84144895 Infractiuni Contra Vietii

21
Infractiuni contra vietii Subsectiunea I. Omorul 1. Continutul legal Omorul, asa cum apare definit în art. 174 C. pen., consta în uciderea unei persoane. Acest mod de exprimare nu reprezinta altceva decât o explicare mai precisa a denumirii marginale a infractiunii (omorul), fara a reprezenta o descriere explicita a tuturor elementelor constitutive ale infractiunii. Nici chiar formularea, în sensul ca omorul ar reprezenta „fapta persoanei care, cu intentie, ucide o alta persoana”[1] , sub un anumit aspect nu ar fi completa, deoarece nu ar scoate în evidenta toate elementele continutului juridic al infractiunii de omor (de pilda, ar 545s1812f evidentia numai actul de violenta asupra altei persoane, dar nu si rezultatul constând în moartea acelei persoane, precum si raportul de cauzalitate între act si rezultat)[2] . În definirea omorului, legiuitorul se foloseste de însusirea obiectiva a substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a comprima în el descrierea actiunii (manifestarea de violenta fata de victima), rezultatul imediat (moartea victimei), cât si legatura de cauzalitate dintre fapta si rezultat si de a exprima concludent aceste realitati[3] . Omorul a fost incriminat în toate legislatiile, deoarece asemenea fapte au adus dintotdeauna atingere celui mai important atribut al persoanei, viata; punerea în pericol sau suprimarea vietii persoanei au fost combatute nu numai din punctul de vedere al intereselor victimei, dar mai ales pentru ca asemenea fapte prezentau un pericol pentru întreaga societate; fara respectarea vietii persoanei nu poate fi conceputa existenta însasi a colectivitatii si convietuirea pasnica a membrilor acesteia[4] . 2. Conditii preexistente A. Obiectul juridic special al infractiunii de omor îl constituie relatiile sociale a caror formare, desfasurare si dezvoltare normala implica respectul acelei valori sociale, care este viata omului. Prin incriminarea omorului este ocrotita aceasta valoare sociala esentiala si prin mijlocirea acesteia sunt aparate relatiile sociale care se nasc si se dezvolta în jurul valorii sociale mentionate.

Transcript of 84144895 Infractiuni Contra Vietii

Page 1: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

Infractiuni contra vietii

Subsectiunea I. Omorul

1. Continutul legal

Omorul, asa cum apare definit în art. 174 C. pen., consta în uciderea unei persoane.

Acest mod de exprimare nu reprezinta altceva decât o explicare mai precisa a denumirii

marginale a infractiunii (omorul), fara a reprezenta o descriere explicita a tuturor

elementelor constitutive ale infractiunii.

Nici chiar formularea, în sensul ca omorul ar reprezenta „fapta persoanei care, cu

intentie, ucide o alta persoana”[1], sub un anumit aspect nu ar fi completa, deoarece nu

ar scoate în evidenta toate elementele continutului juridic al infractiunii de omor (de

pilda, ar 545s1812f evidentia numai actul de violenta asupra altei persoane, dar nu si

rezultatul constând în moartea acelei persoane, precum si raportul de cauzalitate între

act si rezultat)[2].

În definirea omorului, legiuitorul se foloseste de însusirea obiectiva a substantivului

provenit dintr-un verb (uciderea) de a comprima în el descrierea actiunii (manifestarea

de violenta fata de victima), rezultatul imediat (moartea victimei), cât si legatura de

cauzalitate dintre fapta si rezultat si de a exprima concludent aceste realitati[3].

Omorul a fost incriminat în toate legislatiile, deoarece asemenea fapte au adus

dintotdeauna atingere celui mai important atribut al persoanei, viata; punerea în pericol

sau suprimarea vietii persoanei au fost combatute nu numai din punctul de vedere al

intereselor victimei, dar mai ales pentru ca asemenea fapte prezentau un pericol pentru

întreaga societate; fara respectarea vietii persoanei nu poate fi conceputa existenta

însasi a colectivitatii si convietuirea pasnica a membrilor acesteia[4].

2. Conditii preexistente

A. Obiectul juridic special al infractiunii de omor îl constituie relatiile sociale a caror

formare, desfasurare si dezvoltare normala implica respectul acelei valori sociale, care

este viata omului. Prin incriminarea omorului este ocrotita aceasta valoare sociala

esentiala si prin mijlocirea acesteia sunt aparate relatiile sociale care se nasc si se

dezvolta în jurul valorii sociale mentionate.

Page 2: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

Omul este o valoare sociala fundamentala, fiindca prin om si în jurul sau se formeaza

si se dezvolta imensa majoritate a relatiilor sociale; ocrotind aceste valori implicit sunt

aparate toate relatiile sociale la care ne-am referit[5].

B. Obiectul material al omorului consta în corpul unui om în viata, indiferent de vârsta

(copil sau nou-nascut, tânar, adult, batrân), sex (barbat sau femeie), starea sanatatii

(sanatos, bolnav, muribund) sau a normalitatii bio-antropologice (normal, anormal, viabil

sau neviabil, cu malformatii sau monstruozitati anatomice sau antropologice etc.).

Viata este un fenomen complex ca forma de miscare; ea are la baza procese

biologice si psihice care subordoneaza procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice)

[6]. Daca înceteaza viata în sens biologic, înceteaza si viata ca valoare sociala, ca

relatie sociala, implicit relatiile legate de ea. De aceea, ne intereseaza nu numai

aspectul social al vietii, dar si cel biologic.

Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confunda cu subiectul pasiv care

este persoana în viata careia i s-a suprimat ori s-a încercat sa i se suprime viata. Dupa

consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv si devine o victima;

din subiect pasiv devine obiect material al infractiunii. În acest caz, obiect material este

corpul lipsit de viata al persoanei ucise. În caz de tentativa însa, persoana continuând

sa traiasca, trasaturile sale, ca subiect pasiv, se confunda în totul cu cele ale obiectului

material.

În problematica definirii obiectului material al infractiunii de omor, doctrina si practica

judiciara au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbatut si în alte tari, si

anume: considerarea ca tentativa de omor a unei situatii care, cel putin în dreptul nostru

penal de pâna acum, era considerata un fapt putativ. Altfel spus, în analiza valorii

concrete protejate de legiuitor (obiectul material al infractiunii de omor) s-a ridicat

chestiunea daca reprezinta sau nu o conditie sine qua non faptul ca subiectul pasiv sa fi

fost în viata în momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei[7].

C. Subiect activ al infractiunii poate fi orice persoana, deoarece existenta infractiunii

nu este conditionata de vreo calitate speciala a subiectului. În consecinta, infractiunea

poate fi savârsita de orice persoana care îndeplineste conditiile generale psihofizice ale

raspunderii penale.

Page 3: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

Participatia penala în cazul omorului este posibila sub toate formele: coautorat,

instigare si complicitate.

Astfel, în cazul coautoratului, în literatura juridica se subliniaza necesitatea unei

contributii nemijlocite la fapta a coautorului (fapta consumata ori fapta tentata). Exista o

asemenea contributie nemijlocita a coautorului când acesta savârseste acte care

apartin actiunii tipice, specifice laturii obiective a infractiunii date, descrise sau indicate

de verbum regens din norma incriminatoare[8]. În cazul omorului vor fi, deci, astfel de

acte orice activitati susceptibile sa produca moartea unei persoane.

Astfel, în practica judiciara s-a decis ca exista coautorat daca mai multe persoane au

lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cutit, topor, briceag, ciomag etc.), chiar

daca numai lovitura unuia dintre participanti a fost mortala; actionând simultan, cu

aceeasi intentie de a ucide si completându-se unul pe altul, inculpatii sunt coautori[9].

D. Subiect pasiv al omorului este persoana ucisa ca urmare a activitatii faptuitorului,

deci cea care sufera raul cauzat prin comiterea infractiunii. Pentru existenta subiectului

pasiv al infractiunii de omor este suficient sa se constate ca persoana titulara a valorii

ocrotite penal a suferit raul produs prin savârsirea infractiunii, adica moartea sau

punerea în pericol a vietii.

