ea este adevărata

călăuză a omului, fiind pentru suflet ceea ce instinctual este pentru trup: o

voce a Naturii, pe care cine o ascultă nu se poate teme că va rătăci“.

(Rousseau)

Pentru cercetătorul trandisciplinar, găsirea „căii drepte“,

identificarea adevărului obiectiv, reprezintă cea dintâi şi cea mai importantă

misiune. Ridicându-se în sfera universalului, el poate descoperi legile prime

ale manifestării vieţii, poate învăţa să acceseze Limbajul Lumii, să

descifreze astfel tainele universului, dealtfel – aşa cum ne demonstrează

viziunea holografică – înscrise în toate lucrurile, de la firul de iarbă până la

strălucitoarele galaxii. Dar în egală măsură este responsabil de perceperea

corectă a mesajului, de înţelegerea sigură a Sensului, fără interferenţe şi

distorsiuni din partea fiinţei sale lumeşti şi a tuturor aspectelor ce ţin de

percepţia umană subiectivă (subiectivism şi individualism dealtfel perfect

normal şi necesar, pentru că, la scara întregului Univers nu pot exista două

lucruri identice – şi cu atât mai mult doi oameni). Căci el, cercetătorul

transdisciplinar trebuie să se constituie într-un punct fix de orientare, un far

sigur pe marea zbuciumată a devenirii/progresului societăţii şi persoanei

umane. Astfel încât, dacă la o extremă savanţii şi filosofii lumii încearcă să

caute un Sens, un Rost al lucrurilor, pierdut o dată cu rătăcirea credinţei, iar

la cealaltă extremă preoţii, în baza credinţei urmează Sensul, dar fără a-l

cunoaşte, fără a-l înţelege – şi astfel fără putinţă de a-şi împlini menirea ca


- 36 -

fiinţe umane (fiind în situaţia şcolarului care face tot ce i se spune atât timp

cât i se dictează, dar de îndată ce rămâne singur nici nu ştie, nici nu poate,

fiindcă nu a constuit nimic în sine, ci a primi totul de-a gata, din afară),

cercetătorul transdisciplinar este acea fiinţă umană aflată în avangarda

societăţii, care caută şi dscoperă prin efort propriu, nu un sens, ci însuşi

Sensul/Rostul lucrurilor, îl înţelege, îl crede, îl urmează – şi mai mult îl

transformă în stare de spirit accesibilă tuturor celor cărora li se adresează:

celor ce mâine vor parcurge rând pe rând şi cu toţii, acelaşi drum pe care

astăzi, calăuza l-a deschis spre orizontul devenirii.

Această imensă responsabilitate, precum şi capacitatea de a rămâne

mereu pe traseul acestei viziuni – veritabilă Cale de Mijloc – implică din

partea fiinţei cercetătorului o pregătire cu adevărat demnă atât de libertatea şi

supleţea filosofului, cât şi de pioşenia şi profunzimea sacră a preotului. Iar

această stare de vibraţie existenţială în echilibru armonic şi sinergic cu

întreaga realitate înconjurătoare, încadrată în marea Procesiune a Ordinii

Cosmice, nu poate fi obţinută altfel decât prin continua raportare la legile şi

valorile universale ce pot fi recunoscute numai la nivelul Conştiinţei. Căci ea

este, aşa cum o definea Rousseau, „instinctul divin, nemuritor şi glasul

ceresc, călăuza sigură a fiinţei noastre ignorante şi mărginite, dar inteligente

şi libere, judecătorul infailibil al binelui şi răului, care îl face pe om asemeni

lui Dumnezeu“ – „părtaş la edificarea armoniei universale a întregii creaţii“

(A. Munteanu). „Fără ea – ne spune Rousseau în continuare, nu am simţi

nimic altceva decât tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare cu

ajutorul unui intelect lipsit de norme şi al unei raţiuni lipsite de principii.“


- 37 -

C. TRĂSĂTURILE DE CARACTER

1. Dorinţa sinceră de a sluji cunoaşterii şi progresului, dezvoltării

societăţii şi omului, privite ca sisteme cu devenire proprie, încadrate în

ansamblu şi mai vast al organizării cosmice.

Aşa cum am arătat în materialul privitor la specificul cercetării

transdisciplinare (“Fundamentele cercetării transdisciplinareă”) misiunea

cercetătorului nu este de loc facilitată de factorii umani, ba dimpotrivă,

condiţia sa, deşi de cea mai mare necesitate pentru societate, se numără

printre cele mai de jos în ierarhia valorilor comunităţii umane. Piedicilor

întâmpinate astfel din partea omenilor, li se vor adăuga obstacolele

conceptuale (neacceptarea noului la nivelul mentalităţii sociale, ataşamentul

comunităţii ştiinţifice faţă de paradigme demult depăşite de progresul istoriei

etc.), obstacolele financiare, politice, economice ş.a.m.d. Pentru a putea ţine

piept şi a răzbi prin noianul tuturor acestor vicisitudini, spre a-şi urma

chemarea, steaua–călăuză, care îi cere împlinirea rostului existenţial,

cercetătorul trebuie, mai întâi de toate, să îşi dorească în cel mai autentic

sens şi cu toată puterea fiinţei sale, să slujească deopotrivă omul şi progresul.

Dacă pentru alte profesiuni sociale se poate aplica sintagma lui

Hesse: „fie că-i îndrăgim, fie că-i iubim pe oameni, un lucru este clar: nu

putem trăi fără ei“, cercetătorul (în general), iar cu atât mai mult cel

transdisciplinar, nu numai că poate, dar trebuie să se poată desprinde de

marea masă socială, să-şi calce pe inimă, să-şi părăsească liniştea, căldura şi

pacea căminului pentru a se încumeta spre zări necunoscute, unde furtuni şi

vânturi reci îi vor pune la grea încercare corabia fiinţei sale. Atunci destinul

îi solicită o mare putere de concentrare – o mică greşeală de navigaţie şi totul

se poate sfârşi într-o clipă, în modul cel mai dramatic. (Să ne gândim la


- 38 -

bomba atomică!) Naufragiile pândesc la fiecare vâslă a gândului coborâtă în

valurile cunoaşterii. Iar naufragiul unui explorator, înseamnă suferinţă pentru

o întreagă lume, care şi-a pus visele, speranţele şi, poate, o parte importantă

din sufletul ei, în misiunea acestuia. De aceea, el trebuie să învingă: pentru

ei, pentru toţi cei rămaşi acasă cu ochii în zare şi pumnii strânşi. Încercările

nu contează, ci doar reuşitele, rezultatele.

Dar fără dorinţa de a se dărui pe sine celorlalţi nu se poate reuşi. Ba

chiar mai mult. Pe cât sunt de nefolositoare încercările, pe atât de inutile

jertfele. Chiar dacă lumea şi-a dorit dintotdeauna eroi la care să se-nchine şi

în care să creadă, acum însă e momentul faptelor. (Oricum, în mii de ani de

progress istoric, societatea a cumulat deja un număr mai mult decât

impresionant de „icoane cioplite“). Fiindcă, dacă „în lumea Naturii totul este

prin natură, în lumea omului, în schimb, nimeni şi nimic nu este ceva prin

sine însuşi“, ci numai prin şi în măsura în care, clipă de clipă, se face pe sine,

se edifică, dovedind reala sa valoare. Căci, ne reamintim în continuare o dată

cu Giovani Gentile „omul este om pentru că se face pe sine om“. Dar chiar şi

în lumea naturii, privighetoarea, ori ciocârlia – ce-ar fi dacă nu ar cânta

mereu? De aceea, aşa cum spunea Abraham Maslow: „fiecare om e o fiinţă

înzestrată cu un proiect. Ca să-şi realizeze împlinirea misiunii sale în viaţă,

pictorul trebuie să picteze, muzicianul să cânte, poetul să scrie versuri.

Pentru că există o tendinţă generală şi universală care îl conduce pe om să

devină ceea ce Sinele său este realmente. Iată de ce, ceea ce un om poate, el

trebuie să fie!“

Astfel că, cercetătorului transdisciplinar nu-i rămâne decât o singură

opţiune: aceea de a învinge. Atât jertfa de sine cât şi abandonul reprezintă, în

fapt, şi deopotrivă acte de trădare.


- 39 -

Iar pentru a putea împlini această misiune dificilă, pentru a avea tăria

şi forţa necesare înălţării la aceste standarde precum şi învingerii

dificultăţilor, dorinţa / voinţa / chemarea interioară spre slujirea progresului

omului şi societăţii, sunt fără doar şi poate cele mai importante dintre

trăsăturile de caracter ale cercetătorului transdisciplinar, pe care deşi le are

din naştere, trebuie totuşi recunoscute, modelate, sporite şi menţinute la cele

mai înalte nivele posibile, pe toată durata vieţii.

2. Iniţiativa personală; spiritul întreprinzător

Cercetătorul este prin definiţie un corăbier, pentru care uscatul, cu

toate frumuseţile sale statice, e doar e excepţie de la marea eternă a

devenirii/ transformării. Şi întocmai precum păsările mării, deşi îşi stabilesc

pe stâncile ţărmului cuibul, îşi petrec viaţa în zbor, adică pe propriile aripi, la

fel cercetătorul, deşi trăieşte în lumea oamenilor, în cadrul şi normele

generale ale societăţii, viaţa şi fiinţa lui aparţin cu adevărat Orizonturilor şi

depărtărilor, acolo unde, o stea a lui şi numai a lui, îl cheamă să ajungă

pentru înmânarea darului învingătorului. Iar pentru aceasta, va trebui să-şi

câştige orizontul prin efort propriu. Şi pe cât e de adevărat că nici o pasăre

nu poate zbura cu aripile alteia, tot atât e şi faptul că „nici o pasăre nu zboară

prea sus, dacă se înalţă pe propriile-i aripi“ (Iorga).

3. Curajul, tenacitatea, conştiinţa efortului său

Cercetătorul transdisciplinar este în primul rând un om care nu se

teme: nu se teme de necunoscut, nu se teme de obstacole, nu se teme să

piardă, nu se teme de nimic altceva decât de un singur lucru: acela de a nu

progresa, de a nu ajuta societatea şi omul să poată edifica o zi de Mâine mai

avansată şi mai valoroasă decât cea de astă zi.


- 40 -

Curajul însă, nu apare decât din momentul conştientizării

responsabilităţilor (a limitelor şi obstacolelor ce trebuie depăşite) şi al asumării

lor. Din acest punct de vedere optimismul este absolut necesar. Aşa cum afirma

Churchill, „pesimistul vede în orice oportunitate o dificultate, pe când

optimistul vede în fiecare dificultate o oportunitate.“

Dar, atât optimismul cât şi puterea asumării responsabilităţilor de

avangardă nu se pot manifesta cu toată amploarea, decât susţinute de

înţelegerea, de conştientizarea în toată plenitudinea ei, a misiunii deosebite

pe care o are de îndeplinit pentru întreaga comunitate umană. Fiindcă el

trebuie să trăiască în acea stare de spirit specifică unui veritabil tată de

familie: răspunde atât de starea de bine a fiecărui membru individual, cât şi

de buna dezvoltare a întregii familii. Tocmai întrucât cercetătorul

transdisciplinar e „cel care merge înainte“, dar nu de unul singur – aşa i-ar fi

probabil foarte uşor să răzbească – ci numai şi numai împreună cu toţi

ceilalţi. Pentru că, să ne amintim de spusele Scripturii cu privire la Călătorul

Însingurat care se grăbeşte să ajungă primul la Mecca cerească: la Poartă îl

întâmpnă Petru cu dureroasa întrebare: „Dar unde sunt fraţii tăi, trădătorule!“

Pe de altă parte, optimismul nu este o speranţă în aşteptare, o dorinţă

pentru ce va să vină, ori să fie, ci o voinţă de a face, o decizie de a participa,

de a lupta, de a învinge. O participare activă, constructivă. O contopire, o

identificare a fiinţei proprii cu rostul său existenţial; o autentică uniune a

făptuitorului cu fapta, a creatorului cu opera sa. Optimismul său nu este lupta

pentru a câştiga Ziua de Mâine, ci hotărârea de a edifica această Zi, prin

efort propriu, prin sacrificiul de sine, pentru ca ea să poată fi astfel o casă

plină de viaţă dăruită „Celor ce vin“. De aceea înţelegem atitudinea de

apropiere a lui Nietzsche pentru astfel de caractere. „Iubesc – spune el – pe

cel ce inventează şi munceşte ca să ridice casa Supraomului şi ca să


- 41 -

pregătească pentru el pământ, fiară şi plantă. Iubesc pe cel ce-şi risipeşte

sufletul, care nu vrea recunoştinţă şi nu dă îndărăt deloc: fiindcă el tot timpul

dăruieşte şi nu vrea să păstreze pentru sine.“

4. Modestia, perseverenţa, recunoaşterea limitelor şi depăşirea lor

“Un adevarat cercetător – arăta Al. Balaban – îşi dă seama cât de

mult mai are de învăţat, de intensitatea necunoscutului care i se deschide in

faţă. Numai semidoctii sunt autosatisfăcuşi şi-şi etalează ostentativ săracele

cunoştinţe, refuzând să se plece in faţa evidenţei atunci când evoluţia ştiinţei

face desuete paradigmele acceptate anterior”.

Recunoaşterea exietenţei limitelor nu se opune deloc viziunii/opticii

progresiste. Este o atitudine care ne ajută să înţelegem legătura şi necesitatea

existenţei celuilalt alături de noi, a efortului său care se adaugă efortului

nostru. După cum arăta Sfântul Augustin: cu toţii suntem cărămizi în

Templul pe care Dumnezeu /Viaţa/Universul îl edifică prin, şi din chiar

fiinţa noastră. Luată individual, fiecare piesă este finită, limitată, nu

reprezintă în sine înseşi decât o potenţă, nu o valoare. Doar împreună şi în

mâna Arhitectului îşi desăvârşesc propria măsură/rost/valoare pentru că

devin deopotrivă toate împreună şi fiecare în parte – în baza, să ne amintim,

Principiului holographic – un Templu al Vieţii.

De aici conştiinţa că el, cercetătorul, aparţine unui lung şir de

efoturi, unei întregi epopei în deplină desfăşurare, dator fiind celor ce au

clădit până Azi, precum de asemenea dator este, la rându-i, să edifice el

însuşi pentru Mâine.

Marii pionieri ai ştiinţei, deşi îşi apărau ideile cu fervoare şi adeseori

luptau pentru ele, erau, în cele mai multe cazuri, oameni modeşti, fiindcă îşi

dădeau seama prea bine ce mici erau realizările lor, comparate cu vastitatea a


- 42 -

ceea ce rămânea încă să fie cunoscut. Către sfârşitul vieţii, Pasteur spunea:

„mi-am irosit viaţa“, gândindu-se la lucrările pe care le-ar fi putut face cu

mai mult folos. Se spune că, puţin timp înainte de a muri, Newton afirma:

„Nu ştiu ce par lumii, dar mie însumi îmi par ca un băiat care se joacă la

malul mării, amuzându-se cu una sau cu alta şi găsind, din când în când, câte

o pietricică mai arătoasă decât cele obişnuite, în timp ce marele ocean al

adevărului zace nedezvăluit în faţa mea”.

De aceea modestia este a doua sa natură. Tot ceea ce el decoperă, ori

pune în lucru, sunt pasaje, acte dintr-un scenariu cosmic ce s-a derulat

dintotdeauna şi va continua după aceleaşi reguli. Ca actor îi revine sarcina de

a-şi interpreta rolul; aşa cum ne amintea Epictet, cu secole în urmă: „Adu-ţi

aminte că eşti interpretul rolului dorit de maestru. Dacă este scurt, ca pe unul

scurt, dacă este lung ca pe unul lung. Dacă doreşte să joci rolul unui cerşetor,

joacă-l şi pe acesta aşa încât să pară cât mai natural.Dacă vrea să joci rolul

unui şchiop, al unui magistrat sau al unui simplu particular fă la fel.Căci

datoria ta este să interpretezi rolul ce ţi s-a dat intr-o prezentare cât mai

potrivită, dar aleagă acest rol stă în puterea altuia.”

Recunoaşterea limitelor este succedată îndeaproape de dorinţa

absolut necesară de a le depăşi. Prin definiţie cercetătorul este cel ce doboară

limitele, cel ce transcende orizontuirile; şi ca orice explorator autentic,

pentru a putea păşi dincolo de vreo graniţă exterioară, trebuie, în primul

rând, să doboare limitele sale interne.Trebuie să parcurgă procesul

dezvoltării personale echivalent metamorfozei fluturelui din omidă. Căci aşa

cum ne amintea Nietzsche: „am parcurs drumul de la vierme la supraom, dar

a rămas încă atâta vierme în noi“. Cercetătorul transdisciplinar este primul

chemat să-şi deschidă aripile spiritului nu pentru el, ci pentru misiunea sa,


- 43 -

care îi cere să descopere, să modeleze, să aducă celorlalţi o nouă lume, atât

pentru trupurile cât şi pentru sufletele acestora.

Şi cum nimic nu de dobândeşte decât prin muncă şi trudă, o altă

virtute necesară cercetătorului transdisciplinar este perseverenţa.

Perseverenţa este cheia oricărui progres, prin care dovedim că merităm cu

adevărat rezultatele obţinute, că ele sunt, nu o pomană a divinităţii, ci un

câştig al omului. În plus, ea reprezintă ultima fortăreaţă a sufletului. Când

norii grei întunecă orizontul devenirii şi ceţuri groase învăluie lumina

speranţei, nici raţiunea, nici optimismul, nici dorinţa, nimic nu ne poate fi de

folos precum ne este atunci virtutea perseverenţei. Când toate vânturile au

adormit pe marea devenirii, când orizonturile se strâng nocturne în jurul

nostru, perseverenţa rămâne singura briză ce suflă în velele Corabiei noastre

ajutându-ne să depăşim acest Moment de Repaos ucigător şi să ne continuăm

drumul dincolo de Ceţuri, spre zări senine şi ţărmuri îmbietoare.

Dar să ne reamintim: „ţărmurile îmbietoare“ sunt pentru cei ce vin şi

vor edifica acolo Casa Zilei de Mâine; a lor! Pentru cercetător, singura

locuinţă este Infinitul, Orizontul. Pentru el Ziua de Mâine este Eternă. Nu se

va transforma niciodată într-un Azi, care mâine să devină Trecut – adică o

urnă funerară. Fiindcă „memoria care nu se înnoieşte pe sine, care nu

creează «ex nouvo», nu are nimic, absolut nimic a-şi aminti. Şi nimic nu

rămâne în interiorul nostru când se stinge flacăra vie în care constă actul

spiritual, până când nu se reaprinde acea flacără. Încât, când ne închipuim ca

simpli spectatori pasivi ai sufletului nostru; chiar după o viaţă spirituală

intens trăită şi după opere mari ori creaţii puternice, noi, spectatori inerţi, ne

vom găsi în gol, în nimicul cel mai absolut“ (Giovani Gentile).

Căci dacă păsării i-au fost date aripi, este pentru a zbura. Iar zborul

presupune folosirea acestora clipă de clipă.


- 44 -

Pentru cercetătorul transdisciplinar, perseverenţa este însăşi dovada

conştientizării naturii sale ca fiinţă aparţinătoare orizonturilor şi

voinţa/decizia de a-şi asuma/trăi această stare existenţială în mod continuu.

Nietzsche exprimă cel mai bine acest aspect ţinând de condiţia

existenţială a cercetătorului: “toate aceste păsări care au zburat departe, cât se

poate de departe, se vor opri desigur undeva, se vor lăsa pe un catarg sau pe o

stâncă aridă, şi vor fi încă mulţumite cu acest adăpost precar. Dar cine ar avea

dreptuul să conchidă de aici că nu mai există un imens spaţiu liber înaintea lor,

că ele au zburat atât cât se poate (sublin. lui Nietzsche)zbura? Toţi iniţiatorii,

toţi marii noştri precursori au sfârşit prin a se opri şi oboseala opreşte fără

atitudini nobile şi graţioase. Ni se va întâmpla la fel şi ţie şi mie. Dar ce

imortanţă am Eu sau Tu? Alte păsări vor zbura mai departe. Ceea ce noi am

văzut – credinţa noastră, se întrece cu a lor; în sus şi înainte, ea se înalţă

deasupra capetelor noastre, deasupra neputinţei proprii, şi vede acolo stolurile

unor păsări mult mai puternice decât noi, care se străduiesc căte punctul pe

care îl urmăream şi noi şi unde nu este mare, mare şi iarăşi mare. Unde voim

noi să ajungem? Vrem noi să trecem marea? Und ne duce această pasiune

puternică, şi care ne este mai scumpă decât orice pasiune? De ce tocmai în

direcţia aceasta în care până acum au apus toţi sorii omenirii? Ni se va spune

şi nouă odată că, tot mai mult cârmind spre Vest, credeam că vom descoperi o

Indie necunoscută – dar că soarta noastră a fost să fim învinşi de Infinit? sau,

fraţii mei, sau?…”

5. Valenţe hermeneutice, capacitatea de intuiţie, capacitatea de

percepere a sacralităţii vieţii

Aşa cum s-a arătat şi cu altă ocazie, sacrul este trăirea profundă a

fenomenului vieţii, derivând dintr-o atitudine de conştiinţă specifică şi din


- 45 -

înţelegerea/conştienţa (a nu se confunda cu conştiinţa) sensului şi rosturilor

fiecărui lucru în cadrul marelui Sistem organizat numit dintotdeauna Cosmos.

Sacrul reprezintă deci participarea în cunoştinţă de cauză la Procesele

Naturii, la derularea Fluxului Devenirii Universale; înseamnă decizia

personală de încadrare armonică în Templul Creaţiei şi actul implicării

sinergice prin contribuţia, puterea şi fiinţa proprie la Progresul Vieţii ca

fenomen cosmic.

De aceea capacitatea hermeneutică este absolut necesară pentru

posibilitatea perceperii Sensului şi mesajului pe care fiecare lucru îl poartă

cu sine, pentru toate celelalte.

În baza principiului holografic, partea este deopotrivă imaginea

întregului, iar întregul se regăseşte concomitent şi în egală măsură în toate

componentele sale care, dealtfel, reprezintă, clipă de clipă, rezultanta acţiunii

sinergice a tuturor părţilor întregului. Înţelegând mesajul lucrurilor, accesând

Limbajul Lumii, putem participa activ la devenirea noastră ca indivizi şi ca

societate, pentru că în acest fel, ceea ce era ascuns, se revelează, iar

dezvoltarea/progresul nostru nu mai ţine de conjuncturi, ci devine opera

propriei noastre decizii şi a efortului/voinţei personale.

În măsura în care Conştiinţa se defineşte ca locul sau organul fiinţei

noastre prin care se face auzită vocea Universului, ce ne îndrumă după

normele şi principiile etern valabile ale respectării Armoniei Csomice (a se

vedea şi supra, pct.II „Fondul moral şi de conştiinţă“), intuiţia ni se

înfăţişează drept o veritabilă funcţie a Conştiinţei, absolut necesară

accesării/recunoaşterii/implementării acestor norme la nivelul societăţii şi

persoanei umane.

Dat fiind specificul misiunii de avangardă a cercetătorului

transdisciplinar, Principiile Universale sunt singurele coordonate valabile şi


- 46 -

premise de întrebuinţat de către acesta în tot ceea ce ţine de îndeplinirea

activităţii sale. Iată de ce, pe lângă un bogat fond moral, o Conştiinţă avansată,

cercetătorul are nevoie deopotrivă de dezvoltarea Simţului Intuiţiei (care îl

călăuzeşte pe „Drumul Adevărului“), de capacitatea hermeneutică prin care să

poată înţelege şi aplica în comunitate mesajul fiecărui lucru precum şi de

trăirea la nivel de raţiune, simţire şi conştiinţă a sacralităţii vieţii, ca fiinţă şi

manifestare, în spatele nenumăratelor Forme putând astfel descoperi esenţa

din „Eterna Fiinţă a fiinţelor“ (Basarab Nicolescu).

D. TEMPERAMENT ŞI RESURSE ENERGETICE

Nu toate creierele lucrează la fel. S-au făcut încercări de a împărţi –

grosso-modo – oamenii de ştiinţă în două categorii, dar clasificarea este

arbitrară: probabil că majoritatea se află undeva între extreme şi întruneşte

multe caracteristici aparţinând ambelor tipuri.

Chimistul american W. D. Bancroft denumeşte un anumit tip de

oameni de ştiinţă „ghicitori“, (utilizând cuvântul „a ghici“ în sensul de a face

un raţionament ingenios sau o ipoteză înaintea faptelor); aceştia se conduc,

de preferinţă, după metodele aristotelice sau deductive. Mai întâi, sau în

orice caz într-un stadiu iniţial al cercetării, ei construiesc ipoteza, apoi o

verifică prin experiment. Cealaltă categorie el îi denumeşte „strângători“,

fiind strâng, acumulează date, până ce generalizarea sau ipoteza devine

evidentă; ei folosesc metoda inductivă sau baconiană. Totuşi, termenii de

„inducţie“ şi „deducţie“, „baconian“ şi „aristotelic“ pot produce confuzii şi

au fost uneori greşit folosite (a se vedea şi vol. ”Managementul cercetării

transdisciplinare”). Henri Poincaré şi Jacques Hadamard clasifică pe

matematicieni în „intuitivi“ şi „logicieni“, după felul în care lucrează,


- 47 -

folosind de predilecţie intuiţia sau înaintarea sistematică, treptată. Baza

acestei clasificări pare să fie apropiată de cea a lui Bancroft. Victor Săhleanu

utiliza terminologia „speculativ“ şi „sistematic“, considerată ca fiind “cel

mai simplu mod de a indica deosebirea principală între cele două categorii.”

Charles Nicolle făcea distincţie între a) geniul inventiv care nu poate

să devină un deposit de cunoştinţe şi care nu este neapărat de o inteligenţă

deosebită în sensul obişnuit al cuvântului şi b) omul de ştiinţă cu o

inteligenţă remarcabilă, care clasifică, raţionează şi deduce, dar este, după

Nicolle, incapabil de creaţie sau de descoperiri originale. Primul tip

utilizează intuiţia şi face apel la raţiune şi logică numai pentru a obţine

confirmarea descoperirii. Celălalt tip face cunoaşterea să înainteze treaptă cu

treaptă, ca un zidar care aşază cărămidă cu cărămidă, până ce, în cele din

urmă, se conturează o structură. Nicolle scrie că intuiţiile erau atât de

importante pentru Pasteur şi Mecinikov, încât uneori ei făceau comunicările

înainte de a fi obţinut rezultatele experimentale. Experienţele le slujeau mai

ales drept răspuns criticilor (a se vedea şi Anexa I).

Bancroft ilustrează în felul următor diferitele categorii ale viziunii

ştiinţifice. Drept exemple ale tipului systematic el îi dă pe Kelvin şi Sir W.

Hamilton, care spuneau: „măsurătoarea exactă şi amănunţită pare pentru

imaginaţia ştiinţifică o muncă mai puţin destinsă şi detaşată decât căutarea a

ceva inedit, dar aproape toate marile descoperiri ştiinţifice s-au făcut în acest

mod“.

„În fizică descoperirea de fapte noi este accesibilă oricărui cap pătrat

dotat cu răbdare, cu dexteritate manuală şi cu simţuri ascuţite“.

Să comparăm această declaraţie cu următoarea, făcută de Davy:


- 48 -

„Mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a făcut un manipulator

îndemânatic; cele mai importante dintre descoperiri mi le-au sugerat

greşelile mele“.

Cei mai mulţi matematicieni aparţin tipului speculativ. Următoarele

remarci sunt atribute respective lui Newton, Whewell şi Gauss:

„Fără intuiţie îndrăzneaţă nu există mari descoperiri“.

“Progresele cunoaşterii nu se realizează de obicei fără curaj şi fără

libertatea de a ghici“.

“Posed rezultatul, dar nu ştiu însă cum să ajung la el“.

În ştiinţele biologice, cei mai mulţi dintre descoperitorii proeminenţi

au aparţinut tipului speculativ. Huxley scria:

„Este o iluzie destul de răspândită că cercetătorul ştiinţific are

obligaţia de a nu trece dincolo de generalizarea faptelor observate… dar

oricine are practica muncii ştiinţifice ştie că cei care refuză să meargă

dincolo de fapte, rareori ajung la ele“.

Următoarele două comentarii, făcute în ocazii diferite, dezvălie

punctual de vedere al lui Pasteur în această privinţă:

„Dacă cineva mi-ar reproşa că, trăgând aceste concluzii am mers

dincolo de fapte, eu aş răspunde: «Este adevărat că m-am hazardat

intenţionat în nişte idei care nu pot fi demonstrate în chip riguros. Acesta

este modul meu de a privi lucrurile»“.

„Numai teoria poate să ducă înainte şi să dezvolte spiritul inventiv“.

W. Ostwald clasifică pe oamenii de ştiinţă într-un chip uşor diferit:

el distinge între tipul classicist, care este sistematic şi a cărui caracteristică

principală constă în a duce la perfecţiune orice descoperire şi tipul romantic,

care are o multitudine de idei, dar în aclaşi timp manifestă şi o anumită

superficialitate în modul de a le folosi, numai arareori prelucrându-le până la


- 49 -

capăt. Ostwald spune că tipul clasicist este prost dascăl şi nu poate să facă

nimic înaintea altora, în timp ce romanticul îşi xpune cu uşurinţă ideile şi are

o enormă influenţă asupra studenţilor săi. El poate creşte câţiva studenţi

remarcabili, dar uneori dăunează originalităţii lor. Pe de altă parte, aşa cum

semnalează Hadamard, minţile foarte intuitive pot fi foarte obscure. Kenneth

Mees consideră că descoperirea ştiinţifico- practică şi tehnologia comportă

trei metode diferite de lucru: a) sinteza teoretică, b) observaţia şi

experimental, c) invenţia. Rareori se întâmplă, spunea el, ca vreun om să

exceleze în mai mult decât una dintre aceste activităţi, fiindcă fiecare dintre

ele necesită un tip de intelect diferit.

Tipul sistematic de om de ştiinţă este probabil mai potrivit pentru

cercetătorii care dezvoltă şi continuă ceea ce au făcut alţii, iar tipul

speculativ pentru cercetătorii exploratori; primul este mai potrivit pentru

munca în colectiv, în echipă, iar ultimul, fie pentru munca individuală, fie

pentru cea de conducător de echipă. Dr. E. L. Taylor descrie organizarea

unei mari întreprinderi comerciale de cercetare care foloseşte oameni de tip

speculativ, care jonglează cu ideilor lor, dar îndată ce dau peste ceva care

promite să fie de valoare, acest ceva este luat cu totul din mâinile lor şi

transferat cercetătorului de tip sistematic pentru a fi verificat şi dezvoltat

până la capăt.

Tipurile speculativ şi sistematic reprezintă, totuşi, extreme şi

probabil că cei mai mulţi oameni de ştiinţă îmbină anumite însuşiri ale

ambelor categorii. Studentul poate să îşi descopere înclinări naturale către un

tip sau altul: Bancroft consideră că adeseori un tip nu poate fi convertit în

celălalt. Probabil că cel mai bine este pentru fiecare să-şi urmeze înclinările

naturale şi ne-am putea întreba dacă nu cumva mulţi oameni de ştiinţă au

fost influenţaţi negativ de către profesorul în a cărui rază de acţiune s-a


- 50 -

întâmplat să intre. Lucrul important pentru noi este de a nu ne aştepta ca

fiecare să gândească în acelaşi fel ca noi înşine. E păcat ca un tânăr om de

ştiinţă care aparţine prin natura sa tipului speculativ să intre sub influenţa

unui tip sistematic şi să fie greşit îndrumat, într-o asemenea măsură încât să-

şi închipuie că imaginaţia sa trebuie să fie înăbuşită până la completa ei

eliminare. Omul care are propriile sale idei şi vrea să le pună la încercare

este mai apt de a fi atras în cercetare, de a da o contribuţie mai mare la

progresul ei şi de a obţine mai mult de la ea decât omul lipsit de imaginaţie

şi de curiozitate. Ultimul poate să facă o treabă folositoare în cercetare, dar

probabil că nu va avea el însuşi multă plăcere din aceasta. Ambele tipuri sunt

necesare pentru progresul ştiinţei, fiindcă ele tind să fie complementare.

Aşa cum am mai arătat şi în altă parte, o eroare frecventă printre

filozofi şi printre cei care scriu despre metoda ştiinţifică este de a crede că

descoperirile sunt făcute cu ajutorul unei acumulări sistematice de date până

la un punct când generalizarea devine o chestiune de logică elementară, în

timp ce, în realitate, lucrul acesta nu este adevărat, probabil, decât într-un

număr restrâns de cazuri.

Dar, indiferent de tipul temperamental în care se încadrează, ori de

stilul propriu de lucru, cercetătorul transdisciplinar trebuie să beneficieze de

o putere de muncă susţinută, de vigoare, energie şi dinamism echilibrat.

Satisfacţia rezultatelor precum şi conştiinţa semnificaţiei/utilităţii activităţii

sale, pentru comunitatea umană sau pentru individ în parte, la fel ca şi

spiritul optimist, ori perseverenţa sunt factori corelativi, adjutanţi. Dar toate

acestea trebuie să se sprijine pe resurse energetice interne semnificative.

Dacă oamenii în general îşi consumă energia prin acte de participare socială

(discuţii, întâlniri, jocuri, distracţii, reproducerea speciei, ori fapte ce

urmăresc obţinerea satisfacţiei – prin diverse mijloace: materiale, fiziologice,


- 51 -

afective ori spirituale), cercetătorul transdisciplinar va trebui să canalizeze

aproape întreg spectrul energetic spre împlinirea misiunii sale. Toate

celelalte lucruri / valori ale societăţii, pentru el sunt de mâna a doua. Fiindcă

lui nu-i aparţine lumea aceasta, ci abia Cea de Mâine pe care e necesar să o

edifice; astfel că, deşi are mai multe îndatoriri umane decât oricine altcineva,

nu beneficiază de drepturile ce li se oferă celorlalţi membri ai comunităţii.

Tocmai întrucât valorile sociale sunt de domeniul trecutului; o dată scăptat

de gravitaţia lor, prins în jocul de grup al oamenilor, va uita de misiunea sa

ce constă în zborul spre zări şi înălţimi încă neatinse. Pe de altă parte, toate

lucrurile pe care societatea i le pune la dispoziţie pe parcursul vieţii sale sunt

cu titlu de împrumut, pentru generaţiile de mâine. Sub nici un chip nu-i este

permis să risipească aceste daruri, ci trebuie să le investească în actul creator

al cercetării şi sporindu-le valoarea prin chiar îmbogăţirea cu efortul şi fiinţa

proprie; să le poată apoi transmite mai departe, la încheierea misiunii sale

prezente.

“Aceasta-i adevărata bucurie a vieţii – recunoştea George Bernard

Show – a fi folosit într-un scop a cărui măreţie o şi recunoşti. A fi o forţă a

naturii, şi nu o mână de pământ frământată de necazuri şi de revendicări,

plângându-se că lumea nu se dedică fericirii ei. Sunt de prere că viaţa mea

aparţine întregii comunităţi umane; consider că e un privilegiu să fac pentru

ea tot ce-mi stă în putere, atât cât voi trăi.Vreau să fiu de folos până în ceasul

morţii. Cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât trăiesc mai intens. Mă bucur

de viţă de dragul ei. Pentru mine nu e o lumânare, e o splendidă torţă care

mi-a fost încredinţată pentru o vreme şi pe cae vreau să o fac să strălucească

atât cât pot mai mult , înainte de a o înmâna generaţiilor viitoare.”


- 52 -

E. CAPCITĂŢI INTELECTUALE. MATURITATE AFECTIVĂ,

COGNITIVĂ ŞI INTUIŢIONALĂ

Aşa cum am văzut anterior, intuiţia este necesară cercetătorului

transdisciplinar pentru perceperea Sensului, a mesajului unităţii lucrurilor,

dincolo de aparenta fragmentare a cunoaşterii la nivel conceptual. Intuiţia – ca

voce a Conştiinţei – devine astfel instrumentul cel mai sigur de a ne ghida în

funcţie de legile universale ale organizării vieţii. Totuşi, pentru a putea da în

folosinţă, pentru a putea utiliza în folosul comunităţii descoperirile şi

cunoaşterea dobândită de el, la graniţa orizonturilor, cercetătorul trebuie să fie

în egală măsură pregătit, antrenat în a crea forme conceptuale, în măsură să

facă inteligibil şi utilizabil/ perceptibil de către toţi semenii săi, rezultatul

efortului propriu de investigare. De aceea, în primul rând i se cer capacităţi

intelectuale specifice spiritului ştiinţific, o minte disciplinată, un mental

deopotrivă cu valenţe/capacităţi analitice, dar şi sintetice, obişnuinţa de a

analiza problemele în perspectivă, de a recunoaşte şi extrage principiile

generale, capacitatea de abstractizare, dar şi de teoretizare.

“Geniul – spunea Pavlov – constă în a vedea ceea ce văd toţi şi a

înţelege ceea ce încă nu a înţeles nimeni.”

Coeficientul de inteligenţă nu este deosebit de semnificativ spre a

necesita neaparat a fi luat calcul, pentru că, în ziua de astăzi, o inteligenţă

chiar sub medie este în măsură să recunoască valorile transdisciplinare ale

vieţii şi care, aşa cum am arătat, nu se adresează doar raţiunii, ci fiinţei în

esenţă şi în ansamblul său, ca un tot unitar. Rămâne însă important aspectul

ce vizează educarea minţii, disciplinarea ei în a trata problemele sub aspect

ştiinţific şi mai ales în a găsi modalităţi practice de implementare – la nivel

de societate şi om – a Ideilor (abstracte) pe care cercetătorul le descoperă pe


- 53 -

parcursul investigaţiei sale. Aşa cum ne îndemna Eminescu: „citeşte! Citeşte

mereu. Creierul tău va deveni astfel un laborator de idei şi imagini din care

vei întocmi înţelesul şi filosofia vieţii“.

Fiindcă „firea omului produce fie plante bune fie buruieni; de aceea

trebuie ca, la timpul potrivit, pe unele să le cultivăm, iar pe celelalte să le

stârpim“ (Francis Bacon)

Alături de maturitatea cognitivă câştigată în urma acestei

disciplinări, cercetătorul trebuie să plaseze maturitatea afectivă ca o condiţie

sine qua non a echilibrului de personalitate. Fără o personalitate echilibrată,

care să constituie o bază sigură, solidă pentru propulsarea transformărilor, a

prefacerilor la nivel de ştiinţă şi societate umană, există riscul potenţial ca

întreaga energie a Ideii (mai ales a celor mari, profund reformatoare) să fie

direcţionată greşit, făcând din cercetător un veritabil revoltat, producător de

haos, în loc de a-i permite să-şi manifeste rolul edificator al progresului, al

valorilor şi ordinii sociale la un nivel superior.

F. INDEPENDENŢA ŞI DETAŞAREA. ORGANIZAREA VIEŢII

Cercetătorul transdisciplinar este o pasăre a cerului, liberă a se

îndrepta spre orice orizont deschis de viziunea transdisciplinară, aşa cum a

fost ea prezentată anterior (a se vedea supra pct.A) şi datoare să aducă şi să

pună descoperirile sale la dispoziţia comunităţii şi omului, pentru progresul

acestora şi buna lor dezvoltare în acord cu standardele ordinii cosmice,

respectând armonia tuturor sistemelor la nivel de Univers.

Îndeplinindu-şi această misiune el trebuie să evite a se lăsa intimidat,

ori abătut de la drumul său de vreo autoritate externă, indiferent din ce sector

al vieţii sociale ar fi aceasta – politic, economic, religios, naţional, familial


- 54 -

etc. Singurul ghid şi autoritate de urmat este propria sa Conştiinţă şi

principiile universale puse în slujba societăţii şi fiecărei persoane.

De asemenea independenţa vizează şi domeniul concepţiilor /

doctrinelor/ ideilor. Căci unul dintre pericolele majore pentru cercetare este

acela de a avea idei preconcepute, ori fixe.

De aceea cercetătorul, spre a-şi păstra libertatea de acţiune (în faptă

şi gândire), e necesar să păstreze o detaşare rezonabilă (uneori chiar totală)

faţă de multiplele aspecte ale vieţii şi mentalităţii obişnuite. El trebuie „să

acţioneze ca un om de gândire şi să gândească, deopotrivă, precum un om de

acţiune“ (Bergson) pentru că, aşa cum ne arăta Platon, spre deosebire de

oamenii obişnuiţi, el este cu adevărat un „creator mai bucuros în suflet, decât

în trupuri; căci aceştia sunt oameni – ne spune el, prin vocea Diotimei, în

“Banchetul” – care procreează mai bucuros în suflete decât în trupuri,

creând, se-nţelege, astfel încât cele care cad în sarcina spiritului să fie

concepute şi zămislite.Vrei să şti care anume? Cele referitoare la gândire şi

nu mai puţin, la orice altă virtute. Dintre aceştia, deci, fac parte tot atât poeţii

care lucrează lucrările originale, cât şi printre meşteşugari , toţi cei numiţi

inventatori.

Îar cea mai mare dintre lucrările cugetului lor, şi ceamai frumoasă

dintre toate , priveşte întocmirile ctăţilor şi aşezămintelor omeneşti , ceea ce

se numeşte în acest caz chibzuinţă şi dreptate socială.

Şi iată, dacă unul dintre aceştia poartă de tânăr în suflet ca o fiinţă

divină, sămânţa creaţiei, când ajunge în floara vârstei, deodată e cuprins de

datoria zămislirii şi cunoaşterii. El caută atunci în jurul lui frumuseţea în care

ar putea procrea, căci în urât nu va putea zămisli niciodată. Şi stăpânit de

creaţie, îmbrăţişează mai curând corpurile frumoase, decât pe cele urâte;

dacă întâlneşte în drum un suflet frumos, nobil şi de o natură aleasă, îndată îl


- 55 -

cuprinde dragostea pentru această îndoită întrupare frumoasă. În faţa unei

astfel de făpturi el devine într-o clipă plin de idei cu privire la virtute şi la

felul în care trebuie să fie omul superior, ce procupări trebuie să aibă şi

încearcă chiar s-o modeleze. Apropiindu-se astfel de frumos şi împărtăindu-

se din el, se înfiripă şi ia naştere ceea ce stă încă de mult încolţit în suflete .

Pezent sau absent, el îşi aduce aminte de alesul său şi face să crească

împreună cu dânsul rodul propriei sale creaţii.”

Sau, cum recunoştea Shakespeare: „omul şi muntele se aseamănă,

dar cu deosebirea că, prin munţii săi pământul încearcă să se înalţe spre cer,

pe când prin oameni cerul coboară pe pământ“.

Pe de altă parte, să ne amintim de spusele lui Goethe: „ceea ce ne

face liberi nu e refuzul de a recunoaşte ceva deasupra noastră, ci chiar faptul

de a venera ceva superior.“ De aceea, aşa cum arăta M. M. Davy cercetătorul

trasdisciplinar este întocmai filosofului lui Platon, o fiinţă care venerează

Ideea, devenită altarul jertfirii/dăruirii vieţii sale şi o veritabilă Axis mundi o

organizării întregii sale existenţe. „Pentru Platon – ne spune M. M. Davy –

ideea, obiect principal al cunoaşterii, nu poate fi definită în termeni

conceptuali; intuiţia ideii nu este un act de extaz, în sensul obişnuit.

Accesul la Idei este fructul unei discipline de obişnuinţă şi de

asemănare a părţii luminoase şi divine a psihicului, a logosului sufletului, cu

regiunile de ordin divin ce sunt deasupra lui.

Ideile sunt absoluturi ale Binelui suveran: frumuseţe absolută, dreptate

absolută, bunătate absolută. De aceea numai filosoful şi prietenii ideilor care

au putut cunoaşte această cetate, această realitate supremă vor şti să

organizeze lumea şi să o guverneze urmând modelele.

Platon transpune cunoştinţele, religiile, acţiunile în planul unificat al

contemplaţiei. De aceea înţeleptul retras din lume devine savant,


- 56 -

matematician, om politic. Guvernatorul lui Platon este un contemplativ, un

mistic ce a atins esenţa şi a simţit prezenţa lui Dumnezeu. I se cere atunci să

renunţe la bucuria sa şi să coboare alături de fraţii săi, ca să exercite printre

ei viaţa eminentă a virtuţilor, a eroismului, a sfinţeniei.

După ce a aruncat, de pe culmi, această privire sinoptică ce cuprinde

sinteza, filosoful devine întemeietorul Cetăţii conform cu dreptatea. Prin

dreptate, ideile se nasc una din alta şi formează organismul cetăţii. Realitatea

cuprinsă în această vocabulă nu are nimic comun cu regulile exterioare ce

supraveghează buna ordine, ci este echivalentul unei stări de sfinţenie

interioară, a unei dispoziţii a sufletului independentă de acte etice sau de alt

fel. În primul rând este starea de perfecţiune a lumii inteligibile, concepută şi

realizată prin convertirea contemplativă.

Finalitatea umană este de a realiza în sine şi apoi în afara sa acest ideal.

Reînnoirea se obţine nu prin mijloace empirice, ci prin imitarea modelelor

supra-terestre…Dreptatea- aşa cum este definită în „Republica“ înseamnă să

acţionezi şi să îndeplineşti ceea ce este necesar conform nivelului tău de

evoluţie şi al destinului corelativ acestui nivel. Ce ţi-a fost acordat de Zeul

Suprem în acest sens.“

G. APTITUDINILE CREATOR-INOVATOARE ŞI FONDUL ARTISTIC

“Naşterea ideilor noi şi – arăta Ion Moraru – originale se realizează

printr-un efort prometeic şi printr-un chin sisific. Efortul uneori dramatic ţine

de esenţa creativităţii şi a persoanei creative. Cine nu e capabil sau dispus să-

l facă, n-are ce bate la poarta Templului Creaţiei, căci ea va rămâne veşnic

închisă.”


- 57 -

Creaţia este deopotrivă chin şi fericire. <<Lucrez la volumul II –

scria Bertrand Russel în Autobiografia sa – Când am spor e o mare

încântare, când stau pe loc, însă, este pentru mine un chin tot atât de mare>>

Omul înzestrat cu harul muncii şi cu potenţe creative, devine fiinţă

prin excelnţă creatoare. Sutele de schiţe pictorului, pregătitoare şi

premergătoare creaţiei, lunile de muncă filigramică la şlefuirea trăsăturilor

unui chip sculptat, ce vrea să tindă spre perfecţiune, zecile de variante ale

creatorului liric, care “potriveşte” cuvintele şi efectele poetice spre a produce

emoţia artistică, anii, uneori zecile de ani ai savantului, convertiţi în ipoteze,

teorii, invenţii şi descoperiri şi ele îndelung meditate, făcute şi refăcute, sau

încercarea temerară a filosofului de a le cuprinde pe toate într-o mare

sinteză, printr-un intens travaliu de gândire şi voinţă, sunt de natură să

evidenţieze sublimul efort creativ.

