Intrebarea 1.Teoria economică şi sistemul ştiinţelor economice.

Iniţial, ştiinţa economică avea denumirea de „economie politică" şi cuprindea ansamblul de cunoştinţe cu privire la viaţa economică. Treptat însă, de la economia politică încep a se desprinde anumite domenii ale acesteia, formînd ştiinţe autonome, fiecare cu obiectul său de studiu şi cu metoda sa de cercetare. Astfel au apărut: contabilitatea, statistica, istoria gîndirii economice, finanţele, marketingul, managementul etc. Fiind foarte numeroase (unii specialişti consideră că există peste o sută de ştiinţe economice diferite), acestea se constituie cu timpul într-un sistem aparte, numit „sistemul ştiinţelor economice". În acest sistem, economia politică (numită mai apoi „economics", „teoria economică", „economica" sau pur şi simplu „economie") ocupă un loc central. Ori-cum, între aceste două noţiuni: „ştiinţa economică" şi „teoria economică" nu trebuie pus un semn de egalitate, deoarece desemnează realităţi diferite. Teoria economica este doar una din ştiinţele economice, care, după cum ştim deja, sînt foarte numeroase.

Clasificarea ştiinţelor economice

Desprinzîndu-se treptat de la trunchiul comun care era „economia po-litică" în sensul ei iniţial, ştiinţele economice formează astăzi un sistem cu numeroase componente, numit „sistemul ştiinţelor economice". Acest sistem poate fi împărţit în cinci

categorii de ştiinţe, şi anume:

1) ştiinţele economice fundamentale;

2) ştiinţele economice funcţionale (sau teo-retico-aplicative);

3) ştiinţele economice concrete;

4) ştiinţele economice istorice;

5) ştiinţele economice de frontieră.

Din grupul de ştiinţe economice fundamentale fac parte: economia politică (teoria economică sau, simplu, economia); microeconomia; ma-croeconomia.

Ştiinţele economice funcţionale au un obiect de studiu mai îngust, mai specializat, fiind totodată ştiinţe teoretico-aplicative. Acestea sînt: statistica, contabilitatea, managementul, finanţele şi creditul, marketingul, relaţiile economice internaţionale, analiza activităţii economice, economia muncii, economia mediului etc.

Ştiinţele economice concrete par a fi cele mai numeroase: economia industriei; economia agriculturii; economia învăţămîntului; economia comerţului; economia transportului. Vine apoi un nou grup de ştiinţe economice, cum ar fi: contabilitatea industriei; managementul per-sonalului etc. Din această categorie fac parte şi economia unităţilor economice, finanţele întreprinderii, contabilitatea firmei, managementul firmei etc.

Din grupul ştiinţelor economice istorice fac parte: doctrinele economice (sau istoria gîndirii economice), istoria

economiei naţionale, istoria economiei mondiale.

Grupul ştiinţelor economice de frontieră include ştiinţele apărute la hotarul dintre economie şi alte ştiinţe naturale sau sociale: geografia economică, econometria, cibernetica economică, matematica economi-că, psihologia economică, informatica economică, sociologia economică etc.

Teoria economică - ştiinţă fundamentală şi călăuză în universul economiei

Sistemul ştiinţelor economice se află în plină dezvoltare. Apar noi ştiinţe economice, se modifică frontierele între ştiinţele deja existente. Oricum, în toate variantele, teoria economică (economia politică) ocupă locul central în acest sistem. Ea constituie baza teoretică şi metodologică pentru celelalte ştiinţe economice, elaborează instrumentarul de cercetare economică, formulează categoriile, legile şi tendinţele principale în dezvoltarea activităţii economice. Anume această ştiinţă serveşte drept temelie pentru elaborarea politicilor economice promovate de stat.

Şi încă ceva. Unul din obiectivele principale ale „teoriei economice", în calitatea sa de componentă fundamentală a ştiinţei economice, dar mai ales în calitate de disciplină universitară, este de a-1 iniţia, a-1 introduce pe student în universul ştiinţelor economice. Aceasta este „poarta" prin care se intră în lumea complexă a

economiei. Fără „lumina" acestei discipline este imposibil de a „vedea" şi a înţelege profund acest univers.

Intrebarea 2. Metodele de cercetare ale ştiinţei economice. .Legile economice.

Metoda – constituie totalitatea mijloacelor,instrumentelor folosite de o stiință oarecare pentru a studia lumea înconjurătoare, a sistemetiza faptele și a le expune sub forma de categorii științifice , legi, tendinșe și modele.

Principalele metode folosite în cercetarea fenomenelor economice sunt:

Metoda abstracţiei ştiinţifice- procedeu prin care fenomenul cercetat este “curăţat” de fapte şi trăsături mai puţin importante, ajungindu-se astfel la nucleul acestuia. Metoda dată scoate în relief trăsăturile caracteristice, dominante pentru fenomenul cercetat. Sunt definite aspectele esenţiale ale vieţii economice, numite „categorii economice”(banii, profit, buget, marfa , capital).

Metoda unităţii dintre analiză şi sinteză- cu ajutorul analizei fenomenul supus cercetării e descompus în componentele sale, fiecare parte fiind analizată complex. Prin sinteză, elementele analizate separat sunt reunite, reconstituindu-se întregul, cunoscîndu-se deja elementul-cheie şi schiţîndu-se tendinţele dominante în evoluţia fenomenului cercetat.

Metoda istorică- porneşte de la adevărul că fenomenul economic are evoluţie istorică: apare, se dezvoltă,

apoi dispare sau se transformă în altceva.

Metoda logică- fenomenul e reprodus doar prin ceea ce acesta are mai important, mai esenţial.

Metoda analizei cantitative şi calitative-evaluarea mărimilor economice în unităţi naturale şi în expresie bănească, apoi căutarea modalităţii de transformare a cantităţii în calitate.

Metdelarea economico-matematică - reproducerea schematică a unui sistem liniar, alcătuit din mărimi variabile, care permite elaborarea unor scenarii de evoluţie a acestora şi alegerea variante optimale.

Mai există metode ca:

Metoda teoretică

Metoda anologiei

Experimentul economic.

Legile economice sunt niste notiuni mai putin numeroase , dar mai complexe, mai fundamentale. Ele exprimă legăturile cele mai profunde dintre fenomenele economice, interdependențele cauzale, stabile și esentiale, dintre categoriile economice, dintre participantii la viata economica.In unele cazuri in calitate de sinonim se foloseste notiunea de “principii ale economiei”.

Intrucit stiinta economica studiaza niste realitati , atit obiective cit si subiective, legile economice mai pot fi grupate in 2 mare categorii. Din prima categorie fac parte acele legi care au un « suport«  natural, iar a doua – cele care au un «suport « psihologic. In primul caz legile economice

exprima necesitatea stabilirii unor echilibre intre diferite fenomene economice sau a schimbului de echivalente ( legea valorii, legea cererii, legea ofertei, etc.). In al doilea caz , cel al interdependentelor de natura pshihologica , legea economica este expresia comportamentului indivizilor. « modelat«  sau conditionat de anumite predispozitii psihologice stabile ale oamenilor de a proceda intr-un fel sau altul (legea inclinatiei spre economii, legea lui Engel eetc.)

Exemple de legi economice : legea cresterii nevoilor, legea raritatii, legea cererii, legea ofertei, legea randamentelor neproportionale, legea valorii, legea inclinatiei spre economii etc.

Legea generale a cererii. Conform acestei legi, daca pretul bunurilor, resurselor si serviciilor va scadea, in mod corespunzator va creste cantitatea de marfa ceruta intr-o anumita perioada si invers, daca preturile cresc, va scadea cantitatea de marfa ceruta in perioada de timp respectiva ( celelalte conditii ramanand neschimbate ).

Legea ofertei, ea arata relatia care se stabileste intre cantitatea dintr-un bun pe care un ofertant o ofera spre vinzare intr-o anumita perioada de timp si pretul la care bunul respectiv se vinde.

LEGEA RARITATII= volumul, structurile si calitatea resurselor evolueaza mai incet decat volumul, structurile si intensitatea nevoilor umane.

legea randamentelor

1

funcţionale neproporţionale (Legea lui Turgot), în baza căreia, atunci când cantităţi crescânde dintr-un factor de producţie se combină cu cantităţi fixe din ceilalţi factori de producţie (condiţiile tehnice şi organizatorice rămân neschimbate), productivitatea medie şi cea marginală a factorului variabil cresc, ating un maxim, după care se cunoaşte o evoluţie descrescătoare, în condiţiile în care producţia totală creşte.

Legea lui Engel afirmă că ponderea cheltuielilor alimentare în bugetul gospodăriei tinde să scadă atunci când venitul creşte. Cu alte cuvinte elasticitatea cererii de alimente în raport cu venitul este subunitară: când venitul creşte cu o unitate, cheltuielile cu alimentele cresc cu mai puţin de o unitate. Altfel spus, celthuielile cu alimentele cresc mai încet decât veniturile: dacă veniturile cresc în progresie geometrică, cheltuielile alimentare cresc aritmetic.

Legea limitării resurselor. În raport cu dorinţele nelimitate ale oamenilor, nevoile trebuie să aibă acoperire în venit (satisfacerea anumitor necesităţi presupune nesatisfacerea altora). Limitarea resurselor ridică producătorilor şi consumatorilor problema alocării eficiente a resurselor. Drept urmare, consumatorul trebuie să aleagă alternative de consum care se încadrează în restricţiile impuse de propriul buget iar producătorul să aleagă acel program de fabricaţie ce poate fi realizat cu resursele materiale, umane,

băneşti de care dispune.

Prima lege a cererii. Cu cât este mai mare preţul unui anumit bun cu atât va fi mai redusă cantitatea cerută din acel bun.

A doua lege a cererii. Elasticitatea cererii în raport cu preţul tinde să fie mai mare pe termen lung decât pe termen scurt. Adică variaţia indusă de modificarea preţului asupra cererii are o anumită dimensiune în perioadele următoare modificării de preţ şi altă dimensiune, mai mare, după trecerea unei perioade mai mari de timp de la această modificare. În cazul reducerii preţului, creşterea corespunzatoare cererii se va manifesta pregnant după o perioada mai mare. Principalul factor ce determină acest lucru este dat de timpul diferit în care informaţia privind reducerea de preţ ajunge la consumatori. Locul în care se întâlnesc consumatorii şi producătorii se numeşte piaţă.

Legea utilităţii marginale descrescătoare arată că, la cresterea consumului de bunul X, utilitatea totala creste pina la o anumita limita, in timp ce utilitatea marginala este in descrestere pozitiva, atunci cind utilitatea marginala descreste mai jos de zero, atunci utilitatea devie dezutilitate. Cind utilitatea totala este maxima, utilitatea marginala este nula.

Intrebarea 3.Resursele economice şi caracterul lor limitat. Frontiera posibilităţilor de producţie

Resursele economice-totalitatea elementelor naturale, umane, financiare,

informaţionle şi tehnologice atrase şi utilizate pentru producerea bunurilor necesare satisfacerii nevoilor umane.

Clasificarea resurselor:

Resurse primare (create de natură)

a) Res. umane-populaţia din punct de vedere cantitativ, calitativ, structural: număr, calificare etc.

b )Res. naturale- fondul financiar, pădurile, apele, zăcămintele minerale.

Resurse derivate (acumulate, create de om)

a)Res. materiale- capital tehnic sub formă de maşini, utilaje, construcţii, sisteme de transport

b)Res. financiare- de care dispune populaţia, statul şi întreprinderile.

c) Res. inovaţionale- cunoştinţe experienţă, tehnologii.

d) Res. informaţionale-ce permit agenţilor econ. să cunoască realitatea,să ia decizii, să acţioneze.

Trăsătura fundamentală a resurselor economice constă în caracteru lor limitat. Sunt limitate resursele de apa si de sol, resursele de soare si aer etc. Devin tot mai rare resursele neregenerabile (zacamintele minerale, inclusiv gazele naturale, petrolul minereul de fier, carbunele,etc.) iar intr-un viitor previzibil unele din ele ar putea sa dispara cu totul. Raritatea resurselor conditioneaza și raritatea (altfel spus, caracterul limitat) bunurilor economice produse de societate. In asemenea conditii, apare o neconcordanta, o tensiune intre nevoile care cresc intruna si resursele (bunnurile

economice) care sunt limitate si rare. Legea rarităţii-raportul dintre resurse şi nevoi (tensiunea dintre nevoile care cresc întruna şi resursele care sunt limitate şi rare).

Problema alegerii resurselor si a utilizarii eficiente a acestora constituie problema fundamentala a economiei. Intr-u cit resurele sunt limitate, iar nevoile limitate si cresc pe zi ce trece, omenirea este nevoita sa aleaga acea forma de activitate care ar permite utilizarea cit mai rationala si eficienta a resurselor disponibile. Deoarece omenirea nu este capabila sa produca toate bunurile si serviciile, pe la care la doreste atit indivizii cit si intreprinderile si statul inaite de a declansa a activitate economica sunt nevoiti sa raspunde la 3 intrebari: Ce? Cit? Pentru cine?

Intrebarea 4. Bunurile economice şi caracteristicile lor.

Din utilizarea si consumul resurselor rezulta bunurile economice.

Bunurile economice: un rezultat al acţiunii umane, destinat să satisfacă o nevoie economică dată prin combinarea si consumul resurselor disponibile.

Clasificare: după

origine:bunuri libere –

nu sunt rezultat al acţiunii umane, nu au costuri de procurare

bunuri economice – sunt rezultat al acţiunii umane, au costuri de procurare

după modul de circulaţie:

bunuri marfă – trec de la producător la consumator prin piaţă

bunuri non-marfă – trec de la producător la consumator fără intermedierea pieţei

conform naturii econimice a bunurilor:bunuri de consum- haine, hranabunuri de capital- masine, uitlaj, strung etc. dupa termenul de utilizare:de folosinta curenta – hranade folosinta indelungata – TV, masini, cladiri după

scopul consumului:bunuri finale –

sunt destinate consumului final (bunuri de consum)

bunuri intermediare – sunt destinate consumului productiv (bunuri de echipament sau de investiţii)

după sectorul economic în care sunt produse:

bunuri publice – sunt destinate satisfacerii nevoilor economice publice (colective)

bunuri private – sunt destinate satisfacerii nevoilor economice private (individuale)

după forma pe care o imbraca:

bunuri – sunt substanţiale (tangibile) : momentul producerii lor diferă de momentul consumului

servicii – sunt non-substanţiale : momentul producerii lor coincide cu momentul consumului

dupa sectorul din care provin:bunuri primarebunuri secundarebunuri terte alte: normale- bunuri a caror cerere creste

odata cu cresterea veniturilorinferioare- bunuri la care cererrea se reduce odata cu crestrea veniturilosubstituibile- cele care pot fi subtituitecomplementare- care nu se utilizeaza una fara alta (masina si motorina)

Trăsăturile bunurilor economice:

sunt rezultat al acţiunii (activităţii) umane

sunt utile sunt

disponibile (accesibile)

sunt rare au cost

oportun, care este valoarea cele mai bune dintre sansele sacrificate, la care se renunt atunci cind se cumpara ceva.

Raritatea: proprietatea unui bun (sau resursă economică) de a fi insuficient(ă) în raport cu nevoia sau nevoile economice generatoare. Raritatea este o relaţie între nevoia economică şi bunul (resursa) asociat(ă).

Intrebarea 5. Activitatea economică: faze şi indicatori. Agenţii economici

Activitatea economică:ansamblul de acţiuni umane, individuale sau socializate, destinate să obţină bunurile economice necesare satisfacerii nevoilor economice

Forme ale activităţii economice:

după forma de proprietate asupra bunurilor intermediare utilizate:

activităţi economice private – produc bunuri şi servicii private (individuale)

2

activităţi economice publice – produc bunuri şi servicii publice (colective)

după gradul de prelucrare a bunurilor de consum:

sectorul primar: bunurile economice au un grad de prelucrare primar, incipient

sectorul secundar: bunurile economice au un grad de prelucrare superior

sectorul terţiar: bunurile economice apar exclusiv sub forma serviciilor

după transparenţa în raport cu contabilitatea naţională:

activităţi economice oficiale: sunt contabilizabile de către autoritatea publică

producătoare de mărfuri: agenţii economici propriu-zişi

producătoare de bunuri economice non-marfă: economia casnică (gospodării)

activităţi economice subterane: scapă contabilizării autorităţii publice

AE implica 4 faze: productia, schimbul, repartitia, consumul.

Productia – constituie totalitatea eforturilor si operatiunilor umane de combinare a factorilor de productie in cadrul diferitelor unități de producție ( de ex.intreprinderi), in scopul obtinerii bunurilor materiale și a serviciilor.

Schimbul (sau circulatia) – este o alta faza a activitații economice, in cadrul căreia bunurile produse sunt depozitate si pastrate, sunt schimbate cu alte bunuri, sau sunt trecute de la o persoana la alta prin actul de vinzare-cumparare. Schimbul bunurilor se efectueaza prin intermediul unor servicii precum si

cele comerciale, de comunicații și de telecomunicații, de transport, de depozitare si de păstrare.

Repartiția – este o activitate prin intermediul căreia bunurile produse sunt distribuite participantilor la procesul de productie. In lumea modernă, repartiția se infăptueste sub forma distribuirii si redistribuirii veniturilor ( salarii, profituri, impozite, taxe) intre agentii economici si intre membrii societății.

Consumul – care este scopul final al oricărei activități economice, constă in folosirea, utilizarea bunurilor și satisfacerea nevoilor. Consumul poate fi intermediar (productive) sau final.

Indicarori ai activitatii economice sunt: rentabilitatea, lichiditatea, solvabilitatea.

In activitatea economica, productia si repartitia, schimbul si consumul bunurilor si serviciilor, in calitate de agenti economici intervin peroane fizice si juridice., care intr-un anumit mod adopta niste decizii referitoare la organiarea, guvernarea si finalizarea proceseol economice. Participanții la viata economica sau persoanele fizice sau juridice care indeplinesc anumite functii speciale in activitatea economica se numesc agenti economici.

Agentii economici sunt grupati in 5 categorii si anume: menajele, intreprinderile, instituțiile financiare, administrația publică, restul lumii.

Orice activitate economica porneste de la menaje (numite si gospodării) , care pot fi reprezentate de o persoană aparte sau o familie. Funcția principală a acestora este consumul, dar menajele desfășoară și operațiuni de productie casnica, nemarfară, mai cu seamă in țările cu un nivel de dezvoltare mai modest. Menajele oferă societății resursele necesare organizării activității economice (forță de muncă, capital, terenuri de pămint) și primesc in schimb venituri, pe care le folosesc pentru procurarea bunurilor de consum sau pentru formarea de economii..

Intreprinderile ( firmele) – au ca functie de bază producerea bunurilor materiale si a serviciilor marfare destinate schimbului sau vinzării-cumpărării. Scopul activității intreprinderilor este obținerea profitului.

Instituțiile financiare ( in principal băncile, dar si societățile de asigurări) au ca activitate de bază colectarea economiilor și transformarea acestora, prin intermediul creditelor, in investiții.

Administrațiile publice (centrale si locale) – indeplinesc 2 functii : redistribuirea veniturilor acumulate prin intermediul impozitelor si taxelor și prestarea de servicii nemarfare, in folosul intregii societăți: ocrotirea sănătății, educația, construirea drumurilor, protejarea mediului ambiant, dezvoltarea culturii s.a..

Intrebarea 6 .Proprietatea şi

pluralismul formelor sale

Din punct de vedere economic,proprietatea reprezinta ansamblul relatiilor dintre oameni,in legatura cu insusire,posedarea resurselor utilizate in activitatea economica si a rezultatelor acestei activitati.

Sensul juridic al cuv.”proprietate” se reduce la drepturile de proprietate,adica dreptul de a stapini bunul in interes propriu;dreptul de folosinta;dreptul de dispozitie,s.a. Intrucit sensurile economic si juridic ale proprietatii merg mina-n mina,se constata ca:

Proprietatea reprezinta totalitatea raporturilor dintre membrii societatii cu privire la insusirea bunurilor existente in societate,raporturi reglementate de acte juridice sau norme sociale.

Proprietatea se prezinta sub forma unitatii si inter-conditionarii elementelor sale de baza:obiectul si subiectul proprietatii.

Obiectul proprietatii il pot constitui bunurile materiale si imateriale(ex:informatiile),atit sub forma resurselor economice cit si a rezultatelor economice(o cladire,un lot de pamint,utilajul,automobile,s.a)

Subiectii proprietatii sunt posesorii obiectelor prorietatii si ei pot fi:a)persoanele fizice(indivizii,menajele),b)persoanele juridice.c)diferite organizatii(nationale sau internationale),d)statul

Tipurile formelor de proprietate

a)proprietatea privata (particulara),care poate fi:individuala,individ

ual-asociativa,private de familie,privat-asociativa.Proprietatea privata poate fi bazata pe munca individuala sau pe cea salariata.

b)proprietatea publica (“de stat”),cunoasta asemenea forme ca:proprietatea administratiei centrale si proprietatea administratiei locale (“proprietatea municipala”)

c)proprietatea mixta. Acest tip de proprietata combina,in diferite proportii,proprietatea private cu cea publica,iar in unele cazuri proprietatea nationala cu cea internationala.Proprietatea mixta poate fi:privat-publica nationala,privat-publica multinationala.

In sistemul economiei de piata loculcentral apartine proprietatilor private.Astfel,70-85% din PIB-ul tarilor dezvoltate este creat in cadrul proprietatilor private.Desi in proportii diferite(10-50%),proprietatea publica e prezenta astazi in toate tarile lumii.

Proprietatea private este temelia libertatii economice. Prin sistemul drepturilor de proprietate totalitatea normelor de reprezentare la accesul la resursele şi bunurile rare.

Drepturile de proprietate se realizează în următoarele atribute de bază:

- deţinere- aplicare- diviziune-definire- atenuare.Deţinerea

drepturilor de proprietate presupune posedarea exclusivă a resurselor şi bunurilor rare de un anumit subiect. Aplicarea drepturilor de

proprietate înseamnă excluderea de la un subiect de la accesul resurselor şi bunurilor rare. Diviziunea drepturilor de proprietate presupune descompunerea lor în diverse împuterniciri mai importante fiind următoarele: drepturile de posesiune, de utilizare, de administrare, de uzufruct, de valoare capitală, la securitate, la moştenire, de interzicere a utilizării păgubitoare, neeficiente. Definirea drepturilor de proprietate prezintă determinarea exactă a împuternicirilor ce aparţin proprietarului. Cu cît mai distinct sunt definite drepturile de proprietate cu atît mai înalte sunt rezultatele activităţii economice. Atenuarea drepturilor de proprietate presupune definirea inexactă şi aplicarea insuficientă a acestor drepturi ce determină apariţia conflictelor în cadrul activităţii economice şi utilizarea ineficientă a resurselor economice.

Intrebarea 7. Formele de organizare a economiei.

Economia naţională reprezintă acel sistem economic prin care fiecare comunitate îşi satisface trebuinţele din producţia proprie, deci avem de-a face cu un sistem închis. Această formă de organizare a economiei a fost specifică în comuna primitivă, sclavagism şi feudalism. Cu toate acestea, chiar în comuna primitivă unele produse nu puteau fi obţinute în propria gospodărie, ci erau procurate prin schimb. În concluzie, economia de schimb a apărut cu mult înaintea producţiei de mărfuri, însă înainte

3

de prima diviziune socială a muncii.

Economia de schimb este acea formă de organizare a economiei în care rolul determinant îl are viaţa, confruntarea dintre cerere şi ofertă. Acest tip de economie a evoluat de la o economie de piaţă liberă cu o concurenţă pură, la o economie în care predomină concurenţa imperfectă, respectiv se manifestă puterea marilor corporaţii monopoliste şi din ce în ce mai mult a statului.

Tipurile actuale de economie de schimb care există în ţările dezvoltate sunt: - multipolare (multitudinea şi diversitatea centrelor de decizie economică); - descentralizată: orice agent economic are autonomie de opţiune, de decizie şi acţiune; - de întreprindere: spaţiul microeconomic este fundamental în activităţile din economia naţională;- de calcul în expresie monetară;- statul exercită o influenţă indirectă şi globală;- profitul reprezintă mobilul central al unităţii economice.

Treapta calitativ superioară a economiei de schimb o reprezintă producţia de mărfuri. Producţia de mărfuri pentru a exista trebuie a întruni simultan 2 condiţii: - autonomia (independenţa producătorilor) - diviziunea socială a muncii

Economia de comanda. Acest sistem economic a existat intre anii 1917-1991 in fosta URSS, iar dupa cel de al II razboi mondial intr-o serie de tari din Europa Centrala si din Asia, inclusiv si

China, sub denumirea de socialism. Astazi socialismul ca sistem economic a disparut cu totul. Economia de comanda insa, aub alte forme, ca un sector dominant in economia multor tari este atestata inca din Antichitate. Economia de schimb (socialista sau planificata) are drept trasatura definitorie, ca statul, ca unic prorprietar al principalelor resurse economice, gestioneaza de unul singur atit productia, cit si schimbul si repartitia de bunuri si servicii. In economia de comanda lispseste libertatea de alegere a producatorului si consumatorului, precum si responsabilitatea personala pentru activitatea desfasurata. In acest tip de economie, toate activitatile erau planificate conform planui, prevederile caruia erau obligatorii pentru toti agentii economici. Preturile si salariile erau stabilite de catre instantele seperioare de stat. Scopul era simplu: indeplnirea obiectivelor stabilite de catre organele de stat.

Economia naturala reprezinta o forma de organizare a activitatii economice,in care bunurile produse sint destinate autoconsumului,nevoile fiind satisfacute fara a se apela la schimb.Economia naturala este un sistem economic inchis.

La un anumit nivel al dezvoltarii sale,economia naturala a devenit o piedica in calea dezvoltarii economiei,asta ducind la transformarea ei intr-o economie producatoare de marfuri, numita “economie de

schimb”,in care chiar de la inceput sunt produse pt vinzare. Produsele muncii sunt destina strict necesitatilor de consum ale producatorilor. Totodata, uneltele pe cate comunitatea nu le putea produce, erau procurare pe baza de schimb, dar nu predominau aceste realtii de schimb. Trasarurile economiei naturale sunt:

scopul productiei in constituia autoconsmul

munca in economia naturala avea caracter social cuprind in limitele inguste ale unitatilor de productie. Formta de munca era lipsita de mobilitate, deoarece juridic depindea de unitatea de productie.

Tehnologia era inapoiata, primitiva si se pune accentul de munca fizica

La baza economiei se afla agriculura si mestesugaritul.

Raspunsurile la intrebarile „ce? Cum? Pentru cine?” erau determinate de traditii transimise din genereatii in generatii

Conditiile care au generat trecerea treptata la economia de schimb:

1)diviziunea sociala a muncii(specializarea agentilor economici in crearea unor bunuri destinate vinzarii sau schimbului,numite”marfa”)

2)autonomia si independenta economica a agentilor economici,(bazata pe proprietatea private,adica poti folosi resursele disponibile dupa bunul-plac

3)aparitia pietei ca loc de intilnire a producatorilor si vinzatorilor ca loc unde se face schimbul sau vinzarea-cumpararea

4)monetizarea economiei(aparitia si impunerea monedei in calitate de instrument de intermediere a sachimburilor economice si de apreciere a pretului bunurilor destinate vinzarii-cumpararii).

In prezent, economia naturala mai exista ca un sector aparte doar in tarile cele mai slab dezvoltate din Africa,Asia, si America Latina, dar si unele regiuni mumtoase sau izolate din Europa.

Economia de piata reprezinta o forma de organizare a activitatii economice ce se sprijina pe legitatile economice obiecive, in cadrul careia corelatia dintre cerere si oferta determina principiile esentiale de utilizare si alocare a resurselor economice . Trasaturile sistemului economic de piata:

1)preponderenta proprietatii private

2)economia este decentralizata(toate deciziile economico-financiare sunt luate in mod nemijlocit de catre agentii economici,care isi asuma toate riscurile).

3)centrul activitatii economice si principiul regulator al acesteia este piata concurentiala(prin mecanismul cererii si ofertei,piata determina asortimentul,calitatea si cantitatea produsului ce urmeaza sa fie produs.)

4)maximizarea profitului(profitul este forta motrice a activitatii

economice.Marimea profitului ce poate fi obtinuta este nelimitata,ceea ce-i tine pe intreprinzatori intr-o permanenta cautare,inovare,de lupta de concurenta)

5)preturile la marea majoritate a bunurilor materiale si serviciilor se formeaza liber(in urma negocierilor dintre vinzatori si cumparatori)

6)agentii economici se afla intr-o stare de concurenta permanenta.

Intrebarea 8. Banii: esenţa şi funcţiile banilor.

Pentru a răspunde la întrebarea ce sunt banii, trebuie mai întîi să analizăm funcţiile acestora. Mai mult, cunioscînd funcţiile îndeplinite de bani, putem determina uşor rolul acestora în desfăşurarea activităţii economice. Iată care sunt principalele funcţii ale banilor:

1) Banii ca unitate de măsură (această funcţie mai este numită „etalon al preţurilor" sau „instrument de măsurare a valorii").

Pentru a înţelege mai bine esenţa acestei funcţii, vom recurge la unele exemple (în acest caz, comparaţii) din alte domenii. Astfel, unitatea (sau instrumentul) de măsură a greutăţii este kilogramul, a lungimii metrul, a energiei electrice consumate - kw/oră etc. Banii sînt o unitate de măsură a valorii diferitelor bunuri şi servicii din cadrul economiei, o unitate de stabilire a preţului acestora.

Banii îndeplinesc, în mod abstract, funcţia de unitate de măsură. Astfel, pentru a fixa

preţul unui automobil, nu este neapărat necesar să ţinem la momentul respectiv banii în mînă sau în buzunar.

Pentru îndeplinirea funcţiei de măsurare a valorii, se stabileşte un etalon monetar, care în trecut avea drept suport cantitatea de aur pe care o reprezenta fiecare unitate monetară; de exemplu, din anul 1872 pînă în 1934, 1$ SUA reprezenta 1,504 g de aur fin.

Începînd cu ultimele două decenii ale secolului XX, după demonetizarea aurului, etalonul monetar este determinat de unitatea elementară de putere de cumpărare a monedei respective. 2) Banii ca mijloc de schimb sau mijloc de circulaţie. Această funcţie banii o îndeplinesc prin intermedierea schimbului, eliminînd astfel trocul. În acest caz, formula schimbului devine: M-B-M. La prima fază, marfa este vîndută pentru o sumă de bani oarecare, iar la cea de a doua, banii obţinuţi se transformă în bunurile de care are nevoie persoana respectivă. Fără bani ar fi imposibile miliardele de tranzacţii ce au loc anual în fiecare economie modernă, precum şi în relaţiile dintre ţări. Unii specialişti socotesc, din acest considerent, că aceasta şi este principala funcţie a banilor.

3) A treia funcţie importantă a banilor este cea de conservare a valorii, numită şi funcţia „de tezaurizare" sau „de mijloc de economisire". în fine, acestei funcţii i se mai spune „funcţia de rezervă a

4

puterii de cumpărare". Sub forma monedei de aur şi de argint, iar în prezent sub forma valutelor liber convertibile (dolarul, euro, lira sterlină etc.), care au o putere de cumpărare mai mult sau mai puţin stabilă, moneda poate fi păstrată fie în bănci, fie în safeuri speciale, fie „la ciorap”, ca apoi să fie folosită pentru procurarea bunurilor necesare. Banii îndeplinesc această funcţie deoarece ei sînt o întruchipare a oricărei a v u ţ i i . Acum, cunoscînd principalele funcţii ale banilor, am putea formula şi o definiţie a acestora.

Aşadar, banii reprezintă un bun acceptat de toată lumea în calitate de mijloc de schimb, mijloc de tezaurizare şi unitate de măsură.

În economiile moderne, banii îndeplinesc şi alte funcţii. Astfel, ei au devenit un instrument important de gestiune strategică a economici. Manevrînd cu masa monetară şi cu rata dobînzii, guvernele contempo rane influenţează în mod nemijlocit activitatea economică. Banii pot servi drept instrument eficient de depăşire a crizelor economice, de încurajare a exporturilor, de redistribuire a venitului naţional.

Intrebarea 9. Sistemele economice. Tipologia sistemelor economice

In orice societate, procesul de productie se efetuiaca prin intermediul unor forme sociale care se modifica in dependenta de locul si timpul in care se desfasoara, precum si

de conditiile economice.

Sistemul economic reprezinta o modalitate specifica de utilizare a resurselor economice rare,de organizare a procesului de productie si de trecere a bunurilor create la consumator.

Societatea umana in procesul de dezvoltare al sau a trecut prin mai multe forme de organizare a activitatii economice, si anume:

economie naturala

economie de marfuri (de schimb)

economie centralizata

Aceste forme de organizare a activitatii economice reflecta nivelul divers de dezvoltare al fortelor de productie, de diviziune a muncii, de cooperera si socializare. Funcitonarea loc se realizeaza utilizind diferite subsisteme. Formele de activitate economica functioneaza pe parcursul diverselor perioade de timp din instoria omenirii, ele includ diferite moduri de productie, care scot in evidenta cerintele sociale.

Sistemele economice se deosebesc dupa urmatoarele criterii:

1)forma predominanta a proprietetii asupra resurselor si rezultatelor actului de producere;

2)scopul urmarit de cei care organizeaza o activitate economica oarecare;

3)modul de stabilire a relatiilor dintre participantii la activitatea economica;

4)caracterul motivarii atingerii unor performante mai inalte;

Intrebarea 10. Economia institutionala

Economia instituţională este o şcoală de economie care s-a dezvoltat în Statele Unite în anii 1920-1930 şi care afirmă că evoluţia instituţiilor economice reprezintă doar o parte a unui proces mai larg de dezvoltare culturală. Thorstein Veblen a pus bazele instituţionalismului prin criticile aduse teoriei economice tradiţionale. El a încercat să înlocuiască conceptul de populaţie ca factor de decizie economică cu o imagine mai realistă, a unei populaţii supuse influenţei exercitate de obiceiuri şi instituţii schimbătoare.John R. Commons a evidenţiat acţiunea colectivă a unor grupuri variate din economie, percepută ca având loc în interiorul unui sistem de instituţii şi legi care evoluează continuu. Alţi economişti instituţionali sunt Rexford Tugwell şi Wesley C. Mitchell.

Intrebarea 11.Întreprinderea în condițiile economiei de piață.

Intreprinderea - este o unitate economica producătoare, care combină factorii de productie in scopul obținerii unor bunuri sau servicii, care, fiind realizate pe piață, aduc proprietarului intreprinderii un anumit profit.

In economia de piață, intreprinderea dispune de o autonomie decizională,

financiară, tehnică și organizatorică. Ea are drept obiective de bază maximizarea profitului și cresterea pe termen lung.

Funcțiile economice ale intreprinderii :

Intreprinderea este o unitate multifuncțională, care iși desfășoară activitatea intr-un mediu foarte complex, indeplinind mai multe funcții de bază :

1) funcția de gestiune sau managerială – care constă in organizarea , coordonarea, dirijarea și controlarea activității in cadrul unității economice respective.

2) Funcția financiară – al cărei rol este de a aduna , a utiliza și a gestiona capitalul pe care il are la dispoziție.

3) Funcția socială – care are misiunea de a gestiona resursele umane implicate in afacere.

4) Funcția de aprovizionare – care consta in procurarea bunurilor necesare pentru activitatea economica și gestionarea lor.

5) Funcția tehnica numită și funcția de producție – care include și funcția de cercetare-dezvoltare.

6) Funcția comercială sau de marketing – care constă in studierea pieței și comercializarea bunurilor și a serviciilor produse.

Cele mai importante funcții ale intreprinderii sunt: de management, de marketing, de producere.

Managementul – constituie un ansamblu de activități ce vizează organizarea, conducerea și gestiunea intreprinderilor.

Marketingul – un ansamblu de mijloace de care dispune o intreprindere pentru asi găsi sau pentru asi crea propria sa piață, propria sa clientelă.

Producerea – este o alta funcție importanta a itreprinderii. Ea constă in combinarea factorilor de producție (munca, capital etc.) in scopul confectionării unor bunuri și al prestării unor servicii (ex. Domeniul invățămintului, ocrotirea sănătății, activitatea hotelieră și bancară).

Numărul impunător de intreprinderi in orice tară presupune clasificarea lor după diferite criterii, si anume după forma de proprietate, mărime, domeniu de activitate, statut juridic etc.

1. din punct de vedere al domeniului (ramurii) de activitate , intreprinderile pot fi : industriale, agricole, comerciale, bancare, de asigurări.

2. din punc de vedere al formei de proprietate , intreprinderile se impart in private, publice, mixte.

3. după dimensiunea lor (in realitate după nr persoanelor ocupate), intreprinderile pot fi : mici, mijlocii, mari.

De regula intreprinderile mici au pina la 100 de salariati, cele mijlocii intre - 100 si 500, iar cele mari – mai mult de 500 de salariati.

Intreprinderile mici – constituie fundamentul economiei de piată. De regulă, datorită cheltuielilor de

productie reduse (lipsa cheltuielilor pt publicitate, gestiune etc.) si a capacitații de manevră, aceste intreprinderi mentin mereu aprinsa flacara spiritului de concurență. Din aceste considerente, in țările cu o economie dezvoltată statul sprijină intreprinderile mici, inclusiv prin elaborarea unei legislații anti monopol.

In RM circa 90% din nr total de intreprinderi, in principal din agricultura, nu folosesc munca salariată sau o folosesc ocazional.

Intreprinderile mari – desi relativ nu prea numeroase, asigură producerea părții covîrșitoare , in unele țări pînă la 70-90% din volumul total de bunuri si servicii produse. Aceste performante se datorează creării conditiilor optime pentru aplicarea in practica a realizarilor progresului tehnico-stiințific. Anume intreprinderile mari asigură stabilitatea și progresul in intreaga economie.

4. din punct de vedere al statutului juridic, intreprinderile se impart in 3 categorii :

a) individuale.

b) Cooperative (intreprinderi asociative).

c) Societăți: - de persoane (in comandită simplă). – de capitaluri (in comandită pe actiuni si societăți pe actiuni). – societăți cu răspundere limitată (mixte: de persoane si de capitaluri).

d) Intreprinderi publice sub forma de regii autonome.

In conformitate cu legea cu privire al antreprenoriat si intreprinderi din RM, sunt prevazute

5

urmatoarele forme ale intreprinderilor:

I. Antrepren oriatul mic:

Intrepri

nderea individuală – este o unitate economică aparținind unei singure persoane ( proprietarul capitalului investit), care gestionează ea însăși intreprinderea și isi asumă toate riscurile și responsabilitațile. De multe ori aceasta persoană poate fi singurul angajat al intreprinderii. Intrepr.indivit st deosebit de răspindite in agricultură,in comertul cu amănuntul s.a.

