78738253-Urban-Ism

17
Oraşul ideal-încercări de ieri şi de azi Scurt istoric Liniile generale de atac ale problemei locuirii urbane şi oraşului sînt deschise de gînditori aparţinînd altor domenii, nu arhitecturii, şi nu se materializează în realizări viabîle. De aceea, Francoise Choay numeşte perioada de pînă la începutul secolului al XX-lea, perioada pre-urbanismului, urmînd ca perioada urbanismului propriu-zis să se desfăşoare odată cu implicarea arhitecţilor în această problematică. Francoise Choay evidenţiază câteva direcţii ideologice, care vor juca un rol hotărâtor în momentul în care se vor propune soluţii arhitectural-urbanistice. Cele mai importante au fost modelele ideologice progresist şi respectiv culturalist. Lor li se alatură modelul naturalist, care şi-a găsit expresia în Broadacre City al lui Frank Lloyd Wright. Modelul progresist Printre reprezentanţi se numară fîlozofi sociali şi politici (Owen, Fourier, Considerant, Proudhon) precum şi utopişti veritabîli (Cabet, Richardson), care au în comun aceeaşi concepţie asupra omului şi asupra raţiunii. În această nouă ordine, exigenţele igieniste (soare, aer, lumină, ocupaţii legate de cultura pămîntului) joacă un rol central, ca şi impresia vizuală, în care logica şi frumuseţea coincid. Locuinţa standard ocupă un rol important şi privîlegiat, în acest sens propunîndu-se mai multe modele: Considerant propune palatul, alţii, precum Fourier, propun locuinţa colectivă, alţii, precum Proudhon sau Richardson, propun locuinţa individuală ca răspuns la problema locuirii urbane. Toate aceste propuneri, deşi doresc să elibereze fiinţa umană de servituţîle oraşului industrial, sfîrsesc prin a fi constrîngătoare şi represive, prin rigiditatea reglementarîlor spaţiale şi politice. Puţine dintre încercărîle de punere în practică (cum ar fi comunităţîle de tip New Harmony fondate în SUA de adepţii lui Owen, sau de adeptii lui Cabet, ori incercărîle de falanstere, sau familisterul din Guise al lui Godin) au rezistat, în general, mai mult de una sau două generaţii. Modelul culturalist Este reprezentat în exclusivitate de gînditori englezi (Pugin, Ruskin şi Morris), se sprijină pe o tradiţie de gîndire care, de peste un secol, a analizat şi criticat realizărîle civîlizaţiei industriale, comparîndu-le cu trecutul (Pugin, Carlyle, Mathew Arnold), şi se naşte concomitent cu romantismul şi cu cercetărîle istorice pe care acesta le generează. Punctul de plecare nu este individul, ci gruparea umană, iar obiecţia majoră adusă oraşului secolului XIX este dispariţia vechii unităţi organice a oraşului, pierderea simţului comunitar, sub presiunea dezintegrantă a industrializării. Estetica joacă rolul central pe care igiena îl juca la progresişti, sperîndu-se ca prin raportarea la tradiţia colectivă, artizanală, se poate combate urîtenia oraşelor industriale, rod al dezintegrării şi generatoare de carenţă culturală. Amenajarea spaţiului urban se face după modele mai puţin riguroase, oraşul este de dimensiuni mici şi circumscris unor limite precise, trebuind să prezinte un contrast lipsit de ambiguitate cu natura sălbatică. El este lipsit de geometrism, urmărind ideea că numai o ordine organică poate să integreze aporturîle succesive ale istoriei şi sitului. Modelul naturalist (subspecie a modelului culturalist) Acest model de gîndire, a cărui arie de influenţă nu depăşeste ţărmurîle Americii,

description

Urbanism

Transcript of 78738253-Urban-Ism

Page 1: 78738253-Urban-Ism

Oraşul ideal-încercări de ieri şi de azi

Scurt istoric

Liniile generale de atac ale problemei locuirii urbane şi oraşului sînt deschise de gînditori aparţinînd altor domenii, nu arhitecturii, şi nu se materializează în realizări viabîle. De aceea, Francoise Choay numeşte perioada de pînă la începutul secolului al XX-lea, perioada pre-urbanismului, urmînd ca perioada urbanismului propriu-zis să se desfăşoare odată cu implicarea arhitecţilor în această problematică. Francoise Choay evidenţiază câteva direcţii ideologice, care vor juca un rol hotărâtor în momentul în care se vor propune soluţii arhitectural-urbanistice. Cele mai importante au fost modelele ideologice progresist şi respectiv culturalist. Lor li se alatură modelul naturalist, care şi-a găsit expresia în Broadacre City al lui Frank Lloyd Wright.

Modelul progresist

Printre reprezentanţi se numară fîlozofi sociali şi politici (Owen, Fourier, Considerant, Proudhon) precum şi utopişti veritabîli (Cabet, Richardson), care au în comun aceeaşi concepţie asupra omului şi asupra raţiunii. În această nouă ordine, exigenţele igieniste (soare, aer, lumină, ocupaţii legate de cultura pămîntului) joacă un rol central, ca şi impresia vizuală, în care logica şi frumuseţea coincid. Locuinţa standard ocupă un rol important şi privîlegiat, în acest sens propunîndu-se mai multe modele: Considerant propune palatul, alţii, precum Fourier, propun locuinţa colectivă, alţii, precum Proudhon sau Richardson, propun locuinţa individuală ca răspuns la problema locuirii urbane.

Toate aceste propuneri, deşi doresc să elibereze fiinţa umană de servituţîle oraşului industrial, sfîrsesc prin a fi constrîngătoare şi represive, prin rigiditatea reglementarîlor spaţiale şi politice. Puţine dintre încercărîle de punere în practică (cum ar fi comunităţîle de tip New Harmony fondate în SUA de adepţii lui Owen, sau de adeptii lui Cabet, ori incercărîle de falanstere, sau familisterul din Guise al lui Godin) au rezistat, în general, mai mult de una sau două generaţii.

Modelul culturalist

Este reprezentat în exclusivitate de gînditori englezi (Pugin, Ruskin şi Morris), se sprijină pe o tradiţie de gîndire care, de peste un secol, a analizat şi criticat realizărîle civîlizaţiei industriale, comparîndu-le cu trecutul (Pugin, Carlyle, Mathew Arnold), şi se naşte concomitent cu romantismul şi cu cercetărîle istorice pe care acesta le generează. Punctul de plecare nu este individul, ci gruparea umană, iar obiecţia majoră adusă oraşului secolului XIX este dispariţia vechii unităţi organice a oraşului, pierderea simţului comunitar, sub presiunea dezintegrantă a industrializării. Estetica joacă rolul central pe care igiena îl juca la progresişti, sperîndu-se ca prin raportarea la tradiţia colectivă, artizanală, se poate combate urîtenia oraşelor industriale, rod al dezintegrării şi generatoare de carenţă culturală.

Amenajarea spaţiului urban se face după modele mai puţin riguroase, oraşul este de dimensiuni mici şi circumscris unor limite precise, trebuind să prezinte un contrast lipsit de ambiguitate cu natura sălbatică. El este lipsit de geometrism, urmărind ideea că numai o ordine organică poate să integreze aporturîle succesive ale istoriei şi sitului.

Modelul naturalist (subspecie a modelului culturalist)

Acest model de gîndire, a cărui arie de influenţă nu depăşeste ţărmurîle Americii,

Page 2: 78738253-Urban-Ism

poate fi considerat ca o variantă locală a modelului culturalist, dar prezentînd particularităţi care îl transformă într-o sinteză complexă de elemente culturaliste şi progresiste.

Broadacre City (BC), oraşul conceput de Frank Lloyd Wright pentru a ilustra modelul naturalist, combină elemente spaţiale provenind de la ambele modele: spaţiul urban este liber, geometrizat şi omogen, iar organicitatea şi închiderea spaţială se regăsesc la nivelul edificiîlor. Mizează pe relaţia cu natura pentru desăvîrşirea personalităţii individuale (legată de ideea de democraţie în viziunea lui Wright), dar şi pe ultimele cuceriri ale tehnicii pentru transportul deasupra marîlor întinderi uniform împărţite în loturi mari. În esenţă, BC este un oraş descentralizat, orizontal şi legat de natură. Ceea ce Wright încerca să propună prin BC era o eliberare de sub tirania metropolei curente ce ar fi trebuit înlocuită de un spaţiu larg, vegetal, în care “proporţia umană […] ne va face să producem cultura care aparţine ‘organicităţii democratice’ “(Wright).