Dupa consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoana, ci o victima.

În literatura de specialitate s-a subliniat, pe drept cuvânt, ca nu trebuie confundat

subiectul pasiv al infractiunii, adica persoana vatamata, cu subiectul pasiv de drept civil

al infractiunii, respectiv persoana care a suferit paguba în infractiune[10]. Distinctia este

importanta fiindca, daca de cele mai multe ori, persoana vatamata este în acelasi timp

si persoana pagubita prin infractiune, exista si cazuri în care cineva poate fi subiect

pasiv, deci persoana vatamata, fara sa fie însa si persoana pagubita (de exemplu, copiii

victimei unei infractiuni de omor au calitatea de persoane care au suferit o paguba prin

infractiune, însa nu au calitatea de persoane vatamate, aceasta calitate având-o

victima)[11].

3. Continutul constitutiv

A. Latura obiectiva. a) Elementul material se realizeaza, din punct de vedere obiectiv,

prin uciderea unei persoane, adica prin orice activitate materiala care are ca rezultat

moartea unui om. Elementul material poate consta într-o actiune (comisiune) sau într-o

Page 4: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

inactiune (omisiune); în oricare din ipotezele mentionate, aceasta se refera la

incriminare, nu la fapta concreta, fiind vorba de un act care sa posede o anume forta

distructiva, adica, sa fie apt obiectiv sa provoace moartea persoanei în conditiile

date[12]. O asemenea forta distructiva exercitata asupra victimei se poate manifesta

sub forma unor actiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, taiere, împuscare, întepare,

electrocutare etc.), actiuni chimice (otravire), actiuni psihice (socuri psihice) etc.[13]

Aceeasi forta distructiva este prezenta si în cazul inactiunii, atunci când faptuitorul avea

obligatia (legala, contractuala, sociala etc.) de a face sau a îndeplini actiunea prin care

s-ar fi putut împiedica sau înlatura desfasurarea unor procese de natura sa provoace

moartea victimei[14] (de exemplu, prin omisiunea intentionata de hranire a copilului, a

unui bolnav sau neputincios, prin lasarea lor în frig, prin neadministrarea medica-

mentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav etc.), s-a dat posibilitatea sa

actioneze procesele naturale care au condus la moartea victimei.

Actiunea ucigatoare poate fi savârsita în mod direct sau nemijlocit asupra victimei,

sau în mod indirect, mijlocit: prin folosirea sau antrenarea unor forte sau energii neani-

mate sau animate (de exemplu, asmutirea unui câine, folosirea unui animal salbatic, a

unei reptile veninoase etc.), sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrânsa

fizic sau moral la aceasta (sa se împuste, sa se înjunghie, sa se arunce de la înaltime

etc.)[15].

Exista omor si atunci când faptuitorul, stiind ca victima sufera de cord si ca o emotie

puternica îi va provoca moartea, în dorinta de a o ucide, îi provoaca o asemenea

emotie[16].

Fapta ucigatoare poate fi savârsita prin orice mijloace sau instrumente. Acestea pot fi

clasificate în: mijloace fizice (corpuri contondente, arme albe, arme de foc, explozibile,

instrumente taietoare, întepatoare etc.), mijloace chimice (substante chimice care

exercita o actiune toxica sau coroziva cauzatoare de moarte asupra organismului

uman), precum si mijloace psihice (prin care se provoaca un soc psihic sau stari

emotive intense care produc moartea victimei, ca de exemplu, amenintarea grava,

surpriza, sperierea, intimidarea, durerea psihica profunda, stresul psihic etc.)[17].

Mijloacele sau instrumentele întrebuintate trebuie sa fie apte pentru savârsirea unei

activitati ucigatoare, fie prin ele însele, fie prin întrebuintarea lor în anumite moduri,

împrejurari sau conditii[18]. Chiar mijloacele aparent inofensive ar putea fi folosite

pentru provocarea mortii unei persoane (de exemplu, faptul de a da câte o bautura

Page 5: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

îndulcita cu zahar unei persoane care sufera de diabet pentru a-i provoca treptat

agravarea bolii si moartea).

b) Urmarea imediata. Se stie ca descrierea faptei incriminate mai poate cuprinde pe

lânga descrierea actiunii (inactiunii) incriminate si aratarea rezultatului acolo unde

legiuitorul conditioneaza existenta faptei incriminate de producerea unui rezultat

material, conceput ca o entitate exterioara conduitei, diferita, cronologic si logic, de

actiune si cauzata de aceasta.

În acest caz, rezultatul face parte din descrierea actiunii (din elementul material al

laturii obiective) si constituie consecinta, urmarea acesteia; rezultatul face parte, îm-

preuna cu actiunea (inactiunea) din descrierea faptei incriminate[19] si se înfatiseaza în

cazul infractiunii de omor, sub forma unei modificari a substantei obiectului material, de

exemplu, uciderea unei persoane.

În cuprinsul descrierii faptei incriminate, rezultatul, de care legiuitorul conditioneaza

existenta incriminarii, este aratat, de regula, în mod explicit, prin anumite expresii. În

mod exceptional însa, rezultatul poate sa nu fie descris explicit, ci sa apara ca o

consecinta a modului cum este descrisa actiunea; aceasta sugereaza, prin ea însasi,

necesitatea unui rezultat diferit de actiune în timp si spatiu; în acest mod se înfatiseaza

rezultatul material la infractiunea de omor. În acest caz, substantivul folosit nu reda

numai actiunea, ci si rezultatul, uciderea victimei, consecinta a actiunii (incriminarea cu

rezultat comprimat).

Incriminarile în care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat în norma de

incriminare se numesc incriminari de rezultat, spre deosebire de cele unde lipseste o

atare cerinta si care se numesc incriminari de simpla actiune (formale). Delimitarea

celor doua categorii de incriminari nu este întotdeauna usor de facut, mai ales în

ipoteza incriminarilor cu rezultat comprimat. Unul dintre criterii ar putea fi cel al tentativei

terminate; incriminarile la care se poate concepe o atare modalitate a tentativei (chiar

daca tentativa nu este pedepsibila), vor constitui, incontestabil, incriminari de rezultat si

nu de simpla actiune la care nu este posibila decât tentativa neterminata[20].

Delimitarea este importanta deoarece numai în cazul infractiunilor de rezultat este

necesara probarea existentei rezultatului (la infractiunile de simpla actiune urmarea

imediata este implicita actiunii); tot astfel, legatura de cauzalitate nu trebuie stabilita

decât în cazul în care norma de incriminare prevede necesitatea producerii unui re-

Page 6: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

zultat; exista si alte consecinte legate de aceasta delimitare (de exemplu, în privinta

prescriptiei raspunderii penale, a aplicarii legii penale în timp etc.)[21].

În doctrina penala se discuta despre un sens restrâns al notiunii de rezultat (si care

ar coincide cu rezultatul descris în norma de incriminare) si de un sens larg al notiunii

de rezultat, acela care ar putea fi conceput si la incriminarile de simpla actiune si care

ar consta în simpla savârsire a actiunii. Acest sens larg al notiunii de rezultat este folosit

în legea penala româna atunci când defineste intentia si culpa prin expresia „prevede

rezultatul” sau „nu prevede rezultatul”. Daca în aceste cazuri s-ar avea în vedere

notiunea de rezultat în sens restrâns, ar fi exclusa posibilitatea ca în norma de

incriminare sa se prevada cerinta vinovatiei în raport cu incriminarile formale.

În realitate, expresiile citate se refera la notiunea de rezultat în sens larg, si anume,

rezultatul ca finalitate a actiunii, si care cuprinde atât ipoteza în care rezultatul este

urmarea actiunii, cât si ipoteza când rezultatul coincide cu însasi actiunea[22].