Societăț

i cu răspundere limitată (SRL) – (intre 2 și 50 de membri) se disting prin faptul că responsabilitatea persoanelor asociate se limitează la mărimea aportului fiecăreia la capitalul comun. In cazul SRL-urilor, titlurile de proprietate nu pot fi cedate părtilor terțe decit in condiții foarte riguroase. Puterea de decizie a fiecărui asociat depinde de ponderea pe care o detine acesta in capitalul comun

Societat

e in nume colectiv – este organizata de citeva persoane care isi asuma toata responsabilitatea cu intreg patrimoniu sau pentru respectarea

obligatiunilor societatii

Intrepri

ndere in comandita – in care se asociaza un grup de persoane care se divizeaza in comanditar si comanditati. Raspunderea pentru obligatiunile societatii o poarta cu intreg patrimoniul sau comanditarii. O asemenea forma de organizare poate fi in varianta simpla sau ca S.A.

II. Ant reprenoriatul mediu:

Societăt

ile pe acțiuni (SA) – este o forma de organizare de principii de asociere a unor capuitaluri individuale, fonadatorii poarta raspundere pentru angajamentele societatii in limitele capitalului actionar. Un prim avantaj al SA este faptul ca ele au posibilitatea sa atragă, la formarea capitalului, un numar mare de persoane , inclusiv cu economii modeste. Anume acest fapt a permis aparitia unor capitaluri urișe, capabile sa faca față ultimilor realizări ale procesului tehnico-științific. Acțiunea este o hirtie de valoare care atesta faptul ca detinătorul ei (actionarul) a investit o anumită sumă de bani in

intreprinderea respectivă si este unul din coproprietarii acesteia, acestia au dreptul de a obtine beneficiu intreprinderii, numit (divident). Exista S.A. de tip inchise si deschise.

Cooper

atica de productie (COOP), in cate intreaga activitate se desfasoara pe baze coperatiste si raspunderea o poarta membrii cooperativei in limita cotelor fiecaruia.

Intrepri

ndere in arenda – in care activitatea in diferite domenii este organizata pe baza contractului de arenda a resurselor. Arendasii, pot include in contract obligaiunile reciproce, termenii arendei, modul de recuperare in timp etc.

Intrepri

nderi colective- in cadrul carora in procesul privatizarii patrimoniul este divizat in cote membrilor colectivului de munca.

Intrepri

nderi municipae de stat (IMS) – sunt organizate de structura administrativa si de stat pentru solutionarea anumitor probleme publice.

III. Ant reprenoriatul mare

Compani

i mari – care pot fi sub forme de trusturi, concerne, conglomerate. In conditiile contemporane, companiile mari se califica drept corparatii fie natioanli, fie transnationali. Ele se caracterizeaza pintro structura ierarhica cu relatii de divers caracter. De asemenea le este caracteristic variate modalitati de asociere si subordonare, precum su productia in serie si in masa. Dese ori, corporatiile au nevoie de detalii, materiale suplimentare si componente care sunt produse de firme mai mici la comanda speciala, acestea sunt intreprindri satetili.

Intrepri

nderi mari-mixte, care pot fi in diverse domenii cu diferite modalitati de activitate. Corparatiiile mari cunoscute in lume, includ capitaluri multi-nationale. Ele pot fi activa in diverse domenii, forma de organizare are atit avantaje, cit si dezavantaje. Avantajele sunt determinate de concentrarea lor si de superuoritatea tehnic a productiei. Corporatia este mai atractiva pentru investitii. Neajunsurile formei date constau in cota inalta a impozitelor pe corporarii, de rind cu cel platit de actionar pe divident.

Divizarea firmelor dupa diferite criterii este destul de convenabila

Intrebarea 12. Business mic:

avantaje şi dezavantaje.

După dimensiunea lor (în realitate după numărul persoanelor ocupate), întreprinderile pot fi: mici, mijlocii, mari. Criteriul după care o întreprindere este inclusă într-o categorie sau alta diferă de la o ţară la alta. De regulă, întreprinderile mici au pînă la 100 de salariaţi, cele mijlocii - între 100 si 500, iar cele mari – mai mult de 500 de salariaţi. în Franţa însă, de exemplu, există o altă clasificare: 0-9 salariaţi - întreprindere artizanală; 10-49 - întreprindere mică; 50-499 - întreprindere medie; peste 500 de salariaţi - întreprindere mare. RM are o altă tipologie a întreprinderilor: cele cu 0-20 salariaţi sînt numite întreprinderi “micro”; ,,mici” - cele care angajează între 21 şi 75 de persoane; 76-499 - ,,medii; şi peste 500 de salariaţi - ,,mari”.

Întreprinderile mici constituie, într-un fel, însuşi fundamentul economiei de piaţă. Mai mult, de regula, datorita cheltuielilor de productie reduse (lipsa cheltuielilor pentru publicitate, gestiune etc.) si a capacitatii de manevra, aceste intreprinderi mentin mereu aprinsa flacara spiritului de concurenta. Din aceste considerente, in tarile cu o economie dezvoltata, statul sprijina intreprinderile mici, inclusiv prin elaborarea unei legislatii antimonopol.

In intreaga lume predomina numeric intreprinderile mici. Astfel, in SUA, din cele circa 20 de milioane de intreprinderi, 70% sînt intreprinderi mici. În Franta ponderea intreprinderilor mici este şi mai mare. În

aceasta tara circa 94% din numarul total de întreprinderi angajeaza mai putin de 10 salariaţi. Mai mult, 60% din toate intreprinderile franceze în general nu au nici un salariat. Predominarea numerica a întreprinderilor foarte mici este o trasatura specifica a Frantei. În Germania, din contra, este foarte insemnata ponderea intreprinderilor mijlocii. În RM, circa 90% din numarul total al intreprinderilor, in principal din agricultura nu folosesc munca salariata sau o folosesc ocazional.

Intreprinderile mici au un rol însemnat în economie si următ avantaje:

- Supleţea structurilor care le conferă o capacitate ridicată de adaptare la fluctuaţiile mediului economic;

- Întreprinderile mici se pot integra relativ uşor într-o reţea industrială regională, ceea ce contribuie pe de o parte la dezvoltarea economică a regiunii respective, iar pe de altă parte la reducerea şomajului şi creşterea nivelului de trai, pentru că oferă locuri de muncă;

- Dimensiunea lor redusă, care contribuie la evitarea birocraţiei excesive şi la evitarea dezumanizării; permite cunoaşterea mai bună a cererii şi o flexibilitate mai ridicată la modificările care se pot manifesta pe piaţă.

- formează la nivelul individual un ansamblu mult mai uşor de controlat/condus.

- sunt organisme cu vocaţie industrială sau comercială cu un centru de profit şi cu o singură activitate.

6

- Fabrică produse şi prestează servicii în condiţii de eficienţă.

Dezavantajele businessului mic sunt determinate de caracteristicile distinctive ale intreprinderilor mici:

→ Dimensiunea redusă: determină un potenţial redus al întreprinderii, conduce la limitarea cotei de piaţă, determină imposibilitatea unor reduceri substanţiale ale costurilor unitare şi aduce întreprinderea în situaţia de a face faţă unei concurenţe puternice din partea întreprinderilor mari. O cale de a evita această concurenţă pentru intreprinderile mici poate fi aceea de a juca rolul de furnizor sau subcontractant pentru aceste înteprinderi mari.

→ Specializarea: e determinată de dimensiunea lor redusă.

→ Ponderea redusă pe piaţă: prezintă avantaje şi dezavantaje.

→ Dificultăţi la intrarea şi ieşirea de pe o piaţă: pentru intreprinderile mici pe piaţă cea mai bună şi convenabilă e aceea cu bariere mai ridicate la intrare şi mai reduse la ieşire. Această piaţă oferă obţinerea unor câştiguri mai stabile insa cu riscuri mai ridicate din cauza concurentei puternice din partea intreprinderilor puternice care pot elimina intreprinderile mici de pe piata

Intrebarea 13. Piaţa și mecanismul funcționării ei.

Piata a aparut cu multe secolele in urma, ca punct de legatura intre productie si consum, autnci cin functiile acestor 2 sfere economice s-au

delimitat in timp si spatiu. In decursul secolelor, schimburile dintre producatori si consumatori s-au extins si perfectionat. Piata moderna din tarile avansate s-a constituit si s-a consolidat in ultimele secole. Piata este astazi institutia centrala a economiei de pita,nucleul acesteia,institutie in cadrul careia se incheaga toata activitatea economica.

Piata constituie totalitatea relatiilor de vinzare-cumparare dintr-un anumit spatiu geografic.

In sens ingust, piata poate fi definita drept locul unde se confrunta cererea si oferta de bunuri,servicii si capitaluri.

“Piata,scrie cunoscutul economist austriac Friedrich Hayeck,nu produce bunuri,ci doar transmite informatia despre acestea.”

Trasaturile pietei sunt:

Concurenta libera intre producatori si dintre proprietarii de resurse

Migrarea libera a capitalului intre ramurile economic

e si regiuni.

Realizarea marfurilor la preturi de echilibru, care reglementeaza corelatia dintre cerere si oferta. Functiile pietei:

1.Functia de intermediere

Piata ii pune fata in fata pe producatori si consumatori,pe vinzatori si pe cumparatori,facind astfel posibil schimbul. Ea ofera consumatorului posibilitatea de a alege producatorul optim din punctul de vedere al pretului,calitatii,modelului ales etc.Aceeasi posibilitate de alegere i se ofera si vinzatorului.

2.Functia de reglementare

Aparuta initial ca o punte de legatura intre producatori si consumatori,treptat,piata devine principalul mecanism de reglementare a vietii economice.Ea indeplineste rolul unei “miini invizibile”,care dupa cum spunea A.Smith ii “impinge” pe agentii economici individuali sa actioneze in conformitate cu interesul general,determinind producatorii sa

confectioneze bunurile si serviciile de care are nevoie societatea la momentul dat.

3.Functia de formare a pretului

.Desi cheltuielile individuale pentru producerea si desfacerea aceluiasi bun sint diferite,piata stabileste un pret unic,pret care corespunde cheltuielilor socialmente necesare pentru confectionarea bunului.

4.Functia de informare.

Prin jocul liber al ratei profitului si al ratei dobinzii,piata ofera agentilor economici informatia necesara despre mersul afacerilor in diferite domenii de activitate.Piata”trimite”semnale producatorilor despre produsele ce urmeaza a fi confectionate,despre calitatea si volumul lor,despre pofiturile ce pot fi obtinute.

5.Functia de diferientiere a producatorilor. Piata ii imbogateste pe invingatorii in lupta de concurenta si,in acelasi timp,penalizeaza,pina la falimentare,intreprinderile necompetitive.In acelasi fel,piata stimuleaza reducerea cheltuielilor de productie,aplicarea noilor masini si tehnologii,sporirea eficientei productiei.Impuse de concurenta,interprinderile isi imbogatesc activitatea fara incetare,iar posturile de raspundere sint puse persoanele cele mai competente.

Nivelul preturilor,salariilor ,precum si multi alti parametri ai activitatii economice ,sint reglementati pe de o parte,de piata.iar pe de alta parte de stat.

Tipurile pietei1.Din punctul

vedere al nivelului de

maturitate,al modului de acces la piata,exista:

a)piata nedezvoltata,cu relatii accidentale si cu o pondere insemnata a relatiilor de barter(troc),adica de schimb dupa shema:marfa-marfa;

b)piata libera(clasica),la care are acces orice vinzator si cumparator.Aceasta piata intruneste urmatoarele trasaturi:existenta unui numar insemnat de participanti la relatiile de schimb,atit producatori cit si consumatori,mobilitatea absoluta a factorilor de productie;stabilirea preturilor in mod spontan;lipsa monopolului si a altor forme de dominatie a vietii economice;

c)piata reglementara,caracteristica de regula economiilor mixte,unde statul intervine in scopul “corijarii”unor deficiente ale pietei ,programind dezvoltarea economica si restibuind o parte importanta a produsului intern brut in conformitate cu anumite obiective sociale,politice si economice.Accesul la o asemenea piata necesita detinerea unor autorizatii speciale ,eliberate de autoritatile statului.

2.Din punctul de vedere al obiectului tanzactilor,pietele pot fi imparitite in:

*piata bunurilor de consum;

*piata capitalului;

*piata muncii;*piata

pamintului si a resurselor natural;

*piata hirtiilor de valoare si a valutei;

*piata resurselor informationale;

*piata produselor cultural-artistice;

*piata tehnologiilor si patentelor;

*piata monetara de credit;

3.Dupa criteriul extinderii geografice,piata poate fi:

*locala;*regional(in

cadrul unei tari sau unui grup de tari)

*nationala;*mondiala.4.Dupa masura

in care se manifesta concurenta,piata se imparte in:

*piata cu concurenta perfecta si pura;

*piata de monopol;

*piata cu concurenta imperfect;

*piata mixt.

Elementele de baza ale pietei sunt cerere si oferta, pretul si concurenta. Interdependenta si interactiunea cererii, ofertei si pretului formeaza continutul mecanismului pietei. Atit cererea, cit si oferta sint legate in modul ce mai direct de denamica si marimea pretului. In acelasi timp, cererea si oferta se influenteasa reciproc fara incetare.

In confrumtarea permanenta ditre cerere si oferta se stabileste pretul de echilibru concurenta, care este o forma de rivalitate intre subuiectii relatiilor de piata cu privire la obtinerea unor conditii mai bune de producere, cumparare si vinzare a marfurilor, influenteaza la rindul ei celelalte 3 elemente ale nucleului pietei.

Infrastructura pieței – constituie ansamblul de instituții, servicii, intreprinderi specializate, generate de înseși relațiile de piață, care, la rindul

7

lor, asigură o funcționare civilizată și eficientă a pieței.

În lumea contempoarană, elementele-cheie ale infrastructurii pieței sunt:

- sistemul comercial (bursele de mărfuri și ale hirtiilor de valoare, licitațiile și iarmaroacele, camerele de comerț, complexale de expoziții).

- sistemul bancar (băncile comerciale și sistemul de credit, băncile de emisie).

- sistemul publicitar (agenții publicitare, centre informaționale).

- sistemul de consulting și audit (servicii ce acordă consultații in probleme economice și juridice, precum si serviciile care efectueaza controlul (revizia) activității financiar-economice a intreprinderii).

- sistemul de asigurare (a riscurilor, a proprietății, a vieții.etc).

- sistemul de invățămint economic (mediu și superior)(scoli de busuness si management, facultați de economie).

Intrebarea 14. Cererea şi factorii ce o determină.

Cererea reprezinta cantitatea dintr-un anumit bun pe care consumatorul doreste si poate sa o cumpere intr-un anumit interval de timp,la un anumit nivel al prețului.

Asemeni bunurilor care se impart in bunuri substituibile ,complementare sau derivate,cerea la rindul ei poate fi:

a)cerere pentru bunurile substituibile,adica cerea pentru bunuri

care satisfac aceleasi nevoi.

b)cerere pentru bunuri complementare,cerere pentru bunuri care se folosesc impreuna.

c)cerere derivate(ex:cererea pentru faina este deeterminata de cerera pentru pine).Cererea poate

fi : a)indivi

duala (cantitatea dintr-un bun pe care un consummator este decis sa o cumpere,dispunind si de mijloacele banesti corespunzatoare);

b)totala sau de piata(suma cererii tuturor cumparatorilor de pe piata bunuluui respectiv).Marimea

cererii este determinata de factorii:volumul cererii,pretul cererii,functia sau factorii cererii.

Legea cereriiLegea cererii

exprima raportul de interdependenta dintre modificarea pretului unitar al unui produs si schimbarea cantitatii cerute.O data cu cresterea pretului la un bun ,cantitatea ceruta de consumator tinde sa scada,si invers, o scadere a pretului genereaza tendinta de sporire a cantitatii cerute.

Cu alte cuvinte , atunci cind preturile scad, cumparatorul tinde sa procure mai multe marfuri,iar atunci cind preturile cresc,cererea scade.

Exceptii sunt: bunurile

Giffen Bunurile

Veblen

Factorii care influenteaza modificarea cererii:

1.Modificarea veniturilor banesti ale consumatorilor;

2.Schimbarea preferintelor consumatorilor sub influienta modei sau a publicitatii;

3.Modificarea pretului la bunurile substituibile si la cele coplementare;

4.Schimbarea anticipatii;or consumatorilor privind evolutia pietei;

5.Modificarea numarului si a structurii consumatorilor .De exemplu reducerea natalitatii determina o reducere a cererii de imbracaminte pentru copii,iar imbatrinirea populatiei sporeste cerea de medicamente si asistenta sociala.

Cel de al doilea factor important (dupa pret) care determina comportamentul cererii este venitul.Daca insa in raport cu cresterea pretului cererea se afla in pozitie descrescatoare,atunci o data cu cresterea veniturilor se mareste si cererea.

Intrebarea 15. Oferta şi determinanţii ei.

Oferta reprezinta cantitatea de produse pe care vinzatori sint dispusi sa o vinda, intr-o perioada de timp ,la un anumit nivel al pretului.

Cantitatea de bunuri vinduta este mai mica decit cantitatea de bunuri oferita pe piata.Spre deosebire de cerere ,dependent ofertei de pret este directa ,altfel spus ,cu cit pretul este mai ridicat ,cu atit este mai mare cantitatea de bunuri oferita.

Interdependenta dintre schimbarea pretului si

modificarea cantitatii de bunuri oferite constituie continutul legii ofertei.Cresterea pretului conditioneaza crestera cantitatii oferitesi invers.

Oferta poate fi: a)

individuala(cantitatea de bunuri pe care un producator este dispus sa o vinda la un pret anumit)

b) totala sau de piata(totalitatea ofertelor individuale).

Factorul principal care determina schimbarea ofertei este pretul.Cu cit pretul creste ,cu atit cantitatea de bunuri oferita este mai mare

Factorii de influenta:

1.pretul;2.costul de

productie,care ,de exemplu, poate fi redus in urma utilizarii unor noi tehnologii.El poate sa creasca din cauza sporirii pretului la resursele limitate.Daca costul de productie se va reduce, atunci oferta pentru bunurile respective se va mari. Si invers, cind costul de productie va creste , oferta se va reduce.

3.Numarul de ofertanti, adica numarul firmelor care produc acelasi bun.Iesirea pe piata a noilor firme va contribui la cresterea ofertei,indiferent de prêt.

4.Schimbarea pretului la alte bunuri, fapt care va conditiona trecerea resurselor la alte domenii de activitate prin plecarea unor firme din ramura data , ceea ce va contribui la reducerea ofertei.

5.Politica fiscal si subsidiile.Majoritatea impozitului pe profit si a altor taxe provoaca o reducere a ofertei si invers,micsorarea lor contibuie la sporirea ofertei.In cazul in

care statul acorda unor firme si industrii anumite subsidii ,acestea incurajeaza cresterea ofertei.

6.Calamitatile natural si social-politice.Calamitatile natural, cum arfi inundatiile ,seceta, cutremurele de pamint, ingheturile etc., conditioneaza de obicei ,reducerea ofertei.Conditiile social-politice pot fi favorabile cresterii ofertei(stabilitate politica, de exemplu) sau defavorabile (schimbarea frecventa a guvernelor si a regulior de joc)

7. Anticiparea preturilor

Intrebarea 16.Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul pieţii.

Analizind cererea si oferta, precum si pretul, care este factorul principal care le determina pe ambele, observam faptul ca ele toate se afla intr-o interdependenta. Atit cererea, cit si oferta determina marimea pretului, ba chiar mai mult: Pretul de piata se stabileste in urma confruntarii dintre cerere si oferta.

Pe piata se inregistreaza ba un exces de cerere, ba exces de oferta. Insa in urma sugestiilor cumparatorilor si vinzatorilor cu privire la pretul unui bun, si in urma contrapunerii cererei si a ofertei precum si a “pretului dorit” se stabileste un pret de echilibru, sau i se mai spune pretul de piata, ce urmeaza a-i satisface pe cumparatori si vinzatori.

Pretul de echilibru se stabileste atunci cind cantitatea ceruta dintr-un bun este egala cu cantitatea oferita. Mai sunt si alti factori care participa la formarea pretului de piata,cum

ar fi:concurenta,politica economica a statului.

Intrebarea 17. Preţuri: teorii, tipuri, structuri.

Prețul – exprimă cantitatea de bani pe care cumpărătorul trebuie s-o plătească pentru a obține un bun oarecare.

Daca noțiunea de preț este simplă, teoria pretului rămine a fi pina in prezent una din cele mai complicate in stiinta economica.

Principalele teorii cu privire la substanța unică a prețului sunt:

a) teoria valoare-muncă.

b) Teoria valoare-utilitate.

c) Teoria “pretului fara valoare”, numita de obicei ,teoria lui Marshall.

d) Teoria contemporana a preturilor.

Teoria valoare muncă – fundamantata stiințific de către A. Smith, presupune ca la temelia ..substantei unice a pretului...se afla valoare a cărei mărime este determinată de cantitatea de munca vie materializată, incorpoarta in fiecare din bunurile ce sunt schimbate.

Teoria valoare-utiliate – susține că valoarea (și pretul) nu are o temelie obiectiva (munca), ci una subiectiva, mărimea pretului fiind determinată de utilitatea și de raritatea produsului respectiv. Potrivit acestei teorii, valoarea nu este o proprietate a bunurilor care exista in sine, ea este o judecata subiectiva a agentilor economici cu privire la importanta pe care o au pentru ei bunuriele , in functie de utilitatea acestora.

8

Teoria pretului fără valoare - ținind cont de părtile forte, precum si de neajunsurile celor 2 teorii examinate mai sus, economistul englez Marshall elaboreaza propria sa teorie, potrivit acestei teorii, pretul este determinat de actiunea a 3 factori care sunt: a) costul de productie, b) utilitatea marginală. c) cerereasi oferta. Marshall sustine ca nici unul din acesti 3 factori nu este determinant, el scrie : (valoarea este fundamentata pe utilitatea finală si pe cheltuielile de productie. Ea se mentine in echilibru intre aceste 2 forte opuse precum cheia de boltă a unui turn. Nesfirsite au fost contoversele aupra problemei de a se sti daca utilitatea sau costul de productie guverneaza valoarea....)

Potrivit teorie contemporane – mărimea si dinamica pretului sunt conditionate de un sir de factori, cum ar fi: cantitatea de munca materializata in bunul dat, utilitatea si raritatea acestui bun , cererea si oferta, moda, situatia politica din țară și din lume, calamitatile naturale, puterea de cumpărare a monedeietc.

Tipurile de prețuri:

a) preturi libere.

b) Preturi administrate.

c) Preturi mixte.

Preturile libere – sunt acelea care se stabilesc in conditiile apropiate unei concurente perfecte , fără vreo influenta din partea statului sau altor factori de constringere, cum ar fi monopolurile. Ele se numesc libere deoarece se formeaza si se modifica doar sub influenta jocului

liber al cererii si ofertei.

Preturile administrate – (reglementate) se stabilesc in conditiile concurentei imperfecte, sub influenta statului sau a marilor intreprinderi care domină piata (pret de monopol, pret de monopson, pret de oligopol). Aceste preturi de obicei, nu reactioneaza la modificarile care au loc in raportul crere-ofertă sau reactionează foarte putin.

Preturile mixte – caracteristice economiilor cantemporane, sunt formate sub actiunea tuturor factorilor interni si externi enumerati mai sus.

Funcțiile prețului.

1. functia de calcul si masurare a cheltuielilor si a rezultatelor activitatii economice.

2. functia de informare a participantilor la viata economica. – pretul informeaza prin marimea si dinamica sa, ag economici despre raportul crere-oferta...

3. functia de stimulare a producatorilor - ...veniturile depind de nivelu pretului, ei st motivati sasi indrepte resursele catre domeniile unde preturile sunt mari.

4. functia de distribuire si redistribuire a veniturilor.

Intrebarea 18.Elasticitatea cererii: tipuri si factori de influenta.

Modificarea relative a cantitatii cerute in functie de influienta unui anumit factor al cererii sau,altfel spus,gradul de sensibilitate al cererii fata de modificarea pretului sau a altor factori,se

numeste elasticitatea cererii.

Elasticitatea cererii se clasifica in:

elasticitatea la pret

elasticitatea la venit

elasticitatea incrucisata

Elasticitatea cererii fata de pret ,de exemplu,se masoara prin raportul modificarii procentuale a cantitatii cerute dintr-un bun ca raspuns la modificarea procentuala a pretului acestuia.Elasticitatea cererii masoara sensibilitatea cererii consumatorilor ,in sensul maririi sau micsorarii cantitatii de bunuri cumparate fata de variatiile pretului la produsul respective sau fata de alte conditii ale cererii.

In functie de masura sensibilitatii fata de modificarea pretului,cererea poate fi :

a)elastic, b)inelastica(rig

ida) c) cu

elasticitatea unitarad)perfect

elasticae) perfect

inelasticaCererea

elastica exista atunci cind modificarea pretului conditioneaza modificarea cererii.De exemplu ,daca pretul unui bun creste cu 20%, cantitatea ceruta poate sa scada cu 30% sau cu 20%.In cazul cererii rigide sau inelastice insa(lucru ce se intimpla de obicei,cu bunurile de prima necessitate,cum ar fi piinea ,chibriturile ,vesela ,sarea),o data cu cresterea sau micsorarea pretului,cerea la aceste bunuri ramine aproximativ acceasi, rigida.Cerea cu elasticitate unitara exista atunci cind pretul si cantitatea

ceruta se modifica cu acelasi procent.

Intrebarea 19. Elasticitatea ofertei: tipuri si factori de influenta.

Elasticitatea ofertei reprezinta sensibilitatea ofertei marfii la variatiile diferitor factori , mai ales la variatiile pretului. Ea se masoara prin coeficientul elasticitatii ofertei (E )

Elasticitatea ofertei este de mai multe tipuri:

• unitara-cind oferta se modifica (creste) in aceasi masura cu modificarea (cresterea) pretului.

• elastica-cind sporirea ofertei o depaseste pe cea a pretului.

• inelastica -oferta bunului creste intr-o masura mai mica decit sporirea pretului lui.

Perfect inelastica

Factorii care determina elasticitatea sunt:

• costul productiei- cind costul creste, scade elasticitatea ofertei, si invers.

• gradul de substituire- daca gradul de substituire este mare, atunci creste elasticitatea ofertei.

•

posibilitatile de stocare a bunurilor- elasticitatea creste daca posibilitatile de stocare sunt mari.

• perioada de timp de la modificarea pretului.

Intrebarea 20. Aplicarea elasticităţii în analiza microeconomică.În economie, elasticitatea exprimă schimbarea procentuală iterativă a

unei variabile luând în considerare schimbarea procentuală iterativă a altei variabile. Elasticitatea este exprimată de obicei printr-o valoare pozitivă (o valoare absolută), atunci când semnul este deja clar din context.

Formula generală a

elasticității este:

Elasticitatea este un concept important, folosit pentru a înțelege incidența taxelor indirecte, a conceptelor marginale, raportate la teoria firmei, distribuția bunăstării și la diferite tipuri de bunuri raportate la teoria alegerii consumatorului și la multiplicatorul Lagrange. Elasticitatea este de o importanță crucială în orice discuție despre distribuția bunăstării, mai precis despre surplusul consumatorului, surplusul producătorului sau surplusul guvernului.

Cererea pentru diferite bunuri poate fi mai mult sau mai putin sensibila fata de modificarea pretului sau a altor factori care o determina.

Modificarea relativa a cererii sub inlfuenta unui anumit factor al cererii, sau gradul de sensibilitate al cererii fata de modificarile preturilor sau al altor factori se numeste elasticitatea cererii. Elasticitatea cererii poate fi in functie de modificarea pretului sau a venitului. Astfel, in functie de pret, elasticitatea se calculeaza dupa formula

Ecp=

=

, (dupa pret)

Ecv=

=

, (dupa venituri)unde ∆C= modificarea cererii

unde ∆C=modificarea cereriiC=cererea initiala

C=cererea initiala∆P=modificarea pretului

∆V=modificarea veniturilorP=pretul initial

V=venitul initial

Gradul de sensibilitate al ofertei fata de modificarile pretului sau al altor factori se numeste elasticitatea ofertei. Modificarile ofertei se calculeaza in dependenta de pret,

9

ca si la cerere. Formula de calcul:

Eop= =

, unde

∆O=modificafea oferteiO=oferta initiala∆P=modificarea pretuluiP=pretul initial

Intrebarea 21.Teoria comportamentului consumatorului

În orice loc de pe planetă, producătorul de bunuri şi servicii este animat de un unic scop - acela de a obţine un profit cât mai mare. Dar, el ştie, că îşi poate atinge ţelul, numai dacă produce bunul sau serviciul cu cheltuieli mai mici decât preţul la care-l poate vinde şi dacă găseşte clienţi care să-l cumpere.

De aceea, pentru producător este la fel de important, să găsească soluţii pentru a produce în condiţii de maximă eficienţă şi să cunoască motivele pentru care se cumpără bunurile şi serviciile lui, să afle: cine, ce, de unde, de ce, când, cum şi cât de mult cumpără şi cât de des, altfel spus să afle de ce oamenii răspund într-un anume fel la produsele şi serviciile care le sunt oferite, de ce au o anumită atitudine faţă de ele.

Această conduită a oamenilor în cazul cumpărării şi / sau consumării bunurilor şi serviciilor se reflectă în comportamentul consumatorului.

In ultimele decenii, una din problemele esenţiale ale firmelor producătoare o constituie cunoaşterea manierei în care vor răspunde consumatorii la diverşi stimuli pe care le vor folosi ele în vederea atingerii ţelului lor final � profitul cât mai mare.

Studierea comportamentului consumatorului a devenit o preocupare a specialiştilor în marketing, întrucât ei pot afla cum îşi aleg cumpărătorii bunurile şi serviciile necesare satisfacerii multiplelor nevoi, care sunt stimulii, factorii care le influenţează alegerea.

La mijlocul anilor 60 studierea comportamentului consumatorului devine un domeniu distinct al marketingului, întrucât în acest moment adoptarea opţiunii de marketing impune înţelegerea mecanismului complex de transformare a nevoii în cerere de mărfuri şi servicii.

Creşterea complexităţii vieţii economice, a condus la necesitatea cunoaşterii mecanismului comportamentului economic uman, care devine tot mai amplu şi mai complicat, ceea ce impune studierea separată a celor două componente intrinseci: comportamentul omului în calitate de producător de bunuri şi servicii şi comportamentul lui de consumator.

Pentru societatea contemporană, în care progresul tehnico- ştiinţific tinde în multe domenii să înlocuiască producătorul � om cu

producătorul � maşină, devine foarte importantă şi semnificativă studierea comportamentului de consum, cu atât mai mult cu cât resursele rare cu întrebuinţări alternative pe care societatea umană le are la dispoziţie impun producerea, numai a acelor bunuri şi servicii care satisfac nevoile în cantităţile necesare. De aceea, cunoaşterea şi explicarea comportamentului de consum şi cumpărare a devenit o necesitate stringentă, ignorarea modului de manifestare a acestuia, producând grave dezechilibre.

De asemenea, în condiţiile diversificării considerabile a ofertei, consumatorilor li se deschid largi posibilităţi de alegere. Pe de altă parte, creşterea puterii de cumpărare, concomitent cu ridicarea nivelului de educaţie şi cultură, îi dă posibilitatea cumpărătorului să-şi satisfacă mai multe nevoi, mai sofisticate, de nivel calitativ mai ridicat, aspecte de care este absolut obligatoriu să ţină seama producătorul, pentru a putea veni în întâmpinarea dorinţelor consumatorului.

In cazul în care producătorul nu desluşeşte aceste noi opţiuni ale clientului, acesta se va îndrepta către un alt producător.

Pe măsura ce studiile au progresat în acest domeniu, a devenit clar că investigarea comportamentului consumatorului necesită o abordare pluridisciplinară în care un rol esenţial revine ştiinţelor

comportamentale - mai ales psihologiei şi sociologiei de la care au fost preluate concepte şi idei fundamentale. De altfel, specialiştii apreciază că economia politică, psihologia, sociologia şi antropologia au pus bazele conceptuale ale cunoştinţelor actuale din acest domeniu.

Datorită naturii fundamental diferite a actelor şi proceselor ce definesc comportamentul consumatorului, modul în care oamenii se comportă în plan economic nu reprezintă o însumare de acte repetate mecanic, ci rezultatul acumulării unei experienţe de viată. Simpla înregistrare şi cuantificare a actelor consumatorului nu este suficientă, trebuie cercetate şi procesele psiho-fiziologice care determină aceste acte şi explicată interdependenţa dintre ele.

Intrucât comportamentul consumatorului se manifestă pe piaţa, studiul acestuia devine un capitol important al marketingului.

De altfel, cunoştinţele referitoare la comportamentul consumatorului asigură fundamentul strategiilor de marketing cu privire la: poziţionarea produsului, segmentarea pieţii, lansarea produselor noi, adoptarea unor decizii de marketing-mix etc., asigurându-le o eficienţă sporită.

Studierea lui permite caracterizarea mai amplă şi complexă a fenomenelor de piaţă, elaborarea unor strategii mai realiste şi desfăşurarea unor

acţiuni de marketing eficiente.

Intrebarea 22. Preferinţele consumatorului şi utilitatea economică. Tipurile şi teoriile utilităţii.

In sensul cel mai larg comportamentul consumatorului constituie totalitatea actiunilor, atitudinilor si deciziile individului cu privire la utilizarea veniturilor sale pentru procurarea bunurilor materiale si a serviciilor de care are nevoie.

Factorii care modelează comportamentul consumatorului:

• Mărimea veniturilor de care dispune (bugetul consumatorului)

• Nivelul preţurilor

• Tradiţiile• Gusturile

şi preferinţele• Mediul

economico-socialNevoile

consumatorului sunt nelimitate, pe cînd resursele băneşti sunt limitate, de aceea el este obligat să aleagă , sa procure acele bunuri şi în asemenea combinaţii care i-ar aduce o satisfacţie maximală. Consumatorul măsoară indirect utilitatea fiecărui bun, prin prioritatea ce o acordă unui sau altui bun. El clasifică bunurile în ordinea preferinţelor sale. Datorita constrîngerii bugetare şi a nivelului preţurilor, consumatorul are posibilitatea să stabilească o anumită ordine de preferinţă a bunurilor ce urmează să le procure, precum şi un mod anumit de combinare şi substituire a acestora.

Utilitatea economică.

Utilitatea – este plăcerea sau satisfacția obtinută de

individ in urma consumului (sau anticipării consumului) unui bun oarecare. In alti termeni, utiitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o anumita dorinta umană.

Măsurarea utilității – in știinta economica exista 2 teorii cu privire la măsurare a utilității : numite abordarea cardinală si abordarea ordinală.

Fondatorii doctrinei marginaliste in anii 70 ai sec.XIX presupuneau ca individul este capabil sa măsoare cantitativ utilitatea unui bun de consumat, printr-un număr precis cardinal.de unități psihologice de utilitate, acordat unui bun sau unei unități dintr-un bun. De ex.: 1, 7, 23, 79 etc.

In viziunea economistului italian Vilfredo Pareto, consumatorul nici nu are nevoie sa măsoare utilitatea unui bun, pentru el fiind mult mai importante stabilirea unei ordini de preferinta a bunurilor, o ierrarhizare, o ordonare a acestora, cum ar fi de ex: primul, al doilea, al treilea, al patrulea etc. Potrivit abordării ordinale , utilitățile ce le-ar procura bunurile sunt puse intro ordine descrescîndă, in sensul că primul bun poate aduce o satisfactie mai mare (are o utilitate mai mare) decît al doilea, al treilea etc.

Tipurile de utilitate.

Utilitatea unei unități suplimentare dintrun bun, obținută in urma sporirii cu o unitate a consumului din bunul respectiv ,se numeste : utilitate marginală. Utilitatea marginală a unei unități de bun consumate scade pe măsură ce crește cantitatea consumată.

10

In ceea ce priveste utilitatea totală ea creste pe măsură ce se consumă cantități suplimentare din bunul X, dar această utilitate crește cu o rată tot mai mică și mai mică. In cazul in care s-ar consuma doar un singur măr ,atunci utilitatea totală ar coincide ca mărime cu utilitatea individuală si cea marginală. in cazul in care se consuma mai multe unitati de produs, utilitatea totală se va constitui din suma utilităților marginale (U1+U2+U3+U4).

Din punct de vedere teoretic, utilitatea marginală a unui bun, atingînd un anumit nivel de saturare a consumatorului, poate fi nulă și chiar negativă. Adica consumul unei unități suplimentare dintr-un bun, la un moment dat, nu mai aduce nici o satisfactie consumatorului, ci poate provoca chiar anumite incomodități si chiar suferinte.

Intrebarea 23.Curba de indiferenţă (de izoutilitate). Trăsăturile şi tipurile curbelor de indiferenţă.

Instrumentul cu ajutorul căruia se analizeaza de obicei preferințele (alegerea) consumatorului este curba de indiferență sa (de izoutilitate).

Curba de indiferenţă constituie o reprezentare grafică a ansamblului de combinaţii de bunuri şi servicii de la care consumatorul aşteaptă să obţină aceeaşi utilitate totală, adică acelaşi nivel de satisfacţie. Aceasta reprezintă mulţimea combinaţiilor a două bunuri pe care consumatorul le consideră echivalente, deoarece îi aduce

aceeaşi satisfacţie, adică aceeaşi utilitate.

ex ( să presupunem ca consumatorul isi va limita alegerea la 2 bunuri- merele (X) si portocale (Y), in functie de preferintele sale , consumatorul poate efectua un număr nelimitat de combinatii posibile ale bunurilor X și Y. De ex aceeași satisfactie i-ar aduce consumatorului combinațiile: 12 mere+ 7 portocale; sau 10 mere+ 8 portocale; sau 7 mere+ 10 portocale. Fiecare din aceasta combinatie reprezintă un cos sau un program de consum.).

Totalitatea curbelor de indiferenţă care pot exista pentru un consumator şi care descriu preferinţele acestuia pentru anumite „coşuri” de consum constituie „harta de indiferenţă”. Fiecarui individ ii corespunde o harta a curbelor de indiferenta proprie.

Intrebarea 24.Constrângerea bugetară și alegerea optimă a consumatorului.

Dorinţele şi preferinţele consumatorului sunt limitate de următorii factori:

• Venitul disponibil, destinat consumului

• Evoluţia preţurilor bunurilor şi serviciilor

Restricţiile economice impuse alegerii consumatorului de către mărimea venitului său, precum şi de nivelul preţurilor, reprezintă constrângerea bugetară.

Linia bugetului reprezintă totalitatea combinaţiilor posibile de alegere ale consumatorului în limita bugetului disponibil (cantitatea maximală de bunuri

care poate fi cumpărată cu venitul disponibil şi la preţurile existente).

xPx+yPy=IPanta liniei

bugetului reflectă raportul de substituţie a bunurilor în funcţie de preţurile lor.

Abordarea ordinalistă a evaluării utilităţii:

1. Axioma ierarhizării – capacitatea consumatorului de a ordona preferinţele sale (A>B)

2. Axioma tranzitivităţii – capacitatea consumatorului de a transfera preferinţele de la un bun la altul.(A>B>C, A>C)

3. Axioma nonsaţietăţii – consumatorii preferă o cantitate mai mare de bunuri unei cantităţi mai mici.

Echilibrul consumatorului

Consumatorul va tinde să atingă curba de indiferenţă cea mai ridicată posibilă. Din cauza constrîngerii bugetare, el nu poate atinge acest obiectiv. Echilibrul consumatorului este echilibrul dintre venitul acestuia şi combinaţia optimă, care se stabileşte în punctul în care curba de indiferenţă este tangentă cu dreapta bugetară.