Pentru că, în fapt, aşa cum arăta Jacques Maritain, „crearea unei

lumi noi, nu va fi opera războiului, ci a forţei de viziune şi de voinţă, a

energiilor de reformă intelectuală şi morală care se vor fi dezvoltat în

conştiinţa colectivă şi la oamenii de direcţie şi orientare responsabili, […]

rezerve de vitalitate în potenţialul istoriei […] care tind impetuos să se

actualizeze.“

Cercetătorii transdisciplinari constituie avangarda detaşamentului

acestor creatori de Lume Nouă, aflate „la intersecţia dintre universul creaţiei

umane şi cel al creaţiei naturale - acolo unde se defineşte statutul omului de

fiinţă cosmică, supraordonat calităţii sale de fiinţă bio-psiho-sociale“ (T.

Stănciulescu).

Fiindcă ea, creaţia este “cea mai eficace şcoală a răbdării şi a

lucidităţii. Este de asemenea mărturia zguduitoare a singurei demnităţi a

omului: revolta tenace împotriva condimpotriva condiţiei sale , perseverenţa


- 58 -

într-un efort pe care-l consideră steril. Ea cere un efort cotidian, stăpânire de

sine, apreciere exactă a limitelor adevărului, măsură şi forţă. Ea înseamnă

asceză. Şi toate acestea pentru nimic, pentru a repeta mereu acelaşi lucru şi a

nu înainta nici măcar cu un pas. Dar poate că marea operă de artă are mai

puţină importanţă decât încercarea la car-l supune pe om şi prin ocazia pe

care i-o dă de a-şi depăşi propriile năluciri, şi de a se mai apropia cu încă

puţin de realitatea sa nudă”.(Albert Camus)

Căci aşa cum s-a arătat, „experienţa creatoare exală dintotdeauna un iz de

transcendenţă, întrucât, prin ea omul se simte asemeni lui Dumnezeu,

făuritor şi părtaş la Armonia Universală. Iată de ce, asumându-şi un destin

creator, fiinţa umană nu doar că evadează din stihia contingenţei, a

perisabilităţii, dar dobândeşte, totodată, convingerea că Facerea Lumii abia a

început în cele şapte zile şi că urmează Cea de-a Opta Zi, de care este

responsabilă pe deplin şi în care poate şi trebuie să trudească după puterile

sale pentru a spori şi a redeschide mereu Ciclul Primordial“ (Doina Balahur)

. “Astfel omul execută un act pozitiv de creaţie ori de câte ori aşează o

înfăptuire pe pământ, sub soare. Dacă în definitiv are dreptul de a se naşte,

acest drept rezultă, desigur, din faptul că el nu constituie nici mai mult nici

mai puţin decât o trăsătură a peisajului, asemenea stâncilor, copacilor, urşilor

sau alibinelor, din natura căruia îşi derivă existenţa sa”.(Frank Loyd Wright)

H. ALTE TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE IMPORTANTE

• Inteligenţa superioară;

• Persistenţă, perseverenţă, tenacitate. Am văzut că uneori

tenacitatea e mai valoroasă ca perspicacitatea;

• Înclinaţia de a munci din greu; capacitatea de travaliu, de efort;


- 59 -

• Aptitudinea de a înţelege esenţialul;

• Memorie bună (mai ales memoria de lungă durată);

• Puterea caracterului. Capacitatea de a domina împrejurările, de a

se domina şi pe sine;

• Sănătate deplină (sănătate de fier spre a face faţă imensului travaliu

fizic şi psihic implicat în creaţie. “Să creezi e cea mai grea muncă” arăta

I.Moraru);

• Capacitatea de concentrare îndelungată asupra unui lucru

(atenţie stabilă, nu fluctuantă);

• Îndemânare tehnică (pentru creaţia tehnică);

• Calităţi etice: respectul pentru adevăr (adevărul e fundament

pentru construcţie, falsul fundament pentru demolare. Pe fals nu se poate

construi, nu se poate crea);

• Independenţa gândirii (nonconformismul);

• Flexibilitatea gândirii;

• Curiozitatea epistemică;

• Năzuinţa de afirmare, spiritul de competiţie;

• Imaginaţia bogată (mai ales cea creatoare);

• Echilibrul armonios al aptitudinilor şi acţiunilor (Paul Popescu-

Neveanu);

• Originalitatea (Byron, paradoxul originalităţii: „Pentru a fi

perfect original, trebuie să gândeşti mult şi să citeşti puţin. Dar acest

lucru este imposibil, deoarece trebuie să fi citit înainte de a învăţa să

gândeşti“);

• Voinţa puternică. Să vrea neapărat să fie creator;


- 60 -

• Simţul umorului. Favorizează atitudinea ludică, detaşarea de

sine şi de alţii. A.Einstein spunea despre simţul umorului că el constă în

“capacitatea de a nu te lua în serios nici pe tine, nici pe alţii”;

• Trăiri emoţional-afective puternice. Stabilitate şi maturitate

emoţională. Încordarea emoţională puternică generează starea de durere

psihică, de chin, fământare. Creaţia e, într-un anume fel, chin şi fericire.

Ea se naşte, frecvent, din marile dureri şi din starea de fericire;

• Spirit introvertit (concentrat permanent pe problemele

interioare);

• Spirit interogativ-investigativ; de a întreba, de a se autochestiona

etc. Este o capacitate pe care japonezii o posedă prin excelenţă. Aceasta

se asociază curiozităţii lor ieşite din comun. În orice context, japonezul

are de pus zeci de întrebări.

• Mirarea – dezmirarea (L. Blaga). Creaţia e, într-un anume fel, mirare,

căutare, aflare şi dexmirare; şi apoi din nou, ciclul se reia, într-un context

epistemic;

• Migala, simţul ordinii; ordine în relativă dezordine;

• Simţul estetic. Prin diferite metode, procedee, ritualuri etc.

orientalii cultivă insistent acest simţ;

• Curaj în abordarea problemelor dificile;

• Varietate a intereselor şi divergenţă a preocupărilor;

• Nivel de aspiraţie ridicat şi idealuri înalte;

• Toleranţa la ambiguitate (gândire paradoxală, în genul lui

Maxwell, a logicilor paraconsistente);

• Tendinţa de informare cât mai largă;

• Iniţiativă;


- 61 -

• Preferinţă pentru gândire abstractă;

• Tendinţă spre autoafirmare;

• Spirit fantezist; aventurier în plan intelectual;

• Încredere în forţele proprii;

• Dorinţa de a schimba;

• Preferinţă pentru complexitate şi asimetrie (un fel de Ikebana

intelectuală);

• Spontaneitate;

• Asumarea riscului;

• Plăcerea de a publica;

• Plăcerea de a contribui la dezvoltarea ştiinţei;

• Dorinţa de a înţelege şi a explica fenomenele;

• Dragoste statornică faţă de ştiinţă;

• Ambiţia pozitivă, de a se situa la loc de cinste în rândul

oamenilor de ştiinţă (Ch. Darwin); de a câştiga stima colegilor;

• răbdare nemărginită de a reflecta îndelung asupra oricărui

subiect (Ch. Darwin);

• deosebită sârguinţă în a observa şi a aduna fapte (asta pentru ştiinţele

factuale);

• Capacitate asociativ– combinatorie mare;

• Spirit critic (analiza, compararea şi ierarhizarea valorilor);

• Motivaţie puternică;

• Capacitatea de a transpune ideile în codul imagistic;

• Capacitatea de a obiectualiza ideile;

• Capacitatea de a vedea în spaţiu şi în timp;

• Echilibru între imaginaţie şi gândirea critică;


- 62 -

• Înclinaţie spre enigmatic (dezlegarea enigmelor);

• Gândire pantareică (mereu curgătoare, în raport cu gândirea fixă,

stereotipă);

• Receptivitate la critică; analiza cu obiectivitate a oricărei

observaţii;

• Pasiuni colaterale (hobbies);

• Practicarea meşteşugurilor (dezvoltarea inteligenţei practice);

• Capacitatea de a învinge frica de greşeală (vezi exemplele cu R.

Brown, C. F. Gauss);

• Conlucrarea bună a conştientului şi inconştientului;

• Capacitate intuitivă (de iluminare şi de predicţie).

I. DESPRE DEMNITATEA CERCETĂTORULUI CA OM DE ŞTIINŢĂ

Demnitate şi ştiinţă: iată două atribute omeneşti în cel mai înalt

grad, definind (cu alte cuvinte) un tip uman de certă superioritate. Ştiinţa

poate conferi demnitate, dar ea obligă, totodată, la demnitate. Am spune că

ştiinţa – prin bucuriile pe care le oferă cunoaşterii, prin puterea asupra

realităţii la care poate conduce – este o nepreţuită valoare pe care ne-o pune

la dispoziţie societatea şi trebuie să ne arătăm demni de ea.

Demnitatea exprimă atitudinea omului faţă de sine însuşi; este o

formă a cunoştinţei de sine, a autocontrolului, a autoexigenţei. Fiecare avem

răspundere faţă de oameni şi faţă de noi înşine, fiecare ne datorăm respect şi

suntem datori să merităm acest respect. Măreţia potenţială din fiecare om se

cere actualizată; prin muncă, prin intensificarea lucidităţii, prin lărgirea

sferei cunoaşterii, prin aspiraţie etică şi prin conduită consecventă. Omul de


- 63 -

ştiinţă „ideal“ – sau aşa cum a fost idealizat de către ceilalţi oameni – ajunge

la demnitate închinându-şi viaţa căutării şi slujirii adevărului, urmând

neabătut drumul progresului, fiind oricând dispus la jertfe în numele ţintei pe

care o urmăreşte, consumându-se în lupta cu ignoranţa şi cu necunoscutul. În

acest destin caracteristic, omul de ştiinţă, cercetătorul, este pătruns de

conştiinţa necesităţii obiective a eforturilor şi a renunţărilor sale. Ceea ce

face excelenţa activităţii ştiinţifice este, mai ales, faptul că ştiinţa nu

tolerează minciuna, mistificarea, falsificarea, improvizaţie, superficialitatea.

Activitatea ştiinţifică uneşte consecvenţa logică cu cea morală. Strâns legat

de nevoie materiale şi spirituale ale societăţii, fiecare pas înainte al ştiinţei

are implicaţii etice.

Tocmai pentru că activitatea ştiinţifică se fundamentează pe

respectul adevărului şi cere un climat de libertate şi contribuie ea însăşi la

libertatea materială şi spirituală a omenirii, pretindem omului de ştiinţă să fie

cât mai aproape de idealul moral, (aşa cum s-a arătat mai sus) cât mai egal

cu sine însuşi, cât mai curajos, mai sincer şi mai cinstit: cu un cuvânt – cât

mai demn.

Desigur, nu orice om care lucrează în câmpul ştiinţei este un om de

ştiinţă în adevăratul înţeles al acestui termen. Aşa cum arăta V.Săhleanu,

“astăzi activitatea ştiinţifică s-a profesionalizat, este o ocupaţie mai deseori

decât o preocupare, poate fi o carieră tehnică şi nu numai un sacerdoţiu. Dar,

odată cuprins în orbita cercetării ştiinţifice, orice om este obligat să respecte

valorile morale intrinseci, constitutive, ale căutării adevărului – şi se

contaminează de măreţia cinstei. Mai mult, abaterile sale de la linia

demnităţii riscă să fie atent depistate şi sever reprobate, mult mai aspru

judecate decât faptele altor profesionişti”.


- 64 -

Demnitatea exprimă şi recunoaşterea sau nerecunoaşterea de către

societate a valorii personalităţii. Respectul pentru personalitatea omului de

ştiinţă, întrucât este “lucrător în domeniul spiritului”, depinde de gradul de

cultură al mediului social ca şi de prestigiul ştiinţei. Trăim la începutul erei

unei noi ştiinţe şi credem că atitudinea omului faţă de omul de ştiinţă nu este

încă bine conturată, sau este fluctuantă şi contradictorie. Ştiinţa a impregnat

cu diverse comodităţi viaţa cotidiană, a realizat performanţa zborurilor

interplanetare, dar a creat totodată terifiante arme de distrugere şi uneori e

greu să ştim dacă ne-a făcut mai fericiţi. Faptul că cercetarea ştiinţifică,

cultivarea şi promovarea ştiinţei au devenit ocupaţii relativ răspândite, a

contribuit la banalizarea noţiunii de om de ştiinţă, de cercetător, la coborârea

de pe soclu a unui simbol. “Probabil că depăşirea acestei situaţii critice de

psihologie socială – precizează autorul amintit – stă, totuşi, în puterea

cercetătorilor, a oamenilor de ştiinţă, animaţi cu adevărat de suflu etic.

Pentru aceasta se cere ca fiecare dintre ei să fie un exemplu de atitudine

demnă”.


- 65 -

CAPITOLUL IV

DEONTOLOGIA CERCETĂRII TRANSDISCIPLINARE

A.Conduita generală a Cercetătorului Transdisciplinar

Ca orice domeniu al vieţii sociale şi întocmai precum în cadrul

tuturor categoriilor profesionale, conduita generală a cercetătorului

transdisciplinar trebuie să fie în perfectă concordanţă cu specificul activităţii

acestuia, trebuie să fie armonizată cu principiile ce guvernează viziunea

transdisciplinară, dar mai ales, atitudinea sa este necesar a îmbrăca valenţe

deopotrivă paideice şi euristice, puse în slujba comunităţii, a individului

uman şi a progresului universal.

Astfel încât, cercetătorul transdisciplinar, dator va fi, clipă de

clipă, a se strădui să înţeleagă, să respecte, să se conformeze unui

comportament pe care îl putem cel mai bine înţelege urmând sfaturile,

îndemnurile, experienţa şi înţelepciunea viziunii unora dintre cei care, la

rândul lor – şi în timpul lor – au străbătut (chiar fără a rămâne în memoria

umanităţii drept „celebrităţi“, ori „chipuri de statui“) distanţa ce desparte

omul prezentului de omenirea viitorului şi întinzându-şi aripile spiritului

peste orizonturile devenirii, au creat o punte între Pământ şi Cer, între Om şi

Fiinţă, între noi şi întreg Universul ale cărui părţi constitutive suntem.

De aceea, înainte de a porni la drum, cercetătorul transdisciplinar

trebuie să ia cu sine îndemnul lui Constantin Noica: „nu uita că Dumnezeu

te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti, să dai sensuri, să creezi, să duci începutul

său mai departe“, fiindcă „nimic nu se face fără noi; şi nu va fi progres social

dacă nu-l asigurăm cu propriul nostru progres, cu puterea noastră de caracter

şi de pricepere. Se cade – arată în continuare Albert Fouille – ca noi să


- 66 -

prevedem şi să pregătim viitorul; el va consta numai din ceea ce noi am

făcut“. Viitorul de mâine este imaginea visului nostru de azi. Iar „pe cât e de

adevărat că omul creează visul, tot pe atât şi faptul că visul ne creează la

rându-i pe noi“ (Maxwell). Lumea e reprezentarea noastră, ne amintea

Schopenhauer, dar mai mult decât atât este măsura puterii şi priceperii

noastre de creaţie, a voinţei şi a organizării întregului act de fiinţare.

Pentru cercetătorul transdisciplinar lumea este un scop al existenţei

sale, căci aşa cum arăta Thomas Harris „scopul e un vis cu termen de

împlinire. Dacă nu ştii ce vrei şi încotro te îndrepţi, nu vei ajunge niciodată

nicăieri.“ Însă tocmai de aceea revine cercetătorului misiunea orientării

corecte a lumii şi omului, fiindcă el este farul călăuză spre împlinirea

destinului cosmic al umanităţii.

Iată de ce, în primul rând va ţine seama de cuvintele lui Edwin

Markham: “Ce orbi suntem până ce nu vedem/ Că-n orice zămislire

omenească/ Nu merită nimic să realizăm/ Dacă nu ne gândim pe om s-l

crească/ De ce să ridicăm oraşe şi palate / Când omul tot în tină îl lăsăm/

Zadarnic e să construim o lume/ Când pe constructor nu îl înălţăm “

Şi orientându-ne după calea cea dreaptă înţelege, o dată cu Hegel

că „adevărul are natura de a străbate atunci când timpul a sosit; şi de aceea el

nu apare niciodată mai devreme, nici nu găseşte un public nepregătit; şi

trebuie să fim convinşi că şi individul are nevoie de acest rezultat spre a-şi

confirma astfel ceea ce este lucrul său singuratic şi spre a experimenta

convingerea care aparţine mai întâi numai particularităţii, ca fiind ceva

universal.”

“Iar pentru a se putea ridica la înălţimile universalului trebuie el

însuşi să fi fost sceptic, dogmatic, istoric şi, în afara de acestea poet,


- 67 -

colecţionar, călător, ghicitor de enigme, moralist vizionar sau <<spirit

liber>>, în fine, să fi fost aproape toate, pentru a fi parcurs cursul valorilor

umane şi al sentimentului valorilor, pentru a putea privi cu ochi şi cu o

conştiinţă multiplă din înălţime către toate depărtările, din adâncime către

toate înălţimile, dintr-un colţ către ceea ce este pretutindeni. Dar toate

acestea nu reprezintă decât condiţii prime ale misiunii sale; această misiune

însă cere altceva: cere ca el să creeze valori…” (Nietzche)

Adevărata creaţie este însă în spirit, aşa cum arăta Mircea Maliţa:

„orice acţiune trebuie produsă la început în gând… tot ce clădeşte mâna

omului trebuie mai întâi creat la scară mică, precedat de o machetă… În

proiect stă însăşi esenţa umanităţii.“ Dar „acţiunea practică în zona spiritului

– ne arată în aceeaşi ordine de idei, Vasile Pavelcu – cere ochi care să vadă

departe şi o inima deprinsă să aştepte. Spre a învinge greutăţile imediate şi

concrete omul de ştiinţă trebuie să se înarmeze cu concepte abstarcte, de

proporţii vaste şi făurite pentru adâncimi şi depărtări mari. Fiindcă menirea

sa este de a ne deschide perspective largi asupra existenţei umane“. Pentru că

în rest, puterea de a face o dobândeşte în virtutea destinului său de cretator,

de la Natură - să ne amintim de ceea ce recunoscuse Abraham Maslow:

„există o tendinţă universală ca fiecare om să devină ceea ce sinele său

trebuie să fie“ – aşa cum era convins şi Tolstoi. Acesta afirma: „sunt sigur că

există în om o infinită putere atât morală cât şi fizică, dar această putere este

prevăzută cu o frână cumplită: dragostea de sine sau mai curând grija de

sine, care generează neputinţa. De cum se eliberează de această frână, omul

dobândeşte Atotputernicia.“

Fiindcă “omul este o fiinţă înzestrată cu un proiect“ (Maslow), iar

misiunea primă a cercetătorului transdisciplinar este aceea de a „fi oglinda în

care lumea îşi comtemplă chipul, cu toate neregularităţile, spre a le putea


- 68 -

îndrepta“ (B. Nicolescu, L. Wittgenstein). Căci, „dacă de la o piatră se poate

învăţa ce e duritatea, de la o pasăre ce e cântecul“, de la el, în schimb,

omenirea poate învăţa „ce e omul şi destinul“. (Herman Hesse).

De aceea, în calitate de oglindă a omului şi lumii, cercetătorul

transdisciplinar trebuie, el însuşi să urmeze sfatul lui William Blacke: „cel al

cărui chip nu străluceşte, nu va fi stea niciodată“. Dar prin „proiectul său de

viaţă“ (amintit de Maslow) el trebuie să devină stea, astfel că va descoperi

„disciplina ca fiind cea mai înaltă dintre virtuţi, numai cu ajutorul ei puterea

şi dorinţa putând fi ţinute în echilibru, iar strădania proprie să devină

rodnică“ (Kazantzakis). Pentru aceasta va trebui mai întâi să-şi câştige

propria libertate prin „supunerea unui ritm superior sieşi“ (idem).

Pentru că, ne arată Noica, „libertatea e capacitatea de a valorifica

înfrângerile şi de a-şi depăşi reuşitele. <<Să-ţi cucereşti libertatea în fiecare

zi>>, cum spune Faust, cum spun atâţia? Dar să-ţi cucereşti gândul cel nou,

în fiecare zi, aici stă omenescul.“

Astfel că “libertatea nu înseamnă nici înălţare nici cădere, ci

înseamnă că omul intră într-o sferă unde e posibilă atât înălţarea, cât şi

căderea. Înălţarea merge pe linia închegării şi desăvârşirii unei comunităţi pe

care am numit-o morală; căderea însă, este urmarea împotrivirii omului de a

accepta ordinea morală şi a trufiei sale ce-l îndamnă să se proclame suveran

şi liber de orice obligaţie faţă de semenii săi şi faţă de Creatorul lui. De

aceea un om care crede în existenţa unei ordini universale şi dacă observă

tulburarea unei ordini parţiale [la nivelul societăţii sau a vieţii sale

individuale], va căuta să restabilească ordinea parţială în conformitate cu

principiile ordinii universale, nu va fi filosof – căci filosofia se naşte din

îndoiala în existenţa unei ordini şi năzuinţa ei de a o construi – ci reformator,

pentru care principiile ordinii universale sunt bine stabilite, deci programul


- 69 -

său de acţiune e fixat de la început în temeiul acestor principii.”(Traian

Stănciluescu)

Această ibertate presupune, deci, îndatorirea de a se crea pe sine

însuşi ca valoare născută din educaţie şi dezvoltare interioară. Fiindcă

„studiile îşi pun pecetea asupra caracterului, iar cultura perfecţionează natura

– arăta Francis Bacon – căci însuşirile naturale sunt asemenea plantelor

sălbatice; dar firea omului poate produce şi plante bune, şi buruieni. De

aceea, trebuie ca, la timpul potrivit, pe unele să le cultivăm iar pe celelalte să

le stârpim. Fiindcă cel ce se înfăţişează numai aşa cum este el, trebuie să

aibă merite peste măsură de mari, după cum o piatră preţioasă trebuie să fie

cu adevărat splendidă pentru a fi montată fără altă podoabă.“

Aşa cum arăta Givani Gentile: “omul nu este de la natură om.

Nimeni nu este – în felul acesta – cineva. A fi om nu înseamnă, deci, a

profita de un privilegiu natural, nici a păstra pură şi intactă demnitatea

umanei naturi. A fi om înseamnă o activitate pozitivă: a se crea pe sine

însuşi. Omul devine om în mod progresiv, prin forţe proprii, simţind ori de

câte ori face sau spune ceva, că este el însuşi autorul acestui ceva. El nu va

putea – oricât ar vrea să fie de indulgent faţă de sine – să nu-şi asume

răspunderea propriilor greşeli sau – oricât ar vrea să fie de modest – să nu

aibă conştiinţa propriilor sale merite. Această intimă convingere de a fi noi

autorii lumii noastre, creatorii vieţii noastre, formează însuşi sentimentul

libertăţii, al forţei noastre creatoare, cu un cuvânt, al naturii noastre

spirituale.”

Iar educaţia pe care o aplică cercetătorul trandisciplinar atât asupra

sa, cât şi pentru lume, nu poate fi decât paideică, adică, aşa cum o definea L.

Mumford, o „transformare a personalităţii umane pe tot parcursul vieţii, nu

doar o simplă educaţie, ci deopotrivă creaţie şi invenţie, iar omul însuşi este


- 70 -

opera de artă pe care caută să o formeze“. Este deopotrivă o „cale de

cunoaştere obiectivă, o cale de autocunoaştere şi o cale de viaţă, care ne dă

cu adevărat posibilitatea înţelegerii raţiunii de a fi“. (Petre Papacostea) În

baza acesteia, cercetătorul poate înţelege cu claritate misiunea şi obiectivele

existenţei sale, pentru că, „în lumina adevăratei cunoaşteri – spunea Fischte

– lucrurile sunt cu totul altfel decât bâjbâite cu mâna prin întunericul

neştiinţei“, astfel încât “şi dacă ar avea înaintea lui o viaţă de secole, ar şti să

o rânduiască de pe acum conform înclinaţiei sale, încât să nu-i rămână nici o

oră de prisos” (idem). Fiindcă înţelege că „fiinţa umană este o parte a

întregului numit de noi Univers, o parte limitată în timp şi spaţiu. Ea-şi

resimte propria identitate, sentimentele, gândurile ca pe ceva separat de

restul, un fel de iluzie optică a conştiinţei sale. Această iluzie este pentru noi

un fel de închisoare ce ne limitează la dorinţele personale şi la afecţiunea

pentru câteva persoane apropiate nouă.Misiunea noastră este să ne eliberăm

din această închisoare prin lărgirea cercului compasiunii, îmbrăţişând toate

fiinţele şi întreaga natură, în frumuseţea sa. Nimeni nu este capabil să atingă

integral această performanţă, dar lupta şi efortul pentru ea este o parte a

eliberării şi un fundament pentru pacea interioară“.(Albert Einstein)

În baza acestei înţelegeri, conduita sa este pătrunsă de ceea ce

Einstein denumea „sentimentul religios cosmic, care este cea mai mare şi

nobilă cauză aflată la baza cercetării ştiinţifice; aceasta constituie menirea

primordială a artei şi ştiinţei şi anume de a trezi şi menţine acest sentiment în

sufletul celor receptivi faţă de el.

Ştiinţa fără religie este şchioapă. Religia fără ştiinţă este oarbă.

Adevărata religie a fost înnobilată şi aprofundată graţie cunoaşterii

ştiinţifice. Ştiinţa nu numai că purifică imboldul religios de reziduurile sale


- 71 -

antropomorfice, dar contribuie şi la crearea unei spiritualităţi religioase

pentru înţelegerea vieţii“.

Astfel prin educaţie, cunoaştere, creaţie şi transformare interioară,

cercetătorul transdisciplinar, înainte de a fi călăuză pentru omenire devine el

însuşi un veritabil „far strălucitor“, un “Hyperion” iluminat „a cărui

conştiinţă îmbrăţişează întreg Universul; acesta devine propriul său corp în

timp ce trupul său fizic devine manifestarea Spiritului Universal, viziunea sa

devine expresie a unei realităţi superioare, iar discursul său expresia

adevărului etern“.(Lama Angarika Govinda)

Pentru că el, asemeni lui Fritjof Capra, vede “mistica şi ştiinţa ca pe

două manifestări complementare ale mentalului, ale facultăţilor sale intuitive

şi raţionale. Fizicianul modern cercetează lumea printr-o extremă rafinare a

raţiunii; misticul printr-o extremă rafinare a intuiţiei. Sunt două modalităţi de

abordare complet diferite care implică mult mai mult decât o anumită

concepţie despre lumea fizică. Nici una din ele nu poate fi înţeleasă în

contextul celeilalte, nici una nu poate fi redusă la cealaltă; amândouă sunt

necesare înţelegerii lumii, completându-se reciproc.

Ştiinţa nu are nevoie de mistică, mistica nu are nevoie de ştiinţă. Dar

oamenii au nevoie de amândouă. De filosofia mistică pentru a înţelege

natura ultimă a lucrurilor, de ştiinţă pentru a trăi în societatea modernă.

Nu de sinteza acestor două avem nevoie, ci de interacţiunea dinamică

dintre intuiţia mistică şi analiza ştiinţifică“.

Fiindcă – arăta Ilia Prigone – „adevărul e străin de timpul devenirii.

Pentru a ajunge la contemplarea adevărului, sufletul, prizonier al trupului, al

simţurilor, al aparenţelor, trebuie să se elibereze de legăturile care-l încătuşează.

Pentru a accede la cunoaşterea autentic intelectuală, omul de ştiinţă trebuie să se

lepede de interesul pentru o lume înşelătoare şi schimbătoare.“


- 72 -

„Cineva care este asemănător cu Einstein în ceea ce priveşte

creativitatea, nu e acela care imită ideile lui Einstein, nici măcar cel care

aplică aceste idei într-un mod nou, ci, mai degrabă, este acela care învaţă de

la Einstein şi apoi merge mai departe, pentru pentru a face ceva original, care

este capabil să asimileze ceea ce este valid în munca lui Einstein şi apoi trece

dincolo de această muncă în feluri diferite. Aşa că ceea ce putem face în privinţa

marii înţelepciuni, deopotrivă orientale şi occidentale, a trecutului, este să o

asimilăm şi să ne îndreptăm spre noi şi originale percepţii, relevante în condiţiile

noastre prezente în viaţă.“( David Bohm)

„Ceea ce poate omul să facă – arată în continuare David Bohm – este

să-şi dăruiască întreaga atenţie şi energie creativă pentru a limpezi şi ordona

totalitatea câmpului măsurii. Aceasta implică, desigur, nu numai

manifestarea măsurii ca standard extern, ci şi a măsurii interne, sub formă de

sănătate a corpului, de moderaţie în acţiune şi de meditaţie, care împreună

pot conferi o înţelegere a măsurii gândirii.

Aceasta din urmă are o importanţă particulară deoarece iluzia că

sinele şi lumea sunt sfărâmate în fragmente îşi are originea în tipul de

gândire care trece dincolo de măsura cuvenită şi confundă propriile sale

produse cu aceeaşi realitate independentă.

Pentru a ne sustrage acestei iluzii este nevoie de o înţelegere nu doar a

lumii ca un întreg ci, de asemenea, a modului în care instrumentul gândirii

funcţionează.

O astfel de înţelegere implică un act de percepţie original şi creativ,

privind toate aspectele vieţii, atât cel mental cât şi cel intuiţional, deopotrivă

prin simţuri, minte şi trăire la nivel de conştiinţă; şi acesta este, adevăratul

sens al meditaţiei.“


- 73 -

Fiindcă „în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este Ideea

Binelui – afirma Platon – care este anevoie de văzut, dar odată văzută, ea trebuie

concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în

domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibil, chiar

ea domneşte, producând adevăr şi intelect. Iată de ce cred că cel ce voieşte să

facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.“

B. Îndatoririle fundamentale ale cercetătorului transdisciplinar

Aşa cum s-a arătat până în acest punct, condiţia cercetătorului

transdisciplinar se caracterizează în primul rând prin originalitate, constând

într-o bază comună, specifică oricărui creator de valori spirituale (fie că i s-a

spus, de-a lungul timpului artist, om de ştiinţă, savant, filosof, înţelept etc.)

la care aportează sinergic elemente de specificitate unică, derivate din noile

cerinţe ale dezvoltării ştiinţei, în accord cu progresul ciclurilor de viaţă la

nivelul întregului univers. (recomandăm a se vedea şi volumul

“Fundamentele cerctării transdisciplinare“).

Alături de atitudinea interioară conturată în secţiunea precedentă,

îndatoririle fundamentale vin să accentueze şi jaloneze cadrele generale în

care conduita cercetătorului se plasează ca manifestare exteriorizată. Totuşi,

dat fiind specificul de profesiune liberală, al cercetării transdisciplinare, pe

de o parte, iar pe de alta caracterul de activitate existenţială, adică deopotrivă

ţinând de fiinţa şi de conştiinţa cercetătorului, aceste îndatori reprezintă, nu o

impunere instituţională, ori sub vreo altă formă, din partea unei autorităţi

exterioare, ci ele se constituie în „clauze“ ale unui „contract moral”, pe care

cercetătorul îl semnează cu propria sa Conştiinţă şi prin care se angajează, în


- 74 -

faţa Universului, a Lumii şi a Vieţii, de a se pune în slujba acestora,

împlinindu-şi astfel misiunea sa de rang planetar şi cosmic.

În cele ce urmează vom prezenta succint o parte dintre cele mai

importante momente ce marchează şi definesc astfel comportamentul

cercetătorului transdisciplinar în raport cu priorităţile misiunii sale.

1. Îndatorirea de prospectare, identificare şi urmare a Adevărului

„Mi-e prieten Platon, dar mai bun prieten adevărul, afirma Aristotel,

arătând în acest fel că lumea principiilor transcende valoarea raporturilor

interumane.”

„S-a spus că adevărul sălăşluieşte înăuntrul omului. Ceea ce este

adevărat nu doar în sensul celor afirmate, anume că omul numai în sine

însuşi poate găsi advărul la care aspiră sufletul său, ci şi într-un alt sens, care

e doar consecinţă a celui dintâi: că adică, adevărul omului este lăuntric şi că

numai privind în acest înăuntru se poate cunoaşte adevărataa natură

omenească. Iar celui ce n-ar voi să accepte conceptul filosofic implicit în

acea zicere – deoarece atâţia sunt care, dimpotrivă, convinşi fiind că

adevărul ar fi în afara omului, şi că acesta, când îl caută, trebuie să se

îndrepte mai degrabă spre studiul naturii pe care o vede în jurul său şi o

simte deosebită de sine – e lesne să-i demonstrăm o altă propoziţie, care are

de fapt o intrinsecă înrudire cu cea amintită la început: că adică, în interiorul

omului este nu numai adevărul omului, ci adevărul tuturor

lucrurilor.“(Giovani Gentile)

„Dacă ne-am obişnuit cu ideea că gândirea nu se pronunţă asupra

realităţii când e vorba de problemele esenţiale – arată în completare Rudolf

Steiner – dacă ne-am dat osteneala de a nu vedea în ea decât o educatoare în


- 75 -

scopul înţelepciunii, un mijloc deci, de a ne educa pentru a deveni mai

înţelepţi, faptul de a putea dovedi o dată un lucru şi o dată altul, nu ne mai

stinghereşte cu nimic.

Constatăm atunci foarte repede că dacă putem să lucrăm şi să ne

educăm pe noi înşine cu ajutorul concepţiilor şi ideilor, este tocmai pentru

că, în elaborarea conceptelor, realitatea nu intră în joc.

E greu de înţeles bine diferenţa dintre faptul de a judeca şi cel de a te

lăsa instruit de către realitate; dar când am înţeles-o, când nu aplicăm

judecata decât pentru a răspunde necesităţilor vieţii practice şi ne lăsăm

instruiţi de fapte pentru a ajunge la realitate, ne ridicăm încetul cu încetul la

starea sufletească pe care am numit-o <<aderare la real>>.

Această aderare este atitudinea sufletului care nu caută să scoată din el

însuşi adevărul, ci aşteaptă ca lucrurile să i-l reveleze şi ştie să rabde până ce

va fi îndeajuns de copt pentru a primi această revelaţie; el lucrează asupra-şi

şi aşteaptă răbdător clipa când, ajuns la un anumit grad de maturitate, se va fi

pătruns pe de-a-ntregul de adevărul pe care îl revelează lucrurile.“

Pentru că – ne reaminteşte Symmachus – „la o taină atât de mare nu

se poate ajunge pe un singur drum“. De aceea, câţi călători, atâtea drumuri;

numai adevărul este mereu acelaşi.

2. Slujirea comunităţii umane şi a tuturor fiinţelor

„Omul se naşte şi trăieşte în societate. Acesta este un adevăr ce nu se

poate tăgădui – arăta Anibal Teodorescu. Omul născându-se, moşteneşte

patrimoniul nu numai material, dar şi moral, intelectual, artistic al

înaintaşilor lui, şi îl transmite la rândul său, urmaşilor, adăugând o parte mai

mare sau mai mică, după însemnătatea valorii sale personale. În cea mai


- 76 -

mică mişcare a noastră este ajutorul a neânsemnate generaţii, dispărute, după

cum în cel mai neânsemnat obiect de care ne servim sunt sforţările atâtor

minţi şi atâtor braţe pe care nu le mai cunoaştem.“

„Iată de ce, ne explică Leon Bugeois în completare, există, pentru

fiecare om care trăieşte, o datorie faţă de toţi oamenii care trăiesc, din cauza

şi în măsura serviciilor ce i-au fost aduse prin sforţarea tuturor.

Dar mai există şi o datorie faţă de generaţiile viitoare, datorită

serviciilor ce i-au fost aduse de generaţiile trecute. La obligaţia de a participa

la sarcinile asociaţiei actuale, pentru a o întreţine şi a o păstra, se adaugă

obligaţia de a o creşte şi a fi părtaşi în aceleaşi condiţii de repartizare

echitabilă la sarcinile acestei creşteri.Capitalul comun al asociaţiei omeneşti

este o organizaţie vie, pe cale de necontenită prefacere şi a cărei evoluţie nu

poate avea loc fără continuitatea sforţării constante a tuturor.“

“Noi învăţăm în fiecare zi cine este aproapele nostru printr-o

experienţă care lărgeşte tot mai mult hotarele individualităţii noastre.

Oamenii au crezut că au ajuns la suprema realizare a altruismului iubindu-se

între ei – observă Giovani Gentile; dar iată că vine Sfîntul Francisc şi ne

reaminteşte că întreaga realitate a lumii trebuie iubită, îmbrăţişată, făcută să

retrăiască prin conştiinţa noastră. Altruist cu adevărat va fi acela care va fi

ştiut să depăşească personalitatea lui empirică prin care se opune fiinţelor şi

lucrurilor ce-l înconjoară, cuprinzând în sine toată lumea făcând din ea

realitatea însăşi a activităţilor sale spirituale. Dar la un astfel de altruism,

care ar însemna realizarea cea mai completă a spiritului nu se ajunge decât

prin etape, depăşind formele mai apropiate de alteritate acelea în care ne este

încă uşor să ne recunoaştem pe noi înşine, până când vom ajunge să cucerim

şi pe cele mai îndepărtate, acelea care la prima vedere ar părea veşnic

străine.”


- 77 -

3. Perfecţionarea continuă, ca om şi ca model

În afara cărţii – arăta Petre Ţuţea – nu trăiesc decât dobitoacele şi

sfinţii. Primele pentru că nu au raţiune, ceilalţi fiindcă o au într-o măsură

prea mare ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.” De

aceea Eminescu îndeamnă: “Citeşte! Citeşte mereu. Creierul tău va deveni

astfel un laborator de idei şi iamagini din care vei întocmi înţelesul şi

filosofia vieţii”.

Şi în plus, „mulţumeşte-te să te perfecţionezi pe tine însuţi; acesta este

singurul lucru pe care poţi să-l faci pentru a face lumea mai bună…şi detestă

toate convenţiile nejustificate.“ (Wittgenstein)

Pentru că, să ne amintim o dată cu Giovani Gentile:“omul nu este de la

natură om, şi nimeni nu este în felul acesta cineva. A fi om nu înseamnă,

deci, a profita de un privilegiu natural, nici a păstra pură şi intactă

demnitatea naturii umane. A fi om înseamnă o activitate pozitivă: a se crea

pe sine însuşi. Omul devine om în mod progresiv, prin forţe proprii, simţind,

ori de câte ori spune sau face ceva, că este el însuşi, autorul acestui ceva. El

nu va putea – oricât ar vrea să fie de indulgent faţă de sine – să nu-şi asume

răspunderea propriilor greşeli sau – oricât ar vrea să fie de modest – să nu

aibă conştiinţa propriilor sale merite. Această intimă convingere de a fi noi

autorii lumii noastre, creatorii vieţii noastre, formează însuşi sentimentuul

libertăţii, al forţei noastre creatoare, cu un cuvânt, al naturii noastre

spirituale“.

Putem, acum să fim de acord cu Cioran care prefera „de o mie de ori

existenţa dramatică, torturată pentru destinul ei în lume şi chinuită de cele

mai consumatoare flăcări interioare, decât un om abstract, frământat de

probleme abstracte şi impersonale, care nu angajează fondul subiectivităţii


- 78 -

noastre…Pentru a face din destinul tău o problemă subiectivă şi universală în

acelaşi timp, trebuie să scobori toate treptele unui iad lăuntric.“ Pentru că

numai în înfrângere se vădeşte adevărata măreţie a omului, şi numai din

cădere se naşte orice autentică virtute. Fiindcă – arăta André Compte-

Sponville – “se poate vorbi despre două tipuri de virtute: virtutea exclusiv

morală (virtute în sensul pe care i l-a dat Kant : acţiune din datorie) şi

virtutea etică (cea descrisă de Aristotel si Spinoza: fă binele de bunăvoie şi

cu bucurie). Avem bevoie desigur de amândouă, de prima cu atât mai mult

cu cât nu suntem, din păcate capabili de a doua.”

4. Descoperirea principiilor universale şi urmarea lor

Fazele <<metafizice>> şi <<pozitiviste>> se succed atât în

evoluţia fiecărui individ, cât şi în istoria omenirii, confirmând că şi pe plan

sufletesc ontogeneza reproduce filogeneza – arăta Mihai Şerban. Viaţa

individului biped începe cu mirarea, se continuă în magie şi atinge maximul

de efervescenţă în planul metafizic, la vârsta adolescenţei.” Iată de ce,

continuă Kant, “ne putem tot atât de puţin aştepta la faptul că spiritul uman

va renunţa cândva, în întregime la investigaţiile metafizice, ca şi la faptul că

noi, pentru a nu mai respira de fiecare dată aer impur, am prefera la un

moment dat să ne oprim în întregime respiraţia”

Omul este liber să îmbrăţişeze orice drum, să aleagă orice cale –

atât în ştiinţă, cât şi în dezvoltarea personală. Să ne amintim însă, că numai

“tecerea de la privire la înţelegere, de la lumină la iluminare, este adevăratul

drum de spiritualizare, cel mai adesea greu de realizat.” (Traian

Stănciulescu)


- 79 -

Astfel încât “din păcate prea puţini dintre oameni cunosc stadiul de

OM, în care ar trebui să se împletească în mod fericit urzeala metafizică în

bătătura pozitivistă. În foarte puţine situaţii se petece această mirabilă

evoluţie, în majoritatea cazurilor fondul general al existenţei umane fiind cel

de mohorală acră.” (Mihai Şerban)

Pentru că “libertatea nu înseamnă nici înălţare nici cădere – explică

în continuare Traian Stănciulescu – ci înseamnă că omul intră într-o sferă

unde e posibilă atât înălţarea, cât şi căderea. Înălţarea merge pe linia

închegării şi desăvârşirii unei comunităţi pe care am numit-o morală; căderea

însă, este urmarea împotrivirii omului de a accepta ordinea morală şi a trufiei

sale ce-l îndamnă să se proclame suveran şi liber de orice obligaţie faţă de

semenii săi şi faţă de Creatorul lui.

Şi tocmai de aceea „un om care crede în existenţa unei ordini

universale dacă observă tulburarea unei ordini parţiale [la nivelul societăţii

sau a vieţii sale individuale], va căuta să restabilească ordinea parţială în

conformitate cu principiile ordinii universale. El nu va fi filosof – căci

filosofia se naşte din îndoiala în existenţa unei ordini şi năzuinţa ei de a o

construi – ci reformator, pentru care principiile ordinii universale sunt bine

stabilite, deci programul său de acţiune e fixat de la început în temeiul

acestor principii.”(Idem)

Iată de ce, o dată cu recunoşterea acestei ordini universale, nu mai

rîmâne decât un singur lucru de înfăptuit: „să schimbăm lucrurile cum se

cere şi să uităm cum le-am fixat mai înainte.“ (Ulm Spineanu)


- 80 -

5. Raportarea la conştiinţă şi la valorile acesteia

Să ne reamintim o dată cu Hegel că abia „conştiinţa este nivelul la care

existenţa devine ştiinţă; ea este re-flexie (aplecare adânc meditativă către altul

şi către sine), discriminare şi ierarhizare valorică, trăire aprobatoare a faptei

morale înălţătoare şi instanţa dezaprobatoare a gândului şi actului degradat. La

nivelul conştiinţei se realizează trăirea tonică a datoriei împlinite, cât şi starea

astenică de insatisfacţie, a impulsului spre autodepăşire“.

De aceea pentru cercetătorul transdisciplinar, ca şi pentru înţeleptul lui

Confucius, “nimic nu e mai evident decât lucrurile descoperite în tainiţele

ascunse ale conştiinţei sale; nimic nu este mai vădit pentru el decât cauzele cele

mai subtile ale acţiunilor. De aceea omul superior – spune Confucis în

continuare – veghează cu atenţie asupra sugestiilor secrete ale conştiinţei sale.”

6. De progres continuu (de a merge mereu mai departe)

Nietzsche exprimă cel mai bine această îndatorire ţinând de condiţia

existenţială a cercetătorului: “toate aceste păsări – spune el – care au zburat

departe, cât se poate de departe, se vor opri desigur undeva, se vor lăsa pe un

catarg sau pe o stâncă aridă, şi vor fi încă mulţumite cu acest adăpost precar.

Dar cine ar avea dreptuul să conchidă de aici că nu mai există un imens

spaţiu liber înaintea lor, că ele au zburat atât cât se poate (sublin. lui

Nietzsche) zbura? Toţi iniţiatorii, toţi marii noştri precursori au sfârşit prin a

se opri şi oboseala opreşte fără atitudini nobile şi graţioase. Ni se va

întâmpla la fel şi ţie şi mie. Dar ce imortanţă am Eu sau Tu? Alte păsări vor

zbura mai departe. Ceea ce noi am văzut – credinţa noastră, se întrece cu a

lor; în sus şi înainte, ea se înalţă deasupra capetelor noastre, deasupra


- 81 -

neputinţei proprii, şi vede acolo stolurile unor păsări mult mai puternice

decât noi, care se străduiesc căte punctul pe care îl urmăream şi noi şi unde

nu este mare, mare şi iarăşi mare. Unde voim noi să ajungem? Vrem noi să

trecem marea? Und ne duce această pasiune puternică, şi care ne este mai

scumpă decât orice pasiune? De ce tocmai în direcţia aceasta în care până

acum au apus toţi sorii omenirii? Ni se va spune şi nouă odată că, tot mai

mult cârmind spre Vest, credeam că vom descoperi o Indie necunoscută –

dar că soarta noastră a fost să fim învinşi de Infinit? sau, fraţii mei, sau?…”

Căci „omul începe de la înţelesul înfrângerii – arăta Noica. Nu şi-a

dorit-o, a făcut totul ca s-o evite, dar îi vede binefacerea, bogăţia, rodnicia în

ceasul când cade.“

Fiindcă aşa e sufletul omului: „ se bucură şi se înviorează mai mult

prin înaintarea în lucruri mărunte, decât prin baterea pe loc în lucruri mari. În

ce constă până la urmă fericirea? Nicidecum în a beneficia din plin de ce

este: (bani, valori, cultură), ci în a face posibil ce nu este, ce nu e încă. Până

şi biologic e aşa: copilul. Dar spiritual este numai aşa: scrii pentru cititorul

care nu s-a născut încă, te cultivi pentru a obţine alt înţeles şi un gând nou,

trăieşti sub fascinaţia lui ceea ce stă să vină.“ (Noica)

Iată de ce trebuie păstrat mereu în minte îndemnul aceluiaşi Educator

de oameni, citat mai sus: “nu uita – spunea el – că Dumnezeu te-a trimis pe lume

să-l înlocuieşti, să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte.”

