PROCESELE AFECTIVE

1. Delimitări conceptuale. Natura procesuală a afectivităţiiLiteratura psihologică asupra proceselor afective abundă într-o terminologie foarte

complexă. După cum sesiza Vasile Pavelcu „în domeniul afectivităţii, aproape fiecare autorîntrebuinţează o terminologie proprie”(Pavelcu, Vasile, 1982, p. 89). Astfel, concepte precumemoţie, afect, stare afectivă ori procese afective sunt utilizate adesea ca sinonime de unii autori,în timp ce pentru alţii, ele desemnează realităţi distincte. În acest context, o încercare de a definiprocesele afective este un demers destul de dificil.

O perioadă îndelungată în evoluţia psihologiei, afectivitatea a fost echivalată unei trăiriinterioare, unei vibraţii ca reacţie faţă de un anume eveniment ori situaţie. Ea reprezenta ceea cesimte fiecare dintre noi la un moment dat, ca reacţie la stimulările din mediu; putem aşadar vorbidespre existenţa unei emoţii doar în măsura în care conştientizăm o stare afectivă . Longevitateaacestei concepţii a fost susţinută în primul rând de compatibilitatea ei cu experienţa de simţcomun a omenirii: termeni precum bucurie, frică ori tristeţe ne trimit cu gândul la o trăiresubiectivă de care suntem conştienţi. Studii recente relevă însă faptul că manifestările afectiveînglobează mai multe elemente, starea afectivă fiind doar una dintre acestea. Din acest motiv,sintagma de procese afective definite ca reacţii psiho-fiziologice complexe, manifestate în plancognitiv, comportamental, biologic şi subiectiv, declanşate automat în scopul adaptării la mediu,este una mult mai adecvată realităţii.

Un alt concept esenţial este cel de emoţie şi a raportului emoţie - procese afective. S-auconturat în acest sens două accepţiuni, preluate de noi pe parcursul lucrării de faţă. Astfel, în senslarg, termenul de emoţie reprezintă un concept umbrelă ce înglobează toate formele vieţiiemoţionale, de la cele mai simple (cum sunt dispoziţiile afective şi afectele) până la cele maicomplexe de tipul sentimentelor ori pasiunilor. În sens restrâns, prin emoţie înţelegem doar unanumit tip de manifestare afectivă, caracterizată prin manifestări prompte, de intensitate şi duratămoderată (deci o subcategorie a primei accepţiuni – a se vedea subcapitolul 3 pentru detalii).

Indiferent însă de accepţiunea adoptată, orice emoţie presupune prezenţa câtorvaelemente şi anume: un stimul declanşator, interpretarea cognitivă a acestuia, modificări în planfiziologic, manifestări comportamentale şi o stare/trăire subiectivă. Între aceste cinci elementeexistă un raport de interdependenţă ceea ce justifică abordarea afectivităţii ca un ansambluprocesual. În cele ce urmează, ne propunem să analizăm pe rând elementele proceselor afectiveevidenţiind natura fiecăruia, formele concrete de manifestare precum şi modalităţile de cercetarespecifice.

1.1. Stimulii emoţionali. Deşi cauzele unei stări afective nu sunt întotdeauna evidente,orice emoţie are un factor declanşator; vestea reuşitei la un examen ne bucură, în timp cepierderea unei persoane dragi atrage o stare de tristeţe. Cu toate că, în ultimă analiză oriceinformaţie receptată dispune de o coloratură afectivă, nu toţi stimulii induc o reacţie emoţionalăsemnificativă.

S-au conturat două strategii prin care psihologii utilizează stimulii emoţionali în scopulstudierii ştiinţifice a proceselor afective. Prima strategie este una preponderent ecologică, princare se încearcă valorificarea condiţiilor naturale în care apar emoţiile. Ea oferă avantajulsurprinderii manifestărilor în manieră autentică, fără o intervenţie artificială, de laborator, dinpartea cercetătorului. Dintre metodele specifice incluse aici, amintim:

· Valorificarea modificărilor spontane ale stării afective. Această metodă se pretează înspecial în context terapeutic, în scopul identificării antecedentelor cognitive ale unei manifestări.Dezavantajul este dat de necesitatea unei relaţii individuale cu subiectul, putând fi studiatsimultan un singur caz; de asemenea, lipsa controlului din partea psihologului, care nu poateprograma când, dacă şi ce emoţie urmează să simtă subiectul, constituie limite ale acestei tehnici.

· Valorificarea unor evenimente cu potenţial emoţional se utilizează în situaţiile de viaţăconsiderate a avea consecinţe emoţionale similare pentru persoane diferite. Sunt incluse aici atâtevenimente ce tocmai s-au încheiat ( înmormântare, o reuşită colectivă), cât şi situaţii curente(catastrofe naturale) ori iminente (intervenţii chirurgicale, examene importante). De exemplu,MacLeod şi Mathews (1988), studiind influenţa anxietăţii asupra proceselor cognitive, au utilizatun lot de studenţi, testaţi în două momente diferite: cu şase luni (anxietate scăzută) şi respectivcu o săptămână înaintea unui examen important (stare anxioasă ridicată). Avantajul metodei îlconstituie declanşarea unei emoţii intense, înregistrabilă pe moment. Dintre limite, menţionăm înprimul rând faptul că nici un stimul nu produce emoţii identice la persoane diferite, de unde şinecesitatea verificării alternative a stării emoţionale. În plus, tehnica ridică serioase probleme deordin etic şi deontologic.

· Reactualizarea unor situaţii cu potenţial emoţional presupune solicitarea subiecţilor să-şiamintească cât mai fidel contextul în care au simţit o anume emoţie. Se presupune că activareainformaţiilor respective va duce şi la activarea stării afective aferente, cele două aspecte fiindinterconectate în forma unei reţele (Bower, 1981). Deşi este o metodă relativ simplă şi laîndemână, intensitatea emoţiei declanşate va fi mai slabă decât în cazul metodelor amintiteanterior; alte aspecte defavorabile sunt uitarea condiţiilor exacte ale situaţiei originale,posibilitatea ca subiectul s-o fi reevaluat între timp şi să i se pară mai puţin pozitivă/negativă, săinterpreteze evenimentul declanşator prin prisma unor date ulterioare sau imposibilitateaverificării de către cercetător dacă situaţia reactualizată e una reală ori fictivă. Neajunsurile demai sus pot fi depăşite prin activarea situaţiei în condiţii de transă hipnotică, situaţie în carecapacitatea de reactualizare a informaţiilor este mai bună; la rândul ei, utilizarea hipnozeinecesită un foarte bun specialist în această metodă, eficienţa fiind dependentă de relaţiaterapeutică dintre cei doi protagonişti ca şi de gradul de sugestibilitate al subiectului.

Cea de-a doua strategie este una eminamente experimentală. În acest caz cercetătorul este celcare manipulează stimulii emoţionali în condiţii de laborator, starea afectivă fiind o variabilădependentă. Ideea de bază este de a reproduce situaţiile naturale de emergenţă a unei emoţii,păstrând sub control factorii implicaţi. Per ansamblu, intensitatea emoţiilor declanşate printehnicile incluse aici este mai slabă decât în strategiile ecologice, însă cercetătorul areposibilitatea izolării variabilei independente. De asemenea, posibilitatea standardizării şireplicării procedurilor constituie un punct forte ce fac ca această strategie să fie folosită frecventîn laboratoarele de psihologie. Dintre tehnicile incluse aici, menţionăm:

· Utilizarea stimulilor verbali (cuvinte izolate, fraze ori scenarii cu conţinut emoţional).Tehnica presupune solicitarea subiecţilor să prelucreze materialul verbal prezentat, motivaţiaoferită acestora putând fi cea reală (declanşarea şi studiul unei emoţii) ori una fictivă (probavizează abilităţile vizuale, lingvistice, timpul de reacţie etc.). În cazul cuvintelor, stimulii utilizaţisunt preselectaţi pe baza unei metodologii riguroase în care se utilizează un lot de subiecţi pentrugenerarea lor, şi un altul pentru evaluarea potenţialului emoţional (de obicei pe scale tip Lickert),ambele eşantioane fiind diferite de cele utilizate în studiul propriu-zis; se reţin cuvintele ceîntrunesc cele mai ridicate medii ale potenţialului emoţional. Foarte utilizată şi este metodaVelten, ce constă în prezentarea succesivă a unor fraze al căror potenţial emoţional creşte gradat,subiecţii trebuind să le citească în gând ori cu voce tare (Velten, 1968). Tot în această categorie,putem prezenta subiecţilor scurte scenarii, povestiri ce descriu evenimente cu potenţialemoţional (istoria consemnează un val de sinucideri în urma apariţiei operei Werter a luiGoethe). Deşi permit inducţii emoţionale la nivel de grup, fiind din acest punct de vedereeconomicoase, tehnicile ce utilizează stimuli verbali duc la reacţii emoţionale de intensitate celmult medie şi cu durată scurtă (Mogg şi Bradley, 1999). În plus, variabile precum frecvenţa deutilizare în limbă şi gradul de abstractizare al noţiunilor desemnate de un cuvânt pot facediferenţa între o inducţie emoţională reuşită şi un eşec.

· Expunerea de imagini în forma fotografiilor propriu-zise, a diapozitivelor sau aimaginilor digitale. Prin natura lor, imaginile sunt procesate mai uşor decât materialul verbaldeoarece nu implică elemente de codaj semantic şi în plus, sunt mai apropiate de stimulii

emoţionali naturali. Un potenţial deosebit în acest sens îl are expunerea imaginilor cu feţeumane aflate în diferite expresii emoţionale . Cel mai frecvent sunt studiate comparativ reacţiileinduse de expunerea unor feţe ce evidenţiază furie, frică, tristeţe ori absenţa emoţiilor (neutre) ,însă rezultate semnificative au fost obţinute şi prin expunerea unor reprezentări schematice aleacestora (Fox, Russo, Bowles şi Dutton, 2001). Deşi reprezintă stimuli mai ecologici decâtcuvintele, ca şi acestea, feţele umane au un potenţial emoţional mediu, ceea ce reprezintă unadintre rezervele manifestate faţă de utilizarea lor în scop experimental. Pictorialele complexe,reprezentând scene panoramice de la locul producerii unui eveniment, depăşesc în bună măsurăacest neajuns.

· Proiecţia de filme aduce faţă de tehnicile menţionate anterior câteva avantajesuplimentare (animaţia şi dublarea stimulilor vizuali de cei acustici), informaţia astfel dobândităfiind una mult mai realistă. Chiar şi în viaţa cotidiană, fiecare dintre noi am trecut prin experienţeîn care vizionarea unui film ne-a indus bună dispoziţie ori dimpotrivă, ne-a făcut să scăpăm olacrimă. Adeseori însă, cercetătorii dublează filmele cu o serie de comentarii verbale, indici prinprisma cărora conţinutul acestora să poată fi interpretat într-un sens sau altul. De pildă într-unexperiment ingenios realizat de Lazarus şi colaboratorii săi (1980, apud Williams, Watts,MacLeod şi Mathews, 1998), trei loturi de subiecţi au fost puşi să urmărească un film în care seprezenta o intervenţie chirurgicală fără anestezie. Sarcina subiecţilor era aceea de a empatiza cupacientul prezentat. Pe lângă imaginile prezentate, fiecărui lot le erau oferite o serie decomentarii despre acestea: pentru primul lot, comentariul punea accent pe traumă, pe distresul lacare era supus cel operat; în cazul celui de-al doilea, comentariul sublinia beneficiile pacientuluiîn urma intervenţiei; în fine, celui de-al treilea lot i-a fost oferit un comentariu axat strict peaspectele tehnice ale procedurii medicale. Deşi cele trei grupe au fost selecţionate aleator,rezultatele au arătat că între acestea au existat diferenţe semnificative în privinţa emoţiilorrelatate, atât sub aspect calitativ cât şi cantitativ, ceea ce atestă clar eficienţa tehnicii de inducţieemoţională. Totuşi, dată fiind eterogenitatea umană, nu există film (ori alt stimul emoţional) caresă determine exact aceeaşi emoţie la un întreg grup de persoane. O altă precauţie este aceea că nuputem fi siguri dacă subiecţii descriu ulterior emoţiile pe care într-adevăr le-au simţit sau pe celecare intuiesc că se aştepta de la ei să le trăiască.