Marx şi Engels, critica fără miză şi fără model

Spre deosebire de modelele propuse de alţi gînditori politici ai secolului XX, Marx şi Engels critică marîle oraşe industriale fără a propune o alternativă viabîlă la organizarea acestora. Tributari (fără premeditare) mitului creaţiei din religia hindusă, cei doi se substituie zeului Shiva în convingerea că ordinea oraşului trebuie distrusă pentru a face loc unui nou inceput. Teoria politică marxistă fiind un sistem deschis, cei doi gînditori nu au putut detalia aspectele particulare de rezolvare ale oraşului înaintea apariţiei rîvnitei „societate fără clase”, ceea ce lasă loc speculaţiîlor despre cum ar fi arătat un asemenea oraş. Trebuie remarcată simpatia celor doi teoreticieni ai socialismului pentru modelul oraşului grădină, care ar fi fost o variantă pentru ştergerea diferenţelor între sat şi oraş. În mod ironic, această diferenţă s-a şters în mod natural în cazul multor sate din zona capitalistă a Europei, ca rezultat al dezvoltării capitaliste libere.

Aplicarea modelului progresist

Ideea comună a tuturor arhitecţîlor care susţin modelul progresist este marşul spre modernitate, compusă din industrie plus arta de avangarda. De aici şi ideea că era industrială este o ruptură istorică radicală, iar faptul că oraşul nu mai este contemporan nici cu automobîlul, nici cu pînzele lui Mondrian este un scandal istoric.

O schimbare semnificativă se va elabora la nivel urban. Racîlele oraşului liberal trecute prin critica progresistă şi prin gîndirea funcţionalistă, vor duce la negarea vehementă a oraşului tradiţional şi încercarea de a-l înlocui cu un organism (excesiv abstractizat şi deci, simplificat) format din cele 4 mari necesităţi umane: locuire, lucru, circulaţie şi cultivarea corpului şi spiritului.

Rezultatul va fi remarcabîl, sub raportul igienei şi raţionalităţii, confortului, faţă de încercărîle de rezolvare tradiţională, ceea ce reprezintă una dintre dimensiunîle de necontestat ale culturii moderne. Problema, ca la orice generalizare excesivă, constă în pretenţia de universalitate a sistemului. Totodată, se pierd valori tradiţionale importante, precum arta artizanatului şi specificul local, considerate a fi anacronice şi o frîna în calea modernizării. Ele vor fi recuperate de abia începînd cu anii ’70, mulţumită regionalismului critic şi postmodernismului istoricist practicat cu discernămînt.

Oraşul gradină-aplicaţie a modelului culturalist

Page 3: 78738253-Urban-Ism

Aplicaţia cea mai consistentă a modelului culturalist este oraşul-gradină englez, elaborat teoretic de Ebenezer Howard şi pus în formă arhitectural-urbanistică de Raymond Unwin. Spaţiul oraşului are limite precise (dupa Howard, 35000-58000 de locuitori), este ocupat într-o manieră diferenţiată, ceea ce constituie mijlocul de creere al varietăţii. Spaţiul este controlat şi închis, clădirîle sînt decupate pe fundalul cadrului natural, conturînd pieţe, străzi sau piaţete, care constituie unităţîle de grupare şi “vecinătate apropiată” ale locuinţelor. Forma este mulată pe teren, nesimetrică şi cu caracter pitoresc.

Refuzul de adaptare la nou (in acest caz – la epoca industrială) a generat abordarea culturalistă nostalgică, concretizată în oraşul-grădină. Dacă în modelul progresist se crează construcţii tipizate, în modelul culturalist se crează o “ordine spaţială model”, care produce un climat mental linişitor, favorabîl dezvoltării relaţiilor interpersonale. Un sentiment de insularitate (pur britanică) caracterizează aceste aşezări, emoţie generată de separarea oraşului de mediul natural printr-o bariera verde. Acest prag viu, în continuă transformare de-a lungul anului, vine să înlocuiască vechîle bariere minerale formate din ziduri şi metereze.

Obiectii şi comentarii la modelul progresist

Nu numai că deplasarea de accent în arhitectura funcţionalistă se face dinspre estetic către tehnic, dar urbaniştii Cartei de la Atena resping programatic condiţionărîle sitului natural. Ei promovează o arhitectură a buldozerului, sistematizări verticale fără rest, atîta timp cît oraşul, indiferent dacă e construit pe ţărmul Atlanticului, în mijlocul continentului sau în Japonia, îşi îndeplineşte cele 4 funcţiuni de bază: locuire, muncă, circulaţie şi petrecerea timpului liber.

Ideile urbanistice ale autorului Modulorului (Plan Voisin, La Citte Radieuse) au rămas ca puncte de referinţă în felul în care urbanismul de planşetă e disjunct faţă de realitate şi poate cădea în pericolul reconstrucţiei fără discernământ.

Planul Voisin e conceput după o planificare ce rimează puternic cu socialismul cel mai brutal prin pretenţiîle exuberante ale demolărîlor. Corbusier afirma despre cultură că ar fi „o stare de spirit ortogonală” or, ştim astăzi că a sta drept şi a judeca strâmb duce la a construi dupa unghi drept şi a trăi strâmb în consecinţă.

Termenul de „unitate” (de locuit, de muncă, de distracţie) folosit de Corbusier denotă atomizarea în creştere a societăţii, opusul unui urbanism eficient, cel al aducerii-împreună. Locurile comune sunt ale constrîngerii, impuse de un arhitect/urbanist planificator, care nu promovează prin spaţiile sale comunicarea şi libertatea specifice modernităţii, ci tocmai valorile ordinator-patriarhale tradiţionale pe care progresismul a încercat să le înlăture.

Cercetările privitoare la percepţia oraşului au avut ca prim rezultat punerea în evidenţă a specificităţii sale. Un oraş nu e perceput de cei care îl locuiesc în felul unei imagini statice, fie ea schemă sau desen: perceperea sa este organizată, pentru aceştia, într-un mod radical diferit, în funcţie de legăturile pragmatice şi afective prin care sunt ataşaţi de oraş. Într-un asemenea mare ansamblu, locuitorul este neatins de geometria mai mult sau mai puţin subtilă care a inspirat macheta; el îşi structurează percepţia pe necesitatea de a-şi regăsi casa, de a decide care drum este mai scurt, etc.

Căutarea eficienţei în modernitate a căpătat proporţiile unei îndatoriri religioase; conceperea planurilor oraşului pentru uzajul maxim al automobilelor şi pierderea în consecinţă a dimensiunii umane e o consecinţă vizibilă a acestei căutări.Urbaniştii

Page 4: 78738253-Urban-Ism

culturalişti, deşi prinşi în interiorul unor percepţii estetice, se îndepărtau de această optică greşită. Obiectii şi comentarii la modelul culturalist

Camillo Sitte afirma: „strada ideală e un tot închis, impresiile sunt limitate de pragurile vizuale”. Viziunea lui constituie oraşul într-o mică lume, ca o matrioşcă. Învelişurile sale, revelând compoziţia urbană complexă, prezintă constant surprize pentru locuitor şi îi imprimă acestuia o dinamică specială în parcurs. Acest spaţiu trebuie să fie în acelaşi timp imprevizibil şi divers, deziderat împlinit prin dezvoltare organică, adaptare la pantele terenurilor, la condiţie de însorire şi climă. Ne simţim mai bine dacă privirea nu se pierde la infint. Imaginea oraşelor americane deşertice, din Nevada, cu nemărginirea pustie în jur are ceva deconcertant şi tulburător. Acest tip de peisaj urban dezolant e folosit cu măiestrie de Goran Dukic în filmul „Wristcutters: A Love Story” pentru a ilustra metaforic Infernul.