Fiindcă ceea ce contează cu adevărat astăzi, “nu este diferenţa

dintre cei care cred şi cei care nu cred, ci deosebirea dintre cei preocupaţi şi

cei indiferenţi. (Abatele Pire)


- 82 -

7. De valorificare a potenţialităţilor întregii sale fiinţe

“Nimic nu rămâne în interiorul nostru – arăta Giovani Gentile –când

se stinge flacăra vie în care consistă actul spiritual, până nu se reaprinde acea

flacără; astfel încât, de fiecare dată când ne închipuim ca simpli spectatori

pasivi ai sufletului nostru, chiar după o viaţă spirituală intens trăită şi după

opere mari şi creaţii puternice, noi, spectori inerţi, ne vom găsi în gol, în

nimicul cel mai absolut. Atâta spirit, deci, atâta bogăţie spirituală, câtă viaţă

spirituală în act.”

8. De îndrumare şi sprijinire a celorlalţi cercetători

“Transmiterea cunoştinţelor este pentru cel care le posedă o

adevărată datorie. Nu e suficient ca descoperitorul să facă ceva; el trebuie să

dea posibilitatea şi a ltora să realizeze ceva. Chiar când descoperim nu avem

aproape nimic ce să nu fi fost în prealabil primit. Dispunem de un singur

mijloc de a ne achita această datorie – să luminăm, la rândul nostru, pe alţii.

Trebuie să “transmitem” nu numai rezultatele, ci şi metodele. Ceea ce

trebuie este ca cercetătorul să continuie a fi cel ce găseşte şi-i învaţă pe alţii

să găsească.” (Gaston Berger)

Edwin Markham exprima această îndatorire versificat, în felul

următor: “Ce orbi suntem până ce nu vedem/ Că-n orice zămislire

omenească/ Nu merită nimic să realizăm/ Dacă nu ne gândim pe om s-l

crească/ De ce să ridicăm oraşe şi palate / Când omul tot în tină îl lăsăm/

Zadarnic e să construim o lume/ Când pe constructor nu îl înălţăm.”

Iar în plus e necesar să observaţia pedagogică a lui Blaga: “de câte

ori explic ceva mai multor persoane – recunoştea el – învăţ de la cei ce


- 83 -

ascultă fără să scoată un cuvânt lucruri pe care niciodată, singur nu mi le-aş

fi spus.” – şi să ne reamintim de “Tainiţele Conştiinţei”(Confucius), de

faptul că adevărata ştiinţă este “stare de conştiinţă” (Hegel) şi de faptul că

“suntem deopotrivă, unii pentru alţii, atât învăţătorii cât şi

învăţăceii”(Richard Bach)

9. De a privi în mod holografic, unitar ştiinţa, arta, filosofia, religia etc.

„Din punct de vedere organic şi funcţional – arăta Bogdan

Delavrancea – deşi distanţa de la o galaxie sau o stea la alta este fantastică,

în fapt nu suntem în prezenţa nici unei diviziuni în adevăratul sens al

cuvântului, ci al unei evoluţii a Universului sistemic; întocmai ca a unui

embrion care se naşte, a cărui realitate organică şi funcţională i se distribuie

în aparate, organe, ţesuturi şi celule de tot felul – acum el expandat fiind,

evoluat, derulându-şi existenţa în continuare ca sistem supus aceloraşi legi

sistemice de bază, care-i fac în fapt evoluţia, devenirea.

Astfel încât vorbim de Sistemul Univers aplicându-i acestuia

legitatea sistemică întocmai ca unui tot sistemic, descoperind aceeaşi legitate

în toate părţile sale componente: galaxii, sori, planete… oricare sistem închis

şi deschis. Fie că-i vorba de o planetă, un satelit, elefant, om sau microb,

legile sistemice sunt aceleaşi pentru toate, din moment ce nu-i vorba aici, în

raportul Univers-om sau microb decât de un întreg.“

Fiindcă “toate legile naturii decurg ca o infinitate de raze, dintr-o

singură lege centrală. Dacă ele trezesc mereu admiraţia noastră, prin

exactitatea şi regularitatea lor permanentă , aceasta se datoreste faptului că

universul e un sistem unitar. O aceeaşi esenţă e răspandită cu dărnicie

pretutindeni, diferenţiată doar prin game armonioase. Buchetul de flori si


- 84 -

persoana iubită căreia i-l oferim sunt realităţile aceleiaşi armonii

atotcuprinzătoare. Aceleaşi legi prezidă şi la căderea unui măr ca la gravitaţia

lunii spre pămant. (V.V. Moisescu)

De aceea “nici una dintre părţile aparţinând unei entităţi nu

reprezintă în sine, o valoare mai mare, ci numai în măsura în care ea

reprezintă componentă a unui întreg armonios. Astfel omul execută un act

pozitiv de creaţie ori de câte ori aşează o înfăptuire pe pământ, sub soare.

Dacă în definitiv are dreptul de a se naşte, acest drept rezultă, desigur, din

faptul că el nu constituie nici mai mult nici mai puţin decât o trăsătură a

peisajului, asemenea stâncilor, copacilor, urşilor sau alibinelor, din natura

căruia îşi derivă existenţa sa”.(Frank Loyd Wright)

Astfel încât „pentru cei mai bine informaţi cu privire la dimensiunile

şi exigenţele structurale ale lumii, forţele care, adunându-se din afară, sau

ţâşnind dinăuntru, ne apropie tot mai mult unii de alţii, îşi pierd orice

aparenţă de arbitrar şi orice pericol de instabilitate.

Umanitatea dobândeşte astfel consistenţă şi devine în acelaşi timp

verosimilă imediat ce raportată într-un Spaţiu-Timp biologic, ea ne apare ca

prelungind în configuraţia ei chiar liniile Universului prin alte realităţi, exact

la fel de avansate ca şi ele.

Omul este acum realizat ca reprezentând doar una din nenumăratele

nervuri formând evantaiul anatomic şi spiritual al Vieţii în timp ce Materia şi

Spiritul nu mai semnifică <<lucruri>> sau <<naturi>>, ci variabile conjugate

în emergenţa transcederii curbelor Spaţio-Temporale.“

Tocmai de aceea , cercetătorul transdisciplianr, percepe acum, o dată

cu David Bohm, „mistica şi ştiinţa ca pe două manifestări complementare ale

mentalului, ale facultăţilor sale intuitive şi raţionale. Fizicianul modern - ne

arată el în continuare – cercetează lumea printr-o extremă rafinare a raţiunii;


- 85 -

misticul printr-o extremă rafinare a intuiţiei. Sunt două modalităţi de

abordare complet diferite care implică mult mai mult decât o anumită

concepţie despre lumea fizică. Nici una din ele nu poate fi înţeleasă în

contextul celeilalte, nici una nu poate fi redusă la cealaltă; amândouă sunt

necesare înţelegerii lumii, completându-se reciproc.

Ştiinţa nu are nevoie de mistică, mistica nu are nevoie de ştiinţă. Dar


natura ultimă a lucrurilor, de ştiinţă pentru a trăi în societatea modernă.

Nu de sinteza acestor două avem nevoie, ci de interacţiunea dinamică

dintre intuiţia mistică şi analiza ştiinţifică“.

10. De sacralizare a lumii şi a vieţii

“Solidaritatea oamenilor şi fidelitatea lor faţă de viaţă şi de

umanitate – arăta Erich Fromm – este un alt principiu comun care trebuie să

prevaleze întotdeauna asupra particualrismelor. Orice dragoste adevărată

pentru o altă persoană are o calitate intrinsecă: fiindcă eu iubesc în altul nu

numai individul, ci umanitatea însăşi, sau pe Dumnezeu însuşi, cum ar

spune-o un creştin sau un evreu. A vorbi în numele omului, al păcii şi al lui

Dumnezeu – toate aceste cuvinte sunt ambigue cât timp ele nu sunt însoţite

de expresia care trebuie să fie alfa şi omega: <<În numele Vieţii>>.”

„Singur între toate fiinţele – observa Alexis de Tocquville – omul îşi

etalează în acelaşi timp dezastrul natural faţă de existenţă şi o imensă dorinţă de

a exista; el dispreţuieşte viaţa şi se teme de neant. Aceste instincte diferite îi

împing necontenit sufletul spre contemplarea unei alte lumi şi religia îl duce

acolo. Religia nu este, deci, decât o formă particulară a speranţei şi ea este la fel

de firească pentru inima omului ca speranţa însăşi. Doar printr-o aberaţie a


- 86 -

inteligenţei şi printr-o violenţă morală îndreptată împotriva propriei naturi,

oamenii se îndepărtează de credinţele lor religioase; o înclinaţie de neînfrânt îi

aduce înapoi. Lipsa de credinţă este un accident; doar credinţa în sacralitatea

vieţii este starea permanentă a umanităţii.“

Pentru că doar „sacrul permite întâlnirea mişcării ascendente a

informaţiei şi a conştiinţei cu cea descendentă, prin nivelurile de Realitate şi

nivelurile de percepţie. Această întâlnire este condiţia esenţială a libertăţii şi

responsabilităţii noastre. Astfel sacrul apare ca sursa ultimă a valorilor

noastre; el este spaţiul de unitate dintre timp şi ne-timp, cauzal şi a-cauzal.

Prezenţa sacrului este, de fapt, transparenţa omului în lume; el este ceea ce

uneşte, este experienţa unei realităţi şi izvorul conştienţei fiinţării noastre în

această lume“. (Basarab Nicolescu)

Astfel că, în această “viziune spirituală, Dumnezeu nu este personajul

mentalităţii noastre de şcoală duminicală. Dumnezeu este cunoscut ca o

curgere, ca un întreg…ca temeiul fiinţei…Dumnezeu este conştiinţa care se

mainfestă ca Lila, jocul universului.Dumnezeu este matricea organizatoare pe

care o putem experimenta dar nu putem vorbi despre ea, cea care insufleţeşte

totul.“ (Marilyn Ferguson)

11. De respectare a Ideilor şi a lumii acestora

Pentru cercetătorul transdisciplinar, la fel ca pentru Platon „ideea,

obiect principal al cunoaşterii, nu poate fi definită în termeni conceptuali;

intuiţia ideii nu este un act de extaz, în sensul obişnuit.

Accesul la Idei este fructul unei discipline de obişnuinţă şi de

asemănare a părţii luminoase şi divine a psihicului, a logosului sufletului, cu

regiunile de ordin divin ce sunt deasupra lui.


- 87 -

Ideile sunt absoluturi ale Binelui suveran: frumuseţe absolută,

dreptate absolută, bunătate absolută. De aceea numai filosoful şi prietenii

ideilor care au putut cunoaşte această cetate, această realitate supremă vor

şti să organizeze lumea şi să o guverneze urmând modelele.

Platon transpune cunoştinţele, religiile, acţiunile în planul unificat al

contemplaţiei. De aceea înţeleptul retras din lume devine savant,

matematician, om politic. Guvernatorul lui Platon este un contemplativ, un

mistic ce a atins esenţa şi a simţit prezenţa lui Dumnezeu. I se cere atunci să

renunţe la bucuria sa şi să coboare alături de fraţii săi, ca să exercite printre

ei viaţa eminentă a virtuţilor, a eroismului, a sfinţeniei.

După ce a aruncat, de pe culmi, această privire sinoptică ce cuprinde

sinteza, filosoful devine întemeietorul Cetăţii conform cu dreptatea. Prin

dreptate, ideile se nasc una din alta şi formează organismul cetăţii. Realitatea

cuprinsă în această vocabulă nu are nimic comun cu regulile exterioare ce

supraveghează buna ordine, ci este echivalentul unei stări de sfinţenie

interioară, a unei dispoziţii a sufletului independentă de acte etice sau de alt

fel. În primul rând este starea de perfecţiune a lumii inteligibile, concepută şi

realizată prin convertirea contemplativă.

Finalitatea umană este de a realiza în sine şi apoi în afara sa acest

ideal. Reînnoirea se obţine nu prin mijloace empirice, ci prin imitarea

modelelor supra-terestre…Dreptatea- aşa cum este definită în „Republica“

înseamnă să acţionezi şi să îndeplineşti ceea ce este necesar conform

nivelului tău de evoluţie şi al destinului corelativ acestui nivel ce ţi-a fost

acordat de Zeul Suprem în acest sens.“ (M.M.Davy)


- 88 -

12. De a urma principiul utilităţii, al finalităţii; de a obţine rezultate

“Adevăratul savant – arăta Gaston Berger – nu este nici cel care

ştie, nici cel care caută, ci acela care găseşte.

De aceea trebuie reşinut îndemnul adresat de Robert Oppenheimer:

“încearcă să înţelegi cu adevărat pentru propria ta satisfacţie, complet şi bine,

cele câteva aspecte care te interesează cel mai mult; pentru că numai atunci când

ai învăţat să faci acest lucru, atunci când ţi-ai dat seama cât de greu şi de plin de

satisfacţie este, vei putea aprecia la adevărata lor valoare toate lucrurile.

Este [de asemenea ] important să munceşti cu drag. Oamenii de

ştiinţă care se bucură de reuşită nu sunt cei mai talentaţi, ci aceia mânaţi de

curiozitate – cei care trebuie să ştie care este răspunsul.”

13. Îndatorirea de a visa, a urma şi realiza visul

“Orice acţiune trebuie reprodusă la început în gând…, tot ce se

clădeşte de mâna omului trebuie creat întâi la scară mică, precedat de o

machetă…în proiect stă înseşi esenţa umanităţii.”(Mircea Maliţa)

De aceea, Marin Sorescu exprima versificat această îndatorire, în

felul următor: “Visul e începutul oricărui drum/ Trebuie să visezi /Şi asta nu

e tot / Trebuie să crezi / Dar asta n-i destul / Trebuie să poţi / Şi asta nu e

totul / Trebuie multă, multă multă muncă / Trebuie!”

14. Îndatorirea de a munci neîntrerupt, atât în bucurie cât şi în suferinţă

“Munca sperie – arăta Michelangelo. Dacă oamenii ar şti cât de greu mi-

am dobândit măiestria, ar avea un sentiment de respingere faţă de operele mele.


- 89 -

“Naşterea ideilor noi şi originale se realizează printr-un efort

prometeic şi printr-un chin sisific. Efortul uneori dramatic ţine de esenţa

creativităţii şi a persoanei creative. Cine nu e capabil sau dispus să-l facă, n-

are ce bate la poarta Templului Creaţiei, căci ea va rămâne veşnic

închisă.”(Victor Săhleanu)

Creaţia este deopotrivă chin şi fericire. “Lucrez la volumul II –

scria Bertrand Russel în Autobiografia sa. Când am spor e o mare încântare,

când stau pe loc, însă, este pentru mine un chin tot atât de mare”.


prin exceelnţă creatoare. Sutele de schiţe pictorului, pregătitoare şi

premergătoare creaţiei, lunile de muncă filigramică la şlefuirea trăsăturilor

unui chip sculptat, ce vrea să tindă spre perfecţiune, zecile de variante ale

creatorului liric, care “potriveşte” cuvintele şi efectele poetice spre a produce

emoţia artistică, anii, uneori zecile de ani ai savantului, convertiţi în ipoteze,

teorii, invenţii şi descoperiri şi ele îndelung meditate, făcute şi refăcute, sau

încercarea temerară a filosofului de a le cuprinde pe toate într-o mare

sinteză, printr-un intens travaliu de gândir eşi voinţă, sunt de natură să

evidenţieze sublimul efort creativ.” ( Ion Moraru)

15. De a contribui cu fiecare clipă a vieţii lui la manifestarea Noului

„În ce constă până la urmă fericirea? – se întreabă Noica.Nicidecum

în a beneficia din plin de ce este: (bani, valori, cultură), ci în a face posibil

ce nu este, ce nu e încă. Până şi biologic e aşa: copilul. Dar spiritual este

numai aşa: scrii pentru cititorul care nu s-a născut încă, te cultivi pentru a

obţine alt înţeles şi un gând nou, trăieşti sub fascinaţia lui ceea ce stă să

vină. Iar pentru aceasta, trebuie reţinut că „numai voinţa de creaţie şi


- 90 -

de înţelepciune duce la creaţie şi la înţelepciune. Har nu încape decât

de-a lungul drumului.“(Idem)

16. Alte îndatoriri:

Cercetătorului îi revin şi următoarele Îndatoriri Fundamentale, ca un

corolar al statutului său de slujitor de fiinţă şi de conştiinţă, al creaţiei:

a) Să prevadă şi să organizeze Viitorul. Prezentul este deja Trecutul!

b) Să exploreze mereu Tăramul Ideilor şi să caute a se însoţi de cât

mai mult dintre ele!

c) Să fundamenteze complexe cât mai statornice de Idei şi să le

promoveze, luptând pentru acestea!

d) Să privească Ideile ca pe fiinţe ce merită tratate cu respect şi

consideraţie!

e) Să perceapă Lumea Gândurilor ca pe o scară pe care urcăm spre

noi înşine. Societatea Ideilor de azi este lumea oamenilor de mâine!

f) Să respecte şi să întâmpine cum se cuvine prima Idee care-i iese în

cale. Foarte adesea ea este esenţa a tot ce va urma!

g) Să gândească azi la cea îndrăzneaţă Idee. Mâine poate fi deja prea

târziu!

h) După ce cunoaşte lucrurile aşa cum sunt, să le imagineze aşa cum

ar putea fi ele!

i) Să privească pauzele ca fiind necesare şi creative. Procesele Naturii

şi procesele Gândirii se desfăşoară pe cicluri alternative

j) Să nu aştepte ca altcineva să gândească pentru el, ci să se considere

dator a gândi correct şi util, cât mai mult, pentru cât mai mulţi!


- 91 -

k) Să nu ucidă timpul prin inactivitate, ci să caute a se perfecţiona ca

om universal spre a se face cât mai demn de societatea Gândurilor

înălţătoare!

l) Să aibă mereu în vedere că Ideile nu aparţin oamenilor; ele sunt

păsări libere: vin când vor, stau cât consideră şi pleacă brusc. În urmă

rămâne doar ce-a realizat el, cât acestea i-au poposit pe umăr!

m) Să se dedice cu toată puterea slujirii progresului, dezvoltării,

emancipării şi armonizării Vieţii la nivel individual şi colectiv!

n) Să-şi amintească mereu că orice Sfârşit e un nou Început şi în

spatele oricărui Orizont se află un alt Orizont mai Întins şi mai sublim,

care-l aşteaptă a Doua Zi !


- 92 -

CAPITOLUL V

PREGĂTIREA PROFESIONALĂ

A CERCETĂTORULUI TRANSDISCIPLINAR

I. Despre necesitatea pregătirii profesionale

Michel Faustie, în “Les sept chemin de la decouverte” considera că

“avem posibilitatea să formăm după voinţă, ceasornicari, sau mecanici. De

ce n-am putea forma, în acelaşi mod, cercetători, sau, mai exact, pentru ce nu

am putea, prin metode cuprinzătoare, să-i aducem pe cercetători într-o

dispoziţie de spirit favorabilă şi să-i înzestrăm cu strategii care să-i facă mai

expeditivi, mai eficienţi, mai pătrunzători în descoperiri”.

„Şcolile, arăta P.D. Ouspensky, sunt imperative necesare, în primul

rând din cauza complexităţii comportamentului uman. Un om este incapabil

să păstreze atenţia către sine însuşi în întregime, adică asupra tuturor părţilor

sale diferite. Numai şcolile o pot face, metodele şcolii, disciplina şcolii.“

Pentru că, explica Einstein, „personalitatea care se încheagă este formată în

bună parte de mediul în care se întâmplă să se afle un om în cursul

dezvoltării sale, de structura societăţii în care creşte, de tradiţia acestei

societăţi şi de aprecierea pe care o dă ea diferitelor tipuri de comportament.

Conceptul abstract de „societate“ înseamnă pentru individul uman

ansamblul relaţiilor lui directe şi indirecte cu contemporanii săi şi cu toţi

oamenii din generaţiile anterioare. Individul deşi este capabil să gândească,

să simtă, să năzuiască şi să lucreze singur el depinde, totuşi, atât de mult de

societate în existenţa sa fizică, intelectuală şi emoţională, încât este imposibil

să-l gândim sau să-l înţelegem în afara societăţii. „Societatea“ este cea care îi

oferă hrană, îmbrăcăminte, un cămin, unelte de muncă, limbajul, formele de


- 93 -

gândire şi cea mai mare parte a aconţinutului gândirii; viaţa lui este posibilă

prin munca şi realizările multor milioane de oameni din trecut şi din prezent

care sunt cuprinşi cu toţii sub cuvântul „societate“.“

Pentru a putea ieşi din şabloanele sociale şi a dobândi libertatea

spiritului, cercetătorul are cu prisosinţă nevoie de şcoală, de un sistem care să

îi descopere orizonturile dezvoltării personale, şi să fie în măsură a-i pune la

îndemână instrumentele necesare procesului de transformare prin educaţie.

Fiindcă „cel care se înfăţişează numai aşa cum este el, trebuie să aibă merite

peste măsură de mari, după cum o piatră preţioasă trebuie să fie cu adevărat

splendidă pentru a fi montată fără altă podoabă. Firea omului – ne aminteşte în

continuare Francis Bacon, produce fie plante bune, fie buruieni; de aceea,

trebuie ca, la timpul potrivit, pe unele să le cultivăm iar pe celelalte să le

stârpim. Cultura, în schimb, perfecţionează natura iar studiile îşi pun pecetea

asupra caracterului“. Însă aceasta „numai şcoala o poate face, metodele şcolii,

disciplina şcolii; un om singur este mult prea leneş. El va face foarte mult fără

intensitatea necesară , sau nu va face nimic, imaginându-şi în acelaşi timp că

face ceva; va lucra cu intensitate la ceva care nu necesită intensitate şi va lăsa

să treacă monentele când intensitatea este imperativ necesară. Apoi se cruţă pe

sine. Se teme sa nu faca ceva neplăcut. El nu va atinge niciodată intensitatea

necesară prin sine însuşi. Încearcaă să-şi realizeze sarcina în cel mai uşor mod

posibil. Acesta nu este lucru cu sine. În lucrul cu sine contează numai

supraeforturile(subl. aut), dincolo de ce este normal, dincolo de ce este

necesar;eforturile obişnuite nu contează.” (P.D. Ouspensky)

Dar şcoala de pregătire a cercetătorului transdisciplinar nu este una

comună, ci aşa cum arăta Iorga, ea „trebuie să îl înveţe să fie propriul sau

dascăl: cel mai bun şi cel mai aspru“. Iar un adevărat dascăl, ne spune tot

Iorga, „este acela care e gata oricând să înveţe şi are oricând despre ce să


- 94 -

înveţe“. Pentru că, „nimeni nu-l poate convinge pa altul să se schimbe;

fiecare dintre noi stă de pază la o uşă a transformării care nu poate fi dechisă

decât pe dinăuntru“ (M. Ferguson). „Iar pentru educaţie, trei lucruri sunt

importante: talentul, exerciţiul şi o metodă de studiu.“ (Aristotel)

Întocmai precum anticii, la rându-i, cercetătorul va aplica acel model

educaţional cunoscut drept „paideia“, definit drept „educaţie continuă văzută

ca o transformare a personalităţii umane pe tot parcursul vieţii şi care joacă un

rol major în fiecare proces existenţial“ (L. Mumford), „creatoare şi inovatoare,

deopotrivă ştiinţifică şi artistică, având ca finalitate înţelegerea profundă a

însăşi raţiunii de a fi, a structurilor şi evenimentelor lumii noastre, într-o

viziune universală, ca o componentă a Întregului Cosmic, constituindu-se

deopotrivă într-o cale de cunoaştere obiectivă, o cale de cunoaştere subiectivă

şi o veritabilă cale de viaţă“ (P. Papacostea).

“Căci, arăta Ouspensky, oamenii au despre lume mii de idei diferite,

dar le lipseşte o idee generală care le-ar permite să se înţeleagă reciproc şi sa

realizeze din ce punct de vedere trebuie să priveasca lumea. Este imposibil să

studiezi un sistem al universului fără studiezi omul.În acelaşi timp este

imposibil să studiezi omul fără a studia universul;omul este o imagine a

lumii.El a fost creat de aceleaşi legi care au creat întreaga lume.Dacă un om se

cunoaşte şi se înţelege pe el însuşi,el va cunoaşte şi va înţelege întreaga

lume,toate legile care crează şi guvernează lumea. Şi invers:prin studiul lumii

şi a legilor care o guvernează, el va învţa şi va înţelege legile care îl

guvernează pe el însuşi.În acest sens unele legi sunt întelese şi asimilate mai

uşor prin studiul realităţii obiective, iar altele nu pot fi înţelese decât prin

studiul de sine.Studiul lumii şi studiul omului trebuie deci să meargă în paralel,

ajutându-se reciproc”


- 95 -

„Adevărul, în schimb, e străin de timpul devenirii. Pentru a ajunge la

contemplarea adevărului, sufletul, prizonier al trupului, al simţurilor, al

aparenţelor, trebuie să se elibereze de legăturile care-l încătuşează. Pentru a

accede la cunoaşterea autentic intelectuală, omul de ştiinţă trebuie să se

lepede de interesul pentru o lume înşelătoare şi schimbătoare.“ (Ilia

Prigogine)

“Nici o clipă, însă, nu trebuie să ne îndoim că în ceea ce priveşte

realitatea suprasensibilă existăposibilitatea de a‚ deschide ochii fiecăruia

care aduce bunăvoinţa necesară.Ţinând seamă de acest fapt au vorbit şi au

scris toţi aceia care simţeau că s-a dezvoltat în ei‚ organul interior de

percepţie cu ajutorul căruia au putut să cunoască adevărata fiinţă omenească,

ascunsă simţurilor exterioare.Din această din cele mai vechi timpuri se

vorbeşte despre o <<înţelepciune ascunsă>>. Cine a prin ceva din ea, este tot

atât de sigur de ceea ce stăpâneşte, precum cei care au ochii bine formaţi

sunt siguri de stăpânirea percepţiilor vizuale ale culorilor.Pentru el această

„înţelepciune ascunsă” nu are nevoie de nici o „dovadă”.Şi el mai ştie că el

nu are nevoie de nici o dovadă pentru acel căruia , ca şi lui, i s-a deschis

„simţul superior”. Cu un asemenea om el poate vorbi, aşa cum un călător

poate povesti despreAmerica celor care n-au văzut-o ei înşişi,dar care îşi pot

face o idee despre ea, pentru ă şi ei ar vedea acelaşi lucru dacă li s-ar oferi

prilejul.(Rudolf Steiner)

“De aceea, observatorul suprasensibilului-transcendent nu trebuie să

vorbească numai cercetătorilor lumii spirituale. Cuvintele lui trebuie să se

adreseze tuturor oamenilor, fiindcă are de comunicat lucruri care îi privesc pe

toţi şi el mai ştie că nu poate fi <<om>> în adevăratul înţeles al cuvântului fără

să cunoască aceste lucruri. El se adresează tuturor oamenilor deoarece ştie că

există diferite grade de înţelegere pentru ceea ce are de spus; ştie că îl pot


- 96 -

înţelege şi cei ce sunt încă foarte departe de clipa în care li se va deschide

propria cercetare spirituală. Căci Simţirea şi Priceperea pentru adevăr – sau

cum i-am spune astăzi <<Vocea Conştiinţei>> – există în fiecare om. Astfel

că se adresează în primul rând acesteia, singura în măsură a lumina fiecare

suflet existent. El ştie , de asemenea că în această pricepere există o Putere

care treptat trebuie să ducă la gradele superioare ale cunoaşterii. Această

Simţire, care la început poate că nu vede absolut nimic din ceea ce i se spune,

ea însăşi este magicianul care deschide <<ochiul spiritului>>. Ea mocneşte în

întuneric; sufletul nu vede, însă este cuprins de puterea Adevărului tocmai prin

această trăire interioară. Şi atunci, încetul cu încetul, Adevărul se va apropia de

suflet şi îi va deschide <<simţul superior>>. Căci dacă nu fiecare orb din

naştere poate fi operat, în schimb fiecare ochi spiritual poate fi deschis.”(idem)

Noica spunea la un moment dat: “gândul Şcolii, al celei unde să nu

se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie predat altora; nu

conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. De aceea nici nu trebuie lecţii. Chiar

unui om care te întreabă nu ai voie să-i dai <<lecţii>>. O carte pe care o

scoţi din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în linişte, sau un

exemplu de seninătate intelectuală, sunt mult mai educative decât o lecţie.“

Iar Gaston Berger ne dezvăluie semnificaţia acestei atitudini aparent

paradoxale şi neobişnuite pentru felul multora de a înţelege rostul şi metodele

educaţiei. „A educa, spune el, înseamnă în acelaşi timp a comunica o învăţătură,

a forma sensibilitatea şi jidecata, a trezi imaginaţia creatoare. Pentru că

adevăratul savant nu este nici cel care ştie, nici cel care caută, ci acela care

găseşte. Şi de aceea cei mai buni discipoli ai unui profesor nu sunt cei care

repetă lecţiile după el, ci aceia cărora le-a trezit entuziasmul, le-a fortificat

neliniştea, le-a dezvoltat forţele pentru a-i face să meargă singuri pe drumurile


- 97 -

lor proprii. Libertatea adevărată – pentru care un profesor îşi formează elevii –

n-a fost atinsă decât atunci când ei au devenit capabili să creeze.

Astfel încât datoria fiecăriu savant, mâine mai mult decât azi, nu e

de a fi un vulgarizator care se face că explică ignoranţilor noţiunile pe care ei

nu le înţeleg, ci de a se înţelege pe sine, de a fi pe deplin conştient de sensul

acţiunii sale şi de a se situa pe făgaşul civilizaţiei şi al culturii.” „Iar oamenii – continuă Ulm Spineanu – fiecare în parte, trebuie să

vegheze singuri, în mod continuu. Să-şi descopere frica şi credinţa. Oamenii

sunt învăţătorii unii altora, şi de aceea devenirea impersonală este o virtute

ce se trage din aceea că fiecare om are să înveţe pe celălalt.

Cât de repede vom învăţa asemenea lecţii, tot atât de repede vom fi

liberi. Suferinţa nu este necesară dezvoltării; ea rezultă din valoarea legii

etice şi morale aplicate. Dar fără suferinţă oamenii nu s-ar trezi din

<<Somnul colectiv al sufletelor lor>>“.

Pe de altă parte trebuie avut în vedere ceea ce arăta Einstein, încă de

acum aproape un secol “şcoala trebuie să urmarească tot timpul ca tânărul să

părăsească băncile ei, nu ca specialist, ci ca personalitate armonioasă. Pe

primul plan trebuie pusă dezvoltarea capacităţii generale de gândire şi

judecată independentă şi nu dobândirea de cunoştinţe de specialitate. Dacă

cineva stăpaneşte bazele domeniului studiat şi dacă a invăţat să gândească

independent, el îşi va găsi cu siguranţă drumul şi, în plus, va fi mai bine

pregătit pentru a se adapta progresului şi schimbărilor decât cel a cărui

educaţie a constat în principal în dobândirea de cunoştinţe detaliate”.

De aceea, în primul rând, cercetătorul transdisciplinar trebuie să-şi

asigure acest fundament al transformării sale interioare pornind de la ceea ce

arăta Francis Bacon: „oamenii formaţi prin experienţă sunt în stare să

execute şi poate să judece lucrurile de amănunt, luate unul câte unul; dar


- 98 -

pentru îndrumările generale, pentru conducerea treburilor şi pentru proiectele

mari, cei mai buni sunt oamenii instruiţi“. Astfel că, mai întâi de toate el va

fi necesar să realizeze familiarizarea cu timpurile, domeniile cunoaşterii şi

rosturile lumii în care trăieşte la momentul său, păstrând însă viziunea

holografică, specifică opticii transdisciplinare.

Apoi, el tebuie să fie, aşa cum arăta Traian Stănciulescu, „un om

care crede în existenţa unei ordini universale; şi dacă observă tulburarea unei

ordini parţiale [la nivelul societăţii sau a vieţii sale individuale], va căuta să

restabilească ordinea parţială în conformitate cu principiile ordinii

universale. El nu va fi filosof – căci filosofia se naşte din îndoiala în

existenţa unei ordini şi năzuinţa ei de a o construi – ci

reformator(sublinierea noastră), pentru care principiile ordinii universale

sunt bine stabilite, deci programul său de acţiune e fixat de la început în

temeiul acestor principii.”

Iar pentru aceasta, de-a lungul timpului, numeroşi cercetători,

educatori, formatori sau deschizători de drumuri s-au străduit să lase în urma

lor adevărate manuale, ghiduri de utilizare a căii astfel descoperite, care

condensează întregul conţinut de cunoaştere dobândit de aceştia, dar scuteşte

pe succesori de repetarea suferinţelor şi de întârzierea pasului călătorului la

trecătorile înguste sau peste cataractele învolburate ale necunoscutului.

II. Cadrul general al pregătirii profesionale

A. Aspecte externe

Încă de la bun început se impune să reamintim, şi subliniem totodată,

unele aspecte definitorii pentru specificul cercetării transdisciplinare. În primul

rând, aşa cum s-a văzut până aici, transdisciplinaritatea este un fenomen nu doar


- 99 -

hipercomplex ci şi holografic, integrator şi sinergic fundamentat din aportul

componentelor întregii realităţi sistemic organizate atât la nivelul conceptual

(deci al conţinutului de cunoaştere) cât şi metodico-aplicativ (de orientare

utilitară, în folosul întregii omeniri şi al progresului / dezvoltării vieţii în

general). Mai mult decât atât, transdisciplinaritatea presupune însă şi o stare de

spirit, o atitudine a fiinţei umane orientate către valorile conştiinţei, o adaptare şi

transformare a conduitei proprii în concordanţă şi după modelele acesteia

precum şi modelarea creatoare a realităţii înconjurătoare în funcţie de

standardele armoniei universale trăite – prin chiar actul creaţiei – cu întreaga

potenţialitate a fiinţei.

În al doilea rând, cercetarea transdisciplinară se încadrează în

categoria profesiunilor liberale (Recomandăm a se vedea volumul

„Fundamentele cercetării transdisciplinare“), orice profesiune valorificând

deopotrivă capacităţile/ potenţialităţile (născute sau dobândite) ale omului,

cât şi cunoştinţele, formaţia şi experienţa acumulată pe parcurs.

Mai mult decât oricare alt domeni, cercetarea transdisciplinară pune

în primul rând accentual pe starea nativă a fiinţei umane, pentru că, aşa cum

ne amintea Maslow „omul este o fiinţă înzestrată cu un proiect“. Fiecare

dintre noi venim pe lume pentru a interpreta un rol, într-un cadru scenic

determinat de un timp şi un spaţiu anume, precum şi de nivelul / gradul sau

etapa în care se găseşte Scenariul Lumii atunci şi acolo. Fiecare dintre noi

avem un mesaj de rostit către lume şi anumite acte de înfăptuit. Educaţia pe

care o primim în societate (sub diverse forme la diverse momente) are

menirea principală de a ne reaminti această condiţie comună, dar şi situaţia

particulară (şi unică!) a fiecăruia (rolul, rostul, mesajul, scenariul – într-o

proporţie mai mare sau mai mică, în funcţie de gradul de elevare a actorului)

precum şi de a ne sprijini în misiunea noastră existenţială, constând


- 100 -

deopotrivă în interpretarea cât mai potrivită a rolului şi trăirea vieţii noastre

individuale, în afara acestui rol, ca fiinţă cu demnitate de ordin cosmic şi

responsabilităţi pe măsură.

Aşa cum s-a spus, „a învăţa, înseamnă a afla ceea ce deja cunoşti (a-

ţi reaminti). A face, înseamnă a demonstra că ai această cunoaştere; a arăta

altora cum să facă, înseamnă a le reaminti că şi ei ştiu la fel de bine ca şi

tine. Pentru că suntem cu toţii împreună (şi fiecare în parte) în acelaşi timp

învăţătorii, învăţăceii şî învăţătura.“ (Richard Bach)

De aceea manualele şi educaţia profesională a cercetătorilor

transdisciplinari sunt menite a îndeplini următoarele aspecte / funcţii (aşa cum vor

fi detaliate mai jos), aici doar enumerate:

1. – reamintirea „momentului scenic“: al locului, timpului şi

derulării istorice a progresului omenirii, la toate nivelele (deci pe toate

domeniile) până în punctul „intrării lor în acţiune“

2. – reamintirea mesajului pe care îl au de transmis, lumii,

ştiinţei, societăţii

3. – transpunerea în stări de spirit favorabile comunicării cu

lumea (transmiterii mesajului, deci)

4. – sprijinirea acestora în a găsi modalităţi concrete de

îndeplinire a misiunii pentru care au venit pe lume, găsirea acelei Forme (şi

în aceasta constă efortul întregii lor vieţi) care să exprime cel mai bine

mesajul şi să-l poată face receptat cât mai clar, mai complet şi eficient, de

către cât mai mulţi. Forma trebuie totodată să fie destul de puternică pentru a

ţine piept valurilor tradiţiei şi a brăzda mai departe marea progresului ducând

în acelaşi timp cu sine întreaga omenire.

5. – tot educaţia îl ajută pe cercetător să îşi formeze un limbaj

specific de comunicare, în primul rând ştiinţific, în al doilea rând parabolic,


- 101 -

metaforic şi cu încărcătură afectivă (să ne amintim că transdisciplinaritatea

presupune stări de spirit, de trăire plenară a sensului şi nu doar conţinuturi

abstracte de cunoaştere sau doar afecte lirice etc.)

6. – îl pregăteşte pentru greutăţile şi vicisitudinile ce le are de

înfruntat în calitate de slujitor al progresului, întărindu-i caracterul, făcându-l

să-şi înţeleagă şi asume condiţia (a se vedea vol. „Fundamentele…”) şi

susţinându-l în momentele de grea cumpănă, când e pe punctul de a renunţa

ori de a se întoarce. De câte ori schimbările majore în soarta lumii nu au

depins doar de un singur om, iar acesta , la rându-i– în momentul de restrişte,

care putea să dea totul peste cap – doar de un zâmbet, o floare în primăvară,

o partitură muzicală, un peisaj, o strângere de mână, ori privirea tristă – dar

caldă a unui câine fără stăpân, ori a unui copil uitat de semenii săi „umani“,

7. – educaţia asigură de asemenea transpunerea în stări de

spirit favorabile creaţiei, investigaţiei, descoperirii, precum şi atragerii

gândurilor înalte şi înălţătoare, sau dimpotrivă, ridicarea cercetătorului din

lumea fizică a pământului, în universul meta-fizic al acestora prin

transcenderea problemelor mărunte, limitate – dar numeroase – ale societăţii

contemporane lui, şi iniţierea dialogului (în sferele acestora trans-umane,

trans-sociale şi trans-istorice) cu alte „mari spirite“ ale omenirii

dintotdeauna.

Pentru că dacă în lumea pământului oamenii şi-au construit temple

de lut unde se strâng spre a vorbi despre căutarea / existenţa lui Dumnezeu,

în lumea gândurilor spiritele se adună pentru a dovedi prin altarul fiinţei lor

că Demiurgul este dintotdeauna şi pretutindeni regăsit / prezent.

În aceeaşi ordine de idei şi având în vedere caracterul specific al

transdisciplinarităţii – care, ca viziune şi atitudine de conştiinţă şi

comportament în faţa lumii, a vieţii şi-a Universului are la bază principiul


- 102 -

realităţii holografice, precum şi al organizării sistemice a întregii Ordini

Cosmice, ierarhizate pe nivele diferite de dezvoltare, guvernate de logici şi

legi specifice – pregătirea cercetătorului transdisciplinar (sau contactul său

cu instrumentele educaţiei) trebuie să întrunească următoarele trăsături:

• multilateralitatea: - pregătirea se adresează fiinţei

cercetătorului în toate structurile acesteia: volitive, afective, raţionale

(intelective), intuitive, morale (de conştiinţă) dar şi la nivel fiziologic–

atitudinal (: igienă, comportament social, imagine publică, relaţii şi raporturi

comunitare, organizarea muncii şi a vieţii, demnitate publică etc.) Deci vom

întâlni aici deopotrivă ştiinţa şi arta, teologia şi ocultismul, ştiinţa spirituală,

tehnologia de ultimă oră, comportamentul interuman, relaţii publice etc.

• istoricitatea: - presupune ca cercetătorul să realizeze o

trecere în revistă a progresului omenirii pe toate nivelele (arătate anterior), în

acest fel prevenindu-se pe de o parte riscul irosirii timpului pentru

reinventarea roţii, iar pe de alta permiţându-i să ajungă repede la graniţa

dezvoltării, de unde drumul său deabia începe, dar având cu sine imaginea

porţiunii deja parcurse precum şi experienţa mijloacelor, metodelor,

greşelilor, reuşitelor, încercărilor etc. antecesorilor săi. “Când te specializezi

în orice ştiinţă – arăta Lucian Blaga – învaţă şi istoria ei. Aceasta te lecuieşte

de orice dogmatism.”

• specificul holografic: - viziunea integratoare asupra lumii,

vieţii, universului; acel tip de orientare ce caută să descopere sensul

lucrurilor (atât prin raportare unele la altele, cât şi la valori superioare şi

transcendente realităţii acestora), să înţeleagă rostul existenţei şi

manifestările lor şi, mai mult, să deschidă o poartă de comunicare autentică

între conştiinţa umană şi restul universului. Astfel că, deşi, potrivit

naturii/înclinaţiei proprii un cercetător optează pentru o direcţie sau alta de


- 103 -

investigare (de ex.: unii se simt mai atraşi de studiul şi decoperirea lumii

animalelor sau mineralelor; alţii investighează orizonturile psihicului uman,

ori caută formule pentru educaţia şi formarea comunitară a individului; sau

cercetează pe direcţia tehnologică, ori în domeniile metafizicii, străduindu-se

a reformula şi adapta Legile Universale, la necesităţile societăţii umane

contemporane etc.) el va păstra mereu în minte şi în suflet imaginea vieţii ca

un flux continuu de fiinţă, fie că va privi un cristal, sau o galaxie, un atom,

un strop de apă, un copac înflorit ori un copil jucându-se în razele blânde ale

soarelui de mai. Fiindcă aşa cum s-a spus, el înţelege că „aceleaşi legi

guvernează căderea unui măr, atracţia dintre corpurile cereşti, ori apropierea

a două suflete; iar persoana iubită şi buchetul de flori pe care i-l dăruim sunt

deopotrivă realităţile aceleiaşi Armonii atotcuprinzătoare.“ (V. V. Moisescu)

B. Aspecte ţinând de personalitatea cercetătorului

Cercetătorul transdiscilplinar are activate, spre deosebire de celelalte

fiinţe umane, nivele superiore ale dezvoltării, cum ar fi cel afectiv, raţional şi

creativ-spiritual , de aceea se impune o tratare a acestui subiect, aceste domenii

(nivele) fiind esenţiale constituţiei interioare a celui despre care vorbim.

În această ordine de idei, ceea ce se punctează este definirea şi

dezvoltarea acestui concept de “pregătire a cercetătorului

transdisciplinar”, plecând de la nivelele constituente ale fiinţei umane:

fiziologic, afectiv, raţional şi creativ- spiritual.


- 104 -

A ) Nivelul fiziologic:

Nivel comun tuturor, este prezent şi la subiectul în discuţie, acesta

rezumându-se la asigurarea existenţei cotidiene şi a raporturilor sociale,

implicit stima de sine, componenta personalităţii etc. Pentru a dezvolta

aceste idei, se pleacă de la considerente de ordin intelectual, de aceea,

premizele formării cercetătorului transdisciplinar se regăsesc printre

studiile de bază ale oricărui om obişnuit: liceu şi facultate. Multitudinea de

materii studiate permite direcţionarea persoanei spre domeniului său

preferenţial de lucru, acesta reuşind să selecteze ceea ce-l interesează, ceea

ce-i place şi-i stârneşte curiozitatea de a explora şi descoperi. Înaintea

lucrului efectiv pe o anumită ramură de specialitate, individului în cauză îi

revine datoria de a cunoaşte cu ceritudine dacă are aptitudinile necesare:

putere de lucru, voinţă, capacitate de sacrificiu (pentru a atinge

performanţe înalte este necesară anularea pasiunilor, planuri, eventual viaţa

de familie etc.) Focalizarea întregii atenţii şi conjugarea tuturor eforturilor

în vederea obţinerii de rezultate concrete şi satisfăcătoare, denotă faptul că o

asemenea persoană este în măsură să-şi dedice viaţa unui ţel foarte înalt:

descoperirea de mecanisme (valabil pentru cercetătorii în domeniilor

ştiinţelor “exacte”-matematică, fizică, chimie, nformatică), sau deschiderea

unor viziuni artistice diferite, crearea de alte curente care să arate cât mai

fidel nivelul de percepţie al modificărilor din mediul social şi nu numai.

”Noul” reprezintă astfel visul oricărui cercetător, în spiritul avansării

gândirii şi a modului de a trăi viaţa de către fiinţele umane care beneficiază

de existenţa celor care înţeleg utilitatea descoperirilor pe care le fac, dintr-o

imensă dorinţă de a duce totul mai departe, de a contribui la accelerarea

evolutivă a întregii omeniri. Acest model de cercetător corespunde unei


- 105 -

viziuni care astăzi se dovedeşte relativ incompletă în accepţiunea

evidentelor necesităţi mondiale. Este vorba de faptul că noua orientare

înglobează optica “trans”. Înseamnă că domeniul de lucru devine substratul

a ceea ce Basarab Nicolescu, în cartea numită “Transdisciplinaritatea-

Manifest”, evidenţiază ca fiind înlocuirea gândirii clasice prin luarea în

considerare a unei Realităţi multidimensionale structurată pe niveluri

multiple.

Un astfel de drum grupează mai multe aspecte care ţin de formaţia

cercetătorului ca individ, pentru că, aşa cum spunea Alfred Adler:

”Caracterul este o noţiune socială. Este luarea de atitudine, modul în care

omul se raportează la mediul său, o linie directoare impregnată de impulsul

de afirmare asociat cu sentimentul de comuniune socială”.