Aceste semnificatii ale notiunii de rezultat trebuie diferentiate de notiunea de rezultat

conceput ca o relatie logico-juridica între actiune si valoarea sociala protejata de legea

penala (obiectul juridic). Legiuitorul nu incrimineaza decât acele actiuni (inactiuni) care

aduc atingere valorilor sociale ocrotite; în acest sens, toate incriminarile presupun ab

initio un rezultat logico-juridic, acela care se rasfrânge asupra valorilor sociale

ocrotite[23]. Acest rezultat, fiind implicat în orice incriminare, nu apare necesitatea de a

fi probata nici existenta sa si nici a legaturii de cauzalitate între actiune si rezultat. Nu s-

ar putea opera cu sensul mentionat al notiunii de rezultat nici pentru a defini intentia si

culpa, deoarece prevederea rezultatului care sta la baza acestor procese psihice,

trebuie raportata la consecintele firesti, nemijlocite ale actiunii (inactiunii) faptuitorului si

nu la valorile sociale ocrotite de lege[24].

Actul de violenta devine relevant, sub aspectul infractiunii de omor, în momentul în

care se produce rezultatul, constând în moartea victimei. În lipsa lui, actul de violenta

poate fi luat în considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infractiuni de

violenta, dar nu ca element constitutiv al infractiunii de omor. Infractiunea de omor fiind

o infractiune de rezultat, se cere deci producerea unui rezultat determinat, indiferent

daca moartea s-a produs chiar în timpul efectuarii activitatii de ucidere, imediat dupa

aceasta sau mai târziu.

Page 7: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

c) Legatura de cauzalitate. Între activitatea desfasurata de faptuitor si moartea

victimei trebuie sa existe un raport de cauzalitate. În descrierea faptei de omor nu apare

o expresie anume care sa sugereze legatura cauzala, însa aceasta rezulta, implicit, din

descrierea actiunii (fiind o actiune cu rezultat comprimat), de exemplu, substantivul

derivat dintr-un verb – uciderea – folosit în descrierea faptei de omor, arata nu numai în

ce consta actiunea incriminata, dar si rezultatul si, implicit, potentele cauzale ale

actiunii[25].

Dar chiar atunci când în descrierea faptei incriminate este exprimata explicit cerinta

legaturii cauzale, legiuitorul nu clarifica în nici un mod continutul acestei relatii; o atare

îndatorire revine doctrinei penale. În acest sens, s-au exprimat multiple pareri asupra

modului de izolare a legaturii cauzale, considerându-se ca poate avea caracter cauzal,

din ansamblul conditiilor fenomenului, conditia eficienta, conditia preponderenta,

conditia ilicita, conditia tipica, conditia indispensabila etc.[26] În dreptul anglo-american

s-a exprimat ideea ca are caracter cauzal conditia cea mai apropiata si în relatie directa

si imediata cu rezultatul (proximate causae)[27].

Teoria dominanta considera ca, de regula, este cauza a rezultatului orice actiune

care a constituit conditia necesara producerii rezultatului (conditio sine qua non)[28].

Pentru a nu se ajunge la concluzii absurde (regressus ad infinitum), printr-o interpretare

extensiva a sferei conditiilor necesare (de pilda, ar putea fi considerati conditie-cauza a

mortii victimei chiar parintii subiectului, deoarece, fara existenta acestora

n-ar fi putut aparea pe lume infractorul, s-a propus introducerea unor corective care sa

limiteze cercul conditiilor cauza. Acest rol, într-o conceptie, ar putea sa-l joace vinovatia,

în sensul ca numai conditia necesara creata de o persoana care a actionat cu vinovatie

ar putea avea caracterul de cauza. O asemenea conceptie ar conduce la o evaluare

subiectiva a relatiei cauzale, desi, principial, aceasta are caracter obiectiv[29]. În

doctrina s-a admis si un alt corectiv, anume al caracterului adecvat, al conditiei

necesare de a provoca rezultatul, în sensul de a se verifica, pe baza unei judecati ex

ante daca, în raport cu experienta comuna de viata, actiunea (inactiunea) analizata

drept conditie a rezultatului era în stare sa provoace, prin ea însasi, rezultatul[30].

În aceasta viziune, de pilda, legatura de cauzalitate nu ar fi înlaturata chiar daca au

survenit complicatii ale bolii victimei, în masura în care se stabileste ca actiunea

inculpatului a fost apta, prin ea însasi, sa conduca la producerea rezultatului[31], altfel

zis, daca ceea ce agentul a realizat se gasea, ca posibilitate, chiar în actiunea comisa.

Page 8: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

Tot ca un asemenea corectiv, pentru a evita excesele teoriei conditiei necesare, s-a

propus selectarea conditiei-cauza din ansamblul conditiilor rezultatului prin analiza

cerintelor continutului incriminarii, considerând ca acesta releva cu suficienta care

trebuie sa fie conditia completa cu rol cauzal (teoria relevantei), limitând corespunzator

cercul persoanelor susceptibile sa raspunda pentru o infractiune determinata[32].

Dar chiar si cu aceste corective n-au fost remediate insuficientele conceptiei conditiei

necesare. Asa de pilda, s-a observat ca rezultatul poate sa fie produs nu numai printr-o

cauza unica, ci si printr-o pluralitate de cauze (concauze). În aceasta situatie, în calitate

de concauze ar putea aparea atât o cauza necesara, cât si o cauza nenecesara care s-

a alaturat celei necesare; ca urmare, chiar si o conditie nenecesara poate fi considerata

cauza (de exemplu, daca mai multe persoane urmaresc si lovesc victima, actiunea

tuturor va fi considerata cauza a rezultatului, desi este posibil ca numai lovitura unuia

dintre participanti sa fi fost mortala si sa constituie cauza necesara a rezultatului). De

asemenea, s-a remarcat ca cerinta conditiei de a fi necesara (sine qua non), poate fi

îndeplinita numai daca, în prealabil, s-a cunoscut cauza rezultatului; numai atunci se

poate afirma daca o conditie a fost necesara producerii rezultatului sau nu. În ipoteza

inversa (daca nu se cunoaste cauza rezultatului), nu se poate afirma daca o anumita

conditie a fost necesara (asa de exemplu, pâna când expertii nu au ajuns la un acord în

privinta efectului thalidomidei asupra embrionului nu s-a putut determina nici conditia

necesara a rezultatului ilicit)[33].

Jurisprudenta a mai învederat situatii când o conditie a atras raspunderea penala a

subiectului fara ca, în realitate, aceasta sa fi fost, cauzal, legata de rezultat si fara sa fi

avut loc o selectie prin procedura eliminarii, a cauzei necesare din ansamblul conditiilor

rezultatului. Dar chiar în acele situatii unde judecatorii au urmarit sa identifice cauza

reala a fenomenului dintr-un ansamblu complex de conditii, s-a dovedit ca simpla lor

experienta nu este suficienta, fiind necesar sa se apeleze la persoane de specialitate,

care sa determine legatura cauzala dintre actiune si rezultat orientând, implicit, solutia

juridica (de exemplu, daca A si B toarna câte o cantitate de otrava în ceasca lui C, fara

sa stie unul de altul si victima moare, conditia care a produs rezultatul nu poate fi

stabilita decât prin analiza cantitatii si calitatii otravii varsate de fiecare dintre agenti si a

efectului acesteia asupra organismului victimei; numai astfel se va stabili cine raspunde

pentru infractiunea consumata de omor si cine pentru tentativa la aceasta infractiune).

Aceste insuficiente ale teoriei conditiei necesare par sa justifice tendinta unor autori

de a renunta la cerinta unei legaturi cauzale a conditiei necesare cu rezultatul[34].

Page 9: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

B. Latura subiectiva. Omorul se savârseste cu intentia de a suprima viata unei

persoane, adica, fie cu intentie directa, atunci când faptuitorul a prevazut rezultatul

actiunii sale (moartea victimei) si a urmarit producerea acestuia, fie cu intentie indirecta,

când faptuitorul a prevazut rezultatul actiunii sale si fara a-l urmari, a acceptat totusi

posibilitatea survenirii acestuia.