· Administrarea unor substanţe chimice. Întrucât una din dimensiunile proceselor afectiveo reprezintă modificările în plan fiziologic, pe care cel mai frecvent subiectul le conştientizează,aportul extern de substanţe ce produc asemenea schimbări organice este însoţit de consecinţe înplanul trăirii subiective. Senzaţiile interne induse sunt însă nespecifice, manifestări asemănătoarefiind comune unei palete mai largi de emoţii (faptul că tremurăm, avem pulsul, tensiunea şirespiraţia accelerate poate fi atât un indice al fricii cât şi al furiei; deşi cu ajutorul unei aparaturispecifice pot fi făcute distincţii fine al paternului modificărilor fiziologice între cele două emoţiimenţionate, la nivel subiectiv acest lucru este cel mai adesea imposibil). Din acest motiv, tehnicaadministrării de substanţe este dublată ca şi în cazul filmelor de comentarii oferite deexperimentator, ce permit interpretări diferite ale senzaţiilor resimţite. Un exemplu foarteilustrativ în acest sens ni-l oferă Schachter şi Singer (1962), care au realizat un studiu ce rămâneşi azi într-un aşa-zis „Top Ten” al ingeniozităţii cercetărilor din psihologie (Power şi Dalgleish,1998). Sub pretextul studierii efectelor unui complex vitaminic (Suproxin) asupra performanţelorvizuale, participanţilor le-a fost injectată intravenos o substanţă. În realitate însă, subiecţii dinlotul experimental fuseseră injectaţi cu epinefrină (adrenalină - hormon produs de glandelesuprarenale sau fabricat pe cale sintetică cu proprietăţi vasoconstrictoare şi stimulatoare alemuşchiului cardiac), iar cei din lotul de control cu o soluţie salină (placebo). Un al doilea factormanipulat a fost informaţia oferită pentru eventualele simptome resimţite. Astfel, lotulexperimental a fost divizat în trei subgrupe: prima era informată corect despre efectele reale aleepinefrinei (creşte presiunea sistolică, accelerează pulsul şi ritmul respirator) a doua eradezinformată (spunându-li-se că substanţa induce amorţeală şi dureri de cap), iar ultimeisubgrupe nu i se spunea nimic. Pe scurt, cele trei condiţii experimentale pot fi numite Epi-Inf,Epi-Dezinf şi Epi-Noninf, la care se adaugă grupul de control (placebo), de asemenea fără

informaţii adiţionale. În următoarele minute, interval în care injecţia urma să-şi facă efectul, s-aadăugat un nou factor de variaţie. În sala în care subiecţii aşteptau sarcinile vizuale se introduceaun complice al experimentatorilor, aparent în aceeaşi situaţie. Sarcina lui era de a simula o starede euforie (jucând basket cu hârtii mototolite, făcând avioane din hârtie etc.), fie una de furie,completând simultan cu subiectul un chestionar lung, care deşi iniţial inofensiv, devenea tot maiintruziv şi jignitor (exemple de întrebări: De ce nu se spală cei din familia ta? De câte ori pesăptămână întreţii relaţii sexuale? Câte aventuri extraconjugale a avut mama ta?); în aceastăsituaţie, complicele devenea vizibil mai furios o dată cu parcurgerea întrebărilor, ajungând înfinal să rupă chestionarul. După aceasta, starea emoţională experimentată de subiectul real eraevaluată atât pe baza unui raport verbal al acestuia cât şi a comportamentului observat. Ipotezaautorilor era aceea că, în cazul discrepanţei subiectului între ceea ce se aştepta să simtă în urmainjecţiei şi ceea ce realmente simţea, grupurile Epi-Dezinf şi Epi-Noninf vor prelua sugestiileemoţionale implicite ale complicelui.

Rezultatele studiului au susţinut asumpţie teoretică de bază a acestuia. Concret, grupulEpi-Noninf şi Epi-Dezinf au preluat sugestiile implicite ale complicelui într-o măsură mult maimare. În acelaşi timp, subiecţii din lotul informat au fost mult mai puţin influenţaţi decomportamentul persoanelor complice. Situaţia grupului de control era intermediară, starea deeuforie nefiind semnificativ diferită de celelalte două categorii nici în raporturile verbale, nici încomportamentul observat. Nu la fel au stat însă lucrurile şi în privinţa celeilalte emoţii induse:mânia. În urma raportului verbal, nu s-a înregistrat nici o diferenţă semnificativă sub aspectulstării emoţionale între grupuri. Doar la înregistrările comportamentale, grupul Epi-Noninf a avutscoruri semnificativ superioare grupurilor Epi-Inf şi placebo, grupul Epi-Dezinf nefigurând încondiţia „mânie”, „din motive prea puţin convingătoare” (Power şi Dalgleish, 1998).

Dincolo de spectaculozitate, tehnica descrisă mai sus oferă cercetătorului posibilitateaîmbinării a două avantaje: caracterul natural al emoţiei rezultate şi controlul experimental alvariabilelor implicate. Nu vă sfătuim însă să recurgeţi la asemenea proceduri decât în urmaconsimţământului scris al participanţilor şi al unor condiţii de supraveghere medicală foarteatentă.

· Manipularea interacţiunilor interpersonale. Crearea unei situaţii sociale extreme careprin intensitate ori durată duc în condiţii normale la reacţii afective este o altă modalitateexperimentală de producere a emoţiilor. Un exemplu în acest sens sunt itemii din chestionarulutilizat de Schachter şi Singer (1962), descris anterior, care, prin caracterul intruziv, prinsupoziţiile jignitoare conţinute, duc în majoritatea cazurilor la furie. Alte situaţii pot fisubevaluarea flagrantă la un examen, administrarea unor sarcini insolvabile etc. Dincolo deproblemele de natură etică, tehnica este une ecologică, relaţiile inter-umane constituind sursacelor mai intense afecte ale oamenilor (Kazdin, 2000).

Indiferent de modalitatea de producere a reacţiei afective, impactul emoţional al unuistimul este dependent de măsura în care acesta interferează cu trebuinţele, scopurile, dorinţele,aspiraţiile ori temerile noastre (pentru detalii, a se vedea modelul lui Richard Lazarus prezentatîn subcapitolul 4). Din această cauză, acelaşi eveniment poate duce la reacţii afective diferite lapersoane diferite, ori la aceeaşi persoană, în momente diferite. Vestea prăbuşirii unui avion nepoate trezi o stare de compasiune dacă e vorba de persoane străine sau una de panică atunci cândunul dintre pasageri e un apropiat de-al nostru; similar faptul că afară plouă atunci când tocmaiprogramasem un picnic sau când, dimpotrivă, avem de învăţat foarte mult şi o eventuală vremefrumoasă ne-ar putea tenta. În consecinţă, relaţia stimul – reacţie emoţională nu e una directă, cimijlocită de modul în care subiectul procesează informaţia primită prin raportare la propriilestructuri motivaţionale. Altfel spus, elementul cel mai important nu e nici subiectul careexperimentează emoţia, nici obiectul declanşator, ci relaţia dintre acestea, modul particular încare este prelucrat impactul evenimentului asupra persoanei, aspect dezbătut în paragrafulurmător.

1.2. Procesările emoţionaleTermenul de procesare, preluat din jargonul cognitivist, desemnează ansamblul

prelucrărilor la care este supusă informaţia în cadrul unui sistem cognitiv, ceea ce se întâmplăîntre ceea ce intră în sistem (input) şi ceea ce iese, produsul, rezultatul transformărilor (output).În particular, prin procesări emoţionale înţelegem prelucrarea informaţională a stimuliloremoţionali. În particular, acest demers presupune raportarea inputurilor la structurilemotivaţionale ale subiectului, stabilirea măsurii în care acestea îndeplinesc sau dimpotrivăîncalcă trebuinţele, dorinţele, interesele, aspiraţiile, convingerile, idealurile sale.

Procesările emoţionale nu au fost dintotdeauna „acceptate oficial” de comunitateaştiinţifică ca şi ingrediente ale proceselor afective, existând voci ce susţineau independenţa totalăa emoţiilor faţă de cogniţii. Astfel, Zajonc (1980) publică un articol influent intitulat „Feelingand thinking: preferences need no inferences” (Emoţie şi cogniţie: preferinţele nu necesităinferenţe), în care analiza fenomenul simplei expuneri (simpla expunere repetată a unui stimulduce la preferarea acestuia în faţa unor stimuli concurenţi). Studiul presupunea expunerearepetată a unor itemi neutri (caractere din alfabetul chinez) în prima etapă, urmată de prezentareasuccesivă a acestora în tandem cu un alt item din aceeaşi categorie dar neexpuşi anterior, într-osarcină de alegere forţată (Care dintre cei doi îţi place mai mult?). Rezultatele au arătat că în modconstant, subiecţii preferau caracterele expuse anterior, deşi nu cunoşteau semnificaţia acestora.Mai mult, fenomenul s-a manifestat chiar şi în condiţiile expunerii subliminale a itemilor înprima etapă, de unde autorul concluzionează că, întrucât subiecţii nu puteau percepe conştientstimulii prezentaţi, reacţiile afective apar automat, fără o mediere de natură cognitivă. În replică,Richard Lazarus, autorul unei foarte cunoscute teorii a emoţiilor (vezi 4), susţine contrariul,controversa asupra primariatului cogniţiei respectiv afectului în emoţie continuând, şi fiindcunoscută în psihologie sub denumirea de disputa Zajonc – Lazarus.

Cercetările ulterioare din domeniul psihologiei cognitive i-au dat însă dreptate luiLazarus. Faptul că nu percepem conştient un stimul nu înseamnă şi că acesta nu este prelucrat deinstrumentele noastre de cunoaştere implicită (inconştientă). În acest sens, teorii recente(Öhman, 1993; LeDoux, 1996; Robinson, 1998) susţin faptul că procesările emoţionale îmbinădemersurile cognitive conştiente cu cele inconştiente, ponderea dintre cele două forme fiinddiferită, în funcţie de tipul emoţiei implicate. Specifică acestora este adoptarea unei perspectivefuncţionale şi evoluţioniste asupra emoţiilor. Astfel, frica este conceptualizată mai degrabă ca unansamblu de circuite neuronale cu rol în detectarea şi răspunsul la situaţii ameninţătoare, şi nudoar ca unul a cărui scop este producerea de trăiri specifice. S-a constatat de exemplu, faptul căla cel mai mic semn al unui eventual stimul ameninţător, sistemul nostru cognitiv reacţioneazăfoarte rapid (de câte ori nu ne-am speriat de ceva care ulterior s-a dovedit a fi completinofensiv?), deşi pot exista numeroase alarme false; ipotetic, se conturează aici patru posibilităţi,şi anume: 1) prezenţa unei reacţii de apărare (fugă, luptă, reacţia de îngheţ) rapide, ameninţareadovedindu-se ulterior reală; 2) aşteptarea pasivă până la elucidarea situaţiei, stimulul dovedindu-se apoi inofensiv; 3) declanşarea promptă a defenselor, însă alarma să fi fost una falsă; 4)întârzierea ori absenţa reacţiei, deşi primejdia s-a dovedit una majoră. Deşi în ambele situaţii dinurmă (3 şi 4), avem de-a face cu comportamente inadecvate, din punct de vedere al supravieţuiriispeciei, cu toate că implică un consum energetic redundant, reacţia promptă chiar în absenţaameninţării s-a dovedit a fi mult mai adaptativă faţă de ultima situaţie descrisă (stimul anxiogenprezent / reacţie absentă – Öhman, 1999). În terminologia teoriei detectării semnalului, falsulpozitiv este preferabil falsului negativ. În concluzie detectarea foarte rapidă a ceea ce ne-ar putealeza este o condiţie esenţială a supravieţuirii. Întrucât prin natura lor, procesările informaţionaleconştiente, deşi laborioase, au o dinamică mai lentă, această sarcină este realizată la nivelautomat, inconştient. Avantajul vitezei procesărilor automate presupune însă şi un cost:informaţia nu mai este procesată la fel de analitic, detailat ca şi la nivel conştient, motiv din care,în mod frecvent, pot apărea o serie de erori.

Ipoteza înzestrării omenirii cu un mecanism automat ce scanează mediul în vedereadetecţiei rapide a stimulilor anxiogeni este puternic susţinută la nivel empiric. Astfel, Öhman şi

Soares (1993) au testat un lot de 800 de subiecţi cu ajutorul unui chestionar ce urmăreşteidentificarea stimulilor de care aceştia se tem; pe baza acestei proceduri au fost selectate ulteriortrei loturi: un prim lot experimental includea subiecţi ce resimţeau frică de şerpi, dar nu şi depăianjeni; un lot experimental secund era format din subiecţi ce declaraseră o frică puternică faţăde păianjeni, dar nu şi faţă de şerpi; un lot de control, ai cărui membri declaraseră că nu resimtfrică faţă de nici una din categoriile la care erau sensibili colegii lor. Tuturor subiecţilor le-aufost ulterior expuse subliminal imagini cu patru categorii de stimuli: şerpi, păianjeni, flori şiciuperci. În a doua etapă, imaginile le-au fost expuse la intervale care să permită recepţiiconştiente. Ca şi variabilă dependentă a fost considerată reacţia emoţională de frică,operaţionalizată prin conductanţa electrică a pielii, modalitate incontrolabilă voluntar şiindependentă de medierea verbală. Complementar, subiecţilor li s-a cerut să evalueze fiecareimagine din punct de vedere al activării fiziologice resimţite (arousal), valenţei emoţionale şicontrolului personal asupra situaţiei, pentru ambele condiţii experimentale (expunere sub- versussupraliminală). Rezultatele au arătat că subiecţii din loturile experimentale au răspuns mult maiamplu la stimulii fobogeni specifici, atât în comparaţie cu reacţiile faţă de stimulii inofensivi(flori şi ciuperci) cât şi faţă de subiecţii din lotul de control pentru toate categoriile de itemi,paternul obţinut menţinându-se în ambele situaţii experimentale. Date similare au fost obţinute şipentru celelalte dimensiuni analizate. Putem astfel concluziona faptul că reacţiile anxioase pot fideclanşate în urma unei analize preliminare, automate şi inconştiente a informaţiei. Explicaţiaoferită de cei doi autori fenomenului constatat este o sensibilitate moştenită filogenetic şidezvoltată ontogenetic faţă de anumite categorii de stimuli (diversele specii de reptile, rozătoareşi arahnoide, feţe umane ce exprimă frică ori furie, stimulii cu intensitate mare ori cei cu apariţiebruscă), ce dispun de un potenţial anxiogen rezultat în urma unor îndelungate condiţionăriproduse pe parcursul evoluţiei speciei umane. Deşi nu la fel de acută şi necesară cum probabilera în perioadele timpurii ale omenirii, această sensibilitate se manifestă până în zilele noastre.

