75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

280
SEPTIMIU FLORIAN TODEA EXERCIŢIUL FIZIC ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ, SPORT ŞI KINETOTERAPIE TEORIE ŞI METODICĂ Universitatea SPIRU HARET

Transcript of 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

Page 1: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

SEPTIMIU FLORIAN TODEA

EXERCIŢIUL FIZIC ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ, SPORT

ŞI KINETOTERAPIE

TEORIE ŞI METODICĂ

Universitatea SPIRU HARET

Page 2: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TODEA, SEPTIMIU FLORIAN

Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie: Teorie şi metodică / Septimiu Florian Todea, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003

280 p.; 20,5 cm Bibliogr. ISBN 973-582-820-0

796

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003 ISBN 973-582-820-0

Redactor: Maria CERNEA Tehnoredactare: Camelia GOLU

Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 17.11.2003; Coli tipar: 17,5 Format: 16/61 x 86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei, nr.313, Bucureşti, Sector 6, O. P. 83 Telefon/Fax: 410 43 80; www. spiruharet.ro

Universitatea SPIRU HARET

Page 3: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Prof. univ.dr.

SEPTIMIU FLORIAN TODEA

EXERCIŢIUL FIZIC

ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ, SPORT ŞI KINETOTERAPIE

TEORIE ŞI METODICĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2003

Universitatea SPIRU HARET

Page 4: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

Universitatea SPIRU HARET

Page 5: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

5

CUPRINS

Capitolul 1. Studiul teoriei şi metodicii educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei …………………………...……...……

11

1.1. Originea şi etapele istorice ale dezvoltării exerciţiilor fizice, educaţiei fizice şi sportului …………...….….

11

1.2. Contribuţia medicilor la dezvoltarea exerciţiilor fizice, a educaţiei fizice şi a kinetoterapiei ………………...

27

1.3. Studiul teoriei şi metodicii educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei ……………………………………...

33

Capitolul 2. Noţiuni de bază ale domeniului educaţiei fizice, spor- tului şi kinetoterapiei …………………………………...

36

2.1. Mişcarea omului; actul motric; exerciţiul fizic; acţiu- nea şi activitatea motrică …………………………...

36 2.1.1. Mişcarea (motricitatea) omului ……………. 36

2.1.1.1. Principalele elemente de cinematică 40 2.1.1.2. Poziţia anatomică a corpului ……… 42 2.1.1.3. Planurile anatomice ……………….. 44 2.1.1.4. Centrul de greutate al corpului omenesc 45 2.1.1.5. Axele corpului uman ……………… 45 2.1.1.6. Constituţia corpului uman. Unele ele- mentele de antropometrie …………...

46

2.1.1.7. Cupluri şi lanţuri motorii …………. 52 2.1.1.8. Unele particularităţi biomecanice ale aparatului locomotor ………………

52

2.1.1.9. Clasificarea principalelor mişcări …. 60 2.1.1.10. Măsurarea capacităţii funcţionale de mişcare ………………………...

60

2.1.1.11. Principalele mişcări ale corpului ome- nesc şi ale segmentelor sale ………...

61

2.1.2. Actul motric sau elementul de mişcare ……. 67 2.1.3. Exerciţiul fizic ……………………………... 67 2.1.4. Acţiunea motrică …………………………... 67 2.1.5. Activitatea motrică ………………………… 67

Universitatea SPIRU HARET

Page 6: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

6

2.2. Concepte şi noţiuni specifice ale activităţii de educaţie fizică şi kinetoterapie ……………………………….

68

2.2.1. Cultura fizică ………………………………. 68 2.2.2. Creşterea şi dezvoltarea fizică a organismului uman ………………………………………..

69

2.2.3. Capacitatea motrică (fizică) ……………….. 79 2.2.4. Kinetoterapia ………………………………. 81

Capitolul 3. Categoriile teoriei educaţiei fizice şi sportive ……...

85 3.1. Educaţia fizică …………………………………….

85

3.2. Sistemele de educaţie fizică şi creatorii lor ….……. 87 3.2.1. Sistemul german de educaţie fizică ………... 87 3.2.2. Sistemul suedez de educaţie fizică ………… 89 3.2.3. Sistemul englez de educaţie fizică ………… 90 3.2.4. Sistemul francez de educaţie fizică ………... 91 3.2.5. Sistemul rus de educaţie fizică …………….. 93 3.2.6. Bătălia sistemelor ………………………….. 94

3.3. Sistemul de educaţie fizică şi sport din România, componentă a sistemului social global (general) …

95

3.3.1. Origine şi evoluţie …………………………. 95 3.3.2. Structurile sistemului naţional românesc de edu- caţie fizică şi sport …………………………….

103

3.4. Sportul, antrenamentul şi competiţia, concursul sportiv 111 3.4.1. Fundamente generale ale teoriei sportului …… 111 3.4.2. Antrenamentul sportiv …………………….. 125

3.4.2.1. Consideraţii generale ……………... 125 3.4.2.2. Obiectivele antrenamentului sportiv 127 3.4.2.3. Principiile antrenamentului sportiv modern …………………………...

127

3.4.2.4. Organizarea ştiinţifică a procesului de antrenament. Componentele antrenamentului sportiv …………...

128 3.4.2.5. Selecţia pentru sportul de performanţă 138

3.4.3. Competiţia, concursul sportiv ……………. 142 3.4.3.1. Consideraţii generale ……………... 142 3.4.3.2. Sistemul competiţional sportiv …… 143 3.4.3.3. Calendarul competiţional sportiv … 147

Capitolul 4. Finalităţile şi obiectivele activităţii de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie …………………………………

148 4.1. Idealul educaţiei fizice şi sportului ………………

148

4.2. Finalităţile şi obiectivele activităţii de educaţie fizică şi sport ……………………………………..

149

Universitatea SPIRU HARET

Page 7: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

7

4.3. Obiectivele educaţiei fizice şi sportului şcolar …... 157 4.4. Obiectivele activităţii de kinetoterapie …………... 161

Capitolul 5. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului ………………..

164 5.1. Funcţia dezvoltării armonioase, a perfecţionării fizice

164

5.2. Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice …… 165 5.3. Funcţia igienică …………………………………... 165 5.4. Funcţia educativă ………………………………… 166 5.5. Funcţia recreativă ……………………………….. 167 5.6. Funcţia de emulaţie ………………………………. 167

Capitolul 6. Sistemul mijloacelor educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei ………………………………………

168

6.1. Consideraţii generale ……………………………..

168 6.2. Mijloacele de bază, specifice …………………….. 170

6.2.1. Exerciţiul fizic sau gestul motric ………….. 170 6.2.2. Metode şi mijloace pentru refacerea capacită-

ţii de efort a subiecţilor ……………………

185 6.2.3. Utilizarea aparaturii de specialitate, specifice acti-

vităţii de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie …

186 6.3. Mijloace asociate (nespecifice) ………………….. 187

6.3.1. Factorii naturali de călire ………………….. 187 6.3.2. Condiţiile igienice …………………………. 187 6.3.3. Mijloacele specifice altor laturi ale educaţiei

integrale (generale) …………………………

187 6.4. Forme de bază ale practicării exerciţiilor fizice în edu- caţie fizică şi sport …………………………………..

187

6.4.1. Gimnastica ………………………………… 187 6.4.2. Jocul ……………………………………….. 191 6.4.3. Dansul ……………………………………... 193 6.4.4. Sportul – formă de bază a practicării exerciţiilor fizice …………………………………………

195

6.4.4.1. Sportul pentru toţi ………………… 195 6.4.4.2. Sportul pentru handicapaţi (handisport) 196

6.4.5. Educaţia fizică prin turism ………………… 201 Capitolul 7. Componentele procesului instructiv-educativ de educa- ţie fizică şi sportivă şi de recuperare în kinetoterapie …

203

7.1. Consideraţii generale ……………………………..

203 7.2. Componentele procesului instructiv-educativ în educa- ţia fizică şi sportivă şi de recuperare în kinetoterapie ….

203

7.2.1. Cunoştinţe de specialitate, specifice domeniului educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei ……

204

Universitatea SPIRU HARET

Page 8: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

8

7.2.2. Indici morfologici (somatici) şi funcţionali ai organismului ……………………………...

205

7.2.3. Deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice ……………...

205

7.2.3.1. Deprinderile motrice ……………… 206 7.2.3.2. Priceperile motrice ………………... 219

7.2.4. Dezvoltarea calităţilor motrice (Capacitatea motrică) ……………………………………

220

7.2.4.1. Principalele forme de manifestare mo- trică. Consideraţii generale ………….

220

a. Forţa ……………………………... 222 b. Îndemânarea ……………………... 224 c. Mobilitatea ………………………. 225 d. Rezistenţa ………………………... 226 e. Viteza ……………………………. 227

Capitolul 8. Principiile didactice (de instruire) în educaţia fizică, sportivă şi kinetoterapie …………………………….

229

8.1. Consideraţii generale ……………………………..

229

8.2. Principiul intuiţiei ………………………………... 230 8.3. Principiul accesibilităţii ………………………….. 231 8.4. Principiul participării conştiente şi active ………... 233 8.5. Principiul sistematizării şi continuităţii ………….. 234 8.6. Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii) …… 235 8.7. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice 236 8.8. Interdependenţa principiilor didactice (de instruire) 237

Capitolul 9. Metodele de învăţământ (de instruire) în activitatea de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie ……………

238

9.1. Consideraţii generale ……………………………..

238

9.2. Metode de asimilare, de însuşire a cunoştinţelor teo- retice de specialitate; formarea, consolidarea deprinderilor motrice, dezvoltarea calităţilor motrice

241 9.3. Tendinţe şi orientări metodologice moderne în edu- caţie fizică şi sport ……………………………….

245

Capitolul 10. Exerciţiul fizic. Educaţia fizică şi sportivă în dife- ritele perioade ale vieţii ……………..………………

246

10.1. Perioadele ………………………………………... 246

10.1.1. Perioada de creştere şi dezvoltare …. 246 10.1.2. Perioada de maturitate şi reproducere şi cea de involuţie (senescenţă) …………….

252

Universitatea SPIRU HARET

Page 9: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

9

10.2. Principalele obiective, mijloace şi forme specifice ale activităţii de educaţie fizică şi sportivă în dife- ritele perioade ale vieţii ………………………….

252 10.2.1. Educaţia fizică în perioada preşcolară … 252 10.2.2. Educaţia fizică şi sportivă în perioada şcolară ………...……………………….

254

10.2.3. Educaţia fizică şi sportivă în perioada de ma- turitate ……………………………………

256

10.2.4. Educaţia fizică la vârstă înaintată ……... 258 Capitolul 11. Educaţia fizică şi sportul feminin …………………. 259

11.1. Particularităţi ale participării fetelor-femeilor la activitatea de educaţie fizică şi sport ………………….

11.2. Principalele particularităţi morfo-funcţionale ale organismului feminin în diferitele perioade ale vieţii ………………………………………..

260 Capitolul 12. Cercetarea ştiinţifică în teoria educaţiei fizice, spor- tului şi kinetoterapiei ………………………………….

266

12.1. Consideraţii generale şi etapele evoluţiei cerce-tării ştiinţifice specifice domeniului …………………..

266

12.2. Categorii de bază ……………………………….. 267 12.3. Principalele tehnici şi metode utilizate în cerceta- rea ştiinţifică …………………………………….

268

12.4. Etapele cercetării ştiinţifice …………………….. 372 Capitolul 13. Sistemul formelor de organizare a activităţii de educa- ţie fizică, sport şi kinetoterapie ……………………….

275

13.1. Formele de organizare a educaţiei fizice şi sportive şcolare ……...…………………………

275

13.2. Formele de organizare a activităţii în antrenamen- tul sportiv ………………………………..……...

275

13.3. Formele de organizare a activităţii în kinetoterapie……. 277 Bibliografie selectivă……………………………………………….. 278

Universitatea SPIRU HARET

Page 10: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

10

Universitatea SPIRU HARET

Page 11: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

11

CAPITOLUL 1

Studiul teoriei şi metodicii educaţiei fizice, sportului

şi kinetoterapiei

1.1. Originea şi etapele istorice ale dezvoltării

exerciţiilor fizice, educaţiei fizice şi sportului

Practicarea sub diferite forme şi în diferite scopuri a exerciţiilor fizice, în perioadele istorice de dezvoltare social-politică-economică, pune în evidenţă faptul că educaţia fizică a fost o preocupare constantă a omului, corespunzătoare unor interese, necesităţi vitale de existenţă, de muncă, de luptă şi apărare. Această preocupare a fost strâns legată de realităţile vieţii umane şi a îmbrăcat forme diferite de manifestare în dife-rite etape ale evoluţiei sociale, care i-au conferit o anumită specificitate.

În evoluţia lor istorică, exerciţiile au cunoscut şi perioade pline de strălucire, dar şi perioade de decădere. Au fost practicate fie din instinct sau asimilate în mod empiric, fie ca modalităţi de apărare individuală sau de pregătire militară, fie că au servit cultul corpului armonios dezvoltat.

Exerciţiile fizice au cunoscut stadii superioare de afirmare şi dezvoltare, corespunzătoare progreselor în sfera civilizaţiei şi culturii.

Se poate spune că formele de activitate motrică specifice omului au apărut o dată cu el însuşi, mişcarea fiind un atribut al fiinţei umane.

În comuna primitivă, omul trebuia să lupte pentru existenţa sa. Pentru a se apăra sau pentru a ataca, pentru a vâna sau a se feri de sălbăticiuni, pentru a se răfui cu un semen, instinctiv, omul s-a deprins cu alergarea, săritura peste diferite obstacole, căţărarea, deplasarea în echi-libru, lupta ş.a.

Toate aceste forme simple de mişcare fizică au contribuit la dezvol-tarea unor calităţi motrice, cum sunt: viteza, rezistenţa, forţa, îndemâna-rea, paralel cu dezvoltarea unor calităţi morale şi de voinţă necesare reu-şitei: curajul, îndrăzneala, stăpânirea de sine, atenţia, puterea de concen-trare, capacitatea de a gândi şi acţiona prompt etc.

Universitatea SPIRU HARET

Page 12: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

12

Mai târziu, prin consolidarea poziţiei bipede, omul a folosit aruncarea – acţiune motrică specifică fiinţei umane –, fapt ce i-a permis acestuia să-şi perfecţioneze capacitatea de luptă pentru existenţă. Aparatul său neuro-muscular s-a dezvoltat în relaţie cu această nouă posibilitate de acţiune motrică.

Omul primitiv, sau homo primigenius, era o fiinţă puternică fizic, care trăia prin copaci, ca să se ferească de animale, se adăpostea prin peşteri, grote şi se deplasa, în general, în grupuri mici, pe lângă ape.

Mai târziu, „Omul de Neanderthal” – o specie umană mai evoluată, a cărui existenţă a cuprins cea mai lungă durată din paleolitic – şi-a ameliorat condiţiile de existenţă, perfecţionându-şi uneltele de vânătoare şi trăind în grup, pentru a face mai uşor faţă primejdiilor.

Treapta superioară de civilizaţie o atinge Homo Sapiens – cunoscut sub tipurile: Cro-Magnon, Grimaldi şi Chancelada.

Treptat, foştii vânători încep să îmblânzească animalele şi să le crească, iar culegătorii încep să cultive plantele. Antropologii apreciază că o dată cu agricultura, pe fondul unor activităţi specializate, apar şi schimburile economice între vânători şi agricultori, apoi între aceştia şi meşteşugari, conturându-se, totodată, forme noi, mai complexe, de agregare socială. Oamenii acelor timpuri îndepărtate ne-au transmis desenate pe pereţi de stâncă sau în grote, scene din viaţa lor. Picturile rupestre înfăţişează – în general – scene de vânătoare, de alergare, de luptă, trageri cu arcul sau aruncarea cu lancea etc. Aceste picturi rupestre reprezintă şi în zilele noastre importante surse de documentare şi cercetare.

Istoriceşte, se apreciază că durata comunei primitive a însumat circa 600.000 de ani, timp în care omul primitiv a evoluat, munca şi în general exerciţiul fizic jucând un rol determinant în evoluţia sa.

Pe lângă formele menţionate de activitate fizică, în această perioadă a început să se manifeste şi dansul, ca un fenomen apărut în viaţa oamenilor primitivi. Se dansa cu prilejul unor evenimente triste sau vesele, la nunţi şi înmormântări, după o vânătoare bogată, după o victorie sau o înfrângere în luptă.

Se dansa individual, pe perechi sau în grup, femei, bărbaţi şi copii. Dansul este desigur considerat cea mai veche artă. Dansul – pe loc sau în deplasare – era ritmic şi executat prin mişcări de picioare, trunchi, braţe şi cap.

Educaţia fizică a însoţit sub cele mai diverse forme întreaga istorie a omenirii. În acest context, se cuvine subliniat faptul că practicarea exerciţiului fizic a luat forme – pe măsura dezvoltării civilizaţiei popoarelor – corespunzătoare specificului fiecărui popor, fiecărei trepte în evoluţia civilizaţiei. De exemplu, Egiptul este recunoscut ca statul antic în care au avut loc unele dintre cele mai revoluţionare transformări sociale,

Universitatea SPIRU HARET

Page 13: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

13

economice, cultural-ştiinţifice. Cu mult înaintea grecilor, egiptenii s-au remarcat prin creaţii nepieritoare, în tehnică, artă şi ştiinţă. Ei au avut mari specialişti care s-au ocupat de irigaţii, vestiţi arhitecţi care au proiectat şi construit temple uriaşe, piramidele, au avut mari astronomi şi medici, pictori şi sculptori, toţi, prin opera lăsată omenirii, fiind şi astăzi puncte de referinţă în domeniile respective.

Preocuparea pentru exerciţiul fizic a egiptenilor este ilustrată prin picturi, sculpturi, artă decorativă funerară, care te întâmpină peste tot pe pământul egiptean. Exerciţiile fizice se practicau organizat, în şcoli, sub formă de gimnastică, atletism, lupte, acrobatică. La Ben-Hassan, există şi astăzi o frescă ce reprezintă – ca o chinogramă – circa 120 de faze succesive de luptă, dintre doi combatanţi (Fig. 1.1). Alergarea era utilizată în scopul dezvoltării rezistenţei, iar vânătoarea şi pescuitul aveau un caracter utilitar şi de destindere. De fapt, egiptenii erau cunoscuţi ca foarte buni vâslaşi, pescari şi navigatori. Înotul, pregătirea militară (călăria, conducerea carului, aruncarea suliţei) sunt atestate de numeroase picturi şi inscripţii. Dansul şi muzica erau mult apreciate şi prezente în toate ocaziile de ceremonial. Diverse izvoare istorice atestă că educaţia fizică a constituit o preocupare de frunte pentru toate popoarele antichităţii.

Fig. 1.1. Fragment din fresca de la Beni-Hasan,

arătând fazele şi formele luptei

Universitatea SPIRU HARET

Page 14: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

14

Xenofon – comandant militar, istoric şi filozof grec – a scris, printre altele, Ciropedia, o lucrare ce tratează epoca lui Cirus şi din care rezultă că exerciţiul fizic era socotit de către persani un mijloc important de dezvoltare şi călire fizică, de dezvoltare a unor calităţi psihice, cum sunt: stăpânirea de sine, curajul, voinţa etc.

Hinduşii, locuitori din India, socotiţi printre cele mai vechi popoare, au avut şi ei o remarcabilă civilizaţie în perioada antichităţii, au cunoscut şi ei mari şi repetate frământări, tulburări sociale şi politice.

Vedele – culegere de poeme scrise în limba sanscrită şi datând din sec. IV î.Cr., socotită „Cartea Sfântă”, care stă la baza religiei, filozofiei şi moralei hinduşilor – adună şi o serie de recomandări privind modul de viaţă şi necesitatea educaţiei fizice. Ele prescriu exerciţii fizice speciale, menite să asigure omului o bună şi armonioasă dezvoltare fizică. Aceste exerciţii fizice, sistematizate după scopul lor, sunt considerate un adevărat patrimoniu naţional pentru indieni.

Pe la mijlocul mileniului II î.Cr., în condiţiile frământărilor sociale din India antică, s-au constituit o serie de grupuri, deschise numai anumitor segmente sau categorii sociale, numite „caste”. Se menţionează, de pildă, casta militarilor sau Kşhatriya, casta comercianţilor, agricultorilor şi crescătorilor de vite sau vaisya ; casta meseriaşilor şi agricultorilor, numită sudra sau paria, casta celor cu ocupaţiile mai dispreţuite. În fruntea acestei ierarhii se afla casta brahmanilor, a preoţiilor, sau sacerdotală. Această ultima castă, în baza Legii lui Manu deţinea autoritatea pe plan politic, social şi religios. În domeniul educaţiei fizice oamenii erau îndemnaţi să facă baie în râuri şi lacuri, pentru a se spăla de păcate. Se recomandau programe de exerciţii fizice, multe dintre acestea folosite şi în prezent, în kinetoterapie, pentru îmbunătăţirea funcţiunii aparatului respirator, insistându-se pe momente de apnee. Programul de exerciţii respiratorii constituie nucleul unui sistem naţional indian de educaţie fizică, numit Pranayama. Acest sistem de fapt este un complex de concepţii filozofice şi religioase, combinate cu reguli de comportament, care urmăresc „eliberarea” sufletului de corp, considerându-se că fiinţa umană este alcătuită din două componente: corpul şi sufletul.

Exerciţiile Pranayama constau din poziţii şi mişcări ale corpului şi membrelor – superioare şi inferioare – , însoţite de momente de inspiraţie, de expiraţie, de apnee.

Pe aceeaşi concepţie filozofică se întemeiază şi Yoga, care pune accent pe practicarea unor exerciţii corporale, în scopul de a degaja sufletul din corp. Şi Yoga cuprinde poziţii statice însoţite de apnee, de

Universitatea SPIRU HARET

Page 15: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

15

meditaţie şi atitudini corporale care depăşesc performanţele umane considerate normale. Pe asemenea considerente, unii cercetătrori asociază Yoga, ca mişcare fizică, cu practicile ascetico-mistice.

Budhismul, o altă religie, a apărut în sec. VI î.Cr., ca reacţie contra brahmanilor şi a castelor şi a fost creat de Gautama Budha. El recomanda practicarea exerciţiilor fizice cu caracter aplicativ-militar, tragerea cu arcul la ţintă şi distanţă, sărituri, alergări, înot, dansul, conducerea carului, a elefanţilor etc.

În India antică, stăbătută de tot felul de confruntări sociale, politice, economice, au apărut şi s-au dezvoltat multe curente filozofice şi religioase, care au recomandat practicarea exerciţiului fizic în forme specifice.

În China, s-a impus ca o personalitate remarcabilă Confucius (551-479 î.Cr.), creatorul unui sistem filozofic care promova ca ideal educaţia morală, intelectuală şi fizică. După vârsta de 15-16 ani, tinerii învăţau să tragă cu arcul, practicau scrima, conducerea carului.

Conform preceptelor confucianiste, tragerea cu arcul nu era numai un exerciţiu necesar la vânătoare sau război, ci şi un mijloc de etalare a unor calităţi morale, ca: atenţia, puterea de concentrare, stăpânirea de sine ş.a.

Dansul avea un caracter religios, războinic, funebru, mistic. Chinezii practicau diverse activităţi fizice, ca: lupta cu pumnii,

lupta, aruncarea cu piatra, scrima cu bastoane şi cu sabia. Prin anul 2698 î.Cr., medicul Kong-Fu a creat un sistem de exerciţii

de gimnastică medicală, cu caracter de prevenire a unor îmbolnăviri, dar şi de tratare a unor deficienţe. Exerciţiile erau însoţite de mişcări respiratorii, executate în anumite poziţii şi într-un anume ritm, în funcţie de natura exerciţiului. Se tratau: obezitatea, durerile şi crampele musculare, tulburările respiratorii, guta ş.a..

Sistemul creat de Kong-Fu a înfluenţat peste secole şi alţi medici şi pedagogi în selectarea şi sistematizarea exerciţiilor fizice de gimnastică medicală.

Mai târziu, tot în China, Yo-Fei (1102-1142 î.Cr.) a perfecţionat conţinutul de exerciţii stabilite de Kong-Fu, punând accentual şi pe exerciţiile de ţinută corporală, pe exerciţiile de luptă, de lovituri cu pumnii, pe elemente stilizate de dans.

Japonezii – popor cu vechi tradiţii – au lăsat o amprentă specifică pe educaţia fizică, asociată practicilor religioase. În tradiţia niponă, accentul era pe disciplină, vitejie, onoare şi forţă şi pe patru forme de practicare a exerciţiului fizic:

a) Sumo este o luptă în care competitorii au cel puţin 150 kg fiecare. Există 48 de procedee tehnice de luptă, luptătorii sunt goi dar legaţi în jurul şoldurilor cu o curea de care se pot prinde;

Universitatea SPIRU HARET

Page 16: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

16

b) Kendo este o scrimă cu bastoane lungi de bambus, care se ţin cu ambele mâini. Luptătorii au, pentru protecţie, măşti, pieptare, mănuşi. Se pot aplica lovituri la cap, peste braţul drept şi pe părţile laterale ale corpului;

c) Judo – rezultat din transformarea Jiu-Jits-ului şi încadrarea într-un regulament general – este astăzi un sport cuprins între disciplinele olimpice, răspândit în întreaga lume;

d) Kiudo – tir cu arcul – reprezintă unul dintre exerciţiile de bază în educarea tineretului. Contează mai puţin îndemânarea de a încărca arcul cu o săgeată şi de a întinde coarda pentru ca săgeata să plece spre ţintă. „Dacă ţinta nu este nimerită, eşecul trebuie căutat în suflet şi nu în modul în care s-a ochit”, spun japonezii.

Grecia Antică a jucat în istorie un rol uriaş. Cultura sa a influenţat extraordinar dezvoltarea societăţii umane. Izvoarele documentare din filozofie, ştiinţă, tehnică, literatură, arte, arheologie atestă o Grecie înălţată pe culmile cele mai glorioase ale spiritului uman.

Cele mai importante opere literare reliefează rolul şi locul exerciţiului şi educaţiei fizice în viaţa grecilor.

Legenda argonauţilor, descriind aventurile celor plecaţi în căutarea lânei de aur din Colhilda, redă şi preocupările acestora din timpul liber sau în escalele ce le făceau cu corabia Argo: întreceri de jocuri, tragere cu arcul, întreceri de călărie şi care de lupte etc.

În poemele homerice Iliada şi Odisea, compuse şi adunate spre sfârşitul sec.VIII î.Cr., sunt descrise exerciţii fizice pe care le executau în diferite împrejurări eroii legendari: trântă, alergări, lupta cu săbiile, tragerea cu arcul, înot etc., ceea ce arată de fapt vechimea unor genuri de activităţi fizice şi sportive.

În cadrul orânduirii sclavagiste la greci, preocuparea pentru o educaţie fizică exista la nivelul cetăţenilor liberi, sclavii neavând acces la practicarea exerciţiilor fizice. Dar diferenţierea socială se manifesta în Grecia Antică de la un stat la altul. Statul doric, al spartanilor, punea accentul pe o riguroasă pregătire militară, pe o utilizare a exerciţiului fizic în scopul pregătirii de luptă, pe o călire fizică şi morală, pe asprime şi disciplină, pe o dură selecţie a oamenilor sănătoşi de cei bolnavi – totul cu scopul de a apăra statul - cetate.

În Statul Ionic – al athenienilor, exerciţiul fizic nu cunoştea rigiditatea şi asprimea spartanilor; aceasta viza dezvoltarea armonioasă a omului.

Concepţia primordială a grecilor cu privire la exerciţiul fizic era legată de îngrijirea atentă şi egală ce trebuia acordată minţii şi corpului. Educaţia la greci era o problemă fundamentală, iar educaţia fizică o parte

Universitatea SPIRU HARET

Page 17: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

17

inseparabilă a educaţiei, care trebuia să asigure igiena corporală, pregătirea militară şi dezvoltarea armonioasă. Igiena era considerată principalul mijloc de prevenire a îmbolnăvirilor, constituind o preocupare de seamă pentru oamenii de ştiinţă, filozofi şi medici.

Matematicianul Pitagora (571-497 î.Cr.), medicii Esculap, Herodicos, Hipocrate (460-377 î.Cr.) au considerat ca indispensabile exerciţiile fizice în îngrijirea corporală, în prevenirea îmbolnăvirilor şi în tratarea unora dintre ele. Încă din acele timpuri s-a acordat atenţie şi importanţă alimentaţiei şi relaţiei de echilibru ce trebuie să existe între nutriţie şi efortul fizic.

Filostrat a scris Despre gimnastică, lucrare ce se referă la tehnica de execuţie a exerciţiilor şi care cuprinde o serie de recomandări referitoare la practicarea acestui sport.

Pregătirea militară avea ca suport principal educaţia fizică, mai ales la spartani. Se practicau: luptele, călăria, înotul, marşul, mânuirea armelor etc., în condiţiile unei vieţi sobre şi dure.

Dezvoltarea armonioasă era un concept diriguitor al cetăţii Atena, care a cunoscut o maximă înflorire pe timpul lui Pericle (493-429 î.Cr.) – vestit om politic, conducător al statului athenian.

Spre deosebire de spartani – aspri, violenţi, brutali, războinici –, atenienii erau mai paşnici, mai blânzi, adepţi ai frumosului şi armoniei. Idealul lor era: „om frumos şi blând” (Kalos kai agatos). Educaţia trebuia să asigure frumuseţea corporală, dar şi sufletească.

După Platon, educaţia trebuia să formeze, într-o primă etapă, tinerii până în 20 de ani, ca buni militari. Cei care se remarcau dintre aceştia – într-o a doua etapă – erau pregătiţi pentru nevoile social-politice şi administrative ale statului. Platon recomanda folosirea graduală a mijloacelor educaţionale şi a exerciţiilor, potrivit vârstei, fără să se omită poezia, retorica, cântul şi dansul.

Datorită atenţiei de care se bucura la greci practicarea exerciţiilor fizice, aceasta a înfluenţat şi arta grecească. Astfel, ceramica şi arta statuară reflectă o tematică variată şi largă care pun în evidenţă spiritul „dezvoltării armonioase”. Desenele de pe vasele ceramice înfăţişează scene de întreceri, de luptă, diferite exerciţii, unde mişcarea redată e plină de eleganţă, de armonie, de expresivitate.

Arta statuară este profund inspirată de frumuseţea şi armonia corpului omenesc, exprimată în diferitele momente ale unor exerciţii.

Universitatea SPIRU HARET

Page 18: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

18

Luptătorii Borghese şi Discobolul lui Miron sunt capodopere sculpturale realizate prin sec.V î.Cr., fiind şi astăzi opere de referinţă pentru sculptori, pentru istoria artei universale (Fig.1.2. şi Fig.1.3.).

Fig.1.2. Luptătorii Borghese

(Muzeul Vatican, Roma) Fig.1.3. Discobolul lui Miron

(Muzeul Uffizi, Florenţa) Educaţia la Athenieni începea în familie şi continua în şcoli.

Până la 7 ani, familia se ocupa de educaţia copilului. După această vârstă fetele continuau educaţia în familie, în timp ce băieţii intrau în şcoli şi de instruirea lor se ocupa un „pedagog“. Până la 18 ani, elevul devenea „efeb“ şi continua să înveţe la şcoală încă 2 ani. În şcoli, care erau private, între 14 şi 18 ani se acorda o mare pondere educaţiei fizice, exerciţiilor de gimnastică. Acestea se practicau în palestre de către pedotribi, cu toţii lucrând goi. Corpul gol nu era o ruşine, ci era expresia cultului pentru frumos. Însăşi cuvântul „gimnastică“ provine din cuvântul gymnzein care înseamnă a fi dezbrăcat. Efebii îşi perfecţionau educaţia fizică prin utilizarea unor exerciţii de pregătire militară – marşuri, patrule, mânuirea armelor.

Cu timpul, palestrele au fost perfecţionate. Încăperilor, unde se puteau practica luptele şi exerciţii simple de gimnastică, li s-au adăugat: camere pentru dezbrăcat şi îmbrăcat, cămări pentru ţinut uleiul cu care se ungea corpul, cămări pentru ţinut nisipul necesar la amenajarea spaţiului de luptă, băi, locuri pentru uscat corpul, săli de lupte, pugilat (un fel de

Universitatea SPIRU HARET

Page 19: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

19

luptă cu pumnii), pancraţiu (luptă liberă combinată cu lovituri de pumni). Pentru alergări şi aruncări se puteau folosi spaţii mai largi în aer liber, dar mai târziu s-au construit şi săli cu dimensiuni adecvate.

Gimnaziile erau instituţii de stat şi aveau ca scop pregătirea efebilor. După arhitectura şi grandoarea lor, a parcurilor şi aleelor împodobite cu monumente şi statui, cele mai celebre gimnazii erau Akademia şi Lykeion, unde, asemenea altor profesori, au predat Platon şi, respectiv, Aristotel. În general, un gimnaziu avea o conducere didactică, administrativă şi tehnică, cu personal corespunzător.

Formele de educaţie fizică constau din 3 grupe mari de activităţi fizice: gimnastica, orchestrica şi agonistica.

a. Gimnastica grupa diverse exerciţii simple, cele mai multe fără aparate.

Se practicau: alergări, sărituri, lupte, aruncarea discului, a suliţei, pugilatul, pancraţiul şi pentatlonul (alergare, săritură, aruncarea discului, aruncarea suliţei şi lupta).

Alergarea era de viteză sau de durată. Cea de viteză putea fi dromos (adică 192 m în linie dreaptă) sau diaulos (192 m dus şi, apoi, tot aceeaşi distanţă întors). Se alerga pe nisip. Se practicau diferite feluri de curse: cursa oamenilor înarmaţi, ştafete şi cursa culegătorilor de struguri.

Săritura în lungime şi în înălţime se executa cu acompaniament de flaut şi cu mici greutăţi în mâini.

Aruncarea discului – exerciţiu specific grecesc – avea drept criteriu de performanţă distanţa şi nu ţinta.

Aruncarea suliţei era tot o probă de precizie şi de forţă. Lupta se practica în mai multe forme. Exista lupta verticală sau

lupta în picioare, lupta orizontală, când cei doi combatanţi se luptau fiind culcaţi pe sol; mai exista şi o luptă cu mâinile şi degetele.

În cazul pugilatului (luptă dură, brutală), pumnii erau protejaţi cu „ceste”.

Pancraţiul era un complex de exerciţii fizice dificile, care îmbina tehnicile de luptă combinate cu lovituri de pumni. Erau permise toate felurile de apucare a adversarului, piedici, şiretlicuri, lovituri, strangulări, răsuciri de membre etc.

Sferistica reprezenta totalitatea jocurilor cu mingea, mult îndrăgite de greci. Mingile erau de diferite mărimi, greutăţi, confecţionate din piele şi umplute cu fulgi, seminţe ori alte materiale. Mingea era lovită cu mâna sau piciorul, aruncată şi prinsă, după regulile jocului respectiv.

Înotul era foarte răspândit şi apreciat. Grecii spuneau despre cineva lipsit de educaţie că „nu ştie nici să scrie, nici să înoate”.

Universitatea SPIRU HARET

Page 20: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

20

Tragerile cu arcul la ţintă şi la distanţă se practicau ca exerciţii utile la vânătoare, dar mai ales în război, la fel ca şi aruncarea cu praştia.

În fine, călăria şi cursele de care completau educaţia fizică a atenienilor, grecii fiind socotiţi buni conducători de asemenea atelaje (care).

b. Orchestrica înseamnă arta dansului. Grecii considerau că prin dans mişcarea câştigă în eleganţă şi graţie. În vechea Eladă, dansul se executa cu acompaniament muzical, avea ritm şi expresivitate. Dansul putea să aibă semnificaţii speciale: caracter funebru (în cazuri de deces, înmormântări), religios (cu prilejul unor ceremonii religioase se dansa în jurul altarului sau rugului de sacrificiu); se mai cunoaşte dansul piric sau războinic, în care dansatorii, echipaţi ca pentru luptă, imitau mişcări de atac sau de apărare cu scutul, sabia sau lancea, se mimau scene războinice, de aruncare a suliţei; dansuri vesele aveau loc la sărbătorirea zeului Dionisos sau cu ocazii faste – naşterea unui copil, căsătorie, celebrarea victoriei în lupte.

c. Agonistica definea totalitatea jocurilor de întrecere, care se organizau pentru a cinsti principalele zeităţi prin întreceri muzicale, poetice şi gimnastice. Cele mai importante jocuri se desfăşurau la Olimpia – gazda Jocurilor Olimpice, în Nemeea – unde se organizau Jocurile Nemeice, în Corint – Jocurile Istmice, la Delfi – Jocurile Pitice, la Athena – Jocurile Panatenee.

Dintre acestea, Jocurile Olimpice şi-au câştigat celebritatea. În Grecia Antică, ele se desfăşurau din 4 în 4 ani, durau 5 zile. Intervalul dintre două ediţii ale Jocurilor Olimpice se numea Olimpiadă. Jocuri Olimpice s-au organizat timp de 12 secole, începând din anul 776 î.Cr. şi până în anul 394 d. Cr. (Din anul 776 î.Cr. a început să se ţină o evidenţă a învingătorilor – primul fiind Korekos, învingător în proba de alergare; şi numerotarea ediţiilor a început de la acelaşi an, deşi jocurile Olimpice probabil se organizau şi mai înainte).

Au avut loc 293 Jocuri Olimpice, organizate fără întrerupere 1.170 de ani.

Prin Jocurile Olimpice antice, însăşi concepţia despre exerciţiul fizic s-a modificat, s-a perfecţionat de la o perioadă la alta şi s-a subordonat intereselor care guvernau Grecia.

Norman Gardiner, om de ştiinţă englez, care a studiat Istoria Greciei Antice şi mai ales Istoria Jocurilor Olimpice Antice, considera că se pot distinge 5 faze principale în evoluţia Olimpismului.

1. A existat o fază a omului puternic (înainte de sec.VI î.Cr.), care poartă pecetea lui Hercule. Forţa musculară era pe prim plan. Această

Universitatea SPIRU HARET

Page 21: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

21

forţă musculară a înfluenţat şi arhitectura – prin motivul decorativ de susţinere a bolţilor –, şi arta decorativă, statuară;

2. Între anii 500-400 î.Cr., se conturează faza idealului atletic din „secolul lui Pericle”, marcat de înflorirea economică, politică şi culturală. Fidias caută modele printre atleţi, pentru redarea frumuseţii corporale. Se urmăreşte pe plan educativ realizarea echilibrului armonios între fizic şi moral. Exerciţiile fizice cunosc culmi înalte de preţuire;

3. Între 400-338 î.Cr., este situată faza specializării şi a profesionismului. Au loc războaiele panelenice, în urma cărora sistemul educaţional spartan începe să dispară, iar concepţia atheniană despre „dezvoltare armonioasă” se înlocuieşte treptat cu pregătirea unilaterală a atleţilor, care se specializează numai pentru o probă. Spiritul olimpic este înlocuit cu spectacolul. În acest context, apare şi se dezvoltă spiritul profesionist, atletul fiind tentat de câştigurile materiale oferite învingătorului, şansele fiind de partea celui care se pregăteşte exclusiv pentru o probă. Jocurile Olimpice precum şi celelalte jocuri regionale greceşti încep să intre pe panta declinului, frumuseţea şi corectitudinea întrecerii atleţilor fiind înlocuite prin spectacole însoţite adesea de violenţă, cruzime şi moarte;

4. Între anii 338-146 î.Cr., se accentuează decăderea atletică. Probele atletice trec pe planul secund. Stadioanele găzduiesc, cu precădere, luptele însoţite de violenţă: pugilatul, luptele, pancraţiul;

5. A cincea fază, cuprinsă între 146 î.Cr. şi 393 d.Cr., desăvârşeşte decăderea spiritului grecesc de educaţie fizică. Este perioada când teritoriul Greciei este cucerit şi stăpânit de romani, care îşi vor impune concepţia şi stilul de viaţă. Muzica şi gimnastica nu mai sunt la modă, gramatica, retorica şi filozofia luându-le locul. Pregătirea militară scade ca preocupare, filozofia lui Seneca (2 î.Cr-62 d.Cr.) punând stăpânire pe gândirea grecilor, iar morala creştină în plină răspândire cucereşte şi pe greci.

Imperiul roman, mereu angajat în conflicte militare pentru cucerirea de noi teritorii, n-avea timp decât pentru pregătirea militară a legiunilor sale şi doar în acest sens erau valorificate virtuţile exerciţiului fizic. Nu exista un sistem general de educaţie fizică, comparabil cu cel din Grecia; totuşi, influenţa civilizaţiei greceşti s-a făcut simţită mai cu seamă sub aspect spectacular. Astfel, la începutul perioadei de dominare a Greciei, au mai persistat jocurile şi întrecerile atletice greceşti, dar cu omniprezenţa violenţelor sângeroase, întruchipate de luptele dintre gladiatori proveniţi din rândul prizonerilor de război şi al sclavilor.

Universitatea SPIRU HARET

Page 22: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

22

Educaţia fizică se făcea în familie, statul intervenind la vârsta adolescenţei, când imprima caracterul de pregătire militară, de formare a unor tineri viguroşi, rezistenţi, cu o cât mai bună capacitate de luptător.

La Roma, instrucţia militară avea loc pe Câmpul lui Marte, unde exerciţiile cu echipament militar constau din marşuri – pe orice vreme –, alergări, treceri peste diferite obstacole, sărituri, căţărări, escaladări, tragerea cu arcul, călăria, scrima etc., urmărindu-se viteza de execuţie, îndemânarea, iscusinţa, precizia, rezistenţa, pedestrimea fiind baza forţei militare romane.

În perioada următoare instalării dominaţiei romane, se remarcă un oarecare interes al puterii pentru o serie de lucruri bune, făcute cu secole în urmă de către greci. Asfel, încep să se construiască gimnazii şi palestre, se învaţă luptele, dar şi pentatlonul, aruncarea discului, a suliţei.

Romanii au ridicat la rang de instituţie preocuparea pentru igienă, pentru curăţenia corporală. Astfel, au apărut şi s-au extins în întregul imperiu băile sau termele, atât pentru clasa dominantă, cât şi pentru populaţie. Cele mai celebre din punct de vedere al construcţiei şi amplorii erau termele lui Caracalla (împărat roman, 211-217), care se întindeau pe o suprafaţă de 11 ha. Aici se puteau îmbăia deodată peste 1.600 persoane. Existau bazine cu apă rece, călduţă şi caldă (cu dimensiuni de 56 m/24 m sau cu diametrul de 30 m), unele acoperite de cupole, ridicate la o înălţime de 14 m. Ca anexe, existau grădini şi alei, fântâni şi saloane de odihnă, de masaj, de jocuri, săli de gimnastică, biblioteci, muzee, mici magazine. Nu era admisă nuditatea decât în bazine care erau separate prin program sau construcţie – pentru femei şi bărbaţi. Patricienii îşi petreceau o mare parte din timp în baie, unde studiau, citeau, se relaxau. În aer liber, în incinta termelor, se practicau diferite jocuri cu mingea, acestea fiind una dintre cele mai atractive activităţi recreative ale romanilor. Cu timpul, s-au mai organizat şi reprezentaţii scenice care aveau loc în teatre, curse de cai şi lupte care se desfăşurau în circuri, iar celebrele lupte ale gladiatorilor erau găzduite de amfiteatre. Asemenea locuri de spectacol existau pe tot cuprinsul Imperiului Roman.

Istoria consemnează o seamă de jocuri tradiţionale, cum au fost: Jocurile romane, închinate anumitor zeităţi şi având un caracter religios; Jocurile florale, desfăşurate în luna mai, în cinstea zeiţei Flora; Jocurile seculare, cu semnificaţii istorice; Jocurile de circ, închinate zeului Jupiter, cuprindeau curse de care, lupte călări, pugilat, lupte, aruncări cu discul, sărituri; Jocuri plebeiene, având o nuanţă populară. Durata acestor jocuri era cuprinsă între 70 şi 170 de zile. Poetul Juvenal a caracterizat această

Universitatea SPIRU HARET

Page 23: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

23

situaţie prin cunoscutele cuvinte: panem et circenses – adică să se dea oamenilor de rând „pâine şi jocuri (circ)”, ca să fie linişte în imperiu.

În timpul unor împăraţi ca Pompei, Cezar, s-au manifestat tendinţe de reînviere a tradiţilor greceşti legate de Jocurile Olimpice, dar, treptat, iniţiativele sporadice au eşuat, iar în anul 394, împăratul Teodosiu I (379-395) a suprimat orice fel de încercări de reluare a Jocurilor Olimpice, considerând exerciţiul fizic ca o formă de manifestare a educaţiei păgâne, opusă creştinismului în plină afirmare. În anul 462, Teodosiu II a poruncit ca toate templele zeilor şi aşezămintele care mai rămăseseră pentru practicarea alergărilor, aruncărilor, săriturilor, luptelor etc., adică stadioanele, palestrele, gimnaziile, să fie incendiate şi distruse complet.

Măsurilor radicale adoptate de autorităţile imperiale li se adaugă incendiile, cutremurele, inundaţiile, invazia vandalilor, care au contribuit din plin la distrugerea Olimpiei (a simbolului olimpic) şi la încetarea Jocurilor Olimpice timp de 15 secole, până la reluarea lor în epoca modernă.

Exerciţiul fizic în Evul Mediu Anul 476 este considerat momentul de dispariţie a Imperiului

roman şi de naştere a statelor feudale. Acelaşi eveniment este socotit în istoriografie drept început al Evului Mediu.

În această perioadă istorică, au loc evoluţii semnificative în sfera educaţiei. Deşi exerciţiile fizice au fost înlăturate din şcoli, pregătirea militară nu putea exclude totuşi această latură a educaţiei. Lupta cu diverse arme era un exerciţiu fizic de bază. Se exersau: alergări, sărituri, aruncări cu lancea, suliţa sau praştia, trecerea peste obstacole, lupta cu sabia (spada), călăria, tragerea cu arcul etc.

Printre izvoarele informative ale acelei perioade, amintim poemele Edda şi Sagas, pentru scandinavi, şi Cântecul Niebelungilor, pentru germani, culegere de poeme eroice în care, printre altele, sunt descrise scene de luptă, de aruncare a pietrei sau lăncii, mânuirea diferitelor arme, tragerea cu arcul, călăria, înotul etc.

Scandinavii practicau deplasările pe patine şi pe schiuri. Scene de acest fel au fost descoperite şi în picturi rupestre, iar prin

săpături arheologice au fost scoase la iveală patine şi schiuri, confecţionate din oase lungi sau mai scurte, din lemn.

Anglosaxonii practicau vânătoarea, tragerea cu arcul, lupta, patinajul, aruncarea cu piatra, căţărarea, vâslitul şi dansul.

Slavii practicau forme asemănătoare de exerciţii fizice, caracteristic fiind faptul că exerciţiile se executau în grupuri.

Universitatea SPIRU HARET

Page 24: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

24

Cavalerismul – fenomen caracteristic apărut şi dezvoltat în Evul Mediu, ca efect al aspiraţiilor elitar-nobiliare – a imprimat educaţiei fizice o pronunţată amprentă de pregătire militară. Forţa armată a timpului se dezvoltă permanent prin formarea de noi şi noi cavaleri, tineri bine instruiţi şi disciplinaţi. Educaţia începe de la cele mai fragede vârste şi parcurge mai multe etape.

Până la vârsta de 7 ani, de educaţie se ocupa familia, iar după această vârstă, educaţia viitorilor cavaleri era încredinţată unui „preceptor”. Adolescentul, încredinţat unui cavaler – ca „paj” – învaţă deprinderi şi reguli de comportament cavaleresc.

Educaţia morală era asigurată de „capelman”, iar educaţia fizică urmărea să-i dezvolte forţa, curajul, vitejia, îndemânarea. Fiecare viitor cavaler învaţă următoarele activităţi: călăria, înotul, mânuirea armelor, lupta, aruncarea pietrei sau a suliţei, dansul şi viaţa la curte (jocuri de societate şi curtoazia), turnirul.

Cavalerismul a cunoscut apogeul în timpul Cruciadelor – sec. XII şi XIII –, iar din sec. XIV, începe declinul său. Turnirul degenerează ca formă de organizare, se promovează „profesionismul”, dar cu timpul devin rare, ultimul având loc în anul 1512, la Frankfurt. La Curtea regilor Franţei, turnirul este înlocuit de „carusel” – joc în care caii erau conduşi de călăreţi în paşi de cadril.

Duelul a reprezentat o modalitate de a se apăra onoarea, cinstea, în anumite împrejurări, sau de a se tranşa diferite forme de rivalităţi. Arma duelului era sabia. Aceasta, în decursul timpului, a suferit o serie de modificări în greutate, ca formă, lungime. Astfel, prin sec.XVI, ia naştere, în Italia, scrima. Au apărut săli şi maeştri de scrimă, tratate de tehnică.

Evoluţia educaţiei fizice şi sportului în perioada Renaşterii Renaşterea a marcat o etapă decisivă în procesul de trecere de la

Evul Mediu la epoca modernă. Această perioadă, caracterizată prin cuceriri de seamă ştiinţifice şi

artistice ale genului uman, aduce cu sine profunde schimbări înnoitoare şi pe plan educaţional, domeniu în care, în forme noi, se revitalizează tradiţiile umaniste ale culturii şi civilizaţiei antice greco-romane.

Pedagogii umanişti au avut contribuţii esenţiale pentru domeniul educaţiei fizice.

Dintre pedagogii secolului XVII, care au militat susţinut ca educaţia fizică să fie componentă a educaţiei omului, amintim pe Komenski sau Comenius (1592-1670). Acest mare pedagog a susţinut,

Universitatea SPIRU HARET

Page 25: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

25

printre altele, că „Şcoala trebuie să aibă grijă pentru pregătirea şi sănătatea copilului”. El a recomandat folosirea alergărilor pe pământ sau pe ghiaţă, cu sau fără patine, jocurile cu mingea, scrimă cu sabia, tir cu arbaleta, lupta, înotul etc.

Programul zilnic al unui şcolar, după Komenski, trebuia să cuprindă: 8 ore – învăţătură; 8 ore – igienă, educaţie fizică şi mese; 8 ore – odihnă, somn.

Dintre lucrările cu tematică de educaţie şi învăţământ, consemnăm Didactica magna (1640).

Jean Jacques Rousseau (1712-1778) – mare pedagog al Renaşterii – în lucrarea sa Emil sau despre educaţie (1762), situează educaţia fizică pe primul loc în educaţia copilului, aceasta asigurând fortificarea organismului, a sănătăţii, robusteţea, educaţiea corporală şi spirituală: jocuri cu sau fără minge, tragerile cu arcul, băile în apă rece, înotul. „Întoarcerea la natură“ este principiul de bază al sistemului său educativ.

Rousseau a înfluenţat dezvoltarea pedagogiei, multe din ideile sale cu privire la educaţia şi îngrijirea copilului fiind preluate de pedagogia modernă.

Principalele instituţii şcolare din perioada respectivă, în care practicarea exerciţiilor fizice avea o pondere însemnată în programul şcolilor, au fost Academiile cavalereşti şi Şcolile iezuiţilor:

a. Academiile cavalereşti, apărute spre sfârşitul sec.XVI, pregăteau copiii de nobili în spiritul cavalerismului – erau şcoli de castă, accesibile numai nobilimii.

Secolele XVII, XVIII au constituit ultima etapă de cultivare, în Academiile cavalereşti, a exerciţiilor fizice după concepţiile din Evul Mediu. În sec. XIX, aceste instituţii au dispărut, rolul lor fiind preluat de Universităţi (Halle, Erlangen).

b. Şcolile iezuiţilor au apărut în sec. XVI, când spaniolul Ignatiu de Loyola (1491-1556) a întemeiat Ordinul iezuiţilor.

În Germania, au fiinţat peste 100 colegii de iezuiţi, iar în Franţa – 612 colegii şi câteva universităţi.

În colegii, se acorda mare atenţie igienei şi îngrijirii corporale. Exerciţiile fizice se executau cu precădere în interior, dar şi în aer liber (alergări, sărituri, jocuri cu mingea, biliard, popice, excursii, scrimă, călărie); patinajul şi înotul erau înterzise.

Iluminismul caracterizează „secolul luminilor”, al filozofiei raţionaliste. Ca mişcare spirituală şi culturală, apărută în Europa în sec. XVII – XVIII, milita pentru adevăr, pentru ca omul să judece, să observe cu realism şi să aleagă sau să decidă, fără a fi înfluenţat de curentele religioase sau ideologice medievale.