În practica judiciara, intentia de ucidere se deduce din materialitatea actului (dolus ex

re) care, în cele mai multe cazuri, releva pozitia infractorului fata de rezultat. Demons-

treaza astfel intentia de ucidere: perseverenta cu care inculpatul a aplicat victimei

numeroase lovituri cu piciorul si cu un lemn care au cauzat leziuni osoase grave si

ruperi pulmonare[35]; multitudinea loviturilor si locul aplicarii lor, unele interesând re-

giuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat)[36]; aplicarea unei singure lovituri în

regiunea gâtului, în profunzime[37]; intensitatea cu care loviturile au fost aplicate si

repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur[38].

Rezultatul, constând în moartea victimei, poate fi produs si ca urmare a contributiei

unor procese naturale care se petrec în corpul victimei; avem în vedere transformarile

din organismul victimei în momentul savârsirii faptei; pentru batrâni, copii, femei,

bolnavi, infirmi sunt suficiente acte minime de violenta, pentru producerea rezultatului

mortal; ca urmare, intentia de a ucide se releva si din modul de a actiona al faptuitorului,

cunoscând starea victimei asupra careia actioneaza. Astfel, inculpatul care loveste pe

socrul sau în vârsta de 75 de ani cauzându-i o hemoragie meningo-cerebrala,

exteriorizeaza intentia de a ucide, nu de vatamare corporala[39], faptul de a lovi doar cu

palma pe o fetita de doua luni, dar în mod repetat, ceea ce a provocat fractura boltii

craniene si moartea ei, constituie infractiunea de omor, iar nu aceea de loviri sau

vatamari cauzatoare de moarte[40].

Atât în literatura de specialitate[41], cât si în practica judiciara[42], s-a aratat ca

pozitia psihica a faptuitorului trebuie stabilita în fiecare caz, în raport cu împrejurarile

concrete si îndeosebi, în raport cu instrumentul folosit de faptuitor (instrument apt sau

nu de a produce moartea), cu regiunea corpului lovita (o zona vitala sau nu), cu

numarul si intensitatea loviturilor (o singura lovitura sau mai multe lovituri, aplicate cu

mare intensitate), raporturile dintre infractor si victima anterioare savârsirii faptei

(raporturi de dusmanie sau raporturi de prietenie), atitudinea infractorului dupa

savârsirea faptei (a încercat sa dea un prim ajutor victimei sau a lasat-o în starea în

care a adus-o). De asemenea, s-a subliniat ca este necesara luarea în considerare a

tuturor acestor împrejurari si nu numai a unora, deoarece, chiar daca unele împrejurari

Page 10: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

par concludente, privite în mod izolat, pot duce totusi la o încadrare juridica gresita a

faptei. Astfel, de exemplu, împrejurarea ca faptuitorul a folosit un cutit, deci arma alba

apta de a produce moartea victimei, nu este suficienta pentru determinarea intentiei de

a ucide, deoarece cu un astfel de instrument se poate realiza si intentia de a produce

numai vatamari corporale. Daca acestei împrejurari i se adauga si altele, de exemplu,

lovirea victimei în zona inimii, în mod repetat si cu mare intensitate – se va retine, fara

nici o dificultate, ca faptuitorul a actionat cu intentia de a ucide[43].

Latura subiectiva a omorului nu include cerinta savârsirii faptei dintr-un anumit mobil.

Aceasta înseamna ca infractiunea exista, chiar daca nu s-a stabilit mobilul savârsirii

faptei[44]. Cu toate acestea, instanta de judecata va fi preocupata sa stabileasca, în

fiecare caz, mobilul faptei, deoarece acesta influenteaza gravitatea faptei si prin urmare,

poate contribui la realizarea unei juste individualizari judiciare a pedepsei. Daca pentru

existenta omorului simplu este indiferent mobilul savârsirii faptei, în schimb, savârsirea

omorului din interes material, de pilda, este o împrejurare care atribuie infractiunii

caracter calificat [art. 175 lit. c) C. pen.].

Omorul nu este conditionat, în forma sa simpla, nici de savârsirea faptei într-un

anumit scop. Chiar daca scopul urmarit de faptuitor consta, de exemplu, în curmarea

suferintelor fizice ale victimei, care sufera de o boala incurabila, fapta va constitui

infractiune[45]. Întrucât scopul, ca si mobilul, influenteaza periculozitatea sociala a

faptei si a faptuitorului, instanta de judecata va fi preocupata sa-l stabileasca în fiecare

caz, tot în vederea unei juste individualizari judiciare a pedepsei. Un anumit scop care,

potrivit aprecierii legiuitorului, confera un grad de pericol social mai ridicat omorului,

este prevazut ca circumstanta agravanta [art. 175 lit. g) si h) C. pen.].

Dupa unii autori, eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influenta asupra

vinovatiei faptuitorului si nu înlatura raspunderea sa penala, deoarece aceasta eroare

nu are caracter esential, adica nu se refera la o împrejurare de care depinde caracterul

penal al faptei[46]. Se sustine ca legea penala apara viata oricarei persoane, în genere,

astfel ca eroarea agentului asupra identitatii victimei nu are relevanta penala.

Într-o alta viziune, se sustine ca eroarea asupra subiectului pasiv n-are relevanta

decât atunci când agentul actioneaza cu vointa de a ucide orice persoana pe care ar

întâlni-o[47]. În acest caz, nu va interesa persoana victimei asupra careia s-a manifestat

vointa generica de a ucide a subiectului; tot astfel, daca agentul a actionat cu intentie

indirecta, acceptând riscul sa ucida orice alta persoana în locul aceleia pe care,

Page 11: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

nemijlocit, urmarea sa o ucida. În aceste cazuri, se poate vorbi despre existenta unui

dol impersonal[48]. Se poate extinde însa ideea dolului impersonal dincolo de aceste

limite? Daca în compunerea procesului psihic care a condus la decizia agentului de a

atinge un anumit rezultat (uciderea unei persoane), intra uneori trasaturile unei per-

soane „în general” pe care urmareste sa o suprime, n-ar putea exista si situatii în care

agentul sa urmareasca suprimarea vietii unui subiect bine identificat, tocmai trasaturile

specifice ale acestuia, relatiile sale cu subiectul, sa fie cele care sa determine, hota-

râtor, pe agent de a actiona violent pâna la suprimarea vietii victimei. Ideea uciderii unei

persoane „în general”, n-ar putea fi factor dinamizator al vointei agentului decât în

cazuri rare si numai la persoane la care uciderea a devenit o obisnuinta sau o profesie;

în toate celelalte cazuri, el îsi concentreaza eforturile sale pentru a comite un fapt istoric

determinat (sa ucida o anumita victima) si nu sa produca un rezultat echivalent celui

tipic, prevazut în norma de incriminare; ca urmare, el n-ar putea raspunde decât pentru

suprimarea intentionata a acestei persoane[49].

S-ar putea sustine ca intentia agentului trebuie sa fie concreta, sa se refere la un

obiect individualizat dupa trasaturi obiective, ea nu se poate referi la categorii de

obiecte.

Chiar daca i s-ar reprosa agentului ca din vina lui s-a produs confuzia asupra

identitatii subiectului pasiv, aceasta ar implica culpa acestuia, nu intentia.

Aceste argumente par sa justifice teza contrara în solutionarea ipotezelor de error in

persona, si anume, existenta tentativei de omor în raport cu victima aflata în repre-

zentarea agentului si infractiunea de ucidere din culpa în ce priveste victima efectiv

suprimata[50].

Infractiunea de omor exista si atunci când faptuitorul îsi îndreapta actiunea asupra

unei persoane pe care vrea s-o ucida, dar, datorita unei gresite manipulari a instru-

mentului folosit sau altor cauze accidentale, rezultatul urmarit se produce asupra unei

alte persoane (aberratio ictus, ipoteza monoagresiva). Tot astfel, când datorita cauzelor

de mai sus are loc moartea, atât a victimei aflata în reprezentarea agentului, cât si a

unei alte persoane (aberratio ictus, ipoteza biagresiva), sau când agentul a lezat mai

multe persoane pe lânga victima initiala (aberratio ictus, ipoteza pluriagresiva)[51].