Date complementare din domeniul neurofiziologiei conformă ipoteza de mai sus. LeDoux(1996), utilizând metoda pavloviană în condiţionarea fricii la şoarecii de laborator,concluzionează rolul fundamental al amigdalei în producerea acesteia. Amigdala este oformaţiune subcorticală cu dimensiuni de aproximativ 15/12 mm la oameni. Receptând stimuliianxiogeni, organele de simţ trimit semnale la nivelul talamusului, care funcţionează pe principiulunui releu; la rândul său, acesta realizează descărcări la nivelul amigdalei pe două circuitecerebrale distincte: unul direct talamus – amigdală şi unul indirect talamus – cortex - amigdală.Circuitul primar este purtătorul unor informaţii superficiale, de natură categorială despre stimululreceptat (după Robinson, 1998, sunt analizate aici doar valenţa emoţională şi urgenţa stimulului);el este însă cu câteva sinapse mai scurt decât conexiunea indirectă, pentru parcurgerea lui fiindnecesare mai puţin de 20 de milisecunde – din acest motiv, autorul îl caracterizează cafuncţionând „quick and dirty”. Dacă aceste procesări sunt sau nu precognitive depinde de undeconsiderăm că încep cogniţiile (din talamus sau din cortex), însă ele sunt cu siguranţăinconştiente. Rolul circuitului primar este de a activa amigdala, care să poată la rându-i să trimităîn timp util semnale către zonele motorii şi endocrine, în vederea unei reacţii de apărare cât mairapide. Circuitul secundar, mai laborios, vehiculează informaţii mult mai complexe şi exactedespre input ca rezultat al analizelor din scoarţa cerebrală. Sosind la amigdala deja activată, el fiedublează excitarea acesteia, fie o inhibă ca urmare a concluzionării naturii inofensive astimulului.

Am insistat în alineatele de mai sus asupra reacţiilor de frică / anxietate, pentru aargumenta natura automată a procesărilor emoţionale, emoţii în care acestea au un rolfundamental, fiind singurele ce pot fi produse exclusiv la nivel inconştient. În cazul celorlalteemoţii, dat fiind caracterul lor mai puţin urgent, procesările emoţionale sunt preponderentconştiente (a se vedea pentru detalii teoria lui Lazarus). Independent însă de natura lor, fapt estecă în pofida încercărilor psihologia contemporană nu a putut separa emoţiile de cogniţii.

1.3. Modificările fiziologiceEmoţiile implică declanşarea unor reacţii organice, vegetative, datorită participării

sistemului nervos vegetativ, cu cele două ramuri ale sale: simpatic şi parasimpatic. Mai specific,apar o serie de modificări ale parametrilor bazali de funcţionare ai organismului, puse în slujbaadaptării acestuia la situaţia nou creată. Gama acestora este una foarte complexă, principaleleaspecte fiind următoarele:

· La nivelul activităţii electrice a creierului, apar modificări în funcţionarea diferitelorstructuri ale acestuia. Metoda clasică prin care pot fi evidenţiate paternurile de activare cerebralăaferente este cea electroencefalografică (EEG), prin aplicarea unor electrozi la nivelul scalpului.Metodele alternative moderne, cum sunt tomografia cu emisie de pozitroni şi rezonanţamagnetică oferă însă rezultate mult mai clare asupra specificităţii circuitelor neuronalesubiacente manifestărilor emoţionale.(Damasio şi colab., 2000)

· La nivelul activităţii cardiace şi a sistemului circulator, au loc modificări ale pulsului şitensiunii arteriale, reacţii de vasoconstricţie şi vasodilataţie ce duc la schimbarea colorituluiepidermic (în speţă facial).

· La nivelul aparatului respirator pot interveni modificări de ritm, amplitudine, întreruperiale funcţionării normale, putându-se ajunge până la senzaţia de sufocare.

· La nivelul musculaturii netede şi striate. Cel mai evident aspect este tremurul (cum estecazul fricii), care apare datorită funcţionării nesincronizate a muşchilor antagonişti ducând astfella dezorganizarea răspunsului motor, deşi modificări importante, dar mai greu sesizabile dinexterior, au loc la nivelul mobilităţii gastrointestinale, care se inhibă în caz de teamă, iritare,dezgust, amplificându-se în stări de bucurie, surpriză (Radu, 1991). De departe însă, cel maiinteligibil marker al emoţiilor este musculatura facială, ce va fi analizată în subcapitolul următor.

· Activitatea sistemului endocrin, dată de calitatea şi cantitatea de hormoni secretată însânge, este o altă faţetă a proceselor afective. Apariţia bruscă şi neaşteptată a unei persoane lângănoi atunci când stăm relaxaţi lăsându-ne gândurile să vagabondeze, va duce la o adevărată„injecţie” naturală cu adrenalină (hormon secretat de glandele suprarenale), ceea ce atrageautomat întregul tablou fiziologic specific fricii. Prin acţiunea sa specifică asupra sistemuluicardiac, dincolo de senzaţia neplăcută, rolul adrenalinei este de a pune organismul „în gardă” învederea declanşării rapide a reacţiilor de apărare.

· Reacţiile emoţionale pot fi înregistrate şi la nivelul glandelor cu secreţie externă. Plânsul(dat de secreţia glandelor lacrimale) însoţeşte emoţiile profunde cum sunt tristeţea dar şi bucuria;secreţia salivară descreşte în caz de frică sau mânie. O atenţie deosebită a fost acordată reacţieielectrodermale (conductanţa electrică a pielii), funcţie a glandelor sudoripare. Acesta s-a doveditun parametru foarte util în distincţia dintre emoţii şi starea de relaxare, fiind folosit în detectareacomportamentului simulat (nesincer) în practica psihologică judiciară prin tehnica poligraf.

Modificările fiziologice prezentate în rândurile de mai sus într-o manieră preponderentdidacticistă, în realitate nu sunt simple elemente juxtapuse. Ele funcţionează interdependent, încadrul sistemului organism. Astfel, descărcările hormonale descrise imprimă modificăriactivităţii inimii şi sistemului circulator; consecutiv, ritmul şi amplitudinea respiraţiei seadaptează, pentru a face faţă arderilor din organism, necesare pentru a susţine activitateamusculară. Toate acestea au rolul conjugat de adaptare a organismului pentru a face faţăprovocărilor cu care se confruntă, şi nu doar de a genera o anumită trăire, stare afectivă.

Dacă în subcapitolul dedicat stimulilor emoţionali vorbeam despre tehnici de inducţieemoţională, emoţiile fiind variabile dependente, modificările fiziologice descrise mai sus suntmodalităţi de operaţionalizare ale acestora. Se pune însă problema cum să măsurăm parametriidescrişi mai sus. O primă modalitate ar fi estimarea „ochiometrică”, prin tehnica observaţieisimple. Situaţiile sociale, sursa principală a vieţii afective, ne pun adesea în ipostaza de a intuistarea emoţională a semenilor noştri; înroşirea feţei în prezenţa unei persoane străine poate indicaruşine sau chiar o fobie socială. Caracterul relativ al unui asemenea demers nu-l recomandă însăîn cercetarea ştiinţifică. Avem însă alternativa apelării la aparate precise, care, deşi sunt utilizateîn general în medicină, servesc cu succes real şi investigaţiilor psihologice. Dintre acestea,

menţionăm, electrocardiograful (EKG), pentru puls şi tensiune arterială pneumograful pentruamplitudinea şi ritmul respirator, electromiograful (EMG) pentru înregistrarea gradului detensionare a diferitelor grupe musculare, electrodermograful (EDG) pentru conductanţa electricăa pielii etc (a se vedea studiul lui Öhman, descris mai sus). Marele avantaj al operaţionalizăriiemoţiilor prin modificările fiziologice este că, aflându-se sub controlul sistemului nervosvegetativ, funcţionarea acestora poate fi influenţată voluntar foarte greu sau deloc (reacţiaelectrodermală este cel mai bun predictor al simulării!), dar, pe de altă parte, conectareasubiectului la senzorii diferitelor aparate poate inhiba manifestarea naturală a emoţiilor, putândapărea secundar chiar frica faţă de situaţia în care este pus subiectul (variabilă parazit).

1.4. Manifestările comportamentaleUn alt element al proceselor afective sunt manifestările în plan comportamental. Ele se

grupează în conglomeraţii specifice numite expresii emoţionale. Daca modificările fiziologicedescrise mai sus se desfăşoară în plan lăuntric, interior, manifestările comportamentale suntexpresia externă a funcţionării conjugate a acestora. Dincolo de eterogenitatea expresiiloremoţionale, se impun câteva categorii de manifestări, cum sunt mimica, pantomimica şimodificări ale vorbirii.· Mimica reprezintă ansamblul modificărilor la care participă elementele mobile ale feţei,dată de contracţiile succesive ale musculaturii faciale, în funcţie de starea emoţională a uneipersoane. Concret, ea se traduce prin poziţia comisurilor bucale, deschiderea gurii, direcţiaprivirii, gradul de deschidere a ochilor, dilatarea/contracţia pupilei, încruntări, grimase. Expresiafacială este cel mai accesibil indice al emoţiei în viaţa cotidiană, studiile arătând modificărisensibile ale acesteia în diferite stări emoţionale; deşi mai puţin ample, ele se manifestă chiar şila simpla amintire ori imaginare a unei situaţii cu potenţial emoţional (Parrot şi Hertel, 1999).

Cum dobândim şi la ce se ne servesc expresiile emoţionale?În anul 1967, un tânăr cercetător din San Francisco, pornea la drum în căutarea

explicaţiilor despre modul în care societatea influenţează manifestările exterioare ale emoţiilor.Se numea Paul Ekman şi avea să devină ulterior cel mai prestigios specialist în domeniulexpresiilor emoţionale. În perioada amintită, nimeni nu îndrăznea să conteste ideea că omul senaşte ca o foaie nescrisă. Un copil era asemuit unui vas gol, pe care părinţii şi societatea înansamblu îl umlu cu cunoştinţele necesare şi modul lor de a se comporta. Emoţiile, ca şimanifestările lor exterioare se considera că se învaţă în acelaşi mod.

Contrar opiniei generale, Ekman înclina mai degrabă să creadă că mimica este unelement înnăscut, adânc înrădăcinat în fiinţa umană de milenii, iar educaţia nu are nici oinfluenţă în acest sens. Ideea nu era complet nouă; o subliniase şi Charles Darwin în urma unuistudiu făcut într-un cămin de copii nevăzători din naştere (nevăzând niciodată, aceştia nu aveaucum învăţa cum să se comporte atunci când sunt bucuroşi sau trişti – şi totuşi, manifestările lorerau similare cu ale noastre). Studiul lui marelui evoluţionist era însă de mult uitat (la aceavreme, cei care studiau emoţiile erau consideraţi „copii răi” ai psihologiei, temele serioase fiindconsiderate gândirea, memoria şi percepţia), iar Ekman voia noi dovezi în sprijinul ideii sale.Pentru aceasta avea nevoie de o comunitate în care cultura occidentală să nu fi pătruns. Dacăîntr-adevăr, ipoteza sa era adevărată, acei oameni trebuia să manifeste emoţii exact la fel canoi. Pentru a-şi verifica presupunerile, Ekman a ales ca destinaţie podişurile din Papua – NouaGuinee. Fiind condus pe jos de un băştinaş, a ajuns într-o zi pe teritoriul unui popor ce senumea fores, căruia în urmă cu 8 ani i se interzisese să mai mănânce creierul rudelor dupămoartea acestora. Nici un om alb nu mai călcase vreodată pe-acolo. După o perioadă deacomodare, a scos un casetofon şi a înregistrat vocile băştinaşilor. Când s-au auzit, gurileacestora s-au deschis cu colţurile ridicate, iar ochii le sclipeau uşor; oamenii zâmbeau la fel canoi. Într-o altă zi, cercetătorul s-a repezit cu un cuţit de cauciuc la un copil şi a înregistratfigurile îngrozite ale părinţilor. Mai apoi, le-a prezentat nişte fotografii ale unor americaniveseli sau trişti, întrebându-i care are un copil bolnav; acurateţea cu care identificau figuriletriste a fost deplină.

