UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI

MEDICINĂ VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

POMICULTURĂ GENERALĂ

Prof. univ. dr. MIHAI ISTRATE

-2009-

CUPRINS

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL 1. - DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA POMICULTURII .... 5 1.1. Definiţii; Terminologie ............................................................ 51.2. Importanţa cultivării pomilor şi arbuştilor fructiferi ................ 61.3. Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării pomiculturii pe plan mondial şi în ţara noastră ......................................................... 9

CAPITOLUL 2. - CLASIFICAREA SPECIILOR POMICOLE ...... 16 2.1. Clasificarea botanică ................................................................ 162.2. Clasificarea speciilor pomicole după habitus ........................... 162.3. Clasificarea pomicolă ............................................................... 20

CAPITOLUL 3. - MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI ............................ 243.1. Rădăcina ................................................................................... 243.2. Tulpina ..................................................................................... 30

CAPITOLUL 4. - CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE ... 47

4.1. Perioadele de vârstă ................................................................. 474.2. Ciclul anual al speciilor pomicole ............................................ 504.2.1. Perioada de vegetaţie ............................................................... 514.2.2. Perioada de repaus ................................................................... 64

CAPITOLUL 5. - ALTERNANŢA DE RODIRE .............................. 66 5.1. Cauzele alternanţei de rodire .................................................... 665.2. Măsuri pentru înlăturarea alternanţei de rodire ........................ 67

CAPITOLUL 6. - ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR

FRUCTIFERI ....................................................... 69 6.1. Lumina ca factor de vegetaţie .................................................. 706.2. Căldura ca factor de vegetaţie .................................................. 746.3. Apa ca factor de vegetaţie ........................................................ 786.4. Aerul ca factor de vegetaţie ..................................................... 816.5. Solul ca factor de vegetaţie ...................................................... 826.6. Relieful şi distribuţia factorilor ecologici .............. 88CAPITOLUL 7. - ZONAREA POMICULTURII ÎN ROMÂNIA ..... 90

CAPITOLUL 8. - PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL ............................................................. 968.1. Alegerea terenului pentru pepinieră ......................................... 968.2. Organizarea pepinierelor .......................................................... 968.3. Asolamente folosite în pepinieră .............................................. 978.4. Organizarea interioară şi pregătirea terenului pentru pepinieră 988.5. Portaltoii pomilor şi tehnologia înmulţirii lor .......................... 998.5.1. Producerea portaltoilor generativi ............................................ 1018.5.2. Înmulţirea vegetativă a portaltoilor pomilor şi a arbuştilor fructiferi ................................................................................... 1078.6. Înmulţirea prin altoire .............................................................. 1178.6.1. Sisteme şi metode de altoire .................................................... 1178.6.2. Producerea ramurilor altoi ....................................................... 118

1

2

8.6.3. Tehnologia obţinerii pomilor altoiţi ......................................... 119

CAPITOLUL 9. - ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE 133 9.1. Sisteme tehnologice pomicole ................................................. 1339.2. Alegerea, organizarea şi pregătirea terenului în vederea înfiinţării plantaţiilor pomicole ............................................ 1369.3. Alegerea şi amplasarea speciilor şi soiurilor ........................... 1449.4. Plantarea pomilor şi lucrările de îngrijire în anul I după plantare ..................................................................................... 149

CAPITOLUL 10. - TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR POMICOLE ... 151

10.1. Principalele operaţii tehnice folosite în pomicultură ............... 15110.2. Forme de coroană ..................................................................... 15610.3 Lucrările de formare a coroanelor 16210.4. Lucrări de întreţinere a coroanelor ........................................... 16610.5 Mecanizarea lucrărilor de tăieri 16810.6. Sisteme de întreţinere a solului în plantaţiile pomicole ........... 16910.7. Fertilizarea în plantaţiile pomicole .......................................... 17810.8. Irigarea plantaţiilor pomicole ................................................... 19310.9. Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor în plantaţiile pomicole. 20010.10 Recoltarea fructelor .................................................................. 201

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………… 206

3

INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA POMICULTURII

Valorificarea eficientă a condiţiilor ecologice, tehnologice şi social-

economice de care dispune fiecare unitate sau zonă, constituie unul din

principalele obiective ale ştiinţei şi practicii agricole, pomiculturii revenindu-i, în

acest sens, un important loc în crearea resurselor agricole.

Pomicultura modernă, de mare randament, impune parametri ecologici,

biologici şi tehnologici precişi în care asigurarea succesului se bazează pe

cunoaşterea corelaţiei dintre ei, alegerea soiului şi portaltoiului etc., cu implicaţii

asupra productivităţii, şi în special, a calităţii fructelor, deziderat din ce în ce mai

important. De asemenea, rezultatele cultivării unei specii sau a unui soi, mai ales

din punct de vedere calitativ, depind de interacţiunea dintre genotip şi mediu şi

sunt modulate de tehnicile culturale, ca şi de imputurile energetice.

Deocamdată, lipsesc cercetările fundamentale privind modul în care

speciile şi soiurile reacţionează la diferiţi agenţi stresanţi. De aceea, în prezent se

impune, mai mult ca oricând, aprofundarea ştiinţifică a conceptului de v o c a ţ i e

p o m i c o l ă, pentru a obţine producţii competitive, pentru a asigura soiurilor

condiţiile necesare exprimării întregului lor potenţial genetic.

În prezent, în România există intense preocupări pentru extinderea şi

diversificarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi în zonele colinare şi de

câmpie, unde factorii naturali sunt deosebit de prielnici, cât şi în cele înalte unde

fiecare locuitor doreşte şi are posibilitatea să-şi asigure din propria livadă fructele

necesare consumului familial şi chiar disponibilităţi pentru turişti etc. Nu trebuie

pierdut din vedere nici impactul pomiculturii asupra decorului peisagistic al zonei.

Zonele cu vocaţie deosebită pentru pomicultură trebuie precizate, apărate

cu fermitate de expansiunea edilitară, deoarece plantaţiile de pomi şi arbuşti

fructiferi, în special din zonele colinar-montane, aduc preţioase servicii societăţii.

Totodată, recomandăm identificarea de noi zone pentru dezvoltarea pomiculturii

şi, în acest sens, zonele înalte răspund cel mai bine eforturilor depuse. Iată de ce

propunem o scurtă analiză - prezentare a acestor zone care sunt şi vor fi “viitorul”

pomiculturii românesti şi nu numai, aceasta nu în detrimentul celorlalte zone, ci ca

o completare a lor.

Pentru sporirea resurselor alimentare şi economice este necesar utilizarea

cu o eficienţă maximă a întregului fond funciar pretabil agriculturii, precum şi

prin reintroducerea în circuitul agricol şi a terenurilor înalte, în special a celor asa

4

- zise “improprii”. Pentru ajungerea la acest deziderat se pune problema efectuării

unor lucrări de îmbunătăţiri funciare specifice, pe bazine hidrografice, activităţi

privind prevenirea şi combaterea eroziunii solului, corectarea reacţiei acide a

solului, eliminarea excesului de apă etc.

În prezent, câştigă tot mai mult teren teza privind reconsiderarea

agriculturii tradiţionale, pe fondul agriculturii intensive, care răspunde celor mai

complexe obiective: asigură sporuri constante de producţie, menţine echilibrul

ecologic, satisface restricţiile de ordin financiar şi material. Această reconsiderare

nu vizează practicarea unor metode arhaice în agricultură, ci, dimpotrivă are în

vedere introducerea celor mai moderne tehnologii, care să permită asigurarea

protecţiei mediului, regenerarea naturală a fertilităţii solului, menţinerea

însuşirilor genetice ale soiurilor.

Unele specii pomicole (nuc, alun, castan, scoruş, corn, măr, prun) în

anumite condiţii tehnologice, corelate cu condiţiile ecologice pot avea o

longevitate remarcabilă, cu acţiune benefică asupra mediului. Totodată, aceste

specii au importanţă deosebită economică şi socială.

Specii pomicole (mur,cătină albă, scoruş, alun, corn) au o plasticitate

ecologică ridicată cu posibilităţi de valorificare chiar şi a celor mai degradate

terenuri. Totodată, majoritatea arbuştilor fructiferi au o acţiune sanogenă asupra

solului şi mediului.

Elaborarea unor tehnologii diferenţiate zonal, funcţie de condiţiile mai

dificile din zonele înalte trebuie să reprezinte un domniu important de activitate a

specialiştilor din cercetare, învăţământ, producţie. In această privinţă trebuie să se

ţină seama de relaţia dintre tradiţie şi inovaţie precum şi de experienţa câştigată de

pomicultorii locali.

Se poate concluziona că funcţia sinteză a pomiculturii atât din zonele de

şes, cât şi din cele colinar montane, este aceea de a crea echilibrul agro-silvo-

pastoral-ecologic necesar între om şi natură, de a popula şi valorifica superior

chiar şi zone mai greu accesibile. Prin aceasta se răspunde, totodată, unor

obiective actuale ale omenirii : obţinerea resurselor, menţinerea cadrului natural,

demografia, hrana etc.,cu scopul valorificării superioare a condiţiilor ecologice,

atenuarea poluării mediului ambiant, reţinerea şi ocuparea cât mai completă a

forţei de muncă necesară, creşterea producţiei agricole şi pomicole.

5

CAPITOLUL 1

DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA POMICULTURII

1.1. Definiţii; Terminologie

Pomicultura este unul din principalele sectoare ale horticulturii care se

ocupă cu cercetarea, studierea şi cunoaşterea particularităţilor biologice şi

ecologice ale speciilor pomicole, având ca obiectiv stabilirea celor mai

corespunzătoare măsuri tehnologice, în scopul obţinerii unor recolte mari,

constante şi de calitate superioară.

Etimologia cuvântului pomicultură este de origine latină:

Pomus,- i = pom, cultura = cultivare, îngrijire.

Pomicultura, ca domeniu ştiinţific, a luat naştere după consolidarea ştiinţelor

fundamentale (botanica, fiziologia, chimia, fizica etc), iar în prezent se dezvoltă în

strânsă dependenţă cu acestea.

Ca disciplină didactică pomicultura generală studiază biologia, ecologia şi

tehnologia comună tuturor speciilor pomicole.

1.1.a. Legătura pomiculturii cu alte discipline

Botanica - oferă date referitoare la taxonomia speciilor, la descrierea

părţilor componente ale pomilor şi arbuştilor fructiferi etc.

Fiziologia şi biochimia vegetală - studiază procesele metabolice esenţiale

ale pomilor cum ar fi: creşterea, diferenţierea, asimilaţia, evapotranspiraţia,

rezistenţa la diferiţi factori de stress, procesele biochimice de formare şi

transformare a substanţelor etc.

Genetica şi ameliorarea - reprezintă două discipline foarte apropiate

pomiculturii speciale, prin rolul lor în studiul şi crearea de noi soiuri calitativ

superioare celor iniţiale şi cu o plasticitate ecologică mai mare.

Protecţia plantelor - este o disciplină indispensabilă culturii pomilor şi

arbuştilor fructiferi, având în vedere importanţa acesteia în combaterea bolilor şi

dăunătorilor, atât prin măsuri curative cât şi preventive, corelate cu protecţia

mediului şi eficienţa economică.

6

Agrotehnica şi agrochimia - sunt discipline care precizează anumite verigi

tehnologice ale culturii pomilor, referitoare în special, la lucrările solului şi

nutriţia plantelor.

Topografia şi îmbunătăţirile funciare - prin precizările ce le aduc,

contribuie la amplasarea, organizarea şi exploatarea corectă a plantaţiilor pe

diferite tipuri de terenuri.

Meteorologia şi pedologia - prezintă pomicultorului caracteristicile

climatice şi ale solului, recomandând cele mai adecvate zone şi tipuri de sol,

pentru cultura unei anumite specii sau soi.

Tehnologia produselor horticole - completează pomicultura specială cu

date privind recoltatul, manipularea, transportul şi valorificarea fructelor în

condiţiile precizării şi îmbunătăţirii calităţii acestora.

Managementul şi marketingul - sunt discipline relativ noi care vin în

sprijinul pomicultorului printr-o organizare optimă a procesului de producţie şi

valorificare a fructelor în scopul obţinerii unui profit maxim.

1.2. Importanţa cultivării pomilor şi arbuştilor fructiferi

1.2.a. Valoarea alimentară a fructelor

Fructele constituie singura categorie de alimente de origine vegetală care

intră în alimentaţia umană aşa cum le produce planta, fără adausuri sau prelucrări.

Acestea au în compoziţia lor, în diferite procente, grăsimi, proteine, glucide,

celuloză, vitamine şi săruri minerale. (tabelul 1.1.).

Prin conţinutul ridicat în apă, fructele participă la rehidratarea organismului

uman şi, totodată, datorită zaharurilor pe care le conţin şi care pot fi uşor oxidate,

rezultă energia necesară activităţii vitale a organismului. Acizii organici

contribuie la stimularea apetitului, combat oboseala, au o acţiune bactericidă etc.

Substanţele minerale contribuie la osificarea scheletului, influenţează creşterea

organismului, activitatea unor glande cu secreţie internă etc. Celuloza, substanţele

pectice şi taninice joacă un rol important în creştere şi dezvoltare. Aromele

stimulează secreţia gastrică şi intestinală, apetitul etc.

7

Principalele componente ale fructelor (după A. Gherghi şi colab. 1983)

Tabelul 1.1.

Specia

Glucide

totale (%)

Protide

(%)

Lipide

(%)

Aciditate titrabilă*

Apă (%)

Substanţe minerale

(%) Alune - 13,4 61,60 - 3-6 2,44 Afine 6,2-11,9 0,6 0,60 0,85b 79-86 0,30 Agrişe 8,5-10,0 0,8 0,15 1,75c 83-88 0,45 Banane 11,4-27,0 1,1 0,18 - 70-77 0,83 Caise 9,6-13,8 1,0 0,13 1,00b 79-88 0,66 Castane 26,0-29,0 7,1 1,90 - 47-53 1,18 Căpşuni 4,0-9,0 0,8 0,40 0,87c 84-93 0,50 Cireşe 6,4-15,3 0,9 0,36 0,65b 75-87 0,49 Coacăze negre 6,9-7,9 1,3 0,22 1,88c 77-85 0,80 Coacăze roşii 4,0-6,3 1,2 0,20 2,07c 81-89 0,63 Grapefruit 6,0-8,0 0,7 0,20 - 86-91 0,40 Gutui 6,5-12,9 0,4 0,50 0,93b 77-87 0,44 Lămâi 0,9-3,6 1,1 0,60 4,92c 89-91 0,50 Mandarine 6,5-11,4 0,7 0,30 - 86-87 0,70 Mere 6,5-16,7 0,3 0,40 0,65b 77-88 0,32 Migdale 13,2-16,9 18,3 54,10 - 4-6 2,65 Mure 3,9-7,3 1,2 1,00 0,80b 82-87 0,51 Nuci 7,8-16,2 16,4 62,50 - 3-7 1,98 Pere 6,5-14,9 0,5 0,29 0,29b 79-87 0,33 Piersici 6,3-12,4 0,8 0,11 0,65b 82-91 0,45 Portocale 5,5-10,0 0,8 0,20 1,06c 84-87 048 Prune 7,2-14,9 0,7 0,17 1,10b 72-88 0,49 Vişine 6,0-14,0 0,9 0,50 1,38b 77-88 0,50 Zmeură 3,0-9,3 1,2 0,30 1,70c 80-86 0,51

a-ml NaOH 0,1N; b-% acid malic; c-% acid citric; d-% acid tartric.

Cantitatea de fructe proaspete şi industrializate consumate lunar de fiecare

locuitor în perioada 1975-1995 este redată în figura 1.1.

Necesarul lunar este asigurat cu fructe proaspete, depozitate, conservate sau

congelate. Proporţia fructelor industrializate va spori în perspectivă la 40% din

total.

Dinamica apariţiei producţiei de fructe pe decade şi luni în România, este

redată în figura 1.2.

8

Fig. 1.1. - Dinamica consumului lunar de fructe (proaspete şi industrializate)

Luna V VI VII VIII IX X XI

Cumulat % 1,8 12,3 23,4 35,0 68,0 99,3 100

Figura 1.2. - Dinamica apariţiei producţiei de fructe în România

1.2.b. Valoarea terapeutică a fructelor

Fructele sunt recomandate nu numai în alimentaţia omului sănătos, ci şi în

regimuri alimentare recomandate multor categorii de boli.

Majoritatea fructelor ajută digestia. Aciditatea lor moderată provoacă o

importantă secreţie de salivă, stimulează activitatea sucurilor gastrice şi reglează

funcţiile intestinale. Rol deconstipant au: merele, perele, gutuile, prunele,

piersicile şi caisele. Ele au importanţă majoră în prevenirea cancerului intestinului

gros prin înlăturarea constipaţiei. De asemenea, fructele au rol în combaterea

9

colibacilozei. Totodată, merele, gutuile şi perele constituie mijloace de tratare a

diareii.

Hipertensiunea arterială se reduce sau chiar se combate printr-un consum

raţional de fructe.

Merele, perele şi gutuile, datorită conţinutului ridicat în pectină reduc

colesterolul, fiind recomandate în prevenirea aterosclerozei şi a infarctului de

miocard.

Datorită fructozei pe care o conţin (merele, perele) sunt recomandate

bolnavilor cu dereglări hidrocarbonate.

1.2.c. Valoarea economică a fructelor

Veniturile ce se obţin din cultivarea pomilor sunt de peste cinci ori mai mari

decât cele obţinute din cultivarea cerealelor. Rata rentabilităţii variază între 50-

200% de unde rezultă că din cultura pomilor se pot obţine venituri importante,

surse de acumulări atât pentru pomicultori, cât şi pentru economia naţională.

Unele specii pomicole pot pune în valoare terenuri cu fertilitate scăzută, în

pantă (din zonele colinar-montane), nisipoase etc. De asemenea, pomii pot ocupa

în condiţii avantajoase suprafeţele mici de teren din jurul locuinţelor.

În pomicultură, forţa de muncă se utilizează raţional pe tot parcursul anului.

Fructele constituie o importantă sursă de valută, prin valorificarea acestora

la export. Totodată, ele constituie o materie primă valoroasă pentru industria

alimentară.

Plantaţiile pomicole exercită o acţiune sanogenă asupra mediului.

1.3. Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării pomiculturii pe plan mondial şi în ţara noastră

Pe plan mondial pomicultura ocupă o suprafaţă de cca. 90 mil. ha, respectiv

6,4 % din suprafaţa agricolă (1400 mil. ha).

Analizând evoluţia producţiei de fructe pe plan mondial, pe ţări sau specii se

remarcă diferenţe semnificative de la un an la altul, datorită variaţiei factorilor

climatici, dar mai ales, alternanţei de rodire şi în mod deosebit, la măr.

Datele din tabelul 1.3., prezintă volumul şi evoluţia producţiei de fructe în

ultimii 45 de ani. Se constată că cca. 70 % din producţia mondială de fructe în anii

10

1995-2000, o constituie trei specii şi anume: bananierul (55 904 –66 900 mil. t);

portocalul (59 3114 - 65 924 mil. t) şi mărul (50 353 - 59 115 mil. t).

Producţia de mere, pe continente aşa cum reiese din tabelul 1.4., a rămas în

general constantă, o creştere însemnată a înregistrat China, care produce peste 20

mil. t. Aceeaşi tendinţă de creştere a producţiei de mere se înregistrează în Polonia

(peste 2 mil t) şi Turcia (2,5 mil. t). În ultimul deceniu, în unele ţări din Europa se

constată că producţiile prezintă oscilaţii de la un an la altul, deşi deţin majoritatea

suprafeţelor cu plantaţii intensive.

Dintre tendinţele care se manifestă pe plan mondial privind dezvoltarea

pomiculturii amintim:

-Intensivizarea plantaţiilor pomicole prin utilizarea unor soiuri noi, foarte

precoce şi productive (de tip spur), a unor portaltoi de vigoare redusă,

diversificarea sistemelor de conducere a pomilor precum şi prin aplicarea unor

verigi tehnologice cu rol esenţial în agrotehnica modernă (irigare, fertilizare,

mecanizare).

-Concentrarea speciilor pomicole în bazinele şi centrele consacrate, cu

posibilităţi de irigare, oferă condiţii edafice şi climatice specifice asociaţiei soi-

portaltoi, în vederea obţinerii de producţii mari de fructe, de calitate, constante an

de an.

Pentru măr şi păr sunt consacrate bazinele pomicole: Valea Padului (Italia),

Valea Garone şi Valea Loarei (Franţa), Câmpia Tisei (Ungaria), Valea Mariţei

(Bulgaria), Valea Dâmboviţei (România).

-Modernizarea sortimentului pomicol, prin reducerea numărului de soiuri

cultivate din fiecare specie, crearea de soiuri rezistente sau imune la boli şi

dăunători. Utilizarea unor soiuri cu caracteristici specifice plantaţiilor de mare

densitate: vigoare redusă, precocitate, productivitate, valoare alimentară ridicată,

solicitare pe piaţă.

Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării pomiculturii în ţara noastră

Pomicultura pe teritoriul ţării noastre este bine reprezentată prin cultura a

diverse specii şi soiuri, care găsesc condiţii pedoclimatice foarte favorabile pentru

creştere şi fructificare, asigurând un consum eşalonat de fructe pe toată durata

anului.

Pe baza tradiţiei milenare a culturii pomilor cât şi a extinderii suprafeţelor

ocupate de pomi, pomicultura a devenit în timp o ramură de bază a agriculturii,

11

care dispune de o infrastructură bine definită şi recunoscută pe piaţa internă şi

externă.

Evoluţia producţiei de fructe pe plan mondial (FAO, Production, Yearbook)

Tabelul 1.3.

mii tone Anii

Speciile 1961 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005

Mere 17 054 21 324 27 006 31 136 33 94338 905 41 026 50 353 59 155 59 444 Pere 5 202 5 356 7 996 8 428 8 584 9 291 9 560 12 674 16 756 19 539 Prune 6 176 4 816 6 148 4 988 6 014 6 579 6 111 6 523 9 076 9 459 Piersice 5 167 5 816 6 372 6 542 7 535 7 745 9 382 10 868 13 195 15 782 Caise 1 318 1 362 1 633 1 548 1 736 2 030 2 179 2 096 2 753 2 821 Cireşe 1 299 1 113 1 460 1 360 1 279 1 530 1 397 1 648 1 898 1 828 Vişine 542 479 539 594 665 940 868 914 933 1 181 Nuci 497 533 655 733 795 836 887 1 056 1 234 1 527 Total zona temperată

37 255

40 799

51 809

55 329

60 551

67 856

71 410

86 132

105 000 111

581 Banane 21 155 26 261 31 229 31 324 36 39539 471 46 252 55 904 66 900 72 466 Portocale 15 946 18 769 25 079 32 506 40 19941 052 49 853 59 314 65 924 59 672 Mandarine 2 835 3 595 5 909 8 141 8 507 9 876 12 360 15 784 16 516 23 330 Ananas 3 831 4 477 5 447 7 205 10 831 9 755 11 555 12 691 14 405 16 770 Curmale 1 853 1 881 1 888 2 430 2 661 2 823 3 433 4 849 6 180 6 922 Grapefruit 2 121 2 277 3 075 3 645 4 532 3 824 4 072 5 152 5 449 3 675 Lămâi şi alte citrice

2 626

2 979

3 519

5 071

5 200

6 366

7 298

8 641

11 066

12 726

Total zona caldă

50 367

60 239

76 146

90 322 108

325 113 167

134 823

162 335

186 440 195

561 Total

mondial 87 622

101 038 127

955 145 651 168

876 181 023

206 233

248 467

291 440 307

142

Analizând datele statistice privind patrimoniul pomicol, reiese că, acesta a

deţinut o pondere însemnată, respectiv de la 184 200 ha în 1950 (după război) şi

până la 428 400 ha în 1970. (tabelul 1.5.).

La nivelul anului 2000, patrimoniul pomicol era de 239,9 mii ha, din care

208,1 mii ha total livezi. Livezile pe rod ocupă suprafaţa de 198,6 mii ha,

12

Producţia de mere pe continente în principalele ţări (FAO, Production, Yearbook)

Tabelul 1.4.

mii tone Anii Ţara

1990 1995 2000 2005America de Nord

Canada 541 599 543 369 Mexic 457 413 338 580 SUA 4380 4798 4682 4477

America de Sud Argentina 976 1146 833 1262 Chile 700 850 805 1350 Brazilia 544 686 1153 844

Asia China 4332 14017 20437 20403 India 1094 1200 1040 1470 Iran 1524 1990 2142 2400 Japonia 1053 963 800 870

Europa Anglia 309 261 209 160 Franţa 2326 2516 2157 2222 Germania 2222 1459 3137 1600 Italia 2050 1940 2232 2192 Polonia 812 1288 1450 2050 Rusia 1200 1832 2050 România 683 457 490 478 Spania 657 816 838 798 Turcia 1900 2100 2400 25550 Ungaria 954 353 695 486 Rep. Moldova 473 163 350

Oceania Australia 319 317 320 280 Noua Zeelandă 361 527 620 516

Africa Africa de Sud 439 512 578 779

Evoluţia patrimoniului pomicol (1927-2000) Tabelul 1.5..

Suprafaţa

mii ha 1927 1938 1950 1960 1970 1980 1990 1997 2000

Patrimoniu 340,1 247,0 184,2 212,6 428,4 356,6 313,4 245,5 239,9 Total livezi 299,3 192,7 155,7 179,5 352,4 301,7 271,3 271,3 208,1 Din care pe rod 259,0 167,5 132,1 152,7 212,3 255,4 230,7 214,0 198,6 Căpşunării 10,1 5,5 1,4 1,6Arbuşti fructiferi 5,5 0,5 0,5

În ce priveşte suprafeţele ocupate de fiecare specie cultivată în ţara noastră,

după datele statistice (FAO, 2001), prunul deţine primul loc cu 98 000 ha, urmat

de măr cu 82 000 ha, de cireş şi vişin cu 12 500 ha, păr cu 7 000 ha, cais cu 5 490

ha, piersic cu 5 000 ha, nuc cu 2 370 ha, căpşun 1 650 ha (tabelul 1.6.).

13

Suprafaţa ocupată cu pomi în România

Tabelul 1.6.

Suprafaţa

ha 1990 2000 2001 2002 2003 2004 2005 Măr 81000 82000 73000 70000 71589 73377 72740Păr 9800 7000 5853 6000 5895 5316 5829 Prun 90000 98000 96000 96000 94489 96996 95478Cireş+ vişin 17400 12500 10400 11000 9861 9612 9317 Cais 7900 5490 3632 3500 3809 3468 4337 Piersic 7200 5000 3687 3500 2892 3126 2424 Nuc 2500 2370 2051 2000 2013 1856 2000 Căpşun 4500 1650 1765 1800 1902 1754 2121

Sub aspectul suprafeţelor cultivate, se consideră că, acestea sunt suficiente,

pentru asigurarea unor producţii de fructe, care să acopere necesarul consumului

de fructe pentru populaţie şi chiar pentru export, dar numai, în condiţiile obţinerii

unor producţii medii ridicate de : 10-15 t/ha la măr şi păr; 6-8 t/ha la prun; 7-8 t/ha

la cireş şi vişin; 10-12 t/ha la cais şi piersic etc.

În condiţiile ţării noastre, pomicultura este cantonată în zonele colinare

subcarpatice, în vestul Transilvaniei, în Banat, iar pentru speciile termofile în sud,

sud-est şi în vestul ţării.

Producţia totală de fructe obţinută în anul 2003 a fost de 2 049 mii t,

evoluţia acesteia fiind influenţată în decursul anilor de numeroşi factori (inclusiv

climatici), care au determinat ca limitele inferioare să fie de numai 917 400 t în

anul 1995, cea mai slabă producţie de fructe din ultimii 33 de ani până la 2 182

500 t în anul 1993, considerată cea mai mare producţie obţinută de-a lungul

timpului în România (tabelul 1.7.).

Evoluţia producţiei de fructe (mii tone)

Tabelul 1.7.

Specia 985-1989 990 1995 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Total

1694,1 1453, 0

917,4

1301,0

1324,5

1275,3

2049,2

1740,7

1004,2

Mere 718,9 683,2 457,2 490,2 507,4 500,0 811,1 1097,8 478,1Prune 585,2 449,5 252,5 549,6 557,1 530,0 909,6 475,7 409,3Pere 96,8 73,8 63,0 70,6 71,6 65,0 103,7 45,9 34,2Cireşe + vişine

79,9

67,7

60,5

73,7

91,2

88,0

98,5

54,0

32,0

Caise 49,7 48,0 15,2 28,4 28,3 26,0 42,6 20,6 5,7 Piersici 81,0 52,9 13,4 18,3 16,7 15,0 18,0 19,6 9,1 Nuci 24,4 26,0 22,7 31,5 33,9 33,0 50,8 15,6 15,5Căpşuni 29,6 18,2 12,7 11,6 18,3 18,0 14,9 14,5 20,3Alte fructe 52,5 33,7 20,0 26,9 Arbuşti fructiferi

2,5

3,3

1,0

0,3

0,4

0,3

14

Dintre judeţele cu o pondere mare în producţia de fructe se remarcă: Argeş

132 613 t; Dâmboviţa 91 289 t; Vâlcea 74 346 t; Cluj 67 397 t; Sălaj 45 235 t;

Caraş-Severin 46 968 t; producţii la nivelul anului 2000.

Producţia de material săditor pomicol a avut o evoluţie ascendentă, odată cu

începutul intensivizării pomiculturii româneşti (anii 1960-1962) şi s-a accentuat

după 1977, odată cu creşterea numărului de staţiuni pomicole şi a pepinierelor

aflate în subordinea acestora, ajungându-se la 42 de pepiniere.

După 1990, cerinţele de material săditor pomicol s-au redus an de an,

datorită faptului că nu s-au mai înfiinţat noi plantaţii comerciale, respectiv de la

10 483 mii pomi altoiţi la 1 004 mii în anul 2000. (tabelul 1.8.).

Producţia de material săditor pomicol în România

Tabelul 1.8.

mii buc.

Anul Specia

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 Total 1191

7 1048

3 7254

6646

4036

3225

2216

2442

2040

1309

Măr 2350 1894 1444 1578 1080 879 731 810 483 684 312 440 Păr 513 467 460 283 209 186 171 170 46 113 23 49 Gutui 107 125 92 76 47 48 35 26 13 19 7 13 Prun 3785 4379 3274 3330 1976 1251 693 421 503 249 324 261 Cireş 746 552 419 380 112 98 82 51 72 39 36 30 Vişin 1568 1102 486 199 49 45 57 36 29 15 16 16 Cais 693 470 292 484 368 268 295 142 191 94 90 160 Piersic 1205 1063 561 232 179 141 140 117 98 56 46 130 Migdal 93 39 19 1 - 2 1 12 - 2 - 3 Nuc 743 349 189 70 1 - - - 5 38 42 1 Castan 13 14 2 - - - - - - - 2 1 Alun 100 35 15 15 15 30 10 10 10 10 - -

Tendinţe de perspectivă în cultura pomilor

În ţara noastră se urmăreşte intensivizarea culturilor pomicole prin:

- utilizarea soiurilor de mare randament, asociate cu portaltoi de vigoare

scăzută;

- valorificarea superioară a condiţiilor ecologice;

- producerea materialului săditor prin metode moderne, L.T.V.;

- reducerea numărului de soiuri la toate speciile;

15

-concentrarea şi specializarea producţiei în bazine şi centre pomicole

consacrate;

- micşorarea volumului de manoperă în livadă etc.

Pentru a opri diminuarea producţiilor, pomicultorul trebuie să fie permanent

informat şi sprijinit pentru a aplica tehnologiile existente şi a adapta o serie de

inovaţii care ţin de ameliorare şi genetică în vederea folosirii materialului biologic

valoros, pe specii şi soiuri, de fertilizare şi agrotehnică, combaterea integrată a

bolilor şi dăunătorilor, de utilizare a tehnologiilor mecanizate, de menagement şi

marketing specifice producţiei pomicole.

Pentru a recepta aceste informaţii pomicultorii trebuie să se instituie într-un

sistem unitar de consultanţă, care să ofere tehnologii moderne şi să le asigure o

cultură solidă de specialitate.

Indiferent de structura producţiei şi dimensiunile exploataţiei, pomicultorul

trebuie să ştie că dezvoltarea producţiei pomicole poate fi analizată funcţie de

două grupe de factori şi anume:

- factori esenţiali ce ţin de piaţa de desfacere, modificarea tehnologiilor,

materiale şi echipamente din dotare şi mijloacele de transport;

- factori stimulativi, care privesc ameliorarea terenurilor, creditele acordate,

servicii de asistenţă oferite, acţiuni de grup de tip asociativ, încadrarea producţiei

în strategia agricolă regională şi naţională.

La aceşti factori se mai adaugă apropierea de zone urbane ce creează pieţe de

desfacere, cerinţe pentru export sau intern, funcţie de puterea de cumpărare.

Procesul de elaborare a noilor tehnologii este legat direct de producător, care

ajută specialiştii din cercetare să abordeze problemele majore. Transferul şi

difuzarea noilor tehnologii trebuie să parcurgă următoarele etape (figura 1.3.).

Figura 1.3. - Etapele transferului şi difuzării tehnologiilor noi

16

CAPITOLUL 2

CLASIFICAREA SPECIILOR POMICOLE

Speciile de pomi şi arbuşti fructiferi se pot clasifica din punct de vedere

botanic, după habitus şi după fruct şi gradul de perisabilitate al acestuia.

2.1. Clasificarea botanică

Speciile pomicole de climat temperat aparţin clasei Magnoliatae

(Dicotyledonatae) şi se grupează în 12 familii, 5 subfamilii, 24 genuri şi peste 66

specii (tabelul 2.1.).

În cadrul genurilor, pe lângă speciile existente în flora spontană a ţării

noastre, vor fi amintite şi unele specii din alte ţări, care pot prezenta interes pentru

pomicultura românească sau care au servit ca genitori pentru obţinerea soiurilor

cultivate în R. S. România.

Atât ca număr, cât şi ca importanţă economică, majoritatea pomilor şi

arbuştilor aparţin familiei Rosaceae cu trei subfamilii: Pomoideae, Prunoideae şi

Rosoideae.

2.2. Clasificarea speciilor pomicole după habitus

După habitus plantele pomicole se împart în: pomi propriu-zişi; arbustoizi;

arbuşti; semiarbuşti; liane; plante fructifere semierboase.

Pomi propriu-zişi (fig. 2.16.) sunt plante viguroase cu un singur trunchi bine

definit şi o coroană de dimensiuni mari, care împreună, pot ajunge la înălţimi de

5-20 m şi o durată a vieţii de 15-100 ani şi chiar mai mult (ex. castanul).

Au un ritm mai încet de dezvoltare, necesitând astfel mai mulţi ani până la

intrarea pe rod (excepţie face piersicul).

Se înmulţesc prin seminţe (speciile sălbatice, portaltoii), altoire, iar unele

specii şi prin drajoni (prun, vişin).

Din această grupă fac parte: mărul, părul, cireşul, nucul, prunul, caisul,

vişinul, castanul.

17

Clasificarea botanică a speciilor pomicole Tabelul 2.1.

Ordinul

Familia Sub- familia

Genul

Specia Denumirea populară

- domestica Borkh. - mărul cultivat - silvestris Mill. - mărul pădureţ -pumilla praecox Pall. - mărul dusen -pumilla paradisiaca Pall.

-mărul paradis - baccata Borkh. - mărul siberian

Malus

- prunifolia Borkh - mărul chinezesc - sativa Lam et. D.C. - părul cultivat - piraster L. - părul pădureţ - eleagnifolia Pall. - părul sălcioară - nivalis Jac. - părul nins

Pirus

- serotina Red. - părul chinezesc - oblonga Mill. - gutui cultivat

Cydonia - japonica Pers. - gutui japonez - domestica L. - scoruş- aucuparia L. - scoruş de munte

Sorbus

- melanocarpa Red. - scoruşul negru

Po

moi

deae

Mespilus - germanica L. - moşmon- domestica L. - prunul cultivat - institiţia Jussc. - prunul galben - cerasifera Mhr. - corcoduş

Prunus - spinosa L. - porumbar- vulgaris Lam. - cais- sibirica L. - caisul siberian - mume Carr. - caisul japonez

Armenian

ca

- mandchurica Schv. - cais de Manciuria

- vulgaris Mill. - piersicul Piersica

- davidiana Karr. - piersicul lui David

- comunis L. - migdalulAmygdal us - nana L. - migdalul pitic

- avium L. - cireşul- vulgaris Mill. - vişinul- mahaleb Mill. - mahaleb

Pr

unoi

deae

Cerasus - fructicosa Pall. - vişinul de stepă - vesca L. - fragul de pădure - moschata Duch. - căpşun

- virginiana Mill. - fragul de Virginia

- chiloensis Duch. - fragul de Chile

Fr

agar

ia

- ananassa Duch. -- idaeus var. vulgatusL.

- zmeurul roşu - idaeus var. strigosusMill.

- zmeurul pufos - caesius L. - murul de câmp

R

osal

es

R

osac

eae

R

osoi

deae

R

ubus

- fructicosus L. - murul de pădure

18

Ordinul

Familia Sub- familia

Genul

Specia Denumirea populară

- vulgaris Lam. - coacăz sălbatic - rubrum L. - coacăz roşu- nigrum L. - coacăz negru

R

ibes

- aureum Pursh. - coacăz alb- reclinata Mill. - agriş

Sa

xifr

agac

eae

R

ibes

oide

ae

Grossularia - hirtella Spach. - agriş

- vitis idaea L. - afinul roşu - uliginosum L. - afinul vânăt

Ericales

Ericaceae

Vacciniu m

- myrtillus L. - afinul negru - rhamnoides L. - cătina albă Eleagnal

es Eleagnace

ae Hippöpha

e - ssp. Carpatica RousiRhamnle

s Rhamnace

ae

Ziziphus

- jujuba Mill.

- zizifus Cornales Cornaceae Cornus - mas L. - cornul

- regia L. -nucul comun Juglandal es

Juglandacea e

Juglans - nigra L. - nucul negru - sativa Mill. - castanul

- dentata Borkh. - castanul american

Fagaceae

Castanea

-pumilla Mill. - castanul pitic - avellana L. - alunul comun - colurna L. - alunul turcesc - maxima Mill. - funducul

Fagales Betulaceae

Corylus - pontica Koh. - alunul pontic

Morus - alba L. - dudul

Moraceae Ficus - carica L. - smochinul

Sambucus - nigra L. - socul european

Urticales

Caprifolia ceae

Lonicera - caerulea var. edulisL.

- caprifoi

- chinensis Planch. -actinidia chinezească

Actinidia les

Actinidiae

Actinidia

- deliciosa Achev. -kiwi

Arbustoizii (fig. 2.17.) au caractere intermediare între pomi şi arbuşti; cresc

mai puţin înalţi (5-6 m); formează mai multe tulpini de grosimi diferite; intră

relativ repede pe rod (3-4 ani) şi trăiesc aproxmativ 20-30 ani. Se înmulţesc, în

general, pe cale vegetativă şi mai rar, prin seminţe. Din această grupă fac parte

alunul, vişinul arbustoid, scoruşul, cătina albă, ziziphus, gutuiul arbustoid şi unele

tipuri de migdal.

Arbuştii (fig. 2.18.) sunt plante lemnoase cu talie mică (până la 2 - 2.5 m),

care prezintă numeroase tulpini (10 - 20 buc), de grosimi şi înălţimi aproape egale,

apărute în zona coletului, formând tufe compacte. Au ciclul de dezvoltare scurt,

intră pe rod în anul al doilea, dar nu trăiesc mai mult de 10 - 15 ani.

19

Arbuştii emit cu uşurinţă rădăcini adventive şi se înmulţesc vegetativ prin

drajoni, butaşi, marcote dar şi prin seminţe.

Cele mai reprezentative specii din această grupă sunt: coacăzul negru şi

roşu, agrişul, afinul etc.

Semiarbuştii (fig. 2.19.), au numeroase tulpini, erecte sau semierecte, de

grosimi mici (cca 1cm), lungi de 1-3m. Tulpinile trăiesc doi ani, în primul an

cresc vegetativ, în al doilea an rodesc, apoi se usucă. Plantele se regenerează prin

drajoni care, de altfel, este şi principala metodă de înmulţire. O tufă trăieşte 10-15

ani. Zmeurul şi murul sunt cele mai reprezentative specii din această grupă.

Lianele au tulpini foarte lungi ce ating 15-20 m, sunt subţiri sau ceva mai

groase (3-5 cm până la 8-10 cm în diametru), adaptate pentru agăţare sau

încolăcire în jurul arborilor. Din această categorie face parte actinidia. (fig. 2.21).

Plantele fructifere semierboase (fig. 2.20.) formează tufe mici de 25-30 cm

înălţime. Tulpina se ramifică la nivelul solului formând segmente anuale de 2-3

cm, care vor forma stoloni şi rădăcini adventive. Frunzele mor în fiecare an, însă

tulpinile trăiesc 6-8 ani. Din această grupă fac parte căpşunul şi fragul.

Fig. 2.16. - Pom propriu-zis

Fig. 2.17. - Arbustoid Fig. 2.18. - Arbust

20

Fig. 2.19. - Semiarbust Fig. 2.20. - Plantă

semierboasă

Fig. 2.21. Liană

2.3. Clasificarea pomicolă

Se face pe baza particularităţilor biologice şi tehnologice ale speciilor

pomicole, un accent deosebit punându-se pe fruct şi gradul de perisabilitate al

acestuia.

Din acest punct de vedere se disting 5 mari grupe: pomacee, drupacee,

nucifere, bacifere şi grupa plantelor subtropicale.

1. Grupa pomacee (pomoidee, seminţoase) cuprinde: mărul, părul, gutuiul,

moşmonul, scoruşul, păducelul, specii din familia Rosaceae, subfamilia

Pomoideae şi se caracterizează prin următoarele particularităţi:

- fructul este o "poamă", care din punct de vedere morfologic este un "fruct

fals", rezultat din concreşterea ovarului cu receptaculul floral şi care prezintă

rezistenţă la transport şi păstrare;

- mugurii de rod sunt micşti, bifuncţionali, solitari şi situaţi în general, în

vârful ramurilor de rod. Acestea au o evoluţie şi degarnisire lentă;

- pomii au longevitate mare, intră pe rod relativ târziu şi dau producţii mari;

- repausul vegetativ este lung, înflorirea târzie, florile nefiind afectate de

brumele şi îngheţurile târzii de primăvară;

- sunt rezistente la ger, pretenţioase la umiditate şi fertilitatea solului, fapt

pentru care cultura lor reuşeşte mai ales, în zona deluroasă;

- suportă uşor tăierile, iar rănile se vindecă repede;

- se înmulţesc prin altoire pe portaltoi generativi şi vegetativi şi se cultivă în

livezi clasice, intensive şi superintensive.

21

2. Grupa drupacee (prunoide, sâmburoase) cuprinde: cireşul, vişinul,

prunul, caisul, piersicul (precum şi mahaleb, corcoduşul, porumbarul şi zarzărul,

specii care se folosesc ca portaltoi).

Toate speciile aparţin familiei Rosaceae, subfamilia Prunoideae şi se

caracterizează prin următoarele particularităţi:

- fructul este o drupă cu mezocarpul comestibil şi endocarpul lignificat şi

este perisabil;

- mugurii de rod sunt monofuncţionali, floriferi, dispuşi solitar şi axilar pe

ramurile de rod, acestea au o evoluţie rapidă, longevitate redusă, degarnisindu-se

în zona bazală;

- pomii au un ritm intens de creştere şi dezvoltare, mai ales în primii ani,,

produc mulţi lăstari anticipaţi şi se degarnisesc repede;

- intră mai repede pe rod şi trăiesc mai puţin decât pomaceele, respectiv 45-

50 ani (cireş), 15-20 ani (cais, piersic);

- perioada de repaus este scurtă, înfloresc timpuriu şi în unii ani, florile şi

fructele abia formate, pot fi distruse de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară.

- sunt mai puţin rezistente la temperaturile scăzute din timpul iernii (-26°C

piersicul), au cerinţe mai mari faţă de căldură şi sunt mai rezistente la secetă, fapt

pentru care, cultura acestor specii este cantonată în zona colinară sau de câmpie,

cu excepţia unor soiuri de prun, cireş şi vişin, care dau rezultate bune şi în zona

deluroasă.

- suportă mai greu tăierile, rănile se cicatrizează mai greu, deseori

prezentând scurgeri de clei;

- se înmulţesc prin altoire, în special pe portaltoi generativi, cei vegetativi

fiind mai recent introduşi în cultură. La vişin, înmulţirea se poate face şi prin

drajoni (Oblacinska).

- se cultivă cu precădere în sistem clasic, intensiv şi mai puţin superintensiv

(vişin, prun, piersic).

3. Grupa nucifere - include nucul, castanul cu fructe comestibile alunul,

specii din familii diferite dar cu fructe uscate, rezistente la transport şi păstrare.

Acestea prezintă următoarele particularităţi:

- fructul este o nucă (castan, alun) sau o pseudodrupă (nuc şi migdal), la

care partea comestibilă este sămânţa;

- cuprinde specii unisexuate monoice, cu creştere sub formă de pomi

propru-zişi (nuc, castan) sau arbustoizi (alunul);

22

- mugurii de rod sunt micşti, bifuncţionali şi evoluează în lăstari fertili, ce

poartă numai flori femele (nuc, alun) sau şi mascule (castan);

- sunt specii sensibile la ger (cu excepţia alunului comun), pretenţioase la

căldură (castanul), fapt pentru care, se cultivă în zone cu climă mai blândă.

- suportă greu tăierile, iar la nuc apare plânsul;

- se înmulţesc prin seminţe (nuc, castan) sau drajoni (alun) marcote (castan)

sau prin altoire la masă (castan nuc);

- unele specii trăiesc mult şi intră târziu pe rod (nuc, castan) altele intră pe

rod mai devreme dar au o viaţă mai scurtă (alun, migdal).

4. Grupa bacifere cuprinde: coacăzul, agrişul, zmeurul, murul, căpşunul,

fragul, afinul, cătina albă, scoruşul negru, lonicera albastră. Specii care fac parte

din familii diferite şi au toate, fructele foarte perisabile, sensibile la transport şi

păstrare.

- fructele sunt bace (afin, soc, cătina albă, scoruşul negru. lonicera albastră),

pseudobace (coacăz, agriş), polidrupe (zmeur, mur), poliachene sau receptacul

îngroşat (căpşun, frag);

- plantele cresc sub formă de arbuşti (coacăz, agriş, soc, cătină), semiarbuşti

(zmeur, mur) sau plante semiierboase (căpşun);

- intră repede pe rod şi au longevitate mică;

- se înmulţesc vegetativ: drajoni (zmeur, mur, cătină), stoloni (căpşun)

butaşi şi marcote (coacăz, afin, agriş).

5. Grupa speciilor subtropicale cuprinde - smochinul, rodia, citrice (lămâi,

portocal), actinidia, care fiind plante de climat mediteranian, la noi în ţară, se

cultivă în sere, apartamente sau chiar în câmp (smochin, kiwi);

- fructul hisperida (citrice), siconă (smochin), bacă falsă la rodie (Punica

granatuie), bacă la kiwi (Actinidia chinensis).

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Clasificaţi sepciile pomicole după habitus.

Particularitaţile speciilor pomicole din grupa pomaceae.

Particularitaţile speciilor pomicole din grupa drupaceae.

Particularitaţile speciilor pomicole din grupa nucifere

Particularitaţile speciilor pomicole din grupa bacifere.

23

Fig. 2.22. - Poamă Fig. 2.23. - Drupă

Fig. 2.24. - Nucă

Fig. 2.25. - Bacă

24

CAPITOLUL 3

MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA

POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

În general, pomii cultivaţi reprezintă un sistem obţinut din două sau chiar

trei subsisteme. În biologie acest sistem poartă denumirea de simbioză. În acest

sistem, fiecare parte componentă, participă activ la viaţa de asociaţie. Astfel,

portaltoiul (hipobiontul) absoarbe seva brută şi o transmite altoiului (epibiontului)

care o transformă în produs finit, folosit apoi, în mod egal de cei doi parteneri.

În afară de indivizi altoiţi, în cultură mai există şi pomi care cresc pe

rădăcini proprii, obţinuţi pe cale generativă sau prin una din metodele de înmulţire

vegetativă, dintre care înmulţirea meristematică pare să câştige teren.

Fiecare individ, indiferent de modul de obţinere, este alcătuit din organe

specifice adaptate la condiţiile ecologice în care trăiesc. Aceste organe se pot

grupa în două mari subsisteme cu formă şi funcţii distincte: (Fig. 3.1.)

Organele hipogee (rădăcina);

Organele epigee (tulpina).

3.1. Rădăcina

Clasificarea rădăcinilor - tipuri de rădăcini:

După origine:

a. - rădăcini embrionare - se întâlnesc la pomii obţinuţi din seminţe şi la cei

obţinuţi pe portaltoi generativi;

b. - rădăcini adventive - sunt caracteristice pomilor obţinuţi pe cale

vegetativă.

După dimensiuni:

1. Rădăcinile de schelet şi semischelet - constituie structura de rezistenţă a

sistemului radicular şi sunt reprezentate de pivot, rădăcinile principale şi

ramificaţiile lor până la ordinul III. Ele sunt groase (3-20 cm), lungi de 1-8 m (în

funcţie de vârsta pomilor), au longevitate mare, structură anatomică secundară,

25

epiderma suberificată, culoarea brună şi îndeplinesc funcţia de fixare a pomilor în

sol, conducerea sevei şi depozitarea substanţelor de rezervă.

Pivotul - este rădăcina principală centrală, care provine din radicela

embrionară. Se întâlneşte la pomii tineri, obţinuţi direct din sămânţă (portaltoi

generativi) şi lipseşte la cei înmulţiţi vegetativ.

Este gros, conic, are direcţia verticală de creştere şi prin ramificare formează

rădăcinile de schelet. După ce atinge lungimea de 60-80 cm, ramifică puternic şi

se atrofiază.

Pomii altoiţi nu prezintă pivot, nici în cazul folosirii portaltoilor generativi

deoarece, acesta se scurtează la plantarea în şcoala de puieţi cât şi cu ocazia

scoaterii pomilor din pepinieră sau a plantării la locul definitiv.

2. Rădăcinile fibroase sau de garnisire - sunt ramificaţii secundare ale

rădăcinilor de schelet (ord. IV, V, VI), sunt subţiri cu diametru sub 3 mm, scurte

(fracţiuni de mm până la câţiva cm), trăiesc mai puţin de un an, constituind

elementele nepermanente ale rădăcinii.

După studiul de dezvoltare şi funcţiile pe care îndeplinesc rădăcinile

fibroase pot fi clasificate în:

a.- rădăcini axiale - sunt groase şi lungi până la 10-25 mm, au structură

primară, culoarea albă iar în zona lor meristematică sunt mai groase decât

cilindrul central (înaintea apariţiei îngroşării secundare). Folosesc pentru creştere

canalele existente în sol, dar pot să-şi formeze altele noi. Vârful lor de creştere

exercită asupra solului o presiune de 15-25 at (Kgf/cm2). (Roy Rom, l988).

Viteza şi direcţia de creştere a rădăcinilor axiale este influenţată de textura şi

structura solului, prezenţa O2 şi a substanţelor hrănitoare în sol, acestea

prezentând un chimiotropism accentuat. (fig. 3.3.).

Aceste rădăcini evoluează în rădăcini intermediare şi apoi în conducătoare.

b.- rădăcini active sau absorbante - sunt lungi de 0,1-4 mm şi groase de 0,3-

1 mm, au structură primară, culoarea albă şi pot avea micoriză. Au rolul de

absorbţie şi de sinteză. În perioada creşterii intensive, reprezintă 90% din numărul

total de rădăcini, care la pomii maturi pot depăşi chiar milioane. Au o perioadă de

viaţă foarte scurtă (15-25 zile), nu formează îngroşări secundare şi sunt acoperite

cu perişori absorbanţi. Numărul perişorilor absorbanţi diferă de la o specie la alta:

exemplu la măr 170-300 /mm2, la prun 380 /mm2 etc. Majoritatea acestor rădăcini

active se găsesc către extremităţile rădăcinilor de schelet şi semischelet, în zona

26

cuprinsă între R/2 şi 3R/2 din proiecţia coroanei pe sol. În această zonă

îngrăşămintele au un coeficient ridicat de utilizare.

c.- rădăcini intermediare, de culoare gri-deschis, provin în special din

rădăcini axiale mai rar din rădăcini absorbante. Au o durată de viaţă scurtă (10-15

zile) şi fac tranziţia la rădăcinile conducătoare.

d.- rădăcini conducătoare - au culoarea brună-deschisă, se alungesc şi se

îngroaşă an de an, transformându-se în timp în rădăcini de schelet şi semischelet.

Au rol în fixarea pomului şi în conducerea sevei brute.

Fig. 3.1. - Biostructura unui pom

1- Pivotul; 2- Rădăcini orizontale; 3- Rădăcini verticale; 4- Rădăcini absorbante; 5- Coletul; 6- Trunchiul; 7- Axul coroanei; 8- Şarpantă;

9- Subşarpantă; 10- Ramuri de semischelet; 11- Săgeată; 12- Unghi de ramificare; 13- Unghi de deschidere; 14- Distanţă de ramificare; 15- Etaj

27

Funcţiile rădăcinilor

Pentru buna desfăşurare a activităţii sistemului planta-individ rădăcinile

execută numeroase funcţii: ancorarea în sol; absorbţia şi transportul apei şi a

substanţelor hrănitoare, respiraţia, depozitarea, sinteza primară a unor compuşi

organici, excreţia, sinteza sau conversia substanţelor biostimulatoare.

Ancorarea în sol - depinde de o serie de factori care contribuie la definirea

habitusului rădăcinii: biologici, de sol şi agrotehnici.

Factorii biologici se referă la specie, portaltoi şi soi. Cu cât specia este mai

viguroasă cu atât dezvoltă un sistem radicular mai viguros, explorând un volum

mare de sol. De exemplu, nucul la vârsta de 40 de ani are rădăcinile extinse la 11-

14 m de trunchi, unele ajung la 20 m (Rusu E., 1969).

În cadrul aceleiaşi specii, portaltoiul prin particularităţile sale genetice,

generează diferenţe mari privind înrădăcinarea în condiţii indentice de sol şi

agrotehnică. Portaltoii viguroşi au o mai bună ancorare în sol, decât cei cu vigoare

redusă, care necesită sistem de susţinere.

Soiul influenţează semnificativ ramificarea rădăcinilor, îndeosebi a celor cu

direcţie orizontală şi implicit extinderea suprafeţei ocupate de acestea.