Universitatea SPIRU HARET

Page 26: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

26

Voltaire, Rousseau, Diderot, D`Alembert, Lessing, Schiller, Goethe – sunt figurile reprezentative ale acestui curent filozofic.

În sec. XVIII, supranumit şi „secolul luminilor”, umanismul renascentist s-a răspândit în Europa, în funcţie de condiţiile şi realităţile fiecărei ţări.

Johann Basedow (1723-1790) a creat „Şcoala filantropistă”, în Germania, unde educaţia fizică avea un loc important alături de alte materii. El este înfluenţat de pedagogi ca Russeau şi Komenski, luând de la fiecare ce avea mai bun.

Principiile pedagogice ale lui Basedow erau următoarele: • Educaţia să fie naţională şi independentă de biserică; • Cultura să fie utilitară şi practică; • Aplicarea metodei intuitive. Învăţământul să fie recreativ, dar

fără neglijarea muncii; • Exerciţiul fizic să aibă scop utilitar. Basedow a organizat Pentatlonul din Dessau, care cuprindea:

alergări, sărituri, căţărări, scrimă, exerciţii militar-aplicative. El recomanda ca vara să se locuiască în tabere, în corturi şi să se practice: înot, pescuit, vâslit, căţărări, mers în echilibru cu transport de greutăţi.

Printre principalii promotori ai preceptelor pedagogice ale şcolii filantropiste, se cuvin menţionaţi:

Salzmann (1744-1811), autorul romanului pedagogic Konrad Kiefer, în care a susţinut că educaţia formează oameni sănătoşi, voioşi, inteligenţi şi utili familiei şi societăţii. Acesta susţinea că educaţia fizică în aer liber, jocurile, alimentaţia bună, odihna după efort au efecte benefice asupra omului.

Guts Muths (1759-1839), care a publicat Gimnastica pentru tineret (în 1793), apreciată ca prima lucrare modernă despre educaţia fizică şcolară.

Vieth (1763-1836) – profesor de matematică şi fizică, cu o bogată activitate ştiinţifică, a militat pentru practicarea exerciţiilor fizice. În acest scop, a scris Enciclopedia exerciţiilor fizice (3 volume). A susţinut necesitatea ca educaţia fizică să se bazeze pe anatomia şi fiziologia umană.

Pestalozzi (1746-1827) – mare pedagog elveţian –, a scris printre altele: Leonard şi Gertruda (1781), roman pedagogic popular, şi Despre educaţia fizică (1807). Pune la baza activităţii didactice principiul intuiţiei; a susţinut necesitatea ca exerciţiile fizice să fie executate în colectiv, în acelaşi ritm şi metodic, iar pregătirea multilaterală a copilului să se realizeze prin exerciţii fizice, astfel ca acesta să facă faţă în orice împrejurare situaţiilor din viaţă.

Universitatea SPIRU HARET

Page 27: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

27

Pedagogii Herbarth (1776-1841) şi Froebel (1772-1852), nume de referinţă în istoria educaţiei fizice, sunt continuatori ai concepţiei lui Pestalozzi. Ei au susţinut rolul educaţiei fizice în formarea personalităţii şi a caracterului, a virtuţilor morale, paralel cu asigurarea unei sănătăţi generale. Rolul educaţiei fizice este hotărâtor în educarea voinţei, la baza acesteia aflându-se acţiunea.

1.2. Contribuţia medicilor la dezvoltarea exerciţiilor fizice, a educaţiei fizice şi a kinetoterapiei Aşa cum s-a arătat în subcapitolul anterior, promovarea exerciţiilor

fizice, a educaţiei fizice şi sportului se întemeiază pe cunoaşterea anatomiei, biomecanicii şi fiziologiei omului. Studierea ştiinţifică a corpului uman a fost precedată de observaţii empirice privind modul de viaţă, de deplasare a omului, rănile acestuia rezultate din lupte sau în urma accidentelor, a sacrificării prizonierilor şi a unor oameni (în cadrul ritualurilor).

În antichitate se intensifică observaţia asupra oamenilor bolnavi sau morţi, a animalelor sacrificate. Începe studiul principalelor organe ale corpului uman prin efectuarea unor disecţii. Egiptenii sunt primii care efectuează asemenea observaţii, cercetări în strânsă legătură cu îmbălsămarea corpului. Aspecte anatomice esenţiale sunt redate în picturile murale, papirusuri, unele fiind reluate în scrierile lui Herodot.

În Egiptul antic, pentru prima dată, se foloseşte masajul în scop de tratament al unor răni sau pentru vindecarea unor boli ale corpului. Fig.1.4., redă un papirus egiptean, în care sunt prezentate unele imagini cu manevre din masaj.

În India şi China (1000 î.Cr.) apar primele cărţi care descriu părţile vitale ale corpului. În aceste ţări se practicau masajul şi acupunctura, iar vechii indieni dezvoltă legătura dintre psihic şi funcţia respiratorie, dezvoltă doctrina Yoga, cu efectele sale obţinute prin exerciţiile respiratorii.

În Grecia Antică, pentru prima dată, se foloseşte masajul ca mijloc de pregătire fizică a atleţilor, atât înainte, cât şi după întreceri ca mijloc de odihnă. Persoanele care efectuau masajul atleţilor se numeau „aliptes”, iar aceştia foloseau pentru efectuarea diverselor manevre de masaj uleiuri şi pulberi fine.

În Iliada, Homer descrie un număr de 141 de boli şi numeroşi termeni anatomici.

Hipocrat (460-377 î.Cr.), numit părintele medicinei, scrie faimosul Tratat de anatomie, care conţine numerose date valabile şi în zilele noastre.

Universitatea SPIRU HARET

Page 28: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

28

Fig.1.4. Manevre de masaj prezentate pe Papirusul din Egiptul antic În Imperiul Roman, medicul Galen din Pegaru, (129-201 d.Cr.),

considerat primul mare cercetător în anatomie, foloseşte cu succes disecţia, iar în fiziologie utilizează experimentul. Prin tratatul său Despre ocrotirea sănătăţii, a inspirat foarte mult medicii din perioada Renaşterii şi în mod deosebit pe Mercurialis.

Galen face primele clasificări ale oaselor (lungi, scurte, late), ale articulaţiilor ş.a. Ca medic chirurg al amfiteatrelor de gladiatori, a avut mari posibilităţi de investigare practică, a examinat şi vindecat rănile luptătorilor.

El devine medicul lui Marcus Aurelius şi înfiinţează una dintre primele şcoli de medicină. De asemenea, scrie peste 100 de cărţi, dintre care 43 de medicină.

În Evul Mediu, renumitul arab din Buhara, Avicena (Ibn-Sina-Abu-Ali, 980-1037 d. Cr.), va juca un rol deosebit şi în dezvoltarea medicinei. Între cele peste 300 de lucrări ale sale se află Canonul medicinei şi Cartea tămăduirii.

În Europa, se înfiinţează universităţi – în Franţa (la Paris şi Montpellier), în Italia (la Bologna şi Padova), în Anglia (la Cambridge, Oxford), în cadrul cărora ştiinţele îşi găsesc locul cuvenit.

În acea epocă se practica gimnastica medicală, înfluenţată de medicina greacă şi arabă. Exerciţiile fizice sunt considerate cea mai bună condiţie pentru sănătate. Se afirmă că ele servesc trei scopuri: 1. fortificarea organismului; 2. activitatea respiraţiei şi 3. digestia.

În sec.V î.Cr., în desene, picturi, sculpturi, este redată cu mare fineţe mişcarea, formele care redau întocmai structurile anatomice, simetria corpului uman, contracţia musculară.

Leonardo da Vinci (1452-1519) întocmeşte 14 volume de planşe anatomice de o deosebită valoare artistică, dar şi ştiinţifică (Fig.1.5.), şi 120 de volume de anatomie privind oasele, muşchii, pârghiile, vase, nervi, organe. Tot el elaborează primul studiu privind mersul şi face primele secţiuni transversale ale membrelor.

Universitatea SPIRU HARET

Page 29: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

29

Fig. 1.5. Planşă de anatomie realizată în 1796, de

John Chamberlaine, după desenele anatomice ale lui Leonardo da Vinci

Belgianul Andreas Vesalius (1514-1564) pune bazele anatomiei

moderne, care se sprijinea pe exactitatea ştiinţifică, reflectată şi în desenele sale. În 1538, elaborează în urma disecţiilor efectuate de el Tabulae anatomicae (planşe anatomice) şi alte lucrări ce conţineau sute de desene şi figuri anatomice (Fig.1.6.)

Universitatea SPIRU HARET

Page 30: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

30

Fig.1.6. Părţile corpului după ecorseul cu

musculatura scheletică al lui Andreas Vesalius

Activitatea laborioasă a lui Vesalius este continuată cu succes în

sec. al XVI-lea de elevii săi Realdo Colombo (1516-1559), care scrie De re anatomica, de Gabrielle Fallopio (1525-1562), care a scris, în 1561, Obsevationnes Anatomicae şi de Bortolomeo Eustochio (1520-1574).

Cunoaşterea mai amănunţită a structurii corpului omenesc este apoi posibilă datorită descoperirii circulaţiei sângelui, în 1628, de către William Harwey (1578-1657), care pune bazele fiziologiei moderne, şi a apariţiei microscopului, descoperit de Galileo Galilei, în 1609.

Medicul Pandolfino a studiat şi a scris despre efectul exerciţiilor fizice asupra sănătăţii, a dispoziţiei sufleteşti, iar Guarino, despre satisfacţia produsă de înot.

Universitatea SPIRU HARET

Page 31: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

31

Cum Renaşterea punea preţ pe viaţa pământească şi mai puţin pe „viaţa de apoi”, s-au făcut remarcate multe tratate care studiau diferite metode de prelungire a vieţii şi de menţinere a sănătăţii. A fost reabilitată ideea practicării moderate a exerciţiului fizic – socotit ca mijlocul cel mai bun pentru sănătatea şi vigoarea omului. Mulţi autori încercau diferite sistematizări a exerciţiului fizic – după vârstă, sex etc.

Medicii recomandau exerciţiul fizic în scopuri igienice, terapeutice şi profilactice.

Cardanus (medic, filozof, matematician – italian), în Despre îngrijirea sănătăţii (1582), încearcă o sistematizare a exerciţiilor fizice şi a efectelor lor.

Alfonso Borelli (1608-1679) face prima analiză fizico-matematică a mecanismului de funcţionare al muşchilor şi articulaţiilor, la diverse vertebrate, printre care şi la om. El pune bazele biomecanicii prin lucrarea sa De motu animalium, scrisă în anul 1679, care stă la baza anatomiei funcţionale a aparatului locomotor, a ortopediei moderne.

Ramazzini (1633-1714), profesor la Padova, a studiat cauzele unor boli profesionale, tulburările intervenite după efort la sportivi.

Medicul englez Fuller a scris, în anul 1705, Medicina şi gimnastica, tradusă în 1750 în limba germană, fapt ce a influenţat specialiştii germani (medici, pedagogi).

Englezul Cheyne a scris Încercări asupra sănătăţii şi prelungirii vieţii, în anul 1725. El recomanda: plimbările, călăria, jocurile cu mingea, biliardul, precum şi o serie de exerciţii de „corijare” a deficienţelor fizice.

Germanul Hofmann, în 1701, a scris Mişcarea – cea mai bună medicină umană.

Gaspar Abel, în 1707, a publicat o carte pentru studenţi despre Igienă, în care un capitol este de „Exerciţii fizice” (cu recomandări metodice). Abel recomanda studenţilor exerciţii corporale, dans, scrimă, călărie, patinaj, lupte, sărituri, băi – arătând care sunt avantajele şi dezavantajele lor, dând indicaţii metodice asupra modului când şi cum se pot practica.

Bernard Faust a scris Catechism al sănătăţii. Din 1794 şi până în 1830, au apărut 11 ediţii. Lucrarea a devenit un manual şcolar, în care sunt prezentate exerciţii şi jocuri, ordonate pe grupe de vârstă.

Tronchin (Elveţia) recomanda folosirea exerciţiilor fizice, a gimnasticii şi a masajului.

Tissot a scris Despre sănătatea scriitorilor, în care recomandă exerciţiile fizice compensatorii pentru sedentarism, iar în anul 1780, scrie lucrarea Gimnastica medicală şi rolul exerciţiilor fizice în tratamentul bolilor. După Tissot, exerciţiile fizice pot fi: active – cele executate individual; passive – cele înfluenţate din exterior; mixte – cele care le îmbină pe amândouă.

Universitatea SPIRU HARET

Page 32: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

32

Hufeland – medic german – scrie cartea Arta de a prelungi viaţa, tradusă în 1844 şi în limba română, la Braşov. În lucrare, autorul militează pentru o educaţie fizică raţională, o alimentaţie convenabilă şi exerciţii uşoare – alergare, căţărare, înotul, mersul în echilibru.

Boisregard – medic francez, socotit părintele gimnasticii medicale –, în cartea Ortopedie indică exerciţiile preventive şi corective ale deficienţelor fizice.

Sabathier – medic francez – clasifică exerciţiile fizice în: medicale, pentru sport şi militare.

Primul antropolog care foloseşte măsurătorile antropometrice este De Giovanni. Acesta este continuat cu succes de către Viola, care prin cercetările sale face din antropometrie o metodă fundamentală în antropologie.

Urmare a studiilor privind fundamentarea unor tehnici, au fost cele întreprinse (în anul 1953) de Hettinger şi Müller, asupra exerciţiilor izometrice. Continuate ulterior de Rose Liberson, De Lorme, Watkins, Zinstieff, Mc Goren ş.a., asupra tehnicilor rezistive, la care se adaugă şi studiul şi cercetarea altor tehnici şi metode, efectuate de diverşi medici, s-a ajuns ca, în prezent, metodologia kinetoterapiei să beneficieze de numeroase exerciţii terapeutice, de metodologii de recuperare şi îndeosebi de încercări de a fundamenta ştiinţific domeniul kinetoterapiei.

La noi în ţară, s-au găsit urme care atestă existenţa, încă din antichitate, a unor noţiuni de anatomie, iar în literatura română sunt cunoscute denumiri dacice, ca: ceafă, buză, grumaz ş.a.

Prima şcoală de medicină ia fiinţă în anul 1842, la spitalul Colţea, fiind urmată de Şcoala de chirurgie de la Spitalul Militar din Bucureşti. În 1869, ia fiinţă Facultatea de Medicină dr.Carol Davila.

La începutul sec. XX, celebrul nostru sculptor Brâncuşi realizează unele opere ca Ecorşeu ce denotă o temeinică cunoaştere a anatomiei corpului uman.

Şcoala românească de anatomie funcţională, de cultură fizică medicală şi kinetoterapie, a adus contribuţii de seamă la dezvoltarea acestei ramuri a biologiei prin aportul unor iluşti medici: Fr. Rainer (primul director de studii al Institutului Naţional de Educaţie Fizică şi Sport), Gr.T. Popa, V. Papilian, Z. Iagnov, E.Repciuc, D. Riga, T.Russu, Gh. Marinescu, A.Ionescu, Fl. Ulmeanu ş.a.

Universitatea SPIRU HARET

Page 33: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

33

1.3. Studiul teoriei şi metodicii educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei Educaţia fizică şi sportivă face parte din sistemul general al

educaţiei, iar exerciţiile fizice, prin motivarea şi fundamentarea lor ştiinţifică, înfluenţează evoluţia omului, sănătatea şi dezvoltarea sa, atât fizică cât şi moral-spirituală.

Educaţia fizică, sportul şi kinetoterapia folosesc ca mijloc principal, de bază exerciţiul fizic. Acesta s-a diversificat şi perfecţionat continuu prin creşterea permanentă a importanţei, a rolului sportului în viaţa socială, prin larga lui răspândire în lume, cât şi ca urmare a folosirii sale cu succes în kinetoterapie.

Progresul înregistrat în acest domeniu este şi urmarea implicării în tot mai mare măsură a diverselor ştiinţe în activitatea de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie.

O dată cu dezvoltarea, extinderea exerciţiilor fizice în diverse domenii ale educaţiei fizice şi sportului, inclusiv în domeniul medicinii, în scopuri diferite, printre care şi cel al terapeuticii, s-a ajuns ca, în prezent, în kinetoterapie să fie utilizate numeroase metode active şi pasive, care au la bază participarea, prin mişcări voluntare, a subiectului. La acestea, se adaugă şi alte metode, cum sunt cele de imobilizare şi de posturare, cu diferite obiecte şi aparate.

Rezultatele altor ştiinţe au fost completate cu cele proprii domeniului educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei; ca urmare a experienţei şi activităţii specialiştilor din acest domeniu, s-a constituit disciplina ştiinţifică de sinteză: Teoria şi metodica educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei.

Se poate afirma că este o disciplină cu multe ramificaţii, care poartă, în prezent, după părerea specialiştilor, următoarele denumiri: „ştiinţa educaţiei fizice şi sportului“, „ştiinţa activităţilor corporale”, „ştiinţa activităţilor motorii”, „ştiinţa sportului”, la care se adaugă şi „ştiinţa mişcării“, care este kinetoterapia.

Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului poate fi definită ca: „totalitatea cunoştinţelor privind exerciţiile fizice, corelate într-un sistem de noţiuni şi prezentate într-o teorie proprie, care stabileşte principiile după care se prevăd, se valorifică şi se confirmă efectele biologice şi spirituale în practica vieţii sociale.

Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului, prin profilul componentelor sale de ordin biologic şi pedagogic, are, după cum am văzut, un caracter de sinteză. Obiectul ei de cunoaştere îl constituie omul în procesul său de integrare socială, ce se realizează şi cu ajutorul practicării exerciţiilor

Universitatea SPIRU HARET

Page 34: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

34

fizice, în scopul perfecţionării fizice şi psihice şi, implicit, al măririi randamentului său social” (51).

Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului reprezintă toate acele discipline ştiinţifice al căror obiect de studiu are tangenţă şi cu activitatea ce vizează asigurarea unei stări optime de sănătate a oamenilor, dezvoltarea şi perfecţionarea indicilor dezvoltării fizice, ai capacităţii motrice, precum şi buna proiectare, organizare şi desfăşurare a activităţilor specifice de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie. Aceste finalităţi, obiective se realizează în principal prin intermediul practicării exerciţiilor fizice.

Kinetoterapia, după cum arată V.Marcu, poate fi considerată un act medical specific, aflat la interferenţa dintre ştiinţa educaţiei fizice şi medicină (Fig.1.7.)

Fig.1.7. Locul interdisciplinar între medicină şi educaţie fizică

(după V. Marcu) În ceea ce priveşte sarcinile Teoriei şi metodicii educaţiei fizice şi

sportului, acestea decurg din funcţiile principale ale domeniului: a. funcţia normativă oferă posibilitatea cunoaşterii legilor,

normelor, regulilor, cerinţelor generale etc., necesare în activitatea de practicare a educaţiei fizice şi sportului;

b. funcţia cognitivă vizează cunoaşterea aspectelor noi, benefice ale activităţii respective, ca şi a cauzelor care le determină şi face posibilă generalizarea lor. În ansamblu, această funcţie se realizează prin cunoaşterea finalităţilor şi obiectivelor diferitelor componente ale domeniului, a celor mai eficiente mijloace, forme de practicare, organizare etc.;

Universitatea SPIRU HARET

Page 35: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

35

c. funcţia tehnică asigură angrenarea eficientă a subiecţilor şi cadrelor de specialitate la activităţile practice etc.

Teoria educaţiei fizice şi sportului cumulează problematica privitoare la originea ştiinţei domeniului şi relaţiile sale cu celelalte ştiinţe; noţiunile fundamentale ale educaţiei fizice şi sportului; idealul, funcţiile şi obiectivele domeniului; categoriile teoriei domeniului; mijloacele educaţiei fizice şi sportului; educaţia fizică şi sportivă în diferitele perioade ale vieţii etc.

Metodica educaţiei fizice şi sportului abordează această activitate ca proces instructiv-educativ, cu componentele sale vizând eficienţa practică; tehnologia procesului didactic, strategiile, obiectivele şi mijloacele practicării exerciţiilor fizice, a diverselor forme de activitate; sistemul formelor de organizare a activităţii; determinarea, dirijarea şi dinamica efortului; proiectarea şi evidenţa activităţii etc.

Ca şi alte ştiinţe, Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, la care se adaugă şi kinetoterapia, are ca izvoare: moştenirea teoretică şi practică în măsură să asigure valorificarea critică a celor mai importante idei, noţiuni, concepte, sisteme de acţionare în scopul realizării obiectivelor stabilite; totodată, practica activităţii de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie rămâne izvorul celor mai valoroase metode ce urmează a fi preluate şi generalizate.

Între practică şi teorie trebuie să existe un raport de concordanţă, o unitate. În situaţia în care, şi ca urmare a achiziţiilor oferite de cercetarea ştiinţifică, teoria o ia înaintea practicii sau, printr-o activitate laborioasă, creativă a specialiştilor, practica o ia înaintea teoriei, se impune punerea de acord între cele două laturi interdependente (6). Concret, se poate aprecia că, în prezent, în ţara noastră, în acest domeniu, datorită unor cauze care ţin în principal de lipsa suportului material, teoria este înaintea practicii. În acelaşi timp, în domeniul sportului, mai corect spus, în unele ramuri şi probe sportive, practica (rezultatele de excepţie, performanţele de nivel mondial) este înaintea teoriei.

Asigurarea unui raport firesc între teorie şi practică – şi chiar asigurarea unui rol determinant, propulsor al teoriei – are menirea să stimuleze activitatea practică, fapt posibil şi prin implicarea specialiştilor, a cercetării ştiinţifice.

Universitatea SPIRU HARET

Page 36: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

36

CAPITOLUL 2

Noţiuni de bază ale domeniului educaţiei fizice,

sportului şi kinetoterapiei În decursul evoluţiei, a schimbărilor care au avut loc în

activitatea de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie, diversele noţiuni, denumiri, metode specifice, care au contribuit la constituirea ştiinţei domeniului, au cunoscut modificări, perfecţionări şi din punct de vedere al terminologiei. În scopul clarificării sensului şi importanţei unor concepte fundamentale, a unor termeni uzuali, au fost elaborate o serie de lucrări de specialitate, dintre care amintim: Terminologia educaţiei fizice şi sportului (58).

2.1. Mişcarea omului; actul motric; exerciţiul fizic; acţiunea şi activitatea motrică Elementele care compun mişcarea omului sunt următoarele:

actul motric (elementul de mişcare), exerciţiul fizic (gestul motric), acţiunea motrică şi activitatea motrică (Fig.2.1).

Fig. 2.1.

2.1.1. Mişcarea (motricitatea) omului Mişcarea sau motricitatea omului ca fenomen fiziologic este una

dintre funcţiile esenţiale ale vieţii, o condiţie sine qua non a ei.

Universitatea SPIRU HARET

Page 37: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

37

Literatura de specialitate evidenţiază numeroase genuri, forme, tipuri principale ale mişcării. Acestea sunt:

• Mişcarea microparticulelor materiei, a electronilor, protonilor, neutronilor;

• Mişcarea mecanică (deplasarea corpurilor în spaţiu); • Mişcarea fizică (mişcarea moleculară sub formă de căldură,

lumină, electricitate etc.); • Mişcarea chimică (combinarea şi dezagregarea atomilor); • Mişcarea biologică (viaţa celulei şi a organismelor vii, metabo-

lismele, locomoţia lor); • Mişcarea socială (viaţa socială). În sfera educaţiei fizice, a sportului şi kinetoterapiei, mişcarea

poate fi considerată un act mecanic ce comportă deplasarea unui segment al corpului faţă de altele sau a întregului corp faţă de obiectele înconjurătoare.

La om, mişcarea este o funcţie a sistemului muscular; ea se execută cu cheltuială de energie şi în legătură cu celelalte funcţiuni ale organismului, în care sistemul nervos central are rolul coordonator.

Mişcarea este rezultatul participării segmentelor aparatului locomotor şi ale sistemului nervos, care pun în acţiune o serie de forţe interne şi externe, mişcarea realizându-se prin interacţiunea acestor forţe. Baza morfo-funcţională a mişcărilor este reprezentată de arcul neuro-musculo-osteo-articular. Deci nu ne vom referi la mişcările executate cu ajutorul mijloacelor mecanice, ci la acelea efectuate cu ajutorul muşchilor scheletici.

Evoluţia ontogenetică a mişcărilor la om Dezvoltarea motorie parcurge, după datele prezentate, pentru

prima dată, de către G. Schaltenbrand (1927) şi apoi de B. Bobath (1962), următoarele etape, în funcţie de vârstă:

Din faza intrauterină, începe evoluţia ontogenetică a mişcărilor la om, o dată cu apariţia reflexului mişcării, al necesităţii de a se mişca;

După naştere, copilul face o serie de mişcări dezordonate, doar ca rezultat al unor reflexe;

În prima lună, copilul prezintă o postură simetrică şi cu predominanţa tonusului flexorilor, din care cauză nu-şi poate întinde complet membrele. Controlul capului este foarte slab;

Universitatea SPIRU HARET

Page 38: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

38

Din prima lună până în a patra, se dezvoltă tonusul extensorilor. Capul începe prima extensie, care continuă apoi cu coloana şi şoldurile. Copilul începe să roteze capul şi separat de trunchi;

La patru luni, copilul începe să facă mişcări simetrice cu mâinile (diverse obiecte sunt ţinute, ridicate aproape de faţă şi sunt duse la gură), urmăreşte cu privirea un obiect care se mişcă pe o distanţă scurtă;

Între patru şi şase luni, creşte tonusul extensorilor, apar primele reacţii de echilibru în poziţia culcat abdominal şi dorsal;

La şapte luni, copilul fiind culcat pe abdomen poate să ridice capul la verticală. Se poate ridica în poziţia şezând, din culcat dorsal (pe spate). Începe să se folosească mai mult de o mână;

Între şapte şi opt luni, copilul se întoarce, din poziţia culcat dorsal, în cea culcat abdominal, şi invers, se poate ridica şi sta în genunchi;

Între opt şi zece luni, începe să se ridice în picioare, reacţiile de echilibru sunt slab dezvoltate, din care cauză nu poate sta mult în poziţia bipedă;

La un an, copilul poate sta în picioare, dar, de regulă, nu poate merge decât ţinut de mână, întrucât nu are dezvoltate reacţiile de echilibru pentru mers;

Între un an şi un an şi jumătate, merge singur, se poate întoarce doar mergând în cerc;

La doi ani, copilul începe să alerge, să urce scările, ţine obiectele între degete, poate începe să deseneze, prin imitaţie, unele semne simple, ca un cerc sau un unghi;

La trei ani, un copil poate sări înapoi; La trei ani şi şase luni, poate sta pe un picior timp de două, trei

secunde; La cinci ani, copilul ştie să meargă, să alerge, să arunce şi să

sară, deci are însuşite principalele deprinderi motrice, de bază. După vârstă de 5 ani, începe activitatea de perfecţionare a

deprinderilor învăţate până la această vârstă şi de învăţare a altora noi. Aparatul locomotor este cel specializat pentru efectuarea mişcărilor

corpului omenesc, iar funcţia lui complexă este numită locomoţie. În lucrările de specialitate (25; 41; 53), majoritatea autorilor

definesc prin locomoţie o deplasare a corpului, în totalitate, dintr-un punct în altul. Termenul provine de la cuvintele latineşti locus = loc şi motus = mişcat, iar locomoţia este deplasarea sau mişcarea dintr-un loc în altul.

Universitatea SPIRU HARET

Page 39: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

39

Locomoţia, în realitate, nu este doar a corpului întreg, ci poate fi şi a segmentelor lui izolate. De exemplu, deplasarea unei mâini sau a unui picior, a capului etc. dintr-un punct în altul este tot o formă de locomoţie. Prin urmare, definiţia completă a locomoţiei umane poate fi exprimată astfel: „deplasarea unui segment al corpului dintr-un punct în altul al spaţiului, faţă de un punct de referinţă sau deplasarea întregului corp în spaţiu, faţă de un punct dat”. În unele lucrări de specialitate, având ca autori specialişti americani, se renunţă la termenul de locomoţie, acesta fiind înlocuit cu termenul mai general de chinezis (mişcare).

Locomoţia umană cunoaşte două tipuri de mişcări: voluntare şi involuntare.

Primele mişcări ale copilului sunt acte reflexe necondiţionate, de apărare şi de orientare, asemenea celor ce apar în ontogenie, care sunt tot acte reflexe necondiţionate.

Mişcările aşa-zis voluntare apar pe baza celor involuntare şi sunt în fond acte reflexe condiţionate. La început, acestea sunt lente, nediferenţiate şi slabe, iar prin repetare, ele se consolidează, se perfecţionează.

Ca orice organism viu şi corpul uman este un transportor şi un transformator de energie, asigurată organismelor vii datorită intervenţiei enzimelor, în desfăşurarea continuă a proceselor metabolice ale glucidelor, lipidelor şi proteinelor. Energia produsă în organism este utilizată sub formă termică, electrică, fizico-chimică şi mecanică.

În activitatea de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie, mişcarea sub forma exerciţiului fizic utilizează astfel de forme de energie, care se manifestă ca nişte forţe ce modifică sau tind să modifice starea de repaus, determinând mişcarea corpului sau a segmentelor acestuia. Aceste mişcări se realizează sub acţiunea unor factori (forţe) interni şi externi.

• Mecanismele neuro-musculare, prin acţiunea lor, declanşează o serie de forţe interne, care conlucrează la realizarea mişcărilor.

• Contracţiile musculare, determină deplasarea segmentelor osoase.

• Segmentele osoase acţionează ca nişte pârghii osoase şi se deplasează unele faţă de altele prin mobilizarea punctelor lor de contact, deci a articulaţiilor.

Universitatea SPIRU HARET

Page 40: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

40

Succesiunea forţelor interne care intervin în realizarea mişcării este, după cum se cunoaşte, următoarea: impuls nervos, contracţie musculară, acţiunea pârghiei osoase şi mobilitatea articulară.

În efectuarea unei mişcări, forţelor interne li se opun o serie de forţe externe. Astfel, corpul uman sau segmentele lui în mişcare trebuie să învingă unele dintre următoarele forţe exterioare:

• forţa gravitaţională; • greutatea corpului; • masa corpului; • forţa de frecare; • inerţia; • presiunea atmosferică; • rezistenţa mediului etc. 2.1.1.1. Principalele elemente de cinematică Mişcarea în activitatea de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie

este o modificare a poziţiei corpului uman şi, sau a segmentelor sale. Diversele forme şi aspecte ale mişcărilor în timp şi spaţiu, indiferent de forţele care o provoacă, deci studiul modului în care se desfăşoară mişcările, sunt analizate, studiate de o ramură a mecanicii numită cinematică, în timp ce forţele care produc mişcările sunt studiate de o altă ramura a mecanicii, anume dinamica, iar statica studiază poziţiile şi condiţiile de echilibru, ale forţelor care acţionează asupra corpurilor.

Studiul unei mişcări se realizează în funcţie de următoarele elemente:

• reperul faţă de care se realizează mişcarea; • direcţia mişcării; • viteza cu care se execută mişcarea respectivă. Orice mişcare se realizează în spaţiu, pe o anumită traiectorie,

posibilă faţă de cele trei dimensiuni. Aceste coordonate rectangulare au fost pentru prima dată expuse de Descartes (în anul 1637), care a considerat că direcţia mişcării se poate stabili faţă de originea celor trei coordonate:

• pe verticală (în sus/în jos); • pe orizontală (înainte/înapoi); • lateral (la stânga/la dreapta). În timp ce un punct izolat se poate mişca pe o direcţie curbilinie

(punctul respectiv se deplasează pe o traiectorie curbă), sau rectilinie (punctul se deplasează pe o traiectorie dreaptă), mişcările segmentelor

Universitatea SPIRU HARET

Page 41: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

41

sau ale corpului uman sunt ale unor corpuri cu o anumită formă geometrică, alcătuite dintr-un număr infinit de puncte. Aceasta face ca mişcările corpurilor să fie mişcări de rotaţie (când punctele corpului se mişcă pe o circumferinţă în jurul unei axe) sau de translaţie (când toate punctele se deplasează pe traiectorii paralele). Asemenea mişcări nu sunt simple deplasări, ci mişcări mai complexe, care includ, de exemplu, pe cele de translaţie, de rotaţie ale întregului corp sau ale segmentelor lui în jurul diferitelor axe ale articulaţiilor respective.

O mişcare se execută faţă de un reper; care este spaţiul tridimen-sional în cadrul căruia se efectuează. De asemenea, viteza (v) este alta în fiecare mişcare şi de aceea, în studiul acesteia, pe lângă spaţiu, se are în vedere şi timpul în care se realizează.

Primul care a studiat viteza mişcării a fost Galileu (în 1638), folosind şi noţiunea de acceleraţie, ca un indice al modificării vitezei în timp.

Studiul unei mişcării se face pe baza unor date, numite vectori, şi care sunt: spaţiu, viteza şi acceleraţia. Aceşti vectori au o anumită valoare cifrică şi o anumită direcţie.

În mişcare, toate corpurile materiale descriu, în spaţiu, o linie numită traiectorie, care poate fi, după cum am văzut, dreaptă sau curbă, iar mişcarea este rectilinie sau curbilinie.

Orice mişcare se produce în spaţiu şi se măsoară în unităţi metrice, şi în timp, care se măsoară în ore, minute, secunde. De asemenea, pentru a caracteriza o mişcare în totalitate, aceasta se analizează şi din punct de vedere al drumului străbătut în diferitele intervale de timp, deci a calităţii mişcării – viteza.

În funcţie de viteza ei, o mişcare poate fi uniformă, când viteza este uniformă şi când punctul care se mişcă parcurge spaţii egale în perioade de timp egale. În cazul vitezei (v) uniforme, spaţiul străbătut (s) este direct proporţional cu timpul (t), deci:

S S = V • t, iar V = — t De exemplu, un vânt puternic suflă de regulă cu 10 m/s; sunetul

se propagă cu 340 m/s; mişcarea pământului în jurul soarelui se face cu 29,8 km/s; iar viteza luminii este de 300.000 km/s.

Majoritatea corpurilor în mişcare îşi schimbă însă viteza pe parcurs (când raportul dintre timp şi spaţiu parcurs nu este constant, corpul străbate spaţii diferite în timpi egali, adică viteza se schimbă continuu). Variaţia vitezei în unitatea de timp se numeşte acceleraţie (g).

Universitatea SPIRU HARET

Page 42: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

42

Acceleraţia reprezintă modificarea vitezei în unitatea de timp şi poate fi uniform variată (atunci când acceleraţia păstrează valoarea sa – uniform accelerată sau uniform încetinită) sau neuniformă (când acceleraţia îşi modifică valorile). Marea majoritate a exerciţiilor fizice, a celor folosite în educaţie fizică, în kinetoterapie sunt neuniforme.

În studiul anatomo-biomecanic se folosesc o serie de unităţi de măsură care au circulaţie internaţională şi au fost standardizate de Sistemul Internaţional al Unităţilor (SI).

Sistemul a fost pentru prima dată utilizat în Franţa, fiind propus în anul 1670, de vicarul Gabriel Mouton, din Lyon, care a plecat de la datele obţinute prin măsurarea pământului şi a elaborat sistemul metric decimal şi prefixele latineşti pentru multipli şi fracţiuni.

Sistemul Internaţional al Unităţilor de măsură are şase unităţi – etalon, care se referă la şase parametri: lungimea, masa, timpul, curentul electric, temperatura termodinamică şi intensitatea luminoasă.

Ţinând seama de raporturile dintre corpurile aflate în mişcare, fizicianul englez Newton a stabilit următoarele legi ale mişcării:

• Legea I – principiul inerţiei – orice corp îşi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă (numită inerţie) dacă asupra lui nu acţionează alte forţe (statice sau dinamice), care, aplicate asupra corpului respectiv, îi modifică starea respectivă. Forţa de inerţie se manifestă ca o rezistenţă, când un corp este pus în mişcare, sau ca presiune, atunci când un corp este oprit din mişcare.

• Legea a II-a – legea acceleraţiei – mărimea forţei care acţionează asupra unui corp (impulsul) îi împrimă o anumită acceleraţie. Mărimea acestei forţe (F) este egală cu produsul dintre masa corpului (m) şi mărimea acceleraţiei (a): F = m • a.

• Legea a III-a - principiul acţiunii reciproce (al acţiunii sau reacţiunii). Atunci când un corp acţionează asupra unui alt corp cu o forţă numită de acţiune, cel de-al doilea corp acţionează cu o altă forţă asupra primului, forţa fiind de aceeaşi valoare, pe aceeaşi direcţie, dar în sens opus, numită reacţiune.

2.1.1.2. Poziţia anatomică a corpului Diversitatea formelor de mişcare ale corpului omenesc şi

mecanismele lor au impus pe lângă studiul izolat, pur descriptiv sau pur topografic, al diverselor organe şi sisteme, şi analiza, studiul funcţiilor acestora. Vechile descrieri anatomice sub formă de planşe şi care erau reprezentări statice au fost completate, întregite cu fiziologia, biochimia şi biomecanica.

Universitatea SPIRU HARET

Page 43: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

43

Biomecanica (cuvânt grecesc: bios = viaţă şi mehané = maşină) se ocupă cu studiul mişcărilor din punct de vedere al legilor mecanicii.

Corpul omenesc, segmentele sale sunt considerate mobile, în mişcare, iar cu ajutorul biomecanicii se studiază formele de mişcare, forţele care produc mişcarea, precum şi interacţiunile dintre aceste forţe şi forţele care se opun. Este, deci, o metodă de analiză anatomo-funcţională a mişcărilor în termeni mecanici.

Această metodă este necesar a fi cunoscută, cu atât mai mult în activitatea de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie căci, aşa cum remarca D.D.Donskoi, numai „cunoscând legile mişcărilor se poate prevedea rezultatul lor în condiţii diferite, se pot da la iveală izvoarele greşelilor în mişcări, se poate aprecia în mod just eficacitatea mişcărilor, se pot găsi căile pentru perfecţionarea lor şi, în ultimă instanţă, se pot crea mişcările care corespund, în cel mai înalt grad, sarcinilor motrice propuse”.

Pe baza integrării acestor corelaţii, A. Gowaerts defineşte biomecanica drept „ştiinţa care se ocupă cu studiul repercusiunilor forţelor mecanice asupra structurii funcţionale a omului în ceea ce priveşte arhitectura oaselor, a articulaţiilor şi a muşchilor, ca factori determinanţi ai mişcării”.

Cum studiul biomecanicii nu este posibil fără cunoaşterea caracterelor morfo-funcţionale ale organismului, interdependenţa dintre anatomie şi biomecanică este cât se poate de evidentă. Aspectele esenţiale ale acestei interdependenţe sunt studiate în cadrul disciplinelor de învăţământ Anatomia funcţională şi Biomecanica.

În scopul facilitării studierii corpului omenesc, pentru a fi posibilă orientarea corectă a organelor şi a segmentelor sale, s-a acceptat, convenţional, o poziţie iniţială, denumită poziţia anatomică, o serie de planuri anatomice şi de termeni orientativi.

Omul fiind „biped”, poziţia lui caracteristică este în picioare, deci în ortostatism. Poziţia anatomică corespunde până la un punct poziţiei de drepţi din gimnastică. Membrele inferioare sunt apropiate („lipite”), cu picioarele la unghi drept pe gambe şi genunchi, şoldurile extinse. Membrele superioare sunt apropiate de părţile laterale ale trunchiului cu coatele extinse, dar, spre deosebire de poziţia de drepţi din gimnastică, antebraţele sunt rotate în afară, iar palmele şi degetele extinse privesc înainte.

Universitatea SPIRU HARET

Page 44: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

44

2.1.1.3. Planurile anatomice Sunt suprafeţe care secţionează imaginar corpul omenesc sub o

anumită incidenţă. În raport cu orientarea faţă de poziţia anatomică, se cunosc trei categorii principale de planuri anatomice: planuri frontale; planuri sagitale şi planuri transversale.

Planurile frontale sunt dispuse paralel cu fruntea şi împarte

corpul într-o parte posterioară şi o parte anterioară. Cel frontal, care împarte greutatea corpului într-o jumătate posterioară şi o jumătate anterioară, se numeşte plan medio-frontal (Fig. 2.2. FFFF).

Planurile sagitale sunt dispuse vertical şi antero-posterior şi împart corpul într-o parte dreaptă şi o parte stângă. Planul sagital împarte greutatea corpului într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă şi se numeşte plan medio-sagital (Fig. 2.2. SSSS).

Planurile transversale sunt dispuse orizontal şi împart corpul într-o parte superioară şi o parte inferioară. Cel transversal împarte corpul într-o jumătate superioară şi o jumătate inferioară şi se numeşte plan medio-transversal (Fig.2.2.TTTT).

Fig.2.2. Planurile corpului omenesc,centrul de greutate şi axa longitu-dinală a corpului FFFF – plan frontal SSSS – plan sagital TTTT – plan transversal CG – centru de greutate AA – axa longitudinală a corpului

Universitatea SPIRU HARET

Page 45: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

45

2.1.1.4. Centrul de greutate al corpului omenesc Gravitaţia acţionează asupra corpului sub forma unui mănunchi

de linii de forţe verticale orientate spre centrul pământului. Toate aceste forţe, asociate vectorial, au o rezultantă ce acţionează asupra unui punct al masei corpului – centrul de greutate – , care se găseşte situat la intersecţia planurilor medio-frontal, medio-sagital şi medio-transversal (Fig. 2.2. CG)

Centrul de greutate sau de gravitaţie poate fi definit ca punct al masei corpului asupra căruia acţionează rezultanta liniilor forţelor gravitaţionale. Centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţie fixă, ci variază de la individ la individ şi de la o poziţie la alta.

2.1.1.5. Axele corpului uman Axa longitudinală a corpului uman este dreapta imaginară care

uneşte creştetul capului (vertexul) cu centrul poligonului de susţinere a corpului.

Axa antero-posterioară a corpului este determinată de intersecţia planului transversal median cu planul sagital median.

Axa transversală a corpului uman este formată de intersecţia planului transversal median cu planul frontal median.

În funcţie de planuri, axe sau în raport cu centrul de greutate al corpului, orientarea diferitelor segmente, organe se poate face folosindu-se următorii termeni:

Lateral sau extern – în afară faţă de centrul corpului sau segmentului;

Median (medial) sau intern – spre centrul corpului sau segmentului;

Ventral (anterior) – în faţă; Dorsal (posterior) – în spate; Proximal (cranial sau superior) – în sus faţă de centrul

segmentului; Distal (caudal sau inferior) – în jos faţă de centrul segmentului; Longitudinal – în sensul axei lungi; Transversal – în sensul axei scurte; Radial – spre radius; Cubital – spre cubitus; Tibial – spre tibie; Fibular – spre fibulă.

Universitatea SPIRU HARET

Page 46: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

46

2.1.1.6. Constituţia corpului uman. Unele elemente de antropometrie

a. Tipurile constituţionale şi indici de stabilire a acestora Oamenii se diferenţiază între ei prin caracterele individuale care

pot fi: morfologice (anatomice), fiziologice, biochimice, psihice (de comportament), de reacţie la diverşi factori etc. Toate aceste aspecte sunt studiate de către medici. Astfel, aceştia pot stabili tipul constituţional normal, precum şi alte tipuri constituţionale sau biotipuri. Întrucât clasificările respective au la bază structura, funcţiile sau psihicul, întâlnim o mare varietate de tipologie umană.

În medicină, prin examenul clinic, se stabilesc parametrii normali de dezvoltare a organismului, se încearcă descoperirea abaterilor patologice, ca şi interpretarea anomaliilor respective.

Dirijarea în sens pozitiv a constituţiei individului, caracterele lui morfologice, funcţionale reprezintă un ideal al medicinii (V.Ranga).

În antichitate, Hipocrat a fost primul care a încercat o clasificare a oamenilor după următoarele tipuri caracteriale: flegmatic, sanguin, coleric, melancolic. De asemenea, după Hipocrat, au existat şi alte foarte multe încercări (peste 60) de clasificare a unor tipuri constituţionale.

Pe baza observaţiei clinice şi antropometrice, a efectuării unor măsurători privind raportul dintre lungimea membrelor şi a trunchiului, mărimea unghiului xifoidian etc., Sigaund şi apoi Mac Auliffe au stabilit următoarele tipuri constituţionale: muscular, cerebral, respirator şi digestiv.

Biotipurile endocrine propuse de italianul N.Pande sunt: brevilin stenic, brevilin astenic, longilin stenic, longilin astenic.

Tipologia somatoscopică a germanului E. Kretschmer propunea următoarele tipuri: picnic, leptosom, atletic, displatic.

În funcţie de particularităţile activităţii sistemului nervos, de procesele de excitaţie şi inhibiţie, Pavlov a propus: tipurile echilibrate şi tipurile dezechilibrate.

Tipul constituţional al unui individ se stabileşte în urma măsurării părţilor sale componente şi stabilirea corelaţiilor valorilor obţinute. Pentru compararea dimensiunilor corporale este necesară stabilirea raportului de mărime în care se află diversele părţi, una faţă de alta.

Ed. Pernkopf a formulat, pentru prima dată, indicii cu ajutorul cărora se poate stabili tipul constituţional. Dintre aceştia, cei mai des utilizaţi sunt următorii:

Universitatea SPIRU HARET

Page 47: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

47

• Lungimea proporţională a membrelor superioare:

A cu o valoare de peste 44 la femei şi 45,5 la bărbaţi =

membre superioare lungi; A sub 42,5 la femei şi 43 la bărbaţi = membre superioare

scurte. • Lungimea proporţională a membrelor inferioare:

B cu o valoare de peste 52,5 la bărbat şi 51,5 la femeie =

membre inferioare lungi; B sub 51 la bărbat şi 49,5 la femeie = membre inferioare

scurte. • Indicele greutate-înălţime, determinat prin formula:

C cu o valoare cuprinsă între 32 şi 40 = normal; C peste 40 = exces ponderal; C sub 32 = deficit ponderal.

• Indicele de proporţionalitate obţinut prin formula:

D cu o valoare cuprinsă între 50 şi 55 = normal; D peste 55 = torace larg, voluminos; D sub 50 = torace strâmt.

• Indicele de robusteţe (Pignet) reprezintă: înălţimea (cm) – perimetrul toracic (cm) + greutatea corporală (kg ) = E.

E cu o valoare cuprinsă între 10 şi 30 este normal; E sub 10, caracterizează tipul constituţional hiperstenic; E peste 30 – tipul astenic.

• Inălţimea proporţională a trunchiului:

Universitatea SPIRU HARET

Page 48: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

48

F peste 51 la bărbaţi şi 52,5 la femei indică un trunchi lung (înalt);

F sub 49 la bărbat şi 50,5 la femeie indică un trunchi scurt. • Lăţimea proporţională a umerilor:

G cu o valoare de peste 23 la bărbaţi şi 22,5 la femei = umeri

laţi; G având valoarea sub 22 la bărbaţi şi 21 la femei = umeri

strâmţi. b. Principalele puncte antropometrice ale corpului uman Pentru măsurarea corpului în întregime (somatometrie) sau a

segmentelor sale şi stabilirea, eventual, a unor raporturi între aceste segmente, se recurge la somatodiagramă şi pentru aceasta este necesară cunoaşterea punctelor antropometrice (Fig. 2.3.).

Antropometria foloseşte metoda măsurării diferitelor axe, diametre, circumferinţe ale corpului sau ale segmentelor sale, precum şi a unghiurilor respective.

Pentru efectuarea acestor măsurători se folosesc: banda centimetrică, cântarul, antropometru, tija (prăjina) antropometrică, diferite compasuri, pelvimetru şi goniometru.

În funcţie de unele repere osoase ce pot fi stabilite vizibil sau pot fi definite prin palpare, se pot efectua unele măsurători, în poziţia verticală (ortostatică), cu palmele lipite de coapse şi degetele mâinii întinse şi apropiate, călcâiele lipite şi labele picioarelor în unghi de 45 °, capul ţinut vertical.

Principalele date antropometrice se pot obţine în urma efectuării unor măsurători între următoarele puncte:

Înălţimea corpului, între punctele : pternion-vertex. Înălţimea şezând, între punctele: tuberale-vertex. Distanţa intertuberală sau diametrul transvers al strâmtorii

inferioare a pelvisului, între punctele: tuberale-tuberale. Lăţimea sacrului, între punctele: iliospinale posterior- iliospinale

posterior. Conjugata externă, între punctele: symphision superior-lumbale

L5 (Baude/locque). Conjugata anatomică, între punctele: symphision superior-

pro-montorium.

Universitatea SPIRU HARET

Page 49: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

49

Vedere frontală Vedere laterală (norma frontalis) (norma lateralis)

Fig.2.3. Principalele puncte antropometrice ale corpului uman (după Ed. Penkopf – 1937)

1–Vertex; 2–Glagella; 3–Nasion; 4–Zygion; 5–Tragion; 6–Prosthion;

7–Gnathion; 8–Opisthocranion; 9–Inion; 10–Porion; 11–Cervicale; 12–Acromion; 13–Jugulum; 14–Mesoternale; 15–Xyphion; 16–Thelion (Mamelonare); 17–Thoracale; 18–Omphlion; 19–Radiale; 20–Infrathoracale; 21–Supracristale; 22–Iliocristale; 23–Promontorium; 24–Iliospinale anterior; 25–Trochanterion; 26–Symyhysion superior; 27–Symyhysion inferior; 28–Tuberale; 29–Stylion; 30–Phalangion; 31–Dactylion; 32–Lumbale; 33–Iliospinale; 34–Coccygion; 35–Tibiale; 36–Sphyrio; 37–Acropodion; 38–Pternion; 39–Orbitale; 40–Euryon.

Universitatea SPIRU HARET

Page 50: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

50

Perimetrul pelvisului trece prin punctele: lumbale-iliocristale-iliospinale anterior.

Unghiul de înclinaţie a pelvisului, între planul orizontal şi conjugata anatomică.

Lungimea membrului inferior liber, între punctele: trochanterion-pternion.

Lungimea coapsei, între punctele: trochanterion-tibiale. Lungimea gambei , între punctele: tibiale-sphyrion. Înălţimea piciorului, între punctele: sphyrion-planta. Lungimea piciorului, între punctele: pternion-acropodion. Înălţimea capului, între punctele: vertex-gnathion. Înălţimea feţei, între punctele: nasion- gnathion. Lăţimea maximă a capului, între punctele: euryon-euryon. Lăţimea feţei, între punctele: zygion-zygion. Lungimea maximă a capului, între punctele: glabella-opis-

thocranion. Perimetrul orizontal al capului: orizontala care trece peste

glabella şi opisthocranion. Înălţimea anterioară a toracelui, între: jugulum-symphision superior. Lungimea sternului, între punctele: jugulum-xyphion. Lăţimea maximă sau diametrul transversal maxim al toracelui,

se măsoară în dreptul inserţiei cartilajului al 4-lea costal, între punctele: toracale-toracale.

Diametrul sagital al toracelui, între punctele: xyphion-procesul spinos al vertebrei din acelaşi plan orizontal cu el.

Perimetrul toracic, orizontala ce trece sub unghiul inferior al scapulelor şi anterior prin coasta a 6-a, submamelonar.

Distanţa minimă între marginea inferioară a toracelui (baza) şi crestele iliace între punctele: infratoracale-supracristale.

Înălţimea umerilor între punctele: acromion-pternion. Lăţimea umerilor, între punctele: acromion- acromion. Lungimea membrului superior liber, între punctele: acromi-

on-dactylion. Lungimea braţului, între punctele: acromion-olecranon sau radiale. Lungimea antebraţului, între punctele: olecranon sau radiale-stylion. Lungimea mâinii, între punctele: stylion-dactylion.

Universitatea SPIRU HARET

Page 51: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

51

Lungimea degetului mediu, între punctele: phalangion-dactylion.

Înălţimea crestelor iliace, între punctele: supracristale-pternion.

c. Proporţiile corpului Încă din antichitate şi din perioada Renaşterii, tipul frumuseţii

umane, a formei fizice armonios dezvoltate, a fost o preocupare exprimată şi în operele de artă rămase nemuritoare. Studiul proporţiilor corpului, a corelaţiilor dintre părţi, încă din acele timpuri, a dus la constatarea că înălţimea capului la adult reprezintă 1/8 din lungimea corpului. Leonardo da Vinci (Fig.2.4.), Michelangelo, Albrecht Dùrer sunt doar câţiva dintre cei care au avut contribuţii deosebite în determinarea proporţiilor corpului.