Întors în America, Ekman a prelucrat înregistrările făcute, ajungând la o concluzieclară: populaţia fores, complet independentă de influenţele culturale ale lumii moderne, aveamimica identică cu cetăţenii din San Francisco. Prin urmare, educaţia nu are nici o influenţă înproducerea emoţiilor bazale, acest lucru fiindu-ne dat din naştere(apud Klein, 2005). Înprivinţa manifestării lor exterioare, trebuie să admitem însă o oarecare modelare culturală (sespune adeseori să zâmbim fără să ni se vadă dinţii), dar aceasta este obiect al unui demersvoluntar. Adeseori, sub influenţa unor emoţii foarte puternice, uităm de etichetă iar lucrurile nescapă de sub control, revenind la manifestările naturale cu care am fost înzestraţi genetic(bucurie explozivă, pusee de plâns, manifestări organice ale dezgustului, surprizei etc.)

Dar nu toate emoţiile noastre au acelaşi statut! Dispunem de un număr limitat de emoţiimediate biologic / emoţii bazale (frica, furia, tristeţea, dezgustul şi fericirea - după Power şiDalgleish, 1998) şi de un număr nelimitat de emoţii şi nuanţe ale acestora, mediate cultural(Miclea Mircea, 2003, discuţie personală). În concluzie, am putea spune că manifestărileemoţiilor bazale sunt un dat genetic, dar, în funcţie de cantitatea de resurse cognitive disponibilela un moment dat, le putem rafina expresia în sensul prescris de societatea în care trăim.

La ce ne serveşte însă această înzestrare nativă? Studiile de neurofiziologie (LeDoux,2000) arată că la nivel cerebral, emoţiile sunt localizate în paleocortex, care, după cum îisugerează şi numele, este anterior neocortexului, formaţiune dobândită mai recent pe scarăfilogenetică, specializată în prelucrările informaţionale. Prin urmare, omenirea a simţit emoţiicu mult înainte de a învăţa să facă raţionamente logice. Mai mult, expresiile emoţionale semanifestă şi la animale, fiind purtătoare ale unor mesaje biologice foarte importante (dominanţăteritorială, intimidarea adversarilor, supunere, dsiponibilitate pentru procreere, pericol, ajutoretc.). Deşi apar într-o formă uşor voalată, expresiile emoţionale sunt purtătoare ale aceloraşisemnificaţii şi în rândul oamenilor. Zâmbetul, de exemplu, instrument de schimb social, indicăplăcere, admiraţie, receptivitate sau chiar disponibilitate, în timp ce o privire încruntată şirăutăcioasă este un semnal clar de respingere.

Cum putem valorifica modificările mimicii, ca indici ai emoţiilor, în studiile noastre?Putem oare deduce cu exactitate emoţia resimţită de cineva prin analiza expresiilor faciale?Răspunsul este dependent de tipul de demers utilizat. Simpla observaţie prin prisma experienţeide viaţă este o sarcină relativ simplă, utilă în activităţile cotidiene, dar rezultatele pot fi destul deimprecise (neştiind exact ce să urmărim, anumite manifestări subtile ne pot scăpa; în plus,fizionomia naturală, statică a unei persoane ne poate induce în eroare). Pentru studiile riguroase,ştiinţifice, psihologii au realizat grile de observaţie specifice analizei mimicii, prin careobservatorul este instruit asupra manifestărilor faciale ce pot apărea. Dintre acestea, cele maicunoscute sunt Sistemul de codare a mişcărilor faciale (FACS – eng. Facial Action CodingSystem – Ekman şi Friesen, 1978) şi Sistemul maximal de discriminare a mişcărilor faciale(MAX – eng. Maximally discriminative facial movement coding system – Izard, 1979). Indiferentde grila utilizată, tehnica observaţiei are avantajul surprinderii emoţiilor în mediul natural,nealterat de factori experimentali (atenţie la situaţia în care subiectul ştie că va fi urmărit, ceeace-i poate inhiba reacţiile fireşti!). O metodă mult mai precisă este însă utilizareaelectromiografului, ce presupune amplasarea unor electrozi la nivelul musculaturii faciale,surprinzând gradul specific de tensionare a segmentelor implicate. Ca un argument alsensibilităţii discriminative a tehnicii descrise, vom considera un exemplu al aceluiaşi PaulEkman: constatând că oamenii utilizează adeseori zâmbetul în scopul atingerii unor scopuri,autorul era interesat dacă acest lucru poate fi depistat ştiinţific. Rezultatele au arătat căexperimentăm 19 tipuri diferite de zâmbet (zâmbet de complezenţă, de înţelegere, zâmbet ironic,zâmbet forţat, zâmbet amabil etc.), însă dintre toate, unul singur este autentic. Specific acestuiaeste contractarea muşchiului inelar al ochilor (lat. musculus orbicularis oculi), care înconjoarăîntregul ochi şi care răspunde destul de puţin comenzilor voluntare. Doar în urma unor exerciţiiîndelungate cum este cazul actorilor, bucuria simulată poate trece drept credibilă (Klein, 2005).· Pantomimica include manifestări mai ample ce implică întregul corp. Starea emoţionalăse traduce astfel prin mers, ţinuta corporală, gesturi, tremur etc. De exemplu, muşcatul buzelor,

rosul unghiilor, culegerea de scame imaginare, frecatul mâinilor, evitarea privirii sunt pentru unobservator avizat purtătoare de semnificaţii. Tot în această categorie se încadrează paternurilereacţionale la stimulii ameninţători de tipul fugă sau luptă (mijloace adaptative moştenitefilogenetic). Un caz particular manifestare defensivă este reacţia de îngheţ; ea apare cu deosebireîn regnul animal, atunci când victima este surprinsă în imediata apropiere a prădătorului, şiconstă în imobilizarea organismului. În virtutea mimetismului (însuşirea de a avea ori a luaculoarea sau forma unor elemente din mediul înconjurător) specific multor animale, confundareacu ambianţa creşte şansele de supravieţuire. Cu toate că omul nu dispune de mimetism, recurgemadesea la reacţia de îngheţ în mod automat, expresie a moştenirii genetice a mijloacelor deadaptare.· Exprimarea orală este un alt indice al emoţiilor ce ne animă. Includem aici modificări înmaterie de timbru vocal, intonaţie, accent, intensitate sau chiar ritm al vorbirii. Este cunoscută depildă tendinţa de a vorbi mai tare, răstit, în caz de furie; ritmul accelerat de pronunţie poate fi unindice al fobiei sociale/ruşine de a vorbi în public (accelerând vorbirea, momentul perceput castânjenitor va trece mai repede); accentuarea nespecifică a unui cuvânt poate fin un semn deironie; frica se traduce prin senzaţia de „nod în gât”, tremur vocal etc. Influenţa stării emoţionaleasupra vorbirii a fost evidenţiată şi cu mijloace obiective. Astfel, Ciofu (1974, apud Radu, 1991)a înregistrat fragmente ale discursului oral în diferite stări afective şi le-a analizat spectral,concluzionând diferenţe semnificative între situaţiile de frică şi respectiv relaxare.

1.5. Starea afectivă constituie aspectul subiectiv, dimensiunea experienţială a procesuluiemoţional, ceea ce simte fiecare dintre noi într-o anumită situaţie. Dacă manifestărilecomportamentale descrise mai sus sunt manifestate plenar în exterior, făcând evidentă prezenţaunei emoţii, starea afectivă se manifestă în forma unei trăiri interne, inaccesibilă altor persoane şiţine de intimitatea persoanei.

Deşi aparent nimic nu pare mai simplu decât a relata ce simţim într-un anumit context,identificarea clară a stării afective ridică serioase probleme metodologice. Cea mai uzitatămodalitate de cuantificare a trăirii subiective este mărturia introspectivă (eng. self-reporttechnique). Pentru realizarea acesteia putem recurge la diverse variante, fiecare fiind marcată deavantaje şi limite. Solicitarea de a raporta oral experienţa trăită, prin relaţia creată întreintervievator şi intervievat, poate crea premisele necesare sincerităţii celor declarate, însădeficienţele de autocunoaştere şi verbalizare duc adeseori la răspunsuri mai sărace în conţinut (decâte ori nu am fost fiecare din noi puşi în dificultatea de a fi conştienţi de ceea ce simţim, dar sănu putem descrie suficient de acurat acest lucru în cuvinte). În parte, aceste neajunsuri suntdepăşite atunci când oferim subiecţilor variante de răspuns. De obicei se procedează laprezentarea unei liste de cuvinte ce descriu stări afective, cu sarcina de a le alege pe cele potrivitesituaţiei analizate (scalele tip Lickert oferă în plus şi indicatori ai intensităţii unei emoţii). Înacest fel, prin vizualizarea ancorelor verbale, creăm premisele unui răspuns mai complet, evitândeventualele aspecte ce subiectul le-ar putea uita. Există însă şi un cost: fiind într-o situaţie deevaluare, subiectul poate avea tendinţa să dea nu atât răspunsurile reale, cât cele pe carebănuieşte că le-ar aştepta experimentatorul (dezirabilitate socială), neajuns comun şi relatărilororale; într-o anumită măsură acest aspect poate fi depăşit prin păstrarea anonimatului răspunsuluiscris. O altă problemă este cea a momentului relatării. Verbalizarea simultană, exact înmomentul trăirii emoţionale, duce la răspunsuri vii, bogate în conţinut datorită gradului înalt deconştientizare, dar poate interfera cu fluxul emoţional, ajungându-se la blocaje datoratedistribuirii atenţiei. Verbalizarea succesivă, realizată după ce afectul a trecut, eliberează subiectulde interferenţe, dar are alte neajunsuri date de uitarea şi/sau reconstituirea experienţeiemoţionale; în plus, dat fiind faptul că rareori avem emoţii pure, focalizate pe un singur aspect(un moment fericit atrage o undă de regret gândindu-ne la faptul că şi acesta se va sfârşi), aparetendinţa surprinderii doar a aspectului dominant, cele secundare fiind ignorate.

Ce e de făcut în această situaţie? Toate tehnicile menţionate au ceva bun, dar nici una nue perfectă. Cum să alegem metoda cea mai potrivită studiului nostru? O soluţie la această

problemă poate fi dublarea relatării verbale a stării emoţionale cu înregistrarea unor parametrifiziologici ori cu observarea manifestărilor comportamentale. Kazdin (2000) recomandă deasemenea o soluţie hibrid realizată doi paşi: întâi subiectul este lăsat „să-şi trăiască emoţiile”aferente situaţiei, după care, vizionează înregistrarea momentului respectiv (de exemplu oşedinţă de psihoterapie) şi relatează cele spuse fiind ajutat de indici din partea psihologului.Metoda oferă avantajul diminuării efectelor datorate uitării (prin retrăirea situaţiei), al controluluisincerităţii (expresiile emoţionale vor fi vizibile în înregistrare, iar cercetătorul poate solicitajustificarea, explicarea lor) ca şi al delimitării momentelor de emoţionalitate intensă şi cauzeleacestora.

Toate metodele descrise mai sus presupun posibilitatea conştientizării stării afective. De-altfel, aşa cum am arătat la începutul acestui capitol, prezenţa unei stări afective conştiente a fostconsiderată o perioadă îndelungată condiţia sine qua non a existenţei unei emoţii. Putem vorbiînsă şi de stări afective inconştiente? Chiar dacă la prima vedere răspunsul pare unul negativ,studii recente ne pot face să fim cel puţin mai rezervaţi în această privinţă. Astfel, Kihlstrom(1999), prin prisma rezultatelor unor studii recente realizează o taxonomie ingenioasă aprocesărilor inconştiente. Autorul distinge trei categorii ale inconştientului: cel cognitiv (intensstudiat şi relativ bine cunoscut, ce conţine percepţia implicită, învăţarea implicită ,memoriaimplicită etc.), un inconştient emoţional şi inconştientul motivaţional. În cadrul inconştientuluiemoţional, autorul introduce conceptul de emoţii implicite. Astfel, în timp ce emoţia explicităeste definită ca o stare afectivă conştientă (în particular, aceasta poate fi generată şi pe baza unorprocesări informaţionale automate, inconştiente), cea implicită desemnează orice modificare aexperienţei, gândurilor ori comportamentului datorată unei stări afective neconştientizate. Înpractică, acestea sunt identificabile în situaţia în care suntem incapabili a conştientiza şiverbaliza afectul resimţit, deşi comportamentul nostru arată acest lucru.

În propunerea acestui nou concept, Kihlstrome porneşte de la teoria lui Lang (1968)asupra sistemelor multiple ale emoţiilor. Conform acestuia, reacţiile emoţionale se manifestă latrei nivele: verbal – cognitiv (în care e inclusă şi starea afectivă), motor (incluzând manifestărileexterioare observabile, cum sunt fuga, lupta ori reacţia de îngheţ) şi fiziologic (ritm cardiac,reacţie galvanică, secreţii endocrine etc.). În general aceste trei dimensiuni evoluează corelat,existând o sincronie firească între ele, însă Lang subliniază şi posibilitatea unei funcţionăriparţial independente a lor. Situaţia din urmă este numită desincronie (Rachman şi Hodgson,1974, apud Kihlstrom, 1999) şi include de pildă cazul emoţiilor implicite, în care starea afectivăpoate lipsi, prezenţa celorlalte reacţii emoţionale fiind însă evidentă. Ne propunem în continuaresă ilustrăm acest nou concept prin câteva argumente.