O influenţă puternică asupra extinderii şi repartizării rădăcinilor în sol

revine: însuşirilor fizice, îndeosebi textura, structura şi stabilitatea structurală.

Agrotehnica - poate aduce uneori schimbări importante în extinderea şi

repartizarea pe profil a rădăcinilor prin modificarea condiţiilor din sol, îndeosebi

înainte de plantare.

Absorbţia apei - şi a substanţelor minerale este o funcţie principală care

contribuie la satisfacerea nevoilor de apă şi de hrană ale pomului. Odată cu apă

sunt absorbiţi şi ionii elementelor hrănitoare precum şi substanţele organice cu

moleculă mică, existente în soluţia solului.

Absorbţia se realizează în principal prin intermediul perişorilor absorbanţi.

O cantitate importantă de apă şi mai puţin de săruri minerale pătrund în pomi şi

prin rădăcinile suberificate. Această particularitate prezintă importanţa în cazul

transplantărilor, când rădăcinile se pot usca, prin pierderea rapidă a apei.

În ce priveşte absorbţia apei la nivelul rădăcinilor absorbante şi axiale,

aceasta se face în două moduri pasiv şi activ.

28

Absorbţia pasivă - a apei este determinată de transpiraţie, care creează un

deficit de saturaţie la nivelul frunzelor, provocând astfel un deficit de presiune în

xilem, care se transmite hidrostatic până la cele mai fine ramificaţii ale rădăcinii.

Forţa de sucţiune a rădăcinilor absorbante este de 8-14 atm. la măr, păr,

gutui şi cireş şi 18 atm. la prun şi piersic.

Apa este absorbită prin peri absorbanţi şi direcţionată spre vasele de lemn

(xilem). Absorbţia pasivă vehiculează cea mai mare cantitate de apă prin plantă în

perioada de vegetaţie.

Absorbţia activă - nu depinde de transpiraţie, ci este rezultatul forţelor

dezvoltate în rădăcini. Celulele rădăcinii preiau prin endosmoză soluţia externă

(de obicei hipotonă) şi o pompează în vasele de lemn.

Pe această cale apa este absorbită cu forţe mai mici 1,8-2 atm. (Milică C. şi

colab. 1977). Ionii minerali sunt absorbiţi prin absorbţia activă.

Transportul substanţelor absorbante se face prin xilem, care este continuu

de la vârful rădăcinii până la frunze, iar seva elaborată se deplasează de la frunze

la rădăcini prin floem.

Respiraţia se desfăşoară normal, când oxigenul din sol reprezintă 10 % din

aerul din sol. Creşterea rădăcinilor este mult redusă la o concentraţie de 3-5% şi

rădăcinile abia supraveţuiesc la 0,1-3% oxigen. Dintre rădăcini, cele noi formate

au cerinţe mai mari decât cele în vârstă.

Situaţii de stress în privinţa respiraţiei pot apărea în solurile bătătorite, în

cele cu textură şi structură deficitară, precum şi pe terenurile inundate. În acest caz

apare asfixia radiculară, concomitent cu inhibarea funcţiilor întregului sistem

radicular. Deosebit de sensibilă la acest fenomen entropic este cireşul, care nu

suportă inundaţiile chiar şi parţiale mai mult de 10-12 zile.

O altă sursă producătoare de dioxid de carbon sunt chiar rădăcinile pomilor.

Cercetările au demonstrat că 2/3 din cantitatea de dioxid de carbon provine din

activitatea microbiană, iar 1/3 este produsă de rădăcinile pomilor (D. Soltner, 1990).

Depozitarea substanţelor de rezervă în rădăcini are o mare importaţă pentru

plantă în general. Acestea conferă pomilor o mare vitalitate, putând fi utilizate în

momente critice din ciclul anual de viaţă (creşterea rădăcinilor primăvara,

vindecarea rănilor)

Depozitarea este mai puţin accentuată în perioada de creştere activă, când

substanţele elaborate de frunze sunt aproape în totalitate consumate, dar se

29

accentuează în perioadele când creşterile scad, iar frunzişul atinge suprafaţa

maximă.

Sinteza primară a unor compuşi organici. La nivelul rădăcinilor s-a

constatat transformarea azotului anorganic absorbit din sol în substanţe organice

(aminoacizi, amide), folosind energia rezultată din descompunerea hidraţilor de

carbon.

Conversia sau sinteza substanţelor bioactive.

O importantă funcţie a rădăcinilor este biosinteza şi transportul hormonilor

vegetali: auxinele şi giberelinele, citochininele, acidul abscizic şi etilenul. Toate

aceste substanţe influenţează activitatea fiziologică a pomului, precum şi creşterea

şi dezvoltarea acestuia.

Secreţia (desorbţia) - constă în eliminarea de către rădăcini în mediul

exterior a unor substanţe dintre care:

- unele au acţiune solubilizantă asupra sărurilor complexe din sol (acidul

carbonic);

- rădăcinile mai elimină în sol zaharuri simple sau chiar polizaharide,

enzime, aminoacizi.

În zona sistemului radicular numită şi rizosferă sunt create condiţii pentru

dezvoltarea unui număr mare de microorganisme, bacterii, ascomycete, ciuperci.

Micoriza este o asociaţie simbiotică între o ciupercă şi rădăcinile active ale

pomului. Prezenţa micorizei sporeşte absorbţia substanţelor hrănitoare, în special,

în solurile sărace în fosfor. De asemenea, micoriza facilitează pătrunderea apei în

rădăcini şi sporeşte rezistenţa acestora la atacul microorganismelor dăunătoare.

În general, pomii care prezintă micoriză, sunt mai viguroşi, mai bine

dezvoltaţi, mai rezistenţi.

Insecticidele şi erbicidele pot avea efecte nefavorabile asupra micorizei

(Viorica Aldea, 1985).

-Prezenţa substanţelor aleopatice în sol, constituie şi una dintre cauzele

apariţiei fenomenului de “oboseală a solului”, care se înregistrează în cazul

replantării cu pomi din aceiaşi specie. Böhmer a descoperit în rădăcinile rămase în

sol după defrişarea pomilor, la măr florizina. De asemenea, au fost identificate

benzaldehida şi amigdalina în rădăcinile piersicului.

Înmulţirea vegetativă. Pentru unele specii pomicole cum sunt: porumbarul,

prunul, vişinul, cătina, zmeurul şi murul, rădăcinile mai au şi funcţia de înmulţire

vegetativă (drajonare).

30

3.2. Tulpina

La pomii cultivaţi şi la arbuştii fructiferi, tulpina are ca origine mugurii

vegetativi, aparţinând altoilor sau butaşilor. La speciile pomicole obţinute prin

seminţe, sistemul aerian (tulpina) este de origine embrionară.

Tulpina are funcţia de conducere a sevelor (brută şi elaborată) şi generează

toate biosistemele componente (lăstari, ramuri, frunze, flori, fructe).

Creşterea în lungime şi ramificarea tulpinii este asigurată prin activitatea

meristemelor primare din conurile de creştere (muguri vegetativi), care dau

naştere ţesuturilor primare (formează epiderma, scoarţa şi cilindrul central).

Creşterea în grosime a tulpinii este asigurată de două zone meristematice

secundare, cambiul, situat la limita dintre scoarţă şi lemn, care generează lemn şi

liber secundar (vasele libero-lemnoase) şi felogenul, situat în scoarţă care

generează felodermul către interior (scoarţă secundară) şi suberul către exterior.

(fig. 3.4).

Tulpina pomilor este formată din trunchi şi coroana.

3.2.1. Trunchiul

Trunchiul este partea bazală neramificată a tulpinii, care face legătura dintre

rădăcină şi coroană.

În funcţie de sistemul de cultură a pomilor trunchiul poate avea dimensiuni

diferite:

• 30 - 40 cm, trunchi pitic, plantaţii superintensive;

• 40 - 60 cm, trunchi mijlociu, plantaţii intensive;

• 60 - 80 cm, trunchi supramijlociu, plantaţii clasice;

• 100 – 180 cm, trunchi înalt, plantaţii de aliniament.

3.2.2. Coroana

Coroana cuprinde totalitatea ramificaţiilor tulpinii, fiind constituită din

numeroase bioelemente, care se diferenţiază între ele prin dimensiuni, funcţii,

vârstă, aspect şi longevitate.

31

Miliţiu I. (1992) - consideră longevitatea criteriul principal în diferenţierea

bioelementelor ce alcătuiesc coroana, clasificându-se în:

- bioelemente permanente (ramuri de schelet);

- bioelemente cu durată medie de viaţă (ramurile de semischelet şi de rod);

- bioelemente cu durată scurtă de viaţă (muguri, lăstari, frunzele, florile,

fructele).

Cireaşă V. (1995) - prezintă coroana formată din:- macrostructura

vegetativă (ramurile de schelet şi semischelet) şi microstructura roditoare

(ramurile de rod).

1. Bioelementele permanente ale coroanei

Ramurile de schelet - sunt cele mai viguroase ramificaţii din coroană şi

formează structura de rezistenţă biologică a coroanei (scheletul pomului).

Axul - este ramura centrală a coroanei (prelungirea trunchiului), care este

delimitat la partea inferioară de prima ramură din coroană iar la cea superioară de

o ramură anuală, numită săgeată.

Pe ax sunt înserate ramurile de schelet de ordinul I. Din acestea se formează

ramurile de ordinul II, care prin ramificare dau ramuri de ordin III ş.a.m.d.

Lipseşte la coroanele de tip vas.

Şarpantele (braţele sau ramurile de schelet de ordinul I), sunt ramurile cele

mai puternice, de dimensiuni apreciabile, ce pornesc de pe trunchi sau de pe axul

pomului. După modul de inserţie pe ax, acestea pot fi dispuse grupat: formând

etaje (piramide şi palmetele etajate) sau spiralat, distanţate între ele (piramide şi

palmete neetajate).

Subşarpantele - sau ramurile de schelet de ordinul II se formează prin

ramificarea celor de ordinul I şi la majoritatea formelor de coroană sunt dispuse

bilateral-altern-extern.

Forma de coroană este definită de modul de amplasare şi îmbinare a

şarpantelor şi structura ei. De aici şi necesitatea cunoaşterii unor noţiuni care

determină parametrii bioconstructivi ai coroanei.

Unghiul de ramificare (creştere) este unghiul format între şarpantă şi ax sau

între ramura de ordinul II şi cea de ordinul I. Pentru a avea un schelet bine

consolidat, este de dorit, ca unghiurile de ramificare să fie mai mari de 45o,

condiţionat şi de menţinerea unui echilibru între creştere, fructificare şi entropie.

32

Unghiul de deschidere (divergenţă) este unghiul format în plan orizontal de

două şarpante alăturate în cadrul unui etaj.

Distanţa de ramificare este distanţa dintre ax şi prima subşarpantă sau

intervalul dintre punctele de inserţie a două subşarpante pe lungimea unei

şarpante.

Sistemul de ramificare reprezintă modul de amplasare al subşarpantelor pe

şarpante. Se întâlnesc două sisteme: ramificare prin bifurcare şi ramificare

bilateral-altern-extern.

2. Bioelementele cu durată medie de viaţă (ramurile de semischelet şi

ramurile de rod).

a. Ramurile de semischelet - sunt ramificaţii de ordin superior (III, IV) ale

ramurilor de schelet, au dimensiuni mici (1-2 cm grosime, 10-100 cm lungime),

asigură amplificarea coroanei, constituind suportul de susţinere al ramurilor de

rod, mugurilor, lăstarilor, frunzelor şi fructelor.

Ramurile de semischelet se formează de regulă din ramuri vegetative de

vigoare medie dar şi din ramurile de rod, care după fructificare, rămân numai cu

funcţia de semischelet (poartă buchete de mai şi ramuri mixte la drupacee, pinteni

şi ţepuşe la pomacee).

În majoritatea cazurilor, ramurile de semischelet se apleacă sub greutatea

organelor pe care le susţin şi îndesesc coroana, se epuizează cu timpul şi dacă nu

sunt regenerate provoacă degarnisirea scheletelui, fenomen cunoscut sub numele

de elagaj (natural).

b) Ramurile de rod - sunt formaţiuni lemnoase, de dimensiuni reduse (din

punct de vedere botanic) pot fi numite microblaste (micros-mic) sau brachiblaste

(brachis-scurt), care se formează în principal pe ramurile de semischelet sau chiar

direct pe schelet în cazul soiurilor de tip spur.

Ramurile de rod pot fi recunoscute cu uşurinţă prin următoarele

particularităţi:

-au dimensiuni reduse, 1-5 cm pintenul, ţepuşa, buchetul de mai; 20-30 cm,

smiceaua, nuieluşa; 30-70 cm ramura mixtă;

-au durata de viaţă scurtă: 1-2 ani la piersic, 5-6 ani la vişin, 10-12 ani la

măr şi păr;

-au o poziţie aproape perpendiculară pe ramura mamă (semischelet sau

schelet), având un unghi mare de inserţie: 90°, pintenul, ţepuşa, buchetul de mai;

45-60° ramura mixtă, nuieluşa, mlădiţa;

33

-au ţesuturile fragile, sfărămicioase, datorită conţinutului ridicat în substanţe

de rezervă;

-evoluează rapid, transformându-se în noi formaţiuni de rod mai complexe

(pinten - ţepuşă - bursă - vatră de rod la măr şi păr, măciulie - coarne de melc -

ramificaţie fructiferă la gutui) sau în ramuri de semischelet bine garnisite cu

ramuri de rod.

Unele ramuri de rod (pinten, smicele) deşi au toate caracteristicile

prezentate mai sus, nu poartă muguri florali, acestea fiind denumite ramuri

preflorifere (ramuri de rod în devenire) şi apar de obicei la pomii tineri şi devin în

ani următori ramuri de rod propriu-zise.

Formaţiunile de rod la măr şi păr

La măr şi păr se cunosc următoarele formaţiuni de rod: pintenul, ţepuşa,

smiceaua, nuieluşa, mlădiţa, bursa şi vatra de rod. (fig. 3.5)

Pintenul - este o formaţiune prefloriferă scurtă (0,5-5 cm), cu un mugur

vegetativ terminal iar axial este lipsit de muguri sau are uneori 2-3 muguri

vegetativi slab dezvoltaţi.

El se formează din muguri terminali sau laterali ai ramurilor vegetative sau

de rod, în anii cu o încărcătură mare de fructe şi în perioada de declin a pomilor.

Pintenul evoluează prin mugurul terminal în ţepuşă sau tot în pinten.

Ţepuşa - este o ramură de rod scurtă (0,5-5 cm), care se deosebeşte de

pinten, prin aceea că mugurul terminal este mixt. Se întâlneşte la toate soiurile de

măr şi păr, fiind predominantă la cele de tip "spur".

Ţepuşa evoluează prin mugurul terminal într-o formaţiune fructiferă numită bursă.

Smiceaua - conţine de asemenea, o ramură anuală prefloriferă de vigoare

slabă, lungă de 10-30 cm, cu mugurele terminal şi cei laterali vegetativi.

Smiceaua evoluează prin mugurul terminal şi cei laterali în nuieluşe (cel mai

întâlnit caz), mlădiţe, smicele, ţepuşe sau pinteni, în funcţie de încărcătura de rod,

vigoare şi poziţia în coroana pomului.(fig. 3.6.).

Nuieluşa - este o formaţiune de rod, care se aseamănă după formă şi

lungime cu smiceaua, deosebindu-se, prin aceea că mugurele terminal este mixt.

Ea evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal o bursă iar

lateral din mugurii vegetativi se formează mlădiţe, nuieluşe, smicele, ţepuşe sau

pinteni.(fig. 3.7.).

34

Mlădiţa - reprezintă o formaţiune de rod de 10-40 cm lungime care are în

poziţie terminală şi subterminală (2-5) muguri micşti, restul mugurilor fiind vegetativi.

Evoluează într-o ramură de semischelet care prezintă în poziţie terminală şi

subterminală burse iar lateral ţepuşe, pinteni. (fig. 3.8.).

Bursa - sau puntea de rod reprezintă o formaţiune bienală scurtă, care

provine din mugurul mixt terminal al ţepuşei, nuieluşei sau mlădiţei. În condiţii

favorabile de nutriţie, bursa asigură dezvoltarea normală a fructelor, dar şi

formează ţepuşe, pinteni, smicele, nuieluşe sau mlădiţe.

Vatra de rod - sau ramificaţia fructiferă este o formaţiune de rod

multianuală formată din două sau mai multe burse. Ele se dezvoltă numai prin

evoluţia ţepuşelor.

La păr, ramurile de rod sunt viguroase decât la măr, glabre, cu muguri mari,

conici, cu vârful ascuţit şi depărtat de ramură.

Fig. 3.5. - Ramurile de rod la măr şi păr 1- pinten; 2- ţepuşă; 3- smicea; 4- nuieluşă; 5- mlădiţă; 6- bursă ; 7- vatră de rod

(după Cepoiu N., 2001)

Formaţiunile de rod la gutui

Gutuiul fructifică pe ramuri lungi, măciulii şi coarne de melc. (fig. 3.9.)

Ramura mixtă este o creştere anuală de 20-60 cm lungime, care prezintă 5-

20 muguri micşti în treimea superioară şi mediană şi câţiva muguri vegetativi slab

dezvoltaţi în partea bazală. Uneori mugurii vegetativi pot alterna axial cu cei

micşti.

Din mugurii micşti se formează lăstari fertili de 5-12 cm, care poartă în vârf

o floare şi mai târziu un fruct şi devin măciulii la sfârşitul perioadei de vegetaţie.

Ramura lungă evoluează într-o ramură de semischelet, garnisită cu măciulii,

a căror vigoare descreşte de la vârf spre baza ei.

35

Măciulia reprezintă o ramură de rod scurtă (5-12 cm) cu vârful îngroşat şi o

cicatrice pe el, rezultată în urma desprinderii fructului de pe lăstar. Pe partea

terminală îngroşată se formează câte 1-3 muguri micşti, iar lateral 3-7 muguri

vegetativi.

Măciulia evoluează în formaţiunea coarne de melc, astfel, din muguri micşti

se formează lăstari fertili, care se îngroaşă terminal transformându-se în noi

măciulii. Măciuliile mai puţin viguroase, de cele mai multe ori se usucă sau

formează o singură măciulie.

Coarnele de melc constituie o formaţiune de rod multianuală ce cuprinde

două măciulii de un an situate pe una de doi ani.

Fig. 3.9. - Ramurile de rod la gutui şi moşmon Ramura mixtă (1) şi evoluţia ei în ramură de semischelet garnisită cu măciulii (2), iar în anul următor formează coarne de melc (3); evoluţia mugurilor micşti

în lăstari fertili (a,b). (după Mary -Ann Drobotă, 1996)

Formaţiunile de rod la cireş şi vişin

Cireşul şi vişinul fructifică pe ramuri buchet (buchete de mai), ramuri

mijlocii, ramuri lungi şi ramuri plete, iar ca ramură prefloriferă este pintenul. (fig. 3.10)

Pintenul are aceeaşi organizare morfologică ca la pomacee. La pomii tineri

pintenul evoluează în pinteni sau buchete de mai. Pintenii formaţi pe ramurile cu o

poziţie favorabilă în coroană evoluează în ramuri mijlocii sau plete.

Ramura buchet (buchet de mai) este o formaţiune scurtă (1 - 5 cm) care

prezintă central un mugur vegetativ, iar lateral sunt inseraţi într-o spirală strânsă 4

- 6 muguri floriferi.

36

Buchetul de mai evoluează prin mugurii vegetativi, în funcţie de condiţiile

de nutriţie, în buchete, ramuri mijlocii, plete, iar în ultimii ani de vegetaţie în pinteni.

Ramura mijlocie are lungimea de 10 - 30 cm. Terminal şi în partea

superioară prezintă muguri vegetativi. În partea bazală prezintă numai muguri

floriferi. Uneori mugurii de rod pot alterna cu cei vegetativi pe toată lungimea ramurii.

Ramura mijlocie evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă

terminal ramuri mijlocii, buchete de mai sau pinteni iar lateral buchete şi pinteni.

Ramura lungă reprezintă, în general, prelungirea unei şarpante sau

subşarpante la pomii tineri, are lungimea peste 40 cm şi o organizare morfologică

ca ramura mijlocie.

Evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal şi în poziţie

subterminală ramuri mijlocii iar lateral buchete de mai şi pinteni.

Fig. 3.10. - Ramurile de rod la cireş şi vişin Ramura mijlocie şi evoluţia ei (1a; 1b); ramura lungă şi evoluţia ei (2a; 2b); ramura pleată de un an (3a) şi

evoluţia ei în anii următori (3b); pintenul (4a) şi evoluţia lui tot în pinten (4b)sau în buchet de mai (5a); buchet de mai simplu (5b) şi alungit (5c) (după Mary -Ann Drobotă, 1996)

Ramura pleată este caracteristică vişinului (soiurile Nana, Dropia,

Crişana, Schattenmorelle) şi mai rar întâlnită la cireş, la unele soiuri (Ramon

Oliva).

Este o creştere anuală cu lungimea de 15 - 40 cm, care prezintă un mugur

vegetativ terminal şi lateral 10 - 15 muguri floriferi, dispuşi solitar.

Ramura pleată evoluează prin mugurele vegetativ terminal în plete

viguroase la început, apoi în plete mici, ramuri buchet sau pinteni în ultimii ani de

viaţă. După 5 - 6 ani de fructificare ele se usucă.

37

Formaţiunile de rod la prun şi cais

La prun şi cais se disting următoarele formaţiuni fructifere: spinul, pintenul

şi smiceaua care sunt preflorifere, ramura buchet, ramura mixtă şi ramura

anticipată care rodesc. (fig. 3.11)

Spinul este o creştere anuală scurtă (2 - 10 cm), la care mugurele terminal s-

a transformat în ghimpe. Lateral are muguri vegetativi slab dezvoltaţi. Se

întâlneşte la zarzăr, corcoduş, unele biotipuri locale de prun, dar în special la soiul

Tuleu gras.

Spinul evoluează prin muguri vegetativi laterali, formând pinteni sau

buchete de mai, în funcţie de încărcătura de rod. După 2 - 3 ani de rodire,

ghimpele terminal se usucă şi cade, spinul căpătând aspectul unei ramificaţii

fructifere.

Pintenul are lungimea de lungimea de 0,5 - 2,5 cm, terminal poartă un

mugur vegetativ care-i asigură creşterea în lungime, iar lateral are tot muguri

vegetativi, slab dezvoltaţi.

Pintenul se formează din mugurii laterali ai ramurilor anuale de vigoare

mică şi mijlocie şi evoluează în general monoaxial în ramuri buchet scurte.

Smiceaua este o formaţiune prefloriferă subţire (2 - 4 mm), de 15 - 40 cm

lungime, care prezintă atât terminal cât şi lateral numai muguri vegetativi. Apare

la unele soiuri de prun (Tuleu gras) la începutul perioadei de rodire.

Evoluează într-o ramură de semischelet care prezintă în partea superioară

smicele şi ramuri buchet iar în treimea mijlocie şi inferioară numai pinteni.

Ramura buchet sau buchetul de mai este o formaţiune scurtă de 2 - 5 cm

lungime, cu un mugur terminal vegetativ care-i asigură creşterea, iar lateral sunt

inserate 3 - 5 grupuri de muguri a câte 2 - 3 muguri, din care unul vegetativ şi

ceilalţi floriferi.

Evoluează prin mugurii vegetativi în pinteni şi buchete de mai formând

ramificaţii fructifere. La soiul de prun Stanley se întâlnesc cele mai viguroase şi

ramificate buchete de mai (Drobotă Gh. şi colab.,1991).

Ramura mixtă este o creştere anuală de 15 - 60 cm, care prezintă terminal

un mugur vegetativ. Lateral sunt inseraţi muguri vegetativi şi floriferi, care pot fi

dispuşi solitar, dar în general sunt grupaţi câte 2 - 3 la prun şi 2 - 8 la cais,

predominante fiind grupurile formate de un mugur vegetativ şi unul florifer sau

doi floriferi şi unul vegetativ.

38

Evoluează într-o ramură de semischelet, garnisită în partea terminală cu noi

ramuri mixte, iar în zona mediană şi bazală cu buchete şi pinteni.

Fig. 3.11. - Ramurile de rod la prun şi cais Ramură de prun cu spini (1); spinul (2a) şi evoluţia lui (2b); ramură mixtă anuală (3)şi evoluţia ei în

ramură de semischelet (4); pinten (5); buchet de mai simplu (6) şi evoluţia lui în buchet ramificat (7); buchet ramificat, multianual la soiul

de prun Stanley (8). (după Mary -Ann Drobotă, 1996)

Ramura anticipată este o formaţiune întâlnită îndeosebi la cais, care

prezintă o organizare morfologică asemănătoare cu a ramurii mixte, purtând

lateral grupe de muguri vegetativi şi floriferi.

Deoarece, mugurii floriferi de pe aceste ramuri sunt mai rezistenţi la ger, în

anii mai friguroşi ele pot contribui la salvarea recoltei.

Formaţiunile de rod la piersic şi migdal

Piersicul şi migdalul fructifică pe ramura buchet, ramura salbă, ramura

mixtă, ramura anticipată şi au ca ramură prefloriferă pintenul. (fig. 3.12)

Pintenul este asemănător cu cel de la alte specii şi se formează la începutul

rodirii pomilor, pe ramurile de schelet. El evoluează în buchete la pomii tineri, iar

în perioada de maximă rodire în pinteni slab dezvoltaţi, care foarte des degeră în

timpul iernii.

Buchetul de mai este o formaţiune de 1 - 5 cm lungime, care prezintă

terminal un mugur vegetativ iar axial câţiva muguri floriferi (2 - 4 la piersic şi 2 -

8 la migdal).

Evoluează prin mugurele vegetativ terminal în buchete de mai, pinteni,

salbe.

39

Ramura salbă este o creştere anuală subţire, cu lungimea de 10 - 20 cm,

care prezintă terminal un mugure vegetativ iar lateral 10 - 12 muguri floriferi

dispuşi solitar, mai rar grupaţi câte 2.

Salbele se formează în special la pomii bătrâni şi slabi.

Poate evolua monoaxial în salbe şi buchete la pomii cu încărcătură normală

sau în pinteni la pomii supraîncărcaţi cu rod.

Fig. 3.12. - Ramurile de rod la piersic şi migdal 1. pinten; 2. Ramura buchet, 3. Ramura salbă; 4,5 ramura mixtă: 6. Ramura anticipată- diferite

posibilităţi de dispunere şi grupare a mugurilor vegetativi şi floriferi pe ramura mixtă. (după Cepoiu N., 2001)

Ramura mixtă este o creştere anuală, de 20 - 80 cm lungime şi poartă atât

muguri vegetativi cât şi floriferi. Mugurele terminal este vegetativ iar în zona

bazală, de asemenea, poartă 2 - 4 muguri vegetativi.

Axial poartă muguri floriferi şi vegetativi dispuşi solitar dar de regulă

grupaţi câte 2 - 3, cea mai frecventă grupare fiind formată din 3 muguri, din care

unul vegetativ aşezat central şi 2 floriferi colaterali.

Ramura mixtă evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă

terminal o nouă ramură mixtă de vigoare slabă şi lateral salbe, buchete şi pinteni.

Ramura anticipată se formează din muguri axilari de pe ramurile mixte

mai viguroase, în cel de-al II-lea val de creştere. Are o lungime de 10 - 50 cm şi 3

- 5 mm grosime. Ca organizare morfologică se aseamănă cu ramura salbă sau

ramura mixtă.

40

Formaţiunile de rod la nuc

Nucul este o specie unisexuat monoică, care fructifică pe ramuri anuale

mijlocii. (fig. 3.13)

Ramura mijlocie este o creştere anuală de 5 - 30 cm lungime şi 6 - 10 mm

grosime, care poartă terminal un mugur mixt unisexuat femel şi lateral 1 - 3

muguri de amenţi. Uneori poate avea 1 - 3 muguri micşti unisexuaţi femeli, iar

axilar atât muguri de amenţi cât şi vegetativi, dispuşi serial.

Fig. 3.13. Specificul fructificării nucului Ramuri de rod (1, 2); lăstar fertil cu flori femele situate apical (3); ramură de rod cuamenţi axiali şi

lăstar fertil terminal (4); secţiune longitudinală printr-o ramură de rod,se observă dispunerea serială a mugurilor axiali. (după Mary -Ann Drobotă, 1996)

3. Bioelementele cu durată scurtă de viaţă

Sunt reprezentate prin muguri, lăstari, frunze, flori şi fructe. Ele trăiesc doar

câteva zile (florile) altele întreaga perioadă de vegetaţie (lăstarii) sau chiar un an

(muguri vegetativi şi de rod) şi numai cu excepţii 2-3 ani (muguri dorminzi).

MUGURII - sunt bioelemente de creştere şi rodire care se formează anual

pe lăstari, în axila frunzelor sau chiar pe rădăcini (muguri adventivi).

După poziţia lor pe ramură mugurii pot fi:

Mugurii terminali - au o poziţie apicală, fiind situaţi în vârful ramurilor

anuale, se formează târziu, în fenofază încetării creşterii lăstarilor, primăvara

pornesc primii în vegetaţie şi manifestă dominanţă apicală asupra mugurilor

axilari. Au rolul de a asigura creşterea în lungime a ramurilor.

41

Există şi cazuri când în poziţie terminală se formează un mugur de rod, în

acest caz ramura nu se mai prelungeşte ci formează flori şi fructe (ramurile de rod

la pomacee).

Mugurii laterali (axilari) - se formează în axila frunzelor, pe noduri în

cursul primăverii şi a verii. La majoritatea speciilor, muguri axilari rămân în

repaus până primăvara următoare, iar la unele specii, ca de exemplu la piersic,

prun, pornesc în vegetaţie în aceeaşi vară în care s-au format şi dau naştere la

lăstari anticipaţi.

Muguri situaţi sub cei terminali se numesc muguri subterminali şi evoluează

în lăstari concurenţi.

Mugurii axilari pot fi dispuşi câte unul la nod (solitar) sau în grupe de 2-6

buc. la un loc. Grupele de muguri sunt formate dintr-un mugur principal şi alţi

câţiva muguri mai mici numiţi stipelari sau suplimentari. (fig. 3.18.)

Fig. 3.18. - Muguri: 1-colaterali; 2-seriali; 3-vegetativi; 4-floriferi

După dispunerea spaţială, mugurii stipelari pot fi: colaterali, atunci când

sunt situaţi de o parte şi de alta a mugurului principal (piersic, prun, cais) sau

seriali dacă sunt aşezaţi sub mugurul principal, pe aceiaşi axă verticală (nuc).

Mugurii dorminzi - sunt muguri axilari vegetativi, situaţi în zona bazală a

ramurilor anuale sau multianuale şi rămân inactivi un timp îndelungat, constituind

un fel de rezervă a pomului. Aceştia pornesc în vegetaţie, în cazul unor tăieri

severe sau a ruperii unor ramuri.

Mugurii adventivi - au o poziţie nedeterminată, se formează atât pe noduri

şi pe internoduri pe ramurile multianuale, trunchi sau rădăcini şi au rolul de a

reface organele pierdute.

După funcţiile pe care le îndeplinesc mugurii pot fi:

Muguri vegetativi - sau de creştere evoluează în lăstari cu frunze.

42

Asigură creşterea şi ramificarea tulpinii, precum şi înmulţirea vegetativă a

pomilor. Sunt mai mici ca cei de rod, au forma conică, cu vârful ascuţit, care poate

fi depărtat sau alipit de ramură pe care s-au format.

Morfologic sunt alcătuiţi din conul de creştere cu ţesuturi meristematice

primare, primordiile viitoarelor frunze şi muguri şi sunt acoperiţi de solzi

protectori sau catafile. (fig. 3.19. a).

a b

Fig. 3.19 Structura morfologică a unui mugure

a –mugur vegetativ; b – mugur de rod

Muguri de rod - provin din mugurii vegetativi în urma procesului de

diferenţiere. În comparaţie cu cei vegetativi, aceştia sunt mai mari, mai bombaţi şi

cu vârful în general rotunjit. Pe ramuri pot avea poziţia apicală (pomacee) sau

axială (drupacee).

Din punct de vedere morfologic, mugurii de rod nu prezintă con de creştere,

fiind formaţi dintr-un ax vegetativ, pe care se înseră primordiile bracteale,

primordiile florale, iar la exterior sunt protejaţi de catafile (fig. 3.19. b).

După organele pe care le generează mugurii de rod pot fi: floriferi, micşti şi

muguri fruct.

Mugurii floriferi - sunt monofuncţionali din ei rezultând numai flori,

respectiv o floare (cais, piersic, migdal), 1-2 flori (prun) sau o inflorescenţă (cireş

şi vişin).

Mugurii micşti - sunt bifuncţionali, deoarece, formează atât organe

vegetative (rozete de frunze, lăstari fertili) cât şi organe generative (flori sau

inflorescenţe). Ei se întâlnesc la speciile pomacee şi arbuşti fructiferi.

Muguri fruct - se întâlnesc la smochin, au formă globuloasă cresc şi

evoluează fără a parcurge fenofaza de dezmugurire şi înflorire aparentă,

transformându-se într-o inflorescenţă şi ulterior într-un “fruct fals” numit siconă.

43

LĂSTARII - sunt bioelemente anuale de creştere şi alcătuiţi din noduri şi

internoduri, poartă frunze în axila cărora se formează noi muguri. (fig. 3.20). Au

lungimea de 10-150 cm, culoarea verde, verde roşietică, roşcată (mur), roşie-

maronie (afin), epiderma glabră (cais, piersic, migdal), glabrescentă (păr, prun),

pubescentă (măr, gutui), acoperită cu sarmenţi (zmeur şi mur) sau ghimpi (măceş,

trandafirul de dulceaţă).

După mugurii din care provin lăstarii pot fi:

- lăstarii terminali sau de prelungire se formează din muguri terminali ai

ramurilor anuale, cărora le continuă creştere în lungime.

- lăstari laterali sau axilari, provin din muguri laterali şi au o vigoare mai

mică decât lăstarul terminal. Lăstarul lateral situat imediat sub cel de prelungire şi

cu poziţie interioară se numeşte lăstar concurent.

- lăstari lacomi, provin din muguri adventivi sau dorminzi de pe ramurile

multianuale şi au o creştere extrem de rapidă.

- lăstari anticipaţi sunt lăstari de dimensiuni mai reduse, ce iau naştere din

muguri axilari, care pornesc în vegetaţie, în acelaşi an în care s-au format

(piersic). (fig. 3.21).

- lăstari fertili care provin din muguri micşti de pe ramurile de rod.

La sfârşitul perioadei de vegetaţie, după căderea frunzelor, lăstarii devin

ramuri anuale. Acestea păstrează în general, denumirea lăstarilor din care au

provenit.

Fig. 3.20. Lăstar în creştere f- frunze; o- muguri; n- nod; i- internod; a- axilă (după A. Negrilă şi colab. 1982)

Fig. 3.21. Lastari anticipaţi (a) (după A. Negrilă şi colab. 1982)

44

FRUNZELE - sunt organe vegetative care se formează pe lăstarii proveniţi

din muguri vegetativi şi micşti.

Acestea au rolul de a sintetiza hrana necesară, pentru creşterea organelor

vegetative, cât şi pentru formarea fructelor.

Asigurarea unei suprafeţe foliare optime şi păstrarea unei stări fitosanitare

corespunzătoare, constituie un obiectiv important pentru pomicultură.

Forma limbului frunzelor, mărimea lui, lungimea peţiolului, constituie

caractere care permit identificarea speciilor şi soiurilor.(tabel 3.1.)

Tipuri de frunze întâlnite la speciile pomicole

Tabelul 3.1.

Frunze simple Frunze compuse

limb întreg limb lobat palmate imparipenate măr, păr,gutui, moşmon, cireş, vişin, prun, cais, piersic, migdal, castan, corn, alun.

coacăz, agriş, smochin.

căpşun,

frag.

nuc, zmeur, mur, soc, măceş trandafir.,

FLOAREA - se formează din muguri de rod (floriferi şi micşti). La

majoritatea speciilor florile sunt hermafrodite, iar la unele specii pomicole (alun,

nuc) florile sunt unisexuate. (fig. 3.22.)

La măr şi păr inflorescenţa este un corimb, la cireş şi vişin - corimb

umbelifer, la căpşun - cimă bipară, la coacăz - racem, la nuc şi castan - amenţi.

Florile solitare apar la gutui, moşmon, cais, piersic, migdal, porumbar şi corcoduş.

Fig. 3.22. - Structura unei flori la cireş. (după Mc. Gregor)

45

FRUCTUL - se formează în urma procesului de fecundare şi “legare”;

există cazuri rare la unele specii când se pot forma fructe fără fecundaţie

(partenocarpice).

În urma acestor procese ovulele se transformă în seminţe, iar ovarul, uneori

împreună cu alte părţi ale florii în fruct.

Majoritatea speciilor pomicole formează fructe cărnoase, iar un număr mic

dintre ele (alun, castan), fructe uscate.

Fructele cărnoase ale speciilor pomicole sunt: poama, drupa şi baca.

Poama este un fruct simplu, la alcătuirea căruia participă, alături de ovar, şi

receptacolul îngroşat, motiv pentru care este numit “fruct fals”. Acest tip de fruct

este caracteristic pentru speciile măr, păr şi gutui. Partea comestibilă, cărnoasă,

este formată din receptacul şi partea exterioară a ovarului. Endocarpul cartilaginos

formează lojile seminale. (fig. 3.23.)

Fig. 3.23. - Structura principalelor fructe a- măr; b- nucă; c- zmeură

1-epicarp; 2-mezocarp; 3-endocarp; 6-peduncul; 7-fascicule libero-lemnoase; 8-sămânţă; 9-drupeolă; 10-sepale; 11-receptacul.

Drupa este un fruct simplu, la alcătuirea căruia participă numai ovarul.

Partea cărnoasă, comestibilă, a drupei este alcătuită de mezocarp. Endocarpul

lignificat formează sâmburele, care închide sămânţa. Drupa este caracteristică

pentru prun, cais, piersic, cireş, vişin, corcoduş. Fructele nucului şi ale migdalului

sunt tot drupe (pseudodrupe), la maturitatea cărora mezocarpul se usucă, iar partea

comestibilă este de fapt sămânţa. La zmeur fructul este o polidrupă, alcătuită din

mai multe drupeole.

Baca este un fruct simplu caracteristic pentru coacăz şi agriş. Seminţele

rezultate din ovule sunt înglobate în pulpă.

46

Poliachena sau receptaculul îngroşat este caracteristic pentru căpşun şi frag.

Fructele propriu-zise sunt mici achene prinse la exteriorul receptacului.

Fructele uscate sunt achene cu pericarp lemnos (castane şi alune).

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Cum se clasifică rădăcinele?

Care sunt funcţiile sistemului radicular?

Care sunt zonele meristematice care asigură creşterea în grosime a tulpinii?

Cum se clasifică elementele coroanei?

Formaţiunile de rod la măr şi păr.

Formaţiunile de rod la cireş şi vişin.

Formaţiunile de rod la prun şi cais.

Formaţiunile de rod la piersic şi migdal,

Formaţiunile de rod la nuc.

Care este diferenţa dintre un mugure vegetativ şi un mugure de rod?

Care este diferenţa dintre un mugure mixt şi un mugure florifer?

Care sunt tipurile de fructe întâlnite la speciile pomicole?

47

CAPITOLUL 4

CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

4.1. Ciclul ontogenetic al pomilor

Totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice parcurse de fiecare pom

sau arbust fructifer de la formarea zigotului şi embrionului până la moarte

alcătuiesc ciclul individual de viaţă.

Pomii şi arbuştii au un comportament foarte complex în decursul ciclului

de viaţă care se eşalonează pe durate variabile de la 10-15 ani la arbuşti, până la

peste 100 ani la nuc şi castan. Longevitatea aceasta precum şi caracteristicile

climatului temperat fac ca procesele de creştere, rodire şi entropie să fie foarte

diferite de plantele anuale, precum şi de plantele lemnoase din climatul cald.

Evoluţia acestor fenomene de-a lungul vieţii pomilor nu urmează o linie continuă,

ci una ciclică. Ca atare, creşterea, rodirea şi entropia sunt rezultanta însumării

cantitative şi calitative a acestor procese parcurse anual în perioada de vegetaţie

activă.

Ţinând seama de intensitatea funcţională a proceselor, precum şi de

exteriorizarea lor morfologică, în ciclul ontogenetic al pomilor se pot delimita mai

multe perioade de vârstă, dintre care cele mai caracteristice sunt: perioada de

tinereţe, perioada de maturitate şi perioada de declin.

4.1.1. Perioada de tinereţe

Este caracterizată prin predominanţa procesului de creştere, care se

manifestă, atât funcţional cât şi morfologic mai intens decât celelalte procese. Atât

organele epigee, cât şi cele hipogee îşi măresc volumul şi cantitatea. La sfârşitul

acestei perioade habitusul pomilor este bine conturat şi foarte apropiat de volumul

său maxim.

Fructificarea lipseşte în primii ani, dar treptat îşi face apariţia şi creşte

progresiv cu înaintarea în vârstă. Fenomenul entropic încă nu este vizibil.

48

Durata acestei perioade este influenţată de specie, portaltoi, soi, sistemul

de cultură etc. Aceasta variază de la 3-4 ani la plantaţiile superintensive, la 5-6 ani

la cele intensive şi 10-12 ani la cele clasice.

Corelat de procesul declanşării fructificării şi al raportului de intensitate

dintre creştere şi rodire, perioada de tinereţe se poate împărţi în:

Perioada juvenilă: în care pomii vegetează, fără să fructifice, datorită,între

altele, capacităţii funcţionale reduse, care nu permite încă inducţia florală. Această

perioadă începe odată cu germinaţia seminţei sau pornirea în vegetaţie a altoiului

şi sfârşeşte odată cu prima înflorire.

Perioada de început a rodirii (de tranziţie) începe odată cu prima rodire şi

ţine până când apar producţiile mari şi constante. În această perioadă, deşi pomii

cresc în ritm alert, paralel şi treptat apare şi se intensifică fructificarea. Între

creştere şi rodire se stabileşte un raport de compensaţie, în sensul că pe măsură ce

fructificarea se intensifică creşterilor vegetative se reduc, ajungând către finalul

acestei perioade la o stare de echilibru ( fig. 4.1.). Durata acestei perioade este

influenţată de aceiaşi factori ca şi cea anterioară. Ca lucrări de importanţă majoră

în perioada de tinereţe menţionăm: tăierile de formare şi apoi de întreţinere a

coroanelor. Tăierile de fructificare sunt reduse deoarece ramurile de rod şi de

semischelet sunt încă tinere şi altele noi se formează în cantitate mare. Tendinţa

de încărcare cu fructe sau de alternanţă nu se manifestă încă. Din relaţia creştere-

rodire-entropie (C - R - E) predominantă este creşterea ceea ce asigură un raport

frunze - fructe favorabil. Producţia este mică, dar de calitate superioară.

4.1.2. Perioada de maturitate (de mare producţie)

Începe odată cu apariţia recoltelor mari şi constante şi se termină odată cu

scăderea ireversibilă a producţiei.

Este cea mai lungă perioadă şi este de dorit să dureze cât mai mult.

Pomii au atins capacitatea maximă de fructificare, iar producţiile sunt

constante. Acum trebuie luate toate măsurile pentru evitarea apariţiei fenomenului

de alternanţă de rodire.

Creşterea în volum a părţii aeriene este lentă; numărul ramurilor de schelet

şi semischelet rămâne relativ constant; se formează încă noi ramuri de

semischelet, iar cele existente se ramifică îndesind coroană. Se formează în ritm

susţinut noi ramuri de rod, dar apare şi fenomenul de entropie (uscare).

49

Fig.4.1. Relaţii între creştere-rodire-entropie în ciclul biologic al unui pom. Săgeţile reprezintă posibilitatea de prelungire a etapei de dominanţă a fructificării,

printr-o agrotehnică superioară. (Adaptare după A. Negrilă) Specia măr, plantaţie intensivă.

Această perioadă durează 6-7 ani la plantaţiile superintensive, 15-20 de ani

la cele intensive şi 20-40 ani la cele extensive, funcţie de specie, combinaţia soi-

portaltoi, agrotehnica aplicată etc.

Ca şi etapa precedentă şi aceasta poate fi divizată în două perioade:

- perioada de mare producţie durează atât timp cât recoltele sunt maxime

şi se menţin la un nivel relativ constant. Fructele au caracteristicile soiului şi circa

70-80% sunt de calitatea extra şi I. De asemenea, creşterile vegetative au un

potenţial de vitalitate ridicat. Acest echilibru se poate strica numai printr-o

agrotehnică necorespunzătore.

- sfârşitul perioadei de mare producţie începe odată cu scăderea

uniformă a producţiei şi durează până când plantaţia devine nerentabilă

din punct de vedere economic.

50

Deşi producţia este încă mare, calitatea fructelor începe să scadă; creşterile

vegetative sunt tot mai reduse, apare fenomenul de alternanţă de rodire, iar

entropia este tot mai accentuată.

De o importanţă deosebită, alături de celelalte măsuri agrotehnice sunt

tăierile de întreţinere şi fructificare, care au un rol hotărâtor în ceea ce priveşte

calitatea şi regularitatea recoltelor. Tendinţa de supraîncărcare cu fructe în

detrimentul creşterilor vegetative, conduce la un raport frunze/fructe dezechilibrat,

cu consecinţe negative asupra calităţii fructelor, favorizând, în acelaşi timp,

alternanţa de rodire.

Totodată, apare şi fenomenul de epuizare a ramurilor de rod.

În concluzie, precizăm că tăierile corespunzătoare, alături de celelalte

măsuri agrotehnice, efectuate corect pot prelungi etapa de maturitate, până la

nivelul potenţialului maxim productiv al pomului.

4.1.3. Perioada de declin

Se caracterizează prin apariţia fenomenului de uscare către periferia

coroanelor. Entropia se generalizează atât în coroana pomilor, cât şi la nivelul

sistemului radicular. Uscarea ramurilor are loc atât centripet, cât şi centrifug.

Potenţialul de vitalitate al pomului fiind aproape consumat, formarea de

lăstari din mugurii axilari este foarte redusă sau chiar lipseşte. Din mugurii axilari

apar, în special, rozete de frunze. Ca o reacţie naturală a plantei, intră în funcţiune

mugurii adventivi din care vor apărea lăstari lacomi, care însă nu pot reface

planta.

Fructificarea este slabă cantitativ şi calitativ, neregulată şi chiar încetează.

În plantaţiile industriale această etapă nu mai există, deoarece pomii se defrişează,

atunci când aceştia nu mai prezintă interes economic.

Dacă într-o plantaţie nu se respectă cu stricteţe toate măsurile agrotehnice,

atunci fenomenele enumerate anterior pot apărea încă din perioada de maturitate.

4.2. Ciclul anual al speciilor pomicole

Metabolismul pomilor şi arbuştilor fructiferi de climat temperat se

desfăşoară cu intensităţi diferite în diversele anotimpuri ale anului ,după un ritm

caracteristic, rezultat din adaptarea lor la periodicitatea condiţiilor climatice.

51

Fenofazele prin care trec pomii pe parcursul unui an, au o mare importanţă

pentru stabilirea conduitei tehnologice.

Fenofazele care aparţin unei recolte se extind pe două perioade de

vegetaţie activă separate de o perioadă de repaus. În prima perioadă de vegetaţie

are loc formarea mugurilor, care rămân în repaus pe durata iernii; în următoarea

perioadă de vegetaţie pornesc în creştere şi înfloresc, leagă fructe care ajung la

maturitate. Rezultă că fenofazele terminale ale unei recolte, se desfăşoară

concomitent cu fenofazele iniţiale ale recoltei următoare.

Cunoaşterea acestor fenomene are ca scop adaptarea tehnologiei în

vederea obţinerii unor recolte mari, de calitate şi constante.

4.2.1. Perioada de vegetaţie

Fenofazele organelor vegetative

1. Formarea mugurilor vegetativi

Este unica fenofază iniţială a organelor vegetative care se desfăşoară în

perioada premergătoare repausului biologic.

Mugurii vegetativi sau de creştere se formează în axila frunzelor de pe

lăstarii în creştere.

Un mugure vegetativ cuprinde conul de creştere (celule iniţiale ale

meristemul primordial), primordii de frunze, primordii de muguri şi solzi

protectori.

Mugurii formaţi nu pornesc în creştere datorită inhibiţiei corelative

exercitată de mugurele terminal şi de frunze, cunoscută sub denumirea de

dominanţă apicală. De acest fenomen, trebuie ţinut cont la efectuarea "tăierilor în

verde" (momentul tăierii). Dacă aceste operaţii se execută timpuriu, mugurii

vegetativi axilari pot porni în vegetaţie, dând lăstari anticipaţi, cu consecinţe de

cele mai multe ori negative. Tăierile mai tardive nu mai sunt urmate de pornirea în

vegetaţie a mugurilor laterali, deoarece, aceştia trec din starea de inhibiţie

corelativă, în stare de repaus (dormance) (Manget, 1982; G. Grădinariu, 1992).

2. Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor

Începe cu umflarea mugurilor şi se încheie odată cu apariţia primei frunze

normale, care în mod obişnuit este cea de a 5-6 frunză de la baza lăstarului (martie

52

- aprilie), care coincide cu momentul intrării meristemului apical într-o nouă etapă

de diviziune.

Desfăşurarea acestei fenofaze este rezultatul etapelor de alungire şi

diferenţiere a lăstarului rudimentar, existent în mugure încă din anul anterior.

Celulele se întind, ajungând la dimensiuni de 10 ori mai mari decât celulele

meristematice. Internodiile şi frunzele preformate se alungesc şi apoi se

diferenţiază ţesuturile lăstarului.

La iniţierea şi desfăşurarea creşterii participă: citochinine, auxine, gibereline

şi acid abscisic (E. Baldini, 1976).

Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor se desfăşoară în principal, pe

seama substanţelor de rezervă, acumulate de plantă în anul anterior şi într-o

măsură mai mică pe substanţele nutritive (N, P, K, Mg) absorbite din sol. În

plantă, predomină procesele de hidroliză a substanţelor de rezervă în hidraţi de

carbon, necesari procesului de creştere.

Nivelul agrotehnic din anul precedent, influenţează desfăşurarea acestei

fenofaze. Astfel, din rezerva foarte mare de muguri vegetativi existentă pe pomi,

numai o parte pornesc în vegetaţie, mulţi rămân dorminzi.

Fenofaza se desfăşoară simultan cu înfloritul şi legarea fructelor, dar la

unele specii, poate avea loc înaintea înfloritului (gutui, nuc, zmeur), iar la altele

după înflorit (cais, piersic, migdal), apărând o concurenţă pentru apă şi hrană.

Activitatea fotosintetică se înregistrează numai spre sfârşitul fenofazei, ca

urmare, mugurii care se formează în axila frunzelor, rămân slab dezvoltaţi.

Pomii consumă în această fenofază 10 % din necesarul anual de substanţe

nutritive, având cerinţe mari faţă de N şi K.

Aplicarea unei tehnologii adecvate şi normarea încărcăturii de rod prin

tăieri, conduce la existenţa unui raport optim lăstari/rozete de frunze, favorabil

calităţii şi constantei recoltelor.

3. Creşterea intensă a lăstarilor

Momentul începerii fenofazei, coincide cu intrarea meristemului apical într-

o activitate intensă de diviziune, continuă cu alungirea rapidă a lăstarilor şi se

termină când sporul de creştere se reduce evident de la o zi la alta.

Odată cu creşterea suprafeţei foliare, se intensifică procesele de sinteză

(îndeosebi a proteinelor şi acizilor nucleici), creşterea lăstarilor este intensă,

53

internodiile se alungesc, nodurile devin mai proeminente iar mugurii formaţi ating

dimensiuni normale.

Pomii au o activitate fotosintetică intensă, iar asimilatele sunt consumate

integral în procesele de creştere şi fructificare.

Durata fenofazei de creştere intensă a lăstarilor, este în funcţie de specie,

soi, vârsta pomilor, încărcătura de rod şi factorii externi.

La pomii maturi aceasta este de 3-4 săptămâni iar la pomii tineri de 5-7

săptămâni.

În această fenofază pomii au cerinţe mari faţă de azot, fosfor, potasiu şi apă.

Ca urmare, se impune fertilizarea suplimentară, irigarea, întreţinerea solului,

combaterea bolilor şi dăunătorilor.

4. Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor

Începe din momentul încetinirii creşterii lăstarilor şi durează până la

formarea mugurelui terminal.

Creşterile lăstarilor sunt din ce în ce mai mici, frunzele sunt mai dese, mai

groase şi au capacitatea fotosintetică maximă. Mugurii care se formează sunt de

dimensiuni normale şi mai bine evoluaţi, decât în fenofaza creşterii intense a

lăstarilor. Spre sfârşitul fenofazei, intensitatea fotosintezei scade, datorită

îmbătrânirii frunzelor şi a micşorării intensităţii luminoase.

Încetinirea şi încetarea creşterilor lăstarilor sunt corelate cu o diminuare a

substanţelor stimulatoare şi o mărire semnificativă a inhibitorilor sintetizaţi de

frunze, în mod special acid abscisic (E. Baldini, 1988).

Din punct de vedere biochimic, fenofaza se caracterizează prin sinteza

intensă a substanţelor proteice şi a hidraţilor de carbon, substanţe care nu mai sunt

consumate integral pentru creştere şi fructificare, ci sunt depozitate ca substanţe

de rezervă.

Acumularea de substanţe de rezervă este dependentă de aprovizionarea

pomilor cu apă şi substanţe nutritive, de starea fitosanitară a aparatului foliar şi de

încărcătura de rod a pomilor.

În această fenofază, pomii au cerinţe mari faţă de P şi K, în schimb excesul

de N are efecte negative, prelungind vegetaţia şi pregătirea pentru iernare a

pomilor.

54

În timpul creşterii intense şi a încetinirii creşterii lăstarilor, pomii absorb cca

60 % din totalul anual de N, P, K şi Ca şi 40 % din totalul anual de Mg (M-me

Huguet).

Încetarea creşterii lăstarilor are loc în lunile iulie-august, în funcţie de zona

climatică.

5. Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare

Această fenofază începe cu formarea mugurelui terminal şi se încheie odată

cu căderea frunzelor.

Principalele procese care au loc în această fenofază, constau în desăvârşirea

membranelor celulare, apariţia stratului de suber pe lăstari şi în depunerea

continuă a substanţelor de rezervă, care ating cantitatea maximă în momentul

căderii frunzelor.