În conceptia unor autori, aberratio ictus în forma sa monoagresiva, ar trebui sa fie

asimilata cu error in persona si sa primeasca aceeasi solutie juridica. Agentul va ras-

Page 12: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

punde, în raport cu victima reala, pentru infractiunea consumata de omor si care s-ar fi

retinut si daca nu se producea eroarea de executie în raport cu victima aflata în

reprezentarea agentului[52].

În realitate, între cele doua situatii exista o anumita deosebire; în cazul erorii asupra

persoanei, reprezentarea agentului este alterata, însa executarea este perfecta, pe

când în cazul aberratio ictus reprezentarea agentului este corecta, însa executia este

gresita. Este comun însa, atât situatiei denumite aberratio ictus, cât si erorii asupra

persoanei subiectului pasiv, faptul ca agentul a urmarit savârsirea unui fapt concret,

determinat, împotriva unei victime anume si nu sa ajunga la un rezultat echivalent celui

descris în norma de incriminare; daca agentul ar fi avut în reprezentare si rezultatul

efectiv produs, el ar fi raspuns pentru omor cu intentie indirecta, ori pentru culpa cu

previziune în raport cu victima efectiv lezata; daca nu a avut în vedere si posibilitatea

acestui rezultat, extinderea intentiei agentului constituita numai în raport cu victima

aflata în reprezentarea sa, la victima efectiv lezata apare la fel de discutabila ca în cazul

erorii asupra identitatii subiectului pasiv[53].

În doctrina germana, ipoteza de mai sus este considerata ca dând nastere unui

concurs formal de infractiuni (tentativa la infractiunea de omor, în raport cu victima

aflata în reprezentarea agentului, si o infractiune din culpa în raport cu victima reala)

[54].

În doctrina italiana, reglementarea în vigoare (art. 82 C. pen.) care consacra lipsa de

relevanta a erorii în cazul aberratio ictus este supusa unor aspre critici, sustinându-se

ca ea consacra, artificial, o forma de raspundere obiectiva bazata pe ideea versari in re

illicita respondit etiam pro casu; daca ar fi lipsit dispozitia în vigoare, s-ar fi aplicat

regulile concursului de infractiuni; operând însa prevederile art. 82 C. pen. italian,

agentul ar urma sa raspunda numai pentru infractiunea consumata de omor, chiar daca,

în raport cu victima aflata în reprezentarea sa n-ar fi fost întrunite nici conditiile tentativei

(de exemplu, autorul pregateste o bautura otravitoare pentru matusa sa pe care urma

sa o mosteneasca, femeia de serviciu o gaseste si o bea provocându-si moartea),

solutie care încalca principiul cogitationis poenam nemo patitur, deoarece ar raspunde

pentru ceea ce a gândit, nu pentru ceea ce a realizat efectiv. De asemenea, o atare

rezolvare ar consacra raspunderea autorului chiar pentru rezultatele imprevizibile din

partea sa, sau chiar imposibil de prevazut în raport cu victima efectiv lezata[55].

4. Forme. Modalitati. Sanctiuni

Page 13: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

A. Forme. Infractiunea de omor, fiind o infractiune comisiva (care poate fi realizata

atât prin actiune, cât si prin inactiune) si o infractiune materiala conditionata de pro-

ducerea unui rezultat distinct de actiune în timp si spatiu si determinat de aceasta, este

susceptibila de desfasurare în timp, si deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele

preparatorii sau tentativa[56].

Actele preparatorii nu se pedepsesc, în schimb, tentativa se pedepseste potrivit art.

174 alin. (2) C. pen., fiind posibila în toate formele sale.

Tentativa la infractiunea de omor poate fi întrerupta atunci când activitatea autorului a

fost oprita si împiedicata sa se desfasoare din cauze exterioare vointei faptuitorului.

Spre exemplu, în practica judiciara s-a retinut tentativa întrerupta la infractiunea de

omor în sarcina unei persoane care a aplicat victimei doua lovituri de cutit în zona

toracelui, dupa care a fost imobilizat de catre cei prezenti[57].

Infractiunea de omor poate îmbraca si forma tentativei perfecte, care se realizeaza

atunci când actiunea tipica fost executata în întregime, dar rezultatul – moartea victimei

– nu s-a produs. Spre exemplu, în practica judiciara s-a decis ca exista o asemenea

modalitate când faptuitorul a aruncat victima de la etajul 5 al unei cladiri, actiune care

nu s-a soldat cu moartea victimei datorita faptului ca a cazut întâmplator pe un sol

afânat si cu vegetatie[58]. De asemenea, s-a retinut frecvent tentativa perfecta la

infractiunea de omor în cazurile în care, prin modul în care a actionat asupra victimei,

infractorul a pus intentionat în pericol viata acesteia, dar rezultatul socialmente

periculos, respectiv moartea, nu s-a produs datorita interventiilor medicale prompte si

calificate[59].

Tentativa la infractiunea de omor poate îmbraca si modalitatea tentativei relativ

improprie, care se caracterizeaza prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor

folosite, precum si prin lipsa obiectului de la locul unde faptuitorul credea ca se afla. În

practica judiciara s-a retinut aceasta modalitate a tentativei în situatia când faptuitorul,

pentru a suprima viata victimei, i-a administrat o doza de otrava insuficienta[60] sau

atunci când, în vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate

insuficienta de explozibil, pe care a plasat-o defectuos sub cladirea în care se aflau

victimele[61].

Tentativa de omor poate fi comisa si cu intentie indirecta, daca inculpatul a aplicat

victimei mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului, si cu in-

Page 14: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

tensitate, prevazând posibilitatea mortii victimei, rezultat pe care, desi nu l-a dorit, l-a

acceptat[62]; sau daca inculpatul s-a îndreptat cu tractorul asupra victimei în viteza spre

a o calca[63]; ori daca inculpata a lovit victima cu cutitul în abdomen provocându-i le-

ziuni interne[64].

Este discutabil daca tentativa se poate comite si cu intentie indirecta. Într-o opinie, s-

a motivat ca, în cazul tentativei, exista acelasi continut subiectiv ca si în cazul in-

fractiunii consumate, deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din actiunea

tipica susceptibila sa conduca la consumarea infractiunii; ca atare, tocmai ca

infractiunea consumata, tentativa poate fi comisa si cu intentie indirecta[65].

Împotriva acestui punct de vedere s-ar putea sustine ca, potrivit art. 20, în redactarea

actuala, tentativa consta în punerea în executare a hotarârii de a comite infractiunea, de

unde se deduce ca numai actele care releva intentia directa a inculpatului, ar putea

avea caracterul de acte de executare ale unei infractiuni si ar fi susceptibile, în caz de

întrerupere ori neproducere a rezultatului, sa constituie tentativa la infractiunea

respectiva[66].

Hotarârea de a comite infractiunea face parte din continutul psihic al intentiei, autorul

prevede rezultatul faptei si urmareste producerea lui. A urmari producerea rezultatului

înseamna a da expresie, prin conduita exterioara, hotarârii de a comite o fapta

determinata. În cazul hotarârii indirecte, autorul urmareste (este hotarât) sa obtina un alt

rezultat (care poate fi si licit), însa admite posibilitatea survenirii si a unui rezultat care

sa-i atraga raspunderea penala, iar pe acesta, desi îl prevede, nu îl urmareste, ci numai

îl accepta ca o consecinta posibila a actelor de executare îndreptate spre obtinerea

primului rezultat. De aceea, asemenea acte de executare (îndreptate spre obtinerea

unui rezultat care este numai acceptat si nu urmarit), s-ar parea ca nu se înscriu în

continutul art. 20 si nu ar trebui sa atraga raspunderea penala, daca au fost întrerupte

ori nu si-au produs efectul.