Înainte de toate este necesară o bună stimă de sine, ceea ce presupune

conştientizarea valorii intrinsec-umane (demonstrată automat la nivel

creativ). Ca om printre oameni, cercetătorul are în primul rând datoria de a

înţelege că propriile calităţi cu care e înzestrat creează terenul unor proiecte

de anvergură, planuri mari şi laborioase pentru a căror iniţiere şi eventual

finalizare este nevoie de o încredere în sine ridicată la un nivel mai înalt

decât restul semenilor, pentru că, aşa cum spune şi H. Waltz: ” În umanitate

tu eşti un om; acest om nu este al tău, ci în tine. Gândeşte-te deci

întotdeauna că îţi eşti încredinţat ţie însuţi, că tu trebuie să te supraveghezi

pe tine însuţi şi că nimeni nu ţi-ar fi putut încrdinţa ceva mai de preţ decât

fiinţa umană care este în tine”.La aceasta se adaugă capacitatea de a arunca

totul în luptă: resurse fizice, intelectuale, emoţionale etc. Spiritul de

sacrificiu îşi dovedeşte maxima utilitate în contextul în care viaţa

cercetătorului nu este decât un mijloc prin care omenirea află “mesaje din

viitor”.Înţelegerea propriei valori (Andrei Barnea amintea în acest sens:


- 106 -

“autocunoaşterea nu este un scop în sine; ea reprezintă condiţia sine-qua-

non a autoeducaţiei pe care o precede şi o însoţeşte permanent”), se face

prin raportare la principiile universal valabile enunţate în toate lucrările

despre etică şi spiritualitate existente în cultura mondială.”Adevărul şi

puterea au una şi aceeaşi cale şi una şi aceeaşi îmbunătăţire: ele constau în a

descoperi formele lucrurilor. Din cunoaşterea aceasta rezultă o teorie exactă

şi o aplicare liberă”( Francis Bacon). Aceste legi sunt recunoscute ca

aparţinând fiinţei umane, de către oricare dintre noi, dar un nivel mai înalt

de cultură măreşte sensibilitatea şi capacitatea de a le valoriza. Despre acest

lucru Barnea afirma: ”Prin autoeducaţie personalitatea îşi perfecţionează

capacitatea de a exercita o influenţă tot mai profundă şi mai complexă

asupra lumii înconjurătoare, de a transforma realitatea naturală şi socială

potrivit trebuinţelor sale.”

Societatea umană contemporană pune accentul pe interfaţă, ca

metodă de judecare a nivelului valoric; cu alte cuvinte, ceea ce se prezintă

(se arată), este confundat cu structura esenţială. Conceptul de “imagine de

sine” a fost ridicat la un grad înalt de apreciere, impunându-se clar

necesitatea apariţiei “strategiei de gestiune a Capitalului Imaginii

personale”(N. Vartan). Pentru cercetător este valabilă odată în plus

materializarea acestei tendinţe, deoarece în cazul în care ramura sa de lucru

este într-un domeniu care vizează contactul direct cu oamenii, atunci

imaginea sa publică trebuie să fie ireproşabilă. Se impune astfel cunoaşterea

la perfecţie a normelor de conduită socială, impactul vizual al vestimentaţiei

(la nivel de sugestie şi simbolistica accesoriilor) etc. Tot N.Vartan afirma:

”gesturile, alura, felul de a păşi, vocea, întrega ţinută, ritualurile…

constituie aparenţa, imaginea noastră”, iar Oscar Wilde completează: “ doar

imbecilii nu judecă după aparenţe…”


- 107 -

Satisfacerea necesităţilor unei imagini de sine bune, atrage după ea o

altă problemă a cărei soluţionări se găseşte în înţelegerea conceptelor care

stau la structurii sociale. Amintim aici ideea de relaţie, văzută drept punte de

legătură între cercetător, ca individ ce trăieşte într-o colectivitate umană şi

contactul pe care acesta îl are cu realitatea înconjurătoare. De fapt se

accentuează că această relaţie are ca fundament “sistemul oglinzii”.

Modalitatea comportamentală şi de atitudine îşi găseşte reflexie în lumea

din jur: ”Dacă îl consideri pe om ca om şi relaţiile sale cu lumea, ca relaţii

umane, vei putea schimba dragostea numai pe dragoste, încrederea numai pe

încredere şi aşa mai departe. Dacă vrei să te împărtăşeşti din comorile artei,

trebuie să fii un om cu cultură artistică; dacă vrei să exerciţi influenţă asupra

altora, trebuie să fii un om cu reală capacitate de stimulare şi antrenare.

Fiecare din relaţiile tale cu omul- şi cu natura- trebuie să fie o exteriorizare

determinată, corespunzătoare obiectului voinţei tale, a vieţii tale individuale

reale. Dacă iubeşti fără să trezeşti la rândul tău iubire, adică dacă iubirea ta,

ca iubire, nu provoacă sentimentul reciproc, dacă printr-o manifestare vitală

ca om care iubeşte nu reuşeşti să devii om iubit, iubirea ta e neputinţă, este o

nefericire”(Karl Marx).

Mediul exercită o influenţă egal valabilă pentru oricine, dar

modalitatea de a modifica rezultatul impactului ţine de formaţia interioară a

fiinţei umane. Un cercetător trebuie să se prezinte ca avînd o stabilitate care

să-i confere protecţie şi putere de a interveni energic şi eficace prin propria

activitate în domeniul său relaţional. Acest gen de feed-back asigură

autocontrolul şi foloseşte relaţia ca pe un mecanism de îmbunătăţire a

metode investigative, a rezultatelor, precum şi depăşirea limitărilor. Viaţa

în comun atrage după sine nevoia de autoapreciere şi apreciere din partea

celorlalţi, ca măsură a valorii muncii fiecărei fiinţe umane în parte.


- 108 -

Sentimentul de utilitate este “proba cea mare” pe care trebuie s-o treacă cu

brio cercetătorul, pentru a fi ferit de senzaţia de “geniu neînţeles”, şi de

paria al societăţii.

G. Bernard Show spunea în acest sens : “aceasta-i adevărata bucurie

a vieţii: a fi folosit într-un scop a cărui măreţie o şi recunoşti. A fi o forţă a

naturii, şi nu o mână de pământ egoistă şi agitată, frământată de necazuri şi

revendicări, plângându-se că lumea nu se dedică fericirii ei. Sunt de părere

că viaţa mea aparţine întregii comunităţi; consider că e un privilegiu să fac

pentru ea tot ce-mi stă în putere, atât cât voi trăi. Vreau să fiu de folos până

în ceasul morţii. Cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât trăiesc mai intens.

Mă bucur de viaţă de dragul ei. Pentru mine nu e o lumânare , e o splendidă

torţă care mi-a fost încredinţată pentru o vreme şi pe care vreau s-o fac să

strălucească atât cât pot de mult, înainte de a o înmâna generaţiilor viitoare.”

De accea cercetătorul trebuie să poată face inteligibile mesajele sale pentru

oameni, să comunice în exterior o "imagine” de om “adaptat” care nu

trăieşte într-o lume proprie a fanteziei izolatoare (armonia dintre formă şi

fond ).

Necesitatea de a dărui şi a primi afecţiune apare ca o consecinţă a

vieţii sociale, cu implicaţii în autoafirmarea personală. Recunoaşterea

meritelor şi valorii proprii de către societate are conotaţii pozitive pentru că

validează proiectele şi măsurile întreprinse de cercetător şi este similară cu

formula magică a fizicienilor: ”Merge!” Sentimentul de a împărtăşi, a

dărui, se consideră a fi cel mai stimulativ pentru creativitate, succesul

proiectelor găsindu-şi ecoul în conceperea altora mai complexe, cu o

viziune mai largă, care încearcă satisfacerea pretenţiilor de dezvoltare şi

progres al umanităţii. Apare astfel o dublă mulţumire: a celui care gândeşte


- 109 -

şi implementează (nevoia de creativitate) şi celui care primeşte (starea de

mai bine).

O viaţă plină şi “utilă” se fundamentează pe acţiune şi mişcare

permanentă; pentru aceasta, situaţiile concrete oferă posibilitatea culegerii

de date, înţelegerii mecanismelor care dau funcţionabilitate sistemelor

sociale şi relaţionarea lor cu mediul, pentru că: ”fluturele nu este o negaţie a

omizii; este desăvârşirea ei .Această continuitate a vieţii care scapă

conşiinţei adormite a plantei sau animalului, omul a ştiut s-o descopere. Ea

îi apare în istorie de îndată ce nu mai caută simpla succesiune a

evenimentelor ci urmele eforturilor lui încăpăţânate şi manifestarea

intenţiilor lui profunde.”(Gaston Berger). A învăţa continuu devine vital

din partea omului care are chemarea nativă pentru cercetare – “… cea mai

conştiincioasă bună-credinţă, tot de cât sunt în stare, o cunoaştere

aprofundată a oamenilor şi a lucrurilor, toate acestea vor îndruma

“învăţăturile mele…”; - amintea Francis Bacon. “Şcoala vieţii” este pentru

cercetător substratul modelării lui interioare (cunoaşterea legilor morale,

sensibilizarea sufletească etc.) Însuşirea la nivel teoretic a normelor etice nu

este decât primul pas în calea desăvârşirii; doar aplicarea practică îl

conduce la perfecţionare, pentru că realitatea probează cel mai des şi mai

corect valabilitatea oricărui concept. De astfel ceea ce este just îşi găseşte

valoarea prin demonstraţie (adevărul este întotdeauna verificabil); pentru

aceasta viaţa aduce în calea fiinţei umane exact contextele necesare. Prin

comparaţie cu fiinţa umană obişnuită, cercetătorul este capabil să vadă şi să

înţeleagă mai în profunzime aspectele multiple ale vieţii, care-l vor pune de

fapt în situaţia de a fi “în sistem” şi totuşi “în afara sistemului”. “În sistem”

înseamnă contactul cu toate componentele mediului, care-i furnizează o

multitudine de învăţături, iar în afara “sistemului” este echivalent cu


- 110 -

vederea panoramică pe care o are cunoscătorul unei lumi cu toate

schimbările şi legile ce-i determină existenţa , mişcarea, devenirea.

Portretul care se prefigurează la cercetătorul transdisciplinar este

caracteristic tuturor fiinţelor umane, pentru că, ”omul este şi participă la o

ordine universală, dar există ca o realitate vie, concretă. Fiecare dintre noi

suntem un << caz >>, o fiinţă bine şi propriu determinată, suntem existenţe

particulare cu însuşiri şi sensuri multiple, suntem existenţe ce închidem în

noi o întreagă umanitate” (Bacon). Datoria fiecăruia este să înţeleagă că

“relaţia cu natura este o relaţie care leagă individul de lume fără să-I

distrugă individualitatea; procesul individuaţiei fiind unul al creşterii forţei

şi integrării personalităţii”(E.Fromm).

S.Smiles spunea: ”fiecare din noi este parte întregitoare dintr-un tot

solidar şi fiecare din noi, prin faptele lui, creşte sau micşorează, pentru o

clipă sau pentru totdeauna, câtimea binelui sau a răului în umanitate.”

“Ca forţă motrice a dezvoltării psihicului uman, autoeducaţia

propulsează individul spre o treaptă superioară în interacţiunea cu lumea

înconjurătoare, spre o nouă treaptă în procesul devenirii sale.

Autoeducându-se, individul îşi deschide noi posibilităţi de acţiune asupra

lumii înconjurătoare, precum şi de autoconducere. Prin transformarea lumii

sale interne (aptitudini, idealuri, motivaţii aspiraţii etc.) fiinţa umană devine

capabilă de a-şi amplifica cerinţele faţă de lumea externă, de a influenţa

chiar şi caracterul relaţiilor sale cu lumea înconjurătoare.”(Andrei Barnea)

Diferenţele care apar între omul obişnuit şi cercetătorul

transdisciplinar, constau în faptul că acesta din urmă are o educaţie, care în

viziunea lui Leesing, “… nu-i oferă omului nimic altceva decât ceea ce

omul ar putea extrage din el însuşi; îi oferă deci ceea ce ar putea extrage din

el însuşi, dar mai repede şi mai lesnicios. Aşadar nici revelaţia nu-i oferă


- 111 -

speciei umane nimic altceva decât ceea ce ar putea descoperi şi pe cont

propriu; atât doar că ea i-a dat şi continuă să-i dea mai devreme lucrurile

esenţiale”. Cum spunea Ernest Bernea, ”fără orizont spiritual şi fără energie

disciplinată, nimic nu se duce la bun sfârşit, nimic nu se poate face cu sorţi

de a dăinui. Fără puterea de a rămâne pe o poziţie fermă, de a munci şi

clădi fără întrerupere la o operă începută, omul nu poate nădăjdui la nimic

durabil”. Cercetătorul se dovedeşte a fi cel ce prin autoperfecţionare

(“desăvârşirea este scopul suprem şi inaccesibil al omului, acţiunea infinită

de a desăvârşi este menirea sa “– J.G.Fichte), stimulare a voinţei şi implicit

asumarea de responsabilităţi mai mari, reuşeşte un salt evolutiv individual,

dar care antrenează prin rezultatele muncii lui şi pe cei cărora le dedică

efortul său, pentru că: “ un învăţat are două îndatoriri: să înveţe necontenit

şi să înveţe pe alţii” (N. Iorga); şi, în plus, lucrurile nu merg ascensional de

la sine. E nevoie de un sens şi de o ierarhie, e nevoie de o inteligenţă şi un

spirit ordonator. Şi aici începe responsabilitatea omului care nu e numai

determinat de anume condiţii, ci determină şi el, la rându-i altele. Nu numai

datele exterioare trebuie luate în seamă, ci şi de datele noastre interioare,

spiritul ce ne guvernează. În acest fel spiritul este creator, ordonator şi

responsabil , aşa cum spunea un mare om de cultură (Leesing)

Oamenii cu chemare pentru cercetarea tainelor lumii, şi consimt la

a-şi transforma viaţa într-o muncă investigativă în folosul oamenilor, concep

educaţia ca fiind poarta care deschide drumul Cunoaşterii, ”revelaţia de

care are parte individul”, după spusele aceluiaşi Leesing. În continuare

Eminescu afirmă: “Nici un om nu se întăreşte citind un tratat de gimnastică,

ci făcând exerciţii; nici un om nu se învaţă a judeca citind judecăţi scrise

gata de alţii, ci judecând singur şi dându-şi seama de natura lucrurilor”.


- 112 -

Formarea şi cizelarea multiplelor aspecte ale individualităţii este

cea ce face trecerea spre activarea unor nivele superioare ale constituţiei

umane: afectiv, raţional, creativ-spiritual.

B ) Nivelul afectiv:

Sensibilizarea afectivului ţine de ceea ce P.D. Ouspensky defineşte a

fi “Self Remembering”(Amintirea de sine). Felul în care este perceput

locul, rolul, rostul, adică identitatea în lume, măreşte disponibilitatea şi

receptivitatea faţă de Natură, precum şi responsabilitatea, aşa cum apare la

Richard Bach: ”cea mai bună cale de a evita responsabilitatea este de

aspune: ”eu am responsabilităţi” sau “dacă vei lua crucea de bună voie, ea

înseşi te va îndruma şi te va conduce spre limanul dorit, dar dacă o vei

lepăda, vei da de bună seamă peste alta, poate încă şi mai grea”(Toma de

Kempis). Richard Bach concepe ca pe o condiţie reamintirea valorii

individuale: ”adu-ţi aminte de unde vii, unde te duci… Totul este un

antrenament util şi îţi va plăcea mai mult dacă nu vei uita nici o clipă asta.”;

în acelaşi timp,”eşti condus pe parcursul vieţiide către fiinţa ta interioară

înţeleaptă, jucăuşa fiinţă spirituală care este sinele tău real.”

În acest sens acumularea de informaţii cu caracter investigativ,

explorator, îşi are înţelesul în dorinţa, ulterior concretizată, a omului de a-şi

autodefini individualitatea. Aşa cum spunea Marcus Aurelius: ”nu uita nici

un moment care este natura universului şi ce fel este a ta proprie, ce legătură

este între aceasta şi aceea, şi ce fel de parte alcătuitoare eşti tu, din care

întreg, şi în cele din urmă, ţine mereu minte că nimic nu te poate împiedica

să faci sau să zici ceea ce este în concordanţă cu natura din care tu însuţi eşti

o parte”. Amintirea de sine este de fapt constanta care marchează drumul


- 113 -

vieţii, pentru că: ”tot ce te interesează, lume, mă interesează şi pe mine. Nu

vine prea devreme pentru mine, nici prea târziu, ceea ce pentru tine soseşte la

timpul potrivit. Orice aduc anotimpurile tale, natură, îmi este un fruct drag.

De la tine izvorăsc toate, în tine sunt toate, în tine se reîntorc toate.” (Marcus

Aurelius)

Re-amintirea de sine se produce ca un declic în conştiinţa fiinţei

umane, ca o trezire, asemănător lui Zuang Zi, a cărui parabolă o cităm:

”Odinioară, eu Zuang Zi, visai/ că sunt un fluture zburătăcind ba ici, ba

colo/ Ghiftuit de soarta mea şi ignorând/ starea mea de om/ Brusc mă trezii şi

mă regăsii, / surprins că sunt eu însumi. /Acum nu mai ştiu dacă am fost un

om/ Care a visat că este un fluture/ Sau sunt un fluture care visează că ste un

om. / Între fluture şi mine există o diferenţă: / Anume aceea ce s-a numit

schimbarea constantă.”

Re-deşteptarea conştiinţei adormite are dimensiunea unei

transformări radicale pe care au sesizat-o diverşi oameni ai spiritului: ”un

nor nu ştie de ce se deplasează exact în direcţia în care se deplasează şi cu

viteza cu care se deplasează; el simte un impuls… acesta este locul în care

trebuie să merg acum. Dar cerul ştie motivul şi modelele din spatele tuturor

norilor, şi tu vei şti de asemenea, atunci când te vei ridica pe tine însuţi

suficient de sus pentru a vedea dincolo de toate orizonturile” (R.Bach) sau

”când ridicăm privirile spre minunile lumii înstelate, când contemplăm

mersul universului cu toate splendorile lui, avem totuşi sentimentul că toată

această frumuseţe care ne înconjoară nu are sens decât atunci cînd se reflectă

într-un om care o admiră. (Goethe); Cioran definitivează imaginea: ”sunt o

Sahară roasă de voluptăţi, un sarcofag de trandafiri.”


- 114 -

C ) Nivelul raţional:

Odată cu latura conştient-afectivă, se deschide universul relaţiei, pe

care, spre deosebire de omul comun, cercetătorul o ridică de la nivelul

socialului şi “personalului”, până la a-i acorda valenţe de coerenţă între

modul de manifestare al Voinţei Primare şi manifestarea propriu-zisă. Acest

lucru este definit în următorii termeni: ”Omul, servitor şi interpret al naturii,

săvârşeşte şi înţelege, prin observaţieşi prin raţiune, atât cât a putut cunoaşte

privitor la ordinea naturii, iar puterile şi cunoaşterea lui nu se pot întinde mai

departe” (Bacon). Raţiunea apare astfel (co)ordonatoarea înţelesurilor, cea

care filtrează şi selectează situaţiile, datele, reflectând mesajele materiei în

spirit. Gradul de rafinare al raţiunii cercetătorului trebuie să atingă acel prag

care face verosimilă afirmaţia: ” Subtilitatea Naturii întrece cu mult

subtilitatea simţurilor şi a intelectului”(Bacon), logica simplă, independentă

de legătura cosmică, fiind insuficientă transdisciplinarităţii: ”prin natura lui

particulară, intelectul omenesc presupune cu uşurinţă o ordine şi o

uniformitate mai mare decât se găseşte în realitate; şi în timp ce în natură

există multe lucruri unice şi cu totul neregulate, el continuă să-şi impună

paralelisme, corespondenţe şi relaţii care nu au nici o existenţă.” Tot Bacon

remarcă: “Intelectul omenesc este pus în mişcare mai mult de acele lucruri

care pot izbi şi pătrunde mintea în mod brusc, adică de acelea care de obicei

umplu şi umflă imaginaţia mai dinainte, apoi într-un fel oarecare, deşi fără

să-şi dea seama, consideră şi presupune toate celelalte lucruri ca fiind la fel

constituite cu acele puţine obiecte de care mintea este continuu ocupată.”

“Dar intelectul este extrem de încet şi nu este făcut pentru trecerea la fapte

îndepărtate şi heterogene de cele pe care le cunoaşte, care îi sunt însă

necesare întrucât ele sunt proba de foc a axiomelor”,[pentru că]


- 115 -

“descoperirile şi invenţiile făcute până azi în ştiinţe în mod obişnuit foarte

apropiate de conceptele comune; dar pentru a putea pătrunde în părţile cele

mai interioare şi cele mai îndepărtate ale naturii, este necesar ca aceste

concepte, la fel ca şi axiomele, să fie substrase din lucruri pe o cale mai

sigură … a intelectului.”( Bacon)

În măsura în care intelectul este modalitatea prin care cercetătorul

ajunge la concluzia aceluiaşi Francis Bacon: ”adevărul şi puterea au una şi

aceeaşi cale şi una şi aceeaşi îmbunătăţire; ele constau în a descoperi formele

lucrurilor. Din cunoaşterea aceasta rezultă o teorie exactă şi o aplicare

liberă”; astfel apare ideea că intuiţia este puterea omului de a ghici

adevărul, prin datele pe care le cunoaşte spiritul lui, pe care le scoate la

iveală prin raţionament şi pe calea analogiei. Potrivit filosofiei cioraniene,

spiritul înflăcărat şi intuitiv duce potenţialul inteligenţei la cote maxime:

”Pentru a putea acoperi cu fast drama vieţii,aruncă prin spirit un foc de

artificii; întreţine-l din zori în noapte; crează în preajma ta strălucirea

efemeră şi eternă a inteligenţei înnebunite de propriul ei joc; fă din viaţă o

scânteie pe un cimitir.”

Raţiunea şi intuiţia sunt cele două capacităţi umane care

armonizează trăirea interioară şi orientează cercetarea pe făgaşul unor nivele

superioare, aşa cum Noica îndemna: ”Lăsaţi spiritul uman să-şi urmeze

chemarea şi el va găsi modalităţi prin care să uniformizeze societatea politică

şi spaţiul divin; va încerca să armonizeze cerul cu pământul.”

Partea de intelect a fiinţei umane rămâne fundalul, controlul a ceea

ce intuiţia dezvăluie în calea înţelegerii profunde a minţii lucide şi sufletului

deschis ale cercetătorului transdisciplinar.

Aşa cum apare şi în schema lui Abraham Maslow, numită “Piramida

trebuinţelor fundamentale ale omului”, nivelele de bază ale necesităţilor


- 116 -

vieţii cercetătorului îşi găsesc corelaţia cu cele ale fiinţei interioare. Aşadar

părţile care ţin de fiziologic, siguranţa vieţii, social etc., se regăsesc şi la

cercetător, în legătură cu statutul său de individ cu aceleaşi trebuinţe ca

oricare alt om. Caracterul transdisciplinar impune, aşa cum am menţionat,

satisfacerea a încă două planuri: cel al necesităţilor creatoare şi necesităţilor

spirituale.

D ) Nivelul creativ-spiritual

Creaţia pretinde o stare specială, în concordanţă cu un spirit

intuitiv evoluat şi o analiză adecvată, care sintetizate emerg spre împlinirea

dorinţei omului de a se simţi un “mic Dumnezeu”, pentru că aşa cum spunea

Ernest Vogel: ”Singura bogăţie este capacitatea de a crea…Oamenii nu

trebuie lăsaţi neîntrebuinţaţi”.

Potenţialul creator este considerat a fi dimensiunea utilităţii unei

fiinţe umane, “urma” sa lăsată în timp, deoarece lucrul întru folos al

semenilor şi al universului implicit, valorifică spiritul de explorator al

cercetătorului, în accepţiunea că: ”Tot ce nu dă nici un rod de la sine, ci trece

şi se şterge pe loc, ca urma navei care brăzdează valurile, era închinat de cei

vechi Infernului”(Bacon) T.Stănculescu punctează: ”La intersecţia dintre

universul creaţiei umane şi cel al creaţiei naturale, se defineşte statutul

omului de fiinţă cosmică, supraordonat calităţii sale de fiinţă bio-psiho-

socială îndeobşte invocată. Unitatea ontologică a fiinţei creatoare,

manifestată între multiplele niveluri ale existenţei sale, este singura în

măsură să răspundă opţiunii epistemologice de înălţare în rang a omului de la

“cosmosul mic” la “Existentul Absolut”care cuprinde în sine totul.

Căci numai astfel filosofia poate fi înţeleasă ca forţă cognitivă a

omului, dominând lumea. Filosofia este dominaţia omului prin creaţie;


- 117 -

ştiinţa – domnia lui prin ascultare.” În acest sens, Albert Camus spunea:

”Creaţia este cea mai eficace şcoală a răbdării şi a lucidităţii. Este de

asemenea mărturia zguduitoare a singurei demnităţi a omului: revolta tenace

împotriva condiţiei sale, perseverenţa într-un efort pe care-l consideră steril.

Ea cere un efort cotidian, stăpânire de sine, aprecierea exactă a limitelor

adevărului, măsură şi forţă. Ea înseamnă asceză. Şi toate acestea pentru

nimic, pentru a repeta mereu acelaşi lucru şi a nu înainta nici măcar cu un

pas. Dar poate că marea operă de artă are mai puţină împortanţă prin ea

însăşi, decât prin încercarea la care îl supune pe om şi, prin ocazia pe care I-o

dă de a-şi depăşi propriile năluciri şi de a se apropria cu încă puţin de

realitatea sa nudă”. Tot despre forţa creaţiei îl cităm lung pe Ion Moraru:

”Naşterea ideilor noi se realizează printr-un efort prometeic şi printr-un

sisific chin. Efortul uneori dramatic, ţine de esenţa creativităţii şi a persoanei

creative. Cine nu e capabil sau dispus să-l facă, n-ar ce bate la poarta

Templului Creaţiei, căci ea va rămâne pentru el veşnic închisă.

Creaţia este deopotrivă chin şi fericire. <<Lucrez la volumul doi – scria

Bertrand Russell în Autobiografia sa - .Cînd am spor e o încântare, când stau

pe loc însă este pentru mine un chin tot atît de mare >>.


prin excelenţă creatoare. Sutele de schiţe ale pictorului, pregătitoare şi

premergătoare creaţiei, lunile de muncă filigranică la şlefuirea trăsăturilor

unui chip sculptat ce vrea să tindă spre perfecţiune, zecile de variante ale

creatorului liric, care “potriveşte”cuvintele şi efectele poetice spre a produce

emoţia artistică, anii şi uneori zecile de ani ai savantului, convertiţi în teorii,

invenţii şi descoperiri, şi ele îndelung meditate, făcute şi refăcute, sau

încercarea temerară a filosofului de a le cuprinde pe toate într-o mare sinteză,


- 118 -

printr-un imens travaliu de gândire şi voinţă, sunt de natură să evidenţieze

sublimul efort creativ.”

Necesitatea spirituală este asimilată cu perceperea sacrului care

subzistă Existenţei a tot şi toate; sufletul cercetătorului trebuie să fie sensibil

la formele de manifestare ale Divinului, în manierea în care Rudolf Steiner

spune: ”Trebuie să apară o resimţire afectivă a sarcinilor şi o acţiune de

împlinire a datoriei care decurge din ceea ce se recunoaşte ca fiind just.

Ştiinţa spirituală îşi găseşte ecou în starea de reculegere evlavioasă şi în

asimilarea cunoştinţelor dobândite; aceste cunoştinţe spirituale vor trebui să

fie preluate de voinţa noastră. Dacă vom percepe cunoaşterea spirituală în

adevăratul său sens, atunci ea va deveni ceea ce va acţiona în sufletul nostru

ca un Soare spiritual.” În acest mod, substratul tuturor investigaţiilor şi

întreprinderilor, este legea moralei întipărită în conştiinţă, cercetătorul fiind

cel care prin sufletul său măreşte receptivitatea faţă de mesajele ce îi sunt

transmise sub formă de idei inspiratoare ( “omul şi muntele se aseamănă, dar

cu deosebirea că prin munţii săi pământul încearcă să se înalte spre cer, pe

când, prin oameni, cerul coboară pe pământ” ), de aceea “realităţile apar în

câmpul percepţiilor numai prin activitatea sufletului.”(R.Steiner))

Ştiinţele de toate felurile apar ca ferestre spre cunoaşterea

universală, omul integrându-se, prin forţa aprofundării sentimentului

evlavios faţă de toate formele de viaţă sau fenomene naturale, în armonia

cosmică, şi contribuind cu ajutorul descoperirilor şi invenţiilor la continua

evoluţie a spiritului uman. De aceea implicarea permanentă în noi proiecte,

elaborarea de diverse planuri, face sufletescul să trăiască în procesul de

cunoaştere, şi nu în cunoştinţele despre natură, într-un fel ce apropie starea

de căutare a unor răspunsuri şi efervescenţa gândurilor, să se transforme în

meditaţie, care în viziunea lui Platon “este întoarcerea ardentă a sufletului


- 119 -

către divin, nu pentru a cere un bun anume, ci pentru Binele însuşi- pentru

Binele Suprem universal, din care facem parte pe pământ şi din esenţa căruia

am ieşit cu toţii. Prin urmare, rămâi tăcut în prezenţa celor divini, până îţi iau

norii ce-ţi acoperă ochii şi te lasă să vezi ce e bine în mod intrinsec.”

Cercetătorul este de fapt combinaţia dintre omul de ştiinţă clasic-

savantul- şi misticul înţelept care trăieşte viaţa ca pe un Dar; Confucius

spunea despre aceasta: ”Nimic nu e mai evident pentru un înţelept decât

lucrurile ascunse în tainiţele conştiinţei sale; nimic nu este mai vădit pentru

el decât cauzele cele mai subtile ale acţiunilor. De aceea omul superior

veghează cu atenţie asupra sugestiilor secrete ale conştinţei sale.”

Conştiinţa plenară face să releve sensul dincolo de formă, adică

trans- formal, într-o deplină înţelegere a mesajului care se ascunde şi se

arată totodată celui ce poate “vedea”; este vorba de acea “vedere” artistică pe

care John Maxwell a exemplificat-o astfel: ”Întrebat despre capodopera sa

“David”, Michelangelo a răspuns că sculptura existase dintotdeauna în

blocul de marmură; el nu făcuse decât să îndepărteze piatra din jurul statuii.”

Cercetarea este căutare conştientă a Sensului, pentru că, ”În tradiţia

spirituală apărută acum, Dumnezeu nu este personajul mentalităţii noastre de

şcoală de duminică. Dumnezeu este cunoscut ca o curgere, ca un întreg…ca

temeiul fiinţei…Dumnezeu este conştiinţa care se manifestă ca Lila, jocul

universului. Dumnezeu este matricea organizatoare pe care o putem experimenta

dar nu putem vorbi despre ea, cea care însufleţeşte materia.” (Marilyn Ferguson)

Zorii devenirii noastre se preconizează a fi un continuu drum şi o luptă, în

care un rol important îl au cei care ne oferă deschideri, cei care se înalţă pe sine, şi

prin ei pe ceilalţi, într-un continuu efort de a transforma “ştiinţa de mâine”, dintr-o

magie al cărei rost e neinteligibil pentru majoritatea, într-o cale de acces pentru

oamenii ce… “doresc imposibilul”(Goethe).


- 120 -

III. Cerinţele prgătirii profesionale a cercetătorului transdisciplinar

Materialul didactic necesar pregătirii profesionale a cercetătorului

transdisciplinar, la standardul de generalitate, comun tuturor indiferent de

orientarea spre o direcţie sau alta a dechiderii de investigaţie la un moment

dat, se structurează, din punct de vedere organizatoric, pe 8 categorii majore.

Subliniem că această departajare are la bază doar criteriul didactic, pentru că,

în fond cercetătorul, pe lângă faptul că e necesar a parcurge toate categoriile

acestea, trebuie, mai presus de toate, să păstreze meru în conştiinţă, în minte

şi în suflet viziunea holografică şi transdisciplinară supra cunoaşterii şi a

vieţii. De aceea, fiecare titlu de manual amintit în continuare nu face decât să

contribuie la conturarea şi întărirea acestei viziuni, însă, prin sine însuşi,

singur, nici care dintre acestea nu ar fi suficiente pentru pregătirea

corespunzătoare cercetătorului, ci numai toate împreună, într-un aport

sinergic al – nu conţinutului conceptual/ informaţional ci al – transformării,

al edificiului pe care astfel reuşesc să-l înalţe în fiinţa cercetătorului

transdisciplinar.

Iar în plus, să ne amintim ceea ce s-a spus „educaţia este ceea ce

rămâne după ce-am uitat tot ce-am învăţat“, ori, într-o exprimare mai

poetică: „pentru a prindre peşte, ai nevoie de plase, dar odată peştele prins,

plasele sunt uitate. Ca să arăţi spre lună, ai nevoie de deget, dar odată luna

găsită, nu ne mai sinchisim de deget. La fel e nevoie de cuvinte ca să

exprimăm idelile, dar odată ideile înţelese, trebuie uitate cuvintele?“

(Chuang Tse)

Totodată, în structurarea celor 8 categorii de manuale, s-a avut în

vedere în primul rând principiul reamintit de Ouspensky: „omul este o imagine

a lumii; ….fiindcă – ne spune în continuare Ouspensly – el a fost creat de


- 121 -

aceleaşi legi care au creat întreaga lume. Dacă un om se cunoaşte şi se înţelege

pe el însuşi, el va cunoaşte şi va înţelege întreaga lume; toate legile care

creează şi guvernează lumea. Şi viceversa: prin studiul lumii şi al legilor care o

guvernează, el va învăţa şi va înţelege legile care îl guvernează pe el însuşi. În

acest sens unele legi sunt înţelese şi asimilate mai uşor prin studiul realităţii

obiective, iar altele nu pot fi înţelese decât prin studiul de sine.

Studiul lumii şi studiul omului trebuie să meargă în paralel,

ajutându-se reciproc.“

1. Studii sociale clasice

a)studii preuniversitare: - cuprindem aici formele de învăţământ

public până la nivel de absolvire a liceului. Acestea se dovedesc absolut utile

şi necesare pentru construcţia interioară a fiinţei umane, pentru conturarea

unei viziuni asupra lumii şi a vieţii, precum şi prin aceea că dau ocazia

alegerii, în cunoştinţă de cauză, a modelelor de urmat, atât la nivel de

caracter, cât şi în ceea ce priveşte viaţa şi valorile autentice ale comunităţii

umane.

b) studii universitare: - aşa cum a rezultat din prezentarea

materialului până în acest punct precum şi precum şi din specificul cercetării

transdisciplinare (recomandăm a se vedea şi volumul „Fundamentele

cercetării transdisciplinare“), studiile universitare sub forma în care se

realizează ele în prezent (disciplinar, specializat, fractar etc.) nu numai că nu

sunt necesare, dar nici nu-şi dovedesc utilitatea, constituind din punct de

vedere ştiinţific, o rămăşiţă a vechiului sistem depăşit e necesităţile

timpurilor actuale.


- 122 -

Precizăm încă că nu ne opunem Universităţii, ci milităm pentru

apariţia ei, pentru naşterea acelei structuri care să merite cu adevărat acest

nume de Catedrală a Universalului, în care studentul să înveţe Ştiinţa

Universală şi nu o sumă de fragmente disciplinare reprezentând fiecare

depozite de concepte şi structuri formalizate lipsite atât de posibilitatea

inter–comunicării, cât mai ales de Sens şi Semnificaţie, de integrarea în

Realitate.

2. Cunoaşterea omului

Vorbim aici de Psihologie, adică, în sensul anteţiei, de „Ştiinţă a

Sufletului“, care permite cercetătorului să aibă o imagine exactă asupra

proceselor ce se petrec în structurile sale psihice, despre condiţionările care

concură la formarea personalităţii, despre forţele, energiile şi tendinţele

manifestate în cadrul Naturii şi al Universalului şi care determină conduita

sau caracterul finnţei umane, precum şi motivaţiile acesteia, despre gradele

de dezvoltare a conştiinţei şi formele sub care se manifestă acestea în

atitudinea şi responsabilităţile omului, despre Sine şi evoluţia sa cosmică,

stadiile parcurse şi cerinţele fundamentale ale acestuia etc.

Sigur, aceste aspecte nu se regăsesc în cursurile şcolare clasice, fie

ele universitare, însă tratarea / prezentarea lor a existat şi va exista mereu în

anumite manuale, destinate celor chemaţi să le înţeleagă şi explice. Aşa cum

arată Vasile Pavelcu: „profanul încă nu a ajuns la concluzia că un suflet

echilibrat preţuieşte mai mult decât toate bunurile vieţii. Perceptele antice,

conţinând adevărul asupra fericirii în noi, au rămas închise în cărţile vechi şi

din când în când sunt etalate în faţa copiilor. Ca instrument practice al

îndreptării, al redresării şi înălţarii omului, psihologia este încă un deziderat.


- 123 -

Psihicul rămâne, pentru cei mai mulţi, o necunoscută şi va rămâne încă atâta

vreme cât omul nu se va elibera de sub imperiul concretului imediat.

Acţiunea practică în zona psihică cere ochi care să vadă departe şi o

inimă deprinsă să aştepte. Pentru a învinge greutăţile imediate şi concrete,

omul de ştiinţă trebuie să se înarmeze cu concepte abstracte, de proporţii

vaste şi făurite pentru adâncimi şi depărtări mari… pentru că misiunea lui

este de a deschide perspective largi asupra existenţei umane.“

3. Cunoaşterea lumii

Manualele cuprinse în această categorie vor veni în completarea şi

aprofundarea celor studiate până la absolvirea liceului, realizând în plus o

mai largă deschidere, la un nivel superior de percepere (potrivit gradului mai

mare de maturitate în înţelegerea resorturilor manifestărilor şi instituţiilor

umane în cadrul societăţii), precum şi cu accent asupra anumitor aspecte

specifice condiţiei cercetătorului:

• progresul continuu şi necesar al societăţii şi omului

• erorile umane (sociale, politice, cultural–ştiinţifice etc.),

preţul plătit (în suferinţă) pentru comiterea lor şi învăţămintele cetrebuie

trase pe viitor

• dezvoltarea ştiinţelor, artelor, conceptelor umanităţii;

interdependenţa şi metodologiile acestora atât commune, cât şi distincte

• apariţia, dezvoltarea şi transformarea civilizaţiilor pe Terra;

aportul fiecăreia la devenirea comunităţii umane

• graniţa / limitele dezvoltării actuale la care a ajuns omenirea

şi orizonturile ce se află „Dincolo“ (pentru că acestea constituie „câmpul de


- 124 -

explorare“ al cercetătorului, „mările universului“ pe care Destinul în cheamă

să navigheze spre noi „Indii“ ale Viitorului)

• viaţa şi opera creatorilor de valori prezenţi în întreaga istorie

a umanităţii; destinul, obstacolele, încercările, lupta şi sacrificiile pe care

aceştia au trebuit să le realizeze pentru a-şi împlini misiunea

Având în vedere aceste aspecte cumulative, secţiunea privind

cunoaşterea lumii, a realizărilor şi progresului istoric la nivel de comunitate

umană cuprinde 3 categorii de manuale, după cum urmează:

a) cele menite să realizeze o sinteză la nivel de cultură şi

civilizaţie, cu accent pe acţiunea sinergică a tuturor domeniilor vieţii

(materiale, ştiinţifice, artistice, spirituale etc.) în măsură a contribui la

progresul continuu al societăţii. Pentru că cercetătorul transdisciplinar

trebuie să descopere viziunea „căii de mijloc“, aceea care să-i permită

înţelegerea necesităţii, rostului şi punctului în care el e necesar să acţioneze.

Aşa cum amintea Jean Piaget: „marele om care lansează curente noi, nu este

decât un punct de intersecţie al unor idei elaborate printr-o cooperare

continuă“, iar un vechi proverb oriental sublinia condiţia necesară de

echilibru în acţiune: „pesimistul se plânge că e vânt – spune proverbul –

optimistul speră că va trece; înţeleptul orientează pânzele“.

Întocmai la fel cercetătorul transdisciplinar e necesar să înţeleagă

mersul şi succesiunea ciclurilor lumii şi vieţii (inclusiv a celei sociale) pentru

a putea astfel decide în cunoştinţă de cauză acţiunile sale şi a participa prin

efortul propriu, asumat şi responsabil la devenirea (= transformarea /

progresul neîntrerupt al) Rosturilor universale.


- 125 -

b) istoria dezvoltării până la zi (şi chir a previziunilor viitoare) în

ce priveşte conceptele umanităţii: ştiinţifice, filosofice, teologico–spirituale,

artistice, economice, politice, sociale etc. Pentru că, aşa cum s-a arătat,

„ştiinţa nu este numai disciplină (– şi e valabil pentru toate domeniile

enumerate anterior), ci şi revoluţie; nu este conformism livresc, ci e în

conformitate cu natura şi cu mersul ciclurilor de dezvoltare a vieţii şi numai

spiritele imaginative reuşesc să cunoască realitatea. O importantă

semnificaţie o au, de aceea, şi povestirile ştiinţifico–fantastice […] precum şi

istoria ştiinţelor. Este o cale de a înţelege naşterea şi destinul ideilor“.

(Victor Săhleanu)

Pe de altă parte, tot în urma acestui studiu, se va putea evita, ceea ce

s-a numit „reinventarea roţii“, economisindu-se timp important, dar şi efortul

cercetătorilor care vor fi în mod direct şi eficient „aduşi la zi“, „puşi în

brazdă“ exact acolo unde se află locul fiecăruia, pentru că, tot o plugărie este

şi munca în domeniul spiritului, la fel ca şi gradinăritul; numai că unii

însămânţează ogorul materiei, iar alţii ogorul gândului. Deopotrivă, însă, în

Anotimpul Culesului, roadele vor fi după măsura efortului, a măiestriei

fiecăruia, dar şi a rosturilor Naturii.

c) Viaţa, destinul şi condiţia (atât socială cât şi spirituală) a

creatorilor de valori şi modelatorilor progresului omenirii. Această secţiune a

cunoaşterii îl va ajuta să tragă învăţămintele necesare spre a-şi putea realiza

misiunea prin, pentru, cu şi alături de oameni. După cum bine se ştie, istoria

omenirii e plină de statuile celor ce s-au jertfit pentru progres. Cioran explică

foarte bine această stare de lucruri, arătând că „aşa pretind oamenii: pentru

ca să creadă în tine, tu trebuie să renunţi la tot ce e al tău şi apoi la tine

însuţi. Oamenii sunt răi şi criminali; ei vor să mori pentru a garanta


- 126 -

autenticitatea credinţei tale. De ce admira ei scrierile născute dintr-o

însângerare durabilă? Fiindcă aceasta îi scuteşte de suferinţe sau le dă iluzia

suferinţei. Ei vor să vadă sânge şi lacrimi dincolo de rânduri, pentru ca, din

mediocritatea şi satisfacţia lor, să la apari ca un destin particular şi demn de

admiraţie. Toată admiraţia vulgului e plină de sadism […] Căci dacă s-ar

măsura după suferinţă, câţi n-ar avea dreptul, înaintea lui Isus, să se

considere fii ai lui Dumnezeu!“

Cercetătorul transdisciplinar însă, trebuie să evite a se ajunge într-o

asemenea situaţie. Vremurile actuale cer oameni vii, valori întruchipate, în

măsură a se dovedi demne de urmat în chiar perioada vieţii lor. Astăzi omul

şi omenirea trebuie să meargă împreună, în acelaşi ritm, în acelaşi pas. Nu se

mai permit rupturi şi nici jertfe la idoli…

Aşa cum s-a arătat în Cartea Sfântă a Creştinilor, încă de acum două

mii de ani: „dacă mergi cu turma la păscut, nu uita să iei şi turma cu tine“!

De aceea, cercetătorul transdisciplinar e necesar nu doar să aducă

omenirii Progresul, ci şi să o înveţe cum să-l aplice, în toate aspectele vieţii,

pornind de la fiinţa umană, ridicându-ne până la eternitatea Universului şi

întorcându-ne apoi la noi înşine.

Pentru că, ceea ce avem mai puţin nevoie în prezent sunt icoanele şi

bibelourile sociale.

4. Cunoaşterea Universului şi a universalului

a) formarea viziunii transdisciplinare, holografice asupra vieţii şi organizării

acesteia precum şi a percepţiei integratoare a ştiinţei, artei, filosofiei, religiei

etc., drept părţi ale aceluiaşi întreg unitar, reprezentând percepţia umană

subiectivă asupra Realităţii, ea însăşi ierarhizată pe multiple nivele de


- 127 -

existenţă şi manifestare, aşa cum au arătat-o ştiinţele exacte, misticile

medievale şi fizicile cuantice moderne şi cum ne-a reamintit Fritjof Capra

„ştiinţa nu are nevoie de mistică, mistica nu are nevoie de ştiinţă. Dar


natura ultimă a lucrurilor, de ştiinţă pentru a trăi în societatea modernă. Nu

de sinteza acestor două avem nevoie, ci de interacţiunea dinamică dintre

intuiţia mistică şi analiza ştiinţifică“.

b) cea de-a doua secţiune a materialului vine să ridice

cunoaşterea conturată până aici, la nivel de principii şi legi universale,

valabile dincolo de timp şi spaţiu, dincolo de succesiunea cauzală a

evenimentelor, aparţinând unei reprezentări sistemice de rangul cel mai înalt

(conform accesibilităţii de percepţie a omenirii actuale) şi dezvoltând

imaginea cosmică a progresului vieţii, dincolo de ceea ce ştiinţele actuale

(încă tinere) pot să întrevadă, într-o manieră menită al ajuta pe cercetător să

perceapă Sensul Marii Deveniri a tuturor lucrurilor, spre a putea astfel

înţelege Rosturile celor prezente, dar mai ales necesităţile acţiunilor şi

transformărilor viitoare.

Este ceea ce din vechime s-a numit „Cosmogonia“, adică ştiinţa

despre organizarea Cosmosului, cuprinzând deopotrivă Ontologia (= ştiinţa

despre Fiinţă şi despre Existenţă, ca manifestare a Vieţii, a Marii Fiinţe) şi

Metafizica (= ştiinţa despre Marea Fiinţă – numită şi Tao, Zeus, Dumnezeu,

Fiinţa Fiinţelor etc., despre Legile Universale şi Principiile Prime ale

Creaţiei Lumii şi Vieţii, precum şi despre organizarea sistematică şi ciclică a

Proceselor Devenirii).


- 128 -

5. Cunoaşterea spirituală; sacralizarea lumii şi a vieţii

„Când zicem «Ştiinţa Sufletului», explica Haşdeu, nu înţelegem

ştiinţa despre suflet a celor învăţaţi, ci ştiinţa cuprinsă în sufletul oricărui

om, oricât de neînvăţat: religia. Şi zicând religie, nu înţelegem vreo religie

deosebită, ci întregul sâmbure al tuturor religiilor care au fiinţat vreodată sau

fiinţează pe faţa pământului: Divinitatea, Nemurirea, Desăvârşirea.“

În aceeaşi ordine de idei, Stanislas de Guaita ne aminteşte că, în fapt,

„ştiinţa nu e decât o jumătate a înţelepciunii; credinţa cealaltă jumătate, dar

gnoza (de la grececul «gnosis» = cunoaştere) este înţelepciunea însăşi, căci

ea vine de la amândouă. Însă „gnoza – arată în continuare René Guenon– nu

trebuie să fie o activitate de grup, ci o stare de spirit şi scopul unei discipline

individuale“, care, desigur, are la bază credinţa, în sensul în care este ea

recunoscută de Einstein atunci când afirmă: „Cred în dumnezeul lui Spinoza,

care se ocupă cu Armonia sferelor, nu într-un dumenzeu creştin, ce se

îndeletniceşte cu rezolvarea problemelor noastre cotidiene“, fiindcă, ne

spune în continuare el „sentimentul religios cosmic reprezintă cea mai mare

şi nobilă cauză aflată la baza cercetării ştiinţifice; aceasta constituie menirea

primordială a artei şi ştiinţei şi anume de a trezi şi menţine acest sentiment în

sufletul celor receptivi faţă de el.