În timpul maturării ţesuturilor, nevoia plantelor faţă de N scade foarte mult,

faţă de P şi K cerinţele fiind mai mari. Potasiul contribuie la încetinirea creşterilor

la maturarea deplină a lemnului şi sporeşte rezistenţa la ger. Fosforul ajută la

formarea mugurilor de rod. În timpul acestei fenofaze, pomii absorb 20 % din

totalul anual de N, P, K şi Ca şi aproximativ 40 % din totalul anual de Mg. (Huguet).

De asemenea, se constată sporirea cantităţii de acid abcizic, care grăbeşte

îmbătrânirea ţesuturilor, provoacă degradarea clorofilei, formarea carotinei,

pierderea turgescenţei, iar prin acumularea lui în stratul izolator de suber de la

baza peţiolului, stimulează căderea frunzelor (E. Baldini).

Căderea frunzelor la pomi, în condiţiile climatului temperat este precedată

de migrarea substanţelor organice şi a unor substanţe minerale (N, P, K) existente

în frunze către celelalte organe ale plantei (tulpină, rădăcină). Aceste substanţe

contribuie la sporirea concentraţiei sucului celular, implicit a rezistenţei la ger.

Căderea prematură a frunzelor are efecte negative.

Întârzierea căderii frunzelor, ca urmare, fie a prelungirii creşterii (exces

azot, la pomii tineri), fie a unor toamne prelungite şi calde, periclitează maturarea

ţesuturilor şi călirea lemnului, datorită consumului de substanţe sintetizate pentru

respiraţia frunzelor, în absenţa migrării substanţelor de rezervă (A. P. Bădescu şi

colab. 1994).

55

4.2.2. Fenofazele organelor de rod

1. Diferenţierea mugurilor de rod

Procesul de formare a mugurilor de rod este compus din două fenofaze:

inducţia antogenă şi diferenţierea mugurilor de rod.

Inducţia antogenă este o fenofază de început a formării mugurilor de rod.

Aceasta are două etape distincte: prima reversibilă şi următoarea ireversibilă

(Baldini, 1970).

După unii autori inducţia florală la pomaceae are loc în perioada iunie-

septembrie, şi în august la piersic (M. Gautier), iar după alţii în iunie- august.

Considerăm că această perioadă este influenţată de caracteristicele speciei, soiului

şi de condiţiile ecologice din fiecare an. Fiziologia acestui fenomen este complexă

şi încă neelucidată complet. Un rol hotărâtor în acest proces, îl au substanţele

trofice şi cele hormonale. Dintre substanţele trofice, un rol important îl au hidraţii

de carbon şi substanţele minerale (azotul în special) - după Klebs, Kraus,

Kraybil. O contibuţie importantă în formarea mugurilor de rod o are conţinutul în

apă, (Aldrich), concentraţia sucului celular (Kolomieţ), asociate cu temperaturi

de 18-25 grade celsius şi o bună luminozitate.

Cercetători români (N. Constantinescu) arată că formarea mugurilor de

rod este influenţată de apariţia în plantă a formelor superioare ale azotului-

substanţelor proteice.

Teoria hormonală pune pe seama unor hormoni specifici diferenţierea

mugurilor de rod.

Ipotezele recente îmbină teoriile nutriţionale cu cele hormonale.

Factorii care influenţează inducţia antogenă

În practica pomicolă acest fenomen poate fi realizat prin:

- incizii inelare sau ştrangularea ramurilor-prin aceasta se împiedică

circulaţia sevei elaborate către rădăcini şi acumularea acesteia în ramuri în zona

mugurilor, rezultând astfel o diferenţiere foarte bună.

- reducerea unei părţi ale sistemului radicular, conduce la o reducere a

absorbţiei corelată cu schimbarea raportului C/N în favoarea substanţelor

carbonatice;

- defolierea pomilor către sfârşitul perioadei de vegetaţie;

- asigurarea unei încărcături optime de fructe prin tăieri sau rărit;

56

- corelarea raportului frunze/fructe; de exemplu, la măr acest raport este de

30-50 frunze/fruct, la piersic 80-85 frunze/fruct etc.

- substanţele chimice (Alar, CCC, clormequatul etc).

Diferenţierea mugurilor de rod-continuă inducţia antogenă. Această

fenofază se desfăşoară în perioada iulie-octombrie. Procesul nu încetează complet

până în primăvara următoare.

În timpul iernii şi primăverii are loc desăvârşirea organelor sexuale

(staminele şi pistilul) şi formarea polenului şi ovulelor prin diviziune reducţională

(meioză).

Durata şi ritmul de desfăşurare a diferenţierii mugurilor de rod sunt

influenţate de condiţiile ecologice (umiditate), de condiţiile tehnologice (tăieri,

fertilizări, irigare etc.) şi genetice (soiul).

2. Înfloritul şi legarea fructelor

Fenofaza se desfăşoară în martie-aprilie şi se încheie atunci când ovarul îşi

dublează volumul.

Fenofaza cuprinde mai multe subfaze, dintre care cele mai importante sunt:

dezmugurirea, apariţia butonilor florali, apariţia petalelor, înflorirea, polenizarea şi

fecundarea, căderea petalelor şi a florilor nefecundate, legarea fructelor. (fig. 4.2)

Desfăşurarea acestor subfaze depinde de specie, soi, temperatură şi precipitaţii.

Particularităţile desfăşurării fenofazei - în funcţie de specie:

-înfloritul înaintea apariţiei frunzelor (cais, piersic, migdal);

-înfloritul se desfăşoară simultan cu înfrunzitul (măr, păr, cireş, vişin, prun);

-apariţia frunzelor precede înfloritul (gutui, moşmon).

Declanşarea şi desfăşurarea fenofazei înfloritului şi legarea fructelor este

dependentă de temperatură, pe de o parte de satisfacerea nevoii de frig a soiului

(t° scăzute pozitive pentru formarea gameţilor), iar pe de altă parte de satisfacerea

nevoilor faţă de căldură pentru începerea vegetaţiei.

Pragul biologic pentru majoritatea speciilor pomicole este de 6-8°C iar

pentru arbuştii fructiferi de 4-5º C. Deschiderea florilor se înregistrează după ce

pomii au acumulat o anumită cantitate de căldură - suma gradelor de temperatură

activă (însumarea temperaturilor peste 7°C). dintre speciile pomicole caisul are

nevoie de 300-350°C; piersicul 300-325°C; cireşul 320°C; vişinul şi prunul

325°C; mărul 380-690°C; nucul 435°C (M. Popescu, 1972, Elena Voica, 1973,

Sonea V.).

57

CAIS

PIERSI

C

CIREŞ

PRUN

PĂR

MĂR

Fig. 4.2 Fenofazele organelor de fructificare la principalele specii pomicole. (după Flekinger)

A-ogivă brună (sfârşitul repausului, lungimea = 1,5-2 ori diametru); B, C – C3 – ogivă cu margini galben-verzui (dezmugurire); D-D3 –apariţia butonilor florali; E-E2 – apariţia petalelor; F-F2 – deschiderea florilor; G-H – căderea petalelor;

I – legarea fructelor; J – începutul creşterii fructelor

58

Temperatura optimă din timpul înfloritului este de 12-17°C, iar umiditatea

atmosferică 50-60%.

Durata înfloritului - este de 7-14 zile, putând ajunge la 18 zile în cazul

primăverilor mai reci sau se reduce la 7-9 zile, dacă temperatura este prea ridicată.

Deschiderea florilor are loc eşalonat, funcţie de poziţia acestora în coroană

(de obicei apar primele flori situate spre sud) şi de gradul diferit de diferenţiere al

mugurilor. La măr, înfloreşte prima, floarea din centrul inflorescenţei apoi apar

celelalte, la păr înfloreşte prima, penultima floare, urmând apoi celelalte.

Speciile pomicole înfloresc într-o anumită succesiune - alunul, cornul,

cătina albă, zarzărul, caisul, migdalul, piersicul, cireşul, vişinul, prunul, părul,

coacăzul, agrişul, mărul, nucul, ultimele fiind: castanul, gutuiul, moşmonul, socul,

măceşul, lonicera, zizifus.

Înflorirea are loc pe baza substanţelor de rezervă, acumulate în anul

precedent (biochimic fiind predominant procesul de hidroliză a amidonului) şi se

desfăşoară concomitent cu dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor. Înflorirea

este o fază critică, în ceea ce priveşte hidraţii de carbon, N, K, Ca, în absenţa

acestora, se constată o cădere masivă a florilor.

În cadrul acestei fenofaze se desfăşoară microsporogeneza, macrosporogeneza,

polenizarea şi fecundarea. Începutul umflării mugurilor corespunde cu apariţia în

masă a tetradelor, umflarea mugurilor (începutul formării grăunciorilor de polen)

iar odată cu deschiderea florilor are loc şi diferenţierea sacului embrionar

(macrosporogeneza), iar polenizarea şi fecundarea urmează după deschiderea florilor.

Polenizarea

Polenizarea constă în transportul polenului din anterele staminelor pe

stigmat şi germinarea polenului (Breton, 1980).

Polenizarea poate fi entomofilă şi anemofilă.

Polenizarea entomofilă - este caracteristică la majoritatea speciilor

pomicole, care produc o cantitatea mică de polen, iar transportul polenului este

asigurat de albine (Apis melifera) precum şi de bondari (Bombus). Condiţiile

climatice din această perioadă, trebuie să fie favorabile: temperatura de 10-12°C,

zile calde, fără ploi.

Polenizarea anemofilă - caracteristică la puţine specii pomicole (nuc, castan,

alun), care produc o cantitate mare de polen, transportul polenului fiind asigurat

59

de vânt (până la câţiva km), iar structura florilor femele favorizează receptarea

polenului (lipsa învelişurilor florale şi mărimea stigmatului).

Fecundarea

Fecundarea numită frecvent şi "legare" este precedată de germinarea

polenului depus pe stigmat şi de pătrunderea tubului polenic prin ţesuturile stilului

până la ovar şi ovul.

Aici are loc o dublă fecundare, respectiv, una din cele două spermatii se

uneşte cu oosferă şi formează zigotul (nr. dublu de cromozomi), iar spermatia

secundară se uneşte cu nucleul secundar al sacului embrionar şi dă naştere la

zigotul accesoriu (endosperm) cu număr triplu de cromozomi.

Cercetările mai noi au arătat, că în procesul fecundării şi legării fructelor,

regulatorii de creştere au un rol important (acidul giberelinic).

După felul cum se comportă în procesul de polenizare-fecundare, soiurile

existente în cultură pot fi:

-autofertile - la care fecundarea se face cu polen propriu: cais, piersic, gutui,

zmeur, afin, căpşun (unele soiuri de cireş şi vişin). Unele soiuri de prun, măr, păr

sunt parţial autofertile şi au nevoie de polenizatori.

-autosterile - care necesită fecundarea alogamă, încrucişată, cu polen de la

alte soiuri bune polenizatoare şi interfertile (majoritatea soiurilor de măr, păr,

prun, cireş).

Autosterilitatea se mai poate datora androsterilităţii, staminele fiind

atrofiate şi lipsite de polen, ca în cazul unor soiuri de prun (Tuleu gras, Centenar,

Albatros, Alina), sau dichogamiei - la unele soiuri de nuc, la care momentul

înfloririi amenţilor nu corespunde cu cel al florilor femele (soiurile putând fi:

protandre şi protogine), unisexualităţii dioice la cătina albă.

Pentru asigurarea fecundării şi obţinerii de recolte mari, se recomandă

plantarea într-o parcelă a 2-3 soiuri intercompatibile, bune polenizatoare (chiar şi

în cazul celor autofertile), iar la cătina albă păstrarea unui raport de 1/7 - 1/8 între

plantele mascule şi femele.

Soiurile intersterile sunt perechi de soiuri care nu se polenizează reciproc

(ex. soiuri de cireş B. Burlat x B. Moreau) (Bargioni 1991).

Mecanismul genetic care afectează compatibilitatea la polenizare, nu a fost

complet elucidat. Incompatibilitatea se caracterizează prin inhibare stilară a

60

creşterii tubului polenic, tipic gametofitului autoincompatibilităţii, care se

datorează existenţei perechilor de gene alele (Lansari şi Iezzoni).

Procentul de flori legate este de 5-10% la pomaceae şi de 30-40% la

drupacee în funcţie de soi, polenizatori factorii interni climatici şi de nutriţie din

timpul înfloritului asigură recolte mari şi constante.

3. Creşterea fructelor

Această fenofază începe odată cu “legarea” fructelor şi se încheie la

începutul maturării (pârgă). Gherghi şi colab. consideră că fructele au intrat în

pârgă în momentul când au 95% din dimensiunile normale, 85% din cantitatea de

substanţă uscată şi 75-80% din pigmentaţia normală.

Durata de timp pe care se eşalonează creşterea fructelor este o

caracteristică de specie şi soi. Această caracteristică este constantă în condiţii

ecologice identice.

Creşterea fructelor se realizează, la început, prin diviziune celulară, apoi,

prin alungirea (elongaţia) celulelor.

Grafic, creşterea fructelor este reprezentată sub forma unei curbe

sigmoidale la pomaceae (fig. 4.2.a), sau sub forma unei curbe dublu sigmo-idale

la drupaceae (fig. 4.2.b) cu o inflexiune în perioada de lignificare a sâmburilor.

Fig.4.2. Curba creşterii la pomaceae (a) şi drupaceae (b); V=volumul T=timp

Factorii care influenţează creşterea fructelor:

- condiţiile de fecundare şi originea polenului;

- vigoarea ramurilor fructifere; o vigoare mare conduce la obţinerea de

fructe în cantităţi mari şi calităţi superioare;

- răritul fructelor-asigură raportul optim frunze-fructe;

61

- asigurarea condiţiilor tehnologice optime pentru pomi; diferite variante

de fertilizare au influenţat atât creşterea fructelor, cât şi incidenţa unor

deranjamente fiziologice (G. Grădinariu, 1992)

Biochimic, în această fenofază predomină procesele de sinteză,

acumulându-se în fruct acizi organici şi, mai ales, amidon.

Căderea fiziologică a fructelor (“căderea din iunie”)

Este o autoreglare biologică prin intermediul căreia se “urmăreşte”

stabilirea unui echilibru între încărcătura de rod şi posibilităţile de nutriţie ale

pomului.

De regulă cad:

- fructele insuficient fecundate;

- fructele întârziate în creştere;

- fructele situate pe ramuri roditoare debile, epuizate, îmbătrânite, si-tuate

în zonele umbrite etc.

De asemenea, fructele cad într-un procent mai mare atunci când nu sunt

asigurate condiţiile tehnologice şi ecologice necesare.

La drupaceae, fructele cad mai mult în perioada formării sâmburelui.

Fenomenul căderii fiziologice nu are loc la arbuştii fructiferi datorită

capacităţii acestora de a hrăni toate fructele.

Căderea prematură.

Începe din lunile iulie-august şi durează până la recoltarea fructelor.

Fenomenul se accentuiază pe măsura apropierii de maturitate. Este un fenomen

negativ, care determină mari pierderi economice.

Căderea prematură se manifestă pregnant la măr şi păr, anumite soiuri

Parmen auriu, Ionathan-măr, Favorita lui Clapp-păr ), în mai mică măsură la

prun şi cais şi foarte puţin sau deloc la gutui, piersici, cireşi şi vişin.

Considerăm că această cădere se datorează unor particularităţi genetice ale

speciei şi soiului.Totodată, precizăm că unii factori tehnologici sau ecologici pot

accentua sau diminua acest fenomen nedorit. De exemplu: seceta, atacul de boli şi

dăunători, ploile sau irigarea exagerată după o secetă prelungită, lipsa hranei din

sol etc. accentuează căderea prematură a fructe-lor.

Pentru reducerea căderii premature a fructelo,r se aplică lucrări culturale

care converg către asigurarea unei hrăniri abundente (combaterea bolilor şi

dăunătorilor, fertilizare echilibrată, irigare etc), iar ca măsură directă, efec-tuarea

62

unor tratamente care sporesc legătura fructului de ramură. Se folosesc pentru

aceasta acidul alfanaftilacetic, naftilacetamida şi acidul diclorfen-oxiacetic.

4. Maturarea fructelor

Această fenofază începe odată cu intrarea fructelor în starea de pârgă şi se

încheie odată cu atingerea calităţilor organoleptice maxime.

Modificările fizice, biochimice şi fiziologice evidenţiate pe parcursul

procesului de maturare a fructelor servesc la stabilirea gradului de maturare a

acestor produse şi deci a momentului optim de recoltare (A. Gherghi şi

colab.,1983)

Din acest punct de vedere pot fi precizate mai multe grade de maturitate:

- prepârga şi pârga sunt faze de început ale maturării, în care valori-le

însuşirilor fizice, biochimice şi organoleptice ale fructelor sunt apropiate de cele

caracterirtice pentru produsele mature;

- maturitatea de recoltare este specifică pentru fructele care nu se

consumă imediat, ci numai după o anumită perioadă de păstrare (mere, pere, gutui

etc). În această fază fructele au o capacitate bună de păstrare şi îşi realizează

însuşirile caracteristice după o anumită perioadă de timp;

- maturitatea de consum este faza în care fructele au realizat însuşirile

caracteristice soiului, cu privire la mărime, culoare, fermitate, gust, aromă etc. şi

care permit consumarea imediată (cireşe, vişine)etc.

- maturitatea fiziologică este faza în care seminţele fructelor sunt apte

pentru înmulţire după ce sunt supuse unor procese cum ar fi postmaturarea

(stratificarea).

- supramaturarea este caracterizată prin reducerea intensităţii proceselor

metabolice din fructe şi prin deprecierea însuşirilor calitative, reprezintă faza de

declin din viaţa fructelor, care precede moartea acestora.

În timpul creşterii şi maturării fructelor au loc modificări morfologice,

citologice, fiziologice, biochimice şi organoleptice.

Modificări fiziologice. Activitatea respiratorie este diferită de la un grup de

specii la altul. Astfel, se constată că cireşele şi vişinile manifestă o scădere

continuă a respiraţiei pe măsura avansării spre maturitate. La mere, pere, piersici,

banane etc. respiraţia scade până la un minim care coincide cu sfârşitul etapei de

întindere a celulelor, după care urmează o intensificare bruscă a respiraţiei până la

63

un maxim, apoi respiraţia descreşte din nou, de data aceasta în mod continuu şi

definitiv ( fig.4.3. ).

Fructele din prima grupă sunt denumite fără fază climacterică, iar cele din

a doua grupă sunt considerate cu fază climacterică. De regulă, faza de climacteric

maxim coincide cu maturitatea de consum, iar minimul climacteric cu maturitatea

de recoltare.

Fig.4.3. Variaţia intensităţii respiraţiei merelor în timpul perioadei de creştere şi maturare (IR=intensitatea respiraţiei)

În aceste etape respiraţia este deosebit de intensă, fiind însoţită de degajare

de căldură şi consum de substanţe de rezervă. De aceea, se recomandă păstrarea

fructelor în depozite cu atmosferă controlată, unde toţi factorii de mediu pot fi

modificaţi funcţie de necesităţi.

Transpiraţia este un fenomen fiziologic important ce se desfăşoară atât în

fructe pe pom, cât mai ales după recoltare. Este influenţată direct de umiditatea

relativă a aerului.

Modificări biochimice. În faza climacterică amidonul din fructe se

hidrolizează în zaharuri simple, care dau fructelor gustul dulce; pectoza se

transformă în pectină. În faza de maturare alături de procesele de hidroliză, apar şi

substanţe noi cum sunt: pigmenţii şi substanţele volatile (esteri, alcooli, aldehide,

cetone) care alcătuesc “mirosul de fruct” copt şi participă împreună cu zahărul şi

aciditatea la realizarea principalelor caracteristici organoleptice. Toate aceste

procese şi altele se află într-o dinamică accentuată.

Un rol important în procesul de maturare îl are etilena şi acidul abscizic.

Calităţile gustative şi rezistenţa la păstrare ale fructelor depind de

condiţiile ecologice şi tehnologice din timpul creşterii şi maturării.

64

4.2.3. Starea de repaus

Condiţiile nefavorabile din timpul iernii imprimă pomului în general şi

mugurilor în special starea de repaus. Această stare se manifestă prin lipsa

creşterilor organelor epigee, lipsa fotosintezei, migrarea unor substanţe în ramuri,

tulpini şi rădăcini ce le sporesc rezistenţa la ger. Multe funcţii vitale (transpiraţia,

respiraţia, creşterea rădăcinilor etc.) se continuă, chiar dacă într-un ritm scăzut şi

în timpul iernii.

Sfârşitul stării de repaus relativ este indicat de primele simptome de

reîncepere a vegetaţiei active (umflarea mugurilor) care se înregistrează la

majoritatea speciilor în luna martie. În timpul repausului în plantă se petrec o serie

de modificări biochimice şi fiziologice.

Modificări biochimice:

- creşte conţinutul în azot total şi proteic în detrimentul celui neproteic;

- cantitatea de amidon acumulată în timpul toamnei se hidrolizează dând

naştere unor zaharuri simple (glucoză, maltoză, zaharoză), care ating un maximum

în lunile decembrie, ianuarie;

- în scoarţă şi în lemn cresc substanţele grase şi tanante care ating un

maximum tot în lunile decembrie şi ianuarie;

- cuticula epidermei se îngroaşă;

- are loc desăvârşirea diferenţierii mugurilor floriferi (microsporogeneză)

şi formarea gameţilor masculi şi femeli.

Modificări fiziologice:

- în procesul de respiraţie se consumă o parte din substanţele de rezervă;

- rădăcinile îşi vindecă rănile provocate de lucrările anterioare.

Nevoia de frig variază cu specia: la măr 1200-1500 ore, la prun 800-1200

ore, la cireş 1200-1300 ore etc.

Starea de repaus include atât repausul hibernal profund, cât şi cel

facultativ.

Repausul profund (obligatoriu) are loc în perioada octombrie-noiembrie

până în decembrie-ianuarie. În această perioadă pomii nu se trezesc la viaţă chiar

dacă li se crează condiţii favorabile de temperatură.

65

Repausul facultativ începe în decembrie pentru unele specii (cais, migdal,

piersic), dacă temperatura medie atmosferică depăşeşte 6-7°C timp de mai multe

zile (7-8). În această perioadă rezistenţa la ger a pomilor scade, întrucât o parte

din zaharuri se transformă din nou în amidon. Revenirea temperaturilor scăzute

provoacă de cele mai multe ori pagube mari. În perioada de repaus se efecuează

tăierile de întreţinere şi rodire, plantarea pomilor, tratamente fitosanitare etc.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Care sunt perioadele de vârstă ale pomilor?

Care sunt fenofazele organelor vegetative?

Care sunt fenofazele organelor de rod?

Care sunt particularităţile fenofazei înfloritul şi legarea fructelor?

Care sunt tipurile de maturitate la fructe?

66

CAPITOLUL 5

ALTERNANŢA DE RODIRE

Succesiunea unui an cu recoltă abundentă cu un alt an sau mai mulţi ani

fără rod se defineşte ca alternanţă de rodire sau periodicitate de rodire.

Acest fenomen entropic reversibil este mult mai accentuat în zonele

colinar-montane datorită condiţiilor ecologice mai dificile.

Cauzele alternanţei de rodire:

- dezechilibrul dintre consumul mare al substanţelor organice de către

creşterile vegetative şi fructe, în detrimentul diferenţierii mugurilor de rod;

- producţiile excesive de fructe dintr-un an inhibă diferenţierea mugu-rilor

floriferi care ar fi asigurat producţiile viitoare;

- accidentele climatice (îngheţ, grindină, secetă etc.);

- factorii genetici etc.

Ca o concluzie, alternanţa de rodire este determinată de un complex de

factori: genetici, nutriţionali, ecologici, precum şi de nivelul producţiei de fructe

din anul anterior.

Frecvenţa şi intensitatea alternanţei de rodire.

Alternanţa de rodire se semnalează, mai ales, la soiurile tardive de măr, păr

şi prun. Soiurile cu maturare timpurie precum şi speciile sâmburoase, în general,

nu prezintă alternanţă de rodire, întrucât în momentul diferenţerii mugurilor

floriferi, fructele se recoltează.

Alternanţa de rodire se manifestă în toate sistemele de producţie (clasic,

intensiv şi superintensiv). Instalarea acestui fenomen entropic în plantaţiile

intensive şi superintensive adesea este mai greu de combătut decât în plantaţiile

clasice, datorită uzurii fiziologice mai intense a formaţiunilor fruc-tifere şi a

stressului de densitate.

Odată cu vârsta, plasticitatea şi adaptarea pomilor la fenomenele de stress

scade. Ca efect, creşterea lăstarilor slăbeşte în intensitate, diferenţierea mugurilor

de rod se reduce conducând şi la fenomenul de alternanţă de rodire. Când

creşterile sunt foarte slabe, diferenţierea este foarte puternică, rezultând o

producţie foarte mare, dar calitativ inferioară; în anul următor diferenţierea

67

mugurilor de rod va fi foarte slabă, ajungându-se la producţii foarte mici sau chiar

absente.

Cercetări recente efectuate pe plan mondial au permis o clasificare a

soiurilor funcţie de coeficientul sau indicele de alternanţă (Biennal Bearing

Index), coeficient obţinut prin următoarea formulă matematică:

I.A. = (A - B) / (A + B) x 100

în care I.A. = indice de alternanţă;

A şi B = producţiile din doi ani consecutivi.

Funcţie de valorile obţinute se vor da note ce reprezintă indicii de

alternanţă după cum urmează:

1 = alternanţă totală, cu I.A. = 100%; 3 = alternanţă mare, cu I.A. > 30%; 5 = alternanţă mijlocie, cu I.A. = 20 - 30%; 7 = alternanţă mică, cu I.A. < 20%; 9 = fără alternanţă, cu I.A. = 0

Acest indicator a fost introdus recent şi în ţara noastră servind în principal

la omologarea soiurilor şi hibrizilor de către C.I.O.S.

Măsuri pentru înlăturarea alternanţei de rodire

Dacă încărcătura de muguri floriferi se normează anual prin tăieri, iar

celelalte măsuri agrotehnice (lucrările solului, fertilizarea, irigarea, rărirea

fructelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor etc) se aplică raţional pomii rodesc

constant.

Prin aplicarea corectă a măsurilor agrotehnice se va realiza un echilibru

fiziologic între procesele biologice fundamentale: creştere, diferenţiere, rodire şi

entropie. Toate aceste fenomene evoluează funcţie de starea timpului biologic (V.

Cireaşă, 1995).

Reglarea armonioasă a relaţiilor sinergice dintre procesele biologice

fundamentale ale pomului cu ajutorul măsurilor agrotehnice, în scopul obţinerii

unor producţii ridicate şi constante în special în zonele înalte ridică probleme mult

mai complexe în cazul combaterii alternanţei de rodire,decât pe terenurile plane.

Pe aceste terenuri procesul de eroziune este mult mai agresiv, iar pierderile anuale

de sol fertil se ridică la 3-5t/ha. În aceste zone se impune organizarea teritoriului

pomicol cu alei de trafic tehnologic cu rol multiplu. (combaterea eroziunii solului,

facilitarea deplasării mijloacelor mecanice în orice anotimp etc.). O reuşită în

acest domeniu s-a realizat la S.C.P.P. Fălticeni.

68

Fructificarea anuală se realizează prin normarea unei încărcături de cinci

muguri floriferi/cm2 secţiune trunchi şi stabilirea distanţei de 10-20 cm între mere

(N. Cepoiu , 1978).

Rărirea fructelor în general şi rărirea chimică în special în faza de floare

sau imediat după legare contribuie substanţial la combaterea alternanţei de rodire.

Dintre produsele testate amintim Paclobutrazolul administrat radicular (1g/pom)

(Baldini, Sansavini, 1986). Ca produse româneşti recomandăm produsul Norchim

80-100ml/100 l apă şi produsul Amid 80 (Rarex) în doză de 40-60g/100 l apă

funcţie de soi (G. Grădinariu 1995).

Un alt facor important în diminuarea alternanţei de rodire, îl constituie

fertilizarea moderată, constantă cu păstrarea echilibrului între elementele

minerale. O importanţă deosebită o are şi fertilizarea cu microelemente Ca, Mg,

B, Fe.

Tăierile anuale atât în perioada de repaus, cât şi în perioada de vegetaţie

(“în verde”) sunt factori care diminuiază periodicitatea de rodire.

Lucrările solului au de asemenea, o importanţă deosebită în comba-terea

acestui fenomen nedorit.

Factorii genetici (soiul) sunt, de asemenea, implicaţi în fenomenul

alternanţei de rodire. Se recomandă a se planta clone ale soiurilor ,care nu

manifestă acest fenomen.

Alte măsuri pentru diminuarea sau chiar înlăturarea acestui fenomen se referă la

combaterea corectă şi la timp a bolilor şi dăunătorilor, plantarea de pomi liberi

total de viroze ( LTV ) etc.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Care sunt cauzele alternanţei de rodire?

Care sunt formele de manifestare a alternanţei de rodire?

Cum se clasifică soiurile în funcţie de coeficientul de alternanţă.

Care sunt măsurile de prevenire a alternanţei de rodire?

69

CAPITOLUL 6

ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Entitatea funcţională a pomoecologiei (interacţiunea dintre pomi şi mediul

lor de viaţă) este pomoecosistemul (Pec). Acesta este un sistem tehnologic

pomicol format dintr-un genofond (G), care evoluează într-un spaţiu ecologic (E),

reglat de factorii agrotehnici (A) şi influenţat de săgeata entropică a timpului (t).-

(Cireaşă V., 1995).

Pec = f (G,E,A) t

Bioindicatori ai influenţei combinate a factorilor ecologici şi agrotehnici

sunt: trunchiul (Voiculescu V.,ş.a., 1983), lăstarii (Negrilă A., 1982), relaţia

creştere-rodire (Constantinescu 1969), fructivitatea (Cireaşă V., 1994).

Pomoecosistemul este mai puţin stabil decât ecosistemul natural şi mai

sensibil la acţiunea unor factori de stress, de aceea, acesta poate fi menţinut,

numai prin intervenţia omului.

Biotopul este componenta anorganică al pomoecosistemului şi cuprinde:

solul, lumina, căldura, apa, altitudinea etc.

Biocenoza este componenta organică a ecosistemului cuprinde toate

populaţiile vegetale şi animale existente într-un biotop, întro perioada determinată,

care trăiesc în relaţii trofice stabile.

Creşterea şi fructificarea pomilor şi arbuştilor fructiferi se desfăşoară sub

influenţa a două grupe de factori ereditari şi ecologici.

Potrivit însuşirilor ereditare fiecare specie şi soi pretinde de la mediu

anumite condiţii de viaţă corespunzătoare vârstei şi faza de vegetaţie îndeplinirea

acestor condiţii poate pune în valoare potenţialul maxim de producţie.

Mediul acţionează asupra pomilor şi arbuştilor fructiferi printr-un complex

de factori de vegetaţie, care pot fi grupaţi în două categorii: factori climatici

(lumina, temperatura, apa, aerul) şi factori edafici (proprietăţile fizice şi chimice a

solului; starea de aprovizionare cu elemente nutritive, apă şi aer; activitatea

microbiană.

Factorii de vegetaţie nu acţionează izolat ci în complex, relaţiile lor fiind

de interdependenţă, ei neputându-se substitui unul cu altul. Planta trebuie privită

70

ca un senzor al influenţei factorilor de mediu. Astfel, pomii prin aparatul lor foliar

contribuie la umbrirea solului, la micşorarea vitezei vânturilor, asigurând

conservarea apei şi prevenirea eroziunii solului.

Nu toţi factorii de mediu au aceiaşi importanţă pentru creşterea şi

fructificarea pomilor. Unii factori sunt de neînlocuit, respectiv: lumina, căldura,

apa. În schimb alţi factori influenţează procesele vitale dar nu sunt indispensabili:

vântul, umiditatea atmosferică, presiunea atmosferică.

Între elementele componente ale factorilor de mediu există legătură strânsă

în sensul că modificarea unuia atrage după sine modificarea altuia. Cantitatea

mare de precipitaţii modifică temperatura şi conţinutul în apă al solului.

Temperaturile ridicate influenţează prin creşterea intensităţii transpiraţiei.

Evaporarea apei la suprafaţa solului conduce la creşterea umidităţii atmosferice,

contribuind la micşorarea intensităţii transpiraţiei.

Factorii ecologici favorabili şi limitativi ce inflenţează dezvoltarea culturii

pomilor în ţara noastră sunt: lumina, temperatura, apa, aerul şi solul.

6.1. LUMINA ca factor de vegetaţie

Lumina este principala sursă de energie pentru sintetizarea substanţelor

organice şi a celorlalte procese vitale, ce determină fotosinteza şi nutriţia pomilor,

fiind condiţia de bază pentru realizarea unor producţii mari de fructe şi de calitate

(Milică C., şi colab. 1977).

Lumina solară poate fi directă sau difuză iar intensitatea ei este infuenţată

de: latitudinea şi longitudinea geografică, altitudine, relieful şi expoziţia terenului,

nebulozitate, direcţia vântului, proprietăţile suprafeţei solului, direcţia rândurilor

faţă de punctele cardinale.

România este situată între latitudinile de 43o37'şi 48o15', durata anuală de

strălucire a soarelui este cuprinsă între 1874 şi 2327 ore, dintre care 1400-1700

ore, respectiv 75 %, în perioada aprilie-septembrie.

Speciile pomicole cultivate în climatul temperat continental sunt heliofile,

fiind pretenţioase faţă de lumină, existând totuşi deosebiri între ele, putând fi

clasificate în 4 grupe:

- cu cerinţe mari: nucul, piersicul, caisul, migdalul, cireşul.

- cu cerinţe medii: părul, mărul, gutuiul, prunul, vişinul.

- cu cerinţe reduse: zmeurul, coacăzul, agrişul, căpşunul. (după Miliţiu I., şi

colab., 1992).

71

Prezenţa luminii în cantitate suficientă, determină echilibrarea armonioasă a

relaţiei creştere-rodire, asigură creşteri viguroase (lăstari groşi cu internoduri

scurte), rodirea abundentă şi constantă, cu fructe aromate şi colorate, favorizează

longevitatea ramurilor de rod, diferenţierea mugurilor floriferi, mărirea rezistenţei

la ger şi a stării fitosanitare a pomilor.

Insuficienţa luminii sau umbrirea are o influenţă negativă asupra procesului

de diferenţiere a mugurilor de rod, provoacă micşorarea conţinutului de amidon,

întârzie maturarea fructelor şi a lemnului iar fructele obţinute sunt de calitate

inferioară.

Excesul de lumină provoacă "arsuri" pe trunchi şi zona bazală a ramurilor de

schelet, frunzele rămân mai mici, membranele celulelor palisadice se îngroaşă,

culoarea verde a frunzelor este mai puţin intensă. Prevenirea arsurilor se face prin

văruirea bioelementelor sensibile, culoarea albă reflectă lumina şi implicit căldura,

nepermiţând ridicarea temperaturii ţesuturilor, peste limita de rezistenţă (35-

40oC).

În condiţiile ţării noastre, lumina satisface exigenţele celor mai pretenţioase

specii pomicole, fapt pus în evidenţă prin aceea, că fotosinteza atinge pragul

superior la 1/3 - 1/2 din lumina totală, în condiţiile unui conţinut normal de CO2 în

atmosferă.

Existenţa unui surplus de lumină, impune analiza variaţiilor în timp şi spaţiu

a cantităţii de energie solară recepţionată, în funcţie de înălţimea şi grosimea

coroanei, de distanţele dintre rânduri şi de orientarea acestora.

Pentru efectuarea unor intervenţii, privind modificarea structurii coroanelor,

este necesară cunoaşterea modului de captare a luminii de către aparatul foliar şi

factorii care influenţează pătrunderea luminii în coroana pomilor.

Indicele foliar reprezintă suprafaţa totală a frunzişului unui individ sau a

unei culturi, raportată la unitatea de suprafaţă a terenului ocupat. Speciile

pomicole au în general, un indice foliar mijlociu (4-5), mărul, caisul şi vişinul

ating cel mai mare indice foliar (6,1), celelalte specii având valori mai mici:

cireşul 2,6; prunul 1,9; piersicul şi părul 0,9 (N. Constantinescu şi colab. 1967,

citat de Miliţiu I., şi colab., 1992).

Orientarea rândurilor de pomi. În condiţiile din ţara noastră, cea mai

eficientă orientare s-a dovedit a fi cea nord-sudică, urmată de orientări

intermediare cum ar fi: NV-SE sau NE-SV.

72

Gradul de receptare a luminii în funcţie de sistemul tehnologic de cultură a pomilor.

a) În plantaţiile clasice, formate din pomi cu dimensiuni mari, plantaţi la

distanţe mari, se receptează până la 70% din lumina incidentă.

Coroanele fiind mari, globuloase, sunt iluminate neuniform. Zona periferică,

groasă de cca 1-1,2 m captează peste 25% din lumina normală iar cea interioară

este supusă fenomenului de autoumbrire, primind de 5-20 ori mai puţină lumină,

provocând degarnisirea ramurilor (fig. 6.1)

b) În plantaţiile intensive, cu pomi conduşi sub formă aplatizată, lumina este

mai bine interceptată, dacă orientarea rândurilor şi distanţele de plantare sunt

corect stabilite, pentru a preveni umbrirea reciprocă a pomilor de pe rândul vecin

(umbra purtată).

Pentru a se evita umbrirea, gardul fructifer trebuie să aibă grosimea de 1,5-2

m (mai lat la bază şi mai îngust la vârf), iar distanţa între rânduri să fie în raport cu

înălţimea pomilor (fig. 6.2.). În cazul pomilor care au coroana globuloasă se

calculează distanţa dintre rânduri, după exemplul din fig. 6.3..

c) În plantaţiile superintensive, pomii au înălţimea mai redusă si nu apare

pericolul umbrei purtate, dacă înălţimea pomilor nu depăşeşte 2 m iar distanţa

între rânduri nu este sub 4 m. Distanţele prea mici de plantare pe rând determină

umbrirea reciprocă a pomilor (fig. 6.3.).

Fig. 6.1. Cantitatea de radiaţii solare recepţionată de coroana pomilor

73

Fig. 6.2. - Raportul dintre înălţimea pomilor şi distanţa dintre rânduri; D = H x tagenta unghiului de incidenţă a razelor solare (după Odier):

A - la 40° latitudine şi H 4 m, D = 3,35 m; B - la 45° latitudine şi H 4 m, D = 4 m; C - la 50° latitudine şi H 4 m, D = 4,75 m.

Fig. 6.3. - Relaţia dintre înălţimea pomilor şi distanţa dintre rânduri pentru asigurarea unei iluminări optime:

D - distanţa dintre rândurile de pomi; E - lăţimea coroanei; H - înălţimea pomilor; λ - unghiul de incidenţă a razelor solare cu verticala solului;

L = H tg λ D = L + E

Fig. 6.4. - Pătrunderea luminii în coroane (după Lespinasse) a. clasice-pomi luminaţi în treimea superioară; b. distanţele mari de plantare asigură iluminarea, dar

scade eficienţa plantaţiei; c. plantaţii intensive; d. tăieri incorecte duc la lărgirea în partea superioară a coroanei cu consecinţe asupra iluminării; e.,f. plantaţii superintensive- iluminare

corectă.

74

6.2. CĂLDURA ca factor de vegetaţie

Căldura este un factor limitativ, privind arealul de cultură al pomilor şi

arbuştilor fructiferi, rezistenţa speciilor pomicole la temperaturile minime

absolute, fiind un criteriu de zonare.

Marea diversitate a condiţiilor fizico-geografice ale teritoriului României,

imprimă o distribuţie neuniformă a valorilor anuale ale temperaturii medii. Cele

mai ridicate valori, de peste 11oC, au fost înregistrate în sudul Câmpiei Române,

de-a lungul Dunării şi pe litoralul Mării Negre şi în partea de sud-vest a Banatului.

În restul regiunilor de câmpie, temperatura medie anuală se menţine între 10 şi

11oC. În regiunile deluroase şi de podiş, temperatura medie scade până la 6oC.

(sursa INMH).

Aspectul limitativ privind răspândirea speciilor şi soiurilor, se manifestă în

principal prin insuficienţa căldurii acumulate într-un bazin pomicol, prin

temperaturile negative extreme din timpul iernii, precum şi prin îngheţurile şi

brumele târzii de primăvară, cât şi prin temperaturile ridicate din timpul verii.

După cerinţele faţă de temperatură, speciile pomicole cultivate în ţara

noastră sunt împărţite în 4 grupe:

1. Specii pomicole cu cerinţe reduse faţă de căldură: mărul, vişinul, prunul,

arbuştii fructiferi. Aceste specii rezistă bine la gerurile din timpul iernii, sunt mai

puţin afectate de îngheţurile târzii de primăvară şi nu suportă căldurile mari din

timpul verii. Condiţiile favorabile oferă zonele cu izotermele între 7,5-10,5oC, iar

temperaturile minime absolute nu coboară sub -30 - -32oC.

2. Specii pomicole cu cerinţe medii faţă de căldură: părul, nucul, castanul,

cireşul, gutuiul. Rezistenţa la ger a acestor specii este bună, dar sunt adesea

afectate de îngheţurile şi brumele târzii, cu excepţia gutuiului. Aceste specii

reuşesc bine în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 9-

10,5oC, temperatura medie din timpul verii 20 – 21oC, iar temperaturile minime

absolute nu coboară sub –30oC.

3. Specii pomicole cu cerinţe mari: caisul, piersicul. Aceste specii pot fi

afectate de îngheţurile şi brumele târzii de primăvară. Condiţii optime întâlnesc în

zonele cu temperatura medie anuală 10-11,5oC şi altitudinea de până la 190-200m.

4. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: migdalul, smochinul. Aceste

specii pot fi cultivate în zone cu un climat apropiat de cel mediteranean, unde

temperaturile minime din timpul iernii nu coboară sub –14 - -16oC.

75

La zonarea speciilor pomicole se ţine seama de resursele termice ale unui

bazin pomicol, evaluate prin calcularea bilanţului termic global şi activ, cât şi a

coeficientului termic.

Bilanţul termic global (∑toC) rezultă din însumarea temperaturilor medii

zilnice din perioada de vegetaţie. Acesta are valori cuprinse între 3200-3700oC şi

reprezintă potenţialul termic al zonei respective.

Bilanţul termic activ (∑toa) este dat de suma temperaturilor care depăşesc

pragul biologic, caracteristic pentru fiecare specie şi are valori cuprinse între

2500-3500oC.

T activă = T medie a zilei - pragul biologic

Coeficientul termic (C) reprezintă raportul între suma gradelor de

temperatură activă (∑toa) şi numărul de zile din perioada de vegetaţie ale unui

bazin pomicol şi are valori cuprinse între 16 – 20 (Gh. Amzăr, C. Budan, 1987).

Declanşarea şi desfăşurarea fenofazelor necesită realizarea unui anumit

bilanţ termic activ, caracteristic fiecărei specii.

Pornirea în vegetaţie primăvara are loc numai după atingerea unei anumite

temperaturi medii zilnice, numită „prag biologic”. La majoritatea speciilor

pomicole pragul biologic este de 6 – 8 oC. La nuc de 10oC, iar la arbuştii fructiferi

4 – 5oC (N. Constantinescu, citat de A. Negrilă, 1982).

Înfloritul se declanşează după acumularea a 340 – 380oC la măr, 435oC la

nuc sau 625oC la zmeur (I. Miliţiu, 1992).

Pentru maturarea fructelor prunul are nevoie de 1400 – 1800oC pentru

soiurile timpurii şi 2600 – 2900oC la soiurile târzii (V. Cociu, R. Roman, 1984)

Fotosinteza se desfăşoară în condiţii optime la o temperatură de 10 – 19oC

pentru măr; 18 – 25oC la cais, piersic, nuc (V. Balan şi colab, 2001).

Temperaturile excesive, de 35 – 40oC sunt nefavorabile pentru desfăşurarea

normală a funcţiilor vitale, deoarece, determină intensificarea transpiraţiei, ofilirea

frunzelor în perioadele secetoase sau chiar căderea prematură; afectează scoarţa

trunchiului şi a bazei ramurilor de schelet prin apariţia „arsurilor de vară” (Mary

Ann Drobotă, 1996).

Necesarul de frig, ca durată şi ca nivel de temperatură, diferă de la o specie

la alta şi reprezintă perioada de timp cu temperaturi scăzute dar pozitive (0 – 7oC),

necesară pentru desfăşurarea normală a procesului de formare a gameţilor (a se

vedea Starea de repaus a pomilor).

76

Tabelul 6.1. Temperaturile medii anuale, optimul caloric şi suma temperaturilor active

necesare parcurgerii principalelor faze de vegetaţie la unele specii cultivate în ţara noastră

(după diverşi autori) Suma temperaturilor active pentru

parcurgerea fenofazelor

(după diverşi autori) Specia

Temp. medie anuală (°C)

Optimul caloric în perioada

de vegetaţie

(°C)

Necesaru l de zile cu optimul caloric

Dezmugu

rit

Înflorit

Maturare

Măr 8-10,5 15-19 85-120 163-206 232-408 1859-2945 Păr 8-10,5 16-19 93-140 152-182 226-385 2100-2865 Prun 8-10,5 15-17 67-103 145-169 210-386 1385-2700 Cais 10-11,5 18-20 88-115 102-181 256-378 1300-1550 Piersic 10-11,5 18-20 85-140 85-245 213-365 1285-2750 Cireş 9-11,5 16-19 67-119 138-171 210-315 893-1071 Vişin 8-10,5 15-17 55-93 135-150 215-315 1160-1315 Nuc 9-10,5 16-20 100-140 170-210 203-435 2245-2980 Gutui 9-11,5 18-20 90-135 119-132 489-539 2286-2998 Zmeur 7-10,0 15-17 61-76 67-76 586-775 1115-1275 Coacăz

negru

7-10,5

15-17

53-86

59-120

232-298

1098-1215

Agriş 7-10,5 15-18 51-80 32-40 93-250 1110-1315 Coacăz

roşu

7-10,5

15-18

60-90

70-86

210-243

1010-1250

Castan

comestibil

9-12,0

18-20

100-150

220-280

1483-1580

3100-3293

Rezistenţa la ger a speciilor pomicole nu este dată numai de însuşirile

ereditare a speciilor şi soiurilor, dar şi de vârsta pomilor, de fenofaza de vegetaţie,

portaltoi, agrotehnica aplicată ş.a (tabelul 6.2.).

Tabelul nr. 6.2

Temperaturile minime de rezistenţă a pomilor la ger.

Specia ° C Specia ° C Mărul -35.....-36 Cireşul -29.....-32 Părul -32.....-33 Vişinul -30.....-32 Gutuiul -28.....-30 Căpşunul -22.....-24 Prunul -30.....-32 Smochinul -16 Caisul -26.....-28 Mărul siberian -45 Piersicul -24.....-26 Părul de Ussuria -40

77

Pomii tineri au o rezistenţă mai scăzută la ger în comparaţie cu pomii maturi,

deoarece, având o perioadă de vegetaţie prelungită, nu-şi maturează bine lemnul.

Pomii care îşi încheie perioada de vegetaţie mai devreme, rezistă mai bine la

temperaturile scăzute, decât cei care vegetează până toamna târziu.

Comportarea speciilor pomicole la ger este influenţată şi de condiţiile în care

s-a desfăşurat procesul de călire al pomilor.

Daunele provocate de gerul din timpul iernii, depind de modul în care survin

gerurile (brusc sau lent) şi constau în: degerarea cambiului, a scoarţei, a vârfurilor

ramurilor anuale, a lemnului multianual şi a mugurilor de rod.

Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii (februarie-martie) afectează pomii

la temperaturi mai puţin scăzute decât limita normală de rezistenţă a speciei

respective. Acestea provoacă vătămarea cambiului, înnegrirea lemnului, arsura

scoarţei, leziuni grave ale scoarţei şi chiar a lemnului, degerarea mugurilor de rod.

Cauza o constituie oscilaţiile de temperatură din decembrie-ianuarie, care

determină decălirea pomilor, respectiv scăderea rezistenţei la ger.

Un astfel de caz, s-a înregistrat în iarna 1993-1994, când după temperaturile

pozitive din lunile decembrie şi ianuarie, au urmat temperaturi scăzute (-20,8oC)

în a doua decadă a lunii februarie, care au distrus în totalitate mugurii de rod la

cais şi piersic (M. Istrate şi colab, 1996; Iacobuţă Gh., 1995).

Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară sunt mai frecvente în zonele

subcarpaţilor orientali (Depresiunea Ozana-Topoliţa), văile subcarpatice ale

Trotuşului, Moldovei, Bistriţei etc. În aceste zone se evită plantarea speciilor

termofile, cu înflorire timpurie (cais, piersic). În unii ani, pot fi afectate de aceste

îngheţuri târzii şi speciile cireş şi nuc.

Rezistenţa organelor florale la majoritatea speciilor pomicole este egală (cu

excepţia cireşului) şi descreşte pe măsura înaintării în vegetaţie a pomilor (tabelul

6.3.).

Rezistenţa la ger a rădăcinilor este mult mai mică decât a coroanei.

Rădăcinile la măr degeră la –8....-12oC; păr –11oC; piersic –10oC; vişin –14oC;

coacăz –15oC; agriş –18oC (M. Gautier, 1977). Solurile acoperite cu un strat de

zăpadă de 10 – 15 cm, au temperatura mai ridicată cu cca 10oC, iar cele mulcite cu

1 – 4oC (A. Lazăr, 1973).

78

Tabelul 6.3.. Diminuarea rezistenţei la ger pe specii şi fenofaze

Limita de rezistenţă la îngheţ pe fenofaze

Specia Boboci în faza de colorare

Plină înflorire

Fructe tinere Măr -3,9 °C -2,2 °C -1,7 °C Piersic -3,9 °C -2,8 °C -1,1 °C Cireş -2,2 °C -2,2 °C -1,1 °C Păr -3,9 °C -2,2 °C -1,1 °C Prun -3,5 °C -2,2 °C -1,1 °C Cais -3,9 °C -2,2 °C -1,9 °C

6.3. APA ca factor de vegetaţie

Apa constituie un factor fundamental, determinat şi limitativ al mediului

natural, fără de care viaţa pomilor nu este posibilă.

Rolul apei constă în reglarea regimului termic al pomilor prin transpiraţie,

asigură circulaţia substanţelor nutritive, menţine presiunea osmotică a celulelor,

facilitează desfăşurarea proceselor biochimice şi activitatea enzimelor. Toate

bioelementele pomului conţin cantităţi mari de apă: frunzele şi lăstarii 75-85%;

rădăcina 60-85% iar fructele 85-95%.

Pomii îşi asigură necesarul de apă din sol prin absorbţie radiculară (90-95%)

şi mai puţin din atmosferă (5-10%), de unde este preluată în special de frunze.

Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă cu factorii de mediu

(temperatura, umiditatea aerului şi solului, circulaţia eoliană); cu tipul şi structura

solului şi cu factorii biologici (specie, portaltoi, fenofaza de vegetaţie, vârsta şi

vigoarea pomilor).

Consumul de apă al plantelor se exprimă prin coeficientul de transpiraţie,

care reprezintă cantitatea de apă folosită de plantă pentru a produce o unitate de

substanţă uscată, reprezentată de muguri, ramuri, rădăcini, frunze, flori şi fructe.

Acesta are valori cuprinse între 150-300 la seminţoase (P. Sitt) şi 250-350 la

sâmburoase (Tompson, 1952, citat de A. Negrilă şi colab1982).

Pomii maturi consumă 10-12 l de apă pe oră, respectiv 3000-5000 m3/ha

anual.

Folosirea eficientă a apei de către pomi, poate fi influenţată prin verigile

tehnologice, care modifică intensitatea transpiraţiei. Astfel, fertilizarea cu N şi P

intensifică transpiraţia, iar K o diminuează; întreţinerea solului ca ogor lucrat

79

reduce coeficientul de transpiraţie, în comparaţie cu înierbarea sau culturile

intercalate (A Lazăr, 1975, M. Georgescu şi colab., 1987).

În funcţie de cerinţele specifice faţă de apă, pomii şi arbuştii fructiferi se

clasifică în 4 grupe:

1. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: căpşunul şi arbuştii fructiferi.

Aceste specii reuşesc în zonele cu peste 700 mm precipitaţii anual.

2. Specii pomicole cu cerinţe mari: gutuiul, mărul, prunul. Aceste cerinţe

sunt realizate în zonele cu 700 mm precipitaţii anual.

3. Specii pomicole cu cerinţe medii: părul, nucul, cireşul, vişinul. Zonele

favorabile pentru cultura acestor specii sunt cele cu 600 mm precipitaţii anual.

4. Specii pomicole cu cerinţe reduse: piersicul, caisul, migdalul. Zonele în

care se înregistrează minimum 500 mm precipitaţii anual, asigură condiţii

satisfăcătoare pentru creşterea şi fructificarea acestor specii.

Cerinţele cele mai mari faţă de apă se înregistrează la pomi pe parcursul

fenofazelor de creştere activă a lăstarilor şi fructelor. În timpul înfloritului, legării

fructelor, maturării fructelor şi a lemnului şi în general, spre sfârşitul perioadei de

vegetaţie, nevoia de apă a pomilor este moderată.

Seceta, determinată de insuficienţa apei din sol şi aer, se manifestă prin

creşteri slabe ale lăstarilor, îngălbenirea şi căderea frunzelor, mărimea şi calitatea

deficitară a fructelor. În consecinţă, pomii fructifică periodic şi îmbătrânesc

prematur.

Rezistenţa la secetă a speciilor pomicole este diferită în funcţie de specie, soi

şi portaltoi şi pot fi clasificate astfel în 3 grupe:

1. Specii foarte rezistente: migdal/migdal; cais/migdal; cireş/mahaleb;

vişin/mahaleb; păr (soiuri de vară-toamnă)/franc.

2. Specii cu rezistenţă mijlocie: piersic/franc; cireş/franc; vişin/franc; păr

(soiuri de iarnă)/franc; prun (soiuri timpurii)/corcoduş sau franc.

3. Specii sensibile la secetă: măr/vegetativ; păr şi gutui/gutui; piersic (soiuri

târzii)/franc; prun (soiuri târzii)/corcoduş sau franc; arbuştii fructiferi, căpşunul.

Excesul de apă din sol este dăunător pomilor, deoarece, prelungeşte perioada

de vegetaţie, întârzie maturarea fructelor şi a lemnului, poate provoca asfixierea

parţială sau totală a sistemului radicular.

Cele mai sensibile specii la excesul de apă din sol sunt: cireşul, migdalul,

piersicul, prunul (D. Teaci, 1980).