Totuşi, aplicarea modelului culturalist prezintă o serie de dificultăţi în plierea pe realitatea secolului XXI: un asemenea model, al „drumurilor de măgari” (Le Corbusier), nu se pretează la iureşul modern al transportului în comun sau la pretenţiîle circulaţiei de mare viteză. De asemenea, extinderea oraşului dincolo de graniţele sale îl obligă să se depărteze de formele de relief care îi dau farmec şi să ajungă la folosirea unor trasee plate, neinteresante.

În „Utopia”, Thomas Morus prezintă, marcat de un vizionarism impresionant, un model de cetate ideală ce pare a fi o medie între culturalism şi progresism. Casele se desfăşoară în front continuu şi se deschid către natură prin grădini generoase. Competiţii comunitare între proprietarii grădinilor marchează un spirit de comunicare şi relaţionare apropiat de fîlosofia culturalistă. Deşi nu se încadrează la oraşe-grădină, Amaurotonul prezintă un grad de înverzire extrem de accentuat. Planul cetăţii e o clară moştenire a împărţirii romane a oraşelor după cele 2 axe: cardo şi decumanus. Cele patru cvartale rezultate au în centrul lor câte o piaţă înconjurată de diverse tipuri de locuinţe, divizare funcţională care intuieşte apariţia, peste secole, a marilor ansambluri progresiste. Oraşul, care funcţionează după modelul socialist al proprietăţii comune şi împărţirii după nevoi, îşi divizează funcţiunile în clădiri sau zone specifice. Astfel, există clădiri tip pentru alimentaţie publică, precum şi pentru sănătate, spitalele aflându-se în afara cetăţii din raţiuni de igienă. Consideraţii asupra oraşului ideal

Oraşul ideal (OI) trebuie să facă faţă unor solicitări contemporane, prin dezvoltarea sau schimbarea radicală a rezolvărilor sale de astăzi. Cu alte cuvinte, oraşul trebuie să se reinventeze. Iată cîteva puncte pe care le considerăm esenţiale în imaginarea unei astfel de cetăţi:

Înainte de a fi o sumă de elemente funcţionale, estetice şi simbolice care dau identitate unui loc, oraşul este suma locuitorîlor săi. Cum calitatea oamenîlor care populează un oraş ideal nu face subiectul acestei lucrări (ba chiar considerăm că a gîndi un tip uman unic drept inhabitant al unui oraş face recurs la o serie de precedente întunecate din istoria secolului XX) vom trata doar aspectele obiective ale problemei.OI trebuie să abordeze cu maximă responsabîlitae problema fondului construit, conservînd în urma unei atente analize, dar optînd pentru demolare şi reconstrucţie în zone destructurate sau în care ţesutul vechi nu are alte virtuţi în afară de vîrsta respectabîlă.OI poate, printr-o atitudine imaginativă, să beneficieze de elementele naturale care îi aparţin sau care îi sunt în proximitate. Observarea atentă a sitului ca prim pas în proiectare poate duce la sporiri ale expresivităţii zonei, ceea ce duce pe cale de consecinţă la o creştere a bunăstării locuitorîlor. Cum dezvoltarea localităţîlor se

Page 5: 78738253-Urban-Ism

produce într-un ritm alert, e fără îndoială că elemente naturale aflate la distanţă de oraş vor fi, în cele din urmă, înglobate acestuia.OI este un spaţiu unde circulaţiîle vor fi pe cît de diverse, pe atît de bine concepute. Prin pasarele pietonale şi pentru biciclişti s-ar contribui la fluidizarea traficului auto şi la scăderea numărului de accidente de traversare. Bariere verzi bogate (copaci şi plante de diferite înălţimi) ar putea face din mersul pe trotuar, aprope de carosabîl, o experienţă suportabîlă, dacă nu chiar plăcută. Într-o viziune mai îndepărtată, circulaţia auto ar fi complet izolată de cea pietonală, fie prin îngropare, fie prin elevarea unor pasarele auto.OI va maximiza orice spaţiu verde existent şi chiar va crea noi zone vegetale, prin sisteme de supraetajare a grădinîlor. Un arc istoric se poate stabîli între Babîlon şi orice oraş „eco” al viitorului. Parcurîle existente vor fi îmbogăţite dendrologic şi modernizate ca amenajare, un pas important fiind eliminarea restricţiei de călcare a gazonului, ceea ce va antrena utîlizarea întregii suprafeţe a parcului, nu doar a aleîlor asfaltate.Oraşele vor fi obligate să facă alegeri strategice pentru orientarea lor economică. Economiile locale şi regionale vor fi din ce în ce mai mult interconectate cu economiîle altor regiuni, atât la nivelul naţional, cât şi la cel internaţional, ceea ce va duce la un schimb fertîl de infomaţie şi cultură între diversele zone.Funcţie de rolurîle pe care le pot juca în raport cu celelalte, oraşele vor stabîli reţele: de sinergie, pentru cooperare, de complementaritate, pentru schimb între specialităţi diferite, sau de notorietate pentru polarizarea interesului străinîlor, în special în zona cultural-turistică.OI va practica o campanie inteligentă de management al deşeurîlor şi de reciclarea acestora, ceea ce îl va transforma într-un sistem coerent şi autosuficient, cu importante economii de energie datorate acestei reciclări.OI va avea o viaţa culturală diversă, care să se adreseze tuturor vîrstelor, dar mai ales să suscite interesul tinerîlor. Pentru aceasta, trebuie ca arta să iasă în strada şi să invite la participare şi interacţiune, prin mecanisme specifice: happening-uri, concerte, performance arts, întreceri artistice si sportive, etc. Municipalitatea oraşului ideal încurajează şi sprijină activ asemenea manifestări care aduc un plus de imagine şi de interes asupra urbei.OI va fi recognoscibîl, atît prin iconuri şi simboluri locale arhitecturale/urbanistice, cît şi prin atmosfera identitară specială pe care o va degaja. Ajutat de brandul (auto)creat, oraşul va fi un factor de coagulare socială şi un actor important pe scena schimbului informaţional.Concluzii finale

Urbaniştii cu discernămînt trebuie să se pazească de iluzia progresistă cât şi de nostalgia naturalistă în formele lor pure, reducţioniste, şi să facă efortul unor sinteze armonioase, în care funcţionalul să poată respira iar ţesutul vechi să nu rămână în paragină, ci să salute îmbunătăţirile tehnologice. Urbanismul e capabil să readucă oraşul contemporan în linia de simpatie a locuitorilor săi, cu condiţia sǎ aibǎ în vedere o scrutare atentǎ a nevoilor oamenilor urmând ca, după o atentǎ şi empaticǎ înţelegere a dezideratelor acestora, sǎ punǎ bazele unor oraşe care sǎ „nu reprime sau slăbeasca facultǎţile umane, ci sǎ le dezvolte şi sǎ le potenţeze” (Ildefons Cerda).

Bibliografie

Francoise Choay – Urbanismul, utopii şi realităţi, Ed. Paideia 2002Thomas Morus – Utopia, Ed. Mondero, 2003Ana-Maria Zahariade – Modelele ideologice: esenţa critică şi trăsăturile generaleNoua carta de la Atena, 2003

Page 6: 78738253-Urban-Ism

Jocul dintre realitate şi utopie în urbanism

Urbanismul sau interesul specializat al comunităţilor pentru bunul mers al oraşului modern/industrializat, are în scurta sa istorie, o dualitate evidentă. Pe de o parte sunt filosofii, arhitecţii, sau oricare altă personalitate ce şi-a luat rolul de ordonator al urbei, şi, de cealaltă parte de baricadei, se află realitatea, societatea propriu-zisă, nu cea a planşetei, societate cu probleme, cu oameni a căror individualitate şi personalitate sunt ignorate, cu interese atât economice cât şi culturale/spirituale mult mai complexe decât o arată „omul-mediu”, cu o dinamică a relaţiilor sociale mult peste aşteptările „specialiştilor” (deoarece adevăratul specialist este cel care reuşeşte să cuprindă întreaga problematică a oraşului, şi nu numai frânturi ce se întâmplă să se încadreze în nişte tipare date de nişte medii).