Fig.2.4. Schema proporţiilor corpului după Leonardo da Vinci cu înscrierea corpului în cerc şi în pătrat (după Vitruvius Polio)

Universitatea SPIRU HARET

Page 52: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

52

Principalele valori ale indicilor obţinuţi în urma măsurătorilor sunt prezentaţi în Tabelul 2.1 (după V.Ranga).

Tabelul nr.2.1.

Somatograma corpului uman adult – bărbaţi şi femei – (în cm) (completată de V. Ranga, după Ed. Pernkopf)

2.1.1.7. Cupluri şi lanţuri motorii Orice mişcare dinamică sau statică este realizată cu ajutorul

muşchilor ce sunt dispuşi pe grupe, lanţuri musculare. Aceştia acţionează asupra sistemului osteo-articular, în sensul mişcării, ca două forţe paralele şi opuse, şi realizează o mişcare (acţiune) de cedare, unele grupe musculare, sau de învingere, celelalte grupe musculare. Aceste forţe, cuplu de forţe, sunt antagoniste sensului mişcării. De exemplu: acţiunea grupelor musculare flexor şi extensor ale coapsei asupra articulaţiei genunchiului sau a grupelor musculare flexor şi extensor ale braţului asupra articulaţiei cotului.

2.1.1.8. Unele particularităţi biomecanice ale aparatului locomotor La om, aparatul locomotor este format din oase (206),

articulaţii, ligamente, tendoane şi cei 502 muşchi striaţi (104 ai

Universitatea SPIRU HARET

Page 53: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

53

membrelor inferioare, 98 ai membrelor superioare, 190 ai trunchiului, iar 110 sunt muşchii capului, gâtului etc.).

Oasele sunt asemănătoare unor pârghii dure şi rezistente, care asigură menţinerea formei corpului şi efectuarea mişcărilor. Compoziţia ţesutului osos, de ţesut conjunctiv, impregnat cu săruri de calciu, îi asigură o structură specială ce garantează realizarea funcţiilor pe care le îndeplineşte: rezistenţă la solicitările de răsucire, presiune, întindere şi încovoiere. Aceste proprietăţi mecanice ale oaselor depind de vârstă, compoziţie chimică, alimentaţie, solicitările la care este supus ţesutul osos. Exerciţiile fizice influenţează structura oaselor şi determină creşterea rezistenţei la factorii mecanici.

Articulaţiile asigură, realizează legătura mecanică dintre pârghiile osoase.

Asupra segmentele osoase acţionează muşchii care se comportă, la prima vedere, ca pârghii din fizică. După cum se cunoaşte, pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru, cele de gradul II sunt pârghii de forţă, iar cele de gradul III – pârghii de viteză.

Majoritatea articulaţiilor corpului sunt articulaţii mobile, ce favorizează mişcările în diferite direcţii. Aceste mişcări în articulaţii pot fi de rotaţie în jurul unui ax sau de alunecare (translaţie). Mişcările sunt condiţionate de forma oaselor care alcătuiesc articulaţia. Astfel, articulaţia poate fi sferică (articulaţia scapulohumerală sau cea coxofemurală), elipsoidală sau condiliană (articulaţia craniului cu coloana vertebrală, articulaţia genunchiului), trohleară sau în scripete (articulaţia cotului, gleznei etc.), cilindrică sau plană.

Cuplu cinematic este format din două segmente osoase articulate mobil (de exemplu, braţul cu antebraţul sau coapsa cu gamba);

Lanţul cinematic este format din mai multe segmente articulate mobil (de exemplu, segmentele care formează membrul inferior – coapsa, gamba şi laba piciorului, sau membrul superior – braţul, antebraţul şi mâna). Lanţurile cinematice pot fi închise, când ambele capete ale lanţului sunt fixate, şi deschise, când se termină liber.

Muşchii constituie forţa care asigură poziţiile şi mişcările corpului omenesc. Modul în care se dispun muşchii în jurul articulaţiilor prezintă, din punct de vedere mecanic, o mare importanţă. Ei formează grupe musculare cu acţiuni diferite, în funcţie de axele de mişcare ale articulaţiilor. În ansamblul corpului omenesc, grupele musculare formează lanţuri musculare care execută mişcări

Universitatea SPIRU HARET

Page 54: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

54

complexe. Aceste lanţuri se schimbă în funcţie de mişcarea ce se execută; de aceea, lanţul muscular nu trebuie privit ca ceva fix, ci în legătură cu mişcarea pe care o efectuează. Amplitudinea şi precizia mişcărilor sunt determinate de faptul că la orice mişcare participă grupe şi lanţuri musculare antagoniste. Astfel, la flexia cotului, în timp ce grupa muşchilor flexori se scurtează prin contracţie şi asigură mişcarea, grupa muşchilor antagonişti (extensorii cotului) cedează din contracţia lor şi se alungesc; în acest mod, se asigură orice mişcare a întregului corp sau numai a segmentelor sale.

Musculatura corpului omenesc desfăşoară două feluri biomecanice de activităţi musculare:

1. Statică, de asigurare a poziţiilor corpului, fiind rezultatul contracţiei izometrice a grupelor şi lanţurilor musculare care realizează mişcarea respectivă, fără deplasarea segmentelor osoase, deci ea nu produce scurtarea muşchilor, nici deplasarea corpului sau a segmentelor sale, nici lucru mecanic.

Activitatea statică a musculaturii asigură poziţiile corpului în ansamblu sau ale segmentelor sale. În funcţie de condiţiile mecanice (de echilibru), activitatea statică este:

a. de menţinere, fiind acel tip de contracţie izometrică a musculaturii, care asigură poziţia, acţionând împotriva forţei de greutate (de exemplu, acţiunea flexorilor cotului care menţin poziţia de flexie, echilibrând prin forţa de contracţie greutatea antebraţului şi mânii). În mod special, în activitatea de kinetoterapie, cunoaşterea grupelor musculare care depun activitate statică de menţinere are o mare importanţă practică, întrucât în reeducarea motrică se poate întrebuinţa cu efect benefic contracţia izometrică de menţinere, ce permite dozarea îngreuierii. Se poate realiza astfel, în mod selectiv, creşterea forţei grupelor musculare care interesează pe kinetoterapeut.

b. de fixare, sau de echilibrare, depusă de musculatura corpului ori de câte ori acesta sau segmentele sale se află în poziţie de echilibru nestabil (în toate poziţiile stând). În toate aceste cazuri, grupele şi lanţurile musculare antagoniste execută o activitate statică, ce asigură echilibrarea corpului, în luptă cu forţele care tind să modifice poziţia şi să producă căderea (de aici şi denumirea acestei activităţi statice de fixare şi „de echilibrare”).

c. de consolidare, depusă tot de de musculatura corpului şi tot de atâtea ori cât aceasta sau segmentele sale se află în poziţie de echilibru

Universitatea SPIRU HARET

Page 55: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

55

stabil (de exemplu, în poziţiile atârnat). În această activitate, grupele şi lanţurile musculare antagoniste execută o activitate statică ce consolidează articulaţiile, protejându-le împotriva întinderii care tinde să le disloce. Activitatea statică de consolidare antrenează concomitent grupele şi lanţurile musculare antagoniste, putând fi efectuată cu îngreuieri diferite.

2. Dinamică, de efectuare a mişcărilor în urma efortului muscular realizat prin contracţie izotonă a grupelor şi lanţurilor musculare; ea este însoţită de scurtarea muşchilor şi de deplasarea corpului sau a segmentelor sale. În timpul activităţii dinamice, musculatura corpului efectuează un lucru mecanic proporţional cu forţa şi lungimea scurtării. În cazul contracţiilor izotone, activitatea depusă de muşchi este de două feluri:

a. de învingere, când muşchiul se scurtează, segmentele osoase se apropie, iar activitatea este concentrică;

b. de cedare, când mişcarea este determinată de alungirea muşchilor, care revin la dimensionarea iniţială, segmentele osoase se depărtează, iar activitatea este excentrică.

Cunoaşterea celor două tipuri de activitate musculară dinamică, de către orice profesor de educaţie fizică, antrenor sau specialist kino-terapeut, este importantă în selecţia, alegerea exerciţiilor fizice şi folosirea lor, ca şi a diverselor aparate care solicită musculatura corpului subiectului sau a pacientului după ambele tipuri de activitate dinamică.

Poziţiile fundamentale şi derivate Orice exerciţiu fizic începe din şi se sfârşeşte în unele poziţii

care sunt fundamentale şi/sau derivate: 1. Poziţiile fundamentale menţionate în majoritatea lucrărilor de

specialitate sunt următoarele: stând (a), aşezat/şezând (b), culcat (c), pe genunchi (d) şi atârnat (e) (Fig.2.5.)

Universitatea SPIRU HARET

Page 56: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

56

a b c d e

stând aşezat/şezând culcat pe genunchi atârnat

Fig .2.5. Poziţiile fundamentale 2. Poziţiile derivate se realizează din poziţiile fundamentale în

urma unor modificări a acestor poziţii, ca: • mărirea sau micşorarea bazei de sprijin, de susţinere; •schimbarea poziţiei membrelor superioare; • schimbarea poziţiei membrelor inferioare; • schimbarea poziţiei capului şi/sau trunchiului; • combinarea acestor modificări. Cele mai des întâlnite poziţii derivate sunt prezentate în

Tabelul nr. 2.2. (prelucrare după M.Cordun).

Universitatea SPIRU HARET

Page 57: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

57

Tabelul nr.2.2. Nr. crt.

Poziţia fundamentală

Felul modificării Poziţii derivate

0 1 2 3 1. Stând 1.1. Modificarea

bazei de sprijin, de susţinere

1.1.1. Stând depărtat; 1.1.2. Stând cu un picior în faţa celuilalt; 1.1.3. Stând pe vârfuri, călcâie, pe marginea externă sau internă a labei piciorului etc.

1.2. Modificarea poziţiei membre-lor superioare

1.2.1. Membrele superioare cu coatele extinse se menţin lateral sau anterior; 1.2.2. Membrele superioare cu coatele extinse se încrucişează anterior sau posterior; 1.2.3. Membrele superioare cu coatele flexate, iar mâinile se menţin: la ceafă, pe umeri, pe vertex etc.

1.3. Modificarea poziţiei membre-lor inferioare

Poziţiile derivate se realizează o dată cu modificarea suprafeţei de sprijin;

1.4. Modificarea poziţiei capului şi/sau trunchiului

1.4.1. Stând cu trunchiul aplecat (până la 90°); 1.4.2. Stând cu trunchiul înclinat anterior (până la 30°), cu capul în extensie; 1.4.3. Stând cu trunchiul îndoit anterior (peste 90°); 1.4.4. Stând cu capul şi trunchiul în extensie;

1.5. Modificări complexe

1.4.5. Stând cu trunchiul înclinat sau răsucit dreapta/stânga etc.; Stând pe vârfuri, genunchii şi coapsele extinse, capul menţinut la verticală, mâinile pe şolduri, trunchiul înclinat dreapta/stânga etc.

2. Aşezat (şezând)

2.1. Modificarea suprafeţei de sprijin

2.1.1. Aşezat pe podea; 2.1.2. Aşezat pe pe un scaun, pe bancheta de masaj, la marginea mesei de reeducare etc.; 2.1.3. Aşezat pe o fesă etc.

2.2.Modificarea poziţiei capului

2.2.1. Aşezat pe un scaun cu trun-chiul şi capul în extensie; şi/sau trunchiului 2.2.2. Cu trunchiul aplecat peste coapse sau între coapse etc.

Universitatea SPIRU HARET

Page 58: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

58

Tabelul nr. 2.2. (continuare) 0 1 2 3 2.3.Modificarea

membrelor superioare

Mişcările pot fi identice cu cele de la poziţia stând;

2.4.Modificarea membrelor inferioare

2.4.1. Aşezat pe podea cu membrele inferioare depărtate; 2.4.2. Aşezat pe podea cu coapsele şi genunchii flexaţi; 2.4.3. Aşezat pe podea cu un ge-nunchi flexat şi celălalt extins etc.

3. Pe genunchi 3.1. Modificarea suprafeţei de sprijin

3.1.1. Poziţia patrupedă (pe genunchi cu sprijin pe palme, trunchiul la orizontală, sub sau deasupra); 3.1.2. Poziţia patrupedă cu sprijin pe antebraţe sau coate.

3.2. Modificarea 3.2.1. Pe genunchi cu trunchiul poziţiei trunchiului înclinat anterior; 3.2.2. Pe genunchi cu trunchiul şi capul înclinate lateral dreapta-stânga etc.

3.3. Modificarea poziţiei membre-lor superioare

3.3.1. Membrele superioare cu coatele extinse se menţin anterior sau lateral; 3.3.2. Membrele superioare se fle-xează din coate, iar mâinile se menţin: la ceafă, pe umeri, pe vertex etc.

3.4. Modificarea inferioare

3.4.1. Pe genunchi cu membrele po-ziţiei membrelor inferioare depărtate; 3.4.2. Un genunchi anterior faţă de celălalt etc.

3.5. Modificări complexe

3.5.1.Pe genunchi, cu sprijin pe palme, cu trunchiul deasupra orizontalei, capul flexat, mâna şi genunchiul de aceeaşi parte sau de partea opusă; 3.5.2. Pe genunchi, cu sprijin pe coate, trunchiul sub orizontală, capul flexat; 3.5.3. Pe un genunchi, sprijin pe palme, celălalt membru inferior extins din şold şi genunchi, capul şi trunchiul în extensie; 3.5.4. Pe genunchi, în sprijin pe antebraţ, gâtul în extensie; 3.5.5. Pe genunchi, depărtat, cu trunchiul în extensie.

4. Decubit (culcat)

4.1.Modificarea suprafeţei de sprijin

4.1.1. Decubit lateral, este o poziţie stabilă; 4.1.2. Decubit ventral, are o bază mare de susţinere.

Universitatea SPIRU HARET

Page 59: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

59

Tabelul nr. 2.2. (continuare) 0 1 2 3 4.2. Modificarea

poziţiei trunchiului

Culcat rezemat, cu trunchiul la diferite grade de extensie; sunt poziţii relaxante, comode;

4.3. Modificarea poziţiei membrelor superioare

4.3.1.Decubit dorsal, membrele superioare au coatele extinse, braţele depărtate de trunchi; 4.3.2. Decubit dorsal cu mâinile pe umeri, pe şold, pe vertex, sub axile; 4.3.3. Decubit dorsal, cu membrele superioare încrucişate anterior;

4.4. Modificarea poziţiei membre-lor inferioare

Decubit dorsal, cu membrele infe-rioare depărtate – abduse – la diverse amplitudini.

4.5. Modificări complexe

4.5.1. Decubit lateral, cu genunchii flexaţi, capul flexat, sprijinit pe antebraţul de partea decubitului cu cotul flectat. Decubit dorsal, cu genunchii flectaţi, sprijin pe „plante”, mâinile la ceafă etc.; 4.5.2. Decubit lateral cu membrul inf. lateral în flexie, capul în extensie etc.; 4.5.3. Decubit ventral, cu sprijin pe coate, trunchiul şi capul în extensie.

5. Atârnat 5.1. Modificarea suprafeţei de sprijin

Modificarea prizei; coatele în flexie, iar sprijinul se realizează cu o mână orientată în pronaţie sau supinaţie, sau cu ambele mâini; Sprijinul poate fi şi pe vârful pi-cioarelor.

5.2. Modificarea poziţiei trunchiu-lui

Atârnat cu faţa la scara fixă; mâinile în pronaţie, trunchiul extins, înclinat sau răsucit spre dreapta sau stânga.

5.3. Modificarea poziţiei membre-lor superioare

Constă în modificarea suprafeţei de sprijin.

5.4. Modificarea poziţiei membre-lor inferioare

5.4.1. Atârnat cu membrele inferioare depărtate, încrucişate, flexate din şold, genunchi; 5.4.2. Atârnat cu membrele inferioare extinse din genunchi şi flexate din şold etc.

5.5. Modificări complexe

5.5.1. Atârnat cu mâinile în pronaţie, trunchiul şi capul răsucite dreapta-stânga, membrele inferioare cu genunchii şi şoldurile flexate; 5.5.2. Atârnat cu mâinile în supinaţie, trunchiul flexat, capul în rectitudine, membrele inferioare aduse.

Universitatea SPIRU HARET

Page 60: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

60

2.1.1.9. Clasificarea principalelor mişcări 1. În funcţie de executarea unei mişcari, W.P.Bowen face

următoarea clasificare: a. mişcări de tensiune slabă; b. mişcări de tensiune rapidă (mişcări de forţă); c. mişcări balistice; d. mişcări de oscilaţie. 2. În funcţie de forţa folosită: a. mişcări de forţă slabă, redusă (mişcările de fineţe, de

îndemânare, ca: scrisul, pictatul etc.); b. mişcări de forţă crescută; c. mişcări de forţă normală. 3. După direcţia lor (în raport cu traiectoria mişcării): a. mişcări rectilinii; b. mişcări rotatorii (angulare); c. mişcări curbilinii; d. mişcări balistice; e. mişcări de oscilaţie (pendulare). 4. În raport cu planul, cu axul de mişcare: a. în plan frontal – flexie şi extensie; b. în plan sagital – abducţie şi adducţie; c. în mai multe planuri – circumducţie; d. în axul lung al segmentului – rotaţia internă şi externă;

supinaţie; pronaţie. 5. După tipul de mişcare: a. mişcare pasivă: o forţă externă execută mişcarea segmentului

corpului, iar persoana respectivă participă pasiv; b. mişcare activă: mişcarea se execută cu o forţă musculară

proprie. 2.1.1.10. Măsurarea capacităţii funcţionale de mişcare Mişcarea capacităţii funcţionale de mişcare se face cu ajutorul

următoarelor metode: a. Dinamometria Măsurarea nu se face la copii (nu au încă forţa ajunsă la

paramerii superiori) şi se execută, distinct, pentru fiecare muşchi în parte.

Universitatea SPIRU HARET

Page 61: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

61

b. Goniometria articulară Cu ajutorul acestei metode, se măsoară amplitudinea mişcării

într-o articulaţie. c. Electromiografia Măsoară gradul de excitabilitate a muşchiului. d. Teste medicale clinice 2.1.1.11. Principalele mişcări ale corpului omenesc şi ale segmentelor sale (Fig.2.6.) Flexie (îndoire) mişcarea executată de două segmente ale unui

membru, care se apropie între ele prin articulaţii; de exemplu: apropierea antebraţului de braţ, a gambei de coapsă, strângerea (închiderea) pumnului etc.;

Extensie – îndepărtarea a două segmente unite între ele prin articulaţii; de exemplu: îndepărtarea antebraţului de braţ, a gambei de coapsă, deschiderea pumnului etc.;

Abducţie – în afară faţă de axa longitudinală (depărtarea de planul sagital median a unei extremităţi a corpului sau segment al său; de exemplu: îndepărtarea braţului de corp sau ducerea unui picior lateral etc.);

Adducţie – înăuntru spre axa longitudinală (apropierea de planul sagital median a unei extremităţi a corpului sau segment al său, de exemplu: apropierea braţului de corp, sau apropierea membrelor inferioare etc.);

Rotaţie – în jurul axei lungi: poate fi internă sau externă; Circumducţie – mişcare de rotaţie completă (360º) a unui

membru; Pronaţie – răsucirea palmelor în jos (mişcarea de rotaţie

incompletă prin care faţa dorsală a mâinii priveşte în sus); Supinaţie – răsucirea palmelor în sus (mişcarea de rotaţie

incompletă prin care faţa palmară a mâinii priveşte în sus); Anteducţie – ducerea membrului inferior sau superior în plan

frontal anterior; Retroducţii – ducerea membrului superior sau inferior în plan

frontal posterior; Balansări – desfăşurarea continuă, într-o mişcare unică, a două

mişcări opuse simetric (de exemplu: flexie-extensie sau anteducţie-retro-ducţie etc.).

Universitatea SPIRU HARET

Page 62: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

62

Unii termini întâlniţi în medicină sunt deosebiţi de cei folosiţi în gimnastică. De exemplu, noţiunea de răsucire din gimnastică este sinonimă noţiunii de rotaţie în biomecanică, iar prin rotaţie în gimnastică se înţelege circumducţia din biomecanică.

În scopul cunoaşterii şi însuşirii terminologiei utilizate, a poziţiilor şi mişcărilor corpului uman şi ale segmentelor sale, prezentăm, în continuare, următoarea clasificare folosită, de regulă, în gimnastică, pentru care optăm şi noi (Tabelul nr. 2.3., după propunerile specialiştilor catedrei de specialitate de la Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, din Bucureşti):

a b

c d

Fig. 2.6 (a-d)

Universitatea SPIRU HARET

Page 63: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

63

Tabel nr.2.3. Principalele poziţii şi mişcări ale corpului şi ale segmentelor sale

Nr. Crt.

Poziţii fundamentale

Poziţii derivate

0 1 2 1. Stând 1.1. Pe un picior

1.1.1. cu celălalt picior întins a. înainte – sprijinit; b. îndoit.

1.1.2. cu celălalt picior îndoit a. înainte – sprijinit; b. înapoi; c. lateral; d. lateral – susţinut.

1.2. Pe ambele picioare: 1. apropiat 2. depărtat:

a. în plan frontal; b. în plan sagital.

1.2.1. Pe vârfuri: a. fandat

a.1. cu stângul; a.2. cu dreptul.

b. înapoi b.1. cu stângul; b.2. cu dreptul.

c. în plan frontal d. în plan sagital

1.2.2. Pe toată talpa a. cu genunchii

a.1. îndoiţi complet (ghemuit); a.2. semiîndoiţi; a.3. uşor îndoiţi.

b. încrucişat b.1. cu piciorul stâng înainte; b.2. cu piciorul drept înainte.

2. Aşezat 2.1. Apropiat – cu picioarele întinse

2.2. Depărtat – cu picioarele îndoite

2.3. Grupat (cu genunchii îndoiţi)

2.4. Încrucişat a. cu picioarele îndoite (încrucişate); b. cu picioarele întinse (picior peste picior).

Universitatea SPIRU HARET

Page 64: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

64

Tabelul nr. 2.3. (continuare) 0 1 2

2.5. Pe o coapsă a. stânga

a.1. cu un picior întins şi unul îndoit; a.2. cu picioarele îndoite.

b. dreapta b.1. cu picioarele întinse.

2.6. În echer. 3. Culcat 3.1. Dorsal

3.1.1. cu picioarele depărtate a. îndoite; b. întinse; c. unul îndoit şi celălalt întins.

3.1.2. cu picioarele apropiate. 3.2. Facial

3.2.1. cu picioarele depărtate a. îndoite; b. întinse; c. unul îndoit şi celălalt întins.

3.2.2. cu picioarele apropiate. 3.3. Costal

3.3.1. cu picioarele depărtate a. îndoite – dreapta; b. întinse – dreapta; c. unul îndoit şi celălalt întins – stânga.

3.3.2. cu picioarele apropiate. 4. Pe genunchi 4.1. Pe un genunchi

4.1.1. cu celălalt a. lateral; b. îndoit – sprijinit – înainte; c. înapoi; d. întins – susţinut.

4.2. Pe ambii genunchi 4.2.1. cu genunchii şi călcâiele apropiate;

4.2.2. cu genunchii şi călcâiele depărtate; 4.2.3. cu genunchii depărt. şi călcâiele aprop.; 4.2.4. cu genunchii aprop. şi călcâiele depărt.

5. Sprijinit 5.1. Culcat dorsal – pe o mână.

5.2. Culcat facial – pe ambele mâini.

5.3. Culcat costal a. pe mâna stângă;

b. pe mâna dreaptă.

Universitatea SPIRU HARET

Page 65: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

65

Tabelul nr. 2.3. (continuare) 0 1 2

6. Atârnat 6.1. De mâini 6.1.1. Agăţat

a. de ambii genunchi; b. de un genunche; c. de vârfuri; d. „cuib”.

6.1.2. Pe verticală – cu braţele întinse;

6.1.3. Înapoi – cu braţele îndoite;

6.1.4. Răsucit 6.1.5. De o mână 6.1.6. Răsturnat

– îndoită. 6.1.7. De altă parte a corpului

a. la spate; b. la abdomen; c. la subbraţ.

Sistematizarea poziţiilor şi mişcărilor segmentelor

Nr. crt.

Segment Poziţii Mişcări

0 1 2 3 1. Cap 1.1. Aplecat

a. înainte; b. stânga; c. dreapta; d. în extensie.

1.1.1. Aplecare a. înainte; b. stânga; c. dreapta; d. înapoi; e. extensie.

1.2. În extensie 1.2.1. Extensie 1.3. Răsucit

a. stânga; b. dreapta.

1.3.1. Răsucire a. stânga; b. dreapta.

1.4.1. Semirotare a. înainte

a.1. spre dreapta b. înapoi

b.1. spre stânga 2. Trunchi 2.1.Înclinat înainte

(până la 45°) 2.2. Aplecare înainte 2.3. Aplecat înainte (până la 90°) 2.4. Îndoit

a. înainte (peste 90°) b. stânga

c. dreapta.

1. Extensie 2. Răsuciri

a. spre stânga; b. spre dreapta.

3. Balansare a. în plan frontal; b. în plan sagital.

4. Semirotare a. în plan frontal;

Universitatea SPIRU HARET

Page 66: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

66

Tabeull nr. 2.3. (continuare) 0 1 2 3 2.5. Răsucit

a. stânga; b. dreapta. 2.6. În extensie 2.7. Înclinat înainte 2.8. Îndoire a. înainte; b. spre stânga; c. spre dreapta; d. înapoi – extensie.

b. în plan oriziontal. - înainte; - spre stânga; - spre dreapta. 5. Rotare a. în plan frontal - spre dreapta; b. în plan orizontal - spre stânga.

3. Membre superioare

3.1. Cu braţele întinse 3.1.1. Pe direcţii principale a. jos; b. sus; c. înainte; d. lateral.

3.2. Cu braţele îndoitecomplet a. mâinile pe cap; b. mâinile la ceafă; c. mâinile pe umăr; d. mâinile pe piept; e. mâinile pe şold.

1. Ridicări; 2. Coborâri; 3. Îndoiri; 4. Duceri; 5. Întinderi; 6. Balansări; 7. Răsuciri; 8. Rotări.

3.3. Pe direcţii inter-mediare a. înainte – jos; b. înainte – sus; c. înapoi – jos; d. lateral – jos; e. lateral – sus; f. oblic – înainte – jos; g. oblic – înainte – sus; h. oblic – înapoi – jos; i. diagonal. -în plan frontal; -în plan sagital.

3.3. Cu braţele îndoitela 90°: a. antebraţele înainte; b. antebraţele în sus; c. antebraţele în jos; d. antebraţele înapoi (din braţe în sus).

3.4. Poziţii din baletulclasic

Universitatea SPIRU HARET

Page 67: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

67

2.1.2. Actul motric sau elementul de mişcare Definiţie: „un fapt simplu de comportare realizat prin muşchii

scheletici în vederea obţinerii unui efect elementar de adaptare sau construire a unei acţiuni motrice” (58).

Un act motric poate fi: voluntar, reflex, instinctual şi automatizat. Exerciţiul fizic este un act motric special.

2.1.3. Exerciţiul fizic Repetarea frecventă a unui act motric (mişcări) este exerciţiul.

Repetarea acestuia determină perfecţionarea mişcării, executarea acesteia în cât mai bune condiţii.

Definiţie: „Actul motric, repetat sistematic şi conştient în scopul realizării obiectivelor educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei” (58).

În capitolul 6, care se referă la Sistemul mijloacelor educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei, exerciţiul fizic este abordat pe larg, ca principalul mijloc, de bază, specific, al activităţii de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie.

2.1.4. Acţiunea motrică Acţiunea motrică este o deprindere, având un mecanism precis.

De exemplu, mersul, alergarea, o săritură, o aruncare, un exerciţiu de echilibru, o escaladare etc., sunt acţiuni motrice care au efecte imediate în urma executării lor, dar pot fi înglobate, într-o suită de efecte, în cadrul unei activităţi motrice, cum este, în cazul nostru, activitatea de educaţie fizică, practicarea unor ramuri, probe sportive sau activitatea de kinetoterapie.

Definiţia acţiunii motrice: „Ansamblul de acte motrice astfel structurate încât realizează un tot unitar în scopul realizării unor sarcini imediate care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activităţi motrice” (58).

2.1.5. Activitatea motrică Este definită ca: „Ansamblul de acţiuni motrice încadrate într-un

sistem de idei, reguli şi forme de organizare, în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia. Activitatea motrică este folosită şi ca o expresie care caracterizează numai acele exerciţii fizice care se găsesc într-o

Universitatea SPIRU HARET

Page 68: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

68

anumită interrelaţie sau structură şi care se aplică după anumite reguli şi cu anumit scop” (58).

Motricitatea este o „însuşire a fiinţei umane, înăscută şi dobândită, de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimulii externi şi interni, sub forma unei mişcări”.

Calitatea motrică, aşa cum vom vedea pe parcursul lucrării, are înţelesul principal „de aptitudine a individului de a executa mişcări exprimate în indici de forţă, viteză, îndemânare, mobilitate şi rezistenţă”. Este o caracteristică dobândită şi perfectibilă.

2.2. Concepte şi noţiuni specifice activităţii de educaţie

fizică, sport şi kinetoterapie 2.2.1. Cultura fizică În numeroase ţări, cultura fizică este considerată o componentă a

culturii universale. Ea sintetizează valorile şi categoriile domeniului, cadrul normativ, instituţiile, structurile specifice domeniului, latura resurselor materiale etc. În sfera culturii fizice sunt incluse atât cunoştinţele teoretice, cât şi achiziţiile practice, materiale.

Conceptul de Cultură fizică este utilizat pentru a nominaliza efectele generale ale aplicării concentrice a tuturor elementelor care îi compun sfera.

Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului face posibilă lărgirea ariei cunoştinţelor din domeniu, completând aria culturii materiale şi spirituale. Abordarea interdisciplinară a domeniului teoretic al educaţiei fizice şi sportului favorizează lărgirea cunoaşterii omului şi, o dată cu aceasta, face posibilă înscrierea de noi valori în ansamblul cunoaşterii omenirii. Valori certe sunt şi performanţele sportive, procedeele şi elementele tehnice şi tactice novatoare, ce se constituie în adevărate modele ideale, ce sunt preluate de generaţiile viitoare.

În procesul nemijlocit de practicare a educaţiei fizice şi a sportului, se creează numeroase şi durabile valori culturale, care sunt posibile şi datorită asocierii exerciţiilor fizice cu dansul, cu muzica, cu tot ce ţine de frumuseţea fizică, artistică, estetică şi etică.

Amprenta actului de cultură o poartă nu numai aspectele de natură cognitivă, ştiinţifică, axiologică, ci şi cele ce ţin de creaţia, concepţia bazei materiale sportive (stadioane, piscine, diverse săli sportive, velodroame, patinoare, poligoane pentru tir, trambuline pentru sărituri cu schiurile etc.).

Universitatea SPIRU HARET

Page 69: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

69

În concluzie, se poate afirma că elementele de conţinut ale culturii fizice, prin a căror valoare se integrează în ansamblul culturii, ţin de:

• idealul societăţii cu privire la dezvoltarea fizică armonioasă (reflectat în pictură, sculptură, coregrafie, literatură, dar şi în reglementările normative şi în tradiţiile comportamentale);

• ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice ce au dus la constituirea sistemelor de organizare şi practicare a exerciţiilor fizice şi a sportului, la perfecţionarea măiestriei tehnice şi tactice; creşterea performanţelor sportive;

• resursele materiale alocate: instalaţii, amenajări şi construcţii sportive şi de agrement, baze de pregătire şi concurs etc.;

• ansamblul rezultatelor obţinute în activitatea practică, asocierea cu valorile educaţiei morale, etice şi estetice;

• valori realizate prin diversele forme de concurs şi spectacol sportiv: spiritul sportiv, competitiv, precum şi alte aspecte de natură estetică şi morală.

Toate aceste elemente întregesc şi amplifică fenomenul culturii, beneficiind de mass-media şi, în primul rând, de televiziune, prin programe de certă valoare, de natură nu numai spectacular-fizică, ci şi culturală, artistică, estetică şi morală.

2.2.2. Creşterea şi dezvoltarea fizică a organismului uman Creşterea asociată evoluţiei fiinţei umane se defineşte ca fiind

procesul de acumulare cantitativă la nivelul ţesuturilor, organelor şi sistemelor ce conduc la mărirea masei somatice, a dimensiunilor segmentare şi globale, conform unor legi biologice (cum vom vedea ulterior), cu diferenţieri în funcţie de sex, perioada de vârstă şi alţi factori interni şi externi. Ritmurile diferite ale procesului de acumulare organică, somatică sau funcţională, relaţiile ce se stabilesc între acestea datorită sincronizării sau desincronizării lor determină niveluri diferite de creştere a organelor, aparatelor şi sistemelor, a dimensiunilor segmentelor, părţilor şi a ansamblului corpului.

Dezvoltarea fizică se exprimă prin: „Nivelul calitativ al indicilor morfologici (somatici) ai individului, rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu natural şi predominant social, în care practicarea exerciţiilor fizice are un rol însemnat” (52).

Universitatea SPIRU HARET

Page 70: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

70

Dezvoltarea fizică armonioasă presupune o creştere corectă a indicilor morfologici (somatici sau antropometrici) şi ai celor funcţionali (calitativi), precum şi a celor care asigură o proporţionalitate optimă corespunzătoare cu valorile unui organism sănătos.

Dezvoltarea fizică reprezintă suma modificărilor morfo-funcţionale ce apar în diferite etape de vârstă, de-a lungul vieţii fiecărui organism, corespunzător specificului şi limitelor de variaţie ale evoluţiei speciei umane, sub acţiunea factorilor ereditari, factorilor mediului fizic extern (apă, aer, radiaţiile solare, alimente, sol etc. ) şi a factorilor mediului social (culturali, economici, sportivi etc.).

Dezvoltarea fizică constituie expresia materială, plastică şi funcţională, a ansamblului şi interrelaţiei efectelor acestor factori, a proceselor şi mecanismelor de reacţie, de adaptare (şi perfecţionare) la acţiunile variate şi complexe ale mediului intern şi a celui extern-fizic şi social (17).

Ca urmare a practicării exerciţiilor fizice, a educaţiei fizice şi a sportului, evoluţia corporală este influenţată în mare măsură. Tocmai de aceea una dintre finalităţile activităţii de educaţie fizică şi sportivă este „dezvoltarea fizică corectă şi armonioasă (şi echilibrată)”. Aceasta se realizează cu ajutorul unor mijloace şi procedee generale şi speciale (operaţionale), a unor metode specifice, de mare importanţă şi eficienţă, ce asigură creşterea corectă şi armonioasă a organismului.

Dezvoltarea fizică nu trebuie identificată cu „pregătirea fizică” sau cu „condiţia fizică” ori redusă la „dezvoltarea calităţiilor motrice”.

Exerciţiile fizice, având ca rezultat realizarea unor indici morfologici (somatici) şi funcţionali calitativi şi proporţionali, asigură dezvoltarea fizică corectă şi armonioasă.

În mod concret, dezvoltarea fizică armonioasă înseamnă: • creşterea şi dezvoltarea normală a organismului; • evoluţia normală a indicilor morfologici (somatici), care se

observă vizual sau se constată (determină) prin măsurători. Creşterea şi dezvoltarea sunt influenţate de: • factorii interni, endogeni (ereditatea, sistemul endocrin,

metabolismul, sistemul nervos central); • factorii externi, exogeni (influenţele mediului şi efectele

practicării exerciţiilor fizice). Creşterea şi dezvoltarea sunt guvernate de următoarelor legi: • Legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi organelor Conform acestei legi, unele ţesuturi şi organe încep să crească

încă din perioada intrauterină, altele după naştere, unele cresc mai

Universitatea SPIRU HARET

Page 71: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

71

mult, altele mai puţin, unele depind de factori funcţionali, altele de factori constituţionali.

• Legea ritmului diferit de creştere şi dezvoltare Cele mai multe organe urmează ritmul taliei şi greutăţii, dar

ritmul diferitelor organe ale corpului este determinat de natura şi funcţiile pe care acestea le îndeplinesc.

• Legea schimbării proporţiilor şi raporturilor din organism şi părţile sale componente. Exemplu: coborârea centrului de greutate.

• Legea alternanţei în creştere şi dezvoltare. Alternanţele pot fi între: – creşterea în înălţime şi greutate; – creşterea bustului şi membrelor inferioare; – diferite segmente ale membrelor etc. • Legea creşterii diferenţiate pe sexe Până la vârsta de 9 ani, creşterea şi dezvoltarea fetelor şi a

băieţilor evoluează în paralel, în mod asemănător ; după această vârstă, se manifestă un proces rapid de diferenţiere.

Fetele, între 9-14 ani, cresc accentuat în înălţime şi, între 14-18 ani, în greutate.

Băieţii, între 11-17, ani cresc mai mult în înălţime şi, între 18-22 ani în greutate.

Factorii care determină ţinuta corectă a corpului După cum am văzut în subcapitolul 2.1.1., poziţia corpului şi a

segmentelor sale faţă de axul şi planurile principale care-l intersectează în cadrul bazei de susţinere, fără accentuarea curbelor normale ale coloanei vertebrale, exprimă ţinuta sa corectă. Factorii care determină ţinuta copului:

• Conformaţia scheletului: • coloana vertebrală: - poziţii; • curburi; • scheletul capului şi al centurii scapulo/humerale; • scheletul bazinului; • articulaţia coxo-femurală şi talo-crurală. • Sistemul musculo-articular şi rezistenţa elastică a ţesuturilor (Tonusul muscular de postură) • Senzaţiile kinestezice şi sensibilitatea cutanată

Universitatea SPIRU HARET

Page 72: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

72

Principalele cauze care determină o ţinută incorectă a corpului

La copii: • atitudini incorecte, mai ales în perioadele de creştere accentuată în înălţime;

• activităţi în poziţii incorecte sau asimetrice; • absenţa activităţii fizice şi alimentaţia deficitară. La adulţi : • slăbirea sau dezvoltarea inegală a musculaturii de

postură; • scăderea mobilităţii şi supleţii; • tasarea discurilor intervertebrale; • obezitatea; • influenţa unor factori externi (condiţii socio-

profesionale şi de mediu). Recomandări metodologice privind asigurarea unei ţinute

corecte a corpului şi utilizarea exerciţiilor fizice pentru dezvoltarea armonioasă a organismului

În formarea deprinderii de a adopta o poziţie corectă, se va ţine cont de următoarele aspecte:

• formarea unei reprezentări corespunzătoare despre ţinuta corectă a corpului;

• consolidarea musculaturii de postură şi dezvoltarea în limite normale a mobilităţii şi supleţei;

• eliminarea cauzelor de perturbaţie externe: anumite activităţi prestate, mobilierul sau obiecte utilizate (ca, de exemplu, statul în bănci în poziţii incorecte);

• creşterea indicilor funcţionali ai organismului şi îmbunătăţirea capacităţii de efort.

În vederea dezvoltării fizice armonioase, determinante pentru asigurarea ţinutei corecte, se recomandă folosirea sistemelor de acţionare (grupe de exerciţii) pentru dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi utilitar-aplicative şi pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază:

• exerciţii analitice; • exerciţii individuale şi colective; • exerciţii cu efecte selective etc. Exerciţiile folosite pot fi grupate în: • exerciţii libere; • exerciţii cu obiecte (mingi medicinale, gantere, corzi,

extensoare, bastoane etc.);

Universitatea SPIRU HARET

Page 73: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

73

• exerciţii cu aparate şi la aparate (scara fixă, banca şi lada de gimnastică etc.).

În activitatea desfăşurată de cadrele de specialitate (profesori de educaţie fizică, antrenori sau kinetoterapeuţi), se recomandă să se ţină seama de:

• cunoaşterea influenţelor exerciţiilor asupra organismului; exerciţiile executate de către subiecţi să fie de o varietate cât mai mare; să fie concepute/alese în mod expres pentru o anumită funcţie a segmentului, grupei musculare, articulaţiei etc. (flexii, extensii, abducţii, adducţii etc.); să fie corect executate.

Exerciţiile se vor executa, la început, din poziţiile cele mai uşoare, care asigură o cât mai bună localizare a mişcărilor şi nu necesită depunerea unui efort mare. Treptat, amplitudinea execuţiei exerciţiului va creşte. Gradualitatea se realizează concomitent cu schimbări ale poziţiei iniţiale, introducerea arcuirilor, schimbarea poziţiei segmentelor etc.

• dirijarea precisă a influenţelor pe care le poate exercita utilizarea exerciţiilor analitice;

• gradarea influenţelor din punct de vedere morfologic se realizează prin modificarea poziţiilor şi a amplitudinii mişcărilor (Poziţia asigură localizarea corectă a efortului acţiunii respective, iar amplitudinea măreşte efectul).

Armonia dezvoltării fizice se stabileşte prin nivelul şi valoarea unor relaţii între caracterele antropofiziometrice. Indicii de proporţionalitate ce se pot observa şi chiar calcula pe baza datelor somato-metrice şi fiziometrice definesc procesul de creştere şi dezvoltare a corpului uman.

Valorile nivelului de creştere somatică se exprimă în unităţi de măsură de ordin cantitativ (cm, ml, kg, kgf) şi constituie criterii obiective de apreciere a creşterii segmentare sau globale, morfologice sau funcţionale, individuale sau colective, prin raportarea lor la tabele cuprinzând nivelurile medii pe judeţe şi pe ţară, pentru mediul urban sau rural, pe sexe şi vârste. De exemplu, în Tabelul nr. 2.4, se prezintă asemenea indici de dezvoltare fizică a copiilor din România (4-18 ani) din mediul urban.

Observarea vizuală externă a corpului este o metodă prin care se poate cunoaşte în urma cercetării metodice caracterele globale şi segmentare, în mod static şi dinamic, dezvoltarea fizică a corpului omenesc şi, de asemenea, se pot depista deficienţele fizice.

Universitatea SPIRU HARET

Page 74: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

74

Tabelul nr. 2.4. Indici de dezvoltare fizică a copiilor din România (4-18 ani),

din mediul urban (valori medii, sigma) Categoria Vârsta

(ani) Talia Sigma Greutatea Sigma Perimetrul Sigma

0 1 2 3 4 5 6 7 Băieţi 4 101 4,8 16,1 1,9 53,4 2,5

5 108,2 5,0 18,2 2,3 54,9 2,7 6 114,6 5,2 20,3 2,8 56,7 3,0 7 121,5 5,6 22,9 3,4 58,8 3,4 8 126,3 6,0 25,1 4,0 60,4 3,8 9 137,1 6,4 27,1 4,6 64,8 4,0 10 141,5 6,7 30,7 5,4 66,6 4,5 11 147,4 7,4 33,9 6,1 69,1 4,8 12 154,0 8,5 37,7 7,3 72,3 5,9 13 164,3 8,9 42,5 8,3 76,4 6,4 14 168,3 8,1 49,0 9,3 80,9 6,6 15 172,3 7,2 55,5 9,4 84,2 6,1 16 174,2 6,8 60,2 8,8 86,1 5,9 17 175,5 6,6 63,1 8,5 88,1 5,8 18 178,3 6,8 65,3 8,2 89,6 5,6

Fete 4 100,0 4,9 15,7 1,9 52,3 2,5 5 107,6 5,1 17,7 2,3 53,8 2,7 6 114,3 5,3 20,0 2,9 55,6 3,2 7 120,7 5,5 22,0 3,5 57,4 3,7 8 125,7 5,8 24,3 4,8 58,9 4,0 9 131,2 6,2 26,9 4,7 61,0 4,4 10 136,9 6,9 30,7 6,0 64,7 5,2 11 142,5 7,2 34,0 6,7 66,5 5,6 12 149,6 7,4 39,9 7,9 70,5 6,1 13 154,9 7,0 44,5 8,2 73,9 6,2 14 158,9 6,2 49,4 8,0 76,9 6,0 15 160,5 5,0 52,2 7,6 78,5 5,5 16 161,4 6,0 53,9 7,3 79,8 5,6 17 161,8 5,9 55,0 7,3 80,3 5,6 18 162,1 5,8 55,2 7,4 80,5 5,3 Aprecierea dezvoltării fizice se poate face pe baza examenului

somatoscopic, antropometric şi fiziometric, a indicilor de proporţionalitate şi a evaluării stării de nutriţie. Examenul somatoscopic trebuie precedat de anamneză, pentru cunoaşterea factorilor din antecedentele subiectului şi din familia sa, cu posibile

Universitatea SPIRU HARET

Page 75: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

75

implicaţii în creşterea şi dezvoltarea acestuia. Somatoscopia va fi completată cu examinarea subiectului la cadrul antropometric de simetrie, sau alte investigaţii privind coloana vertebrală, planta, toracele, care măresc aria cunoaşterii şi cresc precizia diagnosticului. Somatoscopia, după cum am văzut, se efectuează predominant prin intermediul organelor de simţ ale examinatorului şi, cu toate că nu se exprimă în unităţi concrete de măsură, permite o apreciere globală şi segmentară, reprezentând o primă evaluare a stării de sănătate, de dezvoltare fizică şi biomotrică a subiectului respectiv.

Examenul somatoscopic se execută de către medic, în prezenţa profesorului de educaţie fizică, a antrenorului sau a kinetoterapeutului. Se cercetează mai întâi caracterele globale. În continuare, prezentăm câteva dintre acestea, după V. Dumitriu, menţionând că datele detaliate ale examenului somatoscopic şi antropometric sunt pe larg tratate în cadrul altor discipline:

• statura – care permite clasificarea subiecţilor în normosomi, hipersomi şi hiposomi;

• atitudinea globală a corpului – care poate fi apreciată ca normală sau atitudine deficientă global sau segmentar (global cifotică, lordotică, scoliotică sau plan rigidă; ori aprecierile deficienţelor de atitudine segmentare: umeri aduşi, torace în flexie, genunchi în flexie sau în hiperextensie etc.);

• starea de nutriţie – se poate stabili în funcţie de greutatea corporală şi raportarea acesteia la valorile standard, considerate ca valori medii, subiectul putând fi: normotrofic, hipertrofic ori hipotrofic (sau normoponderal, hiperponderal ori hipoponderal);

• concordanţa dintre vârsta biologică şi vârsta cronologică, prin aprecierea nivelului creşterii şi dezvoltării somato-ponderale, comparativ cu dezvoltarea caracterelor endocrine şi a celor psiho-intelectuale;

• proporţionalitatea dintre ansamblul somatic şi părţile (segmen-tele) sale, precum şi dintre diferitele segmente ale organismului;

• elemente ale sistemului limfatic, prin inspecţia şi palparea ganglionilor limfatici;

• ţesutul celular subcutanat, apreciindu-se grosimea stratului adipos subcutanat – prin observare/palpare, plica abdominală – determinată manual sau prin aparate speciale;

Universitatea SPIRU HARET

Page 76: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

76

• oasele – se apreciază ca dimensiuni (lungime, grosime), formă (normală sau cu abateri), eventuale sechele după rahitism, boli sau traumatisme;

• articulaţii şi mobilitatea articulară – se examinează prin testarea activă şi pasivă a articulaţiilor coloanei vertebrale, centurii scapulare şi pelviene, a membrelor superioare şi inferioare, apreciindu-se existenţa şi amplitudinea mişcării, absenţa sau limitarea acestora;

• muşchii scheletici – se apreciază ca formă, relief, tonus, în funcţie de sex, vârstă, biotip somatic, volumul de mişcare din antecedente, profesiunea şi sportul practicat.

Somatoscopia globală constituie una dintre principalele căi prin care se depistează deficienţele fizice globale, care, asociate cu cele fizice segmentare, permit diagnosticarea formei şi gradului deficien-ţelor, respectiv, dirijarea lor pentru corectarea sau recuperarea, la nivelul şcolii (în cadrul orelor de educaţie fizică) sau a cabinetelor de kinetoterapie (deficienţele de gradul I şi II la nivelul cabinetelor de kinetoterapie, iar cele de gradul III la nivelul instituţiilor medicale specializate – ortopedie, chirurgie, endocrinologie etc.), ca şi deficienţele de gradul IV (în vederea tratamentului ortopedico-chi-rurgical sau de altă specialitate, necesar, precum şi pentru programul recuperator).

Somatoscopia segmentară constă în cercetarea caracterelor morfo-funcţionale ale regiunilor, părţilor şi segmentelor corpului, în mod metodic, de sus în jos, în următoarea succesiune: capul, faţa şi gâtul, trunchiul, toracele şi abdomenul, membrele superioare, spatele, bazinul şi membrele inferioare. Concret, se va investiga:

• capul, faţa şi gâtul, care oferă elemente de particularizare psiho-individuală a subiectului normal şi posibilitatea identificării unor abateri de la normal, privind forma şi mărimea, asimetrii, cicatrici, sechele de paralizie, malformaţii congenitale, deformaţii căpătate după boli sau traumatisme, ticuri etc.;

• trunchiul, respectiv toracele şi abdomenul, dau informaţii cu privire la forma şi funcţiile lor sau la deformaţiile şi deficienţele morfo-funcţionale;

Universitatea SPIRU HARET

Page 77: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

77

• membrele superioare se examinează comparativ dreapta-stânga, apreciindu-se normalitatea lor şi eventualele abateri de la normal;

• spatele se examinează somatoscopic în ansamblu şi pe zone, apreciindu-se coloana vertebrală, curburile vertebrelor, forma şi dimensiunile lor, masele musculare, abaterile de la normal;

Deficienţele fizice ale spatelui (spate rotund, cifotic, scoliotic, plan) şi ale elementelor somatice asociate sunt notate într-o fişă a subiectului, necesară atât pentru continuarea sistematică a acestui control, cât şi pentru stabilirea şi urmărirea rezultatelor tratamentului corectiv sau recuperator urmat;

• bazinul se examinează ca formă, mărime şi poziţie, ţinând seama de faptul că acesta reprezintă cheia poziţiei coloanei vertebrale;

• membrele inferioare se examinează ca formă şi dimensiune (lungime, grosime) comparativ dreapta-stânga.

Examenul somatoscopic, parţial şi segmentar, se poate întregi şi cu alte forme de examinare, mai complexe, cum sunt examinările paraclinice complementare, ca: radiografia, examenul cu fir de plumb al coloanei vertebrale, plantograma, examenul subiectului la cadrul antropometric de simetrie din faţă, din spate şi din profil, cu videograma şi fotograma etc.

Pentru determinarea nivelului de dezvoltare fizică a sportivilor de înaltă performanţă, periodic, aceştia, în cadrul Institutului Naţional de Medicină Sportivă, sunt examinaţi somatoscopic şi li se alcătuieşte o fişă specială, care cuprinde următoarele rubrici şi măsurăroti antropometrice:

Sportul practicat: vechimea în sport; postul; numărul de examinări; data fiecărei examinării; vârsta; atitudinea; talia.

Starea de nutriţie: ţesut cutanat; ţesut adipos; ţesut muscular; ţesut osos.

Proporţii: Torace; I.E. – Elasticitate; Bust; Membre superioare; Membre inferioare; Indice bidiametric; Deficienţe fizice; Mobilitatea; Forţe; Tonus muscular;

Universitatea SPIRU HARET

Page 78: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

78

Concluzii şi indicaţii Măsurători antropometrice: Greutatea; statura; bustul; anvergura; diam. Biacromial; diam.

Bitrohanterial; Dimensiune toracică: transversal: insp. profundă şi expir. profundă; anteroposterior: insp. profundă şi expir. profundă; perimetrul toracic: repaus; expir.profundă şi insp. profundă.

Elasticitate torace; perimetru abdominal; perimetru fesier; perimetru membre:

• Toracice: braţ dr.; braţ stg.; antebraţ dr.; anebraţ stg.; • Pelviene: coapsa dr.; coapsa stg; genunchi; gamba dr.; gamba

stg.. Adipocentimetrie: obraz – abd; gât – flanc; fesier – spate;

antebraţ – braţ; gambă – coapsă. Gât; Mobilitate; Suprafaţa corporală; Palmă; Planta. Puncte antropometrice: s. sternal; s. pubian; 7 cervical;

acrominal; radial; cubital; dactilion; iliospinal; tibial sup.; tibial inf. Lungimea segmentelor: coloana; trunchi; braţe; antebraţe;

coapse; gambe; picioare. Viteza de reacţie: stimul luminos; stimul sonor; picior. Dinamometrie: flex. mâna dr.; fex. mâna stg.; forţa scap.; forţa

lombo.; flex. braţe; exten. braţe; flex. coapse; exten. coapse; flex. gambe; exten. gambe.