80

Umiditatea atmosferică ridicată este la fel de dăunătoare, în timpul

înfloritului şi în perioada de maturare a fructelor, deoarece, favorizează

dezvoltarea bolilor criptogamice, influenţează negativ polenizarea, depreciază

calitatea fructelor (îndeosebi la cireş, nuc şi căpşun). Speciile pomicole au nevoie

de o umiditate atmosferică de 70-80% în timpul înfloritului şi 65-70% în restul

perioadei de vegetaţie.

Scăderea umidităţii relative a aerului sub 40%, influenţează negativ

procesele vitale ale pomilor, favorizând înmulţirea unor dăunători (acarieni), iar

când ajunge la valori de 20 %, asimilaţia încetează (V. Cireaşă, 1995).

Sursa principală de aprovizionare a solului cu apă o constituie precipitaţiile

sub formă de ploaie şi zăpadă, eventual pânza de apă freatică. Deşi fenomene ca:

bruma, poleiul, chiciura, grindina, completează necesarul de apă al solului, totuşi,

ele au o acţiune negativă asupra pomilor.

Principala caracteristică a regimului precipitaţiilor şi a repartiţiei lor spaţio-

temporale o reprezintă neuniformitatea, precipitaţiile fiind fenomene atmosferice

care se produc în cantităţi foarte diferite şi în mod discontinuu în timp.

Pentru zonarea speciilor pomicole şi aprecierea necesităţii irigării

plantaţiilor, o importanţă deosebită o prezintă cunoaşterea cantităţii anuale de

precipitaţii şi distribuţia acestora pe anotimpuri, luni şi fenofaze de vegetaţie.

Ploile de 15-30 mm sunt considerate utile, reuşind să umecteze solul pe o

adâncime de 30-40 cm. Foarte dăunătoare sunt ploile torenţiale, care pot provoca

eroziunea puternică a solului, pe terenurile în pantă.

Zăpada prin topirea sa lentă, contribuie la creşterea rezervei de apă din sol,

protejează rădăcinile pomilor de ger, întârzie pornirea în vegetaţie a speciilor cu

repaus relativ scurt. Uneori, zăpada poate avea şi o influenţă negativă asupra

pomilor, deoarece, poate provoca dezbinarea şi ruperea ramurilor, atunci când se

depune în cantităţi mari.

Nebulozitatea şi ceaţa împiedică radiaţia solară să ajungă la pomi,

micşorând intensitatea fotosintezei. În anii cu nebulozitate şi ceaţă frecventă,

calitatea fructelor este inferioară, lemnul nu se maturează bine, iar diferenţierea

mugurilor de rod este slabă.

Poleiul şi chiciura pot provoca ruperea ramurilor şi asfixierea mugurilor de

rod.

81

Roua are în general, un efect favorabil, deoarece, măreşte umiditatea aerului,

în special, în zonele secetoase. Cantitatea de apă ce se poate acumula prin rouă

este de cca. 30 mm anual.

Grindina, constituie un factor de risc pentru pomicultură. Prin distrugerea

frunzelor, micşorează fotosinteza, provoacă răni pe lăstari, ramuri şi fructe, care

pot favoriza dezvoltarea unor boli criptogamice.

6.4. AERUL ca factor de vegetaţie

Aerul exercită o influenţă mare asupra pomilor prin compoziţia lui,

temperatură, higroscopicitate şi mişcare (vânturile). Oxigenul şi dioxidul de

carbon din atmosferă participă în procesele de asimilaţie clorofiliană şi respiraţie.

Pe terenurile în pantă, cu drenaj asigurat, aerul din coroana pomilor se primeneşte

destul de uşor reducând, astfel, atacul bolilor.

O importanţă deosebită o are oxigenul şi în sol, de aceea, trebuie să se

execute lucrări ce favorizează accesul şi circulaţia aerului în sol, altfel plantele

suferă.

O mişcare slabă şi moderată a aerului este favorabilă pomilor, contribuind la

îndepărtarea excesului de umezeală din coroana acestora. Vânturile puternice sunt

defavorabile pomilor, deoarece, împiedică zborul albinelor, provoacă căderea

fructele, înclină pomii etc.

În zona dealurilor, tăria vânturilor este mai potolită decât pe câmpii şi

podişuri. Cele mai bântuite de vânturi sunt dealurile subcarpatice din Moldova,

după care urmează cele din Muntenia şi apoi cele din nordul Transilvaniei, Banat

şi Oltenia.

În scopul micşorării efectelor dăunătoare ale vânturilor se folosesc pentru

culturile pomicole terenuri adăpostite natural sau se înfiinţează perdele de

protecţie.

În prezent, activităţile industriale, sociale şi agricole produc substanţe

secundare modificând raportul cantitativ dintre componentele naturale ale

atmosferei, numărul componentelor inexistente în mod normal sporeşte şi se

înregistrează modificări ale naturii atmosferei în anumite zone.

Atmosfera, devenită în unele zone poluantă, constituie un factor negativ

pentru creşterea şi dezvoltarea în bune condiţii a plantelor în general şi a fructelor

în special. Poluarea atmosferei, cu implicaţii asupra fructelor şi implicit a sănătăţii

omului, a devenit una din problemele acute ale ecologiei actuale.

82

Spre exemplificare, prezentăm conţinutul merelor în 3,4

benzipirenhidrocarbură cea mai reprezentativă a clasei de substanţe aromatice

polinucleare şi, în acelaşi timp, cea mai cancerigenă. Astfel, din plantaţiile

limitrofe zonelor industriale şi căilor rutiere, merele au prezentat un conţinut de

3,4 BaP (mg/kg) de 3,92 în timp ce din plantaţiile amplasate în zonele neexpuse,

nivelul de 3,4BaP din mere a fost de 0,90 mg/kg (Felicia Grădinariu şi colab.

1986).

O acţiune negativă asupra creşterii şi dezvoltării plantelor o exercită şi alţi

componenţi ai atmosferei, cum sunt fumul şi praful. Praful, prin cantitatea sa în

atmosferă ca şi prin depunerea parţială pe aparatul vegetativ, pe fructe etc,

intensifică reacţia luminii solare, diminuează procesele de fotosinteză şi în cele

din urmă afectează producţia atât cantitativ, cât şi calitativ. Dintre componentele

prafului şi fumului (aerosoli), ce se formează în zonele poluate este dăunătoare

prezenţa în diferite cantităţi a dioxidului şi trioxidului de sulf, a aldehidelor, a

uleiurilor filtrabile, a clorurilor solubile, hidrocarburilor nesaturate, peroxizilor

organici, acidul formic, acetic etc.

Nivelele de poluare a aerului şi fructelor determinate în zona Moldovei

prezintă valori mai crescute, fără a depăşi limitele maxime admise la funingine,

clor, amoniac, pulberi sedimentale. Dinamica acestor valori este în general

descendentă cu excepţia funinginei (M. Ichim şi Felicia Grădinariu, 1990).

6.5. SOLUL ca factor de vegetaţie

Factorii edafici în interdependenţă cu cei climatici, influenţează procesele de

creştere şi fructificare a pomilor, cantitatea şi calitatea producţiei, longevitatea

plantaţiei, rezistenţa la boli.

Însuşirile solului exercită o influenţă determinantă, privind susţinerea

mecanică, nutriţia minerală, aprovizionarea cu apă şi asigurarea locului de

desfăşurare a proceselor fiziologice, iar pomul la rândul lui, modifică conţinutul în

substanţe organice sau anumite însuşiri ale solului.

Fertilitatea potenţială a unui sol, respectiv potenţialul agroproductiv de care

dispune, este dependent de însuşirile fizico-chimice şi biologice ale solului

(tabelul 6.4.).

Grosimea stratului de sol. Pomii preferă în general, solurile profunde, dar

este obligatorie şi suficientă adâncimea de cel puţin 1 m; deşi numeroase specii

83

pomicole (nuc, cireş, prun, cais) formează rădăcini care pot ajunge la 3-4 m

adâncime.

Volumul edafic util reprezintă volumul de material afânat, cu particule mai

mici de 2 mm, fără elemente de schelet, din profilul de sol, calculat pe o secţiune

de 1 m. Pentru aprecierea însuşirilor fizice şi chimice, profilele de sol trebuie

deschise până la cel puţin 1 m adâncime, iar recoltarea probelor de sol se face de

la 3 adâncimi: 0 – 20 cm, 30 – 50 cm şi 60 – 80 cm.

Textura solului acţionează în mod direct asupra creşterii şi dezvoltării

pomilor, deoarece, de ea depinde regimul de apă, aer, căldură, fertilitatea solului,

precum şi modul de dezvoltare a sistemului radicular. După textură, solurile pot fi

clasificate în următoarele grupe mari: soluri nisipoase, lutoase şi argiloase; între

aceste grupe există categorii intermediare.

Solurile nisipoase (peste 80% nisip) au în general o fertilitate redusă,

permeabilitate mare pentru apă şi aer (pierd uşor apa prin evapotranspiraţie şi

infiltraţie), sunt lipsite de structură şi au un regim termic mai bun decât cele

argiloase.

În ţara noastră se găsesc plantaţii pomicole înfiinţate pe nisipuri în Oltenia şi

în nord-vestul ţării. Pentru reuşita culturilor, se impune fertilizarea cu

îngrăşăminte organice, cultivarea plantelor pentru îngrăşăminte verzi între

rândurile de pomi şi irigarea.

Solurile lutoase, după conţinutul în argilă (10 – 45%) se clasifică în: nisipo-

lutoase, luto-nisipoase, lutoase şi luto-argiloase. Aceste sunt cele mai potrivite

pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, deoarece, permit o bună dezvoltare a

sistemului radicular, pot înmagazina şi păstra apa, permiţând în acelaşi timp

infiltrarea excesului de apă.

Conţinutul în argilă, component principal al acestor soluri, determină gradul

de favorabilitate pentru creşterea şi dezvoltarea pomilor. În funcţie de specie,

toleranţa la conţinutul în argilă poate fi de 40% la prun, 20 – 40% la măr şi 25 –

30% la păr (Teaci D. şi colab., 1977).

Solurile argiloase (peste 45% argilă) sunt mai puţin favorabile culturii

pomilor, fiind compacte, greu penetrabile pentru apă, reci, umede, puţin aerate şi

în general mai acide. Pomii au o creştere slabă, intră mai târziu pe rod, au o

vegetaţie prelungită toamna, iar sistemul radicular este slab dezvoltat şi dispus

superficial.

84

Valori optime

Parametrul Măr

Păr

Cireş, Vişin

Cais, Piersic, Prun

pH. 5,5-7 6,8-7,2 5,5-7,2 6,5-7,8 V. Gradul de saturaţie cu baze (%) > 60 > 75 >65 > 80

T. Capacitatea totală de schimcationic (me/100 g)

15-20

20-30

15-20

25-35 S. Salinitatea (ppm) < 200 < 600 < 500 < 300

Na Conţinutul în Na schimbabil ( din T)

< 5

5-12

< 12

< 12 H. Conţinutul în humus (%) 2-3 2-3 3-4 3-4

H/ha. Rezerva de humus (t/ha) 120-180 120-180 160-200 160-200 Nt. Conţinutul în N total (%) 0,25 0,25 0,25 0,25 C/N Raportul C/N din sol 10-15 10-15 10-15 10-15 In. Indicile de azot 3-4 3-4 4-5 4-5

Nas. Azot asimilabil (ppm.) 50 50 60 60

P Fosfor potenţial asimilabil (ppm.Al)

60-80

60-80

70-100

70-100

K Potasiu potenţial asimilabi(ppm.,Al)

200-300

200-300

300-400

300-400 Ca Conţinutul în Ca (%)-CaCO3 3 3 7 3

Ca a Conţinutul în Ca activ (%) 8 8 9 5 B Bor (H2O-ppm.) 0,8-1 0,8-1 0,6-0,8 0,6-0,8

Zn Zn (EDTA-ppm.) 0,7-1,2 0,7-1,2 1,2-2 1,2-2 Fe Fe (AcNH4-ppm.) 2 2 2 2 Mn Mn activ (ppm.) 24-45 20-45 46-60 40-60

Totuşi, pe anumite soluri argiloase (cum sunt cele negre de fâneaţă) se pot

înfiinţa plantaţii de măr, coacăz negru şi afin, în condiţiile realizării unui drenaj

corespunzător înainte de plantare (Teaci D. şi colab.; Lazăr A. şi Pop A., 1980).

Structura solului, trebuie să asigure condiţii optime pentru aprovizionarea

sistemului radicular cu aer, apă şi substanţe minerale.

Stabilitatea structurală imprimă solului anumite însuşiri cum sunt porozitatea

şi elasticitatea, care au o influenţă puternică asupra fertilităţii.

Parametrii chimici optimi ai solurilor pentru cultura pomilor (după D. Davidescu şi Velicica Davidescu, 1992)

Tabelul 6.4.

b

%

Solurile cele mai corespunzătoare pentru plantaţiile de pomi şi arbuşti

fructiferi sunt cele cu structura fragmentară, stabilizată, cu o macroporozitate care

să permită drenarea uşoară a apei în exces şi o microporozitate care să asigure

reţinerea apei la nivelul optim din capacitatea de câmp.

Starea de gleizare a solului determinată: fie de apele freatice, fie de cele

stagnante deasupra unui orizont impermeabil, fie din izvoarele de coastă,

constituie un factor limitativ în procesul de creştere şi rodire a pomilor. Starea de

85

gleizare determină asfixierea radiculară; dintre speciile pomicole cele mai

sensibile sunt: cireşul, prunul, piersicul, caisul.

Pe solurile gleizate sau pseudogleizate (lăcovişti, podzoluri), dacă nu sunt

eliminate de la plantare, se recomandă plantarea pomilor pe biloane înalte de 40 –

60 cm, asigurând scurgerea apei pe rigolele formate între acestea.

Adâncimea apei freatice constituie un factor limitativ în alegerea terenurilor

destinate plantaţiilor pomicole. Nivelul maxim al apei freatice stagnante poate fi

diferit în funcţie de specie şi portaltoi (tabelul 6.5.)

Pentru aprecierea acestui factor se ia în consideraţie nivelul maxim din

primăvară, pe care-l poate atinge apa freatică.

Adâncimea pânzei de apă freatică este optimă pentru aprovizionarea pomilor

cu apă şi cu elemente minerale, atunci când prin ascensiunea capilară acestea

ajung în zona de răspândire a rădăcinilor (A. Negrilă şi colab., 1982).

Tabelul 6.5.. Nivelul pânzei de apă freatică stagnată pentru speciile pomicole, m

Specia

Portaltoiul

Adâncime

a apei freatice

Specia

Portaltoiul Adâncime

a apei freatice (m)

vegetativ 1-1,5 mahaleb 2-2,5 Măr

franc 2-2,5

Vişin

vişin 1,5-2

gutui

1,5-2

Piersic migdal, franc

2-2,5

Păr

franc 2,5-3 zarzăr 2,5-3 Gutui gutui 1,5-2

Cais

corcoduş 2-2,5 Prun corcoduş 2-2,5 Nuc nuc 3-3,5

mahaleb 2,5-3 Arbuşti 0,8-1 Cireş

vişin 1,5-2 Căpşun 0,7-1

Însuşirile chimice ale solului

Conţinutul în humus al solului de 2 – 3 % se consideră optim pentru

creşterea şi fructificarea pomilor. Solurile slab humificate, cele puternic erodate,

solurile scheletice, degradate, nu asigură condiţii pentru o creştere şi dezvoltare

echilibrată a pomilor.

86

Conţinutul solului în macroelemente (N, P, K, Ca, Mg) şi microelemente (B,

Zn, Fe, Mn, Cu), reprezintă un indicator valoros pentru stabilirea nivelului optim

de fertilizare.

Nivelul optim de aprovizionare a solului cu elemente nutritive se consideră,

atunci când acesta conţine: 0,11 – 0,25 mg% N total; 10 – 25 mg% P2O5 mobil şi

20 – 40 mg % K2O accesibil.

Cerinţele speciilor pomicole faţă de compoziţia chimică a solului sunt

diferite şi în strânsă corelaţie cu sistemul de cultură, vigoarea pomilor şi nivelul

producţiei de fructe.

Insuficienţa elementelor nutritive din sol determină diminuarea producţiei,

reducerea vigorii de creştere, instalarea unor dezechilibre ale metabolismului şi

chiar a stării de carenţă.

Conţinutul de calciu din sol poate fi de maximum 7 – 8% la piersic, gutui;

12% la măr şi 15% la păr (Teaci D., 1988; Davidescu D., 1990). Depăşirea

limitei de rezistenţă a speciilor, determină aprovizionarea slabă cu K, Mg, Fe, Mn,

Bo (fenomenul de cloroză la pomi).

Reacţia solului (pH) are o influenţă deosebită asupra accesibilităţii

elementelor nutritive şi implicit asupra creşterii şi fructificării pomilor.

Speciile pomicole au o toleranţă destul de largă faţă de valoarea pH-ului, aşa

cum rezultă din tabelul 6.6.

Cele mai favorabile pentru pomicultură sunt solurile cu pH-ul cuprins între

5,5 - 7,5. Fiecare specie îşi desfăşoară în condiţii optime procesul de creştere şi

fructificare într-un anumit domeniu de favorabilitate. Astfel, mărul, prunul, vişinul

şi arbuştii fructiferi valorifică bine solurile uşor acide. Alte specii preferă solurile

uşor alcaline: părul, gutuiul, caisul, piersicul, migdalul.

Speciile pomicole cu toleranţă mare la reacţia solului sunt: cireşul şi nucul.

Prezenţa într-un sol cu reacţie uşor acidă a aluminiului mobil în concentraţie

de 15 mg/100 g sol pentru măr, constituie un factor de restricţie ecologică,

condiţionând dezvoltarea şi distribuţia sistemului radicular în sol.

În acelaşi timp, în cazul solurilor uşor alcaline, factorul restrictiv este

carbonatul de calciu, care atunci când depăşeşte 15% determină clorozarea

pomilor.

87

Fenomenul de oboseală a solului apare în cazul replantării unei suprafeţe de

teren cu aceeaşi specie pomicolă, la sâmburoase (îndeosebi la piersic şi cireş), dar

şi la măr.

Formele de manifestare sunt: creşteri reduse, intrare lentă pe rod,

Cerinţele speciilor pomicole faţă de reacţia solului (Gyuro F. şi colab.)

Tabelul 6.6.

Valoarea pH

Acid Bazic

Specia Minim Optim Maxim

Măr 4,7 5,7-7,6 8,0 Păr 5,5 6,2-8,2 8,5 Cireş 5,5 6,2-8,2 8,5 Vişin 5,5 6,2-8,2 8,5 Prun 5,5 6,2-8,2 8,5 Cais 6,0 6,2-8,3 8,7 Piersic 6,0 6,2-8,3 9,0 Nuc 5,5 6,2-8,2 8,5

dezvoltarea redusă a sistemului radicular, producţii scăzute şi scurtarea

ciclului de creştere şi rodire.

Cauzele care determină acest fenomen sunt complexe şi nu sunt pe deplin

elucidate:

- tulburări de nutriţie, datorate dezechilibrului şi insuficienţei elementelor

nutritive, ca urmare a consumului selectiv al culturii precedente.

- acumularea de toxine, secretate de rădăcinile pomilor din plantaţia

precedentă. Rădăcinile de măr emit florizină iar piersicul amigdalină şi

benzaldehidă.

- degradarea structurii solului şi modificarea în sens negativ a reacţiei

solului.

- acţiunea nematozilor, care prin leziunile provocate rădăcinilor, determină

formarea unor enzime capabile să producă anumite toxine în sol.

Cercetările efectuate în acest domeniu au arătat că factorul determinant ar fi

reacţia de răspuns a microorganismelor din rizosferă faţă de monocultura repetată,

impusă aceiaşi sole (Viorica Aldea, 1994).

Măsurile de prevenire a apariţiei acestui fenomen constau în:

- rotaţia culturilor;

- evitarea replantării imediate şi în nici un caz cu aceeaşi specie (tabelul 6.7.)

(după V.Cireaşă, 1995);

88

- cultivarea câţiva ani a unor culturi erbacee anuale sau perene;

- tratarea solului cu substanţe nematocide (Lanatta, 1965).

Timpul de plantare a unor specii premergătoare (după M. Fregoni 1977)

Tabelul 6.7.

Specia premergătoare Specia ce

se plantează

Piersic

Cireş

Cais

Prun

Măr

Păr

Piersic XXX XXX XX XX X X Cireş XXX XXX XX XX XX X Cais XX XX XX XX X X Prun XX XX XX XX XX X Măr X XX X XX XX XX Păr X X X X XX XX Legendă: XXX - după, 18-20 ani;

XX - după 3-4 ani; X - imediat după defrişare.

6.6. RELIEFUL şi rolul lui în distribuţia factorilor ecologici

Factorii de climă şi sol sunt în strânsă corelaţie şi variază foarte mult în

funcţie de relief. Desigur, condiţiile climatice se află nu numai sub incidenţa

latitudinii, ci şi a altitudinii. De exemplu, în zonele înalte, mărul nu fructifică la

potenţialul său biologic la altitudini mai mari de 700-800 m. În general, panta,

expoziţia etc. modifică în mod semnificativ clima, creând microclimate diverse.

Pentru plantaţiile pomicole sunt indicaţi versanţi cât mai uniformi cu

expoziţie favorabilă, cu înclinarea până la 20-25% şi fără pericol potenţial de

alunecare.

O importanţă mare pentru pomicultură, o are lungimea versanţilor şi

expoziţia versanţilor. Cu cât creşte altitudinea terenului, în zona pomicolă propriu-

zisă, capătă importanţă expoziţia sudică şi sud-vestică.

Poziţia pe versant. De-a lungul unui versant, condiţiile edafice şi de

microclimă se diferenţiază sensibil.

Treimea superioară a versantului are solul mai subţire, sărac, cu puţină

umiditate, este luminat intens, se încălzeşte repede şi este mai expusă acţiunii

vântului. Iarna, datorită lipsei zăpezii solul îngheaţă pe o adâncime mai mare.

Atacul de boli este mai scăzut. Această parte a versantului este valorificată mai

89

bine de către prun şi vişin, specii cu sistem radicular superficial, puţin exigente

faţă de sol şi cu plasticitate ecologică ridicată

Treimea inferioară a versantului are însuşiri opuse faţă de cea superioară.

Se răceşte mai puternic în cursul nopţii, datorită inversiunii termice şi este mai

expusă pericolului brumelor. Toamna, treimea inferioară a versantului, având sol

mai bogat în apă, păstrează căldura mai multă vreme, prelungind perioada de

vegetaţie a pomilor. Această porţiune de versant este mai ferită de bătaia vântului.

Higroscopicitatea atmosferică mai ridicată favorizează atacul de boli. Treimea

inferioară a versantului este favorabilă pentru măr şi gutui, specii cu înflorit târziu

şi exigenţe faţă de apă şi de fertilitatea solului, precum şi pentru arbuştii fructiferi.

În anumite situaţii (drenaj aerian asigurat), pe treimea inferioară a versantului se

pot planta unele soiuri de prun mai rezistente.

Treimea mijlocie a versantului prezintă caracteristici intermediare între

celelalte două prezentate anterior. Aceasta este favorabilă tuturor speciilor

pomicole, dar îndeosebi pentru păr, prun, cireş şi nuc. (în zona dealurilor mijlocii

şi înalte).

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Cum se clasifică speciile pomicole în funcţie de cerinţele faţă de lumină?

Cum se stabilesc distanţele de plantare pentru a folosi mai eficient lumina?

Cum se clasifică speciile pomicole în funcţie de cerinţele lor faţă de căldură?

Cum justificaţi căldura ca factor limitativ pentru speciile pomicole.

Cum se clasifică speciile pomicole în funcţie de cerinţele lor faţă de apă?

Care este sursa pricipală de aprovizionare a solului cu apă.

Care sunt cele mai bune soluri din punct de vedere al texturii pentru

pomicultură?

Care sunt cele mai bune soluri din punct de vedere al structurii pentru

pomicultură?

Cum apreciem nivelul apei freatice din sol?

Care este tolernţa speciile pomicole faţă de pH-ul solului?

90

CAPITOLUL 7

ZONAREA POMICULTURII ÎN ROMÂNIA

Zonarea producţiei pomicole, în esenţă, îmbină totalitatea elemen-telor de

ordin natural, biologic, tehnic, economic şi social pe teritorii ce se deosebesc între

ele ca potenţial al resurselor naturale, economice şi umane.

Criteriul de bază pentru repartizarea teritorială a producţiei pomicole l-a

constituit cadrul ecologic natural, reprezentat de factorii de ordin geomorfologic,

pedologic, climatic şi biologic întâlniţi în diferite zone ale teritoriului ţării noastre.

Având în vedere cele de mai sus, în prezent, în ţara noastră există mai

multe modele de zonări, toate de o valoare ridicată.

Prima hartă pomicolă a României a fost elaborată de ctitorul învăţă-

mântului horticol din Moldova prof Mihai Costeţchi (1934) şi cuprindea 26

regiuni pomicole (inclusiv Basarabia, Bucovina, Dobrogea de sud). Profesorul N.

Constantinescu (1959) şi prof. Th. Bordeianu (1965) prezintă o nouă zonare a

pomiculturii în România formată din 13 regiuni pomicole diferenţiate pe baze

biogeografice. Il. Isac (1982) întocmeşte o zonare a pomiculturii funcţie de

formaţiunile de vegetaţie şi altitudine pe cinci zone (alpină, a pădurilor, de

silvostepă, de stepă şi zona inundabilă a Dunării). Aceasta este completată de o

zonare a principalelor specii pomicole cultivate în România.

Gr. Mihăescu şi Gh. Bădescu (1985) împart zona colinar montană a

României în opt zone favorabile culturii pomilor, funcţie de favorabilitate, condiţii

ecologice, vegetaţie. Totodată, autorii fac şi o repartiţie a speciilor în aceste zone :

- zona înaltă a Banatului;

- zona înaltă şi depresionară din Subcarpaţii Olteniei;

- zona înaltă şi depresionară din Subcarpaţii Munteniei;

- zona înaltă şi depresionară din vestul Munţilor Apuseni;

- zona înaltă şi depresionară din Subcarpaţii şi Carpaţii Orientali;

- zona înaltă şi depresionară din N-E Transilvaniei;

- zona înaltă şi depresionară din partea de est şi sud-est a Munţilor Apuseni

şi Poiana Ruscă.

- zona înaltă şi depresionară din S-E Transilvaniei.

91

Considerând aceste zonări ca anacronice şi inoperante, prof. V. Cireaşă

(1995) propune o nouă zonare a pomiculturii în România pe baza legii ierarhizării

spaţiale în următoarele ecosisteme naturale: montan, subcar-patic, colinar, câmpie

şi hidric. In viziunea ecosistemică a autorului, fiecare ecosistem este format din

altele de dimensiuni mari (bazine pomicole) şi de dimensiuni mai mici (centre

pomicole).

Tot în această viziune ecosistemică, modernă, zonarea pomiculturii (Zp)

este o funcţie de Xn variabile antropice controlabile şi de Yn variabile ecologice

necontrolabile conform formulei:

Zp = f (Xn, Yn), în care: Xn = factori socio-economici (Sec), biologici (B),

agrotehnici (A); şi Yn = factori ecologici.

Facorii determinanţi în întocmirea acestei zonări sunt prezentaţi în figura

7.1. care reprezintă schema cibernetică a zonării pomiculturii.

Eficienţa zonării pomicole rezultă din satisfacerea optimă a cerinţelor

ecologice a speciilor şi soiurilor.

Fig.7.1. Macrozonarea pomiculturii în România (după V. Cireaşă, 1995) Legendă: XXX – ecosistem subcarpatic

------ - ecosistem colinar ……. – ecosistem de câmpie °°°°° - ecosistem hidric **** - ecosistem montan

Noua zonare pomicolă ţine seama de treptata descreştere a reliefului ţării

noastre, începând din zona montană spre zona de şes. În acest sens s-au stabilit

92

cele 5 mari regiuni pomicole prezentate anterior. În cadrul acestor regiuni

pomicole s-a făcut o microzonare pe bazine şi centre pomicole.

Toţi autorii prezentaţi anterior au avut ca puncte de sprijin pentru

efecuarea zonării temperatura medie anuală (t.m.a.), temperatura minimă şi

temperatura maximă (t.m. şi t.M.), precipitaţiile anuale etc. Cosiderăm că dacă

aceste date ar fi decalate pe perioade de vegetaţie (fenofaze) lucrările ar avea o

siguranţă mult mai mare.

În continuare vom prezenta succint câteva date referitoare la cea mai

uzitată zonare de până în prezent-după N. Constantinescu şi colab.

In ordinea favorabilităţii pentru cultura pomilor cele 13 regiuni sunt:

Regiunea I. Dealurile subcarpatice meridionale-cuprind cca 42% din

totalul zonelor pomicole din ţară (cca. 200000 ha). Cuprinde următoarele bazine

pomicole: bazinul Jiului (Strehaia, Baia de Aramă, Tismana şi Tg. Jiu), bazinul

Oltului (Horezu şi Râmnicu Vâlcea), bazinul Argeşului (Curtea de Argeş,

Merişani, Câmpulung Muscel, Piteşti ş.a.), bazinul Dâmboviţei (Malu, Voineşti,

Gemenea, Cândeşti), bazinul Ialomiţei (Pucioasa, Târgovişte), bazinul Prahovei

(Măgurele, Vălenii de Munte), bazinul Râmnicu Sărat (Podgoria şi

Dragosloveni), bazinul Milcovului (Petreşti, Mera), bazinele intramontane

(Tiţeşti, Ceraşu, Răteşti).

T.m.a. = 6-100C; Temperatura minimă absolută = -24 ...-270C, p.m.a. =

550-1000mm. Este zona cea mai favorabilă pentru cultivarea majorităţii speciilor

pomicole din ţara noastră.

Regiunea a II a. Piemonturile de vest cu bazinele Cernei (Domaşnea,

Iablaniţa), Caransebeş (Teregova, Zăguşeni, Armeniş), Mureşului (Haţeg, Sibişel,

Geoagiu şi Orăştie), Crişurilor (Gurahonţ, Ineu, Beiuş, Harghita).Climatul este

continental moderat: t.m.a. = 6-100C, temperatura minimă absolută = -24...-270C,

p.m.a. = 550-1000mm. Solurile predominante sunt: brune argiloase, brune luvice

podzolice, rendzine, ligosolurile albice etc. Specii de bază în această zonă: prun,

cireş, vişin, măr, nuc.

93

Fig. 7.2. Harta regiunilor pomicole din România (după N. Constantinescu şi Th. Bordeianu)

94

Regiunea a III a-Podişul Someşan. Cuprinde dealurile Silvaniei, Podişul

Someşului, o parte din dealurile Gherla-Dej. La nord ajunge până la Satu Mare,

iar la sud până la Cluj-Napoca.

T.m.a. = 7,5-8,50C; p.m.a. = 650-800mm. Centre pomicole: Simleul

Silvaniei, Somcuta Mare, Seini, Dej.

Regiunea a IV a. Bordura podişului Transilvaniei şi Tara Bârsei.

Cuprinde dealurile situate la vest de Carpaţii Orientali şi la nord de Carpaţii

Meridionali, până la Sebeş; t.m.a. = 8,50C; p.m.a. =700-1000mm. Centre

pomicole: Baia Mare, Bistriţa-Năsăud, Sighet, Reghin, Apold, Sighişoara,

Cisnădie-Cisnădioara.

Regiunea aV a. Subcarpaţii Orientali. Cuprinde dealurile şi terasele de pe

dreapta Siretului, parţial podişul Fălticeni, depresiunea Liteni-Suceava şi Rădăuţi;

t.m.a. = 7-8,10C ; p.m.a. = 500-650mm. Bazine pomicole: Fălticeni (Rădăşeni,

Spătăreşti, Horodniceni, Dumbrava), Ozana-Topolniţa (Tg. Neamţ, Grumăzeşti,

Ghindăuani, Bălţăteşti, Agapia, Valea Seacă, Ocea), Piatra Neamţ (Girov,

Dobreni), Trotuşului (Oituz, Dărmăneşti), Sucevei (Salcia, Ciprian Porumbescu).

Regiunea a VI a. Podişul Târnavelor. Centre pomicole : Sighişoara,

Mediaş, Dumbrăveni, Târnăveni şi Harghita; t.m.a. = 7,5-9,50C; p.m.a. = 600-

700mm.

Regiunea a VII a. Câmpia Transilvaniei-Centrul Transilvaniei şi Podişul

Secaşelor; t.m.a. = 8,50C; p.m.a. = 550-650mm. Centre: Cluj- Napoca,Blaj, Turda,

Aiud, Alba Iulia şi Ocna Mureş.

Regiunea a VIII a. Podişul Moldovei. Este cel mai întins şi mai

reprezentativ bazin pomicol din ţară. Cuprinde Podişul Bârladului, Podişul

Sucevei din partea estică a Siretului sub forma unei fâşii înguste; t.m.a. = 8,5-

9,50C; p.m.a. = 500-600mm. Bazine pomicole: Comarna (Tomeşti, Goruni, Hiliţa,

Costuleni, Osoi, Vişani), Strunga (Strunga, Fărcani, Tg. Frumos, Sârca), Cotnari

(Cârjoaia, Scobinţi, Hârlău).

Regiunea a IX a. Câmpia Română de Vest.Cuprinde zona de silvostepă şi

de pădure din Muntenia şi Oltenia,la vest de linia Mizil-Urziceni-Lehliu-Călăraşi;

t.m.a.= 10-110C; p.m.a.= 450-600mm.Centre pomicole: Bucureşti,Copăceni,

Greaca, Giurgiu, Hotarele, Găieşti, Titu, Târgovişte, Urlaţi, Pleniţa, Calafat,

Craiova, Coşereni, Turnu-Măgurele, Tâmbureşti, Bechet.

95

Regiunea a X a. Câmpia de Vest a Banatului şi Crişanei. Bazine

pomicole: Cenad, Lovrin, Sânicolau Mare, Periani, Gearmata, Miniş, Oradea,

Secuieni, Valea lui Mihai; t.m.a.= 9-10,50 C; p.m.a.= 550-800mm; U.R.= 65-70%.

Regiunea a XI a. Câmpia Moldovei. Cuprinde Câmpia Siretu-

lui,Bârladului Prutului şi Jijia-Bahlui; t.m.a.= 8 -9,50 C; p.m.a.= 450-500mm.

Bazine pomicole: Iaşi (Copou, Miroslava, Sorogari, Vlădeni, Bârnova),

Răducăneni (Bazga, Moşna, Bohotin, Dolheşti), Huşi (Dobreni, Avrămeşti)

Săveni (Drăguşeni), Bârlad (Tutova).

Regiunea a XII a. Bărăgan şi Dobrogea . Baziunul din nordul Dobrogei

(Tulcea, Babadag, Măcin), sudul Dobrogei (Mangalia), Medgidia (Valea lui

Traian, Nazarcea, Neptun, Cernavodă); Bărăgan (Feteşti, Burduşeni, Insurăţei,

Ianca, Carasu, Movila Miresei, Merleasca);

t.m.a.= 10-11,50C; p.m.a.= 350-450mm.

Regiunea a XIII a .Zona inundabilă a Dunării şi gura Siretului. Cuprinde o fâşie

îngustă de-a lungul Dunării, de la Giurgiu până la Călăraşi, cu prelungire peste

bălţile Borcea şi Brăila, până la gura Siretului inclusiv Delta Dunării. Se cultivă

gutuiul, părul altoit pe gutui, căpşunul precum şi caisul, piersicul, cătina albă,

smochinul chinezesc.

96

CAPITOLUL 8

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR

POMICOL

Pepiniera este o unitate specializată în producerea materialului săditor de

pomi, arbuşti fructiferi şi căpşun.

8.1. Alegerea terenului pentru pepinieră

Pepiniera se amplasează pe cât posibil în centrul zonelor pomicole deservite,

lângă o cale de acces, pentru a uşura transportul şi valorificarea materialului

săditor, cât şi în apropierea centrelor populate, pentru asigurarea forţei de muncă

permanentă.

La alegerea terenului pentru pepinieră, se ţine seama de condiţiile climatice,

tipul şi fertilitatea solului, relief şi expoziţie şi de posibilităţile de irigare.

Temperatura medie anuală a zonei în care se amplasează pepiniera, trebuie

să fie cuprinsă între 8,5 - 11°C, iar temperatura minima absolută din cursul iernii

să nu scadă sub –25 - -28°C. Temperatura optimă din timpul perioadei de

vegetaţie trebuie să fie de 18 - 20°C.

Suma precipitaţiilor anuale trebuie să fie în jur de 550 – 600 mm, chiar dacă

se asigură pepinierei sistem de irigaţie, importanţă mare pentru creşterea normală

a materialului săditor prezintă şi umiditatea atmosferică.

Se va evita amplasarea pepinierei în locuri prea deschise, neadăpostite, pe

văi înguste, bântuite de curenţi reci, de grindină sau îngheţuri târzii de primăvară.

Solurile cele mai corespunzătoare pentru pepiniere, sunt cu textura luto

nisipoasă sau nisipo-lutoasă, permeabile, drenate, fertile, structurate şi aerisite, cu

reacţie neutră, uşor acidă (pH 6,5 – 7), cu pânza de apă freatică la peste 1,5 m

adâncime.

8.2. Organizarea pepinierelor

Sporirea eficienţei în producerea materialului săditor, precum şi calitatea

biologică a acestuia, presupune, existenţa tuturor sectoarelor pepinierei, echipate

corespunzător:

97

1. Sectorul de plantaţii mamă elită cuprinde:

a. – plantaţia mamă de ramuri altoi;

b. – plantaţia de seminceri;

c. – marcotieră;

d. – plantaţii mamă de butaşi;

e. – stolonieră pentru căpşun.

2. Sectorul de înmulţire a portaltoilor şi a arbuşti fructiferi:

a. – şcoala de puieţi (câmpul de înmulţire a portaltoilor generativi, durează

un an);

b. – câmpul de înmulţire a portaltoilor prin butaşi (durează 1-2 ani);

c. – câmpul de înmulţire prin butaşi a arbuştilor fructiferi (durează 1-2 ani).

3. Sectorul de producere a pomilor altoiţi cuprinde:

a. – câmpul I sau de altoire;

b. – câmpul II sau de formare a altoilor.

4. Construcţii tehnologice şi auxiliare:

a. – platformele tehnologice;

b. – serele şi solariile înmulţitor;

c. – hale pentru preforţare şi forţare prevăzute cu subsoluri şi beciuri;

d. – laborator pentru culturi de ţesuturi;

e. – spaţii pentru prezentarea şi desfacerea materialului săditor;

f. – reţeaua de irigaţii;

g. – sistema de maşini şi utilaje;

h. – birouri, şoproane, remize.

8.3. Asolamente folosite în pepinieră

Pentru menţinerea fertilităţii solului şi a sănătăţii materialului săditor

produs, este obligatorie, folosirea unor asolamente raţionale în pepiniere.

Culturile din asolamentul pepinierei, trebuie să conducă la îmbunătăţirea

condiţiilor fizice, chimice şi fitosanitare ale solului, necesare creşterii şi

dezvoltării normale a pomilor.

În toate cazurile, culturile premergătoare solei cu pomi, puieţi, marcote,

butaşi sau drajoni, trebuie să părăsească terenul până la 25 iulie, să-l lase curat de

buruieni, fără boli sau dăunători de carantină pentru pomi.

98

În pepinieră, se folosesc asolamente de 4-6 ani pentru şcolile de puieţi,

butaşi şi de 5-8 ani pentru şcoala de pomi.

Pentru marcotieră şi plantaţia mamă de ramuri altoi se rezervă 2 sole, aceste

sectoare având o durată de exploatare de cca 8-12 ani.

În figurile 8.1. şi 8.2. sunt prezentate exemple de scheme de asolament.

Anii şi cultura

Sola 1. 5. 9. ----- 2. 6. 10. ----- 3. 7. 11. ----- 4. 8. 12. -----

I

Şcoala puieţi

Porumb boabe

Borceag fîn Cereale păioase

II Cereale păioase

Şcoala puieţi

Porumb boabe

Borceag fîn

III

Porumb siloz Cereale păioase

Şcoala puieţi

Porumb boabe

IV

Porumb boabe

Borceag fîn Cereale păioase

Şcoala puieţi Fig. 8.1. - Schema unui asolament de 4 ani pentru şcoala puieţi (butaşi)

Anii şi cultura

Sola 1. 6. 11. - 2. 7. 12.--- 3. 8. 13.--- 4. 9. 14.--- 5. 10. 15.--

I Cereale păioase

Câmpul I

Câmpul II Porumb boabe

Borceag fîn

II Porumb boabe

Cereale păioase

Câmpul I

Câmpul II Porumb boabe

III Porumb boabe

Borceag fîn

Cereale păioase

Câmpul I

Câmpul II

IV

Câmpul II Porumb boabe

Borceag fîn

Cereale păioase

Câmpul I

V

Câmpul I

Câmpul II Porumb boabe

Borceag fîn

Cereale păioase

Fig. 8.2. - Schema unui asolament de 5 ani pentru câmpurile de formare

8.4. Organizarea interioară şi pregătirea terenului pentru pepinieră

Parcelarea se face prin marcarea şi bornarea sectoarelor şi solelor. Bornarea

se face cu borne fixe, din ţeavă metalică, încastrate în ciment, prevăzute cu tăbliţe

indicatoare.

Trasarea drumurilor şi aleilor

Pe mijlocul pepinierei se trasează un drum principal lat de 6 m, bine

consolidat şi pietruit. Între sole se trasează alei late de 2-3 m, care se vor menţine

înierbate. Între parcele se lasă alei de 0,5-1,2 m, care se întreţin ca ogor lucrat.

99

Dimensiunile parcelelor

Pentru şcoala de puieţi şi marcotieră, parcelele au dimensiuni de 25/100 m

sau 50/100 m, pentru sole egale sau mai mici de 5000 m2. Parcelele câmpurilor de

altoire şi formare au dimensiunile de 50/200 m sau 100/200 m, respectiv 1-2 ha.

Parcelele se dispun cap la cap, pentru uşurarea executării lucrărilor mecanice. Pe

alei se instalează şi hidranţii.

Pregătirea terenului în pepiniere se realizează prin:

- defrişarea culturii anterioare;

- fertilizarea de bază cu gunoi de grajd (30-60 t/ha), 700 kg îngrăşăminte pe

bază de P şi K, la care se adaugă un insecticid-nematocid;

- arătură la 18-20 cm pentru încorporare;

-desfundatul (la 45-60 cm) pentru câmpul I, marcotiere, plantaţii

producătoare de ramuri altoi şi seminceri şi la 30-35 cm pentru şcoala de puieţi şi

de butaşi (prima decadă a lunii august);

- discuiri repetate pentru distrugerea rezervei seminţelor de buruieni.

8.5. Portaltoii pomilor şi tehnologia înmulţirii lor

Funcţie de modul de înmulţire portaltoii speciilor pomicole se clasifică în

două grupe: generativi şi vegetativi.

Principalii portaltoi generativi şi vegetativi utilizaţi în prezent în ţara

noastră, sunt prezentaţi în tabelul 8.1.

În ţara noastră au efectuat cercetări în domeniul ameliorării şi înmulţirii

portaltoilor numeroşi cercetători (St. Casavela; N. Minoiu – 1976; I. Bodi, 1965;

V. Cireaşă – 1969; M. Movileanu – 1985; A. Liacu – 1963, 1966, 1974; P.

Parnia – 1963, 1976 şi alţii).

100

Principalii portaltoi folosiţi în România (2006)

Tabelul 8.1

(sursa Catalogul oficial de soiuri publicat de I.S.T.I.S)

Specia

Portaltoii

Generativi

Vegetativi

mărul franc - P.F. Creţesc, Bistriţa 50 - Măr mărul Dusen şi

paradis;

- M 9, M 26, MM 106, MF 5, MF 10, BN 118, Voineşti 2

părul franc

- P.F. Alămâi, Cu miez roşu, Păstrăvioare, Pepenii etc.

-

gutuiul timpuriu A - A, BN 70

Păr

intermediar Curè şi Beurre Hardy -

Gutui gutui din marcote - A, BN 70

Generativi Corcoduş, BN 68, BN 4 Kr, Mirobolan C5, Mirobolan dwarf, Oteşani 8,

BN 4 Kr, Mirobolan C5,

prun - P.F. Roşior văratec, Voineşti B -

Prun

Vegetativi

- Corval, Miroval,

Oltval, Oteşani 11, Pinval, Rival

corcoduş -nu se recomandă în zone umede: -

Cais franc Albe mici, Constanţa 14, Constanţa 16 Apricor

zarzăr -pentru zone secetoase -

Cais

prun - P.F. Buburuz-intermediar -

piersic Bucur, De Balc, Oradea 1, Oradea 2, Oradea 3, Oradea 5,

-

Piersic franc

T 16, Titan, Tomis 1, Tomis 28, Tomis 39, Tomis 79

-

Piersic

corcoduş - Miroper, Adaptabil migdal Felix - piersic Oradea 2, Oradea 3, Oradea

5, -

Migdal corcoduş -în zone mai umede - cireş sălbatic -în zone calcaroase - cireş franc Pietroase, Dönissen -

cireş

Semavium

C12, I.P.C.2., I.P.C.3, I.P.C.4., I.P.C.5.¸ I.P.C.6.

Cireş

mahaleb -pentru zone secetoase - vişin P.F. Mocăneşti 16, Dropia,

Meteor, V.G. 1 V.V. 1

cireş Semavium I.P.C.3., I.P.C.4., I.P.C.5.¸I. P.C.6.

Vişin

mahaleb -pentru zone secetoase - nucul comun -biotipuri locale,

Portval, Tg. Jiu - Nuc

nucul negru - Castan castanul franc Tamba 1, Hobiţa -

101

8.5.1. Producerea portaltoilor generativi

Portaltoii generativi se înmulţesc prin seminţe, care se extrag din fructele

obţinute în plantaţiile de seminceri. La înfiinţarea şi întreţinerea acestor plantaţii

se respectă tehnologia recomandată pentru livezile intensive, iar locul de

amplasare al acestora trebuie să fie pe cât posibil izolat.

La speciile sâmburoase se folosesc soiuri de vară-toamnă, asigurându-se

polenizatori dintre cei mai valoroşi.

Înmulţirea prin seminţe a portaltoilor în pepinieră, impune, efectuarea în

ordine cronologică a următoarelor lucrări tehnologice:

-recoltarea fructelor pentru obţinerea seminţelor;

-extragerea seminţelor şi sâmburilor;

-uscarea, condiţionarea şi păstrarea seminţelor şi sâmburilor;

-stabilirea calităţii seminţelor;

-stratificarea seminţelor;

-semănatul în şcoala de puieţi;

-lucrările de întreţinere a puieţilor;

-recoltarea, sortarea, păstrarea puieţilor.

Recoltarea fructelor – se face prin scuturare, manual sau mecanizat, când

acestea sunt ajunse la maturitatea fiziologică.

Câteva date tehnice privind recoltarea şi stratificarea sâmburilor şi

seminţelor sunt prezentate în tabelul 8.2.

Extragerea seminţelor şi sâmburilor – se efectuează manual sau cu

pasatricea, zdrobitorul sau tocătoarea. Sâmburii sunt extraşi imediat după

recoltare, iar seminţele numai după 10-20 zile, când pulpa fructelor începe să se

înmoaie.

Spălarea seminţelor se face prin introducerea acestora în vase cu apă (1

parte seminţe şi 3 părţi apă), pentru îndepărtarea celor seci şi a resturilor de

mezocarp. Seminţele de gutui nu se spală, deoarece sunt acoperite cu un strat

gelificat de pectină, care în contact cu apa se transformă într-un mucilagiu

lipicios.

Uscarea, condiţionarea şi păstrarea

102

Uscarea seminţelor - se face pe prelate sau folie de polietilenă, aşezate la

umbră vara şi la soare toamna sau se usucă în uscătoare speciale, la o temperatură

de cel mult 35°C. După uscare umiditatea trebuie să ajungă la 15-16%.

Condiţionarea seminţelor şi sâmburilor - se efectuează cu ajutorul

selectoarelor şi trioarelor, pentru separarea de impurităţi şi sortarea lor după

mărime şi greutate.

Păstrarea seminţelor – se face în saci de pânză, în depozite cu temperatura

de 6-10°C, în condiţii de semiumbră şi la umiditate a aerului de 50-60%.

Facultatea germinativă normală poate fi menţinută pe o durată de 2-3 ani.

Sâmburii şi în special de cireş, vişin, mahaleb dacă nu se păstrează sau

livrează, imediat după spălare, se pun la prestratificare în lăzi cu nisip umed în

beciuri sau magazii, la temperaturi apropiate de 10°C.

Stratificarea seminţelor

Seminţele speciilor pomicole de climat temperat nu pot germina imediat

după extragerea lor din fructe, având nevoie de o perioadă de repaus, numită

postmaturare, în timp căreia au loc o serie de procese biochimice, care fac ca

sămânţa să germineze.

Durată de postmaturaţie este de 60-180 zile, în funcţie de specie şi perioada

de maturarea a fructelor, fiind mai lungă în cazul celor cu maturare timpurie şi

mai scurtă la speciile la care fructele se recoltează mai târziu (A. Liacu – 1974; P.

Parnia – 1992 ), (tabelul 8.3.).

Stratificarea se face în lăzi speciale, perforate, acoperite cu sită metalică,

pentru a evita pătrunderea rozătoarelor, care se depozitează în bazine de beton,

beciuri sau depozite frigorifice, unde temperatura se menţine la 1-4°C şi

umiditatea constantă la 28-30%. Cele mai bune sunt bazinele de beton, construite

special (fig. 8.3.).

Materialul de stratificare poate fi nisip, turbă sau pierlit (în proporţie de 3

părţi la o parte sămânţă), umectate, astfel încât, strânse în mână, să devină

monolit, fără să curgă apă din ele.

Stratificarea se poate realiza prin amestecarea uniformă a seminţelor cu

nisip, turbă sau pierlit sau straturi alternative de sămânţă şi material de stratificare,

respectându-se proporţiile stabilite.

103

Tabelul 8.3. Perioada şi durata de stratificare a seminţelor la principalele specii pomicole

Specia

Perioada în care

seminţele se pun la

stratificare

Durata

stratificării (zile)

Specia

Perioada încare

seminţele se pun la

stratificare

Durata

stratificării (zile)

Măr 1.XII - 1.I 85 - 90 Porumbar 1.X - 1.XI 150 Păr 1.XII - 1.I 85 - 90 Cireş 1.X - 1.XI 150 - 180

Gutui 15.I - 1.II 60 Mahaleb 1.X - 1.XI 150 Prun 1.XI - 1.XII 120 Vişin 1.X - 1.XI 150 - 180

Corcoduş 1.X - 1.XI 160 Nuc 1.XII - 1.II 90 Zarzăr 1.XI - 1.XII 120 Castan 1.I - 1.II 60 Piersic 1.X - 1.XI 150 Alun 1.X - 1.XII 90 - 120 Migdal 1.I - 1.II 70

Pentru prevenirea infectărilor cu agenţi patogeni (Fusarium sp., Botrytis sp.,

Penicillium sp. s.a.) atât materialul de stratificare cât şi sămânţa se dezinfectează

în prealabil cu Topsin M-70, Benlate 50, Rovral 50 (1 g/kg sămânţă sau nisip).

Stratificarea seminţelor în depozite frigorifice sau zăpadă, la temperaturi

cuprinse între 0-2°C, reduce perioada de postmaturaţie până la la 40 zile

seminţoase şi 80 zile la sâmburoase (Modoran I.,– 1959; Parnia P.,– 1968).

Fig. 8.3. - Bazin de beton pentru stratificat sămâmţa (după Parnia P., şi colab., 1992)

Producerea puieţilor portaltoi în şcoala de puieţi

Pregătirea terenului se face toamna devreme şi constă în: fertilizarea cu 20-

30 t/ha îngrăşăminte organice, 60-70 kg/ha P2O5 şi 40-50 kg/ha K2O; combaterea

dăunătorilor din sol, efectuarea arăturii adânci la 30-35 cm. În funcţie de durata de

104

stratificare a seminţelor şi de data semănatului diferă şi momentul efectuării

arăturii.

Epoca de semănat – Drupaceele, nucul, măceşul se seamănă toamna, după o

lună de stratificare, iar pomaceele se seamănă primăvara devreme. Lucrarea se

efectuează manual pe suprafeţe mici sau mecanic, prin adaptarea semănătorilor

pentru cereale şi legume.

Semănatul se face în rânduri simple, distanţe la 40 cm (60-70 cm la nuc) sau

în benzi de 2 rânduri distanţate la 10-15 cm şi 70-80 cm între benzi.

Adâncimea de semănat este de 3-4 cm pentru cireş, vişin, mahaleb; 4-6 cm

pentru prun şi cais, piersic, migdal şi 6-8 cm la nuc, respectiv adâncimea de 3-5

ori mai mare decât diametrul seminţei.

Cantitatea de seminţe şi sâmburi pentru 1 ha şcoală de puieţi este de: 50-60

kg/ha la măr şi păr, 80-100 kg/ha la gutui, 400-500 kg/ha la corcoduş; 900-1100

kg/ha la prun franc, 400-600 kg/ha la cireş şi vişin; 300-350 kg/ha la mahaleb;

1100-1300 kg/ha la zarzăr; 2000-3000 kg/ha la piersic, migdal şi nuc (Liacu A.,

1971; Parnia P., şi colab., 1992).

Seminţele se seamănă amestecate cu nisipul de la stratificare.

Speciile sâmburoase se separă de nisip prin cernere şi apoi se pun în

recipiente de 100-200 l cu soluţie de sare (NaCl) în concentraţie de 2-5%, în care

se agită sâmburii, pentru separarea celor seci. După aceasta, sâmburii se tratează

cu soluţie de CuSO4 în concentraţie de 1%.

După semănatul de toamnă, rândurile se bilonează, ridicând un bilon de 10-

12 cm, pentru a menţine temperatura şi umiditatea constantă pe timpul iernii.

Acesta se împrăştie cu grebla primăvara foarte devreme.

La semănatul de primăvară, rigolele nu se acoperă în întregime, se pune

mraniţă sau seamănă plante indicatoare (ovăz, ridiche de lună, salată), pentru

marcarea rândurilor, în cazul efectuării unor praşile oarbe înainte de răsărirea

puieţilor, atunci când se formează crustă.

Lucrările de întreţinere

Prăşitul – se face de 6-8 ori pentru distrugerea buruienilor şi afânarea solului.

Fertilizarea suplimentară – se face în primul rând cu azot (60-70 kg/ha s.a.),

aplicat în două reprize în cursul lunii iunie.