Un prim exemplu, din nefericire dramatic, vine din domeniul neuroştiinţelor. Steiner(1973, apud Winkielman şi Berridge, 2004), analizând câteva cazuri de nou născuţi anancefali(al căror creier cuprinde doar trunchiul cerebral, lipsind elementele superioare, inclusiv cortexul– malformaţie congenitală), constată prezenţa expresiilor emoţionale faciale specifice emoţiilorpozitive atunci când li se dădea să bea un lichid dulce, respectiv negative în cazul unuia amar.Rezultatele sunt interpretate de autor ca un exemplu clar de desincronie: absenţa cortexului (lanivelul căruia se situează ariile responsabile de procesările conştiente) exclude posibilitateaconştientizării stării afective, dar manifestările comportamentale ale emoţiilor sunt totuşiprezente. Un alt exemplu îl găsim în domeniul cardiologiei: pacienţi cu episoade de tahicardie întimpul cărora nu apare şi starea afectivă de panică (cu excepţia desigur a distresului cauzat desimptomele acuzate); din punct de vedere medical, ei nu suferă de afecţiuni cardiace, categorianosologică fiind numită de Beitman, Mukerji, Russell şi Grafing (1993, apud Kihlstrom, 1999)atac de panică fără frică (eng. fearless panic attack). O altă ilustrare a desincroniei o regăsim încazul pacienţilor schizofreni ce manifestă ahedonie, deficit în experimentarea unor stări afectiveplăcute, deşi manifestările comportamentale în prezenţa stimulilor pozitivi sunt nealterate(Chapman, Chapman şi Raulin, 1976). Literatura asupra fenomenului de analgezie hipnotică(Hilgard şi Hilgard, 1975) prezintă cazuri în care subiecţii, chiar expuşi unor stimulitraumatizanţi din punct de vedere fizic, nu resimt la nivel conştient senzaţii de durere ori

sentimentul suferinţei, deşi la nivel fiziologic acestea se manifestă. Ilustrativ este şi cazul relatatde profesorul Brânzei, în care unui subiect în transă i se dădea sugestia că este ars pe o mână, iaracesta nu avea senzaţii de durere; a doua zi însă, în locul indicat apăruse semnul evident al uneiarsuri.

Dacă exemplele de mai sus pot fi considerate drept cazuri de emoţii implicite, depinde deconţinutul acordat noţiunii de emoţie. Pentru autorii mai sus citaţi, răspunsul este cu siguranţăunul afirmativ. Ele pot fi etichetate drept emoţii cu menţiunea că starea afectivă nu este unelement vital al vieţii noastre emoţionale şi nici elementul cel mai important (dealtfel, LeDoux(1996) este de părere că focalizarea cercetătorilor pe aspectele conştiente ale emoţiilor aconstituit mai degrabă un impediment în calea progresului în domeniu). În subsidiar însă, sedeschide o nouă perspectivă în abordarea relaţiei cogniţii-emoţii: dacă modelele teoreticeexistente subliniază că doar reacţiile de frică şi anxietate pot apărea în urma unor cogniţiiimplicite, cazurile de emoţii implicite prezentate lasă deschisă posibilitatea ca şi alte emoţii să fiegenerate în aceeaşi manieră, aspect analizat de noi în detaliu într-o altă lucrare (Cioară, 2006).

2. Proprietăţile proceselor afectiveÎn funcţionarea lor concretă, emoţiile dispun de o serie de caracteristici pe baza cărora

distingem între diversele forme ale vieţii afective. Dintre acestea, cele mai importante sunturmătoarele:

· Valenţa emoţiei desemnează felul, tipul acesteia. Distingem astfel între bucurie, tristeţe,frică, furie, dezgust, invidie, gelozie, ură etc. Rareori însă vibraţia noastră subiectivă estefocalizată pe un singur aspect. Cel mai adesea, elemente aparent incompatibile apar împreună, careacţie la acelaşi stimul: reuşita la un concurs atrage o stare de bucurie, satisfacţie, datorităapropierii de scopul propus, dar şi o undă de îngrijorare faţă de modul în care ne vom descurca însituaţia nouă. Emoţiile au o logică proprie de organizare, total diferită de cea raţională, în careelementele contradictorii pot coexista, după cum spune Theodule Ribot în titlul lucrării „Logicasentimentelor”. Din această panoplie de reacţii, una este însă dominantă.

Un alt aspect important în privinţa valenţei este tendinţa stărilor afective de a se grupa fie înjurul polului pozitiv (emoţii pozitive/plăcute) fie a celui negativ (emoţii negative/neplăcute),situaţiile de indiferenţă fiind tranzitorii. Proprietatea de numeşte polaritate şi apare datorităsatisfacerii/nesatisfacerii diferenţiate (totale sau parţiale) a scopurilor şi aspiraţiilor noastre. Înfuncţie de polaritate, emoţiile se grupează în perechi opuse, contrare: bucurie – tristeţe, simpatie– antipatie, entuziasm – resemnare, iubire – ură etc. Cele pozitive sunt însoţite de tendinţe deapropiere, implicare în sarcină, iar cele negative duc la respingere, evitare, refuz (Cosmovici,1996).

· Intensitatea se referă la tăria, forţa, profunzimea unei stări afective la un moment dat. Înfuncţie de aceasta, emoţiile se situează pe un continuu între foarte intens şi foarte slab: vremeafrumoasă de afară ne poate bine dispune, însă vestea unui câştig la loto va fi trăită mult maiintens. Intensitatea e funcţie atât de valoarea afectivă a obiectului (semnificaţia lui în raport cutrebuinţele subiectului) cât şi de capacitatea afectivă a subiectului (unii vibrează emoţional maiintens, alţii mai slab). Pentru evaluarea intensităţii, psihologii recurg adesea la întrebări directeadresate subiecţilor, răspunsul fiind dat pe scale tip Lickert – de exemplu: Cât de tare te-aiîntristat la auzul acelei veşti? Alege din variantele următoare pe cea care crezi că corespundecât mai bine situaţiei tale: 0 (deloc), 1 (puţin), 2 (destul de tare), 3 (tare), 4 (foarte tare).

· Durata stării afective constă în persistenţa în timp a acesteia, indiferent dacă stimulul saupersoana ce a declanşat-o mai este sau nu prezent. Sentimentele pot dura câteva luni, ani sauchiar toată viaţa pe când o emoţie se menţine câteva clipe. Raportând persistenţa stării afective lamomentul acţiunii stimulului declanşator, putem distinge între:

a) emoţii anticipative – apar înainte de acţiunea factorului declanşator (ne îngrijorăm pentruun examen încă dinainte ca acesta să aibă loc);

b) emoţii curente – se manifestă doar în prezenţa stimulului emoţional (frica de înălţime seremite o dată cu revenirea în siguranţă pe pământ);

c) emoţii reziduale – starea afectivă e prezentă, deşi cauza acesteia a trecut (amintirea uneigafe făcute în public ne poate chinui mult timp după consumarea faptului).

· Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea în interiorul aceleiaşi trăiriemoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la una complet diferită. În primulcaz este vorba de evoluţia de la un stadiu primar (trăire nespecifică marcată de incertitudine, datăîn general de un deficit de informaţie) la stadiul secundar (trăire specifică adecvată unuideznodământ favorabil sau nefavorabil). De exemplu, Vasile Pavelcu (1969) identifică îndinamica sentimentelor o fază de cristalizare, o zonă de platou , de evoluţie relativ liniară dată dematurizarea relaţiei şi o fază de decristalizare ce poate ajunge până la despărţirea persoanelorimplicate.

· Expresivitatea emoţiilor constă în proprietatea acestora de a se exterioriza, de a semanifesta plenar prin intermediul unor semne specifice, fiind astfel identificabile de unobservator extern. Acest lucru se realizează prin intermediul modificărilor fiziologice şicomportamentelor descrise în subcapitolul anterior, grupate în configuraţii specifice numiteexpresii emoţionale. Expresivitatea emoţională este rezultatul funcţionării conjugate a douăcategorii de factori: unul înnăscut (rezultat al condiţionărilor rezultate pe parcursul evoluţieispeciei) şi celălalt dobândit prin influenţele educaţionale ale societăţii (un argument în acest senssunt variaţiile interculturale existente: în societatea noastră de pildă, exprimarea emoţiilor esteadeseori percepută ca un semn de slăbiciune; practica este acceptată la femei dar respinsă labărbaţi). Rolul expresiilor emoţionale este acela de comunicare a stării afective; acestea pottransmite mesaje de intimidare, supunere, pericol, ajutor, dar pot fi de asemenea utilizateconştient ca mijloace de şantaj emoţional (adeseori copii plâng pentru a obţine un favor dinpartea părinţilor).

· Utilitatea emoţiilor. O perioadă îndelungată încă înainte de apariţie psihologiei ca ştiinţă,emoţiile şi cogniţiile au fost considerate facultăţi total disjucte ale omenirii; mai mult, concepţiagenerală era aceea că afectele împiedică buna funcţionare a activităţii cognitive. Ideea scurt-circuitării raţiunii de către afect a fost subliniată începând cu filosofii antichităţii. Şi totuşi de ceavem emoţii? Au ele doar rolul de a ne colora afectiv viaţa, ferindu-ne astfel de monotonie?Perspective recente din psihologie cu un puternic angajament evoluţionist răspund cu un „Nu”categoric întrebării de mai sus. Se consideră astfel că, în parametri normali de manifestare,emoţiile servesc unor scopuri bine definite, rezultat al adaptării şi selecţiei naturale în urma amilioane de ani de existenţă. Funcţia acestora este de a semnaliza evenimentele relevante pentrupreocupările individului, de a declanşa şi susţine comportamente specifice menite a ajuta înrezolvarea diverselor probleme (Frijda, 1994). Parte din emoţiile noastre (în special cele bazale,comune omului şi animalelor) răspund în general unor scopuri individuale, în timp ce emoţiilesecundare (mediate cultural şi apărute mai târziu pe scară filogenetică) au menirea de a ajustamai degrabă probleme ale societăţii. La nivel individual, Clark şi Watson (1994) identifică treicategorii de funcţii ale proceselor afective: de semnalizare (favorizând prelucrarea preferenţială astimulilor relevanţi pentru cauza curentă), de mobilizare a resurselor (prin modificărilefiziologice induse automat, organismul este „pus în gardă” pentru o reacţie cât mai promptă) şirespectiv de conservare a resurselor (în situaţii mai puţin urgente, permiţând o analiză maiprofundă a situaţiei apărute).

Dincolo de controversele existente încă între specialişti vis-a-vis de utilitatea fiecăreireacţii emoţionale, există totuşi câteva aspecte ce întrunesc un consens mai larg. Prezentăm încele ce urmează o sinteză a acestor date, prilej de a ilustra succint şi câteva emoţii specifice.

a) Frica, una din cele mai studiate emoţii, apare în situaţiile în care subiectul se confruntăcu stimuli ameninţători ce i-ar putea pune în pericol integritatea fizică şi/sau psiho-socială.Conform unui studiu realizat de Costello (1982, apud Power şi Dalgleish, 1998), pe primul loc înclasamentul celor mai frecvente surse ale fricii se situează animalele, urmate în ordine de tunele,înălţimi, spaţii închise, oameni, frica de mutilare şi de despărţirea de cei dragi; există desigur

diferenţe sensibile datorate sexului şi vârstei (de exemplu, frica de întuneric, specifică încopilărie dispare o dată cu înaintarea în vârstă). Rolul fricii este de a declanşa reacţiile deapărare, ajutând astfel la supravieţuirea individului dar şi a speciei. Mai concret, acest lucru serealizează prin patru mecanisme specifice (Frijda, 1994):

- sensibilizarea sistemului cognitiv faţă de stimulii aversivi (avem capacitatea de a detectamult mai rapid stimulii anxiogeni decât cei neutri);

- protestul împotriva factorilor nocivi (luptă);- prevenirea acţiunii acestora asupra noastră (fugă);- suprimarea activităţii proprii până la trecerea pericolului (reacţia de îngheţ).

b)Furia se manifestă atunci când cineva ne-a adresat o insultă, când a avut un comportamentneavenit la adresa noastră, dar pe care îl putea evita; un element esenţial este ca subiectul sădispună (sau cel puţin să considere că dispune) de resurse suficiente pentru a-i face faţăofensatorului, altfel un rezultat mai probabil este frica. La nivel popular, circulă credinţa căexprimarea furiei ne ajută să ne descărcăm de tensiuni. La nivel ştiinţific, psihologii îi atribuie unrol moralizator, considerând că furia are rol de avertisment, de pedeapsă pentru cel cu uncomportament inadecvat, fiind astfel un mijloc de corecţie socială. Prin expresiile emoţionalemanifestate plenar, duce la intimidarea adversarului, evitându-se în acest fel conflicte reale,fizice, cu consecinţe nefaste de genul rănirii celuilalt.