Pornind de la această evidentă incompatibilitate între urbanistul-dictator şi omul aservit de acesta (sau cel puţin acest om ar trebui să fie ţinta eforturilor lui), voi încerca să arăt în cele ce urmează evoluţia acestei relaţii pe parcursul secolului 20, în principal.

Societatea industrială cu al ei produs, oraşul industrial, are marea problemă de a nu-şi putea organiza în mod corespunzător mediul de viaţă, acest eşec aducând după sine deznădăjduire şi alienare culturală şi spirituală în rândul populaţiei, extindere haotică cu mari carenţe în aprecierea naturii şi a terenului, dezvoltare industrială necontrolată cu repercusiuni pe termen lung, şi nu în ultimul rând ineficienţă economică cu efecte atât asupra clasei conducătoare cât şi asupra celei muncitoare. Datorită acestor numeroase probleme, ia naştere o nouă disciplină – urbanismul – caracterizată printr-un spirit reflexiv şi critic, dar totodată cu valenţe ştiinţifice. Urbaniştii pretind – şi aici este marele lor defect – că deţin adevărul („punctul de vedere cel adevărat” după cum susţinea Le Corbusier ). Această atitudine exclude orice demers critic asupra lor [urbaniştii], atitudine care a existat şi mai există, susţinută tot în numele adevărului. Se pare că salvarea oraşului se află tocmai în acest paradox al luptei pentru adevăr, în calea de mijloc ce o implică.

Înainte de toate să evidenţiem modificările ce le determină revoluţia industrială în vechiul ţesut medieval. Apariţia automobilului şi folosirea acestuia la o scară din ce în ce mai mare, necesitatea comunicării cât mai rapide între diversele obiective industriale, necesitatea transportului masei de muncitori de la locul de trai şi înspre acesta, au dus la lărgirea străzilor, croirea marilor bulevarde, alocarea de spaţii semnificative parcării autovehiculelor, acţiuni întreprinse de multe ori într-o manieră buldozeristă, fără simpatie pentru vechiul ţesut, pentru istoria locurilor. Mare exod din zonele rurale spre cele urbane a generat alte mari probleme legate în primul rând de adăpostirea în condiţii umane a acestei mase de oameni. Apar noi „organe” urbane ce provoacă schimbări importante în ţesutul urban prin gigantismul lor: mari magazine, mari hoteluri, mari cafenele, gări, centre de afaceri, clădiri de birouri. Datorită acestei dezvoltări sunt sacrificate spaţiile verzi, se extind periferiile, noul centru devine Bursa (noua biserică a societăţii).

În aceste condiţii, în zorii urbanismului, mai bine zis în perioada pre-urbanismului, apar două modele ce încearcă să rezolve măcar parţial problemele evidente ale oraşului: condiţii mizere de locuit pentru proletariatul urban, distanţele epuizante ce despart locuinţa de locul de muncă, lipsa grădinilor publice, segregarea socială, urâţenia şi monotonia construcţiilor „pentru cei mulţi”.Aceste modele vor fi două la număr: modelul progresist şi cel culturalist. Este de remarcat că se consideră mutaţiile ce-au avut loc în oraşul acelor timpuri ca fiind o dezordine căreia trebuie să

Page 7: 78738253-Urban-Ism

i se opună tendinţe de ordonare. Exceptându-i pe Marx şi Engels, nici un alt gânditor al timpului nu vede în metamorfoza urbanului o nouă ordine promovată de revoluţia industrială şi de dezvoltarea economiei capitaliste.

Modelul progresist îşi găseşte rădăcinile în lucrările lui Owen, Fourier, Richardson, Cabet, Proudhon. În cadrul acestui model orientat spre viitor, spre progres (de aici şi denumirea de progresist), omul este tratat ca un individ tip, cu nevoi şi calităţi cuantificabile, abordabile raţional şi ştiinţific. Din aceste condiţii apriorice, modelul progresist îşi alimentează tendinţele de universalitate, considerându-se aplicabil indiferent de climatul cultural, politic sau spiritual, indiferent de topologie sau condiţii de mediu. Se opune oricărei relaţii cu trecutul, considerând revoluţia industrială ca o ruptură între oraşul Evului Mediu şi oraşul de sfârşit de secol 19. Oraşul este deschis, presărat cu verdeaţă (respectând normele de igienă atât fizică cat şi morală), este divizat strict pe clase de funcţiuni (locuire, muncă, cultură, recreere), edificiile sunt tip, multiplicabile de oricâte ori (cel mai privilegiat este locuinţa, o adevărată maşina de locuit unde domneşte eficienţa CAZĂRII omului). Astfel, prin gruparea în unităţi de sine stătătoare a funcţiunilor urbane, oraşul se poate dezvolta indefinit, tinzând la o dezvoltare planetară, la nevoie. În modelul progresist domneşte eficienţa, randamentul maxim, atitudine vizibilă la Owen care compară buna tratare a instrumentelor mecanice cu „buna tratare a instrumentelor vii”.

Modelul culturalist, cel de-al doilea model al preurbanismului, îşi are fundamentul în lucrările lui Ruskin şi William Morris. De această dată, ca răspuns la modelul progresist, sunt luate în considerare particularităţile fiecărui individ, istoria locului. Oraşul este tratat ca o grupare organică şi nu ca o mulţime de elemente interschimbabile. Se accentuează pe o anume nostalgie a trecutului, a farmecului oraşelor medievale, de aici şi schimbare de tematică: de la cea de progres la cea de cultură, de la nevoile materiale la cele spirituale. Oraşele sunt precis circumscrise unui anume perimetru, clădirile se vor a fi diferite, dar organic integrate, se promovează asimetria ca sursă a frumuseţii. Modelul culturalist este anti-industrial urmărindu-se nu randamentul economic ci fericirea individului. Promovează de asemenea artizanatul ca mijloc de afirmare a unei culturi. Prin organizarea populaţiei în oraşe dens organizate se promovează o dispersie a acesteia in teritoriu, urmând ca oraşele să relaţioneze organic unele cu altele, dar fără a se îngloba reciproc. După cum observăm, cuvântul de ordine în ordonarea oraşului este „organic”.

Ambele modele au mândria de a fi modele universal valabile, reproductibile, devenind astfel rupte de timp şi prin urmare utopice (de niciunde).

În opoziţie cu aceste modele, Marx şi Engels privesc oraşul ca un aspect particular al unei probleme particulare, fără a propune modele, fără a vedea o anume dezordine. Rezolvarea problemelor oraşului în viziunea lor este societatea fără clase si conceptul de oraş-sat (eliminarea diferenţelor economice şi culturale ce separa atunci populaţia urbană de cea rurală) O dată cu secolul 20, se trece de la preurbanism la urbanism, trecându-se de la generalişti (istorici, economişti, politicieni) la specialişti (în principal arhitecţi), si de o atitudine politizată la una depolitizată. Dar în primul rând se trece de la o acţiune orientată mai mult utopic la una îndreptată spre punerea în practică. În cadrul urbanismul vom găsi trei modele de aceasta dată: modelul progresist ( o versiune modernizată a predecesorului său), modelul culturalist ( la fel o evoluţie a modelului perioadei preurbanismului), şi, ca model nou, cel naturalist.