105

Rărirea puieţilor – se face când aceştia au 3-4 frunze adevărate ,la distanţa

de 2-3 cm la drupacee, 4-5 cm la pomacee şi 6-7 cm la nuc şi castan.

Irigarea – este o lucrare obligatorie în perioadele secetoase (iulie, august)

precum şi după fertilizare, pentru a favoriza creşterea şi a evita formarea timpurie

a mugurelui terminal.

Eliminarea “impurităţilor” se efectuează în luna iulie.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor – în şcoala de puieţi se execută cca. 10-

15 tratamente. La toate speciile, cu 2-3 săptămâni înainte de scosul puieţilor se

aplică un tratament cu un produs organofosforic pentru combaterea păduchelui din

San José, păduchele lânos, afidelor şi păianjenilor. Dacă primele brume întârzie,

se recomandă să se efectueze tratamente pentru defolierea puieţilor cu Ethrel

0,15% + sulfat de cupru 1%, folosind 1000 litri soluţie la ha.

Fig. 8.3. Plugul de scos puieţi.

Scosul puieţilor – se face manual sau mecanic, în a II-a jumătate a lunii octombrie, după căderea frunzelor. Concomitent, se face şi clasarea pe categorii, se leagă în pachete de câte 50 buc. şi se stratifică în şanţuri, rădăcina şi 12-15 cm din tulpină. Producţia este de 200 000 – 300 000 puieţi /ha la drupacee şi 130 000 – 200000 puieţi /ha la seminţoase.

Producerea puieţilor portaltoi la ghivece

Această metodă este indicată, atunci când nu există puieţi portaltoi, pentru

înfiinţarea câmpului I, pentru completarea golurilor în câmpul I sau pentru

producerea portaltoilor de cireş, vişin şi păr, care se prind bine la altoirea pe

lemnul din anul respectiv. Prin folosirea acestei metode se reduce cantitatea de

sămânţă şi timpul de producere a materialului săditor cu un an, sistemul radicular

creşte ramificat, iar altoirea se poate face într-un interval mai mare de timp.

Durata de postmaturaţie a seminţelor este prezentată în tabelul 8.4.

Cu 7-8 zile înainte de semănat sămânţa sau sâmburii se scot de la

stratificare, se separă de nisip şi se pun la încolţit, în camere cu temperatură

constantă de 18-20°C, pe prelate, acoperite cu pânză umedă, la întuneric sau

lumină difuză.

106

Puieţii portaltoi se produc în sere, solarii sau tunele, pardosite cu folie de

polietilienă, prevăzute cu instalaţie de irigare cu pulverizare fină, care să permită

şi fertilizarea extraradiculară.

Perioada şi durata de stratificare a seminţelor destinate producerii puieţilor portaltoi la ghivece

Tabelul 8.4.

Specia Portaltoiul

Durata post. sem.,

zile

Perioada când se pun seminţele la stratificat pentru însămânţare în

ghivece

Temperaturile optime pentru postmaturaţia

seminţelor Măr franc 90 15.XI – 1.XII 1 - 3°C Păr franc 90 15.XI – 1.XII 1 - 3°C Gutui franc 60 15.XII – 30.XII 1 - 3°C

Corcoduş

160

După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică

4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare

Prun franc 120 Idem Idem Vişin franc

160

După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică

4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare

Cireş

160

După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică

4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare

Mahaleb

150

După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică

4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare

Piersic

150

După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică

4-5°C în primele 3 luni 1-3 °C în perioada umătoare

Epoca de semănat este în perioada 20 februarie – 15 martie, când pericolul

temperaturilor de –5 - -8°C a trecut, în funcţie zona climatică.

Semănatul se face în ghivece de plastic, cu diametrul de 8 cm la partea

superioară, pungi de polietilenă cu înălţimea de 10 cm şi lăţimea de 7-8 cm,

ambele perforate la partea inferioară sau cuburi nutritive.

Amestecul de pământ din ghivece se compune dintr-o parte mraniţă, o parte

pământ de ţelină şi o parte nisip, la care se adaugă 1 kg azotat de amoniu, 2 kg

superfosfat şi 1 kg sare potasică, la fiecare metru cub amestec. Amestecul se

dezinfectează termic sau chimic. Într-un ghiveci se pun câte 2 seminţe la

adâncimea de 2-3 cm.

Lucrările de întreţinere constau în:

-dirijarea temperaturii, 18-20°C până la răsărire, apoi 12-15°C;

-combaterea bolilor şi dăunătorilor;

-fertilizarea extraradiculară odată cu irigarea, cu 100g azotat de amoniu,

100g sulfat de potasiu, 200g superfosfat, 100g sulfat de magneziu, 4g borax, 4g

107

sulfat de cupru şi 4g sulfat de mangan, pentru 100 l soluţie, care este aplicată în

trei reprize la 100 de ghivece;

-plivirea buruienilor de câte ori este nevoie;

-călirea puieţilor, când au 4-5 frunze, prin deschiderea treptată a geamurilor

iar în final, prin scoaterea puieţilor afară.

Plantarea – se face în luna mai-iunie, când puieţii au înălţimea minimă de 6

cm pomacee şi 10 cm la drupacee. După plantare se bilonează uşor, iar operaţia

continuă pe măsură ce puieţii cresc, pentru a-i menţine drepţi, până la 12-15 cm.

O altă lucrare este eliminarea unuia dintre puieţi din ghivece, prin tăieri sau

dacă este cazul se completează golurile. Celelalte lucrări sunt identice cu cele din

câmpul I al şcolii de pomi.

8.5.2. Înmulţirea vegetativă a portaltoilor pomilor şi a arbuştilor fructiferi

Înmulţirea vegetativă are o răspândire foarte largă, printre altele, pentru că

asigură transmiterea fidelă a caracterelor la descendenţi.

Înmulţirea vegetativă este de două feluri:

-naturală – când se intervine numai pentru separarea părţilor înrădăcinate

(despărţirea tufei, drajoni, stoloni);

-artificială – prin adoptarea unor metode de marcotaj, butăşire, altoire,

culturi de meristeme.

Înmulţirea prin marcotaj

Marcotajul este o metodă de înmulţire vegetativă, bazată pe proprietatea de

a emite rădăcini adventive, a anumitor porţiuni bazale a ramurilor sau lăstarilor

nedetaşaţi de planta-mamă, atunci când sunt acoperite cu pământ reavăn.

Prin marcotaj, se înmulţesc tipurile de portaltoi vegetativi pentru măr, păr,

gutui şi cireş, alunul, agrişul, coacăzul, smochinul.

În vederea înmulţirii prin marcotaj se înfiinţează o marcotieră, care dă

rezultate mai bune în regiunile cu precipitaţii anuale de peste 600 mm. În celelalte

zone reuşeşte numai în condiţii de irigare.

Şcoala de marcote are o durată de 11-15 ani, însă perioada de exploatare

economică este de 8-10 ani. Marcotajul se face în mai multe feluri: vertical

(muşuroire), orizontal, chinezesc, şerpuitor etc.

Marcotajul vertical (figura 8.4.) se foloseşte mult pentru înmulţirea

portaltoilor vegetativi ai mărului (G21; M25, M4, M9; M26, M7, MM106),

108

tipurile de gutui folosite peentru păr şi gutui (BN70, gutui tip A şi BA 29) şi în

general, toţi portaltoii de vigoare mică şi medie.

Terenul se pregăteşte şi se fertilizează ca şi pentru câmpurile de formare.

Plantarea marcotelor se face toamna sau primăvara la distanţe de 1,50/0,50

m sau 1,50/0,25 m pentru portaltoii de vigoare slabă (M9, M26, M27).

Fig. 8.4. – Marcotaj vertical - a) scurtarea tulpinii la 2-3 muguri; b) muşuroitul bazei lăstarilor; c) marcote înrădăcinate înainte de recoltare;

d) marcote desprinse de planta mamă

Fasonarea marcotelor. Înainte de plantare rădăcinile marcotelor se

scurtează la 1 cm şi se mocirlesc. Marcotele se introduc în sol la 20 cm, apoi se

scurtează la 12-15 cm şi se bilonează, acoperindu-le.

Timp de doi ani se aplică lucrările de întreţinere şi protecţie fitosanitară

specifice, fără intervenţie asupra plantei. În anul al III lea, primăvara devreme, se

desface bilonul până la nivelul solului şi marcotele se scurtează la 2-3 muguri,

după care se muşuroiesc cu 2-3 cm pământ mărunţit şi reavăn.

Când lăstarii ce dau pe cepul rămas au depăşit înălţimea de 10-12 cm şi au

început să se lemnifice la bază (culoarea violacee), se aplică primul muşuroit,

acoperind jumătate din lungimea lăstarilor. Pentru a uşura înrădăcinarea

marcotelor, cu ocazia muşuroitului se pune la baza lăstarilor turbă sau rumeguş de

răşinoase. Al doilea muşuroit se face când lăstarii au 25-30 cm, acoperind

jumătate din lungimea lor. Coama bilonului se va menţine sub formă de jgheab.

Lucrări de întreţinere constau în: combaterea buruienilor (5-6 praşile

mecanice şi lucrat manual pe bilon); fertilizare suplimentară cu azot 70 kg/ha s.a.

109

aplicat în două reprize în luna iunie; irigare; combaterea bolilor şi dăunătorilor, în

primul rând al păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum).

Recoltarea marcotelor se face toamna, după ce în prealabil s-au desfăcut

biloanele. Marcotele se taie de la bază cât mai aproape de punctul de inserţie pe

butuc. Tăierea se face cu foarfeca, manual sau mecanizat cu ferăstraie speciale

acţionate de maşina de recoltat marcote M.R.M.-1. La marcotajul orizontal,

recoltarea se face cu lopeţi speciale, prin lovire laterală, la baza lăstarilor

înrădăcinaţi, ferind planta mamă. Marcotele se clasează şi se stratifică la fel ca şi

puieţii, introducând în nisip pachetele pe o porţiune de 30 cm.

Pentru stimularea emiterii de rădăcini adventive, la baza lăstarilor se aplică,

la unele specii, “ştrangularea” cu sârmă (la castan şi alun) (Lazăr A., şi colab.,

1989; Botu I., 1985).

Marcotajul orizontal se foloseşte în special, pentru acele specii şi tipuri de

portaltoi cu creşteri viguroase. Se aplică obligatoriu la speciile sâmburoase

(portaltoii-F12/1, C12, Colt, VV-1) la cireş şi vişin şi la unii portaltoi de prun,

care se înmulţesc prin marcote

Marcotele se plantează primăvara sau toamna la distanţa de 50-75 cm pe

rând şi 1,5-2 m între rânduri. Plantarea se face înclinat la 450 faţă de suprafaţa

solului. După plantare, marcotele se scurtează la 40-60 cm. (fig.8.5.)

a b

Fig. .8.5.. - Plantarea şi scurtarea marcotelor (a); scurtarea anticipatelor (b)

Toamna, în anul I de vegetaţie, lăstarii laterali se scurtează la un cm, iar pe

rând se deschide un şănţuleţ cu adâncimea de 5-6 cm, pe care se culcă marcota,

legându-se cu vârful de baza marcotei următoare. Pentru fixare se pun cârlige de

lemn şi se acoperă cu un bilon de pământ cu înălţimea de 12-15 cm. (fig.8.6)

Primăvara bilonul se înlătură, lăsând pe cordon un strat de pământ de 2-3 cm.

110

Fig. 8.6. - Orizontalizarea şi bilonatul marcotelor

După apariţia lăstarilor pe cordon, când aceştia au depăşit înălţimea de 10

cm, se ciupesc la 2-4 muguri prin cosire, în scopul ramificării şi apariţiei unui

număr mai mare de lăstari. (C. Magherescu şi colab., 1987).

În continuare, se bilonează în două reprize ca şi la marcotajul vertical.

Când pe cordonul orizontalizat, lăstarii care au atins 5-7 cm, se face primul

bilonat, la fel ca şi la marcotajul vertical. (fig. 8.7.)

După 2-3 ani de producţie, cordonul se înlocuieşte toamna, cu ocazia

recoltării marcotelor, tăind cordonul la 1-2 cm de marcota situată la baza lui. Noul

cordon se orizontalizează, se leagă de baza marcotei următoare, se fixează cu

cârlig şi se bilonează în acelaşi mod ca şi prima dată.

Producţia de marcote STAS este de 80 000- 150 000 buc/ha.

Fig. 8.7. - Creşterea şi înrădăcinarea lăstarilor la marcotajul orizontal (după Parnia P., şi colab., 1992)

Înmulţirea prin butaşi

Butăşirea este o metodă de înmulţire vegetativă utilizată cu precădere pentru

înmulţirea în câmp a unor specii de arbuşti fructiferi (coacăz, agriş, mur, afin) şi

111

pentru înmulţirea pe platforme tehnologice a unor portaltoi la speciile seminţoase şi

sâmburoase (portaltoiul de prun Oteşani 11, portaltoiul de cireş IPC 1).

Platformele sunt amplasate pe sol sau paturi înalte în sere şi solarii (fig. 8.8.)

Fig. 8.8. - Platforma tehnologică de înrădăcinarea butaşilor (după Parnia P., şi colab., 1992)

Butăşirea în perioada de repaus (butăşirea în uscat)

Ramurile pentru butăşire se recoltează la sfârşitul lunii octombrie, când

acestea conţin cantităţi maxime de substanţe de rezervă, care asigură o bună

înrădăcinare.

După recoltare, ramurile se fasonează în butaşi de: 18-25 cm pentru şcoala

de butaşi; 5-10 cm la afin şi alte plante care se înrădăcinează la ghivece şi 40-60

cm pentru portaltoii speciilor pomicole, înrădăcinaţi pe platforme tehnologice.

Grosimea butaşilor trebuie să fie în general de 6-8 mm.

Pentru stimularea înrădăcinării se fac două tăieturi oblice: una mai lungă de

3-4 cm pe o parte şi alta de 1-1,5 cm în parte opusă.

După fasonare, butaşi se leagă în pachete de 50 ± 2 buc, se introduc cu baza

într-o soluţie biostimulatoare (Radistim), apoi se stratifică în nisip, în gropi,

beciuri, unde temperatura se menţine constantă între 2-10°C (P. Parnia şi colab., 1992).

Rezultate foarte bune se obţin atunci când, după fasonare baza butaşilor se

tratează cu biostimulatori, apoi se pun butaşii, fie pe platforme tehnologice cu

substrat încălzit sau în camere la temperaturi de 0-10°C până în primăvară, când

se plantează în şcoala de butaşi sau în câmpurile de formare (P Parnia şi colab., 1992).

Pentru şcoala de butaşi, terenul se pregăteşte la fel ca pentru şcoala de

puieţi. Din toamnă sau primăvara foarte devreme se fac biloane la distanţa de 80-

100 cm între ele, cu înălţimea în funcţie de lungimea butaşilor. Biloanele se

executa cu rariţa şi se finisează manual.

112

Primăvara în momentul plantării, biloanele se desfac (se despică în două), lăsând

jumătate de bilon intact. De-a lungul jumătăţii de bilon rămase, la bază se execută un şanţ

oblic de 10-15 cm adâncime, în care se înfig butaşii, la distanţa de 6-10 cm, se trage

pământ mărunt şi reavăn, se tasează, apoi se reface bilonul, astfel încât, să rămână

butaşul cu un mugure afară (fig. 8.10.).

Fig. 8.9. Plug cu rariţe

Fig. 8.10. - Plantatul, bilonatul şi creşterea plantelor în şcoala de butaşi (după Parnia P., şi colab., 1992)

Lucrările de întreţinere efectuate în şcoala de butaşi, constau în 5-6 praşile,

irigare, tratamente fitosanitare la avertizare.

Recoltarea butaşilor înrădăcinaţi se face toamna, cu plugul de scos puieţi

după care se clasează pe categorii şi se stratifică, în vederea plantării în câmpul I

al şcolii de pomi (portaltoii) sau la locul definitiv (arbuştii fructiferi).

Butăşirea în verde

Prin această metodă se pot înmulţi rapid atât portaltoii vegetativi cât şi

arbuştii şi chiar unele soiuri de pomi.

Butăşirea lăstarilor se face în răsadniţe sau solarii simple, cu posibilităţi de

pulverizare a apei.

Pentru mărirea capacităţii de înrădăcinare şi pentru scurtarea timpului

necesar de emitere a rădăcinilor adventive, se vor folosi numai spaţii protejate,

113

special amenajate. Acestea sunt dotate cu instalaţie de ceaţă artificială şi cu

posibilitate de menţinere la baza substratului temperatura de 25°C.

În aer temperatura trebuie menţinută cu 2-3°C mai scăzută decât în substrat.

Substratul de înrădăcinare – are grosimea de 15 cm şi este compus dintr-o

parte nisip de râu şi 2 părţi turbă sau un amestec în părţi egale nisip, turbă.

Amestecul se aşează peste un strat de mărgăritar gros 4-5 cm, întins pe o folie de

polietilenă, pe pământul din seră sau solar.

Înainte de plantare, amestecul se dezinfectează cu Zineb sau Mancozeb

0,2%, folosind 0,5 l soluţie pentru 1 m2.

Recoltarea şi ambalarea lăstarilor

Calendaristic, epoca de butăşire în vedere este în lunile iunie şi iulie, în faza

creşterii intense a lăstarilor.

Recoltarea butaşilor – se face dimineaţa în zile însorite sau în tot timpul

zilei pe timp noros. Imediat după recoltare, lăstarii se pun în găleţi cu apă, se

acoperă cu tifon umed şi se transportă la locul de ambalare.

Ambalarea – se face în pungi de polietilenă, legate etanş, baza butaşilor se

acoperă cu vată sau muşchi umed.

Pregătirea butaşilor verzi

Butaşii se fasonează la 15-20 cm lungime, cu 5-8 noduri, tăind la 2-3 mm

sub şi deasupra unui mugur. Pe lăstar se lasă în zona terminală 3-4 frunze

adevărate, restul frunzelor înlătură.

Tratarea butaşilor cu o soluţie de biostimulatori, prin îmbăierea bazei (acid

betaindolil butiric).

Plantarea butaşilor

Imediat după fasonare şi tratare cu biostimulatori, butaşii sunt plantaţi la

adâncimea de 5-7 cm, în găuri făcute cu marcatorul la distanţa de 10 cm între

rânduri şi 5 cm între butaşi pe rând.

Lucrările de întreţinere

-menţinerea la valori optime a factorilor de vegetaţie;

-tratamente fitosanitare;

-plivirea buruienilor.

După înrădăcinare (15-60 zile), butaşii se repică la ghivece, într-un amestec

de pământ de frunze şi nisip grosier la bază, pentru o drenare perfectă.

114

Ghivecele cu butaşi se ţin în continuare sub regim de ceaţă, programată la

interval de 30 minute câte 10 secunde.

Călirea butaşilor se face după 10 zile de la repicat, prin reducerea

numărului udărilor şi se aeriseşte treptat. Călirea durează 15-20 zile.

După călire, butaşii se plantează în câmp în şcoala de butaşi, pentru

fortificare timp de un an, fie în câmpul de formare (decada a- III a lunii august).

Înmulţirea prin micropropagare “in vitro”

Această metodă de înmulţire se bazează pe proprietatea unor celule sau

ţesuturi meristematice, de a reproduce clonal întreaga plantă.

Interesul deosebit pentru înmulţirea “in vitro” (micropropagare sau

microînmulţire) se datorează posibilităţilor pe care le oferă de a înmulţi rapid, în

condiţii controlate soiuri, clone valoroase, portaltoi. De asemenea, face posibilă

obţinerea unor descendenţe sănătoase, din material iniţial infectat cu diverse boli

virotice.

Metoda se poate practica numai în unităţi specializate, dotate cu camere

aseptice şi aparatură corespunzătoare (I.C.D.P. Mărăcineni, S.C.D.P. Bistriţa,

S.C.D.P. Cluj-Napoca).

Iniţiatorii acestei noi tehnici de înmulţire au fost George Morel şi Claude

Martin, care în anul 1952, au reuşit să cultive “in vitro” meristeme, cu scopul

obţinerii de plante libere de boli virotice.

La speciile pomicole, metoda se aplică pentru înmulţirea speciilor, care emit

uşor rădăcini adventive: căpşun (Maria Isac, 1982, Sansavini, 1980); măr (A.J.

Abbot, 1976, Luminiţa Nicolae, 1991); piersic (O.P. Jones, 1976, 1977, Tatiana

Coman, 1983, Paulina Tudor, 1992); cireş şi vişin (G. Popov, 1976, Maria

Isac, 1984, 1986).

În general, metoda cuprinde următoarele etape (fig. 8.11.).

0 – pregătirea materialului iniţial de înmulţire şi a mediilor de cultură;

I – prelevarea şi diferenţierea explantului;

II – multiplicarea;

III – alungirea lăstarilor;

IV – înrădăcinarea;

V – aclimatizarea tinerelor plante.

115

Fig. 8.11. - Schema privind fazele care trebuie parcurse în decursul procesului de micropropagare a plantelor, pe medii aseptice

Creşterile anuale se recoltează în perioada noiembrie-ianuarie şi se păstrează

în frigidere la 2-3°C.

Dezinfectarea materialului – Înainte de prelevare, porţiunile de ramură de

câte un mugur sunt dezinfectate într-o soluţie de alcool 94°, timp de 10 minute şi

de hipoclorit de calciu 5% timp de 20 minute.

Prelevarea explantului se realizează la binocular, în condiţii aseptice, cu

instrumente dezinfectate la fiecare prelevare (hotă cu flux de aer laminar).

Sunt prelevate ţesuturi de 0,1-0,3 mm (meristeme), care sunt trecute pe

medii de cultură. Ca medii de bază sunt folosite mediile de cultură Murashige-

Skoog şi Fossard, care cuprind în proporţii diferite macroelemente, vitamine, la

care se adaugă în funcţie de faza de creştere “in vitro”, stimulatori de creştere, în

diferite concentraţii (Maria Isac, 1986), (tabelul 8.5.).

Diferenţierea explantului - Explantul prelevat în spaţii cu flux de aer

laminar, este transferat în eprubete cu medii de cultură specifice.

Multiplicarea – Rozete de frunze obţinute în etapa anterioară, sunt

transferate în vase Erlenmayer de 50 ml, într-un mediu nutritiv specific.

116

Prezenta citochininei în mediu a favorizat dezvoltarea de muguri axilari,

care la rândul lor dau naştere la noi rozete de frunze, după 3-4 săptămâni.

Se repetă operaţia de microînmulţire până se obţine un număr de plante dorit.

Compoziţia mediilor nutritive în funcţie de faza de creştere (după Maria Isac, 1986)

Tabelul 8.5.

Fazele (după Maria Isac, 1986) Mediul de bază

(MB) I II III IV Zaharoză

% Agar

%

Murashige-Skoog – MB 1

AG IBA BAP

AIA BAP

AG AIA ANA IBA PG

Fossard MB 2

AG IBA BAP

AIA BAP

AG AIAANA IBA PG

2,5

0,6

MB – macroelemente, microelemente, vitamine AG – acid giberilic 1 mg/l IBA – acid indolil butiric 1-2 mg/l AIA – acid indolil acetic 1 mg/l BAP – 6 benzil amino purină 0,1 mg/1 faza I şi 1-2 şi 4 mg/1 faza II PG – phloroglucinol 1 mg/1

Alungirea plantelor – După multiplicare, plantele sunt trecute în vase

Erlenmayer de 100 ml, pe medii de cultură specifice, pentru alungirea

internodiilor. Această fază durează 3 săptămâni şi se realizează o alungire a

plantelor între 3-7 cm (Maria Isac, 1986).

Înrădăcinarea plantelor – Se realizează în vase Erlenmayer de 100 şi 200

ml, pe un mediu nutritiv specific. Primordiile radiculare încep să apară după 10 zile.

Fazele I – IV se desfăşoară în camere climatizate cu o temperatură de 22-

24°C şi 2-4 mii de lucşi, în condiţii de zi lungă de 16 ore.

Aclimatizarea plantelor – Când rădăcinile au atins 1-2 cm lungime, plantele

sunt scoase din laborator şi trecute la faza de aclimatizare.

Rădăcinile sunt spălate într-un curent de apă, pentru înlăturarea eventualelor

resturi de medii nutritive. Apoi, plantele sunt trecute în ghivece cu diametrul de 8

cm, pe un substrat format din mraniţă, pământ de frunze şi pierlit în proporţii

egale.

Ghivecele sunt puse în camere de vegetaţie sau solarii, prevăzute cu

instalaţii de ceaţă artificială. În primele zile, temperatura se menţine la 24-25°C şi

umiditatea relativă 85-95%, în condiţii de zi lungă. După 8-10 zile, se începe

călirea materialului, prin aerisirea treptată şi mărirea intervalului de declanşare a

117

ceţii artificiale. În această faza, se aplică tratamente fitosanitare şi 1-2 fertilizări

suplimentare.

După retestarea virotică, noile plante sunt plantate în câmpul I al şcolii de

pomi, pentru altoirea în luna august, pe portaltoi generativi liberi de boli virotice

sau în câmpul II în cazul soiurilor pe rădăcini proprii.

8.6. Înmulţirea prin altoire

Altoirea este o metodă de înmulţire vegetativă, prin care se realizează

grefarea unui partener numit altoi sau epibiont pe un alt partener numit portaltoi

sau hipobiont, în scopul obţinerii unei noi entităţi pomicole (pom altoit), capabil

de o viaţă independentă.

Concreşterea sau prinderea la altoire între altoi şi portaltoi se realizează în

trei etape şi anume:

-calusarea, prin formarea calusului de cicatrizare, de către ţesuturile

meristematice cambiale ale celor doi parteneri;

-sudarea constă în congruenţa celulelor noilor ţesuturi intermediare generate

de cei doi parteneri în zona de altoire.

-vascularizarea, respectiv stabilirea legăturilor între vasele libero-lemnoase

ale altoiului şi portaltoiului, pentru a asigura circulaţia apei şi a substanţelor

nutritive. (Hartman şi Kester; M. Oprean – 1957).

Durata de timp necesară pentru calusare, sudare şi vascularizare în sensul

asigurării funcţionalităţii între cei doi simbioţi, diferă de la o specie la alta.

În cazul altoirii cu mugure detaşat s-a constatat, că spaţiul existent între

acesta şi portaltoi a fost umplut complet după 12-14 zile, iar inelul continuu de

calus s-a realizat după 20 zile (P. Parnia şi colab., 1984).

Factorii care condiţionează reuşita altoirii sunt de natură: biologică,

climatică, fitosanitară şi tehnologică.

Condiţii biologice

-suprapunerea pe suprafeţe cât mai mari a zonelor cambiale ale simbionţilor;

-existenţa compatibilităţii între parteneri;

-starea fiziologică bună a altoiului şi portaltoiului;

-vârsta altoiului, în primul an de vegetaţie sau cel mult 2 ani (nuc).

Condiţii climatice

118

-temperatura, formarea calusului se desfăşoară în condiţii optime între 18-

27°C, în funcţie de specie;

-umiditatea moderată, mai ales în primele faze, când celulele parenchimatice

pot fi uşor deshidratate în condiţii de uscăciune;

-aeraţie bună, diviziunea repetată a celulelor şi creşterea lor, sunt însoţite de

o respiraţie intensă şi consum mare de oxigen.

Condiţii fitosanitare.

-simbionţi să fie sănătoşi, liberi de boli virotice şi micoplasme;

Condiţii tehnologice

-cunoştinţele altoitorilor;

-precizia şi viteza de executare a operaţiilor;

-calitatea uneltelor şi materialelor utilizate.

8.6.1. Sisteme şi metode de altoire

Metodele de altoire cunoscute se încadrează în trei sisteme principale de

altoire şi anume:

-Sistemul de altoire cu mugure detaşat;

-Sistemul de altoire cu ramură detaşată;

-Sistemul de altoire prin alipire sau apropiere.

În tabelul 8.6. şi figurile 8.14; 8.15; 8.16, sunt prezentate principalele

metode de altoire folosite în pomicultură.

8.6.2. Producerea ramurilor altoi

Plantaţiile mamă de ramuri altoi se înfiinţează în perimetrul pepinierei,

într-un loc mai izolat, la o distanţă de cel puţin 500 m de plantaţiile comerciale.

Materialul biologic folosit cuprinde speciile şi soiurile din sortimentul

zonal admis la înmulţire, pomi devirozaţi obţinuţi la I.C.D.P. Mărăcineni sau

S.C.D.P. Bistriţa.

Formele de coroană utilizate sunt cele globuloase cu ax central şi volum

mic. Pomii de vigoare medie se plantează la distanţa de 4 x 1,5-2 m iar coroana

pomilor ajunge în perioada de producţie la înălţimea de 2-2,5 m şi lăţimea la bază

de 1,5-2 m.

Tehnologia de întreţinere a acestor plantaţii, include tăierea scurtă în cepi

de 4-6 muguri, întreţinerea solului ca ogor lucrat sau înierbarea intervalelor, pe

119

rând solul se lucrează, erbicidează sau mulceşte, fertilizarea moderată cu

îngrăşăminte.

Tratamentele fitosanitare se fac la acoperire, utilizându-se pesticide dintre

cele mai bune.

Alte lucrări specifice sunt: înlăturarea bobocilor florali (pentru a evita

infecţiile cu virusuri prin polen) şi retestarea anuală a pomilor, în scopul eliminării

pomilor care manifestă simptome virotice, cu această ocazie sunt eliminate şi

eventualele impurităţi.

Recoltarea lăstarilor altoi se face în ziua altoirii sau cu 1-2 zile înainte,

după care aceştia se fasonează şi păstrează provizoriu până la altoire în vase cu

apă, pentru a nu-şi pierde turgescenţa. (fig. 8.13.)

Fig. 8.13. - Fasonarea ramurilor altoi (după Mary-Ann Drobotă)

Ramurile altoi se recoltează

toamna târziu până la venirea îngheţului,

se fasonează, se leagă în pachete de 50

buc., se etichetează şi se păstrează prin

stratificare în nisip, la temperatura de 1-

4º C, urmând a fi folosite pentru altoirile

din primăvară.

Durata de exploatare a plantaţiei

mamă de ramuri altoi este de 8-10 ani iar

producţiile de ramuri altoi pot ajunge la

100 000 buc./ha, cu 10 muguri pe

ramură.

8.6.3. Tehnologia obţinerii pomilor altoiţi

Producerea materialului săditor pomicol de înaltă valoare biologică, sănătos,

liber de boli virotice şi garantat din punct de vedere al autenticităţii soiurilor şi

portaltoilor, constituie un deziderat major al pomiculturii actuale, în vederea

înfiinţării noilor plantaţii pomicole. Tabelul 8.6.

120

Principalele metode de altoire în pomicultură Sistemul şi metoda de altoire

În ce sector se utilizează

Epoca optimă de altoire

Observaţii

A. Altoirea cu mugure detaşat - în mugur dormind

Câmpul I

15.VIII - 15.IX

Portaltoii generativi la colet, cei vegetativi cu 10-12 cm mai sus

- în mugur crescând Realtoire în câmpul II

- în placaj

Realtoire în câmpul II

15.III - 15.IV

Se foloseşte numai la speciile cu creştere rapidă. Dă rezultate mai bune decât altoirea cu mugure crescând

-în dreptunghi (ferăstruică) Câmpul I 15.VII - 1.IX Pentru altoirea nucului -în fluier Câmpul I 15.VII - 1.IX Pentru altoirea nucului

-cu mugur cu scutişor (Chip budding)

Câmpul I

15.VIII - 15.IXşi 15.IV - 15.V

La altoirea nucului şi a celorlalte specii în mugur dormind şi crescând.

Altoirea cu dublu scut Câmpul I sau Câmpul II

15.VII - 10 IX 15.III - 15.IV

Se utilizează pentru altoirea cu intermediar.

B. Altoirea cu ramură detaşată 1. Altoirea cu ramură detaşată în lemn

Realtoire în Câmpil II sau III şi pomi maturi Altoirea la masă

II - III II - III XII - IV

La toate metodele este necesară acoperirea ramurilor cu ceară de altoit (mastic).

-altoirea în copulaţie simplă şi perfecţionată

Altoirea la masă

XII - IV

Altoiul şi portaltoiul trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni

-altoirea în semicopulaţie simplă şi perfecţionată Altoirea la masă XII - IV Se utilizează când altoii

sunt mai puţini -altoirea în triangulaţie

Altoirea la masă

XII - IV

Se execută mai greu, dar asigură o prindere mai bună.

-altoirea în despicătură Altoirea la masă XII - IV Portaltoii mai groşi nu se mai leagă

-altoirea laterală în placaj, în tăietură dreaptă

Nu se foloseşte pentru altoirea la masă

II - III

Se utilizează cu bune rezultate la altoirea nucului în pepinieră.

-altoirea laterală în tăietură oblică

La altoirea pomilor maturi şi în câmpul II sau III

II - III

Se recomandă la realtoirea în pepinieră la nivelul coroanei.

2. Altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă -altoirea sub scoarţă terminală

În câmpul II sau III şi pomilor maturi

IV - V

La portaltoii mai groşi se pun 2-4 altoi

-altoire laterală în "T"

Realtoirea pomilor maturi

IV - V

Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm.

-altoire laterală în "D"

Realtoirea pomilor maturi

IV - V

Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm.

-altoire laterală în "L"

Realtoirea pomilor maturi

IV - V

Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm.

121

Altoirea în "T" cu mugure dormind Altoirea în mugur cu scutişor (Chip budding)

Altoirea cu mugure în inel Altoirea cu mugur în dreptunghi

Altoirea dublă cu scutişor (intermediar)

Fig. 8.14. - Principalele metode de altoire cu muguri (după Parnia P., şi colab., 1984)

122

Altoirea în copulaţie simplă Altoirea în copulaţie perfecţionată

Altoirea în semicopulaţie Altoirea în triangulaţie

Altoirea în despicătură

Fig. 8.15. - Principalele metode de altoire cu ramură detaşată în lemn (după Parnia P., şi colab., 1984)

123

Altoirea sub scoarţă terminală Altoirea sub scoarţă laterală

Fig. 8.16. - Principalele metode de altoire cu ramură detaşată sub scoarţă (după Parnia P., şi colab., 1984)

Lucrările de înfiinţare şi întreţinere a câmpului I

Pregătirea, fertilizarea şi dezinfectarea terenului

Pe terenul destinat înfiinţării câmpului I, se administrează 40-60 t gunoi de

grajd, 300-600 kg superfosfat şi 200-400 kg sare potasică la ha, la care se adaugă

insecticidele pentru combaterea dăunătorilor din sol (cărăbuşul de mai, nematozi).

În prezent, se folosesc ca insecticide Mocap 106, în cantitate de 20-30 kg/ha sau

Dazomet 906 în cantitate de 500 kg/ha.

Îngrăşămintele şi pesticidele se încorporează în sol, sub arătură de vară, la

adâncimea de 18-20 cm, până cel târziu în prima decadă a lunii august. Urmează

apoi desfundatul la 50-60 cm adâncime, care trebuie executat cu 2-3 luni înainte

de plantare, pentru ca terenul să se aşeze, spre a evita fenomenul descălţării

puieţilor portaltoi în timpul iernii, datorat îngheţului şi dezgheţului solului.

Pentru plantarea de toamnă, desfundatul se face în luna august, se

mărunţeşte prin 2-3 discuiri şi se nivelează imediat. Pentru plantarea de

primăvară, desfundatul se execută în octombrie-noiembrie, iar discuirea şi

nivelarea se face primăvara înainte de plantat.

Distanţele de plantare folosite în şcoala de pomi sunt de: 80-90 cm între

rânduri şi 15-20 cm între puieţi (marcote).

Pentru a produce pomi cu coroana formată în câmpul III, distanţele pe rând

se măresc la 40 cm şi 50 cm pentru nuc şi castan şi la 1 m între rânduri pentru

toate speciile.

124

Pichetatul – constă în trasarea de aliniamente prin jalonare şi marcarea

capetelor fiecărui rând cu picheţi. Pe suprafeţele mai mari pichetatul se

înlocuieşte, prin marcarea mecanică a rândurilor.

Rândurile rezultate trebuie să fie drepte, paralele şi echidistante, pentru a

permite, executarea lucrărilor mecanice de întreţinere a solului.

Pregătirea materialului pentru plantat

Câmpul I al şcolii de pomi, se poate înfiinţa folosind puieţi obţinuţi în

şcoala de puieţi, puieţi produşi la ghivece, butaşi şi marcote înrădăcinate sau prin

semănatul direct în câmp al sâmburilor.

Fasonarea materialului de plantat constă în scurtarea rădăcinii principale

(pivotul) la 15-18 cm şi a celor secundare la 1-2 cm la portaltoii generativi şi la 2-

3 cm lungime a rădăcinilor adventive la portaltoii vegetativi.

Odată cu fasonarea, se face şi o sortare a puieţilor, înlăturându-se de la

plantat, puieţii care prezintă secţiunea rădăcinilor de culoare brună sau pătată, cei

sănătoşi au secţiunea de culoare albă sidefie.

Tulpina portaltoilor în cazul plantării manuale, nu se scurtează dar se scot la

inel toţi lăstarii anticipaţi. În cazul plantării mecanizate, tulpina se scurtează la 12-15 cm.

Mocirlirea înainte de plantare este obligatorie. Puieţii se mocirlesc,

introducând în mocirlă rădăcinile până aproape de colet (astfel încât acesta să

rămână vizibil) iar marcotele şi butaşii pe o lungime de 18-20 cm.

Plantarea portaltoilor se face separat pe specii şi tip de portaltoi, în funcţie

de grosime, pentru a asigura uniformitate materialului.

Având rândurile marcate, se întind sârmele de plantare (55 m) între picheţii

marginali ai rândului iar echipe de muncitori execută plantarea propriu-zisă, cu

ajutorul plantatorului. Puieţii se introduc în sol până la nivelul coletului iar

marcotele şi butaşii la 18-20 cm adâncime.

Plantarea se poate face şi mecanizat, utilizând maşini, asemănătoare celor de

plantat răsaduri. În acest caz, maşina de plantat, deschide rigole de 18-20 cm, în

care puieţii se introduc manual, tasarea pământului în jurul puieţilor, făcându-se

de către roţile de tasare ale maşinii.

Scurtarea tulpinii portaltoilor, după plantarea manuală se face cu foarfeca

la 12-15 cm de la suprafaţa solului sau mai înalt în funcţie de înălţimea de altoire.

În cazul portaltoilor groşi, care depăşesc 10 mm în diametru; scurtarea se face la

2-3 muguri, în vederea altoirii pe lemn nou.

125

Bilonatul se impune după plantare şi constă în ridicarea unui bilon

continuu, cu înălţimea de 15 cm, care rămâne până la altoire numai în cazul

puieţilor portaltoi. Lucrarea se execută mecanizat şi se corectează manual. Între

rânduri solul se mobilizează cu prăşitoarea.

La începutul lunii iunie, se verifică prinderea la plantare şi se fac

eventualele completări de goluri, cu portaltoi păstraţi în camere frigorifice sau cu

puieţi produşi la ghivece.

Irigarea este obligatorie, mai ales, în cazul plantării mecanizate,

executându-se odată cu plantatul, când maşina este dotată cu furtune distribuitoare

de udare sau prin aspersiune. În condiţiile unui an secetos se execută 2-3 udări,

ultima în luna iulie, pentru a stimula circulaţia sevei, înainte de altoit.

Lucrările de întreţinere a solului constau în praşile, care să menţină în

permanenţă solul afânat şi curat de buruieni, fără a distruge biloanele, care se

menţin până la altoire în cazul puieţilor portaltoi, cu scopul de a împiedica apariţia

lăstarilor anticipaţi în zona de altoire şi a păstra scoarţa netedă şi turgescentă

asigurând condiţii bune pentru altoire.

Îngrăşarea suplimentară se face cu 150 kg/ha, azotat de amoniu, aplicat în

două reprize, între 10 şi 25 iunie, când creşterea lăstarilor este intensă.

Tratamente fitosanitare se fac la avertizare, prin efectuarea a 8-14

tratamente în funcţie de portaltoi şi starea fitosanitară a culturii. În general, pentru

corcoduş, prun şi mahaleb, sunt necesare 8 tratamente iar la cireş, vişin, măr şi

păr, se ajunge la 14 tratamente.

Altoirea se face în perioada 20 iulie – 10 septembrie, în funcţie de zona

pedoclimatică. În sudul ţării şi în zonele de câmpie, altoirea poate să înceapă de la

20 iulie iar în zona subcarpatică de la 1 august.

Ordinea la altoire a speciilor pomicole este următoarea: cireş, vişin, păr

altoit pe franc, piersic, cais, prun altoit pe franc, prun altoit pe corcoduş, măr altoit

pe franc, păr şi măr altoit pe portaltoi vegetativi.

Această ordine este impusă de circulaţia sevei. La corcoduş, momentul

optim de altoire, este atunci când 50% din lăstarii laterali au format mugur

terminal. Altoindu-l în plină fază de creştere lăstarilor, seva abundentă nu permite

sudura şi împinge mugurul altoi afară, separându-l de portaltoi.

Altoirea se face în mugur dormind în T, sub scoarţă sau altoirea în mugur cu

scutişor (chip budding), mai ales, când circulaţia sevei nu este puternică. A doua

126

metodă este mai eficientă şi datorită faptului că mugurii altoi nu pornesc în

vegetaţie până la venirea îngheţului.

Înălţimea de altoire pentru portaltoii generativi este la nivelul coletului iar

pentru cei vegetativi la 10-15 cm deasupra solului. Legarea se face cu bandă

plastifiată, care acoperă strâns zona de altoire, ocolind mugurul altoi, în acest caz

nu se mai practică slăbirea şi refacerea legăturilor.

Verificarea prinderii la altoire se face după 14 zile. Altoii prinşi se cunosc

prin faptul că sunt turgescenţi iar peţiolul se desprinde uşor la atingere.

Portaltoii neprinşi se realtoiesc, cu acelaşi soi, în partea opusă şi mai sus faţă

de prima altoire.

Toamna, înainte de venirea primului îngheţ, altoii se muşuroiesc,

acoperindu-se cu 2-4 cm de pământ.

Lucrările din câmpul II al şcolii de pomi

Câmpul I în anul al doilea de vegetaţie devine câmpul II. În acest câmp se

formează pomul altoit, efectuându-se următoarele lucrări.

Dezmuşuruitul mugurilor altoi. Lucrarea se face primăvara devreme,

imediat ce terenul permite. Întârzierea lucrării poate duce la asfixierea şi

putrezirea mugurilor altoi, mai cu seamă, în primăverile ploioase şi călduroase.

Tăierea tulpinii portaltoilor. Această lucrare se efectuează primăvara

devreme, înainte de pornirea în vegetaţie, deoarece dacă se întârzie, o parte din

substanţele de rezervă migrează în tulpină şi se pierd odată cu îndepărtarea ei.

Tulpina portaltoiului se poate scurta în două feluri: cu cep şi fără cep.

Tăierea cu cep, constă în scurtarea tulpinii portaltoilor, la 12-15 cm,

deasupra mugurelui altoit, lăsând un cep, de care se palisează lăstarii altoi. (fig 8.18.)

Tăierea fără cep, se face scurtând tulpina portaltoiului la 2-3 mm deasupra

mugurelui altoi, printr-o secţiune uşor înclinată, care să nu depăşească baza

mugurelui. (fig. 8.17.). Rana produsă cu această ocazie, se unge cu ceară de altoit.

Această metodă se utilizează numai în zonele lipsite de vânturi puternice, care ar

putea dezbina lăstarii altoi, de la punctul de altoire şi la care lăstarii cresc vertical

fără palisare. Cultura fără cep este generalizată la noi în ţară. Odată cu tăierea

tulpinii portaltoiului, se înlătură şi eventualele legături care ar putea ştrangula

pomul. (Bodi I., 1965; Parnia P., şi colab. 1984).

127

Fig. 8.17. - Tăierea portaltoiului fără cep de palisare

Portaltoii neprinşi, care au fost marcaţi în prealabil nu se taie la cep.

Realtoirea portaltoilor neprinşi sau ai căror muguri altoi au pierit peste

iarnă, se face numai cu ramuri altoi recoltate din toamnă şi păstrate până la altoire,

stratificate în nisip sau în camere frigorifice la 1-2oC.

Se folosesc metodele de altoire cu ramură detaşată, dar cea mai eficientă

este altoirea în mugur crescând cu scutişor (Chip budding). La 10-14 zile după

altoire, portaltoiul se taie la cep, deasupra mugurelui altoi la 2-3 mm şi se pliveşte

sălbaticul.

Plantarea golurilor se face primăvara, folosind pomi altoiţi la masă, din

acelaşi soi şi portaltoi.

Plivitul lăstarilor de pe portaltoi se face imediat ce au apărut lăstarii, prin

înlăturare cu briceagul. Aceşti lăstari trebuie pliviţi de 2-3 ori pe măsură ce apar.

Dacă lucrarea se întârzie altoitul creşte mult mai încet şi uneori nu mai porneşte în

vegetaţie.

Înlăturarea florilor apărute pe lăstarul altoi la începutul creşterii, se

recomandă la speciile seminţoase, pentru a stimula pornirea în vegetaţie a

mugurilor stipelari, din care se va forma lăstarul altoi.

Palisatul altoilor - începe când o parte din lăstarii altoi au depăşit 10 cm

înălţime iar al doilea palisat se face când lăstarii au 15-20 cm. La prima palisare,

se leagă în formă de opt culcat iar la a doua palisare, legătura este obişnuită, mai

slabă, lăsând loc pentru creşterea altoiului. (fig. 8.17.)

Cu ocazia palisatului se execută şi plivitul lăstarilor daţi din portaltoi.

Ciupitul lăstarilor anticipaţi se face când aceştia au depăşit 20 cm lungime,

înlăturând vârfurile erbacee ale lăstarilor cu foarfeca, cosorul sau cu mâna.

Proiectarea coroanei în câmpul II se poate face la toate speciile în decada a

treia a lunii inie. Proiectarea anticipată, constă în ciupirea vârfului ierbaceu al

128

altoiului, la înălţimea trunchiului plus 15-20 cm, pentru ramurile coroanei. De

exemplu, pentru formarea palmetei etajate cu braţe oblice scurtarea lăstarului

trebuie făcută la 75-80 cm. (fig. 8.18).

Fig. 8.18. - Palisatul altoiului 1a-scurtarea portaltoiului la 10-12 cm deasupra mugurului altoi; 1b-palisarea altoiului 2-eliminarea cepului

Fig. 8.18. - Formarea coroanei în câmpul II din lăstari anticipaţi

Prin ciupirea lăstarului altoiului, se stimulează apariţia de lăstari anticipaţi la

înălţimea de proiectare a coroanei. Lăstarii de pe porţiunea de trunchi se înlătură,

prin plivire repetată.

Tăierea cepului în cazul în care s-a lăsat cep pentru palisare, se face în a

doua jumătate a lunii iulie. Lucrarea se execută cu cosorul, dar mai frecvent cu

foarfeci bine ascuţite, efectuând o tăietură oblică sub un unghi de 45o , la inel, fără

să se afecteze ţesuturile altoiului. (fig. 8.18.) În vederea cicatrizării, rănile se

129

acoperă cu ceară de altoit sau cu un strat de pământ reavăn, înalt de 15-20 cm.

Bilonul pe lângă stimularea cicatrizării, are rolul şi de a susţine lăstarii altoi.

Lucrările de întreţinere şi fertilizare a solului constau din praşile manuale

pe rând şi mecanizat între rânduri, până la jumătatea lunii iulie.

Fertilizarea cu azot se poate face între 10-20 iunie, administrându-se 60-70

kg/ha s.a azotat amoniu. Fertilizarea după 1 iulie nu este recomandată, deoarece,

prelungeşte vegetaţia, în dauna maturării lemnului.

Lipsa precipitaţiilor impune irigarea, pentru a nu întrerupe creşterea

pomilor.

Tratamentele fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se fac la

avertizare.

Scoaterea portaltoilor neprinşi şi a eventualelor impurităţi, provenind din

amestecuri de soiuri, se face în luna iunie.

Evaluarea producţiei şi evidenţa materialului săditor.

Completarea la zi a registrului pepinierei, în care se înscriu toate datele

privind provenienţa ramurilor altoi şi a portaltoilor şi testările efectuate pentru

viroze, este obligatorie, în vederea autentificării materialului săditor.

Evaluarea producţiei se face pe soiuri, prin numărarea tuturor pomilor din

câmp, lucrare ce se execută în luna septembrie.

Defolierea pomilor, înainte de scos, constituie o necesitate obiectivă,

deoarece, frunzele pomilor nu cad de regulă până în momentul scoaterii,

determinând o pierdere a apei din ţesuturile plantei, după scosul acestora, fenomen

ce duce la deshidratarea materialului. Defolierea manuală este neeconomică,

necesitând multă forţă de muncă.

Rezultatele defolierii chimice, efectuate la I.C.D.P. Piteşti-Mărăcineni, au

demonstrat că din gama largă de substanţe folosite, cele mai bune rezultate le-au

dat combinaţia Ethrel în conc. de 0,15%+CuSO4 în conc. 1%, aplicată în a III-a

decadă a lunii septembrie, folosindu-se 1000 l de soluţie la ha.

Scosul pomilor are loc la sfârşitul lunii octombrie, după încetarea creşterii

lăstarilor. Lucrarea se face mecanizat, cu un plug special destinat în acest scop,

după care pomii sunt smulşi şi lăsaţi pe rând cu coroana în partea opusă trecerii

plugului.

Clasarea pomilor se face concomitent cu scosul pomilor de către o echipă

specializată, potrivit prevederilor standardelor de stat. Pe măsura clasării, pomii se

leagă în pachete de câte 10 bucăţi, pentru altoi de un an sau de câte 5 bucăţi pentru

pomii de doi ani cu coroană. Dacă nu a fost etichetat tot materialul, odată cu

evaluarea, atunci legăturile trebuiesc etichetate obligatoriu.

Stratificarea pomilor se face în şanţuri săpate în teren uşor, luto-nisipos,

late de 50 cm, unde legăturile de pomi, se aşează în poziţie verticală, se acoperă

rădăcinile plus 20 cm din tulpină cu pământ şi se tasează bine.

La manipulările ocazionate de scos, clasare şi stratificare, se impune

acordată atenţie deosebită la speciile cu muguri proeminenţi, care se desprind

uşor, cum este cazul la cireş, vişin, păr, nuc, piersic. Ruperea mugurilor poate

compromite formarea coroanelor.

În pepinierele moderne, există hale speciale de sortare şi chiar de păstrare

temporară a materialului săditor.

Metode de scurtare a timpului pentru producerea materialului săditor

Tendinţa de scurtare a timpului pentru producerea materialului săditor,

preocupă tot mai mult pepinieriştii, deoarece, aceasta înseamnă economie de timp,

spaţiu, manoperă, rezultând în final pomi mai ieftini.

În prezent, se folosesc mai multe metode de scurtare a timpului de

producere a materialului săditor, printre care amintim :

-înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece sau prin semănare directă;

-înfiinţarea câmpului II cu material altoit la masă;

-altoirea în şcolile de marcote, altoirea butaşilor verzi sub ceaţă artificială,

altoirea la masă şi creşterea materialului la pungi de polietilenă în solarii etc., sunt

metode ce se folosesc destul de puţin, mai mult în sectoarele de cercetare.

Înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece

Producerea puieţilor la ghivece a fost prezentată într-un capitol anterior.

Avantajele acestei metode constau în aceea că se evită şcoala de puieţi (se câştigă

un an), se economiseşte sămânţă, reduce preţul de cost şi dă randamente sporite la

speciile păr, cireş, vişin, care se prind mai bine la altoirea pe lemn de un an. De

asemenea, pomii obţinuţi au un sistem radicular ramificat, chiar pe portaltoii

generativi.

Infiinţarea câmpului I prin însămânţare directă la speciile sâmburoase

reduce preţul de cost, consumul de sâmburi etc. Ca dezavantaj, precizăm că pomii

astfel obţinuţi au un sistem radicular pivotant, neramificat, ceea ce îngreunează

prinderea lor în livadă. Acest defect se poate corecta prin scurtarea pivotului pe

loc în câmpul I, toamna în luna octombrie, cu plugul de scos pomii, modificat

130

pentru a nu dizloca portaltoii. Lucrarea trebuie făcută cu prudenţă, deoarece,

prezintă anumite riscuri.

Pentru înfiinţarea acestui câmp se seamănă în rânduri, sâmburi mari se

seamănă în copci iar după răsărire se răresc la distanţele prevăzute de tehnologie.

Producerea pomilor prin altoire la masă

Se poate folosi la majoritatea speciilor pomicole, dar în ţara noastră în

special, la nuc.

Materialul biologic folosit: Portaltoii pot fi: puieţi, marcote şi butaşi

înrădăcinţi. Aceştia trebuie să aibă grosimea în zona de altoire de 10-16 mm la

nuc sau 8-12 mm la măr. Rădăcinile principale ale portaltoilor se fasonează la 20-

22 cm lungime la nuc şi la 18 cm pentru celelalte specii, iar rădăcinile secundare

la 2-3 cm, respectiv, 1-2 cm.

Ramurile altoi se recoltează toamna şi se păstrează în depozite la 1-4°C.

Preforţarea materialului se face în lăzi cu rumeguş la 26-28° C şi U.R. de

80-90% timp de 4-6 zile pentru portaltoi, respectiv 2-3 zile ramurile altoi, iar la

nuc 10 zile pentru portaltoi şi 3-4 zile ramurile altoi. După preforţare materialul se

spală, se zvântă şi este trecut pentru altoire.

Altoirea la masă se face mecanizat, primăvara devreme sau chiar în a doua

parte a iernii. Portaltoiul se secţionează la colet iar altoiul la bază, ramurile altoi se

scurtează în segmente de 1-2 muguri.

După altoire, zona se parafinează, prin introducerea într-un amestec de

parafină 90% + colofoniu 10 %, încălzit la 50-60º C.

Materialul altoit se stratifică apoi, în lăzi cu rumeguş umed, în prealabil

dezinfectat (cu Topsin 0,1%), acoperind altoiul cu un strat de 5-6 cm de rumeguş.

Forţare materialului altoit se realizează în camere de forţare, unde

temperatura se menţine constantă 25-27º C. Durata de forţare este de 6-10 zile la

seminţoase şi 10-14 zile la nuc.

Călirea materialului se realizează pe timp de 3-4 zile.

Stratificarea materialului. După forţare materialul se sortează, alegând pe

cel prins, se înlătură lăstarii daţi din portaltoi, apoi se stratifică. Materialul se

stratifică în nisip, în camere cu temperatura de 1-5º C, păstrându-se până la plantare.