c) Tristeţea implică întotdeauna o pierdere, o îndepărtate de un scop. Deşi prezenţa ei estefrecvent interpretată ca o pedeapsă divină, tristeţea se soldează în anumite situaţii cu un rezultatpozitiv. Astfel, la nivel social, ea este un mijloc ce atrage manifestări altruiste, determinându-iadesea pe ceilalţi să ne ajute prin stârnirea simpatiei ori chiar a milei (cerşetorii ridică acestmecanism la nivel de artă). Harris (1989, apud Power şi Dalgleish, 1998) arată că la sugari,plânsul (expresie a tristeţii) este un mesaj prelingvistic ce semnalizează un neajuns (foame,durere etc), imposibil de comunicat într-o altă manieră. La nivel individual, starea de apatieconsecutivă unei pierderi are rolul de a ne proteja resursele, necesare pentru o mai bunărecuperare (analog, durerea somatică ne obligă la repaos pentru refacerea organismului – Frijda,1994). În subsidiar, momentele de tristeţe duc la o mai puternică focalizare asupra sinelui; astfeloamenii îşi analizează mai profund şi îşi restructurează priorităţile prin prisma experienţei (careîn acest caz e una negativă). Cu alte cuvinte, tristeţea ne favorizează învăţarea din propriilegreşeli (de exemplu, faptul că am fost părăsiţi de partenerul de viaţă poate fi un semn al unormanifestări inadecvate pe care nu le-am conştientizat la momentul respectiv.

c) Bucuria/fericirea se situează la polul opus tristeţii şi sunt generate de apropierea de unscop sau îndeplinirea acestuia. Deşi implică aceeaşi calitate a stării afective, între cele douăexistă diferenţe importante de ordin cantitativ. Astfel, în timp ce bucuria apare ca reacţie laîndeplinirea unei dorinţe singulare, fericirea implică rezolvarea cumulativă a unei palete multmai largi de probleme (sănătatea, situaţia financiară, relaţiile interumane etc.), fiind prin aceastamai mult un ideal decât o realitate. Totuşi, apare frecvent o ierarhizare, o ponderare apriorităţilor, fiind suficientă rezolvarea celor mai importante dintre acestea pentru a ne declarafericiţi (părinţii susţin adesea că sănătatea copiilor îi face fericiţi şi că alte aspecte sunt prea puţinimportante). Analizând însă o studiile psihologice asupra fericirii, ideea anterioară pare mai multo raţionalizare, o explicaţie dată pentru a ne face să ne simţim mai bine şi nu un fapt real.Csikszentmihalyi (1999), analizând rolul banilor în dobândirea fericirii constată că oamenii suntmereu victime ale unor aspiraţii din ce în ce mai mari: cei cu un venit anual de 30 000 de dolarideclarau că 50 000 i-ar face fericiţi; cei cu 50 000/an aspirau la 100 000, iar cei care câştigauaceastă sumă afirmau că 250 000 de dolari ar fi satisfăcător. Fenomenul este explicat de autorprin prisma efectului de habituare (ne obişnuim prea repede cu situaţia creată, chiar dacă e unafavorabilă) şi a raportărilor pe care le facem (avem tendinţa de a ne compara cu cei care au maimult şi prea puţin cu ceea ce ar fi suficient unui trai decent).

Emoţiile pozitive sunt încă insuficient explorate ştiinţific. Avem incomparabil mai multeteorii şi modele explicative ale emoţiilor negative şi tulburărilor afective, dar prea puţine datedespre cum să fim mai fericiţi! La nivel lingvistic, avem mult mai multe cuvinte aferente

emoţiilor negative faţă de cele pozitive (Klein, 2005), aspect numit de Frijda (1986) „asimetriehedonică”. Lev Tolstoi (în romanul Anna Karenina), ne ajută să găsim o explicaţie acestei stăride fapt, spunând că toate familiile fericite sunt mai mult sau mai puţin asemănătoare în fericirealor, însă orice familie nefericită este nefericită în propriul mod. Prin urmare, drumul către fericireeste unul singur, în timp ce drumurile către nefericire sunt multiple (Power şi Dalgleish, 1998).O altă explicaţie este de natură metodologică: fericirea poate fi studiată doar prin prismaautodeclaraţiilor subiecţilor, aspect insuficient controlat de experimentator.

La modul general, funcţia fericirii este mobilizarea resurselor energetice, ducând la o maibună funcţionare a organismului(Clark şi Watson, 1994); astfel sunt favorizate performanţeleprofesionale şi interpersonale, activitatea fizică şi chiar comportamentul alimentar ori dorinţelesexuale. O consecinţă foarte importantă este şi creşterea încrederii în sine, care duce laimplicarea mai profundă în activitate, şansele de reuşită crescând proporţional. La nivel social,emoţiile pozitive sunt implicate în formarea ataşamentului (repetarea unor emoţii pozitive încompania altei persoane este o premisă a cristalizării unui sentiment de dragoste).

În finalul succintei argumentări a utilităţii emoţiilor realizată mai sus se impun câtevamenţiuni importante. O primă remarcă este aceea că rolul adaptativ al emoţiilor se păstrează doarîn limita unei funcţionări a acestora în parametri normali. Frica ne ajută să ne apărăm depericole, dar când devine exagerată poate fi un impediment major (pentru cineva ce are biroul laetajul 20 al unei clădiri, frica de lift nu mai este adaptativă, ci dimpotrivă); similar, furia poateavea consecinţe nefaste prin distrugerea de bunuri, relaţii sau chiar vieţi; în forme intense degenul melancoliei, tristeţea ne aduce în situaţia unui distres major. Iată deci că dictonul conformcăruia totul este bun cu măsură se confirmă şi aici. În acest sens, literatura psihologică facedistincţie între emoţii funcţionale (adaptative) şi emoţii disfuncţionale (dezadaptative). Suntconsiderate funcţionale reacţiile ce apar adecvat situaţiei şi cu o intensitate normală. Cazurilenejustificate (frica de a vorbi în public, frica de animale relativ inofensive cum sunt păianjenii decasă), mai ales dacă reacţiile sunt foarte intense ne aduc în pragul dezadaptativului,patologicului. Diferenţele dintre emoţiile funcţionale şi cele disfuncţionale nu sunt doar de ordincantitativ (intensitate). Studiile psihologice susţin importante diferenţe calitative; astfel,cogniţiile absolutiste de tip trebuie (trebuie să reuşesc, altfel sunt un ratat / o să fie groaznic / nusuport altfel) pot face distincţie între frică şi fobie, îngrijorare normală şi anxietate generalizată,tristeţe şi depresie etc.

O a doua menţiune vizează atavismul unora din funcţiile emoţiilor noastre. Termenul sereferă la apariţie la descendenţi a unor proprietăţi fizice sau psihice specifice antecesorilorîndepărtaţi. Aşa cum subliniam mai sus, funcţionarea în forma actuală a proceselor afective esterezultatul unei selecţii naturale realizate pe parcursul a milioane de ani. Problemele cu care neconfruntăm în mileniul trei cu siguranţă sunt complet diferite de cele ale omului preistoric.Seligman (1971) de pildă, argumenta ideea unei sensibilităţi moştenite faţă de anumite categoriide stimuli. Öhman (1999) demonstrează experimental că detectăm mult mai uşor şi mai repedeun păianjen sau un şarpe faţă de o floare. Desigur, acest mecanism a fost extrem de adaptativ întrecut, însă mediul în care trăim azi este mult mai securizat. Şansele de a fi muşcaţi de o viperăsunt mult prea mici în mijlocul unei metropole. Pericolele sunt azi altele: accidente rutiere, boliincurabile cu transmisie sexuală (SIDA), un regim de viaţă nesănătos etc. Ca un argument picant,statisticile arată că numărul deceselor datorate căderii nucilor de cocos sunt de zece ori mai maridecât cele datorate atacului rechinilor. Şi totuşi ne temem de rechini, şerpi, rozătoare, păianjenimult mai mult decât ne temem de nucile de cocos, viteza la volan, de fumat ori de aventurile de-o noapte. Natura lucrează lent şi e foarte probabil ca aceste sensibilităţi moştenite filogenetic darrelativ anacronice să se schimbe, iar omul viitorului să fie mult mai atent la acul vitezometruluidecât la păianjeni.

3. Formele vieţii emoţionaleÎn funcţie de proprietăţile cumulative de care dispun, se disting câteva categorii specifice

de procese afective.Dispoziţiile afective sunt stări emoţionale difuze şi generalizate, de intensitate slabă,

relativ discrete dar durabile, care comunică o anumită tonalitate întregii noastre vieţi psihice(Radu, 1991). Aşa cum relevă definiţia de mai sus, notele principale ale acestora sunt:intensitatea scăzută (alcătuind mai degrabă un fond emoţional al vieţii, pe care se pot dezvoltaprocese afective mai intense), expresivitatea moderată (sunt discrete, în sensul că modificărilefiziologice şi manifestările comportamentale implicate nu sunt la fel de evidente ca şi în cazulcelorlalte categorii) şi durata relativ mare (sunt resimţite pentru intervale de ordinul orelor,zilelor, uneori chiar mai mari). Exemplul prototipic este ceea ce resimţim cu toţii atunci cândspunem că suntem bine sau dimpotrivă prost dispuşi. Spre deosebire de emoţii, care au oorientare precisă, dispoziţiile afective au o etiologie mai vagă; aceasta nu înseamnă că nu au ocauză, însă individul nu o poate întotdeauna identifica precis. În această situaţie, din nevoia decontrol cognitiv asupra realităţii, omul recurge adesea la atribuiri eronate ale stării sale afective(frecvent atribuim vremii un rol important). În realitate, dispoziţiile răspund unei dublecondiţionări (Cosmovici, 1996); ca şi cauze interne, amintim oboseala versus resurseleenergetice abundente, buna sau proasta funcţionare a organelor interne (unii autori considerătrăirile afective de provenienţă organică o categorie distinctă), o boală incipientă etc., iar dintrecauzele externe, situaţiile conflictuale, reuşita sau nereuşita în sarcinile curente, succeseleprofesionale, stările de frustrare, natura, peisajul, operele de artă etc.

În raport ce celelalte forme ale vieţii emoţionale, dispoziţiile afective au o dublă ipostază:ele sunt atât premise cât şi rezultate ale acestora. Trăirea unor pierderi, insuccese pe diverseplanuri (profesional, familial, social) atrage o serie de emoţii negative de scurtă durată, dar carese pot prelungi în dispoziţii de durată, în care aspectele neplăcute ale vieţii devin extrem desaliente şi par a nu se mai opri. Dimpotrivă, starea de bună dispoziţie este una foarte tonică, iaremoţiile pozitive sunt declanşate mult mai uşor pe acest fundal, întrucât tindem să vedem partea„roz” a lucrurilor. Relaţia emoţii-dispoziţii afective nu este atât de simplă cum poate părea laprima vedere; dispoziţiile nu sunt doar rezultatul aditiv al unor emoţii recente, ci rezultă dingeneralizarea emoţiilor cu semnificaţie dominantă, în funcţie de implicaţiile evenimentuluicauzator asupra personalităţii subiectului. Un rol important în această dinamică îl are şi climatulpsihosocial dominant într-un colectiv, prin fenomenul de contagiune afectivă (Popescu-Neveanu,1978); vorbim astfel de atmosferă de doliu, de tensiune sau de petrecere. Atunci când seprelungesc, dispoziţiile afective se pot transforma în trăsături de personalitate, ducând la firiînchise, ursuze, taciturne versus deschise, vesele şi optimiste.

Afectele se situează la polul opus dispoziţiilor afective. Ele sunt caracterizate de ointensitate deosebită, durată scurtă şi o exteriorizare foarte pronunţată prin diferite expresiiemoţionale, modificări fiziologice şi manifestări comportamentale ce adesea scapă controluluiconştient. Din punct de vedere al calităţii sunt unipolare. Pentru că apar în situaţii neaşteptate,unii autori (Cosmovici, 1996) le numesc emoţii-şoc. Exemplele sunt numeroase: momentele degroază, panică sau extaz, accesele nestăpânite de râs sau plâns, ieşirile agresive necontrolate,stările de disperare etc. Controlul cortical fiind redus, afectele se exprimă tumultos la nivelulorganismului – sunt cele mai evidente forme ale vieţii emoţionale. Sunt foarte apropiate deinstincte şi nu se pretează la învăţare şi modelare socio-culturală. Spre deosebire de dispoziţii,cauzele afectelor sunt întotdeauna conştientizate. Subiectul se focalizează exclusiv şi excesivasupra sursei, ceea ce dizlocă o cantitate semnificativă de resurse cognitive, manifestărilenecugetate şi regretabile nefiind o raritate.

Emoţiile propriu-zise (a se revedea şi accepţiunea de concept umbrelă – subcapitolul 1)au un caracter intermediar: sunt mai puternice decât dispoziţiile afective dar mai puţin intensedecât afectele; durează mai puţin decât primele, dar mai mult decât secundele; în fine,expresivitatea este de asemenea moderată. Ele apar la interfaţa dintre nevoile individului şidatele reale sau prezumptive ale mediului şi se traduc printr-un anumit tip de raportare la un

obiect, situaţie ori persoană. Bucuria, frica, tristeţea, dezgustul, nostalgia, vina, ruşinea,frustrarea sun doar câteva exemple de emoţii propriu-zise.