Ştiinţa fără religie este şchioapă. Religia fără ştiinţă este oarbă.

Adevărata religie a fost înnobilată şi aprofundată graţie cunoaşterii

ştiinţifice. Ştiinţa nu numai că purifică imboldul religios de reziduurile sale

antropomorfice, dar contribuie şi la crearea unei spiritualităţi religioase

pentru înţelegerea vieţii“.

Iată de ce, programa de pregătire a cercetătorului transdisciplinar

cuprinde trei categorii majore de manuale, după cum urmează:


- 129 -

a) Textele sacre ale omenirii:

Avem în vedere textele majore ale spiritualităţii revelate oamenilor la

diverse perioade istorice de dezvoltare, în diverse civilizaţii succedate de-a

lungul timpului şi sub forme specifice – însă dincolo de ritual şi de

interpretările vulgarizate – păstrătoare şi purtătoare ale aceleiaşi doctrine

unice, ale aceluiaşi mesaj adresat omului şi vizând dezvoltarea,

transformarea, armonizarea lui cu întreg Ansamblul Ordinii Cosmice, adică

participarea conştientă la derularea Marilor Cicluri ale Creaţiei Universale.

b) Ştiinţa Universală

“Omul – arăta Rudolf Steiner – are nevoie, pentru certitudine în

simţire, pentru riguroasa desfăşurare a voinţei, de o cunoaştere a lumii

spirituale. Deşi poate simţi grandoarea, frumuseţea, înţelepciune lumii

naturale în modul cel mai amplu, aceasta nu-i dă nici un răspuns la

întrebarea despre propria fiinţă.”

“Produsele minţii şi ale mâinii par a fi foarte numeroase atunci când

privim toate cărţile şi tot ce a produs mâna omenească. Dar toată această

varietate constă într-o excesivă subtilitate şi într-o serie de derivări din

câteva lucruri care sunt mai cunoscute; ea nu constă într-un număr de

axiome – susţine în continuare, Francis Bacon.

Chiar rezultatele dobândite până acum se datorează mai mult

întâmplării şi practicii continue decât ştiinţelor; ştiinţele aşa cum le avem

astăzi – şi din nou trebuie să remarcăm valenţele profetice ale omului de

ştiinţă citat – nu sunt altceva decât anumite combinaţii bine ordonate ale


- 130 -

lucrurilor anterior descoperite, iar nu metode de descoperire ori indicaţii

pentru dobândirea de rezultate noi.

Subtilitatea Naturii întrece cu mult subtilitatea simţurilor şi a

intelectului; aşa încât aceste frumoase meditaţii şi speculaţii, ca şi aceste

raţionamente ale oamenilor sunt un fel de nebunie; numai că nu avem pe

nimeni la îndemână ca să observe aceasta. După cum ştiinţele care domină

acum sunt inutile pentru dscoperirea de rezultate noi, tot astfel logica, de

asemenea care domină în zilele noastre este inutilă pentru invenţia ştiinţelor.

Nu este mică deosebirea dintre idolii minţii şi ideile minţii divine;

adică între anumite concepte goale şi semnele adevărate; şi pecetea

întipărită, deci pe lucrurile create, dacă ştimsă le vedem.”

Iată în continuare care a fost viziunea marilor spirite ale umanităţii de-a

lungul întregii evoluţii istorice a acesteia, cu privire la conceptul de Ştiinţă, la

caracterul acesteia de universalitate şi la scopul/ misiunea/ importanţa ei pentru om

şi societate.

“Ştiinţa, adevărata Ştiinţă, care nu e intuiţie, ci concept, nu individualitate

ci universalitate, nu poate fi decât ştiinţă a spiritului sau a ceea ce are Realitatea

universal în ea”, arată B.Croce, ”depăşind orice ştiinţă obişnuită – fiind o

cunoaştere de gradul cel mai înalt de generalitate” (adaugă Spencer).

“Dar ceea ce trebuie cunoscut în felul cel mai înalt sunt principiile şi

cauzele; prin ele şi plecând de la ele sunt determinate apoi toate celelalte

lucruri, căci astfel sunt cunoscute în putere toate cazurile particulare, care

cad sub universal”(Aristotel)

“Această Ştiinţă – cea mai înaltă – şi care este superioară oricărui

ştiinţe subordonate, este cea care cunoaşte în vederea cărui scop trebuie să

faci ceva; şi acest scop este Binele fiecărei fiinţe şi în general este supremul

Bine în asamblul naturii. Ea este deci, pe de o parte Ştiinţa teoretică a


- 131 -

primelor principii şi a primelor cauze, căci Binele, adică scopul, este una

dintre aceste cauze”(Aristotel)

“Pe de altă parte ea vine în sprijinul speciei umane ca să ridice pe

omul decăzut şi slab şi să-l sprijine mereu, iar nu să-i schimbe firea şi nici

să-l părăsească în coruperea sa. Acest fapt îndepărtează de Şcoala Ştiinţei

acesteia atât pe stoici, care voiesc amorţirea simţurilor, cât şi pe epicureici

care fac din ele un orânduitor; ambii neagă Providenţa : aceia lăsându-se

târâţi de destin, aceştia lăsându-se în voia întâmpării. Şi admite pe platonici,

care, cu toţii, recunosc aceste trei lucruri ca principii supreme ale acestei

Ştiinţe: că există o Providenţă (Lege) Divină; că trebuie înfânate patimile

omeneşti şi transformate în virtuţi şi că sufletul este nemuritor. De aceea ea

îl priveşte pe om aşa cum trebuie să fie şi nu poate rodi decât pentru aceia

care voiesc să trăiască în Republica lui Platon iar nu să pălăvrăgească în

drojdia lui Romulus”(Gianbatista Vico)

“Iar dacă în afară de această Ştiinţă se vorbeşte de <<ştiinţe

naturale>>, trebuie să observăm că acestea sunt ştiinţe imperfecte sau, mai

bine spus, sunt, nu sistemă, ci complex de cunoştinţe” (Benedetto Croce)

adică “suma cunoştinţelor formate prin aportul fiecăreia şi care nu spune

nimic despre cunoaşterea rezultată din fuziunea acestor contribuţii într-un

tot.”(Spencer) “De aceea, când disciplinile naturale voiesc a se constitui ca

ştinţe perfecte, trebuie să iasă din cercul lor şi să transceandă în această

Ştiinţă, numită din vechime<<Filosofie>>, căci asupra faptelor naturale se

poate raţiona, dar nu se poate extrage din ele acea sistemă care e numai a

spiritului. Prin urmare, pe drept cuvânt se poate spune că ceea ce e

<<ştiinţific>> în ştiinţele naturale e filosofie, iar ceea ce e <<natural>> e un

simplu fapt. Această stare de lucruri explică nu numai cum încetul cu încetul

devine <<credinţă mitologică>> ,<<iluzie fantastică>> ceea ce odată era


- 132 -

considerat în ele adevăr, ci şi cum, printre naturalişti sunt dintre aceia care

numesc <<mituri>>,<<expediente verbale>>,<<convenţiuni>>, tot ceea ce,

încă, în prezent, în disciplinele lor, nu e raţionament formal. Şi naturaliştii,

ca şi matematicenii care nepregătiţi, se apucă să studieze energiile spiritului,

aduc uşor în acest domeniu acele habituduii mintale şi vorbesc, în Filosofie,

de <<convenţiuni>> ce sunt aşa şi pe dincolo cum i se pare omului (sic!):

conveţiuni <<adevărul>> şi <<moralitatea>>; conveţiune supremă spiritului

însuşi ! Dar chiar şi-aşa, pentru ca să poată exista aceste convenţiuni

particulare, este necesar să existe ceva ce nu e convenit, nu e adică, obiectul

însuşi al convenţiei : activitatea spirituală a omului. Iată deci că mărginirea

ştiinţelor naturale postulează nemărginirea acestei ştiinţe universale, numită,

în vechime, aşa cum spuneam, Filosofie” (B. Croce)

“Pentru a recunoaşte aceasta este suficient să reflectăm asupra

modului cum ia naştere ştiinţa şi asupra însemnătăţii ei în viaţa omului. Căci

naşterea unei ştiinţe, în ceea ce priveşte esenţa ei, nu o cunoaştem după

obiectul de cercetare pe care îl îmbrăţişează, ci după modul cum se comportă

sufletul omenesc în decursul activităţii ştiinţifice, în timpul elaborării datelor

ştinţiifice. Dacă ne-am obişnuit să aplicăm acest comportament numai când e

vorba de studierea realităţilor sensibile, atunci uşor ajungem la părerea că

acestea ar constitui esenţialul şi nu obeservăm că respectivul comportament

l-am aplicat doar realităţilor senzoriale. Pentru a depăşi însă această

autoîngrădire arbitrară, Ştiinţa Universală vrea să se separe de întrebuinţarea

aceasta particulară, de mentalitatea şi metodele de cercetare ale ştiinţelor

naturale, metode pe care, în domeniul lor acestea le aplică înlănţuirii şi

desfăşurării fenomenelor sensibile. Din aceste metode păstrează însuşirea

lor de a fi bazate pe gândire precum şi celelalte particularităţi care le

caracterizează, vorbind despre realităţiile suprasensibile în acelaşifel în care


- 133 -

ştiinţele naturale vorbesc despre cele sensibile. Ea consideră munca

sufletească ce se depune în legătură cu cercetarea naturii drept o educaţie a

sufletului şi tratează despre conţinutul suprasensibil al lumii aşa cum

naturalistul vorbeşte despre realităţile sensibile”.(Rudolf Steiner)

“Cine reflectează asupra însemnătăţii ştiinţelor naturale în viaţa

omului, va afla că această însemnătate nu se poate reduce la asimilarea

cunoştiinţelor naturale, căci aceste cunoştinţe niciodată nu vor putea duce la

altceva decât la o vieţuire a ceea ce nu este sufletul omenesc el însuşi.

Sufletul nu trăieşte în cunoştinţa pe care şi-o însuşeşte omul despre natură, ci

în procesul de cunoaştere, în activitatea sa de cunoaştere aplicată naturii. Şi

ceea ce îşi însuşeşte plin de viaţă în timpul acestei activităţi este şi altceva

decât o simplă cunoştinţă despre natură: este o autodezvoltare realizată în

contact cu înţelegerea naturii.

Departe de a nesocoti valoarea ştiinţei obişnuite, cel ce trudeşte pe

tărâmul Ştiinţei Universale o apreciază mai mult chiar decât orice savant,

fiindcă ştie că numai prin rigoarea gândului şi a înţelegerii ştinţifiice

superioare ea se poate menţine în sufletul său pentru a se aplica apoi tuturor

domeniilor vieţii.” (Rudolf Steiner)

“Fiindcă două sunt formele pure sau fundamentale ale cunoaşterii:

Intuiţia şi Conceptul, Arta şi Ştiinţa, sau într-un cuvânt Filosofia, ori Ştiinţa

Universală. Intuiţia ne dă lumea, fenomenul, conceptul ne dă numenul,

Spiritul. Toate celelalte: istorie, ştiinţe naturale, matematici etc. sunt forme

secundare şi mixte” (Benedetto Croce)

“În consecinţă Ştiinţa Universală se prezintă ca o cunoaştere de un

fel diametral opus celei care ne o dă experianţa adunând fapte. Ea este

produsul final al operaţiei care începe printr-o simplă strângere de observaţii

seci, care se continuă prin elaborarea unor propozţii mai largi şi degajate de


- 134 -

cazuri particulare şi care ajunge în final la propozitii universale. Pentru a da

definiţiei ei forma cea mai simplă şi mai clară vom spune: Cunoaşterea cea

mai umilă este cunoştinţa ne-unificată, ştiinţa [obişnuită] este cunoştinţa

unificată parţial; Ştiinţa Universală este cunoştinţa complet unificată.”

(Spencer)

“Calea spre Ştiinţa Universală o poate afla fiecare om care, la

momentul potrivit, recunoaşte, presimte sau presupune măcar, în cele

vizibile existenţa celor ascunse şi care, conştient de faptul că forţele de

cunoaştere pot fi dezvoltate, dobândeşte sentimentul că cele ascunse se pot

revela. Astfel acestui om nu doar că i se deschide posibilitatea de a primi

răspuns la întrebările ce iau naştere din strădania lui după cunoaştere, ci

totodată i se oferă şi perspectiva de învinge greutăţile pe care le întâmpină şi

care istovesc viaţa. Ba mai mult, ea îl conduce spre un punct de vedere

superior şi îi descoperă că de fericirea şi nenorocirea sa individuală atârnă

fericirea sau nefericirea întregii lumi, că din pricina nedezvoltării juste a

forţelor sale, din pricina slăbiciunii proprii şi a ignoranţei, devine păgubitor

întregii lumi şi tuturor fiinţelor, ajungând o piedică pentru întreg universul în

care fiinţează.” (R. Steiner)

“Căci omul poate înşela orice aşteptare, fiind liber în dezvoltarea sa;

el nu este om de la natură şi nimeni nu este – în felul acesta – cineva. Ci

devine şi se reînoieşte în mod continuu şi progresiv, prin forţele proprii. În

acest regim, Fiinţa – om nu are valoare atât prin ceea ce a făcut, cât prin ceea

ce ar putea face”(Giovanni Gentile) “Căci am parcurs drumul de la vierme

la umanitate dar a rămas mult vierme în noi…”(Nietzsche)

“Am crezut că am ajuns la suprema realizare a altruismului iubindu-

ne între noi; dar iată că vine Sfîntul Francisc şi ne reaminteşte că întreaga

realitate a lumii trebuie iubită, îmbrăţişată, făcută să retrăiască prin conştiinţa


- 135 -

noastră. Altruist cu adevărat va fi acela care va fi ştiut să depăşească

personalitatea lui empirică prin care se opune fiinţelor şi lucrurilor ce-l

înconjoară, cuprinzând în sine toată lumea făcând din ea realitatea însăşi a

activităţilor sale spirituale. Dar la un astfel de altruism, care ar însemna

realizarea cea mai completă a spiritului nu se ajunge decât prin etape,

depăşind formele mai apropiate de alteritate acelea în care ne este încă uşor

să ne recunoaştem pe noi înşine, până când vom ajunge să cucerim şi pe cele

mai îndepărtate, acelea care la prima vedere ar părea veşnic străine.”

(Giovani Gentile)

Iar pentru aceasta “trebuie, poate, să fim noi înşine critici, sceptici,

dogmatici, istorici şi în afara de acestea poeţi, colecţionari, călători, ghicitori

de enigme, moralişti vizionari sau <<spirite libere>>, în fine, să fim aproape

toate, pentru a fi parcurs cursul valorilor umane şi al sentimentului valorilor,

pentru a putea privi cu ochi şi cu o conştiinţă multiplă din înălţime către

toate depărtările, din adâncime către toate înălţimile, dintr-un colţ către ceea

ce este pretutindeni. Dar toate acestea nu reprezintă decât condiţii prime ale

misiunii noastre; această misiune însă cere altceva: cere ca noi să creăm

valori…” (Nietzche)

Creaţia înseamnă în primul rând obiectivarea/ punerea în formă şi

manifestare a noului; însă “orice idee nouă se situează dincolo de experienţa

nemijlocită. Experienţa nemijlocită nu ne oferă ceva nou, niciodată, ci numai

idei sintetizatoare care leagă faptele. Fie că o numim speculativă sau

transcendentală, nu există ştiinţă care să nu fie obligată să conflueze în

metafizică”. (Alfred Adler) Pentru că “dinafară nu se poate ajunge niciodată

la esenţa lucrurilor; oricât am căuta, nu dobândim decât imagini şi nume”

(Schopenhouer) şi deabia “conştiinţa este nivelul la care existenţa devine

ştiinţă” (Hegel), fiindcă “adevărata ştiinţă nu e conformism livresc, ci este


- 136 -

conformitate cu Natura, deopotrivă disciplină şi revoluţie, şi de aceea numai

spiritele imaginative reuşesc să cunoască realitatea. (Victor Săhleanu)

“Astăzi, însă, ne aflăm la începuturile cunoaşterii. Ne aflăm la începuturile

conştiinţei.” (Edgar Morin)

Ştiinţa Universală este deci, pentru prima dată acea ştiinţă unică –

deopotrivă teologie, filosofie, metodologie, mod de viaţă etc. – ce descrie

folosind, un singur limbaj şi un singur set de norme, întreg Universul, cu

toate nivelele lui de Realităţi şi de situaţii, pentru că ea se raportează în

mod direct la Marea Ordine Cosmică, fiind depozitarul acelor Legi, acelor

Principii Prime de maximă generalitate, aplicabile însă tuturor, subliniem,

tuturor cazurilor particulare ce pot fi regăsite oriunde în Univers (A se

vedea infra “Dimensiunile cercetării transdiscilinare”). De aceea ridicarea în

sfera Ştiinţei Universale solicită cercetătorului deopotrivă raportarea la

normele şi valorile universale precum şi folosirea Limbajului unic la nivel de

existenţă (pe care alchimiştii l-au numit „Limbajul lumii”), limbajul prin

care Fiinţele şi Realităţile pot comunica între ele transmitându-şi

conţinuturi veritabile (obiective) de cunoaştere, independent de logicile

particulare sau de regulile (aparent) specifice de organizare şi existenţă.

Sigur că toate acestea nu se pot realiza decât la nivelul Conştiinţei cu aportul

principal al Intuiţiei şi subsidiar al tuturor celorlalte organe de Simţ şi

percepere a Realităţii.

c)Pregătirea morală

„O fereastră bine făcută nu atrage atenţia, ea doar lasă lumina să

treacă“, spunea Dale Carnegie iar în Cartea Stântă a poporului evreu de mii

de ani stă scris îndemnul „gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu de pe pământ“

(Coloseni 3:2), căci „aşa cum gândeşte un om în inima lui, aşa este el”


- 137 -

(Proverbe). De aceea ni se spune în continuare: „să vă prefaceţi în înnoirea

minţii“ (Romani 12:2), „să vă înnoiţi în duhul sufletului vostru şi să vă

prefaceţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Yahve, de o neprihănire şi o

sfinţenie pe care o dă Adevărul“.

Dacă aceste aspecte sunt valabile ca cerinţe de viaţă pentu fiecare fiinţă

umană în parte, cu atât mai mult ele trebuie să constituie îndatoriri fundamentale

ale cercetătorului transdisciplinar care, aşa cum s-a arătat, „reprezintă oglinda în

care omenirea îşi contemplă chipul, cu toate neregularităţile, spre a le îndrepta“

(Basarab Nicolescu). În plus, cercetarea transdisciplinară, prin chiar specificul

ei, reprezintă un contract moral, de conştiinţă, pe care cercetătorul îl încheie cu

sine însuşi şi cu întreg Universul, prin care se angajează de a se pune în slujba

valorilor înalte ale Creaţiei şi a constitui, pentru comunitatea umană, o

veritabilă stea călăuză, un Hyperion, menit să aduca fiinţei lumina interioară şi

orientarea exterioară în descoperirea Sensului, asumarea Rostului existenţial

precum şi parcurgerea drumului devenirii / trans–formării personale /

individuale şi universale.

De aceea pregătirea morală se impune ca un examen al conştiinţei, o

metodă de îndreptare / elevare / dezvoltare a acesteia, precum şi o sursă de

îndrumare în recunoaşterea principiilor universale ca şi în dobândirea virtuţii

de a le urma şi aplica.

6. Hermeneutica

Întreaga realitate e simbolică – s-a spus dintotdeauna, de la cei mai

vestiţi preoţi şi mistici ai antichităţii, până la fizicienii din zilele noastre.

Însuşi limbajul a avut, la origine, o încărcătură profound simbolică şi de

aceea era necesară o ştiinţă specială pentru a putea citi Semnele Lumii.


- 138 -

Fiindcă în Univers totul este organizat după reguli bine stabilite, astfel încât

orice eveniment, acţiune, gest ori act de cugetare are, prin sine însuşi, o

anume Semnificaţie, contribuind prin existenţa şi manifestarea sa la Procesul

continuu al Creaţiei la nivel Cosmic.

Aşa cum arăta René Grenon, „simbolul este corespondenţa care leagă

între ele toate nivelele Existenţei universale, astfel încât, prin ea, starea noastră

umană să poată fi pusă în comunicare cu stările superioare ale Fiinţei“.

Iată de ce, pentru cercetătorul transdisciplinar, care are viziunea

holografică asupra Vieţii, înţelegând că Existenţa şi Rostul fiecărui lucru

sunt clipă de clipă conturate / create prin acţiunea sinergică a tuturor

celorlalte părţi componente ale Marelui Univers, hermeneutica (în sensul

autentic, de ştiinţă a „Limbajului Lumii“) reprezintă o cerinţă de bază a

pregătirii profesionale, echivalentă unei elementare alfabetizări, fiindcă, să

ne reamintim o dată cu Raymond Ruyer că „Timpul Cosmic nu e o simplă

funcţionare, ci o mare Acţiune, înzestrată cu Sens, o embriogeneză care dă

formă, mai întâi, materialelor necesare desfăşurărilor viitoare, la care chiar

hazardurile vor fi canalizate şi utilizate şi în care fiinţele desprinse din Marea

Fiinţă vor părea să înveţe, bâguind, Limbajul, ce, în realitate, le vorbeşte pe

ele de la începutul începuturilor.“

7. Poetica

„Când ridicăm privirile spre minunile lumii înstelate, când

contemplăm mersul universului cu toate splendorile lui – arăta Goethe –

avem totuşi sentimental că toată această frumuseţe ce ne înconjoară nu are

sens decât atunci când se reflectă într-un suflet de om care o contemplă.”


- 139 -

Fiindcă, ne spune în continuare Emerson, „toată poezia cu putinţă a

fost scrisă înainte de a se fi născut Timpul; şi ori de câte ori ne organizăm

atât de armonios încât să pătrundem în regiunea unde văzduhul este muzică,

auzim aceste prime melodii şi le transcriem. Căci fiecare om este poet, în

măsura în care este sensibil la farmecele naturii şi toţi oamenii sunt în stare

de gândurile a căror încununare este întreg universul“.

„Ştiinţa – de aceea – merge veşnic în pas cu justa dezvoltare a

omului, cu religia şi metafizica, iar condiţia în care se află ştiinţa reprezintă

un indiciu al cunoaşterii noastre de sine. De vreme ce toate în natură

corespund unei puteri morale, dacă vreun fenomen rămâne brut şi întunecat,

este pentru că nu e activă încă facultatea corespunzătoare în observator.”

(Emerson)

Aşa cum observa Schelling: „pentru unii, natura nu este decât

agregatul mort al unui indefinit număr de obiecte, sau spaţiul în care ei

gândesc lucrurile aşezate ca într-un receptacol. Pentru alţii ea este numai

pământul din care îşi trag hrana şi întreţinerea lor. Şi doar pentru cercetătorul

iluminat este ea forţa originară, sfântă şi veşnic creatoare a lumii, care

produce toate lucrurile din ea înseşi şi care, prin lucrarea ei, le aduce la

lumină.“

Cu atât mai mult însă, pentru cercetătorul transdisciplinar, care

valorificând în primul rând capacităţile intrinseci ale fiinţei sale, precum şi

stările de spirit superioare, inspiraţia născută din actul contemplării Creaţiei

(fie ea naturală ori umană) se dovedeşte a fi calea ce mai sigură de orientare

după principiile universale şi de transpunere a spiritului său în condiţiile cele

mai favorabile investigaţiei realităţilor, din lumile transcendente. De aceea

Noica arăta că „o carte pe care o scoţi din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe


- 140 -

care-l pui seara, în linişte, sau un exemplu de seninătate intelectuală, sunt

mult mai bogate şi educative decât orice lecţie“.

Fiindcă ceea ce se cere în primul rând şi cu prisosinţă de la

cercetător este această transpunere în starea de vibraţie, de trăire armonizată

a fiinţei sale cu Fiinţa tuturor lucrurilor, iar acest aspect singură Arta îl poate

realiza, oferindu-i căldura şi pasiunea necesară vieţuirii din interior a unei

anumite realităţi, pe care conceptual şi raţiunea reuşesc doar să o privească şi

descrie din exterior.

“Omul-poet este un idealist – arăta Ernest Bernea – un creator de

valori noi pe care în realitate nu le-a aflat încă. Pentru ca noi să putem

progresa, să putem merge către un mai bine, trebuie să anticipăm acest viitor

într-o viziunea superioară de viaţă. Numai trăind intens această viziune o

putem traduce în faptă; o realitate, dacă nu este, poate să fie.

În acest fel, poetul este adevăratul creator şi dechizător de drumuri.

Cugetul său străbate distanţe în necunoscut, luminează căile şi face posibilă

fapta. Cei ce dispreţuiesc evadarea din ceea ce este de fapt nu cunosc

frumuseţea şi nici putinţa unui viitor mai un, pentru că nu cunosc creaţia.

Neamul omenec datorează totul acestor oameni care i-au îmbogăţit

viaţa şi i-au făcut-o mai luminată. În arte, în ştiinţe, în teologie, în politcă, ei

s-au exprimat şi au dus omenirea de mână în zări tot mai limpezi.

„Realiştii“ spun în faţa unei murdării: aşa e viaţa. Poeţii răspund: nu

este aşa, pntru că poate fi altfel.

Poeţii sunt oameni orientaţi mereu spre viitor. Setea lor de mai bine

şi mai frumos îi face să trăiască viu toate anticipaţiile şi chipurile lor pe care

le doresc aievea. Ei sunt oamenii minunilor pentru că au credinţa în minune.

Realul omului lipsit de daruri înnoitoare este un real sec, măcinat şi murdar.

Realul poeţilor este un viitor mai bun în prezent, arzător de frumos şi plin.


- 141 -

Poeţii scormonesc adâncul şi scot numai piatra preţioasă; sfredelesc

viitorul şi-l fac prezent, îl fac un prezent bogat, pur, înviorat de frumuseţile

ultime, înviorat de chipul şi lumina lui Dumnezeu pe care şi-L ştiu apropia.

Ei sunt aceia care, alături de profeţi, deschid drumuri noi şi fac din viaţa

noastra o mândrie de eroism al suferinţei şi un fermecător câmp al rodului

muncit cu geniu şi sudoare.”

8. Comunicare şi relaţii publice

Ne referim aici la acel necesar de cunoaştere menit, pe de o parte să

asigure un standard de elevare specific atitudinii academice pe care trebuie

să o aibă cercetătorul transdisciplinar (ţinută, gesturi, comportament social,

limbaj, atitudine faţă de ceilalţi membri ai comunităţii sociale etc.), iar pe de

altă parte să pună la dipoziţia cercetătorului un instrument cât mai eficient de

comunicare cu lumea, în măsură a facilita acestuia atât transmiterea

mesajului, cât şi implementarea lui în structurile-cadru ale societăţii timpului

său. Pentru că, aşa cum am văzut, unul dintre principiile fundamentale ale

cercetării transdisciplinare îl constituie finalitatea: încercările contează prea

puţin; ceea ce e cu adevărat valoros sunt rezultatele. Însă obţinerea

rezultatelor a fost, de cele mai multe ori în istoria omenirii, întârziată de

multitudinea de blocaje (politice, economice, sociale, de orgolii umane sau

incompetenţă în recunoaşterea valorilor etc.) ridicate în calea fructificării (în

folosul întregii omeniri) a creaţiilor spiritelor cele mai progresiste.

Însă, pe cât e de adevărat că „pe omul de azi ştiinţa de mâine l-a

speriat întotdeauna, părându-i o magie, datorită insuficientei sale pregătiri”

(V.Săhleanu) tot pe-atât de adevărat este şi faptul că cercetătorul

transdisciplinar trebuie să fie tocmai educatorul acestei omeniri, tocmai cel


- 142 -

care o pregăteşte azi, pentru viitorul ei de mâine şi fără a se folosi de

senzaţionalul magiei ori de şocul revoluţiilor conceptuale. Pentru că, în

lumea spiritului, ca şi în lumea Naturii şi în întreg Universul, evoluţia,

dezvoltarea, reprezintă un proces continuu şi uniform; nu există salturi, ci

totul se petrece gradual, un flux regulat de viaţă şi fiinţă, „ca o curgere de

apă“.

Admiţând, alături de Nietzche, pentru cercetătorul transdisciplinar

necesitatea misiunii sale de „pedagog de marcă, îndeajuns de puternic pentru

a trage în sus, de la singuratica lui înălţime, lungi şiruri de generaţii, se

cuvine să-i recunoaştem neliniştitoarele privilegii ale oricărui mare educator.

Un educator nu vorbeşte niciodată despre ceea ce el însuşi gândeşte: ci

numai despre ceea ce gândeşte în folosul celui pe care-l educă. În această

formă simulată,; educatorul nu trebuie să se lase ghicit; a inspira încredere în

sinceritatea lui, ţine de propria sa măiestrie. El trebuie să fie capabil a folosi

toate procedeele disciplinei şi ale disciplinării: unele firi pot fi făcute să

progreseze numai prin loviturile de bici ale batjocurii; altele – leneşii,

nehotărâţii, laşii, încezuţii, poate prin laude exagerate.”

De aceea, el trebuie – alături de vasta ştiinţă şi înţelegere a rosturilor

lumii, de la infinitul subatomic la marile galaxii şi de la firul de iarbă la

creaţia universurilor, aşa cum s-a arătat până aici – să stăpânească totodată şi

arta (sau măcar tehnica) diplomaţiei, a comunicării interumane şi relaţiilor

publice, arta vorbirii şi a manipulării, a motivării şi determinării, a producerii

rezultatului transformator la nivel de societate şi individ, în, cu, şi prin

intermediul fiinţei umane.

„Iar un astfel de educator – ne spune Nietzche – e necesar să stea

dincolo de Bine şi de Rău; însă nimeni nu trebuie să ştie aceasta.“


- 143 -

CAPITOLUL VI

FACTORI INHIBATORI ŞI STIMULATORI ÎN CERCETAREA

TRANSDISCIPLINARĂ

Interesul enorm pe care societatea în ansamblu îl manifestă pentru

creativitate, „modalitatea cea mai profundă şi mai nobilă de fructificare a

combustiei umane, singura formă de energie a planetei care nu cunoaşte

penurie” (după cum afirma Anca Munteanu ) este pe deplin justificat, în

condiţiile în care toţi oamenii sunt creativi (în forme, grade diferite). Dar

simpla constatare a acestui fapt nu este suficientă. Înainte de toate, omul nu

trebuie doar să se cunoască pe sine şi implicit, să ştie care sunt resursele de

care depinde, ci şi cum să valorifice potenţialul propriu.

Într-o lume în permanentă schimbare, creativitatea îi ofera

individului libertate : libertatea de a studia, libertatea de a cerceta, libertatea

de exprimare şi libertatea de a fi el însuşi (M. Stein). Şi totuşi, foarte mulţi

oameni se pare că refuză libertatea, ignorând energia creativă pe care o au.

Care sunt factorii care favorizează această stare de fapt? Care sunt cei care îi

determină pe unii oameni să îşi asume „ acest act al excelenţei şi demnităţii

(I. S. Bruner)? Sunt întrebări la care încercăm să răspundem, succint, în

continuare. Se impun însă, de la început, câteva precizări.

Astfel, creativitatea fiind un proces foarte complex, este influenţată

de foarte mulţi factori, pe care, în lucrarea de faţă, am încercat să-i

prezentăm. Scopul acesteia nu este însă acela de a realiza un inventar al

acestora, ci de atrage atenţia mai ales asupra faptului că a privi creativitatea

ca pe un proces static este cel puţin o abordare greşită. Cunoscându-i şi,

îndeosebi ştiind influenţa pe care aceştia o pot avea în evoluţia creativităţii,


- 144 -

se pot concepe modalităţi de intervenţie astfel încât individul să utilizeze cât

mai mult din resursele sale creative, ceea ce va duce la apariţia unor efecte

pozitive atât în plan individual, cât şi în planul societăţii ( aşa cum susţinea

A. Hanen: „oamenii ar fi mult mai creatori dacă li s-ar explica în ce constă

de fapt creativitatea”). Dar acest subiect va fi abordat într-un material

ulterior. Nu în ultimul rând, un factor pe care un individ îl consideră ca fiind

stimulativ, pentru o altă persoană poate fi unul inhibitor (de exemplu

stresul). Aşadar diferenţele interpersonale care apar nu trebuie neglijate.

A. FACTORI INHABITORI

I. FACTORI INTERNI

Factori inhibitori ai creativităţii care ţin de individ:

A. La nivel cognitiv:

a) imaginaţie – deficitară, insuficienta sa activare în rezolvarea

problemelor profesionale;

b) memorie – suprasolicitarea ei în dauna activităţii imaginative;

c) perceptiv – incapacitatea de a se interoga asupra evidentului, de a se

distinge între cauză şi efect, de a utiliza toate simţurile care ne pun în

contact cu mediul, de a defini lucrurile; dificultatea de a defini o

problemă sau declinarea capacităţii, refuzul de a sesiza, de a releva,

dificultatea de a destructura o problemă în elemente care pot fi

manipulate, dirijate, dificultatea de a sesiza diferenţele între fapte şi

probleme, dificultatea de a percepe relaţii neobişnuite între idei şi

obiecte; îngustarea excesivă a punctului de vedere, prezentarea

prematură a pseudo-soluţiilor la problemă care nu au fost încă definite,


- 145 -

greutatea de a identifica problema de rezolvat, tendinţa de a nu

departaja productivitatea ideilor de evaluarea lor, practicarea falsei

diferenţe dintre muncă şi joc, supraestimarea aparenţelor, stiluri

cognitive extreme (cauzate de rigiditatea seturilor perceptive), problema

constituie o soluţie la altă problemă, mai vastă, incapacitatea definirii

termenilor problemei, când nu a fost înţeleasă suficient, percepţia de sine

devalorizantă, surprinsă în afirmaţii de genul „nu sunt o persoană

creativă”, „nu am făcut niciodată nimic deosebit”, stima de sine scăzută,

supraevaluarea competenţei altora, tendinţa de a interpreta orice

structură ca fiind închisă (materialul este perceput ca static şi suficient).;

d) informaţional – setul specialistului (suprainformarea în specialitate,

dar incorect structurată), ultraspecializarea (atitudinea de expert) versus

insuficienta informaţie (prea puţine date şi legi de compoziţie stocate)

necunoaşterea tehnologiei creaţiei (metode, proces creativ, produs

creativ, tehnici de descriere a invenţiilor şi inovaţiilor, blocajele

creativităţii);

e) gândire – rigiditate funcţională, persistenţa „setului” habitual, lipsa

de supleţe a categoriilor datorită excesului de informaţii şi aprecierea

anticipată, conformism intelectual, autoimpunerea, ideaţie-evaluare,

autoimpunerea unor restricţii iluzorii (cauzate de metodologii instructive

unilaterale) folosirea defectuoasă a strategiilor logice, cunoaşterea

superficială şi parţială a metodelor, de gândire divergentă, reprimarea

ideilor chiar înainte de a prinde contur, oboseala intelectuală, inerţia în

menţionarea unei idei, lipsa atenţiei la timpul timpul oportun faţă de

idee, intoleranţa faţă de opiniile colegilor, intoleranţa faţă de nou, unic şi

bizar, lipsa de obiectivitate şi realism (dramatizare, simplificare,

banalizare interpretare personală, indiferenţă, generalizare – tendinţa de


- 146 -

a exagera sau de a minimaliza importanţa evenimentelor, minimalizarea

excesivă a problemelor, a dificultăţilor, banalizarea unui lucru meritoriu,

deosebit sau chiar excepţional, considerându-l ca ceva obişnuit, norma;

interpretare personală prin intermediul propriilor mentalităţi, păreri,

trăiri subiective); indiferenţa – lipsa sensibilităţii, chiar desconsiderarea,

prin neacordarea atenţiei cuvenite unor persoane, lucruri, activităţi;

generalizarea unui fapt izolat, singular în mod eronat sau subiectiv,

şabloane în gândire.

B. La nivel afectiv (emoţional):

a) teama de a greşi, autodescurajarea, timiditatea, lipsa încrederii în

forţele proprii, teama de a nu fi pe măsura expectanţelor, anxietate, încredere

disproporţionat de mare în factorul raţional, autocenzura, grijile,

frământările personale şi familiale, teama de critică (dacă ideea este oferită),

b) sentimentul inutilităţii în eventualitatea în care ideea va fi ignorată,

teama de ridicol (are efect paralizant), teama de a pune întrebări, teama de a

fi altfel decât cei din grupul căruia îi aparţine individul, teama de a aborda

problemele considerate ca fiind specifice celuilalt sex, teama de a nu putea

anticipa sau prevedea reacţiile persoanelor cu care vine în contact, tendinţa

de a-l socoti pe celălalt ca fiind un judecător (un om cu atitudine critică),

agresivitate, principiul competiţiei (teama de a nu fi minimalizaţi, ”striviţi”),

c) rezistenţa la schimbări, sentimente de incompetenţă sau insuficienţă

(pot duce la stări depresive), pasivitate excesivă (duce la inerţie, indolenţă şi

dezinteres, neimplicare în diverse situaţii), teama de a răspunde pentru

greşeli, teama de a părea extravagant, teama de a risca să fii un „pionier”, de

a fi în minoritate;


- 147 -

d) oprirea prematură la prima idee sau teama ori neîncrederea faţă de

superiori, colegi, colaboratori;

e) capacitatea slabă de a se destinde, de a lăsa timp incubaţiei să se

desfăşoare, să acţioneze, dorinţa aproape patologică pentru aparenta

securitate a „cunoscutului” şi a „evidentului”,

f) dependenţa excesivă de opiniile altora, nevoia sau obişnuinţa de a

avea de la început în minte ideile cât mai ordonate, lipsa sensibilităţii faţă de

persoane.

C. La nivelul personalităţii:

a) motivaţie - supramotivare, nevoia de certitudine, lipsa motivaţiei

pentru profesiune, slabă automotivare profesională.

b) interese - registru restrâns de interese şi preocupări, lipsa interesului

faţă de sarcina propusă sau impusă sau neînţelegerea acesteia.

c) atitudini - slaba activare a atitudinilor creative care privesc

spontaneitatea, receptivitatea la experienţă, asumarea riscului.

d) temperamental-caracterial: perfecţionism, complacere în situaţii

mediocre, adoptarea pripită a primei soluţii, comoditate (aşteptarea

instrucţiunilor, obiectivelor de la alţii), intoleranţa faţă de opiniile colegilor,

comportament egocentric (de la indiferenţă faţă de ceilalţi până la un egoism

voluntar şi calculat), agresivitate.

D. Alţi factori:

a) discordanţă între proiectul elaborat cu ceilalţi şi cel personal, obligaţia

de a efectua activităţi care nu-ţi plac, pe care nu le aprob, dar pe care le faci

sub presiune, din constrângere,


- 148 -

b) oboseala fizică şi intelectuală, sănătate precară, lipsa experienţei sau

o experienţă "prea bogată", lipsa timpului, iniţiativă redusă (sau chiar lipsa

ei),

c) neaderarea la valorile societăţii (nu se regăseşte pe sine) - conflictul

de valori şi lipsa cadrului de referinţă, necunoaşterea propriei persoane

(ambiguitate îin orientări şi decizii, individul nu-şi dă seama de consecinţele

acestei situaţii; autocontrolul devine imposibil - autocontrolul reacţiilor şi

comportamentelor în mediul profesional, social şi cultural),

d) întreruperile, munca prea constantă asupra unei probleme (pot

apărea blocaje mentale), iritaţii, frământări personale şi familiale, lipsa

securităţii personale, faptul că ideea nu e menţionată din lipsă de timp, de

iniţiativă sau de interes, obiceiuri (comoditate), lipsa metodei, lipsa efortului.

II. FACTORI EXTERNI

1. Factori inhibitori ai creativităţii care ţin de colectiv

A.Climat

a) La nivelul structurii şi funcţionării organizaţiei:

- inexistenţa laboratoarelor pentru prototipuri, organizarea defectuoasă

a instituţiei în vederea asimilării noului, insuficita stimulare materială şi

morală, întreruperile, munca prea constantă asupra unei probleme, birocraţia,

rigiditatea proiectelor şi programelor de cercetare şi a structurilor

organizaţionale, definirea şi prezentarea problemelor de specialitate se face

în termeni preponderent tradiţionali, folosindu-se puţine mijloace de

prezentare a problemei ( se diminuează posibilitatea de a înţelege problema),

convocarea la adunările de lucru se face de la o zi la alta, uneori de la o oră

la alta, majoritatea participanţilor cunosc într-o mică măsură problema sau


- 149 -

chiar deloc ( de aceea, în discutarea problemelor profesionale se intervine cu

aprecieri care blochează creativitatea), între structura logică a problemei şi

reţelele de comunicare în grup nu există o compatibilitate, apreciere globală

şi superficială, uneori subiectivă, utilizarea unor criterii standardizate de

apreciere a muncii (stabilite după performanţa medie) - poate să apară

sentimentul de nedreptăţire, promovare pe baza criteriilor formal-

administrative, în aprecierea performanţelor profesionale predomină

cantitatea şi nu calitatea.

b) La nivelul relaţiilor interumane din cadrul grupului :

- slabă atracţie interpersonală, dificultăţi în comunicare, stres, opoziţie

de scopuri, interese şi obişnuinţe (colaborarea devine dificilă), pe măsură ce

creşte numărul membrilor grupului se înmulţesc dificultăţile de comunicare

(se pot urmări mai greu), cei mai timizi pierd teren în faţa celor mai "

bătăioşi", cresc dificultăţile de coordonare şi volum de timp alocat unei

sarcini, apar distragerea şi suprastimularea în planul angajării şi concentrării,

se induce, progresiv, o dependenţă excesivă a celor slabi pregătiţi

profesional, descurajarea practicată de alţii, relaţii tensionale, conflictuale,

frecvenţa mult mai mare a interacţiunilor nonprofesionale, relaţiile

preferenţiale între membrii sunt motivate subiectiv şi au un caracter

fluctuant, gradul de integrare socio- afectivă a unei persoane în grup

depinde de poziţia ierarhică pe care o deţine în colectiv şi de abilităţile ei

socioumane, gradul de compatibilitate interumană între membrii este redus,

permiţând formarea subgrupurilor şi ducând la scăderea coeziunii şi unităţii

grupului pe ansamblu, adversităţi între membrii grupului, spirit exagerat de

concurenţă, obsesia activităţii contracronometru, lipsa comunicării

(comunicare imposibilă datorată limbajului de strictă specialitate, total diferit


- 150 -

sau altor condiţii obiective şi subiective, comunicare incompletă, comunicare

deformată, falsificată sau denaturată în mod voit), marginalizarea, lipsa de

autenticitate (puţini oameni trăiesc în conformitate cu ceea ce simt şi ceea ce

doresc în mod real), izolarea (datorită faptului că unele persoane sunt

considerate ca fiind incompetente sau neînsemnate, sunt respinse de grup

pentru că s-au distanţat de el, afişază un comportament individualist, teama

faţă de alţii care le determină să treacă neobservate în relaţiile cu el),

dependenţă (factori prin care oamenii pot fi controlaţi şi dominaţi: bani,

informaţii, puterea de a comanda, recompense, pedepse, forţa de seducţie

fizică şi psihică, statutul persoanei în grup), atmosferă care încurajează

criticismul nejustificat sau neverosimil, coeziunea poate deveni o sursă de

presiune asupra indivizilor în sensul uniformizării aprecierilor, orientărilor şi

atitudinilor faţă de diferite situaţii, idei, persoane sau evenimente.

B. La nivelul conducerii (liderul):

- stil de conducere preponderent autocratic, conduce ferm grupul, dar

nu se bucură de cel mai înalt prestigiu, lipsit de entuziasm, foarte critic, rigid

până la dogmatism, descurajează autoexpresia, nu sunt disponibili în afara

orelor de program, rigiditate metodologică, stil autoritar, persoană care nu

îngăduie angajaţilor să-şi manifeste curiozitatea, nedumerirea, interesul

special, stimulat de informaţia, recepţionată, de discuţiile din organizaţie sau

de experienţa lor de viaţă, descurajarea ideilor angajatului de către lider,

sarcasmul, preţuirea memoriei brute, interesele înguste ale şefului şi

competenţa redusă în specialitate, sancţionarea îndrăznelii de apune

întrebări incomode, accent exagerat pe competiţie, obsesia activităţii

contracronometru, utilizarea de către lider a unor fraze "ucigaşe" ("asta nu e

logic", "poţi s-o dovedeşti?"), accent pus pe reproducere, neaprecierea


- 151 -

suficientă a originalităţii, lideri ce induc angajaţilor necesitatea lucrului

sigur, indubitabil ( prin obiceiul de a insista până se obţine răspunsul

anticipat de ei, în forma dorită ).

2. Factori inhibitori ai creativităţii care ţin de societate.

A. Condiţii create:

- bază materială insuficientă, condiţii socio-economice improprii

dezvoltării creativităţii, legislaţie care nu asigură condiţii favorabile desfăşurării

activităţii creatoare, regim politic autoritar.

B. Valori promovate:

- conflictul de valori.

C. Spiritul vremii (necesitatea socială).

D. "Miturile dinamice" - ideile creative sunt în exclusivitate

produsele inspiraţiei iluminatorii; creativitatea solicită un nivel

ridicat,deosebit de ridicat al inteligenţei, randamentul şcolar este

principalul indicator al creativităţii la elevi, creativitatea este o capacitate

psihică omogenă şi unitară , este o trăsătură nemodificabilă în timp,

consistentă de la o situaţie la alta.