În cadrul noului model progresist, principalul motor al promovării şi perfecţionării acestuia a fost grupul C.I.A.M. cu al său manifest „Carta de la Atena” ce analizează nevoile umane din patru mari direcţii: locuire, muncă, circulaţie, cultivarea corpului şi a spiritului. Ideea centrală este cea de modernitate. La fel ca şi modelul predecesor,

Page 8: 78738253-Urban-Ism

acest model se vede rupt radical de trecut. Se caută tipul de aşezare ideal, ce poate fi aşezat oriunde, indiferent de topologie şi cultură, născându-se urbanismul buldozerului ce nivelează munţii şi umple văile. Oraşul progresist se vrea doar raţional, eficient şi cu valenţe estetice. Pentru a rezolva inerentele probleme de igienă ridicate de comasarea într-un spaţiu redus a unui număr mare de oameni, progresiştii vor milita pentru trioul: aer, lumină, verdeaţă, toate acestea trecute prin filtrul, bineînţeles, al raţiunii. Aceste deziderate ii duc la o „spargere”a vechiului spaţiu urban dens şi izolarea turnurilor verticale în întinderi de verdeaţă, abolind şi strada în acest proces (Le Corbusier anticipa: „oraşul se va transforma puţin câte puţin într-un parc”). Se păstrează clasarea şi sub-clasarea riguroasă a zonelor. Circulaţia este concepută ca o funcţiune separată ce se suprapune independent de celelalte funcţiuni urbane, străzile urmând cale cea mai directă, eliminându-se astfel dezordinea din circulaţiei cu riscul transformării oraşului într-un spaţiu al automobilului, guvernat de cerinţele acestuia. Pe lângă aceste aspecte de ordin practic, oraşul progresist este de asemenea şi oraş-spectacol, arhitecţii-urbanişti punându-şi amprenta asupra esteticii edificiilor. Dar în aceasta căutare a frumuseţii oraşului, resping total moştenirea trecutului, păstrând doar aliniamente şi unele clădiri pe post de muzee şi simbol. Atât în plan cât şi în faţadă observăm domnia unghiului drept, cultura ortogonalului (Le Corbusier afirma „Cultura este o stare de spirit ortogonală”). Fiecare funcţiune urbană are un edificiul tip corespunzător, cel mai vestit fiind „maşina-de-locuit” a lui Le Corbusier sau „Unitatea de locuit de la Marseille”. Progresiştii nu mai văd în om o fiinţă umană dominată de sentimente şi trăiri, ci o privesc ca pe o resursă a cărei singură menire e să producă într-un mod cât mai eficient. Până şi familia este privită ca celula reproducătoare a societăţii.

Cel de-al doilea model are ca întemeietori pe Camilo Sitte, Ebenezer Howard (părintele oraşului-grădină) si Raymond Unwin (realizatorul primului garden-city la Letchworth). Acest model, la fel ca şi predecesorul din preurbanism, priveşte oraşul ca un tot în defavoarea indivizilor, si consideră ca doar studiul trecutului poate duce la o soluţie mai bună pentru oraşul industrial. La fel oraşul este privit ca o cetate, dens populată, cu „ziduri” bine definite (de această dată sunt benzi de verdeaţă), organic dezvoltată în interior, cu edificii diverse evitând astfel monotonia. Un astfel de oraş-grădină nu se mai poate extinde în spaţiu, singura opţiune fiind „colonizarea” unor noi spaţii şi întemeierea unor noi „cetăţi” (asemenea grecilor antici),menţinându-se astfel o populaţie optimă (30.000 sau 58.000 de locuitori).

Fiecare oraş se va adapta locului său. În ceea ce priveşte interiorul unui oraş, Camilo Sitte se concentrează pe analiza aşezărilor trecutului: a dispunerii străzilor, a dimensionării pieţelor, relaţiei dintre spaţiul construit şi stradă. El redă străzii importanţa cuvenită din punct de vedere al rolului social, elimina verdeaţa din centru şi acolo unde apare este dimensionată cu grijă, având un caracter intim, protector, ce stimulează socializarea şi nu delicvenţa promovată de spaţiile verzi lăsate necontrolate de progresişti. Problema lui Sitte e aceea că nu conştientizează, distras fiind de preocupările estetice, că societatea s-a schimbat, că relaţiile de producţie s-au schimbat, problemele şi cerinţele străzii s-au schimbat. În definitiv, modelul culturalist, asemenea predecesorului, este unul nostalgic ce încearcă să reînvie gloria pierdută a trecutului, refuzând să considere oraşul ca fiind condiţionat temporal şi deci ireversibil.

Noul model ce apare în secolul 20, cel de-al treilea, este cel naturalist promovat de marele arhitect american Frank Lloyd Wright sub forma proiectului Broadacre-City (1931-1935). Acest model are la bază mişcarea anti-urbană din S.U.A. de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. Wright rămâne fidel principiilor exprimate prin arhitectura lui organică de integrare a omului cu natura, de reîntoarcere la valorile naturii. El promovează dispersarea clădirilor şi micilor centre de producţie în mediul

Page 9: 78738253-Urban-Ism

natural care redevine dominant, locuinţele joase, unifamiliale cu mici ateliere/birouri,facilităţi medicale,comerciale şi culturale dispersate dar mai mari la număr. Toate acestea se află dispuse într-o vastă reţea de circulaţie, reţea care este mai progresistă chiar de cât… modelul progresist prin tehnica modernă ce o presupune: automobil, avion, televiziune. În această vastă reţea gândită pentru o extindere planetară, va domina adevărata democraţie, aceea în care individul are libertate totală într-o societate depolitizată. Broadacre este poate singurul model care refuză să folosească constrângerea individului, refuzând concepte ca randament şi eficacitate. Totuşi acest model este unul care a rămas doar în domeniul utopicului, nefiind compatibil cu dezvoltarea de neoprit a capitalismului.

Din fericire apar şi alte păreri şi concepţii privitoare la modul de acţiune asupra oraşului, de această dată cu înclinaţie spre umanism, spre acceptarea omului cu defectele şi calităţile sale şi adaptarea urbanului la acestea. Patrick Geddes şi Lewis Mumford se remarcă prin metodologia complet nouă ce o propun: anchetarea în detaliu a tuturor factorilor ce conlucrează la creaţia urbană, în principal prin studiile sociale. Ei condamnă urbanismul de planşetă considerând urbanismul ca o interfaţă între populaţie şi mediul ei de viaţă. Deşi consideră istoria importantă nu cade în capcana culturalistă, preţuind valorile istorie dar considerând totodată şi specificitatea situaţiei actuale, ceea ce conduce la o adaptare şi dezvoltare a trecutului. Este denunţat urbanismul progresist cu al său rol mutilant şi alienant, opunându-i posibilităţile (de multe ori nefolosite de către progresişti) ale tehnicii moderne.

În concluzie, aceste modele urbane au meritul (la unele dintre ele fiind printre puţinele) de a experimenta şi de a testa noi metode de a privi oraşul. În mod evident, ele au dat greş arătând astfel pericolele ce ne pasc atunci când apare un urbanist ce pretinde a cunoaşte adevărul, a fi sursa tuturor soluţiilor. De fapt nu există soluţii universal valabile, şi nici măcar soluţii complete la probleme dealtfel greu de definit. Calea de urmat este cea a multidisciplinarităţii, cea a atragerii societăţii civile în elaborarea soluţiilor, a analizei cât mai în detaliu a problemelor, în întreaga lor complexitate, dar fără a pierde perspectiva de ansamblu asupra oraşului. Urbanistul trebui să fie cel care reuneşte toate aceste părţi implicate în proces şi le valorifică la maximum calităţile utile proiectului în cauză. El trebuie sa fie cel care ţine pasul cu societatea şi oraşul, cu transformările acestora, având ca ultim scop conştientizarea factorilor ce intervin în evoluţia lor.

Bibliografie: Urbanismul, utopii şi realităţi – Françoise Choay, Editura Paideia,Simetria 2002

MODELELE IDEOLOGICEESENTA CRITICA SI TRASATURILE GENERALE

Text redactat de A.M. Zahariade

I. NASTEREA ModelelOR ideologiceLiniile generale de atac al problemei locuirii urbane si orasului sint deschise de ginditori apartinind altor domenii, nu arhitecturii, si nu se materializeaza in realizari viabile. De aceea, Francoise Choay numeste perioada pina la inceputul secolului al XX-lea, perioada pre-urbanismului, urmind ca perioada urbanismului propriu zis sa se desfasoare odata cu implicarea in aceasta problematica a arhitectilor (F.Choay, Urbanisme - Utopies et realites).

Page 10: 78738253-Urban-Ism

Toate liniile de gindire pornesc de la critica orasului liberal. Urmarind focalizarea criticii asupra anumitor aspecte, considerate cheie, precum si modul in care se propune compensarea aspectelor criticate, Francoise Choay evidentiaza citeva directii ideologice, care vor juca un rol hotaritor in momentul in care se vor propune solutii arhitectural-urbanistice. In continuare se va prelua terminologia apartinind autoarei, care le numeste:

- modelul ideologic progresist,

- modelul ideologic culturalist.