Producerea materialului săditor la containere

Este o metodă intensivă folosită pe scară industrială în unele ţări pentru a

produce milioane de pomi (S.U.A.: R.W. Boslei, 1969; G.A. Melhquist, 1969;

Olanda: S.J. Wertheim, 1987; Israel: A. Erez, 1989; Italia: G. Ravaglia, 1990). 131

132

Se foloseşte cu precădere la arbuştii fructiferi, dar şi la pomi.

În Germania există în pepiniere, poligoane special amenajate, unde plantele

la ghivece sunt aşezate pe un strat de mulci, compus din 2/3 rumeguş 1/3 turbă,

care se menţine curat prin erbicidare (Fisher P., 1985).

Avantajele metodei constau în: manipularea uşoară a plantelor pomicole,

prindere 100 %, deoarece, la transplantare nu se deranjează sistemul radicular, se

poate planta în cursul perioadei de vegetaţie.

Metoda se foloseşte pe scară largă pentru cultura plantelor obţinute prin

microînmulţire (G. Ravaglia, 1990).

În ţara noastră s-au făcut încercări cu pomi altoiţi, obţinându-se rezultate

bune. (Parnia P., şi colab., 1992).

Materialul se altoieşte la masă, mecanic în spaţii special amenajate, aşa cum

a fost descris la producerea nucului altoit.

După altoire şi forţare, materialul se clasează şi se plantează în pungi de

polietilenă, perforate, cu dimensiunile de 25/16 cm, într-un amestec format din

nisip, mraniţă şi pământ de ţelină, în părţi egale.

Pe măsura plantării, pungile cu material săditor se trec în solarii, pe un

substrat de rumeguş şi turbă, pentru un drenaj mai bun, cu umiditatea asigurată

prin pulverizări fine, sub formă de ceaţă artificială.

Lucrările de îngrijire sunt cele descrise la producerea portaltoilor la ghivece,

în plus, se execută plivitul sălbatecului, ciupirea concurentelor axului şi chiar a

lăstarilor anticipaţi, dacă au depăşit lungimea de 20 cm.

Plantarea se poate face începând cu 1-10 iunie, după o călire prealabilă a

materialului. Randamentul de producere a materialului săditor depăşeşte 70 % dar

metoda este costisitoare.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Care sunt factorii pe care îi avem în vedere la alegerea terenului pentru

pepinieră?

De ce sunt necesare asolamentele în pepinieră?

Care sunt lucrarile din şcoala de puieţi?

Care sunt lucrările de înfiinţare şi întreţinere în câmpul I al şcolii de pomi?

Care sunt lucrările de întreţinere în câmpul II al şcolii de pomi?

Enumeraţi metodele de altoire folosite în pepinieră.

Factorii care influenţează prinderea la altoire.

Care sunt metodele de înmulţire vegetativă a portaltoilor?

133

CAPITOLUL 9

ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

9.1. Sisteme tehnologice pomicole

Termenul de "sistem tehnologic pomicol" a fost introdus în literatura de

specialitate de V. Cireaşă (1995) şi este definit ca un ansamblu pomicol

cronospaţial bine structurat arhitectonic şi condus prin tehnologii variabile.

Acelaşi autor a considerat sistemul tehnologic pomicol (S.T.P.) o funcţie

matematică în care variabile sunt: genomul pomicol-specia, soiul (G), -tehnologia

pomicolă (Tp), forma de coroană (Fc) şi timpul biologic (tb), astfel:

S.T.P.= f(G.Fc.Tp.tb)

Noţiunea de sistem tehnologic cuprinde verigile tehnologice de producţie

(fertilizare, tăieri etc.), iar prin structură se exprimă relaţiile biologice din cadrul

formelor de coroană (S. Marcus, 1980).

Sistemul de cultură este esenţial în decizia pe care o ia un cultivator, chiar şi

pentru suprafeţe mai mici de livezi, motiv pentru care se vor detalia elementele necesare

alegerii diferitelor posibilităţi, în funcţie de obiectivele urmărite de cultivator şi de

posibilităţile de care dispune.

O bază de analiză asupra sistemelor de cultură trebuie să pornească de la

acceptarea unor caracteristici, indici şi parametri definitorii pentru fiecare sistem, pe care

îi considerăm a fi:

a) randamentul şi calitatea producţiei de fructe la unitatea de suprafaţă, în

dinamică, în cursul perioadei de exploatare a livezii;

b)gradul de utilizare a terenului, exprimat prin numărul de pomi/ha

(densitate); prin m2/pom sau prin distanţele de plantare;

c) materialul biologic folosit (specii, soiuri, portaltoi, asociaţii soi/ portaltoi);

d) modul de grupare a pomilor, forma coroanei, înălţimea şi grosimea

coroanei pomilor (rândurilor);

e) gradul de mecanizare, consumul de muncă manuală;

f) durata perioadei de exploatare;

g)valoarea investiţiei şi costurile de producţie.

134

Analizând situaţia din pomicultura ţării noastre, cu toate fluctuaţiile de

randamente şi densităţi la unitatea de suprafaţă, cât şi adevărata revoluţie care a

survenit în ultimele patru decenii în domeniul sortimentelor şi tehnologiilor şi

confruntând cu ceea ce s-a propus în alte ţări, considerăm că următoarea clasificare a

sistemelor de cultură încadrează corespunzător realităţile din ţara noastră:

1. Sistemul extensiv (clasic);

2. Sistemul semiintensiv;

3. Sistemul intensiv;

4. Sistemul superintensiv,

5. Sistemul "pajişte".

Sistemul clasic (extensiv) a deţinut ponderea în pomicultura mondială până

în jurul anilor 1950-1960. În acest sistem pomii au o vigoare mare (8-10 m

înălţime), coroane globuloase (4-8 m diametru) sau piramidale, se plantează la

distanţe mari (7-8 până la 10-12 m), rezultând o densitate de 150-300 pomi/ha.

Datorită acestor considerente, terenul dintre rânduri şi chiar de pe rând are un grad

de utilizare redus, atât cât plantaţia este tânără cât şi după intrarea pe rod. Intrarea

pe rod economică a acestor plantaţii este la 8-10 ani uneori chiar 12-15 ani de la

plantare. Producţia este relativ scăzută (10-15 t/ha), iar amortizarea investiţiei se

realizează foarte târziu.

Lucrările agrotehnice (tăieri, protecţia fitosanitară, recoltarea) se desfăşoară

anevoios şi cu costuri ridicate.

Acest sistem are o durată de viaţă mare (40-50 ani) şi este aplicabil la

majoritatea speciilor pomicole. Totuşi datorită caracteristicilor sale, există

tendinţa de a fi înlocuit cu sistemele moderne: intensiv şi superintensiv.

Sistemul semintensiv se caracterizează prin distanţe de plantare de 5-7 m

între rânduri şi 4-6 m pe rând, respectiv 300-500 pomi/ha. Portaltoii folosiţi au

vigoare mare, iar forma coroanei este globuloasă. Întreţinerea solului se face prin

înierbare sau culturi asociate între rânduri. Intrarea pe rod a pomilor are loc după

4-6 ani de la plantare, iar producţii mari se obţin la 8-12 ani.

Sistemul intensiv, deţine în prezent ponderea în cultura pomilor pe plan

mondial şi în ţara noastră. Acest sistem s-a extins considerabil şi în zona

dealurilor înalte, fiind preponderent la măr, prun, cireş şi vişin.

În cadrul acestui sistem, caracterizat prin densităţi de 500-1250 pomi/ha, se

utilizează, funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului, precum şi de forma de

135

coroană, distanţe de plantare de 4-5 m între rânduri şi 2-4 m între pomi pe rând.

Pomii au înălţimea de 3-3,5 m şi sunt conduşi sub formă de coroane aplatizate-

palmete (pomaceae) sau vasul aplatizat, vasul ameliorat, Leader modificat,

palmeta etajată şi palmeta liberă (drupaceae).

Pomii cultivaţi în acest sistem produc primele fructe în anul al III lea de la

plantare, recoltele devin economice în anii 4-5, perioada de plină producţie,

durează 20-30 ani, când se pot obţine producţii de 20-30 tone/ha, cu cheltuieli

destul de scăzute.

Gradul de utilizare a terenului, este mult mai mare decât în sistemul clasic,

iar densităţile şi formele de coroană permit efectuarea corectă şi la timp a

lucrărilor agrotehnice.

Varietatea formelor de relief, fertilitatea solurilor în general mai scăzută,

costul mai redus al investiţiilor şi durata mare de exploatare, sunt elemente care

pledează pentru extinderea cu prioritate a acestui sistem în toate perimetrele

favorabile pentru cultura pomilor, precum şi în zonele înalte.

Sistemul superintensiv se caracterizează prin pomi de vigoare mică (1,5-2 m

înălţime), conduşi sub formă de coroane aplatizate, sau globuloase cu volum mic

(fus, cordon vertical), distanţe de plantare mici (2,5-4 m între rânduri şi l-l,5 m pe

rând) rezultând densităţi de 1250-3333 pomi/ha şi chiar mai mult.

Acest sistem este recomandat pentru măr şi păr, folosind portaltoi de vigoare

submijlocie sau mică. Pomii plantaţi în acest sistem, dau recolte economice

începând cu anul al III lea de la plantare. În perioada de plină rodire, care durează

10-15 ani, se obţin producţii de 30-45 t/ha.

Gradul mare de utilizare a terenului, de mecanizare, contribuie la creşterea

productivităţii muncii, prin reducerea consumului de forţă de muncă şi a

cheltuielilor materiale, conducând la realizarea unor costuri reduse pe unitatea de

produs.

Pe lângă avantajele menţionate, sistemul superintensiv are şi o serie de

dezavantaje, care trebuie luate în considerare la evaluarea justă a posibilităţilor de

promovare a acestuia în anumite zone şi în special în zonele înalte, după cum

urmează:

- necesită soluri cu fertilitate ridicată, cu permeabilitate bună, ce se întâlnesc

destul de rar;

136

- densitatea mare a pomilor, face ca lumina să fie deficitară, cu consecinţe

asupra producţiei şi în special a calităţii ei, creând în acelaşi timp condiţii

favorabile pentru dezvoltarea bolilor şi dăunătorilor;

- cheltuielile cu înfiinţarea plantaţiilor sunt foarte mari.

Cultura pomilor cu densităţi mari, poate fi extinsă pe suprafeţe mai mici,

care nu prezintă aceste inconveniente, precum şi în gospodăriile populaţiei dar

numai în zonele cu o ecologie favorabilă speciilor şi soiurilor ce se vor cultiva.

9.2. Alegerea, organizarea şi pregătirea terenului în vederea înfiinţării plantaţiilor pomicole

Datorită longevităţii sale mari, a investiţiilor foarte mari precum şi altor

factori obiectivi, înfiinţarea unei plantaţii pomicole implică o mare

responsabilitate din partea tehnologilor, proiectanţilor şi a beneficiarului.

Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei livezi urmăreşte satisfacerea

exigenţelor speciilor pomicole faţă de factorii ecologici. De asemenea, în reuşita şi

perspectivele unei plantaţii un rol important îl au şi factorii socio-economici.

Factorii edafici. Cartarea pedologică şi agrochimică este indispensabilă la

înfiinţarea unei plantaţii. Variaţia mare a însuşirilor solului, mai ales în zonele

înalte, impune cartarea amănunţită a versanţilor, a microdepresiunilor şi chiar a

parcelelor.

În urma efectuării acestor analize sunt declarate improprii pomiculturii

terenurile mlăştinoase, cu pânza de apă freatică mai sus de 2 m adâncime; solurile

compacte, grele; solurile cu mai mult de 15 % carbonat de calciu; cu pH sub 5,5

sau peste 7,8; solurile sărăturoase sau soloneţurile, precum şi cele cu mai mult de

50-60% schelet. Sunt, de asemenea, improprii pentru cultura economică a

pomilor, vârfurile de deal şi văile înguste. Favorabile pentru cultura pomilor sunt

solurile adânci (0,8-1 m.), fertile, lutoase, luto-nisipoase, nisipo-lutoase şi chiar

cele nisipoase.

O atenţie mai mare trebuie acordată alegerii terenurilor în zonele înalte.

Astfel, terenurile cu panta uniformă până la 12-14% pretabile la mecanizare şi cu

soluri mai profunde, din zone cu precipitaţii de peste 600 mm, vor fi folosite

pentru plantaţii în sistem intensiv. Versanţii uniformi cu panta cuprinsă între 15 şi

20% vor fi terasaţi şi destinaţi plantaţiilor de seminţoase pe portaltoi cu

137

înrădăcinare superficială sau mijlocie, iar cei cu panta de la 20 la 30% plantaţiilor

de sâmburoase (M. Iancu ş.a. 1983).

Factorii climatici

Temperatura. Se vor alege acele zone unde temperatura medie anuală

corespunde cerinţelor pomilor, unde temperatura minima şi maxima absolută sunt

suportabile. De asemenea, vor fi evitate zonele în care se înregistrează frecvent

brume şi îngheţuri târzii de primăvară.

Precipitaţiile atmosferice trebuie să corespundă cerinţelor pomilor atât

cantitativ cât şi în privinţa repartiţiei pe fenofaze de vegetaţie. Vor fi evitate, de

asemenea, zonele în care se înregistrează frecvent grindină.

Luminozitatea este analizată sub aspectul duratei de strălucire a soarelui în

perioada de vegetaţie activă.

Altitudinea influenţează temperatura şi luminozitatea. Speciile iubitoare de

căldură (piersic, cais, migdal etc.), trebuie amplasate la altitudini mici, iar cele

iubitoare de umiditate şi cu pretenţii mai modeste faţă de temperatură, se pot

amplasa la altitudini mai mari (măr, prun, arbuşti).

Relieful terenului are o mare importanţă pentru viitorul plantaţiei. Se

recomandă terenurile plane sau uşor înclinate, dar rezultate bune şi foarte bune se

pot obţine şi pe terenuri cu panta mai mare de 10-15%, cu condiţia amenajării

antierozionale şi care să permită mecanizarea lucrărilor.

Cu investiţii mai mari, pot fi valorificate şi terenurile cu panta de până la

25%. Expoziţia terenului: În zonele călduroase ale ţării, unde insolaţia este foarte

puternică şi evaporarea apei din sol foarte intensă, sunt preferate expoziţiile

vestice, estice, sud-vestice şi chiar nordice. În zona dealurilor înalte cu altitudinea

între 500-700 m (până la 800-900 m), unde clima este răcoroasă, cele mai bune

terenuri pentru pomi sunt cele cu expoziţie sudică, sud-vestică şi sud-estică. Cu

cât altitudinea creşte cu atât expoziţiile nordice, nord-vestice şi nord-estice sunt

mai neindicate, în special pentru soiurile care ajung târziu la maturitate. În aceste

zone, mărul va fi amplasat pe versanţii cei mai însoriţi, dar în treimea inferioară a

acestora, iar prunul şi vişinul pe celelalte două treimi. Expoziţiile nefavorabile pot

fi ocupate de arbuştii fructiferi (coacăz, zmeur, măceş, cătină, trandafir pentru

dulceaţă).

138

Adăposturile naturale joacă un rol important în reuşita plantaţiei. Sunt

recomandate terenurile adăpostite natural sau se vor înfiinţa perdele de protecţie

special amenajate.

Factorii socio-economici mai importanţi sunt:

-existenţa forţei de muncă pentru efectuarea lucrărilor manuale;

- existenţa căilor de acces;

- existenţa lucrărilor de îmbunătăţiri funciare;

- aprovizionarea cu apă pentru irigaţii şi efectuarea tratamentelor

fitosanitare;

- apropierea de pieţele de desfacere şi de prelucrare a fructelor;

- depărtarea de zonele intens poluate industrial.

Pregătirea terenului în vederea plantării

Pregătirea terenului în vederea plantării constă în executarea în perioade

optime a unor lucrări agrotehnice, pentru a realiza condiţii bune de prindere şi

creştere a pomilor tineri.

Principalele lucrări sunt: defrişarea vegetaţiei lemnoase, nivelarea,

desfundatul şi scarificarea terenului, corectarea regimului aerohidric şi a reacţiei

chimice a solului, bilonarea, fertilizarea de bază, dezinfecţia terenului şi

asigurarea unei surse de apă;

Desfundatul este lucrarea care poate influenţa cel mai mult viitorul unei

plantaţii. De regulă, solurile grele şi cele superficiale se desfundă la adâncimea de

60-70 cm.

Pentru plantaţiile mici de lângă casă, desfundatul manual constituie o

altenativă mai economică.

Aceasta se realizează la adâncimea de 40-50 cm.

Desfundatul are rolul de a crea condiţii favorabile (aerisire şi afânare) pentru

creşterea rădăcinii şi a pomului.

Pe terenurile cu pante ce depăşesc 8-10 % desfundarea se face în benzi în

lungul curbelor de nivel, păstrându-se fâşii nedesfundate, late de 2-2,5 m situate la

20-30 m între ele. Aceste fâşii vor rămâne între rândurile de pomi. Epoca cea mai

indicată pentru desfundarea terenului este perioada mai-august pentru terenurile

libere şi iulie-septembrie pentru cele ocupate cu diverse culturi.

139

Fertilizarea de bază. După desfundat, se face fertilizarea de bază (de fond)

cu 40-60 t/ha gunoi de grajd compostat, 600-800 kg/ha superfosfat şi 200-250

kg/ha sare potasică. Aceste îngrăşăminte vor aproviziona pomii tineri cu

biomineralele necesare o perioadă de cel puţin 3-4 ani.

Fig. 9.1. Plugul de desfundat

Îngrăşăminte se administrează prin împrăştiere pe terenul desfundat şi se

încorporează în sol printr-o arătură adâncă de 25-30 cm.

Dezinfecţia terenului este necesară înainte de înfiinţarea plantaţiilor pentru

distrugerea, în special a nematozilor, dar şi a celorlalţi dăunători existenţi în sol şi

care pot provoca mari pagube tinerelor plantaţii. În prezent, există foarte multe

insecticide şi nematocide, dintre care recomandăm Nemagon în doze de 80-100

l/ha emulsie sau 400kg/ha granule, Dazomet, 450kg/ha granule sau 600 kg/ha

pulbere; Basamid 600 kg/ha etc.

Organizarea teritoriului în vederea înfiinţării plantaţiei de pomi

Documentaţia de înfiinţare a plantaţiei pomicole este întocmită ţinându-se

cont de principalele condiţii pedoclimatice ale zonei, care oferă un grad ridicat de

favorabilitate, pentru speciile care vor fi cultivate în cadrul plantaţiei.

Proiectul tehnic trebuie să fie terminat înainte de a fi iniţiată prima

operaţiune de înfiinţare propriu-zisă a plantaţiei respective, iar întocmirea lui

înseamnă de fapt rezolvarea în etape a principalelor probleme ridicate de

înfiinţarea unei plantaţii pomicole.

Organizarea teritoriului trebuie adaptată noii structuri de proprietate şi

conform normelor metodologice, care prevăd ca plantaţiile pomiviticole să fie

amplasate cu precădere pe terenuri ce se regăsesc în evidenţa funciară la

categoriile de folosinţă aferente patrimoniului pomicol.

Prima etapă este delimitarea suprafeţei care va fi ocupată de viitoarea

plantaţie, apoi de ridicarea topografică a terenului. Ridicarea se va executa la

140

scara de 1/5.000 sau 1/2.000, în general adoptându-se o scară mai mare pentru

terenurile mai puţin uniforme şi mai frământate. De asemenea, vor fi ridicate

curbele de nivel echidistanţate la 5 m, respectiv 2 m (fig. 9.2.).

Parcelarea terenului constă în împărţirea terenului în parcele, care trebuie

să aibă pe cât posibil, aceeaşi pantă şi expoziţie, aceleaşi condiţii de sol, ţinând

seama că pe o parcelă se plantează, de regulă, o singură specie, pe un singur

portaltoi.

Forma parcelelor poate fi: dreptunghiulară, pătrată, trapezoidală sau

triunghiulară. Parcelele sunt delimitate de drumuri de exploatare pe laturile lungi,

iar la capete de zone de întoarcere a agregatelor. Mărimea unei parcele este invers

proporţională cu panta şi orografia terenului (tabelul 9.1.).

Tabelul 9.1. Dimensiunile şi suprafaţa parcelelor în plantaţiile de pomi

funcţie de panta terenului Dimensiuni (m)

Panta terenului (%) Lungime Lăţime

Suprafaţa (ha)

sub 5 400-500 200-300 8-15 6-14 300-400 150-200 4,5-8

15-25 200-300 100-150 2-4,5

peste 25 100-150 80-100 0,8-1,5

Pentru exploatarea cât mai raţională a agregatelor şi creşterea productivităţii

muncii, lungimea parcelelor trebuie să fie cât mai mare, în funcţie de înclinarea

pantei sau de anumite limite obligate (canale, debuşee etc). Lăţimea parcelelor

variază în funcţie de aceeaşi factori. Raportul optim între dimensiunile parcelelor

este de 2:1, iar în cazul unor situaţii determinate de configuraţia terenului chiar

3:1.

Când panta terenului depăşeşte 6 %, laturile lungi ale parcelelor vor fi

obligatoriu orientate în direcţia curbelor de nivel.

Platourile înalte se organizează separat, orientarea parcelelor urmând

criteriul bunei însoriri. Vârfurile de deal situate în locuri cu vânturi puternice, se

vor evita de la plantare sau se vor planta cu perdele de protecţie.

Pentru arbuştii fructiferi şi căpşun mărimea optimă a parcelelor este de 2-5

ha. Trasarea şi amenajarea drumurilor, se realizează concomitent cu

definitivarea parcelelor. Funcţie de importanţă, drumurile dintr-o plantaţie

141

pomicolă pot fi principale şi secundare. Suprafaţa totală a acestora nu trebuie să

depăşească 1-2 % din suprafaţa plantaţiei.

Drumurile principale fac legătura cu şoselele de acces şi cu cele secundare.

Drumurile ce străbat versanţii se trasează în diagonală sau în serpentină,

asigurându-se o pantă longitudinală de maximum 8-10 %. Ele trebuie să aibă o

lăţime de 5-6 m iar în porţiunile curbe se lăţesc cu încă 1,5 m şi se supraînalţă.

Aceste drumuri se pietruiesc şi în anumite cazuri, pot fi prevăzute marginal cu

şanţuri de colectare a apelor.

Drumurile secundare delimitează parcelele pe laturile lungi. Pe latura din

amonte se trasează şanţuri de colectare a apelor. Aceste drumuri au o lăţime de 3-

4 m, cu o pantă longitudinală de max. 5%, cu partea carosabilă bombată de cca 2

%. Atât drumurile secundare cât şi şanţurile de colectare a apelor se înierbează.

Zonele de întoarcere se amplasează pe laturile mici ale parcelelor, la

capetele acestora. Ele vor avea lăţimea de 6-8 m pentru a se putea executa

mecanizat lucrările tehnologice. Acestea se înierbează pentru a preveni eroziunea.

Amplasarea centrului gospodăresc are o deosebită importanţă pentru

plantaţiile mari, industriale. Acesta se compune din: sediul administrativ, grup

social, magazii pentru materiale, depozite pentru îngrăşăminte şi pesticide, depozit

de păstrat fructe, eventual pentru prelucrarea primară a acestora etc. Suprafaţa

acestor construcţii este de cca 0,2-0,4 ha.

Lucrări de amenajare a teritoriului

Terenurile în pantă necesită efectuarea unor lucrări speciale cum ar fi :

construirea de canale pentru reţinerea sau evacuarea apei din precipitaţii,

terasarea, construirea de debuşee, drumuri, perdele de protecţie etc

Canalele de coastă. După funcţia ce o îndeplinesc în plantaţiile pomicole,

canalele de coastă se împart în canale de nivel şi canale înclinate.

Canalele de nivel se folosesc pe versanţi uniformi, cu pante de 10-12%, în

zonele secetoase, cu soluri uşoare şi mijlocii. Au rolul de a reţine apa şi a favoriza

infiltrarea ei în sol, îmbunătăţind regimul de apa în perioadele secetoase şi

împiedicând eroziunea solului (fig. 9.3. ).Acestea se vor amplasa paralel cu

rândurile de pomi, pe tronsoane lungi de minimum 10 m. Distanţa dintre canale se

stabileşte funcţie de panta terenului astfel: 35 m la o pantă de 10%; 26 m la una de

15%; 23 m la 18% si 20 m la 20%.

142

Canalele înclinate au rolul de a colecta şi evacua excesul de apa, şi de a

scădea nivelul apelor freatice din plantaţii. Se construiesc în zonele cu peste 600

mm precipitaţii anual, acolo unde există pericolul alunecărilor de teren (fig. 9.4).

Fig. 9.3. Canale de nivel Fig. 9.4. Canale înclinate

Traseul acestor canale trebuie să urmărească, în general, relieful terenului,

curbele de nivel, pentru a stânjeni cât mai puţin lucrările tehnologice, iar volumul

de săpături să fie minim. Panta longitudinală a canalelor este orientată către

debuşee, cu o înclinaţie de 1,5-2%.

Debuşeele artificiale sau naturale au rolul de a colecta apa din canalele

înclinate, de pe terase sau din alte locuri. Se amplasează pe linia de cea mai mare

pantă, astfel ca apa să poată fi colectată de pe suprafeţe cât mai mari şi să necesite

cheltuieli cât mai puţine. Cele mai recomandate sunt debuşeele naturale, cu o

lăţime de scurgere de 3-6 m şi cu panta de 6-8%. La o pantă mai mare se

amenajează căderi transversale din piatră, beton sau lemn.

În cazul când lipsesc debuşeele naturale, se construiesc debuşee artificiale,

prin săpături fragmentate, tronsoane cu secţiunea crescândă din amonte către aval

şi cu panta la baza de 10-12%. Între tronsoane se prevăd căderi de 0,4-0,6 m.

Consolidarea debuşeelor naturale sau artificiale se poate face prin înierbare sau la

nevoie cu piatră sau beton.

Drenurile reprezintă lucrări de eliminare a excesului de apă din profilul

solului, prin care se creează un regim aerohidric, termic şi biologic mai favorabil

în zona de dezvoltare a sistemului radicular. Funcţie de provenienţa excesului de

apă, orografia terenului, hidrogeologia şi alţi factori, captarea şi evacuarea

excesului de apă se realizează prin diverse metode de drenaj. În pomicultură se

utilizează drenajul închis, executat înainte de plantare, folosind diferite materiale

143

cum ar fi: fascinele, tuburile de ceramică sau material plastic etc., precum şi

drenajul cârtiţă.

Terasarea terenului. Aceasta lucrare se execută pe terenurile cu pantă mai

mare de 15 - 20%, pentru o exploatare cât mai raţională a lor. După modul de

construcţie, terasele sunt de mai multe feluri: cu platformă continuă, terase

realizate prin arături repetate şi terase individuale.

Terasele cu platformă continuă se recomandă să se execute pe terenurile cu

panta de 15- 20% în zonele mai secetoase şi cu pantă de 18-30 % în zonele

umede. Versanţii trebuie să aibă panta uniformă, soluri lutoase, luto-argiloase sau

luto-nisipoase, adânci şi cu grad mic sau mijlociu de eroziune (fig. 9.5).

Lăţimea platformei se calculează ţinând cont de distanţa dintre rândurile de

pomi şi numărul de rânduri ce urmează a se planta.

Dimensionarea şi utilizarea teraselor se face funcţie de forma de coroană,

panta terenului, zonele climatice şi vigoarea portaltoilor.

Fig. 9. 5. Elementele unei terase. (după Mihăescu Gr.,Bădescu Gh., 1985).

Terasele individuale sunt recomandate pe pantele mai mari de 35-45 %, în

zonele umede. Acestea se construiesc în jurul fiecărui pom. Construcţia unei astfel

de terase se poate realiza prin desfundare sau fără desfundare. Dau rezultate bune

terasele pătrate de 2/2 m sau 3/3 m sau cele dreptunghiulare, 2/3 m cu înclinarea

platformei de 10-12 %. Pentru reţinerea apei aceste terase sunt prevăzute cu

diguleţe de 0,3-0,4 m înălţime în aval şi o lăţime de 0,2 m. Acestea se înierbează

sau se consolidează cu brazde.

Organizarea terenului în vederea înfiinţări unei plantaţii pomicole trebuie să

urmărească anumite obiective cum ar fi:

-asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea procesului de producţie;

-crearea condiţiilor optime de mecanizare;

144

-diminuarea sau chiar combaterea totală a eroziunii solului etc.

Aceste obiective pot fi atinse relativ uşor, dacă se vor respecta

recomandările prezentate în acest capitol.

9.3. Alegerea şi amplasarea speciilor şi soiurilor

Alegerea speciilor şi soiurilor se face funcţie de condiţiile ecologice din

fiecare zonă, de tipul de plantaţie şi de posibilităţile de valorificare. Astfel, pentru

plantaţiile comerciale, se aleg cele mai reprezentative specii de pomi din zonă (2-

3), care se remarcă prin producţii mari şi de calitate, rezistente la ger, la

îngheţurile de revenire şi la alţi factori stresanţi. Pentru grădinile familiale se alege

un număr mai mare de specii de pomi şi arbuşti fructiferi, care să asigure un

consum variat de fructe pe o perioada cât mai mare.

În vederea plantării se aleg soiuri foarte productive, care intră devreme pe

rod şi au o bună afinitate cu portaltoiul. În alegerea soiului se mai ţine cont de

momentul maturării fructelor funcţie de zonă, gustul consumatorului, gradul de

poluare a zonei etc.

Amplasarea pomilor în parcele se face funcţie de condiţiile ecologice de pe

teritoriul livezii, astfel încât cerinţele specifice soiurilor să fie satisfăcute. În cazul

când parcela nu este adăpostită natural atunci, în zonele mai expuse se vor planta

specii rezistente la cădere (nuc, cireş etc). Într-o parcelă se va planta o singură

specie, cu 2-3 soiuri care se polenizează reciproc şi sunt altoite pe acelaşi

portaltoi.

Alegerea polenizatorilor.

Pentru asigurarea fecundării şi obţinerii de recolte mari, se recomandă

plantarea într-o parcelă a 2-3 soiuri intercompatibile, bune polenizatoare (chiar şi

în cazul celor autofertile), care trebuie să înflorească în acelaşi timp cu soiul pe care-1

polenizează, să producă polen viabil şi în cantitate mare şi să se asigure recolte bogate

şi de bună calitate. La cătina albă se recomandă păstrarea unui raport de 1/7 - 1/8

între plantele mascule şi femele.

Stabilirea distanţelor de plantare. Distanţele de plantare se stabilesc funcţie

de vigoarea soiului şi a portaltoiului, condiţiile ecologice şi tehnologice.

De regulă, pentru plantaţiile de pomi cu densitate medie, care se înfiinţează

în zonele de stepă şi silvostepă, se conduc sub formă de garduri fructifere, distanţa

dintre rânduri este egală cu înălţimea maximă a pomilor.

145

Pentru plantaţiile care se înfiinţează în nordul ţării sau în zonele înalte,

datorită înclinării mai accentuate a razelor de lumină, distanţele de plantare dintre

rânduri se măresc cu 0,5 m (N. Cepoiu, 1994) (tabelele 9.8., 9.9.,9.10.).

Distanţele de plantare la măr, în diferite zone de cultură (după N. Cepoiu, 1994)

Tabelul 9.8

(după N. Cepoiu, 1994) Zona de cultură

Ferilitatea solului

Grupade soiuri

Portaltoiul

Distanţe de plantare (m)

mijlocie standard franc 5x4

Zona premontană mică standard franc 4x3

mijlocie standard, spur MM 106 4x2 Zona dealurilor înclinate

mică standard, spur M4, franc 4x2

mijlocie standard, spur M9, M26,

MM106, M4

3,5 x 1,5; 4x2,5 Zona dealurilor mici şi

mijlocii mică

standard, spur MM106, franc,

A2

4x2

mare standard, spur M9, M 26

MM106

4x2,5; 4x 1,5 Zona de şes

mijlocie standard, spur M106 M 106 4x2,5; 3,5 x 1 mare standard, spur M9, M26 M4 4x 1;5; 4x2 Zona inundabilă a Deltei

şi Dunării mijlocie standard, spur M9, M26 M4 3,5 x 1,5; 4x1,5

La nivel de specie, distanţele de plantare se stabilesc funcţie de zona de

cultură, starea de fertilitate a terenului, vigoarea soiului şi portaltoiului.

Pentru plantaţiile intensive şi superintensive de măr aceste distanţe sunt de

3,5-4 m între rânduri şi l-2,5 m între pomi pe rând (tab.9.8). În aceleaşi condiţii de

cultură la păr, distanţele de plantare sunt cuprinse între 3-4,5 m între rânduri şi l-3

m pe rând (tab. 9.9.)

La speciile drupaceae (cu excepţia vişinului), care nu dispun de portaltoi de

vigoare redusă, distanţele de plantare sunt mai mari decât la măr, păr şi gutui (tab.

9.10).

În noile sisteme de cultură, arbuştii fructiferi se plantează la distanţe mai

mici, pentru a le pune în valoare mai bine potenţialul de producţie de care dispun

aceste specii (N. Cepoiu).

Pichetatul terenului este o lucrare specială prin care se stabileşte faptic, prin

picheţi, poziţia fiecărui pom.

Sistemul de pichetat ales este dat de figura geometrică care se realizează pe

teren cu ajutorul a 3-4 picheţi şi care poate fi: un pătrat, un dreptunghi sau un

triunghi, forme geometrice ce definesc sistemul de pichetaj (fig. 9.7).

146

Tabelul 9.9 Distanţele de plantare la păr şi la gutui în diferite zone de cultură

(după N. Cepoiu, 1994) Zona de cultură

Specia

Soiul

Portaltoiul Distanta de

plantare (m) franc 4x2,5

viguros gutui 3 x 1,25franc 4x2

Păr

miijlociu gutui 3,5 x 1,25

viguros gutui 4x2

Zona

dealurilor mici şi mijlocu

Gutui mijlociu gutui 3x1,5franc 4,5x3

viguros gutui 3,5 x 1,5 franc 4x2,5

Păr

mijlociu gutui 3,5 x 1

viguros gutui 4x2

Zona de şes

Gutui mijlociu gutui 3,5 x 1,5 viguros gutui 3x1,5 Zona

inundabilă a

Gutui mijlociu gutui 3x1

Tabelul 9.10 Distanţele de plantare la speciile drupaceae, cultivate în diferite zone

(după N. Cepoiu, 1994) Zona de cultură

Specia

Soiul

Portaltoiul

Distanta de plantare (m)

Franc,vegetativ 4,5 x 3,5

Prun

viguros Franc, vegetativ 5x4

viguros Franc, vegetativ 6x5

Cireş mijlociu Franc, vegetativ 5x4mijlociu Franc, vegetativ 3,5x2

Vişin pitic Vegetativ 3x 1,5

viguros Franc 10x8

Nuc mijlociu Nuc negru 8x6viguros Franc 8x6*

Castan mijlociu Franc 6x5*

Zona dealurilor mici şi mijlocii

Migdal mijlociu Franc 5x4viguros Franc, corcoduş 6x5

Prun mijlociu Franc, corcoduş 5x4 viguros Mahaleb 7x6

Cireş mijlociu Mahaleb 6x5 mijlociu Franc, mahaleb 4x3

Vişin pitic Franc 3,5 x 1,5

viguros Zarzăr, franc 5x4

Cais mijlociu Zarzăr, franc 4x3 viguros Franc 5x4

Piersic mijlociu Migdal 4x4 viguros Migdal 5x5

Zona de şes

Migdal mijlociu Migdal 4x3,5 mijlociu Franc 4x3 mijlociu Prun 4x3

Deltă

Prun,

Cais, Vişin pitic Franc 3,5x1,5

147

Fig. 9.7. Sisteme de pichetare a – în patrat; b –în dreptunghi; c –în triunghi echilateral

Pichetatul în pătrat se foloseşte pentru

înfiinţarea plantaţiilor clasice pe terenurile plane,

unde lucrările de întreţinere ale solului se pot

executa în ambele sensuri.

Pichetatul în dreptunghi este utilizat pe

terenuri plane sau cu pantă uşoară (până la 8 %),

pentru toate tipurile de livezi.

Pichetatul în triunghi oferă pomilor

condiţii mai bune de interceptare a luminii directe,

precum şi o distribuţie mai bună a rădăcinilor în

spaţiul de nutriţie. Acest sistem se foloseşte pe

terenurile în pantă, unde pomii constituie şi

obstacole împotriva eroziunii solului.

Pichetarea terenurilor plane sau cu

maximum 8 % pantă. În vederea efectuării

acestei lucrări, fiecare parcelă se încadrează într-o formă geometrică regulată, de

preferinţă un dreptunghi sau pătrat. Pe latura lungă a figurii se trasează o linie

dreaptă A-B, care va fi baza de pornire a pichetajului.(figura 9.8)

Fig. 9.8. - Încadrarea, parcelarea şi pichetarea propriu-zisă în rânduri simple

Lungimea liniei A-B trebuie să fie un multiplu al distanţei dintre pomi pe

rând, iar depărtarea ei de la marginea parcelei este egală cu 1/2 din intervalul

dintre rândurile de pomi. Din punctele A şi B, cu ajutorul aparatelor topografice se

vor ridica două perpendiculare A-C şi B-D egale între ele ca lungime. Lungimea

laturilor AC şi BD este totdeauna multiplul intervalului dintre rânduri. Laturile

AB şi CD trebuie să fie egale sau cu o toleranţă foarte redusă.

148

Pe laturile mici ale parcelei (AC şi BD) se fixează "capetele rândurilor" cu

ajutorul picheţilor, care vor rămâne pe loc până la terminarea plantării întregii

parcele. De regulă, parcela este mai lungă decât cablul de plantare. Din această

cauză se vor picheta una sau mai multe linii ajutătoare A1C1; A2C2; A3C3. Se

întind apoi cablurile de pichetat între "picheţii capete de rând", iar în dreptul

semnelor de pe cabluri se fixează locul pentru fiecare pom în parte, cu ajutorul

unor mici picheţi.

Pichetarea pe curbe de nivel este obligatorie în cazul înfiinţării livezilor pe

pante mai mari de 8%. Dacă se urmăreşte irigarea plantaţiilor, acest pichetaj trebuie

făcut chiar pe pante mai mici. Şi în acest caz, tarlaua destinată plantării se împarte în

parcele cu forme regulate, care să aibă, pe cât posibil, o pantă relativ uniformă (fig. 9.9).

Pentru efectuarea pichetării se urmăresc următoarele etape:

a. - marcarea curbelor de nivel cu ţăruşi, la distanţa dintre rânduri depomi.

b. - stabilirea locului fiecărui pom de-a lungul curbelor, adică pichetajul propriu-zis.

Pentru pichetajul propriu-zis pe curbe de nivel, se întinde panglica sau

sârma marcată între doi ţăruşi vecini pe aceeaşi curbă de nivel, începând cu rândul

1 de la baza pantei. Pe sârma marcată cu locul fiecărui pom se fixează picheţii.

Pentru ca aceşti picheţi să nu se confunde cu ţăruşii care materializează curbele de

nivel, se recomandă să fie de altă culoare. Tot acum se pot face şi unele corectări

ale curbelor de nivel.

Fig. 9.9. - Pichetarea terenului pe curbele de nivel.

După ce s-a pichetat curba de nivel nr. 1 (rândul 1) se trece la rândul 2,

având grijă ca pomii să fie amplasaţi la jumătatea intervalului dintre picheţii de pe

149

rândul 1, rezultând un pichetaj în triunghi, cu avantajele precizate anterior. Tăruşii

care materializează curbele de nivel rămân pe loc până după plantarea pomilor.

9.4. Plantarea pomilor şi lucrările de îngrijire în anul I după plantare

Săpatul gropilor se poate face mecanizat sau manual. Săpatul mecanizat al

gropilor se efectuează cu burghiul de 600 mm diametru, în preziua sau chiar în

momentul plantării pomilor, evitându-se astfel, pe cât posibil pierderile de apă din

sol. (fig. 9.10).

Fig. 9.10. Maşina de săpat gropi MSG

Dacă terenul a fost în prealabil desfundat,

dimensiunile gropilor vor fi de 0,50 x 0,50 x 0,40 m

pentru pomi şi 0,30 x 0,30 x 0,30 m pentru arbuştii

fructiferi. În teren nedesfundat şi pe soluri mijlocii,

dimensiunile gropilor vor fi de 1 x 1 x 0,7 m pentru

pomi, iar pentru arbuşti de 0,50 x 0,50 x 0,40 m. În

solurile grele gropile vor avea dimensiunile de 1,2 x 1,5

x 0,8 m. În zonele cu soluri subţiri, cu substrat marnos

sau gresii, dimensiunile gropilor vor fi de 2 x 2 x 0,8 m,

iar la plantare se va folosi sol vegetal adus din zonele

învecinate. În aceste situaţii, gropile se execută cu câteva

săptămâni înainte de plantare.

Pe terenul plan, groapa se sapă manual astfel: Primul rând de cazma (solul

fertil) se aşează într-o parte a gropii. Al doilea rând de cazma, mai greu şi mai umed

se aşează în partea opusă. Solul din fundul gropii se mobilizează şi se lasă pe loc.

Pe pante cu înclinare mare şi pe versanţi neregulaţi, unde nu s-au executat

terase continui, săpatul gropilor se face concomitent cu terasele individuale (fig. 9.11).

Calitatea materialului săditor. Pomii folosiţi la plantare sunt sub formă de

vargă sau au ramuri anticipate. Aceştia trebuie să aibă o tulpină dreaptă şi

sănătoasă. Se elimină de la plantat pomii lipsiţi de vigoare, strâmbi, cu răni

deschise, atacaţi de boli sau dăunători sau cu rădăcini puţine şi scurte.

Epoca de plantare. În condiţiile ţării noastre rezultate bune se pot obţine atât

la plantarea de toamnă cât şi la cea de primăvară. Plantarea de toamnă se execută

după căderea frunzelor şi până la apariţia primelor îngheţuri ale solului. Acest

moment de plantare prezintă anumite avantaje cum ar fi: pomii beneficiază de

umiditatea solului de peste iarnă, rănile de pe rădăcini se calusează şi se vindecă

mai repede. Primăvara pornirea în vegetaţie se face mult mai devreme.

150

În anii cu toamne secetoase şi în regiuni cu temperaturi minime foarte scăzute

în timpul iernii, unde există pericolul degerării, plantarea se face primăvara, de îndată

ce solul s-a dezgheţat şi s-a zvântat, dar înainte de dezmugurire.

Plantarea în "ferestrele iernii" este destul de riscantă datorită sensibilităţii mari a

rădăcinilor la temperaturi scăzute.

Îngrijirea pomilor în primul an după plantare

Imediat după plantare, precum şi în primul an, plantaţiei nou înfiinţată i se

aplică o serie de lucrări printre care cele mai importante sunt:

- completarea golurilor cu pomi din acelaşi soi şi portaltoi în toamnă;

- începerea proiectării formei de coroană dorite;

- combaterea buruienilor şi afânarea solului,

- protecţia fitosanitară;

- protecţia împotriva iepurilor sau a altor animale care pot vătăma pomul;

- în plantaţiile neîmprejmuite trunchiul pomilor se protejează cu folie de

polietilenă sau hârtie perforată, pentru a preveni arsurile scoarţei în zilele călduroase;

există şi alte metode în acest scop;

- împrejmuirea plantaţiilor;

- instalarea spalierului acolo unde tehnologia o impune.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Prin ce se caracterizează un sistem de cultură a pomilor?

Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei plantaţii pomicole.

Lucrări de amenajare antierozionale utilizate în plantaţiile pomicole.

Alegerea soiurilor pentru o plantţie pomicolă.

Stabilirea corectă a distanţelor de plantare.

Plantarea pomilor.

Stabilirea corectă a adâncimii de plantare.

Lucrările de îngrijire din anul I după plantare

151

CAPITOLUL 10

TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR

POMICOLE

10.1. Principalele operaţii tehnice folosite în pomicultură Dirijarea proceselor de creştere şi fructificare a pomilor se realizează prin

următoarele operaţii:

- tăieri propriu-zise (scurtări şi suprimări de ramuri);

- schimbarea poziţiei ramurilor şi lăstarilor prin dresare, înclinare şi arcuire;

- alte intervenţii (crestarea, ştrangularea, decorticarea, torsionare etc).

Tăierile

Aceste operaţii au rolul de a favoriza un echilibru între creştere şi rodire, de

a asigura o producţie mare, constantă şi de cea mai bună calitate în toate zonele

coroanei.

Tăierile la rândul lor se pot clasifica în:

- tăieri de formare, care au rolul de a imprima pomului o formă cât mai

precisă, iar coroana acestuia să ofere o expoziţie şi o hrănire optimă a fructelor;

- tăieri de fructificare, au rolul de a păstra forma iniţială a coroanei şi de a

menţine un echilibru între creştere, rodire şi entropie;

- tăieri de corectare, sunt cazuri speciale ale tăierilor de fructificare;

- tăieri de regenerare, se aplică pomilor intraţi în declin.

Necesitatea tăierilor în diferite perioade din viaţa pomilor

În perioada de tinereţe, tăierile se reduc la maximum, punându-se accentul

pe operaţiile de dirijare a ramurilor, cu scopul de a grăbi fructificarea pomilor.

În perioada de rodire, tăierile urmăresc menţinerea unor relaţii fiziologice

favorabile între creştere, rodire şi entropie, în scopul obţinerii unei producţii

superioare calitativ şi cantitativ.

În perioada de declin, prin tăieri de regenerare se urmăreşte restabilirea

vigorii pomilor şi a arbuştilor fructiferi şi prin aceasta prelungirea perioadei de

exploatare economică a plantaţiilor. Aceste tăieri prezintă interes practic în

plantaţiile de arbuşti fructiferi, precum şi în grădinile familiale pentru pomi.

152

Efectul tăierilor asupra creşterii pomilor

Tăierile exercită asupra creşterii pomilor un efect general şi unul local.

Efectul general constă în reducerea volumului coroanei, uneori chiar

modificarea formei acesteia etc. Acest efect are loc în timp. Reducerea volumului

coroanei la pomii tăiaţi are mai multe cauze cum ar fi: îndepărtarea odată cu

ramurile şi a substanţelor sintetizate, micşorarea suprafeţei asimilatoare cu

implicaţii negative asupra creşterilor viitoare. De aceea, tăierile trebuie corelate cu

celelalte măsuri agrotehnice (fertilizare, irigare etc), pentru a da rezultate pozitive.

Efectul local al tăierilor poate fi sesizat cu uşurinţă chiar imediat după

efectuarea lor. Intensitatea tăierilor este direct proporţională cu vigoarea de

creştere a viitorilor lăstari de pe aceeaşi ramură. Efectul se datorează schimbării

raportului rădăcină / tulpină în favoarea primei.

Prin tăieri se stimulează creşterea, fortificarea ramurilor rămase etc. Aceste

efecte se obţin în primul rând prin redistribuirea hranei şi apei în coroana pomului.

Efectul tăierilor asupra fructificării

Tăierile severe au efecte negative asupra nutriţiei pomilor, deci şi a

diferenţierii mugurilor de rod. Aceste tăieri, întârzie intrarea pe rod a pomilor

tineri şi diminuează recolta.

Neefectuarea tăierilor conduce la apariţia prematură a fenomenului de

îmbătrânire cu implicaţii asupra recoltei.

Tipuri de tăieri

Scurtarea. Se aplică de regulă ramurilor multianuale (de semischelet), mai

rar şi numai în anumite situaţii ramurilor anuale. Scurtarea unei ramuri poate fi

slabă, când se îndepărtează 1/4-1/3 din lungimea ei, moderată (mijlocie), când se

elimină cca 1/2 din lungime şi puternică, atunci când se suprimă 2/3-3/4 din

lungime. Scurtarea puternică a ramurilor anuale viguroase în perioada de tinereţe

a pomilor, provoacă ramificarea exagerată a acestora şi întârzie intrarea pe rod

după, cum s-a precizat. Scurtarea slabă sau chiar nescurtarea ramurilor anuale

favorizează garnisirea acestora cu ramuri de rod de vigoare slabă şi medie, precum

şi o diferenţiere mai activă a mugurilor de rod pe lăstarii nou formaţi. Tăierea

severă şi repetată conduce la apariţia fenonenului denumit „oboseala în urma

tăierilor".

153

Suprimarea constă în eliminarea totală (de la inel) a unor ramuri sau lăstari

cu poziţii necorespunzătoare, a celor bolnave, rupte sau uscate. Această operaţie

are efect pozitiv asupra regimului de lumină şi de aer din coroană, cu implicaţii

pozitive asupra diferenţierii mugurilor de rod, colorarea şi însuşirile calitative ale

fructelor etc.

După sezonul în care se aplică se întâlnesc: tăieri în perioada de repaus (de

iarnă sau „în uscat") şi tăieri în perioada de vegetaţie (de vară sau „în verde").

Tăierile din timpul perioadei de repaus se execută începând cu cca. 1-2

săptămâni după căderea frunzelor şi se încheie cu 1-2 săptămăni înainte de

umflarea mugurilor. În această perioadă, se vor evita tăierile în zilele geroase, în

special la speciile drupaceae, unde apar scurgerile gomoase.

Dacă lucrarea nu este presată de timp, atunci este bine să se efectueze după

trecerea gerurilor mari şi până la pornirea în vegetaţie, când rănile se cicatrizează

mai uşor, ramurile rămase în coroană vegetează mai viguros şi se acumulează mai

mult lemn.

Tăierile din timpul perioadei de vegetaţie au unele avantaje prin aceea că

evită pierderile mari de substanţe sintetizate, deoarece, nu permit formarea unor

ramuri în poziţii nedorite, care ulterior se vor elimina prin tăieri; temperează

creşterea organelor hipogee şi a pomului în general (Allen). În culturile intensive

şi superintensive tăierile „în verde" sunt de preferat celor de iarnă. O mare atenţie

trebuie acordată momentului efectuării acestor operaţii, mai ales, la speciile

seminţoase (G. Grădinariu, 1992).

Operaţiile „în verde" se bazează, de asemenea, tot pe scurtare şi suprimare.

Scurtarea lăstarilor (ciupirea) constă în înlăturarea vârfului erbaceu al

acestora, în scopul opririi creşterii pe o anumită perioadă de timp şi de a crea un

decalaj în favoarea lăstarilor neciupiţi. Această operaţie se poate aplica şi

lăstarilor foarte viguroşi, în vederea grăbirii ramificării lor. Această operaţie este

indicată în perioada de formare a scheletului, prin ciupire evitându-se intervenţiile

din perioada de repaus. Şi în cazul acestei intervenţii o importanţă deosebită o are

momentul efectuării ei.

Suprimarea lăstarilor ( plivirea) constă în suprimarea de la bază a lăstarilor

de prisos, când aceştia au ajuns la 5-10 cm lungime, în scopul stimulării creşterii

celorlalţi lăstari rămaşi în coroană. Metoda se utilizează în pomicultura intensivă,

la formarea coroanelor, eliminarea lăstarilor de pe cep în pepiniere sau chiar

pentru dirijarea formării ramurilor de rod pentru anul următor (la piersic). Această

154

operaţie influenţează pozitiv regimul de lumină şi de aer din coroana pomilor,

diferenţierea mugurilor de rod, colorarea şi însuşirile organoleptice ale fructelor.

Prin lucrarea de plivit nu trebuie să se reducă mai mult de 20-30% din frunzişul

pomului, pentru a evita apariţia unui dezechilibru în procesele de nutriţie.

Schimbarea poziţiei ramurilor.

Aceste operaţii prezintă avantajul că nu risipesc nici o cantitate de

bioenergie acumulată în pomi, contribuie la echilibrarea creşterii şi structurii

scheletului, stimulează formarea ramurilor de rod şi grăbesc fructificarea.

Dresarea ramurilor şi lăstarilor. Constă în aducerea spre verticală a

acestora. Metoda se utilizează în perioada de tinereţe şi contribue la formarea

echilibrată a etajelor. Această operaţie influenţează pozitiv creşterea ramurii sau

lăstarului respectiv şi negativ fructificarea.

Înclinarea ramurilor şi lăstarilor este operaţia inversă dresării, prin care

aceştia se aduc din poziţie naturală spre orizontală sau sub orizontală. Înclinarea

temperează creşterea ramurii şi favorizează formarea ramurilor de rod, fiind

recomandată în perioada de tinereţe în plantaţiile intensive şi superintensive (fig.

10.2.; 10.3.a).

Arcuirea ramurilor. Este o operaţie mai puţin utilizată, prin care baza

ramurilor sau lăstarilor rămâne ascendentă, iar vârful acestora capătă o poziţie

descendentă. (fig. 10.3.b). Metoda se foloseşte pentru temperarea creşterii la

soiurile viguroase şi are efecte favorabile asupra garnisirii şarpantelor şi

subşarpantelor cu ramuri de rod, favorizează diferenţierea şi grăbeşte fructificarea.

La efectuarea arcuirii se vor evita curburile pronunţate, care generează lăstari

viguroşi. Utilizarea arcuirii trebuie făcută ponderat şi în corelaţie cu celelalte

operaţii tehnice.

Fig. 10.1. - A-ramură în poziţie verticală; A- 0,1,2,3, ramuri viguroase; 4,5,6 ramuri de rod, 7,8,9 muguri dorminzi; b-repartizarea lăstarilor în

jurul ramurii; B-raportul între creştere şi rodire în funcţie de poziţia ramurilor

155

Fig. 10.2. - Ramură înclinată

Fig. 10.3.a. - Ramură orizontală

Fig. 10.3.b. - Ramură arcuită

156

10.2. Forme de coroană

La pomii cultivaţi se întâlnesc mai multe forme de coroană, care se

deosebesc printr-o serie de elemente cum ar fi: intervenţia sau neintervenţia

omului în formarea lor; prezenţa sau absenţa macrostructurii vegetative; prezenţa

sau absenţa axului central; proiecţia pe sol; poziţia şi dispunerea elementelor

macrostructurii; prezenţa sau absenţa mijloacelor de susţinere etc.

Clasificarea formelor de coroană

1. După intervenţia sau neintervenţia omului:

a.- coroane naturale;

b,- coroane artificiale;

2. După conturul proiecţiei pe sol:

a.- globuloase; (piramidele, fus-tufă, tufă, vas.)

b.- aplatizate; (palmetele)

3. După prezenţa sau absenţa axului:

a.- coroane cu ax central (piramide, palmete etc).

b.- coroane fără ax central (formele de vas).

4. După dispunerea şi înserarea elementelor macrostructurii:

a.- coroane etajate;

b.- coroane neetajate;

c.- coroane mixte;

5. După habitus:

a.- coroane cu volum mare;

b.- coroane cu volum mic.