MRS = Px/Py – ecuaţia echilibrului consumatorului în abordarea ordinalistă, MRS – panta curbei de indiferenţă, Px/Py – panta liniei bugetului.

Intrebarea 25.Teoria producţiei. Factorii de producţie şi combinarea lor.

Punctul de plecare a studierii factorilor de productie il constituie resursele economice. Resursele economice reprezinta totalitatea

elementelor si premiselor folosite de om in procesul activității economice. Pe parcursul secolelor a avut loc multiplicarea si diversificarea factorilor de productie. Insa in pofida acestui fapt ei ramin clasificati in 4 categorii de factori: munca , natura , capitalul , si informatia. Munca si natura sunt denumite factori primari. Capitalul este un factor derivat, iar resursele informationale sunt un nefactor.

Factorii de producţie tradiţionali (parţial substituibili şi complementari):

- Pămînt N – cel mai limitat şi durabil factor de producţie

- Munca L – cel mai activ şi costisitor factor de producţie....(munca este activitatea umana constienta, un efort fizic si intelectual, prin care oamenii, actionind asupra naturii, obtin bunurile de care au nevoie. Munca este factorul determinant al oricarei activitati economice.)

- Capitalul K – cel mai eterogen factor de producţie....( capitalul constituie ansamblul bunurilorfolosite pentru confectionarea altor bunuri, destinate vinzarii in scopul obtinerii unui profit.)

• Capital fix – se utilizează pe un timp îndelungat şi se uzează; Cap.real:financiar;economic;

• Capital circulant – se utilizează într-un singur ciclu de producţie.

- Resursele informaționale – noile tehnologii, informatia, invențiile și inovațiile etc.

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un anumit mod de

unire, de corelare a acestora, atît sub aspect cantitativ, cît şi structural-calitativ, în scopul producerii de bunuri şi servicii.

Piața factorilor de producție – este piața pe care se vînd și se cumpără factorii de producție ( munca , pămintul, resursele naturale etc.) și unde, in urma confruntării cererii și ofertei, se stabilește prețul acestora.

Intrebarea 26.Funcţia de producţie şi proprietăţile ei.

Funcţia de producţie reflectă relaţia dintre cantitatea de bunuri produsă şi combinarea, în diferite proporţii, a factorilor necesari pentru obţinerea acestei producţii. Funcţia de producţie indică nivelul maxim de producţie care poate fi obţinut în urma diferitelor combinării ale factorilor de producţie.

Functia de productie poate fi reprezentata in felul următor:

Q = f (X1,X2...x11) unde Q – cantitatea de bunuri produsa, iar X1,X2 – factorii de productie.

Sau Q = f (K,L) unde K – capitalul; L- munca.

Intrebarea 27. Izocuanta: tipuri şi trăsături.

Pe termen lung toti factorii de productie pot deveni variabili, adica pot fi modificati. In acest caz, poate avea loc atit combinarea, cit si inlocuirea unui factor cu altul. Acest lucru se intimpla din cauza ca, sub influenta noilor tehnologii, tehnici si a evolutiei preturilor, intreprinzatorul schimba mereu raportul dintre factorii

de productie si inlocuieste un factor de productie cu altul, mai productive, mai ieftin, mai modern.

Substituirea este un fenomen de inlocuire a unei cantitati dintr-un factor de productie printr-o cantitate din alt factor de productie. Ea poate avea loc intre factorul munca si capital (10 muncitori inlocuiti de o masina, care face integral lucrul acestora); intre factor. natura si capital sau intre diferite elemente componente ale aceluiasi factor de productie(inlocuirea unui utilaj cu altul etc). pentru a obtine acelasi nivel de productie, producatorul poate combina si substitui factorii de productie in proportii diferite.

Combinatia a doi factori de productie capitalul si munca care asigura acelasi nivel de productie se numeste izocuanta.

Izocuanta este o reprezentare grafica a unui ansamblu de substituiri ale factor. de prod., la un nivel dat al tehnicii cu obtinerea unei cantitati constante de bunuri.

Caracteristicile acestei izocuante sint:

- Multitudinea variantelor de consum a factor. de productie determina existenta multitudinii izocuantelor care formeaza harta izocuantelor.

- Izocuantele plasate la dreapta semnifica o cantitate mai mare a factor. de productie utilizati si prin urmare un volum mai mare de productie.

- Izocuantele nu se intersecteaza.

- Panta izocuantelor este negativa.

- Panta izocuantelor reflecta raportul de schimb al factor. de productie,

11

acest raport se numeste rata marginala de substitutie tehnologica.

Intrebarea 28. Alegerea producătorului în perioada scurtă de timp. Legea productivităţii marginale descrescînde.

Perioadele procesului de producţie:

• Perioada scurtă – un factor este variabil, ceilalţi sunt constanți (expresia pe termen scurt este utilizată atunci cind intreprinzatorul modifica un singur factor , ceilalti raminind constanti. De ex un numar diferit de lucratori..factorul munca fiind cel mai usor de modificat.).

• Perioada lungă – ambii factori sunt variabili adica toți factorii de productie pot fi modificați.

Indicatorii producţiei pe termen scurt:

• Produsul total (TPL)– cantitatea de bunuri produsă într-o perioadă de timp

• Produsul marginal (MPL) – cantitatea suplimentară de bunuri produsă de o unitate suplimentară a factorului muncii (MPL=ΔTPL/ΔL)

• Produsul mediu (APL) – cantitatea de bunuri ce revine unei unităţi din factorul muncii (APL=TPL/L)

Legea randamentelor neproporţionale stipulează că dacă vom mări progresiv utilizarea unui factor oarecare, în timp ce alţii vor rămîne constanţi, produsul marginal al factorului variabil va fi neproporţional – la început va creşte,

apoi va atinge un punct de stabilitate, după care va descreşte.

Concluzii:• Pe termen

scurt volumul de producţie este limitat în creştere

• Limita creşterii volumului de producţie este determinată de acţiunea legii randamentului descrescător. Dacă un factor de producţie creşte, iar celălalt rămîne stabil, produsul marginal şi mediu de la un anumit moment încep să scadă.

• Produsul mediu este maximal cînd se egalează cu produsul marginal.

Intrebarea 29. Alegerea producătorului în perioada lungă de timp

Producatorii se

bucura de o multime

de avantaje, pe care

consumatorii nu le au.

Planul producatorului

prevede câteva

obiective care îl

deosebesc de planul

consumatorului.

Principalele obiective

ale producatorului

vizeaza activitatea de

producere, de

depozitare si de

transport al

produselor. În cadrul

acestor obiective

planul producatorului

cuprinde:

- sa fie proprietarul

unei întreprinderi din care

sa obtina venituri

nelimitate;

- sa aiba o libertate

financiara si o mentalitate

economica moderna;

- sa realizeze cât mai

multe investitii care sa-i

asigure prosperitatea

activitatii pe termen lung.

De-a lungul anilor,

cercetatorii s-au întrebat

daca dezvoltarea

comertului poate constitui

„o era a consumatorului

sau era producatorului?”

Concluzia este ca ceea ce

poate fi „Era

consumatorului”este de

fapt „Era producatorului”.

De aceea, putem spune ca

în era producatorului,

consumatorii platesc

preturi mai mici pe termen

scurt, dar la o analiza pe

termen lung, constatam ca

producatorii vor avea de

câstigat, pentru ca ei fac

multe investitii, în timp ce

consumatorii

achizitioneaza mai multe

bunuri. Paradoxal, putem

spune ca producatorii se

îmbogatesc în timp ce

consumatorii saracesc

pentru ca îsi cheltuiesc

veniturile. Facând o

comparatie între planul

consumatorului si planul

producatorului, cercetatorii

au concluzionat ca în noul

mileniu consumatorii

trebuie sa gândeasca

precum producatorii.

Ţinând cont de

faptul ca fata de

planul producatorului,

planul

consumatorului are în

vedere urmatoarele

obiective:

- sa aiba un serviciu

corespunzator, cu un

salariu motivant;

- sa achizitioneze cât

mai multe bunuri prin

cheltuirea banilor câstigati;

- sa realizeze

economii pe termen scurt si

îndatoriri pe termen lung

prin obtinerea de credite.

Din cercetarile

efectuate în ultima

perioad& 232i823c #259;,

specialistii au ajuns la

concluzia ca consumatorii

pot sa traiasca precum

producatorii, daca vor

gândi si actiona precum

acestia, în acest sens

lansându-se teoria

„prosperati cumparând în

mod inteligent” adoptând

sistemul numit „prod-

consumator”. Prod-

consumul înseamna a

cumpara produse si servicii

de la producator prin

îmbunatatirea tehnicilor si

abilitatilor consumatorilor.

Conceptul de prod-

consumatori se realizeaza

într-un parteneriat cu un

producator, acesta din urma

facându-se un rabat la

produsele si serviciile

oferite. În acest caz, planul

oricarui consumator este de

a deveni un prod-

consumator care sa nu

înceteze sa consume în

conditiile în care nu are

costuri de regie, nu are

angajati si îsi gestioneaza

singur afacerea. Planul

producatorului, fata de cel

al prod-consumatorului,

prevede cheltuieli cu

angajatii, costuri de regie,

de distributie, cheltuieli de

publicitate si uneori,

împartirea profitului cu

partenerii de afaceri si

actionarii.

♠ În ultimul

timp, producatorii

adopta strategii

eficiente pentru

câstigarea

consumatorilor, care

constau în reduceri de

preturi, acordarea

unui credit usor

accesibil, efectuarea

de publicitate

inteligenta si

prezentarea

magazinelor într-un

decor si expunere

atractiva a

produselor. În noua

conceptie, privind

prod-consumatorul,

pretul produsului sau

serviciilor obtinute

este lucrul la care

trebuie sa renuntam

ca sa obtinem ceea ce

vrem, pentru ca un

pret mai mic îl vei

plati în timp atât cât

nu face. În acest sens,

piata exemplifica

activitatea anilor 60,

când doar în 6% din

cazuri, oamenii nu

luau masa acasa. În

ultimii ani, acest

procent a crescut la

peste 60%, oamenii

ajungând la concluzia

ca servirea mesei în

oras este cu 70% mai

scumpa decât servirea

de acasa, dar timpul

economisit în aceste

conditii aduce mai

multe avantaje. Din

acest exemplu se

evidentiaza faptul ca,

mai ieftin nu

înseamna neaparat

mai bun.

♠ În

mentalitatea

producatorului

modern, „valoarea

adaugata” folosita la

fabricarea unui

produs sau realizarea

unui serviciu, este

mult mai importanta

decât costul acestora.

Ca urmare, conceptul

de prod-consumator,

într-o piata mai

competitiva si

internationalizata, a

revolutionat

consumatorii în

sensul ca, acestia

trebuie sa adopte o

cumparare inteligenta

tinând cont de faptul

ca magazinele au

devenit organizatii

experte în vânzari, în

conditiile în care

consumatorul este

amator în materie de

cumparaturi.

De exemplu, studiind

înregistrarile video

realizate în marile

magazine, a rezultat ca

majoritatea oamenilor fac

dreapta când intra într-un

magazin. Pornind de la

aceasta constatare,

aeroporturile îsi instaleaza

magazinele de cadouri pe

partea dreapta. Aceasta

strategie este adoptata de

majoritatea comerciantilor.

Pornind de la principiul ca,

un vânzator bun poate

vinde orice, în etapa

actuala, rolul vânzatorului a

devenit foarte important.

Principalele strategii pe

care le folosesc magazinele

în atragerea de cumparatori

sunt:

- Clientul va cumpara

mai mult daca este tinut

mai mult în magazin.

Pentru aceasta, magazinele

adopta toate posibilitatile

pentru a face miscarea cât

mai înceta a clientilor

(culoare înguste, lungi,

muzica lenta, relaxanta si o

iluminare adecvata încât

sa-i determine sa nu se

grabeasca).

- Prin modul de

organizare, se urmareste

cresterea numarului

cumparaturilor spontane. În

acest sens, aranjarea

marfurilor se face într-un

mod în care sa încurajeze

cumparatorii sa cumpere

unele produse datorita unor

12

oportunitati, ca de

exemplu, aranjarea unor

standuri de dulciuri lânga

casele de marcat.

- Aranjarea

dulciurilor pentru copii la

un nivel în care acestia sa

poata sa îsi aleaga

produsele dorite,

comerciantii fiind convinsi

ca produsele solicitate de

copii vor fi cumparate.

- Sporirea vânzarilor

prin modul în care se

combina si se etaleaza

marfurile, urmarindu-se

exploatarea factorului

uman. Astfel, cumparatorii

constata ca în fast-food-uri

marfurile sunt asezate la

nivelul privirii, deasupra

caselor de marcat, ca,

atunci când clientii privesc

la casier sa vada în mod

inevitabil si produsele

expuse. De asemenea, se

remarca ca în

supermagazine exista

raioane în care marfurile

sunt expuse dupa anumite

criterii – ordine alfabetica,

tipuri diferite - , dar, aceste

expuneri urmaresc sa ofere

cumparatorilor toate

tipurile dintr-un produs,

influentându-i în acest mod

sa achizitioneze noi tipuri

de produse pe care nu le-au

folosit pâna în acel

moment.

- Oferirea unor

produse „gratuite”,

comerciantul fiind convins

ca, pentru acest gest

prietenos clientul se va

întoarce sa cumpere un

produs pe care tocmai l-a

primit gratuit.

Prin adoptarea acestor

strategii, magazinele

sporesc volumul vânzarilor

si deci prospera mai mult,

iar clientul îsi consuma

veniturile. Solutia de a

genera buna stare pentru

consumator este aceea de a

face cheltuieli mai

inteligente si nu de a munci

mai mult. Fuziunea

producatorului cu

consumatorul se realizeaza

în special prin ideea de

recomandare, concept

numit de unii experti o

oportunitate a acestui

mileniu si a fost denumit

„comert prin e-

comandare”, activitate care

se manifesta foarte dinamic

în special în comertul

electronic.

Intrebarea 30.Costul de producţie şi tipologia lui.

Costul de productie- totalitatea cheltuielilor in expresie monetara, pe care producatorul le efectueaza p/u fabricarea si vinzarea bunurilor economice. Este expresia baneasca a factor. de productie necesari p/u producerea si comercializarea acestor bunuri si servicii. Costul de productie este egal cu cu cheltuielile de productie

Din punct de vedere al modului de calcul, costurile se impart in cost contabil si economic.

Costul contabil- cheltuielile pe care le face intreprinderea p/u achizitioanarea factor. de productie de la alti agenti economici, adica costurile explicite, precum si amortizarea, care face parte din costurile implicite.

Costul economic- cuprinde costul explicit si cheltuielile factorilor proprii (costurile implicite), dar care nu sint reflectate in evidenta contabila, cum ar fi pamintul si cladirile care apartin intreprinderii date, consumul de munca

al proprietarului, dobinzile ce se cuvin p/u folosirea capitalului propriu.

Linia izocost este cantitatea maximala de factori de productie ce poate fi cumparata in limita anumitor cheltuieli.(L*Pl+K*Pk=TC)

Panta liniei izocost reflecta raportul de substitutie a factor. de productie reiesind din preturile la ele.

E-este punctul de echilibru a producătorului.Acest punct reflectăegalitatea posibilităţilor tehnologice şi economice ale producerii bunurilor.Acest punct de pe linia izocost devine tangent cu una din izocoante.

Intrebarea 31.Izocostul şi echilibrul producătorului.

Dreapta izocostului ilustreaza toate contitatile de factori de productie de capital si munca ce pot fi cumparate cu o suma de bani data. Ea uneste toate combinatiile de factori cu acelasi cost. Dreapta izocost ne permite sa identificam combinatiile de factori cu un cost minim, pe care o firma o utilizeaza pentru marirea profitului la un volum dat de productie.

Petru reducerea costurilor de productie, producatorul va urmari mereca drepta izocost sa fie mereu tangenta (tg) la drepta de izoprodus.Conditia de echilibru

a producatorului

= , unde MPL=Q’L

si MPK=Q’K

K

FC=PK*K si VC=PL*L (TC=FC+VC)

dreata izocost 20

M

Intrebarea 32.Costurile de producţie în perioada scurtă de timp.

Perioada scurta se defineste ca intervalul de timp in care sunt utilizate aceleasi capacitați de productie, la acelasi nivel tehnic, modificinduse doar cantitațile de munca si /sau de materie primă.

Costul global (CG) – este totalitatea cheltuielilor suportate de intreprindere pentru fabricarea si desfacerea unui anumit volum de bunuri. In structura costului global deosebim costurile fixe, variabile si totale.

Costul total (TC) sint cheltuielile suportate in vederea producerea unei cantitati date de bunuri. Acest cost cuprinde costul fix si variabil. Fluctuatiile costului total reproduc evolutia costului variabil: TC= TFC+TVC. Pe termen scurt, TC se schimba in functie de de modificarea costului variabil TC= TFC+ f(Q).

Costul mediu (AC) - sint cheltuielile suportate pentru producerea unui singur bun. AC=TC/Q. El poate fi fix sau variabil. Costul mediu difera de la o perioada la alta in functie de mai multi factori, dar in primul rind in functie de dimensiunile intreprinderii. In

evolutia sa costul fix mediu se reduce pe masura ce volumul productiei fizice creste. Costul mediu variabil insa pe masura ce volumul productiei creste, scade treptat, pina la un anumit nivel, apoi incepe sa creasca. Aceasta evolutie a costurilor medii variabile este conditionata de actiunea legii randamentelor neproportionale.

Costul marginal (MC) - sint cheluielile suplimentare in vederea producerii unui bun suplimentar. El se determina prin raportul dintre cresterea costului total si cresterea productiei.

MC= ∆ TC/∆ Q. Costul marginal depinde doar de costul variabil, intrucit costul fix ramine acelasi. Pe termen scurt , costul marginal cunoaste in evolutia sa, o scurta perioada de reducere, dupa care creste intruna.

Intrebarea 33.Funcţia costurilor pe termen lung. Economiile şi deseconomiile de scară.

Pe termen lung toti factori de productie sunt variabili. In acest caz intreprinzatorul urmeaza sa faca fata unor noi probleme:

a) determinarea unor proportii optime in combinarea factorilor de productie

b) gasirea dimensiunii optimale a intreprinderii

c)”neadmiterea” cresterea costului unitar fde productie.

Aceasta precautie e ganerata de faptul ca pe termen lung evolutia costurilor e supusa:

a)efectului economiilor de scara

b)efectului dezeconomiilor de scara.

Economii de scara reflecta o situatie de scadere a costului mediu pe termen lung in urma cresterii dimensiunilor intreprinderii si/sau a volumului de productie.

Economiile de scara se obtin in urma productiei la scara mare conditionata de modificarea taliei intreprinderii si/sau de folosirea unor noi utilaje si tehnologii de fabricatie. Economiile de scara sunt posibile doar in cadrul unor intreprinderi ce dispun de capacitati de productie mari si foarte mari. Economiile de scara sint rezultatul unui sir intreg de factori, de o natura deopotriva tehnica si financiara. Astfel, in cazul sporirii volumului productiei, are loc aprofundarea a specializarii, fapt ce contribuie la cresterea indeminarii muncitorilor, precum si la cresterea posibilitatilor de folosire a unor utilaje mai moderne si mai productive. In cazul intreprinderilor mari, se procura cantitati insemnate de materie prima, combustibil si echipament si are loc o reducere a preturilor de achizitie, fapt care deasemenea influenteaza nivelul costurilor. Mai mult, marile intreprinderi pot obtine de la bencile comerciale credite cu o dobinda mai mica, reducind si pe aceaste cale nivelul costurilor. Economiile de scara se obtin la nivelul intreprinderii nu insa si la nivelul ramurii sau a economiei nationale. Oricum ele nu pot fi obtinute printr-o sporirea fara limita a productiei. La un moment dat, odata cu cresterea volumului productiei, costurile incep a

13

creste mai repede decit cantitatile produse. Locul economiilor de scara il ocupa dezeconomiile de scara.

Dezeconomiile de scara, ce exprima o situatie in care costul mediu pe termen lung creste pe masura cresterii productiei, sint si ele generate de mai multi factori. Inainte de toate, atunci cind dimensiunile intrepeinderii depasesc anumite limite, apar dificultati manageriale, intreprinderea fiind gestionata tot mai ineficient. Un personal administrativ numeros trebuie in permanenta supus controalelor fapt ce mareste cheltuielele legate de munca. Pe de alta parte, o intreprindere mare se adapteaza mult mai greu la schimbarile pietei si se reprofileaza odata cu modificarea cererii. Aceasta imprejurare genereza o majorare a riscurilor si a pierderilor, ceea ce contribuie la marirea costului mediu si la reducerea capacitatii competitive a intreprinderii. Pentru depasirea unor asemenea situatii, satiinta economica a lansat notiunea de „dimensiunea optimala a intreprinerii”, criteriul de baza de identificare a acestor dimendiuni fiind dinamica costului unitar.

Intrebare 34.Maximizarea profitului şi pragul de rentabilitate al firmei.

Profitul constituie diferenta ce apare in cayul in care incasarile totale sint mai mari deict costul total. Profitul, este, astfel un cistig

obtinut de persoanele care organizeeaza si desfasoara o activitate economica, adica o activitate de producere si comercialiyare a bunurilor si serviciilor.

Profitul se poate determina in felul urmator: Pr = V- C unde:

Pr-profit; V-venitul total al firmeii sau incasari totale; C-costul total.

Mercantelistii care au acordat o atentie deosebita problemei avutiei unei tari si a izvoarelor acesteia, considerau ca profitul este un venit care se creeaza doar in activitatile de comert exterior. Fiziocratii lanseaya ceva mai tirziu o noua teorie, potrivit careia profitul este un surplus de valoare peste valoarea avansata, peste cheltuielele efectuate care este un dar al naturii si exista numai in agricultura. Englezul Adam Smith considera ca profitul este un venit generat de proprietate, dar care are la temelia sa munca neplatita a muncitorilor si se obtine atit in agricultura cit si in industrie. Francezul J-B. Say sustinea idea ca profitul e o forma speciala a salariului care e insusita de intreprinzator pentru efortul sau de organizare si gestionare a unei activitati economice. Karl Marx considera ca profitul e un venit insusit de catre proprietarul capitalului in mod ilegal, deoarece acesta este creat prin exploatare, prin munca neplatita a muincitorilor. In teoria economica contemporana predomina opinia potrivit careia profitul este o recompensa, o rasplata pentru activitatea

antreprenoriala, pentru calitatile deosebite ale intreprinyatorului de a inova, de a gestiona reusit o afacere, dar mai ales de a infrunta riscul.

TipuriDupa criteriul

motivelor sau a factorilor care stau la temelia obtinerii profitului , acesta este format din 2 componente:

a)profit normal

b) profit supernormal sau profit economic.

Costul explicit sau contabil presupune plati in afara intreprinderii. Pentru munca proprietarului, pentru amortizarea utilajului si cladirilor intreprinderea nu efectueaza plati. In acest fel, chiar si in cazul in care bunurile produse se comercializeaza la pretul ce corespunde ca marime cu costul de productie, intreprinzatorul obtine un venit oarecare ca diferenta dintre incasarile totale si costul contabil, care se numeste profit normal. Insa in cazul in care intreprinzatorul nu dispune de nici un factor de productie si este obligat sa-i inchirieze de la alte persoane, el va putea obtine doar un profit supernormal. Daca insa intreprinzatorul este proprietarul factorilor de productie folositi de intreprindere la fabricarea de bunuri, atunci el va putea obtine si un superprofit, si un profit normal. Deorece in cele mai multe cazuri intreprinzatorul este si proptietarul, el va obtine un profit total numit si „contabil”.

Pe linga acestea mai exista si alte forme de profit cum ar fi:

Profit legitim-cel obtinut in conditii normale, cu respectarea legislatiei in vigoare.

Profit nelegitim-obtinut in urma incalcarii legislatiei in vigoare, cum ar fi:eschivarea de la plata impozitelor, afaceri ilicite, contrabanda, „umflarea costurilor”etc.

Profit de monopol-obtinut de intreprinderile care detin o pozitie dominante de piata si pot influenta preturile in sensul cresterii lor, fapt care le asigura unele profituri mai mari. Deobicei, posibilitatile insusirii unor profituri de monopol un timp indelungat sunt limitate de stat.

Profit brut-diferenta dintre incasari totale, nai exact cifra de afaceri, si costul total.

Profitul net-acea parte a profitului brut ce ramine la dispozitia intreprinderii dupa achitarea impozitelor si a diferitelor taxe.

Intrebarea 35. Comportamentul firmei pe piata cu concurenţa perfecta.

Concurența perfectă denumita si pură, exista pe o piață care reunește simultan următoarele 5 trăsături :

Atomicitatea pietei-existenta unui nr mare de vinzatori si cumparatori pe piata astfel incit nici unul din ei in mod individual, nu dispune de puterea de a exercita o oarecare influenta asupra pretului.

Omogenitatea bunurilor-intreprinderea livreaza produse pe care cumparatorii le considera relativ identice si substituibile. In acest caz, cumparatorul nu e motivat sa prefere

acelasi produs de la un alt vinzator.

Libera intrare pe piata-piata e libere si oricine poate sa intre si sa iasa de pe ea fara nici un fel de restrictii, fie acestea producatori sau cumparatori.

Mobilitatea factorilor de productie-posibilitatea acestor de a se deplasa liber si in orice moment de pe piata unui produs pe piata altuia, iar producatorii pot gasi liber si nelimitat capital si forta de munca pentru a efectua aceasta trecere.

Transparenta pietei-atit producatorii cit si consumatorii dispun de toata informatia cu privire la cerere, oferta si preturi. Numai in asemenea caz cumparatorul poate obtine cel mai bun produs la cel mai bun pret.

Piata cu o concurenta perfecta are o sumedenie de prioritati. Ea asigura in permanenta o reducere a preturilor si o sporire a calitatii produselor. Anume din aceste considerente pietele cu concurenta perfecta sunt pretutindeni in lume aparate de catre stat. Insa in ciuda acestui fapt in realitate domina concurenta imperfecta, cea perfecta fiind doar un model teoretic, mai mult intilnit in carti.

Pretul de echilibru pe piata cu concurenta perfecta este legat totodata si de situatia pietelor interdependente si apare spontan ca rezultat al jocului liber al fortelor pietei, in acel punct in care cantitatile cerute dintr-un bun se egalizeaza cu cele oferite. Astfel ca pe perioade foarte scurte cererea este cea care

deterrmina formarea pretului, situatia optima fiind reprezentata de egalitatea Cmg=Vmg=Pret.Pe de alta parte pe termen lung oferta reprezinta factorul determinant in evolutia pretului, conditia de echilibru fiind: Cmg=P=CM (cost minim).

Pe termen scurt: producatorii pot modifica dimensiunile ofertei prin schimbarea volumului de munca, iar pe termen lung pot modifica oferta si prin schimbarea capitalului fix.

Intrebarea 36.Comportamentul firmei pe piata cu concurenta imperfecta.

In viata reala domina concurenta imperfecta. Ea exista atunci cind actiitatea antreprenorile ii sunt sunt impuse anumite restrictii si limite. Pentru concurenta imperfecta ii este caracteristica un numar redus de firme.

Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii economici – vânzători şi cumpărători – pot să influenţeze, prin acţiunile lor unilaterale, raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi, deci, nivelul preţului, cu intenţia de a obţine avantaje mari şi stabile.

Piaţa cu concurenţă imperfectă este cea mai aproape de realitate, deoarece concurenţa perfectă rămâne doar ca model ideal, folosit în analizeze teoretice.

Caracteristicile pieţei cu concurenţă imperfectă sunt:

1. existenţa unor vânzători puternici, dar puţini la număr şi a unor cumpărători numeroşi (oligopolul)

14

sau a unor cumpărători puţini şi a multor vânzări (oligopsonul);

2. unii agenţi economici (puţini la număr) pot influenţa sau controla preţul;

3. produsele sunt diferenţiate real sau imaginar;

4. există restricţii în calea celor care doresc să pătrundă pe piaţă sau într-o ramură;

5. informarea agenţilor economici privind situaţia pieţei este deficitară;

6. există o mobilitate redusă a unor factori de producţie;

7. există rivalităţi vizibile în relaţia cu publicul, frustrarea consumatorului.

Piaţa cu concurenţă imperfectă se prezintă în numeroase forme, ele diferenţiindu-se în primul rând, în funcţie de numărul şi forţa economică a agenţilor economici producători şi consumatori, astfel:

- piaţă cu concurenţă monopolistă;

- piaţă cu concurenţă de monopol;

- piaţă cu concurenţă de oligopol;

- piaţă cu concurenţă de oligopson (monopson).

Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă acea stare a pieţei în cadrul căreia vânzătorii şi cumpărătorii, prin acţiunile întreprinse pot influenţa într-o oarecare măsură cererea, oferta şi preţul.

Piaţa cu concurenţa monopolistică caracterizează piaţa care păstrează trăsăturile concurenţei perfect astfel:

1. produsele sunt diferenţiate

atât prin calitate, cât şi prin serviciile prestate cumpărătorului acelui produs;

2. concurenţa se manifestă nu numai prin cantitate, preţ şi substituibilitatea produselor diversificate, ci şi prin: reclamă, design, servicii la vânzare şi post-vânzare etc.;

3. atomicitatea cererii şi ofertei;

4. se accentuează diferenţierea produselor;

5. există rigidităţi în mobilitatea factorilor de producţie;

6. transparenţa pieţei este parţială.

Pe această bază formarea liberă a preţurilor este împiedicată de puterea de concurenţă a monopolurilor şi oligopolurilor, a corporaţiilor multinaţionale şi transnaţionale, care îşi stabilesc propriile preţuri, astfel încât, cu cât este mai mare o corporaţie, cu atât ea are o putere mai mare asupra preţurilor. Preţurile marilor corporaţii devin preţuri lider (leadership-price), la ele aliniindu-se celelalte firme din cadrul ramurii.

Au apărut astfel preţurile administrate, ca urmare a unor înţelegeri tacite între marile firme, care se sustrag, pe o perioadă mai lungă, fluctuaţiilor forţelor reale ale pieţei.

Preţul de echilibru al concurenţei monopolistice este mai mare decât preţul de echilibru al concurenţei

perfecte şi mai mare decât costul marginal (Gilbert Abraham-Frois).

Cu cât numărul concurenţilor este mai mic, iar puterea acestora de a influenţa forţele pieţei este mai mare, cu atât mecanismul preţurilor se apropie şi se aseamănă celui de monopol.

Dacă numărul concurenţilor sporeşte continuu, iar capacitatea fiecărei firme de a influenţa piaţa produsului se divizează, cu atât mecanismul preţurilor se apropie de cel caracteristic concurenţei perfecte.

Piaţa cu concurenţă de monopol reprezintă piaţa dominată de un singur producător deoarece produce şi vinde un bun economic pentru care nu există substituenţi, firma impunând cantitatea, calitatea şi preţul produsului.

Piaţa cu concurenţă de monopol se caracterizează prin:

• oferta pentru un produs este dată de un singur producător care poate controla piaţa şi poate stabili nivelul preţului;

• preţul de monopol este mai mare decât cel practicat pe pieţele cu concurenţă monop

olistică şi de oligopol;

• libera concurenţă este eliminată, piaţa fiind dominată de ofertant;

• grad scăzut de satisfacere a cererii.

Condiţiile care definesc monopolul producătorului sunt:

1. unicitate şi gigantism – piaţa este influenţată prin impunerea

unor condiţii de vânzare;

2. diferenţierea produselor (condiţii de vânzare, de

sign, servicii la vânzare şi post-vânzare);

3. existeţa unor piedici la intrarea în ramu

15

ră în special de natură tehnică, comercială, financiară;

4. lipsa de transparenţă a pie

ţei – piaţa fiind supusă riscurilor şi incertitudinii;

5. imobilitatea factori

lor de producţie – care prezintă fenomenul de fricţiune şi inerţie în proces

ul de fluidizare a cererii, ofertei şi preţurilor.

Monopolul contract (limitat) reprezintă situaţia de piaţă în care există un singur ofertant şi nu număr mic de cumpărători.

Monopolul bilateral – reflectă acea situaţie de piaţă pe care se întâlnesc, negociază şi se confruntă un singur vânzător şi un singur cumpărător.

Monopsonul sau monopolul producătorului reprezintă acea situaţie de piaţă pe care se întâlneşte un cumpărător unic, care fixează volumul producţiei şi preţul de

vânzare, şi un număr mare de producători.

Monopolul pur este situaţia de piaţă, inexistentă în fapt, în care un producător nu are concurenţă pe piaţa internă şi externă, producând un bun fără înlocuitor.

Monopolul de marcă – situaţia de piaţă în care o firmă produce un anumit produs care este înregistrat sub marcă proprie, concurenţa apărând nu la marcă, ci la produse de calităţi asemănătoare.

Monopolul temporar – situaţia de piaţă în care o întreprindere scoate la vânzare un produs nou dispunând de o poziţie privilegiată, până în momentul în care produsul este realizat şi comercializat şi de alte firme.

Monopolul discriminatoriu – situaţia în care monopolistul vinde acelaşi produs la preţuri diferite, acest lucru fiind posibil atunci când produsul este vândut pe pieţe diferite, care nu au o comunicare reală între ele.

Oligopolul reprezintă o formă a concurenţi imperfecte, care reflectă o piaţă dominată de câţiva producători-vânzători de talie mare şi un număr mare de cumpărători mici şi răzleţi.

Oligopolul bilateral este o formă a concurenţei imperfecte care reflectă o piaţă dominată de un număr redus de vânzători şi cumpărători.

Caracteristicile pieţei cu concurenţă de oligopol sunt:

1. interdependenţa acţiunilor diferiţilor vânzători – preţurile produselor,

cantitatea vândută şi profitul unui producător depind de reacţiile celorlalţi producători;

2. gradul înalt de concentrare a capitalului şi producţiei – poate fi analizat atât la nivelul fiecărei ţări cât şi la nivel mondial;

3. diversificarea produselor, activităţilor, a mărcilor şi submărcilor de fabricaţie.

Trăsăturile pieţei cu concurenţă de oligopol:

1. interdependenţa şi incertitudinea – preţurile sunt rigide fiind fixate de marile întreprinderi;

2. cucerirea şi împărţirea pieţei produsului;

3. obstrucţionarea pătrunderii pe piaţă a noilor concurenţi;

4. diferenţierea bunurilor şi concurenţa „în afara preţului” (publicitate, fiabilitatea produsului etc.);

5. maximizarea profiturilor şi interdependenţa deciziilor şi a politicilor firmelor participante.

Oligopolurile pot fi: a)

oligopoluri antagoniste: o

oligopolul bilat

16

eral;

b) oligopolurile concertate, cu două tipuri de acorduri: o

explicite sau exprese: cartelul, trustul, holdingul;

o neoficiale sau tacite.

Pieţele oligopoliste sunt pieţele pe care se concurează un număr mic de producători:

- dacă sunt doi producători principali situaţia de

piaţă se numeşte duopol;

- dacă sunt mai mult de doi producători situaţia de piaţă se va numi oligopol.

Duopulul reprezintă piaţa dominată de doi vânzători care oferă produse similare unui număr larg de cumpărători care au o putere economică aproximativ egală.

Există trei situaţii de piaţă:

1. Duopolul simetric (Cournot) sau

ipoteza dublei dependenţe – este situaţia de piaţă în care există doi vânzător

i care nu încearcă să domine piaţa:

• produsul vândut este omogen;

• preţul la care îl comercializează cei doi este identic;

• si

ngura variabilă de ajustare este cantitatea cât mai mare pe care o poate vinde pentru a obţine profit maxim.

Unul dintre vânzători deţine pe piaţă monopolul de ofertă. Dacă celălalt vânzător doreşte să intre pe piaţă cu acelaşi tip de bun, oferta sa trebuie să fie atât de mare încât să-i permită maximizarea profitului, primul vânzător îşi

va ajusta oferta proprie imediat, să obţină la rândul său profit maxim. Procesul de ajustare va continua până în punctul de echilibru în care nici unul dintre cei doi vânzători nu mai recurge la modificarea ofertei. 2. Duopol

asimetric (Stackelberg) reprezintă situaţia în care pe pi

17

aţă există doi vânzători:

• unul care domină piaţa, care este conştient şi anticipează tot timpul mişcările celui de-al doilea vânzăt

or;

• celălalt care nu poate face altceva decât să se adapteze în permanenţă la condiţiile pe care le impune primul, fără a putea atinge însă volumul de prod

ucţie al acestuia.

3. Duopolul dominant (Bowley) sau ipoteza dublei dominaţii, apare atunci când cei do

i vânzători de pe piaţă doresc simultan să o domine, fiecare dintre ei considerâ

ndu-l pe celălalt satelit. Cei doi vânzători nu vor mai lupta pe piaţă prin ajustare

a producţiei ca în cazul duopolului simetric, ci prin intermediul preţurilor. Lupta

18

prin preţuri poate duce la falimentul unuia dintre cei doi şi la controlarea sa

de către celălalt, fie la o alianţă între vânzători. Conform ipotezei dublei dom

inaţii, pe piaţă, nu poate exista nici un punct de echilibru.

Intrebarea 37.Firma în condiţiile monopolului. Discriminarea prin preţ.

Piata de monopol- este o piata la nivelul unei ramuri (subramuri) sau chiar al unui singur produs pe care oferta unui bun este asigurata de un singur producator.

Monopolul este contrariu concurentei. Piata poate fi dominata atit de producator cit si de

cumparator.Cind domina oferta unei intreprinderi, atunci ea se afla in situatie de monopol, iar cind domina cererea- de monopson.

Monopolul absolut exista acolo unde avem un producator si un consumator.

In cazul pietei de monopol intreprinderea-monopolist are posibilitatea de a modifica: volumul si pretul productiei pe piata. In urma fixarii pretului de piata care in cazul acestui tip de piata este mai inalt, permite obtinerea unui profit mai mare, numit “profit de monopol”.

Exista urmatoarele forme de monopol:

1.Monopolul natural- prevede exploatarea resurselor naturale:petrolul,apele minerale etc.

2.Monopolul inovatorului- prevede producerea si comercializarea unui produs nou, de calitate inalta. Este un monopol temporar care sfirseste la aparitia pe piata a aceluiasi produs de alt producator.

3.Monopolul bazat pe realizarea economiilor de scara- prevede utilizarea unor factori temporari care permit producerea si comercializarea bunului dat la un pret mai mic.

4.Monopolul prin alianta- prevede anumita intelegeri, deobicei tainice, intre unele intreprinderi cu privire la marinea preturilor,la impartirea pietelor de desfacere. Este socotit ilegal.

5.Monopolul legal- prevede acordarea de catre stat a unor drepturi exclusive de a produce si comercializa un anumit bun.

Factorii ce limiteaza puterea monopolul:

Legislatia antimonopolului.

Marimea cererii

Liberalizarea comertului exterior

Posibilitatea comercializarii bunurilor substituibile

Discriminarea prin preț - este o situație in care intreprinderea-monopolist vinde aceleasi produse la prețuri diferite și in care diferenta de preț nu este justificata de diferența de cost.