Gindirea arhitectural-urbanistica post-liberala este dominata de aceste doua modele, care pleaca ambele de la critica globala a societatii industriale, astfel incit tarele urbane apar ca rezultat al tarelor sociale, economice si politice. Critica este initial opera unor polemisti umanitaristi (ofiteri municipali, oameni ai bisericii, medici, igienisti, etc.) si are in general o abordare mai degraba descriptiva, la care se adauga o serie de filozofi si ginditori politici. Cu exceptia lui Marx si Engels, aceste spirite care critica cu luciditate tarele orasului industrial nu ramin in aceeasi logica atunci cind nu vad ca aceste tare sint reversul unei ordini noi, a unei noi organizari a spatiului urban, promisa de revolutia industriala si de dezvoltarea economica de tip capitalist. De aceea, conceptele de "dezordine", "anarhie" si "haos" se repeta foarte des si persista si in gindirea arhitectural-urbanistica de mai tirziu. Ele sint regasibile ca atare si la Le Corbusier, si la Gropius, si la Mumford. In plus, tot cu exceptia lui Marx si Engels (care fac o critica foarte pragmatica si fara model, propunind rezolvarea problemei locuirii prin confiscarea locuintelor si redistribuirea lor), critica este insotita de propuneri de ordonare urbana mai mult sau mai putin viabile: una orientata spre viitor, cealalta nostalgica si orientata spre trecut.

MODELUL PROGRESISTEste reprezentat de filozofi social 11211g67l i si politici (Owen, Fourier, Considerant, Proudhon) si utopisti veritabili (Cabet, Richardson), atit englezi cit si francezi, care au in comun aceeasi conceptie asupra omului si asupra ratiunii.

Ei pun in centrul criticii lor privind societatea industriala degradarea individului. Au in vedere un om abstract, care reprezinta tipul individului uman, cu nevoi-tip, deductibile stiintific. Gindirea lor este orientata spre viitor, spre progres, pentru ca analiza rationala va permite determinarea unei ordini-tip care sa raspunda nevoilor, ordine care este deci universal valabila.

In aceasta noua ordine, exigentele igieniste (soare, aer, lumina, ocupatii legate de cultura pamintului) joaca un rol central, ca si impresia vizuala, in care logica si frumusetea coincid.

Spatiul urban propus este larg dschis, pentru a putea raspunde exigentelor igieniste, decupat functional dupa o logica de dispunere simpla, iar edificiile sint gindite ca prototipuri (Proudhon propune modele de locuinte, Fourier, falansterul - model de locuinta colectiva cu ateliere - si diverse constructii rurale, Owen propune un tip de scoala etc.).

Page 11: 78738253-Urban-Ism

Locuinta standard ocupa un rol important si privilegiat. In acest sens se propun mai multe modele: Considerant propune palatul, altii, precum Fourier, propun locuinta colectiva, altii, precum Proudhon sau Richardson, propun locuinta individuala.

Toate aceste propuneri, desi doresc sa elibereze fiinta umana de servitutile orasului industrial, sfirsesc prin a fi constringatoare si represive, prin rigiditatea reglementarilor spatiale si politice. Putine dintre incercarile de punere in practica (cum ar fi comunitatile de tip New Harmony fondate in SUA de adeptii lui Owen, sau de adeptii lui Cabet, ori incercarile de falanstere, sau familisterul din Guise al lui Godin) au rezistat, in general, mai mult de una sau doua generatii.

MODELUL CULTURALISTEste reprezentat numai de ginditori englezi (Pugin, Ruskin si Morris), se sprijina pe o traditie de gindire care, de peste un secol, a analizat si criticat realizarile civilizatiei industriale, comparindu-le cu trecutul (Pugin, Carlyle, Mathew Arnold), si se naste cam odata cu romantismul si cu cercetarile istorice pe care acesta le genereaza.

Punctul de plecare nu este individul, ci gruparea umana, iar scandalul istoric de la care pornesc ginditorii acestei linii se refera la disparitia vechii unitati organice a orasului, pierderea simtului comunitar, sub presiunea dezintegranta a industrializarii. In acest model, preeminenta nevoilor materiale se sterge in fata celor spirituale. Ca urmare, estetica joaca rolul central pe care igiena il juca la progresisti. Printr-o estetica rezultata din traditia colectiva, artizanala se poate combate uritenia oraselor industriale, care este rodul dezintegrarii prin carenta culturala.

Amenajarea spatiului urban se face dupa modele mai putin riguroase, orasul este de dimensiuni mici si circumscris unor limite precise, trebuind sa faca un contrast lipsit de ambiguitate cu natura salbatica. El este lipsit de geometrism, urmarind ideea ca numai o ordine organica poate sa integreze aporturile succesive ale istoriei si sitului.

Nu se foloseste de prototipuri si standarde, propunind locuinte simple, dar cu diferente capabile sa-si reprezinte stapinii. In general, accentul este pus pe edificiile culturale si comunitare in detrimentul locuintei. Ceea ce nu inseamna ca neglijeaza chestiunea locuintei, ci doar ca ea este subordonata.

Climatul foarte urban bazat pe idei de comunitate si suflet colectiv in formule democratice, se bazeaza pe anti-industrialism si face (complet) abstractie de realitatea economica.

Constringerea exista si aici, pentru ca orasul este supus unui fel de "malthusianism" formal si demografic, pentru a evita imprevizibilul care ar putea sa apara din dezvoltarea lui.

ANTI-URBANISMUL AMERICANAcest model de gindire, a carui arie de influenta nu depaseste tarmurile Americii,

Page 12: 78738253-Urban-Ism

poate fi considerat ca o varianta locala a modelului culturalist, dar prezentind diferente notabile, dintre care unele ar putea fi incadrate - paradoxal - in linia progresista.

Este legat de nostalgia pionierului si a naturii salbatice, fata de care orasul industrial este criticat in diferiti termeni: Thomas Jefferson il critica in numele democratiei si a unui empirism politic, Emerson si Thoreau in numele unei metafizici a naturii, Henry Adams, Henry James si alti romancieri il critica in numele raporturilor umane. De aici provine ideea unei restauratii a starii rurale, care este singura care poate permite dezvoltarea personalitatii si veritabila sociabilitate.

Nu a fost niciodata o metoda, dar a influentat urbanismul american al secolului al XX-lea, culminind cu Broadacre City, "orasul sinucigas" al lui Frank Lloyd Wright. Acesta va statua un model care se poate numi modelul naturalist, si care combina elemente spatiale provenind de la ambele modele: spatiul urban este liber, geometrizat si omogen, iar organicitatea si inchiderea spatiala se regasesc la nivelul edificiilor. Mizeaza pe relatia cu natura pentru desavirsirea personalitatii individuale (legata de ideea de democratie in viziunea lui Wright), dar si pe ultimele cuceriri ale tehnicii (aproape S.F.) pentru transportul deasupra marilor intinderi uniform impartite in loturi mari.

"Fara capcane pentru oameni; fara proprietarii de pamint! Fara viata inchisa in rafturile unor strazi verticale, suspendate pe esafodaje deasupra multimilor. Fara neplacutele fatade afis...", este descrierea pe care FL Wright o face proiectului sau Broadacre City - idealul "orasului locuibil", pe care il dezvolta in anii 1930 in Talliesin Fellowship, ca un epitom al ideilor lui privind modul in care omul poate trai demn in conditiile aglomerarii. (...)

Asa cum tot ceea ce a proiectat Le Corbusier a fost in oarecare legatura cu conceptul sau "Ville Radieuse" (enuntat pentru prima oara la inceputul anilor 1920), tot ceea ce a proiectat Wright inainte de 1934 (si va proiecta in anii urmatori) a fost incorporat in proiectul Broadacre City. Dar aceasta este singura asemanare dintre cele doua conceptii.

In vreme ce orasul lui Corbu este o colectie de turnuri verticale, amplasate liber intr-un parc, orasul lui Wright (BC) este o mare intindere orizontala, cu aproape un acru (1 acru = 4 046,86mp N.T.) pentru fiecare familie. E adevarat ca exista si citeva imobile inalte de apartamente (continuind proiectul St'Mark's-in-the Bouwerie, din 1929), dar toate acestea sint adaugiri tirzii si nu sint niciodata in legatura clara cu restul orasului.