Faptuitorul ar putea raspunde în acest caz, numai o data cu consumarea faptei si

producerea rezultatului prevazut, dar pe care nu l-a urmarit, deoarece numai în acest

moment rezultatul posibil si acceptat a devenit relevant din punct de vedere juridic.

Avem rezerve daca prin notiunea de „hotarâre” folosita de legiuitor în art. 20 se

exprima intentia sub ambele forme, asa cum se sustine în prima opinie, si daca s-ar

putea vorbi de hotarâre chiar în cazul intentiei indirecte. S-ar parea ca notiunea de hota-

Page 15: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

râre la care face referire art. 20, are în vedere numai rezultatul aflat în reprezentarea

faptuitorului, nu si actiunea prin care acesta va ajunge la aceasta finalitate. Actiunea,

chiar susceptibila de rezultate multiple, ar putea sa reflecte o anumita hotarâre a faptui-

torului, dar ceea ce intereseaza, în raport cu prevederile art. 20, ar fi rezultatul urmarit si

pe care faptuitorul este hotarât sa-l realizeze. Or, a fi hotarât sa realizeze rezultatul,

implica, în sensul art. 20, intentia directa.

Dar, aparând pe legiuitor în fata unei posibile neîntelegeri a continutului notiunii

mentionate, nu înseamna ca dezaprobam practica instantelor care, asa cum s-a aratat,

considera ca tentativa nu este incompatibila cu intentia indirecta.

În sprijinul acestei solutii s-ar putea arata ca fiecare act de executare a faptei are

acelasi caracter, ca si fapta în ansamblul ei. Fiecare act de executare are vocatia sa

realizeze, atât rezultatul urmarit, cât si pe cel acceptat. De aceea, întreruperea acestor

acte trebuie sa atraga raspunderea penala a autorului, daca tentativa pentru infrac-

tiunea respectiva este pedepsibila, indiferent daca faptuitorul a urmarit producerea

rezultatului, ori numai a acceptat realizarea lui.

Deosebirea dintre infractiunea consumata si cea tentata fiind numai de ordin

cantitativ, nu calitativ (relatia dintre ele fiind aceea de la întreg la parte), nu s-ar putea

opune conditiile subiective de tragere la raspundere pentru savârsirea întregului acelora

care privesc partea. O asemenea rezolvare ar trebui consacrata si în cuprinsul art. 20

prin modificarea corespunzatoare a acestor prevederi. Asa de pilda, s-ar putea înlocui

expresia „punerea în executare a hotarârii de a savârsi infractiunea” cu expresia

„punerea în executare a intentiei de a savârsi infractiunea”.

Infractiunea de omor se consuma în momentul în care activitatea de ucidere a

produs urmarea imediata, adica moartea victimei.

Pâna la producerea acestui rezultat, care poate surveni la un oarecare interval de

timp dupa efectuarea activitatii de ucidere, fapta constituie o tentativa de omor si va fi

urmarita ca atare, sub rezerva schimbarii încadrarii în cazul când, ulterior, se va

produce consumarea.

B. Modalitati. Infractiunea de omor prevazuta în art. 174 C. pen. constituie forma ti-

pica, modalitatea simpla a actiunii de ucidere. Infractiunea de omor, în forma sa tipica,

poate prezenta numeroase si variate modalitati faptice, determinate de împrejurarile

Page 16: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

concrete în care aceasta a fost savârsita (mijloace folosite, locul si timpul savârsirii,

relatiile dintre faptuitor si victima, mobilul faptei). Sunt anumite împrejurari în care omo-

rul savârsit capata totdeauna un grad de pericol social sporit. În Codul penal aceste

împrejurari sunt prevazute prin dispozitii care privesc modalitatile normative ale

infractiunii de omor. Aceste modalitati au fost incriminate în texte separate ca variante

agravate, devenind astfel, infractiuni de sine statatoare (art. 175 si 176 C. pen.).

C. Sanctiuni. Infractiunea de omor în forma sau varianta sa tipica se pedepseste cu

închisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi din cele prevazute în art. 64

C pen. Tentativa se pedepseste, potrivit cu regulile aratate în art. 21 alin. (2), cu

închisoare de la 5 la 10 ani.

[1] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], vol. III, op. cit., p. 180.

[2] A. Boroi, Infractiuni contra vietii, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999, p. 54.

[3] Este interesanta si definitia omorului data de juristul englez I. Coke în sec. al XVII-lea: „când un om cu memoria sanatoasa si

la vârsta la care raspunde pentru faptele sale ucide pe nedrept, cu premeditare sau intentionat orice fiinta rationala [...]” (Citat din

„Royal Common on Capital Punishment”, Report C.M.D., No. 8932 at 26/1953, în Codul penal Model American – Philadelphia P.A.,

The American Law Institute).

[4] A. Boroi, op. cit., p. 20.

[5] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], vol. III, op. cit., p. 181.

[6] V. Belis, Medicina legala, Ed. Teora, Bucuresti, 1992, p. 18.

[7] A. Filipas, Despre convertirea faptului putativ în tentativa în materia infractiunii de omor, în „Revista de Drept penal”, nr.

2/1994, p. 54.

[8] A. Boroi, Drept penal. Partea generala, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001, p. 123. V. Papadopol, Delimitarea actelor de

coautorat de cele de complicitate, J.N. nr. 7/1963, p. 70; V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], op. cit., p. 140; C. Bulai,

Manual de drept penal, Ed. All Beck, Bucuresti, 1998, p. 187; I. Oancea, Drept penal. Partea generala, Ed. Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1972, p. 342.

[9] Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 1362/1983, în R3, p. 202; Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 360/1979, în RRD nr.

10/1979, p. 66; Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 467/1978, în RRD

nr. 7/1978, p. 53.

[10] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], vol. III, op. cit., p. 206.

[11] Trib. Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen., decizia nr. 506/1991, în Dreptul nr. 5/1992, p. 68.

Page 17: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

[12] Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, A. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazar, op. cit., p. 98.

[13] O. Stoica, op. cit., p. 66.

[14] R. Pannain, Manuale di diritto penale. Parte generale, vol. I, Torino, 1967, p. 296, citat de

V. Dobrinoiu, op. cit., p. 27.

[15] I. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], vol. III, op. cit., p. 214, sect. pen., decizia nr. 156/1992, în Dreptul nr. 5/1993, p. 80.

[16] Gh. Mateut, Drept penal special. Sinteza de teorie si practica judiciara, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1999, p. 65; Trib. Suprem,

sect. pen., decizia nr. 625/1987, în C.D., 1987, p. 265; opinia este unanim împartasita în literatura noastra de specialitate, T. Vasiliu

si colab., op. cit., vol. I, p. 74; O. Stoica, op. cit., p. 66, C. Bulai, op. cit., p. 100; Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologia medico-

legala,

Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978, p. 33.

[17] Gh. Scripcaru, M. Terbancea, op. cit., p. 33.

[18] Gh. Scripcaru, T. Ciornea, N. Ianovici, op. cit., p. 54.

[19] V. Dongoroz, vol. I, op. cit., p. 105; G. Bettiol, Dirrito penale, Parte generale, Ottava editione, CEDAM, Padova, 1993, p.

225; G. stefan, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal général, trèsième édition, Dalloz, Paris; 1998, p. 226; R. Maurach,

Deutsches Strafrecht, Allgemeiner Teil, 3 Auflage, C.F. Muller, Karlsruhe, 1965, p. 159; H. Jescheck, Lehrbuch des Strafrechts,

Allgemeiner Teil, Vierte Auflage, Duncker und Humblot, Berlin, 1988, p. 237; M. Donini, Illecito e colpevolezza nell imputazione del

reato, Giuffre editore, Milano, 1991, p. 245, subliniaza ca acolo unde legiuitorul a pretins producerea unui rezultat separat de

actiune nu se poate nega caracterul autonom al acestuia; se legitimeaza astfel si clasificarea infractiunilor în infractiuni de rezultat si

de simpla actiune;

G. Williams, Criminal Law, The General Part, second edition, Stevens and Sons Limited, London, 1961, p. 17, mentioneaza ca

moartea victimei în cazul omorului nu va fi suficienta numai prin simpla actiune desfasurata în circumstantele cerute de lege, ci

trebuie sa se produca si rezultatul, precum si legatura de cauzalitate între actiune si rezultat.