E. Nivelul cultural:

- condiţionarea şi manipularea prin mass-media (dezinformarea

opiniei publice), diferenţe culturale (izolarea în cultura originală), tendinţa

de a se complace strict în limitele stipulate de sexul căruia îi aparţine

individul (cu refuzul caracteristicilor şi rolurilor specifice celuilalt sex),

cultul muncii, accentul exagerat pe competiţie sau pe cooperare, cultul

autorităţii de orice fel ( politic, profesional, familial, şscolar) fetişizarea


- 152 -

raţiunii în dauna afectivităţii, cultul exagerat al succesului, instabilitatea

societăţilor, îmbătrânirea populaţiilor şi a societăţilor (conservatorism

accentuat, creşterea rezistenţelor la schimbare), saturaţia informaţiilor oferite

de mass-media (îngreunează efectuarea unei alegeri obiective), dorinţa de a

se conforma modelelor sociale, dorinţa de apartenenţă, conformism la ideile

vechi, ca şi la cele noi; tendinţa de a reacţiona conform principiului "totul

sau nimic", prea mare încredere în statistici şi în experienţa trecută, punerea

pe primul plan a factorilor practici sau economici în luarea deciziilor, ceea

ce reduce timpul pentru a avea un număr suficient de idei, slaba capacitate

de a transforma sau modifica ideile, sentimentul că tendinţa de a te îndoi

sistematic este un inconvenient social; prea mare încredere în logica a ceea

ce se numeşte Raţiune, exaltarea excesivă faţă de spiritul grupului,

autoritarismul de orice fel, prejudecăţi (indivizii superior dotaţi sunt rari,

între muncă şi joc nu există compatibilitate - în realitate buna-dispoziţie

"porneşte" activitatea şi implicit creaţia; teama de a aborda probleme

considerate ca fiind specifice celuilalt sex, promovarea falsei modestii, chiar

şi în cazul unor contribuţii meritorii, supraevaluarea efortului în dauna

rezultatelor prin santificarea butatdei ("geniul e 99% transpiraţie şi 1%

inspiraţie"), deşi dintre două persoane care au obţinut aceleaşi rezultate,

trebuie s-o preferăm pe cea care a depus un efort mai redus), starea generală

a culturii.

F. Educaţia

- Mediul familial: atitudine indiferentă, de ostilitate faţă de cercetător

şi faţă de cercetare, faptul că modul ideal de copil este considerat a fi cel

normal de către majoritatea părinţilor (naşterea unui copil excenpţional

generează de multe ori spaime şi complexe), un numar prea mare de copii


- 153 -

(influenţa educativă a părinţilor se diluează considerabil), spaţiu

intergenezic mic (copilul împarte hrana spirituală cu fraţii săi), plasarea

târzie într-o formă de învăţământ preşcolar, amosferă de sufocare prin

afecţiune, părinţii ignoră, evită întrebările şi pe cele mai indiscrete,

ironizează copilul, emiterea unor pretenţii exagerate de către familie pe

parcursul şcolarităţii.

- Sistemul de învăţământ: supraîncărcare şcolară, manuale dense şi

organizate deductiv, accent exagerat pe competiţie sau pe cooperare (pot să

apară: convingerea că nu se vor încadra în timp sau că nu vor fi la înălţimea

concurenţelor, concentrarea pe competiţie în sine şi pierderea din vedere a

scopului esenţial), rigiditatea metodologică, atitudine descurajatoare

practicată de corpul didactic la adresa spiritului interogativ natural al

elevilor, nu li se îngăduie elevilor să-şi manifeste curiozitatea, nedumerirea,

interesul special stimulat de informaţia recepţionată, de discuţiile din clasă

sau de experienţa lui de viaţă, profesori lipsiţi de entuziasm, foarte critici,

care nu sunt disponibili în afara orelor de program, stil autoritar, accent pus

pe reproducere, neaprecierea suficientă a originalităţii, profesori ce induc

elevilor necesitatea lucrului sigur (prin obiceiul de a insista până se obţine

răspunsul anticipat de ei, în forma dorită), utilizarea de către profesor a unor

"fraze ucigaşe"("asta nu e logic", "poţi s-o dovedeşti?"), subestimarea

lecturilor personale şi a bibliografiei complementare.

3. Factori inhibitori ai creativităţii care ţin de procesul creativ

a) Pregătirea, prepararea

- dorinţa de a fi exhaustiv în strângerea materialului informaţional,

superficialitate în documentare, capacitate redusă de selectare a


- 154 -

materialului, limitare la o informaţie săracă, tendinţa de a folosi modele

familiare, tradiţionale pentru căutarea soluţiei la problema dată, fixitatea

metodei, autoimpunerea unor restricţii iluzorii;

b) Incubaţia

- activarea facultăţilor critice, implicarea permanentă în problemă;

c) Iluminare

- ambianţa în care persoana nu se simte în siguranţă;

e) Verificarea

- lipsa efortului presupus de finalizarea şi aplicarea ideilor .

B. FACTORI STIMULATORI

I. Factori stimulativi ai creativităţii la nivel de individ

A. La nivel cognitiv

1. Gândirea:

- gândirea unor noi conexiuni între date, perfecţionarea ideilor altora,

orientarea acestora în direcţii noi, asumarea unor riscuri intelectuale, sondarea

relaţiilor structurale şi a spaţiilor dintre lucruri, acceptarea criticii (indiferent de

sursă), analizează cu atenţie şi maximum de obiectivitate a observaţiilor făcute,

înlăturarea automatismelor gândirii, studiu bibliografic selectiv, abilitatea de a

găsi informaţia cea mai adecvată în raport cu problema studiată, perfecţionarea

continuă a tehnicilor şi metodelor de investigare şi prelucrare a datelor

experimentale, preocupare faţă de formularea accesibilă a rezultatelor cercetării,

căutarea şi formularea problemelor, revizuirea ipotezelor şi a tezelor cunoscute,

îndoiala ştiinţifică, spiritul critic obiectiv, preferinţa de a rezolva unele probleme


- 155 -

foarte complexe şi foarte dificile, sensibilitatea (faţă de probleme "profesionale"

şi faţă de problemele, trebuinţele, atitudinile şi sentimentele altora), fluenţa

(fluiditatea sau asociativitatea gândirii), flexibilitatea (capacitatea de a se adapta

rapid la situaţii noi, de a reacţiona adecvat la schimbări, varietatea

răspunsurilor), originalitatea, capacitatea de a redefini, de a restructura, de a

transforma, învăţarea faptului că într-o anumită situaţie se poate acţiona în

diferita moduri (se dezvoltă gândirea creativă), capacitatea analitică, capacitatea

abstractă, capacitatea de a sintetiza, organizare coerentă, urmărirea problemelor

de istoria ştiinţei (de exemplu: bibliografiile oamenilor importanţi, pentru a

înţelege naşterea şi destinul ideilor), capacitatea de a problematiza, însuşirea

creativă a culturii, asimilarea nedogmatică a cunoştinţelor, dezvoltarea,

concretizarea, difuzarea ideii în timp util.

2. Tehnicile operaţionale:

- formarea unui spirit ştiinţific şi a unei viziuni realiste asupra a ceea

ce este efectiv ştiinţa, însuşirea unei tehnici adecvate în domeniul creaţiei,

uilizarea unor tehnici adecvate de explorare a propriului inconştient.

3. Imaginaţia:

- activarea la un nivel optim a activităţii imaginative

4. Memoria:

- capacitate mnezică bună, perfecţionarea continuă a tehnicilor şi

metodelor de memorare, eliminarea din start a "memorării brute" a datelor.

B. La nivelul aptitudinilor speciale

- prezenţa unor aptitudini speciale şcolare (şcolare sau academice,

creatoare, ştiinţifice, artistice, tehnice, de conducere, sociale, pedagogice,

sportive, culinare, ect.)


- 156 -

C. La nivelul personalităţii

1. motivaţie:

- puternică motivaţie intrinsecă, motivaţia de a efectua lucruri bune,

dorinţa de a verifica ipoteze noi.

2. temperamental-caracteriali

- spirit de concurenţă, spirit de observaţie ascuţit, intuiţie remarcabilă,

spirit critic obiectiv, tendinţa de dominare, iniţiativă, independenţă,

nonconformism, relativă independenţă faţă de părerile altora, introversiune,

impulsivitate sensibil emoţional (empatie pentru oameni şi idei divergente),

toleranţa ambiguităţii.

3. interese, preocupări.

- interes pentru respectarea eticii profesionale şi interumane, interese

intense, care angajează individul în plan intelectual şi afectiv, interese şi

preocupări variate (de tip hobby).

4. atitudini

- finalizarea şi obiectivarea intereselor profesionale, asumarea riscurilor,

receptivitatea faţă de nou, preferinţa pentru complexitate, încredere în forţele

proprii, rezistenţă şi perseverenţă în muncă, sensibilitate în trăiri, umor,

atitudine deschisă faţă de experienţă (faţă de fapte, de idei, de probleme),

capacitatea de a fi uluit şi de a te mira în faţa lucrurilor banale, capacitatea

de a te concentra, experienţa proprie (exprimarea individualităţii, afirmarea

autenticităţii gândurilor personale), toleranţa la ambiguitatea şi contradicţii,

curaj în abordarea situaţiilor noi şi în asumarea riscurilor (acceptarea

conştientă, deliberată a eşecurilor posibile pe care le implică elaborarea

oricărui lucru nou), spirit fantezist-utopic, nonconformism intelectual şi

profesional (evitarea căilor şi metodelor tradiţionale), nonconvenţionalismul

epistemic (de cunoaştere) - renunţare temporară la reguli, principii, concepte,


- 157 -

simboluri bine acreditate într-un domeniu de specialitate în vederea

ameliorării lor şi găsirii altora noi, orientarea către un viitor cât mai

îndepărtat (capacitate de previziune), anticiparea unor probleme care pot să

apară într-o perioadă mult mai îndepărtată, sensibilitatea la implicaţii şi

consecinţe (anticiparea unor dificultăţi pentru situaţii care în prezent sunt

bine soluţionate, dar care într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat pot

duce la apariţia unor probleme de mare însemnătate), problematizarea

(formularea de noi probleme pornind de la date, situaţii cunoscute), îndoială

şi incertitudine epistemică (considerarea ideilor, teoriilor, lucrurilor cel mai

bine puse la punct doar ca ipoteze şi revizuirea lor), sensibilitate faţă de

experienţă, cunoscut (manifestarea curiozitaţii faţă de ceea ce este bine de

ştiut) printr-o continuă atitudine de interogare ("de ce aşa şi nu altfel"),

căutarea creativă (prelungirea etapei de găsire a soluţiei la problemă,

inventarierea soluţiilor deja existente), abilitatea de organizare optimă şi

eficientă a timpului, acceptarea propriilor gânduri şi sentimente (nu poţi fi

creativ dacă nu ai o experienţă dobândită prin autoexprimare), acceptarea şi

exprimarea propriilor trăiri afective, dispoziţia spre complexitate şi

multiplicitate în percepţie şi gândire, abilitatea de a folosi cât mai multe

metafore şi analogii, atitudine ludică ("să te joci" cu datele problemei,

suspendând orientarea critică şi conservatoare a conştiinţei), diversitatea

intereselor de cunoaştere (existenţa unor preocupări şi interese pentru

probleme din alte domenii decât cel strict profesional), capacitatea de

transpoziţie şi de identificare (atât în plan afectiv cât şi intelectual cu

problemele şi lucrurile abordate în domeniul profesional), responsabilitate

profesională (asumarea întregii răspunderi pentru problemele rezolvate sau

nerezolvate), devotament şi dăruire profesională, duse până la sacrificiu;

vocaţia, "chemarea" profesională, presupune pe lângă pasiune şi competenţă


- 158 -

profesională deosebită; respectarea eticii profesionale şi interumane -

corectitudine şi respect faţă de adevăr, finalizarea proiectelor de activitate,

deosebită perseverenţă în valorificarea activităţii profesionale, solicitudine

profesională - angajarea promptă şi responsabilă în rezolvarea oricărei

probleme profesionale, elaborarea unor proiecte de activitate în afara celor

incluse în planul instituţiei; atracţie faţă de lucrările de specialitate cu şanse

reduse de a fi soluţionate de prima dată; satisfacţii profesionale intrinseci

(satisfacţia de a realiza ceva nou şi util), forţa intelectuală şi morală pentru

argumentarea propriilor idei, recunoaşterea superiorităţii şi valorii

profesionale a colegilor, a specialiştilor din acelaşi domeniu de activitate,

autonomie şi independenţă în realizarea lucrărilor de specialitate, realizarea

proiectelor, a strategiilor de lucru prin efort individual, evitarea problemelor

rutiniere, a muncii repetitive (alegerea unor teme, obiective de cercetare noi,

fiind conştienţi de dificultăţile pe care le vor întâmpina), relativa

independenţă de opiniile altora, corelată de abilitatea de autoevaluare a

rezultatelor muncii prin raportarea la cele mai bune soluţii obţinute până la

momentul respectiv; independenţă în gândire şi acţiune (oamenii creativi nu

se simt bine când sunt prea mult îndrumaţi - de fapt nici nu au nevoie);

aprecierea şi autoaprecierea după originalitatea rezultatelor: spirit de

investigaţie ştiinţifică (capacitatea de elaborare şi verificare a ipotezelor),

evitarea simetriei (lucrurile deja elaborate, prin structura lor unitară închisă,

nu sugerează transformări, ameliorări), simţ estetic (aprecierea şi cultivarea

armoniei), sensibilitatea şi maturitatea afectivă (autocontrol şi echilibru

afectiv în abordarea problemelor foarte dificile, în depăşirea momentelor

critice); dominanţă şi autoafirmare; libertate de autoexprimare;

spontaneitate, preferinţa pentru lucrări ce solicită capacitatea de generalizare

şi abstractizare, nivel de aspiraţie ridicat - în plan profesional; iniţiativă;


- 159 -

încredere în forţele proprii, atitudine rezervată şi selectivă în relaţiile

interpersonale (din motive de timp şi pentru că sunt absorbiţi de ideile lor ,

oamenii creativi nu sunt foarte sociabili), afiliere profesională (dezbaterea

problemelor profesionale cu colegii de la locul de muncă şi cu specialiştii

din afara instituţiei în timpul lor liber), abilitatea de a fi mirat şi surprins de

cele mai banale lucruri, de a le vedea într-un mod nou, considerarea ideilor

ca forţă nemijlocită a progresului, abilitatea de a opera în acelaşi timp cu cât

mai multe idei, simţul şi cultul valorii (abilitatea de a cunoaşte valorile

autentice şi preţuirea lor), autodepăşirea, relativa nemulţumire faţă de

lucrurile deja realizate, terminate şi reluarea lor din alte unghiuri, tendinţa

spre autoperfecţionare continuă (înclinaţia spre descoperiri - creată de

curiozitatea spirituală), imagerie mintală (jocul cu ideile).

D. Alţi factori

- puternică priză de conştiinţă asupra vieţii interne, linişte fizică şi

psihică, prestigiu în colectiv, o foarte serioasă pregătire de specialitate,

jocurile distractive şi rezolvarea enigmelor, cititul creativ, scrisul creator,

chiar în situaţia în care apar tulburări psihice (îndeosebi psihopatice sau

nevrotice), creatorul are mecanisme puternice de a face faţă acestor tulburări,

de a le converti în folosul propriei sale creaţii.

II. Factorii stimulativi ai creativităţii care ţin de colectiv

Climatul creativ

1. structura şi funcţionarea organizaţiei:

- concordanţa dintre status şi rol, încurajarea schimbului de

informaţii, atitudinea pozitivă a factorilor organizaţionali faţă de cercetarea


- 160 -

ştiinţifică (exprimată în politica ştiinţei), finanţarea cercetării ştiinţifice,

organizarea activităţii de cercetare ştiinţifică, aprecierea şi recompensarea justă a

prestaţiilor personale, preţuirea ştiinţei şi a cercetătorului, crearea sentimentului

individual şi colectiv de utilitate socială a ştiinţei şi a cercetătorului (mai ales

prin implicarea rezultatelor cercetării în activitatea de decizie), satisfacţii morale

şi materiale ale muncii.

2. relaţiile interumane:

- încredere reciprocă, relaţii de colaborare, reciprocitate a atracţiilor

foarte mare pentru lucrul în comun, intensitatea simpatiei membrilor faţă de

colectiv este moderată şi selectivă, intercunoaşterea este foarte ridicată, respectul

de personalitatea fiecăruia, plăcerea de a munci cu şeful, nu apar lideri informali,

existenţa unor relaţii sociale de tip democratic, lipsa adversităţilor, încurajarea

schimbului de informaţii, o anumită încordare a relaţiilor intergrupale,

cooperare, respectarea întrebărilor neuzuale, respectarea imaginaţiei şi a ideilor

inedite, sublinierea valorii ideilor pe care le emit persoanele, relaţiile umane de

tip democratic, coeziunea grupului (fiecare individ lucrează şi se integrează mai

armonios, face faţă mai uşor dificultăţilor, se creează condiţii favorabile

dezvoltării fiecărei personalităţi), se dezvoltă toleranţa pentru nou, unic şi idei

bizare, relaţiile informale sunt preponderente, au loc discuţii ştiinţifice, există o

atmosferă care să încurajeze exprimarea liberă, fără criticism nejustificat sau

nerezonabil, acceptarea necondiţionată a valorii individului, stabilirea unui

climat de lucru fără intervenţia aprecierilor din afară, înţelegerea empatică,

similitudini motivaţionale, neomogenitatea personalităţilor care alcătuiesc

grupul, capacitatea grupului de a genera unele tensiuni între conducător şi

ceilalţi membrii, caracterul "deschis" al grupului, multitudinea şi varietatea

răspunsurilor, atmosferă care să faciliteze creativitatea, un grad cât mai înlt de


- 161 -

aspiraţie şi de cultură a grupului, spirit de concurenţă, atmosferă de conlucrare

creativă cu colegi sau cu persoane ignorate în ştiinţă şi tehnică, creşte stimularea

datorită prezenţei altora, se măresc şi se activează resursele cumulate la nivel de

grup (memorie, informaţie, puncte de vedere), sporeşte probabilitatea de

manifestare a unor competenţe lărgite şi diversificate, apare o mai mare

capacitate de recunoaştere, corectare şi compensare a greşelilor întâmplătoare,

stimularea ideilor noi, creşte probabilitatea reală de a învăţa din experienţa

altora, îndeosebi în cazul învăţării sociale.

3. personalitatea şi comportamentul individual:

- etică profesională (respectarea adevărului), pasiune profesională,

rezultatele obţinute reprezintă o însemnătate pentru colectiv, pentru direcţia

lui de evoluţie, capacitate de intuire şi prevedere a dificultăţilor, cultură

generală, exigenţă şi autoexigenţă, sârguinţă şi putere de muncă, capacitate

de îndrumare şi coordonare profesională, tendinţa de autodepăşire, onestitate

profesională, gradul de independenţă şi responsabilitate în desfăşurarea

activităţii profesionale (felul şi numărul iniţiativelor) interesul pentru

eficienţa activităţii profesionale a colectivului, integritate caracterială, cinste

şi principialitate în expunerea opiniilor, consecvenţa punctelor de vedere,

înaltă responsabilitate socială, umanism, tendinţă de apreciere şi

autoapreciere cât mai obiectivă, simţul valorii altora, demnitate personală,

curajul opiniei, stăpânire de sine, bun simţ, absenţa tendinţei de servilism în

raport cu superiorii, respingerea manifestărilor de oportunism, satisfacţii

reale datorate succesului unor colegi, intransigenţă faţă de tendinţele de

afirmare în absenţa meritelor reale, respectarea adevărului în relaţiile

interumane, simţul măsurii, al relativităţii, seriozitate şi disciplină în muncă,

apreciere cât mai obiectivă a propriilor rezultate, volumul activităţii


- 162 -

profesionale suplimentare, corectitudine, loialitate, în raport cu colegii şi cu

superiorii.

4. La nivelul conducerii (lider):

- încurajează libera exprimare a opiniilor, conduce activitatea într-o

manieră informală, stimulează munca independentă, sunt disponibili pentru

angajaţi şi în afara orelor de program, conştient de importanţa efortului, este

capabil să-l susţină pe cercetător intens şi îndelung, liderul poate servi ca model,

liderul indică faptul că aşteaptă de la angajaţi performanţe de merit şi că ei le

pot obţine, liderul este entuziasmat, acceptă creatorul ca egal, are un stil

democratic (luarea deciziilor se face în comun, la determinarea sarcinilor şi

tehnicilor de lucru participă toţi membrii, repartiţia sarcinilor nu are un caracter

rigid şi prestabilit, făcându-se în conformitate cu interesele şi pregătirea

membrilor, şeful grupului este preocupat de căutarea şi de utilizarea unor

modalităţi de apreciere cât mai obiective, el participă efectiv la îndeplinirea

sarcinilor grupului), şi încurajează libera exprimare a opiniilor (chiar dacă

acestea sunt contrare opiniilor sale), încurajarea schimbului de informaţii,

oferirea de oportunităţi de exprimare sau de lucru în absenţa unor evaluări

imediate, recompensarea exprimării unor idei noi sau a unor acţiuni creative, nu

se impun şi nu se forţează propriile soluţii ale angajaţilor, persoanele cu idei

incongruente şi paradoxuri aparente sunt provocate, se oferă evaluări deschise,

sunt apreciate ideile controversate care par să provoace punerea unor probleme,

încurajarea angajaţilor să-şi noteze ideile proprii, ţinând anumite jurnale, caiete

de notiţe, refuză să răspundă imediat unor întrebări, reflectându-le în replici de

forma "dar tu ce crezi?", întrebări divergente "ce te face să crezi asta?", nu oferă

feedback evaluativ imediat, ci acceptă şi manifestă interes pentru răspunsurile

paradoxale. Anexa 1.


- 163 -

III. Factori stimulativi ai creativităţii care ţin de societate

a) valori promovate

- aderenţă la valori teoretice (de exemplu "adevărul") şi estetice (de

exemplu frumosul, eleganţa discursului).

b) condiţii create

- asigurarea bazei materiale necesare desfăşurării în condiţii optime a

activităţii creative, regim politic, formă de guvernământ care să

asigure şi să respecte libertatea individului, legislaţie care să

favorizeze procesul creator.

c) spiritul vremii (necesitatea socială)

d) "miturile dinamice" ca expresie a dorinţelor umane colective

e) securitatea şi libertatea psihologică (Rogers)

f) securitatea personală

g) nivelul cultural

- oferirea unui număr mare de informaţii calitative, starea generală a

culturii - favorabilă creaţiei

h) educaţia:

1. mediul familial

- mediu familial permisiv, afecţiune moderată între părinţi şi copii,

lipsa presiunilor premature pentru alegerea profesiunii, încurajarea

expresivităţii, mediul familial înţelege munca cercetătorlui, îi încurajează

independenţa intelectuală, creeză ocazii care să favorizeze dezvoltarea

intereselor şi aptituinilor pentru diferite domenii de activitate, limitarea

constrângerii şi a factorilor care produc frustrare, încurajarea comunicării, a

acceptării unui risc rezonabil, încurajarea persoanei de a fi independentă,


- 164 -

familia oferă stabilitate (suport soci-emoţional pentru copil), nivel cultural

cel puţin mediu, numărul membrilor din familie este important: competiţia

fraternă e stimulativă, contează ordinea în care se nasc copii (primii născuţi

sunt favorizaţi - entuziasmul educativ al părinţilor), spaţiul intergenezic mare

până la următorul copil este favorabil creativităţii (copilul nu trebuie să

împartă cu nimeni pentru o vreme hrana spirituală pe care i-o oferă părinţii),

plasarea cât mai timpurie a copilului într-o formă de învăţământ preşcolar

(completează educaţia din familie), tip democratic de familie (atmosferă

tolerantă, caldă, dar nu sufocantă prin afecţiune şi care se abţine să-i

regizeze fiecare pas copilului, lăsându-i o marjă de iniţiativă, educaţie

precoce şi intensivă, stimularea de la cea mai fragedă vârstă a iniţiativei şi a

independenţei intelectuale şi de acţiune a copilului; stimularea libertăţii de

comunicare a copilului, dorinţa de a pune întrebări (părinţii nu ignoră, nu

evită întrebările, chiar şi pe cele mai indiscrete, nu ironizează copilul),

imaginaţie cât mai "largă", inocularea convingerii că fenomenul cultural este

o perpetuă şi imensă renaştere, obiceiul de a citi în mod curent ziarele şi

revistele, interes rezonabil pe parcursul şcolarităţii copilului faţă de

randamentul său şcolar ( nu se emit pretenţii exagerate, dar exista

solicitudine când i se cere ajutorul), critică binevoitoare ( se dezvolta

încrederea în sine), sistemul de recompensare este corect nuanţat şi flexibil,

exersarea capacităţii copilului de a-şi asuma un risc rezonabil, dezvoltarea

toleranţei pentru nou, unic şi idei bizare, cultul muncii, condiţii socio-

economice medii, între opulenţă şi sărăcie, părinţii pot servi ca model,

ridicarea de către părinte a faptului că aşteaptă de la copil performanţe de

merit şi că ele pot fi obţinute.


- 165 -

2. mediul şcolar

- este încurajată exprimarea liberă a opiniilor, este stimulată munca

independentă, profesorii sunt disponibili pentru elevi în afara orelor de curs,

îi susţin pe elevi în activitatea lor creativă, profesorul poate servi ca model,

este entuziast, îi acceptă pe elevi ca egali, este interesat să folosească

modalităţi de apreciere cât mai obiective, recompensează exprimarea unor

idei noi sau a unor activităţi creative, nu se impun şi nu se forţează propriile

soluţii elevilor, se oferă evaluări deschise, elevii sunt încurajaţi să-şi noteze

ideile proprii, ţinând jurnale, caiete de notiţe, nu oferă feedback evaluativ

imediat, acceptă şi manifestă interes pentru răspunsurile paradoxale.

IV. Factori stimulativi ai creativităţii care ţin de proces

1. pregătirea (prepararea):

- observaţia (sensibilitatea la implicaţii şi faţă de abaterile, deviaţiile de

la normal);

- analiza şi definirea problemei (capacitatea de separare a esenţialului de

neesenţial - invenţia înseamnă alegere şi discernământ, selecţia

informaţiei relevante pentru problema studiată, gradul de cunoaştere a

domeniului facilitează selectarea informaţiei relevante în raport cu

problema);

- strângerea materialului de lucru (informaţii cât mai variate, relevante

în raport cu problema - pregătirea profesională, documentarea

sistematică, schimburile de experienţă cu specialiştii);

- subetapa operaţională (rezistenţa la tendinţa de adoptare prematură a

unei soluţii şi toleranţa la ambiguitate);


- 166 -

2. incubaţia

- suspendarea facultăţilor critice şi detaşarea temporară de problemă;

3. iluminarea

- ambianţă plăcută, intimă persoanei, capacitate de transpoziţie,

linişte, singurătate;

4. verificarea

- rezistenţa la eforturile mari pe care le presupune finalizarea şi

materializarea ideilor.


- 167 -

CAPITOLUL VII

PROCEDURA SELECŢIONĂRII PERSONALULUI

DE CERCETARE

Două etape majore trasează cadrul generic al procedurii prin care, o

anumită persoană, la un moment dat decide ca, prin efortul de voinţă şi

participare proprie, să se alăture celor ce slujesc progresului lumii, ştiinţei şi

dezvoltării fiinţei umane:

1. Prima etapă cuprinde două faze procedurale:

a) manifestarea de voinţă concretizată în formula administrativă a

Cererii adresate Institutului

b) depunerea Dosarului Personal . Dosarul Personal conţine

următoarele:

• un C.V. – formular special (recomandăm a se vedea Anexa III)

• un C.V. – în formula clasică din care să rezulte studiile, cursurile şi

calificările dobândite precum şi locurile, respectiv formele de activitate

prestate anterior

• o Scrisoare de Intenţie, în formula clasică

• acte doveditoare ale celor de mai sus

• o Scrisoare de Autoprezentare în trei părţi, după cum urmează:

1) imaginea de sine

cum se priveşte pe sine şi cum îl privesc ceilalţi

care au fost (de-a lungul timpului) şi sunt în prezent, raporturile

personale cu valorile sociale unanim acceptate, cu grupurile sociale şi


- 168 -

organizarea de ansamblu a comunităţii umane (familie, şcoală, loc de

muncă, viaţă politică, guvernanţi, mediile de afaceri, etc.)

2) optica de viaţă

felul în care percepe organizarea, evoluţia, devenirea şi sensul

vieţii

raportul cu divinitatea, căile şi doctrinele religioase ori filozofice;

credinţa; reprezentarea lucrurilor, etc.

felul în care este perceput rostul de ansamblu al evenimentelor

lumii, al tuturor lucrurilor în univers; sensul lor şi importanţa pentru

dezvoltarea ştiinţei şi omului (de la naşterea galaxiilor şi Ordinea

Cosmică, la viaţa particulelor subatomice şi de la marile creaţii ale

spiritelor umane, la "relele" inevitabile ale speciei noastre: războiul,

suferinţa, boala, exploatarea umană, etc.)

3) rostul propriu

se va preciza sensul condiţiei existenţiale, logica ce stă la baza

existenţei personale ca fiinţă umană, prin raportare la societate şi la

univers. Altfel spus, candidatul arată la acest punct, rostul pe care îl

atribuie venirii sale pe lume, "de ce?", şi "pentru ce?" există ca individ

aparte purtător al unui nume şi al unui statut social etc.

2. A doua etapă vizează operaţiunile de evaluare a candidatului atât ca

fiinţă, cât şi în calitate de persoană umană. Astfel încât se vor avea în

vedere următoarele aspecte:

a) existenţa unui potenţial nativ, conţinând capacităţile/ valenţele/

orientările/ aspiraţiile/ predispoziţiile etc. aşa cum sunt ele cerute pentru

cercetarea trandisciplinară ( a se vedea supra, cap. III-IV)


- 169 -

b) capacităţile şi valenţele dobândite pe parcursul vieţii, ca urmare a

voinţei, efortului şi orientării/ dorinţelor proprii, prin exercitarea

diverselor activităţi

c) pregătirea de specialitate:

• studiile şcolare clasice

• studiile extraşcolare, orientate spre niveluri de profunzime ale

creaţiei umane (deopotrivă ştiinţifice, artistice, filozofice, etc.) şi care se

axează, ori sunt conexe cadrului conceptual şi bibliografic propriu

cercetării transdisciplinare (şi facem aici din nou trimitere la volumul

amintit)

d) activitatea personală anterioară - vizează preocupările specifice de

obiectualizare a impulsului creativ, de materializare a conceputului

ideatic, de investigare, descoperire, inovare şi progres etc., aşa cum sânt

de schiţate în formularul de C. V.- special anexat.

e) dorinţa şi motivaţia necesare precum şi cunoaşterea şi asumarea

condiţiei umane specifice cercetătorului trandisciplinar, aşa cum a fost

aceasta conturată în volumul de faţă precum şi în : "Fundamentele cercetării

transdisciplinare"

f) fondul moral şi de conştiinţă, aspect absolut necesar, pe de o parte,

atât pentru capacitatea de viziune trandisciplinară şi înţelegere

holografică a proceselor ce se derulează la nivel cosmic, cât şi, pe de altă

parte pentru verificarea disponibilităţii de a sluji în mod real, practic,

progresului umanităţii, ştiinţei, valorilor, fiinţei şi comunităţii în

ansamblu, precum şi a pregătirii/ calificării psihice (puterii interioare) de

a trece peste piedicile specifice condiţiei de cercetător, fără a fi tentat să

abandoneze misiunea, ori să se întoarcă din drum. Această putere

interioară ţine de nivelul de evoluţie individuală a fiecărei fiinţe umane


- 170 -

în parte şi numai cei aflaţi la un nivel înalt de dezvoltare se vor număra

printre cei "născuţi", restul fiind doar "chemaţi".

Paşii procedurali parcurşi în această etapă secundă sunt următorii:

1. evaluarea pe baza dosarului, conform criteriilor mai sus-enunţate.

2. aplicarea testelor de investigare a capacităţilor creator-inovatoare.

3. interviul oral susţinut de candidat în faţa Comisiei de Evaluare. Pe

baza raportului favorabil al acesteia, candidatul este propus pentru

numirea pe unul dintre posturi în funcţie de rezultatele obţinute.


- 171 -

ANEXA I

1. LISTA FRAZELOR STIMULATIVE PENTRU CREATIVITATE

"Gândiţi-vă azi la cea mai îndrăzneaţă idee, mâine ea nu va mai fi cea mai nouă";

"Prevedeţi viitorul, în loc să fiţi surprins de el";

"Nu confundaţi ambiţia cu creativitatea";

"Fiţi mai îngăduitori cu ideile altora, s-ar putea să aibă dreptate";

"Jucaţi-vă cu ideile";

"Dacă nu găsiţi soluţia la o problemă, căutaţi o altă problemă";

"Fiţi modeşti atunci când criticaţi pe alţii";

"Fiecare om poate fi creativ, dar pentru aceasta trebuie să-şi dea seama";

"Nimeni nu se află întotdeauna în cea mai bună formă şi pauzele sunt creative";

"Reluaţi totul de la început, dar nu la fel ca şi până atunci";

"Organizaţi-vă viitorul, prezentul este deja trecutul";

"După ce aţi cunoscut lucrurile aşa cum sunt, imaginaţi-vă cum ar mai putea fi ele";

"Incertitudinea este o condiţie a creativităţii";

"Duceţi până la capăt orice idee";

"Creativitatea este independentă de vârstă, ea păstrează tinereţea";

"Prima idee care vă vine în minte este adesea şi cea mai bună";

"Nu aşteptaţi să se gândească alţii înaintea sau în locul dvs."

"Nu vă limitaţi la o singură cale de rezolvare a unei probleme, există multe altele";

"Exersaţi-vă pentru o critică constructivă";

"Nu vă opriţi la o idee bună, cu siguranţă există altele şi mai bune";

"Utilizaţi experienţa dvs., dar evitaţi tiparele";

"O idee absurdă este întotdeauna ceva mai bun decât nici o idee";

"Creativitate înseamnă a emite idei care nu pot fi apărate de prima dată";

"Gândiţi-vă la cât mai multe ideidecât acelea care vă sunt strict necesare";

"Învăţaţi să vă apăraţi ideile, cu cât ele sunt mai originale, cu atât mai multă lume

este mai reticentă faţă de ele";


- 172 -

"Puneţi-vă cât mai multe întrebări la care nu puteţi răspunde şi astfel veţi descoperi

că nu există imposibil".

2. LISTA INTEROGATIVĂ

Alte utilizăr

Ce alte utilizări ar putea avea în forma actuală?

În ce alte produse ar putea fi utilizat materialul meu?

Dacă ar fi modificat?

Ce putem face cu deşeurile?

Adaptare

Cu ce seamănă?

Ce alte idei sugerează?

Există vreun precedent?

Ce s-ar putea copia (sau imita)?

Modificare

Altă destinaţie?

O nouă semnificaţie?

Altă culoare?

Mişcare?

Sunet?

Miros?

Formă?

Alt mod de prezentare?

Ce alte schimbări pot fi făcute?

Mărire

Ce i se poate adăuga?

Trebuie să dureze mai mult?

Să i se mărească frecvenţa?

Să fie făcut mai rezistent?

Mai încăpător?


- 173 -

Mai înalt?

Mai lung?

Dublu?

Multiplicat?

Exagerat?

Combinare

Un amestec?

Un ansamblu?

Să facem o schimbare funcţională?

Să combinăm gusturile?

Ce alte combinări putem face?

Mai mic?

Mai compact?

Miniaturizat?

Mai scund?

Micşorare

Mai scurt?

Mai uşor?

Mai repede?

Ce i se poate suprima?

Cum să-l divizăm?

Să-l minimalizăm?

Înlocuire

Ce să punem în loc?

Alte materiale?

Alte procedee?

Altă sursă de energie?

Alte locuri de amplasare?

Altă formă de abordare a problemei?

Putem înlocui unele părţi componente?


- 174 -

Reorganizare

Să schimbăm între ele unele părţi componente?

Adoptarea altor metode complet deosebite?

Dispunerea elementelor în altă ordine?

Inversarea cauzei cu efectul?

Schimbarea efectului?

Inversare

Luăm în considerare opusul?

Îl întoarcem?

Îl punem cu capul în jos?

Inversăm rolurile?

Schimbăm poziţiile personalului?

Schimbăm ordinea derulării?

3. Lista frazelor inhibitorii pentru creativitate

„Nu avem timpul”;

„Avem prea multe lucruri de făcut în prezent”;

„S-a mai încercat şi nu se poate”;

„Deşi este o idee bună, sunt sigur că nu se poate realiza”;

„Să mai aştepăm şi vom vedea”

„Nu cunoaştem părerea şefilor în această problemă”;

„Scrie pe hârtie ce ai de spus şi vom discuta altădată”;

„Nu s-a mai pomenit aşa ceva la noi în instituţie”;

„Să formăm o comisie care să analizeze ideea”;

„E clar că nu o să ne sprijine nimeni”;

„Este absurd”;

„Conducerea nu va accepta”;

„Nu vom fi luaţi în serios”;

„Să reflectăm bine şi vom vedea”;


- 175 -

„Nu are nici o legătură cu ceea ce avem de făcut”;

„Este contrar obiceiurilor de aici”;

„Nu de idei ducem noi lipsă”;

„Şansele de reuşită sunt foarte mici”;

„Nu am mai făcut aşa ceva niciodată”;

„Nu este cel mai important lucru pentru momentul actual”;

„Nu putem realiza asta fără să ne conformăm regulamentelor”;

„Vom avea multă bătaie de cap şi de pomană”;

„Este un lux şi să ne gândim la aşa ceva tocmai acum”;

„Este deja târziu să ne mai gândim la asta”;

„Să facă mai întâi alţii şi dacă o să le iasă bine ne apucăm şi noi”;

„Te gândeşti practic la lucruri nerealizabile”;

„Nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva”;

„Înainte de a propune o soluţie gândeşte-te foarte temeinic la şansele ei de

aplicare ”;

„Este cu totul utopic ceea ce propune”;

„Te asigur că nu va ieşi nimic”;

„Scrie pe undeva de această idee”;

„Te-ai gândit la ce te aşteaptă atunci când faci o propunere”;

„De ce să schimbăm lucrurile tocmai acum când treaba merge bine”;

„Sunt oameni cu o experienţă mult mai mare decât a dvs. care nu

îndrăznesc să schimbe lucrurile prin ideile lor”.

4. Lista expresiilor ucigaşe

N-am mai făcut...

Nu merge...

Nu avem timp...

Nu avem mână de lucru...


- 176 -

Nu este prevăzut în buget...

Am mai încercat asta...

Nu suntem pregătiţi pentru...

În teorie văd că se poate, dar ia să văd în practică...

Prea academic...

Prea demodat...

O să discutăm despre asta altă dată...

Nu aţi înţeles despre ce este vorba...

Întreprinderea noastră este prea mică pentru aceasta ...

Întreprinderea noastră este prea importantă pentru asta...

Avem pream multe proiecte în momentul de faţă...

Mai întâi să prospectăm piaţa...

Dacă de 20 de ani merge aşa înseamnă că e bună...

Ce spirit himeric s-a gândit la asta?

Tot ce pot să spun este că nu se poate ... Să formăm un comitet...

Să ne gândim bine şi să lăsăm timpul să hotărască...

Vor crede că suntem extravaganţi...

Nu ţine la mine...

Beneficiarii nu vor accepta...

Niciodată n-ai să convingi direcţiunea să accepte asta...

N-o luaţi prea repede...

De ce este nevoie de ceva nou în momentul de faţă?

Vânzările noastre sunt încă în creştere...

Vom trăi şi vom vedea...

Iată-ne ajunşi de unde am plecat...

Să o vedem pe hârtie...

Nu văd cum arată raportul...

Nu o putem realiza conform regulamentelor...

Baliverne...

Nu face parte din plan...


- 177 -

Niciodată noi n-am mai pus problema în felul acesta...

Asta e în lucrările de specialitate...

Cere multă bătaie de cap...

Nu ne priveşte pe noi...

Da, dar...

Asta va încărca cheltuielile generale...

E prea târziu...

Va şoca...

Personalul de la noi nu va putea ...

N-o să mă înveţe pe mine un...


- 178 -

ANEXA II

TESTE DE EVALUARE

1.Cunoaşterea potenţialului creativ

Omenirea a avut mult de câştigat de pe urma strigătului de bucurie

“Evrika” al geniilor atunci când descopereau ceva nou: o idee, o teorie, un principiu,

o unealtă etc. Astăzi creativitatea, acest fantastic capitol al psihologiei, a devenit o

activitate de masă, demonstrându-se tot mai mult idea că, spre deosebire de

inteligenţă, creativitatea poate fi educată şi dezvoltată în cele mai variate domenii :

literar, artistic, tehnic etc. Fiecare dintre noi dispunem de un anumit potenţial

creativ, cercetările moderne infirmând teza că acesta ar fi un privilegiu al savanţilor,

al gânditorilor, al artiştilor sau al promotorilor de idei. Cheia succesului în creaţie

constă, alături de o serie importantă de aptitudini native, în uriaşa muncă de punere

în valoare a potenţialului creativ. “Aurul” psihologic al personalităţii noastre,

creativitatea, presupune în primul rând imaginaţie, care, operând cu reprezentări,

concepte, imagini, asociaţii şi cunoştinţe, permite elaborarea facilă de idei şi ipoteze

noi.

Există, desigur, o vastă tipologie a “creativităţii potenţiale”. Aceasta tinde

să devină o imensă variabilitate de “creativi” în domenii în care activitatea şi

solicitarile stimulează continuu producţia crescătoare, ducând la realizarea de

produse materiale şi spirituale originale.

În contextul acestor aspecte privind tipologia creativităţii trebuie considerat

şi testul pe care-l prezentăm mai jos.

Prin cei 57 itemi ai testului se vizează surprinderea diferenţelor dintre

creativii potenţiali “novatori”, “imaginativi” şi “cercetători”.

Instrucţiuni : citiţi fiecare întrebare cu mare atenţie şi răspundeţi marcând

fie răspunsul “DA”, fie răspunsul “NU”, după cum vi se potriveşte mai bine. În


- 179 -

unele cazuri, întrebările se prezintă sub două forme “A” şi “B”. Alegeţi-o pe aceea

care vi se potriveşte mai mult.

În cazul în care nu puteţi alege răspunsul, treceţi la întrebarea următoare.

Evitaţi totuşi să lăsaţi fără răspuns prea multe întrebări. Atenţia trebuie îndreptată

mai ales către prime parte a propoziţiei. Răspundeţi, fără a reflecta prea mult.

1. Aţi avut vreodată imboldul de a scrie sau de a crea o operă de artă,

chiar dacă ar fi fost destinată doar plăcerii personale ?

Da

Nu

2. Vi se întâmplă adesea ca, insistând îndelung asupra unei probleme fără

să-i întrevedeţi soluţia, să constataţi că aceasta se iveşte dintr-o dată,

într-un moment în care nu vă aşteptaţi, fără să puteţi să vă daţi seama

pe ce căi anume vi s-a impus?

Da

Nu

3. A) Vă deranjează în general obiceiurile, uzanţele şi convenienţele a

căror necesitate nu vi se pare evidentă (de ex. Să adresaţi felicitări, să

asistaţi la ceremonii etc.). V-ar plăcea mai mult să fiţi dispensat de

acestea?

B) Chiar daca obiceiurile, uzanţele, convenienţele nu va deranjează,

credeţi că este bine să vă sustrageţi de la diferitele obligaţii ce vă revin

pe acest plan?

A

B

4. Simţiţi o vie admiraţie pentru un om a arui activitate este de mare

autoritate şi din care v-aţi facut un fel de “model de a gândi” – un fel

de ghid?

Da

Nu


- 180 -

5. Daţi dovadă de sânge rece în situaţii neaşteptate, critice, în care este

necesară alegerea imediată a unei soluţii, care după aceea vă uimeşte?

Da

Nu

6. Când citiţi un articol care expune o teorie nouă, vă “ambalaţi” uşor în

problematica lui şi încercaţi imediat să aflaţi încă multe aspecte, mai

complexe, în problema respectivă ?

Da

Nu

7. Observând evoluţia moravurilor, suntem obligaţisă constatăm că

moralaeste relativ schimbătoare. Anumite subiecte şi conduite

considerate un tabu odinioară au devenit, în zilele noastre, demodate

(conduita galantă excesivă faţă de sexul opus, de exemplu), în timp ce

în alte domenii ( cum e cel al respectului vieţii) contemporanii nostri

îşi fac probleme de conştiinţă, care nici nu ar fi trecut prin mintea

strămoşilor noştri.

Da

Nu

8. Sunteţi întotdeauna în mijlocul evenimentelor, va place să fiţi la curent

cu progresul, cu cât mai multe din cele ce se întâmplă în zilele noastre?

Da

Nu

9. Când trebuie să realizaţi ceva, credeţi că trebuie să vă bizuiţi doar pe

dumneavoastră înşivă, considerând că nimeni nu este în stare să

rezolve în locul dv. problemele ce vă privesc personal ?

Da

Nu


- 181 -

10. Sunteţi capabil de a întreţine o conversaţie, în orice problemă, chiar

dacă nu sunteţi foarte bine informat, găsind în genere câte ceva de spus

?

Da

Nu

11. Prietenii v-au mărturisit adeseori că le vine greu să vă înţeleagă, să

sesizeze fondul personalităţii dv., cu toate că nu sunteţi nici

fantezist(ă), nici aiurit(ă). Explicaţia constă, probabil, în faptul că nu

aveţi aceleaşi interese cu ei şi că nu acordaţi aceeaşi importanţă

lucrurilor cărora ei le acordă?

Da

Nu

12. Uneori parcă sunteţi “căzut din nori” din cauză ca aţi ignorat o noutate

care, fiind raspândită de câteva zile, este foarte comentată?

Da

Nu

13. Vi se întâmplă să vă puneţi întrebări cu privire la evoluţia societăţii, de

pildă să vă întrebaţi cum vom trăi peste 20 de ani?

Da

Nu

14. Când întâmplarea vă pune în faţa unui auditoriu politicos, disponibil,

profitaţi şi dezvoltaţi în faţa lui idei care vă sunt dragi, chiar dacă

simţiţi că atenţia ce vi se acordă se datoreşte mai degrabă curtoaziei

decât interesului veritabil pentru ceea ce spuneţi ?

Da

Nu

15. Aţi rămas întotdeauna fidel(ă) principiilor, idealurilor pe care vi le-aţi

însuşit şi pe care le-aţi adoptat în anii copilariei şi ai primei tinereţi?

Da


- 182 -

Nu

16. Aveţi tendinţa de a interveni ca mediator într-un conflict (în care nu aţi

fost amestecat la început) mai degrabă decât de a vă alia uneia dintre

părţile aflate în conflict?

Da

Nu

17. Vi s-a întâmplat să fiţi izbit(ă) de coincidenţe surprinzătoare şi să faceţi

apropieri între fapte care la prima vedere nu au nici o legătură între

ele?

Da

Nu

18. Aveţi reputaţia de a fi practic(ă) şi de a şti să “faceţi faţă” uşor micilor

probleme de fiecare zi?