Tonometrie: biceps dr.; biceps stg.; cvadriceps dr.; cvadriceps stg.; coapsa dr.; coapsa stg.; gamba dr.; gamba stg.

Examenul antropometric are ca scop evaluarea nivelului de creştere şi a gradului de dezvoltare fizică, elemente deosebit de importante în activitatea de educaţie fizică şi sportivă, în special cea şcolară, dar şi în activitatea de kinetoterapie.

Spre deosebire de somatoscopie, examenul antropometric, ca metodă de evaluare paraclinică a procesului biologic complex de creştere şi dezvoltare, diferă prin caracterul său obiectiv, rezultatele în antropometrie fiind exprimate în unităţi de măsură concrete (cm, kg, etc.). Caracterul analitic al antropometriei se adaugă celui de sinteză al somatoscopiei, completându-se şi întregindu-se reciproc.

Examenul antropometric oferă date absolute principalelor caractere antropofiziometrice din următoarele grupe:

Universitatea SPIRU HARET

Page 79: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

79

• dimensiuni longitudinale – statura, bustul, membrele superioare şi inferioare;

• dimensiuni transversale – diametrul biacromial, diametrul transversal al toracelui, diametrul bitrohanterian şi anvergura;

• dimensiuni circulare – perimetrul toracelui, abdomenului, braţelor, antebraţelor, coapselor şi gambelor;

• dimensiuni sagitale, diametrul toracic anteroposterior; • dimensiuni ale masei somatice, greutatea corporală; • date fiziometrice – spirometria, forţa dinamometrică a

flexorilor mâinii şi a musculaturii spatelui (forţa scapulară şi lombară).

2.2.3. Capacitatea motrică (fizică)

Capacitatea motrică reuneşte deprinderile şi priceperile motrice de bază, cele utilitar-aplicative, precum şi pe cele specifice probelor, ramurilor sportive ca şi calităţilor motrice.

Capacitatea motrică reprezintă „ansamblul aptitudinilor, a posibilităţilor motrice ale individului de a executa mişcări exprimate în indici ai calităţilor motrice” (51). Este rezultatul activităţii de educaţie fizică şi de antrenament sportive.

În literatura de specialitate, această capacitate motrică mai este definită şi prin: „capacitatea fizică”, „solicitare motrică” sau „capacitatea psiho-motrică”.

Îmbunătăţirea capacităţii motrice este unul dintre obiectivele prioritare specifice ale activităţii de educaţie fizică şi sport.

Capacitatea motrică se poate clasifica astfel: a. generală, exprimând calităţile motrice de bază, precum şi

deprinderile şi priceperile motrice de bază şi utilitar-aplicative; b. specifică, întrunind acele calităţi motrice, deprinderi şi

priceperi specifice, caracteristice unor ramuri şi probe sportive. În fig.2.7., sunt prezentate principalele componente ale

capacităţii motrice generale.

Universitatea SPIRU HARET

Page 80: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

80

Fig.2.7. Componentele capacităţii motrice generale

CAPACITATEA MOTRICĂ

GENERALĂ

DEPRINDERI ŞI PRICEPERI

SPECIFICE RAMURILOR ŞI PROBELOR

SPORTIVE

DEPRINDERI ŞI PRICEPERI

MOTRICE DE BAZĂ ŞI UTILITAR-

APLICATIVE

CALITĂŢI MOTRICE

Mobilitatea Calităţi de coordonare (îndemânare)

Calităţi condiţionate (au la bază procesele

energetice)

Forţa Viteza Rezistenţa

Capacitatea de modificare

a mişcării

Capacitatea de reacţie

Capacitatea de ritmicizare

Capacitatea de orientare

spaţio-temporală

Capacitatea de combinare

a mişcării

Capacitatea de diferenţiere

Capacitatea de echilibru

Universitatea SPIRU HARET

Page 81: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

81

2.2.4. Kinetoterapia Kinetoterapia este un mijloc de tratament medical complex,

profilactic, recuperator şi ameliorativ, bazat, în principal, pe acţiunea exerciţiului fizic asupra organismului uman (somato-funcţional, motric şi psihic).

La noi în ţară, Legea 53/1992 stipulează măsurile de protecţie specială a persoanelor care, datorită unor deficienţe senzoriale, fizice sau mintale, nu se pot integra total sau parţial, temporar sau permanent, prin propriile lor posibilităţi, în viaţa socială şi profesională. La persoanele aflate într-o atare situaţie (hipoacuzi, nevăzători, debili mintal, cu handicap motor-locomotor sau neuromotor), se constată o largă diversitate de handicap, cu posibilităţi dificile de adaptare la viaţa lumii obişnuite. Pe de altă parte, se manifestă reacţii foarte variate din partea persoanelor valide, faţă de persoanele handicapate.

În acelaşi timp, problematica persoanelor care reclamă o asistenţă recuperatorie şi protecţie socială este tot mai mult în atenţia factorilor cu responsabilităţi în acest domeniu. În literatura de specialitate, însăşi terminologia specifică activităţii respective este pe larg dezbătută. Astfel, sintagma „persoană în dificultate” este propusă în locul celor folosite frecvent, cum sunt: „persoană cu deficienţe”, „persoană handicapată”, „persoană infirmă”, „persoană cu invaliditate” etc.

Sfera conceptului de „persoană în dificultate” acoperă totalitatea categoriilor de persoane bolnave sau invalide şi prezintă avantajul de a nu conţine unele conotaţii depreciative.

Cuvânt de origine greacă (kinein = a se mişca şi therapya = tratament), kinetoterapia împreună cu kinetoprofilaxia constituie componentele kinetologiei medicale care foloseşte în scop sanogenetic sau terapeutic exerciţiul fizic ca mijloc specific, de bază, alături de unele mijloace nespecifice (agenţii fizici – artificiali şi naturali; imobilizarea; dieta şi mijloacele psihice).

„Kinetoterapia sau kinetologia, ori kinesiterapia, poate fi considerată o metodă de bază a profilaxiei prin mişcare, prin practicarea efortului fizic, cu valoare de profilaxie primară a unor grupe largi de afecţiuni ale sistemului locomotor, ale aparatului cardiovascular, aparatului respirator etc., a recuperării medicale, de refacere a funcţiilor diminuate în urma unor boli sau traumatisme (52).

În unele lucrări de specialitate, se subliniază faptul că kinetoterapia este folosită în staţiuni balneo-climaterice, alături de factori naturali. Terapia propriu-zisă asigură recuperarea funcţională

Universitatea SPIRU HARET

Page 82: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

82

prin folosirea exerciţiilor fizice, a celor din gimnastică şi care urmăresc: corectarea deficienţelor fizice; creşterea indicilor calităţilor motrice de bază şi în special a forţei, a supleţei articulare etc. De asemenea, utilizarea acestor exerciţii de gimnastică influenţează pozitiv starea funcţională a sistemului cardio-respirator, asigurând şi o relaxare generală, fizică şi psihică.

Eficienţa acestei metode terapeutice în recuperarea completă sau parţială depinde, după cum arată V. Marcu (33), de:

• implicarea şi cooperarea celui care participă la această activitate;

• o bună relaxare a musculaturii; • evitarea instalării durerii. Efectele produse în urma activităţii de kinetoterapie privesc, în

principal,: a. Sistemul locomotor: • ameliorarea capacităţii generale de mişcare; • menţinerea elasticităţii ligamentelor şi a mobilităţii articulaţiilor; • tonifierea musculaturii; • ameliorea proceselor trofice din articulaţii şi din muşchi; • combaterea stazelor şi a elementelor posttraumatice; • asigurarea unei atitudini corecte a corpului şi a segmentelor lui; • integrarea bolnavului din punct de vedere motric, în vederea

participării lui la activitatea practică socio-profesională sau sportivă. b. Sistemul nervos: • crearea unei stări optime psihice; • reglarea echilibrului proceselor nervoase; • asigurarea echilibrului între tonusul simpatic şi cel parasimpatic; • îmbunătăţirea calităţii activităţii motorii. c. Sistemul cardio-vascular: • scăderea frecvenţei cardiace în timpul repausului; • creşterea debitului sanguin şi a volumului de sânge circulant; • reducerea tensiunii diastolice; • îmbunătăţirea circulaţiei de întoarcere, venoase şi limfatice; • îmbunătăţirea capilarizării miocardului. d. Sistemul respirator: • mărirea amplitudinii cutiei toracice şi a diafragmului; • menţinerea elasticităţii cutiei toracice; • îmbunătăţirea ventilaţiei pulmonare şi activitatea schimburilor

gazoase.

Universitatea SPIRU HARET

Page 83: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

83

e. Sistemul digestiv: • îmbunătăţirea tonusului musculaturii gastrice; • stimularea tonusului peristaltismului intestinal; • creşterea tonusului vezicii biliare şi îmbunătăţirea evacuării bilei. f. Procesele metabolice: • intensificarea proceselor de oxido-reducere; • creşterea necesităţii consumului de oxigen; • favorizarea consumului de glucoză la nivelul muscular şi

micşorarea glicemiei; • normalizarea colesterolemiei şi trigliceridemiei, contribuind la

profilaxia bolilor vasculare degenerative. Este tot mai mult recunoscută contribuţia benefică a

kinetoterapiei în toate cele patru compartimente majore ale reabilitării, fiind indispensabilă în recuperarea medicală şi readaptarea psihică.

Kinetoterapia cuprinde (după C.Baciu): • Kinetoterapia deficienţelor nechirurgicale; • Kinetoterapia preoperatorie; • Kinetoterapia postoperatorie. Obiectivele generale ale acestora vizează: • ameliorarea capacităţii generale de mişcare; • ameliorarea stării funcţionale a organismului; • stimularea stării psihice. De asemenea, alături de alte metode terapeutice (fizio-balneare,

farmacologice, dietetice), kinetoterapia contribuie la ameliorarea simptomelor bolilor acute şi cronice şi chiar la vindecarea acestora.

În cadrul mijloacelor kinetoterapiei sunt incluse, în primul rând, exerciţiile fizice (terapeutice), executate ca activitate motorie voluntară de către subiect; acestora li se adaugă mijloacele mecano-terapeutice, ca şi celelalte forme de utilizare a energiei mecanice: forţa imprimată şi mişcările efectuate de către masor sau kinetoterapeut, forţele mecanice ajutătoare sau rezistive, realizate cu ajutorul unor instalaţii de scripetoterapie cu contragreutăţi, a altor aparate de mecanoterapie sau a celor ce folosesc forţa gravitaţională şi forţa hidrostatică a apei etc.

Pentru a indica cele mai eficiente metode şi apoi a le aplica cât mai corect posibil, kinetoterapeutul trebuie să aibă cunoştinţele strict necesare de anatomie funcţională (muşchii cu originea, inserţia şi inervaţia lor, articulaţiile etc.), fiziologie (structura fibrei musculare, fiziologia contracţiei musculare, coordonarea activităţii motorii voluntare etc.), biomecanică articulară şi fiziopatologie (funcţiile mio-ar-tro-kinetice şi cardio-respiratorii, hipotrofiile musculare etc.).

Universitatea SPIRU HARET

Page 84: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

84

În multitudinea de clasificări a metodelor de kinetoterapie, N.Teleki face o diferenţiere în funcţie de participarea subiectului: kinetoterapie activă, atunci când activitatea motorie produsă este realizată integral sau parţial de subiectul însuşi, şi kinetoterapie pasivă, când mişcarea produsă subiectului este rezultatul unei acţiuni exterioare, prin forţa kinetoterapeutului sau printr-un aparat mecanic. Astfel, sunt concretizate următoarele metode kinetoterapice (45):

1.Active: 1.1. Activ ajutătoare, când mişcarea produsă este rezultatul atât

al contracţiilor voluntare ale pacientului, insuficient de puternice, cât şi din forţa adăugată de kinetoterapeut, ori forţa hidrostatică a apei sau o contragreutate pe scripetele respectiv;

1.2. Active simple, sau libere, executate cu forţa proprie a subiectului, de obicei cu mişcări ample la nivelul articulaţiilor, fără nici o opoziţie sau rezistenţă, pentru a obţine asuplizări articulare sau relaxarea musculaturii;

1.3. Active contra rezistenţe: rezistenţa poate fi opusă fie de kinetoterapeut, fie prin contragreutăţi pe scripeţi, prin forţa hidrostatică a apei, sau vâscozitatea acesteia, sau prin unele dispozitive create, elastice, cu arcuri etc.

2. Pasive: 2.1. Pasive, realizate print-o forţă exterioară (care poate fi şi o

mişcare pasivă efectuată de o altă parte a corpului pacientului, denumite mişcări autopasive) sau prin acţiunea gravitaţiei;

2.2. Pasive forţat, efectuate cu forţe mai importante, statice sau dinamice, care realizează tracţiuni sau întinderi ale unor structuri anatomice articulare sau periarticulare;

2.3. Manipulări, formă particulară a metodelor de kinetoterapie pasivă forţată, care realizează nu numai punerea sub tensiune a ţesuturilor moi articulare şi periarticulare, dar produc şi deplasări ale unor structuri osoase articulare, fără luxaţie, cu indicaţii foarte precise în domeniul ortopediei.

Unii specialişti ai domeniului includ, alături de metodele de kinetoterapie active şi pasive, şi metodele de imobilizare şi de posturare. Acestea, cu toate că nu utilizează nici un fel de mişcare sau contracţii musculare, prezintă o importanţă terapeutică deosebită ca metodologie de cruţare, de punere în repaus şi de relaxare musculară în numeroase situaţii patologice, în medicina funcţională de recuperare.

Universitatea SPIRU HARET

Page 85: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

85

CAPITOLUL 3

Categoriile teoriei educaţiei fizice şi sportive 3.1. Educaţia fizică Educaţia fizică valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare

a exerciţiilor fizice în scopul realizării obiectivelor acestei activităţi. Prin natura exerciţiilor, activitatea de educaţie fizică este

fiziologică. Prin metodă, este pedagogică. Prin efectele sale, este biologică, iar prin organizare şi acţiune este socială.

Educaţia fizică este, aşadar, o activitate complexă, o categorie de bază a domeniului ce valorifică multilateral exerciţiul fizic, în vederea realizării obiectivelor ce urmăresc dezvoltarea armonioasă fizică şi psihică a omului. Educaţia fizică nu se reduce doar la practicarea exerciţiilor de mişcare, ci vizează deopotrivă funcţiile educaţiei integrale, având legătură cu educaţia intelectuală, morală, estetică, artistică etc.

Educaţia fizică face parte din sfera generală a educaţiei, fiind acea parte care „foloseşte activităţiile fizice şi influenţele agenţilor naturali în mod sistematic”.

Practicarea activităţilor fizice, prin caracterul lor formativ, defineşte generic educaţia fizică ca o componentă a educaţie integrale şi permanente; în acest cadru, sportul aduce elementul competitiv, de întrecere.

Educaţia fizică şi sportul sunt categoriile de bază prin care se acţionează în scopul dezvoltării fizice şi perfecţionării motrice (de mişcare) a oamenilor; ambele categorii folosesc aceleaşi mijloace – exerciţiile fizice –, deosebirea dintre ele fiind determinată de metodele folosite şi de finalităţile şi obiectivele urmărite.

Funcţia socială a educaţiei fizice a fost prezentă, după cum am văzut, de-a lungul tuturor formaţiunilor social-economice şi politice. Are un real caracter complex, contribuind atât la ameliorarea însuşirilor biologice ale oamenilor, cât şi la realizarea unor importante

Universitatea SPIRU HARET

Page 86: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

86

funcţii sociale, cultural-educative, ce vizează spiritul, formarea personalităţii, educaţia integrală şi permanentă.

Noţiunea sau conceptual de educaţie fizică este o abstractizare, o generalizare a experienţelor acumulate în timp, în acest domeniu.

În acelaşi timp, educaţia fizică este, în principal, un proces didactic, instructiv-educativ, care cuprinde cele două componente de bază: instruirea=informarea şi educarea=formarea. Acest proces se organizează şi se desfăşoară în cele mai multe cazuri în unităţi specializate (grădiniţe, şcoli, facultăţi, unităţi militare, asociaţii etc.) sau ca activitate independentă (prin practicarea diferitelor forme de activităţi sau exerciţii fizice).

În procesul instructiv-educativ al activităţii de educaţie fizică şi sport se ţine seama de particularităţile de vârstă, sex, specificul unor profesii etc.

Aşa cum am putut vedea în Capitolul I, care sintetizează etapele şi evoluţiile în practicarea exerciţiilor fizice, originea acestora nu este determinată doar de factori biologici, de instincte, ci şi de factori sociali (inclusiv condiţiile materiale, credinţele religioase, nivel cultural etc.), care condiţionează, în zilele noastre, funcţiile sociale, cultural-educative. De asemenea, dezvoltarea ştiinţelor a influenţat pozitiv acest proces.

Subliniem rolul însemnat pe care l-a avut disciplina ştiinţifică Teoria educaţiei fizice şi sportului. Aceasta, aşa cum am arătat, a preluat critic unele concepte, idei, reguli, norme etc., contribuind la adâncirea relaţiilor cu celelalte discipline, la apariţia acelora de graniţă, la amplificarea cercetării interdisciplinare. Rezultatele activităţii, perfecţionarea domeniului au determinat continua sporire a interesului pentru practicarea exerciţiilor fizice (a gustului pentru mişcare, pentru întrecere şi autodepăşire), creşterea performanţelor sportive, dezvoltarea şi modernizarea bazelor şi instalaţiilor sportive, ca şi pentru eficienţa procesului de pregătire a specialiştilor.

Indiferent de etapele social-istorice, de formaţiunile social-eco-nomice, de forma de organizare, care pot face ca scopurile practicării exerciţiilor fizice să fie diferite, esenţa educaţiei fizice rămâne aceeaşi – perfecţionarea dezvoltării fizice, a capacităţii motrice şi a calităţilor moral-volitive. Efectele educaţiei fizice, deşi sunt predominant biologice, vizează şi alte obiective pe planurile social şi cultural-educativ. De asemenea, practicarea exerciţiilor fizice în cadrul activităţii „Sportul pentru toţi” asigură petrecerea timpului liber într-un mod plăcut şi util, asigurând destinderea, cultivarea gustului pentru mişcarea fizică. Totodată, practicarea sportului dezvoltă spiritul de competiţie, de întrecere, de afirmare, emulaţie şi autodepăşire.

Universitatea SPIRU HARET

Page 87: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

87

3.2. Sistemele de educaţie fizică şi creatorii lor Istoria educaţiei fizice consemnează constituirea primelor astfel

de sisteme la începutul secolului al XIX-lea. Noţiunea de sistem semnifică integrarea întregului domeniu al

educaţiei fizice şi sportului dintr-o ţară: idealuri şi concepte, strategii de organizare şi dezvoltare, obiective urmărite. Sistemul de educaţie fizică poate fi definit ca: „Ansamblul de idei, metode şi mijloace structurate după principii unitare, în vederea realizării unor obiective politice, sociale şi biologice ale educaţiei fizice ” (58).

Gh. Cârstea, conform teoriei cibernetice, arată că: „sistemul presupune mai multe componente, asamblate într-o anumită ordine care implică interacţiunea, interdependenţa şi interpătrunderea cu grade diferite de intensitate, în scopul realizării aceluiaşi obiectiv şi care are capacitatea de a fi reglat”. Deci, „prin sistemul de educaţie fizică şi sport se înţelege ansamblul unităţilor organizatorice şi a conţinutului activităţii acestora corelativ pe plan naţional, în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice”(8).

Sistemele pedagogice de educaţie fizică care au înfluenţat cel mai puternic conceperea, conţinutul şi organizarea educaţiei fizice au fost create de: Frederik Ludwig John, în Germania, Per Henrik Ling, în Suedia, Thomas Arnold, în Anglia, Francesco Amoros, în Franţa, şi P.F.Leshaft, în Rusia. Graţie unor asemenea personalităţi, au apărut noi forme de practicare a exerciţiilor fizice, de organizare specifică acestor ţări, fundamentată pe tradiţie, pe cunoştinţe biologice, fiziologice şi pedagogice.

Cu toate divergenţele de opinie apărute de-a lungul timpului, educaţia fizică a cunoscut o tot mai largă răspândire în epoca modernă. A fost organizată din ce în ce mai metodic, câştigând, în primul rând, aportul unor oameni de ştiinţă, medici, pedagogi.

Apariţia primelor sisteme de educaţie fizică a marcat depăşirea etapelor anterioare, de căutări şi experimentări predominant empirice.

3.2.1. Sistemul german de educaţie fizică Întemeietorul sistemui german de educaţie fizică este Frederik

Ludwing Jahn (1778-1852), socotit părintele gimnasticii. Scopul sistemului iniţiat de Jahn era acela al creării unui mijloc eficient de pregătire militară a tineretului. Jahn a început prin a lucra cu elevii săi în afara oraşului, pe câmp sau în pădure. Apoi, lângă Berlin, a amenajat,

Universitatea SPIRU HARET

Page 88: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

88

pentru prima dată, un spaţiu pe care l-a numit Turn-platz, un loc special amenajat cu diferite aparate, pentru practicarea a tot felul de exerciţii. Treptat, asemenea Turn-platz-uri s-au răspândit în întreaga Germanie. În acelaşi timp, a crescut numărul celor care au aderat la această iniţiativă, practicând exerciţiile fizice în acele locuri special amenajate. În 1816, în Germania existau peste 1.000 de turn-platz-uri.

În anul 1819, Jahn este închis pe motive politice 2 ani de zile şi, după aceea, timp de 20 de ani, a avut domiciliul forţat, iar în acest timp activitatea pe turn-platz-uri, unde lucrau foştii discipoli, a fost oprită.

În 1840, regele Frederik-Wilhelm al IV-lea, îl repune în drepturi pe Jahn şi turn-platz-urile se redeschid.

Sistemul lui Jahn este prezentat în lucrarea sa intitulată Arta gimnastică germană (1816), structurată în 4 părţi:

1.Terminologie; 2. Exerciţii pregătitoare şi la aparate – bară fixă, paralele, capră pentru sărituri, calul de lemn, căţărarea la prăjină, scară, frânghie, sărituri; 3. Jocuri gimnastice (Turnspiele) cu caracter aplicativ-militar; 4. Metodică – recomandări pentru construirea şi amenajarea turn-platz-urilor, amenajarea şi instalarea aparatelor, desfăşurarea lecţiilor etc.

O lecţie organizată în aer liber dura câteva ore şi avea 3 părţi, cu următorul conţinut:

a. Exerciţii la liberă alegere; b. Exerciţii obligatorii; c. Exerciţii pentru cunoaşterea împrejurimilor, în scopul

educaţiei dragostei de ţară la tineri. După Jahn, gimnastica reprezenta o activitate educativ-morală şi

fizică, accentul fiind pus pe educaţia fizică şcolară şi pe caracterul ei de masă.

Critica franceză consideră că „gimnastica lui Jahn este prusacă, mecanică, automată” şi nu se sprijină pe datele ştiinţei.

Totuşi, lui Jahn i se recunosc meritele: • practicarea exerciţiilor fizice se realiza în plină natură; • dezvoltarea gustului pentru cunoaşterea naturii, pentru turism

în general; • a propagat ideea folosirii jocului, a exerciţiilor fizice, a

cântecului, stimulând spiritul de sociabilitate şi prietenie între tineri; • gimnastica lui Jahn este educativ-morală şi are caracter popular. După Jahn, în Germania, au fost continuatori ai concepţiei sale:

Eiselen, Klumpp, Werner, Massman. Aceştia, acceptând mai mult sau

Universitatea SPIRU HARET

Page 89: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

89

mai puţin ideile iniţiatorului, au adus ameliorări teoretice, metodice şi organizatorice, asigurând o evoluţie constructivă a sistemului lui Jahn.

Elveţianul Adolf Spiess (1810-1858) a fost considerat, ulterior, creatorul şi organizatorul gimnasticii şcolare germane. A scris Teoria gimnasticii, în 4 volume; Gimnastica pentru şcolari (6-10 ani şi 10-15 ani).

Sistemul lui Spiess consta din: 1) exerciţii libere şi poziţii de bază; 2) sistematizarea exerciţiilor după natura lor şi a părţilor

corporale cărora se adresează (gât, braţe, trunchi etc.); 3) exerciţii pentru fiecare categorie de vârstă (pe clase şcolare); 4) exerciţii de ordine – formaţii de adunare, exerciţii de mers,

alergare, sărituri, exerciţii la aparate; 5) ritmul – comanda profesorului, exerciţii în ritmul unui

acompaniament muzical, în cadenţă; 6) jocuri şi excursii. Spiess înfluenţează decisiv educaţia fizică în învăţământ, atât în

Germania cât şi în Elveţia. Spiess considera că gimnastica trebuie să fie o disciplină

obligatorie în şcoli, pentru caracterul ei educativ. Perioada 1850-1870 este perioada înfloritoare a gimnasticii germane, mişcarea fizică devenind o preocupare de stat. În 1847, se înfiinţează primul Institut de Educaţie Fizică şi Sport în Germania, unde se manifestă în continuare concurenţa între şcoala lui Spiess, a lui Jahn şi a lui Ling.

3.2.2. Sistemul suedez de educaţie fizică Per Henrik Ling (1776-1839) este creatorul sistemului suedez de

educaţie fizică. Principalele sale preocupări s-au axat pe fundamentele generale ale gimnasticii: legile organismului, principiile pedagogice, exerciţii de gimnastică medicală, estetică şi la aparate. Ling face următoarea clasificare a gimnasticii:

1. Gimnastica pedagogică – urmărind dezvoltarea normală a organismului, sănătatea omului;

2. Gimnastica militară – cu exerciţii aplicative: tir şi scrimă; 3. Gimnastica ortopedică şi militară, incluzând exerciţii specifice:

preventive şi pentru vindecarea unor boli sau deficienţe fizice; 4. Gimnastica estetică urmăreşte dezvoltarea progresivă a

corpului – ţinută, graţie, eleganţă în mişcări, dans etc. Principiile formulate de Ling: • Principiul dezvoltării armonioase; • Principiul exerciţiului (uşor, greu, accesibile fiecărei vârste);

Universitatea SPIRU HARET

Page 90: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

90

• Principiul preciziei mişcărilor. Exerciţii utile din punct devedere anatomic şi fiziologic; mişcarea este analitică.

Ling consideră coloana vertebrală ca ax de sprijin al tuturor pârghiilor corpului şi apreciază că mişcarea fizică influenţează marile funcţiuni: respiraţia, circulaţia, digestia.

Din punct de vedere tehnic, sistemul suedez prevede exerciţii: • la aparate (saltele, corzi, bancă, bârnă, cal, ladă, scară fixă,

cadru); • fără aparate; • simple; • compuse (cu partener); Din punct de vedere biomecanic, exerciţiile erau clasificate astfel: • pedagogice – bazate pe cunoaşterea anatomiei umane; • aplicative (sportive, militare, estetice; exerciţii de front,

formaţii, deplasări); • de gimnastică; • mişcări pregătitoare; • mişcări fundamentale (de suspensie, echilibru, extensie, de

braţe, trunchi, picioare, pentru musculatura dorsală, abdominală, sărituri, salturi etc.);

• jocuri: dinamice, sportive. Gimnastica, după acest sistem, conţinea exerciţii adecvate

particularităţilor de sex. Totuşi, unii critici ai diverselor sisteme au considerat că

sistemul lui Ling este rigid, neatractiv, şablonard; se adresează în principal celor slabi; nu corespunde decât în mică măsură scopurilor educaţiei fizice.

Prin comparare, se relevă că, în timp ce Jahn pleacă de la exerciţiu, Ling pleacă de la cunoaşterea omului. Jahn are o gimnastică musculară, violentă, militărească. Ling are o gimnastică mai lentă. La Jahn, gimnastica este pentru cei puternici, Ling îi are în vedere pe cei slabi.

3.2.3. Sistemul englez de educaţie fizică În timp ce în majoritatea ţărilor europene se simţea preocuparea

pentru o profundă schimbare, operele lui Rousseau şi Pestalozzi înfluenţând decisiv acest demers, în Anglia prevala dorinţa conservatoare având ca suport trecutul şi tradiţiile ei.

Universitatea SPIRU HARET

Page 91: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

91

Treptat, pedagogi ca Bell şi Lancaster au promovat modalităţi de instruire adaptate condiţiilor şi tradiţiilor britanice. Ei puneau accent pe educaţia morală şi fizică în formarea viitorului gentlemen. Activităţile fizice recomandate – tenis, canotaj, criket, atletism. Apariţia unor stări nocive în rândul tineretului (răspândirea alcoolismului, a jocurilor de cărţi etc.) determină impulsionarea procesului educativ.

Au reacţionat prompt împotriva acestor stări negative: scriitorul Charles Kingley (1819-1875), care recomanda practicarea exerciţiilor fizice ca antidot împotriva viciilor, şi Thomas Arnold (1795-1842), care a introdus spiritul sportiv în educaţie, fiind considerat creatorul sistemului englez de educaţie fizică. Ca director, timp de 14 ani, al Colegiului din localitatea Rugby, a dezvoltat o amplă activitate de educaţie fizică, pentru formarea elevilor. Educaţia fizică, aici, este o educaţie prin sport şi nu prin exerciţii fizice, ca în sistemul lui Jahn sau Ling. Au apărut prima dată echipe sportive şcolare, asociaţii şi cluburi sportive pentru elevi şi studenţi.

Formele de educaţie fizică şi sport recomandate erau: mersul, alergările, săriturile, boxul, canotajul, alături de criket, tenis şi, bineînţeles, fotbal. În acea perioadă ia naştere spiritul de fair-play (respectarea regulilor, a adversarului, zâmbetul după joc, indiferent de rezultat...).

Sistemul englez de educaţie prin sport a impus respect, s-a răspândit treptat în colegiile şi universităţile engleze, dar a fost şi criticat de specialiştii europeni adepţi ai sistemelor suedez (Ling), german (Jahn) şi francez (Amoros).

După Arnold, educaţia fizică şi sportul dezvoltă în Anglia „sportivismul”, iar educaţia fizică şi sportul sunt puse în slujba întregii populaţii.

3.2.4. Sistemul francez de educaţie fizică Puterea instaurată de revoluţia franceză (1789-1794) a ridicat

educaţia fizică la rang de necesitate de stat. În acest context istoric, se afirmă o serie de sisteme educaţionale, din care face parte, explicit, educaţia fizică.

Ideile lui J.J.Rousseau (Emil sau despre educaţie) inspiră preocupările în domeniile educaţiei intelectuale, morale şi fizice. Rene de Chalotais (1701-1785), Maurice Talleyrand (1754-1838), Condorcet (1743-1794) şi Lepeletier (1760-1793), pedagogi şi oameni politici francezi, elaborează un plan de organizare a învăţământului

Universitatea SPIRU HARET

Page 92: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

92

naţional, în care se arată „grija deosebită care trebuie acordată pentru partea fizică a educaţiei”.

În anii următori revoluţiei, Napoleon Bonaparte a pus accentul pe caracterul aplicativ-militar al exerciţiilor fizice, şcolile transformându-se în adevărate cazărmi.

Din această situaţie se încearcă o ieşire. Cel care reuşeşte să îmbine spiritul militarist cu o concepţie civică a educaţiei fizice este Francesco Amoros (1770-1848). Amoros, colonel spaniol care s-a alăturat armatei bonapartiste, a devenit unul dintre favoriţii lui Napoleon, iar mai târziu, al regelui Ludovic al 18-lea. Devenit, în 1896, cetăţean francez, Amoros îşi va închina toate faptele creării unui sistem propriu, de educaţie fizică în noua lui patrie.

În 1817, a înfinţat Institutul Durdan pentru educaţie fizică. După acest model, s-au înfinţat, treptat, gimnazii similare. Amoros desfăşoară o intensă activitate de răspândire a ideilor sale teoretice şi practice privind educaţia fizică. În 1817, scrie Manual practic de exerciţii corporale şi jocuri, iar în anul 1847, publică un Manual de educaţie, gimnastică şi morală. Ulterior, apare acest manual sub formă de atlas, care cuprinde principiile şi metodele sale.

Sistemul lui se întemeiază pe cunoaşterea biologică a omului şi are în vedere originea psihologică şi motrică a exerciţiilor fizice, acestea contribuind la dezvoltarea însuşirilor sufleteşti-morale şi de voinţă, alături de calităţile fizice, care îl fac pe om mai inteligent, mai dibaci, mai puternic.

Amoros valorifică principiul intuiţiei (audio-vizual), potrivit căruia profesorul explică, demonstrează practic, iar elevul aude, înţelege şi apoi execută. El asociază acompaniamentul muzical cu execuţia exerciţiului fizic; se cântă (ceea ce are influenţă pozitivă asupra respiraţiei) şi se execută.

Exerciţiile recomandate au caracter utilitar – practic şi un ţel complex: fizic, psihic, etic, social.

Amoros clasifică exerciţiile în felul următor: 1. Gimnastică civilă: • exerciţii elementare, accesibile tuturor; • exerciţii aplicative, care se execută la diferite aparate; 2. Gimnastică militară: • exerciţii de pregătire militară - marşuri, curse cu obstacole,

escaladări etc. 3. Gimnastică medicală: • igienică; • terapeutică (pentru tratamentul unor afecţiuni);

Universitatea SPIRU HARET

Page 93: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

93

• fortifiantă (exerciţii executate în perioada de convalescenţă); • ortosomatică (pentru tratarea deficienţelor fizice). După moartea lui Amoros, concepţia despre educaţia fizică

cunoaşte modificări – se exagerează execuţia la aparate, lucrul acrobatic. Totuşi, după ideile sale, se va elabora un „regulament francez de gimnastică” şi se va consolida rolul exerciţiului fizic în pregătirea militară.

În anul 1852, ia fiinţă şcoala de gimnastică de la Joinville (pentru pregătirea militarilor), care există şi azi şi unde s-a cultivat cu consecvenţă rolul educativ şi practic-utilitar al exerciţiului fizic.

Apar numeroase lucrări ale unor medici, pedagogi, care susţin rolul exerciţiilor fizice în medicina umană, pentru ţinuta corporală armonioasă.

În anul 1888, Dr. Lagrange publică Fiziologia exerciţiilor fizice şi, în 1890, Igiena exerciţiilor fizice la copii şi tineri.

Demeny (1850-1917) – cercetător al exerciţiilor fizice – inventează cronofotografia, metodă grafică de analiză a mişcării fizice. Tot el introduce în programele şcolare exerciţii de gimnastică medicală, jocuri şi sporturi şi elimină exerciţiile executate la aparate.

În 1890, Demeny este trimis de Guvernul francez în Suedia pentru studierea sistemului lui Ling şi apoi, revenit, el propune:

• să se ia de la suedezi gimnastica pedagogică şi estetică; • să se menţină exerciţiul fizic aplicativ-militar de la Joinville; • să se ia de la englezi elementele de activitate sportivă în aer liber. În 1903, la Joinville se creează o catedră de fiziologie aplicată la

educaţia fizică şi un laborator de cercetări. 3.2.5. Sistemul rus de educaţie fizică În Rusia, în timpul ţarului Petru I, s-a reorganizat armata,

exerciţiul fizic constituind principalul mijloc de pregătire militară, pentru luptă – în acest scop se practica scrima, lupta cu arma la baionetă, călăria, luptele, vâslitul, velele, trecerea peste obstacole. În 1846, are loc o reformă a învăţământului, în urma căreia educaţia fizică devine materie de învăţământ.

Secenov, întemeietorul fiziologiei ruse, a pus bazele fiziologiei sportului şi antrenamentului sportiv. El a explicat procesul de formare a deprinderilor motrice. Rămâne şi azi un nume de referinţă în domeniul studiului efortului fizic.

Universitatea SPIRU HARET

Page 94: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

94

Filozoful rus P.F. Leshaft (1837-1909) este considerat perso-nalitatea cu cel mai important rol în dezvoltarea educaţiei fizice în Rusia. Înbrăţişând diverse profesii – de pedagog, sociolog, biolog, fiziolog, anatomist şi antropolog –, Leshaft a militat cu consecvenţă pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii umane, în cadrul căreia educaţia fizică ocupa un loc central.

El este creatorul unui sistem de exerciţii, pe care l-a propus pentru practicare începând cu vârsta şcolară, în scopul dezvoltării fizice armonioase.

Sistemul de educaţie fizică a lui Leshaft este temeinic fundamentat din punct de vedere ştiinţific, iar exerciţiul fizic este recomandat a fi folosit în vederea dezvoltării organismului, în totalitate sau a părţilor lui componente, a organelor acestuia.

Militează cu consecvenţă pentru înţelegerea dezvoltării omului sub influenţa mediului înconjurător, a mediului social. În acest sens, subliniază rolul şcolii, al familiei în dezvoltarea integrală a individului, dar ignoră total rolul eredităţii.

Leshaft relevă particularităţile fiecărui grup de muşchi şi subliniază rolul exerciţiilor fizice, a jocurilor de mişcare în susţinerea activităţii intelectuale. În concepţia sa, există o legătură între educaţia fizică şi cea intelectuală, estetică şi morală.

După primul război mondial, în Rusia se pune accentul pe instrucţie şi „cultură fizică”, aceasta trebuind „să alcătuiască o parte inseparabilă a educaţiei şi instrucţiei generale, politice şi culturale, a luptei pentru sănătatea maselor…”. Potrivit acestor idei, s-a definit ţelul educaţiei fizice în Rusia, care era acela de a forma o generaţie de oameni sănătoşi, armonios dezvoltaţi din toate punctele de vedere.

Aşa cum se ştie, sistemul rusesc de educaţie fizică s-a impus în toate statele din componenţa URSS, iar după al II-lea război mondial, şi în ţările din „sfera sa de influenţă”.

3.2.6. Bătălia sistemelor Renaşterea, ca fenomen social, politic, ştiinţific şi cultural-artistic, a

fost încununată şi de afirmarea virtuţilor educaţiei fizice. În această perioadă, exerciţiul fizic cunoaşte o puternică revigorare şi extindere, întruchipată şi de constituirea sistemelor de educaţie fizică, fundamentate pe tradiţii, pe cunoştinţe biologice, biomecanice şi pedagogice, graţie unor personalităţi ca Amoros, Clias, Jahn, Ling sau Arnold, care – aşa cum am mai arătat – au împrumutat, unii de la alţii idei, metode pe care le-au adaptat la condiţiile ţării lor.

Universitatea SPIRU HARET

Page 95: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

95

În acest context, începe să se manifeste o luptă pentru întâietate şi între aceste sisteme, fiecare criticând şi contestând parţial sau total pe celălalt; concepţia, organizarea şi conţinutul activităţii de educaţie fizică în şcoală şi în armată – principalele instituţii în care se cultivă educaţia fizică – constituiau problemele în discuţie, controversate. De exemplu, în Franţa, Demeny critică sistemul suedez ca şi pe cel german, considerând că acestea conţin multe erori, contradicţii şi o mult prea mare rigiditate în concepţie.

După Demeny, educaţia fizică ar trebui să cuprindă: 1. gimnastica igienică sau de dezvoltare; 2. gimnastica practică sau de aplicaţie – sporturi şi exerciţii la

aparate; 3. gimnastica educativă, pregătire pentru practica sportivă şi

gimnastica utilitară – cu scop igienic. Concepţia lui Demeny este contestată chiar în Franţa de către

dr. Tissie. Aşa cum am mai arătat au loc aprinse polemici şi pe plan

naţional, se iau poziţii pro şi contra, chiar şi între promotorii aceloraşi sisteme.

Din toate divergenţele exprimate asupra acestor sisteme de educaţie fizică, activitatea propriu-zisă a avut de câştigat. Ca rezultat, s-a definit rolul exerciţiilor fizice în dezvoltarea fizică armonioasă, s-au selectat şi clasificat exerciţiile, s-a impus o anumită didactică a lor, s-a perfecţionat caracterul practic, utilitar şi aplicativ al exerciţiilor fizice.

În încheierea acestui capitol, notăm un detaliu deosebit de semnificativ: în anul 1910, termenul „educaţie fizică” înlocuieşte, pentru prima dată, pe cel de „gimnastică”, în Regulamentul francez de educaţie fizică.

3.3. Sistemul de educaţie fizică şi sport din România,

componentă a sistemului social global (general) 3.3.1. Origine şi evoluţie Formarea sistemului de educaţie fizică şi sport în România a fost

şi este un fenomen amplu, cu o bază conceptuală, ştiinţifică şi metodologică proprie, cu puternice rezonanţe sociale, cu implicaţii organizatorice, economice, cu finalităţi formative precis conturate.

Mişcarea de educaţie fizică şi sport şi cultura fizică şi sportivă au înţelesuri semantice apropiate, care se pot preta la o analiză

Universitatea SPIRU HARET

Page 96: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

96

terminologică. Noi însă optăm pentru conceptul de sistem de educaţie fizică şi sport care s-a impus în literatura de specialitate prin conţinutul său atotcuprinzător.

Sistemul naţional de educatie fizică şi sport în România are la origine o serie de activităţi cu caracter de intrecere, participarea organizată sau independentă, colectivă sau/şi individuală, la diverse activităţi fizice, corporale. Ele s-au extins în decursul timpului, fiind însoţite de preocuparea de a găsi noi forme de organizare, de amenajare a spaţiilor necesare desfăşurării activităţilor, ca şi de apariţia unor lucrări metodice şi ştiinţifice, a unor acte legislative şi reglementări normative, care au relevat importanţa practicării exerciţiului fizic pentru sănatatea, ameliorarea condiţiei fizice şi educaţia tineretului şi nu numai. Toate acestea s-au perfecţionat în timp şi au dus la formarea, „pas cu pas“, a ceea ce numim azi sistemul naţional de educaţie fizică şi sport.

Educaţia fizică a urmat, în ţara noastră, procesul general de afirmare şi dezvoltare a culturii româneşti. Izvoarele care atestă practicarea exerciţiilor fizice din cele mai îndepărtate timpuri sunt puţine. În lupta aspră pentru existenţă, omul avea nevoie imperios de deprinderi, pe care le dau exerciţiile fizice, ca rezultat al unor tehnici empirice, transmise din generaţie în generaţie, îmbunătăţite permanent, pe măsura evoluţiei civilizaţiei şi culturii umane.

Aşa cum arată Constantin Kiriţescu, în lucrarea sa Palestrica (29), prin contactul avut cu diferite popoare, geto-dacii au cunoscut şi practicat diverse exerciţii fizice în legătură, în primul rând, cu pregătirile militare. În mod deosebit, se manifestă influenţa sciţilor, popor războinic cu faimă în confecţionarea şi mânuirea armelor din fier. O influenţă determinantă în promovarea educaţiei fizice în rândul populaţiei locale a constituit-o contactul nemijlocit pe care o parte din triburile geto-daco-scite l-au avut cu lumea elenă din cetăţile de pe litoralul dobrogean: Tomis, Callatis, Histria ş.a. Circulaţia mărfurilor a fost însoţită şi de cea a ideilor, acest schimb prilejuind cunoaşterea locului important pe care educaţia fizică îl ocupa în viaţa socială a elenilor. Această experienţă a constituit o bogată sursă de inspiraţie şi un exemplu urmat de populaţia autohtonă. Apoi, fiii nobililor (tarabostes) erau trimişi la studii în cetăţile greceşti de pe litoralul Mării Negre, unde învăţau în instituţii speciale de educaţie de tip elen – palestre, gimnazii etc. şi practicarea multor exerciţii fizice.

Începând cu pătrunderea puterii romane în Balcani, creşte influenţa societăţii romane în teritoriile cucerite. Noua clasă stăpânitoare cultivă exerciţiile fizice, formele de întrecere după

Universitatea SPIRU HARET

Page 97: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

97

modelul roman; în vedere satisfacerii gustului pentru spectacolele publice, se construiesc în oraşele de pe teritoriul Daciei romane amfiteatre pentru jocuri, terme (vestite erau cele de la Histria) etc. Educaţia tinerilor este înfluenţată de spiritul războinic al imperiului; asociaţii de tineri fac exerciţii în gimnazii; în amfiteatrele din Sarmizegetusa (care cuprindea peste 12.000 de spectatori) şi Porrolissum (localitate situată în perimetrul actualului municipiu Zalău), se organizau lupte între gladiatori.

La Tomis, săpăturile au scos la lumină documente istorice – basoreliefuri pe stele funerare, inscripţii pe socluri de statui; din asemenea inscripţii, aflăm că durata jocurilor era de 6 zile, că la jocuri participau băştinaşii; pe o stelă funerară aflată la Muzeul naţional de istorie a României, este înfăţişat Skyrtos Dacensis (Skyrtos Dacul) în echipament de luptă, cu sabie, pumnal şi fiscina (furcă tridentă). Mulţi tineri practicau exerciţiile fizice în gimnazii, întocmai ca la Atena.

Un loc deosebit îl ocupă basoreliefurile care îl reprezintă pe „călăreţul trac”, descoperite pe teritoriul ţării nostre, în Dobrogea. Acestea dovedesc că exerciţiul călare era la mare cinste în rândurile localnicilor. „Călăreţul trac” apare figurat călare, cu mantaua fîlfâind, cu suliţa în mână, simbolizând o divinitate comună acestor populaţii: este eroul vânător şi luptător, o întruchipare a curajului şi a binelui.

După părăsirea Daciei de către legiunile romane sub Aurelian (274 e.n.), prin exodul populaţiilor migratoare, repertoriul exerciţiilor şi jocurilor s-a îmbogăţit prin contribuţia adusă de alte popoare.

Jocurilor inspirate de practicarea vânătorii şi a agriculturii, cât şi de lupte armate, li s-au adăugat altele noi, legate de creşterea vitelor (practicată mai ales de goţi).

În Evul Mediu, se înmulţesc mărturiile privind însuşirile fizice ale românilor, scoase în evidenţă în luptele împotriva năvălirilor străine.

Oştile ţărăneşti erau în general pedestre şi „înarmate” cu topoare, coase, lănci, arcuri; ţăranii înstăriţi şi nobilimea luptau numai călări.

În episodul bătăliei de la Rovine, din Scrisoarea a III-a, Eminescu dă o descriere plastică, atât tacticii de luptă, cât şi armelor cu care luptau românii pe vremea lui Mircea:

Călăreţii împlu cîmpul şi roiesc după un semn Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn, Pe copite iau în fugă faţa negrului pămînt, Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Universitatea SPIRU HARET

Page 98: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

98

Durduind soseau călări ca un zid înalt de suliţi... Calităţile fizice şi morale ale luptătorilor sunt reflectate, de

asemenea, în baladele populare, în povestiri şi legende istorice. Imaginaţia poporului a sintetizat aceste calităţi în persoana

eroului basmelor noastre populare, Făt Frumos, îmbinare armonioasă a frumuseţii fizice şi forţei corporale, a dibăciei şi vredniciei morale.

Admiraţia pentru vigoarea trupească este redată în balada populară de către Radu Şerban Basarab, care zugrăveşte pe român ca pe un fel de atlet complet.

Românul e om vânos, Merge noaptea şi pe jos; Românul e furios, Pe duşman răstoarnă jos; Lancea ştie s-o `nvîrtească… Cu flinta ştie să dea … În acelaşi timp, calităţile fizice ale tinerilor îşi găseau expresia în

întrecerile care se organizau sub formă de luptă, trântă, călărie, lovirea din apropiere şi aruncarea la distanţă a buzduganului, mânuirea armelor – ghioaga, baltagul, geridul – din fuga calului, înotul şi vâslitul, precum şi în întrecerile atletice şi diverse jocuri şi dansuri.

Sub influenţa iluminismului a apărut necesitatea creării de şcoli, pentru a satisface cerinţele de instruire şi educare a tineretului. În cadrul acestora, apare şi preocuparea pentru o educaţie fizică, extinsă, mai târziu, şi în afara şcolii.

Primele încercări sunt legate de indicaţiile sumare din Regulamentul Organic, dar educaţia fizică şcolară o întâlnim oficial stipulată în legea instrucţiei din 1864, sub denumirea de „gimnastică”.

Adevăratul organizator al educaţiei fizice şcolare a fost Spiru Haret. Începutul operei sale reformatoare este marcat de influenţa

sistemului suedez a lui Ling. După cel de-al II-lea război mondial, s-a copiat sistemul sovietic de educaţie fizică. Treptat, şi această activitate s-a sprijinit pe tradiţiile naţionale.

În prezent, în ţara noastră există un sistem de educaţie fizică perfecţionat şi temeinic organizat, care reuneşte totalitatea instituţiilor şi organizaţiilor cu responsabilităţi în acest domeniu.

În România, educaţia fizică şi sportul integrează marea diversitate a formelor de activitate care în decursul timpului au apărut, s-au dezvoltat şi perfecţionat ca elemente componente ale sistemului nostru de educatie fizică şi sport. Cateva date istorice (după N.Postolache, Istoria sportului românesc în date), pe care le vom prezenta în continuare, sunt în măsură să ateste acest fapt. Astfel:

Universitatea SPIRU HARET

Page 99: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

99

încă din anul 1271, se organizează şi la noi în ţară „pe Motru şi Jii”, exerciţii cavalereşti, sub formă de întreceri de cai, lupte, aruncarea suliţei şi tragerea cu arcul;

practicarea jocului de oină în ţara noastră este atestată de prin anul 1364; tragerea cu arcul în anul 1395, iar organizarea unui turnir este menţionat pe vremea lui Vlad Ţepeş (1456);

într-o şcoală braşoveană, se organizează activităţi de scrimă, popice, trântă, tir cu arcul (1543);

în anul 1518, Neagoe Basarab, în anul 1518, elaboreaza învăţăturile către fiul său Theodosie, una dintre cele mai importante scrieri enciclopedice europene, în care sunt incluse şi sfaturi privind jocurile şi exerciţiile fizie;

în 1543, este menţionată organizarea unor concursuri hipice în Moldova;

în anul 1601, pătrunde în ţara noastră prima carte de gimnastică: De arte gymnastica …;

în anul 1762, la Cluj, se tipăreşte o carte care recomandă, cu numeroase argumente, practicarea mersului, atletismului, canotajului, oinei, trântei, călariei ş.a., pentru sănătatea fizică şi intelectuală;

în jurul anului 1800, sunt menţionate întrecerile organizate la şah; în anul 1821, la Arad, este atestată „Şcoala de înot”; tot la Arad, în 1830, Ion Mihuţ în Cercare publică de

pedagogie face referiri la practicarea exerciţiilor fizice; la Mediaş, ia fiinţă o asociaţie de gimnastică (1822); la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti şi la Şcoala centrală din

Craiova, se intoduc lecţii de educaţie fizică conduse de profesori specializaţi (1832);

introducerea obligatorie a educaţiei fizice în şcolile din Moldova (1840);

organizarea activităţii de înot şi canotaj la Arad (1850); apare, la Bucuresti, Instrucţie pentru împuşcarea la ţintă – un

manual teoretico-metodic de tir; la Bistrita, Arad, Braşov, iau fiinţă societăţi de gimnastică (1860); în anul 1860, apare, la Iaşi, lucrarea lui Anton Velini

Didactica şi Metodica, în care se tratează pe larg şi problematica exerciţiilor fizice;

în 1864, apare Legea asupra Instrucţiunii, prima lege prin care se organizează învăţământul în mod unitar şi care prevede obligativitatea predării exerciţiilor fizice în licee;

apare prima carte de gimnastică, a lui Gh. Moiceanu (1869), care pledează pentru introducerea obligatorie a educaţiei fizice în şcolile militare, gimnazii şi licee;

Universitatea SPIRU HARET

Page 100: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

100

după anul 1900, se înfiinţează, în principalele oraşe, organizaţii sportive; apar din ce în ce mai multe publicaţii, lucrări, legi, care subliniază rolul educaţiei fizice în şcoli; se construiesc săli şi baze sportive în aer liber;

în anul 1914, se înfiinţează Comitetul Olimpic Roman (C.O.R), care se afiliază imediat la Comitetul Internaţional Olimpic (C.I.O.);

se înfiinţează Institutul Naţional de Educaţie Fizică (INEF) la 23 noiembrie 1922, devenit mai târziu: Institutul Superior de Educaţie Fizică (1929), Academia Naţională de Educaţie Fizică (1937), Şcoala Superioară de Educaţie Fizică (1942), Academia Naţională de Educaţie Fizică (ANEF–1945), Institutul de Educaţie Fizică (1948), Institutul de Cultură Fizică (I.C.F.– 1950), Institutul de Educaţie Fizică şi Sport (1967), iar din anul 1989, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport (A.N.E.F.S.);

în decembrie 1912, la Bucureşti, are loc şedinţa de constituire a Federaţiei Societăţilor Sportive din România (FSSR) – primul organ central al intregii mişcări sportive din ţara noastră, având ca preşedinte pe regele Ferdinand, iar ca secretar general pe Principele Carol;

în 1929, forul conducător al mişcarii sportive, FSSR, s-a transformat în Uniunea Federaţiilor Sportive din România (UFSR), cu cele 22 de federaţii existente în aceea vreme; apar, apoi, în ţară, numeroase cluburi şi asociaţii sportive; Federaţiile sportive din România încep sa se afilieze la Federaţiile internaţionale, se extind relaţiile sportive internaţionale, începe participarea la Jocurile Olimpice, la Campionate Mondiale şi Campionatele Europene ;

în 1940, în locul Uniunii Federaţiilor Sportive din România ia fiinţă Organizaţia Sportului Românesc (OSR);

în anul 1944, ia fiinţă Organizaţia Sportului Popular (O.S.P), pe lîngă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, şi astfel începe să fiinţeze un sistem de educaţie fizică şi sport românesc, care la început avea ca „model” pe cel sovietic. OSP-ul a încercat să atragă la practicarea educaţiei fizice şi sportului populaţia ţării, având drept slogan „Toate sporturile pentru popor”. Astfel, se organizează ample acţiuni sportive de masă pe întreg cuprinsul ţării;

1949 – OSP-ul este înlocuit cu Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport (CCFS), care a funcţionat pe langă Consiliul de Miniştri. Asistăm la un avânt în dezvoltarea activităţii de educaţie fizică şi sport:

• se consolidează activitatea de educatie fizică şi sport în şcoli şi universităţi;

• se înfiinţează comisii centrale şi teritoriale pe ramuri de sport;

Universitatea SPIRU HARET

Page 101: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

101

• se extind asociaţiile sportive reprezentative pe ramuri de producţie şi departamente, cum au fost, de exemplu: Locomotiva (pentru CFR), Recolta (agricultură), Ştiinţa (învaţământ universitar), Metalul (industria siderurgică), Dinamo (Ministerul de Interne), Casa Centrala a Armatei – CCA (Ministerul Forţelor Armate), Voinţa (Cooperaţie) ş.a.