Dacă în cazul afectelor subliniam caracterul unipolar al acestora, emoţiile suntdimpotrivă, pluritonale; altfel spus, situaţiile în care simţim o singură emoţie sunt rare, omulreverberează concomitent prin reacţii în mai multe registre, date de constelaţia motivaţională şide complexitatea relaţiei subiect-obiect (există totuşi o stare afectivă dominantă). Îngrijorareadatorată examenelor din sesiune este contrabalansată într-o oarecare măsură de gândul la vacanţace va urma; frica de stomatolog este dublată de plăcerea unei danturi sănătoase şi estetice;momentele plăcute din concediu sunt uşor estompate de conştientizarea reîntoarcerii la serviciu.Iată situaţii în care emoţii contradictorii coexistă în interiorul aceleiaşi persoane, confirmândacea logică atipică specifică vieţii afective. O altă însuşire importantă este caracterul situaţionalal emoţiilor. Ele apar la un anumit moment ca reacţie faţă de un anumit stimul, au o desfăşuraremai tumultoasă sau mai calmă, după care dispar.

Sentimentele au spre deosebire de emoţii un caracter trans-situaţional (Cosmivici,1996), în sensul că persistă în împrejurări variate, chiar şi în absenţa obiectului. De exemplu,iubirea nu se manifestă doar în prezenţa fiinţei dragi; dimpotrivă îndrăgostiţii aflaţi departe unulde celălalt îşi scriu scrisori, deapană amintiri plăcute, plănuiesc momentul reîntâlnirii etc.Sentimentele se impun astfel prin nota de stabilitate şi generalizare, devenind astfel „adevărateatitudini afective faţă de obiecte, evenimente, valori, persoane semnificative pentru un individsau grup” (Radu, Ion, 1991, p. 238). Ele au un rol major în reglarea conduitei, fiind vectorimotivaţionali atât pentru comportamentele prosociale (activităţi de caritate) cât şi antisociale(crimele pasionale).

Iată şi câteva exemple: iubire, ură, simpatie, compasiune, admiraţie, respect, mândrie,milă, invidie, gelozie etc. Din punct de vedere ontogenetic, apar mai târziu decât celelalte formeale vieţii emoţionale. Aceasta întrucât formarea lor presupune o dinamică lentă, realizată prinrepetarea unei anumite emoţii în diverse contexte, faţă de un anumit obiect; se poate să ne atragăcineva chiar de la prima întâlnire, însă cristalizarea iubirii în adevăratul ei sens presupuneîntâlniri repetate, momente plăcute dublate de cunoaştere reciprocă. Dovadă în acest sens staurelaţiile sentimentale tipic adolescentine, care după o perioadă marcată de trăiri foarte intense,acestea se dovedesc a fi simple emoţii contextuale. Relaţia emoţie - sentiment nu este unaunilaterală: format prin generalizarea trăirilor situative repetate, sentimentul imprimă la rându-i onotă specifică emoţiilor ulterioare (nu vom reacţiona la fel de agresiv faţă de persoana iubită,chiar dacă aceasta greşeşte).

Dintre toate formele afectivităţii, sentimentele au durata cea mai mare, putând fimenţinute toată viaţa. Ca şi deprinderile, ele persistă latent ţi se activează selectiv. Evoluţia lorpresupune o etapă ascendentă, de cristalizare, una de maturitate (de platou) dar uneori şi o etapăde decristalizare, involuţie, declin, marcată de saţietate şi uzură, transformându-se astfel însimple deprinderi afective (Popescu-Neveanu, (1978); un rol important în acest proces îl are şifenomenul de habituare. Din punct de vedere al manifestărilor exterioare, sunt relativ discrete,dar sensibile la influenţele sociale. Normele culturale ale societăţii imprimă modalităţi demanifestare tipice, ancorate între extremele „ar fi bine să” şi respectiv „nu se cade să”; Stendhalnota că la Paris, „iubirea e fiica romanelor”.

În final prezentăm în formă tabelară o sinteză a principalelor proprietăţi ale formelorvieţii afective (numărul astericşilor exprimă măsura în care este prezentă o anumită însuşire).

Tabelul 1. Principalele proprietăţi ale formelor afectivităţiiDispoziţii afective Afecte Emoţii Sentimente

Intensitate * **** *** **Durată *** * ** ****Expresivitate ** **** *** *Mobilitate ** **** *** *

4. Teorii asupra naturii emoţiilorPrin teorie înţelegem o propunere sau un ansamblu de propuneri în legătură cu o parte a

realităţii, o formulare a relaţiilor dintre fenomene bazată pe date deja cunoscute, dar care rămânedeschisă confirmării sau punerii în discuţie (Parot şi Richelle, 1995). În filosofia ştiinţei s-auconturat mai multe perspective privind verificare a adevărului ştiinţific al unei teorii. O primăabordare este una pozitivistă, bazată pe o logică de tip inductiv: o teorie este considerată a fivalidă în măsura în care este confirmată de un volum cât mai mare de fapte reale din domeniulcircumscris, fără a fi cunoscute date care să o infirme. Invers, Karl Popper propune să se facă dinrefutabilitate criteriul distinctiv al teoriilor ştiinţifice: acestea ar trebui să fie formulate astfelîncât să se poată recurge la încercări (observaţii, experimente) de combatere a ei (în opinia sa,teoria psihanalitică a personalităţii nu este una ştiinţifică întrucât este irefutabilă, nefalsificabilă);în această perspectivă rezistenţa la tentativele de combatere este o notă favorabilă adevăruluiştiinţific al teoriei.

La nivelul cercetării psihologice s-au impus două criterii de validare ştiinţifică a uneiteorii: validitatea ecologică şi plauzibilitatea neuronală. Validitatea ecologică se referă lamăsura în care modelul analizat descrie modalităţile reale de manifestare ale fenomenului încondiţii naturale; pentru verificarea acesteia, cercetătorul extrage ipoteze pe baza teoriei, caresunt apoi verificate la nivel empiric. Confirmarea ipotezelor de cercetare este o notă favorabilă laadresa teoriei. Plauzibilitatea neuronală porneşte de la premisa că psihicul este funcţie acreierului şi vizează identificarea substratului neurologic subsidiar fenomenului descris.

Cu privire la modul de declanşare şi funcţionare al emoţiilor au fost formulate explicaţiiîncă din perioada filosofiei antice. Numărul mare al teoriilor existente face imposibilăprezentarea pe larg în lucrarea de faţă (a se vedea pentru detalii Power şi Dalgleish, 1998,Cioară, 2005). În funcţie de importanţa şi rolul atribuit fiecărui element al ansamblului procesualemoţional, s-au conturat cinci categorii de teorii ale emoţiilor: teorii intelectualiste, teoriifiziologice periferice, teorii fiziologice centrale, teorii cognitiv-fiziologice şi teorii cognitive. Încontinuare vom prezenta elementele specifice fiecăreia din categoriile de mai sus. Departe de a fiunul exhaustiv, demersul nostru se vrea mai degrabă o ilustrare a modului în care au evoluatexplicaţiile ştiinţifice asupra naturii emoţiilor.

Teoria intelectualistă a fost elaborată de Herbart şi Nahlowski la sfârşitul secolului XIX.Conform acesteia, emoţiile sunt rezultatul direct al asociaţiilor dintre reprezentări (în conţinutulnoţiunii de reprezentare se punea un accent deosebit pe tendinţele spre acţiune specificeacestora). Astfel, se considera că acordul, concordanţa între reprezentări este cauza emoţiilorpozitive, în timp ce emoţiile negative au la bază conflictul reprezentărilor. Starea afectivă seconsidera că ia naştere din conştientizarea modului particular de asociere a reprezentărilor, iarmodificările organice erau privite ca elemente secundare în raport cu aceasta. Deşi poate păreanaivă, explicaţia de mai sus a avut meritul de a sublinia rolul important al medierii cognitive înprocesele afective. Totuşi „concepţia intelectualistă era unilaterală şi simplistă făcând emoţiareductibilă la actul de cunoaştere”(Radu, Ion, 1991, p. 249).

Teoriile fiziologice periferice atribuie un rol cardinal în dinamica emoţionalăelementelor viscerale, modificărilor fiziologice şi manifestărilor comportamentale. Ideea i-aaparţinut filosofului american William James care renunţă la succesiunea clasică adeterminismului emoţional (stimul → percepţia stimulului → emoţie → expresii emoţionale),propunând o nouă versiune: stimul → percepţia stimulului → expresii emoţionale → emoţie.Deşi la prima vedere avem de-a face cu o simplă inversiune în şirul evenimentelor, asumpţia luiJames implică o viziune fundamental diferită. Conform acestuia, sursa primară a emoţiilornoastre este dată de modificările fiziologice ce se declanşează automat în confruntarea custimulii cu potenţial emoţional. Simpla conştientizare a acestor reacţii organice duce la stareaafectivă (nu plâng pentru că sunt trist, ci dimpotrivă, sunt trist pentru că plâng sau similar, suntvesel pentru că râd, mi-e frică pentru că inima îmi bate mai repede, transpir şi fug). În acestproces, elementul primar este evenimentul neurovegetativ, trăirea afectivă fiind considerată

secundară; aceasta are doar rolul de a dubla la nivelul conştiinţei reacţiile viscerale, prinînregistrarea senzaţiilor intero- şi proprioceptive. Lucrând independent, aproximativ în aceeaşiperioadă, fiziologul danez Lange ajunge la concluzii similare (pentru acesta, modificărilefiziologice se rezumă la reacţiile vasomotorii, însă mecanismul de producere a emoţiilor esteacelaşi). Teoria celor doi a fost numită periferică deoarece reduce conţinutul vieţii emoţionale lasimple senzaţii organice, marginale psihicului uman, şi fiziologică întrucât modificărilorfiziologice li se atribuie cel mai important rol în determinismul stării afective conştiente.

Explicaţia de mai sus a fost infirmată de date observaţionale şi de studii ştiinţifice. Unprim contraargument este faptul că manifestări organice similare apar în emoţii diferite: şi însituaţia în care mă atacă un urs în pădure (exemplul favorit prin care James îşi argumenta teza),dar şi atunci când fac jogging liniştit într-un parc, corpul meu are aproximativ aceleaşimanifestări (puls şi tensiune arterială crescute, transpiraţie, respiraţie accelerată); şi totuşi înprimul caz sunt speriat de moarte iar în al doilea sunt relaxat şi mă simt bine. Mai mult,experimentele făcute pe animale, în care creierul a fost separat de viscere au arătat că reacţiileemoţionale nu dispar aşa cum ar fi fost de aşteptat. Inducerea artificială a unor modificărifiziologice (de exemplu prin injectarea de adrenalină) nu produce o emoţie specifică. Cazurileclinice infirmă de asemenea postulatele modelului: bolnavii de parkinson, a căror mimică esteprofund afectată, au o viaţă emoţională nuanţată (Radu, 1991). În consecinţă, relaţia expresiiemoţionale – stare afectivă nu este una directă cum o consideră autorii teoriilor fiziologiceperiferice, ci mediată de alţi factori. Manifestările somatice au totuşi un rol important îndinamica emoţională, chiar dacă nu pot fi considerate cauze primare ale acesteia. Declanşareaunei trăiri afective induce modificări fiziologice; conştientizarea acestora de către subiect poateduce la amplificarea stării afective, devenind o cauză a amplificării emoţiei deja declanşate.

Teoriile fiziologice centrale comută atenţia de la elementele de ordin periferic, vegetativla cele ale sistemului nervos central. Cea mai cunoscută dintre acestea este teoria lui Cannon şiBard, formulată de primul şi dezvoltată de al doilea. În urma unor experimente efectuate peanimale, Cannon concluzionează rolul esenţial al talamusului în producerea emoţiilor (de unde şidenumirea de teoria talamică a emoţiilor). O dată receptată, informaţia emoţională ajunge lanivelul talamusului, care realizează simultan descărcări în două direcţii: descendent (inducândmanifestările somatice specifice) şi ascendent (către cortex, unde stimulul este prelucrat detaliat,rezultând calitatea trăirii afective). La rândul său, scoarţa cerebrală poate excita sau inhibatalamusul, reglând astfel reacţiile vegetative. Emoţiile se produc aşadar la interfaţa dintre cortexşi talamus (elemente ale sistemului nervos central), modificările somatice fiind secundare; eleînsoţesc starea afectivă, dar nu au statut de cauză faţă de acestea. Studii ulterioare au arătat însăcă în acest proces participă şi alte formaţiuni cerebrale, în special subcorticale, reunite subdenumirea de sistem limbic.

Atributul de „central” al acestei categorii de teorii rezidă din faptul că atât dimensiuneasubiectivă cât şi manifestările vegetative şi comportamentale sunt puse pe seama activităţiisistemului nervos central, aspect confirmat şi de cercetările ulterioare. Studiile efectuate peanimale nu au permis însă şi studierea factorului cognitiv, a modului particular de interpretare astimulilor emoţionali, ceea ce limitează extrapolarea concluziilor la nivel uman.