Exista mai multe situații in care firma-monopolist poate practica discriminarea prin preț. Acestea pot fi:

a) situații de ordin geografic – cind comunicarea intre diferite piețe regionale sau internaționale este complicata. In acest caz intreprinderea-monopolist poate vinde acelasi produs cu diferite prețuri in țări diferite, in functie de puterea de cumpărare a populatiei.

b) Situații de ordin social-economic - cind intreprinderea-monopolist vinde bilete de avion sau tren la prețuri diferite pentru diferite categorii sociale, cum ar fi studenții, elevii sau pensionarii, sau pentru participarea la anumite forme de manifestații, cum ar fi de ex congresele intl, olimpiadele sau campionatele lumii la diferite probe sportive.

c) Situații temporare, sezoniere – cind prețul serviciilor hoteliere sau al biletelor de avion diferă in functie de perioada anului (vara de ex sunt mai ridicate decit iarna etc.)

Intrebarea 38.Alegerea

producătorului în condiţiile concurenţei monopolistice.

Piata cu concurenta monopolistica- este o piata in care se inregistreaza un numar mare de intreprinderi, dar care prin diferentierea produselor oferite, isi creaza o clientela fidela. Acest tip de piata se refera mai mult la ramuri ca: producerea automobilelor, incaltamintei, imbracamintei, electronicii.

Trasaturile de baza ale pietei monopolistice:

1. Prezenta pe piata a mai multor agenti economici care activeaza independent unul de altul.

2. Lipsa barierelor de acces pe piata

3. Bunurile produse de diferite intreprinderi sunt diferentiate si deci fiecare intreprindere isi stabileste singura pretul bunului sau.

Intrebarea 39.Oligopolul: comportamentul strategic al firmelor şi formele sale.

Oligopolul- este o situatie ce exista pe piata unei ramuri sau subramuri, in care un numar redus de intreprinderi controleaza producerea si comercializarea unui bun oarecare. O piata este considerata oligopolista daca in ea activeaza mai mult de 2 intreprinderi si mai putin de 20.

Oligopolul exista in ramurlei: siderurgia, chimia de baza,producerea de avioane,calculatoare etc.

Trasaturile pietei oligopoliste:

*Concurenta redusa

*Interdependenta deciziilor luate de intreprinderi, adica orice decizie

19

influienteaza si pe celelalte intreprinderi.

Pe piata oligopolista intrprinderile incerca sa evite modificare preturilor, deoarece concurentii vor face acelasi lucru pentru a nu-si pierde clientii si aria de influienta. Astfel intreprinderile concurrente trebuie sa aleaga intre a se confrunta cu rivalii , a-i domina, sau a coopera cu ei.

Particularitățile pieței cu concurență de oligopol sunt următoarele:

- existența unui nr mic de concurenți . astfel pe o piață de oligopol, doua, trei sau patru intreprinderi pot asigura 50-90% din volumul vinzărilor pe această piață.

- Interdependența deciziilor luate de intreprinderile care activează pe această piață, in sensul ca decizia unei intreprinderi-monopolist va influenta in mod direct activitatea altor intreprinderi de pe piata respectiva.

- Comportamentul intermediar al oligopolului, plasat intre cel al monopolului, care asigură 100% din vinzări, si cel al unei intreprinderi de pe o piața cu concurență perfectă, cu o pondere neinsemnata in totalul vinzarilor.

Trăsătura definitorie a pieței oligopoliste constă in existenta unei insemnate interdependențe intre actiunile diferiților producători cu privire la mărimea pretului si la volumul productiei oferite.

Intrebarea 40. Piaţa factorilor de producţie şi veniturile factoriale

Piața factorilor de productie – este piața pe care se vind și se cumpără factorii de producție (munca,

pămintul, capitalul, resursele naturale etc.) și unde, in urma confruntării cererii si ofertei, se stabileste pretul acestora.

Fiecare factor da nastere unui venit specific. Acestea sunt:

1. Salariul - care constituie pretul muncii si revine posesorului fortei de muncă.

2. Renta - care revine factorului pămint si altor resurse naturale sau economice rare.

3. Dobinda – venit pe care il obtin proprietarii capitalului financiar.

4. Profitul – venitul obtinut de proprietarul capitalului real si de intreprinzator.

Particularitățile cererii de factori de producție:

1. cererea de factori de productie este o cerere derivată, intrucit ea depinde si variaza in functie de marimea cererii bunurilor (si serviciilor) la a căror productie participă.

2. cererea pentru un factor de productie este influentată nu numai de cererea de bunuri si servicii de consum, ci și de pretul factorului respectiv, precum si de nivelul randamentului acestuia.

Intrebarea 41. Piaţa capitalului şi dobînda.

In sens ingust dobinda este un venit pe care il insușește proprietarul capiatlului bănesc ca recompensa pentru suma de bani imprumutată. Ea constituie pretul capitalului-monedă dat in folosință temporară,

In sens larg dobinda constituie un venit ce revine priprietarului pricărui capital antrenat in activitatea economica indiferent daca

aceasta este imprumutat sau apartine intreprinzatorului respectiv.

Mărimea si dinamica dobinzii sunt determinate cu ajutorul a doi indicatori a) masa dobinzii ( sau suma absoluta a dobinzii si b) rata dobinzii..

Rata dobinzii – se calculează ca raportul procentual dintre masa dobinzii anuale si capitalul imprumutat. Mărimea rate dobinzii se stabileste in functie de mai multi factori cel mai important fiind raportul dintre oferta si cererea de capital. Oferta de capitaleste determinată de catre banii temporar disponibili care se transformă in lichiditati active. Astfel sursele capitalului de impumut sunt:

1. sumele de bani temporar disponibile, conditionate de insusi caracterului circuitului capitalului industrial si comercial.

2. economiile menajelor.

3. banii proprietarilor capitalului de imprumut – bancherii si capitalistii=rentieri.

4. economiile guvernului, ce se formeaza in cazurile in care veniturile bugetare sunt mai mari decit cheltuielile..

cererea de capital de imprumut – exprimă nevoia de bani si vine din partea următorilor actori ai vietii economice :

1. intreprinderile – care au nevoie de imprumuturi pentru a face investiții destinate reutilării, modernizării sau lărgirii aparatului productiv, pentru plata salariilor (mai cu seama in agricultura etc.).

2. menajele – care recurg la imprumuturi in fond pentru a procura obiecte de folosinta indelungata, case de locuit, automobile, tv,mobilă.etc.

3. instituțiile administratiei publice – care sunt nevoite sa recurga la imprumuturi de bani in conditiile in care veniturile publice sunt inferioare cheltuielilor.

Rata dobinzii este influentata de un sir intreg de factori, cei mai importanti fiind:

a) raportul dintre cererea si oferta de capital de imprumut.

b) Rata inflatiei,

c) Rata profitului.

d) Mărimea riscului.

e) Perioada de timp pentru care se imprumută suma de bani.

f) Politica economica a statului.

Rata dobinzii se determina ca un raport procentual dintre marimea dobinzii anuale si suma de bani imprumutata după formula: d = ( D / S ) x 100%, unde: d – rata dobinzii; D – mărimea absoluta a dobinzii (masa dobinzii); S – suma de bani imprumutata sau (creditul).

Intrebarea 42. Piaţa muncii şi salariul.

Piața muncii – reprezintă locul abstract (sau spațiul economic) in care se intilnesc cererea de munca (de locuri de muncă) cu oferta de muncă. Pe această piață au loc negocierile intre cumpărătorul si vinzătorul forței de muncă.

Piața muncii are un șir de particularități cele mai importate di care sunt următoarele:

1) piața muncii are un grad ridicat de rigiditate.

2) piața muncii este o piață cu concurență imperfectă.

3) pe piață muncii, asupra formării pretului (salariului) o influență deosebită au (pe lingă raportul cerer-ofertă și nivelul productivității muncii) negocierile intre salariați și patronat, precum si politica economica a statului in acest domeniu.

4) piața muncii este mai organizată și mai reglementată decit alte piețe

Salariul. Din punct de vedere al angajatului , salariul se prezintă sub 2 forme: salariul nominal si real.

Salariul nominal – reprezintă suma de bani pe care o primeste salariatul pentru munca depusa. Mărimea salariului nominal , care are o tendinta generală de crestere, este influentată de mai multi factori, cum ar fi: gradul de dezvoltare economica a țării, care determina atit nivelul productivității muncii, cit si mărimea cheltuielilor pentru formarea fortei de munca; raportul dintre cererea si oferta de munca; monilitatea fortei de munca etc.

Salariul real – reprezinta cantitatea de bunuri si servicii care poate fi cumpărata la un moment dat cu salariul nominal. Cu alte cuvinte, salariul real exprimă puterea de cumpărare a salariului nominal. Mărimea salariului real este determinată in fond de mărimea salariului nominal si de nivelul preturilor.

Deci SR = SN/IP, unde SR – salariul real; SN – salariul nominal; IP – indicele preturilor.

Mărimea salariului real depinde de asemenea de nivelul impozitelor precum si de puterea de cumparare a banilor.

Intrebarea 43. Agenţii economici agregaţi. Circuitul economic

Generic, prin agent

economic se întelege

o persoana sau un

grup de persoane

îndeplinind functii

bine determinate în

viata economica.

Agentii economici

sunt entitati de natura

sociala, cu o existenta

recunoscuta si

eventual, oficializata

ca atare, prin care

anumiti subiecti-

indivizi sau grupuri -

concep si

promoveaza, în mod

coerent, actiuni

decurgând din

interesele lor.

Orice

agent economic poate

20320u202u fi

identificat prin cuplul

subiect - functie.

Exercita

rea de catre agentii

economici într-un

context spatio-

temporal dat, a

functiilor lor

specifice, se

articuleaza intr-o

viata economica

organizata.

In

prezent, pe plan

mondial, cea mai

larga utilizare

cunoaste tipologia ce

sta la baza sistemului

de evidenta statistica

a conturilor

20

nationale; în cadrul ei

distingem:

-     agen

ti

produca

tori de

bunuri

si

servicii,

de

natura

firmelor

;

-     agen

ti

consum

atori, de

natura

gospoda

riilor

(menaje

lor);

-     agen

ti financiari,

reprezentati de

institutiile financiare

si de credit;

-     adm

inistratii

le;

-     strai

natatea (restul lumii),

reprezentând agentii

apartinând altor

economii nationale.

Agentii

economi

ci pot fi

abordati

ca:

a)        a

genti elementari:

agentii economici

elementari

reprezentând

entitatile primare

autonome ale vietii

economice;

b)     age

ntii economici

agregati: reprezinta

clase de agenti

economici elementari

care îndeplinesc

functii elementare.

*

agentul agregat

întreprinderi (firme),

grupeaza toate

unitatile institutionale

a caror functie

principala consta în

producerea de bunuri

materiale si servicii

destinate pietei;

* 

agentul agregat

gospodarii (menaje),

reprezinta agentul

economic purtator al

calitatii de

consumator de bunuri

personale. Acest

agent cuprinde toate

entitatile care obtin

venituri si

organizeaza folosirea

lor pentru a cumpara

si consuma bunurile

de care au nevoie,

pentru a face

economii;

*

agentul agregat

institutii financiare,

de credit si societati

de asigurari reuneste

unitatile institutionale

9 private, publice si

mixte) a caror functie

principala este cea de

intermediar, financiar

intre ceilalti agenti

economici; ele

colecteaza,

transforma si

redistribuie

disponibilitatile

financiare, sau

transforma riscurile

individuale în riscuri

colective;

*

agentul agregat

administratii publice:

reprezinta acel agent

economic care

exercita functia de

redistribuire a

venitului si avutiei pe

baza serviciilor non-

marfare prestate, în

cazurile în care

întreprinderile

(sectorul afacerilor)

nu ofera astfel de

servicii pe piata sau

le ofera în cantitati

insuficiente.

*

administratiile private

grupeaza organismele

private fara scop

lucrativ (organizatii,

asociatii, fundatii)

care au ca functie

principala prestarea

de servicii non-

marfare pentru

diferite categorii de

persoane sau

colectivitati.

*

agentul agregat

strainatatea "restul

lumii" desemneaza

generic celelalte

economii nationale si

unitatile lor

autonome, cu care

agentii economici

interni intra în

tranzactii economice.

 Economiile de piata functioneaza prin actiunile si interactiunile a numerosi agenti (subiecti) economici liberi, animati de realizarea propriilor interese. Descrierea vietii economice presupune cunoasterea acestor agenti economici, a naturii operatiunilor economice la care participa precum si a fluxurilor care se

deruleaza in cadrul circuitului economic.

Agentii economici si functiile lor

Actvitatea economica rezulta din operatiile efectuate de o multitudine de unitati economice elementare: intreprinderi publice sau private, consumatori, organisme publice etc. Descrierea circuitului economic presupune inainte de toate precizarea notiunii de agent sau unitate economica si gruparea acestora in functie de criterii diverse. 

Agentul economic reprezinta o persoana sau un grup de persoane (fizice si/sau juridice) care participa la viata economica avand functii bine determinate in cadrul acesteia.

Agentii economici pot fi priviti ca agenti economici elementari si agenti economici agregati. Agentii economici elementari sunt entitati primare, actionand ca subiecti de sine statatori ai vietii economice. Ei au o contabilitate proprie, dispun de autonomie decizionala si exercita o functie principala. Agentii economici agregati rezulta din gruparea agentilor economici elementari pornind de 444d31e la criterii diverse. De exemplu, agregarea agentilor economici se poate realiza dupa ramura de activitate (pe tipuri de activitati), dupa forma de organizare, dupa functiile economice indeplinite sau criteriul institutional.

Circuitul economic este un model simplificat al

relațiilor de schimb existente într-o economie de piață. Ideea în urma căreia a fost creat acest model i-a aparținut lui Richard Cantillon, iar mai târziu François Quesnay a întocmit al său Tableau économique.Acest model se restrânge la relațiile dintre sectoarele consumatori și producători. Circuitul economic reprezintă circuitul bunurilor și al banilor între cele două sectoare. Influențele din partea statului, a instituțiilor de credit, a circuitelor de bunuri, dar și a relațiilor economice internaționale (import-export), nu sunt luate în considerare.

Intrebarea 44.Politicile macroeconomice şi clasificarea lor.

Politicile macroeconomice, adică intervenţiile statului pentru a corija dezechilibre care pot afecta economia naţională, desemnează un ansamblu de decizii luate de puterile publice menite să atingă, prin utilizarea unor instrumente diverse, obiective bine definite privind situaţia economică. Deşi există numeroase tipuri de astfel de „ţinte”, ele pot fi sintetizate în patru categorii principale, reprezentate grafic prin „careul magic” şi stabilite de economistul britanic Nicholas Kaldor. Ele sunt: ocuparea populaţiei apte de muncă, evitarea inflaţiei, creşterea economică, stabilitatea preţurilor şi echilibrul extern (balanţa externăechilibrată).Este utilă distincţia

între proiectarea politicilor macroeconomice, aplicarea lor (tranziţia de la vechile reguli la cele noi) şi funcţionarea noilor reguli. Există reguli „cu reacţie” care preiau informaţii din economie şi oferă o „conduită răspuns” în raport cu evenimentele percepute (de exemplu, când economia se extinde sau se contractă vor varia impozitele, cheltuielile guvernamentale şi compensaţiile pentru şomaj). O politică macroeconomică este o recomandare; nu se aplică mecanic şi se presupune că în fiecare caz există o adaptare la contextul existent. Pentru a avea sens o astfel de politică trebuie să „fie în vigoare” un timp mai îndelungat, pentru a permite efectelor să se instaleze şi a oferi un set suficient de date pentru a trage concluzii referitoare la eficienţa ei (de obicei câteva cicluri economice - sau cel puţin mai mulţi ani).Este esenţială credibilitatea măsurilor adoptate. Dacă acestea nu se bucură de încredere efectul lor va fi atenuat sau chiar anulat; de asemenea, dacă există încredere efectul va fi amplificat.John Taylor oferă câteva exemple de întrebări la care ar trebui să se găsească un răspuns în forma unei politici macroeconomice. În faza de proiectare: După invazia Kuwait-ului din 1990 preţul petrolului a crescut rapid şi încrederea a scăzut. Din 1989 economia SUA a crescut, datorită unei politici monetare restrictive. Întrebare: cum trebuie adaptată politica monetară la noul şoc? Sunt necesare măsuri

21

speciale?Cum va evolua inflaţia?Pentru faza de tranziţie: Când rata inflaţiei păstrează un timp îndelungat un nivel înalt trebuie să se intervină prin politici monetare pentru a o diminua. Cât de repede trebuie să fie implementată noua strategie? Cât de repede trebuie să scadă rata inflaţiei? Cum se pot atenua efectele negative ale dezinflaţiei?Pentru faza de „operare” a noii politici: În SUA, în 1989 şi în 1990, rata dobânzii la împrumuturi pe termen lung a crescut abrupt. Explicaţiile au fost legate de evenimentele din Estul Europei (ex: unificarea Germaniei urma să genereze deficit, o creştere a ratei dobânzii ca urmare a cererii de capital - prin influenţă rata dobânzii urma să crească şi în SUA). Este reală această ipoteză? Sau este vorba de inflaţie internă? Modificarea „din mers” a strategiei monetare depinde de răspunsul la aceste întrebări.Tipuri de politici macroeconomicePolitica monetară - reprezintă acea categorie de politici macroeconomice prin care se manevrează oferta de bani pentru a obţine diverse avantaje macroeconomice: o rată mai scăzută a inflaţiei, o rată mai mică a şomajului, creşterea bunăstării în general. Aproape întotdeauna există instituţii independente de guvern care se ocupă cu gestiunea ofertei de monedă (bănci centrale în general, in unele cazuri comisii monetare – currency boards). Unealta folosită de obicei este dobânda pe termen scurt.

 Politica fiscală Politica bugetară Politica monetară şi fiscală în ciclul de afaceriPoliticile macroeconomice se pot clasifica după scopul pe care îl doresc atins:1. Inflaţie ţintă - în general un sistem în care indicele general al preţurilor este definit şi rata sa de schimbare este definită. Unelte: manevrarea dobânzii pe termen scurt, vânzarea şi cumpărarea de monedă, emiterea de obligaţiuni. Exemple: Australia, Noua Zeelandă, Suedia, Marea Britanie.2. Nivel ţintă al preţurilor - Similar cu 1, dar creşterea preţurilor într-un an este compensată în perioada următoare. Exemple: Banca Centrală Europeană.3. Agregate monetare - în anii 80 mai multe ţări au folosit o schemă care presupunea creşterea constantă a ofertei de bani (împărţită în M0, M1 etc.). Variantă abandonată în majoritatea cazurilor.4. Rată fixă de schimb - se păstrează o rată fixă de schimb cu o monedă străină. Se cumpără/vinde zilnic monedă proprie pentru a menţine rata de schimb. Politica monetară este „delegată” ţării care emite moneda „reper”. Exemplu: China, fixează yuan-ul în raport cu USD.5. Convertibilitate în aur - caz special de 4, dar „moneda străină” este aurul.6. Amestec de politici - de cele mai multe ori o variantă la 1. Exemplu: SUA7. Comisiile monetare - acestea înlocuiesc banca centrală şi se foloseşte o monedă străină ca reper absolut (nu se emite o unitate de monedă proprie decât dacă există o unitate de monedă străină în

„safe”-ul comisiei monetare). 5 este un caz special al acestei familii de politici. Exemple: Ecuador (la un moment dat).În toate cazurile credibilitatea politicii monetare este esenţială.

Intrebarea 45: Sisteme de evaluare a rezultatelor macroeconomici.

Initial, stiinta si practica economica au fost preocupate de analiza si evaluarea rezultatelor economice doar la nivel de intreprindere. In scopul evaluarii activitatii economice la nivelul unei tari se folosesc doua sisteme de calcul: sistemul conturilor nationale (SCN); sistemul productiei materiale SPM).

SPM are ca temelie teoretica teza potrivit careia este creatoare de valoare doar munca depusa in ramurile productiei materiale (agricultura,industrie,constructii si comertul). Prin urmare, Venitul Natonal este creat doar prin munca cheltuita pentru producerea bunurilor si serviciilor materiale.

SCN are la baza conceptul teoretic conform caruia Venitul National se creaza nu numai in ramurile productiei materiale, ci si in alte sectoare ale economiei cum ar fi invatamintul, sanatatea, cultura, domeniul financiar-bancar, administratia de stat etc. contributia domeniilor nemateriale la crearea venitului national se calculeaza prin evaluarea costurilor factorilor. Astfe costul pentru invatamintul public se

va determina de cheltuielele pentru manuale, cladiri, salarii la profi si personal administrativ.

In tarile cu economie dezvoltata, si de la un timp in tarile cu economiile in tranzitie, inclusiv si in Republica Moldova, se foloseste sistemul conturilor nationale. SCN are ca sarcina pricipala sistematizarea multiplelor fluxuri si fenomene econimice si clasificarea acestora intrun numar limitat de variabile econmice.

Pricipalele componente ale sistemului de conturi nationale sunt:

Agentii econimici, grupati pe sectoare institutionale

Operatiunile: cu bunuri materiale si servicii; de reparatii, ce vizeaza salariile, impozitele, veniturile provenite din proprietate etc; financiare (creantele, imprumuturile, economiile)

Conturi nationale: care sint „contul productie”, „contul consum”, „contul acumulare”, „contul restul lumii”

Conturile nationale se tin in conformitate cu pricipiul dublei inregistrari, folosite in contabilitate. Astfel, un „cont national” este

compus din 2 parti: debit, unde se inscriu resursele de care dispune un sector oarecare; credit unde se inscrie folosirea acestor resurse.

Intrebarea 46. Principii de evaluare și metodele de calcul al PIB-ului.

Principiile de baza aplicate la calcularea PIB:

1)în PIB se include valoarea de piata a marfurilor si serviciilor care include si impozitele indirecte(TVA, accizele),

2)in PIB se include valoarea marfurilor care se procura pentru consumul final

3)in PIB se include valoarea marfurilor si serviciilor produse in perioada pentru care se evoluiaza PiB,

Calculul P.I.B. se realizeaza, in general, pornind de la trei metode:

1) metoda valorii adaugate (sau m

etoda productiei)

2) metoda cheltuielilor (sau a utilizarii productiei finale)

3) metod

22

a veniturilor

Metoda valorii adaugate (sau metoda productiei)

In esenta, aceasta metoda consta in insumarea valorii adaugate brute obtinute in toate unitatile din interiorul tarii si agregarea valorii pe ramuri si pe ansamblul economiei nationale. Deci,

, unde

reprezinta sectoarele sau ramurile economiei nationale.

Presupunem, pentru exemplificare, un bun realizat intr-o economie la un moment dat si vindut in cursul perioadei la pretul de 1000 u.m. Acest bun consideram ca este folosit pentru producerea altui bun vindut ulterior la pretul de 1500 u.m., bun destinat consumului.Cum P.I.B. include doar valoarea bunurilor finale, rezulta ca doar ultimul bun va fi inclus in P.I.B., nu si primul. Valoarea P.I.B. va fi deci de 1500 u.m.

Calculul P.I.B. poate fi realizat pornind de la valoarea adaugata in fiecare moment al productiei. Daca la primul produs valoarea adaugata este de 1000 (nu exista consum intermediar), in cazul celui de-al doilea produs, valoarea adaugata este de 1500-1000=500 u.m. Deci P.I.B. = V.A.0 + V.A.1 = 1000 +500 = 1500, unde cu V.A. am notat valoarea adaugata.

In concluzie, P.I.B. poate fi considerat ca fiind valoarea adaugata totala a tuturor agentilor economici dintr-o economie nationala.

Daca la P.I.B. exprimat in preturile factorilor (P.I.B.PF) adaugam impozitele indirecte nete (ImpInd), obtinem produsul intern brut in preturile pietei (P.I.B.PP): P.I.B.PP =P.I.B.PF

+ImpInd

Produsul intern net in preturile factorilor (P.I.N.PF) exprima valoarea adaugata neta (V.A.N.) a agentilor economici, sectoarelor sau ramurilor economiei nationale si se calculeaza scazand consumul de capital fix sau amortizarea din valoarea adaugata bruta :

Pentru a obtine produsul intern net in preturile pietei (P.I.N.PP), se aduna impozitele indirecte nete (ImpInd) la valoarea adaugata neta in preturile factorilor (V.A.N.PF): P.I.N.PP=

+ ImpInd = P.I.N.PF +ImpInd.

Metoda cheltuielilor (sau a utilizarii productiei finale)

Aceasta metoda consta

in insumarea tuturor cheltuielilor efectuate in cadrul unei economii nationale pentru achizitionarea de bunuri materiale si servicii la preturile pietei, mai putin cele privitoare la bunurile si serviciile importate.

Din aceasta perspectiva, P.I.B.PP va include in structura sa consumul privat (CPV), cheltuielile guvernamentale sau consumul public (CPB), investitiile brute (Ib) si exportul net (En).

Consumul privat sau personal (CPV) exprima cheltuielile de consum ale menajelor, ocazionate de achizitionarea bunurilor materiale si serviciilor destinate satisfacerii trebuintelor acestora.

Cheltuielile guvernamentale sau consumul public (CPB) se refera la cheltuielile administratiei centrale si locale pentru achizitionarea de bunuri si servicii. Cheltuielile guvernamentale nu includ platile de transfer catre indivizi, cum sunt prestatiile de securitate sociala. Acestea reprezinta realocari ale venitului existent, nefiind efectuate in schimbul unor bunuri sau servicii.

Investitiile (Ib) se refera la

achizitionarea de bunuri pentru utilizari viitoare (sau formarea bruta a capitalului).

Exportul net (En) surprinde relatiile de schimb cu alte tari. Se calculeaza scazind din valoarea bunurilor si serviciilor exportate catre agentii economici apartinind altor tari, valoarea bunurilor si serviciilor importate. Deci, dupa metoda cheltuielilor, P.I.B.PP=CPV + CPB + Ib + En

Metoda veniturilor

Metoda veniturilor consta in agregarea veniturilor agentilor economici, din activitatea economica si din patrimoniu. In acest sens, in P.I.B. sunt incluse salariile reprezentand recompensarea muncii, profitul ce revine intreprinzatorilor si veniturile din proprietate, precum rente si dobanzi. La acestea se adauga consumul de capital fix (amortizarea). Deci, dupa metoda veniturilor,

P.I.B. = Salarii + Profit + Rente + Amortizarea

Intrebarea 47: Evaluarea VN şi altori indicatori macroeconomici. Indicatorii nominali si reali.

Venitul constituie un flux de resurse monetare si matriale (reale), care

provine direct sau indirect dintro activitate economica si este insusit de un agente econimic.In economia nationala, sint cunoscute asa venituri ca: venituri factoriale, venituri personale, venituri nationale.

Venitul National (VN) se divizeaza in venituri menajelor si veniturile intreprinderilor. Marimea veniturilor nationale este supusa unei tendinte de crestere permanenta. Cauzele cela mai frecvente de crestere sunt: sporirea nr de persoane angajate in economie, progresul tehnic, ridicarea nivelului de instruire a fortei de munca, perfectionarea metodelor de gestiune a afacerilor. VN reprezinta suma salariilor, dobinzilor, profituriolor si rentei. VN=PNB-Amortizarea+Impozitele Indirece.

PGB = Ci + Cf + Ib, unde Ci= consumul intermediar Cf= consumul final de bunuri si servicii, Ib= investitii brute de capital

PNB=PIB+SVAB (Soldul Valorii Adaugate Brute)

PNB= Ch+Inv+G+Exp.net (metoda calcularii fluxului de costuri de producere)

Ch=cheltuielele de consum ale populatiei

Inv=investitiile sectorului privat

G=cheltuielel guvernamentale

Exp.net=exportulnet

PNB=D1+D2+D3+D4+D5+D6+D7 (metoda calcularii fluxurilor de venituri)

23

D1=pretul pentru utilizarea capitaluluiD2=impozitele indirecte (accize, TVA)D3=salariul si alte plati (p/u asig sociale, plati in diferite fonduri, privat, fondul de pensii, somaj, asig medicale)D4=renta in forma baneasca (renta si subventii)D5=dobinda netaD6=veniturile proprietarilor individualiD7=venituri corporative (dividende, impozit pe profit, profit nedistribuit) Si mai este metoda calcularii valorii adaugate.

PIN=PIB-Amortizarea

PNN=PNB-Amortizarea

Calculul P.I.B. se realizeaza, in general, pornind de la trei metode:

a) metoda valorii adaugate (sau metoda produ

ctiei)

;

P.I.N.PP=

+ ImpInd = P.I.N.PF

+ImpInd.

b) metoda cheltuielilor (sau a utilizarii productiei final

e)

P.I.B.PP=Cch

eltuieli de

cosum + Cguverna

mentale + Ibrute + Exportnet

c) metoda veniturilor

P.I.B. = Salarii + Profit + Rente + Amortizarea

Mărimea PIB sau a PNB st influentate şi de evoluţia preţurilor bunurilor sau a serviciilor.În scopul evaluării proporţiilor în care indicatorii ec-ci st influenţaţi nu de dinamica lor reală, dar de evoluţia preţurilor, se utilizează noţiunile de indicatori nominali şi reali.

Nominali-depind de 2 factori:cantitate şi preţ; permit evaluarea monetară a producţiei fabricate;se calculează în preţuri curente.

Reali-depind de un singur factor,preţul;fac posibilă evaluarea cantitativă a producţiei fabricate;se calculează în preţuri comparabile,de referinţă.

De ex:dacă în economia unei ţări se produc automobile atunci în orice an valoarea PNB nominal se examinează ca o sumă de bani utilizată pu procurarea

automobilelor într-un an de bază.La rîndul său, PNB real r/tă cantitatea automobilelor produse în acest an înmulţită la preţul automobilelor într-un an de bază. Pentru a efectua transferul de la indicatorii nominali la indicatorii reali este necesar indicele evaluării cantitative a modificării preţurilor medii la mărfuri şi servicii, adică indicele de preţuri.

PNBreal=PNBnominal/Ipreţ

În calculul modificării preţurilor se determină perioada de bază. Există cîteva tipuri a indicilor de preţuri:

1)ind.de preţ la mărfuri de consum-IPC(indică modificările nivelului mediu al preţurilor la coşul de mărfuri şi servicii mai frecvent utilizate, în acest cos se includ de la 360 de tipuri de mărfuri şi servicii pînă la 400, consumate în decursul unui an de către un locuitor urban mediu).

2)ind.de preţ la mărfurile destinate producţiei-IPP.

3)ind.de preţ la materia primă şi materiale-IP

4)deflatorul PNB(IPNB-reflectă modificările preţurilor nu numai la mărfurile de consum dar şi în preţurile la toate mărfurile şi serviciile.Din această cauză el se utilizează pu a caracteriza situaţia economică a ţării).

În macroeconomie într-o măsură deosebită se utilizează IPC şi deflatorul PNB.

IPNB=PNBnominal/PNBreal

Intrebarea 48. Produsul intern brut real şi bunăstarea economicăIntre nivelul si evolutia PIB real pe locuitor si bunastarea

economica exista o stransa interdependenta. PIB real constituie suportul material al bunastarii economice, iar nivelul acesteia influenteaza cresterea PIB.

Insa, PIB poate sa se modifice fara ca bunstarea sa se schimbe, iar bunastarea poate sa inregistreze o imbunatatire sau o inrautatire fara ca PIB real total si pe locuitor sa se modifice:

-         rezultatele unor activitati contribuie la cresterea bunastarii, dar nu sunt incluse in PIB (de ex. economia subterana, piata neagra, bunuri materiale si srevicii rezultate din activitatea casnica sau din activitatea organizatiilor de caritate – care nu sunt incluse in PIB)

-         veniturile personale se repartizeaza pentru plata taxelor si a impozitelor, cumpararea bunurilor de consum si pentru constituirea unor economii: o crestere a PIB pe locuitor poate fi insotita si de o crestere mai accentuata a economiilor sau a taxelor si impozitelor, acest fapt conducand la o scadere a cheltuielilor de consum si, mai departe, a bunastarii economice

-         durata timpului liber influenteaza in

mod diferit bunastarea economica si marimea PIB: cresterea duratei timpului liber conduce la sporirea bunastarii economice, dar la scaderea PIB, in timp ce reducerea duratei timpului liber determina cresterea PIB si o reducere a bunastarii economice

-         gradul de poluare a mediului natural (aerul, apa, fauna, flora etc) influenteaza bunastarea, dar nu si marimea PIB

-         PIB evidentiaza numai valoarea de piata a bunurilor finale produse, dar nu si consumul final, consum care sta la baza bunastarii economice: acesta poate sa creasca si datorita importului de bunuri, dar importul de bunuri contribuie la reducerea PIB.

Intrebarea 49. Rezultatele macroeconomice în Republica Moldova

Dupa cum se stie deja, teoria economica are 2 directii de baza: microeconomia si macroeconomia, care analizeaza modalitatile de functionare a economiei in ansamblu. Macroeconomia opereaza cu marimi cu marimi globale,

24

numite „agregate”, cum ar fi: PIB, PNB, VN, Masa monetara, cererea si oferta agregata, nivelul mediu al preturilor si rata inflatie, rata somajului, consumul total, investitii totale.

La inceputurile sale, adica in sec.XVII, economia politica a avut ca obiectiv de studia analiza economiei nationale cu un tot intreg. Fondatorii liberalismului, A.Smith si D.Ricardo, precum si intemeietorul doctrinei socialiste K.Max, au „pus” in centru preocuparilor lor stiintifice astfel de probleme economice cum sunt: avutia nationala, investitiile si consumul, banii si somajul, crizele economice. Insa, in pofida acestui fapt, termenul de macroeconomie, este introdus in circuitul stiintific abia in 1933 de catre economistul englez Ragner Frish. Totusi, parintele sau fondatorul macroeconomiei a fost John. M. Keynes. Anume el in lucrarea sa Teorii generale a miini de lucru, a dobinzii si a banilor, contureaza aria si problemele macroeconomiei. In centrul preocuparilor celor mai mari economisti din toate timpurile a fost stabilirea si mentinerea echilibrului dintre cererea si oferta agregata, reducerea somajului si a inflatiei, asigurarea unei cresteri economice stabile si cu ritmuri inalte.

Deoarece mecanismul pietii sa dovedit incapabil sa rezolve in mod automat problemele cu care se confrunta dezvoltarea economica, in special cele legate de crizele economice, somajul si inflatia,

macroeconomie porneste de la justificarea teoretica a inteventiei statului in economie.

Pricipalele scopuri ale macroeconomiei sunt:

Stabilirea echilibrului general, prin elaborarea mecanismelor si intrumentelor de stabilitate. Descoperind cauzele dezechilibrului care afecteaza negativ dezvoltarea economica, macroeconomia ofera statului propuneri stiintific argumentate de depasire a acestora

Cel de-al doilea mare scop al macroeconomiei este elaborarea mecanismelor de asigurare a ocuparii depline a bratelor de munca si eliminarea situatiilor de somaj.

Preintimpinarea inflatiei, care este determinat de marimea si structura masei

monetare care ar corespunde necesitatilor reale ale economiei, care stimulind cresterea economica, nu ar provoca si o ridicare semnificativa a nivelului preturilor.

Un al obiectiv al macroeconomiei este de a elabora un model de disribuire si redistribuire a venitului national, prin multitudinea mecanismelor bugetare care ar permite stabilirea unui echilbru optim intre echitatea sociala si cresterea economica.

Macroeconomia, are de asemenea si in centrul atentiei sale si preocuparea sau problema alocarii eficiente a resurselor materiale, umane si

financiare, in conditiile dezvoltarii ciclice a economiei.

In fine mai are misiunea de a gasi modalitatile de asigurare a securitatii economice a tarii, prin mentinerea unei balante de plati externe echilibrate.Scopurile

date sunt mereu in obiectivele guvernelor fiecarui stat din lume. Instrumente de politica economica aplicate difera nu numai in functie de nivelul de dezvltare a economiei al tarii, dar si in cea mai mare masura in funtie de doctrina economica care sta la baza teoretica pentru actiunile practice ale guvernului.

La efectuarea modelării de prognozare a dezvoltării sistemului de pensionare se ţine cont  de indicatorii macroeconomici şi cei demografici, care au o influenţă fundamentală asupra dezvoltării acestui sistem. Pronosticul demografic şi indicatorii demografici principali care se utilizează în procesul de modelare sînt examinate într-un capitol separat. Indicatorii principali ce caracterizează situaţia macroeconomică din ţară şi care urmează a

fi utilizaţi la efectuarea prognozelor sînt: ritmul de creştere a PIB, inflaţiei, salariului, indicatorii ocupării forţei de muncă etc.

Din cîte se cunoaşte, efectuarea prognozelor macroeconomice pentru ţările cu o economie în tranziţie este o sarcină destul de dificilă, deoarece prognozarea, de regulă, se bazează pe tendinţele dezvoltării economice formate pe parcursul unei perioade îndelungate. Însă, în perioada de tranziţie indicatorii macroeconomici au un caracter instabil. 

Aşadar, datele prezentate demonstrează că pentru Republica Moldova perioada 1996-2005 a fost caracterizată prin ritmuri instabile de dezvoltare a indicatorilor macroeconomici examinaţi. În legătură cu aceasta este incorect de a utiliza dinamica formată de dezvoltare a acestor indicatori în scopul efectuării trendurilor macroeconomici pentru o perspectivă de lungă durată.

În această situaţie pentru modelarea proceselor care se vor înregistra în sistemul de pensionare pe parcursul unei perspective de lungă durată, pentru efectuarea scenariilor dezvoltării acesteia este mai corect de a utiliza prognozele macroeconomice guvernamentale oficiale sau experienţa statelor cu o economie stabilă.

Este necesar de menţionat că, prognozele macroeconomice oficiale sînt revizuite

permanent. Scenariile de dezvoltare se schimbă, reieşind din ritmul real de dezvoltare a economiei, conjunctura politică şi economică schimbătoare. Astfel, de exemplu, ritmul de creştere a PIB pe termen mediu (pînă în anii 2008-2009), planificat de către Guvernul Republicii Moldova în anii 2005 şi 2006 puţin diferă, ceea ce se lămureşte prin ritmul real mai înalt de creştere a acestuia, comparativ cu indicatorii planificaţi. În anul 2005 s-a presupus că ritmul de creştere a PIB pentru anii 2006-2008 va constitui 5.5-5.0%, iar în anul 2006 acest indicator a fost corectat pînă la 6.0% (fig.5.4). În anul 2006 au fost revizuiţi şi alţi indicatori macroeconomici prognozaţi.

Este de menţionat că, prognozele macroeconomice oficiale conţin un şir de indicatori necesari pentru modelarea dezvoltării sistemului de pensionare şi crearea scenariilor de prognoză, precum sînt: numărul populaţiei stabile şi economic active, persoanelor ocupate, şomerilor, PIB, inflaţia, fondul de remunerare a muncii, ponderea fondului de remunerare a muncii în PIB. Însă în scopul prognozării nu sînt suficienţi doar aceşti indicatori, mai este necesar de a avea o analiză detaliată a unora dintre aceştia. Spre exemplu, pentru o evaluare corectă a  volumului de contribuţii şi plăţi sînt necesare datele privind dinamica numărului populaţiei economic active şi celor ocupaţi în economie, precum şi date privind structura acestora în

25

dependenţă de vîrstă şi sex.