In esenta, BC este un oras descentralizat, orizontal si legat de natura. Dupa standardele de azi, nu poate fi numit un oras: densitatea este cea a unui sat, tiparul economic este cel al unei comunitati autonome si autosuficiente de excentrici din punct de vedere religios si politic; iar intentia este cea de a arata restului umanitatii cum se poate stabili in aceasta nume un fel de societate "ideala". Unele detalii functionale sint chiar cel putin uluitoare, cum ar fi intersectiile supraetajate de drumuri, care par cel putin la fel de complicate ca o capcana de soareci chinezeasca.

Dar, in pofida idealismului sau de secol XIX si a totalei lipse de 'realism' economic si politic - sau poate tocmai din aceasta cauza - BC a fost o minunata fantezie: un fel de gradina a raiului, completata cu vii, bai, echipamente pentru cultura fizica, grajduri si un arboretum (parc dendrologic). Are si o arie dedicata 'adoratiei universale' [...

Page 13: 78738253-Urban-Ism

columbarium, cimitir, noua temple pentru secte care inconjurau un edificiu central al adoratiei universale, un edificiu adapostind 'mestesugari si arhitecti ai regiunii' si unul identificat ca 'echivalent al lui Taliesin'...]. Pe scurt, BC era un loc al unei societati dedicata placerii si tihnei, dominata de dezvoltarea artistica. Dupa Wright, totul era perfect fezabil datorita faptului ca noile mijloace de transport anihilasera distantele. Propria sa contributie la aceasta anihilare era un automobil fantastic aducind oarecum cu un vapor cu zbaturi si un elicopter aducind cu o farfurie zburatoare. Mai tirziu, va desena si o statie de benzina cu pompele suspendate, astfel incit masinile sa poata fi alimentate de deasupra.

In anumite privinte, notiunea de BC a fost influentata de invataturile misticului religios Gurdjieff, caruia doamna Wright ii fusese eleva la Paris... idei pe care doamna le comunicase sotului ei si intregii "fratii" de la Taliesin (Talisin Fellowship). (...)

Ceea ce Wright incerca cu adevarat sa comunice cu BC se referea la faptul ca metropola moderna, asa cum o stim noi, trebuie sa fie distrusa, si ca singura cale pentru a salva America de "mobocratie" (termenul 'mobocracy' ii apartine) este aceea de a da fiecaruia suficient pamint, aer si lumina, astfel incit sa poata trai ca fiinta individuala si nu ca un numar. Ii placea sa-l citeze pe Emerson, care spunea ca "orasele stimuleaza cresterea si ii fac pe oameni vorbareti, dar ii fac si artificiali". (...) Wright credea ca artificialitatea era rezultatul modului ne-natural de viata, si marele si galagiosul oras industrial era fundamental ne-natural: "Nu ne putem indeplini destinul democratic prin simplul industrialism, oricint de maret ar fi. Natura ne-a daruit cu o vasta agronomie. Numai proportia umana dintre cele doua - industrialismul si agronomia - ne va face sa producem cultura care apartine 'organicitatii democratice'..."

(Blake, Peter, Frank Lloyd Wright - Architecture and Space, Penguin Books, 1960)

II. APLICAREA IN PRACTICA A MODELELOR IDEOLOGICEPerioada de dupa 1900, cea pe care F. Choay o numeste "a urbanismului", difera de pre-urbanismul secolului al XIX-lea prin faptul ca atit propunerile teoretice cit si cele practice sint opera unor specialisti (mai ales arhitecti), nu a unor generalisti.

Aceasta corespunde unui alt moment din evolutia societatii industriale, in care, dupa faza "liberalismului salbatic", guvernele sint nevoite sa adopte, adesea taindu-le de radacinile lor, anumite idei ale gindirii socialiste a secolului al XIX-lea. In plus, lumea profesionala se schimba si incepe sa se implice in noua problematica. Astfel, ideile liniile ideologice conturate de nespecialisti in secolul anterior sint transformate in realitati arhitectural-urbanistice, care - in anumite cazuri - devine "modele formale".

APLICAREA MODELULUI CULTURALIST: ORASUL GRADINAPrinde forma urbanistica foarte devreme, putind fi recunoscuta, pe plan teoretic si practic, in Austria si Germania anilor 1880-1890. Reprezentantul cel mai important din aceasta zona este Camillo Sitte, autorul Artei construirii orasului, care va deveni un model pentru aceste tari. Aplicatia cea mai consistenta ramine insa orasul-gradina englez, creat teoretic de Ebenezer Howard si pus in forma arhitectural-urbanistica de Raymond Unwin.

Principiile teoretice sint comparabile cu ale predecesorilor, indiferent daca promotorii

Page 14: 78738253-Urban-Ism

lor erau condusi de principii sociale (E.Howard) sau estetice (Sitte si Unwin): comunitatea este mai importanta decit indivizii, conceptul cultural de oras este mai important decit notiunea materiala de oras si printr-o anume estetica urbana se poate stimula re-formarea simtului comunitar.

Ca urmare, spatiul orasului are limite precise (dupa Howard, 35000-58000 de locuitori), este ocupat intr-o maniera diferentiata, ceea ce constituie mijlocul de creere al varietatii. Spatiul este controlat si inchis, decupat in continuitatea de fond a edificiilor, conturind piete, strazi, fundaturi sau "close-uri", care constituie unitatile de grupare si "vecinatate apropiata" ale locuintelor. Forma este mulata pe teren, nesimetrica si cu caracter pitoresc.

Estetica joaca un rol fundamental, dar spre deosebire de progresisti (care vor propune o estetica noua, de avangarda), culturalistii promoveaza una de factura nostalgica, inspirata din forme ale orasului traditional, capabila sa controleze spatiile urbane si sa favorizeze un anumit tip de pitoresc, acrosat intr-un trecut idilizat. Se creaza astfel o "ordine spatiala model" (asa cum in viziunea progresista se creaza constructii model), care produce un climat mental linistitor, favorabil dezvoltarii relatiilor interpersonale. Aceasta ordine spatiala este inspirata din formele orasului trecut, din antichitate pina in Renastere, iar nostalgia merge pina la refuzul evolutiei conditiilor de munca sau a problemei circulatiei. Intr-un fel, se poate spune ca traduce anumite tendinte nevrotice rezultate din incapacitatea de adaptare la epoca industriala.

Locuinta este individuala si preia tipologii traditionale (de exemplu, cottage-ul in orasele gradina engleze), este legata direct de spatiile verzi individuale si este grupata foarte nuantat si variat in jurul unor spatii cu caracter comunitar (mai ales close-uri, dar si strazi si piete).

Howard a imaginat si o remarcabila operatie financiara, care urma sa duca la auto-finantare si la cotracararea speculatiei funciare. Totusi, primele orase-gradina engleze, preconizate a adaposti o populatie saraca, au fost o reusita arhitecturala, dar din punct de vedere financiar nu si-au atins scopul, locuitorii lor apartinind in final mai degraba micii burghezii. In continuare, legislatia britanica a suferit modificari in scopul de a stimula constructia de orase gradina.

Miscarea a luat amploare si pe continent, daca nu prin preluarea modelului spatial, cel putin prin preluarea ideii si a fost folosita din plin pentru locuinta muncitoreasca, dar si pentru cartierele mai luxuoase.

APLICAREA MODELULUI PROGRESISTPrimul reprezentant al acestuia este Tony Garnier, care, prin proiectul sau de oras industrial (plansele circula inca din 1904), va exercita o influenta considerabila asupra primei generatii de arhitecti modernisti. Dar acestia trebuie sa astepte razboiul din 1914 si dubla solicitare a progresului tehnic si a anumitor cautari plastice ale avangardei pentru a da expresie completa modelului progresist.

Page 15: 78738253-Urban-Ism

O imagine analoga asupra orasului viitor apare simultan si relativ independent in Tarile de Jos (J.J.P.Oud, G.Rietveld, C.van Eesteren) si in Germania (in jurul Bauhaus-ului), in Rusia (in jurul constructivistilor) si in Franta (in jurul lui Le Corbusier si A.Ozenfant). Din 1928, modelul progresist isi gaseste propriul organ de difuzare, prin organizatia internationala CIAM (Congresele internationale de arhitectura moderna), unde sint dezbatute problemele noii societati si se dezbat raspunsurile.