Da

Nu

19. Din câte vă amintiţi – nu v-aţi îndoit niciodată de capacităţile dv., aţi

ştiut întotdeauna că mai devreme sau mai târziu veţi realiza ceva

neobişnuit? (Se consideră accentul de alegere pe prima propoziţie a

alternativei)

Da

Nu

20. Vă conduceţi după principiul că nu trebuie să acordaţi decăt o mică

atenţie lucrurilor mărunte, detaliilor secundare. Credeţi că problemele

vitale sunt singurele demne de a trezi un interes durabil?

Da

Nu

21. Când ascultaţi o conferinţă sau citiţi un articol, sunteţi pe poziţia unui

public dificil – adică simţiti că spontan acţionează spiritul dv. critic şi

vă împinge să depistaţi inconsecvenţele, chiar subtile, de raţionament?


- 183 -

Da

Nu

22. Sunteţi, în genere, insensibil la bani; dacă aţi avea mulţi, i-aţi cheltui

cu uşurinţă, dacă aţi avea puţini v-aţi descurca?

Da

Nu

23. Cinstit vorbind, care dintre informaţiile care urmează vă afectează mai

mult:

A) O mare catastrofă ce s-a petrecut undeva pe glob?

B) Creşterea simţitoare a preţurilor la unele articole de care v-aţi

putea dispensa, dar la care ţineţi ?

A

B

24. Admiteţi greu că o persoană dintre cele ce se află în anturajul dv. să se

opună sau să exprime o slabă înţelegere în locul dv. la o problemă ce

vă priveşte?

Da

Nu

25. Aveţi sentimentul că oamenii, în cea mai mare parte a lor , nu ştiu să

profite de viaţă, că acordă prea mult timp, energie şi resurse interioare

unor activităţi inutile sau facile?

Da

Nu

26. Vi s-a întâmplat deseori în copilărie să fiţi în dezacord total cu opiniile

dominante în familia dv. (fără ca aceasta să vă împiedice să menţineţi

cu ea legături afective satisfăcătoare)?

Da

Nu


- 184 -

27. Adoraţi copiii şi acordaţi o mare importanţa legăturilor familiale în

genere; nu uitaţi datele de aniversare ale copiilor, ale părinţilor,

prietenilor; ştiţi că le va face plăcere oferindu-le un cadou, de pildă?

Da

Nu

28. Nu suportaţi să fiţi deranjat când lucraţi, aveţi oroare de zgomot, de

agitaţie şi consideraţi că semenii dv. nu ştiu să vă respecte liniştea?

Da

Nu

29. Consideraţi că ar fi bine să se pune capăt obiceiurilor al caror sens s-a

demodat, formalităţilor ce nu au nici un rost?

Da

Nu

30. Sunteţi mai degrabă sceptic, nu aveţi încredere decât în ceea ce aţi

verificat dv. înşivă?

Da

Nu

31. Consideraţi că sunteţi cel puţin tot atăt de ordonat(ă), prevăzător(oare)

şi punctual(ă) ca majoritatea oamenilor pe care îi cunoaşteţi?

Da

Nu

32. Vi s-a spus uneori că nu faceţi nimic aşa cum fac alţii, că modul dv. de

a proceda chiar în viaţa de fiecare zi se distinge net de comportamentul

obişnuit al omenilor care vă înconjoară ?

Da

Nu

33. Credeţi că ar trebui să se acorde mai multă atenţie respectării anumitor

reguli, când acestea sunt bune, astfel că ele să fie cu totul aplicate (de

ex., legile care vizează suprimarea anumitor abuzuri sau delicte) ?


- 185 -

Da

Nu

34. Când desfăşuraţi o activitate ceva mai complexă sunteţi puţin

nelămurit(ă) la început, pentru ca apoi ideile să înceapă să se

organizeze treptat?

Da

Nu

35. Preferaţi să lucraţi în echipă, într-o grupă de prieteni sau de colegi care

se cunosc şi se apreciază decât să depuneţi singur efort, bizuindu-vă

doar pe propriile dv. resurse?

Da

Nu

36. Vi se întâmplă în mod obişnuit să fiţi distrat(ă) sau să fiţi puţin

absent(ă), pierdut(ă) în gânduri, în timp ce vă aflaţi la o reuniune

prietenească?

Da

Nu

37. Deşi nu încercaţi deloc să şocaţi sau să provocaţi pe alţii, vi se

întămplă să vă faceţi remarcat(ă), să atrageţi atenţia, să surprindeţi pe

alţii prin modul dv. de a acţiona sau de a vorbi ?

Da

Nu

38. Progresaţi mai mult prin experienţe şi observaţii personale decât prin

studiul teoriilor altora?

Da

Nu

39. Când simţiţi că cineva încearcă să vă influenţeze, să vă atragă într-un

mod insidios, “reacţia” dv. spontană este de a acţiona în sens invers?

Da


- 186 -

Nu

40. Dacă aţi avea de ales între două rubrici de ziar, care ar avea mai multe

şanse să vă intereseze:

A) Un reportaj viu privind viaţa universitară,

B)Un articol asupra cercetării în domeniul noilor surse de energie.

Da

Nu

41. Dacă v-aţi analiza profund sentimentele, aţi admite că purtaţi un

respect autentic numai părinţilor dv.?

Da

Nu

42. La marile dezbateri de idei (politice, filozofice etc.) ce furnizează

temele a numeroase conversaţii, aveţi adesea tendinţa de a nu lua parte,

de a nu vă angaja susţinând opiniile ce se dispută, rămânând în afara

discuţiei chiar dacă vă interesează de fapt ?

Da

Nu

43. Aveţi sentimentul că proiectele şi aspiraţiile dv. v-au contrariat adesea

familia?

Da

Nu

44. Când citiţi o carte sau un articol, obişnuiţi :

A) Să “devoraţi” cu o oarecare aviditate informaţiile pe care le conţine,

încercând să extrageţi tot ce e posibil din lectură?

B) Să nu insistaţi decât asupra a ceea ce vă interesează şi să nu acordaţi

decât o atenţie secundară restului?

Da

Nu


- 187 -

45. V-aţi gândit ce aţi fi făcut dacă circumstanţele ar fi fost altele decăt

cele care sunt şi dacă un eveniment neaşteptat (un câştig neaşteptat sau

o moştenire neprevăzută) ar fi modificat cu totul existenţa pe care o

duceţi ?

Da

Nu

46. Aţi activat contiunuu în funcţii alese în organizaţii, asociaţii etc.,

participând la acţiunile programate de acestea ?

Da

Nu

47. Vă consideraţi o persoană mai degrabă emotivă (chiar dacă nu lăsaţi să

se vadă acest lucru), iar criticile care vi se adresează vă afectează mult

?

Da

Nu

48. Din punct de vedere profesional, ceea ce căutaţi mai ales este o

activitate (muncă) captivantă şi atrăgătoare, chiar dacă nu vă aduce nici

o consideraţie mai mare din partea celorlalţi, nici venituri mai mari?

Da

Nu

49. Vi s-a reproşat uneori ca nu aţi consacrat destul timp celor ce vă sunt

apropiaţi sau că v-aţi neglijat prietenii?

Da

Nu

50. Aveţi întotdeauna replici prompte în cursul conversaţiilor; cele mai

bune riposte le daţi în focul dicuţiilor ? Reuşiţi să găsiţi de obicei în

primul moment formularea cea mai bună pentru ideile pe care le aveţi ?

Da

Nu


- 188 -

51. Vi se întâmplă să profitaţi de bunăvoinţa altuia, fără să vă daţi seama,

fiind de bună credinţă ?

Da

Nu

52. Vi se întâmplă rar ca , atunci când atacaţi o problemă arzătoare, prima

soluţie ce vă vine în minte să nu fie cea mai bună, să găsiţi după aceea

uşor cheia problemei ?

Da

Nu

53. Aveţi reputaţia celui care are simţul aspectelor practice şi convenabile

ale problemelor ?

Da

Nu

54. Nu sesizaţi întotdeauna enunţul unei teorii la prima lectură; pentru a o

înţelege bine trebuie să o reconstituiţi în felul dv. ?

Da

Nu

55. Dacă trebuie să schimbaţi brusc mediul sau activitatea, vă simţiţi puţin

dezorientat(ă) la început, vă trebuie un anumit timp pentru a vă

familiariza cu noul mediu sau noua activitate ?

Da

Nu

56. Aţi constatat deseori că ideile eronate sunt propagate şi înrădăcinate în

opinia oamenilor datorită argumentelor de autoritate (datorită reputaţiei

celor ce le-au emis pentru prima oară ) ?

Da

Nu

57. Există probleme în care sunteţi cu totul ignorant, anumite domenii de

cunoştinţe care vă sunt relativ închise, dar această ignoranţă nu vă


- 189 -

tulbură mult, deoarece nu consideraţi esenţial să aveţi clarificate toate

lucrurile ?

Da

Nu

Răspuns

Rezultatele obţinute la probă se raportează la tabelul de mai jos; dacă

răspunsul dat(da, nu sau A, B ) corespunde cu rubrica şi valoarea din tabel,

încercuiţi-l. Dacă nu corespunde, nu scrieţi nimic. Faceţi apoi totalurile

răspunsurilor încercuite pentru fiecare dintre cele 3 coloane.

Întrebare Novator Imaginativ

Cercetător

1 da

2 d

a

3 A

4 nu

nu

5 nu

6

nu


- 190 -

7 da

8

nu

9 da

-

10

nu

11 da da

12 da

da

13 da da

14 da

15 nu

16 da

17 da

da

18 nu

19 da

da

20 da

21 da

22 da

23

B

24 nu

25 da


- 191 -

26 da

27 nu

28

nu

29 da da

30

da

31 nu

32 da

da

33 da

34

da

35 da

36

da

37 da

38 da

39 da

40 B

41

da

42 da

43

nu


- 192 -

44

B

45 da

46

nu

47 da

da

48 da

49

da

50

da

51 da

52

da

53 nu

54

da

55

da

56

da

57

da

Total :


- 193 -

Interpretare

Raportaţi rezultatele obţinute (N=novator, I=imaginativ, C=cercetător) la următoarea

scară de evaluare :

f. slab slab mediu puternic f.

puternic

N 7 11 14 17

21

I 7 10 12 15

19

C 7 10 13 18

26

Se poate să nu fi obţinut un rezultat important la nici una din scările de

evaluare. În orice caz, nota cea mai mare reprezintă tipul creativ ce vă caracterizează

cel mai mult. Vă prezentăm mai jos o caracterizare psihologică a fiecărui tip creativ

în parte.

1. Novatorul potenţial, ca tip creativ, este activ şi poate provoca modificări,

schimbări uneori foarte importante acolo unde se află (bineînţeles dacă nu i se

împotrivesc puternic circumstanţele). El este în genere un partener original, ce se

lasă puţin influenţat şi îşi exprimă dezaprobarea când au loc modificări pe care le

consideră inoportune . Când nu reuşeşte să-şi impună ideile la care ţine nu depune

eforturi să convingă pe nimeni, îi ajunge doar senzaţia că are dreptate. Deşi este

prietenos şi cooperant, nu se lasă dominat de ideile la modă, de conformismul

obişnuit şi nici de tendinţa altora de a-l influenţa şi de a-l supune modelului lor. Nu


- 194 -

doreşte, în genere, schimbarea pentru schimbare. Dar rutina, monotonia şi repetarea

aceluiaşi lucru îi sunt deosebit de neplăcute şi greu de suportat. Poate reuşi şi poate

avea succese creatoare în domenii diverse : geologie, profesii artistice, organizare

etc. Este capabil să lanseze o idee nouă, o mişcare, un curent de opinii şi in domeniul

social, economic, juridic, administrativ. Are mai întotdeauna propuneri de formulat

cu privire la viaţa în colectiv, la locul de muncă etc. Se lasă rareori antrenat în

activităţi în care este obligat să rămână un simplu executant. Când simte că este pe

punctul de a deveni acaparat de o poziţie sau activitate, o abandonează cu orice risc

şi caută noi activităţi, preocupări, orientări.

2. Imaginativul potenţial este un tip creativ mai mult în planul artistic, fiind

mai puţin ancorat direct în evenimentele curente ale vieţii. El nu este preocupat de

schimbări şi inovări privind cele ce nu merg bine în jurul său : la locul de muncă,

acasă etc., ci este mai degrabă un poet, un fel de Don Quijote, având o oarecare

detaşare faţă de tot ceea ce preocupă pe cei mai mulţi dintre oameni. Este mai mult

un tip de idei decât de acţiune. Are o bogată imaginaţie, dar puţine dintre idei

reuşeşte să şi le finalizeze. Refugiat într-o viaţă interioară, el are satisfacţii dacă se

poate exprima într-o activitate meditativ-intelectuală sau artistică. Poate reuşi în

aceste domenii de activitate dacă posedă aptitudini şi o tehnică de expresie pe care

să le stăpânească şi care să fie personale. Dar nu dispune de aceste dimensiuni ale

personalităţii, riscă să se refugieze imaginativ pentru propria sa satisfacţie, fără

realizări valabile pentru alţii. I se poate reproşa faptul că este prea visător. Faptul ca

atare are la bază o detaşare pregnantă de relaţiile neobişnuite şi, în egală măsură, de

cele normale. Imaginativul poate avea mult mai multe idei decât alte persoane

creative, deoarece el nu recunoaşte alte limite decât dorinţa sa de a scăpa de

banalitate şi de prozaismul vieţii curente. Ca să poată valorifica în mod creator înalt

ideile sale, este nevoie să evite vagabondajul intelectual – ce are tendinţa să-l

acapareze – şi să-şi impună o disciplină personală, o metodă de învăţare (însuşire) a

unei tehnici – sau să se asocieze unei persoane mai realiste, care-l va îndruma să

ducă la bun sfârşit ceea ce a întreprins.


- 195 -

3. Cercetătorul potenţial este de cele mai multe ori antrenat în profesii de

cercetare. El poate fi un erudit sau un inventator. Dă dovadă de o pasiune aproape

exclusivă cu privire la un anumit domeniu de cunoaştere pe care l-a ales pentru a-l

exploata. Este la fel de tenace ca şi inventatorul, la fel de detaşat de tot ceea ce nu

are tangenţe cu preocupările sale ca şi imaginativul. Spre deosebire de novator, nu

are însă de propus idei pentru toate problemele; el are doar unele, elaborate cu

răbdare, îndelung alimentate de gândire şi de probe. Deosebirea faţă de imaginativ

constă în faptul că nu se lasă antrenat de himere, întrucât el supune toate ideile şi

ipotezele sale îndoielii metodice şi experimentării. El nu critică principiile ca

principii, ci îşi cere să le înţeleagă. Vrea să pună în evidenţă ceea ce nu se vede, să

găsească un mijloc simplu de a explica un cât mai mare număr de fapte. Cercetătorul

este neobosit în investigaţiile sale, dar îi trebuie timp – nu este grăbit. Strânge

informaţii aproape ca un detectiv – dar nu purtat de întâmplare cum face detectivul

de obicei, ci prin tatonări inteligente – deoarece el are, în prealabil, un fel de intuiţie

a soluţiilor. El ştie piesele componente ale mozaicului, punând pe fiecare la locul pe

care trebuie să-l ocupe în ansamblu. Cu toate acestea, nu are nici o certitudine atâta

vreme cât nu sunt la locul lor toate piesele. Dacă ar avea o idee preconcepută privind

rezultatele cercetărilor sale nu ar avea răbdarea de a aştepta momentul în care se

produce certitudinea, iar intuiţia găseşte ceea ce ştie că mai trebuie.

4. Alte tipuri de creativitate. În afară de tipurile combinate din cele trei

descrise mai sus, care sunt deosebit de numeroase, există însă şi alte numeroase

tipuri de “creativi-potenţiali”, neabordate prin testul prezentat.


- 196 -

2.Determinarea vârstei creativităţii

În fiecare din noi trăieşte un creator, aflat mereu în căutarea noului,

preocupat mereu de a sesiza, în lumea ce-l înconjoară, ce nu este cum trebuie, ce nu

merge, ce poate fi transformat, modificat, îmbunătăţit, inovat sau ce se mai poate

inventa pentru a îmbobăţi viaţa lui şi a celorlalţi, pentru a o face mai uşoară, mai

frumoasă.

Creatologii şi inventatorii au dorit să răspundă la întrebarea : Care este

legătura dintre vârsta cronologică a omului şi manifestarea creativităţii lui ? Unii au

afirmat că este un raport invers proporţional : la vârstele tinere se creează mai mult

şi cu căt se înaintează în vârstă scade manifestarea creatoare, argumentându-se cu

exemple din domeniul muzicii, poeziei, picturii etc. Alţii au încercat să consolideze

ideea că posibilităţile creatoare ale omului sunt direct proporţionale cu vârsta : cresc

şi se manifestă cu trecerea anilor şi acumularea experienţei, susţinând aceasta cu

exemple din domeniul ştiinţei. Dar şi într-un caz şi în celălalt sunt prea multe

excepţii, ceea ce-l face pe acad.Al.Roşca (1981) să afirme :”Creativitatea se extinde

pe parcursul unui număr foarte mare de ani, mai mult de şapte decenii, de la vârsta

de aproximativ 15 ani până la 90 ani şi peste, limitele nefiind foarte “fixe”. Se pare

că vârsta şi posibilităţile creatoare ale omului se află într-o relativă interdependenţă,

legăturile dintre ele fiind mult mai complicate.

Doi creatologi ruşi, E.S. Jurikov şi A.B. Zolotov (1990), punându-şi

întrebarea dacă nu există deosebiri sau chiar contradicţii între ceea ce noi numim

vârstă şi ceea ce constituie conţinutul vârstei, au concluzionat, pe baza analizei unor

cazuri, că între vârsta calendaristică Si vârsta creativităţii există deosebiri.Vârsta

creativităţii este considerată o stare psihică ce face posibile descoperirea şi crearea

noului în orice perioadă a vieţii omului. Vârsta creativităţii poate coincide cu vârsta

calendaristică sau poate să difere esenţial de ea. Autorii citaţi descriu patru vârste pe

care le poate avea creatorul din noi : copilaria, tinereţea creaţiei, perioada critică şi

toamna creaţiei. Răspunzând la următorul chestionar puteţi determina vârsta

creativităţii dv.


- 197 -

Citiţi cu atenţie întrebările şi încercuiţi una din cele cinci variante de

răspuns.

1. Sunteţi la o oarecare distanţă de staţia de autobuz. Sunteţi foarte grăbit. Soseşte

autobuzul. Ce veţi întreprinde ?

a) Veţi fugi pentru a reuşi să luaţi autobuzul;

b) Veţi merge cât puteţi de repede;

c) Veţi merge la fel de repede ca deobicei;

d) Veţi merge cu aceişi paşi ca şi până atunci;

e) Priviţi dacă nu vine următorul autobuz şi apoi hotărâţi ce este de făcut.

2. Vi se propun pentru instruire cinci grupe de oameni necunoscuţi de vârste diferite.

Pe care dintre acestea o veţi prefera ?

a) Grupa celor foarte tineri;

b) Grupa formată din oameni tineri;

c) Grupa oamenilor în vârstă;

d) Grupa celor bătrâni;

e) Orice grupă.

3. Care este legătura dv. cu moda ?

a) Recunoaşteţi moda şi încercaţi să vă conformaţi ei;

b) Preluaţi numai ceea ce vă vine bine;

c) Nu sunteţi de acord cu modelele extravagante ale modei contemporane;

d) Nu sunteţi de acord cu moda contemporană în general;

e) Uneori sunteţi de acord, alteori nu, în funcţie de dispoziţie.

4. Cu ce aţi dori să vă ocupaţi timpul liber ?

a) V-aţi petrece tot timpul cu prietenii;

b) Aţi dezlega şarade, cuvinte încrucişate;

c) Aţi citi beletristică;


- 198 -

d) V-aţi uita la televizor;

e) V-aţi ocupa de orice.

5. Aţi ajuns într-o situaţie delicată din cauza unei greşeli. Cei din jur vă privesc

ironic. Cum veţi proceda ?

a) Vă veţi privi la fel cum vă privesc cei din jur;

b) Vă veţi face că “nu vedeţi” privirile ironice (vă veţi sugestiona că nu s-a

întâmplat nimic grav);

c) Veţi încerca să explicaţi cum s-a întâmplat;

d) Aţi riposta celor ironici sau aţi încerca să dispăreţi din câmpul vizual al

martorilor greşelii dv;

e) Totul depinde de situaţie.

6.Dacă aţi putea alege, ce aţi prefera ?

a) O plimbare pe stradă în compania cuiva;

b) Să mergeţi la teatru, cinema, circ;

c) “Marş în mijlocul naturii”;

d) Odihnă în parc pe o bancă;

e) Totul depinde de situaţie şi de dispoziţie.

7. În faţa dv. are loc o nedreptate evidentă. Care este reacţia dv.?

a) Aţi încerca să îndreptaţi imediat această nedreptate cu toate mijloacele posibile;

b) Aţi fi de partea victimei şi aţi încerca să o ajutaţi;

c) Aţi încerca să restabiliţi dreptatea în limita permisă de lege şi prescripţii;

d) V-aţi gândi că aţi face la rândul dv. o nedreptate şi v-aţi vedea de treburile dv.;

e) V-aţi amesteca în dezbatere, fără să vă spuneţi părerea.

8. Vi se propune să treceţi la o activitate mai interesantă, dar plătită mai puţin. Ce

veţi întreprinde ?

a) Aţi accepta fără ezitare;


- 199 -

b) V-aţi sfătui cu oamenii pentru a obţine un sprijin în hotărârea de trecere;

c) Nu veţi fi de acord dacă elucidarea perspectivelor şi avantajelor noii activităţi nu

vă aranjează;

d) Nu veţi fi de acord;

e) Veţi proceda după împrejurări.

9. Cum veţi proceda când demnitatea vă este umilită ?

a) Veţi răspunde cu aceeaşi monedă, fără a sta pe gânduri, celui ce v-a jignit;

b) Veţi încerca să “nu vă pierdeţi cumpătul’, răspunzând cu demnitate jignirii

(celui ce v-a jignit);

c) Comportarea dv. depinde de cel ce a făcut asta (ce fel de om ets, ce vârstă are,

ce poziţie are);

d) “Rămâneţi în umbră” pentru a nu fi traumatizat şi mai tare;

e) Procedaţi după împrejurări.

10. Cum vă comportaţi când vi se propune o nouă metodă (procedeu) de lucru ?

a) O acceptaţi fără a sta pe gânduri deoarece orice e nou e mai bun decât ceva

vechi;

b) O acceptaţi când vi se explică ce avantaje prezintă;

c) Nu recunoaşteţi metodele noi dacă nu vi se prezintă toate dovezile utilităţii lor;

d) Sunteţi adeptul metodelor de lucrucare au trecut proba timpului şi sunt de

nădejde;

e) Veţi acţiona în conformitate cu regula “Vom trăi şi vom vedea”.

11. Ce atitudine aveţi faţă de muzica contemporană ?

a) Sunteţi entuziasmat ;

b) E o încercare mulţumitoare;

c) Credeţi că tineretul este bolnav;

d) Nu recunoaşteţi aceste zgomote şi bubuituri drept muzică;

e) Consideraţi că aceşti domni nu au gust şi simţul culorilor.


- 200 -

12. Cum apreciaţi creaţia lui Mircea Eliade

a) Sunteţi entuziasmat;

b) O primiţi cu plăcere;

c) Numai foarte puţine din operele sale produc în dv. sentimente pozitive;

d) Cred că moda Eliade nu va dura mult;

e) Nu vă entuziasmaţi, dar nici nu o respingeţi.

13. Ce este important pentru dv. când sunteţi în compania altor oameni ?

a) Să vă manifestaţi (să vă demonstraţi propriile capacităţi şi posibilităţi);

b) Să faceţi în aşa fel încăt oamenii să nu uite cu cine au de-a face;

c) Să fiţi decent;

d) Să nu ieşiţi în evidenţă;

e) Depinde de împrejurări.

14. Ce activitate vă place ?

a) Care conţine elemente surprinzătoare, riscante, nedeterminate;

b) Variată (să nu fie monotonă);

c) Care să permită folosirea la maximum a propriilor cunoştinţe şi a experienţei

acumulate;

d) După puterile proprii (să nu fie grea);

e) Depinde de dispoziţie.

15. Cât sunteţi de prevăzător ?

a) Sunteţi tentat să începeţi o activitate fără a-i evalua consecinţele;

b) De la început preferaţi să acţionaţi, dar apoi meditaţi la ce aveţi de făcut;

c) Preferaţi să nu participaţi la acţiune atât timp cât nu vă sunt clare consecinţele,

chiar şi numai cele fundamentale;

d) Preferaţi să participaţi numai în condiţiile în care este eliminat riscul

insuccesului;


- 201 -

e) Reacţia dv. în raport cu o activitate este diferită şi depinde de dispoziţia pe care

o aveţi.

16. Care este poziţia dv. faţă de prevederile regulamentelor ?

a) Nu vedeţi un păcat prea mare în a încălca acele reguli care mai mult încurcă;

b) Credeţi că nu toate regulile ce acţionează în societate sunt raţionale (utile);

c) Vă străduiţi să nu încălcaţi regulile de bază (serioase);

d) Anumite reguli sunt pentru dv. lege, de aceea vă străduiţi să le respectaţi întru

totul;

e) Depinde de reguli.

17. Care este culoarea dv. preferată ?

a) Roşu;

b) Galben;

c) Albastru;

d) Cafeniu;

e) Verde.

18. Care este dispoziţia dv. ?

a) Preponderent optimistă;

b) Parţial optimistă:

c) Parţial pesimistă;

d) Si pesimistă si optimistă;

e) Depinde de împrejurări.

19. Credeţi în oameni ?

a) Am încredere în oameni;

b) Am încredere în multă lume;

c) Nu am încredere în prea mulţi;

d) Nu cred în nici un om;


- 202 -

e) Doar “pe jumătate”.

20. Cum vă afectează disconfortul acasă şi la seviciu ?

a) Nu îi acord atenţie;

b) Nu îi acord prea mare atenţie atât timp cât nu mă împiedică să lucrez;

c) Nu suport disconfortul, dar fac prea puţin pentru a-l înlătura;

d) Apreciez confortul şi fac tot ce e posibil pentru a-l creşte;

e) Apreciez confortul, dar dacă el lipseşte nu sufăr prea mult şi nu m-aş zbate în

mod deosebit pentru a-l asigura.

Metodica determinării vârstei creativităţiii

După ce v-aţi autoaplicat chestionarul, totalizaţi câte răspunsuri a,b,c,d,e,

aţi încercuit. Înmulţiţi totalurile obţinute astfel : a x 0; b x 1; c x 3 ; d x 4 ; e x 2.

Faceţi apoi totalul general al punctelor realizate la chestionar. Între 1-20 puncte in

perioada copilăriei creativităţii; între 21-40 puncte sunteţi în tinereţea creativităţii;

între 41-60 puncte sunteţi în perioada critică, iar între 61-80 sunteţi în toamna

creativităţii.

Numărul de puncte rezultat nu trebuie identificat cu anii de viaţă. După ce

v-aţi stabilit vârsta creativităţii şi aţi citit caracterizarea ei, dacă sunteţi interesat să

cunoaşteţi ce trebuie făcut pentru antrenarea şi manifestarea creativităţii dv., apelaţi

la un psiholog.

Copilăria creativităţii

Un rezultat al autoaprecierii situat între 1 şi 20 puncte fixează vârsta

creatorului din noi în perioada copilariei creativităţii, caracterizată prin tendinţa

dominantă de a păstra tinereţea prin mijloace ca educaţia fizică, igiena alimentaţiei,

preocupări pentru cosmetică, imitarea comportamentului celor foarte tineri. Dorinţa


- 203 -

de a părea tânăr se reflectă în toate acţiunile, conducând la un comportament forţat,

artificial. ăceşti oameni sunt gata să accepte orice punct de vedere exprimat de tineri,

chiar cele mai neverosimile, orice manifestare a nesăbuinţei tinereţii. Pot să-i imite

pe tineri chiar şi în fapte cu care ei înşişi nu sunt întotdeauna de acord. Această

vârstă a creativităţii poate constitui un punct de plecare pentru o activitate creatoare,

constructivă dacă procesul de orientare spre un comportament demonstrativ nu e

prea avansat. Dacă omul are voinţă suficientă pentru a se controla pe sine, trecerea

spre o grupă optimă pentru creaţie este posibilă.

Tinereţea creativităţii

Un rezultat al autoevaluării cuprins între 21 şi 40 puncte reprezintă un

certificat pentru tinereţea şi energia creaţiei. Persoanele aflate la aceeaşi vârstă sunt

încântate de tot ce e nou, sunt în ton cu moda (deşi nu sunt robii ei). Se implică în

toate transformările ce au loc, participă la ele ca nişte creatori activi şi cu iniţiativă.

Sunt atrase de activităţi caracterizate prin varietate şi noutate, creaţia fiind pentru

astfel de persoane o necesitate, precum şi de misterele lumii şi, dacă li se oferă

prilejul, pleacă în căutarea lor. Reprezentanţii acestei vârste a creaţiei părăsesc fără

regret un loc de muncă obişnuit de dragul unei activităţi mai interesante. Sunt

entuziasmaţi de munca şi arta contemporană sau le cultivă cu plăcere. Sunt înclinaţi

spre autoapreciere pozitivă. Au o poziţie critică faţă de reguli şi regulamentele care

limitează tendinţa lor spre independenţă. Uneori sunt naivi şi lipsiţi de simţul

măsurii. Chiar dacă după anii de viaţă nu mai sunt la o vârsta tânără,

comportamentul lor, modul de abordare a problemelor îi atrag spre cei tinei. Sub

raport intelectual, reprezentanţii acestei vârste a creativităţii sunt aproape

întotdeauna foarte productivi, deoarece îmbină în ei înţelepciunea oamenilor maturi

cu entuziasmul şi energia caracteristice tinerei generaţii.


- 204 -

Perioada critică

Un rezultat al autoaprecierii situat între 41 şi 60 puncte arată că pentru

creatorul din dv. a sosit un moment critic. S-a micşorat elasticitatea în procesul de

rezolvare a problemelor. Stereotipurile ocupă în psihicul şi în conştiinţa omului aflat

la această vârstă a creativităţii un loc cu atât mai important cu cât valoarea

autoaprecierii este mai aproape de 60 de puncte. Face faţă uşor în situaţiile standard

şi monotone, bazându-se pe cunoştinţele acumulate, însă deseori greşeşte în

rezolvarea problemelor noi, originale, netradiţionale. Nu mai are iniţiativă, nu este

întreprinzător. Inerţia în gândire îşi spune tot mai mult cuvântul în activitatea

profesională, dar şi în viaţa de toate zilele, în relaţiile personale. Creşte teama faţă de

poziţia sa şi, legat de aceasta, scade capacitatea de a evalua obiectiv activitatea

colegilor , în mod deosebit a celor tineri. Anumite aspecte secundare legate de

poziţia socială, mai înainte considerate fără prea mare însemnătate (premii,

recunoaştere publică, evidenţierea meritelor ş.a.), capătă o tot mai mare importanţă.

Omul este înclinat să nu-şi spună părerea în situaţii care pot da naştere la

interpretări. La toate acestea se adaugă şi o adâncire a dificultăţilor în ce priveşte

stabilirea relaţiilor cu tinerii. La această vârsta a creativităţii încă se mai păstrează

posibilitatea de a imprima anumitor procese o dezvoltare în direcţiile dorite,

orientarea lor în planul realizării potenţialului creativ. Dar pericolul “înţepenirii”

gândirii este atât de mare încât , dacă nu se iau la timp măsuri practice pentru

spijinirea, antrenarea şi manifestarea potenţialului creativ în activitate, se ajunge la

situaţia când deja este prea târziu.

Toamna creativităţii

Cei ce au adunat între 61 şi 80 de puncte sunt foarte departe de tinereţea

creaţiei. Ei sunt la vârsta toamnei creativităţii. Aceşti oameni preferă, în special, tot

ceea ce este verificat de timp şi acceptă cu greu şi fără tragere de inimă ceea ce e

nou. Etichetează pe tineri ca avănd un “comportament incredibil”. Reacţionează


- 205 -

bolnăvicios la ideile care le contrazic pe cele proprii şi le pun imediat la îndoială

veridicitatea, fără să le studieze şi să le evalueze obiectiv. Apreciază în mod deosebit

confortul şi încearcă să-şi crească gradul de confort. Preferă să muncească după cât

îi ţin puterile acolo unde, fără greutate, pot să-şi pună în valoare cunoştinţele şi

experienţa. Gândurile li se îndreaptă adesea către viitor, dar li se pare că acesta nu

are perspective bune. Tinerii percep toate acestea ca o atitudine conservatoare, ceea

ce complică adesea comunicarea între generaţii. La cei aflaţi la această vârstă a

creativităţii se observă o creştere a activităţilor de autoconservare şi căutare a

compensaţiilor, o înclinare spre totalitarism. În cazurile extreme toate acestea se

exprimă printr-o cedare în faţa inevitabilului, în faţa degradării proceselor fizice şi

psihice.


- 206 -

3. Autoevaluarea “poziţiei de viaţă”

Omul nu este ceea ce crede despre sine şi nici ceea ce-şi închipuie că ar

putea realiza. El este suma actelor sale. Valoarea sa rezultă din atitudinile,

coportamentele, din orientările şi înfăptuirile sale. Părerea pe care ne-o facem despre

noi (Eul subiectiv) trebuie s-o confruntăm deci cu părerea celorlalţi : să ne privim

într-o oglindă (Eul reflectat ) în ochii celor cu care muncim şi trăim pentru a ne

putea ameliora apoi stilul de comportament. E necesar, cu alte cuvinte, să ne

întrebăm : cum ne privesc ceilalţi ? Ne considerăm o persoană matură şi

responsabilă? Sunt eu capabil să stăpânesc activ mediul, să percep corect şi realist

lumea înconjurătoare şi locul meu între ceilalţi ? Manifest constanţă şi unitate în

comportamentele mele, dovedesc independenţă în orientarea coduitei ? Am un

sentiment de statisfacţie şi împlinire, mă pot considera o persoană integrată social ?

Am capacitatea de a mă transpune în situaţiile altora, manifest putere empatică ?

Între criteriile cu care operăm în descrierea personalităţii mature (concept descris

de pshihologul G. Allport, 1937) mai includem: încrederea în sine şi în ceilalţi,

simţul autonomiei şi cel de iniţiativă, sârguinţă şi competenţă, acceptare de sine.

Referitor la relaţiile cu ceilalţi, matur este individul care se acomodează fără

dificultăţi cu alţii, manifestă spirit de cooperare în activitate, se concentrează pe

problemele de rezolvat şi nu pe tranşarea unor diferende cu alţii. În aceeaşi categorie

intră şi oamenii calmi şi detaşaţi, care fac o apreciere corectă a contibuţiei altora,

manifestă un sentiment fundamental de simpatie şi afecţiune, caracter participativ şi

democratic, simţ moral, dezvoltat şi responsabilitate socială. Să nu uităm nici simţul

umorului.

Cum se manifestă această orientare fundamentală a personalităţii ? Când

întâlnim pe altul, schimbăm semne, cuvinte, idei, sentimente. Fiecare “oferă” deci şi

– la rândul sau – “primeşte “ şi “răspunde”, realizându-se astfel un “schimb de

senmnificaţii “, de natură să delimiteze, să precizeze şi nuanţeze poziţia fiecăruia în

raporturile interpersonale. La locul de muncă, în mijloacele de transport, în

instituţiile publice, în viaţa cotidiană , noi intrăm în relaţii, comunicăm, trebuie să


- 207 -

facem faţă unor situaţii neaşteptate. Cum ne interpretăm “rolurile “ ce ni se

distribuie în diferitele “scenarii” pe care viaţa ni le oferă? Cum putem ameliora

capacitatea noastră de a descifra semnificaţia diferitelor mesaje (cuvinte, gesturi) şi

de a răspunde adecvat? Cum ne putem îmbogăţi viaţa (inter) personală, cum ne

putem dezvolta iniţiativa şi autonomia?

Pentru a cunoaşte “ce se întâmplă” şi a acţiona corespunzător, orice om

poate învăţa să utilizeze o grilă de lectură a realităţii . Iată un ghid orientativ în

acest demers:

1) Lectura individului . Individul uman se exprimă, concomitent, prin trei

dimensiuni convergente: Eul său interior, un set de atitudini şi comportamente

observabile, “oferite” de însuşi individul (jocul său de rol), şi o orientare valorică

specifică (opinii, idei, sentimente, impulsuri). Aceste subsisteme exprimă

comportamentul interpersonal.

2) Lectura relaţiilor interpersonale : modul în care fiecare individ

înţelege realitatea interpersonală, stilul său propriu de a face schimb de informaţii,

idei, opţiuni, gesturi.

3) Lectura vieţii în comun : modul său de a se integra în colectivitate, de

a-şi organiza munca, de a-şi asuma responsabilităţi, de a stabili contacte formale şi

informale, “rezistenţa” la opiniile celorlalţi, modul de exprimare a personalităţii

(comportamentul expresiv, notele vizibile, uşor de “citit”).

4) Lectura relaţiilor individului cu mediul său (poziţia de viaţă),

competenţa în a stabili şi întreţine relaţii cu mediul său psihosocial (colegi,

cunoscuţi, necunoscuţi). O conversaţie banală presupune o “artă de a comunica”,

talent de a evalua rapid şi corect oamenii şi situaţiile, abordarea unor “strategii

comportamentale” în funcţie de interlocutor. Poziţia de viaţă influenţează stilul

nostru de comportament, modul de a angaja relaţii (supus, dominator, de cooperare

sau autoritar etc.), şansa de a obţine acordul sau dezacordul unui interlocutor.

Descifrarea poziţiei de viaţă a celor cu care intrăm în contact ne ajută deci să

dezvoltăm comportamente satisfăcătoare, să fim noi înşine, să ne angajăm deplin în

realizarea sarcinilor şi în relaţiile interpersonale, să cooperăm eficient.


- 208 -

5) Lectura viitorului individului, a scenariului său de viaţă pe care-l

construieşte o dată cu principalele caracteristici ale personalităţii sale; scenariul de

viaţă se înfăţişează ca o serie de opţiuni şi de decizii ce programează traiectoria

individului şi în funcţie de care se orientează în cursul evenimentelor decisive sau

cotidiene; se adaptează la situaţiile create de mediul său. Imaginile şi reprezentările

pe care ni le facem despre alţii, despre locul şi rolul nostru într-un grup social sau

într-o colectivitate mai largă determină poziţia noastră de viaţă. Lectura poziţiei de

viaţă a celor cu care intrăm în contact presupune, totodată, un efort de autoanaliză,

chiar o “citire cu ochii altora” a propriei poziţii de viaţă. Numai cunoscându-mă,

numai evaluându-mă prin intermediul criteriilor pe care le utilizez când îi evaluez pe

alţii îmi pot organiza apoi scenariul de viaţă! Omul nu încetează niciodată să

compare şi să se compare, să se situeze între ceilalţi.

Încercăm să uşurăm acest proces oferindu-vă un ghid, un set de criterii şi o

modalitate de autoanaliză. Proba de autodiagnosticare a “poziţiei de viaţă” (adaptată

după Dominique Chalvin, 1980) oferă unele elemente pentru autocunoaştere şi şansa

regândirii modului nostru de inserţie socială, ca şi posibilitatea refacerii stilului de

comportament.

Pentru fiecare din cele opt aspecte de viaţă profesională aveţi la dispoziţie

10 puncte, pe care vă rugăm să le distribuiţi între variantele de răspuns a, b, c, d în

funcţie de frecvenţa cu care dv. acţionaţi:

1. Stilul de comportament

a) Mă justific, mă apăr, uneori critic, alteori mă pun la

adăpost

b) Folosesc controlul şi puterea de convingere; nu ezit să fac

presiuni

c) Îmi ajut colegii; simpatia lor mă ajută să mă fac acceptat

d) Informez, propun soluţii de dezvoltare, analizăm

împreună problemele


- 209 -

2. Abordarea problemelor

a) Încerc să le evit, aranjez să nu fiu angajat

b) Ţin la obiective, ca şi la calitatea muncii

c) Mă străduiesc mai ales să îndeplinesc obiectivele

d) Fac astfel ca fiecare să fie mulţumit

3. Atitudinea faţă de reguli

a) Pentru mine, regula este regulă şi atât

b) Regulile sunt un lucru bun, insist să fie urmate

c) Regulile de conduită sunt utile, dar să nu fim prizonierii

lor

d) Cred că trebuie să facem efortul să le urmăm

4. Viziunea asupra conflictelor

a) Conflictele pot fi utile; ele ne oferă adesea soluţii de

progres

b) Nu-mi plac de loc conflictele, ele dăunează relaţiilor

c) Cred că în primul rând trebuie să ne gândim la muncă şi

nu să organizăm lumea

d) Nu este treaba mea

5. Reacţia la mânie

a) Nu-mi place să mă înfrunt la mânie; este penibil

b) Aceasta mă face foarte dezagreabil şi suspicios

c) În acest caz provoc o confruntare cinstită

d) Nu-i suport pe cei care şi-o permit, meditez profund

asupra „urii” mele

6. Atitudinea faţă de superiori

a) Văd bine punctele slabe, critic sau manipulez


- 210 -

b) Fac tot ce pot; sper să fiu apreciat

c) Fiecare cu munca lui

d) Discutăm, schimbăm păreri, „negociem”

7. Umorul

a) Fac să se râdă pe seama mea

b) Practic o ironie care dezarmează

c) Ştiu să găsesc cuvântul care eliberează şi destinde

d) Umorul meu este caustic şi muşcător

8. Atitudini de bază

a) Te voi face să te duci unde vreau eu

b) Merg de la început cu tine

c) Dacă tot trebuie să mergem, s-o facem

d) Mergem acolo sau oriunde

Calcularea punctajului şi interpretarea rezultatelor

Pot fi identificate patru „poziţii de viaţă”sau patru feluri ale individului de a se

evalua prin raportare la alţii: unul pozitiv sau constructiv (cadranul I), altul arogant

(cadranul II), modul de viaţă pasiv (cadranul III), ca şi cel depresiv (cadranul IV).

Raportaţi răspunsurile dv. la tabelul de mai jos. Adunaţi apoi punctajul obţinut pe

fiecare coloană.

Poziţii de viaţă I II III IV

1. Stilul de comportament d___ b___ c___ a___

2. Abordarea problemelor b___ c___ d___ a___

3. Atitudinea faţă de reguli c___ b___ d___ a___

4.Viziunea asupra conflictelor a___ c___ b___ d___

5. Reacţia de mânie c___ d___ a___ b___


- 211 -

6. Atitudinea faţă de superiori d___ a___ b___ c___

7. Umorul c___ d___ a___ b___

8. Atitudini de bază b___ a___ c___ d___

Număr de puncte obţinute

Acum înscrieţi punctajul obţinut în diagrama „poziţiei de viaţă” (A.N.)4.


- 212 -

4. Dezirabilitatea socială

Vă propunem un text de autocunoaştere. Întrucât răspunsurile pe care le

daţi prin completarea lui sunt influenţate de cunoaşterea scopului acestui test – ce

măsoară el şi ce aflăm prin cunoaşterea scorului obţinut -, prezentăm mai întâi testul

şi apoi modul de stabilire şi interpretare a scorului, precum şi câteva date despre

valoarea testului.

Mai jos se prezintă un număr de 33 de enunţuri reprezentând atitudini şi

Trăsături de personalitate. Citiţi cu atenţie fiecare enunţ şi decideţi dacă este

adevărat (A) sau fals (F) în cazul dumneavoastră. Încercaţi să nu pierdeţi mult timp

cu răspunsul şi evaluaţi pe rând toate enunţurile. În coloana alăturată marcaţi cu

semnul X răspunsul ales.

1. Înainte de a vota pe cineva încerc să aflu date despre candidat.

2. Nu ezit să-mi las treburile deoparte ca să ajut pe cineva aflat la nevoie.

3. Mi-este căteodată greu să-mi continui munca dacă nu sunt încurajat.

4. Niciodată nu mi-a displăcut cineva foarte mult.

5. În diferite ocazii nu mă îndoiesc de abilitatea mea de a reuşi în viaţă.

6. Câteodată mă simt insuportabil când nu-mi iese bine ceea ce fac.

7. Totdeauna sunt atent la felul în care mă îmbrac.

8. Acasă mănânc la fel de frumos ca atunci când sunt la restaurant.

9. Dacă aş putea merge la un film fără să plătesc şi aş fi sigur că nu mă vede

nimeni, probabil că aş face-o.

10. Rareori renunţ la ceva pentru că nu am încredere în abilitatea mea de a face

acel lucru.

11. Îmi place uneori să bârfesc.

12. Mi s-a întâmplat să simt răzvrătire faţă de persoane cu autoritate chiar dacă

am ştiut că au dreptate.

13. Indifirent cu cine vorbesc sunt întotdeauna un bun ascultător.

14. Îmi pot reaminti când am făcut-o „pe bolnavul” ca să ies dintr-o situaţie.


- 213 -

15. Au fost ocazii în care am profitat de altcineva.

16. Sunt întotdeauna gata să recunosc dacă am făcut o greşeală.

17. Totdeauna încerc să fac ceea ce propovăduiesc.

18. Nu găsesc că este deosebit de greu să ai de-a face cu oameni care vorbesc

tare sau cu oameni nesuferiţi.

19. Câteodată încerc să fiu mai degrabă chit cu cineva decât să iert şi să uit.

20. Când nu ştiu ceva nu-mi pasă dacă recunosc sau nu.

21. Mă port totdeauna frumos chiar cu oameni dezagreabili.

22. Uneori am insistat să fac ceva cu propriile mele puteri.

23. Mi s-a întâmplat să simt că am dus de râpă ceva.

24. Niciodată nu m-am gândit să las pe cineva să fie pedepsit în locul meu

pentru ceea ce am făcut eu rău.

25. Niciodată nu am detestat situaşia în care i s-a cerut să întorc o favoare

făcută mie.

26. N-am fost niciodată enervat când oamenii şi-au exprimat idei foarte diferite

de ale mele.

27. Niciodată n-am făcut o lungă călătorie fără să controlez bine siguranţa

acesteia.

28. Mi s-a întâmplat să fiu foarte invidios pentru norocul altuia.

29. Aproape niciodată nu am simţit îndemnul/ nevoia de a ocărî pe cineva.

30. Câteodată mă irită oamenii care-mi cer favoruri.

31. Niciodată n-am simţit că am fost pedepsit fără motiv.

32. Câteodată am gândit că oamenilor care au necazuri li se întâmplă astfel

numai pentru că primesc ceea ce merită.