[20] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], vol. I, op. cit., p. 140.

[21] V. Dongoroz, Tratat, p. 272-273; Explicatii teoretice [...], vol. I, op. cit., p. 142, 153; C. Bulai, op. cit., p. 173; H. Jescheck,

p. 202, arata ca desi s-a spus ca o fapta este incriminata numai daca a produs un rezultat trebuie sa se tina seama de realitatea

legislativa care arata ca unele fapte sunt incriminate fara a se cere existenta unui rezultat (de exemplu: fapta are un caracter

compromitator) si pe care legea le incrimineaza chiar fara a astepta sa se produca un rezultat. În cazul acestor infractiuni nu poate fi

de conceput decât tentativa imperfecta.

[22] F. Mantovani, Diritto penale. Parte generale, seconda edizione, CEDAM, Padova, 1988, p. 166; T. Padovani, Diritto

penale, Giuffre editore, Milano, 1990, p. 147; acesta face deosebirea între rezultatul în sensul naturalist si rezultatul în sens juridic;

H. Jescheck, op. cit., p. 234; autorul subliniaza ca actiunea însasi poate fi un rezultat, deoarece este consecinta impulsurilor

volitive ale agentului; sub acest aspect se poate discuta despre rezultat în sens larg si în sens restrâns, acesta din urma având o

valoare practica, deoarece numai în acest caz se pune problema legaturii cauzale.

M. Donini, op. cit., p. 15, arata ca rezultatul nu poate fi privit în afara actiunii; rezultatul capata rezonanta si sensuri semnificative

numai prin raportare la actiune (de exemplu, suprimarea vietii unei persoane poate fi rezultatul, în egala masura, al unei fapte

intentionate, din culpa ori praeterintentionate), numai actiunea va clarifica semnificatia juridica a rezultatului. Tocmai pentru ca

actiunea poarta în ea rezultatul, poate fi considerata ea însasi rezultat.

[23] F. Mantovani, op. cit., p. 168; T. Padovani, op. cit., p. 147.

Page 18: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

[24] T. Padovani, op. cit., p. 150; V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], vol. I, op. cit.,

p. 117, autorul subliniaza ca prin „rezultatul faptei” se întelege urmarea fireasca, imediat produsa printr-o modificare în lumea

exterioara; C. Bulai, op. cit., p. 131.

[25] H. Blei, Strafrecht I, Allgemeiner Teil, 18 Auflage, C.H. Beck, Munchen, 1983, p. 57;

F. Mantovani, op. cit., p. 170; nu trebuie sa se confunde fapta constând într-o actiune cu rezultat comprimat cu fapta incriminata

care se epuizeaza prin însasi actiunea descrisa de legiuitor si a carei existenta nu este conditionata explicit sau implicit de

producerea unui rezultat. În aceste din urma situatii nu este de conceput existenta legaturii cauzale. S-ar putea sustine, prin urmare,

ca legatura cauzala nu este specifica oricarei incriminari, ci numai acelora în care actiunea descrisa este conditionata de

producerea unui rezultat distinct de actiunea însasi, fie ca acest rezultat apare explicit descris de legiuitor (regula generala), fie ca el

rezulta implicit din verbum regens (exceptia);

H. Jescheck, op. cit., p. 249, subliniaza ca actiunea si rezultatul în infractiunile de rezultat nu sunt autonome, ci legate între ele prin

legatura de cauzalitate; G. Antoniu, op. cit., p. 98.

[26] V. Dongoroz, Tratat, op. cit., p. 225; G. Antoniu, op. cit., p. 109; H. Blei, op. cit., p. 134;

R. Maurach, op. cit., p. 161; F. Mantovani, op. cit., p. 172; R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 417;

G. Bettiol, Diritto penale, parte generale, ottava edizione, CEDAM, Padova, 1973, p. 251.

[27] J. Hall, General principles of Criminal Law, edition Balabs Merriel, Indianapolis, New-York, 1960, p. 247; Model Penal

Code and Commentaries, Parte I/1, op. cit., p. 253, autorii americani mai noi încearca sa se elibereze de conceptia cauzei

apropiate, adoptând o pozitie mai realista în problema legaturii cauzale. Aceasta pozitie este consacrata în art. 2, 3 alin. (1) C. pen.,

model care adopta, în principiu, teoria conditiei necesare.

[28] În acelasi sens este si jurisprudenta româna: exista legatura de cauzalitate daca fara existenta actiunii ilicite de a lovi pe

victima nu s-ar fi produs rezultatul mortal (Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 98/1974, în RRD nr. 12/1974, p. 66; Trib. Suprem,

sect. pen., decizia nr. 2068/1980, în RRD

nr. 7/1981, p. 61.

[29] G. Bettiol, op. cit., p. 251; R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 420; autorii arata ca jurisprudenta franceza foloseste frecvent

criteriul vinovatiei pentru a identifica cauza dintre conditiile necesare. În realitate, legatura de cauzalitate nu poate fi conceputa

decât între actiunea faptuitorului privita în complexitatea ei psiho-fizica si rezultat, fara a rezolva totodata si problema vinovatiei;

aceasta din urma se raporteaza la un rezultat care s-a dovedit ca a fost deja cauzat de faptuitor. O data cu analiza actiunii se va

verifica si daca faptuitorul a avut reprezentarea legaturii de cauzalitate dintre actiunea sa si rezultat; vezi în acest sens si C. Bulai,

op. cit., p. 138. Autorii americani îsi propun, de asemenea, sa separe problema relatiei cauzale de cea a vinovatiei; Model Penal

Code and Commentaries, I/1, op. cit., p. 255.

[30] R. Maurach, op. cit., p. 167; H. Jeschech, op. cit., p. 256; G. Bettiol, op. cit., p. 256; H. Blei, op. cit., p. 103; R. Merle, A.

Vitu, op. cit., p. 417; F. Mantovani, op. cit., p. 173, citati de G. Antoniu, op. cit., p. 172.

[31] În acest sens s-a decis si de instantele române: nu întrerupe legatura de cauzalitate neaplicarea unei terapii complete de

catre organele medicale daca se constata ca fara actiunea inculpatului moartea victimei nu s-ar fi produs (Trib. Suprem, sect. pen.,

decizia nr. 1642/1974, în RRD nr. 2/1975,

p. 59; tot astfel, nu are relevanta ca victima s-a internat tardiv în spital si ca vasele craniului erau foarte subtiri, daca moartea

victimei s-a datorat lovirii de catre inculpat cu o caramida, ceea ce a provocat un traumatism cranio-cerebral si fractura osului frontal

stâng (Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 4115/1975, R.1, p. 272); la fel, este irelevanta împrejurarea ca moartea victimei s-a

produs datorita unor complicatii septice, din moment ce ea a survenit ca urmare a loviturii de cutit aplicate victimei în abdomen de

inculpat (Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 2894/1971, în RRD nr. 3/1972, p. 165).

[32] H. Jescheck, op. cit., p. 257.

[33] Gh. Mateut, op. cit., p. 70.