Intrebarea 50. Instabilitatea macroeconomica si fluctuatiile ciclice.

Echilibrul este o noiune ce provine din ştiinţele fizicii şi devine cu timpul generală,adică este folosită pu a defini atît anumite stări ale fenomenelor naturale,cît şi situaţii din viaţa economică,politică,socială.Destul de frecvent este folosită expresia de echilibru sufletesc.În ultimele decenii au intrat în uzul cotidian noţ.de echilibru geopolitic şi echilibru ecologic..Orice echilibru presupune şi existenţa unei situaţii,a unei stări de dezechilibru.Echilibrul ec-ic seamănă cu o balanţă,în care părţile componente tind să fie egale între ele,adică echivalente.El poate fi definit ca o tendinţă permanentă de egalare a diferitelor mărimi ec-ce interdependente..Deşi o condiţie esenţială a funcţionării normale a oricărei ec-ii,echilibrul ec-ic poartă un caracter relativ,întrucît,odată atins,el este îndată încălcat,pu a reapărea din nou,dar deja într-un alt punct.În acest fel,punctul de echilibru este mereu schimbător.Echilibrele ec-ce sunt efemere.Permanente sunt doar dezechilibrele,care însă tind mereu să se echilibreze,aceste tendinţe asigurînd în ultimă instanţă evoluţia ec-că.În ec-ia de piaţă,echilibrul ec-ic r-tă tendinţa de egalizare între nevoi şi resurse,între cerere şi ofertă,atît la scare întregii ec-ii,cît şi pe multiplele pieţe ale acesteia.Există deci un echilibru ec-ic general şi un nr.enorm de echilibre

parţiale.Echilibrul ec-ic parţial se poate stabili:la nivelul unui singur produs;la nivelul unor ramuri;la nivelul altor parametri ec-c,al unor mărimi ec-ce;echilibrele stabilite la nivelul diferitelor pieţe naţionale etc.Putem conchide că echilibrul parţial caracterizează deferite situaţii în care se află ag.ec-ci şi pieţele.Teoria echilibrului parţial a fost elaborată de către economistul englez Alfred Mashall.Echilibrul ec-ic general-vizează fluxurile şi mărimile globale şi r-tă o situaţie a tuturor pieţelor interdependente,cre se caracterizează prin lipsa excesului de cerere sau ofertă.Echilibrul general există atunci cînd sistemul de preţuri permite egalizarea simultană a cererii agregate cu oferta agregată.Teoria echilibrului general a fost elaborată de către ec-tul francez Leon Walras.Potrivit teoriei ec-ce contemporane,principalele componente ale echilibrului general sînt:o creştere ec-că pozitivă;ocuparea deplină a forţei de muncă;stabilitatea nivelului general al preţurilor;soldul pozitiv al balanţei comerciale;o repartiţie justă a veniturilor.

Dezechilibrul ec-ic,spre deosebire de echilibrul,are un caracter permanent şi r-tă o încălcare a egalităţii între cerere şi ofertă,fie la nivelul unui produs,al unor componente agregate,fie la nivelul cererii şi ofertei globale.Dezechilibrul se caracterizează fie printr-un exces de cerere,fie printr-un exces de ofertă.Principalele dezechilibre macroec-ce sunt:criza ec-

că;şomajul;inflaţia;soldul negativ al balanţei de plăţi;decalajele considerate injuste între diferite tipuri de venituri şi categorii sociale.

Precum inviata fiecarui om, perioadele de prosperitate relativa sunt inlocuite de perioade mai putin benefice, in economia natioanla se intimpla la fel. Viata reala demonstreaza ca activitatea economica are un caracter fluctuant, ciclic, ca unele stari de expansiune si prosperitate sint urmate de situatii de criza, starile de echilibru sint schimbate cu cele de dezechilibru, perioadele de crestere al PIB-ului sunt inlocuite cu perioade unde acest indicator bate pasul pe loc sau chiar descreste

Toate aceste sunt lucruri normale, deoarece dezvoltarea ciclica este e legitate universala.

Exemplu: economia SUA in decursul sec.XX a trecut prin 19 cicluri economice depline, dar cea mai zguduitoare a fost perioada Marei Depresii 1929-1933. Reducerea brusca a volumului de productie a durat circa 43 luni, ea a cuprins mai apoi intreaga Europa, precum si tarile Americii Latine, ale Asiei si Africii. In aceasta perioada, volumul de

productie sa redus in SUA cu 50%, Germania 40%, Franta 30% si Anglia cu 80%. Respectin a crescut brusc numarul somerilor.

Declinul productiei si numarul mare de someri contribuie la reducerea esentiala a cererii de bunuri si servicii. Iar aceasta se manifesta indeflatie. In urma acestuia, preturile se reduc brusc. Unii economisti sustin ca instaurarea regimurilor dictatoriale au si contribuit la aparitia Marei Depresii.

In urma studierii Merei Depresii, Keyns a formulat a teza importanta a teoriei sale: „economia de piata nu dispunde de capacitatea de autoreglare, de aceea, statul trebuuie sa promoveze o politica de stabilizare macroeconomica, interactionind in special asupra cererii totale sau agregate.”

Ciclicitatea este o forma specifica de evoluti a oricaror activitati econmice, care se caracterizeaza prin succesiunea fazelor de progres si expansiune cu cele de regres si recesiune.

Ciclicitatea atesta faptul ca orice dezvoltare, inclusiv cea economica, se infoaptuieste sub forma de spirala.

Totodata, dezvoltarea ciclica constituie unul din mecanismele principale de autoreglare a economiei de piata.

Fluctuatiile pot fi clasificare dupa mai multe criterii, dupa caracterul desfasurarii lor fluctuatiile pot fi:

fluctuatii sezoniere, care sunt determinate de factorii naturali si sociali si se deruleaza pe parcursul unui an calendaristic. Acest tip de fluctuatii sunt indeosebi caracteristice unor sectoare ca: agricultura, turimul, contructiile.

fluctuarii intimplatoare, au la temelia lor niste fonomene neasteptate, cum ar fi cataclismele naturale, razboaiele etc

fluctuatii ciclice, sunt determinate de insusi mecanismul economic si se repeta cu o anumita regularitate. Ele presupun trecerea periodica

pin anumite faze, de la faza de expansiune la cea de criza.

Fluctuatiile ciclice au urmatoare caracteristici:

regularitatea cu care se repeta, fluctuatiile in decursul unui ciclu economic se repeta cu anumita regularitate

periodicitatea, fluctuatiile au o anumita perioada de dupa care se repeta

intensitatea, fluctuatiile pot fi pot avea un efect mai mare sau mai mic asupra activitatii economice.

26

Intrebarea 51.Ciclul economic si fazele lui. Tipurile ciclului economic.

Ciclul economic r-tă o consecinţă a dezechilibrelor macroeconomice.La baza lor pot sta cele mai diferite cauze care interacţionează atît asupra cererii agregate cît şi asupra ofertei.Acestea sunt:

M

odificările în gusturile şi preferinţele pop.

M

odificările în politica creditar-monetară şi fiscală

O

scilaţiile preţurilor la mărfurile de importanţă strategică.

Cauzele menţionate au consecinţe stabile în timp,care provoacă fluctuaţiile ec-ce.Începînd cu 1860 cînd economistul C.Juglar,primul a descoperit teoria ciclurilor,în lit.ec-că s-a constatat existenţa a trei tipuri de cicluri generale,precum şi a unor cicluri specifice.

a)cicluri generale:

C

.decenale-durata medie de 10 ani,reflectă deosebit de clar esenţa evoluţiei ec-ce şi lor li se acordă

m.multă atenţie în lit.ec-că.

C

.mari sau lungi de tip kondratiev-stabilesc evoluţia act-ţii ec-ce în decursul unei perioade îndelungate de timp(50-60ani).

Aceste cicluri se produc sub influenţa unor factori ca:marile descoperiri ştiinţifice;descoperirea de noi resurse,a războaielor,a evoluţiilor.

C

.mici conjuncturale(Kitchin)-cu durata de 3-4 ani,care se încadrează în cicl.decenale şi determină evoluţia unui factor de producţie.

b)cicluri specifice:

C

.în construcţii-care stabilesc evoluţia capit

alului investit în construcţii.

C

.agricol-stabileşte relaţia conform căreia evaluează raportul cerere-ofertă în cadrul ramurei agricole.

Ciclurile economice se deosebesc prin durată,intensitate,prin profunzimea declinurilor şi avînturilor,însă ele dispun de aceleaşi faze:avînt(boom)-punctul maxim al ciclului;faza de declin;faza de criză(punct minim al ciclului);faza de înviorare.În totalitatea lor fazele ciclului r-tă un element al spiralei care reflectă cr.ec-că.

Faza de avint-vol.producţiei este maximal posibil.În act-tea ec-că se utilizează aproape toate capacităţile de producţie.Economia se găseşte în stadiul ocupării depline a resurselor.Veniturile în societate cresc şi cererea agregată presează producţia,provocînd creşterea preţurilor sau inflaţia prin cerere

Faza de declin-ritmurile creşterii producţiei se reduc,încep concedierile angajaţilor,ocuparea

se micşorează,creşte rata şomajului,respectiv se diminuează nivelul cheltuielilor totale în societate,după care are loc micşorarea cererii totale.Însă,diminuarea cererii nu întotdeauna este însoţită de reducerea preţurilor.Preţurile se pot micşora doar în cazul cînd declinul continuă o perioadă lungă luînd forma depresiei.Declinul poate fi însoţit de stagflaţie,adică creşterea concomitentă a inflaţiei şi şomajului.

Criza-(punctul minim al declinului)este caracterizată de faptul că nivelul producţiei şi al ocupării ajung la punctul critic.După acest punct critic începe faza de înviorare sau relansare economică.

Faza de înviorare-sporeşte rata ocupării,se reduce rata şomajului;ca urmare sporesc veniturile în societate şi cererea agregată.Pe măsura creşterii vol.de producţie,sporeşte şi nivelul general al preţurilor.

Dintre forţele ce pot provoca trecerea ec-ei prin cele 4 faze pot fi menţionate:relaţia dintre costuri şi preţuri;modificarea vol.şi calităţii capitalului tehnic;rata dobînzii;factorul psihologic(înclinaţia spre consum sau spre economii).

Ciclu economic reprezinta o forma de desfasurare a activitatii economice cind trece prin mai multe faze si revine la faza initiala.

Ciclurile economice numite dese ori si

„valuri” sunt numeroase si variate. Astfel se intilnesc cicluri generale care cuprind ansamblul unei economii; cicluri specifice care vizeaza miscarea unei singure ramuri sau chiar a unui produs (ciclul agricol si constructiilor, ciclul de viata a produselor).

Ciclurile specifice sunt:

ciclurile agricole, care stabileste relatia conform careia evaluiaza raportul cerere-oferta in cadrul ramurii agricole

ciclurile in constructii, care stabileste evolutia capitalului investit in constructii din aceata ramura

Ciclurile economice generale se impart in urmatoarele categorii:

cicluri pe termen lung, de 50-60 ani, numite si „seculare” sau „Kondratiev”, ele stabilesc evolutia activitatii economice in decursul unei perioade de 50-60 ani, aceste cicluri se produc sub influeta unor

factori ca marele descoperiri stiintifice, descoperirea de noi resurse, razboaie, revolutii

ciclurile pe termen mediu, de 8-10 (10-12) ani, numite „decanale” sau „Juglar”, ele reflecta deosebit de clar esenta evolutiei economice si lor li se acorda cea mai mare atentie in literatura de specialitate.

ciclurile pe termen scurt, de 3-5 ani, numite „conjucturale” sau „Kitchen”, aceastea se incadreaza in ciclurile decanale si determina evolutia unui factor de productie.

Intrebarea 52. Consumul: esenţa, formele lui. Funcţia macroeconomică a consumului

Consumul constituie acea parte a venitului disponibil care este utilizată de menaje pentru achiziţionarea de bunuri de folosinţă curentă şi îndelungată şi de servicii. La nivel macroeconomic, prin consum se subînţelege totalitatea bunurilor şi serviciilor procurate şi folosite în scopul satisfacerii anumitor

27

nevoi într-o ţară, de regulă, în decursul unui an de zile.

Consumul este, astfel, o „distrugere", o transformare a bunurilor şi serviciilor, care se poate efectua fie imediat (produsele alimentare), fie progresiv, în decursul unei perioade mai îndelungate (casele de locuit, autoturismele, televizoarele etc).

Consumul constituie cel mai mare component al venitului naţional (adică al cheltuielilor agregate). în structura cheltuielilor agregate, ponderea consumului se ridică pînă la 60-90% din venitul naţional. În ţările dezvoltate, adică cu venituri înalte, structura consumului este alta, şi anume: cheltuielile pentru produsele alimentare constituie 15%; îmbrăcămintea şi încălţămintea - 10%; locuinţa - 25%; odihna. 30%; transport şi comunicaţii - 20%. în ţările în dezvoltare însă, chel-tuielile pentru produsele alimentare constituie adeseori mai mult de 70* 80 la sută din consum.

Consumul este obiectivul final al procesului de producţie. Mai mult. John Keynes sublinia chiar că consumul este singurul scop şi singura ţintă a oricărei activităţi economice.

Structura consumului

Consumul are o structură complexă. înainte de toate, el se împarte în consum final şi consum intermediar.

Consumul final constituie un proces de folosire a unui bun fără ca acesta să participe, in acest caz, la crearea altor bunuri economice. Ca exemple concrete ale consumului final vom nominaliza următoarele: a purta o

haină, a mînca un măr, a privi un film, a asculta cu mare interes, desigur, un curs de teorie economică etc.

Consumul intermediar este un proces de utilizare a unui bun pentru confecţionarea altor bunuri. în cazul consumului intermediar, bunurile folosite sînt : fie încorporate în alte bunuri (materie primă), fie distruse (energia) sau uzate în procesul de producţie (instrumentele, utilajul, maşinile etc).

Din punctul de vedere al sursei de finanţare, consumul poate fi;

a) privat (menajele şi întreprinderile);

b) public (administraţiile publice).

în funcţie de durată, consumul poate fi:

a) de bunuri de folosinţă curentă;

b) de bunuri de folosinţă îndelungată.

Mărimea şi structura consumului sînt influenţate de două categorii

de factori, şi anume: 1) factori obiectivi; 2) factori subiectivi.

Factorii obiectivi sînt: a) mărimea, dinamica şi modelul repartizării veniturilor; b) nivelul şi evoluţia preţurilor; c) rata dobînzii; d) schimbări în politica fiscală.

Factorul subiectiv se referă, în primul rînd, la înclinaţia „psihologică" a oamenilor spre consum, precum şi la previziunile referitoare la venitul viitor, la perspectiva schimbării preţurilor.

Principalul factor care determină mărimea consumului este venitul. Consumul evoluează în aceeaşi direcţie ca şi venitul: cresc veniturile -creşte şi consumul, şi invers.

Dar în proporţii diferite.

Relaţia dintre venit şi consum este subiectul mai multor teorii, cele mai cunoscute fiind: teoria (legea) lui Engel şi teoria sau legea psihologică fundamentală a lui J. Keynes.

Legea lui Engel

Economistul şi statisticianul german Ernst Engel (1821-1896), studiind caracterul raportului dintre dinamica veniturilor populaţiei şi dinamica structurii cheltuielilor acesteia pentru consum, formulează o lege ce-i poartă numele, numită şi „legea consumului". Legea lui Engel studiază sensibilitatea (schimbarea) consumului unui bun (şi a cererii lui, evident) în funcţie de creşterea sau diminuarea veniturilor. Pentru a înţelege cum are loc această modificare, vom reaminti aici că, din punctul de vedere al elasticităţii faţă de venit, bunurile se împart în trei categorii, şi anume: a) bunuri inferioare, al căror consum se reduce o dată cu creşterea veniturilor (produsele alimentare etc); b) bunuri normale, al căror consum sporeşte paralel cu sporirea veniturilor (îmbrăcăminte, locuinţe); c) bunuri superioare, al căror consumdepaseste sporul veniturilor (cheltuieli pentru odihnă, distracţii).

Legea formulată de însuşi Engel sună în felul urnlSTor: \,i3i cît ui individ, o familie, un popor sînt mai săraci, cu atît este mai mare par tea din venit pe care aceştia trebuie să o consacre întreţinerii lor fizic în care alimentaţia constituie partea cea mai importantă"15.

Mai tîrziu, economistului german i-au fost atribuite şi alte afirmaţii

în prezent, legea lui Engel sună astfel: o dată cu creşterea w niturilor, cheltuielile destinate procurării produselor alimentare cresc, dar într-o proporţie mai mică deck creşterea venitului, cheltuielile pentru îmbrăcăminte şi locuinţă cresc proporţional cu creşterea venitului, cheltuielile pentru odihnă şi educaţie cresc în proporţii mai mari decît creşterea venitului.

Legea lui Engel se referă la evoluţia structurii consumului atît a unu! individ, cît şi a menajelor şi chiar a unui popor întreg. Pentru a determina această structură, se foloseşte noţiunea de coeficient bugetar, car< constituie raportul dintre mărimea cheltuielilor pentru un element a consumului şi totalul consumului.

Legea înclinaţiei psihologice spre consum

O altă teorie a consumului aparţine economistului englez J. Keynes şi se numeşte în mod diferit: teoria venitului curent, legea înclinaţiei psihologice spre consum sau legea psihologică fundamentală.

Potrivit opiniei lui Keynes, individul consumă doar în funcţie de venitul disponibil, adică de venitul curent. Mărimea şi structura consumului şi raportul acestora cu mărimea venitului sînt determinate de o lege de natură psihologică, ce are la temelie înclinaţia spre consum, prin care se subînţelege dorinţa oamenilor de a-şi modifica consumul tn

funcţie de schimbarea veniturilor.

între consum şi venituri există o dependenţă de natură psihologică stabilă. Acest raport constituie conţinutul legii descoperite şi formulate de J. Keynes.

Potrivit legii psihologice fundamentale, o dată cu creşterea

sau scăderea veniturilor, de regulă şi în medie, oamenii mă* nă să-ţi mărească sau să-şi diminueze consumul, dar nu m aceeaşi măsură, ci într-o măsură mai mică.

De exemplu, dacă venitul unui menaj va creşte cu 10%, de regulă, consumul va spori doar cu 5-6%. Totodată, dacă venitul se va reduce cu 10%, consumul se va diminua şi el, dar mai puţin, să zicem cu 5-7%.

Pe termen scurt, funcţia consumului, care este legătura funcţionala dintre venit şi cheltuielile de consum, are o formă concavă. Adică o dată cu creşterea veniturilor creşte şi consumul, dar în proporţii diferite (Figura 12.1).

Vom remarca aici că, potrivit unei alte teorii a consumului, numită „teoria venitului permanent*, consumul va fi influenţat nu de mărimea venitului curent, adică disponibil, cum consideră J. Keynes, ci de venitul pe care individul anticipează că îl va obţine de-a lungul între gii sale vieţi. Acest venit corespunde venitului permanent, deşi, desigur, pot avea loc şi anumite abateri în sus sau în jos, dar aceste abateri sînt considerate întîmplătoare şi nu modifică esenţa teoriei.

Rata medie şi rata marginală a consumului

Corelaţia dintre venit şi consum se analizează şi cu ajutorul unui asemenea indicator precum rata de consum sau înclinaţia spre consum.

Rata medie a consumului constituie raportul dintre consumul total şi venit şi exprimă partea din venit ce se cheltuieşte prin consum.

c’= C/Vunde: c’ - rata

consumului; C - consumul

total; V - venitul total. Acest indicator se exprimă, de regulă, în procente (5%), dar se folo-

Ieşte şi sub forma unui număr zecimal (0,5). întrucît, potrivit legii psihologice fundamentale a lui Keynes, o dată cu creşterea sau scăderea venitului, consumul creşte sau scade, dar într-o proporţie mai mică, atunci cînd sporeşte venitul, înclinaţia medie spre consum (sau rata consumului) are tendinţa de reducere.

După cum rezultă din Figura 12.2, atunci cînd veniturile cresc de a 20 la 80, rata medie a consumului (c') scade de la 7 la 2.

Rata marginală a consumului arată cu cît sporeşte consumul (∆C) la creşterea cu o unitate a venitului disponibil (∆VD): ∆VD: c’=∆C/∆VD

Rata marginală a consumului indică ce parte din venitul disponibil suplimentar se va adăuga la consum într-o anumită perioadă de timp. La o creştere a venitului disponibil - ∆VD -, va creşte şi consumul ∆C, dar ∆VD > ∆C.

Astfel, raportul-este pozitiv.

∆VD

28

Intrebarea 53. Economiile: tipuri şi factori. Funcţia economiilor.

După cum ştim deja, o parte a venitului naţional se consumă, pe cînd cealaltă se economiseşte (această divizare în consum şi economii are lo< şi la nivelul veniturilor familiale etc).

Ecomisirea nu este un scop în sine sau un moft al cuiva. Economisirea este o necesitate obiectivă, deoarece, dacă tot ce s-ar produce s-ar consuma, nu ar exista nici un progres, nici o creştere economică. Partea venitului naţional care se economiseşte constituie temelia materială pentru reluarea procesului de producţie la o scară mai largă şi la un nivel mai înalt al dotării tehnice a întreprinderilor. Oricum, cea mai mare parte a economiilor se transformă în investiţii, care la rîndul lor sînt folosite pentru sporirea producţiei. însă economiile constituie nu numai o necesitate obiectivă, ci şi un sacrificiu din partea populaţiei, deoarece se renunţă la o parte din venitul disponibil (care ar putea fi consumată), pentru a avea pe viitor un consum mai bun, mai calitativ, mai important.

Economiile reprezintă partea venitului care nu a fost consumată sau, altfel spus, diferenţa dintre venit şi consum: E = V - C

unde: E - economiile;

V - venitul naţional; C - consumul.

Ştiinţa economică a demonstrat că în condiţiile creşterii veniturilor înclinaţia de a economisi devine mai puternică decît înclinaţia de a

consuma. întrucît economiile constituie temelia investiţiilor, prin această tendinţă se creează condiţiile necesare pentru ca ţările şi persoanele mai bogate să devină şi mai bogate, să se distanţeze şi mai mult de cei rămaşi în urmă.

Este necesar de a face distincţie între economii nete (partea venitului care nu se consumă) şi economii brute (sau globale), care sînt formate din suma economiilor nete şi a consumului de capital fix (mărimea amortizării). Economiile mai pot fi divizate în economii ale sectorului privat şi economii ale sectorului public. în ţările dezvoltate, cea mai mare parte a economiilor aparţine sectorului privat, în mod special persoanelor fizice şi menajelor.

în fond, pornind de la un anumit nivel al venitului, orice agent economic are posibilitatea de a economisi. însă formarea de economii nu este un scop în sine, de aceea ea are loc doar atunci cînd există o anumită motivaţie.

înclinaţia spre economii este un fenomen de natură psihologică. Ea porneşte de la dorinţa omului de a utiliza banii pe care îi are în alt mod decît a~i cheltui pentru procurarea bunurilor materiale şi a serviciilor.

Menajele economisesc prin plasarea unei părţi a venitului, rămase disponibile după scăderea cheltuielilor de consum, la casele de economii, prin procurarea acţiunilor sau a obligaţiilor, în fine, prin păstrarea unor sume de bani „la ciorap".

Motivele în virtutea cărora agenţii

economici, în principal menajele, precum şi persoanele fizice, fac economii sînt foarte diferite. în opinia lui J. Keynes, aceste motive au la temelie dorinţa oamenilor:

1) de a crea o rezervă pentru situaţii neprevăzute;

2) de a se asigura în vederea unui previzibil viitor nefavorabil, determinat de îmbătrînire, de studiile membrilor familiei sau de întreţinerea unor persoane dependente;

3) de a putea beneficia de dobînzi şi de sporuri de valoare;

4) de a putea majora treptat cheltuielile pentru ridicarea standardului de viată;

5) de a avea o senzaţie de independenţă şi libertate;

6) de a asigura o marjă de manevră pentru punerea în aplicare a unor proiecte speculative sau comerciale;

7) de a lăsa averea moştenitorilor;

8) de a-şi satisface, pur şi simplu, zgîrcenia.

Cu alte cuvinte, principalele motive din care persoanele fizice îşi micşorează consumul şi îşi sporesc economiile pornesc de la spiritul de afaceri şi dorinţa de îmbogăţire, spiritul de prudenţă şi setea de independent.

Ponderea economisirii în venit este calculată cu ajutorul unui indicator numit „înclinaţie medie spre economisire" sau „rată de economisire", care constituie raportul dintre economisirea brută şi venitul disponibil. Astfel, dacă un menaj are un venit disponibil de 2000 de lei, din care economiseşte lunar cîte 400 de lei, atunci

rata de economisire (sau înclinaţia medie spre economisire) va fi următoarea:

el 4 — x 100% V

în exemplul de mai sus rata de economisire va fi egală cu 20%:

el = 400 x 100% = 20% " 2000

unde: el - rata de economisire; E - economiile; V - venitul disponibil.

Rata de economisire (înclinaţia spre economisire), ca, de altfel, şi rata de consum, se modifică nu doar în urma modificării veniturilor. Mai există şi alţi factori, atît obiectivi, cît şi subiectivi, care pot influenţa tendinţa oamenilor de a economisi. Printre acestea vom nominaliza: rata dobînzii (cînd aceasta este joasă sau în scădere, pe termen scurt această situaţie descurajează economiile); politica fiscală (impozitele mari descurajează economiile); puterea de cumpărare a banilor (cînd aceasta scade, scad şi economiile).

Economiile pot fi utilizate în mod diferit, în principal sub formă de tezaurizare, plasamente şi investiţii.

Tezaurizarea constituie un proces de păstrare a banilor în diferite ascunzişuri, cum ar fi: safeurile, „la ciorap" etc.

Plasamentele sînt o formă de transformare a banilor economisiţi în active financiare, cum ar fi: acţiunile, obligaţiile etc. Scopul plasamentului este obţinerea unui cîştig sub formă de dividend şi dobîndă.

Investiţia este forma de utilizare a economiilor pentru procurarea bunurilor de producţie şi a

bunurilor imobiliare, în scopul obţinerii unui profit oarecare.

Folosirea economiilor pentru investiţii este considerată o economisire creativă, pe cînd folosirea economiilor pentru plasamente sau tezaurizare este o economisire sterilă.

Intrebarea 54. Investiţiile în economie: tipuri şi factori de influenţă.Există capital tehnic şi capital financiar. Capitalul tehnic numit şi „real" sau „fizic", constituie stocul de bunuri utilizate pentru producerea altor bunuri. Capitalul financiar are forma activelor financiare (bani în numerar, depozite bancare, acţiuni, obligaţii etc).La început, orice capital a pornit de la o sumă oarecare de bani. Procurarea bunurilor de capital constituie actul de investire. Or, capitalul poate fi tehnic şi financiar. Din acest punct de vedere, sînt considerate investiţii şi cheltuielile pentru cumpărarea acţiunilor şi a obligaţiunilor. Acestea se numesc investiţii financiare sau de portofoliu.Procurarea unor bunuri de consum de folosinţă îndelungată, cum ar fi locuinţele şi autoturismele, precum şi a unor terenuri de pămînt, poate fi considerată investiţie doar din punct de vedere contabil. De ce? Fiindcă folosirea acestor bunuri nu contribuie la creşterea capitalului tehnic şi nu constituie o premisă pentru sporirea avuţiei naţionale. Are loc, pur şi simplu, un proces de schimbare a proprietarului. Şi atît.

în sens economic, termenul „investiţie" se foloseşte doar în cazul procurării noilor active fizice: a utilajului, echipamentului, clădirilor destinate activităţii economice, a materiei prime şi materialelor. Investiţiile fizice sau tehnice sporesc capacităţile de producţie ale unei ţări.Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor care se fac pentru procurarea bunurilor de capital, in scopul creşterii capitalului fix şi a stocurilor de capital circulant şi al sporirii pe această cale a avuţiei naţionale, lată şi o definiţie mai succintă: investiţiile reprezintă acea parte a venitului care este folosită pentru formarea şi creşterea capitalului.Prin investiţii are loc procesul de formare, de creştere şi de modernizare a capitalului tehnic. Potrivit opiniei lui J.M. Keynes, investiţiile constituie actul economic fundamental care determină o creştere a venitului naţional. Investiţiile sînt, astfel, premisa reală a expansiunii economice.CLASIFICAREAInvestiţiile au o structură complexă şi pot fi clasificate după mai multe 1 criterii. Astfel, din punctul de vedere al formei de proprietate, investiţiile pot fi: a) private şi b) publice. După originea geografică a capitalului, pot fi: a) investiţii interne şi b) investiţii externe (sau străine).în lumea contemporană, investiţiile străine au luat o amploare fără precedent, devenind într-un fel principala forţă motrice a globalizării. în anii 1945-1985, volumul investiţiilor directe

29

străine a crescut anual cu 7%, acestea fiind de două ori mai mari decît ritmurile de creştere a PIB-ului mondial. în anii 1998-2002 însă, volumul acestora a crescut, în fiecare an, în medie cu circa 17%, ritmurile de creştere a PIB-ului mondial rămînînd aceleaşi - de 3-4% anual.Din punctul de vedere al modului de formare şi folosire, investiţiile se împart în: a) investiţii de înlocuire şi b) investiţii nete sau de dezvoltare.Investiţiile de înlocuire sînt destinate refacerii şi reînnoirii capitalului fix consumat, adică a capitalului scos din funcţiune în urma uzurii fizice. Izvorul acestor investiţii este fondul de amortizare, cu alte cuvinte sumele de bani destinate înlocuirii echipamentului, clădirilor, utilajului uzatI Investiţiile nete, al căror izvor sînt economiile, sînt destina-te sporirii volumului de capital fix şi a stocurilor de capital circulant.In viaţa reală, investiţiile nu sînt egale cu economiile. Astfel, nu toate economiile sînt cheltuite în ţară, o parte din ele pleacă peste hotare, în acelaşi timp, de peste hotare pot veni sume importante de bani. în cazul Republicii Moldova, aceştia sînt banii transferaţi în ţară de către persoanele care lucrează peste hotare. Banii care vin în ţară sînt mai mulţi decît economiile făcute de moldovenii rămaşi acasă.Din punct de vedere teoretic, se presupune însă că într-o ţară oarecare economiile şi investiţiile coincid cantitativ, adică I = E (sau S). în acest fel, avem o nouă formulă a venitului naţional

disponibil, care este: V= C + L.Investiţiile brute (sau totale) constituie suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete.Ele contribuie la formarea brută a capitalului : Ib = In + Iî unde: Ib - investiţiile brute; In - investiţiile nete; Iî - investiţiile de înlocuire. Investiţiile brute au ca scop creşterea dimensiunilor capitalului ca factor de producţie, precum şi înlocuirea sau modernizarea capitalului fix aflat în funcţiune sau consumat. Investiţiile brute se numesc astfel deoarece includ nu numai investiţiile noi, adică investiţiile nete, ci şi sumele de bani destinate amortizării capitalului.Clasificarea investiţiilor se poate face şi după alte criterii Astfel, după obiectul destinaţiei investiţiile pot fi:a) productive (aceste investiţii au ca obiectiv creşterea şi modernizarea utilajului şi a echipamentelor, în urma cărora are loc sporirea volumului global de producţie);b) administrative, destinate îmbunătăţirii infrastructurii (drumuri comunicaţii, echipament şcolar şi medical etc);c) în locuinţe. Investiţiile nete pot fi:a) materiale (destinate echipamentului, clădirilor, mijloacelor de transport productiv etc);b) imateriale (sau incorporate), destinate efectuării cercetărilor ştiinţifice, procurării de brevete şi licenţe, instruirii muncitorilor, cheltuielilor de marketing şi publicitate etc.O formă specifică a investiţiilor imateriale sînt investiţiile în capitalul uman, destinate pregătirii

cadrelor, sporirii gradului de cunoştinţe şi abilităţi ale populaţiei în prezent, cel mai popular manual de teorie economică din SUA este scris de profesorul Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie (2001), în colaborare cu profesorul Cari E. Walsh. în această lucrare, investiţiile sînt clasificate, adică grupate (după criteriul cheltuielilor), în trei categorii; a) investiţiile în fabrici şi echipamente; b) investiţiile în stocuri, formate prin depozitarea producţiei obţinute în scopul obţinerii unor vînzări mai mari în viitor sau prin depozitarea materiei prime, în cazul apariţiei unor situaţii extrem de favorabile; c) investiţiile rezidenţiale, care reprezintă achiziţiile de către menaje de noi locuinţe.Structura investiţiilor se modifică în funcţie de ramura economiei naţionale, dar mai ales de nivelul de dezvoltare al ţării respective. După cum menţionează autorii sus-citaţi18, „în vechea economie, investiţiile erau asociate cu imaginea construcţiei unei noi fabrici sau a unei clădiri de birouri sau cu achiziţia unei maşini de treierat ori a unei maşini pentru realizarea de imprimări metalice" Aşa a fost în trecut. în prezent, există o altă imagine a investiţiilor, mai cu seamă în ţările industrial dezvoltate, unde se vorbeşte tot mai mult de o nouă economie. Astăzi investiţiile se identifică cu alte imagini, cu alte schimbări. Aceasta transformare se datorează, în primul rînd, modificării structurii investiţiilor, în special creşterii: a)

cheltuielilor pentru procurarea echipamentelor de prelucrare a informaţiilor; b) cheltuielilor care sporesc capacitatea firmei de a inova; c) cheltuielilor făcute pentru menţinerea reputaţiei firmei. Astfel, în SUA, ponderea echipamentelor de prelucrare a informaţiilor şi software în totalul investiţiilor a crescut de la 14% în 1980 pînă la circa 28% în 2000.Factorii care influenţează decizia de a investiFactorul principal de care depinde mărimea investiţiilor sînt economiile. Economiile constituie rezultatul comportamentului colectiv al consumatorilor (menajelor), pe cînd investiţiile sînt determinate de comportamentul colectiv al întreprinzătorilor. Deşi aceste grupuri sociale urmăresc scopuri diferite, deşi decizia de a economisi este luată, în fond, de menaje, iar cea de a investi - de întreprinderi, la nivelul întregii ţări volumul investiţiilor, în linii mari, tinde să-1 egaleze pe cel al economiilor.Decizia de a economisi influenţează asupra ratei dobînzii. La rîn-dul său, rata dobînzii este indicatorul pe baza căruia se iau nemijlocit hotărîrile de a investi (în acest caz, rata dobînzii este corelată cu rata profitului). Atunci cînd rata dobînzii este joasă, întreprinzătorii sînt încurajaţi să investească, şi invers, atunci cînd rata dobînzii este mai înaltă decît rata profitului, imboldul de a investi poate dispărea. Constatăm deci că între decizia de a investi şi rata

dobînzii există o relaţie invers proporţională. Această relaţie poate fi reprezentată grafic (vezi Figura 12.4).Pe lîngă a) mărimea economiilor şi b) rata dobînzii decizia de a investi este influenţată şi de alţi factori. Aceştia sînt:c) Mărimea impozitelor. Atunci cînd povara fiscală este mare, scad posibilităţile de a economisi, deci şi de a investi.d) Previziunile şi aşteptările întreprinzătorilor. Atunci cînd întreprinzătorii sînt optimişti şi aşteaptă profituri înalte, investiţiile cresc. Din contra, anticipările pesimiste reduc investiţiile.e) Ritmurile creşterii economice. în condiţiile în care economia se dezvoltă cu ritmuri înalte, creşte, de obicei, atît mărimea absolută, cît şi rata investiţiilor.f) Progresul tehnico-ştiinţific. Atunci cînd apar noi tehnologii si utilaje, mai productive, cresc posibilităţile obţinerii unor profituri mai înalte şi deci cresc şi investiţiile.dificările intervenite în cererea agregată vor afecta în special preţurile şi nu vor modifica deloc sau foarte puţin producţia.

Intrebarea 55. Cererea agregată: componente,factori de influență.

Cererea agregată sau globală r-tă cantitatea totală de bunuri şi servicii finale care este cerută într-un interval de timp în cadrul unei ec-ii.Cererea globală de regulă constituie suma cheltuielilor destinate procurării mărfurilor şi serviciilor produse de ec-ia naţională a unei cumpere la un nivel dat al preţurilor.Întrucît

cererea agregată se determină prin mărimea cheltuielilor reale făcute pu procurarea bunurilor şi serviciilor,ea este formată din mai multe elemente componente.

Factorul principal care influenţează mărimea cererii agregate reale este nivelul general al preţurilor.Acest factor este atît un impact nemijlocit asupra deciziei de a consuma,cît şi indirect prin intermediul altor variabile ec-ce,în cazul dat numite efecte.Acestea sînt:

e

fectul ratei dobînzii-constă în faptul că odată cu creşterea preţurilor are loc o sporire a cererii de monedă în economie,ceea ce duce la creşterea ratei dobînzii.Ca urmare a ridicării ratei dobînzii,scade volumul investiţiilor,precum şi consumul bunurilor de folosinţă îndelungată,care în mare parte sînt procurate pe credit.Astfel,creşterea preţurilor condiţionează creşterea ratei dobînzii,care la rîndul său

30

conduce la scăderea cererii agregate prin reducerea cererii de investiţii şi a bunurilor de folosinţă îndelungată.

e

fectul de avere-constă în modificarea valorii reale a bogăţiei şi deci a consumului real sub influenţa modificării preţurilor.Astfel,atunci cînd creşte nivelul general al preţurilor,scade valoarea reală a activelor financiare ale populaţiei,deoarece cu aceeaşi sumă de bani se poate cumpăra o cantitaate mică de bunuri şi servicii.În consecinţă,are reducerea consumului şi deci şi a cererii agregate.

e

fectul exportului net-acesta este diferenţa pozitivă dintre export şi import.Mărimea

exportului net depinde de raportul dintre preţurile naţionale şi preţurile de pe piaţa externă.Atunci cînd preţurile naţionale cresc,produsele externe devin mai ieftine în comparaţie cu cele confecţionate de către producătorii autohtoni.Această situaţie conduce la creşterea importurilor şi reducerea exporturilor.Astfel exportul net se reduce,ceea ce micşorează cererea globală.

Astfel ajungem la concluzia că între cererea agregată şi nivelul general al preţurilllor există o relaţie negativă,un raport invers proporţional.Acest raport se stabileşte prin intermediul unor asemenea mărimi variabile cum ar fi:efectul averii,efectul ratei dobînzii;efectul exportului net.

Intrebarea 56. Oferta agregată. Modelele ofertei agregate.

oferta globală sau agregată r-tă cantitatea totală de bunuri şi servicii pe care firmele intenţionează şi pot să o vîndă într-o anumită perioadă de

timp,la un anumit nivel al preţurilor.Cantitatea de bunuri pe care firmele sînt dispuse să o ofere spre vînzare,adică oferta globală,depinde de mai mulţi factori şi anume:

ni

velul mediu al preţurilor pe economie-în acest caz între mărimea ofertei globale şi nivelul general al preţurilor există o interdependenţă direct proporţională.Adică,odată cu ridicarea preţurilor,va creşte şi cantitatea de bunuri şi servicii oferită de firme.