• se instituie, pentru performanţe sportive deosebite, titluri de „maestru al sportului”, „maestru emerit al sportului”, „antrenor emerit” şi se organizează pregatirea, perfecţionarea şi clasificarea antrenorilor pe categorii;

• în ţară, se organizează ample competiţii sportive de masă – spartachiade (de vară şi de iarnă –, cu etape locale şi finale pe ţară);

• în 1953, România găzduieşte Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti ş.a;

1957– Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport (CCFS) este transformat în

Uniunea de Cultură Fizică şi Sport (UCFS), organism ce a urmărit :

• consolidarea organizatorică centrală şi teritorială; • înfiinţarea de noi unităţi sportive, reorganizarea ca structură a

Federaţiilor pe ramură de sport şi a asociaţiilor teritoriale pe ramură de sport;

• activitatea de educaţie fizică şi sport în rândul şcolarilor şi studenţilor cunoaşte unele îmbunătăţiri etc.

în anul 1962, se organizeaza prima Conferinţă pe ţară a mişcării sportive;

în 1967, ia fiinţă Consiliul National pentru Educaţie Fizică şi Sport (CNEFS), ca organ central de specialitate cu caracter obştesc, cu atribuţii prevazute în Legea cu privire la dezvoltarea educaţiei fizice şi sportului şi care a determinat:

• amplificarea activităţii sportive de masă, a celei competiţio-nale interne şi internaţionale;

• se organizează cu regularitate Campionatele naţionale şcolare şi universitare, precum şi alte acţiuni sportive de masă pentru diverse categorii ale populaţiei;

• începând din anii 1950, sportivii români participă cu regularitate la Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Campionatele Europene şi Jocurile Mondiale Universitare (Universiade), unde se obţin performanţe tot mai valoroase;

Universitatea SPIRU HARET

Page 102: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

102

• se infiinţează Centrul de cercetări ştiintifice şi de documentare, care împreună cu Centrul de medicină sportivă vor contribui la crearea unei baze ştiinţifice a antrenamentului sportiv şi a activităţii de educaţie fizică.

în anul 1981, este găzduită de ţara noastră, Bucureşti, cea de-a XI-a ediţie a Jocurilor Mondiale Universitare de vară (organizată la 10 ramuri de sport), la care au participat 4.369 sportivi studenţi din 86 de ţări.

în 1990, ia fiinţă Ministerul Sportului, care ulterior a primit titulatura de Ministerul Tineretului şi Sportului.

În prezent, în ţara noastră, pe baza noii Legi a educaţiei fizice şi sportului, apărută în anul 2000, este reglementată organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de educaţie fizică şi sport.

Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport are finalităţi, obiective precise, specifice pentru fiecare subsistem al sau (educaţia fizică şi sportul şcolar şi universitar, educaţia fizică militară şi profesională, sportul pentru toţi, de loisir etc.).

Societatea românească funcţionează ca un sistem social global (general), având multiple componente, cu diverse finalităţi şi obiective generale şi specifice. (Fig. 3.1.).

Fig.3.1. Sistemul social global din România

Universitatea SPIRU HARET

Page 103: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

103

3.3.2. Structurile sistemului naţional românesc de educaţie fizică şi sport Sistemul social este constituit pe baza unor politici, a unor

principii şi orientări fundamentale, specifice. În ţara noastră, el şi-a creat structurile proprii care-i asigură funcţionalitate, structuri care activează ca subsisteme ale sistemului social global (general).

Succesiunea etapelor prin care a trecut sistemul nostru de educaţie fizică şi sportivă oglindeşte atitudinea statului, a guvernelor României, precum şi a organizaţiilor neguvernamentale şi a societăţii în ansamblu faţă de această activitate.

Domeniul educaţiei fizice şi sportului a fost şi este, şi la noi în ţară, în continuă expansiune. Au apărut şi s-au perfecţionat formele de organizare şi conducere, astfel că, în prezent, avem de-a face cu noi conţinuturi, se practică noi ramuri şi probe sportive. Toate acestea fac posibilă afirmaţia că sistemul nostru naţional de educaţie fizică şi sport dispune, pe baze temeinice manageriale, de o planificare, organizare, pe baza unor principii clare, dispune de caracteristici şi componente fundamentate ştiintific şi care asigură eficienţa întregii activităţi de educaţie fizică şi sport. La acestea, se adaugă preocuparea pentru continua dezvoltare a mijloacelor materiale şi informaţionale, pentru perfecţionarea formelor de pregătire a specialiştilor (Fig.3.2.).

Fig. 3.2. Structura (componentele ) sistemului de educaţie

fizică şi sportivă

Universitatea SPIRU HARET

Page 104: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

104

Sistemul de educaţie fizică şi sport din România se caracterizează prin următoarele:

o conceptie modernă, un caracter naţional bazat pe tradiţiile şi realităţiile specifice ţării noastre;

dinamism şi receptivitate faţă de tot ce este nou şi eficient; finalităţi şi obiective clare; conţinut, strategii şi tehnologii

moderne, specifice domeniului; asimilarea achiziţiilor cercetării ştiinţifice şi a învăţămintelor

desprinse din propria experienţă ; capacitate de reglare şi autoreglare, la nivelul sistemului şi a

subsistemelor sale; o organizare modernă, axată pe desfăşurarea activităţilor la

nivelul localităţilor, a locului de studiu sau de muncă; unităţi asociative în continuă perfecţionare, care ţin seama de

caracteristicile învăţământului, armatei, altor departamente, ca şi existenţa unor structuri specializate, organizate la nivel local, judeţean şi central;

organizarea diferenţiată a activităţii, pe baza cunoaşterii şi respectării particularităţilor de vârstă, sex, profesie, grad de pregătire şi a opţiunilor subiecţilor;

legături eficiente între diversele categorii, eşaloane, ale unei structuri piramidale, care are la bază sportul pentru toţi, apoi sportul şcolar şi care asigură suportul pentru sportul de performanţă, cel de elită;

concentrarea talentelor în unităţi specializate – clase şi şcoli speciale, cu program de educaţie fizică, în centre de pregatire olimpică, loturi naţionale etc. – ca premise ale unei eficienţe sporite a activităţii de selecţie, pregătire şi, în final, pentru obţinerea unor rezultate sportive deosebite;

un sistem perfecţionat de pregătire a cadrelor de specialitate pentru activitatea de educaţie fizică şi sportivă.

Sistemul educaţiei fizice şi sportive în ţara noastră este structurat pe următoarele niveluri ierarhice: naţional, teritorial (localitate, judeţ, municipiu Bucureşti) şi unitate sportivă (club, asociaţie sportivă, şcoală, liceu, clase cu program sportiv, centru olimpic de pregătire etc.).

Structura sistemului naţional de educaţie fizică şi sport, cu subsistemele sale ca şi componenţa organizatorică a acestui sistem este redată în Fig. 3.3 şi 3.4.

Universitatea SPIRU HARET

Page 105: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

105

Fig. 3.3. Structura sistemului naţional de educaţie fizică şi sport şi

subsistemele sale

Universitatea SPIRU HARET

Page 106: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

106

Fig.

3.4

. St

ruct

ura

org

aniz

ator

ică

a si

stem

ului

naţ

iona

l de

educ

aţie

fizi

că şi

spor

t (du

pă A

.Dra

gnea

)

Universitatea SPIRU HARET

Page 107: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

107

Structurile specifice sportului sunt următoarele: a. Structurile administraţiei publice pentru sport – Ministerul

Tineretului şi Sportului, direcţiile judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru tineret şi sport, cele specifice altor departamente existente în cadrul ministerelor (Educaţiei şi Cercetării, Apărării Naţionale, Interne etc.)

b. Structurile sportive neguvernamentale – cluburi sportive; asociaţii sportive; asociaţii judeţene şi ale municipiului Bucureşti pe ramură de sport; ligile profesioniste; federaţiile sportive naţionale; Comitetul Olimpic Român.

În funcţie de obiectivele activităţii lor şi de mărimea acestora, organizaţiile sportive pot fi clasificate, categorisite, şi după apartenenţa şi non-apartenenţa lor la guvern. Astfel, organizaţiile sportive pot fi:

Guvernamentale: Ministerul Tineretului şi Sportului, a cărui organigramă este prezentată în fig.3.5;

Fig.3.5. Organigrama Ministerului Tineretului şi Sportului

Universitatea SPIRU HARET

Page 108: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

108

Neguvernamentale: Comitetul Olimpic Român, Federaţiile sportive naţionale pe ramură de sport, Ligile profesioniste (de fotbal ş.a.), Consiliul Ştiinţei Sportului din România, Direcţiile judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru tineret şi sport (Fig.3.6.), Cluburile şi asociaţiile sportive ş.a.

Fig. 3.6. Organigrama Direcţiei Municipale Bucureşti

pentru tineret şi sport Pe plan internaţional, principalele organisme sportive sunt: Comitetul internaţional olompic (C.I.O.), înfiinţat la 23 iunie

1894, din iniţiativa lui Pierre de Coubertin, având la început 15 membri din 12 ţări. Deviza olimpismului: Citius, Altius, Fortius (Mai repede, mai sus, mai puternic). CIO are un statut care defineşte principiile fundamentale, scopul şi sarcinile mişcării olimpice etc. (Fig.3.7.)

Universitatea SPIRU HARET

Page 109: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

109

Fig.3.7. Organigrama Comitetului Internaţional Olimpic

Federaţiile Internaţionale Sportive sunt independente de C.I.O. şi

Comitetele Naţionale Olimpice. Comitetul Internaţional Olimpic recunoaşte:

• 24 Federaţii Internaţionale pentru Jocurile Olimpice de vară: 1. Federaţia Internaţională de Tir cu arcul; 2. Federaţia Internaţională de Atletism; 3. Federaţia Internaţională de Badminton;

Universitatea SPIRU HARET

Page 110: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

110

4. Federaţia Internaţională de Baschet; 5. Federaţia Internaţională de Fotbal; 6. Federaţia Internaţională de Handbal; 7. Federaţia Internaţională de Judo; 8. Federaţia Internaţională de Pentatlon Modern şi Biatlon; 9. Federaţia Internaţională de Tir; 10. Federaţia Internaţională de Tenis de masă; 11. Federaţia Internaţională de Volei; 12. Federaţia Internaţională de Lupte; 13. Federaţia Internaţională de Caiac; 14. Federaţia Internaţională de Ciclism; 15. Federaţia Internaţională de Călărie; 16. Federaţia Internaţională de Scrimă; 17. Federaţia Internaţională de Gimnastică; 18. Federaţia Internaţională de Hochei pe iarbă; 19. Federaţia Internaţională de Canotaj; 20. Federaţia Internaţională de Taekwondo; 21. Federaţia Internaţională de Nataţie; 22. Federaţia Internaţională de Tenis; 23. Federaţia Internaţională de Haltere; 24. Federaţia Internaţională de Yachting. 5 Federaţii Internaţionale pentru Jocurile Olimpice de iarnă: 1. Federaţia Internaţională de Bosleigh şi Tobogganing; 2. Federaţia Internaţională de Hochei pe gheaţă; 3. Federaţia Internaţională de Sanie; 4. Federaţia Internaţională de Patinaj; 5. Federaţia Internaţională de Schi. O Federaţie Internaţională care are sporturi în ambele programe

olimpice: • Federaţia Internaţională de Pentatlon Modern şi Biatlon. Federaţii Internaţionale recunoscute de C.I.O, dar care nu fac

parte din programul olimpic: • Federaţia Internaţională de Aaeronautică; • Federaţia Internaţională de Curling; • Federaţia Internaţională de Baseball; • Comitetul Internaţional al sporturilor mondiale pentru

handicapaţi; • Uniunea mondială a organizaţiilor de Karatedo; • Federaţia Internaţională de Ball-basque;

Universitatea SPIRU HARET

Page 111: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

111

• Federaţia Internaţională de Orientare; • Federaţia Internaţională de Racquetball; • Federaţia Internaţională de Softball; • Federaţia Internaţională de Squash rackets; • Federaţia Internaţională de Popice; • Federaţia Internaţională de Patinaj pe rotile; • Federaţia Internaţională de Sporturi acrobatice; • Uniunea Mondială de Schi nautic. 3.4. Sportul, antrenamentul şi competiţia, concursul sportiv 3.4.1. Fundamente generale ale teoriei sportului Caracteristicile şi semnificaţiile sportului în zilele noastre fac ca

această activitate să capete amploarea unui adevărat fenomen social. Sportul beneficiază de un sistem complex de întreceri,

competiţii, organizate cu diverse scopuri, beneficiază de implicarea diverselor sectoare economice, a industriei în dezvoltarea bazei materiale, de creşterea preocupărilor pentru lărgirea bazei sale ştiinţifice, prin implicarea Institutelor de cercetări, precum şi de o sporită preocupare pentru formarea şi perfecţionarea cadrelor de specialitate.

Sportul, ca şi educaţia fizică, dispune de sisteme, mijloace specifice care îl individualizează faţă de celelalte categorii ale domeniului educaţiei fizice din care face parte, în primul rând, prin faptul că valorifică acelaşi mijloc – exerciţiul fizic, evident de o manieră proprie.

În art. 2 al „Cartei Europene a Sporturilor”, sportul este definit astfel: „Sport înseamnă toate formele de activitate fizică, menite, printr-o participare organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale sau să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel”.

Trăsătura principală a multor forme de practicare a exerciţiilor fizice este întrecerea, competiţia, concursul, care valorifică acumulările înregistrate în urma efectuării antrenamentelor specilizate.

Sportul are cu precădere un caracter competitiv, pe lângă cel formativ. Competiţia, întrecerea oferă cadrul de manifestare a

Universitatea SPIRU HARET

Page 112: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

112

eforturilor de autodepăşire, a spiritului de echipă, a spiritului olimpic şi de fair-play. Sport fără întrecere nu există (Antoneli).

Sportul nu înseamnă numai participarea în competiţia în sine, ci şi prezenţa la aceste manifestări a unui mare număr de oameni în calitate de spectatori, cărora li se adaugă un număr şi mai mare de telespectatori şi radioascultători.

Impulsul marilor întreceri sportive şi în mod deosebit al Jocurilor Olimpice şi al Campionatelor Mondiale se datorează şi faptului că acestea sunt grandioase spectacole, urmărite de miliarde de spectatori, datorită televiziunii, a implicării tuturor mass-media.

Sub aspect economic, sportul oferă un larg „teren” pentru afaceri, un element al industriei de divertisment. Deviza olimpică „important este să participi” este înlocuit prin deviza important este să câştigi”. Sportul profesionist este sportul zilelor noastre. Pentru sportivii profesionişti, rezultatul, victoria în competiţii sunt esenţiale, dar şi câştigul obţinut în urma prestaţiei.

Rezultatele extraordinare din sportul profesionist se măsoară şi prin câştigurile înregistrate de sportivi în concursurile de: automobi-lism, golf, tenis, box, schi, cursele de cai etc. sau a celor din sporturile de echipă: baschet, base-ball, hochei pe gheaţă, fotbal ş.a. Tot mai multe echipe profesioniste din diferite discipline sportive se organizează, asemenea firmelor industriale şi comerciale, ca întreprinderi economice independente, aflate în proprietatea privată a unor persoane sau grupuri de persoane. Au apărut, de asemenea, Ligi profesioniste – forul tutelar al diferitelor echipe –, care stabilesc interesele comune şi, în funcţie de ele, decid derularea activităţii. Liga cu salariaţii săi „sportivi”, şi alte numeroase categorii de persoane aflate în apropierea acestora, caută, în primul rând, să comercializeze „produsul” sportiv, pornind de la premisa obţinerii unui profit maxim. Patronii echipelor profesioniste sunt, de regulă, oameni de afaceri bogaţi, care doresc, prin implicarea lor în sport, pe de o parte, să-şi sporească publicitar prestigiul personal, iar pe de altă parte, să obţină un profit cât mai mare.

Sportul nu se practică doar în competiţie, ca întrecere, ca o profesie, ci şi în timpul liber, pentru satisfacerea nevoilor şi plăcerii personale, oferită şi de participarea ca spectator la întrecerile sportive. Tot mai mulţi oameni citesc presa sportivă, frecventează stadioanele şi sălile de sport. El contează tot mai mult în viaţa de zi cu zi.

Universitatea SPIRU HARET

Page 113: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

113

Clasificarea sporturilor, a diferitelor discipline, ramuri sau probe sportive se poate realiza după numeroasele criterii care există. De exemplu:

• sporturi individuale (atletism, box, înot, lupte, schi, haltere, tir etc.), pe echipe (jocuri sportive, ştafetele din atletism şi înot, unele probe din sporturile nautice şi din sporturile de iarnă etc.) şi sporturi mixte (tenis, unele probe din patinaj etc.);

• după includerea sau neincluderea disciplinelor şi ramurilor sportive în programul Jocurilor Olimpice;

• sporturi specifice pentru femei (gimnastica ritmică, înotul sincron etc.) şi specifice pentru bărbaţi (lupte, motociclism etc.);

• sporturi în care predomină actul motric (marea majoritate) sau nu predomină actul motric (şah, sporturile logice, aero-racheto-auto-navo-modelism etc.);

• sporturi naţionale, tradiţionale (oină, trântă); • sporturi de sezon (cele nautice, sporturile de iarnă) şi sporturi

care se practică pe tot parcursul anului calendaristic (majoritatea); • sporturi care se practică în scop recreativ (pescuit, pescuit

subacvatic, vânătoarea etc.) sau cele care se practică în scop competiţional (majoritatea şi care desemnează câştigători şi sunt incluse într-un sistem competiţional).

Semnificaţia unor noţiuni de bază ale sportului Disciplinele sportive indică ansamblul ramurilor şi probelor

sportive ale căror structură, gen de efort, condiţii şi mod de organizare şi de evaluare se aseamănă. Exemple de discipline sportive: atletism; gimnastică; arte marţiale; jocuri sportive; tir; schi etc.

Ramura sportivă poate fi definită ca un sistem de exerciţii fizice statornicite în timp, ce se realizează după reguli prestabilite şi în condiţii proprii. De exemplu: în cazul disciplinei atletism, sunt incluse ramurile: alergări, sărituri, aruncări, sau în cazul disciplinei gimnastică, ramurile sportive sunt: gimnastica de bază, acrobatică, artistică, aerobică, şi exemplele pot continua.

Proba sportivă este un exerciţiu fizic complex, care face parte dintr-o ramură sportivă, cu o structură proprie, realizată în condiţii de concurs specifice, evaluată după un cod anumit şi care permite specializarea sportivului, pregătirea şi participarea diferenţiată a concurenţilor după sex, vârstă şi valoare. Exemple: în atletism – 100 m plat, 110 m garduri, săritura în lungime, săritura cu prăjina, aruncarea suliţei etc.; în gimnastica artistică – sol, cal, sărituri, inele etc.

Universitatea SPIRU HARET

Page 114: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

114

Educaţia sportivă este activitatea care valorifică mijloacele, formele şi caracteristicile educaţionale ale sportului în vederea dezvoltării şi perfecţionării fizice şi psihice a omului.

Cultura sportivă este o componentă (domeniu) care sintetizează categoriile, legităţile, instituţiile şi bunurile materiale create pentru valorificarea intensivă a exerciţiului fizic, în cadrul întrecerii care urmăreşte idea de întâietate sau performanţă, ca urmare a perfecţionării biologice şi spirituale a omului. De asemenea, afirmarea sportului ca spectacol conduce tot mai mult şi convingător la recunoaşterea culturii sportive ca parte a culturii universale.

Între activitatea de educaţie fizică şi cea sportivă există importante deosebiri: în cazul educaţiei fizice se foloseşte un sistem mai larg de exerciţii fizice vizând latura formativă, dezvoltarea armonioasă a organismului, aceasta fiind trăsătura sa fundamentală; ramurile de sport prezintă fiecare o tehnică proprie, ce se bazează pe exerciţii specifice (de exemplu, pasul de patinaj viteză, lovitura de rever la tenis, trecerea gardului la proba 110 m.g. etc.). Actvitatea sportivă are şi ea un caracter formativ, dar urmăreşte mai ales valorificarea la maxim a înclinaţiilor şi talentelor indivizilor în activitatea de practicare a ramurilor şi probelor sportive.

În acelaşi timp, educaţia fizică se interferază cu cea sportivă. Educaţia fizică şcolară conţine multe elemente caracteristice sportului (întreceri sportive, elemente din tehnica unor ramuri sportive etc.). Numeroase elemente de conţinut ale diferitelor ramuri sportive îmbogăţesc pe cel al educaţiei fizice. Pe de altă parte, educaţia fizică constituie o componentă fundamentală pentru activitatea (şi performanţa) sportivă. Asistăm la o continuă modernizare a educaţiei fizice, prin folosirea unor elemente din sporturi: arte marţiale, a exerciţiilor de aerobică etc.

O problemă importantă este şi cea legată de diferenţierea datorată capacităţii de randament a participanţilor la activităţilor sportive.

Corespunzător acestui criteriu, pot fi distinse următoarele categorii, eşantioane ale practicării sportului:

• Sportul pentru toţi; • Baza de masă a sportului de performanţă; • Sportul pentru copii şi juniori; • Sportul de performanţă; • Sportul de elită, de mare performanţă.

Universitatea SPIRU HARET

Page 115: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

115

Tabelul nr. 3.1. Principalele categorii cuprinse în domeniul sportului

Categoriile sportului

Finalităţi şi obiective Principalele forme de defăşurare a activităţii

Sportul de elită (înaltă performanţă)

• Obţinerea unor rezultate de excepţie, a unor performanţe record • Reprezentarea României la competiţiile sportive oficiale

La nivelul loturilor naţionale

Sportul de performanţă

• Participarea la activita-tea sportivă competiţiona-lă internă şi promovarea celor mai buni sportivi în loturile naţionale • Pregătirea temeinică şi de perspectivă a elemen-telor tinere pentru cerinţe-le sportului de performanţă

Participarea la sistemul competiţional local şi naţional

Sportul pentru toţi ( de masă )

• Practicarea unor ramuri sportive şi participarea la activităţile sportive orga-nizate • Desfăşurarea activităţii în cadrul cercurilor spor-tive, a secţiilor de copii, juniori • Participarea la sistemul local de întreceri sportive

În cadrul acivităţilor facultative şi a celor iniţiate la nivelul unităţilor şcolare, asociaţiilor sportive, a localităţilor

Fiecare dintre categoriile domeniului sportiv beneficiază de

finalităţi şi obiective clare, de forme specifice de desfăşurare a activităţii. Procesul de selecţie şi dezvoltare a activităţii sportive (Fig.3.8.)

se realizează în principalele sale subsisteme. În ceea ce priveşte amplitudinea sportului contemporan, structura şi funcţiile sale, categoriile, eşaloanele acestuia pot fi redate sinoptic sub forma unei piramide (Fig.3.9. – după I.Şiclovan), alcătuite din patru subsisteme: Sportul pentru toţi; Baza de masă a sportului de performanţă sau Sportul la copii şi juniori; Sportul de performanţă şi Sportul de elită sau Sportul de înaltă performanţă.

Noţiunea generală de sport, în expresia ei singulară, nu corespunde întocmai unei realităţi concrete şi chiar produce confuzii. Pentru exactitatea/concreteţea exprimării, acesteia i se adaugă şi denumirea categoriei, eşalonului, la care se referă (Sportul pentru toţi; Sportul de performanţă etc.).

Universitatea SPIRU HARET

Page 116: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

116

Fig.3.8. Procesul de dezvoltare a sportului de performanţă

SPORTUL DE PERFORMANŢĂ

Activitatea la nivelul • loturi naţionale • centre olimpice

Activitatea din unităţile sportive (Cluburi şi asociaţii sportive)

Activitatea sportivă şcolară

Sportul pentru toţi Activitatea de loisir

Criterii de selecţie: • Rezultatele activităţii sportive • Teste, norme, probe

specifice

Criterii de selecţie: • Capacitatea de performan- ţă într-o ramură sau probă sportivă • Teste, probe, norme gene- rale şi specifice

Criterii de selecţie: • Capacitatea de performanţă sportivă • Teste, probe, norme generale şi specifice • Concursuri, competiţii sportive

Criterii de selecţie: • Sistemul de evaluare • Capacitatea de

performanţă • Motivaţie

DEBUTANŢI (SPORTUL

PENTRU TOŢI)

SPERANŢE

( SPORT ŞCOLAR )

SPORTUL

( SPORTIVI ) DE

PERFOR- MANŢĂ

SPORTUL

DE ELITĂ

Universitatea SPIRU HARET

Page 117: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

117

SPORTUL DE ELITĂ

(DE ÎNALTĂ PERFORMANŢĂ)

SPORTUL DE

PERFORMANŢĂ

BAZA DE MASĂ A SPORTULUI DE PERFORMANŢĂ – SPORTUL LA COPII

ŞI JUNIORI

SPORTUL PENTRU TOŢI

Fig. 3.9. Structura piramidală a subsistemelor sportului contemporan

Sportivii Practicarea educaţiei fizice şi sportului este un drept al

persoanei, fără nici o discriminare, garantat de stat. Exercitarea acestui drept este liberă şi voluntară şi se realizează independent sau în cadrul structurilor sportive organizate.

Orice persoană poate practica exerciţiile fizice, diferite ramuri şi probe sportive, în diverse scopuri.

Condiţiile de participare la activitatea sportivă sunt reglementate prin regulamente, diferite instrucţiuni, norme precise.

Potrivit unei delimitări generale, sportivii pot fi : a. amatori – aceia care practică sportul respectiv fără a avea un

profit financiar din activitatea sportivă, fără a avea relaţii contractuale de muncă cu cluburile sau asociaţiile sportive la care sunt legitimaţi;

b. non-amatori – aceia care, pentru practicarea sportului respectiv, încheie contracte, în condiţiile legii, cu cluburile sau asociaţiile sportive la care sunt legitimaţi.

Universitatea SPIRU HARET

Page 118: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

118

Structurile sportive Structurile sportive sunt asociaţii de drept privat, formate din

persoane fizice sau juridice. Dreptul la libera asociere, în scopul constituirii unei structuri

sportive, este un drept al persoanei fizice sau juridice. Scopul constituirii acestor structuri asociative este cel al

organizării şi administrării unei activităţi sportive în vederea promovării unor discipline sportive, practicării diferitelor ramuri şi probe sportive, participarea la activităţile şi competiţiile sportive.

În ţara noastră, sunt considerate structuri sportive următoarele: a) Asociaţiile sportive; b) Cluburile sportive, inclusiv cele organizate ca societăţi

comerciale; c) Asociaţiile judeţene şi ale municipiului Bucureşti, pe ramuri

de sport; d) Federaţiile sportive naţionale; e) Ligile profesioniste; f) Comitetul Olimpic Român; a) Asociaţia sportivă Asociaţiile sportive sunt structuri sportive fără personalitate

juridică, ce se pot constitui, conform Legii educaţiei fizice şi sportului, ca societăţi civile particulare.

Constituirea unei asociaţii dă dreptul acesteia la obţinerea unui certificat de identitate sportivă, precum şi la afilierea la asociaţia judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, pe ramură de sport corespunzătoare, în vederea participării la competiţii sportive oficiale locale.

Asociaţiile sportive se pot constitui şi în cadrul instituţiilor publice sau private, ca unităţi fără personalitate juridică.

În cadrul instituţiilor publice sau private, se poate constitui o singură asociaţie sportivă ca unitate fără personalitate juridică.

Scopul principal al activităţii asociaţiilor sportive îl constituie organizarea „Sportului pentru toţi”, pe baza propriilor iniţiative ale membrilor asociaţiei, a programelor federaţiei de specialitate şi ale direcţiilor teritoriale pentru tineret şi sport.

Activitatea asociaţiilor sportive se desfăşoară pe baza statutului propriu de organizare şi funcţionare, adoptat de adunarea generală, fiind obligatorie respectarea actelor normative în vigoare.

În structura asociaţiei sportive, pot fi constituite secţii pe ramura de sport, afiliate sau neafiliate la federaţiile de specialitate, după caz.

Universitatea SPIRU HARET

Page 119: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

119

Membri ai asociaţiilor sportive pot fi: persoanele care doresc să practice în mod organizat exerciţiile fizice şi sportul; membrii susţinători (care sprijină material activitatea asociaţiei); membrii de onoare; după caz, sportivii şi antrenorii din secţiile constituite pe ramuri de sport.

Organele de conducere ale asociaţiilor sportive sunt: · adunarea generală a membrilor; · biroul asociaţiei şi preşedintele ei. b) Clubul sportiv Cluburile sportive sunt structuri sportive cu personalitate

juridică. Aceste cluburi sportive pot fi : persoane juridice de drept privat (structuri fără scop lucrativ

sau societăţi comerciale sportive pe acţiuni); persoane juridice de drept public.

Cluburile sportive de drept privat Sunt persoane juridice, constituite ca structuri mono sau

polisportive; ele nu au scop lucrativ (obţinerea de profit). Cluburile sportive de drept public Sunt persoane juridice, înfiinţate ca instituţii publice în

subordinea organelor administraţiei de stat, şi au drept obiect de activitate performanţa, selecţia, pregătirea şi participarea la competiţii interne şi internaţionale.

Aceste cluburi de drept public mono sau polisportive se organizează şi funcţionează după regulamente proprii.

Cluburile sportive profesioniste Cluburile sportive profesioniste sunt organizate numai pentru o

singură disciplină sportivă, ca societăţi comerciale sportive pe acţiuni. Ele au drept obiect de activitate participarea la competiţii sportive profesioniste, promovarea şi dezvoltarea activităţilor sportive, precum şi alte activităţi legale sau derivate din obiectul lor.

Cluburilor sportive profesioniste li se aplică regimul juridic al societăţilor comerciale, cu particularităţile cuprinse în lege, în normele stabilite de minister şi în cele ale ligilor profesioniste. Acestea, indiferent de forma de organizare, trebuie să respecte toate prevederile prevăzute în normele şi regulamentele federaţiilor sportive naţionale şi, după caz, ale ligilor profesioniste în care activează.

Clubul de fotbal profesionist Participarea cluburilor în competiţiile de fotbal profesionist este

condiţionată de obţinerea Licenţei de club de fotbal profesionist, acordată de liga Profesionistă de Fotbal, cu respectarea Regulamentului fotbalului profesionist.

Universitatea SPIRU HARET

Page 120: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

120

Aceste cluburile se pot constitui, în condiţiile legii, în societăţi comerciale pe acţiuni. Ele pot să deţină acţiuni sau părţi sociale la alte societăţi comerciale şi să încheie contracte de asociere în participaţiune cu alte persoane fizice sau juridice;

Cluburile de fotbal profesionist îşi elaborează regulamentul propriu de organizare şi funcţionare, iar licenţa de Club de fotbal profesionist se acordă de către Liga Profesionistă de Fotbal, pentru un an competiţional;

c) Asociaţiile judeţene şi ale municipiului Bucureşti pe ramuri de sport

Asociaţiile judeţene şi ale municipiului Bucureşti sunt persoane juridice de drept privat, având drept scop organizarea activităţii în ramura de sport respectivă. Ele sunt constituite pe ramuri de sport din secţiile asociaţiilor şi cluburilor sportive cuprinse în sistemul competiţional judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, afiliate şi recunoscute de către acestea.

Dobândirea personalităţii juridice se face în condiţiile legale, ca organizaţie-asociaţie fără scop lucrativ.

Obiectivele, drepturile şi îndatoririle asociaţiilor judeţene şi ale municipiului Bucureşti pe ramuri de sport decurg din statutele şi regulamentele federaţiilor sportive naţionale corespunzătoare, precum şi din puterea delegată de către acestea.

La nivelul fiecărei unităţi teritoriale, se poate constitui o singură asociaţie judeţeană pentru o ramură de sport.

d) Federaţiile sportive naţionale Federaţiile sunt structuri de interes naţional, constituite prin

asocierea cluburilor sportive şi asociaţiilor judeţene şi ale municipiului Bucureşti, pe ramuri de sport.

Federaţiile sportive naţionale sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate publică, autonome, non-guvernamentale, apolitice şi fără scop lucrativ.

Ele se constituie numai cu avizul expres al Ministerului Tineretului şi Sportului. Prin excepţie, conform Legii educaţiei fizice şi sportului, s-au constituit Federaţia sportivă naţională „Sportul pentru toţi” şi Federaţia sportivă naţională „Sportul pentru persoanele cu handicap”, ca persoane juridice de drept privat, de utilitate publică, având ca membri persoane fizice şi juridice cu activitate specifică în domeniu; îşi desfăşoară activitatea pe bază de programe naţionale, finanţate prioritar de Guvern.

Universitatea SPIRU HARET

Page 121: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

121

Pentru fiecare disciplină sportivă, de regulă, poate exista doar o singură federaţie sportivă naţională.

Federaţiile sportive naţionale se pot afilia la federaţiile sportive internaţionale, la alte foruri europene sau mondiale, pe baza avizului dat de Ministerul Tineretului şi Sportului. Federaţiile asigură reprezentarea României în competiţiile sportive şi în organismele internaţionale la care sunt afiliate.

La începutul anului 2000, în România, existau constituite următoarele 50 de Federaţii sportive naţionale :

1. Federaţia Aeronautică Română; 2. Federaţia Romană de Alpinism şi Escaladă; 3. Federaţia Română de Arte marţiale; 4. Federaţia Română de Arte marţiale Contact; 5. Federaţia Română de Atletism; 6. Federaţia Română de Badminton; 7. Federaţia Română de Baschet; 8. Federaţia Română de Baseball şi Softball; 9. Federaţia Română de Biliard; 10. Federaţia Română de Box; 11. Federaţia Română de Bob şi Sanie; 12. Federaţia Română de Bridge; 13. Federaţia Română de Canotaj; 14. Federaţia Română de Ciclism; 15. Federaţia Română de Culturism; 16. Federaţia Ecvestră Română; 17. Federaţia Română de Gimnastică; 18. Federaţia Română de Go; 19. Federaţia Română de Haltere; 20. Federaţia Română de Handbal; 21. Federaţia Română de Hochei pe gheaţă; 22. Federaţia Română de Hochei pe iarbă; 23. Federaţia Română de Judo; 24. Federaţia Română de Caiac-Canoe; 25. Federaţia Română de Karate Modern; 26. Federaţia Română de Karate tradiţional; 27. Federaţia Română de Lupte; 28. Federaţia Română de Modelism; 29. Federaţia Română de Motociclism; 30. Federaţia Română de Nataţie şi Pentatlon modern;

Universitatea SPIRU HARET

Page 122: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

122

31. Federaţia Română de Oină; 32. Federaţia Română de Orientare; 33. Federaţia Română de Patinaj; 34. Federaţia Română de Polo; 35. Federaţia Română de Popice; 36. Federaţia Română de Radioamatorism; 37. Federaţia Română de Rugby; 38. Federaţia Română de Schi şi Biatlon; 39. Federaţia Română de Scrabble; 40. Federaţia Română de Scrimă; 41. Federaţia Română de Sportul pentru handicapaţi; 42. Federaţia Română de Sportul pentru toţi; 43. Federaţia Română de Şah; 44. Federaţia Română de Taekwondo; 45. Federaţia Română de Tenis; 46. Federaţia Română de Tenis de masa; 47. Federaţia Română de Tir; 48. Federaţia Română de Tir cu arcul; 49. Federaţia Română de Volei; 50. Federaţia Română de Yachting. Federaţiile sportive naţionale se organizează şi funcţionează în

baza statutului propriu, elaborat în conformitate cu prevederile Legii educaţiei fizice şi sportului şi cu statutele federaţiilor internaţionale.

e) Ligile profesioniste Ligile profesioniste sunt structuri sportive constituite prin

asocierea cluburilor sportive profesioniste pe ramuri de sport. Ligile profesioniste în conformitate cu prevederile Legii

educaţiei fizice şi sportului sunt persoane juridice de drept privat, autonome, neguvernamentale, apolitice şi fără scop lucrativ. Aceste ligi profesioniste, ca structuri sportive, sunt subordonate federaţiilor sportive naţionale şi îşi desfăşoară activitatea în baza statutelor şi regulamentelor proprii care stabilesc competenţele, drepturile şi obligaţiile acestora şi care sunt aprobate de federaţiile respective.

Liga profesionistă de fotbal din România (L.P.F.) Organizarea fotbalului profesionist în ţara noastră este, în

prezent, reglementată de Statutul Ligii Profesioniste de Fotbal din România.

Liga profesionistă de fotbal este uniunea cluburilor de fotbal, a secţiilor de fotbal ale cluburilor polivalente şi asociaţiilor sportive

Universitatea SPIRU HARET

Page 123: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

123

organizate ca persoane juridice fără scop lucrativ, care participă la Campionatul Diviziei Naţionale de Fotbal.

Liga profesionistă de fotbal are ca scop organizarea, promovarea şi dezvoltarea fotbalului profesionist din România.

f) Comitetul Olimpic Român Comitetul Olimpic Român (C.O.R) a luat fiinţă în anul 1914, an

în care a fost recunoscut şi de Comitetul Internaţional Olimpic. Comitetul Olimpic Român este o asociaţie de interes naţional,

care se organizează şi funcţionează pe baza statutului propriu, ca unitate autonomă, nonprofit, cu personalitate juridica, ce îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor Cartei Olimpice şi îşi îndeplineşte atribuţiile în conformitate cu Legea educaţiei fizice şi sportului.

Comitetul Olimpic Roman acţionează pentru dezvoltarea şi sprijinirea mişcării olimpice în România, pentru cultivarea în rândul tineretului a interesului pentru sport şi a idealurilor olimpice.

Comitetul Olimpic Român deţine competenţa exclusivă pentru prezentarea ţării la Jocurile Olimpice şi la celelalte programe organizate sub egida Comitetului Internaţional Olimpic sau a asociaţiilor olimpice continentale.

Alte structuri organizatorice sportive a) Complexele sportive şi unităţile judeţene pentru

administrarea bazelor sportive Ministerul Tineretului şi Sportului administrează baza materială

proprie prin aceste complexe, care sunt persoane juridice pentru administrarea bazelor sportive, înfiinţate prin hotărâre de Guvern.

b) Centrele naţionale olimpice de pregătire a juniorilor În conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului României

nr. 124/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 199, din 30 august 1995, privind organizarea şi funcţionarea C.O.R., acesta împreună cu Federaţiile Sportive Naţionale, Ministerul Tineretului şi Sportului şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării organizează centrele naţionale olimpice pentru pregătirea juniorilor. Ele sunt unităţi sportive fără personalitate juridică şi se organizează la ramurile de sport olimpice.

Scopul centrelor naţionale olimpice este de a pregăti tineri cu calităţi deosebite pentru marea performanţă în sport, în vederea promovării lor ulterioare în loturile naţionale şi olimpice. În paralel, se urmăreşte pregătirea lor şcolară şi asigurarea unui climat educativ corespunzător.

Universitatea SPIRU HARET

Page 124: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

124

c) Complexuri sportive naţionale Complexurile sportive naţionale sunt unităţi sportive etalon,

specializate pentru organizarea şi desfăşurarea în regim de cantonament a pregătirii sportivilor nominalizaţi în loturile olimpice şi naţionale, în vederea participării la competiţii internaţionale.

Complexurile sportive naţionale funcţionează în subordinea Ministerului Tineretului şi Sportului şi sunt finanţate din venituri extrabugetare şi subvenţii de la bugetul de stat.

În cadrul acestora, pot funcţiona şi ateliere de întreţinere, reparaţii şi prototipuri de aparate, utilaje sportive, instalaţii, materiale, echipament, încălţăminte, care nu se produc de către agenţi economici şi (sau) sunt deosebit de necesare în procesul de instruire a loturilor naţionale şi olimpice.

Complexurile sportive naţionale pot fi organizate pentru o singură ramură de sport sau cu caracter polisportiv şi au ca scop asigurarea condiţiilor optime de pregătire în vederea realizării de către sportivi a unor performanţe cât mai valoroase, de nivel mondial.

d) Consiliul Ştiinţei Sportului din România Consiliul Ştiinţei Sportului din România (C.S.S.R) este o

asociaţie cu caracter ştiinţifico-metodologic-profesional, autonomă, neguvernamentală, constituită pe baza dreptului de liberă asociere, în conformitate cu Legea 21/1924 şi Decretul 31/1954, reunind, prin adeziune benevolă, specialiştii care activează în cercetarea din domeniul activităţilor corporale (sport, educaţie fizică, sport pentru toţi etc.) sau specialişti din alte domenii şi care au preocupări de cercetare privind educaţia fizică şi sportul, organizaţi în societăţi ştiinţifice, comisii, instituţii şi laboratoare specializate în cercetare ştiinţifică, unităţi de învăţământ superior.

Consiliul Ştiinţei Sportului din România funcţionează, la nivel naţional, ca organism consultativ de îndrumare şi orientare a cercetării în domeniul activităţilor corporale sportive, educativ-formative, abilitat pentru acestea de Ministerul Tineretului şi Sportului, Ministerul Educaţiei şi Cercetării ş.a.

Structurile sportive internaţionale Activitatea sportivă, în prezent, este condusă, coordonată la

nivel continental şi mondial de unele foruri sportive internaţionale, cum sunt: Comitetul Internaţional Olimpic (C.I.O); Asociaţia Comitetelor Olimpice Naţionale (pentru Europa: A.C.N.O.E), respectiv, Federaţiile Sportive Internaţionale şi Uniunile Europene pe ramuri de sport.

Universitatea SPIRU HARET

Page 125: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

125

3.4.2. Antrenamentul sportiv 3.4.2.1. Consideraţii generale Antrenamentul sportiv urmăreşte dezvoltarea capacităţii de

adaptare a organismului la efortul specific solicitat de disciplina sau proba sportivă practicată.

Antrenamentul sportiv este un proces complex de intervenţii, al cărui scop este învăţarea şi perfecţionarea tehnicii de către un individ, grup sau echipă şi care urmăreşte să dezvolte calităţile motrice şi psihice ce condiţionează şi permit atingerea de performanţe sportive maxime, în funcţie de capacităţile fizice, psihice şi intelectuale ale subiectului, a grupului sau echipei (R. Manno).

În sportul de performanţă intervine, pe lângă antrenamentul propriu-zis, ansamblul de condiţii în care va evolua sportivul (grupul, echipa).

Ca urmare, în activitatea curentă, responsabilii cu această activitate trebuie să asigure atât proiectarea, organizarea şi desfăşurarea procesului de antrenament, cât şi condiţiile generale ale desfăşurării activităţii (Fig.3.10).

Pentru aceasta, în cadrul unei structuri sportive trebuie avut în vedere : • informaţiile privind „subiectul” de antrenat (fizic, moral,

intelectual, motivaţia şi tenacitatea de a se pregăti); • datele principale de atins în procesul de pregătire (volum,

intensitate, complexitate, durată, calitatea şi cantitatea sistemelor de acţionare etc.);

• cunoaşterea periodică a efectelor antrenamentului asupra sistemelor şi aptitudinilor funcţionale ale sportivului;

• planificarea, organizarea şi structura antrenamentului (perioade, etape - micro-, mezo- şi macro-ciclurile);

• repartizarea şi alternarea ciclurilor de efort, de încărcătură, cu ciclurile de refacere şi recuperare;

• asigurarea condiţiilor materiale, alimentare, medicale, financiare ş.a., necesare pentru pregătire;

• obiectivele şi rezultatele sportivilor, ale tehnicienilor ş.a.

Universitatea SPIRU HARET

Page 126: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

126

Fig.3.10. Schema activităţii de organizare, de execuţie şi control în

antrenamentul sportiv Pregătirea pentru a realiza o performanţă sportivă este un proces

complex, în care intervine antrenamentul sportiv şi ansamblul de condiţii în care acesta se organizează şi în care trăieşte şi evoluează sportivul (Fig. 3.11, după V.H. Platonov).

Fig. 3.11. Factorii determinanţi pentru eficacitatea

antrenamentului sportiv

Universitatea SPIRU HARET

Page 127: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

127

3.4.2.2. Obiectivele antrenamentului sportiv Prin antrenament, se urmăreşte realizarea următoarelor

obiective: • obţinerea de rezultate înalte, prin valorificarea la maximum

a înclinaţiilor şi talentelor; • educarea calităţilor morale, de voinţă; • dezvoltarea calităţilor motrice de bază, ca şi a celor combinate

şi de coordonare; • formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice

de bază şi a celor specifice; • acumularea de cunoştinţe care să permită evaluarea nivelului

performanţei atinse şi a resurselor potenţiale de progres. 3.4.2.3. Principiile antrenamentului sportiv modern Antrenamentul sportiv cuprinde un ansamblu de exerciţii, care

asigură o bună pregătirea fizică, armonioasă, măiestrie tehnică şi tactică, un grad înalt de educaţie, de dezvoltare a calităţilor motrice, morale şi de voinţă specifice.

Ca proces didactic menit să valorifice la maximum aptitudinile sportivilor, antrenamentul acestora se bazează pe unele principii generale, dar şi pe cele particularizate, necesar a fi cunoscute pentru a asigura organizarea şi desfăşurarea lui optimă.

Specialiştii din domeniul antrenamentului sportiv formulează numeroase principii, unele dintre acestea sunt întâlnite şi în didactica generală, altele sunt specifice metodologiei pregătirii sportivilor, pentru obţinerea performanţelor maxime, în consens cu evoluţia sportului pe plan mondial.

Principiile antrenamentului sportiv modern stau la baza activităţii didactice, de instruire şi educative, desfăşurată de antrenor. Acestea se integrează într-un sistem unitar, ca rezultat al generalizării experienţei din domeniul didacticii antrenamentului sportiv. Spre exemplificare, menţionăm:

D. Novikov – nominalizează următoarele principii ale antrena-mentului sportiv :

• caracterul continuu al acestui antrenament; • unitatea dintre orientarea specială şi cea multilaterală; • creşterea treptată şi maximă a cerinţelor de antrenament; • caracterul ciclic al antrenamentului sportiv.

Universitatea SPIRU HARET

Page 128: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

128

Weineck – nominalizează următoarele principii fundamentale ale antrenamentului sportiv urmărind optimizarea „încărcăturii” acestuia prin:

• creşterea „încărcăturii” gradate în antrenament; • eficacitatea stimulului „încărcăturii”; • asigurarea continuă a încărcăturii în antrenamentul sportiv; • periodizărea „încărcăturii” în antrenament; • variaţia „încărcăturii” antrenamentului; • succesiunea „încărcăturii” în antrenament.

Şiclovan – a formulat coordonatele metodologice ale antrenamentului sportiv punând în evidenţă principiile:

• modelării antrenamentului sportiv; • specializării instruirii sportivilor, potrivit elementelor de

conţinut caracteristice ramurii sau probei sportive; • individualizării; • adaptării organismului la eforturi intense şi maxime; • dezvoltării multilaterale a calităţilor motrice şi a indicilor

morfologici şi funcţionali; • realizării eforturilor maxime şi intense; Astfel, metodica antrenamentului sportiv cuprinde următoarele

cerinţe generale: a. Planificarea de perspectivă a pregătirii sportivilor; b. Desfăşurarea antrenamentului fără întreruperi de-a lungul

întregului an; c. Creşterea cantităţii de lucru a sportivilor; d. Sporirea intensităţii efortului; e. Desfăşurarea acţiunilor în tempouri crescute, precum şi alter-

narea judicioasă a ritmului desfăşurării acestora; f. Mărirea numărului de concursuri; g. Accelerarea refacerii capacităţii de efort. 3.4.2.4. Organizarea ştiinţifică a procesului de antrenament. Componentele antrenamentului sportiv Organizarea procesului de antrenament reprezintă un act

managerial hotărâtor pentru asigurarea tuturor condiţiilor necesare realizării în timp util şi la nivelul exigenţelor a unei înalte performanţe sportive. Schema organizării ştiinţifice a procesului de antrenament sportiv este prezentată mai jos (Fig. 3.12).

Universitatea SPIRU HARET

Page 129: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

129

Fig.3.12. Organizarea ştiinţifică a procesului de antrenament

Principalii factori ai capacităţii de performanţă sportivă sunt

prezentaţi schematic, în continuare (Fig.3.13).

Fig.3.13. Principalii factori ai capacităţii de performanţă sportivă

Universitatea SPIRU HARET

Page 130: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

130

În ultimul timp, au apărut şi în Teoria antrenamentului sportiv contemporan noi concepte, care se referă la:

• abordarea sistemică; • promovarea interdisciplinarităţii în conceperea conţinutului şi

desfăşurarea procesului de antrenament; • tehnologia antrenamentului; • antrenamentul asistat de calculator; • relaţia dintre obiective, metode, mijloace de instruire, forme de

organizare a pregătirii, metode de verificare, de concurs – cunoscute sub denumirea de curriculum (Fig.3.14. – după G.Văideanu)

Fig. 3.14. Curriculum-ul proceselor instructiv-educative

ale antrenamentului sportiv.

Universitatea SPIRU HARET

Page 131: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

131

În cele ce urmează, ne vom referi la componentele antrenamentului sportiv.

a. Pregătirea tehnică Tehnica sportivă constă dintr-un ansamblu de procedee şi

deprinderi specifice, însuşite prin intermediul exerciţiilor, în scopul de a rezolva cât mai economicos, raţional şi cu maximum de eficacitate, o sarcină determinată de o acţiune motrică.

Tehnica sportivă se formează şi se perfecţionează, de regulă, în următoarele etape:

în etapa de pregătire tehnică generală, se acordă prioritate creşterii capacităţii de coordonare a experienţei motrice şi a acumulării de deprinderi tehnice de bază;

desăvârşirea tehnicii sportive se realizează în relaţie cu pregătirea fizică generală;

etapa de pregătire tehnică specifică este dominată de elaborarea unei tehnici adaptate posibilităţilor individuale, automatizate, având ca suport pregătirea fizică specifică axată pe disciplina sportivă respectivă.