Ideea cheie a tuturor acestor arhitecti, exprimata desigur cu anumite diferente in scrierile lor, este modernitatea, compusa din industrie plus arta de avangarda. De aici si ideea ca era industriala este o ruptura istorica radicala, iar faptul ca orasul nu mai este contemporan nici cu automobilul, nici cu pinzele lui Mondrian este un scandal istoric.

Gindirea lor porneste, in buna traditie a modelului progresist, de la omul-model (omul-tip), ca suma a constantelor psiho-fiziologice recunoscute si inventariate de specialisti. De aici decurg doua consecinte:

1 - Se va declansa un studiu sistematic al locuintei, bazat pe ideea rationalitatii si eficientei maxime a raspunsului, astfel incit locuinta sa poata fi la fel de bine conformata, frumoasa si economica ca un automobil. De aici apare ideea de "masina de locuit" vehiculata de Le Corbusier si tot de aici se vor declansa studiile tipologice de la Bauhaus (studiile tipologice ale lui A.Klein). In consecinta, notiunea de mobilare este inlocuita de cea de echipare (domeniu in care se fac importante inventii si imbunatatiri, de ex., bucataria tip Frankfurt), in timp ce, pornind de la un setul de nevoi umane minime, in concordanta cu exigentele igienice elementare ale individului, se va stabili si un minim de suprafata si de echipare sub care o locuinta nu trebuie sa coboare. Acesta este sensul "locuintei pentru o existenta minimala" al lui Ernst May. Rezultatul va fi remarcabil, sub raportul igienei si rationalitatii, confortului, fata de incercarile de rezolvare traditionala, ceea ce reprezinta una dintre dimensiunile de necontestat ale culturii moderne. Problema consta in pretentia de valabilitate universala pe care in mod logic o ridica, prin urmare, in riscul generalizarii. Pe de alta parte, acest mod de abordare va depersonaliza total relatia dintre arhitect si utilizator, care este acum un prototip anonim. Astfel se "statueaza stiintific" un fenomen de instrainare arhitect-public, deja declansat prin proiectarea apartamentelor pentru inchiriat.

2 - O schimbare mult mai dramatica se va elabora la nivel urban. Racilele orasului liberal trecute prin critica progresista si prin gindirea functionalista, vor duce la negarea vehementa a orasului traditional si incercarea de a-l inlocui cu un organism (cam simplist) in care cele 4 mari necesitati/functiuni umane (locuire, lucru, circulatie si cultivarea corpului si spiritului) sa se intefereze si jeneze cit mai putin. Acest imperativ al segregarii functionale (in care - din nou - automobilul joaca un rol foarte semnificativ), coroborat (intarit) cu cautarile unei estetici urbane capabila sa raspunda perceptiei in viteza, va duce la o inventie fara precedent: ceea ce se va numi "orasul functionalist" (L.Benevolo, Storia della citta). Noua decupare rationala a spatiul urban va duce la elaborarea unui "tip ideal de asezare urbana" (W.Gropius), aplicabila identic in totalitatea unui spatiu planetar, caruia ii sint implicit negate determinarile culturale care l-au diferentiat in timp (aceasta chestiune nu este niciodata formulata ca un scop, dar devine o rezultanta inevitabila).

Dupa cum se vede, nici locuinta, nici orasul nu sint legate in prima instanta de constringeri culturale, ci sint expresia unei libertati demiurgice a ratiunii, pusa in

Page 16: 78738253-Urban-Ism

serviciul eficientei si esteticii noii epoci, si capata astfel valoare universala.

In cadrul orasului, necesitatea de-densificarii (reactie la aglomerarea orasului liberal) va duce la explodarea spatiului urban, pentru a izola in soare si vegetatie edificiile, ca unitati autonome. Urmarea este abolirea strazii si negarea, pentru prima oara in istoria orasului a tesutului traditional, stigmatizat ca anacronic. Se produce astfel o inversiune a formei urbane in termeni de fond si figura: in orasul traditional, figura se decupa ca spatiu liber in fondul construitului, in timp ce, in orasul functionalist, forma este construitul, care se citeste proiectat pe fondul spatiului liber, omogen si continuu. Asa se ajunge la "orasul parc" al lui Le Corbusier sau "orasul gradina vertical", "urbs in horta". al lui Hilberseimer, care sint formulele cele mai radicale propuse. Strada va deveni "circulatie", gradinile si parcurile vor deveni "spatiu verde", cartierele se vor ridica/replia pe verticala in "unitati de locuit"; acelasi tip de abstractizare care sustine si gindirea tipurilor de locuinte.

Noua estetica, bazata pe o geometrie elementara, mai ales ortogonala, care este "punctul de intilnire al frumosului si adevarului" (F.Choay, Urbanisme - Utopies et realités), joaca un rol foarte important. Ea creaza un climat mental particular, o atmosfera de manifest, agresiva si provocatoare, explicata publicului ca o necesitate de exprimare a noului spirit. De fapt, multe dintre optiunile fundamentale ale acestor arhitecti, care au fost promotorii Miscarii Moderne, se explica mai degraba prin urmarirea programului estetic pe care si-l propun, decit prin functionalitate sau rationalitate. Aceasta noua estetica, si ea universala, aplicata unor prototipuri generalizate, va da nastere "stilului international".

In privinta locuintei, a carui studiu ocupa o pozitie privilegiata, se studiaza doua tipuri:

- locuinte joase, in cadrul unor formule urbanistice mai apropiate celor traditionale, propuse mai ales de arhitectii anglo-saxoni, olandezi si de unii membri ai Bauhaus-ului,

- locuinte colective, in general gigantice, considerate ca fiind mai adecvate idealurilor societatii moderniste. Astfel de prototipuri (remarcabile ca inovatie arhitecturala) au facut obiectul studiului arhitectilor de la Bauhaus (astfel, locuintele lamelare ale lui Gropius, de la Berlin, asezate perpendicular pe strada, au constituit o mare noutate), in timp ce, in Franta, Le Corbusier propune "unite d'habitation", in cadrul prototipului de oras pe care il numeste "cite radieuse", care este de fapt un cartier pe verticala, amintind din multe puncte de vedere de falansterul lui Fourier si de cautarile constructivistilor rusi. In "unite d'habitation", Le Corbusier reuseste sa inverseze relatia traditionala strada-locuinta-interior al insulei urbane, asa cum si in "cite radieuse" reuseste sa inverseze relatia fond-figura (Castex si Panerai, De l'illot a la barre).

Cautarile tipologice tind mai departe decit simpla tipizare a proiectarii si anume, la posibilitatea prefabricarii si industrializarii locuintei, pentru a o face mai rentabila si mai usor de construit si pentru a permite industriei purtatoare de modernitate sa patrunda in aceasta zona (Le Corbusier, Apel aux industriels). Le Corbusier face nenumarate studii in aceasta directie, propunind mereu formule de prefabricare adaptate diferitelor sale proiecte. Dar cele mai interesante cercetari in acest sens ii apartin lui W.Gropius al carui vis era sa desavirseasca un sistem de prefabricare

Page 17: 78738253-Urban-Ism

deschis (foarte flexibil in utilizare). De altfel, tocmai acest aspect va permite industriei de dupa cel de al doilea razboi mondial sa-si gaseasca un debuseu pe piata constructiilor. E adevarat ca aceasta va permite constructia rapida a unui mare numar de locuinte, dar, in aceeasi masura, va da mina libera interesului industrial sa "confiste" intr-un anume fel acest sector (Tafuri si Dal Co, Modern architecture).

Ideile urbanistice privitoare la noul oras functionalist si la noua formula de locuire urbana au facut obiectul CIAM-ului IV din 1933 si au fost publicate in Charta de la Athena (95 de articole). Acest document, intrunind un neasteptat acord global, a devenit "vulgata" arhitectilor de dupa razboi si, dupa unii autori, a inhibat cautarile unui alt fel de locuire (K.Frampton, L'architecture moderne - Une histoire critique).