M

ărimea ofertei globale se poate modifica şi în funcţie de alţi factori decît preţul.Printre aceştia vom nominaliza,în primul rînd modificarea preţurilor factorilor de producţie,adică a muncii(salariile),a materiei prime,a echipamentului şi utilajului,a informaţiei.Astfel,o creştere a salariilor

(o componentă importantă a costului de producţie)va conduce la o reducere a cantităţii de bunuri produse cu aceeaşi sumă de bani şi deci la o reducere a ofertei.Acelaşi lucru se va întîmpla cînd va creşte preţul la ceilalţi factori de producţie,în cazul RM,materia primă pu industrie şi resursele energetice,în principal importante.În ambele cazuri,cantitatea de bunuri produsă şi oferită spre comercializare de către întreprinderile moldoveneşti,va scădea.

Creşterea însemnată a preţurilor la factorii de producţie.

Intrebarea 57. Modelul AD – AS de echilibrul macroeconomic.

In economie, toate fenomenele se află într-o interdependenţă permanentă. Schimbarea unui agregat macroeconomic modifică, într-o direcţie sau alta, într-o măsură mai mare sau mai mică, alte mărimi

macroeconomice. La nivelul unui produs, în urma confruntării cererii cu oferta, se stabileşte preţul acestuia. Cum se stabileşte însă nivelul general al preţurilor în cadrul întregii economii? Care sînt condiţiile ca acest nivel să rămînă stabil o perioadă mai îndelungată? Cum se poate menţine un echilibru mobil între cererea globală şi oferta globală aşa încît nivelul general al preţurilor să rămînă neschimbat? La acestea, precum şi la alte întrebări asemănătoare, găsim răspunsul analizînd modelul AD-AS, model care a devenit unul din instrumentele importante de elaborare a politicii economice.Modelul AD-AS este modelul echilibrului macroeconomic. Curba AD descrie relaţia dintre cererea agregată şi nivelul general al preţurilor, iar curba AS reprezintă raportul dintre Oferta agregată şi, de asemenea, nivelul general al preţurilor. Echilibrul macroeconomic se stabileşte în punctul în care curba AD se intersectează cu curba AS .Rezultă că echilibrul general se stabileşte în punctul în care se intersectează curba AD şi curba AS. Acest punct reprezintă acel volum al producţiei şi acel nivel al preţurilor spre care tinde economia.

Intrebarea 58 . piata muncii si somajul.

unul dintre indicatorii care reacţionează deosebit de sensibil la fluctuaţiile ec-ce,este rata şomajului.Declinul producţiei conduce la majorarea nr.de şomeri în ară,iar avîntul ec-ic contribuie la ocuparea

deplină.Pu definirea fenomenului şomajului pornim de la criteriile standard de definire a şomerilor de către Organi-aţia Internaţională a Muncii(Veneţia).Conform lor,o persoană pu a fi considerată şomeră trebuie să îndeplinească simultan 4 condiţii:

S

ă fie aptă de muncă;

S

ă nu aibă loc de muncă;

S

ă poată să înceapă munca imediat;

S

ă fie în căutarea locului de muncă.

Dacă primele 3 condiţii sunt destul de simple,atunci ultima include un şir de acţiuni concrete.Astfel persoana în căutarea unui loc de muncă trebuie să fie înregistrată la Bursa Muncii,să se adreseze la patroni,să plaseze avizuri în presă şi să reacţioneze la ofertele propuse.Şomajul este un fenomen social ec-ic.Cînd o parte a forţei de muncă nu este ocupată în procesul de producţie şi de acordare a serviciilor.Şomerii de rînd cu angajaţii formează forţa de muncă a ţării.În viaţa reală şomajul se prezintă drept depăşire de către oferta forţei de muncă a cererii la această forţă.Există indicatori absoluţi şi relativi de măsurare a şomajului. La indicatorii absoluţi se referă nr.şomerilor în ţară.Indicatorul relativ de bază este rata şomajului.Ea se determină în ţară ca ponderea şomerilor la

31

nr.total al persoanelor apte de muncă. Formula: RATAşom=Nr.şomeri/Nr.apte de muncă*100% sau Ur=U/L*100%

Intrebarea 59: Costurile şomajului. Legea lui A. Ouken. Politici anti- șomaj.

Desfasurarea procesului de reforma a condus in Republica Moldova la manifestarea unor puternice tensiuni pe piata muncii, ca urmare fiind aparitia somajului.

Somajul este un factor negativ. El impune conturi economice si neeconomice.

La costurile economice se refera:

costul social, consta in faptul ca in cea mai mare masura, anume somajul alimenteaza asemena fenomene ca crimele, furturile, actele de vandalism, narcomania etc. Somajul este este un factor de instabilitate sociala si politica, capabil sa indrepte societatea pe calea cea gresita. Datorita efectului psihologic pe care il poate provoca asupra indivizilor si datorita

problemelor sociale pe care le paote genera, apare costul social al somajului.

costul financiar, se compune din suma indemnizatiilor pentru somaj achitate de autoritatile publice si din cheltuielele pentru intretinerea oficiilor de plasare a fortei de munca. Indemnizatiile au ca scop nu numai asigurarea somerilor cu mijloace de subzistenta, dar si scopul de crestere a conditiilor necesare pentru recalificarea somerilor, pentru ridicare nivelului lor de instruire si reintegrarea acestora in cimpul de munca cu un potential profesional si intelectual mai mare.

costul economic, acest cost se determina ca diferenta dintre Venitul National potential si cel real.

Este evident ca in cazul somajului, nivelul productiei este mai scazut decit in cazul ocuparii depline. Costul dat se determina de pierderile productiei ca urmare a subutilizarii fortei de munca.

Din conturile neeconomice face parte costul individual, care consta in faptul ca peroana aflata in situatie de somaj isi reduce esential veniturile si este supus unei stari de depresie si stresuri puternice.

Legea lui Ouken „fiecare sporire a nivelului somajului ciclic cu 1% peste rata naturala a somajului, este insotita de o reducere a PNB cu 2,5-3% fata de nivelul productiei potentiale.”

Formula de calcul fiind (Y-y)/y = -λ*(U-Un)

Y= PIB real

y=PIB potential

U=rata reala a somajului

Un=rata naturala a somajuli

λ=coeficientul sensibilitatii PIB fata de modificarea somajului ciclic (coeficientul lui Ouken).

Obiectivul principal al politicilor antişomaj este

acela de a proteja veniturile obţinute de gospodării de fluctuaţiile inacceptabil de mari determinate de trecerea în şomaj a unuia sau mai multor membrii din cadrul unei gospodării. Politicile antişomaj pot fi împărţite în două mari categorii :

- politici pasive;

- politici active.

Politicile pasive sunt acele politici prin care statul susţine direct nivelul de trai al indivizilor ale căror şanse de angajare în muncă au scăzut considerabil prin plata directă a şomerilor.

Politicile pasive cresc, însă, cheltuielile statului, deci deficitul bugetar şi datoria publică, fapt ce constituie o sursă inflaţionistă destul de puternică, având în vedere că deficitul bugetar se acoperă sporind, de regulă, oferta de bani, măsură cu efect inflaţionist direct.

Principala deficienţă a politicilor pasive constă în aceea că ele sunt adoptate după ce o persoană a devenit şomer. Adepţii unor astfel de politici motivează necesitatea acordării ajutoarelor de şomaj prin două argumente. Primul ar fi acela al acoperirii

costurilor sociale ale şomajului pentru care, până la urmă, şomerii nu sunt vinovaţi. Al doilea este legat: de evitarea distorsiunilor pe care le-ar introduce pe piaţa forţei de muncă intervenţia directă a statului.

Cu toate acestea, tot mai puţine ţări, mai ales dintre cele mai puţin bogate, sunt dispuse sa acorde uşor ajutoare de şomaj. Ajutoarele de şomaj pot fi făcute mai puţin atractive prin micşorarea valorii lor, prin reducerea duratei lor sau prin ambele măsuri. Cu toate acestea, nu s-a pus încă problema renunţării complete la astfel de politici.

Politicile active în domeniul pieţei muncii sunt acele politici prin care se intervine direct pe această piaţă cu scopul declarat de a reduce rata şomajului, astfel încât ea să se stabilizeze în jurui ratei de echilibru a şomajului. Aceste politici active sunt de trei tipuri principale:

a) Eforturi pentru a înlesni intrarea în contact a ofertanţilor şi doritorilor de locuri de muncă prin plasare, consultanţă şi orientare profesională, cursuri de pregătire şi consultanţă intensivă pentru cei dezavantajaţi, asistentă pentru a înlesni mobilitatea geografică ş.a.

b) Programe de recalificare a şomerilor: Programe de pregătire a şomerilor adulţi în noi meserii sau programe orientate către cei ameninţaţi cu pierderea locurilor de muncă;

c) Crearea de locuri de muncă: crearea directă de locuri de muncă în sectorul

productiv prin acordarea de subvenţii pentru păstrarea anumitor muncitori sau angajarea de şomeri cu stagiu îndelungat; alocaţii pentru întreprinderile care angajează tineri; crearea de locuri de muncă temporare în sectorul public ş.a.

Politicile active pot ajuta şomerii prin recalificare, creşterea mobilităţii ş.a. să se întoarcă în rândurile forţei de muncă ocupate, dar pot stopa şi abuzurile, cum ar fi solicitarea de ajutoare de şomaj de către cei care nu caută asiduu locuri de muncă.

Astfel, prin plata condiţionată a ajutoarelor de şomaj se pot promova mai uşor politicile active, de exemplu prin solicitarea unor dovezi de participare fără normă întreagă la o activitate sau includerea într-o schemă de recalificare.

De regulă, prin politicile antişomaj, se încearcă să se stabilizeze nu rata şomajului, lucru extrem de dificil, ci rata ieşirii din şomaj şi durata medie aşteptată a rămânerii în şomaj.

Ambele mărimi sunt influenţate de ceea ce se numeşte starea de dependenţă a şomerilor, care este interacţiunea reciprocă dintre scăderea moralului muncitorilor, care au cunoscut şomajul pe termen lung şi comportamentul economic faţă de aceştia.

Intrebarea 60. Piaţa monetară şi piaţa financiară.

PIAŢA MONETARĂ-este locul unde se fac tranzacţiile cu monedă,piaţa pe care se vînd şi se cumpără

32

banii.Pe această piaţă,în urma confruntării dintre cererea şi oferta de bani,se stabileşte preţul banilor.În trecut,piaţa monetară era una interbancară.De cîteva decenii,din această piaţă fac parte şi alte instituţii financiare,cum ar fi fondurile de pensii,societăţile de asigurări etc.Piaţa monetară este locul unde se întîlnesc cererea de bani,venită din partea agentilor economici şi a statului şi oferta de resurse monetare,venită din partea băncilor şi a altor instituţii financiare.Echilibrul pieţei monetare se stabileşte în urma confruntării dintre cererea şi oferta de monedă.Întrucît atît cererea,cît şi oferta de monedă sînt influenţate de o mulţime de factori,echilibrul pieţei monetare este foarte dinamic şi se modifică foarte uşor.

Piaţa monetară este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt Existenţa acestei piete este legată de faptul că unele bănci sunt beneficiare ale unui surplus de încasări , iar altele au de efectuat un surplus de plăţi Piaţa monetară nu este o piaţă localizată , tranzacţiile acestei pieţe se încheie prin telefon , telex , fax Piaţa monetară se derulează în principal la băncile care crează monedă , de la care se pot procura disponibilităţile necesare pentru a face faţă fluxurilor de plăţi De aceea se poate

spune că piaţa monetară este o piaţă a monedei centrale , adică a biletelor de bănci , a numerarului în general şi a disponibilităţilor în cont create la banca de emisiune Piaţa monetară este o piaţă de lichidităţi pe termen scurt pentru toate organismele de credit bancare Participanţii la această piaţă sunt bănci , case de economii , societăţi financiare , banca de emisiune , trezoreria statului , casele de titluri , etc. Unele dintre aceste organisme apar cu predilecţie excedentare creditoare , cum sunt de regulă casele de economii , casele de pensii , în timp ce altele , printre care băncile comerciale , instituţiile de credit specializate sunt predominant debitoare Piaţa monetară redefineşte funcţia de compensare a excedentului şi deficitului de lichidităţi Operaţia pe piaţa monetară cu termenul cel mai scurt este acordarea unui titlu de împrumut a unei sume de bani până la ora 12 a zilei următoare Termenele pentru care se acordă creditele s-au prelungit de la 24 de ore până la 18 luni , cum rezultă dintr-o practică mai veche italiană până la perioade cuprinse între o zi şi 7 ani sau chiar 10 ani , cum atestă

practica şi literatura franceză mai recentă.

Piata financiara are atat un rol economic, cat si unul social. Din punct de vedere economic acestea contribuie la dezvoltarea procesului investitional, iar din punct de vedere social, asigura protectia veniturilor economisite.Piata financiara are doua componente ale caror functiuni sunt diferite si complementare si anume piata financiara primara specializata in colectarea veniturilor economisite si piata financiara secundara care asigura mobilitatea si lichiditatea economiilor plasate.Piata financiara primara:Piata financiara primara asigura colectarea veniturilor economisite de la posesorii de capital financiar disponibili pe piata interna si cea internationala. Aceasta piata pune in legatura subiectii care dispun de un capital financiar excedentar propriu si care doresc sa plaseze acest excedent cu subiectii economici care au un deficit de resurse financiare, asadar piata financiara primara indeplineste functia de finantare, de alocare de capital financiar.Finantarea se poate realiza in mod direct sau indirect. Spre exemplu cand veniturile economisite de sectorul populatiei sunt superioare investitiilor realizate de subiecti, detinatorii de economii prin intermediul pietei financiare pot finanta direct deficitele financiare ale

subiectilor economici solicitatori de capital financiar. Acest lucru se realizeaza prin cumpararea de fiecare persoana a titlurilor financiare emise de acestia. Acelasi lucru se poate intampla si cand anumite intreprinderi din sectorul productiv sau alte organisme financiare investesc mai mult decat economisesc, adica cumpara titluri financiare de la cei care au nevoie de resurse.Cel mai mare solicitator de resurse in acest sistem de finantare il reprezinta statul si administratiile sale locale. Acest lucru se intampla in perioadele in care aceste entitati inregistreaza deficite bugetare si cum de cele mai multe ori sistemele bugetare se incheie cu deficite, nevoia de resurse este permanenta. Calea cea mai potrivita si neinflationista pentru acoperirea acestor deficite o reprezinta emiterea titlurilor financiare specifice pentru acoperirea golurilor de resurse.Finantarea nevoilor de resurse financiare ale subiectilor economici solicitatori se poate realiza si in mod indirect prin intermediul unor organisme financiare de intermediere care emit titluri financiare pe piata financiara. Aceste organisme atrag pe de o parte resursele economisite si le plaseaza intr-un mod eficient spre cei care au nevoie de resurse.O resursa importanta de fonduri banesti la care apeleaza aceste organisme specializate o reprezinta anumite fonduri financiare constituite cu scopuri precise si folosite temporar in acest scop de finantare investitionala. Asemenea fonduri

sunt fondurile institutiilor de asigurari sociale, fondurile caselor de pensii, fondurile caselor de salarii, fondurile caselor de concedii, etc.Pe piata financiara organismele financiare de intermediere asigura colectarea de capital financiar obtinand resurse financiare sub forma emisiunii de titluri financiare pe care apoi le imprumuta intreprinderilor publice si private prin cumpararea titlurilor financiare emise de acestea.Piata financiara secundara:Piata financiara secundara asigura detinatorilor de titluri financiare lichiditatea si mobilitatea veniturilor economisite, constituind un cadru organizat ce se numeste bursa de valori pentru schimbarea titlurilor financiare emise. Schimbarea titlurilor de catre detinatorii acestora poate sa aiba loc din urmatoarele motive:- fie ca urmare a dorintei detinatorilor lor de a-si recupera fondurile inainte ca aceste titluri financiare sa ajunga la scadenta;- ca urmare a nevoilor de resurse financiare lichide in acel moment;- operatiunile speculative.Pe piata financiara secundara titlurile financiare pot fi valorificate chiar inainte de a aduce un avantaj financiar detinatorilor acestora adica inainte de a primi dobanzile sau dividendele. Se poate spune ca existenta pietei financiare secundare asigura detinatorilor de titluri financiare posibilitatea de a iesi de pe piata financiara primara cand doresc.Piata financiara

secundara are si rolul de a asigura evaluarea permanenta a titlurilor financiare cotate la bursa prin confruntarea cererii cu oferta a titlurilor financiare si se stabileste cursul pe piata a valorilor negociate care reflecta de regula competitivitatea economica si financiara a emitentului de titluri financiare. Asigurand mobilitatea, lichiditatea si evaluarea permanenta a veniturilor economisite si investite in titluri financiare, piata financiara secundara asigura buna functionare a pietei primare.Asadar in concluzie, piata financiara secundara asigura redobandirea lichiditatii, adica a numerarului prin valorificarea titlurilor financiare. Intre piata financiara primara si piata financiara secundara exista o interdependenta absoluta, existenta uneia fara cealalta nu este posibila desi functiile lor sunt complet distincte. Circuitul activelor financiare se desfasoara intre ofertantii de fonduri si beneficiarii acestora, tranzactiile avand loc pe piata financiara.

Piata monetara. Pe piata monetara nationala se efectueaza tranzactii monetare, in moneda nationala, intre rezindentii aceleiasi tari. Piata monetara este piata pe care bancile se imprumuta intre ele, pe termen scurt. Aparitia acestei piete se datoreaza surplusului de incasari pe care le au unele banci si surplusului de plati pe care le au alte banci. Prin urmare, piata monetara indeplineste functia de compensare a

33

deficitului cu excedentul de lichiditate pe doua cai:- prin creditul acordat intre banci;- prin cumpararea, de la diferite banci, a unor hartii de valoare specifice pietei monetare, a caror scadenta este relativ apropiata si care prezinta certitudine in ceea ce priveste transformarea lor in bani lichizi, fara pierderi.O componenta a pietei monetare este piata valutara, pe care se confrunta cererea si oferta pentru diferite valute, care sunt atat pentru ofertant, cat si pentru solicitant, monede straine, schimbul dintre ele urmand sa depaseasca restrictiile care ingreuneaza circulatia internationala a capitalului.

Intrebarea 61: Cererea de monedă şi caracteristicele ei. Teorii ale cererii de bani.

Cererea de moneda vine din partea acelor agenti economici care se afla in situatia de a cheltui mai mult decit resursele proprii. Cererea de moneda depinde de mai muli factori, cei mai importanti dintre ei fiind urmatorii:

a) Nivelul preturilor, cu cit preturile sunt mai inalte, cu atit mai multi bani sunt necesari in circulatie

b) Volumul real al productiei, pe masura cresterii volumui productiei cresc si veniturile reale, ceea ce presupune si

cresterea cererii de bani

c) Viteza de circulatie a banilor, toti factorii care influenteaza viteza de circulatie a banilor influenteaza si cererea de bani

d) Rata dobinzii

Astfel, cererea de bani va fi cu atit mai mare, cu cit va fi mai mare venitul national nominal, cu atit vor mai inalte preturile, cu cit mai multe tranzactii vor fi efectuate si cu cit vor fi mai mici viteza de rotatie a banilor si rata dobinzii.

J.Keyns divizeaza cererea de bani in 2 categorii: cererea de bani prentru tranzactiile comerciale, cererea de bani pentru afaceri.

Factorul principal care determina cererea de moneda lichida pentru tranzactiile comerciale este marimea veniturilor. In cel deal 2 caz, volumul cererii de bani depinde de rata dobinzii. Intre rata dobinzii si cererea de bani exista e relatie invers proportionala, astfel cu cit este mai mare rata dobinzii cu atit va fi mai mica cererea de bani.

TEORIA CANTITATIVĂ A BANILOR. Formulată de

economiştii clasici în ultima parte a secolului 19 şi începutul secolului 20, teoria cantitativă a banilor reprezintă o teorie a modului în care ia naştere venitul agregat (ca valoare nominală), arătând, totodată, cantitatea de bani necesară pentru un anumit nivel al venitului agregat. Trăsătura cea mai importantă a acestei teorii este aceea că nu acordă ratelor dobânzii nici un rol în influenţarea cererii de bani.

Ecuaţia schimbului . Cea mai clară prezentare a teoriei cantitative a banilor îi aparţine lui Irving Fischer, care, în lucrarea “Puterea de cumpărare a banilor “ (publicată în 1911) examinează legătura dintre cantitatea totală de bani din economie (M) şi volumul total al cheltuielilor cu bunuri şi servicii (finale) efectuate într-o economie (P x Y, unde P este nivelul general al preţurilor, iar Y este venitul (oferta) agregat(ă); în acelaşi timp P x Y descrie valoarea PIB nominal).

Viteza de rotaţie a banilor este variabila care asigură legătura dintre M şi P x Y şi arată de câte ori într-un an o unitate monetară este cheltuită pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor produse în economie.

Y)/M

(1)

Multiplicând fiecare termen al ecuaţiei cu M, obţinem ecuaţia schimbului:

x Y

(2)

Ecuaţia schimbului arată, astfel, cum cantitatea de bani în circulaţie multiplicată cu numărul de rotaţii realizate de o unitate monetară într-un an trebuie să fie egală cu venitul nominal, dar nu spune nimic despre modul în care modificarea lui M afectează P x Y. O creştere a lui M poate fi contrabalansată de o scădere a lui V, a.î. M x V rămâne neschimbat (şi, consecutiv), P x Y rămâne, de asemenea, nemodificat). Pentru a putea construi o teorie monetară bazată pe această ecuaţie, este necesară identificarea şi înţelegerea factorilor care influenţează viteza de rotaţie a banilor.

Iniţial Fischer a formulat ecuaţia schimbului utilizând valoarea nominală a tranzacţiilor din economie PT:

x T

unde:

P = preţul mediu pe tranzacţie

T = numărul de tranzacţii efectuate într-un an

VT = PT/M = viteza de rotaţie

Întrucât valoarea nominală a tranzacţiilor T este dificil de măsurat, teoria cantitativă a banilor a fost formulată în termenii ofertei agregate (Y),

astfel: T se asumă a fi proporţional cu Y (T = vY, unde v = ct. de proporţionalitate). Substituind vY pentru T, în ecuaţia schimbului obţinem MVT = vPY, şi considerând V = VT/v obţinem ecuaţia (2).

Fischer consideră că determinante în influenţarea modului în care indivizii realizează tranzacţiile sunt instituţiile din economie. Dacă aceştia utilizează cărţi de credit, cantitatea de bani necesară pentru efectuarea tranzacţiilor generate de realizarea venitului nominal este mai mică (M scade relativ la P x V), iar viteza de rotaţie (P x Y/M) creşte. Dacă, în schimb, este preferată plata cash sau cu cecuri (care sunt bani, în definiţia utilizată aici) cantitatea de bani M creşte şi V scade.

Concluzia lui Fischer este aceea potrivit căreia caracteristicile instituţionale şi tehnologice afectează viteza de rotaţie de banilor, dar aceasta se produce lent în timp. Astfel, viteza de rotaţie poate fi considerată relativ constantă pe termen scurt.

Teoria cantitativă a banilor

Pornind de la ipoteza că viteza de rotaţie este constantă pe termen scurt, Fisher transformă practic ecuaţia schimbului în teoria cantitativă a banilor, potrivit căreia venitul nominal este determinat exclusiv de modificările cantităţii de bani: dacă M se dublează, M x V se dublează şi la fel se întâmplă cu P x Y.

Presupunând preţurile şi veniturile perfect flexibile Fisher, la fel ca şi economiştii

clasici englezi, considera că în condiţii normale, oferta agregată produsă în economie va fi realizată în condiţii de ocupare deplină a forţei de muncă, ceea ce va face ca Y să fie relativ constant pe termen scurt. Teoria cantitativă a banilor afirmă, astfel, că o dublare a lui M se va regăsi invariabil, pe termen scurt, într-o dublare a lui P, oferindu-se astfel o explicaţie a mişcării preţurilor.

Creşterea preţurilor se datorează, potrivit teoriei cantitative a banilor, în exclusivitate modificării cantităţii de bani din economie.

Întrucât teoria cantitativă a banilor arată cantitatea de bani corespunzătoare unui anumit nivel al venitului agregat, aceasta poate fi considerată drept teoria cantitativă a cererii de bani. Prin divizarea cu V a ambilor factori ai ecuaţiei schimbului şi rescrierea acesteia, obţinem, astfel:

M = 1/V x PY

(4)

Când piaţa monetară este în echilibru, cantitatea de bani deţinută de populaţie M este egală cu cantitatea de bani cerută Md. Considerând 1/V = k (constantă, la fel ca şi V) obţinem:

Md = k x PY

(5)

34

Potrivit ultimei ecuaţii (5), k fiind o constantă, nivelul tranzacţiilor generate de un nivel fix al venitului nominal PY determină cantitatea de bani Md cerută de populaţie. Astfel, potrivit lui Fischer, cererea de bani este exclusiv o funcţie de venit, iar ratele dobânzilor nu au nici un efect asupra cererii de bani. În opinia lui Fischer, banii sunt deţinuţi numai pentru a fi utilizaţi în tranzacţii, indivizii ne având libertate de a alege cantitatea de bani pe care doresc să o deţină. Cererea de bani este determinată, în aceste condiţii, de (i) nivelul tranzacţiilor generate de venitul nominal PY, şi de (ii) instituţiile din economie care influenţează modul în care indivizii conduc tranzacţiile şi care influenţează, astfel, viteza de rotaţie a banilor şi, consecutiv, k.

Intrebarea 62. Oferta de monedă. Multiplicatorul monetar

.OFERTA DE MONEDĂ-r-tă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia ag.ec-ci de sistemul bancar al unei ţări.Principalii ofertanţi de monedă sunt:BNM,Trezoreria şi băncile comerciale.BNM emite,adică tipăreşte,banii ceruţi de piaţă.Băncile Comerciale creează însă ceam mai mare parte a masei monetare prin tipărirea monedei scripturale.Astfel în economiile contemporane,oferta de monedă vine nu atît din partea BN,care emite bani,ci mai ales din partea băăncilor comerciale,în urma activităţii specifice a acestora de a crea moneda

scripturală.Oferta de bani pe piaţa monetară poate creşte sau se poate reduce.Există factori care contribuie la reducerea ofertei de bani.Aceştia sint:

-S

porirea cantităţii de bunuri şi servicii destinate vînzării.

-R

educerea vitezei de circulaţie a banilor,cînd o unitate monetară intermediază un nr.mai mic de tranzacţii.

-C

reşterea deficitului bugetar,care,de regulă este acoperit de banii împrumutaţi de la sistemul bancar.

-R

etragerea din circulaţie şi păstrarea la ciorap a unei cantităţi de bani de către menaje.Pu asigurarea stabilităţii ec-ce,statul,prin intermediul Băncii Centrale,controlează în permanenţă oferta de monedă,pu ca aceasta să nu depăşească necesităţil

e reale ale ec-ei.

-M

ărimea ratei dobînzii.Între oferta de monedă şi rata dobînzii există o relaţie pozitivă:odată cu creşterea ratei dobînzii,creşte şi oferta de bani,iar atunci cînd rata dobînzii se reduce,scade şi oferta de monedă.Această relaţie poate fi r-tă grafic prin curba ofertei de monedă,odată cu creşterea ratei dobînzii de la d1 pînă la d2,oferta de monedă va spori de la m1 la m2.

Multiplicatorul a fost descoperit de economistul englez R.Kahn în anul 1931.Kahn a analizat teoria multiplicatorului ocupării forţei de muncă.În 1936,J.Keyenes descoperă multiplicatorul investiţiilor.În acest caz,efectul multiplicatorului investiţiilor constă în faptul că o creştere a investiţiilor generează o creştere mai mare a venitului naţional.Principiul multiplicării constituie unul din elementele fundamentale ale teoriei ec-ce contemporane,fără de care este greu de înţeles caracterul interdependenţei

dintre venit,consum,investiţii şi dintre alte mărimi macroec-ce.Este evident că o creştere a investiţiilor va duce la sporirea producţiei,precum şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.Dar în ce proporţie?Efectul multiplicatorului este un proces potrivit căruia o variaţie a unei mărimi ec-ce(investiţiile,eforturile,baza monetară etc)produce,în decursul unei anumite perioade,o variaţie amplificată (mai mare) a altei mărimi(venitul,creditul etc).Efectul multiplicatorului este notat cu un simbol,care este litera K.În teoria şi practica ec-că sunt cunoscute mai multe situaţii cu efecte multiplicatoare.există multiplictorul investiţiilor,exporturilor,monetar,fiscal etc.Se calculează ca raport dintre creşterea venitului (deltaY)şi creşterea investiţiilor(delta I),adică K=delta Y/delta I.

Intrebarea 63: Echilibrul pieţei monetare.

Echilibrul pietei monetare se stabileste in urma confruntarii dintre cererea si oferta de moneda. Intrucit cererea si ofertade moneda sunt influentati de o multime de factori, echilibrul pietei monetare este foarte dinamic si se modifica foarte usor. Echilibrul dintre cerere si oferta de moneda se stabileste in punctul unde rata dobinzii este aceeasi atit pentru cerere, cit si pentru oferta de bani.

 Functionarea pietei monetare implica existenta unor raporturi

de proportionalitate intre masa monetara (oferta de moneda) existenta in economie si cererea de moneda pe piata.

Conditia realizarii echilibrului pietei monetare

            Echilibrul monetar de regula, este conceput, ca o stare a economiei, caracterizata prin existenta unui raport de concordanta intre masa banilor in circulatie si sumele de bani reclamate de efectuarea normala a operatiunilor economice care se realizeaza prin intermediul monedei.

            In procesul de realizare a echilibrului monetar sunt implicate o serie de variante si legaturi cauzale intre ele, care reflecta influentele reciproce 717d33h ale modificarii cererii si ofertei de moneda, pe de o parte, si celelalte marimi economice, pe de alta parte.

            Echilibru pe piata monetara implica egalitatea intre ofertele de bani si cererea de bani. Se presupune ca nivelul preturilor este dat, fiind p 0 , si nivelul venitului real este dat, adica Y = Y0 . In conditiile in care nivelul preturilor si nivelul venitului real sunt date, cererea de bani depinde de rata dobanzii, iar echilibrul pietei monetare indica dobanda de echilibru si cantitatea de bani, pentru p 0 si Y0 .

            Conditia de echilibru pe piata monetara este ca oferta reala de

bani M / p sa fie egala cu cererea de bani:

(8.40)

            Inlocuind pe M cu expresia ofertei de moneda si notand p = p 0 si Y = Y0 vom obtine:

(8.41)

            Din ecuatia (8.41) se observa ca, in conditiile in care nivelul preturilor si al venitului sunt date, cererea de bani depinde numai de rata dobanzii. Ecuatia (8.41) exprima echilibrul pietei monetare, in functie de rata dobanzii si de celelalte variabilele ce influenteaza cererea si oferta de bani.

            Echilibrul pietei monetare poate fi redat grafic prin fig. 8.5.

Fig. 8.5. Echilibrul pietei monetare.

            In fig. 8.5  functia cererii de bani este reprezentata prin curba descrescatoare L (pentru un nivel dat al venitului real), iar curba crescatoare M reprezi

35

nta functia ofertei reale de bani, in conditiile cand i s , r R , s 1 ,q si p 0 sunt date pentru o anumita baza monetara`H . Curba ofertei este crescatoare, deoarece, in conditiile unui stoc dat de moneda forte, bancile prefera sa pastreze mai putine rezerve, pe masura ce dobanzile cresc. Astfel ca, la dobanzi mai mari, ponderea rezervelor scade, iar valoarea multiplicatorului se majoreaza. Rata de echilibru a dobanzii i 0 , precum si masa monetara de echilibru, M 0 / p , sunt atinse in punctul Eq .

            Daca baza monetara creste printr-o achizitie pe open market cu o valoare D H , curba M se va deplasa la dreapta, la M’, facand ca masa monetara sa sporeasca la M’/ p reducand rata dobanzii de i 0 la i ’. Deoarece dobanzile scad, valoarea multiplicatorului scade, ca rezultat al cresterii lui H . Dar, desi scade dobanda, masa monetara creste indiscutabil. Noul echilibru al pietei monetare este in Eq’.

            Echilibrul pietei monetare este afectat si de modificarea ratei scontului. Atunci cand rata scontului creste, bancile au tendinta de a pastra rezerve mai mari, deoarece este mai costisitoare lipsa de rezerve, decat pastrarea lor. In acest mod se evita costurile ridicate ale imprumutului.

            Ca urmare a majorarii ratei scontului, pentru orice nivel al dobanzilor de pe piata i ,

multiplicatorul scade, iar curba ofertei M se deplaseaza la M”. Echilibrul pe piata monetara se restabileste in Eq”, ceea ce inseamna ca dobanda de pe piata creste la i ”, iar cantitatea de bani reali scade la M” / p . Rezulta ca majorarea ratei scontului reprezinta o politica monetara contractionista.

Intrebarea 64: Creditul şi Sistemul bancar.

Creditul a aparut inca in Antichitate, dar sa impus ca una din cele mai importante componente ale vieti economice odata cu trecerea la capitalism, adica in sec.XIV-XV.

Creditul este o relatie de acordare a banilor cu imprumutul, in conditia de rambusare a acestora si ale platii serviciului acordat.

Subiectii operatiunii de credit sunt debitorii si creditorii. Creditorii sunt persoanele care ofera ca imprumut banii, iar debitorul este persoana care beneficiaza de credit, si care urmeaza sal achite la un termen stabilit in viitor cu achitarea dobinzii aferente. Asfel, cele 2 principii de baza a opreatiunii de credit sunt: rambursarea resurselor imprumutate, plata pentru serviciul acordat (dobinda).

Prin intermediul creditului, mijloacele materiale si banesti disponibile ale populatiei, intreprinderilor si statului sunt adunate, concentrate si utilizate pentru dezvoltarea domeniilor care aduc mai mari profituri.

In economia contemporana,

creditul indeplineste urmatoarele functii:

functia de distribuire a resurselor economice, consta in mobilizarea resurselor banesti disponibile la un moment dat in econimie si redistribuirea sub forma de credit spre anumite ramuri ale econimiei si sectoare care au nevoie de fondurile date.

functia de concentrare a capitalului, deoarece imprumuturile marunte devind capitaluri importante

functia de reglementare a vietii economice, de dirictionare a disponibilitatilor libere catre domeniile pe care statul le considera prioritare.

Functia de emisiune monetara, se presupune ca odata cu cresterea numarul de credire in economie, va creste si masa monetara in circulatie

Clasificarea creditelor:

din punct de vedere al obiectului imprumutat1. credi

t comercial, aparut inca in Italia in sec.XII-XII, este un credit acordat de o intreprindere, de obicei de un industrias unui comerciant, sub forma unor produse sau servicii cu efectuarea plati la o data ulterioara. Instrumentul creditului este polita (sau cambia), adica un

titlu de credit prin care imprumutantul se obliga in scris, sa restituie la o data oarecare costul produsului oferit sau serviciului, cu sau fara remunerare.

Obiectivul creditului comerciale este de a accelera obtinerea profitului, acest tip de credit este limitat atit dupa marime, cit si dupa raspindire, cu toate ca mai exista si astazi, creditul comercial a fost inlocuit cu cel bancar.

2. credit bancar, este deja un imprumut acordat de catre o institutie specializata (banca) unei intreprinderi sau populatiei, numai in

bani si pe un termen mult mai mare, in marimea solicitata de debitor capabil sa-l ramburseze.

3. Credit de consum, este acordat de intreprinderile comerciale in principal manejele, p/u procurarea cu plata in rate a bunurilor de folosinta indelungata. Solicitantul prezinta documente ce atesta capacitatea lui de plata si achita o parte din

36

bunul procurat, apoi lunar achita o suma anumita din acest pret.

4. Creditul obligatar, este forma de credit in care in calitate de creditor apara persoanele fizice sau juridice, iar in calitate de debitori apar institutii statale care emit obligatiuni.

5. Credit ipotecar, este un credit garantat cu proprietati imobiliare (cladiri si

terenuri).

Din punct de vedere al termenului de acordare: la vedere; la termen (scurt, mediu si lung)

Din punct de vedere al ariei geografice: intern si extern

Din punct de vedere al scopului: ipotecare, investitionale, de consum, bancare, de export, agricole etc

Din punct de vedere al unitatii monetare: in MDL si in valuta straina

Din punct de vedere al ratei dobinzii: ca rata fixa si flotanta

Din punct de vedere al modalitatii de acordare: intr-o singura transa si linii creditare

Din punct de vedere al debitorului: p/u persoane fizice, juridice, banci, stat

Din punct de vedere al rambursarii: in rate egale sau integralSistemul

bancar reprezinta ansamblul

institutiilor autorizate sa efectueze operatiuni bancare pe teritoriul unei tari. Aceste institutii sunt entitati economice specializate pe comertu1 cu bani, precum si pe furnizarea de produse si servicii bancare, avand drept scop al activitatii desfasurate obtinerea de profit. Sistemul bancar este format din 2 compenente:

Cadrul institutional=totalitatea institutiilor care formeaza sistemul bancar

Cadrul juridic=totalitatea actelor normative care reglementeaza activitatea institutilor bancare

Banca este o institutie de credit abilitata cu dreptul de a atrage mijloace temporar libere ale peroanelor fizice si juridice, acordarea de credite,

efectuarea operatiunilor valutare si cu hirtii de valoare, precum si prestarea altor servicii bancare.

Sistemul bancar contemporant este binivelar compus din: Banca

Centrala, care are urmatoarele functii:a) De

emisiune, care consta in „fabricarea” si punerea in circulatie a bancnotelor si monedei divizionare. Prin functia data are loc reglementarea cantitatii de bani necesare pentru functionare normala a economiei, influentind

in mod nemijlocit dinamica ratei dobinzii

b) De supraveghere si controla sistemului bancar, prin care se stabilesc regulile principale de activitate a institutiilor financiare prin setul de acte normatice si regulamente elaborate de Banca Centrala

c) Acumulare si pastrare a fondurilor de rezerva obli

gatorii ale bancilor comerciale, fiecare banca este obligata sa creeze o rezerva proportionala cu marimea depozitelor sale, fond care se pastreala pe un cont la Banca Centrala.

d) Functia de acordare a creditelor si de pastrare a banilor guvernului.

e) Agent fiscal al statului

f) Elaborarea si

37

urmarirea implimentarii politicii monetar-creditare

g) Functia de prevenire a falimentarii bancilor comerciale

Bancile comerciale si institutiile nonbacare (casele de economii si compensatii, fondurile de investitii, cooperativele de credit), cu urmatoarele functii:a) Acc

eptarea de depozite

b) Acordare de credite

c) Efectuarea operatiunilor cu hirtii de valoare

d) Efectuarea operatiunilor valutare

e) Efectuarea diferitor plati si decontari etc.Scopul activitatii bancare este obtinearea profitului. Judecind dupa salariile din sistemul bancar, activitatea bancara este destul de rentabila.

Intrebarea 65: Politica monetar-creditară: scopuri şi instrumente.