Conţinutul pregătirii tehnice are un caracter general, când scopul este de a se asimila o multitudine de procedee tehnice sau deprinderi motrice simple (Harre) şi un caracter specific, atunci când, pe baza experienţei motrice de învăţare generală a tehnicii, accentul este pus pe restrângerea evantaiului tehnic, propriu sportului respectiv.

Universitatea SPIRU HARET

Page 132: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

132

Fig.3.15. Echipa tehnică în antrenamentul sportiv

Metodele de antrenament, de însuşire a tehnicii Cele mai cunoscute metode de antrenament, de însuşire a

tehnicii într-o ramură sportivă, sunt: a. Metoda globală – când se insistă pe o învăţare globală, cu

mişcări simple; b. Metoda analitică – care cuprinde execuţia unor secvenţe

metodice ale exerciţiului, trecându-se progresiv de la „simplu la compus” şi de la „uşor la dificil”;

c. Metoda concentrată – constă într-o învăţare intensivă, neîntreruptă;

d. Metoda exerciţiului activ – urmăreşte perfecţionarea şi stabilizarea tehnicii specifice prin repetări active a tehnicii de ansamblu. Cele mai utilizate mijloace sunt concursurile şi exerciţiile specifice, necesare consolidării detaliilor mişcării.

Universitatea SPIRU HARET

Page 133: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

133

e. Metoda exerciţiului pasiv – înglobează antrenamentul mental, observarea (studiul video, filme etc.) şi informaţia verbală.

În ceea ce priveşte pregătirea tehnica, J. Weineck propune următoarele principii metodologice:

tehnica specifică trebuie precedată de o pregătire temeinică de bază;

rapiditatea învăţării tehnice presupune o experienţă motrice acumulată;

corectarea permanentă a procedeelor tehnice, a gestului tehnic de o manieră precisă este o condiţie importantă şi se realizează prin vizionarea execuţiilor cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale sau a observaţiei efectuate de către antrenor;

antrenamentul tehnic, prin repetarea numărului de exerciţii tehnice, trebuie să fie adaptat calităţilor motrice şi capacităţii de concentrare a sportivului. Oboseala nu permite o coordonare şi o execuţie optimă.

b. Pregătirea tactică Prin pregătire tactică se înţelege aptitudinea sportivului de a

utiliza noţiunile şi deprinderile sale motrice, capacităţile sale psiho-fizice, în condiţii de competiţie, în scopul găsirii şi aplicării celor mai eficiente soluţii tactice individuale sau/şi colective (Fig. 3.16).

Universitatea SPIRU HARET

Page 134: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

134

Fig.3.16. Schema pregătirii tactice

Pregătirea tactică poate fi: generală – atunci când se referă la reguli generale de acţiuni

tactice; specifică – atunci când se referă la un anumit sport colectiv

(fotbal, baschet, rugbi, hochei, volei, handbal etc.) sau individual (înot, atletism, box, judo, arte marţiale, scrimă, schi etc.) şi care necesită un antrenament adecvat sportului respectiv.

Tactica este optimă când se poate sprijini pe o bază solidă de pregătire tehnică, fizică şi capacitate intelectuală.

Universitatea SPIRU HARET

Page 135: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

135

Conţinutul pregătirii tactice: a) Din punct de vedere teoretic: cunoaştere temeinică a disciplinei sportive practicate

(regulamente, organizarea competiţiilor, arbitraj etc.); dezvoltarea inteligenţei specifice sportului (jocului) respectiv; dezvoltarea capacităţii de anticipare; dezvoltarea capacităţii de informare şi analiză, a atenţiei şi

concentrării asupra sportului (jocului) respectiv; dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă (stăpânirea şi

încrederea în sine, aptitudinea şi capacitatea de acţiune). b) Din punct de vedere practic: asimilare şi aplicarea deprinderilor tactice; repetarea schemelor tactice preconizate; automatizarea exerciţiilor tehnice, a ritmului de execuţie.

c. Pregătirea fizică Pregătirea fizică este o componentă de nelipsit a antrenamentului

sportiv, fiind axată pe dezvoltarea capacităţii (calităţilor) motrice – forţă, viteză, rezistenţă/ anduranţă, îndemânare, mobilitate. (Caracteristicile principale, ca şi principalele procedee de dezvoltare a acestor calităţi motrice în cadrul antrenamentului sportiv vor fi prezentate într-un subcapitol special.)

Pregătirea fizică sau condiţia fizică reprezintă, în esenţă, un complex de activităţi fizice şi sportive, care au drept scop atingerea unui nivel optim de pregătire a unui sportiv, în vederea realizării performanţei în sportul practicat (Fig.3.17).

Universitatea SPIRU HARET

Page 136: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

136

Fig. 3.17. Pregătirea (condiţia) fizică

O bună pregătire (condiţie) fizică printr-un înalt nivel de

antrenament este caracterizată de o evidentă ameliorare a capacităţilor funcţionale, biologice, motrice şi de o bună funcţionare a organelor şi sistemelor organismului.

d. Pregătirea psihologică Pregătirea psihologică în activitatea sportivă, cunoaşterea

temperamentului sportivului – sangvinic, melancolic, coleric, flegmatic –, a caracterului acestuia, a trăsăturilor sale pozitive: tenace,

Universitatea SPIRU HARET

Page 137: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

137

conştiincios, muncitor, exigent, curajos, hotărât etc. sau a celor negative: fricos, leneş, superficial, delăsător, incorect etc., ca şi cunoaşterea particularităţilor psihice specifice etapelor de creştere, a modului în care fiecare sportiv are dezvoltate capacităţile de percepţie, de memorie, de gândire, de imaginaţie (creativitate), de concentrare a atenţiei ş.a – sunt în măsură să-l ajute pe antrenor, managerul sportiv să-şi aleagă cele mai eficiente metode şi mijloace de pregătire psihologică a sportivului sau a sportivilor săi, în vederea realizării obiectivelor performanţei sportive (Fig.3.18).

Fig.3.18. Pregătirea psihologică

Universitatea SPIRU HARET

Page 138: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

138

3.4.2.5. Selecţia pentru sportul de performanţă Selecţia este un sistem complex, specific şi continuu, prin care se

urmăreşte depistarea cât mai timpurie a persoanelor cu aptitudini deosebite pentru sport şi punerea în valoare a potenţialului psihic, fizic şi motric al acestora, printr-un sistem organizat, întemeiat pe criterii ştiinţifice medicale, psihologice, sociale şi motrice, care – dirijat pedagogic, metodic şi tehnic – să conducă la practicarea şi specializarea într-o disciplină sau probă, având ca obiectiv realizarea performanţei.

Selecţia este punctul de pornire pentru valorificarea talentelor în sport. Se consideră, de exemplu, că, din cca 60.000 copii testaţi şi care urmează un proces de pregătire într-o ramură de sport, numai 1 poate deveni un mare performer, participant la Jocurile Olimpice sau Campionatele Mondiale.

În sport, o selecţie eficientă este realizată de cuplul antrenor-medic sau de „echipă” (psiholog, biochimist, metodolog ş.a.).

Principalele criteriile medico-sportive de selecţie sunt cele: somato-fiziologice, biochimice, psihologice şi motrice.

Starea de sănătate reprezintă un criteriu eliminatoriu. Bolile cardio-vasculare, anomaliile congenitale, bolile endocrine, cele ale sistemului nervos, afecţiunile hepato-renale, auditive, vizuale, tulburările de comportament etc. sunt incompatibile cu sportul de performanţă. Elementele de referinţă privitoare la selecţia, iniţierea, durata pregătirii şi vârstele considerate optime pentru obţinerea performanţei maxime în diferite ramuri de sport sunt prezentate în tabelele 3.2. şi 3.3.

Etapele selecţiei şi obiectivele urmărite: a) etapa selecţiei iniţiale se realizează (această selecţie primară, - sanogeneză; prealabilă, se realizează la - dezvoltare fizică; vârsta de 4-10 ani, în - dezvoltare psihică; funcţie de accesibilitatea - antecedente familiale; disciplinelor sportive) - antecedente socio-economice. b) etapa selecţiei secundare (pubertară, intermediară, - dezvoltare fizică; se realizează la - dezvoltare psihică; vârsta de 11-13 ani, fete, şi - stare optimă de sănătate; la 12-14 ani, băieţi) - capacitate mx. de efort; - motivaţie şi calităţi volitive.

Universitatea SPIRU HARET

Page 139: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

139

c) etapa finală ( post-pubertară, - capacitate de efort; după 13 ani, fetele, şi - sanogeneză; 14 ani,băieţii ) - dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice; - randament specific (rezultate).

Tabelul nr.3.2.

Unele date comparative, pe discipline sportive, privind iniţierea si durata pregătirii pentru

obţinerea performanţei maxime

Universitatea SPIRU HARET

Page 140: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

140

Tabelul nr.3.3.

Vârsta optimă în sportul de performanţă

În timpul creşterii şi dezvoltării, diversele elemente corporale

prezintă diferenţieri de la o vârstă la alta. Pe de altă parte, procesul de creştere şi dezvoltare nu are loc în

mod linear, ci în puseuri, cu o viteză care diminuează spre vârsta adultă şi cu mari oscilaţii la nivelul diferitelor segmente.

După cum am precizat, există diferenţieri chiar între cele două procese fundamentale de creştere şi dezvoltare.

Începutul pubertăţii este marcat şi de o puternică modificare în plan psihofizic, fără echivalenţă la vârsta adultă.

Universitatea SPIRU HARET

Page 141: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

141

În procesul de creştere, se mai remarcă o intensificare a metabolismului bazal, care este în proporţie de 10-20 % superior adultului (A. Demeter).

În ceea ce priveşte aparatul locomotor, Legea Mark-Jansen, referitoare la fragilitatea şi sensibilitatea ţesutului muscular, evidenţiază riscurile la care este supus copilul în cazul unui antrenament anti-fiziologic, cu încărcătură care îi depăşeşte posibilităţile şi care poate provoca leziuni sau traumatisme la nivel osos, cartilaginos, tendinos şi ligamentar. De aceea, antrenamentul de forţă pentru copii şi juniori presupune:

asigurarea unui timp suficient de refacere după un antrenament predominant de forţă;

evitarea alternării bruşte a încărcăturii; evitarea exerciţiilor cu haltere, pe deasupra capului şi mai ales

în timpul puseului de creştere la pubertate, având în vedere efectul lor negativ la nivelul coloanei (Hollmann-Hettinger). La această vârstă, greutatea proprie este suficientă ca încărcătură;

evitarea lucrului static de durată, care poate afecta îndeosebi circulaţia venoasă şi, implicit, procesele de oxigenare. Lucrul dinamic este de preferat.

Optimizarea antrenamentului sportiv la copii şi juniori impune, aşadar, cunoştinţe referitoare la particularităţile de creştere a acestora în diferite etape. Numai pe baza lor se poate elabora un proces de pregătire sportivă adecvat vârstei şi nivelului de dezvoltare, dar şi nevoilor şi dorinţelor manifestate de copii şi juniori.

O perioadă complexă privind caracteristicile esenţiale ale procesului de creştere este cea cuprinsă între 6-18 ani. Astfel, la vârsta şcolară mică (antepubertară) cuprinsă între 6-11 ani, fete, şi până la 12 ani, băieţi, caracterizată prin debut şcolar şi printr-un comportament gestual impetuos, este evidentă atracţia copiilor către sport, către întrecerile sportive. Această vârstă poate fi considerată o etapă foarte favorabilă pentru învăţarea exerciţiilor (copiii fiind mici şi uşori), a deprinderilor motrice, pentru o pregătire tehnică de bază.

Plasticitatea accentuată a sistemului nervos central la această vârstă asigură o receptivitate deosebită, dar slaba dezvoltare a inhibiţiei de diferenţiere care îngreuiază fixarea noţiunilor noi, a deprinderilor motrice în curs de învăţare.

Aparatul locomotor. Oasele sunt mai elastice prin consolidarea sistemelor funcţionale lamelare, ceea ce determină tendinţa spre deformare a acestora la solicitările de tracţiune, presiune şi răsucire.

Universitatea SPIRU HARET

Page 142: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

142

Musculatura ajunge, la 6 ani, să reprezinte 21,7% din greutatea corpului (faţă de peste 35% la adult). Tonusul muscular este mai scăzut la copiii de vârstă antepubertară faţă de adult, ceea ce favorizează efectuarea mai amplă a mişcărilor în articulaţii, dar îngreuiază realizarea unor mişcări fine, diferenţiate, de precizie.

Sistemul cardiovascular. Cordul reacţionează puternic, însă neeconomic la efort: mecanismele de reglare sunt încă slabe pâna la 7 ani, datorită dezvoltării lor insuficiente, şi permit doar solicitări uşoare.

3.4.3. Competiţia, concursul sportiv 3.4.3.1. Consideraţii generale Competiţia sportivă este factorul stimulativ cel mai important al

activităţii sportive şi reprezintă acea formă inedită de spectacol oferit de „întrecerea” şi de „compararea” pe viu a performanţei realizate.

Performanţa, rezultatul în sport, impune existenţa unor standarde, proceduri de comparare, ce pot fi măsurate atât prin criterii absolute, cât şi prin criterii relative.

Competiţia şi antrenamentul se condiţionează reciproc. Prin antrenamente, sportivii sunt pregătiţi pentru un rezultat cât mai bun, competiţia fiind un indicator al procesului de pregătire, principalul mijloc de evaluare calitativă a antrenamentelor efectuate pe parcursul multor ani.

Trăsătura principală a sportului, raţiunea sa, este întrecerea. Competiţia valorifică acumulările înregistrate în antrenamente şi concursuri şi constituie elementul principal de motivaţie şi manifestare a aspiraţiilor de autodepăşire şi recunoaştere publică.

Competiţiile sportive pot fi analizate în funcţie de diferitele criterii:

• gradul de solicitare fizică, tehnică, tactică şi de modalitatea desfăşurării întrecerilor;

• grupe de participanţi (pe categorii valorice, de vârstă, sex, greutate etc.);

• discipline sportive (cu întreceri individuale, pe echipe şi mixte);

• niveluri competiţionale (asociaţie-club, localităţi/sectoare, municipiu, judeţ, naţional, internaţional, continental, mondial, olimpic);

• sistemul de desfăşurare: eliminatoriu, turneu (conform tabelelor Berger) şi mixt.

Universitatea SPIRU HARET

Page 143: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

143

Competiţia reprezintă un ansamblu de întreceri, concursuri, desfăşurate pe mai multe reuniuni, etape. În finalul acestora, se desemnează câştigătorul, campionul. De exemplu, campionatul naţional de fotbal se desfăşoară pe mai multe etape, fiecare reprezintă un concurs al competiţiei, care prin acumularea rezultatelor (punctelor obţinute) configurează clasamentul final: echipa campioană şi celelalte echipe participante la competiţiile europene, precum şi echipele care vor retrograda.

3.4.3.2. Sistemul competiţional sportiv În stabilirea unui sistem competiţional sportiv, a ansamblului

competiţiilor concepute să se organizeze, să se desfăşoare pe plan naţional, de către federaţiile sportive, se ţine seama de:

• importanţa acestora pentru dezvoltarea capacităţii de performanţă;

• frecvenţa competiţiilor; • pregătirea specifică pentru cea mai importantă acţiune

copetiţională; • desfăşurarea acestora pe baza unor reguli stabilite în prealabil; • condiţiile ambientale. Sub aspectul prognozei, fiecare ţară ţine seama de propria

„Strategie de dezvoltare a sportului”. Corespunzător obiectivelor stabilite, conţinutul şi formele organizatorice ale activităţii competiţionale au în vedere următoarele:

• fundamentarea, conţinutul, gradarea, organizarea şi desfă-şurarea campionatelor naţionale pe ramuri de sport, a competiţiilor amicale, de verificare, demonstrative, a celor dotate cu diferite trofee sau cupe, a celor organizate la nivelul localităţiilor, structurilor sportive sau a celor departamentale;

• tradiţiile locale, ca factor important ce influenţează conţinutul şi formele de desfăşurare ale competiţiilor;

• creşterea performanţelor, selecţia continuă şi promovarea elementelor de perspectivă şi de valoare;

• aspectele privitoare la corelarea competiţiilor naţionale cu cele internaţionale (zonale, continentale şi mondiale).

Principalele componente ale „Sistemului competiţional” sunt: categoriile; felurile competiţiilor; modurile şi formele de desfăşurare; tipurile şi genurile concursurilor. In mod schematic, toate acestea sunt prezentate în fig.3.19.

Universitatea SPIRU HARET

Page 144: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

144

Din punct de vedere terminologic în cadrul sistemului competiţional se întâlnesc următoarele activităţi cu denumiri generale şi specifice: concurs, competiţie, campionat, cupă, turneu, concurs prin corespondenţă, concurs cu handicap şi concurs fulger.

Fig. 3.19. Structura sistemului competiţional sportiv

(prelucrare după U. Wille) Concursul – este forma principală şi cea mai răspândită a

întrecerii sportive dintre doi sau mai mulţi participanţi. După caracterul lor, pot fi interne sau internaţionale şi departajate

în oficiale (atunci când sunt sub egida forurilor sportive internaţionale, iar învingătorul primeşte titlul de campion sau câştigător, – de exemplu: Campionatele Europene, Campionatele Balcanice – ori obţine dreptul de calificare într-o etapă superioară – Cupele campionilor europeni, sau

Universitatea SPIRU HARET

Page 145: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

145

în ediţia următoare) sau amicale (organizate în afara unei competiţii, pe baza acordului convenit între două sau mai multe unităţi sportive din aceeaşi ţară sau din ţări diferite).

Competiţia – reprezintă un ansamblu de concursuri oficiale (de regulă), desfăşurate pe mai multe etape, reuniuni, fiind conduse de foruri sportive interne sau internaţionale. (De exemplu: Cupa Campionilor Europeni, Cupe ale Europei pe ramuri de sport etc.).

Campionatul – formă competiţională larg răspândită în activitatea sportivă, care are ca punct final acordarea titlului de „Campion”. Pentru atragerea unui număr cât mai mare de competitori, în sporturile individuale şi pe echipe, campionatul naţional este precedat de etape pe localităţi, pe judeţe şi uneori chiar pe zone, şi cei mai buni participă la finală. În alte cazuri, pentru a participa la finale, sportivilor li se cere îndeplinirea unor baremuri de performanţă. În jocurile sportive, titlul de campion naţional se acordă câştigătorului eşalonului competiţional cel mai valoros (Divizia naţională, Divizia A) .

Pe plan internaţional, campionatele sunt rezervate, de regulă, echipelor reprezentative ale ţărilor şi echipelor de club. Acestea se organizează pe etape eliminatorii, adversarii fiind desemnaţi prin tragere la sorţi.

Cupa – este una dintre cele mai răspândite şi deschise forme competiţionale sportive. De regulă, au drept de participare toţi sportivii ramurii de sport respective indiferent de eşalonul valoric la care ei participă în competiţional. Acest tip de jocuri sportive se organizează, de regulă, pe etape eliminatorii.

La nivel local, sau la cel al unităţilor sportive, frecvent sunt organizate diferite întreceri sportive în cadrul activităţii „Sportul pentru toţi ”, la una sau chiar mai multe ramuri de sport şi care primesc frecvent diferite denumiri: „Cupa Gaudeamus“ pentru studenţi; „Cupa şcolarului “; „Cupa Primăverii ”, „Cupa 1 Decembrie” etc.

Turneul – în mod frecvent, cuprinde concursurile organizate de-a lungul unui întreg campionat, pe baza criteriului „fiecare cu fiecare”, poate fi organizat şi ocazional cu acordul mai multor echipe, care participă, în aceeaşi localitate, la jocurile dintre ele, mai ales după sistemul „fiecare cu fiecare” (pe baza tabelelor Berger) ori după sistemul „învingătorii şi învinşii între ei ”.

La jocurile sportive se ţine seama de „sistemul divizionar”, în care se joacă după sistemul „fiecare cu fiecare de două ori, acasă şi în

Universitatea SPIRU HARET

Page 146: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

146

deplasare”. În cazul participării unui număr mic de echipe la competiţie, echipele respective pot să se întâlnească de mai multe ori.

Concursurile organizate sub formă de turneu pot fi şi ele amicale sau oficiale.

Concursurile prin corespondenţă – sau la distanţă – au loc între concurenţii aflaţi în diverse localităţi, care, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, participă la o întrecere. De regulă, se organizează la ramurile de sport în care performanţa este obiectiv măsurabilă, iar departajarea se poate realiza, de exemplu, prin secunde, metri la atletism; punctaj, la tir, kilograme ridicate, la haltere. Apoi, pe baza comparării tuturor rezultatelor centralizate de către organizatori, se stabilesc câştigătorii concursului.

Concursul cu handicap – în care sportivii sau echipele superioare ca valoare acordă partenerilor de întrecere unele avantaje. De exemplu, partenerii mai slabi pornesc în cursele de alergări din atletism, de la start, cu un avantaj de metri, în jocurile sportive se acordă un avantaj în puncte sau goluri, pe care echipele mai bine pregătite trebuie să le recupereze şi chiar să obţină victoria.

Concursul fulger – participanţii la concursul desfăşurat după sistemul eliminatoriu îşi dispută întâietatea într-un timp mult diminuat decât prevederile regulamentare. La partidele de şah, se stabileşte timpul maxim în care trebuie efectuată o mişcare.

Obiectivele sistemului sportiv competiţional vizează: • La nivel local, sau la cel al asociaţiilor sportive, a diferitelor

colectivităţi (şcoli, facultăţi, societăţi economice etc.), frecvent sunt organizate diferite întreceri sportive în cadrul activităţii „Sportul pentru toţi”, la una sau chiar la mai multe ramuri de sport şi care primesc frecvent diferite denumiri.

• La nivelul cluburilor, a structurilor sportive, se organizează competiţii sportive ce urmăresc:

creşterea sistematică a performanţelor sportive; organizarea unui număr mare şi variat de competiţii. realizarea unei permanente selecţii, în vederea depistării

tinerilor dotaţi pentru sport; formarea unui sistem eficient de pregătire, antrenament şi

competiţii; Eficienţa sistemului competiţional local depinde de stabilirea unor

priorităţi, obiective calitative şi cantitative de către Federaţiile sportive naţionale, Asociaţiile judeţene şi ale municipiului Bucureşti pe ramuri de sport, subcomisiile de competiţii ale acestora şi de care trebuie să se ţină seama în derularea „Calendarului competiţional sportiv”.

Universitatea SPIRU HARET

Page 147: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

147

3.4.3.3. Calendarul competiţional sportiv În activitatea sportivă de performanţă, încadrarea în timp a

sistemului competiţional este prevăzută în calendarul sportiv. Anual, Federaţiile sportive internaţionale stabilesc competiţiile

şi concursurile sportive cu datele la care se vor desfăşura şi locul unde vor avea loc. În funcţie de aceasta, Federaţile sportive naţionale îşi elaborează propriul Calendar sportiv.

La rândul lor, Direcţiile judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru tineret şi sport, apoi unităţile sportive (asociaţiile şi cluburile sportive) şi în final antrenorii secţiilor pe ramură de sport elaborează un calendar sportiv propriu, pe baza celui „superior –oficial”, care se completează şi cu acele competiţii şi concursuri proprii, menite să asigure temeinica pregătire pentru performanţa sportivă şi obţinerea unor rezultate cât mai înalte

La elaborarea Calendarului sportiv la nivelul unităţilor sportive, trebuie avut în vedere următoarele :

• cuprinderea în propriul Calendar sportiv a competiţiilor, a concursurilor oficiale, stabilite de federaţiile sportive naţionale, cu respectarea datelor de desfăşurare a acestora;

• includerea în Calendar pe lângă competiţiile centrale a cât mai multor acţiuni proprii, neoficiale (amicale), necesare asigurării unei activităţi competiţionale cât mai îndelungate;

• în funcţie de valoarea sportivilor, drepturile obţinute ca urmare a unor calificări, dar şi ţinând seama de disponibilităţile bugetare ale unităţii sportive, se prevăd şi acţiunile internaţionale, necesare pregătirii la nivel înalt a celor mai valoroşi sportivi;

• să reprezinte un permanent stimulent pentru temeinica şi asidua pregătire a sportivilor;

• datele de desfăşurare a concursurilor, a competiţiilor sportive ale copiilor şi juniorilor să ţină seama de structura anului şcolar, evitând pe cât este posibil scutirea de la ore a elevilor şi paralelismul competiţional, planificarea acţiunilor în perioadele importante pentru activitatea şcolară;

• competiţiile şi concursurile prevăzute în calendar să stimuleze dorinţa de afirmare a sportivilor şi să contribuie la verificarea temeinică a pregătirii acestora;

• după comunicarea Calendarului sportiv, să se evite efectuarea unor modificări privind datele desfăşurării competiţiilor.

Universitatea SPIRU HARET

Page 148: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

148

CAPITOLUL 4

Finalităţile şi obiectivele activităţii de educaţie

fizică, sport şi kinetoterapie Disciplinele ştiinţifice care recurg la probe şi activităţi practice,

printre care şi educaţia fizică, sportul şi kinetoterapia, au beneficiat totdeauna de obiective relativ bine precizate. În acest sens, s-ar putea menţiona atât propunerile sau lucrările unor specialişti străini (M.W. Randoll, T.Amylong, Ch.A.Bucler, J.E. Nixon, B.Bloom, A.Novikov ş.a), cât şi români (I.Şiclovan, A.Manolache, M.Epuran, L.Teodorescu ş.a), care au formulat diversele conţinuturi, exigenţe şi clasificări ale obiectivelor ce privesc domeniul educaţiei fizice şi sportului.

4.1. Idealul educaţiei fizice şi sportului Idealul este determinat de societate, exprimând modelul

prospectiv (de viitor), solicitat de aceasta. Finalităţile şi obiectivele derivă din idealul dorit şi afirmat ca

necesitate de către societate şi urmărit a fi înfăptuit prin tot ce se întreprinde pe plan teoretic, strategic şi practic operaţional în domeniile respective.

Idealul condiţionează realizarea funcţiilor educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei, determină finalităţiile domeniului: menţinerea unei stări optime de sănătate (sanogeneză); perfecţionarea dezvoltării fizice; dezvoltarea capacităţii psiho-motrice; formarea şi afirmarea personalităţii (educarea) pe plan intelectual, moral, estetic şi tehnico-profesional; asigurarea petrecerii timpului liber în mod benefic şi recreativ; promovarea spiritului competitiv (emulaţie) şi a celui sportiv, olimpic.

Apropierea de ideal este posibilă în situaţia în care se acţionează pentru:

Universitatea SPIRU HARET

Page 149: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

149

• înţelegerea rolului activităţii de educaţie fizică şi sport, ca şi nevoia sporită de mişcare în epoca modernă, pentru înlăturarea stresului, a efectelor negative ale muncii statice şi a urbanizării;

• asigurarea unor condiţii optime, materiale şi organizatorice, cât mai favorabile pentru practicarea educaţiei fizice şi sportului.

Principalele concepţii şi strategii ale factorilor responsabili pe plan naţional, privind rolul şi importanţa practicării educaţiei fizice şi sportului sunt cuprinse în Legea educaţiei fizice şi sportului, în decretele guvernamentale, alte acte normative ce definesc acest ideal, formulează finalităţile domeniului, obiectivele pe termen lung. Ca activităţi de interes naţional, educaţia fizică şi sportul au contribuţii indispensabile la:

• asigurarea unei stări optime de sănătate, dezvoltarea fizică corectă şi armonioasă a întregii populaţii;

• pregătirea cetăţenilor, cu deosebire a tineretului, pentru activitatea economico-socială şi pentru viaţă;

• afirmarea sportului de înaltă performanţă; • integrarea socială a tuturor persoanelor, inclusiv a celor care

au nevoie de protecţie specială din punct de vedere fizic şi psihic. 4.2. Finalităţile şi obiectivele activităţii de educaţie fizică şi sport Sistematizarea finalităţilor şi obiectivelor educaţiei fizice şi

sportive, într-o viziune taxonomică, dezvăluie relaţia acestora cu cele generale ale educaţiei, determinată de necesitatea asigurării unei educaţii permanente şi integrale de-a lungul întregii vieţi.

Paul Legrand subliniază aceste legături obiective, arătând că se impune „…să integrăm bine sportul în ansamblul educaţiei permanente, să-l eliberăm de funcţia sa pur musculară şi de izolarea sa culturală, să-l încadrăm mai strâns în activităţile de ordin cultural, moral, artistic, social. În acest sens, acţionează însăşi concepţia de educaţie permanentă, umanistă şi armonioasă, care reclamă o pregătire generală şi o dotare completă ”.

Conceptul de finalitate, propriu documentelor şi terminologiei UNESCO, implică atât ideea de scop (ţel) pe care conceptul de obiectiv îl sugerează, dar şi pe cea de direcţie, dimensiune şi efect incluse în conceptul de sarcină. Adoptarea termenului „finalitate” nu este arbitrară, ci impusă de sfera lui de cuprindere, largă şi totodată unitară, prin relaţia pe care o stabileşte între cauză şi efect.

Universitatea SPIRU HARET

Page 150: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

150

Dezvoltarea multilaterală se realizează şi depinde de o educaţie integrală, care asigură înfăptuirea obiectivelor intelectuale, ale pregătirii de specialitate, morale, estetice, fizice şi sportive etc.

Obiectivele generale, obiectivele medii (intermediare) şi cele speciale (operaţionale) ale educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei izvorăsc din dorinţa ca oamenii, în primul rând, să fie sănătoşi, puternici, dezvoltaţi fizic armonios. Ele vizează asigurarea unei dezvoltări care să cuprindă atât planul fizicului uman, cât şi pe cel al psihicului, al conştiinţei şi conduitei, valorificând ideile generoase ale năzuinţei oamenilor de a trăi mai bine, mai mult, mai fericiţi. Între obiective există o legătură organică şi cauzală, iar abordarea lor sistemică le asociază şi le determină desfăşurarea în spaţiul de cultură şi educaţie.

Taxonomia didactică a activităţii de educaţie fizică şi sportivă identifică, formulează şi ierarhizează obiectivele acestei activităţi. Taxonomia este un cuvânt grecesc (taxis = clasificare şi namos = lege).

Taxonomia didactică nu este o simplă tehnică de descriere, de clasificare sau sistematizare a obiectivelor, ci o teorie ştiinţifică unitară, de planificare, evaluare şi prognoză a instruirii, implicând principiile şi conţinuturile, metodele şi formele procesului instructiv-educativ, precum şi persoanele implicate în acest proces: profesorul de educaţie fizică, cadrul de specialitate (antrenor, kinetoterapeut) şi subiectul respectiv (elev, sportiv sau pacient).

Pentru a cunoaşte cum se corelează, când se interferează şi când evoluează paralel, care sunt limitele şi extensiunea lor, prezentăm în Tabelul nr.4.1. o ierarhizare şi sistematizare a principalelor finalităţi şi obiective ale activităţii de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie.

Tabelul nr.4.1.

Finalităţile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului

Nr. crt.

Finalităţi (obiective generale)

Obiective medii

(intermediare)

Obiective speciale (operaţionale)

0 1 2 3 1. Menţinerea

unei stări optime de sănătate

1.1. Dezvoltarea fizică şi corporală armonioasă

1.1.1. Creşterea şi dezvolta-rea normală a corpului, a indicilor morfo-funcţionali 1.1.2.Funcţionarea optimă a organismului

Universitatea SPIRU HARET

Page 151: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

151

Tabelul nr. 4.1. (continuare) 0 1 2 3 1.2. Recuperarea posttrau-

matică, prin mijloacele gimnasticii medicale şi practicarea exerciţiilor fizice şi sportului

1.1.3. Prevenirea şi corectarea atitudinilor şi de-ficienţelor fizice 1.2.1.Utilizarea mijloacelor specifice gimnasticii medicale, practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului

1.2.2. Organizarea şi participarea la unele întreceri sportive specifice

2. Vigoare şi rezistenţă fizică

2.1. Realizarea unei căliri fizice a corpului

2.1.1. Călirea organismului, folosind factori naturali (apă, aer, soare)

2.1.2. Dobândirea şi formarea de cunoştinţe şi deprinderi igienico-sanitare

3. Dezvoltarea armonioasă şi echilibrată

3.1. Asigurarea unei capacităţi fizice ridicate

3.1.1. Dezvoltarea şi formarea, la un nivel superior, a aptitudinilor, a calităţilor motrice de bază şi combinate (viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, detentă, supleţe, mobilitate etc.), dezvoltarea psiho-motrică

3.1.2. Perfecţionarea unor deprinderi de bază (mers, alergare, aruncare, săritură etc.)

3.2. Formarea unor calităţi psihice

3.2.1. Dezvoltarea capacităţii de autoreglare a comportamentului (flexibilitate, adaptare şi rezistenţă la situaţii, condiţii variate sau dificile de mediu).

3.2.2. Dezvoltarea unor calităţi psihice cognitive (senzaţii, perecepţii, reprezentări, imaginaţie, gândier, etc.); afective (sentimente, pasiuni, etc.); volitive ( curaj, hotărâre, spirit de iniţiativă, perseverenţă, etc.) şi estetice (expresivitate, atitudine estetică, simţul şi gustul estetic, al ritmului şi armoniei, eleganţă etc.).

Universitatea SPIRU HARET

Page 152: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

152

Tabelul nr. 4.1. (continuare) 0 1 2 3

4. Pregătirea fizică şi sportivă, continuă şi adecvată vârstei, educaţia pentru timp liber

4.1. Promovarea educaţiei fizice şi sportului, utilizarea exerciţiului fizic şi sportului pentru activitatea recreativă şi de divertisment; cultivarea bucuriei pentru mişcarea în aer liber

4.1.1. Trezirea dorinţei de „a face mişcare şi sport”, practicarea independentă în funcţie de vârstă, dorinţe, condiţii, posibilităţi şi situaţii, a exerciţiilor fizice şi a diferitelor ramuri sportive

4.1.2. O angajare amplă la activităţile din cadrul „Sportului pentru toţi”, de loisir

4.1.3. Realizarea unei motivaţii durabile pentru practicarea regulată a gimnasticii de înviorare, de întreţinere, a celorlalte forme de practicare independentă

4.1.4. Participarea la competiţiile, concursurile şi întrecerile sportive de masă, dezvoltarea interesului pentru sport

4.2. Realizarea unei educaţii fizice şi psihice permanente

4.2.1. Educarea simţului instruirii şi perefecţionării continue, relizarea unei educaţii permanente

4.2.2. Dobândirea de cunoştinţe de igienă a activităţii de educaţie fizică, sportivă şi profesională

5. Însuşirea cunoştiinţelor, formarea priceperilor şi a deprinderilor cerute de practicarea unor sporturi (ramuri şi probe )

5.1. Practicarea individuală şi în colectiv a diferitelor ramuri şi probe sportive

5.1.1. Dobândirea şi perfecţionarea, până la măiestrie, a unor cunoştinţe, priceperi şi deprinderi tehnice şi tactice specifice diferitelor ramuri

Universitatea SPIRU HARET

Page 153: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

153

Tabelul nr. 4.1. (continuare) 0 1 2 3 5.1.2. Dobândirea unor

cunoştinţe organizatorice necesare în activitatea de practicare a disciplinelor sportive

5.2. Organizarea actvităţilor sportive

5.2.1. Însuşirea normelor şi regulilor de practicare şi organizare a activităţii sportive

5.3. Pregătirea şi formarea instructorilor, arbitrilor, a organizatorilor, a celorlalţi tehnicieni necesari pentru organizarea activităţilor sportive

5.3.1. Dobândirea de cunoştiinţe, priceperi şi deprinderi specifice

6. Cultivarea interesului pentru sport şi a capacităţii de apreciere a performanţelor şi a competiţiilor

6.1. Realizarea unei educaţii sportive: criterii de apreciere, interese etc.

6.1.1. Formarea şi dobândirea unor priceperi şi cunoştinţe tehnice specifice diferitelor ramuri şi probe sportive

6.1.2. Formarea interesului pentru practicarea sportului şi aprecierea lui

6.1.3. Stăpânirea mijloacelor de evaluare şi aprecierea rezultatului sportiv

7.

Cunoaşterea şi asimilarea idealului olimpic, cultivarea respectului faţă de valorile sportive şi de fair-play

7.1. Educarea în spiritul sportivităţii, al corectitudinii şi fair-play-ului

7.1.1. Educarea şi formarea simţului sportivităţii, cinstei, generozităţii, corectitudinii şi fair-play-ului

Universitatea SPIRU HARET

Page 154: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

154

Tabelul nr. 4.1. (continuare) 0 1 2 3 8. Afirmarea

sportului românesc în lume, sporirea contribuţiei sale la mai buna cunoaştere a tinerilor, realizarea idealurilor de pace, prietenie şi colaborare

8.1. Creşterea continuă a performanţelor sportive

8.1.1. Pregătirea specifică, pentru obţinerea marilor performanţe şi rezultate sportive

8.1.2. Educarea în spiritul de înaltă exigenţă şi responsabilitate în pregătire şi concurs

8.1.3. Formarea unor înalte trăsături de caracter şi personalitate

8.1.4. Cultivarea dragostei faţă de cei pe care-i reprezintă, faţă de colectivul din care face parte

8.1.5. Reprezentarea cu cinste şi demnitate a patriei noastre, a tricolorului românesc

9.

Promovarea educaţiei fizice şi sportive pentru handicapaţi

9.1. Iniţierea şi organizarea activităţilor de educaţie fizică şi sportivă specifice

9.1.1. Dobândirea unor priceperi, deprinderi, aptitudini şi calităţi motrice de bază de către persoanele handicapate

9.1.2. Asigurarea unei dezvoltări psiho-motrice, care să permită practicarea exerciţiilor fizice specifice, a unor sporturi accesibile

9.1.3. Organizarea şi participarea la concursuri, întreceri sportive specifice

Universitatea SPIRU HARET

Page 155: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

155

Tabelul nr. 4.1. (continuare) 0 1 2 3

10. Contribuţii la educaţia estetică şi artistică

10.1. Formarea şi dezvoltarea simţului şi gustului estetic

10.1.1. Dezvoltarea unor calităţi estetice: expresivitate, atitudine estetică, simţul şi gustul estetic al ritmului şi armoniei, coordonarea în mişcări etc.

10.1.2. Organizarea şi desfăşurarea unor activităţi sportive cu un conţinut artistic-sportiv

10.2. Formarea priceperii de a integra frumosul în viaţă şi în activitate

10.2.1. Formarea şi perfecţionarea unor priceperi şi deprinderi estetice, prin folosirea şi asocierea muzicii, dansului, cu exerciţiile fizice

11. Pregătirea pentru turism şi pentru timp liber

11.1. Practicarea individuală şi în grup a diferitelor forme de turism (drumeţii, excursii, cicloturism, plimbări cu schiurile etc.)

11.1.1. Formarea şi dobândirea unor perceperi şi cunoştinţe pentru practicarea diferitelor forme de turism

11.2.1. Realizarea unei odihne active şi divertisment, prin practicarea turismului în timpul liber

11.2. Organizarea activităţilor turistice, ca educaţie cultural-sportivă

11.2.1. Participarea la diverse acţiuni specifice în acţiunile şi activităţile turistice (individuale sau în grup)

În funcţie de activitatea practică, didactică, obiectivele educaţiei

fizice şi sportive sunt frecvent grupate ţinând seama de cele două categorii: instruire şi educaţie.

Unii autori recomandă clasificarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive în: cognitive, afective şi psihomotorii sau se referă la conţinutul şi comportamentul acestora conform schemei prezentate în Fig.4.1.

Universitatea SPIRU HARET

Page 156: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

156

Fig.4.1. Conţinutul şi comportamentul dimensiunilor obiective

generale ale educaţiei fizice şi sportive În literatura de specialitate se arată că obiectivele „sunt priorităţi

instructiv-educative de diferite niveluri, ranguri” (7), fiind grupate de Gh.Cârstea astfel :

• cele generale, care se identifică cu funcţiile domeniului sunt de gradul 1 (de exemplu: menţinerea unei stări optime de sănătate; dezvoltarea fizică şi armonioasă; formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor ramuri şi probe sportive);

Universitatea SPIRU HARET

Page 157: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

157

• cele specifice fiecărui subsistem al educaţiei fizice şi sportului sunt de gradul 2;

• cele specifice fiecărei lecţii sau altei forme de practicare a exerciţiilor fizice sunt de gradul 3. Acestea se mai numesc şi „sarcini“ instructiv-educative, se subordonează direct temelor, care şi ele contribuie la realizarea obiectivelor de gradul 2.

În acelaşi timp, unii specialişti detaliază mai mult clasificarea graduală, considerând ca obiective de gradul 3 pe cele specifice fiecărei verigi de învăţământ (care se găsesc în modelele finale);

• obiectivele de gradul 4 sunt cele propuse pentru fiecare clasă (an) şi se regăsesc în modelele intermediare;

• obiectivele apreciate a fi pentru fiecare semestru şcolar sunt de rangul 5;

• ultimele, de rangul 6, sunt cele din lecţiile de educaţie fizică. Activitatea didactică în sens taxonomic urmăreşte realizarea

unor obiective precise, prin colaborarea benefică între cadrele didactice (profesori – antrenori) şi subiecţi (elevi – sportivi), determinând schimbări importante, utile în actul predării-învăţării.

Fără o referire directă la obiective, nu este posibilă proiectarea şi evaluarea procesului didactic, instructiv-educativ.

4.3. Obiectivele educaţiei fizice şi sportului şcolar În diferite lucrări metodice, obiectivele activităţii de educaţie fizică

şi sportivă desfăşurată în şcoală sunt grupate pe următoarele categorii: A. Obiective cu funcţii de sanogeneză (fiziologice), dezvoltare şi

fortificare a organismului: a. asigurarea unei stări optime de sănătate şi sporirea rezistenţei

organismului elevilor la influenţele factorilor externi, de mediu; b. dezvoltarea armonioasă a organismului prin perfecţionarea

indicilor somato-funcţionali şi prevenirea instalării atitudinilor fizice deficiente, segmentare şi globale;

c. educarea esteticii corporale şi a expresivităţii mişcării. B. Obiective instructiv-educative, diferenţiate prin categorii de

şcoli şi grade de învăţământ, în funcţie de sex, vârstă şi posibilităţile elevilor:

a. dezvoltarea calităţilor motrice de bază; b. formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi

priceperilor motrice utilitar-aplicative şi specifice;

Universitatea SPIRU HARET

Page 158: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

158

c. iniţierea şi perfecţionarea în practicarea unor probe şi ramuri sportive;

d. educarea trăsăturilor pozitive de caracter şi comportament a calităţilor psihice cognitive, afective, volitive, estetice şi de personaliate.

C. Obiective cu funcţii sociale, ce urmăresc: a. realizarea unei educaţii fizice şi sportive permanente; b. formarea obişnuinţei de practicare independentă şi sistematică

a exerciţiilor fizice şi sportului; c. lărgirea orizontului de cunoştinţe şi asigurarea unui sistem de

valori şi norme necesare practicării educaţiei fizice şi sportului; d. crearea motivaţiei durabile pentru practicarea exerciţiilor

fizice şi sportului. Ca o concretizare a corelaţiei dintre educaţia fizică şi educaţia

generală a elevilor, menţionăm că în Programa învăţământului primar, Obiectivele generale ale educaţiei fizice sunt astfel formulate:

1. Întărirea stării de sănătate şi sporirea capacităţii generale de efort fizic şi intelectual al elevilor;

2. Stimularea proceselor de creştere şi dezvoltare fizică armonioasă; 3. Dezvoltarea capacităţii motrice de bază prin: educarea capacităţii

de percepere a componentelor spaţio-temporale, cunoaşterea schemei corporale, a posibilităţilor de mişcare ale segmentelor corpului şi orientarea în spaţiu;

4. Însuşirea corectă a deprinderilor motrice de bază; 5. Îmbogăţirea experienţei motrice a elevilor prin formarea

priceperilor utilitar-aplicative şi prin însuşirea unor elemente specifice diferitelor probe şi ramuri sportive;

6. Dezvoltarea capacităţilor motrice de bază: viteză, îndemânare, rezistenţă şi forţă;

7. Formarea unui sistem de cunoştinţe cu privire la: înţelegerea de către elevi a importanţei practicării exerciţiilor fizice în folosul menţinerii propriei sănătăţii şi dezvoltării lor fizice armonioase; despre igiena efortului fizic, a echipamentului sportiv, a spaţiului de joc; acordarea sprijinului şi prevenirea accidentelor; cunoştinţe organizatorice;

8. Valorificarea, în lecţiile de educaţie fizică, a obişnuinţelor şi deprinderilor de muncă, ordine şi disciplină, educarea trăsăturilor de

Universitatea SPIRU HARET

Page 159: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

159

voinţă şi caracter, ca: dârzeniei, curaj, încredere în forţele proprii, cinste atitudine pozitivă faţă de munca fizică;

9. Educarea interesului şi dragostei pentru practicarea exerciţiilor fizice şi sportului şi formarea obişnuinţelor de a le practica, sistematic, în timpul liber.

În Programa de educaţie fizică pentru învăţământul gimnazial, liceal, profesional, complementar şi postliceal, aprobată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, obiectivele instructiv-educative sunt grupate astfel:

A. Capacitatea de organizare: a. Însuşirea şi consolidarea elementelor de front şi formaţii; b Formarea capacităţii de a acţiona individual şi în grup, în

condiţii de organizare şi autoorganizare; c. Formarea capacităţii de a conduce unele acţiuni la nivelul

clasei: gimnastica zilnică, întreceri bilaterale, unele verigi din lecţie etc. (cu privire la clasele VIII–XII);

d. Consolidarea deprinderii de a amenaja şi întreţine spaţii pentru practicarea exerciţiilor fizice.

B. Dezvoltarea fizică armonioasă: a. Stimularea proceselor de creştere şi dezvoltare fizică (clasele

V–VIII). Educarea atitudinii corporale corecte, în acţiuni statice şi dinamice. Prevenirea şi combaterea atitudinilor deficiente, globale şi segmentale. Consolidarea reflexului de atitudine corectă a corpului.

b. Stimularea tonicităţii şi troficităţii tuturor grupelor musculare, mărirea masei musculare a trunchiului, membrelor superioare şi inferioare (băieţi) şi tonificarea musculaturii abdominale şi a membrelor superioare (fete);

c. Dezvoltarea mobilităţii în condiţii de stabilitate articulară, acordându-se atenţie specială coloanei vertebrale şi membrelor inferioare;

d. Asigurarea capacităţii de efort a organismului, cu accent pe stimularea aparatului circulator şi respirator. Perfecţionarea actului respirator şi coordonarea acestuia cu diferite tipuri de efort fizic. Educarea capacităţii de relaxare generală şi selectivă;

e. Obţinerea şi menţinerea unei greutăţi corporale optime (cu deosebire la elevele de liceu).

C. Calităţile motrice de bază Viteza: a. Dezvoltarea capacităţii de a efectua mişcări cu indici superiori

de viteză, manifestate sub toate formele: de reacţie, de execuţie, de deplasare;

Universitatea SPIRU HARET

Page 160: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

160

b. Dezvoltarea vitezei combinată cu celelalte calităţi motrice (în regim de forţă, rezistenţă şi îndemânare).

Îndemânare: a. Realizarea capacităţii de a coordona mişcările segmentelor

corpului şi a întregului; b. Formarea capacităţii de a efectua acte motrice simple şi a

deprinderilor motrice însuşite, în condiţii variate, cu indici de eficienţă superiori privind coordonarea, precizia şi amplitudinea;

c. Dezvoltarea capacităţii de a executa mişcările cu uşurinţă, în condiţii de viteză, forţă şi rezistenţă.

Rezistenţa a. Dezvoltarea capacităţii organismului de a depune eforturi de

tip aerob (rezistenţă cardio-respiratorie), precum şi mixt – aerob-anaerob; b. Formarea capacităţii de a coordona actul respirator cu ritmul

de execuţie al diferitelor acte motrice. Forţa a. Dezvoltarea tonusului grupelor musculare implicate în

menţinerea atitudinii corporale corecte; b. Dezvoltarea forţei tuturor grupelor musculare, a forţei în

regim de viteză (detentă) şi a forţei în regim de rezistenţă neuromusculară.

D. Deprinderi aplicativ-utilitare a. Formarea capacităţii de a aplica în condiţii variate

deprinderile cunoscute E. Ramuri şi probe sportive Programa şcolară nominalizează următoarele ramuri sportive:

atletism, gimnastică, baschet, volei, fotbal, handbal, oină, rugby, trântă, schi alpin, schi fond, patinaj, sanie şi înot. Dintre acestea, spre exemplificare, prezentăm obiectivele instructiv-educative ale gimnasticii acrobatice, săriturii la aparate şi obiectivele generale ale jocurilor sportive.

Gimnastică acrobatică: a. Însuşirea elementelor specifice gimnasticii acrobatice; b. Formarea şi consolidarea capacităţii de control a segmentelor

în poziţii şi mişcări neobişnuite, precum şi a orientării în spaţiu; c. Formarea capacităţii de a imagina mişcări şi legări de

elemente specifice gimnasticii ;

Universitatea SPIRU HARET

Page 161: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

161

d. Formarea capacităţii de a utiliza unele elemente din gimnastică în cadrul unor trasee aplicativ-utilitare, variate;

e. Dezvoltarea mobilităţii articulare, a supleţei. Sărituri la aparate de gimnastică: a. Însuşirea bazelor tehnicii săriturilor cu sprijin; b. Formarea capacităţii de orientare spaţio-temporală şi de

folosire a săriturilor în parcursuri aplicative. Jocuri sportive: a. Însuşirea procedeelor tehnico-tactice de bază ale jocului

respectiv, cu deosebire a procedeului de finalizare (aruncarea la coş, aruncarea la poartă , şutul la poartă etc.);

b. Formarea capacităţii de a aplica procedeele tehnico-tactice de bază în joc, cu efectiv redus şi reguli simplificate;

c. Realizarea capacităţii de a desfăşura joc cu efectiv redus şi reguli simplificate.

4.4. Obiectivele activităţii de kinetoterapie Majoritatea specialiştilor prezintă în lucrările lor (10; 26; 33; 48)

obiectivele activităţii de kinetoterapie, grupându-le pe următoarele categorii:

A. Obiective cu funcţii de sanogeneză (fiziologice), pentru dezvoltarea şi fortificarea organismului:

a. menţinerea unei stări optime de sănătate şi sporirea rezistenţei organismului oamenilor;

b. dezvoltarea fizică şi corporală armonioasă; c. asigurarea funcţionării optime a organismului, a aparatelor şi

funcţiilor sale; d. recuperarea post-traumatică, prin mijloacele specifice, prin

practicarea exerciţiului fizic şi a sportului; B. Obiective vizând dezvoltarea capacităţii motrice: a. asigurarea unei capacităţi fizice ridicate, dezvoltarea fizică

armonioasă; b. dezvoltarea la un nivel superior a indicilor calităţilor motrice; c. formarea, consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice. C. Obiective ce urmăresc formarea unor calităţi psiho-motrice: a. dezvoltarea calităţilor psihice cognitive, afective, volitive şi

estetice; b. formarea unor trăsături pozitive de personalitate.

Universitatea SPIRU HARET

Page 162: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

162

D. Obiective ce asigură utilizarea mijloacelor educaţiei fizice şi a sportului:

a. promovarea educaţiei fizice şi sportului ca activitate independentă, în funcţie de vârstă, posibilităţi şi situaţii;

b. dobândirea unor deprinderi, priceperi şi aptitudini de către persoanele cu handicap;

c. organizarea şi participarea la activităţile de educaţie fizică şi la întrecerile sportive specifice şi accesibile.

Un alt mod de prezentare a obiectivelor domeniului kinetoterapiei este cel al clasificării acestor obiective pe ranguri.