Teoriile cognitiv-fiziologice depăşesc în bună măsură neajunsul de mai sus, întrucât sebazează pe datele unor experimente cu subiecţi umani, în care sunt manipulaţi doi factori:elementul fiziologic şi cel cognitiv. Asumpţia centrală este că emoţia ia naştere prin interpretareacognitivă a modificărilor organice (emoţiile sunt post-cognitive). În acelaşi timp se considera căactivarea fiziologică este una nespecifică, comună unei palete largi de emoţii. Mai intuitiv,acestea pot fi rezumate în figura 1. Ilustrativ pentru teza asumată este experimentul realizat deSchachter şi Singer în 1962, descris la punctul 1.

Activare fiziologică Interpretare Emoţie (pe baza cunoştinţelor anterioare şi a informaţiei exterioare disponibile)

Figura 1. Ideea centrală a modelului cognitiv-fiziologic

În pofida succesului iniţial, teoria cognitiv-fiziologică întâmpină şi o serie deinconsistenţe cu datele empirice. Astfel, studii ulterioare (Reisenzein, 1983,apud Power &Dalgleish, 1998) au arătat că, deşi o activare fiziologică neexplicată, în anumite condiţii poate fiinfluenţată de factori sociali, aceasta nu are însă amploarea presupusă de cei doi autori. Obiecţiiau apărut şi la adresa celeilalte asumpţii. Ekman (1992), contrazice ideea unui fond fiziologicunic, evidenţiind diferenţe notabile în activarea fiziologică proprie diferitelor stări emoţionale. Pede altă parte, teoria limitează însuşi rolul interpretării cognitive, elementul său central,atribuindu-i un rol minor, de simplă etichetare a stării fiziologice, aceasta având un rol central şiextrem de complex în generarea emoţiei, aşa cum se va vedea ulterior.

Teoriile cognitive detaliază rolul şi specificitatea procesărilor informaţionale subsidiareemoţiilor, ca mecanisme mediatoare între situaţia declanşatoare şi starea afectivă rezultată.Dintre acestea, una din cele mai cunoscute este cea formulată de Richard Lazarus. Aceasta acunoscut mai multe variante, autorul flexibilizându-şi modelul pe parcurs. Cea mai cunoscutăversiune este însă cea prezentată în 1991, în lucrarea „Emotion and Adaptation”, numită teoriacognitiv – motivaţional relaţională a emoţiilor (eng. „cognitive – motivational – relationaltheory”). Înainte de abordarea emoţiilor, Lazarus a fost preocupat de problematica stresului şi amodalităţilor de adaptare la stres. El introduce conceptul de coping (derivat etimologic dinverbul to cope=a face faţă la), esenţial în explicarea emoţiilor, care desemnează „orice mecanismde prevenţie şi adaptare la stres, orice tranzacţie între subiect şi mediu în vederea reduceriiintensităţii stresului” (Miclea Mircea, 1997, p. 5). Lazarus şi Folkman (1984) disting întrecopingul emoţional (prin care subiectul încearcă să găsească modalităţi de convieţuire cu factorulstresor, fără a-l modifica: să nu-i acorde atenţie, să-l uite, să evadeze din situaţie, să cautecompania altora, să consume alcool etc) şi copingul focalizat pe problemă (intervine în situaţiileapreciate ca fiind modificabile, şi se încearcă înlăturarea cauzei generatoare a distresului prinstabilirea unui plan de acţiune, antrenament sistematic, intervenţie în vederea rezolvăriiproblemei etc.).

Modelul propus poate fi abordat la două nivele complementare de analiză. La nivelmicro, autorul explică formarea emoţiilor prin intermediul unor filtre succesive, a unor evaluări astimulilor afectogeni după diferite criterii, în funcţie de care se ajungându-se la o stare afectivăsau alta. Evaluările (eng. appraisals) sunt la rândul lor de două tipuri (primare şi secundare), înfuncţie de focalizarea preponderentă asupra caracteristicilor stimulului şi implicaţiile lor asuprasubiectului şi respectiv asupra resurselor de adaptare ale persoanei. Procesul este unul circular,permiţând reluarea analizei anterioare prin prisma datelor ulterioare (reappraisal).

Componentele evaluării primare, în ordinea în care intervin, sunt următoarele(Lazarus, 1991):

1. Relevanţa motivaţională analizează impactul stimulului asupra subiectului, dacă acestaafectează sau nu în vreun fel scopurile/planurile subiectului. Dacă evenimentul e relevant,atunci e posibilă orice emoţie.2. Congruenţa motivaţională se referă la măsura în care evenimentul facilitează sau dimpotrivăîmpiedică planurile individului (dezirabil / indezirabil). Dacă evenimentul e congruent cuscopurile individului, atunci orice emoţie pozitivă e posibilă; incongruenţa duce la emoţiinegative.3. Modul de implicare a Eului vizează măsura în care un eveniment are implicaţii asupra stimei

de sine, valorilor morale, convingerilor subiectului, etc.

Evaluarea secundară conţine:1. Responsabilitatea se referă la ce sau cine este vinovat (în caz de incongruenţămotivaţională), respectiv responsabil pentru o situaţie pozitivă (în caz de congruenţămotivaţională).2. Potenţialul de coping orientat spre problemă reflectă posibilităţile de a acţiona asupra

situaţiei în măsură a o conserva, respectiv modifica în acord cu propriile dorinţe.3. Potenţialul de coping emoţional desemnează ansamblul modalităţilor de ajustare psihologică

la situaţie, prin modificarea propriilor dorinţe, convingeri, interpretări, etc.4. Expectanţele de viitor se referă la credinţa în posibilitatea ca situaţia să se modifice / rămână

în acord cu propriile dorinţe în viitor.Se impun aici o câteva observaţii:

- unele emoţii ale noastre sunt reacţii la evenimente previzibile (azi am un examenimportant) în timp ce altele apar inopinat. Chiar dacă nu ne propunem clar dimineaţa, cândplacăm spre serviciu, să ajungem în siguranţă la destinaţie, să nu ne jignească nimeni pe stradăsau să nu primim vreo veste proastă, acestea sunt nişte dorinţe implicite ale noastre, pe care,chiar dacă nu ni le asumăm conştient şi voluntar ca deziderate ale zilei, ele există, suntsubînţelese; prin urmare, atât scopurile explicit formulate cât şi cele implicite au potenţialemoţional;- evaluările emoţionale se pot desfăşura atât la nivel conştient cât şi inconştient; de cele maimulte ori suntem conştienţi doar de rezultatul acestora (starea afectivă), nu şi de conţinutul orisuccesiunea lor specifică (Smith şi Kirby, 2001);- unele componente ale evaluării (mai ales a celei primare) sunt considerate comune maimultor emoţii; astfel relevanţa motivaţională e comună tuturor emoţiilor, incongruenţamotivaţională apare în toate emoţiile negative, etc.

Pentru a ilustra modul în care aceste dimensiuni ale evaluării se succed îndeterminarea unei anumite stări emoţionale, tabelul 2 prezintă elementele specifice furiei. Aldoilea nivel de analiză, este unul global (macro) şi introduce un nou concept : temele centrale(eng. core relational themes). Acestea sunt sinteze ale rezultatelor evaluărilor primare şisecundare specifice în diferite categorii de situaţii, expresia condensată a acestora, elementelecheie ale paternului de evaluare corespunzător unei stări emoţionale. Fiecărei emoţii îicorespunde o temă centrală specifică (vezi tabelul 3).

Tabelul 2. Elemente ale evaluării în cazul furiei (după Lazarus, 1991)

Evaluarea primară:1. Dacă evenimentul e relevant din punct de vedere motivaţional, atunci orice

emoţie e posibilă, inclusiv furia; dacă nu, nu vor apărea emoţii.2. Dacă evenimentul e incongruent cu planurile subiectului, pot apărea doar

emoţii negative, inclusiv furia.3. Dacă evenimentul reprezintă o ameninţare la adresa stimei de sine personale ori

sociale a individului, atunci sfera emoţiilor posibile se restrânge la furie,anxietate şi mândrie.

Evaluarea secundară:1. Dacă există un învinuit, considerat responsabil pentru situaţia neplăcută (dar pe

care o putea evita) a subiectului, emoţia resimţită este furia. Dacă e învinuitaltcineva, furia e orientată spre exterior, în timp ce furia pe sine e asociatăblamului propriu.

2. Dacă subiectul dispune de resurse de coping orientat spre problemă, si apreciazăsituaţie ca modificabilă, furia e mai probabilă.

3. Dacă expectanţele de viitor sunt favorabile în cazul unei eventuale confruntări,acestea favorizează apariţia furiei.

Tabelul 3. Câteva emoţii si temele centrale corespunzătoareEmoţia Tema centrală

Furia Ofensă la adresa propriei persoaneAnxietatea A fi într-o situaţie ameninţare ambiguă, neclarăFrica Confruntarea cu un stimul concret, identificabil, ce depăşeşte

resursele subiectuluiVina Încălcarea unor norme moraleRuşinea Compromis în raport cu un Ego idealTristeţea Pierdere iremediabilăInvidia A dori ceva ce aparţine altuiaGelozia Existenţa unui „al treilea”, ce reprezintă o ameninţare pentru iubirea

persoanei, sau e blamabil pentru destrămarea acesteiaFericirea Progres semnificativ în atingerea unui scopMândria Aprobare din partea celorlalţi pentru o performanţă proprie sau a

grupului din care facem parte.Eliberarea O condiţie incongruentă scopurilor personale a fost înlăturată /

modificată favorabilSperanţa Frică de ceva rău dublată de expectanţa a ceva mai bunIubirea Ataşament pentru o persoană, de obicei (dar nu obligatoriu)

împărtăşitCompasiunea Sensibilitate faţă de suferinţa altuia şi dorinţa de a-l ajuta

Modelul lui Lazarus asupra emoţiilor este, fără îndoială, una din cele mai importantecontribuţii în acest domeniu. Două sunt argumentele care îl susţin: întâi consistenţa logică,elementele evaluării decurgând limpede unul din altul, constituind un flux al evaluării, ocomponentă bazându-se pe rezultatul anterioarei, iar în al doilea rând datele empirice, ce aratăcapacitatea explicativă superioară altor modele (Smith, Hayes, Lazarus şi Pope, 1991). Pentru ocomparaţie între teoria lui Lazarus şi teoria atribuirii a lui Weiner). Dintre reproşurile care i seaduc, cel mai important este faptul că modelul nu consideră existenţa unor aşa-zise emoţiibazale, care s-ar afla la originea unora mai complexe, Teoria cognitiv – motivaţional relaţionalănu conceptualizează emoţiile ierarhic, funcţie de gradul lor de importanţă în generarea unoremoţii mai complexe, ci ca elemente distincte, dar care pot avea la bază acelaşi pattern deevaluare. Un alt neajuns este ignorarea totală a dimensiunii fiziologice a proceselor afective,aspect omniprezent şi deosebit de important în dinamica emoţională.

***Tabloul realizat mai sus reprezintă mai degrabă un survol asupra modelelor explicativ-

interpretative ale emoţiilor. Aşa cum am subliniat, el se doreşte mai degrabă o ilustrare amodului în care a evoluat gândirea ştiinţifică, prin rafinarea continuă a aparatului teoretic,demers necesar pentru adaptarea nivelului de explicaţie la noile date experimentale descoperitepe parcurs, şi nu o perspectivă exhaustivă menită a epuiza subiectul. Dealtfel, în fiecare categoriemenţionată de noi sunt incluse mai multe teorii, nu doar una singură. Fiecare dintre acestea auavantaje şi limite, dar nici una nu e perfectă şi universal valabilă. Putem spune mai degrabă că auo utilitate contextuală: descriid suficient de acurat modul de producere a emoţiilor în anumitesituaţii, dar nu în toate. În ultimă instanţă, tendinţa de a explica o gamă largă de fenomene prinintermediul aceluiaşi mecanism e o concepţie în dezacord cu realitatea. Dincolo de coloraturaafectivă similară, frica de ursul lui William James seamănă prea puţin cu frica faţă de examenulde mâine: prima e o ameninţare la adresa supravieţuirii iar reacţia promptă e esenţială, secundaimplică mai degrabă consecinţe asupra stimei de sine. Din aceste motive, tendinţa actuală înpsihologie e aceea de a considera fiecare emoţie în parte – analiza la nivel micro, „pe centimetrupătrat” e unul din dezideratele ştiinţei contemporane. Nu putem explica adecvat toate emoţiile pe

baza aceluiaşi mecanism. Studiile neurofiziologice arată că circuitele cerebrale sunt diferite(LeDoux, 1996). De aceea, teoriile generale asupra proceselor afective sunt desuete şinelucrative. Concepţiile contemporane sunt specifice, analizând fiecare emoţie în parte şi nu lamodul global, însă un asemenea demers depăşeşte cadrul lucrării de faţă. Majoritatea acestora seîncadrează în categoria teoriilor cognitiv-fiziologice, specificând atât particularităţile deprelucrare informaţională cât şi reverberaţiile organice specifice. O asemenea abordare trecedincolo de explicaţie, permiţând dezvoltarea unor strategii de intervenţie: cunoscând modul demanifestare, vom putea acţiona în vederea modificării consecinţelor afective prin intervenţii lanivel cognitiv, comportamental şi biologic.