Politica monetar-creditara cuprinde totalitatea masurilor intreprinse in sferile monetare si de creditare, si indreaptare spre reglarea dezvoltarii economice si spre echilibrul balantei de plati.

Politica monetar-creditara este unul din

principalele metode de implimentare a puterii de stat in derularea proceselor de reproducere a marfurilor si serviciilor. Aceata se elaboreaza de catre Banca Nationala a Moldovei, in comun acord cu Gurvernul si principalele ministere de profil. Ea se elaboreaza de legislativ, de regula pe o perioadade 1 an de zile. In scopul realizarii obiectivelor politicii, BNM influenteaza asupra starii pietii de capitaluri si asupra rotatiei monetare.

Influentind asupra volumului de creditare a Bcomericale si asupra volumului masei monetare, BNM influenteaza asupra procesului de investitii de capital, asupra nivelului pretului si asupra altor factori care influenteaza economia natioanala.

Exstia 2 tipuri de politici:

De restrictie, care este indreptata spre limitarea investitiilor si incetinirea ritmului de crestere a volumului de masa monetara. Aceasta se aplica in cazul in care conjuctura economica se dezvolta rapid se face cu scopul de a nu a produce criza de supraproductie.

De expansiune, care se

indreapra spre stimularea operatiunilor de creditare si spre marirea volumului masei monetare. Ea se realizeaza in conditiile in care se micsoreaza volumul productiei monetare al marfurilor si serviciilor si creste somajul.

Politica monetar-creditara urmareste 4 scopuri bine definite:

Asig urarea angajatilor, care este scopul principal al oricarei economii, orice tara doreste sa evite somajul puterinc si mizeria care o produce in rindul oam

enilor precum si pierdere esentiala de productia pe care o poate realiza.

Stab ilitatea preturilor, al doilea scop este stabilitatea preturilor, care pare evidenta, dar este departe de acest lucru. Efectele corozive ale inflatiei ne-au coplesit pe toti. Una dintre responsabilitatile majore ale

unui guvern democratic este sa mentina conditiile in care cetatenii sa dispuna de dreptul de a decide asupra propriului lor destin. In timpul inflatiei, indivizii sunt tot mai frustrati pe masura ce valoarea preturilor creste in fiecare saptamana sau salariul lunar se lichideaza, datorita unui proces care

38

se afla in afara controlului lor.

Rat a adecvata a schimbului valutar, Atit timp cit toate tranzactiile valutare intermediaza alte tranzactii economice, se pune intrebarea cum se poate determina rata de schimb si de ce cursul valutar variaza atit de mult in cursul anului sau chia

r in citeva luni? Un raspuns posibil ar fi ca rata de schimb reprezinta pretul banilor nationali care se modifica pina la nivelul la care pretul marfurilor similare din alte tari este mai mult sau nu difera prea mult de suma cheltuielilor aferente tranzactiilor si transportului .

Rat a inalta a

cresterii economice,

Obiectivele politicii monetar-creditare se realizeaza cu ajutorul urmatoarelor intrumente:1. Rata

de baza (refinantare) – BNM stabileste 2 tipuri de rate: rata dobinzii pe termen lung si scurt (creditelele overnight, facilitatile de lombard, operatiunile REPO)

2. Rezervele minime obligatorii – orice banca este obligata sa detina la BNM rezer

va obligatorii, care se formeaza de la totalul depozite atrase si servesc pentru mentinerea lichiditarii bancii.

3. Operatiunile pe piata deschisa OPENMARKET – BNM poate efectua 4 tipuri de operatiuni pe piata deschisa: de vinzare si cumparare a Valorilor Mobiliare, operatiuni REPO de cumparare si vinzare.

Intrebarea 66 .Inflația și

procesele inflaționiste.

Conceptul de inflatie s-a modificat mult pe parcursul secolelor. Initial, inflatia era considerat ca un fenomen strict monetar, generata de cresterea peste o anumita perioada a cantitatii de bani aflate in circulatie. In ultimul timp insa, inflatia este definita ca unul din principalele dezechilibre macroeconomice, cauzata de o multime de factori de natura diferita. Desi are la originea sa mai multe cauze, inflatia exprima situatia cind se incalca echilibrul dintre cererea si oferta agregata.

Inflatia este un proces de crestere continua a nivelului mediu al preturilor si de diminuare a puterii de cumparare a monedei. Cind vorbim de inflantie se are in vedere nu oricare crestere a preturilor, ci doar o crestere a nivelului mediu al tuturor preturilor.

La noi in tara, de exemplu, la produsele sezoniere cum ar fi fructele si legumele, preturile individuale vor creste si vor scadea de mai multe ori pe parcusul anului. Insa inflatia nu vizeaza cresterea pretului individual al produsului, ci a nivelului mediu al tuturor preturilor. Deseori preturile medii ramin stabile, iar preturile individuale fluctuiza in sus si in jos.

Cel mai important indicator de masurare a inflatiei este indicele pretului de consum (IPC), care est calculat lunar de Biroul National de Statistica. Intro economie unde exstie sute de mii de preturi, urmarirea variatiei fiecarui din ei este imposibil, dar nici nu

este nevoie. Pentru calcularea IPC se foloseste „cosul de consum”, in care se includ preturile la pricipalele bunuri si servicii, pe care Biroul de Statistica le monitorizeaza si calculeaza lunar.

IPC este un instrument cu ajutorul caruia se masoara modificarile pretului mediu al unui cos de bunuri si servicii, care reprezinta consumul specific al unui menaj tipic.

Formula de calcul IPC=(P1/P0)*100%, unde P1=pretul anului curent, Po=pretul anului trecut

Alaturi de IPC, la calcularea inflatiei se mai utilizeaza si alti indicatori cum ar fi: indicele pretului producatorului IPP, deflatorul PIB.

Rata inflatiei, reprezinta cresterea procentuala anuala a IPC. Rinf=

*100%,

unde IPC1 este pentru perioada curenta, iar IPCo este pentru perioada de baza.

Cauzele inflaţiei şi formele inflaţiei.

Inflatia este un fenomen generat de o multime de factori, atit monetari cit si nemonetari, aflati intro interdependenta functionala foart strinsa. In aceste conditii nu se stie niciodata care este factorul primordial si care este factorul decisiv al unui nou val inflationist. In aceasta ordine de idei, economistul francez Michel Dedier constata ca „ca a cauta vinovatul de inflatie este asemanatoare cu a te intreba care este intr-un riu picatura de apa care le impinge pe celelalte”.

39

Oricum, principalele cauze ale inflatiei sint:

Cresterea masei monetare peste limitele necesare

Presiunea cererii agregate atunci cind oferta agregata ramine relativ rigida

Presiunea costurilor de productie (inflatia prin costuri), in urma cresterii preturilor la factorii de productie, in special al salariilor

Cresterea afluxului de bunuri sau devize din alte tari (inflatie importata)

Cauza de natura psihosociala

Tipurile inflatiei: Dupa

evolutia ratei inflatiei:

Moderata (4-9%)

Galopanta (10-15%)

Hiperinflatie (peste 50%)

In dependenta de cauzele inflatiei:

Inflatia prin cerere, cind cererea la un bun creste iar oferta ramine neschimbata

Inflatia prin

costuri, cind se majoreaza costurile la factorii de productie

Structurala, expresia dezechilibrelor grave, care persista in structura economiei de piata

Inflatia prin oferta (prin costuri), intervine in rezultatul sporirii costului mediu a unei unitati de produs, care nu sunt determinate de cresterea cererii agregate. Una din cauzele principale ale acestui tip de inflatie este modificarile neasteptate ale ofertei, intervenite in urma unor circumstante cum ar fi:cresterea bursca a preturilor la bunurile de importanta strategica (petrol, gaze, energie electrica). Marfurile de importanta strategica sunt componente principale ale cheltuielelor in majoritatea proceselor de productie. Crizele petroliere deminostreaza foarte bine ca socurile ofertei in economia mondiala, provoaca cresterea cheltuielelor totale de productie, si ca consecinta are loc cresterea generala a pretului sau inflatia prin costuri. Ea se manifesta prin reducerea VPF, la consecintele de aceiasi ordin conduc si conditiile defavorabile ale agriculturii, calamitatile naturale, precum si restructurarile dureroase ale economiei.

Inflatia prin cerere, este determinata de cresterea brusca a cererii de consum a populatiei, dupa care

oferta total nu resuseste sa se adapteze. In acest mod, datorita deficitului de marfuri si servicii, are loc cresterea pretului conform legii generela e preturilor.

Inflatia importata, in conditiile globalizarii, deci al liberalizarii comertului international si a fluxurilor financiare internationale, mai cu seam in cazul tarilor mici cum este RM, inflatia poate fi adusa de peste hotare odata cu importul de ingrasaminte naturale, al gazelor naturale, petrol si al maeteriei prime la niste preturi mai ridicate ca altadata. Inflatia se importa si atunci cind de peste hotare vinin tara suma mare de mijloace banesti, fapt ce contribuie la cresterea masei monetare in circulatie, iar mai apoi si la cresterea nivelului general al preturilor.

Combinatia dintre inflatie prin costuri si cea prin cerere, formeaza spirala inflationista.

Costurile inflaţiei

Consecintele sau costurile inflatiei sint preponderent negative. Ele vizeaza intrega societate, afectind in primul rind veniturile reale ale populatiei, precum economiile si consumul. In linii mare, aceste efecte sunt:

Reducerea puterii de cumparare a salariilor si a altor venituri factoriale, deci reducerea consumului, in conditiile inflatiei, veniturile nominale ale

populatiei pot ramine aceleasi sau cresc, pe cind veniturile reale care exprima cantitatea de bunuri si servicii ce pot fi procurate cu veniturile nominale scad. Masura reducerii veniturilor reale depinde de rata inflatiei. Inflatia depinde de reducerea puterii de cumparare a salariatilor si a persoanelor cu venituri fixe, cum ar fi: pensionarii, studentii care traiesc din burse sau chiar angajatii din sectorul public. Odata cu reducerea consumului si deci a cererii agregate, intreprinderile isi reduc activitatea de producere, fapt ce contribuie la scaderea gradului de ocupare al bratelor de munca, la cresterea somajului.

Descurajarea investitiilor si a economiilor, prin

intermediul sistemului bancar, fapt ce duce la ingustarea bazei financiare a investitiilor si in conseconta, a posibilitatilor de crestere economica. Sunt descurajate investitiilor pe termen lung si sunt incurajate cele cu caracter speculativ si cu rezultate banesti imediate.

Aprofundarea deferentierii sociale prin redistribuirea veniturilor in favoarea celor puternici, asta se intimpla nu numai din cauza ca unele persoane au venituri fixe, iar celelate variabile, ci din motivul ca nu toate preturile nu cresc in egala masura, iar structura consumului difera mult de la o categorie sociala la alta. In timpul inflatiei este bine sa

imprumuti bani si in nici un caz sa impumuti cuiva bani, creditorii pierd deoarece sumele de bani intoarse de catre debitori sint depreciate, puterea lor de cumparare este mai mica. Si in favoare agentilor economici cu profituri variabile (dividende, renta, profitul), redistribuirea se face in favoarea muncitorilor cu venituri mici si fixe. Astfel, prin redistribuirea veniturilor indetrimentul majoritatii populatiei, inflatia aprofundeaza diferenta sociala, contribuie la polarizarea societatii, fenomen ce are consecinte negative la dezvoltarea economica.

Reducerea puterii de cumparare a monedei nationale in raport cu alte monede,

Scaderea volumului

40

de productie si deteriorarea calitatii lui, deoarece in timpul inflatiei agentii economici care obtin venituri suplimentare de la cresterea preturilor, nu mai sunt motivati sa reduca din costul de producere, si sa ridice calitatea bunurilor confectionate, sa diversifice si largeasca productia.

Inrautatirea relatiilor economice cu strainatatea, atunci cind se depreciaza moneda nationala, marfurile nationale devin mai ieftine pentru straini, ceea ce favorizeaza exporturile. Mai apoi, in urma cresterii nivelului preturilor in moneda nationala, scade esential volumul de export, mai ales in cazul dependentii semnificative de import de resurse energetice si de materia prima.

Treptat exporturile scad, iar prin importuri de descurajeaza producerea interna a bunurilor

Dezorganizarea vietii economice in ansamblul ei, unde devine imposibil efectuarea unei planificari reale a activitatii intreprinderii, deoarece nu se stie cum vor evolua preturile. Apar noi dezechilibre intre ramuri, intrucit preturile nu cresc proportional la toate bunurile si serviciile.

In fine, intrucit toata lumea nu mai are incredere in bani si vor cit mai repede sa se debarasese de ei, are loc dezvoltarea barterului sau trocului. In societate se creaza o atmosfera de neincredere si de neliniste, de nemultumire si de nesiguranta. Se inteteste revoltele sociale, pacea sociala este perturbata, fapt care limiteaza si mai mult dezvoltarea economica.

Intrebarea 67: Curba lui Phillips pe termen scurt şi lung. Politici de combatere a inflației.

Ritmurile este determinata de plotica monetar-creditara promovata de stat. Este bine cunoscuta dependeta macroeconomica dintre ditre ritmurile de crestere a masei monetare si sporirea ratei inflatiei. Aceasta corelatie este determinata de raportul 1:1, adica sporirea masei monetare cu 1% provoaca o crestere a nivelului de inflatie cu 1%. La rindul ei, sporirea ratei inflatie cu 1% provoaca cresterea ratei nominale a dobinzii cu 1%. Aceasta corelatie dintre rata inflatiei si rata nominala a dobinzii poate fi exprimata prin ecuatia lui Fisher.i= r + πe

(i=rata nominala a dobinzii, r=rata reala a dobinzii, πe=rata inflatiei anticipate)

De asemenea, exista si o corelatie intre rata reala a inflatiei si asteptarile inflationiste, intre inflatia cererii si ofertei, precum si dintre rata inflatiei si rata somajului. Datele empirice obtinute de catre savantii economisti in anii ’50-’80 ai sec.XX ne demonstreaza o corelatie inversa dintre rata somajului si rata inflatiei.

Aceasta corelatie este reflectata in graficul curba lui Philips

rata inflatie

β

e+r

formula de calcul: π = πe + β(U-Un) ± E , undeπ = ritmul real al inflatieiπe = inflatia inticipataU = rata reala a somajuluiUn = nivelul natural al somajului (5-6%)E = modificarea ofertei datorita socurilorβ = parametrul pozitiv care indica in ce masura reactioaneaza rata inflatiei la somajul ciclic (2,5-3,5)

Dupa cum se vede din formula de calcul, rata inflatiei depinde de 3 factori:

Inflatia anticipata π e , deoarece oamenii isi formeaza asteptarile si bazinduse pe inflatia deja examinata, ritmurile inflatiei depinde in mare masura de inflatia anterioara. Inflatia anterioara influenteaza asteptarile noastre, iar acestea au influenta asupra salariilor si a preturilor

Devierile ratei reale a somajului de la nivelul lui natural, adica de la somajul ciclic (U-Un). Somajul redus contribuie la cresterea inflatie.

Modificari le radicale ale ofertei (± E),

Multi ani la rind, curba lui Philips a servit ca instrument macroeconomic pentru reglementarea social-economica din SUA si alte state occidentale. Majoritatea economistilor pornesc de la faptul ca modificarile salariului si a preturilor se deplaseaza intro directie, iar modificarea ratei somajului in alta directie.

Stagflatie=cresterea concomitenta a ratei somajului si inflatiei.

Majoritatea economistilor sunt de parerea ca ea este aplicabila pe perioada scurta de timp si pun la indoiala existenta ei pe termen lung.

Poltici antiflaţioniste.

Fiind un fenomen complex, generat de o multime de factori, inflatia nu poate fi eliminate printr-o singura lovitura cu un singur instrument. De obicei, inflatia cedeaza, in urma unui asediu de lunga durata (2-3 ani), prin untilizarea unui arsenal de instrumente administrative, monetare si economice.

Obiectivele politicii antiiinflationiste: protectia agentilor economici si a populatiei impotriva inflatiei, restabilirea echilibrului general prin reducerea cererii si stimularea ofertei agregate.

Protectia agentilor economici si a populatiei, cum ar fi reducerea puterii de cumparare a banilor se face cu umatoarel

e instrumente: indexarea salariilor si pensiilor, in unele cazuri se indexeaza si depunerile banesti. Indexarea contribuie la perpetuarea inflatiei prin cerere, si este pe larg folosita in lumea contempoarana. Subventionarea preturilor la unele produse de prima necesitate, cum ar fi laptele, piinea si zaharul. Masura data este pe larg folosita in lumea socialista, desi sunt si folosite si de tarile cu economii dezvoltatre.

Controlul cererii agregate, se infaptuieste cu un intreg sistem de instrumente, atit fiscale si monetare, cit si administrative. Pentru reducerea cererii globale, statul poate reduce cheltuiele publice, dificitul bugetar si

41

datoria publica. Ca urmare scade consumul public si cel privat, care sint componente ale cererii agregate. Sau alta masura fiscala ar fi marirea impozitelor si a taxelor, care deasemenea descurajeaza cerea globala. Sau marirea rezervei obliatorii, ca urmare a reducerii banilor din circulatie.

Politica de sustinere a ofertei, prin sustinerea si incurajarea productiei interne, atragerea de noi investitii straine, statul stimuleaza oferta si deci contribuie la stabilirea echilibrului dintre cererea si oferta agregata. Acest obiectiv este realizat prin imbunatatirea climatului investitional, prin reducerea impozitelor si a taxelor, prin incurajare

a economiei si a investitiilor productive.

Intrebarea 68. Bugetul de stat şi elementele sale.

Instrumentul principal de promovare a politicii bugetare este bugetul de stat.Bugetul este o noţiune întîlnită tot mai des în vocabularul economic şi cu o arie largă de utilizare.Un buget este o previziune a veniturilor şi cheltuielilor unui oarecare agent economic pu o perioadă de timp,de regulă,pu un an.În acest sens,putem vorbi despre bugetul de familie,bugetul întreprinderii,bugetul diferitelor ministere,bugetul universităţii,bugetul local,bugetul de stat.BUGETUL DE STAT este un document o lege votată de parlament,în care sînt înscrise cheltuielile statului şi veniturile necesare pu acoperirea acestora.Bugetul de stat prevede,de asemenea,modalităţile de formare şi cheltuire a resurselor băneşti destinate finanţării acţiunilor întreprinse de către organele de stat centrale şi organele locale.O formă specifică de buget sînt fondurile extrabugetare.Acestea sînt nişte resurse băneşti ale statului care au o destinaţie bine determinată,dar care nu sînt incluse în bugetul de stat.Cel mai cunoscut din această categorie de fonduri este fondul asistenţei sociale sau fondul de pensii.În toate ţările lumii există bugetul guvernului sau bugetul central,şi bugetele organelor administrative locale.Bugetul central

împreună cu bugeteleorganelor puterii locale formează bugetul consolidat.Bugetul de stat este elaborat anual de către guvern şi aprobat de către parlament.El mai este numit”legea finanţelor”,astfel prevede şi autorizează cheltuielile şi veniturile statului.La temelia elaborării bugetului de stat sint puse 4 principii de bază:

A

nualitatea-înseamnă că bugetul este elaborat în fiecare an şi prevederile lui vizează doar cadrul anului respectiv.Veniturile şi cheltuielile prevăzute de bugetul de stat sînt valabile doar pu durata de timp votată de parlament,adică pe durata unui an.

P

revizionalitatea- înseamnă că sint planificate din timp atît veniturile,cît şi cheltuielile pu anul viitor.

U

niversalitatea-bugetul de stat cuprinde toate veniturile şi cheltuielile de

stat.Acest fapt facilitează efectuarea controlurilor din partea parlamentului.

E

chilibrul bugetar-sau regula de aur a finanţelor clasice constă în faptul că cheltuielile statului tre să fie egale cu veniturile acestuia.

Intrebarea 69. Impozitul şi sistemul impozitar. Formele impozitului.

IMPOZITUL constituie o parte din veniturile populaţiei percepută de către stat,în mod obligatoriu,pu a-si acoperi cheltuielile.Ansamblul impoziteleor şi al taxelor,împreună cu legile şi regulile care îi obligă pe cetăţeni să plătească aceste impozite şi taxe,formează sistemul fiscal.Ag.ec-ci care plătesc impozite se numesc contribuabili.Funcţiile:

-F.

fiscală-cea mai veche funcţie,apărută odată cu apariţia statului.prin intermediul ei se formează veniturile statului şi se finanţează cheltuielile publice.

-F.

de reglementare ec-că sau de instrument

al pol.ec-ce a statului.Mărind sau reducînd impozitele,diferenţiind nivelul lor în funcţie de domeniul de activitate,acordînd anumite înlesniri fiscale,statul are posibilitatea de a influenţa pozitiv sau negativ activitatea ec-că,de a stimula dezvoltarea unor ramuri sau de a încetini ritmurile de creştere a altora.

-F.

socială permite redistribuirea veniturilor în folosul păturilor vulnerabile şi deci reducerea inegalităţilor sociale.

Clasificarea:a)după

nivelul administrării-imp.centrale(federale)şi imp.locale.

b)după frecvenţă-imp.permanente;şi de o singură dată.

c)imp.pe venit şi proprietate(directe);şi imp.pe mărfuri şi servicii(indirecte).

SISTEME DE IMPOZITARE-în decursul istoriei au existat trei modalităţi diferite de stabilire a raportului între mărimea venitului şi mărimea impozitului.În funcţie de aceasta,s-au constituit 3 forme de impozitare şi trei sisteme de impozitare:

I

mpozitul Progresiv-cu cît mai mare este venitul,cu atît mai înaltă este rata impozitului.În asemenea caz,cea mai mare greutate a impunerii cade pe umerii celor bogaţi.

I

mpozitul Regresiv-presupune reducerea ratei impozitării pe măsură creşterii veniturilor.Acest tip de impozit este folosit ca un instrument de luptă contra evaziunii fiscale şi de lărgire a ariei de impozitare.

I

mpozitul proporţional-în care se achită aceeaşi rată a impunerii,să zicem de 15% indiferent de mărimea venitului obţinut.

În

unele ţări s-a recurs şi la impozitul fix,care r-tă o mărime fixă plătită indiferent de mărimea venitului.

42

Impozitul progresiv corespunde cel mai bine principiului echităţii sociale şi justiţiei,de aceea în lumea contemporană el a devenit predominant.În cazul impozitului progresiv,un anumit minim de venit nu este supus impunerii.

Intrebarea 70. Deficitul bugetar şi metodele de finanţare.

Diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile statului constituie soldul bugetar. Din punctul de vedere al soldului bugetar, în procesul executării bugetului pot apărea trei situaţii diferite, şi anume de:1) buget echilibrat, cînd cheltuielile sînt egale cu veniturile, iar soldul bugetar este egal cu zero;2) buget excedentar, cînd veniturile sînt mai mari decît cheltuielile, iar soldul bugetar este pozitiv;3) buget deficitar, cînd veniturile sînt mai mici decît cheltuielile, iar soldul bugetar este negativ.în cel de al treilea caz, se formează aşa-numitul deficit bugetar. Deficitul bugetar este o stare a bugetului de stat cînd cheltuielile depăşesc veniturile.Deficitul bugetului de stat are urmări nefaste asupra dezvoltării economice. Pentru a diminua sau a elimina acest deficit, în practica mondială sînt utilizate mai multe metode, şi anume:a) recurgerea la împrumuturile interne;b) folosirea veniturilor provenite din privatizare;c) emisia de către Banca Centrală a unei cantităţi suplimentare de bani;d) folosirea împrumuturilor externe.

În Republica Moldova, în ultimul deceniu, deficitul bugetar a fost finanţat din sursele provenite din privatizare, precum şi din mijloacele atrase din vînzarea hîrtiilor de valoare de stat. Deoarece procesul de privatizare nu a luat sfîrşit, la o asemenea metodă s-ar putea recurge şi pe viitor.

Intrebarea 71. Politica bugetar-fiscală: scopuri şi instrumente.

Politica bugetară exprima conceptia si actiunile statului privind veniturile bugetare, căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinatii, care sa serveasca stabilităţii si dezvoltării ec.

Scopuri ale politicii bugetare sunt:

* finanţarea măsurilor în limita veniturilor fără majorarea mărimii maximale a deficitului bugetar;

* finanţarea deficitului bugetar fără emisiunea monetară suplimentară, sursa căreia reprezintă hîrtiile de valoare de stat;

* majorarea eficienţei folosirii finanţelor publice în rezultatul examinării de către organele administrative publice a reţelei instituţiilor bugetare;

* implimentarea unei politici dire cît priveşte luarea deciziilor ce duc la mărirea datoriei publice interne şi externe;

* determinarea direcţiilor startegice pentru investiţii, in proiectele economice.

Direcţiile politicii bugetare sunt:

* realizarea programelor vizînd economisirea cheltuielilor publice;

* centralizarea veniturilor şi mijloacelor bugetare pe conturile trezoreriei;

* restructurarea datoriei publice;

* inventarierea împrumuturilor interne şi externe şi rezultatele folosirii lor;

* trecerea crizei bugetare.

Politica fiscală. Curba Laffer

Politica fiscală este o componentă de bază a politicii economice, care, prin intermediul sistemului taxării şi impunerii, urmăreşte să influenţeze (să stimuleze) activitatea economică la nivel agregat.

Politica fiscală este politica statului în domeniul impozitelor şi taxelor.

Numită adeseori şi „politica veniturilor publice", ea are la temelie principiul eficienţei fiscale. Însă, în pofida acestui fapt, ea poate fi mai mult sau mai puţin eficientă sau chiar ineficientă. Politica fiscală se considerată eficientă atunci cînd asigură bugetul cu veniturile necesare, încurajînd în acelaşi timp afacerile economice şi investiţiile şi asigurînd respectarea principiului echităţii sociale.

În scopul eficientizării politicii fiscale, statul trebuie să stabilească proporţiile optime între impozitele directe şi cele indirecte, între persoanele fizice şi persoanele juridice, între diferite pături sociale din punctul de vedere al aportului acestora la formarea bugetului de stat. Cîndva un mare

demnitar britanic declarase că „nu există impozite bune”. Nu există nici impozite perfecte. Impozitele directe, de pildă, se potrivesc unor situaţii, pe cînd cele indirecte-cu totul altor situaţii. De exemplu, încazul în care există un nivel mai înalt al inflaţiei, mai bine „se potrivesc” impozitele indirecte, deoarece acestea se adaptează la nivelul mereu schimbător al preţurilor. În acelaşi timp, impozitele directe au avantajul de a stabili nişte relaţii mai strînse între contribuabil şi stat. Prin impozitul pe venit, persoanele fizice sînt mai mult motivate să aiba o poziţie mai activa vizavi de felul în care sînt cheltuite resursele bugetare.

Una din problemele importante ale politicii fiscale este determinarea mărimii optimale a presiunii fiscale.

Presiunea fiscală constituie raportul dintre încasările fiscale şi veniturile statului. Acest indicator reflectă partea din PIB care, sub diferite forme de impozite, se acumulează în bugetul de stat.

Nivelul presiunii fiscale diferă atît de la o ţară la alta, cît şi de la o epoca la alta. Astfel, dacă în anul 1986 firmele din ţările dezvoltate plăteau, sub formă de impozit, mai mult de 45% din profit, atunci in anul 1996 acest indice s-a coborît pînă la 30%. (În general, trebuie subliniat faptul că, începînd cu anii '80 ai secolului XX, mărimea impozitelor s-a redus simţitor în întreaga lume.)

Reducerea presiunii fiscale în ţările dezvoltate se datorează, în mare parte, şi

investigaţiilor efectuate de către economistul american Arthur Laffer (consilier al preşedintelui SUA Ronald Reagan), care a elaborat o teorie specială, cunoscută sub denumirea de „curba Laffer". Potrivit concluziilor la care a ajuns economistul american, pînă la un punct oarecare, care diferă de la o ţara la alta, o dată cu creşterea presiunii fiscale, cresc şi veniturile statului. Apoi însă creşterea presiunii fiscale este însoţită de o reducere continuă a veniturilor.

Impozitele mici favorizează activitatea economică şi deci lărgirea ariei impozabile. Ca urmare, cresc veniturile staului. Impozitele prea mari reduc însă aria fiscalităţii, deoarece în asemenea condiţii activitatea economică devine puţin atractivă şi mulţi întreprinzători îşi părăsesc afacerile. În ţările în tranziţie, micşorarea presiunii fiscale încurajaează ieşirea din ilegalitate a multor agenţi economici, reduce proporţiile evaziunii fiscale, deoarece în cazul unor impozite mai mici riscurile legate de dosirea profiturilor nu sînt justificate.

Prin politica fiscală, statul poate influenţa o serie de coordonate economice (cererea de bunuri, veniturile ş.a.). Operaţiunile de această natură sunt mijlocite de nivelul cheltuielilor publice şi al investiţiilor, avînd menirea de a determina relansarea creşterii economice. Astfel:

● În fazele de recesiune economică, statul trebuie să acţioneze cu precădere în direcţia reducerii gradului de impozitare / taxare, în

scopul încurajării atât a consumului, cât şi a investiţiilor.

● În schimb, în etapele de boom, fiscalitatea se majorează, pentru a încetini ritmul cererii de consum şi al investiţiilor private (creând teren pentru încasări suplimentare la bugetul statului – utilizabile în vederea acoperirii deficitelor înregistrate în perioadele de recesiune).

Intrebarea 72.Efectele de transmisie a politicii bugetar-fiscale

Dupa ce am prezentat instrumentele politicii fiscale si efectele ei asupra scopului principal si anume schimbarea cererii agregate, sa analizam mai detaliat mecanismele economice prin intermediul carora aceste instrumente îsi transmit efectele. Se poate spune ca fiecarui instrument îi corespunde un anumit mecanism, care se pune în miscare în momentul în care economia percepe o schimbare în marimea instrumentului respective

Efectul de ansamblu ce se ob¡ine în urma schimbarii marimii unui anumit instrument de politica fiscala se masoara cu ajutorulmultiplicatorului asociat instrumentului respectiv, în timp ce influen¡ele care au loc la nivelul principalelor variabile macroeconomice si

43

care sunt declansate de modificarea valorii unui anumit instrument politic sunt reprezentate prin intermediul efectului de transmisie asociat instrumentului respectiv.

Pentru a introduce atât multiplicatorii, cât si efectele de transmisie asociate instrumentelor politicii fiscale vom considera urmatorul model macroeconomic al unei economii închise, care include un sector guvernamental.

D=C+I+G                                                                                              (4.1)

C=C0+cyYD     ; C0>0,  0<cy<1                                                                 (4.2)

YD=Y+TR-T                                                                                           (4.3)

T=T0+t yY           ; 0£ty£1                                                                        (4.4)

psbr=G+TR-T                                                                                         (4.5)

Y=D                                                                                                      (4.6)

           

Modelul, derivat din modelul de determinare a venitului de echilibru prezentat în capitolul I, utilizeaza nota¡iile deja introduse, psbr reprezentând necesarul de împrumut  al  sectorului public (guvernamental).

 Se observa ca, în acest model, se face distinc¡ie între cererea guvernamentala de bunuri si servicii, G, si pla¡ile transferabile TR. Suma acestora determina cheltuielile guvernamentale.

Daca din cheltuielile guvernamentale, G+TR, scadem veniturile guvernamentale ob¡inute din impozite si taxe T, ob¡inem necesarul de împrumut al sectorului public psbr. Acesta, cu semnul minus, reprezinta deficitul bugetar guvernamental.

            Modelul (4.1)-(4.6) permite determinarea, la  un moment de timp dat, a valorilor de echilibru a sase variabile endogene, Y, D, C, YD, T si psbr, în func¡ie de modificarile ce au loc în trei variabile exogene, G, I si TR.

            Logica modelului poate fi descrisa în modul urmator:

            Firmele utilizeaza factorii de produc¡ie (munca, capital s.a.) închiria¡i  de la gospodarii pentru a realiza un produs omogen. Acest produs este cerut,  pentru consumul final, de catre gospodarii si guvern si pentru consum intermediar (investi¡ii), de catre firme.

Singura componenta endogena a cererii agregate este consumul gospodariilor, care depinde de venitul disponibil, deci acel venit care ramâne la

dispozi¡ia gospodariilor dupa ce ele platesc impozitele si taxele si primesc transferurile guvernamentale. Vom considera ca firmele produc ceea ce se cere la pre¡uri fixate (rigide).

            Echilibrul pe pia¡a bunurilor si serviciilor are loc atunci când cererea agregata este egala cu oferta agregata.

Guvernul taxeaza gospodariile si utilizeaza venitul astfel ob¡inut pentru a cumpara produsul realizat de firme si a efectua pla¡i transferabile catre gospodarii. El are un buget echilibrat când veniturile sunt egale cu cheltuielile.

Altfel, daca cheltuielile sunt mai mari decât veniturile, apare un deficit bugetar care trebuie acoperit prin împrumuturi guvernamentale. În caz contrar, exista un excedent bugetar, din care guvernul plateste dobânda la datoria publica contractata anterior sau chiar poate proceda la reducerea nivelului datoriei publice.

Intrebarea 73. Caracteristica generală a modelului IS – LM de echilibru macroeconomic.

Economia de piaţă se bazează pe coexistenţa a două mari sectoare: sectorul real şi sectorul monetar. Primului sector îi corespunde piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţă pe care se confruntă cererea agregată cu oferta agregată(Sectorului monetar îi corespunde piaţa cererii şi ofertei de bani. Aceste două sectoare (două pieţe) se află într-o

interdependenţă permanentă. Echilibrul ce se stabileşte între sectorul real şi sectorul monetar al economiei se numeşte „echilibru economic general". Acest echilibru este studiat cu ajutorul modelului IS-LM, care reprezintă o sinteză a acestor două sectoare, real şi monetar.

Modelul IS-LM a fost propus în calitate de instrument de analiză a echilibrului general de către economistul englez J. R. Hicks în anul 1939. Deoarece modelul IS-LM este bazat pe modelul keynesian simplificat (modelul AD-AS) şi pe teoria monetară keynesiană, acesta se mai numeşte „modelul keynesist generalizat". Componentele de bază ale modelului IS-LM sînt: curba IS (ce reprezintă raportul „investiţii(I) si economii (S)") şi curba LM (ce reprezintă raportul dintre cererea [L] şi oferta [M] de bani). Curba IS reflectă condiţiile necesare pentru stabilirea echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor, adică în sectorul real al economiei, iar curba LM reflectă condiţiile în care se va stabili echilibrul pe piaţa monetară. Astfel, modelul IS-LM este reprezentat sub forma a două curbe, una din care (IS) reprezintă echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor, iar cealaltă (curba LM) - echilibrul pe piaţa monetară. Acest model permite determinarea simultană a echilibrului pe ambele pieţe.

Curba IS (investiţii-economii)

După cum se ştie, ritmurile de creştere a venitului naţional sînt

determinate, în cea mai mare măsură, de mărimea investiţiilor. Anume investiţiile permit lărgirea producţiei, reutilarea şi modernizarea aparatului productiv existent. Mărimea investiţiilor este influenţată de mai mulţi factori, principalul din care este rata dobînzii. Anume în funcţie de rata dobînzii agenţii economici vor decide să investească veniturile sau să le folosească în alt mod. în condiţiile cînd rata dobînzii este joasă, partea veniturilor transformată în investiţii va creşte, fapt ce va contribui la sporirea venitului naţional.

Curba IS reprezintă toate acele combinaţii dintre rata dobînzii şi venitul naţional în care piaţa bunurilor şi serviciilor se află în stare de echilibru.În cazul curbei IS, se porneşte de la premisa că economiile depind de mărimea venitului naţional, pe cînd investiţiile depind de rata dobînzii şi de eficienţa marginală a capitalului. Cu alte cuvinte, asupra dorintei de a investi (şi deci de a transforma economiile în investiţii), o influenţă decisivă are rata dobînzii. Atunci cînd rata dobînzii este în creştere, dorinţa de a investi se micşorează. Din contra, la o rată scăzută a dobînzii, investiţiile vor creşte. Deci rata dobînzii îi determină pe posesorii unui venit disponibil să-1 investească sau să-1 economisească. Rata dobînzii, prin intermediul investiţiilor, influenţează şi asupra venitului naţional.Unei rate înalte a dobînzii îi corespunde un nivel scăzut al investiţiilor şi, în consecinţă, un nivel

scăzut al venitului naţional (Y). Din contra, o dată cu reducerea ratei dobînzii pînă la r2, dorinţa de a investi (adică volumul investiţiilor ca parte a venitului) va creşte pînă la E2, iar venitul naţional va spori şi el pînă la Y2.

Intrebarea 74. Echilibrul IS –LM. Influenţa politicilor macroeconomice în modelul IS – LM.

Curbele IS şi LM, avînd aceleaşi variabile, pot fi reprezentate împreună pe aceleaşi coordonate. Piaţa produselor şi serviciilor se poate afla în stare de echilibru în orice punct de pe curba IS. La fel, piaţa monetară poate atinge o situaţie de echilibru în orice punct de pe curba LM. însă numai în punctul în care cele două curbe se intersectează se va stabili un echilibru între sectorul real al economiei şi cel monetar.

Punctul de intersecţie dintre curba IS şi curba LM reprezintă valorile pe care trebuie să le aibă rata dobînzii (r1) şi mărimea venitului naţional (Y) pentru ca să se stabilească un echilibru între sectorul real şi sectorul monetar al economiei. Punctul E este considerat punctul echilibrului general.în acest punct se realizează concomitent echilibrul între economii şi investiţii, precum şi echilibrul între cererea şi oferta de bani. în punctul E, rata dobînzii stabilită în urma confruntării cererii şi ofertei de bani va corespunde ratei dobînzii stabilite prin raportul dintre investiţii şi economii.

Modelul IS-LM este pe larg utilizat în economia reală. El serveşte ca

44

instrument eficient al politicii fiscale şi politicii monetare promovate de statele lumii în scopul modificării nivelului venitului naţional. Dacă statul doreşte să mărească venitul naţional, el poate, de exemplu, majora oferta de bani. Creşterea ofertei de bani va duce la reducerea ratei dobînzii. Reducerea ratei dobînzii va „motiva", la rîndul său, creşterea nivelului investiţiilor, fapt ce va avea drept consecinţă, prin efectele multiplicatorului, creşterea mărimii venitului naţional.Însă statul poate mări venitul naţional şi pe altă cale, de exemplu, prin creşterea volumului investiţiilor publice. Această creştere a investiţiilor, prin efectul multiplicatorului, va avea ca rezultat sporirea volumului venitului naţional.

Intrebarea 75. Creșterea economică. Factorii creșterii economice.