Rangul I – cuprinde obiectivele generale, care sunt următoarele: • menţinerea unei stări optime de sănătate şi sporirea rezistenţei

organismului; • asigurarea creşterii normale şi dezvoltarea fizică armonioasă; • formarea şi dezvoltarea deprinderilor şi priceperilor motrice, a

calităţilor motrice care prezintă un grad insuficient sau incorect de dezvoltare, indici scăzuţi, urmare a unor tulburări sau sechele;

• dezvoltarea calităţilor psihice cognitive, afective, volitive şi estetice;

Rangul II – cuprinde obiectivele specifice fiecărui subsistem al kinetoterapiei; acestea sunt următoarele (după D. Moţet):

a. Pentru kinetoprofilaxie: • prevenirea stării de boală (kinetoprofilaxie primară sau de

gradul I); • prevenirea agravării sau apariţiei complicaţiilor patomorfo-

funcţionale ale unei boli cronice (kinetoprofilaxie secundară sau de gradul II);

• menţinerea, consolidarea rezultatelor obţinute (kinetoprofilaxia terţiară sau de gradul III).

b. Pentru kinetoterapia de recuperare: • recuperarea deficitului sau a stării de funcţionare în toate

bolile cronice şi mai cu seamă ale aparatului locomotor şi cel cardio-respirator.

c. Pentru kinetoterapia terapeutică: • tratarea diferitelor boli şi afecţiuni ale organismului uman prin • utilizarea mijloacelor specifice educaţiei fizice. Rangul III – cuprinde obiectivele specifice şi care vizează

desfăşurarea fiecărei şedinţe curente de kinetoterapie sau una dintre etapele respective.

Universitatea SPIRU HARET

Page 163: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

163

După N.Teleki, în cazul în care restrângem domeniul kinetoterapiei la „recuperarea medicală, respectiv la refacerea funcţiilor diminuate după boli sau traumatisme şi dezvoltarea eventual a unor mecanisme compensatorii pentru funcţiile mult reduse sau absente”, obiectivele kinetoterapiei sunt:

• refacerea forţei de contracţie (a muşchilor hipotoni, hipotrofici, cu forţă de contracţie redusă, ca urmare a unor procese patologice musculo-articulare reumatice sau posttraumatice, ori neurologice sau ca urmare a neutilizării lor după un timp mai îndelungat de imobilizare sau nefuncţionare etc.);

• refacerea rezistenţei musculare – refacerea capacităţii de efort (a muşchilor de forţă şi rezistenţă antigravitaţionali, cu sarcini statice şi rezistive deosebite; întrucât această refacere implică grupe musculare întinse, sunt angrenate şi sistemele cardio-vascular şi respirator, a funcţiilor ce definesc capacitatea de efort a organismului şi astfel obiectivul kinetoterapiei este reprezentat de refacerea capacităţii de efort);

• refacerea mobilităţii musculare (în cazul domeniului kinetote-rapiei profilactice şi terapeutice, respectiv a kinetoterapiei primare şi secundare, obiectivele sunt mai numeroase şi complexe);

• refacerea coordonării musculare (refacerea, în special, a unor stereotipuri motorii).

Universitatea SPIRU HARET

Page 164: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

164

CAPITOLUL 5

Funcţiile educaţiei fizice şi sportului

Funcţiile educaţiei fizice şi sportului sunt finalităţi ale

domeniului, ce derivă din ideal. Ele sunt definite ca fiind acele roluri (destinaţii) ce vizează idealul domeniului care urmăreşte: dezvoltarea şi perfecţionarea fizică armonioasă a omului; menţinerea unei stări optime de sănătate; perfecţionarea capacităţii motrice; educaţia pentru sport; educarea integrală a omului.

Funcţiile educaţiei fizice şi sportului sunt clasificate astfel: a. Funcţiile specifice: • dezvoltarea armonioasă, perfecţionarea fizică; • perfecţionarea capacităţii motrice; b. Funcţiile asociate (acţionează împreună cu alte activităţi

culturale, educative, de artă etc). Acestea sunt: • igienică; • recreativă; • educativă; • de emulaţie. Funcţiile sunt eficiente atunci când sunt îndeplinite ca un tot

unitar, în sistem, care, în derularea lor, se înfluenţează şi se completează reciproc.

5.1. Funcţia dezvoltării armonioase, a perfecţionării fizice Educaţia fizică şi sportivă vizează dezvoltarea fizică armonioasă

(corectă, echilibrată). Educaţia fizică, mai ales la vârsta şcolară, dar şi în cadrul

celorlalte subsisteme, inclusiv activitatea sportivă, prin mijloacele sale specifice, contribuie la:

• creşterea şi dezvoltarea corporală corectă, armonioasă; • asigurarea unei capacităţi fizice ridicate; • asigurarea tonicităţii şi troficităţii grupelor şi lanţurilor

musculare; • prevenirea, ca şi corectarea atitudinilor deficitare şi a

deficienţelor fizice;

Universitatea SPIRU HARET

Page 165: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

165

• menţinerea la un nivel ridicat a capacităţii productive, profesionale (de instruire) şi de creaţie a omului;

• asigurarea unui echilibru psihic. Creşterea corpului este un „proces complex, biologic, cantitativ

şi calitativ al organismului. Este dinamic şi are loc prin însumarea tuturor proceselor biologice, enzimatice şi hormonale, la nivel celular, tisular, ducând la mărirea dimensională a corpului, după anumite legi şi într-o anumită succesiune” (I. Drăgan).

Factorii care influenţează creşterea şi dezvoltarea corectă, armonioasă a corpului uman sunt: genetici; endocrini; externi; alimentari; dependenţi de regimul de viaţă şi de practicarea activităţii de educaţie fizică şi sport.

Dezvoltarea organismului include, în principal, evoluţiile de ordin morfo-funcţional, fizic şi psihic. Este sinteza calitativă a unităţii tuturor aparatelor, sistemelor şi funcţiilor organismului uman, în raport de vârstă, sex şi cerinţe ale vieţii sociale.

În sport, creşterea şi perfecţionarea indicilor morfologici şi funcţionali se realizează în mod diferit, prin antrenamentul specific. Influenţa sa specializată este în raport direct cu particularităţile cerute de practicarea diferitelor ramuri, probe sportive. (De exemplu, din punct de vedere morfo-funcţional, un atlet, alergător de fond, este diferit faţă de un halterofil sau o gimnastă, faţă de o baschetbalistă.).

În domeniul educaţiei fizice profesionale, se urmăreşte atât creşterea randamentului activităţii, cât şi prevenirea instalării unor atitudini şi deficienţe fizice ce pot fi favorizate de specificul activităţii respective.

5.2. Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice Capacitatea motrică poate fi definită ca „sistem de posibilităţi

psiho-motrice înăscute şi dobândite, prin care individul rezolvă, la un anumit grad, diferite sarcini motrice”(58).

Formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice, precum şi dezvoltarea calităţilor motrice sunt principalele componente ale capacităţii motrice.

Dezvoltarea psiho-motrică constituie o latură importantă, necesară în activitatea cotidiană a omului.

Capacitatea motrică se manifestă în muncă, în jocurile copiilor, în diversele îndeletniciri cotidiene, inclusiv în realizarea obiectivelor activităţii „Sportul pentru toţi”, ca şi în cele ale sportului de performanţă.

5.3. Funcţia igenică Funcţia igienică sau sanogenetică face parte din categoria celor

asociate; ea vizează creşterea şi dezvoltarea normală a corpului,

Universitatea SPIRU HARET

Page 166: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

166

asigurând sănătatea organismului, în paralel cu dezvoltarea senti-mentului de bucurie şi încredere în forţele proprii.

Un om sănătos, armonios, cu o senzaţie permanentă de satisfacţie poate ajunge în situaţia în care, din punct de vedere fizic şi psihic, este echilibrat (Fig.5.1). Pentru atingerea acestui obiectiv, este necesară însuşirea unor deprinderi igienico-sanitare, indispensabile păstrării (menţinerii) sănătăţii.

Fig.5.1.

Prin mijloacele specifice educaţiei fizice, se acţionează atât

preventiv, cât şi pentru corectarea şi înlăturarea deficienţelor fizice care au repercusiuni şi asupra stării optime de sănătate.

5.4. Funcţia educativă Educaţia fizică şi sportivă este nu numai o activitate formativă,

ci şi o componentă a educaţiei integrale şi permanente, însoţindu-l pe tânăr şi pe adult de-a lungul întregii vieţi.

Universitatea SPIRU HARET

Page 167: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

167

Funcţia educativă prin complexitatea sa, ca funcţie asociativă, contribuie la dezvoltarea personalităţii umane, urmărind:

• menţinerea sănătăţii într-un regim optim de viaţă; • educaţia pentru timp liber, utilizarea eficientă a acestei

activităţi de educaţie fizică şi sport, inclusiv sub aspect de divertisment;

• pregătirea indirectă pentru activitate instructivă, formativă; • formarea unor trăsături pozitive de personalitate, a unor calităţi

psihice; • dezvoltarea intelectuală, cognitivă; • dezvoltarea estetică, artistică etc. Educaţia fizică influenţează eficient diferitele laturi ale personalităţii

umane: intelectuală, morală, estetică-artistică, tehnico-profesională 5.5. Funcţia recreativă Capacitatea motrică, generală şi specifică, a individului, ca şi

„bagajul” de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utililitar-aplicative şi specifice practicării unor probe şi ramuri sportive, îi asigură omului (tânăr, adult sau vârstnic) posibilitatea petrecerii timpului liber într-un mod cât mai benefic şi plăcut. Acest lucru se realizează, în primul rând, prin practicarea exerciţiilor fizice, a activităţiilor de educaţie fizică şi sport, dar şi prin participarea la aceste activităţi sportive în calitate de spectator. Această ultimă formă de participare este mult amplificată de mijloacele multi-media (în special presa şi televiziunea).

5.6. Funcţia de emulaţie Funcţia de emulaţie este tot o funcţie asociativă a educaţiei

fizice, care valorifică intens formele de practicare a exerciţiilor fizice în vederea perfecţionării posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, pentru dezvoltarea spiritului creativ, concretizat în obţinerea victoriei, a unei performanţe de excepţie, un record, depăşirea posibilităţilor proprii, a partenerului de concurs, a obstacolelor naturale sau artificiale. Realizarea acestei funcţii se traduce prin dezvoltarea spiritului competitiv, de emulaţie, de depăşire şi autodepăşire.

Sportul, concursul, practicarea jocurilor sportive sau a celor de mişcare dezvoltă dorinţa permanentă de autodepăşire, de a fi cel mai bun, cel mai rapid sau cel mai puternic, cultivând, totodată, respectul faţă de adversar, faţă de regulamente, spiritul sportiv, al fair-play-ului.

Universitatea SPIRU HARET

Page 168: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

168

CAPITOLUL 6

Sistemul mijloacelor educaţiei fizice,

sportului şi kinetoterapiei 6.1. Consideraţii generale Finalităţile şi obiectivele educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei

se realizează cu ajutorul unui larg arsenal de mijloace, care au un rol de prim ordin în această activitate. Împreună cu procedeele şi metodele specifice, ele determină conţinutul şi eficienţa activităţii.

În domeniul educaţiei fizice, sportului şi a kinetoterapiei, mijloacele utilizate sunt alese în funcţie de de vârstă, sex, grad de pregătire fizică, de particularităţile situaţiei biologice în care se află persoanele respective etc. şi stabilite avându-se în vedere, în primul rând, natura, durata efortului, volumul, intensitatea şi complexitatea efortului.

Mijloacele educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei pot fi clasificate astfel:

A. Mijloacele de bază şi specifice domeniului sunt următoarele: • Exerciţiul fizic; • Metode şi mijloace folosite pentru asigurarea refacerii

capacităţii de efort a subiecţilor; • Aparatura de specialitate, specifică activităţii de educaţie

fizică, sport şi kinetoterapiei. B. Mijloacele asociate (nespecifice sau complementare) sunt

cele care aparţin altor domenii, dar sunt utilizate şi în activitatea de educaţie fizică şi sportivă.

În kinetoterapie, având în vedere că, prin mijloacele şi metodele sale specifice, se urmăreşte nu numai prevenirea eventualelor deficienţe ale organismului, ci şi tratamentul diferitelor înbolnăviri apărute, D. Moţet propune următoarea clasificare a mijloacelor folosite:

Mijloace proprii: Gimnastica medicală; • Masajul.

Universitatea SPIRU HARET

Page 169: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

169

Mijloace asociate: din următoarele discipline, ramuri sportive: gimnastică, dans, turism, jocuri sportive şi jocuri de mişcare.

Mijloace combinate: Hidrokinetoterapia; Hidroclimatoterapia; Manipulările; Mecanoterapia; Tracţiunile; Scripetoterapia; Sistemul Guthrie-Smith; Terapia ocupaţională. O clasificare pe cele trei categorii de mijloace ale kinetoterapiei,

după V. Marcu (33), se prezintă astfel: 1. Mijloace proprii care au la bază exerciţiul fizic: a. Masajul; b. Gimnastica medicală; c. Metode specifice de kinetoterapie. 2. Mijloace ajutătoare luate din alte discipline sportive. 3. Mijloace asociate: a. Factorii naturali de călire: apa, aerul, soarele; b. Factorii balneari: ape minerale, nămolurile terapeutice,

salinele terapeutice, gazele terapeutice naturale; c. Factorii fizioterapeutici: curenţi galvanici, diadinamici,

magnetodiafluxul, undele ultrascurte, ultraviolete etc.; d. Odihna activă; e. Ergoterapia, tratamentul prin muncă. Mijloacele folosite în activitatea de kinetoterapie au unele

caracteristici comune. În lucrările sale, A.Ionescu (25; 27) le grupează după următoarele caractere: natural; activ; funcţional; profilactic; terapeutic; patologic şi simptomatic; psihoterapeutic.

După M. Cordun (10), kinetoterapia aplică mijloacele kinetologiei medicale – care include componenta kinetoterapia şi kinetoprofilaxia aplicate în scop profilactic şi/sau terapeutic –, cu scopul recuperării somato-funcţionale, motrice şi psihice şi/sau al reeducării funcţiilor secundare, de compensaţie, în cazul afecţiunilor parţial reversibile sau ireversibile. Acest autor clasifică mijloacele astfel:

1. Mijloace specifice: 1.1. Mişcarea activă: a. exerciţii fizice simple (executarea mişcărilor fără obiecte sau

aparate portative); b. exerciţii fizice cu rezistenţă:

Universitatea SPIRU HARET

Page 170: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

170

• directă, cu execuţia manuală a kinetoterapeutului; • indirectă, executate cu ajutorul gravitaţiei, a scripeţilor şi cu

contra greutăţi şi cu bicicletă ergometrică etc. c. exerciţii cu facilitatea mişcării prin: mecanoterapie; în apă; cu

ajutorul gravitaţiei, utilizând poziţii în care mişcarea să se execute în sensul forţei gravitaţionale;

d. mers codificat cu intervale (Schllussel). 1.2. Mişcarea pasivă: a. diverse procedee de masaj; b. exerciţii cu mobilizare pasivă; c. posturări sau poziţionări; d. gimnastica Bürger. 1.3. Ergoterapia 2. Mijloace nespecifice: 2.1. Agenţi fizici: a. naturali: balneoterapie pe bază de ape minerale; hidroterapie

în apă; peloidoterapie pe bază de nămoluri; termoterapie, pe bază de temperaturi;

b. artificiali: cu ajutorul curentului electric (electroterapie) şi a undelor electromagnetice (vibroterapie).

2.2. Imobilizare; 2.3. Dietă; 2.4. Mijloace psihice. 3. Mijloace complexe (prin îmbinarea mijloacelor specifice şi a

celor nespecifice). 6.2. Mijloacele de bază, specifice Aceste mijloace asigură în domeniul educaţiei fizice şi sportului

realizarea celor două finalităţi: perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice.

6.2.1. Exerciţiul fizic sau gestul motric (58) este considerat

mijlocul fundamental al activităţii de educaţie fizică, sport, dar şi în kinetoterapie. Actul motric (acţiunea motrică), specializat şi repetat sistematic şi conştient, reprezintă principala condiţie a realizării obiectivelor activităţii.

Obiectivele diferenţiază exerciţiile fizice, ca mijloc al educaţiei fizice, al sportului sau al activităţii de kinetoterapie, de celelalte mişcări, care îşi au originea în actul motric şi sunt efectuate în diverse activităţi.

În literatura de specialitate, exerciţiul fizic este definit astfel:

Universitatea SPIRU HARET

Page 171: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

171

• I. Şiclovan: prin exerciţiu fizic se înţelege „repetarea sistematică şi conştientă a unei acţiuni cu caracter preponderent corporal, în scopul formării sau perfecţionării unei priceperi sau deprinderi, pentru îndeplinirea obiectivelor educaţiei fizice” (51);

• Gh. Cârstea consideră că „exerciţiul fizic este actul motric repetat sistematic şi conştient în vederea îndeplinirii obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, fiind mijlocul specific principal, de bază” (7);

• În Dicţionarul enciclopedic român, exerciţiul fizic este denumit „mijlocul principal al educaţiei, care constă în acţiuni motrice voluntare special selecţionate şi folosite după o anumită metodică, în vederea îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative”;

• Gh. Mitra apreciază că „exerciţiul fizic reprezintă acţiunea motrică voluntară, deliberat concepută şi sistematic repetată în cadrul unui proces instructiv-educativ, organizat în scopul realizării unor obiective concrete în legătură cu formarea şi perfecţionarea priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, cu educarea multilaterală a personalităţii”;

• V. Marcu enumeră între caracteristicile exerciţiului fizic „intenţia deliberat concepută, gestul motric cu structură proprie; repetarea sistematică după reguli precise; influenţa sa asupra sferei biologice şi a celei spirituale…”(33).

În acord cu asemene aprecieri, elementele definitorii ale exerciţiului sunt următoarele:

• conceperea deliberată şi desfăşurarea lui în concordanţă cu obiectivele educaţiei fizice şi sportului;

• repetarea sistematică, potrivit unor norme şi reguli bine determinate;

• gestul motric solicită depunerea unui efort fizic şi psihic; • acţionează asupra sferei biologice şi spirituale a omului. Exerciţiul fizic este folosit pentru: • ameliorarea indicilor morfologici şi funcţionali ai

organismului; • dezvoltarea troficităţii şi tonicităţii unui anumit muşchi, grup

sau lanţ de muşchi; • sporirea mobilităţii şi asigurarea stabilităţii articulare; • formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice de

bază, utilitar-aplicative şi specifice, ca şi dezvoltarea calităţilor motrice. Exerciţiul fizic este cumulativ, poate influenţa simultan atât

muşchii, cât şi articulaţiile, unele deprinderi şi priceperi, calităţi motrice.

Universitatea SPIRU HARET

Page 172: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

172

Conţinutul exerciţiilor fizice reprezintă totalitatea elementelor din care este compus. Acestea determină dimensiunea şi complexitatea lui. (De exemplu, un exerciţiu fizic constând dintr-o săritură peste un obstacol prezintă o oarecare complexitate faţă de o simplă mişcare a unui segment al corpului). Conţinutul urmăreşte „finalizarea intenţiei”, a obiectivului pentru care este utilizat exerciţiul fizic respectiv.

Componentele, elementele de bază, de conţinut ale exerciţiului fizic, determină:

• mişcările corpului sau ale segmentelor lui, efectuate în vederea realizării scopului;

• efortul fizic depus în timpul efectuării mişcărilor (concretizat prin „parametrii efortului fizic” – cantitatea de lucru mecanic-volum-inten-sitatea cu care se efectuează acţiunile respective, ca şi complexitatea);

• efortul psihic depus în timpul efectuării mişcărilor (concretizat în gradul de solicitare a diferitelor procese psihice).

În Fig.6.1., sunt prezentate, în mod schematic, elementele de conţinut ale unui exerciţiu fizic.

Fig.6.1. Conceperea, structura şi desfăşurarea exerciţiului fizic

(după I. Şiclovan)

Universitatea SPIRU HARET

Page 173: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

173

Forma exerciţiilor fizic reprezintă modul de manifestare, vizibil, a conţinutului, a structurii sale. Forma exerciţiilor fizice se concretizează în dispunerea şi legarea elementelor componente, în modul în care se succed mişcările componente ale fiecărui exerciţiu, precum şi legăturile între acestea.

Aprecierea formei se face după următoarele criterii: • poziţia corpului, a segmentelor, poziţia iniţială şi finală, faţă de

aparat sau obiectul respectiv; • direcţia în care se desfăşoară mişcarea prin acţionarea

segmentelor corpului; • amplitudinea segmentului corpului; • relaţia dintre segmentele antrenate în mişcare; • ritmul şi tempoul mişcării; • modul de dispunere a executantului faţă de adversar (i) sau

partener (i) etc. Unii specialişti consideră forma exerciţiului ca „modul particular

în care se succed mişcările componente ale fiecărui exerciţiu, precum şi legăturile ce se stabilesc între acestea de-a lungul efectuării acţiunii motrice în cauză”(58).

Gh. Mitra consideră că elementele definitorii ale formei exerciţiilor fizice sunt următoarele:

• poziţia corpului şi a segmentelor sale (iniţială, intermediară, finală);

• amplitudinea mişcării; • relaţia dintre diferitele segmente ale corpului; • tempoul şi ritmul execuţiei; • sistemul de dispunere faţă de adversar, partener etc. Sintetizând părerile exprimate în literature de specialitate,

V.Marcu (33) consideră că exerciţiul fizic are următoarele caracteristici:

• spaţiale: poziţii, direcţii, amplitudine, distanţă etc.; • temporale: ritm, tempou, durată; • spaţio-temporale, – determinate de viteza de execuţie; • dinamice – determinate de forţe interne sau externe care

produc mişcarea, exerciţiul. Relaţia dintre conţinut şi forma exerciţiului Între exerciţii există un raport strâns, o unitate în care rolul

hotărâtor îl deţine conţinutul. Acesta determină forma exerciţiului fizic. De exemplu, unele perfecţionări, modificări ale conţinutului exerciţiilor de gimnastică au dus la apariţia de noi elemente, noi forme

Universitatea SPIRU HARET

Page 174: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

174

de exprimare a sportivilor prin diferite execuţii a exerciţiilor prezentate la unele dintre aparate de gimnastică la care au evoluat. Astfel, au apărut noi elemente de gimnastică purtând numele sportivului care le-a executat pentru prima dată. De asemenea, forma determină un conţinut nou. Menţinerea unei forme depăşite, a unor exerciţii, procedee tehnice învechite este în contradicţie cu conţinutul nou care determină şi favorizează performanţa sportivă.

În ceea ce priveşte tehnica exerciţiilor fizice, unii specialişti consideră că sunt sinonime cuvintele tehnică şi formă. În acest sens, tehnica exerciţiilor fizice este definită ca: „sistemul procedeelor tehnice specifice diferitelor ramuri sportive, procedee care raţionalizează, după criterii biomecanice şi reguli de întreceri stricte, mişcările corpului, ale segmentelor în scopul obţinerii unei eficienţe maxime”(51).

Tehnica reprezintă îmbinarea cea mai raţională (cu măiestrie) a structurii acţiunilor motrice, în conformitate cu scopul urmărit, prin valorificarea optimă a legilor biomecanicii.

Clasificarea exerciţiilor fizice Apariţia sistemelor de educaţie fizică, după cum am văzut, a

reprezentat o etapă importantă în începutul clasificării exerciţiilor fizice. Astfel, în prezent, există numeroase criterii de clasificare a exerciţiilor fizice. De exemplu, în funcţie de:

• criteriul anatomic: exerciţii fizice pentru întregul corp sau pentru diferitele segmente ale sale (cap, gât, membrele superioare, trunchi, membrele inferioare etc.);

• obiectivele urmărite; • principiile didactice; • categoria deprinderilor motrice care se învaţă: exerciţii fizice

pentru deprinderile motrice de bază, utilitar-aplicative sau specifice; • poziţia faţă de aparate: exerciţii fizice cu aparate, la aparate,

pe aparate etc.; • ponderea calităţii motrice pe care o dezvoltă: exercţii fizice

pentru dezvoltarea forţei, vitezei, îndemânării ş.a.; • natura contracţiei musculare: exerciţii fizice dinamice, statice,

mixte; • intensitatea efortului fizic: exerciţii fizice de intensitate mică,

medie, maximă etc. Efortul şi odihna în timpul executării exerciţiilor fizice Efortul, consumul de energie musculară şi nervoasă, este

prezent, în mai mare sau mai mică măsură, în efectuarea oricărui act sau acţiune motrică.

Universitatea SPIRU HARET

Page 175: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

175

În funcţie de efortul depus, apare oboseala. Reducerea sau chiar înlăturarea acesteia se realizează prin diverse mijloace specifice, dintre care cel mai important este odihna.

Dozarea efortului sau relaţia dintre efort şi odihnă sunt elemente de bază, de care trebuie să se ţină seama în orice activitate în care se practică exerciţii fizice.

O lecţie de educaţie fizică, de antrenament sportiv şi cu atât mai mult o şedinţă de kinetoterapie nu poate fi redusă la o activitate recreativă, de divertisment. Aceste activităţi au obiective precise, care reclamă de fiecare dată depunerea unui efort fizic, care nu de puţine ori este mare.

Efortului impus de activităţile proiectate de specialist se amplifică gradual prin creşterea treptată a intensităţii acestuia. Acest lucru va asigura unele îmbunătăţiri şi adaptări corespunzătoare în activitatea funcţiilor, organelor, aparatelor şi sistemelor organismului subiecţilor (a pacienţilor în cazul kinetoterapiei).

Un organism supus şi obişnuit să facă faţă la efort suportă mai uşor trecerea la alt gen de activitate. De asemenea, revenirea organismului la normal se realizează mai rapid ca urmare a perfecţionării mecanismelor de refacere.

În ceea ce priveşte efortul, acesta constă în solicitările organismului subiecţilor, a organelor, aparatelor, sistemelor şi funcţiilor sale pe timpul efectuării unei activităţi şi care necesită o cheltuială de energie şi determină o acumulare de oboseală. În funcţie de complexitatea, intensitatea şi volumul efortului depus, acesta este mai mare sau mai mic. De exemplu, un efort mai mare, pe lângă o cheltuială sporită de energie, determină un consum sporit de oxigen şi substanţe energetice, accelerarea proceselor metabolice, eliminarea mai intensă a substanţelor rezultate din metabolism etc. Concret, în repaus, volumul aerului respirat este de 4-8 l aer/minut, iar într-un efort intens atinge o valoare de 60-120 l aer/minut. De asemenea, cordul de la 60-70 bătăi/minut, în repaus, poate ajunge după un efort intens, la peste 180 bătăi/minut. Totodată, cantitatea de sânge pe care inima o împinge în vase, într-un efort mare, ajunge la 10-30 l/ min., în loc de 3-5 l/minut, cât este în repaus. Tensiunea arterială, care în mod normal este de 100-120 mm, atinge valori de 130-150 mm şi chiar mai mult (B. Barhord, Fl. Ulmeanu).

Ca urmare a activităţii fizice, se poate asigura o mai mare adaptare a aparatului cardiovascular la efort, o creştere a capacităţii acestuia de a reacţiona rapid la diferite solicitări. De asemenea,

Universitatea SPIRU HARET

Page 176: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

176

aparatul cardiovascular are posibilitatea de a reveni la starea de repaus în scurt timp după încetarea activităţii.

În cazul activităţii la care participă copii sau tineri, se recomandă să se ţină seama de faptul că inima atinge capacitatea optimă de adaptare la efort după 17 ani, la fete, şi 22 ani, la băieţi.

În ceea ce priveşte aparatul respirator, creşterea capacităţii vitale a plămânilor poate fi mărită. Pentru a se obţine un asemenea volum sporit, se recomandă să se efectueze anumite exerciţii de gimnastică respiratorie. Creşterea capacităii pulmonare este legată şi de dezvoltarea musculaturii respiratorii, iar la copii-elevi, de dezvoltarea cutiei toracice. Dacă la sportivi creşterea profunzimii respiraţiei duce la mărirea ventilaţiei pulmonare, la elevi creşterea se datoreşte măririi frecvenţei mişcărilor respiratorii, din care cauză, în timpul efortului, elevii „gâfâie”.

Oboseala prezintă un mecanism complex. Ea este o stare trecătoare, care apare în urma unei activităţi excesive sau prelungite. Ea se caracterizează printr-o scădere a posibilităţilor funcţionale ale organismului întreg, printr-o apariţie de senzaţii neplăcute, locale sau generale, subiective şi obiective.

Consumurile sporite de energie, determinate de efort, duc treptat, pe măsura creşterii consumului, la apariţia unor fenomene specifice oboselii: greutate în continuarea efortului, lipsa de coordonare, senzaţii de sufocare, moleşeală, paloarea feţei etc. În cazul continuării efortului, a eforturilor mari, exagerate ca durată şi intensitate, se înregistrează o epuizare a rezervelor energetice din organism, chiar fiind imposibilă continuarea efortului.

Uneori, oboseala se poate transforma chiar în durere, care dispare de obicei destul de repede, o dată cu încetarea efortului. Apariţia oboselii are ca prim semn al acestei stări dorinţa de a întrerupe activitatea, de a te odihni.

Întrucât în activitatea de practicare a exerciţiilor fizice, de regulă, oboseala care apare este localizată la nivelul muşchilor, iar după unii cercetători răspunderea revine proceselor din sistemul nervos central, ne vom referi la oboseala musculară care se datorează acestor factori. După Seyffarth, oboseala musculară se datoreşte scăderii impulsurilor nervoase venite prin nervii motori. Scăderea e provocată de impulsuri de frânare, care se transmit sistemului nervos central şi chiar de o oboseală a celulelor nervoase centrale. În mod real, oboseala se poate prezenta astfel: un muşchi a fost solicitat mult, iar consumul de energie a depăşit posibilităţile de refacere din ţesutul muscular din care cauză

Universitatea SPIRU HARET

Page 177: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

177

apar unele modificări chimice. Toate acestea excită receptorii nervoşi din muşchi. Impulsurile ajung pe calea nervilor şi scoarţa „află” astfel că muşchiul e obosit. Centrii ce comandă muşchii sunt inhibaţi şi asta înseamnă că numărul şi frecvenţa descărcărilor trimise spre muşchi se micşorează. Unele ajung impulsuri inhibitoare în creieri, care e punctul exact în care acţionează ele, nu se ştie încă. Scăderea impulsurilor nervoase se manifestă însă ca o micşorare a capacităţii la efort.

În legătură cu eforturile determinate de acţiunile motrice automatizate, acestea sunt mai puţin obositoare decât cele care provin din efectuarea unor mişcări insuficient stăpânite. În toate aceste cazuri, consumurile de energie nervoasă determinate de activitatea de coordonare a muşchilor agonişti, sinergici, antagonişti şi fixatori şi de integrare cu precizie şi la nivel otic în activitatea tuturor funcţilor vegetative (circulaţie, respiraţie, secreţie internă etc.) sunt mult mai mari.

După efectuarea unui efort, odihna reprezintă principala cale de restabilire a capacităţii de lucru. Stabilirea corectă a raportului efort-odihnă (cunoscut în practică sub denumirea de „dozarea efortului”), pe parcusul unei lecţii sau sistem de lecţii, (şedinţe în kinetoterapie), reprezintă o problemă de bază în activitatea profesorului de educaţie fizică.

Fig.6.2.

Universitatea SPIRU HARET

Page 178: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

178

În fig.6.2., sunt prezentate grafic modificările care au loc în procesul de refacere şi care au la bază teoria lui G.F.Folbort. Conform acestei teorii, modificările intervenite în capacitatea de muncă a organismului au un caracter fazic. După efort, în prima fază a repausului, se realizează restabilirea capacităţii până la aproape nivelul iniţial; în faza a doua, se produce fenomenul de suprarestabilire (supracompensaţie) şi, în fine, abia în faza a treia, organismul revine la nivelul iniţial.

Odihna dintre repetări, dintre diferitele exerciţii fizice executate în cadrul unei lecţii, şedinţe, trebuie să ducă la înlăturarea efectelor oboselii. Pentru a asigura o eficienţă maximă activităţii fizice desfăşurate, se recomandă ca durata odihnei să nu se prelungească însă dincolo de faza în care se păstrează urmările favorabile ale efortului (faza de supracompensare), când sunt mobilizate resursele organismului, acesta dispunând de o capacitate de muncă sporită. Efortul însă nu trebuie repetat pe un fond de nerefacere pentru a se evita astfel epuizarea. De reţinut însă că reluarea efortului după ce efectele lui anterioare s-au stins nu poate duce la un progres. Sporirea cantităţii şi calităţii efortului reprezintă o condiţie importantă pentru dezvoltarea continuă a capacităţii funcţionale a organismului. Repetarea sistematică a unui efort duce cu timpul la modificări de adaptare a organismului şi totodată la obişnuirea lui cu solicitarea respectivă. În această fază de adaptare, acelaşi efort nu mai poate constitui un stimul, apărând necesitatea creşterii lui.

Creşterea treptată a efortului în lecţiile de educaţie fizică, în şedinţele de kinetoterapie, trebuie să constituie pentru profesor, kinetoterapeut, acordarea unei atenţii deosebite în proiectarea activităţii, în stabilirea volumului şi intensităţii efortului.

Dezvoltarea efortului ca şi orientarea influenţelor lui reprezintă una dintre problemele importante pe care specialistul trebuie să o aibă permanent în atenţie.

Principalele elemente (parametri) pe baza cărora se realizează reglarea efortului şi orientarea influenţelor lui în şedinţa sau în lecţia de educaţie fizică sunt: volumul, intensitatea şi complexitatea efortului. De asemenea, dirijarea efortului se mai efectuează şi prin modificarea şi natura pauzelor (se scurtează sau se măreşte durata acestora sau se modifică conţinutul acesteia, fiind mai mult sau mai puţin activă sau pasivă).

În literatura de specialitate, se mai recomandă utilizarea pentru reglarea efortului:

Universitatea SPIRU HARET

Page 179: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

179

• modificarea activităţii motrice prin creşterea sau micşorarea duratei timpului activ, a densităţii motrice; a numărului de repetări; modificarea unor poziţii, a amplitudinii, a vitezei, tempoului etc.

• modificarea condiţiilor externe prin alăturarea unor sarcini suplimentare (mingi medicinale, bănci, bastoane etc.); mărirea distanţelor, dimensiunilor, înălţimea obstacolelor şi aparatelor; îngreuierea condiţiilor în care se efectuează actele şi acţiunile motrice (alergarea la deal, pe teren accidentat) etc.;

• introducerea unor elemente de întrecere (ştafete aplicative, jocuri de mişcare, concursuri) etc.

Principalii parametri pe baza cărora se realizează dozarea efortului sunt: volumul, intensitatea şi complexitatea .

Volumul reprezintă latura cantitativă a efortului ; Efortul, cantitatea de lucru mecanic (de efort), este rezultatul numărului repetărilor, durata execuţiilor, distanţele parcurse sau kilograme ridicate. Volumul se apreciază prin calificativele: maxim, submaximal, mediu şi mic.

Intensitatea se referă la relaţia dintre lucrul efectuat şi timpul necesar. Intensitatea efortului este determinată de viteza de execuţie a mişcărilor, numărul lor pe unitatea de timp ( tempoul ), de valoarea încărcăturilor, de durata şi natura pauzelor etc. sau gradul de solicitare al organismului.

Intensitatea efortului se apreciază, în raport cu capacitatea de lucru maxim a organismului, în fracţii (1 / 1, 3 / 4, 1 / 2 şi 1 / 4), în procente, (100 %, 75 %, 50 %, 25 %), în calificative: foarte mare, mare, mijlocie şi mică sau numărul de execuţii pe unitatea de timp etc.

În literatura de specialitate, se precizează că în cadrul eforturilor scurte ca durată, dar în încărcături mari ( 10-100 m plat, exerciţii izometrice între 6-12 sec. etc.), intensitatea are caracter dominant până la o durată de maximum 3 minute. Dincolo de această durată, efortul se încarcă, în principal, pe seama volumului. Timpul de 3 min. se poate considera drept zonă de echilibru între intensitate şi volum ( cu o variaţie de 10-15 secunde în plus sau în minus).

Complexitatea se află în raport direct cu dificultatea însuşirii şi efectuării unor acţiuni motrice, datorită greutăţii coordonării mişcărilor care intră în structura acestora. Complexitatea are o relaţie directă cu dezvoltarea îndemânării, coordonarea mişcărilor în procesul de formare a deprinderilor şi priceperilor motrice.

Universitatea SPIRU HARET

Page 180: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

180

Într-o lecţie de educaţie fizică, a cărei durată este de regulă de 50 min., efortul se poate regla în principal atât pe seama volumului, cât şi al intensităţii. Programarea eforturilor se realizează în funcţie de temele instructiv-educative ale lecţiei, cât şi al scopului didactic, între parametrii efortului şi componentelor procesului instructiv-educativ (deprinderi, priceperi şi calităţi motrice), existând o anumită relaţie de dependenţă. De exemplu, deprinderile motrice şi rezistenţa sunt în dependenţă cu volumul; priceperile motrice şi îndemânarea, cu complexitatea, iar viteza şi forţa, cu intensitatea.

Raportul între volum şi intensitatea efortului este invers proporţional şi refacerea se asigură prin pauze. Astfel, după un efort mic, care are o intensitate de maxim 50-55 %, nu se efectuează pauză. La un efort mediu, de 60-70 %, pauza este de 45 sec.- 2 min. La un efort submaximal, de 75-85 %, pauza poate fi cuprinsă între 1 min.30 sec.-3 min., iar după un efort maximal, de 90-100 %, pauza este de 3-5 min.

Componentelor specifice se realizează printr-un sistem didactic de exerciţii fizice, care trebuie, după cum se arată în literatura de specialitate (7), să îndeplinească următoarele condiţii, pentru a fi eficient: să corespundă posibilităţilor elevilor şi altor condiţii: materiale, climaterice etc.; să corespundă obiectivelor specifice; să ţină seama de durata (volumul de timp) disponibilă; să fie selecţionată pe criterii de eficienţa (cele cu o influenţă maximă, multilaterală, aplicativitate, valoare educativă etc.).

În ceea ce priveşte dinamica efortului în lecţie, aceasta este în funcţie de momentele (verigile) lecţiei. Aşa cum se poate observa în graficul prezentat (după Gh. Mitra şi A. Mogoş) în fig.6.3., în primele momente de desfăşurare a lecţiei, când se organizează colectivul de elevi şi apoi se trece la pregătirea organismului pentru efort şi se influenţează selectiv (analitic) aparatul locomotor, curba efortului este ascendentă, apoi se continuă curba pe parcursul desfăşurării lecţiei sub forma unui platou cu oscilaţii (vârfuri şi căderii); în finalul lecţiei (ultima verigă), curba efortului se înscrie printr-o linie descrescătoare şi care reflectă revenirea organismului la starea obişnuită.

Universitatea SPIRU HARET

Page 181: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

181

Fig. 6.3.

În funcţie de temele lecţiei ce se realizează în intervalul de timp alocat momentelor respective ale lecţiei, de mijloacele şi metodele folosite, ca şi în funcţie de condiţiile materiale (instalaţii, materiale folosite), de tipul de lecţie folosit şi formele de organizare etc., se constată numeroase variaţii. Acestea, în fig.6.3., sunt prezentate printr-o linie punctată, care reprezintă oscilaţiile, acele creşteri şi scăderi ale efortului (pulsului), ca rezultat al numărului de exerciţii şi de repetări, precum şi al pauzelor dintre acestea.

Profesorul poate aprecia corect valoarea efortului depus de elevi prin modalităţi accesibile. În acest scop, se poate recurge la folosirea protocoalelor de observaţie, care se alcătuiesc conform modelului prezentat în tabelul nr.6.1.

Tabelul nr. 6.1. Protocol de observaţie (Model)

Unitatea de învăţământ:… Teme: Clasa:… 1. … Data:… 2. … Efectiv prezent: b…f… 3. … Loc de desfăşurare:… Materiale şi instalaţii:… Conducător lecţie:…

Universitatea SPIRU HARET

Page 182: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

182

Pentru determinarea efortului la care sunt supuşi elevii, trebuie ca

acesta să fie gradat, continuu şi adecvat condiţiilor de desfăşurare a lecţiei. În acest scop, pot fi utilizate: a) Observarea elevilor după unele aspecte exterioare, ca :

transpiraţia abundentă, respiraţia accelerată (gâfâiala), culoarea obrajilor (înroşirea feţei sau paloarea ei), lipsa atenţiei, dificultăţi în coordonarea mişcărilor etc.;

b) Determinarea valorii pulsului (F.C. – frecvenţa cardiacă) şi al frecvenţei respiratorii (F.R). Acestă metodă este cea mai simplă şi reprezintă o cale sigură de apreciere a intensităţii efortului în condiţiile în care se cunoaşte valoarea iniţială a pulsului şi frecvenţei respiratorii a elevilor, pentru a le putea compara ulterior cu cele consemnate pe parcursul lecţiilor.

F.C. şi F.R. sunt primii indici care reflectă variaţiile efortului. Aceste valori pot fi înregistrate chiar de către elevi („autoîn-registrare”). De regulă, înregistrarea se efectuează pe 10 sau 15 secunde şi pentru a reflecta cât mai corect efortul elevilor trebuie să se facă pe mai mulţi elevi.

Interpretarea valorii pulsului se realizează în două situaţii diferite:

b 1. valoarea pusului în repaus (poziţia culcat); b 2. Valoarea pulsului în picioare, după un minut de pauză. Dacă valorile celor două înregistrări ale cursului prezintă o

diferenţă cuprinsă între 12-15, adaptarea organismului la efort este normală. Dacă diferenţa este mai mare de 15, este o situaţie incompatibilă cu desfăşurarea unui efort fizic.

Universitatea SPIRU HARET

Page 183: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

183

O altă probă – test în aprecierea gradului de adaptare a organismului la efort, mai des utilizată în antrenamentul sportiv, este testul Ruffier. Acesta furnizează criterii pentru dirijarea efortului în raport cu valorile înregistrate de puls în urma unui efort standard : 30 de genuflexiuni efectuate într-un interval de 45 secunde. Pulsul se înregistrează în trei momente diferite, şi anume :

P1: pusul în stare de repaus, înainte de efort, luat ( recomandăm la artera carotidă ) pe 15 secunde.

P2: pulsul înregistrat pe 15 secunde, între secundele 0-15 post-genuflexiuni.

P3: pulsul înregistrat pe 15 secunde, între secundele 45-60 post-genuflexiuni. Aceste valori se înmulţesc 4 (separat) şi avem pulsul pe minut în 3 ipostaze: repaus, efort şi revenire.

( P1 + P2 + P3 ) Aplicând formula : – 200

10 se obţin valori ale pulsului care pot fi interpretate astfel: o

valoare sub 0 = F.B. (reprezintă o adaptare foarte bună); între 0-5 = B (o adaptare bună); valori între 5-10, o capacitate de efort medie, valori între 10-15 = satisfăcător, valori mai mari de 15 = nesatisfăcător şi reclamă examinări suplimentare.

Reglarea efortului în lecţia de educaţie fzică se realizează prin modificări ale condiţiilor de desfăşurare a actelor şi acţiunilor motrice ale condiţiilor externe, precum şi prin introducerea în lecţie a unor momente care constau din concursuri şi întreceri.

În activitatea motrică, se poate modifica volumul, intensitatea sau complexitatea, şi astfel creşte sau scade efortul prin: durata timpului de lucru efectiv; mărirea sau reducerea numărului de exerciţii şi repetări ale acestora; introducerea sau renunţarea la combinaţiile între exerciţii; modificarea poziţiilor şi a caracteristicilor de lucru: viteza, amplitudinea, tempoul, încărcătura, modalităţi de execuţie etc.

Modificarea condiţiilor externe se realizează prin introducerea unor sarcini suplimentare (noi obstacole, mingi medicinale sau obişnuite, bănci de gimnastică etc.); mărirea dimensiunilor spaţiilor de lucru sau joacă, a distanţelor sau înălţimii obstacolelor sau aparatelor; îngreunarea condiţiilor în care se efectuează exerciţiile (alergare la deal, pe teren variat etc.); modificarea dimensiunilor (greutatea, circumferinţa obiectelor de joc etc.).

Universitatea SPIRU HARET

Page 184: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

184

Scurtarea pauzelor de odihnă între repetări este una dintre modalităţile de creştere a intensităţii şi volumului efortului cînd se lucrează după metoda intervalelor. Introducerea unor elemente de întrecere în desfăşurarea activităţii (concursuri, ştafete, jocuri) contribuie la creşterea interesului faţă de lecţie, dezvoltă calităţile volitive şi afective şi se înregistrează, totodată, şi un însemnat consum de energie nervoasă.

Densitatea în lecţia de educaţie fizică Eficienţa unei lecţii de educaţie fizică este exprimată prin

folosirea intensivă a celor 50 de minute cât durează, de regulă, o lecţie, atât din punct de vedere al volumului, cât şi al intensităţii şi chiar al complexităţii efortului depus de elevi. Această calitate este exprimată prin densitatea lecţiei. Ea se poate înregistra cu ajutorul cronometrării timpului efectiv de lucru al cât mai multor elevi. Media cronometrărilor individuale determină densitatea lecţiei respective.

Volumul efortului, raportat la durata lecţiei, determină următoarele tipuri de densitate:

a. Densitatea motrică indică timpul efectiv de lucru al elevului şi se calculează cu ajutorul formulei:

Timpul efectiv de lucru al elevului Densitatea motrică = X 100 Durata lecţiei b. Densitatea pedagogică reprezintă raportul dintre timpul

utilizat de profesor pentru realizarea tuturor verigilor lecţiei (timpul necesar pentru explicaţii, demonstraţii şi alte indicaţii tehnico-metodice, corectarea execuţiilor, organizarea colectivului de elevi, precum şi a timpului necesar pentru odihna elevilor şi organizarea lecţiei din punct de vedere material).

Densitatea pedagogică este mai mare în lecţiile noi de învăţare şi unde aportul profesorului este sporit. În lecţiile de consolidare şi perfecţionare a deprinderilor şi priceperilor motrice, densitatea motrică este de cca 60-65 %.

c. Densitatea funcţională este raportul dintre timpul afectat execuţiei unui act sau acţiune motrică la intensitatea necesară şi durata lecţiei. Densitatea funcţională se apreciază prin valorile frecvenţei cardiace şi a celei respiratorii. Înregistrarea lor pe parcursul desfăşurării diferitelor verigi ale lecţiei pot determina dinamica efortului, a curbei sale.

Universitatea SPIRU HARET

Page 185: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

185

Densitatea motrică şi cea pedagogică se înregistrează cu ajutorul cronometrării (cronografierii), conform unui „Protocol de densitate” (Tabelul nr.6.2.).

Tabelul nr.6.2. Protocol de densitate nr….

Unitatea de învăţământ : Teme : Clasa : 1. Data : 2. Efectiv prezent : b…f… 3. Loc de desfăşurare : Subiect : Conducător lecţie :

Verigile lecţiei

Minutul

Conţinutul

Dozare

Pauza şi natura ei

Formaţii de lucru

Frecvenţa cardiacă şi frecvenţa respiratorie

Obs.

6.2.2. Metode şi mijloace pentru refacerea capacităţii de efort a subiecţilor Refacerea capacităţii de efort a celor care au participat la diverse

activităţi de educaţie fizică şi sport constituie o componentă de seamă a procesului de instruire.

Refacerea înseamnă, practic, „depăşirea” oboselii apărute în timpul efortului şi care permite reluarea sau continuarea exerciţiului fizic. În timp ce recuperarea se referă la organismul bolnav, handicapat morfologic sau funcţional, la „problemele” din zona patologiei sportive, refacerea poate fi urmarea unui efort fizic, sportiv şi beneficiază de o metodologie proprie (16).

Refacerea capacităţii de efort a subiecţilor se realizează, de regulă, pe parcursul activităţii sau după încheierea acesteia.

Refacerea naturală este spontană şi cea mai simplă, depinde de activitatea sistemului nervos şi constituie forma principală de refacere. De exemplu, ea poate fi realizată printr-o pauză după o execuţie, o repetare a unui exerciţiu fizic, ori printr-un timp de odihnă, după o repriză, prin schimbarea jucătorilor la hochei pe gheaţă sau la handbal, după un atac, ori odihna de după meci, concurs şi, în final, somnul.

Universitatea SPIRU HARET

Page 186: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

186

Refacerea mai poate fi rezultatul şi a altor metode şi mijloace mai complexe, ca: refacerea dirijată şi refacerea farmacologică, metabolică.

Mijloacele folosite pot fi hidro-fizio-balneo-climatice, dietetice, psihice, farmacologice etc.

În activitatea de educaţie fizică, refacerea se realizează, de regulă, prin mijloace naturale, asociate cu măsuri de ordin igienic.

În sportul de performanţă, în funcţie de condiţiile materiale şi nivelul valoric al performerilor, se utilizează şi alte metode, mai complexe.

În activitatea de kinetoterapie, prof. N.Teleki recomandă folosirea curelor fizio-balneare profilactice, de prevenire a sindromului hipokinetic şi a bolilor cardiovasculare, ca şi în recuperarea bolnavilor somatici, cu disfuncţii ale sistemului mio-artro-kinetic, ale aparatului cardiocirculator şi ale aparatului respirator.

6.2.3. Utilizarea aparaturii de specialitate, specifice activităţii de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie În activitatea de educaţie fizică şi mai cu seamă în cea sportivă

şi de kinetoterapie, aparatura tehnică de specialitate condiţionează realizarea obiectivelor propuse.

Aparatura de specialitate, specifică domeniului educaţiei fizice şi sportului, cuprinde:

a. aparate şi materiale tehnice, specifice (bănci de gimnastică; saltele; mingi de diferite feluri şi de diverse mărimi – inclusiv cele medicinale –, greutăţi; gantere; extensoare; bastoane; corzi etc.);

b. instalaţii proprii (porţi; fileuri; gropi cu nisip pentru sărituri etc.). Utilizarea aparaturii de specialitate, specifice, este deosebit de

importantă în desfăşurarea activităţii sportive, a unui proces de pregătire cât mai perfecţionat. Folosirea unor lonje, plase elastice de către gimnaşti, a manechinelor de către sportivii de la lupte, judo etc. este tot mai frecventă.

În kinetoterapie, se utilizează, în special pentru recuperare, mecanoterapia (metodă folosită cu succes pentru prima dată de către medicul suedez J.W.Zander, în 1857), care cuprinde întreaga gamă de aparate şi instalaţii special create pentru efectuarea unor exerciţii de gimnastică medicală.

Universitatea SPIRU HARET

Page 187: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

187

6.3. Mijloace asociate (nespecifice) 6.3.1. Factorii naturali de călire Radiaţia solară, proprietăţile apei şi ale aerului, judicios utilizate,

tonifică organismul, amplificând eficienţa exerciţiilor în procesul de educaţie fizică, în antrenamentul sportiv, ca şi în kinetoterapie.

Practicarea exerciţiilor fizice, a sportului sau a altor activităţi specifice cât mai mult posibil în aer liber, în zone montane, la mare, în staţiuni balneo-climaterice, contribuie la menţinerea unei stări optime de sănătate, întărirea şi călirea organismului.

6.3.2. Condiţiile igienice Cerinţele de prim ordin ale educaţiei fizice, sportului sau

kinetoterapiei vizează igiena personală, înaintea, în timpul şi după efortul fizic, igiena (curăţenia) bazelor sportive, a materialelor şi instalaţiilor folosite, ca şi a locurilor unde se organizează aceste activităţi. De asemenea, formarea unor deprinderi, obişnuinţe, în conformitate cu cerinţele igienice, are în vedere respectarea regimului de efort şi odihnă, de alimentaţie, precum şi a condiţiilor externe (luminozitate, aerisire, curăţenie, etc.), în care se desfăşoară activităţile specifice domeniului educaţiei fizice, sportului sau kinetoterapiei.

6.3.3. Mijloacele specifice altor laturi ale educaţiei integrale (generale) Mijloacele specifice educaţiei intelectuale, morale, tehnico-profe-

sionale, artistice şi estetice, folosite în activitatea de educaţie fizică, sportivă şi kinetoterapie, sunt prezentate în Capitolul 5 al lucrării, referitor la Funcţiile educaţiei fizice şi sportului.

6.4. Forme de bază ale practicării exerciţiilor fizice în educaţie fizică şi sport Formele de bază la care ne vom referi în continuare sunt:

gimnastica, dansul, sportul şi unele forme ale turismului. 6.4.1. Gimnastica cuprinde un sistem complex de acte şi acţiuni

motrice, ce asigură formarea, dezvoltarea corporală armonioasă.

Universitatea SPIRU HARET

Page 188: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

188

Încă de la apariţie, exerciţiile de gimnastică, extinderea şi diversificarea lor ulterioară, au contribuit la realizarea unor scopuri formative.