Coroanele cu volum mare

Globuloase cu ax: piramida etajată, piramida neetajată modificată, piramida

mixtă ;

Globuloase fără ax: vasul ameliorat, vasul întârziat etc.

Coroane aplatizate. palmeta etajată cu braţe oblice, palmeta neetajată,

palmeta anticipată, palmeta liberă.

157

Piramida etajată rărită modificată

Caracteristici. Trunchi de 70-80 cm; ax central dezvoltat; 2-3 etaje cu câte

3-4 şarpante dispuse în spirală şi înclinate la 50-55°, formând unghiuri de

divergenţă de 90-120°. Fiecare şarpantă are 3-4 subşarpante, distanţate la 50-70

cm şi dispuse bilateral - altern - extern, care se subordonează şarpantei şi între ele.

Axul se suprimă deasupra ultimului etaj (figura 10.4); înălţimea totală: 3,5-5 m.

Se recomandă pentru plantaţiile extensive la majoritatea speciilor şi soiurilor cu

creştere viguroasă.

Fig. 10.4. - Piramida etajata rărită modificată a-pom întreg; b-şarpantă cu subşarpante dispuse bilateral altern extern (II/1-prima ramificaţie, II/2-a doua

ramificaţie, II/3-a treia ramificaţie, II/4-a patra ramificaţie

Piramida neetajată modificată (leaderul modificat)

Caracteristici: Trunchi de 60 cm; ax central de 120-160 cm; înălţimea totală

3-4,5 m; 5- 6 şarpante dispuse în spirală la 35-40 cm una de alta; primele două

şarpante au câte 3 subşarpante; şarpantele 3-4 au câte două subşarpante, iar a

cincia şi a şasea şarpantă câte o subşarpantă (figura 10.5.). Prezintă avantajul că

formează o macrostructură solidă, bine luminată. Se recomandă la soiurile

viguroase de măr, păr, prun, cireş şi vişin, cu creştere puternică a axului.

Piramida mixtă este o combinaţie între piramida etajată şi cea neetajată. Se

foloseşte în cultura extensivă a pomilor, la soiuri de măr, păr şi prun, cu vigoare

mare şi mijlocie (fig. 10.6).

158

Caracteristici: Trunchi 0,8-1 m; înălţimea totală 3-4,5 m; primele trei

şarpante formează un etaj, iar următoarele 3-4 sunt inserate uniform în jurul axului

la 35-40 cm una de alta; distanţa de la ultima şarpantă din etaj la prima şarpantă

solitară este de 80 cm. Şarpantele din etaj au câte trei subşarpante, iar cele solitare

câte 1-2 subşarpante; axul se suprimă deasupra ultimei şarpante.

Fig. 10.5. - Schema piramidei neetajate Fig. 10.6. - Schema piramidei mixte: a-trunchi; b-distanţa dintre şarpante pe ax a-trunchi; b-distanţa între ramurile etajului

c-distanţa dintre şarpantele solitare

Clasificarea coroanelor (după Cimpoieş Gh., 2001)

Tabelul 10.1.

159

Forme de coroană globuloase fără ax central

Vasul întârziat (piramida întreruptă). Se recomandă pentru plantaţii clasice

la speciile măr, păr, prun şi cais, soiuri viguroase altoite pe portaltoi viguroşi.

Caracteristici. Trunchi de 60 cm; înălţimea totală a pomului 2,5-4 m;

coroana are 4-5 şarpante distanţate la 25-35 cm, inserate în spirală, pe un ax de

60-90 cm.

Vasul ameliorat se utilizează pentru specii şi soiuri de vigoare mică sau

mijlocie: piersic, prun, cais (fig. 10.7).

Caracteristici: Trunchi de 60 cm; înălţimea totală a pomului 2,5-3 m;

coroana are un singur etaj format din trei şarpante distanţate la 12-15 cm, şi sub

un unghi de 50-60°; şarpantele poartă ramificaţii de ordinul II dispuse bilateral

altern-extern.

Vasul aplatizat prezintă avantajele palmetei şi ale vasului.

Caracteristici: Trunchi de 40-60 cm; înălţimea totală a pomului de 2,5-3 m;

coroana este alcătuită din 3-4 şarpante distanţate la 25-30 cm. Prima şarpantă se

orientează pe direcţia rândului, iar următoarele două se dirijează opus, puţin oblic

faţă de rând. Ultima şarpantă, în caz că există, se suprapune pe direcţia primei.

Şarpantele sunt dirijate sub unghiuri de 45-50° faţă de verticală. Se pretează

pentru speciile prun, cireş, vişin, nuc, măr şi păr.

Fig. 10.7. - Vasul ameliorat a -trunchi, b- distanţa dintre şarpante

160

Forme de coroană aplatizate

Aceste forme sunt utilizate pentru plantaţii intensive la specii şi soiuri cu

vigoare mijlocie şi mică. Datorită multiplelor avantaje sunt foarte mult utilizate în

cultura pomilor. Majoritatea acestor coroane necesită sistem de susţinere.

Palmeta etajată cu braţe oblice vişin.

Se utilizează pentru plantaţiile intensive de măr, păr, piersic, prun, cais şi Caracteristici. Trunchi de 50-60 cm sau 30-40 cm (la piersic); ax central pe

care sunt inserate trei etaje distanţate la 60-120 cm; fiecare etaj are câte două

şarpante distanţate la 8-12 cm, înclinate la 45-60o, funcţie de vigoarea speciei sau

soiului. La piersic, pe şarpantele primului etaj există câte două subşarpante

distanţate la 30 cm una de alta, iar la celelalte specii câte patru subşarpante

distanţate la 50 cm şi conduse orizontal la bază şi uşor ascendent la vârf. Înălţimea

totală a gardului fructifer este de 3-4 m, grosimea de 1,5-2 m la bază şi 1,25-1,50

m la vârf (figura 10.10.).

Fig. 10.10. - Palmeta etajată cu braţe oblice a-trunchi; b-distanţa dintr şarpantele din etaj; c-distanţa dintre etaje.

Palmeta neetajată cu braţe oblice se utilizează la pomi cu vigoare mijlocie

sau mică.

Caracteristici: Trunchiul de 30-50 cm; înălţimea totală 2,5-3 m; ax central

cu 8 -10 şarpante neramificate, dispuse altern pe direcţia rândului, la 30-40 cm

una de alta şi o înclinare de 50-55° faţă de verticală. Pe şarpante sunt prinse direct

ramuri de semischelet şi de rod. Grosimea medie a gardului fructifer este de 1,25-

1,50 m. (figura 10.11.).

161

Fig. 10.11. - Palmeta neetajata cu braţe oblice: a-trunchi; b-distanţa dintre şarpantele opuse; c-distanţa dintre două

şarpante de pe aceeaşi parte a axului

Palmeta simplă (Pal spindel) se utilizează în culturi intensive, în principal la

piersic. Nu necesită sistem de susţinere. (fig. 10.12).

Caracteristici: Trunchi de 60 cm; înălţime totală 2,5-3,5 m; macrostructura

este formată dintr-un ax şi două şarpante bazale conduse pe direcţia rândului şi

înclinate la 45-55o. Pe această structură se prind ramurile de semischelet şi de rod.

Palmeta liberă nu necesită sistem de susţinere. Aplatizarea se realizează din

tăieri. (fig. 10.13).

Caracteristici: Trunchi de 40-50 cm; ax şi 9-10 şarpante solitare sau etajate

natural orientate pe direcţia rândului.

Fig. 10.12 Pal spindel (după Gh. Cimpoieş, 2002)

Fig. 10.13 Palmeta liberă (după Gh. Cimpoieş, 2002)

162

Coroane cu volum mic

Fusul tufă ameliorat este utilizat pentru plantaţii intensive la speciile măr

şi păr altoite pe portaltoi de vigoare slabă. (fig. 10.15.

Fig.10.14. Fusul subţire

(după N. Cepoiu, ) Fig. 10.15. Fusul tufă ameliorat.

(după Gh. Cimpoieş, 2002)

Caracteristici. Trunchi de 60 cm, înălţimea totală de 2,5-3,5 m; coroana are

10-16 ramuri principale, care au mai multe ramificaţii de schelet; ramurile

principale sunt inserate la 10-30 cm distanţă unele de altele, în spirală şi conduse

oblic la 65-70° . Baza coroanei are un diametru de 1,8-2 m.

Fusul subţire (Slender Splindle) se utilizează pentru plantaţiile

superintensive, pentru pomii de vigoare mică şi mijlocie. (fig.10.14).

Caracteristici. Axul este condus în zig-zag, obţinut prin transferul creşterii

sale anuale pe o ramură laterală; trunchiul are 40 cm; înălţimea totală 2,5-3 m. Pe

ax sunt inserate 4-5 ramuri de schelet la bază şi 15-20 ramuri de semischelet către

partea mediană şi la vârf. Acestea se înlocuiesc după 3-4 ani de fructificare.

Coroana are la bază diametrul de 0,9-1,4 m, iar la vârf de 0,4-0,6 m.

Cordonul vertical (fig. 10.16). Este cel mai bun şi mai utilizat, deoarece

corespunde tendinţei naturale de creştere a pomului. La plantare, varga se

scurtează la 40 cm, iar în fiecare din anii următori prelungirea axului se scurtează

tot la 40 cm, până când cordonul atinge o înălţime de 2-2,5 m. Scurtarea axului,

an de an, este necesară pentru a obţine îmbrăcarea lui cu ramuri de semischelet şi

de rod. Trunchiul are o înălţime de 25-40 cm. Spalierul, înalt de 1,6-2 m,

are 4-5 sârme distanţate la 40 cm. Distanţele de plantare sunt de 60- 80 cm pe

rând şi de 2,5-3 m între rânduri. Este indicat pentru soiurile de măr şi păr de

vigoare slabă, altoite pe portaltoi vegetativi slabi.

163

10.3. Lucrări de formare a coroanelor

Formarea coroanelor se realizează în perioada de tinereţe a pomilor prin

operaţii de schimbare a poziţiei ramurilor şi tăieri, urmărindu-se în acelaşi timp

realizarea completă a scheletului cât şi intrarea cât mai timpurie a pomilor pe rod.

Pentru realizarea acestor două obiective, în aplicarea lucrărilor de formare

este necesar să se ţină seama de următoarele principii generale.

1) Stimularea rodirii şi temperarea creşterii la pomii tineri. Pentru

formarea coroanei se evită pe cât posibil tăierile şi se utilizează, cu precădere,

schimbarea poziţiei ramurilor. Practic se fac tăieri numai dacă sunt strict necesare

şi nu pot fi suplinite prin schimbarea poziţiei ramurilor, în acest caz tăierile

trebuie să se rezume la suprimări şi foarte puţine scurtări.

2) Utilizarea cu precădere a operaţiilor în verde comparativ cu cele

efectuate în perioada de repaus, care constituie întotdeauna o pierdere de

substanţă sintetizată.

3) Nu trebuie aplicat „şablonul" coroanei la toate speciile şi soiurile,

formarea coroanei se va face în mod diferenţiat, în funcţie de particularităţile de

creştere a acestora. În primii ani se pot tolera chiar ramuri supranumerare (ieşite

din „şablon") care vor fi suprimate apoi, graduat, în decursul timpului.

4) Scheletul coroanelor trebuie să fie format cât mai repede şi numai de

dimensiunile strict necesare, pentru a ocupa spaţiul destinat pomului şi pentru a

susţine recolta. În prezent se preferă reducerea scheletului permanent şi înlocuirea

lui cu schelet înlocuibil (ramuri de semischelet).

5) Toate elementele scheletului trebuie să fie garnisite cu ramuri de

semischelet şi de rod, indiferent de forma de coroană, astfel încât să capteze

maximum de lumină.

6) Realizarea echilibrului vertical şi orizontal al pomului, urmărind să se

stimuleze acele părţi ale coroanei care cresc mai slab şi să se tempereze creşterea

ramurilor cu vigoare exagerată.

Formarea coroanei se realizează prin succesiunea an de an şi pentru fiecare

organ ce completează scheletul a următoarelor etape: a) provocarea ramificării;

b) stabilirea destinaţiei ramificaţiilor apărute; c) conducerea ramificaţiilor în

funcţie de destinaţia stabilită.

Provocarea ramificării se poate obţine prin o serie de operaţii tehnice

(decorticare inelară, crestare, ciupirea lăstarilor etc.) dar în mod curent se

utilizează scurtarea în perioada de repaus. Se scurtează varga după plantare, la

164

nivelul primului etaj, se scurtează axul pentru cel de al doilea etaj, se scurtează

şarpanta la nivelul primei ramificaţii de ordinul II etc.

Deşi scurtarea este contraindicată în perioada de tinereţe, în cazul concret ea

constituie „un rău indispensabil".

Desigur că, în urma scurtării nu apare numai ramura dorită sau etajul format

exact din numărul de şarpante necesare astfel că se impune etapa următoare.

În unele cazuri fericite, pomii formează ramificaţii anticipate (unele vergi în

pepinieră) situaţie în care se trece direct la etapa a doua.

Stabilirea destinaţiei ramificaţiilor presupune alegerea, dintre cele apărute în

urma scurtării, a celor ce vor completa scheletul. Alegerea se poate începe chiar

în momentul provocării ramificării, în sensul că se extirpă mugurii ,care ar putea

forma ramificaţii nedorite sau se poate face mai târziu prin plivirea lăstarilor

apăruţi în poziţii neconvenabile (de ex. concurentul). Prin ambele variante se

evită consumul de substanţe pentru formarea unor organe inutile coroanei, care în

mod frecvent sunt suprimate mai târziu. În practică, din păcate, alegerea se face

abia în anul următor concomitent cu provocarea unei noi ramificări.

Dintre ramurile apărute în urma scurtării, pentru a forma viitoarele şarpante,

se aleg acelea care se apropie cel mai mult de forma de coroană aleasă. Pentru

prevenirea dezbinării şarpantelor o importanţă deosebită o prezintă legătura dintre

acestea şi ax sau trunchi. Ramurile inserate sub unghiuri mici prezintă cea mai

slabă rezistenţă şi invers.

De asemenea, trebuie amintit faptul că ramurile care cresc imediat sub

punctul de scurtare a axului sunt necorespunzătoare pentru şarpante iar cel situate

cel mai jos rămân slab dezvoltate. De aceea, se impune ca alegerea să se facă

chiar în stadiul de lăstari, când au 10-15 cm, lăstarii nepotriviţi sunt opriţi din

creştere prin ciupiri repetate.

Conducerea ramificaţiilor apărute în urma scurtării depinde desigur de

destinaţia care li s-a dat :

a) Ramurile destinate a deveni şarpante, sunt conduse în poziţia

caracteristică formei de coroană (prin înclinare sau prin transfer de creştere). Se

mai urmăreşte ca aceste ramuri să fie echilibrate între ele, dacă formează etaje.

Astfel se stimulează creşterea celor debile prin aşezare în poziţie verticală sau

efectuarea unei crestări deasupra punctului de inserţie. În acelaşi timp se

diminuează vigoarea celor puternice prin: înclinarea în poziţie oblică, crestare sub

165

punctul de inserţie, taiere severă în uscat sau ciupirea repetată a lăstarului

terminal.

Deoarece, şarpantele constituie baza scheletului se urmăreşte ca unghiurile

de ramificare să fie mari iar punctele de inserţie să fie distanţate pe ax.

Prin conducerea coroanei trebuie realizat un echilibru în plan vertical,

astfel încât şarpantele de la baza coroanei să fie mai groase şi mai lungi decât cele

din partea superioară (fig. 10.28).

Pe măsură ce creşte unghiul de ramificare, vigoarea şarpantelor scade şi invers.

Datorită polarităţii, ramurile din partea superioară a coroanei au tendinţa de a

deveni mai viguroase decât cele situate mai jos. De asemenea, pe aceiaşi şarpantă,

subşarpantele trebuie să scadă ca vigoare de la bază spre vârf (fig. 10.29.).

În cazul formelor de coroană etajate, este necesară realizarea unui

echilibru în plan orizontal, respectiv ramurile care aparţin aceluiaşi etaj, să fie

egale ca grosime şi lungime.

Această cerinţă se realizează când ramurile dintr-un etaj au unghiuri de ramificare

egale.

Dezechilibru apare atunci unghiurile de ramificare sunt diferite, ducând la

creşterea neuniformă a ramurilor

b) Ramurile apărute în urma scurtării anterioare, care nu sunt necesare la

formarea scheletului coroanei, pot fi transformate ramuri de semischelet sau de

rod. În acest scop ele sunt arcuite sau înclinate la orizontală sau sub orizontală,

astfel că în curând, se încarcă de muguri de rod şi apoi de fructe.

Fig. 10.28. Realizarea echilibrului coroanei pomilor prin subordonarea etajelor între ele.

166

Fig. 10. 29. Subordonarea subşarpantelor în cadrul unei şarpante.

10.4. Lucrări de întreţinere a coroanelor

Aceste lucrări se referă în principal la tăieri şi la schimbarea poziţiei

ramurilor. Ele se aplică după intrarea pomilor pe rod şi până la defrişarea

plantaţiilor şi au ca obiective principale următoarele: normarea producţiei de

fructe, prevenirea îndesirii şi degarnisirii coroanei, menţinerea formei şi

volumului iniţial al coroanei, eliminarea sau diminuarea pe cât posibil a entropiei

etc.

Toate aceste obiective precum şi altele se realizează prin:

- reechilibrarea tuturor elementelor macrostructurii vegetative prin

schimbări de poziţie, suprimări, scurtări şi reducţii, astfel încât să se realizeze o

rărire şi chiar o reîntinerire a pomilor;

- limitarea înălţimii pomilor şi evitarea îndesiri, prin suprimarea sau

scurtarea axului şi a tuturor ramurilor cu poziţie verticală apărute pe şarpante;

- eliminarea ramificaţiilor suplimentare apărute pe şarpante, mai ales în

apropierea inserţiei ramurilor de prelungire, precum şi acelor de pe ax între etaje;

- suprimarea ramurilor lacome şi concurente, a celor bolnave, dezbinate,

atârnânde.

Toate aceste operaţiuni se realizează într-o anumită ordine logică: limitarea

înălţimii şi lărgimii coroanei; limitarea grosimii coroanei; păstrarea echilibrului

între partea superioară şi cea inferioară a coroanelor etc.

Odată cu înaintarea în vârstă, vigoarea de creştere a pomilor scade

concomitent cu producţia, mai ales a calităţii acesteia. De aceea, în această

perioadă se va stimula creşterea pomilor, prin tăieri de reducţie a ramurilor de

schelet corelată cu fertilizări echilibrate.

167

La început scurtările sunt moderate şi se rezumă la lemn de 3-5 ani,

deasupra unei ramificaţii care preia creşterea.

În urma lucrărilor de tăiere şi fertilizare pomii îşi recapătă vigoarea prin

creşteri anuale de 30-40 cm şi prin diferenţierea mugurilor de rod. Aceste efecte

se manifestă timp de 4-5 ani, după care creşterile scad din nou. În acest caz se

impun tăieri mai severe în lemn mai bătrân de 5-6 ani, uneori chiar mai vechi.

Dacă ramurile tăiate sunt mai groase (7-8 cm la pomaceae şi 5-6 cm la drupaceae),

se iau măsuri de acoperire a rănilor.

Tăierile de fructificare au drept scop menţinerea proceselor de creştere,

rodire şi entropie în echilibru fiziologic.

Aceste operaţii constituie principala verigă agrotehnică în obţinerea

producţiilor mari, constante şi de calitate. Se aplică în general, ramurilor de

schelet şi de rod în fiecare an.

Ramurile de semischelet constituie pentru majoritatea speciilor principalul

suport al producţiei. Acestea parcurg în evoluţia lor mai multe etape: creşterea,

formarea ramurilor şi a mugurilor de rod, producţia şi degarnisirea progresivă şi

regenerarea. Durata acestor etape este influenţată de specie, soi, agrotehnica aplicată etc.

Tăierile care se aplică ramurilor de semischelet depind, în afară de etapa în

care se găseşte ramura respectivă, şi de vârsta pomului, precum şi de încărcătura de rod.

Perioada de tinereţe a pomilor coincide cu creşteri şi ramificări puternice,

concomitent cu o ganisire accentuată cu ramuri de rod. Este recomandată

păstrarea acestor elemente în coroană, pentru grăbirea intrării şi temperarea

creşterii. Tăierile de fructificare se vor reduce la maximum, iar cele efectuate se

vor baza pe rărirea ramurilor cu poziţie incorectă sau prea viguroase.

Către sfârşitul acestei perioade, macrostructura vegetativă a coroanei trebuie

să fie garnisită cu formaţiuni ale microstructurii roditoare în poziţii favorabile,

pentru o bună receptare a luminii şi a hranei.

În perioada de rodire maximă tăierile de fructificare au ca principale

obiective normarea încărcăturii de rod şi reîntinerirea ramurilor de schelet şi de

rod prin următoarele operaţii:

Fig. 10.30. - Regenerarea vetrelor de rod (după Cepoiu N., 2000)

- reducerea lemnului de 3-4 ani la

lemn de 2 ani;

- ramurile de semischelet subţiri,

care depăşesc 70-80 cm şi sunt atârnânde,

168

vor fi reduse la 1/3 sau chiar eliminate dacă producţia este normală;

- ramurile de semischelet viguroase sunt păstrate întregi dacă dispun de

suficient spaţiu, dar trebuie rărite ramurile de rod la jumătate;

- ramurile de rod complexe ("vetrele"), şi în vârstă (4-5 ani), sunt regenerate

prin reducţii la 2-3 muguri de rod (figura 10.30).

La sfârşitul acestei perioade raportul optim dintre mugurii vegetativi şi cei

floriferi trebuie să fie de 2-3/1.

Tăierile de fructificare sunt mult mai severe în anii cu încărcătură de rod

foarte mare şi mai reduse sau chiar pot lipsi în anii cu puţini muguri de rod.

În perioada de declin a pomilor prin tăierile de fructificare se urmăreşte

normarea încărcăturii de rod, dar în primul rând întinerirea ramurilor de

semischelet şi de rod.(fig. 10.31).

Fig. 10.31 - Tăieri de reîntinerire a ramurilor de semischelet (după Cepoiu N., 2000)

În general, se urmăresc principiile deja prezentate la care se mai adaugă:

- eliminarea coturilor, a porţiunilor ştrangulate, a celor alungite care

îngreunează circulaţia sevei etc;

- apropierea rodului de sursa de hrană şi apă, împiedicând totodată

degarnisirea pomilor.

10.5. Mecanizarea tăierii pomilor

Tăierea pomilor necesită un volum mare de forţă de muncă (25-30 % din

totalul cheltuielilor), precum şi o calificare corespunzătoare a muncitorilor.

169

Cercetările efectuate în acest domeniu au condus la obţinerea unor

rezultate. În acest sens s-au folosit maşini cu bare cositoare (unice şi multiple) sau

maşini de tăiat cu discuri, prin care se limitează înălţimea şi grosimea gardurilor fructifere

(fig. 10.32).

Din experienţa acumulată până în prezent se recomandă tăierea de limitare

a înălţimii pomului în fiecare an, iar tăierea de limitare a grosimii gardului

fructifer odată la doi ani alternând cele două feţe.

Tăierea mecanizată provoacă de regulă o ramificare puternică la exteriorul

coroanei. De aceea este absolut necesar ca aceste lucrări să se completeze şi să se

corecteze prin tăieri manuale.

Rezultate mai bune în

tăierea mecanizată a pomilor s-au

obţinut prin folosirea foarfecelor

pneumatice sau hidraulice mânuite

de muncitori. Astfel productivitatea

muncii creşte cu 15-20 % (M.

Cotorobai, 1985).

Fig. 10.32. Tăierea mecanizată la pomi (după N. Ghena şi colab. 2004)

A –limitarea grosimii gardului fructifer (hedging).

B –limitarea înălţimii (topping)

Perioadele optime de

efectuare a tăierilor mecanizate

depind de specie: la drupaceae se

recomandă tăierile „în verde”după

recoltarea fructelor iar la pomaceae în timpul perioadei de repaus după depăşirea

temperaturilor scăzute.

Rezultate mai bune s-au obţinut la tăierea mecanizată a arbuştilor, însă şi

în acest caz lucrarea trebuie completată şi corectată prin tăieri manuale.

Biomasa rezultată în urma tăierilor se poate mărunţi şi introduce în sol ca

fertilizant organic.

10.6. Sisteme de întreţinere a solului în plantaţiile pomicole

Lucrările de întreţinere a solului din livezi alături de celelalte verigi

agrotehnice concură la obţinerea unor producţii ridicate de fructe şi la o

eficienţă economică ridicată în pomicultură. Oricare ar fi sistemul ales

aceasta trebuie să urmărească în principal: prevenirea şi combaterea

eroziunii solului; menţinerea şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi

biologice ale solului; încorporarea uniformă a îngrăşămintelor chimice şi

170

organice cât mai aproape de zona de răspândire a sistemului radicular fără

vătămarea acestuia; distrugerea buruienilor care constituie princpalii

concurenţi pentru apă şi substanţe nutritive ale pomilor.

Alegerea sistemului de întreţinere şi de lucrare a solului se face în

funcţie de o serie de elemente printre care de primă importanţă sunt:

sistemul de cultură, orografia terenului, condiţiile climatice, însuşirile fizice ale

solului şi dotarea tehnică cu maşini şi utilaje. Nu se poate recomanda un

sistem de lucrare a solului valabil pentru orice condiţii. Dacă ne referim, de

exemplu, la livezile situate pe terenurile în pantă, trebuie folosit acel sistem

de întreţinere care să asigure o cât mai bună conservare a solului; în zonele mai

secetoase sistemul de întreţinere trebuie să urmărească cu precădere acumularea şi

menţinerea apei în sol etc.

Sistemul de întreţinere a solului influenţează regimul hidric din sol,

porozitatea stratului superior al solului, dezvoltarea microorganismelor din sol etc.

şi prin aceasta are un efect direct asupra dezvoltării pomilor, producţiei şi calităţii

acesteia.

Toate intervenţiile cu caracter agronomic la nivelul solului se corelează cu

activităţile biologice şi împreună intervin în metabolismul pomului.

Solul în plantaţiile pomicole poate fi întreţinut în mai multe moduri: ogor

lucrat, ogor lucrat combinat cu erbicidare, culturi intercalate, culturi cu

îngrăşăminte verzi, ogor înierbat şi mulcirea solului etc.

Ogorul lucrat este un sistem folosit mult în plantaţiile intensive şi

superintensive aflate pe rod, amplasate pe terenuri mijlocii sau uşoare, plane sau

cu panta sub 6%, în zone în care precipitaţiile sunt sub 650 mm şi nu au caracter

torenţial, care să declanşeze eroziunea solului. În plantaţiile cu rândurile orientate

din deal în vale, acest sistem de întreţinere a solului contribuie la eliminarea

excesului de umiditate, fenomen întâlnit frecvent pe asemenea terenuri.

Ogorul lucrat are avantajul că elimină în totalitate concurenţa buruienilor şi

ameliorează regimul de căldură şi aer din sol. Ca dezavantaje precizăm că acest

sistem degradează structura solului, favorizează tasarea în profunzime,

prelungeşte vegetaţia, slăbind prin aceasta rezistenţa la ger a pomilor; totodată

necesită un consum ridicat de energie şi manoperă.

Dezavantajele de ordin tehnologic, biopedologic şi fizico-mecanice

recomandă acest sistem numai în zone aride, neirigate etc. (G. Grădinariu

,1994).

171

În vederea utilizării acestui sistem se execută arătura de toamnă la adâncimi

variabile funcţie de specie, soi, portaltoi şi natura solului. Pe solurile mai grele,

umede şi reci, caracteristice zonelor mai înalte, pentru a evita vătămarea

rădăcinilor, adâncimea arăturilor va fi de 10-15 cm, în plantaţiile pe rod, cu

portaltoi cu înrădăcinare superficială (M9, M26, MM 106) şi de 15-20 cm în cazul

portaltoilor cu înrădăcinare mai adâncă (franc, A2, Mll).

În perioada de vegetaţie, se execută pe intervale 3-4 lucrări cu grapa cu

discuri în alternanţă cu cultivatorul. Pe rândul de pomi se execută 3-4 praşile

manuale sau mecanice cu ajutorul utilajelor dezaxabile (freză, cultivator, disc).

(fig. 10.33.).

În zonele colinar-montane dezavantajele acestui sistem se amplifică şi în

consecinţă,ogorul lucrat trebuie folosit cu multă prudenţă şi numai combinat cu

alte sisteme de întreţinere.

Totodată mai precizăm, că ogorul lucrat imprimă fructelor anumite caractere

calitative negative, sensibilitate la bolile fiziologice şi o perioadă de păstrare mai

scurtă etc.

Ogorul lucrat combinat cu erbicidare.

Scopul principal al folosirii erbicidelor în pomicultură constituie eficacitatea

pe care o au asupra buruienilor. În anii cu precipitaţii abundente pe terenuri cu

îmburuienări secundare, aplicarea erbicidelor protejează cultura de concurenţa

buruienilor, în perioadele critice, în care o combatere cu mijloace mecanice nu

este posibilă.

În pomicultură

se folosesc cantităţi

însemnate de

îngrăşăminte

organice, începând

cu lucrările de

pregătire a terenului

şi înfiinţarea Fig. 10.33. Lucrarea solului pe rândul de pomi

cu discul lateral

plantaţiilor, precum

şi în anii de rodire a

pomilor. De fiecare dată când se administrează astfel de îngrăşăminte, se

realizează şi o îmburuienare puternică a solului, pe porţiunile fertilizate apărând

172

de regulă specii de buruieni greu de combătut cum sunt: Agropyron repens.

Cirsium arvense, Convolvulus arvensis etc.

Efectele directe ale folosirii erbicidelor sunt următoarele: eficienţa în timp,

economie de forţă de muncă mecanică şi manuală, creşterea productivităţii muncii

pe unitatea de produs efectiv recoltat, sporul de producţie realizat, cantitatea de

produs real recoltat, manipulat, condiţionat şi valorificat, maturarea uniformă şi

mai timpurie a fructelor etc.

Acest sistem constă în lucrarea solului numai în prima parte a perioadei de

vegetaţie. În a doua parte a verii, începând din luna iulie, când regimul torenţial al

ploilor declanşează cele mai mari procese de eroziune, lucrările se întrerup, iar

solul se lasă să se înierbeze natural.

Pe lângă protecţia solului împotriva eroziunii se asigură accesul relativ uşor

al agregatelor în plantaţie, pentru efectuarea lucrărilor tehnologice. Acest sistem

este indicat în plantaţiile intensive situate pe versanţi cu panta de până la 14-15 %.

Pe rândul de pomi solul se lucrează primăvara şi se erbicidează.

Administrarea erbicidelor în plantaţiile intensive de pomi şi arbuşti fructiferi se

execută în general pe rândul de pomi, pe o fâşie lată de 1-2 m, funcţie de vârsta

pomilor şi lăţimea gardului fructifer, fâşie care se lucrează greu mecanizat.

Aplicarea erbicidelor se poate face manual (pe suprafeţe mici) sau mecanic

cu instalaţia EEL-2 + tractorul U 445 D.T., montată în faţa acestuia şi în agregat

cu una din maşinile de stropit MST 900 sau MSPC-300. La pompa de stropit MST

900, instalaţia EEL-2 se poate înlocui cu două furtunuri prevăzute cu lănci,

deservite de doi muncitori.

Conceptul de combatere integrată constă în elaborarea unor energii care să

cuprindă toate mijloacele preventive şi de combatere, cu rezultate reale, mai

economice şi mai sănătoase. Aceste strategii nu exclud folosirea produselor

chimice (erbicide), dar acestea sunt utilizate raţional şi numai în dozele strict

impuse de normele de mediu al ecosistemului.

Noutatea impusă de acest concept este stabilirea unui anumit grad de

infestare tolerabil cu buruieni, numit în literatura de specialitate prag de dăunare.

Folosirea diferitelor metode este aceea de combatere raţională a buruienilor,

fără efecte secundare negative, iar scopul urmărit este combaterea buruienilor

până la nivelul la care ele nu mai produc pagube importante economic în anul de

cultură şi cel ce urmează.

173

Cea mai importantă metodă utilizată pe plan mondial în combaterea

buruienilor este metoda chimică alături de care o însemnătate deosebită o au

combaterea mecanică şi prin metode biologice.

Pentru combaterea buruienilor în sistem integrat se foloseşte îmbinarea

armonioasă a metodelor agrotehnice, chimice, preventive şi organizatorice (fig.

10.34.). (Adina Perianu, 2003).

În pomicultură se folosesc erbicide de contact (Gramaxone, Reglone,

D.N.O.C., Fusilade, Tiuran, Paraquat, Diquat etc) sau sistemice (Simazin,

Caragard, Livezin, Ustinex, Pitezin-B, Devinol, Roundup, Venzar, Betanol, Targa

etc.)

Erbicidarea în pomicultură trebuie să se efectueze cu restricţii mai ales în

primii 3- 4 ani de la plantare la toate speciile şi mai ales la drupaceae (prun, cais).

Culturile intercalate constau în cultivarea intervalelor din livezile intensive

şi extensive în primi 2-3 ani după plantare. În livezile clasice, cu distanţe mai mari

de 4 m între rânduri, cultivarea intervalelor se poate face o perioadă mai mare de

timp, până la definitivarea coroanelor.

În zonele colinar-montane, unde nu se pune problema concurenţei pentru apă,

culturile intercalate contribuie la folosirea raţională a pământului şi la obţinerea

unor produse agroalimentare suplimentare, avantaje care se realizează numai cu

respectarea următoarelor reguli:

• cultivarea alternantă a intervalelor, pentru a permite efectuarea tratamentelor

fitosanitare la momentele optime;

• aplicarea unor cantităţi de îngrăşăminte suplimentare pentru producţia

culturilor intercalate;

• cultivarea cu precădere a plantelor agroalimentare cu talie mică şi a căror

parte comestibilă se dezvoltă în pământ (cartofi, morcov, ţelină, ceapă,

usturoi etc), în felul acesta evitându-se contactul direct al produselor cu

pesticidele utilizate;

• executarea lucrărilor de îngrijire la timp şi în condiţii optime, atât pomilor cât

şi culturilor intercalate.

Pentru culturi intercalate se recomandă: leguminoase pentru boabe, legume,

culturi de căpşun, culturi furajere care se vor cosi până la începutul verii şi mai

puţin rădăcinoasele (sfeclă) care sunt mari comsumatoare de hrană şi apă.

174

Fig. 10.34 Strategia de combatere a buruienilor în livezi (după Adina Perianu, 2003)

175

Nu se vor cultiva cerealele prăşitoare (porumb, sorg), deoarece au talie

mare şi înrădăcinare profundă, iar consumul lor maxim de biominerale şi apă

coincide cu fenofaza de creştere intensă a lăstarilor, când nevoile de apa şi hrană ale

pomilor sunt mari

Ogorul cu îngrăşăminte verzi prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.

Ca avantaje precizăm: măreşte conţinutul solului în materie organică; reduce

procesul de eroziune a solului; împiedică procesul de îmburuienare şi intensifică

activitatea microorganismelor aerobe; înlătură excesul de umiditate; reduc

amplitudinile de temperatură; favorizează structurarea solului şi obţinerea unor

fructe cu calităţi superioare şi capacitate bună de păstrare.

Dezavantajele acestui sistem sunt: culturile respective concurează pomii în

consumul de apă şi hrană, costul de producţie a fructelor este mai ridicat etc.

Culturile pentru îngrăşăminte verzi pot fi de toamnă, de primăvară şi de

vară, funcţie de momentul înfiinţării culturilor.

Ca plante se pot folosi: orzul, secara, borceagul, trifoiul, facelia,

lupinul, bobul etc. Acestea se încorporează în sol la înflorire, când au

conţinutul maxim de substanţe nutritive.

Înierbarea solului

Înierbarea artificială parţială este sistemul cel mai indicat şi mai eficient

din plantaţiile situate pe pante neamenajate sau amenajate în terase, din zonele cu

precipitaţii de peste 700 mm.

În plantaţiile intensive şi superintensive de tip comercial, înierbarea

intervalelor dintre rânduri protejează solul împotriva eroziunii, menţine şi reface

structura acestuia şi asigură traficul tehnologic al agregatelor în orice perioadă.

Totodată, prin reducerea numărului de lucrări aplicate solului, se obţin importante

economii de carburanţi şi forţă de muncă.

Experienţele au arătat că prin înierbarea intervalelor dintre rânduri în

plantaţiile intensive, unde gradul de acoperire a solului a fost de 100%, scurgerile

de suprafaţă s-au redus cu 83%, iar pierderile de sol cu 93% faţă de ogorul negru (I. Neamţu,

1980).

Pentru înierbarea intervalelor se pot folosi fie amestecuri de ierburi alcătuite

numai din graminee (Lolium perene, Dactylis glomerata, Phleum pratense,

Festuca rubra) şi leguminoase (Trifolium repens, T. pratense, Lotus corniculatus

etc.).

176

Semănatul ierburilor se face primăvara, în teren bine pregătit, alternativ

(într-un an un interval, în anul următor celălalt). Pe rândurile de pomi (1-2 m)

solul se erbicidează anual. Iarba se coseşte de 4-5 ori pe vară când ajunge la

înălţimea de 15-20 cm şi se lasă pe interval ca mulci. După fiecare coasă se

fertilizează cu 20-25 kg. N s.a./ ha.

Rezultatele obţinute în ţara noastră pe diferite tipuri de sol şi pante situate în

zone cu precipitaţii abundente, au scos în evidenţă eficienţa agroameliorativă a

acestui sistem de întreţinere comparativ cu ogorul lucrat.

Totodată nu s-au înregistrat efecte negative asupra creşterii, iar producţiile au fost

practic egale cu cele din ogorul lucrat (Gh. Bădescu, 1976; I. Dumitrache 1977; A. Lazăr,

1978).

Totodată fructele obţinute din aceste plantaţii întreţinute după acest sistem

au calităţi superioare şi capacitate mare de păstrare (A. Gherghi , 1979; G Grădinariu,

1988).

Înierbarea intervalelor prezintă o importanţă deosebită şi pentru plantaţiile

de arbuşti fructiferi (afin, coacăz, zmeur etc.) din zonele colinar-montane.

Precizăm însă că, spre deosebire de celelalte specii pomicole, unii arbuşti, cum

sunt coacăzul şi afinul, au un sistem radicular mai fin şi care pe solurile mai grele

şi umede se dezvoltă în stratul superficial de sol (10-40 cm). De aceea, aceştia nu

suportă în nici o etapă a vieţii îmburuienarea sau înţelenirea, fapt ce impune,

lucrarea obligatorie a solului pe rândul de plante.

Pentru majoritatea zonelor pomicole din ţară, cele mai bune rezultate s-au

obţinut când s-au folosit benzile înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat, chiar dacă

cele mai moderne tehnologii din ţările cu pomicultură avansată indică folosirea

covorului ierbos pe întreaga suprafaţă (G. Grădinariu, 1994).

Înierbarea naturală totală (Ţelina permanentă) este folosită în plantaţiile

extensive din zonele dealurilor înalte, pe versanţii neuniformi, fără posibilităţi de

amenajare sau cu pante mai mari de 30-35%, precum şi în grădinile populaţiei.

Acest sistem se justifică în cele mai multe cazuri, atât prevenirea eroziunii

solului şi a alunecărilor de teren, datorate excesului de umiditate, cât şi din

considerente economice, întrucât asigură producţii de fructe şi furaje pentru

animale etc.

Totodată acest sistem permite menţinerea structurii glomerulare a solului şi

necesită cheltuieli materiale şi de forţă de muncă minime.

177

Pentru valorificarea potenţialului de producţie al plantaţiilor din fermele

pomicole, acestui sistem i s-au adus anumite îmbunătăţiri, care au constat în

mobilizarea solului în jurul pomilor, concomitent cu aplicarea îngrăşămintelor

organice şi minerale, iar pe terenurile cu pantă mare şi executarea teraselor

individuale.

Mulcirea solului. Acest sistem prezintă interes mai ales în plantaţiile de

arbuşti şi în cultura căpşunului. Mai recent, acest sistem a pătruns şi în plantaţiile

superintensive şi intensive.

Mulciul poate fi natural (ierburi cosite, paie, coceni, frunze etc.) sau

artificial (folie de polietilenă albă sau colorată). Grosimea mulciului natural este

de 10-15 cm. Mulcirea poate fi făcută sub formă de benzi pe rândul de plante sau

pe întreaga suprafaţă.

Mulcirea artificială se realizează în benzi de 1,5-2 m pe rândurile de pomi şi

în plantaţiile de căpşun. (fig. 10.35).

Mulcirea prezintă anumite avantaje: menţine umiditatea din sol; împiedică

creşterea buruienilor; reduce amplitudinile de temperatură cu 3-6oC vara şi ridică

temperatura solului cu 2-3°C iarna, comparativ cu ogorul lucrat; menţine

structura, porozitatea şi afânarea solului, mărind conţinutul solului în materie

organică, împiedicând, totodată, eroziunea solului. În plantaţiile de afin, prin

mulcirea cu rumeguş sau turbă se ameliorează însuşirile fizice ale solului şi se

accentuează aciditatea, fapt favorabil acestei specii.

Ca dezavantaje ale acestui sistem enumerăm: mulciul măreşte suprafaţa de iradiere

a căldurii , iar în caz de îngheţ intensifică pagubele; sporirea consumului de materiale şi

forţă de muncă; favorizează înmulţirea

insectelor şi a rozătoarelor, stimulează

dezvoltarea sistemului radicular al pomilor

mai la suprafaţă, cu consecinţele negative

cunoscute; nu combate buruienile perene dacă

grosimea stratului de mulci este mai mică de

20 cm.

Înainte de mulcire, solul se afânează şi

se fertilizează cu îngrăşăminte minerale.

Fig. 10.35. Mulcirea artificală a solului

178

10.7. Fertilizarea în plantaţiile pomicole

Necesitatea administrării îngrăşămintelor în pomicultură este determinată de câteva

particularităţi:

• Plantaţiile pomicole sunt amplasate cu precădere pe terenuri în pantă, cu

fertilitate naturală slabă;

• Livezile reprezintă monoculturi care ocupă terenul peste 15-25 ani şi

secătuiesc unilateral solul în substanţa nutritive;

• Aprovizionarea cu îngrăşăminte influenţează nivelul producţiei din anul

respectiv precum şi gradul de diferenţiere a mugurilor de rod.

Efectele administrării îngrăşămintelor:

• Se obţin sporuri de producţie;

• Se grăbeşte intrarea pe rod a pomilor;

• Se prelungeşte longevitatea plantaţiilor;

• Măreşte capacitatea de asimilare a aparatului foliar;

• Creşterea mai intensă a lăstarilor;

• Stimulează procesul de absorbţie a rădăcinelor;

• Se formează ramuri de rod viguroase;

• Creşte rezistenţa pomilor la ger şi la unele boli.

10.7. 1. Rolul principalelor macro şi microelemente în nutriţia pomilor.

Azotul O bună aprovizionare cu azot determină: realizarea unor creşteri anuale

viguroase; creşterea numărului de muguri bine diferenţiaţi până în toamnă;

creşterea procentului de legare a fructelor; micşorarea procentului de cădere a

fructelor; accelerarea creşterii fructelor şi a măririi dimensiunii acestora;

realizarea unor fructe cu aspect exterior mai plăcut, cu pulpa mai fragedă şi mai

suculentă, însă mai puţin dulci şi aromate.

Printre primele simptome ale lipsei de azot menţionăm: creşterea lentă a

lăstarilor, frunze rare, puţin dezvoltate, de un verde pal, coloraţii roşietice pe

lăstari sau pe peţiolul frunzelor.

În cazul lipsei accentuate a azotului aproape toate frunzele se decolorează şi

cad. Nutriţia cu azot a pomilor trebuie însă bine echilibrată, excesul de azot

determină: creşterea luxuriantă a lăstarilor şi frunzelor; prelungirea vegetaţiei

179

până târziu, întârziind maturarea ţesuturilor lemnoase şi micşorând astfel

rezistenţa la îngheţurile timpurii. La pomii pe rod prin stimularea creşterii

excesive a lăstarilor se determină umbrirea formaţiunilor fructifere, ceea ce reduce

numărul de flori şi legarea fructelor; fructele mai puţin colorate; apariţia timpurie

şi mai intensă a căderii fructelor; scăderea rezistenţei la transport şi reducerea

duratei de păstrare prin favorizarea dezvoltării unor boli în perioada depozitării

(mai ales la soiul Jonathan).

Fosforul

Menţine pH-ul soluţiei din sucul celular la valori corespunzătoare

desfăşurării normale a proceselor metabolice; participă la transferul de energie

necesară desfăşurării respiraţiei şi asimilaţiei clorofiliene; favorizează

diferenţierea mugurilor floriferi, înfloritul, legarea fructelor, acumularea zahărului

în fructe.

Lipsa fosforului contribuie la limitarea creşterii lăstarilor şi rădăcinilor. La

pomii slab aprovizionaţi cu fosfor lăstarii capătă o culoare roşietică, iar frunzele

capătă o culoare roşie intensă, mai evidentă la început pe peţioluri şi nervuri.

Potasiul

Se găseşte în plantă numai sub formă de ioni. Participă la numeroase

procese metabolice: activează enzimele ce iau parte la sinteza proteinelor şi

hidraţilor de carbon; reglează mişcarea apei din pomi; neutralizează la nivel

celular acizii organici; are rol esenţial în îmbunătăţirea calităţii fructelor (gust,

culoare, dimensiune); grăbeşte epoca de coacere şi măreşte rezistenţa la ger a

pomilor.

Carenţa de potasiu se exteriorizează prin apariţia pe frunze de necroze

marginale, iar limbul acestora se răsuceşte către partea superioară.

Excesul de potasiu determină în general, o scădere a conţinutului de calciu

şi magneziu, ceea ce reduce capacitatea de păstrare şi determină apariţia într-o

proporţie mai mare a bolilor de depozit.

Calciul

Intră în compoziţia membranei celulare, reglând o serie de procese

metabolice; reglează raporturile dintre elemente (K, Mg, Mn, Zn, B); carenţa de

calciu determină o maturare mai timpurie a fructelor şi de aici o cădere mai

timpurie a acestora şi apariţia unor boli de depozit.

180

Magneziul

Este un component principal al clorofilei; influenţează formarea şi

transportul hidraţilor de carbon; asigură transferul de energie şi sinteza

proteinelor.

Lipsa magneziului se manifestă prin apariţia petelor cloritice pe frunze şi a

ţesutului spongios (plută) la mere.

10.7.2. Particularităţile nutriţiei minerale a pomilor

Comparativ cu plantele anuale, pomii fructiferi rămân pe acelaşi

amplasament o perioadă lungă de timp, în care extrag din sol cantităţi mari de

elemente nutritive (tab. 10.2.). Pentru o tonă de fructe consumul de elemente

nutritive este cu atât mai mic cu cât condiţiile naturale în care este amplasată

livada şi măsurile de îngrijire aplicate acesteia sunt mai bune.

Faţă de plantele anuale pomii au o extindere mai mare a rădăcinilor, dar şi o

desime mai redusă a acestora. Datorită acestor particularităţi pomii nu determină o

epuizare avansată a elementelor nutritive din sol, dar absorbţia acestora de la

adâncimi mai mari constituie o greutate, deoarece, impune introducerea

îngrăşămintelor în aceste zone, lucru greu de realizat, în special, în cazul

îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu, mai puţin mobile.

Tabelul10.2. Cantităţile de substanţe nutritive (kg/ha) consumate de pomi în cursul unui an

(după Pasc, 1980)

Se extrage din sol

Se restituie prin frunze şi fructe

căzute

Se îndepărtează

din sol prin recoltă

Specia

Producţia t/ha

N P2O5 K2O N P2O5 K2O N P2O5 K2O Măr 30 89 20 98 47 10 35 42 10 63 Păr 20 69 15 75 44 6 32 25 9 43 Prun 12 47 12 72 29 6 32 18 6 40

Piersic 5 147 31 121 75 10 39 72 21 82

Cerinţele pomilor faţă de elementele nutritive variază în cursul vieţii

acestora astfel:

a) De la plantare şi până la intrarea pe rod a pomilor, obiectivele principale

ale pomicultorului sunt de a stimula creşterea rapidă a pomilor, apariţia

formaţiunilor fructifere şi grăbirea intrării pe rod. Ca atare în această perioadă

181

trebuiesc aplicate doze mari de azot.

b) Pe măsura intrării pe rod a pomilor este necesar să se asigure creşterea

coroanei, pentru a ocupa întregul spaţiu destinat prin distanţele de plantare, dar şi

cu atenţie la dimensiunea fructelor care nu trebuie să fie exagerată. Ca atare

dozele de azot trebuie puţin micşorate şi unde este nevoie, aplicate şi îngrăşăminte

cu fosfor şi potasiu.

c) Când pomii au atins coronamentul maxim dorit şi se găsesc în plină

perioadă de rodire consumul de elemente nutritive creşte foarte mult, iar raportul

dintre principalele macroelemente (N.P.K.) este la măr, de exemplu, în general 1:

0,3: 1,2 şi 1: 0,25: 1,5 la prun.

Cerinţele faţă de elementele nutritive se schimbă în cursul unui an

astfel: a) în perioada de repaus relativ (toamna după căderea frunzelor până

primăvara, la umflarea mugurilor) absorbţia elementelor nutritive este în general

lentă. În toamnele mai lungi însă are loc o absorbţie a azotului, care la nivelul

rădăcinilor formează cu hidraţii de carbon compuşi organici, ce sunt folosiţi după

dezmugurire;

b) în perioada de vegetaţie:

- de la demugurire şi până la legarea fructelor şi începutul creşterii intense

a lăstarilor, nutriţia pomilor are loc în principal pe seama substanţelor de rezervă

acumulate în organele pomilor în anii precedenţi;

- de la începutul creşterii intense a lăstarilor şi până la încetarea creşterii,

absorbţia elementelor nutritive are loc cu viteze maxime. Rolul principal în

această fenofază îl are nutriţia cu azot. În această fenofază se disting două

perioade deosebit de importante în nutriţia cu azot a pomilor:

• prima perioadă este la 10-15 zile de la dezmugurire, când o aprovizionare

bună cu azot determină apariţia unui număr mai mare de lăstari şi mai mic de

rozete;

• a doua perioadă este de la încetarea creşterii lăstarilor şi începutul

diferenţierii mugurilor de rod;

• în fenofază maturării lemnului şi a fructelor, ritmul de absorbţie al azotului

scade, devenind practic egal cu cel al fosforului şi potasiului.

O particularitate a pomilor fructiferi de care trebuie ţinut seama la

întocmirea programelor de aplicare a îngrăşămintelor, este aceea de reutilizare a

elementelor nutritive, în special a N.P.K. Atunci când pomii întâlnesc condiţii

182

optime de absorbţie a elementelor nutritive, acestea sunt absorbite în cantităţi mai

mari decât este necesar la momentul respectiv şi sunt depozitate în anumite

organe (rădăcini, ramuri, trunchi). Atunci când apar deficienţe în nutriţie, aceste

elemente sunt luate din organele de rezervă şi folosite acolo unde este nevoie.

10.7.3. Stabilirea necesarului de elemente nutritive în plantaţii

Pentru o evaluare cât mai corectă a necesarului de substanţe nutritive a

livezilor, şi în scopul aplicării cât mai economice a îngrăşămintelor se folosesc mai

multe metode, la care este recomandabil să apeleze pomicultorul:

a. Însuşirile fizico-chimice de bază care determină starea de fertilitate

potenţială a solului (Fp)

Însuşiri fizice. Volumul edafic (Ve); adâncimea profilului de sol (As); textura

(Tx); scheletul solului (Ss); regimul hidric (Rh); panta (P).

Însuşiri chimice: reacţia solului (pH); salinitatea (S); conţinutul în materie

organică (H); capacitatea de schimb cationic (T); gradul de saturare în baze (V):

Fp = Ve+As+Ts+Ss+Rh+P+Ph+S+H+T+V

Fertilitatea potenţială a solului este determinată de relaţiile de interdependenţă

dintre însuşirile fizico-chimice ale solului.

b. Starea de vegetaţie a pomilor exprimată prin numărul şi lungimea lăstarilor

sau a ramurilor anuale.

Orientări deosebit de valoroase asupra stării de aprovizionare a pomilor cu

elemente nutritive se pot obţine şi prin observarea atentă a dimensiunii lăstarilor, a

producţiei de fructe şi a calităţii acesteia. Astfel la măr pentru soiurile de tip

"spur" lungimea medie a lăstarilor de 25-30 cm în condiţiile încărcăturii normale

cu fructe a pomilor, indică o stare nutriţională bună a pomilor, iar pentru soiurile

ce nu intră în această grupă, pentru a corespunde aceluiaşi scop, lungimea medie

de creştere a lăstarilor trebuie să fie de 40-50 cm

La pomii tineri lăstarii de prelungire trebuie să atingă 60-80 cm, în condiţiile

unei bune aprovizionări cu elemente nutritive.

c. Determinarea stării de aprovizionare a solului cu elemente nutritive uşor

asimilabile

183

Conţinutul solului în elemente nutritive este util pentru stabilirea necesităţii şi a

normelor de îngrăşăminte organice şi a celor minerale cu fosfor şi potasiu ce trebuiesc

aplicate înainte de plantare (fertilizarea de bază) cât şi în perioada de exploatare a

livezilor (tab. 10.3).

Tabelul nr. 10.3. Valorile orientative ale unor parametri privind starea de aprovizionare a solurilor

din livezi cu elemente nutritive (după Il. Isac, 2002) Parametrul analizat Valoarea critică

Materia organică % argilă < 10 % argilă 10-30 % argilă 30 -45 %

2,7 -2,2 2,0 2,3-3,0

P2O5 -ppm sol acid pH < 6,5 sol neutru sol alcalin

60-80 80-100 100-120

K2O - ppm argilă < 10 % argilă 10-15 % argilă 15-30 % argilă 30-60 % argilă >70 %

80-100 120 160 200 250

Notă: Sub valorile critice de mai sus trebuie să se aplice îngrăşăminte

înainte de plantarea pomilor, odată cu lucrările de pregătire a terenului

(desfundarea, arătura adâncă sau groapa de plantare).

d. Analiza foliară. Frunza poate constitui, prin compoziţia ei, un indiciu

valoros al faptului dacă pomii sunt sau nu bine aprovizionaţi cu elemente

nutritive. Probele de frunze se recoltează după încetarea creşterii intensive a

lăstarilor şi formarea mugurilor terminali. Pentru condiţiile din România această

fenofază are loc pentru sâmburoase în prima jumătate a lunii iulie, iar pentru

seminţoase în a doua jumătate a aceleiaşi luni.