Page 19: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

[34] H. Jescheck, op. cit., p. 249; autorul arata ca relatia dintre actiune si rezultat nu trebuie sa fie întotdeauna cauzala pentru a

atrage raspunderea agentului, pe lânga faptul ca o atare relatie nu este întotdeauna suficienta pentru atribuirea raspunderii penale,

agentului. Dupa parerea sa, relatia cauza-efect nu este esentiala pentru Dreptul penal, ci numai chestiunea daca s-ar putea imputa

agentului rezultatul din punctul de vedere al unei sanctionari echitabile; or, aceasta presupune o verificare a realitatii dupa criterii

normative, nu cauzale. Atribuirea obiectiva a unui rezultat agentului nu trebuie sa aiba la baza întotdeauna cauzalitatea; uneori

imputabilitatea trebuie recunoscuta chiar în afara cauzalitatii; acesta nu constituie o conditie necesara imputabilitatii. Acela care

împiedica pe altul sa dea ajutor unui accidentat, lasând sa se produca rezultatul mortal, nu reprezinta o cauza reala a rezultatului, ci

o cauza ipotetica, probabila. Alteori, este imputabil un rezultat chiar daca numai partial exista si o legatura cauzala ori daca

rezultatul a fost provocat de agent împreuna cu alte persoane, actiunea sa neavând caracter necesar.

[35] C.S.J., sect. pen., decizia nr. 130/1993, în Dreptul nr. 8, 1993, p. 66.

[36] Trib. Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen., decizia nr. 520/1992, în Culegere de practica judiciara penala pe anul 1993, p. 152.

[37] Trib. Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen., decizia nr. 646/1993, în RRD nr. 12/1993, p. 62.

[38] C.S.J., sect. pen., decizia nr. 311/1992, în Dreptul nr. 4/1993, p. 76.

[39] Trib. Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen., decizia nr. 332/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p. 82.

[40] Trib. Jud. Constanta, decizia pen. nr. 268/1993, în Dreptul nr. 5/1994, p. 73.

[41] V. Dongoroz, Explicatii teoretice [...], op. cit., p. 64; A. Muresan, Asemanari si deosebiri între infractiunea de omor si

infractiunea de loviri cauzatoare de moarte, în A.U.C., 1959, p. 163;

I. Dobrinescu, op. cit., p. 37.

[42] C.S.J., sect. pen., decizia nr. 403/1992, în Dreptul nr. 10, p. 71; Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 622/1989, în RRD nr.

8/1989, p. 62.

[43] C.S.J., sect. pen., decizia nr. 223/1993, în Dreptul nr. 15/1994, p. 80; Gh. Mateut, op. cit.,

p. 72.

[44] C.S.J., sect. pen., decizia nr. 329/1993 (nepublicata).

[45] Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 2515/1971, în RRD nr. 4/1971, p. 167.

[46] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], vol. III, op. cit., p. 185; T. Vasiliu si colab.,

op. cit., vol. I, p. 75; C. Bulai, op. cit., p. 213.

[47] G. Antoniu, op. cit., p. 596.

[48] R. Maurach, op. cit., p. 239; M. Donini, op. cit., p. 462; autorul subliniaza ca atât în cazul lui error in persona, cât si în

cazul lui aberratio ictus, subiectul n-ar fi actionat daca nu s-ar fi gasit în eroare, ca atare ar trebui conceputa o solutie unitara pentru

ambele ipoteze, citati de G. Antoniu,

op. cit., p. 596.

[49] G. Antoniu, op. cit., p. 597.

[50] G. Antoniu, op. cit., p. 597.

[51] G. Antoniu, op. cit., p. 601.

Page 20: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

[52] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], op. cit., p. 225; G. Bettiol, op. cit., p. 262;

V. Manzini, op. cit., p. 367; R. Maurach, op. cit., p. 322; autorul arata ca aceasta era si pozitia mai veche a doctrinei germane

(Liszt, Frank, WeIzel) si ca la origine ideea a fost exprimata de Farinacius (sufficit animus occidendi si non in specie saltem in

genere). La aceleasi concluzii, în sensul ca exista o infractiune unica, ajunge si jurisprudenta franceza, precum si G. Stefani, G.

Levasseur,

B. Bouloc, op. cit., p. 268; Donnedieu de Vabres, op. cit., p. 480; sustine ca solutia jurisprudentei franceze ar trebui reevaluata

dupa modelul doctrinei germane moderne, recunoscându-se în cazul aberratio ictus, existenta unui concurs de infractiuni. Instantele

române s-au pronuntat, de asemenea, în sensul ca în ipoteza aberratio ictus eroarea asupra persoanei nu este esentiala. Nu este

relevant pentru existenta infractiunii de omor faptul ca în timpul luptei dintre inculpat si fiul victimei, acesta s-a interpus între cei doi

primind lovitura mortala destinata fiului sau (Trib. Suprem, sect. pen., decizia

nr. 2121/1976, în R.2, p. 278); exista infractiunea de omor chiar daca, din eroare, lovitura mortala a fost suportata de alta persoana

care s-a interpus între combatanti (Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 1304/1979 în R.2, p. 275); din moment ce inculpatul nu a

avut intentia sa ucida, ci doar sa loveasca persoana asupra careia a fost îndreptata lovitura ce din eroare a fost abatuta asupra altei

persoane, care a decedat, fapta sa constituie infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte, iar nu aceea de omor. Alta

ar fi situatia daca în raport cu persoana initial vizata, inculpatul ar fi actionat cu intentia de a ucide; în acest caz, fapta ar fi constituit

infractiunea de omor (Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 468/1977, în C.D., p. 269).

[53] M. Donini, op. cit., p. 462; autorul nu numai ca sugereaza sa se admita în cazul aberratio ictus solutia concursului de

infractiuni, dar propune chiar sa se extinda aceeasi solutie si la ipoteza error in persona; G. Williams, op. cit., p. 126 argumenteaza

necesitatea adoptarii solutiei concursului de infractiuni în ipoteza aberratio ictus.

[54] H. Blei, op. cit., p. 122; H. Jescheck, op. cit., p. 281; autorul arata ca în ipoteza aberratio ictus este posibil ca, în raport cu

victima desemnata, agentul sa se afle în legitima aparare, putând sa fie tras la raspundere numai pentru infractiunea din culpa

comisa contra victimei neaflate în reprezentarea sa; M. Donini, op. cit., p. 476, criticând solutia contrara autorului, arata ca nici un

judecator n-ar putea condamna o persoana ca si-a lovit cu intentie tatal pe baza prezentei de dol numai pentru ca tatal s-a aflat

lânga persoana cu care agentul era în discutie si pe care vrând sa-l loveasca, acesta s-a ferit, fiind lovit tatal agentului, citati de G.

Antoniu, op. cit., p. 602.

[55] T. Padovani, op. cit., p. 290; F. Mantovani, op. cit., p. 364; pentru a tempera rigoarea solutiei prevazute în art. 82 C. pen.,

în doctrina s-a propus ca macar sa fie întrunite elementele tentativei în raport cu victima desemnata, iar circumstantele de agravare

în raport cu aceasta victima sa nu fie operante; ca atare, autorul sa raspunda pentru omor simplu, chiar daca victima desemnata era

sotul (sotia); tot astfel, sa raspunda pentru omor simplu, daca, vrând sa ucida un trecator oarecare, omoara pe sot (sotie), citati de

G. Antoniu, op. cit., p. 603.

[56] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], op. cit., vol. III, p. 184.

[57] C.S.J., sect. pen., decizia nr. 340/1992, în Dreptul nr. 4/1993, p. 69.

[58] Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 898/1983, în RRD nr. 8/1983, p. 60.

[59] Trib. Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen., decizia nr. 255/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 73.

[60] C.S.J., sect. pen., decizia nr. 172/2000, în Dreptul nr. 9/2001, p. 59.

[61] Trib. Mun. Bucuresti, sect. pen., decizia nr. 219/1999, în Dreptul nr. 6/2000, p. 60.

[62] Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 1400/1988, în RRD nr. 8/1988, p. 68.

[63] Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 1272/1982, în RRD nr. 3/1983, p. 61.

[64] Trib. Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen., decizia nr. 621/1992, în Dreptul nr. 6/1993, p. 73.

Page 21: 84144895 Infractiuni Contra Vietii

[65] Trib. Suprem, sect. pen, decizia nr. 1320/1981, în RRD nr. 4/1982, p. 68; V. Papadopol, Tentativa în reglementarea noului

Cod penal, în RRD nr. 4/1969, p. 3.

[66] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice […], vol. I, op. cit., p. 142.