Creşterea ec-că r/tă un proces de sporire continuă pe termen lung a cantităţilor de mărfuri şi servicii fabricate la nivel de ramură,întreprindere,ec-ie naţională sau ec-ie mondială. Teoria cr.ec-ce s-a aflat în atenţia tuturor doctrinelor ec-ce de la A.Smith şi Carl Marx pînă la economiştii contemporani. Încă în anii30 sec XX,cr.ec-că devine un domeniu special de cercetare ec-că.Autorul conceptului de creştere ec-că în calitate de proces de creştere durabilă a producţiei la diferite niveluri este considerat economistul englez Roz Harrod.În perioada postbelică

asigurarea cr.ec-ce evine obiectul de bază al tuturor guvernelor lumii.În lumea contemporană ritmurile de creştere ec-că au devenit principalul indicator al performanţelor ec-ce ale fiecăreiec-ii naţionale.Din acelaşi punct de vedere se apreciază şi eficienţa guvernării.Dinamica macroeconomică este exprimată nu doar prin noţ.de cr.ec-că,dar şi prin noţ.de dezvoltare ec-că şi progres ec-ic. De obicei cr.ec-că este exprimată prin sporirea PIB(PNB)total sau pe cap de locuitor,precum şi a venitului naţional pe cap de locuitor.În lit.ec-că occidentală se observă tendinţa de a identifica cr.sau dezvoltarea ec-că cu progresul ec-ic.Spre ex economistul englez Artur Lewis,laureat al premiului nobel,în lucrarea sa”teoria cr.ec-ce”afirmă:”subiectul esenţial al acestei cărţi este cr.producţiei pe locuitor”.Aceeaşi tendinţă se menţine şi la economistul francez Colin Clark.Analiza efectuată de ec-tul francez Fr.Perroux aduce un raport decisiv în teoria ec-că.Cr.ec-că r-tă în viziunea savantului:”mărimea durabilă a dimensiunii unei unităţi ec-ce realizată prin schimbări de structură şi eventual de sisteme însoţită de progrese ec-ce”.Cr.ec-că cuprinde aspectele cantitative nu numai la nivelul unei subramuri dar şi a întregii ec-ii naţionale.Însă nu orice sporire a dimensiunii este sinonimă cu cr.ec-că,dar numai cea durabilă susţinută în decursul unei perioade îndelungate de timp.Spre

deosebire de cr.ec-că,dezvoltarea ec-că,Fr.Perroux o defineşte:”ansamblul schimbărilor în structurile sociale care generează o relaţie de antrenare reciprocă între populaţie şi aparatul productiv”.Motivele cr.ec-ce:cr.populaţiei;legea cr.necesităţilor şi diversificarea lor.

Tipurile de cr.ec-ca si indicatorii ei.

În general,prin cr.ec-că se subînţelege deplasarea spre dreapta a curbei posibilităţilor de prodducţie.Se au în vedere posibilităţile de creştere atît a vol.de bunuri de consum şi a serviciilor,cît şi a vol.de investiţii.Cu alte cuv.cr.ec-că se realizează prin sporirea cantităţii factorilor de producţie utilizaţi în ec-ie şi prin creşterea productivităţii lor.Ca urmare se înregistrează o majorare a cantităţilor bunurilor de consum create,cît şi o sporire a bunurilor de investiţii.Creşterea ec-că exprimă mişcările de lungă durată.Totuşi pu un interval de timp limitat,cr.ec-că poate fi de m.multe tipuri şi anume:

a)cr.ec-că pozitivă ce există atunci cînd cantitatea totală de bunuri şi PIB pe cap de locuitor sporesc.

b)cr.ec-că negativă care se exprimă prin reducerea cantităţii de bunuri şi a PIB pe cap de locuitor.

c)cr.ec-că zero se manifestă în cazul în care producţia de bunuri nu se modifică,rămine neschimbată.

În viaţa reală se mai întîlneşte şi o cr.ec-că nominală.Ea există atunci cînd

sporeşte doar mărimea valorică a PIB,fără o cr.a PIB în expresie fizică.Această formă de cr.ec-că se datorează modificării preţurilor.Deşi pu o perioadă scurtă de timp cr.ec-că poate fi negativă sau zero,pe termen lung ea rămine mereu pozitivă.Deasemenea tipurile de cr.ec-că pot fi divizate şi după alt criteriu.Conform lui st cunoscute 2 tipuri de cr.ec-că:

1)extensiv-constă în faptul că sporul produsului naţional se efectuează pe contul atragerii unor porţiuni suplimentare a factorilor de producţie(capitaluri suplimentare,forţă de muncă,terenuri arabile)

2)intensiv-se efectuează pe contul aplicării factorilor de producţie perfecţionaţi(a tehnologiilor noi pe contul implementării inovaţiilor în procesul de producţie).

În rezultatul intensificărilor este nu doar sporirea vol.de producţie,dar şi perfecţionarea calităţii ei.Se poate afirma că tipul de cr.ec-că intensiv mizează în special pe modificările calitative ale factorilor de producţie,iar cel extensiv pe modificarea lor cantitativă.În istoria ec-că nu sunt cunoscute exemple de existenţă a unuia dintre tipurile de cr.ec-că menţionate,în stare pură,totodată are loc o combinare între ele.Ex:în anii 70-80 ai sec.XX în fosta URSS sporirea produsului naţional se asigura doar în proporţie de 20-30% pe contul timpului intensiv.

Indicatorul analogic pu ţările industrial dezvoltate constituia m.mult de 50%.Cr.ec-că este măsurată în principal

cu ajutorul indicatorului producţiei materiale şi a serviciilor.De regulă,cel mai important indicator de măsurare a cr.ec-ce este ritmul anual de cr. A PIB calculat în ec-ia naţională şi pe cap de locuitor.Măsurarea se face prin compararea mărimii PIB la inc.şi sf.anului.

Cr.ec-că se calculează preţuri comparabile pu a elimina influenţa exercitată de inflaţie asupra mărimii valorice a PIB(PNB).Rata cr.ec-ce atunci cînd depăşeşte rata de cr.a populaţiei,relevă fenomenul de cr.a populaţiei şi a venitului pe cap de locuitor.Acesta este scopul final al dezvoltării ec-ce din orice ţară.

Factorii cr.ec-ce.Cr.ec-că este

alimentată de un şir de factori care pot fi divizaţi în fn.de m.multe criterii.Clasicul Adam Smith afirma:”O sursă a cr.ec-ce este sporirea productivităţii muncii care se sprijină pe diviziunea socială a muncii”.

Carl Marx susţinea-„factorul de bază a cr.ec-ce este acumularea capitalului,dar totuşi posibilităţile de cr.ec-că în capitalism sunt limitate din cauza contradicţiilor existente.” Printre factorii cheie de cr.ec-că pot fi menţionaţi: resursele naturale,r.de muncă,progresul tehnico-ştiinţific ş.a.În a 2-a jum a sec XX savanţii economişti ajung la concluzia că la temelia cr.ec-ce se află o totalitate de factori.Un grup de economişti francezi susţin că la baza cr.ec-ce se află în special următorii factori:

1)majorarea nr.populaţiei active şi a calificării forţei de muncă;

2)acumularea capitalului;

3)progresul tehnic şi inovaţiile;

4)progresele în diviziunea şi organizarea muncii.

Aceşti factori pot fi divizaţi în 3 grupe mari:

a)f.de bază-principali.munca,capitalul,pămintul,investiţiile,cercetările tehnico-ştiinţifice.

b)f.sociali şi instituţionali-participarea muncitorilor la administrarea întreprinderilor,spiritul de întreprinzător şi mentalitatea,sistemul de securitate socială,climatul investiţional.

c)eficacitatea activităţii instituţiilor intl.

Intrebarea 76. Sistemuleconomiei mondiale. Piața mondială si structura ei.

Economia mondială - un sistem complex, dinamic, care încorporează ansamblul economiilor naţionale dar şi relaţiile, interdependenţele economice dintre ele, generate şi dezvoltate pe baza diviziunii internaţionale a muncii, precum şi de mecanismele, normele juridice şi instituţiile naţionale şi mondiale conform cărora se realizează aceste legături.

Economia mondială constituie totalitatea economiilor naţionale aflate în relaţii de interdependenţă în baza diviziunii internaţ a muncii şi participării la circuitul economic mondial

Economia mondială, ca un ansamblu de interdependenţe între economiile naţionale, este un fenomen relativ nou, apărut

45

ceva mai bine le un secol în urmă.

Etapele economiei mondiale:

I) etapa creării premiselor economiei mondiale (sf.sec. XVI – înc.sec. XVII) - trecerea de la feudalism la capitalism, descoperirile mari geografice şi cuceririle coloniale, crearea economiilor şi pieţelor naţionale;

II) etapa formării economiei mondiale (sec.XVIII-XIX) - întărirea economiilor şi pieţelor naţionale, statele devin subiectele de bază ale relaţiilor internaţ, comerţul se realizează principale diviziunii internaţ a muncii;

III) etapa dezvoltării economiei mondiale (sfîrşitul sec. XIX - începutul sec. XX) - aprofundarea relaţiilor economice internaţionale, piaţa mondială include deja şi pieţele muncii, capitalurilor, hîrtiilor de valoare.

Economia mondială contemporană este rezultatul unui proces istoric îndelungat, ce include un şir de momente importante:

1) dezvoltarea econ.de schimb, lărgirea relaţiilor economice dintre diferite popoare şi regiuni ale globului;

2) dezvoltarea manufacturilor, revoluţia industrială şi formarea marii industrii maşinizate;

3) formarea pieţelor naţionale şi a economiilor naţionale;

4) formarea diviziunii internaţionale a muncii (ca ansamblu de specializări pentru export şi al dezvoltării relaţiilor economice);

5) conştientizarea importanţei existenţei economiei mondiale ca rezultat al confruntărilor contradictorii în perioada primului

război mondial şi al crizei economice mondiale 1929-1933;

6) existenţa unii dependenţe reciproce dintre naţiuni şi necesitatea conjugării eforturilor (ca rezultat al unui şir de evenimente cum ar fi destrămarea sistemelor coloniale, dezvoltarea furtunoasă a comerţului internaţional, criza energetică internaţională, apariţia unor probleme globale ale omenirii).

Trăsăturile de bază ale economiei mondiale contemporane:

1) creşterea furtunoasă a numărului de state suverane şi afirmarea economiilor naţionale ca rezultat al evoluţiei contradictorii şi al destrămării unor sisteme, spaţii economice (sistemul colonialist, sistemul socialist, sistemul U.R.S.S., al Iugoslaviei etc);

2) tendinţele de reconstruire şi dezvoltare ale unor noi spatii economice zonale, regionale, internaţionale (pe baza unor uniuni integraţioniste sau a unor societăţi transnaţionale);

3) unitatea economiei mondiale asigurată prin accentuarea şi diversificarea interdependenţelor economiilor naţionale, internaţionale, regionale şi mondiale.

Unitatea economică mondială este un complex economic eterogen şi dinamic, trăsăturile căruia, pe de o parte, decurg din marile deosebiri în nivelul de dezvoltare, în potenţialul economic, în structurile economico-sociale ale ţărilor, pe de altă parte, sunt determinate de multitudinea de factori care influenţează asupra economiei mondiale.

Deosebirile în nivelul de dezvoltare se observă în decalajele economice dintre ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate. De exemplu, PIB pe locuitor în perioada 1991 -1997 era de la 44350 dolari în Elveţia şi de 170 dolari în Uganda (se poate observa decalajul şi prin compararea ritmurilor de creştere a PIB).

Factorii comuni care au influenţat asupra economiei mondiale:

a) scăderea considerabilă a preţurilor la produsele de bază şi a parităţilor schimburilor comerciale;

b) pierderile suferite drept consecinţă a acestui factor şi agravarea crizei datoriilor externe, majorarea dobânzilor, ceea ce a redus ritmurile creşterii economice în ţările în curs de dezvoltare;

c) schimbarea raportului dintre creşterea economică şi consumul de resurse;

d) multipolaritatea economică ca urmare a reducerii ponderii SUA şi a creşterii ponderii Europei Occidentale şi a Japoniei;

e) confruntarea cu problemele globale ale omenirii şi necesitatea măsurilor concrete în soluţionarea lor la scară naţională şi internaţională.

Unicitatea economiei mondiale, ce se manifestă în interdependenţa fenomenelor şi proceselor, care se desfăşoară pe piaţa mondială (ca interes comun, pe de o parte, şi deosebiri ale economiilor naţionale, pe de altă parte).

Deosebirile se referă la:- nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie; potenţialul economic, financiar,

tehnico-ştiinţific;- relaţiile de producţie predominante;- gradul de participare la diviziunea internaţională a muncii;- tipurile de ţări (dezvoltate, mediu dezvoltate, în curs de dezvoltare, slab dezvoltate, industriale, industrial-agrare, agrar-industriale);- tipurile de reproducţie (intensivă, extensivă, de subzistenţă (supravieţuire) ş.a.)

Prin urmare, economia mondială contemporană reprezintă un sistem global mondial, unitar prin interrelaţiile dintre subsistemele componente şi structura eterogenă contradictorie.

Legităţile dezvoltării economiei mondiale:- dezvoltarea rapidă a comerţului mondial, a exportului de capital şi al realizărilor progres tehnico-ştiinţ;- ritmurile înalte de dezvoltare a diviziunii internaţionale a muncii în ramurile ce determină progresul tehnico-ştiinţific - microelectronica, construcţia de maşini, radiotehnica;- nivelul înalt al internaţionalizării producţiei;- concentrarea forţelor de producţie dezvoltate într-un număr limitat de ţări puternic dezvoltate;- dezvoltarea inegală a forţelor de producţie în ţările lumii;- decalajul profund dintre nivelul dezvoltării economice a ţărilor industrializate şi a ţărilor slab dezvoltate.

Componentele de bază ale economiei mondiale sînt:

a) Economiile naţionale (peste 200 la număr), ca verigi de bază ale economiei mondiale, eterogene după orînduirea

politică şi socială, precum şi după înzestrarea cu factori de producţie, după nivelul de dezvoltare economică, după mărimea PIB-ului etc.

b) Organizaţiile economice internaţionale: Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Mondială a Comerţului etc, rolul cărora este mereu în creştere.

c) Societăţile transnaţionale (STN), din care fac parte acele întreprinderi care sînt naţionale după provenienţa capitalului, dar internaţionale după sfera activităţii lor. Ele sînt formate dintr-o societate principală firma-mamă, aflată în una din ţările dezvoltate, şi o mulţime de filiale dependente, plasate în mai multe ţări. Ca exemple de STN putem numi General Motors, Coca-Cola, Philipps, Ford, General Electric, Mitshubishi, Panasonic, McDonald's;

d) Grupările integraţioniste regionale, numite adeseori „organizaţii economice interstatale", cum ar fi Uniunea Europeană, CSI, NAFTA.

e) Fluxurile economice internaţionale: de mărfuri şi servicii, de capitaluri, de forţă de muncă, monetare şi financiare.

Primele 4 tipuri de instituţii constituie subiecţii econ. mondiale, cel de al 5 este un element derivat de conexiuni între subiecţi.

Clasificarea ţărilor lumii după diferite criterii

Harta lumii se reface mereu, mai cu seamă în privinţa numărului statelor suverane. Astfel, în anul 1850, în lume erau numai 44 de state independente, iar în anul 1938 – 60,

după cel de-al doilea război mondial, ritmul de apariţie a noilor state a sporit substanţial. În jumătate de secol numărul statelor lumii s-a mărit de aproape patru ori, atingînd în anul 2005 cifra de 220. După criteriul nivelului de dezvoltare şi al caracterului sistemului economic din care fac parte, ţările lumii sînt divizate în trei mari categorii:

1. ţări dezvoltate cu economie de piaţă, numite de obicei „ţări industriale";

2. ţări în tranziţie;

3. ţări în curs de dezvoltare.

În rapoartele sale anuale, Banca Mondială împarte ţările lumii doar în doua grupuri: ţări dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltare. Conform acestei divizări, ţările în tranziţie se pomenesc într-o categorie sau în alta, în funcţie de mărimea PNB-ului per locuitor. Ţările în care PNB-ul este de peste 5000 de dolari fac parte din prima categorie, celelalte - din a doua.

În prezent, cea mai numeroasă şi mai eterogenă este categoria ţărilor în curs de dezvoltare, din care fac parte: 1) ţările exportatoare de petrol (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuwaitul, Egiptul, Omanul, Iranul, Irakul);

2) aşa-numitele „noile state industriale" sau „ţările recent industrializate":

- ale primului val (Singapore, Coreea de Sud, Tai-wan, Hong Kong, Argentina, Mexic şi Brazilia),

- ale celui de al doilea val (Malaysia, India, Chile, Thailanda),

- ale celui de al treilea val (Cipru,

46

Turcia, Tunis, Indonezia);

3) precum şi cele mai sărace state de pe glob, situate, în principal, în Africa şi Asia.TENDINTEEconomia mondială contemporană este rezultatul unui proces istoric îndelungat, ce include un şir de momente importante:→ dezvoltarea economiei de schimb, lărgirea relaţiilor economice dintre diferite popoare şi regiuni ale globului;→ dezvoltarea manufacturilor, revoluţia industrială şi formarea marii industrii maşinizate;→ formarea pieţelor naţionale şi a economiilor naţionale;→ formarea diviziunii internaţionale a muncii (ca ansamblu de speciфlizări pentru export şi al dezvoltării relaţiilor economice);→ conştientizarea importanţei existenţei economiei mondiale ca rezuдtat al confruntărilor contradictorii în perioada primului război mondial şi al crizei economice mondiale 1929-1933;→ existenţa unii dependenţe reciproce dintre naţiuni şi necesitatea conjugării eforturilor (ca rezultat al unui şir de evenimente cum ar fi destrămarea sistemelor coloniale, dezvoltarea furtunoasă a comerţului internaţional, criza energetică internaţională, apariţia unor probleme globale ale omenirii).Trăsăturile de bază ale economiei mondiale contemporane:1) creşterea furtunoasă a numărului de state suverane şi afirmarea economiilor naţionale ca rezultat al evoluţiei contradictorii şi al

destrămării unor sisteme, spaţii economice (sistemul colonialist, sistemul socialist, sistemul U.R.S.S., al Iugoslaviei etc);2) tendinţele de reconstruire şi dezvoltare ale unor noi spatii economice zonale, regionale, internaţionale (pe baza unor uniuni integraţioniste sau a unor societăţi transnaţionale);3) unitatea economiei mondiale asigurată prin accentuarea şi diversificarea interdependenţelor economiilor naţionale, internaţionale, regionale şi mondiale.În economia contemporană, mondializarea a devenit un fenomen evident. Faptul că un produs purtând aceeaşi marcă este fabricat în mai multe ţări sau că în consiliile de administraţie ale multora dintre cele mai mari firme pot fi găsiţi membri de naţionalităţi diferite nu mai constituie o excepţie. Nu mai este o excepţie nici faptul că o grevă la o întreprindere a lui General Motors din Brazilia declanşează o mişcare de solidarizare în uzinele aceleiaşi firme situate în puncte cardinale opuse, în Australia sau în Anglia. Acest univers multidimensional, această lume cosmopolită sunt, în mare parte, produsul activităţilor tot mai ample ale societăţilor transnaţionale. Aceşti agenţi economici ocupă, astăzi, o poziţie de prim ordin în economia mondială, avъnd o forţă economică mai mare chiar şi decît a unor ţări dezvoltate. În capitalismul liberei concurenţe, comerţul exterior reprezenta principala cale de desfăşurare a

relaţiilor economice internaţionale. În economia mondială contemporană, valoarea bunurilor şi serviciilor care rezultă din investiţiile externe depăşesc considerabil valoarea exporturilor propriu-zise de mărfuri pe plan mondial. Aceasta înseamnă că investiţiile externe sunt principalul instrument de dezvoltare a relaţiilor economice internaţionale. Ele se află la baza apariţiei STN1. Intrebarea 77. Comerţul exterior. Eficienţa comerţului exterior.

Comertul exterior constituie exporturile şi importurile unei tari. El vizeaza deci fluxurile de marfuri şi servicii ale unei economii cu strainatatea.Comertul exterior cuprinde doua tipuri de fluxuri comerciale:a)comerţul cu marfuri corporale, care pot fi produse de baza(materie prima combustibil etc.) cit si produse prelucrate ca echpament, mobila, imbracaminte, etc.b)comertul invizibil,care include transporturile, telecomunicatiile, turismul international, comertul cu brevete de inventie, cu know-howetc. În ultimul deceniu comertul cu bunuri materiale a constituit circa 70% iar cel invizibil circa 30% din volumul total al comertului mondial.Ca parte a eficienţei economice în general, eficienţa economică a comerţului exterior este oglindită de raportul dintre efectele obţinute de pe urma schimburilor de pe pieţele externe şi eforturile făcute în acest domeniu.

În condiţiile unor efecte numeroase şi eficienţa economică a

comerţului exterior se oglindeşte prin intermediul mai multor indicatori :-volumul fizic şi valoric al exporturilor şi importurilor, exprimat în preturi curente şi preturi constane. -structura pe grupuri de marfuri a importurilor şi exporturilor-structura geografica a exporturilor si a importurilor.

Intrebarea 78. Modelul economiei mici deschise.

Economie deschisă este considerată o economie naţională în care nu există restricţii în efectuarea schimburilor cu străinătatea, în care mărfurile şi capitalul au posibilitatea să intre şi să iasă liber din ţară. In acelaşi timp, economia deschisă este şi un concept teoretic, care studiază influenţa factorului extern asupra economiilor naţionale.In teoria economică, economiile deschise se împart în două categorii: a) economii deschise de dimensiuni mari şi b) economii deschise de dimensiuni miciEconomia deschisă de dimensiuni mici nu este în stare să influenţeze dezvoltarea altor ţări. Din contra, ea este nevoită să accepte modificările venite din exterior. Nu numai economia Moldovei este de dimensiuni mici. Din punctul de vedere al ratei dobînzii, al cărei nivel este determinat de economia SUA, chiar şi economiile unor ţări ca Elveţia sau Rusia sînt „de dimensiuni mici". în cazul economiilor deschise de dimensiuni mici, „internaţionalul" comandă, iar „naţionalul" îndeplineşte, în acest fel, pentru această

categorie de ţări, factorul extern a devenit decisiv, ele fiind obligate să se adapteze la modificările survenite pe piaţa mondială, modificări generate de dezvoltarea economiilor de „dimensiuni mari".

Intrebarea 79. Balanţa de plăţi şi structura sa. Echilibrul balanţei de plăţi. Politici de echilibrare a balanţei de plăţi.

Balanţa de plăţi este un document statistic de sinteză macroeconomică ce reflectă în mod sistematizat toate tranzacţiile economice ale unei ţări cu restul lumii pentru o perioadă de timp. Balanţa de plăţi reflectă tranzacţiile efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi si este intocmita de catre Banca Centrala.Structural, balanţa de plăţi este alcătuită din două componente mari:

-contul curent include: balanţa comerţului cu bunuri şi servicii, balanţa veniturilor, balanţa transferurilor curente.; -contul de capital şi fi nanciar constă din: transferuri de capital, investiţii directe, investiţii de portofoliu, derivate financiare, alte investiţii, active de rezervă. La majoritatea articolelor contului fi

nanciar al balanţei de plăţi înregistrările sunt efectuate în valoare netă.

La baza întocmirii balanţei de plăţi stă principiul dublei înregistrări. Fiecare tranzacţie este reprezentată prin două înregistrări egale ca valoare absolută, dar opuse ca semn. Una din aceste înregistrări se efectuează pe credit cu semnul plus, iar cealaltă – pe debit cu semnul minus. În aşa mod, suma tuturor înscrierilor pe credit este egală cu suma tuturor înscrierilor pe debit, iar soldul net al înregistrărilor din BP trebuie să fi e zero. De exemplu, în cazul efectuării unei operaţiuni de export în BP valoarea tranzacţiei va fi refl ectată pe credit la articolul Export şi pe debit la articolul Active - valută şi depozite.

A. Operaţiunile ce generează intrări / încasări se înregistrează după cum urmează:– pe credit:• exportul de bunuri şi servicii, obţinerea venitului din muncă şi a venitului aferent factorilorde producţie deţinuţi de rezidenţi şi utilizaţi de nerezidenţi sau la titluri de valoare în posesiarezidenţilor, emise de nerezidenţi;• investiţiile străine în Moldova, retragerea investiţiilor moldoveneşti de peste hotare,împrumuturile acordate de nerezidenţi rezidenţilor, rambursarea împrumuturilor acordate derezidenţi nerezidenţilor, vânzarea titlurilor de valoare moldoveneşti

47

nerezidenţilor şi vânzarea decătre rezidenţi a titlurilor de valoare străine nerezidenţilor;– pe debit:• încasările primite drept compensare la operaţiunile indicate mai sus la credit (majorareacreanţelor sau diminuarea angajamentelor vizavi de nerezidenţi).

B. Operaţiunile ce generează ieşiri / plăţi se înregistrează după cum urmează:– pe debit:• importul de bunuri şi servicii, plata venitului din muncă şi a venitului provenit din utilizareade către rezidenţi a factorilor de producţie deţinuţi de nerezidenţi sau la titluri de valoare în posesianerezidenţilor, emise de rezidenţi;• investiţiile moldoveneşti în străinătate, retragerea investiţiilor străine din Moldova,împrumuturile acordate de rezidenţi nerezidenţilor, rambursarea împrumuturilor acordate denerezidenţi rezidenţilor, cumpărarea titlurilor de valoare străine de către rezidenţi şi răscumpărareade către rezidenţi a titlurilor de valoare moldoveneşti în posesia nerezidenţilor;– pe credit:• plăţile efectuate drept compensare la operaţiunile indicate mai sus la debit (diminuareacreanţelor sau majorarea angajamentelor vizavi de nerezidenţi).

C. Transferuri curenteSpre deosebire de operaţiunile descrise la literele A şi B, care presupun angajamente reciproce,la articolul transferurile curente

se efectuează înregistrarea compensatorie a bunurilor şi serviciilorprimite sau furnizate gratuit, precum şi a ajutoarelor băneşti şi a altor operaţiuni de transferunilateral, cum ar fi asistenţa tehnică acordată ţării, contribuţia tarii în organismele internaţionalesau transferurile angajaţilor.

D. Erori şi omisiuniModalitatea de înregistrare în balanţa de plăţi, bazată pe contabilizarea în partidă dublă,implică o egalitate a totalului de înscrieri pe credit şi pe debit. În practică, însă, nu se întâmplăaşa, deoarece datele pentru diferite articole sunt furnizate din diverse surse, ca rezultat se obţineun sold net debitor sau net creditor, care este înregistrat cu semn opus la un articol special numitErori şi omisiuni. Astfel, dacă balanţa componentelor reprezintă un sold net creditor / debitor,se va efectua o înscriere compensatorie la debitul / creditul acestui articol. Erori şi omisiuni potapărea şi în urma variaţiei ratelor de schimb, din suprapunerea perioadelor de raportare, precumşi din alte motive.

ECHILIBRUL BALANTEI DE PLATIÎn linii generale, pe termen lung, suma iesirilor trebuie sa fie egala cu cea a intrarilor. În realitate însa, o asemenea egalitate se întilneste foarte rar. Diferenta dintre iesirile de valuta si intrarile de valuta reprezinta soldul balantei da plati. Acesta poate fi pozitiv, atunci cînd intrarile de valuta sint

mai mari decit iesirile, si negative, in cazul unei situatii inverse.

Politici de echilibrare a balanţei de plăţi.

În privinţa echilibrului balanţei de plăţi externe există în literatura de specialitate două accepţiuni diferite: echilibrul balanţei de plăţi este indus automat de echilibrul economic general sau echilibrul poate fi obţinut prin promovarea unor politici macroeconomice sau prin utilizarea unor tehnici de echilibrare specifice. În primul caz nu este nevoie de intervenţia statului pentru echilibrarea balanţei de plăţi, considerându-se că aceasta se va echilibra în condiţiile echilibrului economic general.Politici de echilibrare a BPEStatul are la dispoziţie mai multe politici pe care le poate utiliza în vederea ajustării deficitelor din balanţa de plăţi externe:

-       Politici monetare : ratele de dobândă, operaţiuni pe piaţa liberă efectuate de Banca Centrală, rezervele bancare obligatorii, emisiunea sau retragerea de monedă de pe piaţă, limitarea creditului. Aceste politici pot avea o influenţă directă asupra fluxurilor de capital în sensul atragerii lor printr-o

creştere a ratelor de dobândă. Politicile monetare pot avea un efect benefic asupra balanţei de plăţi externe şi prin stabilitatea în materie de preţuri pe piaţa locală. Inflaţia şi dobânda sunt factori suficient de puternici în a echilibra balanţa de plăţi externe. Politica banilor ieftini care constă în scăderea ratei dobînzei şi respectiv a deficitului costului curent se explică prin faptul că în urma acestei politici vor scădea şi ratele de schimb, care conduc la creşterea exportului şi la reducerea importului. Un dezavantaj al acestei politici este faptul că politica banilor ieftini poate conduce la apariţia proceselor inflaţioniste.

-       Politicile bugetare : politici care vizează creşterea

veniturilor din impozite şi taxe (se poate realiza printr-o fiscalitate sporită sau printr-o mai bună colectare a fondurilor datorate statului) şi reducerea cheltuielilor bugetare. În general sunt vizate acele impozite şi taxe care pot afecta puternic fluxurile financiare şi reale înregistrate de balanţa de plăţi externe. Aceste politici au rolul de a limita dimensiunea deficitului bugetar intern care de multe ori este finanţat extern prin fonduri împrumutate (mai ales în cazul ţărilor în curs de dezvoltare). În plus, aceste deficite sunt adesea finanţate inflaţionist prin emisiune de monedă, fapt ce poate fi dăunător exporturilor, agravând şi mai mult deficitul

contului curent.

-       Devalorizarea cursului de schimb : parte integrantă a politicii monetare are ca efect direct încurajarea exporturilor şi descurajarea importurilor (care devin mai scumpe în monedă naţională). Condiţia de bază este ca deprecierea să fie mai mare decât creşterea preţurilor interne. Din păcate, deprecierea nu este cea mai inspirată modalitate de echilibrare a balanţei în cazul unei ţări dependente de comerţul exterior. Mai mult, deprecierea inhibă importurile de tehnologie şi reduce astfel procesele de retehnologizare ale companiilor care doresc să exporte mai mult, să fie mai eficiente şi mai competitive pe pieţele internaţionale. Orice companie,

48

pentru a rezista pe pieţele internaţionale trebuie să utilizeze ultimele soluţii tehnologice în domeniu şi dacă nu are posibilitatea susţinerii financiare a unei activităţi serioase de cercetare -  dezvoltare în domeniu va fi nevoită să importe această tehnologie, ori deprecierea blochează tocmai acest lucru.

-       Instituirea de bariere tarifare şi netarifare în calea importului cu rol în limitarea cantitativă a importurilor. Barierele tarifare constituie în prezent una din piedicile majore în calea fluxurilor comerciale internaţionale, existând în prezent o mare varietate de astfel de bariere, unele dintre ele greu de identificat şi contracarat. Introducerea taxelor de

protecţie şi anume taxe pe bunuri şi servicii de import şi exportpentru a favoriza producătorii şi prestatorii de servicii locale. Dezavantajele acestei metode sunt: ţările respective pot lua măsuri similare cu privire la bunurile şi serviciile exportate; de ţara care introduce ceea ce va duce la scăderea exporturilor; se pierd avantajele specializării comerţului internaţional.

-       Stimularea şi promovarea exporturilor prin diferite metode (subvenţii de export, credite de export subvenţionate, facilităţi fiscale, asigurarea şi garantarea creditelor de export etc.) conduce la reechilibrarea balanţei comerciale. Promovarea exporturilor include: susţinerea financiară sau

logistică a participării la târguri şi expoziţii internaţionale pentru companiile locale, încheierea de tratate comerciale, acorduri de navigaţie sau comerţ, crearea de zone de liber schimb sau uniuni vamale, crearea de centre de informare în ţară menite să sprijine activitatea de export sau intensificarea reprezentării comerciale în străinătate.

-       Finanţarea deficitelor din BPE se referă la posibilitatea acoperiri unui deficit comercial printr-un credit extern acordat din diferite surse (FMI prin mecanismul de finanţare lărgită sau emisiune de obligaţiuni guvernamentale pe piaţa internaţională). Avantajul acestei politici este unul pe termen scurt, pe termen lung

creditele nu fac altceva decât să amâne rezolvarea cauzelor reale ce au dus la acest deficit comercial. În plus, nu trebuie neglijat faptul prin înregistrarea remunerării acestor credite (dobânzi plătite) în debitul contului de venituri (contul curent) deficitul este reportat pentru o perioadă viitoare.

-       Atragerea de investiţii străine directe şi de portofoliu contribuie la reechilibrarea balanţei de plăţi prin capitalul străin injectat în economie care poate reduce din presiunile asupra cursului de schimb generat de o balanţă comercială deficitară. Atragerea investitorilor străini se poate face prin acordarea de facilităţi (concesionarea de terenuri, spaţii comerciale, clădiri, utilităţi)

sau stimulente fiscale pe de o parte (reduceri la impozitul pe profit, reduceri sau scutiri la  impozitele indirecte) dar şi prin promovarea imaginii în străinătate pe de altă parte. Evident că oricâte facilităţi s-ar oferi investitorilor străini şi oricât eforturi s-ar întreprinde pentru a face cunoscută ţara gazdă, lipsa unui cadru adecvat de dezvoltare propice a afacerilor va ţine la distanţă investitorii străini.

În concluzie, statul poate interveni direct prin numeroase pârghii şi mecanisme pentru a reechilibra balanţa de plăţi externe. Raţiunea  pentru a interveni în sensul echilibrării BPE este dată de absenţa ajustării automate şi de efectele pe care le poate avea dezechilibrul BPE asupra echilibrului economic general. Balanţa de plăţi rămâne principalul mijloc de măsurare a valorii şi a competitivităţii externe a unei economii, fiind în acelaşi timp un instrument deosebit de util pentru configurarea principalelor politici macroeconomice. În

abordarea macroeconomică a nevoii de finanţare a unei economii, balanţa de plăţi externe reprezintă cel mai important instrument de analiză 

Intrebarea 80. Piaţa valutară şi componentele ei. Politica valutară.

Fiecare ţară îşi are propria sa monedă naţională, în care se efectuează toate plăţile şi tranzacţiile în cadrul ţării respective. Utilizată în operaţiunile de schimb internaţional, moneda naţională capătă denumirea de „valută". în acest sens, sînt valute nu numai dolarul şi euro, ci şi leul moldovenesc şi rubla rusească. Deoarece, în mod oficial, pe teritoriul unei ţări, vînzările-cumpărările se fac numai în monedă naţională, în relaţiile economice internaţionale valuta unei ţări urmează a fi schimbată în valuta alteia. Astfel, un agent economic din Moldova nu poate importa gaze ruseşti sau parfumuri franţuzeşti plătind în lei moldoveneşti, înainte de a efectua tranzacţiile respective, el trebuie să schimbe leii moldoveneşti m euro sau în ruble ruseşti. Schimbul de valute naţionale se realizează pe o piaţă specială, numită „piaţa valutară" sau „piaţa schimburilor valutare".

Piaţa valutară este o piaţă pe care are loc vmzarea-cum-părarea de valută străină şi de diferite tipuri de credit (acreditive, cecuri, cambii etc).

Piaţa valutară este o piaţă specifică, care funcţionează, practic, fără întrerupere, 24 de ore din 24. În fiecare ţară, piaţa valutară este supusă controlului din

49

partea Băncii Centrale.

Pe piaţa valutară se vînd şi se cumpără (contra valutei naţionale) valutele altor ţări, în special valutele liber convertibile. Pe această piaţă se confruntă cererea de valută cu oferta de valută.

● Cererea de valută străină este generată de următorii factori:

a) de operaţiunile de import, adică de agenţii economici specializaţi în importul de bunuri materiale şi servicii;

b) de necesitatea extinderii activităţii economice şi procurarea, în asemenea caz, a utilajului şi a materiei prime de peste hotare;

c) de persoanele care pleacă în scopuri turistice sau de afaceri peste hotare;

d) de măsurile de apărare împotriva unei dinamici nefavorabile a cursului de schimb al valutei naţionale. în cele mai multe cazuri, economiile sînt păstrate în valută liber convertibilă, în general în dolari şi euro;

e) de operaţiuni speculative;

f) de ieşiri ale capital.naţ. în scopul de investire peste hotare sau de păstrare a avuţiei în băncile străine.

● Oferta de valută este „alimentată" de:

a) banii obţinuţi în urma exportului de bunuri materiale şi servicii;

b) transferul de bani al persoanelor care activează peste hotare;

c) investiţiile străine care intră în ţară;

d) împrumuturi şi credite, contractate cu organizaţiile economice internaţionale sau cu ag.ec. publici şi privaţi de peste hotare;

e) depozite bancare şi bani ai agenţilor economici în valută liber convertibilă.

Convertibilitatea este proprietatea unei monede naţionale de a se schimba, în diferite proporţii, cu monedele altor ţări.

Valutele naţionale pot fi:

→ liber convertibile, cum este cazul dolarului american, al euro-ului, lirei sterline şi yenului japonez;

→ parţial convertibile sau cu o convertibilitate limitată internă. Astfel, leul moldovenesc se schimbă pe piaţa internă pe mai multe valute străine;

→ neconvertibile.

Există o piaţă valutară internaţională şi o piaţă valutară în cadrul fiecărei ţări.

Principalele burse valutare internaţionale se află la New York, Boston, Chicago, Paris, Tokio, Francfurt, Roma, Ziirich. Toate aceste centre sînt legate între ele într-o reţea unică, printr-un sistem complicat de mijloace de comunicare dintre cele mai moderne, care permit încheierea contractelor de vînzare-cumpărare într-un timp ce se măsoară, de regulă, în secunde. Deci piaţa valutară nu poate fi localizată într-o ţară sau într-un oraş oarecare unde s-ar fi confruntat vînzătorii şi cumpărătorii de valută.

Marea majoritate a tranzacţiilor valutare pe pieţele naţionale sînt efectuate de către băncile comerciale la comanda clienţilor lor. Doar o parte neînsemnată de monedă este schimbată la casele de schimb valutar.

Zilnic, băncile, iar după ele şi casele de schimb valutar afişează, de cele mai multe ori chiar în stradă, cursurile de cumpărare şi vînzare a principalelor valute liber convertibile: dolarul, euro, lira sterlină.

Componentele pieţii valutare sunt:# bursa valutară# casele de schimb(cumpără sau vînd valută nelimitat de la bănci pentru clinţi);# bancile autorizate de Banca Naţională (BN)

Politica valutara reprezinta apanajul autoritatii monetare si valutare, în ultima instanta a statului, de a intervenii în vederea corectarii unor dezechilibre fundamentale ale economiei spre a influenta si orienta fenomenele si relatiile valutare în functie de obiectivele fundamentale stabilite prin lege, respectiv în functie de obiectivele principale ale politicii economice ale statului respectiv.Este de la sine înteles ca politicile valutare difera de la un stat la altul, la un grup de state la alt grup în functie de obiectivele generale, de -tintele propuse dar si de nivelul dezvoltarii pietelor interne, valutare, monetare, financiare.Deoarece politica valutara urmareste în general, atingerea obiectivelor principale ale politicii economice, aceasta se afla în strânsa corelare cu celelalte segmente de piata, în primul rând cu politica monetara, într-un anumit sens, fiind chiar o componenta a acesteia, cu politica comerciala si cea fiscala.Interdependentele dintre politica monetara si cea valutara, sunt cu atât

mai intense cu cât gradul de convertibilitate a monedei nationale este mai mare , marimea acestui grad presupunând dezvoltarea si maturitatea pietelor respective: monetara, valutara, financiara si de capital.

50