Rezultatele analizelor privind conţinutul frunzelor în principalele macro şi

microelemente primite de la laborator trebuie comparate cu valorile standard care

au fost stabilite pentru pomii care au avut o nutriţie corespunzătoare (tabel 10.4.).

La interpretarea acestor rezultate trebuie să se ţină seama că valoarea

componentelor chimice din frunze este influenţată de numeroşi factori ca vârsta

pomilor, încărcătura cu fructe etc.

Raportul optim dintre elementele nutritive. În cazul analizei foliare prezintă

importanţă nu numai valoarea absolută a concentraţiei unui element nutritiv dar şi

raportul în care acest element se găseşte faţă de celelalte elemente. Astfel, la măr,

de exemplu, raportul între azot şi potasiu trebuie să fie de 1 -1,5 fiind variabil în

funcţie de soi. La soiul Golden deliciosus de 1,25-1,50. pentru specia prun acest

184

raport optim este de 0,8-0,9. Astfel de rapoarte sunt şi între conţinutul de azot şi

cel de cupru şi zinc sau între cel de fosfor pe de o parte şi cel de cupru şi zinc pe

de altă parte.

Tabelul nr. 10.4 Limitele conţinutului elementelor nutritive din frunze în cazul creşterii şi

fructificării normale a unor specii pomicole (după Il. Isac, 2002) Elementul Păr Piersic Cais Cireş Vişin

N% 1,8-2,6 2,5-3,5 2,00-2,70 1,7-3,5 2,33-3,27P% 0,12-0,25 0,15-0,4 0,17-0,23 0,16-0,4 0,23-0,32K% 1,0-2,0 1,5-2,5 2,20-3,0 1,0-3,0 1,25-1,92Ca% 1,0-3,7 1,5-2,0 1,50-2,0 0,7-3,0 1,62-2,60Mg% 0,25-0,9 0,25-0,6 0,40-0,60 0,4-1,0 0,49-0,74

Mn mg/l kg 20-170 20-300 25-140 20-300 44-60 Femg/1 kg 100-800 100-200 100-200 20-250 119-2-3 B mg/l kg 20-60 20-80 25-80 20-60 38-54

Zn mg/1 kg 20-60 15-20 30-70 15-75 20-50 Cu mg/1 kg 6-25 6-15 3-20 5-25 8-28

10.7.4. Bazele tehnologice ale nutriţiei

Consumul de elemente nutritive

Pomii fiind specii perene extrag din sol cantităţi mari de elemente nutritive,

din care numai o mică parte revin în sol în urma căderii frunzelor, florilor şi

fructelor (V. Cireaşă, 1992).

Consumul specific (Csp) de biominerale este dat de cantitatea din elementul

respectiv (N, P, K, Ca, Mg, etc.) ce se extrage din sol, pentru a se obţine o tonă de

fructe (D. Davidescu, 1992). Pe lângă consumul specific trebuie luate în

considerare şi cantităţile ce se îndepărtează anual prin tăieri, cât şi cu necesarul

pentru creşterile anuale, care reprezintă, faţă de consumul specific pentru fructe, o

sporire cu 200-300 % pentru azot, cu 30 % pentru fosfor şi cu 100-200 % pentru

potasiu.

Analizând consumul pe tona de fructe, inclusiv frunzele şi lemnul tăiat, s-a

constatat că prunul, caisul şi piersicul înregistrează cele mai mari valori ale

consumului de azot (3,5 kg/t), cireşul de fosfor (1,5 kg/t), iar potasiul, cu excepţia

mărului şi părului (3 kg /t), este constant la speciile sâmburoase (5,5 kg/t).

Consumul specific pe tona de fructe, inclusiv frunzele şi lemnul tăiat, este

redat în tabelul 10.5.

Consumul de elemente nutritive mai este influenţat şi de densitatea

plantaţiei, vârsta acesteia etc. Astfel, o livadă clasică de măr în anul cinci de la

185

plantare extrage de pe un hectar 210 kg substanţe nutritive, una intensivă 590 kg,

iar una superintensivă 1459 kg. După 10 ani aceste consumuri cresc de cca 4-5 ori

Arbuştii fructiferi extrag anual din sol cca 3 kg azot, 25-51 kg fosfor, 34-

123 kg potasiu. Raportul dintre elementele nutritive consumate de către arbuşti

este următorul: la coacăzul roşu-2,2/1/1,6 (N/P/K), iar la agriş-1,9/1/3 (N/P/K)

(după Modoran, 1967).

Consumul specific al principalelor elemente nutritive (după D. Davidescu, 1992)

Tabelul 10.5.

Specia Azot (kg)

Fosfor (kg)

Potasiu (kg)

Prun 3,5 1,05 5,5 Piersic 3,5 1,0 5,5

Cais 3,5 1,0 5,5 Cireş 3,0 1,5 5,5 Păr 2,4 0,75 3,3 Măr 2,3 0,65 3,0

10.7.5. Tipuri de îngrăşăminte, epoci şi tehnici de administrare

Toate acestea se adaptează în funcţie de: panta terenului, vârsta plantaţiei,

densitatea, tipul de sol, fenofaza în care se află pomii, scopul urmărit etc.

Îngrăşămintele organice. Folosirea îngrăşămintelor organice în livezi este

cea mai veche metodă de fertilizare. Importanţa acestor îngrăşăminte este

deosebită, deoarece ele contribuie la îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi

biologice ale solului, atât prin aportul de humus, cât şi prin elementele fertilizante.

În prezent, noţiunea de îngrăşăminte organice are un sens mult mai larg, şi

ea cuprinde, pe lângă gunoiul de grajd, îngrăşămintele verzi şi materia organică

rezultată din frunzele căzute, a ramurilor tăiate şi tocate, a masei verzi provenite

de la cosirea intervalelor înierbate etc.

Principalele îngrăşăminte organice folosite în prezent în pomicultură sunt:

- gunoiul de grajd;

- gunoiul de păsări;

- mustul de gunoi de grajd;

- îngrăşămintele verzi.

186

Aceste îngrăşăminte prezintă o deosebită importanţă deoarece, pe lângă

calităţile prezentate anterior mai contribuie şi la obţinerea de producţii mari şi cu

calităţi superioare.

Gunoiul de grajd. Este unul din cele mai eficiente îngrăşăminte organice,

care foarte mult timp a constituit singurul îngrăşământ aplicat în plantaţiile

pomicole. Pe lângă numeroasele substanţe nutritive pe care le conţine, gunoiul de

grajd îmbunătăţeşte structura solului, măreşte permeabilitatea pentru apă, puterea

de reţinere a acestuia şi reduce aciditatea din sol. Acesta este de neînlocuit la

pregătirea terenului, în special în cazul solurilor podzolice sau nisipoase, slab

aprovizionate în humus sau a celor la care s-au aplicat lucrări de nivelare mai

profunde.

Normele recomandate pentru a fi încorporate în sol odată cu pregătirea

terenului sunt : 60-80 t/ha pe toată suprafaţa sau 20-25 kg/pom, respectiv, 20-30

t/ha în benzi.

În perioada de exploatare a plantaţiilor se recomandă aplicarea unei doze de

40-50 t/ha la 3-4 ani.

Perioada cea mai bună de aplicare a gunoiului de grajd este toamna.

Adâncimea de încorporare se stabileşte în funcţie de tipul de sol şi de sistemul

radicular (în general 15 -20 cm la pomi şi 10-15 cm la arbuşti).

Gunoiul de păsări este un îngrăşământ de mare eficienţă în pomicultură,

foarte bogat în elemente nutritive sub forme uşor asimilabile. Acest îngrăşământ

se aplică după o prealabilă fermentare sau compostare cu paie sau alte materii

organice, în doze de 15 – 20 t/ha odată la 2 ani, toamna.

Mustul de gunoi se foloseşte fie compostat cu paie, frunziş, turbă, fie în

stare lichidă, diluat 1/4 sau 1/7 cu apă. Se aplică toamna sau în timpul perioadei de

vegetaţie (lichid).

În lipsa gunoiului de grajd, se pot folosi cu succes îngrăşămintele organice

şi de alte provenienţe.

Rezultate bune s-au obţinut în cazul folosirii pământului turbos şi a unor

turbo-composturi, administrate la groapa de plantare în cantitate de 80 -100 kg, în

cazul livezilor extensive şi de 70-80 t/ha în cazul livezilor intensive de măr,

înfiinţate pe nisipurile din nord-vestul ţării (A. Lazăr, 1973).

Folosirea nămolurilor provenite de la staţiile de epurare a apelor menajere,

compostate cu turbă sau paie, a dat bune rezultate în fertilizarea plantaţiilor de

arbuşti fructiferi (M. Botez, 1977).

187

Îngrăşămintele verzi. Plantele folosite ca îngrăşăminte verzi, prin cantităţile

mari de masă verde şi rădăcini, 20-45 t/ha, aduc materie organică în sol egală cu

8-12 t/ha gunoi de grajd. Îngrăşămintele verzi provin din materie organică

intermediară utilă în plantaţii, dar care nu ajung la humificare, decât dacă plantele

sunt lignificate şi introduse la mare adâncime (A. Negrilă, 1980).

O rezervă însemnată de azot organic este oferită de arbustul fructifer

Hippöphae rhamnoides (Cătina albă), aşa cum reiese din cercetările catedrei de

pomicultură a Universităţii Agronomice Iaşi. (V. Cireaşă, 1995).

10.7.6. Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale

Îngrăşăminte cu azot

Aproximativ 98% din azotul total din sol se găseşte sub forma organică.

Pomii nu pot însă absorbi azotul decât sub forme minerale de nitraţi şi săruri de

amoniu. De aceea azotul din materia organică pentru a deveni accesibil

rădăcinilor pomilor trebuie să fie mineralizat sub influenţa microorganismelor

(descompus).

Cantităţile de azot ce se pot mineraliza în sol depind deci de conţinutul

total de materie organică a solului şi de viteza de mineralizare.

În tabelul 10.6. se prezintă dozele orientative de îngrăşăminte cu azot ce

se pot folosi în plantaţiile pomicole, în funcţie de indicele de azot, conţinutul de

argilă şi potenţialul de producţie al livezii.

Pentru o fertilizare cât mai raţională, la aplicarea dozelor din tabelul 10.6.

trebuie luaţi în analiză pe cât posibil şi alţi factori ca:

• portaltoiul folosit - la portaltoii de vigoare mijlocie şi mică faţă de

portaltoii viguroşi, dozele de azot se reduc; această reducere se realizează cu atât

mai mult cu cât solul este mai fertil

• soiul - la soiurile cu o creştere viguroasă dozele de azot se vor micşora,

pentru a limita creşterea vegetativă.

• sistemul de întreţinere a solului. În cazul întreţinerii intervalului dintre

rânduri ca ogor negru, faţă de sistemul înierbat, dozele de azot se reduc cu 40-

50%.

În general:

- la plantarea pomilor se administrează 15-20 kg gunoi bine fermentat sau

8-10 kg mraniţă care se amestecă cât mai bine cu pământul cu care se umple

groapa. În primul an de viaţă al pomilor, când lăstarii acestora au 8-12 cm

lungime se aplică împrejurul fiecărui pom 15-20 g N substanţă activă. Acesta se

188

încorporează în sol printr-o lucrare superficială;

- până la intrarea pe rod a pomilor, anual, se administrează 4 kg gunoi şi 4-

6 g N substanţă activă per m2 de proiecţie a coroanei pomilor;

• Forme de îngrăşământ cu azot

Azotatul de amoniu - (NO3NH4) - 33% substanţă activă

Avantaje: conţine azotul atât sub formă nitrică cât şi amoniacală; este

foarte solubil şi se mişcă rapid în sol imediat după aplicare (în special nitraţii).

Dezavantaje: prezintă un potenţial ridicat de pierdere prin spălare din sol

în special pe solurile nisipoase din regiunile umede; acidifică solul mai puternic

decât ureea sau nitrocalcarul.

Ureea

Avantaje: pe tona de produs are cel mai ridicat conţinut de azot (417 kg);

necesită condiţii mai puţin pretenţioase pentru manipulare şi depozitare.

Dezavantaje: pierderi mari prin volatizarea azotului, de până la 30%, când

îngrăşământul este aplicat la suprafaţa solurilor umede şi calde; speciile

sâmburoase prezintă o sensibilitate la uree, datorită conţinutului de biuret din

compoziţia acesteia.

Ţinând cont de efectele îngrăşămintelor cu azot asupra acidifierii solului,

se recomandă ca pe solurile cu un pH mai mic de 5,5, să se folosească în primul

rând ureea şi nitrocalcarul. Pe solurile slab acide şi neutre în alegerea felului de

îngrăşământ cu azot se va ţine seama de celelalte avantaje şi dezavantaje

menţionate mai sus.

Tabelul nr. 10.6. Dozele orientative de îngrăşăminte cu azot, ce se folosesc în plantaţiile pomicole pe

rod, situate pe terenuri cu indicele azot mai mic de 1,5 (după Il. Isac, 2002) Potenţialul de pH Sub 5,5 Peste 5,5 Producţie t/ha Argilă % Peste 35 20-35 Sub 20 Peste 35 20-35 Sub 20

În plantaţii clasice şi intensive, pe teren mecanizabil (kg N/ha) 10-20 15-20 20-25 25-30

Peste 30

80 80 90 90

100

80 80 90 90 90

80 80 80 80 80

100 100 110 120 120

100 100 100 120 120

80 90 90 110 110

În plantaţii clasice, pe teren nemecanizabil (g N/m2) 5,5-7,5

7,5-10,0

10,0-12,5 10,0-12,5

25

30 40 50

25

3 35 40

25

25 25 30

30

40 50 60

25

30 40 50

20

30 35 40

189

Îngrăşăminte cu fosfor (Superfosfatul 18-20% P2O5)

În condiţiile din ţara noastră, prin aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor, sporuri de

producţie mai mari de 5-6% s-au înregistrat numai pe solurile cu un conţinut de fosfor

mobil mai mic de 22-26 mg/kg sol.

Pe astfel de soluri în plantaţiile pe rod se aplică între 80-100 kg P2O5/ha. Ţinând

seama de faptul că circulaţia fosforului pe profil este foarte înceată, aplicarea

îngrăşămintelor cu fosfor în doza de 150-300 kg P2O5/ha să se realizeze o dată cu

lucrările de pregătire profundă a terenului. Pe terenurile nedesfundate se va aplica la

fiecare groapă 110-150 g P2O5. îngrăşământul fosfatic, de regulă, sub formă de

superfosfat, care se va amesteca cu pământul scos din groapa de plantare.

Aplicarea înainte sau la plantarea pomilor a îngrăşămintelor fosfatice este

recomandabilă, deoarece mai târziu, introducerea în adâncime a acestora ar duce la

distrugerea unui număr mare de rădăcini.

Îngrăşămintele cu potasiu

(Sarea potasică 35 - 40% K2O)

Pe solurile cu un conţinut de potasiu mai mic de 210 mg/kg sol este necesar, ca cel

puţin cantitatea de K2O îndepărtată cu recolta să fie aplicată anual prin fertilizare. Astfel

la pregătirea terenului prin desfundare se vor aplica între 200-300 kg K2O/ha. În

această situaţie la plantarea pomilor se vor mai aplica 70-100 g K2O la fiecare groapă.

La pomii ce se plantează pe teren nedesfundat şi deci acolo unde nu se realizează o

fertilizare de bază cu potasiu pe toată suprafaţa, la groapa de plantare se vor aplica

150-200 g K2O.

Ca şi în cazul fosforului, se recomandă ca pe solurile menţionate să se aplice

îngrăşăminte cu potasiu, odată cu lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării.

La stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice şi minerale trebuie luate în

considerare şi costurile acestora. În unele situaţii, în special, pentru aceia care posedă

îngrăşăminte organice, folosirea acestora este mult mai avantajoasă.

Nutriţia cu magneziu

Solurile din ţara noastră cultivate cu pomi, sunt în general bine aprovizionate cu

magneziu, faţă de cantităţile relativ mici care sunt extrase de o livadă de pomi pe rod în

timpul unui an (22-27 kg/ha Mg). Probleme deosebite apar pe solurile acide, puternic

debazificate. Pe astfel de soluri se recomandă aplicarea, o dată cu lucrările de pregătire a

terenului în vederea plantării, a amendamentelor dolomitice.

190

Nutriţia cu bor

Lipsa borului se înregistrează în special pe solurile nisipoase, pe cele din luncile

râurilor unde textura este mai grosieră, dar şi pe solurile podzolice umede şi reci, unde

accesibilitatea sa scade odată cu creşterea conţinutului de argilă. Se consideră că borul

este deficitar, când valoarea conţinutului său în frunze este mai mică de 20 mg/kg, sau de

10 mg/kg de fructe în cazul mărului şi 20 mg/kg fructe în cazul prunului.

Corectarea carenţelor de bor se realizează prin reducerea dozelor de

îngrăşăminte cu azot şi potasiu şi aplicarea stropirilor foliare cu acid boric în

concentraţie de 0,1 %.

De asemenea, în practică îngrăşămintele minerale se găsesc sub formă

complexată (NPK) iar câteodată conţin şi microelemente. Ţinând seama de faptul că

sporuri evidente ale producţiei de fructe prin aplicarea de îngrăşăminte cu fosfor şi

potasiu se obţin în cazuri cu totul speciale, este bine ca pomicultorul să aleagă forma

de îngrăşământ mineral cea mai corespunătoare economic.

10.7.7. Epoca de aplicare a îngrăşămintelor

Îngrăşămintele organice şi cele minerale cu fosfor şi potasiu se aplică de regulă

toamna după recoltare, fiind încorporate cât mai adânc posibil în sol.

Îngrăşămintele cu azot se vor administra 1/3 toamna şi 2/3 primăvara, de preferat în

două reprize (primul moment primăvara devreme şi al doilea imediat după legarea

fructelor).

10.7.8. Metodele şi locul de aplicare al îngrăşămintelor

• Aplicarea la sol

- îngrăşămintele cu azot care sunt uşor solubile trebuie aplicate de-a lungul

rândului de pomi pe banda lucrată sau erbicidată, unde se găsesc majoritatea

rădăcinilor active.

- îngrăşămintele organice cât şi cele cu fosfor şi potasiu în livezile tinere (până

în anul 3-4 de rodire a pomilor) se vor împrăştia de regulă sub proiecţia coroanei

pomilor.

- Datorită mobilităţii reduse a fosforului şi potasiului, concentrarea acestora prin

aplicarea în benzi late de 1,0-1,2 m dispuse de o parte şi de alta a rândului de pomi şi

între coroanele pomilor pe rând, măreşte conţinutul de potasiu din frunzele pomilor,

191

comparativ cu aplicarea pe întreaga suprafaţă, în special, pe solurile cu

permeabilitatea mai mică.

- în cazul pomilor răzleţi de pe terenurile cu pante mari, administrarea

îngrăşămintelor se va realiza pe suprafaţa lucrată din jurul pomilor, care trebuie să fie

egală cu proiecţia coroanei şi nu mai mică de 7 m2.

• Aplicarea odată cu apa de irigare localizată (fertrigare)

Constă în dizolvarea anticipată a îngrăşămintelor solubile cu azot, fosfor,

potasiu etc. şi administrarea lor fracţionată o dată cu apa de irigare prin picurare sau

microaspersiune.

Avantaje: folosirea economică a apei şi îngrăşămintelor; dacă este bine

condusă nu se produce spălarea elementelor nutritive sub zona de răspândire a

rădăcinilor; determină o creştere mult mai uniformă a pomilor; o creştere mai

puternică a lăstarilor şi o diferenţiere mult mai mare a mugurilor floriferi.

Deoarece, irigarea prin picurare sau microaspersiune se practică încă foarte

puţin, în prezent, în pomicultura românească, se recomandă în special în zonele şi anii

secetoşi în exploataţiile cu număr redus de pomi ca aplicarea îngrăşămintelor să se

realizeze odată cu udarea pomilor. În acest caz, normele de apă aplicate trebuie să

umecteze o parte cât mai mare a volumului de sol explorat de rădăcini (până la 25-35

cm).

• Aplicare pe cale foliară

Constă în aplicarea prin stropirea pe frunze, în diferite fenofaze de vegetaţie, a

unor îngrăşăminte simple sau complexe care, pe lângă o serie de elemente nutritive, pot

conţine şi unele substanţe organice cu rol de stimulare a proceselor metabolice.

Prin această metodă de aplicare a îngrăşămintelor nu se înlocuieşte aplicarea

acestora pe sol şi prin apa de irigare, ci se completează nevoia de elemente nutritive mult

mai rapid, pentru a satisface cerinţele pomilor în anumite fenofaze specifice.

Avantaje:

• Prevenirea unei stări negative de vegetaţie

• Sporirea randamentului fotosintezei (Mn. Zn, Mo)

• Necesitatea aplicării unor fertilizanţi foliari toamna târziu, pentru rezerva pomului;

• Aplicarea concomitentă cu tratamentele fitosanitare;

• Ameliorarea aspectului comercial (culoare, aroma, textură, densitate);

• Sporirea rezistenţei plantelor la atacul de boli şi dăunători;

• Reducerea pierderilor de apă prin transpiraţie în cazul aplicării

192

îngrăşămintelor foliare complexe, care au în compoziţie CaCl2;

• Creşterea capacităţii de păstrare în cazul aplicării îngrăşămintelor foliare

complexe care au în compoziţie CaCl2;

• Reducerea apariţiei bitter pit-ului la mere;

• Reducerea riscului de poluare a mediului ambiant,

Pentru aplicarea îngrăşămintelor foliare trebuie ţinut seama de

instrucţiunile ce le însoţesc, emise de producător. Rezultatele mai bune se

înregistrează prin aplicarea lor în perioadele cu temperaturi moderate, când

absorbţia frunzelor este maximă (dimineaţa devreme, după amiază, în zilele

noroase dar fără pericol de a ploua în următoarele 24 de ore din momentul

aplicării).

Astfel de produse se găsesc în ţara noastră într-o gamă largă, atât din

import cât şi din producţia indigenă, fiind necesară solicitarea consultanţei pentru

aplicare de la instituţii şi persoane specializate.

Sortimente de îngrăşăminte foliare:

Autohtone:

F411; F141; F231; F011 – Combinatul Chimic Craiova

Folifag – Combinatul Chimic Făgăraş;

Polimet -Combinatul Chimic Făgăraş,

Folamin 411; Folamin 1-2-3, -Combinatul Chimic Craiova

Îngrăşămintecomplexe foliare de tip CL-AAU-antisecetă, -ICPA Bucureşti

Străine:

Penasoil – îngrăşămât organo-mineral cu stimulatori de creştere;

Plant Power 2003 –îngrăşământ foliar cu microelemente.

Nutrileaf 20-20-20,

Caltox;

Cropmax;

Stimusoil

Stimucrop 10-10-10; 15-3-3; 3-18-18; 9-18-9.

193

10.8. Irigarea plantaţiilor pomicole

Apa ca factor de vegetaţie, deţine un rol de primă importanţă în viaţa

pomilor: participă ca element de bază la sinteza tuturor substanţelor organice din

care sunt formate ţesuturile pomilor; este solventul ionilor minerali al diverselor

combinaţii organice; mediul de dispersie al macromoleculelor; mediul reacţiilor

biochimice; vehiculează elementele de nutriţie în sol, din sol în plantă şi în

interiorul plantei; reglează temperatura la nivelul ţesuturilor plantei.

Pentru desfăşurarea în optim a tuturor proceselor de creştere şi fructificare

este necesar ca pomilor să li se asigure în permanenţă apă, în cantitate suficientă,

diferenţiat, în funcţie de cerinţele fiecărei specii, soi, portaltoi şi a fazei de

vegetaţie în care se găsesc.

De menţionat, că portaltoii vegetativi de vigoare mică, folosiţi în ultimul

timp pentru livezile de mare densitate, manifestă o rezistenţă mai redusă la secetă,

în comparaţie cu portaltoii viguroşi care explorează un volum mare de sol.

În zonele climatice, unde regimul precipitaţiilor nu poate asigura menţinerea

unui nivel optim de umiditate în sol, irigarea devine o măsură agrotehnică

indispensabilă, menită să asigure obţinerea de recolte mari de fructe, constante şi

de calitate superioară.

Aportul suplimentar de apă trebuie realizat în strictă concordanţă cu

necesităţile pomilor, excesul de udări putând avea rezultate contrare celor

urmărite, atât asupra proceselor de creştere şi fructificare, dar mai ales, asupra

însuşirilor naturale ale solului. Apa administrată în exces transportă în

profunzime, irecuperabil, cantităţi însemnate de substanţe nutritive, contribuie la

degradarea solurilor, mai ales a celor cu pânză freatică apropiată de suprafaţă.

10.8.1. Noţiuni folosite in tehnica irigaţiei

Norme de udare. Prin norma de udare se înţelege cantitatea de apă exprimată

în m3/ha, folosită la o singură udare, care umezeşte stratul de sol pe întreaga

adâncime de răspândire a masei principale de rădăcini active.

Norme de irigaţie. Constituie suma normelor de udare, exprimată în m3/ha,

care se aplică într-o plantaţie în cursul unui an agricol.

Coeficientul de transpiraţie reprezintă cantitatea de apă eliminată prin

transpiraţie, pentru producerea unei unităţi de biomasă uscată. Valorile

coeficientului economic de transpiraţie variază de la o specie la alta şi de la soi la

soi, având valori cuprinse între 170-229 unităţi de apa la măr (Sitt P. G., Popov,

194

citat de A. Negrilă şi colab. 1982), care pot să ajungă la unele specii până la 800

unităţi de apă.

Apa higroscopică este formată din pelicule foarte subţiri reţinute la suprafaţa

particulelor solului cu forţe care depăşesc 100 de atmosfere. Forţa de reţinere a

apei de către sol este cu atât mai mare, cu cât solul este mai uscat.

Forţa de sucţiune este puterea de absorbţie a apei de rădăcini şi care nu

depăşeşte de obicei 10-14 atm. Rezultă că în toate cazurile apa care este reţinută

în sol cu forţe superioare celei de sucţiune a rădăcinilor, nu poate fi utilizată de

către pomi.

Apa gravitaţională este apa din solurile saturate cu apă, care se scurge în

profunzime, atrasă de forţa gravitaţiei. Această apă nu este reţinută cu nici o forţă

de către sol.

Apa capilară este apa din spaţiile mici ale solului, reţinută cu forţe de

capilaritate, care sunt slabe, de obicei sub 1-1,5 atmosfere şi poate fi absorbită de

către pomi.

Capacitatea de câmp pentru apă a solului (C) este reprezentată de cantitatea

maximă de apă suspendată, care poate fi reţinută de sol după saturarea cu apă a

acestuia şi după scurgerea celei mai mari părţi din apa gravitaţională. Valorile

capacităţii de câmp sunt variabile, în funcţie de textura şi structura solului.

În condiţiile din ţara noastră capacitatea de câmp pentru apă a solului până la

1,5 m adâncime are valori cuprinse între 22 şi 30% din greutatea solului uscat. Pe

solurile nisipoase aceasta scade la 6-10 % din greutatea solului uscat.

Coeficientul de ofilire (veştejire) (CO) reprezintă cantitatea limită de apă din

sol, la care are loc fenomenul ireversibil de ofilire a plantelor, chiar dacă sunt

puse într-o atmosferă saturată cu vapori de apă. Valorile coeficientului de ofilire

sunt diferite în funcţie de tipul de sol şi anume: solurile nisipoase 2,6 (2,6 g apă la

100 g sol) ; solurile argilo-nisipoase 9,7 ;. solurile argiloase 16,2.

Greutatea volumetrică (Gv) este reprezentată ele raportul dintre greutatea

unei cantităţi de sol uscat şi volumul său în structură naturală, fiind influenţată de

structură, textură precum şi de gradul de afânare a solului.

Acest raport are valori curpinse de la 1,26 pe cernoziomuri luto-nisipoase,

lutoase, până la 1,44 pe soluri brun-roşcate de pădure; luto-argiloase.

Grosimea stratului de sol umezit prin irigaţie constituie adâncimea până la

care este necesar să pătrundă apa administrată prin udare şi care corespunde zonei

de răspândire a masei principale de rădăcini active, la pomi între 0,75-1,20 m.

195

Intervalul umidităţii active este intervalul cuprins între capacitatea de câmp

pentru apă a solului şi coeficientul de ofilire. Accesibilitatea apei nu este aceeaşi

în cuprinsul întregului interval.

Intervalul umidităţii optime este o parte din intervalul umidităţii active, care

are ca limită inferioară plafonul minim al umidităţii solului, iar ca limită

superioară capacitatea de câmp pentru apă a solului.

Evapotranspiraţia potenţială sau consumul total de apă reprezintă cantitatea

de apă ce se pierde din sol prin evaporare de la suprafaţa solului (pierdere

neproductivă) cât şi prin transpiraţie (consum productiv) de pe o suprafaţă ocupată

cu o anumită cultură. Urmărirea în dinamică a evapotranspiraţiei este necesară,

pentru a stabili momentele optime de suplimentare a cantităţilor de apă prin udări.

Momentele respective, corespund plafonului minim în care aplicarea irigării are

eficienţă maximă şi sunt specifice fiecărei specii cultivate, în condiţii date de

climă şi sol

Consumul zilnic de apă este influenţat de condiţiile ecologice, fenofaza de

vegetaţie, specie, soi, portaltoi etc. Acest consum variază de la 4 la 7mm.

Evaluarea cantităţii de apă din sol se poate realiza prin metode clasice

(uscare în etuvă şi calculul conţinutului de apă) sau expeditive, (tensiometre,

umidometre, evaporimetre etc.).

10.8.2. Stabilirea momentului şi a volumului de apă pentru irigarea pomilor.

Conţinutul de apă trebuie să fie menţinut în plantaţiile pomicole în cadrul

intervalului de umiditate activă (I.U.A.), care este cuprins între capacitatea de

câmp pentru apă şi coeficientul de ofilire.

Pentru a aprecia plafonul minim de umiditate, deci momentul de intervenţie

prin irigare, ne putem folosi de capacitatea de câmp pentru apă, sau de intervalul

umidităţii active (I.U.A.), în primul caz se consideră că nivelul apei din sol nu

trebuie să coboare sub 70-80 % din capacitatea de câmp pentru apă care, spre

exemplu, este optimă pentru cultura mărului.

Stabilirea momentului optim de intervenţie prin irigare, în funcţie de fenofaza în care se găsesc pomii.

La speciile pomaceae, intervenţiile se impun:

• primăvara timpuriu înainte de înflorire în cazul lipsei de precipitaţii;

• după legarea fructelor;

• înperioada creşterii fructelor;

196

• toamna, o udare de aprovizionare funcţie de condiţiile climatice din anul

respectiv.

La speciile sâmburoase:

• primăvara cu o săptămână înainte de înflorit;

• în perioada lemnificării sâmburilor;

• după strângerea recoltelor.

În general, numărul udărilor este de 4-6 iar normele de udare de 400-600

m3/ha pentru plantaţiile tinere şi respectiv 500-800 m3/ha la plantaţiile pe rod.

10.8.3. Stabilirea normelor de udare şi irigare

Norma de udare poate fi calculată după relaţia:

m = 100 . H . Gv (C-p)

în care: m = norma de udare; H = grosimea stratului de sol umezit prin

irigare (m); Gv –greutatea volumetrică; C = capacitatea de câmp pentru apă (%); p

= rezerva de apă existentă în sol înaintea udării (%).

La norma de udare stabilită se adaugă 10 % pierderi care intervin în timpul

udării.

Norma de irigare constituie suma normelor de udare şi reprezintă cantitatea

totală de apă exprimată în m3/ha/an.

Pentru calculul normei de irigare se poate folosi relaţia:

M = Σ(e +t) + Rf-Ri-Pv, în care:

Σ(e + t) = consumul total de apă reprezentat prin suma pierderilor prin

evaporare (e) şi transpiraţie (t) în timpul perioadei de vegetaţie;

Rf = rezerva finală a apei din sol la sfârşitul perioadei de vegetaţie;

Ri = rezerva inţială a apei din sol;

Pv = precipitaţiile din perioada de vegetaţie.

Pentru zona de N-E a Moldovei, cercetările au demonstrat că norma de 1500

m3 apă/ha aplicată în trei udări prin aspersiune, a dat cele mai bune rezultate în

cultura mărului (G. Grădinariu, 1994).

10.8.4. Metode de irigare utilizate în pomicultură

În pomicultură se folosesc mai multe metode de irigare şi anume: prin

brazde, bazine individuale, prin aspersiune, prin picurare şi prin conducte

subterane.

197

Irigarea prin brazde. Utilizarea acestei metode este legată de mai mulţi

factori între care microrelieful, panta terenului (0,25-4%), permeabilitatea solului

şi mărimea normei de udare. în funcţie de factorii respectivi se ia decizia dacă se

poate folosi udarea prin brazde, iar în caz afirmativ se stabilesc elementele tehnice

specifice: debitul brazdei, distanţa dintre brazde, lungimea brazdei, durata udării.

Pentru folosirea udării prin brazde terenul trebuie cât mai bine nivelat pentru

a asigura brazde uniforme şi cu panta continuă.

Lungimea brazdelor depinde de textura solului; pe soluri uşoare sunt mai

scurte de 100 m, iar pe soluri grele de 120-200 m.

Distanţa dintre brazde. În livezile tinere este suficient să se efectueze câte o

singură brazdă, de fiecare parte a rândului de pomi, la 0,8 -1,0 m distanţă pe rând.

În plantaţiile pe rod, în care rădăcinile se răspândesc pe întreg intervalul,

se trasează mai multe brazde şi anume: pe solurile argiloase, grele, la 0,8 - 1,0 m

una de alta, pe cele mijlocii la 0,6-0,8 m, iar pe cele uşoare la 0,4-0,6 m şi la 1,5

m distanţă de rândul de pomi. După infiltrarea apei în sol şi zvântarea terenului,

se execută o lucrare cu discul sau cultivatorul cu acest prilej se astupă brazdele

(cu excepţia terenurilor înţelenite).

Aducerea apei de la rigola de udare la pomi se mai poate face, în afară de

brazde, şi prin alte procedee de udare cum sunt: farfurii sau cupe, brazde inelare

în jurul pomilor şi udarea prin inundare, procese practice nefolosite în

tehnologiile moderne.

Irigarea prin aspersiune. La această metodă apa este distribuită în plantaţii

asemănător ploii naturale, folosind instalaţii şi dispozitive care funcţionează sub

presiune.

Această metodă poate fi aplicată pe orice fel de teren, inclusiv pe cele în

pantă şi cu relieful frământat.

La udarea prin aspersiune este necesară calcularea raţională a intensităţii

ploii care se realizează, exprimată de obicei în mm/ha/oră; uniformitatea ploii cât

şi mărimea picăturilor sunt, de asemenea, elemente de care depinde viteza de

infiltraţie, evitarea băltirilor şi a scurgerilor, cu deosebire pe terenurile în pantă.

În plantaţiile intensive şi superintensive, sub formă de garduri fructifere,

aspersoarele sunt prevăzute cu prelungitoare pentru distribuţia apei deasupra

coroanelor pomilor. La pomii cu talie înaltă dimpotrivă, jetul de apă se

proiectează sub nivelul coroanelor, pentru a evita lovirea directă cu apă sub

presiune.

198

Instalaţiile de aspersiune sunt fixe, în care caz, aripa de ploaie se cuplează

la hidrant şi rămâne permanent în aceeaşi poziţie, fără a se mai muta. La

plantaţiile pe spalier, aripile de ploaie se montează pe stâlpii de susţinere şi nu

ridică probleme la mecanizarea lucrărilor.

În afară de reducerea substanţială a forţei de muncă folosită la udat,

instalaţia fixă în pomicultură dă posibilitatea de combatere a efectelor negative a

îngheţurilor şi chiar pentru aplicarea tratamentelor de combatere a bolilor şi

insectelor şi la fertilizarea foliară.

Udarea localizată. Se caracterizează prin aceea că distribuţia apei la pomi se

face numai în zonele de maxim consum şi nu pe toată suprafaţa cum se realizează

în cazul metodelor de udare clasice. Metoda are mai multe variante între care mai

folosite sunt:

Irigarea prin picurare constă în umezirea locală a zonei de sol în care sunt

extinse majoritatea rădăcinilor active ale pomilor, prin administrarea lentă a apei

în această zonă, în raport cu cerinţele fiziologice ale pomilor. Metoda se extinde

rapid datorită următoarele avantaje:

• economie de apă datorită reducerii pierderilor prin evaporaţie şi a umectării

parţiale a terenului din plantaţii (normele de irigare se reduc cu 20-50%);

• permite circulaţia permanentă în livadă, pentru celelalte lucrări tehnologice

deoarece intervalele nu sunt umezite;

• economie de forţă de muncă datorită posibilităţilor de automatizare a udării;

• consum redus de energie;

• posibilitatea de a se putea iriga terenuri cu orice fel de relief şi pante şi de a

folosi instalaţia pentru fertilizare.

Conductele de udare se amplasează de-a lungul rândurilor de pomi fixându- se,

în funcţie de sistem, la nivelul solului, la diferite înălţimi pe trunchiul pomilor

şi spalieri, sau pe sârma de jos a spalierului (fig. 10.36).

Irigarea (localizată) prin rampe perforate. Elementul activ al instalaţiei îl

constituie conducta de udare confecţionată din polietilenă perforată (orificii cu

diametre crescânde de la l,6 mm la 2,5 mm, pentru a se evita pierderile de

presiune pentru ieşirea apei). Conductele de udare se amplasează de-a lungul

rândurilor de pomi, suspendate la 30-40 cm de la suprafaţa solului, cu caracter

permanent şi repartizează apa de irigat în rigole special amenajate întrerupte din

loc în loc de diguleţe din pământ.

199

Irigarea prin conducte subterane constă în introducerea apei direct la

rădăcina pomilor, printr-o reţea fixă de tuburi de ceramică sau material plastic

plasate la 50-60 cm. adâncime şi perforate. Metoda are multe avantaje; se evită

pierderile prin evaporare; nu sunt stânjenite lucrările de întreţinere; se creează un

regim favorabil în jurul rădăcinilor etc, dar şi dezavantaje: cost ridicat al

materialelor; înfundarea orificiilor perforate etc.

Cât priveşte aportul hidric, ţinând cont de condiţiile actuale şi previzibile, s-

a ajuns la concluzia, că în irigarea pomicolă criteriul fundamental presupune,

aplicarea de udări frecvente, cu norme mici de apă, pentru asigurarea unei cantităţi

optime în anumite zone ale sistemului radicular. Aceste regimuri sunt în măsură să

susţină metabolismul pomilor la un nivel ridicat.

Fig. 10.36 Irigarea prin picurare în plantaţie intensivă. (după M. Luca şi colab., 1987)

1 –picurător; 2 –pom; 3 –bulb de umectare; 4 – conductă de udare; 5 – conductă de distribuţie; 6 –stâlp spalier

Ca urmare, este indicat să se utilizeze metode de irigare localizată, la

suprafaţă sau subteran, funcţie de tipul de sol şi mai ales, de condiţiile climatice.

Aplicarea la scară tot mai largă a tehnicilor care permit o dozare tot mai

precisă a necesarului de apă, determină orientarea spre administrarea

îngrăşămintelor concomitent cu irigarea. Punerea în aplicare a acestei metode

destul de costisitoare este recomandabilă doar în condiţii pedologice dificile (G.

Grădinariu, 1994).

200

10.9. Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor în plantaţiile pomicole. Condiţiile edafice şi climatice deosebit de favorabile pentru vegetaţia

pomilor şi arbuştilor fructiferi, întrunite pe teritoriul ţării noastre, sunt în acelaşi

timp, prielnice pentru dezvoltarea unui mare număr de boli şi dăunători, care

produc pagube importante culturilor pomicole. Se estimează daune pe ansamblul

sectorului pomicol între 5 şi 20 % sub aspect cantitativ şi de 15-40 % din punct de

vedere calitativ.

Bolile şi dăunătorii atacă pomii şi arbuştii fructiferi pe toată perioada de

vegetaţie, în diferite stadii de evoluţie, atacul manifestându-se pe muguri, frunze,

lăstari, flori, fructe, ramuri. Atacul poate fi parţial sau total cu intensităţi variabile

de la un an la altul şi de la o zonă la alta funcţie de condiţiile ecologice specifice

şi de densitatea dăunătorului respectiv.

Cunoaşterea permanentă a stării fitosanitare a culturilor pomicole,

urmărirea în dinamică a biologiei agenţilor patogeni şi a dăunătorilor în strânsă

corelaţie cu fenologia pomilor şi factorii climatici constituie o condiţie esenţială

pentru stabilirea celor mai eficiente măsuri de prevenire şi combatere a atacului,

pentru diminuarea sau chiar eliminarea pagubelor.

Sunt frecvente cazurile când producţia de fructe este diminuată, uneori

chiar compromisă, datorită neaplicării măsurilor de combatere a bolilor şi

dăunătorilor. Efectele negative se răsfrâng nu numai asupra cantităţii şi calităţii

fructelor din anul respectiv, cât şi asupra sănătăţii în ansamblu a pomilor şi

arbuştilor fructiferi.

Pentru a diminua pagubele pe care le provoacă bolile şi dăunătorii în

plantaţiile pomicole se impune aplicarea unor măsuri de protecţie grupate astfel:

- măsuri de igienă culturală;

- măsuri agrotehnice;

- măsuri biologice;

- măsuri chimice;

- metode integrate.

201

10.10. Recoltarea fructelor

Această operaţie tehnologică are o importanţă deosebită pentru faptul că

poate influenţa hotărâtor calitatea, valoarea comercială şi durata de păstrare a

fructelor.

Specific recoltării este volumul mare de lucrări ce trebuie executat într-un

timp relativ scurt. La majoritatea speciilor, lucrările aferente recoltării reprezintă

circa 30-70% din necesarul anual de forţă de muncă pentru specia respectivă,

ajungând în unele cazuri (de exemplu la zmeur, cireş, vişin) până la 75-90%.

Multitudinea speciilor şi soiurilor existente fac ca recoltarea fructelor în

perioadele optime, în funcţie de destinaţia producţiei, să fie un proces tehnologic

complex ce hotărăşte, în final, însăşi eficienţa culturii, iar reuşita acesteia depinde

de măsurile premergătoare recoltării şi anume:

Evaluarea producţiei de fructe. Se efectuează în mai multe etape

fenologice: toamna, după căderea frunzelor; primăvara, în timpul înfloritului;

după căderea fiziologică a fructelor şi la începutul intrării în pârgă a fructelor.

- toamna, după căderea frunzelor, se face prima apreciere asupra

încărcăturii cu muguri de rod, pentru stabilirea conduitei tăierilor, în vederea

realizării unui echilibru optim între creştere şi rodire;

-primăvara, o primă evaluare se face în timpul înfloritului; stabilindu-se

totodată, la unele specii şi lucrările de rărire;

-după căderea fiziologică a fructelor se face o a II a evaluare de primăvară

a producţiei, în special la speciile cireş, vişin, cais, piersic;

-la începutul intrării în pârgă a fructelor se face ultima evaluare, care va

reflecta cel mai concludent producţia reală. Tot acum se va stabili şi destinaţia

producţiei de fructe funcţie de calitatea acesteia.

Organizarea recoltării fructelor se face în funcţie de evaluările făcute,

având în vedere următoarele etape şi principii:

-stabilirea necesarului de forţă de muncă şi precizarea formaţiunilor de lucru

pentru fiecare operaţie: recoltat, aprovizionat cu ambalaje, manipulat ambalaje

etc.

-asigurarea forţei de muncă şi instruirea cu privire la condiţiile tehnice de

calitate, a răspunderii personale, a nivelului de retribuire şi a altor forme de

cointeresare etc.

202

-stabilirea şi asigurarea utilajelor de recoltat şi a materialelor auxiliare (saci

de recoltat, scări, platforme, tractoare, motostivuitoare, lăzi paletă, lăzi etc).

-stabilirea şi asigurarea mijloacelor de transport, pentru ca fructele să fie

transportate la centrele de condiţionare, depozite etc, în cursul zilei de recoltare.

-efectuarea presortării fructelor, pentru a separa din lot exemplarele

necorespunzătoare ca mărime, formă, stare de sănătate, grad de vătămare etc.

-controlul calitativ pentru executarea lucrărilor, a respectării normelor de

lucru şi de securitate a muncii etc.

Stabilirea momentului de recoltare

Din punct de vedere biologic, recoltarea reprezintă momentul întreruperii

proceselor care au loc între planta mamă şi produsul comestibil al acesteia.

Detaşarea fructelor de pe plantă se face la un anumit grad de dezvoltare a

organismului vegetal, în funcţie de natura şi destinaţia care i se dă. Prin urmare,

momentul de recoltare este caracterizat printr-un grad de maturare la care au ajuns

fructele când sunt culese.

Precizarea momentului optim de recoltare a fructelor se face prin diferite

metode, luându-se în considerare cât mai mulţi indicatori de maturitate,

determinările făcându-se în dinamică. Dintre aceştia cei mai importanţi sunt;

-mărimea;

-culoarea de fond, determinată cu ochiul liber sau compararea cu planşe

colorimetrice care conţin nuanţele necesare. Se folosesc uneori şi aparate speciale

de tipul spectrofotometrelor sau hortispectrelor;

-culoarea de acoperire este un indicator de o mare importanţă, dar practic

nefolosit; a fost introdus în practică şi literatura de specialitate de G Grădinariu.

1994;

-fermitatea structo-texturală a pulpei, determinată în mod subiectiv prin

apăsarea fructului cu degetele sau obiectiv cu dispozitive speciale numite

penetrometre, care măsoară rezistenţa opusă de pulpă la pătrundere unui piston în

anumite condiţii date;

-vârsta fructelor sau numărul de zile de la înflorirea deplină până la

recoltare;

-prezenţa amidonului în pulpa fructelor (la pomaceae), evidenţiată prin

badijonarea secţiunii transversale cu o soluţie de iod în iodură de potasiu (0,24 g

iod + 1 g iodură de potasiu la 100 ml apă);

203

În privinţa testului amidonului, cercetările arată că există o corelaţie directă

strânsă între hidroliza amidonului din fruct şi maturitatea de recoltare a merelor.

Testul cu iod se bazează pe acumularea substanţei uscate (zahăr solubil). ca

urmare. a hidrolizei amidonului, odată cu atingerea maturităţii de recoltare.

Astfel, prin aplicarea iodurii de potasiu pe fructul secţionat transversal, după un

minut se observă albăstrirea mai mult sau mai puţin accentuată a pulpei.

Decolorarea a 0,5 cm în jurul lojelor seminale (1B-2B), indică momentul optim

când se poate începe recoltarea merelor (fig. 10.39.) (după Ghena N., Branişte

N., 2003).

- uşurinţa detaşării fructelor de pe ramură;

-conţinutul fructului în diferite componente chimice, cum ar fi: zahăr,

aciditate, raportul zahăr/ aciditate, substanţă uscată din suc etc.

-intensitatea respiratorie.

De asemenea, se urmăresc în dinamică alte modificări morfologice şi

citologice, modificări biochimice, modificări fiziologice etc.

Momentul recoltării fructelor depinde şi de gradul de perisabilitate şi

destinaţia producţiei.

După aceste criterii A. Gherghi (1993) a grupat fructele în patru categorii:

-Fructe excesiv de perisabile, căpşuni, dude, afine, zmeură, mure, coacăze,

agrişe, soc etc. Acestea se recoltează la maturitatea de consum, concomitent cu

sortarea, aşezându-se fructele direct în ambalaje de capacitate mică şi apoi

prerăcite şi răcite.

-Fructe foarte perisabile: caise, cireşe, vişine, piersici, nectarine, pavii,

prune etc. Se recoltează atunci când pulpa este suficient de fermă, pentru a

permite transportul şi comercializarea.

-Fructe perisabile, merele şi perele de toamnă se recoltează în pârgă cu 7-12

zile înainte de consum.

-Fructe mai puţin perisabile: nuciferele se recoltează când pericarpul este

crăpat pe o lungime de 15 mm.

Tehnica recoltării. Prin această operaţiune tehnologică, efectuată la

momentul cel mai potrivit, se urmăreşte evitarea deprecierilor calitative ale

fructelor, precum şi vătămarea lor. Pentru a se obţine aceste deziderate trebuie

să se respecte câteva reguli generale de bază:

-starea vremii să fie corespunzătoare, evitându-se orele din zi cu rouă, arşiţă, ploaie etc.

204

-detaşarea fructelor pentru consumul în stare proaspătă se face cu peduncul,

exercitându-se o presiune cât mai redusă asupra fructelor în momentul

desprinderii de pe plantă;

-să se evite lovirea, zdrobirea sau ruperea de ţesuturi la aşezarea fructelor în

recipiente de cules sau la devărsarea lor în recipiente de transport sau păstrare

îndelungată, în ambalaje se lasă un gol pentru a evita strivirea fructelor în timpul

manipulării şi depozitării, în celulele ţesuturilor lovite, sub influenţa enzimelor, a

agenţilor patogeni, a oxigenului şi temperaturilor ridicate se produc procese de

hidroliză, fermentaţii şi infecţii care se evidenţiază prin pete, înmuierea

ţesuturilor, brunificări etc. Aceste vătămări mai mult sau mai puţin evidente în

perioada imediat următoare recoltării, produc ulterior deprecierea calitativă a

fructelor, pierderi în greutate şi prin stricare.

-ambalajele cu fructe nu se lasă în bătaia soarelui, a vântului sau a ploii.

În funcţie de uniformitatea maturării, recoltarea fructelor se face:

-în mod selectiv, în etape, pe măsură ce fructele se maturează (căpşuni,

caise, piersici etc);

-integral, când fructele se culeg la o singură trecere.

în general, se disting următoarele metode de lucru folosite la recoltare:

-recoltarea manuală, când toate fazele din cadrul procesului de recoltare se

fac manual;

-recoltarea parţial mecanizată, când anumite operaţii ajutătoare ca

deplasarea culegătorilor şi ambalajelor etc, se fac cu ajutorul unor utilaje sau

maşini;

-recoltarea mecanizată, când toate fazele recoltării se fac cu ajutorul

maşinilor. Această metodă se aplică în prezent numai pentru fructele cu pieliţa

rezistentă sau pentru cele destinate industrializării. De asemenea, se mai fac

cercetări pentru recoltarea mecanizată a fructelor arbuştilor, căpşunilor etc. Pentru

recoltarea mecanizată se utilizează vibratoare (pt. coacăze), scuturătoare (pt.

alune, cireşe, vişine), oscilatoare fonice, aspiratoare (pentru alune, nuci).

Când se utilizează recoltarea manuală sau semimecanizată, fructele se vor

recolta de la periferie spre interiorul coroanei şi de la bază spre vârful acesteia.

205

Fig. 10.39. - Codul regresiei amidonului în fructele de măr (după M. Le. Lezec, INRA Angers, citat de Ghena N., şi Branişte N., 2003

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

Necesitatea tăierilor în diferite perioade din viaţa pomilor. Efectul tăierilor asupra creşterii şi fructificării pomilor. Forme de coroană utilizate în sistemul semiintensiv de cultură a pomilor. Forme de coroană utilizate în sistemul intensiv de cultură a pomilor. Forme de coroană utilizate în sistemul superintensivintensiv de cultură a pomilor. Care sunt operaţiile de schimbare a poziţiei ramurilor? Care sunt principiile urmarite la formarea coroanelor pomilor? Care sunt criterile de bază la alegerea unui sistem de întreţinere a solului? Care sunt criterile avute în vedere la stabilirea dozelor de fertilizare? Metode de aplicare a îngrăşămintelor în plantaţiile pomicole. Stabilirea momentului optim de aplicare a udărilor în plantaţiile pomicole/ Metode de irigare utilizate în pomicultură. Stabilirea momentului optim de recoltare a fructelor.

206

BIBLIOGRAFIE:

1. Ceapoiu N., - Înfiinţărea unei plantaţii pomicole, Ed. Ceres, Bucureşti, 1994.

2. Cepoiu N. şi colab., - Curs de pomicultură biologică, U.S.A.M.V. Bucureşti, 1996.

3. Cireaşă V., - Pomicultură generală, curs lito., UAI, 1995. 4. Botez M., Bădescu G., Botar A., - Cultura pomilor şi arbuştilor

fructiferi, Ed. Ceres, Bucureşti, 1984. 5. Cireaşă V., Drobotă Gh., Drobotă Mari - Ann, - Pomicultură

generală - Îndrumător de lucrări practice, lito U.A.I., 1990. 6. Cociu V., - Soiurile noi - factor de progres în pomicultură, Ed. Ceres,

Bucureşti, 1990. 7. Drobotă Mari - Ann, - Pomicultură - Îndrumător de lucrări practice,

lito, U.A.I., 1995. 8. Drobotă Mari - Ann, - Pomicultură - curs lito, U.A.I., 1996. 9. Drobotă Mari - Ann, - Soiuri de pomi, arbuşti fructiferi şi portaltoi,

curs lito, U.A.M.V. Iaşi. 10. Grădinariu G., Istrate M., - Cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi,

curs lito. U.A.M.V. Iaşi, 1996. 11. Grădinariu G., Istrate M., Dascălu M., - Pomicultură, Ed. Moldova,

1998. 12. Grădinariu, G. (2002) – Pomicultură specială. Editura „Ion Ionescu de

la Brad”, Iaşi. 13. Istrate M., (2007) – Pomicultură generală. Editura „Ion Ionescu de la

Brad”, Iaşi. 14. Mihăiescu G., Bădescu Gh., - Pomicultura zonelor înalte, Ed. Ceres,

Bucureşti, 1985. 15. Mladin Gh., Mladin Paula, - Cultura arbuştilor fructiferi pe spaţii

restrânse, Ed. Ceres, Bucureşti, 1992. 16. Parnia P. şi colab., - Pepiniera pomicolă, Ed. Ceres, Bucureşti, 1984. 17. Parnia P. şi colab., - Producerea, păstrarea şi valorificarea

materialului săditor pomicol şi dendrologic, Ed. Ceres, Bucureşti, 1992.

18. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.

19. Gh. Cimpoieş, V. Bucarciuc, I. Caimacan 2001 – Soiuri de măr. Intreprinderea Editorial Poligrafică Ştiinţa Chişinău.

20. Gh. Cimpoieş 2000 – Conducerea şi tăierea pomilor. . Intreprinderea Editorial Poligrafică Ştiinţa Chişinău.

21. xxx -Revista de Horticultură 22. xxx - Lucrări ştiinţifice ale I.C.P.P. Piteşti - Mărăcineni. 23. xxx - Lucrări ştiinţifice ale U.A.M.V. Iaşi, seria Horticultură. 24. xxx - Cercetări Agronomice în Moldova.