33. Niciodată n-am spus ceva deliberat pentru arăni simţămintele oamenilor.

Numărul total de acorduri:

Cum calculăm scorul

Comparaţi răspunsurile dv. cu cele date la următoarele enunţuri: A –

1,2,4,7,8,13,16,17,18,20,21,24,25,26,27,29,31,33; F –


- 214 -

3,5,6,9,10,11,12,14,15,19,22,23, 28,30,32. Calculaţi numărul de răspunsuri date de

dv. care concordă cu acestea şi obţineţi numărul total de acorduri, care reprezintă

scorul dumneavoastră.

Cum interpretăm scorul obţinut

• Scoruri scăzute (0 – 8). Dacă scorul dv. se include în această categorie

înseamnă că aţi dat răspunsuri într-o direcţie dorită de alţii, deci acceptate social; aţi

răspuns într-un mod mai onest şi potrivit vieţii reale decât răspund majoritatea

oamenilor. Motivele pentru care aţi răspuns astfel pot fi următoarele:

a) vă simţiţi confortabil cu părerea pe care o aveţi despre dv.; nu vă

deranjează când alţi oameni consideră că vă comportaţi într-o manieră indezirabilă

social sau

b) doriţi să fiţi privi de alţii ca o persoană răzvrătită social, diferită de

majoritate. De asemenea, aceasta este probabil, modul de a ţine o parte din

personalitatea dv. departe de alţii. Dacă primul motiv real – sunteţi mulţumit de

propria persoană (cum sunteţi şi cine sunteţi) -, atunci la nivel scăzut de

dezirabilitate socială nu va putea aduce nici un fel de probleme. Dacă însă

răspunsurile dv. exprimă o răzvrătire şi reflectă dificultăţi în relaţiile cu alţii, unele

sugestii făcute pentru cei cu scoruri mari pot fi utile şi pentru dv.

• Scoruri medii (9 – 19). Aţi răspuns ca două treimi din oamenii care

completează testul. Scorurile incluse în această categorie reprezintă o combinaţie de

răspunsuri dezirabile şi nedezirabile social. Combinaţia exprimă un echilibru relativ

în modul de comportament cotidian. Este util să reveniţi asupra răspunsurilor date

pentru a vedea ce comportament aveţi în situaţiile menţionate.

• Scoruri mari (20 - 33). Acest scor sugerează că a fi privit ca acceptabil

de către alţii este un lucru foarte important pentru dv. Mărimea lui reflectă probabil

nevoia pe care o aveţi de a fi aprobat de alţii. Acest lucru poate afecta negativ

interacţiunile cu alţii cărora le prezentaţi o imagine a persoanei dv. care nu este de

fapt reală. Indivizii cu o mare nevoie de aprobare încearcă frecvent o stare de


- 215 -

insecuritate socială sau anxietate în raport cu aşteptările celor din jur. O reevaluare a

propriei persoane şi o analiză a imaginii de sine şi a trăsăturilor de personalitate sunt

deci necesare.

Ce este dezirabilitatea socială?

Psihologii au contestat încă de mult că dorinţa de a fi acceptabil social este

un factor important care influenţează modul în care oamenii răspund la testele

psihologice. Indiferent de întrebare, oamenii tind să răspundă astfel încât să apară

într-o lumină favorabilă. Această tendinţă se numeşte dezirabilitate socială. D.

Crowne şi D.Marlowe (1960) au investigat această trăsătură de personalitate,

demonstrând diferenţele între indivizi şi felul în care dezirabilitatea socială corelează

cu alte trăsături de personalitate. Conştientizarea acestei trăsături produce modificări

în autocunoaşterea şi în modul nostru de comportament. (A.P.L.)


- 216 -

ANEXA III

= CURRICULUM VITAE =

- Formular special pentru recunoaşterea potenţialului creativ -

Partea I

BUNICII

(I) BUNICA:

NUME.............................PRENUME.............................................................

ANUL şi DATA NAŞTERII:

Anul............................Luna........................Ziua....................

Localitatea................................Naţionalitatea...........................Profesia.......................

Ocupaţia.......................................Hobby-uri,pasiuni..................................................

........................................................................................................................................

.

BUNICUL:

NUME.............................PRENUME................................................................


Anul............................Luna........................Ziua....................


Ocupaţia.......................................Hobby-i,pasiuni.....................................................

........................................................................................................................................

(II) BUNICA:

NUME.............................PRENUME............................................................


Anul............................Luna........................Ziua....................



- 217 -

Ocupaţia.......................................Hobby-uri, pasiuni...................................................

........................................................................................................................................

BUNICUL:

NUME.............................PRENUME................................................................


Anul............................Luna........................Ziua....................


Ocupaţia.......................................Hobby-uri,pasiuni..................................................

........................................................................................................................................

PERIOADA PREŞCOLARĂ

1) Cine s-a ocupat mai mult de educaţia dumneavoastră? (dintre părinţi,

bunice, alţii)

................................................................................................................................

................................................................................................................................

2) De care dintre cei doi părinţi v-aţi simţit mai apropiat? De

ce?..................................................................................................................

3) Care erau poveştile şi basmele preferate?

Exemplificaţi..........................................

................................................................................................................................

Cine vi le povestea?................................................................................................

................................................................................................................................

4) Ce eroi preferaţi aveaţi (din basme, povestiri,

etc.)?...............................................................................................................

.............................................................................................................................

5) Care erau jocurile preferate?..........................................................................

................................................................................................................................

6) Cu cine v-ati dorit să semănaţi la această vârstă?

Exemplificaţi..................................................................................................

................................................................................................................................


- 218 -

7) În această perioadă obişnuiaţi: (răspundeţi prin încercuirea variantelor care

vi se potrivesc)

• să cânt la un instrument;

• să pictez, să desenez;

• să cânt (într-un cor de copii, etc);

• să desfac diferite obiecte, să văd din ce sunt făcute;

• să-mi construiesc singur jucării;

• să fac sport (care?)

• să construiesc variante personale la poveştile şi basmele auzite

(exemplificaţi):..................................................................................

...........................................................................................................

• altele......................................................................................................

................................................................................................................................

8) Aţi participat la vreun concurs, competişie în această perioadă?

Exemplificaţi...................................................................................................

(menţionaţi dacă aţi luat vreun premiu, distincţie, etc.)

................................................................................................................................

................................................................................................................................

9) Relataţi pe scurt un eveniment, din această perioadă, care v-a impresionat

atât de mult încât nu l-aţi uitat niciodată:

................................................................................................................................

(dacă există mai multe astfel de evenimente, vă rugăm să le relataţi: conotaţia

lor afectivă poate fi atât negativă cât şi pozitivă: important este că nu le-aţi uitat)

CICLUL PRIMAR

Perioada: 19___/ 19___

Localitatea:

......................................................................................................................


- 219 -

Şcoala:

.............................................................................................................................

Situaţia şcolară: (premii, anul) ............................................................................

1) Ce discipline (materii de studiu) preferaţi în această

perioadă?...................................................................................................

.........................................................................................................................

2) La ce discipline obţineaţi rezultatele cele mai bune? ....................................

Dar cele mai slabe?........................................................................................

.......................................................................................................................

3) Aţi participat în această perioadă, la concursuri pe discipline sau la alte

întreceri (artistice, sportive, etc.) Exemplificaţi .....................................

.........................................................................................................................

Aţi obţinut vreun premiu, diplomă, altă distincţie ?..............................................

................................................................................................................................

4) Când aveaţi nelămuriri, vă preocupa o problemă sau doreaţi să împărtăşiţi o

idee, o impresie, etc., cu cine preferaţi de regulă să vă consultaţi:

• unul din părinţi (care?);

• unul dintre bunici;

• învăţătorul;

• un coleg mai mare;

• alţii (precizaţi cine).

5) Ce cărţi, (autori) v-au impresionat la această vârstă?

...............................................................................................................................

................................................................................................................................

6) Ce personaje (din literatură sau alte domenii) v-au impresionat la această

vârstă?

................................................................................................................................


- 220 -

7) Care erau ocupaţiile preferate în timpul liber?..........................................

...............................................................................................................................

8) Ca cine v-ar fi plăcut să fiţi la această vârstă? (personaje din literatură sau

alte domenii:persoane reale)..........................................................................

..............................................................................................................................

9) Ce pasiuni extraşcolare aveaţi în această perioadă?

• să colecţionez (precizaţi ce anume) .........................................

• să cânt la un instrument (care?) ...................................................

• să fac desene, planşe, etc.;

• să citesc (de preferinţă, domeniul; câteva titluri) ..........................

• să fac sport (care?) .....................................................................

• să meşteresc „câteva” diferite obiecte;

• să îngrijesc plante, animale;

• să fac lungi plimbări cu colegii;

• să merg în excursii;

• să-mi confecţionez jucării, jocuri;

• altele ...........................................................................................

10) Menţionaţi în această perioadă, o persoană adultă care v-a stimulat,

susţinut şi interesul pentru un anumit domeniu, problematică”? (precizati:

persoana ş cât timp a durat această relaţie)..................................................

................................................................................................................................

11) Menţionaţi un eveniment, o întâmplare (indiferent de conotaţia afectivă) pe

care nu l-ati fi vrut să se întâmple niciodată: .................................................

.......................................................................................................................


- 221 -

CICLUL GIMNAZIAL

Perioada: 19___/ 19___

Localitatea:

......................................................................................................................

Şcoala:

.............................................................................................................................

Situaţia şcolară: (premii, anul)

........................................................................................

1) Ce discipline (materii de studiu) v-au atras mai mult, v-au stârnit interesul

şi curiozitatea în această perioadă: ...............................................................

...............................................................................................................................

2) Care dintre profesorii dumneavoastră, din această perioadă, v-au

impresionat mai mult prin pasiunea şi interesul pe care l-au trezit şi susţinut

pentru un anumit domeniu, prin tactul pedagocic şi uşurinţa cu care se

făceau înţeleşi de elevi? (enumeraţi toate situaţiile pe care vi le amintiţi şi

domeniul, disciplina sau problematica) .........................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

................................................................................................................................

3) La ce concursuri, competiţii (din indiferent ce domeniu) aţi participat în

această perioadă (precizaţi domeniile, precum şi premiile sau alte distincţii

primite).

................................................................................................................................

...........................................................................................................................

..............................................................................................................................

4) Cu cine preferaţi să discutaţi problemele care vă frământau, lucrurile

neînţelese, din domeniile care vă preocupau:


- 222 -

• cu un coleg mai mare;

• cu un profesor (care domeniu);

• cu părinţii;

• preferaţi să încercaţi să le rezolvaţi singur, independent de orice

ajutor.

5) Care era literatura favorită la această vârstă? (exemplificaţi domeniile,

titlurile de lucrări şi autorii preferaţi): ..................................................

...........................................................................................................................

............................................................................................................................

...........................................................................................................................

6) Enumeraţi trei realizări din această perioadă, pe care dumneavoastră le

apreciaţi cele mai creative: ............................................................................

............................................................................................................................

................................................................................................................................

................................................................................................................................

7) Ce personaje (eroi din literatură sau din viaţa reală) preferaţi la această

vârstă? (enumeraţi,exemplificaţi) ................................................................

...............................................................................................................................

...............................................................................................................................

................................................................................................................................

8) Care era ocupaţia (sau ocupaţiile) preferată în timpul liber? ...................

.............................................................................................................................

................................................................................................................................

9) Ca cine v-aţi dorit să fiţi la această vârstă? ..............................................

...............................................................................................................................

................................................................................................................................

10) În această perioadă obişnuiaţi deseori: (încercuiţi în ordinea preferinţei, ce

credeţi că vi se potrivesc cel mai bine):

• să închipui diverse proiecte (dacă vă amintiţi, puteţi exemplifica):


- 223 -

..................................................................................................................

• să cânt laun instrument (care?) .......................................................

• să practic un sport (care?) .........................................................


• să colecţionez (precizaţi ce anume): ..............................................

• să fotografiez;

• să citesc;

• să fac schiţe, planşe;

• să îngrijesc plante, animale;

• să „meşteresc” diferite obiecte;

• să-mi confecţionez jocuri;

• să scriu (versuri, proză): ...............................................................

• altele (exemplificaţi): ...............................................................

.................................................................................................................

11) Ce v-aţi dorit la această vârstă, să deveniţi? (profesia) ..................................

...............................................................................................................................

................................................................................................................................

................................................................................................................................

12) Aţi prezentat în public, sau aţi publicat, în această perioadă, o problemă, o

poezie, schiţă, tablou, etc.,realizate de dumneavoastră (precizaţi ce anume):

................................................................................................................................

13) Evenimente, întâmplări (indiferent de conotaţia afectivă) din această

perioadă, care consideraţi că au afectat cursul vieţii dumneavoastră: ...........

...............................................................................................................................

PEROADA LICEULUI

Perioada: 19___/ 19___

Localitatea:

....................................................................................................................


- 224 -

Liceul (specialitatea) ......................................................................................

1) Care dintre profesorii pe care i-aţi avut în această perioadă, consideraţi că

au contribuit la orientarea dumneavoastră către un anumit domeniu şi profesie:

(exemplificaţi, precizând numele, specialitatea)...................................................

................................................................................................................................

2) La ce discipline studiaţi cu mai multă uşurinţă şi plăcere în această

perioadă?

................................................................................................................................

................................................................................................................................

3) Care dintre profesorii pe care i-aţi avut în această perioadă, v-au încurajat

cel mai mult ideile, planurile, proiectele, oricât de fanteziste şi aparent

irealizabile păreau? ................................................................................

..............................................................................................................................

.............................................................................................................................

4) La ce concursuri, competiţii (în orice domeniu) aţi participat în această

perioadă? (menţionaţi dacă aţi luat vreun premiu, menţiune, etc.) ...........

.............................................................................................................................

..........................................................................................................................

........................................................................................................................

5) Care erau ocupaţiile preferate în timpul libr? ......................................

............................................................................................................................

............................................................................................................................

6) Precizaţi trei dintre realizările personale, din această perioadă pe care le

consideraţi importante pentru cariera dumneavoastră în domeniul creaţiei

(tehnice, ştiinţifice, artistice, etc): ..............................................................

.............................................................................................................................

.............................................................................................................................

..............................................................................................................................


- 225 -

7) Ce personalităţi v-au impresionat la această vârstă prin reuşite în domeniul

creaţiei:

• din ştiinţă: .....................................................................................

• din muzică: .....................................................................................

• din literatură: ..................................................................................

• din sport: .........................................................................................

• din arta plastică: ..............................................................................

• din tehnică: …..................................................................................

• din filozofie: .................................................................................

• din medicină:.................................................................................

• din politică: .....................................................................................

• alte domenii: ..................................................................................

Cu care dintre ele v-ar fi plăcut să semănaţi?

..........................................................………………………………………….

.............................................................................................................................

8) În ce domenii şi pe ce teme preferaţi să citiţi în această perioadă?

............................................................................................................................

.............................................................................................................................

9) A existat în această perioadă o persoană adultă care v-a îndrumat, cu care

vă consultaţi, căreia îi împărtăşeaţi gândurile, speranţele, proiectele

dumneavoastră, cu care doreaţi să vă sfătuiţi ori de câte ori aveaţi de luat o

decizie importantă? (cine? profesia? cât a durat această relaţie?)

.............................................................................................................................

.............................................................................................................................

............................................................................................................................

10) În această perioadă obişnuiaţi deseori: (numerotaţi în ordinea preferinţei)

• să ascultaţi muzică;

• să faceţi lungi plimbări pe jos;

• să practicaţi un sport (care?)


- 226 -

• să colecţionaţi (precizaţi ce anume);

• să pictaţi, să desenaţi;

• să citiţi;

• să scrieţi (ce anume);

• să cântaţi la un instrument (care?);

• să faceţi schiţe, proiecte;

• să visaţi „cu ochii deschişi”;

• să îngrijiţi flori şi animale;

• alte activităţi.

11) Aţi publicat (sau aţi prezentat în public) în această perioadă o lucrare:

(machetă, problemă, poem, proză, un cântec)? (precizaţi ce anume şi anul)

............................................................................................................

12) Ori de câte ori, într-o problemă pe care o studiaţi, aveşi o neînţelegere, o

dilemă, etc., cu cine preferaţi să vă consultaţi?

• făceam încercări de unul singur;

• o discutam cu un profesor; (cine? disciplina?);

................................

• mă consultam cu unul dintre părinţi (care?);

...................................

• alte situaţii (care?)

.............................................................................

13) Ce profesie v-aţi decis să urmaţi?

.............................................................................

Presupunând că acum aţi avea posibilitatea să optaţi din nou pentru cariera pe

care o veţi urma, ce aţi alege?

........................................................................................................................

14) Evenimente, întâmplări care apreciaţi că au influenţatcursul vieţii şi al

carierei dumneavoastră profesionale (indiferent de conotaţia afectivă,

pozitivă sau negativă)


- 227 -

....................................................................................................................

.............................................................................................................................

PERIOADA FACULTĂŢII

Perioada: 19___/ 19___

INSTITUTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT SUPERIOR:

.........................................................

FACULTATEA:

.............................................................................................................

SECŢIA:

.........................................................................................................................

FORME POSTUNIVERSITARE DE SPECIALIZARE

CURSURI: Perioada: 19___/ 19___: disciplina: ...............................................

DOCTORAT: Perioada: 19___/ 19___: disciplina: .............................................

Titlul lucrării:

................................................................................................................

Conducător:

...................................................................................................................

1) Care dintre profesorii dumneavoastră din facultate (sau din Institut)

consideraţi că au contribuit la formarea dumneavoastră ca inventatori ( că „v-au

deschis ochii” în această direcţie )? (precizaţi numele şi specialitatea)

.......................................................................................................................................

2) Ce v-a impresionat mai mult la acest profesor (profesori dacă este cazul)?

Numerotaţi în ordinea preferinţei:

• încuraja, aprecia ideile studenţilor oricât de „fanteziste” şi irealizabile

păreau;

• aborda temele tradiţionaleîntr-o manieră nouă;


- 228 -

• crea şi susţinea o atmosferă de colaborare şi cooperare între studenţi;

• libertateade a ne alege temel, proiectele, etc. pe care dorim să le realizăm;

• ne-a învăţat şi antrenat afectiv în metodologia producerii noului în

domeniu; (care, precizaţi) ..........................................................................

• uşurinţa cu care comunica şi se făcea înţeles;

• era el însuşi un inventator (precizaţi în ce domeniu): ................................

• profesionalismul şi competenţa;

• ataşamentul şi pasiunea pentru profesie;

• perseverenţa;

• altele:

........................................................................................................................................

3) Care erau domeniile (temele, problemele, etc.) cărora le acordaţi prioritate

în studiul şi lecturile dumeavoastră? (enumeraţi 5-7 teme, în ordinea preferinţei)

................................................................................................................................

.

4) Care a fost prima dumneavoastră invenţie ? (nu ne interesează dacă aţi

brevetat-o sau nu, ci doar anul şi domeniu)

........................................................................................................................................

Cine dintre profesorii dumneavoastră (dacă este cazul) v-a îndrumat?

...............................................................................................................................

5) Vă rugăm să ne precizaţi dacă în timpul facultăţii aţi avut prilejul să

prezentaşi comunicări, lucrări ştiinţifice etc., având ca temă invenţia (invenţiile)

dumneavoastră? (anul, tema comunicată)

................................................................................................................................

.......................................................................................................................................

6) La ce concursuri, competiţii (în orice domeniu) aţi participat în această

perioadă? (precizaţi dacă aţi luat vreun premiu, distincţie, etc. şi anul)

........................................................................................................................................


- 229 -

7) A existat în această perioadă, o persoană (persoane) a cărei activitate

creatoare aţi admirat-o în mod deosebit? Cine? De ce?

................................................................................................................................

........................................................................................................................................

8) Consideraţi că în activitatea dumneavoastră de creaţie aţi fost influenţat de

această (aceste) persoane?

................................................................................................................................

9) Ce activităţi preferaţi să desfăşuraţi în timpul liber?

................................................................................................................................

10) În această perioadă obişnuiaţi, de regulă:

• să fac sport (care?)

................................................................................

• să cânt la un instrument (care?)

.............................................................


• să scriu (poeme, proză, scurte schiţe, amintiri, etc.); precizaţi ce anume:

....................................................................................................

• să fac lungi plimbări pe jos;

• să colecţionez (precizaţi ce anume)

.......................................................

• să ascult muzică (ce gen şi ce autori preferaţi)

.......................................................................................................................

• să citesc (ce gen şi ce autori preferaţi)

..............................................................................................................................

• să fac planuri şi proiecte de viitor;

• să am întâlniri şi discuţii cu colegii;

• să schiţez pe hârtie diferite mecanisme;

• să îngrijesc plante şi animale.


- 230 -

11) Ce evenimente, întâmplări au afectat cariera dumneavoastră profesională şi

productivitatea creatoare?

...............................................................................................................................

Partea a II-a

Vă rugăm să descrieţi cea mai frumoasă zi din viaţa dumneavoastră:

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

Vă rugăm să descrieţi cea mai importantă zi din viaţa dumneavoastră:

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

Enumeraţi pe scurt principiile, regulile şi normele, etc., acre v-au orientat în

raporturile cu ceilalţi: (dacă doriţi, puteţi exprima şi sub forma unor maxime, cuvinte

celebre, etc.) ...

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

Enumeraţi pe scurt principiile, regulile şi normele care au orientat propria

dumneavoastră viaţă şi activitate profesională:

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................

........................................................................................................................................


- 231 -

Partea a III-a

1. Cât de importantă este activitatea de creaţie pentru viaţa dumneavoastră?

...............................................................................................................................

..............................................................................................................................

...............................................................................................................................

2. Aţi crezut uneori că sunteţi altfel decât ceilalţi? (explicaţi) .........................

................................................................................................................................

................................................................................................................................

3. Ce sentimente trăiţi atunci când lucraţi (la o invenţie, operă, produs)? .....

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

Dar atunci când nu lucraţi? ........................................................................

.............................................................................................................................

............................................................................................................................

4. Vă place să vorbiţi despre activitatea dumneavoastră de creaţie? ..............

.............................................................................................................................

................................................................................................................................

5. Poate fi învăţat comportamentul creativ? .............................................

..............................................................................................................................

...........................................................................................................................

6. Ce vă stimulează cel mai mult în activitatea de creaţie? ...........................

...............................................................................................................................

Ce vă inhibă cel mai mult? ...........................................................................

................................................................................................................................

7. V-aţi gândit (încercat) să creaţi şi în alte domenii decăt în tehnică? (precizaţi

domeniile în care aţi mai creat) ..................................................................

..............................................................................................................................

8. Uneori am sentimentul că posibilitatea de a crea este un „dar” pentru care ar

trebui să mulţumim: ................................................................................


- 232 -

9. V-a fost uneori teamă că s-ar putea să nu mai puteţi realiza nimic nou în

domeniul dumneavoastră? .......................................................................

...........................................................................................................................

Aţi trăit, efectiv, vreodată o astfel de situaţie? ..............................................

..............................................................................................................................

10. Ce schimbări se vor produce în viitor în domeniul creaţiei tehnice

(ştiinţifice, artistice,etc.)? ........................................................................

.............................................................................................................................

............................................................................................................................

11. Există un proiect la care aţi visat toată viaţa şi pe care l-aţi dori împlinit

indiferent ce eforturi ar trebui să depuneţi şi obstacole să depăşiţi? ...........

............................................................................................................................

Partea a IV-a

1. A existat în viaţa dumneavoastră o persoană mai vârstă, specialist în

domeniul dumneavoastră, sau cu bogată experienţă educaţională care „v-a

luat sub aripa sa ocrotitoare” (Kaufmann)?

...............................................................................……………………………

………………………………………………..........................………..

2. Dacă au existat mai multe astfel de persoane, care credeţi că v-a influenţat cel

mai mult? ............................................................................................

...............................................................................................................................

..............................................................................................................................

3. Prin ce anume consideraţi că v-a influenţat? ...........................................

..........................................................................................................................

.............................................................................................................................

4. Cât timp a durat această relaţie? .................................................................

5. Ce aţi admirat mai mult la această persoană? ....................................................


- 233 -

6. Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-aţi învăţat de la această

persoană

............................................................................................................................

................................................................................................................................

7. Când (ce vârstă aveaţi) şi de ce s-a întrerupt această relaţie? ...................

.............................................................................................................................

8. Ca profesor (cercetător, etc.) aţi procedat la fel, aţi „luat sub aripa

dumneavoastră ocrotitoare ” elevi, studenţi colegi mai tineri? DA/NU ...........

(exemplificaţi, precizănd şi domeniul în care au devenit performanţi) ..

.........................................................................................................................

.........................................................................................................................

9. Prin ce anume consideraţi că aţi influenţat evoluţia lor? ........................

.............................................................................................................................

10. Care sunt cele mai bune performanţe obţinute de cei pe care i-aţi

îndrumat?

.......................................................................................................................


- 234 -

ANEXA IV

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ PENTRU PREGĂTIREA

CERCETĂTORILOR

I. Psihologia: cunoaşterea omului

1. “Psihologia Sinelui” – Ion Mânzat şi colab.

2. “Descifrarea comportamentului uman” – Hans Eysenck

3. “Sensul vieţii” – Alfred Adler

4. “Caracteriologie: cele 10 sisteme de bază” – J. P.Jones

5. “Tratat practic de cunoaşter a omului” – Gaston Berger

6. “Sinele ascuns” – Maya Pilkington

7. “Psihologia evoluţiei posibile a omului” – P.D. Ouspensky

8. “Tipuri psihologice” – Carl G. Jung

9. “Personalitate şi temperament: ghidul tipurilor psihologice” –L. Hedges

10. “Prenumele şi caracterul” – Sofia

11. “Descoperirea propriei personalităţi” – Paul Tieger

12. “Câte ceva despre psihologie” – M. Benson

13. “Terapie cognitivă” – P.Brinster

14. “Filosofia esoterică a Indiei” – J. C. Chatterji

II. Cunoaşterea lumii

1. “Transdisciplinaritatea – Manifest” – Basarab Nicolescu

2. “Antologia filosofică” – Nicolae Bagdasar

3. “Omul modern şi educaţia sa” – Gaston Berger

4. “Sfârşitul civilizaţiei turnului babel” – Doina Balahur

5. “Tratat de creatologie” – Traian Stănciulescu, Ion Moraru, V.Caluschi

6. “Panorama doctrinelor filosofice” – Louis Lavelle

7. “Fenomenul uman” – Theillard de Chardin


- 235 -

8. “Marile doctrine: filosofice, religioase, politice, economice” – F. Braunstein

9. “Enciclopedia ştiinţelor oculte” - * * *

10. “Pe scara din dos a filosofiei” – W.Weischedelle

11. “Lunaticii: evoluţia concepţiei despre univers de la Pitagora la Newton” –

Arthur Koestler

12. “Viaţa şi moartea în raţiunea universului” – Bogdan Delavrancea

13. “De la lumea închisă la universul infinit” – Alexandre Koyre

14. “Între eternitate şi timp” – Ilia Prigogine

15. “Orient şi occident: o istorie comparată a ideilor” – Hajime Nakamura

16. “Filosofiile Indiei” – Heinrich Zimmer

17. “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” – Mircea Eliade

18. “Istoria filosofiei oculte” – Alexandrian

19. “Cărţile sfinte” – Fernand Comte

20. “Maeştrii ocultismului” – * * *

21. “Istoria culturii şi civilizaţiei” – Ovidiu Drâmba

22. “Enciclopedia doctrinelor mistice” – “Marie M. Davy

23. “Ştiinţă şi magie” – Serena Roney- Dougal

24. “Scurtă istorie a timpului” – Hawking

25. “Sfârşitul timpului” – David Bohm / Krishnamurti

26. “Dicţionar de filosofi” (vol. 1-2) – Dianne Collins

27. “Dacia secretă” – A. Bucurescu

28. “Ştinţele secrete” – Paul Andreas

III. Cunoaşterea Universului

1. “Gnoza de la Princeton; savanţii în căutarea unei religii” – Raymond Ruyer

2. “Plenitudinea lumii şi ordinea ei” – David Bohm

3. “Taofizica” – Fritjof Capra

4. “În căutarea miraculosului. Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută” –

P.D.Ouspensky


- 236 -

5. “Ştiinţa secretă” – Papus

6. “Cosmogonia rosicruciană” – Max Heindell

7. “Evoluţia ocultă a umanităţii” – C. Jinarajadasa

8. “Din tainele vieţii şi ale universului” – Scarlat Demetrescu

9. “Sfere cereşti” – Adam Ramon

IV. Cunoaşterea spirituală

1. Rudolf Steiner – seria publicată în lb. română

2. “Tao – Te – King”

3. “Bhagavad- Gita”

4. “Evanghelia” ( Textul clasic, al Bibliei)

5. “Cheia teosofiei” – H.P.Blavatsky

6. “Corpus Hermeticum” – * * *

7. “Cartea spiritelor” – Allan Kardec

V. Hermeneutica

1. “Dicţionar de simboluri” – J. Chevalier

2. “Incursiune în astronumerologie” – M. Perras

3. “Cartea completă a prezicerilor” – ***( Diagram Group)

4. “Tratat de grafologie” – A. Atanasiu

5. “Carte de vise: tălmăcirea a peste 1300 de vise” -***

6. “Vindecarea prin culoare” – T. Andrews

7. “Mistica numerelor” – E. Bindell

8. “O hermeneutică matematică a mitului şi simbolului” – D.D. Ionescu

9. “Psihologie şi alchimie” – C.G. Jung

10. “Psihologie şi astrologie” – C.G. Jung

11. “Terapie florală” – Ioan Lascăr

12. “Manual de Feng Shui” – Lin Jami


- 237 -

13. “Numerele vii” – Firicel Ciarnău

14. “Zodiac universal” – Dorian Grey

15. “Yi King – cartea transformărilor”

16. “Zodiacul chinezesc” – Virgil Ionescu

17. “Ce ţi-e scris în palmă ţi-e pus” – D. Warren- Davis

18. “Astrologia în noua eră [ediţia a III-a]” – Dan Ciupercă

19. “Numerologia magică” – Gladis Loboş

20. “Simboluri ale Ştinţi Sacre” – Rene Guenon

21. “Filosofia şi mistica numărului” – Matilla Ghika

22. “Terapia prin sunete” – O. Deworst- Maddock

23. “Cristaloterapia” – Dan Seracu

24. “Numerele naturii” – I. Stewart

VI. Poetica

a) Secţiunea I - parabolice

1. “Iluzii. Pescăruşul Johnatan Livingston” – Richard Bach

2. “Alchimistul” – Paulo Coelho

3. “Al cincilea munte” – Paulo Coelho

4. “Lumea Sofiei” – Jostein Gaarder

5. “Ascetica” – Nikolos Kazantzakis

6. “Aşa grăit-a Zarathustra” – Friedrich Nietzsche

b) Secţiunea II – Susţinere morală

7. “Arta de a iubi” – Erich Fromm

8. “Cum văd eu lumea” – Albert Einstein

9. “Scrisori către Lucillius” – Seneca

10. “Carte de înţelepciune” – Constantin Noica

11. “Eseuri” – Ralph Waldo Emerson

12. “Visările unui hoinar singuratic” – J.J.Rouseau


- 238 -

13. “Împotriva profanării eului” – Lusseyran

14. “Siddhartha” – Hermann Hesse

15. “Cugetări” – Nicolae Iorga

c) Secţiunea III – Autori recomandaţi:

• Eminescu

• Noica

• Cioran

• Nietzsche

• Kazanzakis

• Herman Hesse

• Giovani Gentile

• Gianbatista Vico

• Karl Marx

• Francis Bacon

• Rousseau

• Carlos Castaneda

• Marcus Aurelius

• Lucian Blaga

• Nichita Stănescu

• Erich Fromm

• Alfred Adler

• Ernest Bernea

d) Colecţii de reflecţii şi cugetări despre: înţelepciune, educaţie, muncă, virtute,

datorie umană, etc.

VII. Comunicare şi Relaţii Publice

1. “Imaginea de sine” – Nicolae Vartan

2. “Cum să vorbim în public” – Dale Carnegie

3. “Limbajul vorbirii: arta conversaţiei” – Allan Pease

4. “Antrenamentul comunicării sau arta de a ne integra” – V. Birkenbihl

5. “Limbajul trupului” – Allan Pease

6. “Arta de a comunica” – Dan Popescu

7. “Dezvoltă leaderul din tine” – J.C. Maxwell

8. “Codul bunelor maniere” – Aurelia Marinescu


- 239 -

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. W. I. Beveridge – “Arta cercetării ştiinţifice” Bucureşti ; Ed. Ştiinţifică 1968

2. V. Săhleanu – “Nobila artă a ştiinţei”Bucureşti ; Ed. Albatros 1971

3. V. Săhleanu – “Etica cercetării ştiinţifice” Bucureşti ; Ed. Ştiinţifică 1967

4. I. Stengers – “Învăţarea ştiinţelor moderne” Iaşi ; Ed. Polirom 2001

5. G. Raţiu – “Inventica” Sibiu ; Ed. Academiei Trupelor de Uscat 2000

6. S. Bobancu – “Tehnici de inovare şi inventică pentru utilităţi practice” Braşov ;

Ed. Universitatea Transilvanis 1997

7. B. Nicolescu – “Ştiinţa, sensul şi evoluţia” Bucureşti ; Ed. Vitruviu 2000

8. B. Nicolescu – “Transdisciplinaritatea – Manifest” Iaşi ; Polirom 1997

9. T. Goma – “Orientare în cercetarea ştiinţifică” Tg. Mureş ; 1987

10. V. Ţapoc – “Disertaţia ştiinţifică” Chişinău ; 2000

11. N. Grosu – “Rigorile cercetării” Bucureşti ; Ed. Expert 2000

12. N. Bagdasar – “Antologie filosofică” Bucureşti ; Ed. Universal Dalsi 1995

13. R. Ruyer – “Gnoza de la Princeton. Savanţii în căutare unei religii” Bucureşti ;

Ed. Nemira 1998

14. A. Einstein – “Cum văd eu lumea” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1996

15. C. Noica – “Carte de înţelepciune” Bucureşti ; Ed. Humanitas 2001

16. F. Bacon – “Eseuri sau sfaturi morale şi politice”Bucureşti ; Ed. Ştiinţifică 1969

17. Epictet – “Manualul” Bucureşti ; Ed. Incitatus 2002

18. Seneca L. A. – “Scrisori către Luccilius”Ed. Didactică Şi Pedagogică, Bucureşti,

1976

19. A. Adler – “Sensul vieţii” Bucureşti ; IRI 1995

20. E. Zamfir – “Psihologia umanistă” Bucureşti ; Ed. Didactică şi pedagogică

1993

21. G.Berger – “Tratat practic de cunoaştere a omului” Bucureşti ; IRI 1997

22. G. Berger – “Omul modern şi educaţia sa” Bucureşti ; Ed. Didactică şi

Pedagogică 1973


- 240 -

23. E. Fromm – “Texte alese” Bucureşti ; Ed. Politică 1983

24. N.Iorga – “Cugetări” Bucureşti ; Ed. Albatros 1972

25. J.C. Maxwell – “Dezvoltă liderul din tine” Bucureşti ; Ed. Amaltea 1999

26. D. Carnegie – “Arta de a reuşi în viaţă” Bucureşti ; Ed. Prometeu 1994

27. I. Moraru – “Ştiinţa şi filosofia creaţiei” Bucureşti ; Ed. Didactică şi Pedagogică

1995

28. T. Stănciulescu – “Tratat de creatologie” Iaşi ; Ed. Performantica 1998

29. D. Balahur – “Sfârşitul Civilizaţiei Turnului Babel Iaşi ; Ed. Performantica 1997

30. V. Caluschi – “Inventica şi şcoala” Iaşi ; Bet 1994

31. H. Graff – “The modern researcherer” New York ; Harcourt Brace Jovanovich

1977

32. F. Bacon – “Despre înţelepciunea anticilor” Bucureşti ; Ed. Politică 1976

33. R. W. Emerson – “Eseuri”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975

34. D. Bohm – “Plenitudinea lumii şi ordinea ei” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1995

35. F. Capra – “Taofizica: paralelă între fizica modernă şi mistica orientală”,

Bucureşti ; Ed. Tehnică 1995

36. F. Capra / Krishnamurti – “Sfârşitul timpului” Bucureşti ; Ed. Herald

37. S. Roney- Dougal – “Ştiinţă şi magie” Ploieşti ; Ed. Elit Comentator 1996

38. S. Hawking – “Visul lui Einstein şi alte eseuri” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1997

39. Th. Kuhn – “Structura revoluţiilor ştiinţifice” Bucureşti; Ed. Ştiinţifică şi

Pedagogică 1976

40. Th. de Chardin – “Fenomenul uman” Oradea ; Ed. Aion 1997

41. F. Nietzsche – “Opere complete” Timişoara ; Ed. Hestia 1998

42. P.D.Ouspensky – “În căutarea miraculosului. Fragmente dintr-o învăţătură

necunoscută” Bucureşti ; Ed. Prior Pages 1996

43. P.D. Ouspensky – “Psihologia posibilei evoluţii a omului” Bucureşti; Ed. Prior

Pages 1994

44. Papus – “Ştiinţa secretă” Bucureşti ; Ed. Herald

45. M.M. Davy – “Encicplpedia doctrinelor mistice” Timişoara; Ed. Amarcard

1997-2000


- 241 -

46. Platon – “Opere complete” Bucureşti ; Ed. Humanitas 2001

47. Pitagora – “Legile morale şi politice” Bucureşti ; Ed. Antet 1996

48. Louis Lavelle – “Panorama doctrinelor filosofice” Iaşi ; Ed. Timpul 1997

49. F. Braunstein şi colab. – “Marile doctrine: filosofice, religioase, politice,

economice” Bucureşti; Ed. Antet 1997

50. Marx şi Engels – “Despre educaţie şi învăţământ” Bucureşti ; Ed. de Stat

Didactică şi Pedagogică, 1960

51. J.J. Rouseau – “Emil sau despre educaţie” Bucureşti ; Ed. Didactică şi

Pedagogică 1973

52. J.J. Rouseau – “Contractul social” Bucureşti ; Ed. Antet 2001

53. R. Guenon – “Simboluri ale ştiinţei sacre” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1997

54. * * * - “Enciclopedia ştinţelor oculte” Bucureşti ; Ed. Teora 1995

55. W. Weischedel – “Pe scara din dos a filosofiei: 34 de mari filosofi în viaţa de zi

cu zi” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1999

56. G. Teodorescu – “Einstein a avut dreptate: mişcare, spaţiu, timp, relativitate”

Bucureşti ; Ed. Informaţia Tehnică ASIIT 1995

57. F. Chevalier – “Dicţionar de simboluri” (vol 1-3) Bucureşti ; Ed. Artemis 1995

58. A. Koestler – “Lunaticii: evoluţia concepţiei despre univers de la Pitagora la

Newton” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1995

59. B.Delavrancea–“Viaţa şi moartea în raţiunea Universului”Braşov;

Ed.Transcendent 1993

60. A. Koyre – “De la lumea închisă, la Universul infinit” Bucureşti ; Ed.

Humanitas 1997

61. J.J.Rouseau – “Visările unui hoinar singuratic” Bucureşti ; Ed. Paralela 45, 2002

62. D. Popelard – “Marile curente în filosofia ştiinţelor” Iaşi ; Ed. Institutul

European 1999

63. K.Popper – “În căutare unei lumi mai bune” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1998

64. I.Prigogine – “Între eternitate şi timp” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1997

65. A.Burcu, D. Ion – “Fundamentele cercetării transdisciplinare”, Ed. Argonaut,

2003


- 242 -

66. A.Burcu, D. Ion – “Managementul cercetării transdisciplinare”, Ed. Argonaut,

2003

67. A. Burcu, N. Chiş – “Psihologia managerială”, Ed. Argonaut, 2002

68. E. Morin – “Paradigma pierdută a naturii umane” Iaşi ; Ed. Universităţii Al.

I.Cuza 1999

69. T. Stănciulescu – “Introducere în filosofia creaţiei umane” Iaşi ; Ed. Junimea

1999

70. I. Mânzat şi colab.– “Psihologia sinelui: un pelerinaj spre centrul

fiinţei”Bucureşti ; Ed. Eminescu 2000

71. S. Marcuse – “Competenţa didactică”, Bucureşti ; Ed. All 1999

72. C. Cozma – “Studiu de filosofia umanităţii educaţiei” Iaşi ; Ed. Junimea 1997

73. P. Andrei – “Sociologia revoluţiei” Iaşi ; Ed.Polirom 1998

74. T. Brăileanu – “Teoria comunităţii umane”Bucureşti; Cluj- Napoca; Ed.

Albatros, 2000

75. R. Sellnow – “Atelierele viitorului” Bucureşti ; Ed. Fiat Lux: Asoc. Naţională a

Univ. Populare 1997

76. L. Antonesi – Paideia: Fundamentele culturale ale educaţiei” Iaşi ; Ed. Polirom

1996

77. S. Teodorescu – “Spre un nou umanism” Satu- Mare ; Solstiţiu 1999

78. H.Nakamura–“Orient şi Occident:o istorie comparată a ideilor”, Ed.

Humanitas, 1997

79. H. Zimmer – “Filosofiile Indiei” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1997

80. M. Eliade –“Istoria credinţelor şi ideilor religioase” Bucureşti ; Ed. Ştiinţifică

1999

81. Hegel – “Fenomenologia spiritului” Bucureşti ; Ed. Iri 1995

82. *** - “Managementul proiectului”, Consiliul Naţional de Pregătire a Profesorilor,

Ministerul Educaţiei şi Cerctării, 2001.

83. Nicolae Ţăranu – “Managementul inovaţiei”, Ed. Amarcord, Timişoara, 1995

84. N. Ţăranu,A.Stanciu–“Managementul cercetării-dezvoltării”,Ed.

Politică,Timişoara, 2001


- 243 -

85. Gh.Coman,Al. Murgu–“Managementul cercetării”, Ed.Dimitrie

Cantemir,Tg.Mureş, 2000

86. Andrei Barna – “Autoeducaţia, probleme teoretice şi metodologice”, Ed.

Didactică şi Ped agogică, Bucureşti, 1995

87. Miron Ionescu – “Didactica modernă”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995

88. Carmen Cozma – “Studii de filosofie a umanităţii”, Junimea, Iaşi,1997

89. Venera Cojocaru –“Filosofia educaţiei pentru schimbare”,Corgal-Press, Bacău,

2000

90. Caren Horney – “Autoanaliza”, Oscar-Print, Bucureşti,1995

91. I.L. Adams - "Conceptul blockbusting", Standford, California, 1974.

92. A. Băban - "Consiliere educaţională", Cluj-Napoca, 2001.

93. V. Belous - "Manualul inventatorului", Bucureşti ,Ed. Tehnică, 1990.

94. Angela Vasiu, Adrian Vasiu – “Fundamentele integrării naturale în viaţă”,

Cluj-Napoca, Dokia Publishing House Ltd.,1998

95. Angela Vasiu, Adrian Vasiu – “Geometria interioară”,Cluj-Napoca,

Ed.Albastră, 2001

96. M. Bower - "Nurturing inovation in organisation" în "The creative organisation"

(G.A. Steiner, ed.), Univ. of Chicago, Press Chicago, London , 1965.

97. M.I. Carcea - "Strategia creşterii potenţialului cretiv în formarea personalului de

concepţie", teză de doctorat, 1997.

98. C.Cojocaru - "Creativitate şi inovaţie", Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1975.

99. T.J.Dillon - "Problem finding and solving "în "Questioning Exchange", 2/1987.

100. L.Ghivirigă – “Relatia profesor-elevi în presoectiva lectiei moderne",

Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

101. G.R. Grace – “Crise et creativité: la motivation intrinseque à crée" în "Rev.

Canadienne de psycho", 2/1981.

102. E. Landan – “Psihologia creativităţii", Bucureşti,Ed. Didactică şi Pedagogică,

1979.

103. I. Moraru – “ Psihologia creativităţii", Bucureşti, Ed. Victor, 1997.


- 244 -

104. A. Munteanu – “Incursiuni în creatologie", Ed. Augusta,Timişoara, 1994.

105. I. Neacşu– “Metode şi tehnici de învăţare eficientă",Ed. Militară,Bucureşti, 1990.

106. A.F. Osborn – “Applied imagination", NY, Scribner's Sons, 1957.

107. A.F.Osborn -"L'imagination constructive.Principes et processes de la pensée

creative et du brainstorming",Paris, Dunod, 1971.

108. I. Radu, M. Miclea şi colab. – "Introducere în psihologia contemporană", Ed.

Sincron, 1991.

109. M.Roco - "Creativitatea individuală şi de grup – studii experimentale", Ed.

Academiei, R.S.R., 1979.

110. M. Roco - "Creativitate şi inteligenţă emoţională", Ed. Polirom, 2001.

111. M. Roco - "Stimularea creativităţii tehnico-ştiinţifice", Bucureşti, Ed. Didactică

şi Pedagogică, 1985.

112. C.R. Rogers -"Toward a theory of creativity", în H.H.Anderson (Ed.) -

"Creativity and its cultivation", New York, Marper, 1959.

113. Al. Roşca - "Creativitate generală şi specifică", Ed. R.S.R., 1981.

114. A.O.Ross - "The Exceptional child in the family. Helping Parents of

Exceptional Children (Gifted child in the family)", Grune and Stratton, Inc., New

York, Londra, 1964,

115. A. Sinberg - "Obstacles to craetive thinking", în "Training creative thinking",

New York Holt, Renehart and Wilson, 1971.

116. A. Simon -"Research goals for cognitine psychology" în "XX-rd international

Congress of Psychology" Berlin,1980.

117. M. Stein - "Stimulating creativity, Group procedures” vol II,New York,

Academic Press, 1975.

118. A. Stoica-Constantin A. - "Blocaje interne ale creativităţii. O încercare

taxonomică", "Revista de psihologie", 4/1992.

119. A. Stoica - "Creativitatea elevilor", Ed. Didactică şi Pedagocică, Bucureşti,

1983.


- 245 -

120. A. Stoica-Constantin, Neamţu G.,Boncu St. - "Inventarul şi blocajele interne

ale creativităţii" ("Cercetare experimentală asupra creativităţii tehnice"), "Revista de

psihologie, 2/1993.

121. O.R. Suler - "Primary Process thinking and creativity" în "Psychol. Bull",

1/1980.

122. E.P. Torrance - "Nature of creative talent" în vol. "Training creative thinking"

(Dairs S., Scott I. eds), New York Holt, Rinehart and Winston,1971.

123. H.C. Triandis ,Hall E.R., Ewen R.B.-"Team creativity of the numbers",în

"I.Appl. Psychology",1963/47

124. S.E.W. Zagona Zoe, W.I. Mackinnon-"Group effectiveness in creative problem

solving", în"I. Psychol.", 1966/62.

A. Burcu - Psihopedag. Cercetarii Transdisciplinare

Documents

Transcript of A. Burcu - Psihopedag. Cercetarii Transdisciplinare