O dată cu evoluţia sistemelor de educaţie fizică, au apărut noi exerciţii fizice, s-a introdus practica utilizării aparaturii specifice, s-au conturat preocupările de sistematizare a exerciţiilor fizice, ca şi de elaborare a unor metodici eficiente.

Dezvoltarea sportului în ansamblul său se sprijină pe utilizarea gimnasticii. În prezent, tot mai mult, exerciţiile de gimnastică se practică în asociere cu jocurile şi cu alte ramuri de sport, contribuind la dezvoltarea armonioasă fizică, motrică, la dezvoltarea integrală a oamenilor şi în special a tinerilor.

Prin practicarea gimnasticii, se realizează următoarele obiective: • dezvoltarea fizică armonioasă; • creşterea normală a corpului şi a indicilor morfologici şi

funcţionali; • dezvoltarea masei musculare şi a indicilor generali de forţă; • dezvoltarea sensibilităţii proprioceptive; • formarea capacităţii de a efectua coordonat şi precis mişcările; • asigurarea unor indici superiori de stăpânire a aparatului

locomotor în condiţii neobişnuite de mişcare în spaţiu, de echilibru etc.; • dezvoltarea indicilor de manifestare a calităţilor motrice; •formarea unor calităţi psihice, cognitive, afective şi volitive; • formarea unor trăsături pozitive de personalitate şi caracter; • prevenirea şi corectarea atitudinilor şi a deficienţelor fizice. Obiectivele determină o clasificare a ariei exerciţiilor de

gimnastică în următoarele ramuri de practicare: A. Gimnastica de bază; B. Gimnastica de performanţă: gimnastica sportivă (artistică),

gimnastica acrobatică, gimnastica aerobică şi gimnastica ritmică; C. Gimnastica aplicată: a. gimnastica igienică; b. gimnastica în regimul activităţii profesionale; c. gimnastica pentru alte discipline sportive; d. gimnastica medicală. A. Gimnastica de bază urmăreşte, în principal, dezvoltarea fizică

şi a capacităţii motrice a executanţilor. Exerciţiile se adresează practic tuturor persoanelor, indiferent de

vârstă, sex, nivel de pregătire.

Universitatea SPIRU HARET

Page 189: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

189

Gimnastica de bază include în conţinutul său următoarele grupe de exerciţii:

• exerciţii de front, formaţii şi ordine; • exerciţii pentru dezvoltarea şi perfecţionarea deprinderilor

motrice de bază şi utilitar-aplicative; • exerciţii pentru dezvoltarea calităţiilor motrice; • exerciţii pentru formarea/educarea unei ţinute corecte,

expresive; • exerciţii pentru stăpânirea aparatului locomotor în condiţii

diverse; • exerciţii aplicativ-utilitare; • exerciţii acrobatice ş.a. Denumirea gimnasticii de bază indică însăşi principala ei

orientare instructivă: formarea suportului fizic al pregătirii generale, armonioase.

B. Gimnastica de performanţă: gimnastica sportivă (artistică), gimnastica acrobatică, gimnastica aerobică şi gimnastica ritmică.

Se desfăşoară sub formă de întrecere, competiţie, conform regulamentelor Federaţiei Internaţionale de Gimnastică, a precizărilor Comisiilor sale tehnice. Reglementările acestor foruri de specialitate sunt obligatorii pentru toate Federaţiile naţionale de gimnastică.

D. Gimnastica aplicată se practică în diferite domenii sub forma: gimnasticii igienice; gimnastica în regimul activităţii productive, profesionale; gimnastica pentru alte discipline sportive şi gimnastica medicală.

a. Gimnastica igienică, de largă accesibilitate, poate fi practicată indiferent de vârstă, sex, grad de pregătire fizică. Exerciţiile se execută, de regulă, sub forma unor programe, dimineaţa, la domiciliu sau în zone de agrement, în timpul vacanţelor (concedii) etc. Ea este orientată spre asigurarea unui regim corect de viaţă, pentru menţinerea unei stări optime de sănătate şi a unei capacităţi generale de muncă, de activitate.

Practicarea zilnică a gimnasticii igienice contribuie la: • stimularea marilor funcţii ale organismului; • formarea unor deprinderi igienice, sanitare; • dezvoltarea, într-o anumită măsură, a masei musculare şi a

forţei, a mobilităţii articulare generale şi a supleţii; • formarea şi dezvoltarea trăsăturilor morale şi de voinţă; • realizarea unei armonii între indicii morfologici (somatici) şi

cei funcţionali.

Universitatea SPIRU HARET

Page 190: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

190

Una dintre cele mai răspândite forme de practicare a gimnasticii igienice este aceea efectuată dimineaţa, după deşteptare, şi numită gimnastica de înviorare.

Rolul gimnasticii de înviorare asupra funcţionării organismului este relevat de datele din Tabelul nr. 6.3., unde sunt prezentate efectele sale benefice asupra organismului, atât în stare de veghe, cât şi în starea de somn.

Tabelul nr.6.3.

Efectele pozitive ale practicării gimnasticii de înviorare asupra organismului

Între formele de practicare a gimnasticii igienice, se află şi

gimnastica în regimul şcolar (care, până nu de mult, era obligatorie la nivelul unităţilor de învăţământ), precum şi cea axată pe exerciţii cu caracter corectiv, menite să contribuie la înlăturarea sau prevenirea unor atitudini şi deficienţe ale corpului.

b. Gimnastica în regimul activităţii profesionale şi la menţinerea unei stări optime de sănătate contribuie la ridicarea capacităţii de muncă, previne şi corectează deficienţele fizice cauzate de activitatea specifică diferitelor profesii. Folosite, de regulă, sub formă de programe, exerciţiile sunt selecţionate din gimnastica de bază, igienică sau cea medicală.

Universitatea SPIRU HARET

Page 191: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

191

c. Gimnastica pentru alte discipline sportive asigură o dezvoltare fizică generală, absolut necesară în activitatea tuturor sportivilor, precum şi o pregătire specială, specifică anumitor discipline sportive.

d. Gimnastica medicală îmbracă forma unor exerciţii specializate, ce urmăresc corectarea sau uneori recuperarea diverselor deformări ale aparatului locomotor, cauzate de deficienţe dobândite mai cu seamă în urma activităţilor fizice şi sportive, ca şi a unor traumatisme.

Exerciţiile de gimnastică medicală sunt executate liber sau la unele aparate speciale, la recomandarea specialiştilor, a cadrelor medicale. De cele mai multe ori, exerciţiile se asociază cu „şedinţele” de masaj şi recuperare prin diverse mijloace specifice.

6.4.2. Jocul Înclinaţia oamenilor către joc se află la baza sintagmei homo

ludens. O serie de specialişti din domeniul educaţiei fizice, a psihologiei, pedagogiei, printre care: Emil Planchard, A.Rey, E. Claparéde, consideră că jocul este o formă exclusivă de exprimare a comportamentului copiilor.

În literatura de specialitate, sunt prezentate mai multe „teorii” care încearcă să explice factorii biologici ce determină natura şi rolul jocului. Astfel, cele mai frecvent enunţate sunt următoarele:

a. Teoria surplusului de energie – susţine că prin joc se consumă surplusul de energie, care a rămas neutilizată în regimul zilei;

b. Teoria atavismului – înfăţişează jocurile ca fiind reflectarea unei însuşiri moştenite, copilul fiind considerat o „recapitulare” a filogeniei;

c. Teoria exerciţiului pregătitor – arată că jocurile corespund diferitelor instincte: de luptă, erotice etc.;

d. Teoria catartică – se întemeiază pe ideea că jocul constituie un mijloc de înnobilare a unor instincte înăscute Prin jocurile de ficţiune, de achiziţie, de construcţie, copilul va anticipa viitoarea sa viaţă de adult, folosind mijloacele de care dispune şi în limitele impuse de mediu. Jocurile copiilor şi, ulterior, ale adulţilor contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii. Jocul nu exclude efortul, oboseala, caracterul serios. Un copil care nu se joacă nu este un copil normal, iar viaţa sa ulterioară, de adult, va avea de suferit. Dimpotrivă, a folosi jocul, adaptat formelor sale exterioare la scopuri educative precise, înseamnă a canaliza în scopuri benefice una din energiile cele mai profunde ale copilăriei.

Universitatea SPIRU HARET

Page 192: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

192

Activitatea ludică constituie o bună parte, dacă nu totalitatea activităţii diurne a copilului. Jocul reprezintă o forţă puternică, o formă spontană de pregătire pentru viaţa matură şi fixează multe achiziţii pe care le creează. El este, astfel, folosit ca factor educativ, iar utilizarea jocului în scopuri educative aparţine lui Platon. Ulterior, educaţia bazată pe joc va fi susţinută de Viltorino de Feltre, de Rebelais, Fénelon, Basedow. În epoca contemporană, jocul este pus sistematic în serviciul şcolii, nu numai ca mijloc de practicare a exerciţiilor fizice, dar şi pentru educaţia intelectuală şi instrucţia propriu-zisă.

Prin joc, se perfecţioează şi activitatea de învăţare a diverselor ramuri şi probe sportive.

Dintre numeroasele criterii de clasificare a jocurilor existente, prezentăm, în continuare, pe acelea care, în planul motricităţii, au în vedere obiectivele şi particularităţile de organizare ale acestora:

a. Jocurile de mişcare (dinamice) Jocurile sunt activităţi plăcute, atractive şi benefice. Jocurile de mişcare au o tematică precisă, aleasă cu

discernământ. Ele se desfăşoară, de regulă, pe un spaţiu redus, după reguli simple. Sunt folosite, în special, la vârsta copilăriei, iar la vârste mici, în asociere cu muzica şi cântecele.

Prin organizarea jocurilor de mişcare, se urmăreşte: • menţinerea unei stări optime de sănătate; • dezvoltarea fizică armonioasă şi perfecţionarea capacităţii

motrice; • formarea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi

utilitar-aplicative; • formarea şi dezvoltarea unor calităţi moral-volitive. Jocurile de mişcare se organizează în strictă concordanţă cu

particularităţile fizice şi psihice ale copiilor. Alegerea acestor jocuri de mişcare se face în funcţie de mai mulţi factori, ca, de exemplu:

• obiectivele ce urmează să fie realizate; • vârsta şi sexul participanţilor; • preferinţele participanţilor la joc; • numărul participanţilor; • condiţiile materiale (locul de desfăşurare şi materialele

folosite); • condiţiile atmosferice etc.

Universitatea SPIRU HARET

Page 193: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

193

b. Jocurile de întrecere reprezintă o finalitate a practicării exerciţiilor fizice.

În Grecia antică, după cum am văzut, jocurile erau organizate pe sistemul concursului, al luptei (agonistica, agon = întrecere). Întrecerile nu se reduceau doar la exerciţiile de gimnastică, ci cumulau tot ce putea „înălţa” valoarea fizică şi spirituală.

Agonistica promova totalitatea jocurilor de întrecere: muzicale, poetice şi gimnastice.

• Jocurile pregătitoare se axează pe însuşirea unor deprinderi şi priceperi motrice de bază şi utilitar-aplicative şi pe formarea şi perfecţionarea unor deprinderi şi priceperi motrice specifice diferitelor ramuri şi probe sportive.

• Jocurile ajutătoare urmăresc învăţarea şi perfecţionarea unor elemente, exerciţii de tehnică şi tactică, dezvoltarea calităţiilor motrice specifice diferitelor ramuri şi probe sportive.

• Jocurile sportive, ca formă a jocului, se caracterizează prin caracterul complex, superior organizat şi unitar. Prezenţa unor reguli stabilite prin regulamentele elaborate de federaţiile de specialitate asigură un cadru strict de desfăşurare. Ele favorizează afirmarea talentelor sportivilor. De asemenea, tot mai mult întrecerile sportive au devenit adevărate spectacole de măiestrie urmărite direct de un număr impresionant de spectatori şi, indirect, transmise prin multi-media.

6.3.3. Dansul Deşi nu toţi specialiştii includ dansul în sfera educaţiei fizice,

noi împărtăşim părerea acelora care consideră că dansul este o componentă de seamă a acesteia, alături de gimnastică, joc, sport şi unele forme de turism.

Din cele mai vechi timpuri, dansul era practicat sub diverse forme şi în ocazii diferite.

Grecii au creat numeroase dansuri (dintre acestea şi astăzi se mai păstrează peste 200) şi îi acordau acestuia toată atenţia, considerându-l o cale de apropiere a omului de zei.

Dansul (în limba greacă este denumit orchesis, iar orchestica = arta dansului) viza realizarea unei educaţii armonioase, exerciţiile dătătoare de putere, agilitate şi îndemânare fiind asociate cu diferite dansuri, spre a da mişcărilor mlădiere, eleganţă şi graţie.

Universitatea SPIRU HARET

Page 194: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

194

Aristotel definea dansul drept arta de a traduce printr-o gesticulaţie variată şi ritmată caracterele, pasiunile şi actele fiinţelor omeneşti. După Lucian, dansul mlădiază nu numai trupul, dar şi sufletul, legând fizicul de moral. Tot acesta considera că „dansul este un complement al tuturor ştiinţelor, al muzicii, ritmicii, geometriei şi filozofiei; ca şi retorica, el zugrăveşte moravuri şi pasiuni”.

Tendinţa de a exprima prin mişcări şi gesturi stări sufleteşti a făcut ca dansul să fie nelipsit în toate împrejurările în care se reflectă sentimentele persoanelor sau grupurilor.

Dansul însoţea, din cele mai vechi timpuri, după cum am văzut, ceremoniile religioase, înmormântările, serbările etc. Spre deosebire de dansurile contemporane care se execută, îndeobşte pe perechi, mai mult sau mai puţin înlănţuite, vechile dansuri populare se desfăşurau, individual sau în grupuri, şi prin mişcările părţilor superioare ale corpului, braţele jucând uneori rolul principal.

Dansul oglindeşte caracterul poporului care l-a creat. De regulă, este întovărăşit de muzică, având ca element principal ritmul.

Dansurile populare româneşti formează un adevărat tezaur al folclorului.

Alexandru Vlahuţă, în România pitorească, caracterizează astfel jocurile populare: „Unele jocuri sunt vijelioase cu mişcări repezi şi smucite, cu încleştări de braţe şi învârtejiri ameţitoare, ce parc-ar da să închipuie o luptă, o răpire, o rupere la fugă...”.

Dicţionarul jocurilor româneşti, elaborat de G.T.N. Varone, nominalizează 2.364 de jocuri, dintre care 943 de hore. Jocurile populare solicită participanţii, având o mare influenţă asupra funcţiilor vitale ale organismului.

Constantin Kiriţescu arată că „Prin elementele lor atletice, tradiţionale, pitoreşti, estetice, dansurile populare reprezintă un fond de exerciţii legate de fiinţa fizică şi moral-afectivă a poporului român”.

Dansul artistic şi dansul sportiv sunt, în prezent, larg răspândite. Dansul artistic s-a dezvoltat din elementele primitive ale dansului popular şi a ajuns la o mare măiestrie, dând corpului mişcările flexibile, gesturile armonioase, o ţinută demnă şi eleganţă.

Evoluţia continuă a dansului este marcată şi de apariţia dansului sportiv, noi de mare virtuozitate, executate în diferite variante. Tot mai numeroase sunt concursurile oficiale sportive care cuprind dansul ca o formă competiţională, de întrecere.

Universitatea SPIRU HARET

Page 195: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

195

În prezent, se organizează Campionate Europene şi Mondiale de dans sportiv. În unele ţări, cum sunt în special cele din America Latină, sunt organizate festivaluri, carnavaluri internaţionale, fiinţează renumite şcoli de dans, cum sunt cele de „Samba” şi „Rumba” din Brazilia, Argentina, Cuba etc.

6.4.4. Sportul – formă de bază a practicării exerciţiilor fizice Aşa cum se arăta pe larg în capitolul referitor la categoriile

teoriei educaţiei fizice, sportul constituie o formă de bază a practicării exerciţiilor fizice.

Sportul, ca şi educaţia fizică, valorifică acelaşi mijloc, exerciţiul fizic, dar în funcţie de specificul fiecărei ramuri de sport şi de scopul urmărit.

În continuare, ne vom referi, pe larg, la „Sportul pentru toţi” şi „Sportul pentru handicapaţi”.

6.4.4.1. Sportul pentru toţi Fenomenul socio-cultural „Sportul”, în marea sa varietate de

forme, înfluenţează viaţa cotidiană a individului şi a societăţii. În acest context, „Sportul pentru toţi” are finalităţi şi obiective de mare însemnătate, unul dintre obiective fiind acela „de a asigura dezvoltarea armonioasă a individului prin educaţie fizică, igienă şi practică sportivă” (Legea învăţământului, Art.45). De asemenea, în concordanţă cu drepturile fundamentale consacrate prin Constituţia României, educaţia fizică şi sportul trebuie încurajate ca o mişcare liberă, prin promovarea acestor activităţi, în primul rând, în rândul copiilor, al tinerilor, dar şi al adulţilor, urmărindu-se menţinerea sănătăţii, dezvoltarea fizică şi psihică. Efectele sale benefice se resfrâng pe întreaga durată a vieţii fiecăruia. „Educaţia pentru timp liber”, expresie tot mai mult utilizată în terminologia documentelor UNESCO, se poate realiza prin:

• stimularea dorinţei de a face mişcare; • asigurarea unei cât mai bune iniţieri în practicarea diferitelor

ramuri sportive, urmărindu-se formarea practicanţilor ca sportivi independenţi, capabili să facă din sport o parte integrantă a vieţii lor de zi cu zi;

• dezvoltarea spiritului de iniţiativă şi realizarea unei bune pregătiri a organizatorilor acestei activităţi.

Universitatea SPIRU HARET

Page 196: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

196

Perioada copilăriei şi cea a şcolarizării sunt cele mai favorabile formării deprinderii de a practica exerciţiile fizice, jocurile şi turismul în tot timpul vieţii. Eficienţa pedagogică în sfera educaţiei fizice şi sportive va fi de durată prin orientarea acestei activităţi în perspectiva educaţiei permanente. Pe măsura avansării în vârstă, adolescenţii şi adulţii au posibilitatea să „facă sport”, fie în cadrul unor asociaţii sau cluburi sportive publice sau private, fie pe „cont propriu”.

Conform Carthei Europene a Sportului pentru toţi, adoptată de Conferinţa Miniştrilor Europeni ai Sportului (Bruxelles, 1975), „fiecare persoană are dreptul de a practica sportul”.

Dat fiind că amploarea practicii sportului depinde, printre altele, de numărul de baze şi de instalaţii disponibile, de varietatea acestora şi de posibilităţile de a le folosi, planificarea utilizării acestora trebuie să ţină cont de necesităţile şi posibilităţile concrete ale amatorilor de a practica exerciţiile fizice, diferite ramuri şi probe sportive. De asemenea, se impune a da satisfacţie, prin activităţile organizate, dublei necesităţi de a proteja natura şi de a promova sportul şi activităţile de timp liber (loisir).

În acest domeniu, Guvernul României a aprobat un program optimist, Programul naţional „Sportul pentru toţi – România 2000”, care, din păcate, nu a beneficiat de susţinerea financiară. Este de aşteptat ca noul Program – care prevede, între altele, construirea unui număr mare de baze sportive – să aibă un rol deosebit în dezvoltarea activităţii şi în acţiunea socială, de conştientizare, la nivelul societăţii, importanţei educaţiei fizice şi sportului, ca activitate de interes naţional, bazată pe libera alegere, cu rol în ridicarea potenţialului biomotric al populaţiei, în îmbunătăţirea calităţii vieţii.

6.2.4.2. Sportul pentru handicapaţi (handisport) În literatura de specialitate, sportul pentru handicapaţi mai este

denumit şi sport adaptat (14). Problematica persoanelor care reclamă o asistenţă recuperatorie şi

protecţie socială este tot mai mult în atenţia factorilor cu responsabilităţi în domeniu. În acest sens, însăşi terminologia specifică activităţii respective este pe larg dezbătută. Astfel, sintagma „persoană în dificultate” este cea propusă în detrimentul sintagmelor folosite frecvent, cum sunt: „persoană handicapată”, „persoană infirmă”, „persoană cu invaliditate”, „persoană cu nevoi (cerinţe) speciale”.

Universitatea SPIRU HARET

Page 197: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

197

Sfera conceptului de „persoană în dificultate” acoperă totalitatea categoriilor de persoane în drept să beneficieze de o protecţie specială şi prezintă avantajul de a evita orice conotaţii depreciative.

La origine, termenul handicap nu a fost un cuvânt simplu, ci o sintagmă. Cuvântul „handicap” se pare că provine din expresia engleză de salut hand in cap, ceea ce înseamnă „cu mâna la şapcă” (pălărie). Gestul de salut exprima, în fond, ideea de respect între egali. Unii specialişti consideră că Hand in cap a apărut în sec. XIV, ca joc între mai mulţi parteneri. Ulterior, în sec. al XVIII-lea (1745), în Anglia, acest cuvânt era frecvent legat de competiţiile hipice. În lb. Franceză, cuvântul respectiv indică la cursele de cai avansul acordat competitorilor.

Trecerea din domeniul întrecerilor hipice la domeniul uman este pentru prima dată întâlnită în ţările anglo-saxone, în ţările francofone, termenul „handicapat fizic” este utilizat din anul 1940.

La noi în ţară, Dicţionarul limbii române literare contemporane (1956) face referiri la termenul de handicap, pentru ca Dicţionarul Enciclopedic Român să elimine acest cuvânt, reluat însă de toate dicţionarele ce au apărut ulterior la noi în ţară.

Reglementările generale şi generoase ale drepturilor omului pornesc de la postulatul „şanse egale pentru toţi”. Dar cum, din diferite motive, nu toţi oamenii au practic acelaşi potenţial fizic şi/sau psihic, există un dezavantaj iniţial care, în anumite cazuri, reprezintă un „handicap”. Dezavantajele de natură fizică, psihică, intelectuală sau socială, pot fi uneori cumulate.

Ph. Wood şi, ulterior, Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că termenul de handicap trebuie asociat cu accepţiunea sa specifică, de dezavantaj, de deficienţă defavorizantă, apărută ca urmare a carenţelor sau maladiilor validante.

Ph.Wood (1980) defineşte handicapul ca fiind rezultatul unei deficienţe şi incapacităţi, care, la rândul său, este produsă de o maladie sau traumatism iniţial.

În Declaraţia ONU asupra persoanelor handicapate (1975), o persoană handicapată este „orice persoană aflată în incapacitate de a-şi asigura, prin ea însăşi, toate sau o parte din nevoile vieţii individuale sau sociale normale, din cauza unei deficienţe sau incapacităţi”.

O altă definiţie consideră handicapul ca „dezavantaj rezultând dintr-o deficienţă sau incapacitate, care împiedică sau pune în imposibilitate pe individ să-şi îndeplinească un rol normal (în raport cu vârsta, sexul, factorii sociali şi culturali)”

Universitatea SPIRU HARET

Page 198: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

198

Un alt document al ONU (1992) defineşte handicapul ca „funcţie a raporturilor persoanelor deficiente cu mediul lor” sau „pierderea sau limitarea posibilităţilor de participare, pe picior de egalitate cu ceialalţi indivizi, la viaţa comunităţii”.

După C.Rusu, cuvântul handicap este substitut pentru obstacol, dezavantaj, infirmitate. În acest caz, cuvântul handicap poate avea mai multe sensuri, nuanţe, ca, de exemplu:

• joc în care un arbitru evaluează participanţii din punct de vedere al prestării lor personale;

• greutate sau distanţă suplimentară, necesare egalizării şanselor în întrecere;

• totalitatea reperelor cu care un concurent, în sport, a fost pus în inferioritate;

• dezavantaj, diferenţă defavorizantă, consecinţe ale unor maladii;

• boală, maladie, deficienţă, tulburare neuropsihică, deviere de la normalitate.

În ultimele decenii, numărul persoanelor cu handicap a crescut. De asemenea, au apărut tehnici şi metodologii noi de terapie şi reeducare. Printre acestea, şi-au găsit loc activităţi fizice şi sporturi, adaptate la particularităţile diferitelor forme de handicap.

Pentru a stimula practicarea sportului de către persoanele handicapate, în anul 1952, s-a organizat prima ediţie a „Jocurilor internaţionale” pentru acea categorie de handicapaţi care se deplasau cu „căruciorul rulant” (la baschet, patinaj viteză, tenis de câmp, tenis de masă, unele probe din atletism, schi fond etc.). Progresiv, această activitate competiţională s-a dezvoltat şi instituţionalizat, astfel că, din anul 1960, aceste întreceri au loc în corelare cu Jocurile Olimpice.

Charta europeană a Sportului pentru toţi recomandă cuprinderea persoanelor handicapate în diverse activităţi fizice de petrecere a timpului liber; în astfel de activităţi, sunt atrase nu numai persoane cu handicap motor, mental sau senzorial, ci şi cele afectate de o deficienţă organică sau psihomatică, urmărindu-se:

• să le dezvolte sentimental de plenitudine şi/sau să le îmbunătăţească condiţia fizică;

• să favorizeze progresul uman prin activităţile fizice şi sportive, de petrecere a timpului liber;

• să le încurajeze relaţiile sociale, atât între ele cât şi cu persoanele valide.

Universitatea SPIRU HARET

Page 199: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

199

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat (20 decembrie, 1993) unele reguli standard privind egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap, sportul, inclusiv sportul de competiţie, fiind recomandat ca unul dintre principalii factori ai readaptării persoanei handicapate, în special în ceea ce priveşte integrarea socială. În acest scop, sunt necesare măsuri pentru a face accesibile persoanelor cu handicap locurile de recreere şi de practicare a sporturilor: plaje, piscine, săli de gimnastică, arene sportive etc. Asemenea măsuri trebuie să prevadă existenţa personalului necesar în programele de recreere şi practicare a sporturilor, inclusiv proiectele de dezvoltare a metodelor de accesibilitate şi participare, informarea şi elaborarea unor programe pentru educaţie.

Organizaţiilor sportive li se recomandă să întreprindă măsuri care să ofere persoanelor cu handicap ocazia de a participa la activităţile sportive, ca şi instruirea şi pregătirea lor la acelaşi nivel calitativ cu a celorlalţi participanţi.

Se cere să fie intensificate şi încurajate activităţile sportive pentru persoanele handicapate prin diverse metode adecvate, specifice relaţiilor publice, formării personalului, amenajării centrelor sportive şi încurajării asociaţiilor care au drept scop activităţile sportive pentru persoane cu handicap. De asemenea, acţiunile ce se vor întreprinde vor trebui de fiecare dată să urmărească realizarea obiectivului integrării acestora împreună cu persoanele valide. Totodată, se va urmări şi asigura ca materialele folosite, instalaţiile publice sportive, inclusiv vestiarele, grupurile sanitare, mobilierul etc. să fie accesibile persoanelor handicapate.

În privinţa dezvoltării serviciilor, se cere organizatorilor de activităţi sportive şi recreative să consulte organizaţiile persoanelor cu handicap.

În conformitate cu prevederile Constituţiei României privitoare la protecţia şi educaţia persoanelor cu handicap, prin aplicarea Legii organice a învăţământului românesc, în baza dreptului la educaţie diferenţiată şi în spiritul principiului egalizării de şanse, pentru copiii, tinerii şi adulţii cu deficienţe sau incapacităţi au fost prevăzute măsuri educaţionale adecvate. În primul rând, se urmăreşte evitarea segregării, care are efecte nocive în plan socio-afectiv şi existenţial, şi pentru aceasta se încearcă integrarea copiilor cu handicap în structurile şi formele educaţionale obişnuite. Numai în situaţiile în care, prin integrare în structurile normale apar disfuncţionalităţi în defavoarea

Universitatea SPIRU HARET

Page 200: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

200

copiilor, abia atunci se va apela la soluţia modalităţilor speciale de integrare. Aceste reglementări vor trebui să stea şi la baza organizării şi desfăşurării activităţilor de educaţie fizică, sport şi recreere prin mijloacele specifice.

În ţara noastră, activitatea de educaţie fizică şi sportivă a copiilor cu cerinţe educaţionale speciale se desfăşoară atât în unităţi de învăţământ special, cât şi, după caz, în mod individual sau în grupe şi clase speciale constituite în unităţile preşcolare şi şcolare obişnuite

Categoriile de deficienţe ale copiilor/elevilor cu cerinţe educative speciale (tipuri de handicap) sunt următoarele:

• mintale; • fizice (motorii şi /sau neuromotorii); • senzoriale (vizuale şi auditive); • tulburări/deficienţe de limbaj; • tulburări/deficienţe socioafectie şi de comportament; • copii şi tineri handicapaţi nedeplasabili; • asociate. Reţeaua de unităţi speciale cuprinde: Grădiniţe pentru deficienţi;

Şcolile generale pentru deficienţi; Şcolile profesionale speciale pentru deficienţi; Liceele speciale pentru deficienţi; Şcolile postliceale pentru deficienţi; Centrele şcolare pentru deficienţi; Centrele de calificare-recalificare pentru invalizi; Centrele logopedice interşcolare; Clasele în spitalele de neuropsihiatrie infantilă; Cămine şcoală pentru deficienţi; Căminele spital pentru minori deficienţi; Căminele atelier pentru deficienţi; Căminele spital pentru bolnavi cronici adulţi; Căminele pentru bătrâni.

Activitatea sportivă a persoanelor cu handicap se organizează, în principal, la nivelul asociaţiilor sportive constituite în cadrul acestor colectivităţi ce reunesc persoane cu handicap, iar începând cu anul 1992, activitatea este coordonată de către Federaţia Română a Sportului pentru Handicapaţi. De asemenea, sunt constituite, pe lângă şcolile speciale şi ajutătoare, şi alte structuri instituţionale, ca: cercuri, centre, secţii, asociaţii, cluburi sportive, care organizează activitatea sportivă a persoanelor cu handicap. Toate aceste structuri iniţiază şi desfăşoară activitatea de educaţie fizică şi sport în rândul persoanelor handicapate, în funcţie de specificul diferitelor tipuri de handicap (Fig.6.4).

Universitatea SPIRU HARET

Page 201: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

201

Fig. 6.4. Câmpul de acţiune al activităţii sportive

rezervate persoanelor cu handicap La nivel naţional, Federaţia Română de specialitate, în

colaborare cu Secretariatul de Stat pentru Handicapaţi, elaborează Programe sportive specifice diferitelor tipuri de handicap, întocmeşte Calendarul competiţional sportiv intern şi internaţional, urmăreşte realizarea acestuia, ca şi a tuturor activităţilor specifice.

Competiţiile înscrise în calendarul sportiv intern se adresează, în funcţie de tipul de handicap, celor care au vârsta minimă de 15 ani.

Federaţia Română „Sportul pentru Handicapaţi” este afiliată la diverse organisme internaţionale de specialitate, printre care: cele pentru handicap mintal, pentru nevăzători, pentru surzi, Comitetul Internaţional al şahului tăcut; De asemenea, este afiliată la Comitetul Internaţional şi la cel European Paraolimpic, forul care organizează, după încheierea Jocurilor Olimpice de vară sau de iarnă, pentru persoanele cu handicap, Jocurile Para-olimpice.

6.4.5. Educaţia fizică prin turism Turismul, ca mijloc al practicării exerciţiului fizic, contribuie

prin forme specifice la realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi a sportului:

• menţinerea unei stări optime de sănătate; • realizarea călirii organismului, a unei vigori şi rezistenţe fizice; • formarea unor indici superiori morfo-funcţionali de dezvoltare

fizică armonioasă; • formarea unor deprinderi igienico-sanitare;

Universitatea SPIRU HARET

Page 202: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

202

• formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi utilitar-aplicative, dezvoltarea calităţilor motrice;

• dezvoltarea unor calităţi psihice cognitive, afective, volitive şi estetice;

• realizarea unei odihne active şi a divertismentului. Formele de practicare, cel mai frecvent utilizate: • drumeţiile, plimbările şi excursiile efectuate pe jos, cu

bicicleta, schiurile, barca, rolele etc; • concursurile de orientare sportivă, turistică sau alte întreceri

tehnico-aplicative; • practicarea unor forme simple de alpinism etc. Participanţii la aceste activităţi va trebui să ţină seama de

cerinţele fireşti legate de: • dobândirea şi stăpânirea unor cunoştinţe tehnice, medicale etc.; • starea de sănătate şi condiţia fizică; • exigenţele, diferenţiate în funcţie de vârstă, sex, grad de

pregătire etc.; • consultarea unor cadre de specialitate încă din etapa de

pregătire a acţiunilor; • respectarea măsurilor ce privesc protecţia mediului.

Universitatea SPIRU HARET

Page 203: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

203

CAPITOLUL 7

Componentele procesului instructiv-educativ

de educaţie fizică şi sportivă şi de recuperare în kinetoterapie

7.1. Consideraţii generale La activitatea de educaţie fizică, sportivă şi de kinetoterapie,

desfăşurată în mod sistematic şi organizat, sub îndrumarea cadrelor de specialitate (profesor de educaţie fizică, antrenor, kinetoterapeut), participă simultan şi alte categorii beneficiare.

Componentele procesului instructiv-educativ şi de recuperare, în cazul kinetoterapiei, alcătuiesc un „sistem” cu ponderi diferite în funcţie de vârsta participanţilor, sex, gradul lor de pregătire, baza materială şi dotările existente.

Obiectivele stabilite pentru participanţii la aceste activităţi determină conţinutul activităţilor respective, pe larg prezentate în literatura de specialitate, în Programele stabilite pentru fiecare subsistem, în funcţie de natura activităţii de educaţie fizică, sport sau kinetoterapie.

7.2. Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sportivă şi de recuperare în kinetoterapie Aceste componente sunt următoarele: • Cunoştinţe teoretice de specialitate, specifice domeniului

educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei; • Indici morfologici (somatici) şi funcţionali ai organismului; • Deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative

şi specifice; • Calităţile motrice; • Elemente de conţinut ale altor laturi ale educaţiei integrale

(generale).

Universitatea SPIRU HARET

Page 204: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

204

7.2.1. Cunoştinţe de specialitate, specifice domeniului educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei Asimilarea de către subiecţi, pacienţi, a cunoştinţelor specifice

domeniului educaţiei fizice, sportului sau kinetoterapiei se realizează sub îndrumarea şi cu sprijinul cadrelor de specialitate – profesor, antrenor sau kinetoterapeut, dar şi prin studiul individual al lucrărilor de specialitate.

Aceste cunoştinţe vizează, de exemplu: • rolul şi importanţa practicării exerciţiilor fizice, a diferitelor

ramuri sau probe sportive, a turismului sau a activităţii de kinetoterapie;

• sistemul de cerinţe prevăzut în programa şcolară, în normele de evaluare a activităţii, în instrucţiunile forurilor sportive;

• înţelegerea mecanismelor de bază ale mişcărilor, actelor şi acţiunilor motrice;

• specificul şi particularităţilor utilizării exerciţiului fizic în kinetoterapie;

• poziţia corectă a corpului, a segmentelor sale şi execuţia mişcărilor prin care se previn, se corectează unele deformaţii şi carenţe fizice;

• noţiuni privind practicarea exerciţiilor fizice din punct de vedere igienic, metodic etc.;

• unele cunoştinţe de anatomie funcţională, a sistemului mio-ar-tro-kinetic: articulaţiile, muşchii cu originea, inserţiile şi inervaţia lor; date de anatomo-fiziologie neuro-musculară; date de kinesiologie şi biomecanică articulară;

• principalele condiţii fiziopatologice legate de funcţiile mio-artro-kinetice şi cardio-respiratorii, ce privesc inflamaţia, durerile, mobilitatea articulaţiilor, contracţiile musculare, hipotrofiile musculare, precum şi influenţele cardiovasculare şi respiratorii ale metodelor de kinetoterapie;

• principalele prevederi, înscrise în regulamentele pe ramuri de sport; • informare cu evenimentele sportive curente; • practicarea exerciţiilor fizice sub influenţa factorilor naturali de

mediu; • principalele noţiuni din domeniul educaţiei fizice, a sportului şi

a kinetoterapiei; ale bazei fiziologice neuro-musculare şi metodologiei de kinetoterapie;

• principalele metode de fizioterapie utilizate de kinetoterapeut;

Universitatea SPIRU HARET

Page 205: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

205

• modalităţile de refacere a funcţiilor diminuate după boli sau traumatisme şi mecanismele compensatorii pentru funcţiile reduse sau absente etc.

Asimilarea unor asemenea cunoştinţe se realizează în activitatea curentă, concomitent cu procesul practic.

Cunoştinţele teoretice se transmit, de asemenea, în cadrul lecţiilor, la începutul anului şcolar, a semestrelor, sau înainte de începerea unor exerciţii sau tratamente de kinetoterapie. De asemenea, o dată cu demonstrţia practică folosită în cadrul lecţiilor sau şedinţelor, se vor da explicaţii întemeiate ştiinţific, în scopul formării unor convingeri şi a motivaţiei despre necesitatea, utilitatea şi mai cu seamă corectitudinea execuţiilor.

În antrenamentul sportiv, aceste cunoştinţe se transmit prin aşa-cunoscutele „şedinţe” de pregătire sau analiză.

Asimilarea cunoştiinţelor asigură învăţarea mai rapidă şi temeinică a deprinderilor şi priceperilor motrice, favorizează formarea „culturii sportive” şi, nu în ultimul rând, crearea perspectivei desfăşurării unei activităţi independente de practicare a exerciţiilor fizice şi sportului.

7.2.2. Indici morfologici (somatici) şi funcţionali ai organismului Dobândirea unor indici superiori morfologici (somatici) şi

funcţionali ai organismului asigură dezvoltarea fizică armonioasă (şi echilibrată).

Această componentă a procesului instructive-educativ constituie fondul biologic de bază ce se realizează prin practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului, contribuind la dezvoltarea calităţilor motrice, la formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice.

Problematica referitoare la indicii somato-funcţionali ai organismului a fost pe larg prezentată, în Capitolul 2, subcapitolul 2.2.2.

7.2.3. Deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice Deprinderile şi priceperile motrice sunt componente ale

modelului de educaţie fizică şi sportivă şcolară. Noi vom trata aceste însuşiri în succesiunea: „deprinderi şi priceperi motrice”. Deprinderea este un cuvânt de origine grecească, ce înseamnă a învăţa, a însuşi. În procesul instructive-educativ, se învaţă, se consolidează şi în final se perfecţionează (automatizează) aceste componente care se formează în

Universitatea SPIRU HARET

Page 206: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

206

ontogeneză, în funcţie de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice şi de indicii morfologici şi funcţionali ai organismului subiecţilor.

Însuşirea deprinderilor motrice oferă mari posibilităţi de influenţare selectivă a organismului, sub raport motric.

Învăţarea şi stăpânirea deprinderilor motrice de bază şi a celor mai importante utilitar-aplicative reprezintă o cale fără limite de executare a unor structuri de exerciţii, cu finalităţi diverse.

7.2.3.1. Deprinderile motrice Deprinderea motrică este capacitatea de a însuşi în mod

sistematic anumite cunoştinţe dintr-un domeniu. În domeniul educaţiei fizice şi sportului, se dobândesc, se formează, iniţial, deprinderile de bază (mers, alergare, săritură, aruncare), dar şi cele utilitar-aplicative (căţărare, escaladare, târâre, ridicarea şi transportul de obiecte-greu-tăţi, tracţiune-împingere etc.), începând cu perioada copilăriei şi continuând apoi, în procesul de instruire special organizat în cadrul programelor şcolare sau a antrenamentului sportiv.

În conformitate cu obiectivele procesului de învăţare, deprinderile motrice determină formarea altora noi, deosebit de variate, specifice acţiunilor de mişcare, cât şi activităţii de practicare a diferitelor ramuri sau probe sportive sau activităţi specifice procesului de kinetoterapie.

Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată, realizată printr-un număr mare de repetări a unor exerciţii special alese, a interacţiunilor dintre diferite excitaţii (vizuale, chinestezice, auditive etc.), transmise scoarţei în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate (A. Demeter-12).

Deprinderile motrice se învaţă, cele greşit însuşite se corectează prin exerciţii fizice sistematice şi continuu repetate. Atunci când numărul repetărilor este mare se ajunge la o fază de „automatizare”.

Deprinderile motrice nu sunt înăscute, ele sunt elemente ale activităţii voluntare a omului. În faza superioară a formării lor, pe baza interacţiunii organelor de simţ, a funcţiei de analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale, ia naştere o „senzaţie complexă”, specifică diferitelor activităţi, sportivilor. Aceste senzaţii, în activitatea practică, sunt denumite în mod expresiv „simţul mingii”, „simţul porţii”, „simţul zăpezii”, „simţul rachetei de tenis” etc.

O dată cu automatizarea deprinderii motrice are loc o scădere a rolului atenţiei, abaterea de la concentrarea detaliilor de execuţie spre

Universitatea SPIRU HARET

Page 207: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

207

rezolvarea unor noi acţiuni, situaţii impuse de concurs, adversari, coechipieri sau alţi factori externi.

Deprinderile motrice se perfecţionează (consolidează) în timp neuniform. Progresele sunt cu atât mai mici cu cât stadiul este mai avansat. De asemenea, o altă caracteristică este aceea că deprinderile motrice sunt unice şi ireversibile, deci nici o deprindere motrică nu seamănă cu o altă deprindere motrică.

Deprinderile motrice poartă amprenta particularităţilor individuale ale subiecţilor. Acest lucru este important a fi reţinut mai cu seamă în procesul de învăţare, formare a deprinderilor motrice. În execuţie, urmează aceeaşi succesiune a elementelor ce compun mişcarea, exerciţiul respectiv. Încercarea de a schimba ordinea desfăşurării acestor elemente, în situaţia în care este posibil acest lucru, duce la elaborarea de noi deprinderi sau elemente tehnice.

În lucrările de specialitate, sunt prezentate mai multe păreri legate de etapele formării deprinderilor (şi priceperilor) motrice. Astfel, după Fills, învăţarea unei deprinderi de mişcare trece printr-o fază cognitivă, apoi printr-o fază de consolidare, ajungând în final la faza de automatizare.

O altă perspectivă prezintă, sub aspect fiziologic, următoarele trei faze ale formării deprinderilor motrice:

a) faza mişcărilor brute, inutile, lipsite de coordonare; b) faza mişcărilor în concordanţă cu scopul acţiunii; c) faza mişcării propriu-zise şi a stabilizării. Din punct de vedere psihologic, sunt enumerate patru faze: a) faza iniţială, a orientării şi familiarizării cu deprinderea

respectivă; b) faza însuşirii fiecărui element component al deprinderii; c) faza unificării elementelor componente; d) faza automatizării. O altă părere împărtăşită de mulţi specialişti, ce caracterizează

procesul de formare a diferitelor deprinderi motrice, evidenţiază următoarele etape:

a) orientarea şi familiarizarea cu imaginea globală a acţiunii pe baza demonstraţiei şi a explicaţiilor iniţiale;

b) etapa învăţării analitice, pe fragmente, operaţii; c) etapa analitico-sintetică, de organizare şi sistematizare a

elementelor, a acţiunii, eliminarea mişcărilor greşite şi inutile din execuţia respectivă;

d) etapa sintetizării şi a integrării operaţiilor într-o acţiune unitară;

Universitatea SPIRU HARET

Page 208: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

208

e) etapa perfecţionării deprinderilor, prin selecţia continuă şi eliminarea progresivă a elementelor, a legăturilor defectuoase şi consolidarea celor care trebuie menţinute.

Majoritatea specialiştilor domeniului (7; 34; 51) consideră că, din punct de vedere metodic, există trei etape în formarea deprinderilor motrice:

a) Etapa I, etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderilor motrice;

b) Etapa a II-a, a consolidării, fixării deprinderilor motrice; c) Etapa a III-a, a perfecţionării deprinderilor motrice. a) În etapa I, a iniţierii în bazele tehnice de execuţie a

deprinderilor motrice, se urmăreşte, în primul rând, formarea unei reprezentări corecte, clare despre deprinderile motrice ce urmează a fi învăţate. Reprezentarea corectă se realizează pe baza perceperii de către subiecţi a înlănţuirii raţionale a elementelor componente ale acţiunilor motrice respective, cu ajutorul demonstraţiei şi a explicaţiei necesare.

Demonstrarea unei acţiuni, a unei deprinderi motrice oferă „imaginea” mişcării respective, a elementelor componente şi a succesiunii lor. Pentru un succes în „înregistrarea”, perceperea corectă a deprinderilor motrice, se recomandă o alternare a ritmului normal de execuţie a exerciţiului cu ritmul mai lent, pentru a oferi posibilitatea „vizionării” mişcării un timp cât mai lung.

Explicaţiile date de cadrul didactic, antrenor sau kinetoterapeut asigură o orientare selectivă a subiecţilor, îndreptarea atenţiei lor pe o anumită problemă, pe sarcina cea mai importantă, care reprezintă fondul învăţării. De asemenea, explicaţia are şi menirea de a sublinia senzaţiile ce apar în timpul execuţiei, actualizarea unor cunoştinţe şi deprinderi formate în activitatea anterioară.

În timpul explicaţiilor, se recomandă descompunerea deprinderii în elementele componente, ca şi folosirea atât a terminologiei specifice activităţii respective (educaţie fizică, sport sau kinetoterapie), cât şi a unor expresii care au rolul de a reda cât mai plastic cerinţele executării practice, pentru a asigura, în final, formarea unei corecte reprezentări a exerciţiului respectiv, a deprinderii motrice ce urmează a fi însuşită.

După formarea reprezentării corecte, se trece la iniţierea în tehnica mişcării respective.

După demonstraţia şi explicaţiile primite, elevii, sportivii sau pacienţii vor căuta ca execuţia lor să fie cât mai asemănătoare cu modelul înfăţişat.

Universitatea SPIRU HARET

Page 209: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

209

b) Cea de-a doua etapă, a formării deprinderilor motrice, este etapa fixării, consolidării deprinderilor motrice şi se referă atât la un element separat, cât şi la un întreg exerciţiu. Fixarea se realizează în condiţiile repetării multiple.

Repetarea îndelungată a exerciţiilor, a deprinderilor motrice duce la formarea conexiunilor temporale din scoarţa cerebrală şi, treptat, execuţia greoaie şi puţin cursivă – caracteristică începutului – capătă uşurinţă şi coerenţă, calitatea se îmbunătăţeşte. La început, calitatea scăzută poate avea cauze obiective, ca: iradierea excitaţiei, fenomen specific fazei iniţiale de formare a stereotipului dinamic. Rezultatul acestei iradieri este acela al apariţiei unei serii de mişcări de prisos, angrenarea unor muşchi inutili în executarea mişcării respective. De asemenea, sincronizarea mişcărilor nu este în raport optim cu marile funcţii ale organismului. Se poate observa o precipitare în tot ce se întreprinde, iar respriraţia ca şi circulaţia (ritmul cardiac) sunt deosebit de intense şi scade în general capacitatea la efort.

Aspectele semnalate, ca şi altele, sunt inerente începutului formării stereotipului dinamic şi cu timpul se elimină şi ca urmare a repetării, a înţelegerii tot mai bune de către subiecţi a modului de execuţie a exerciţiului fizic, a „modelului” spre care trebuie să se tindă. Atingerea unui înalt nivel de execuţie asigură un ritm crescut, o amplitudine mare, acurateţe, expresivitate în mişcări. De asemenea, contribuie la formarea tehnicii de execuţie a deprinderilor motrice în concordanţă cu caracteristicile speciale, temporale şi dinamice optime (7).

Pentru a diminua, a micşora cât mai mult efectele negative ale fenomenului de iradiere a excitaţiei în procesul de învăţare a deprinderilor motrice, pe lângă exerciţiile ce urmează a fi învăţate sau înaintea lor sunt folosite şi unele exerciţii pregătitoare. Aceste exerciţii, prin structura lor, asigură formarea unor priceperi sau dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţilor motrice nemijlocit subordonate deprinderilor respective. Ele contribuie la pregătirea selectivă a aparatului locomotor şi a sistemului neuro-muscular, grăbind procesul de învăţare a deprinderilor motrice.

c) Etapa a III-a este etapa perfecţionării, automatizării deprinderii motrice şi se realizează printr-o activitate de repetare perseverentă, ce urmăreşte automatizarea deprinderilor motrice.

Diversele categorii (tipuri) de deprinderi motrice sunt clasificate astfel:

a. După nivelul de automatizare: • elementare – deprinderile motrice complet automatizate şi care

au la bază mişcări cu caracter ciclic. Fazele se execută în aceeaşi

Universitatea SPIRU HARET

Page 210: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

210

ordine, înlănţuire (ca cele asemănătoare mersului, alergării, înotului, ciclismului, schiului fond, canotajului etc.);

• complexe – sunt parţial automatizate şi sunt formate din acţiuni motrice aciclice (ca cele specifice unor activităţi sau sporturi, cum sunt: gimnastica, lupte, arte marţiale, judo şi mai ales jocurile sportive).

b. După finalitatea, utilitatea lor: • de bază: mersul, alergarea, aruncarea-prinderea, săritura; • utilitar-aplicative: căţărare, târâre, tracţiune-împingere,

escaladare, transport de greutăţi sau obiecte etc; specifice unor activităţi, ramuri sau probe sportive. c. După nivelul participării sistemului nervos la formarea şi

valorificarea deprinderilor: • propriu-zise – cele care se formează prin multe repetări

stereotipe; • perceptive-motrice – influenţate în formare şi folosire de

ambianţă (schi, sporturi nautice etc.); • inteligent-motrice – cele care sunt influenţate în formare şi mai

ales în utilizare de adversarii de întrecere sau de condiţiile concrete în care se execută.

În ceea ce priveşte transferul şi interferenţa deprinderilor motrice, s-a constatat că deprinderile învăţate anterior pot influenţa pozitiv sau negativ însuşirea altora noi.

Instruirea pozitivă este numită transfer, iar cea negativă, interferenţă.

De regulă, prin procesul de generalizare, elementele comune sunt transferate din structura deprinderii vechi, în structura deprinderii noi.

Interferenţa este tot un transfer, dar negativ, situaţie care trebuie şi poate fi evitată printr-o planificare judicioasă a procesului de învăţare şi consolidare a deprinderilor motrice.

Timpul necesar pentru reuşita formării corecte a deprinderilor motrice depinde de gradul de complexitate a deprinderii motrice respective, experienţa motrică anterioară a subiectului, nivelul calităţilor motrice, a indicilor morfo-funcţionali şi de motivaţia executantului.

A. Deprinderile motrice de bază sunt: mersul; alergarea; săriturile; prinderile-aruncările.

a. Mersul se deprinde corect când sunt respectate următoarele recomandări:

• executarea mersului cu braţ şi picior opus; • contactul labei piciorului cu solul să se realizeze pe pingea, după care urmează rularea pe întreaga talpă;

Universitatea SPIRU HARET

Page 211: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

211

• coordonarea amplitudinii oscilaţiilor corpului; • adaptarea respiraţiei la tempoul mersului; • poziţia trunchiului să fie în uşoară extensie, corpul relaxat. Cele mai frecvente greşelile întâlnite în efectuarea mersului, care

trebuie să constituie obiectul activităţii corective, sunt: • orientarea exagerată a picioarelor spre exterior; • oscilaţia laterală (legănarea) a corpului; • mers îngenunchiat (ci genunchii îndoiţi); • mers cu „târşirea” picioarelor; • mers cu piciorul şi braţul de aceeaşi parte. Poziţii incorecte ale corpului, în mers: • umerii căzuţi; • spatele rotunjit; • mers săltat; • mers rigid (ţeapăn) ş.a. Sisteme de acţionare (mijloace, exerciţii) ce pot fi utilizate

pentru perfecţionarea deprinderii motrice mers sunt foarte diverse. De exemplu: mers pe loc şi din mişcare, cu mişcarea activă a braţelor, cu ridicarea genunchilor, pe vârfuri, pe marginea internă sau cea externă a labei piciorului; mers ghemuit; mers în „pasul uriaşului”; mers în diferite formaţii; mers cu mânuirea unor obiecte; mers accelerat cu trecere în alergare etc.

b. Alergarea, ca deprindere motrică, de bază are multiple aplicaţii, mai ales în activitatea sportivă.

De la începutul învăţării acesteia, se va urmări efectuarea unei alergări corecte, economicoase, cu corpul relaxat. În procesul de învăţare a acestei deprinderi motrice, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

• contactul piciorului cu solul se va face pe pingea; • trunchiul să fie uşor înclinat înainte; • capul ridicat, cu privirea orientată înainte la 7-8 m; • braţele să se mişte activ, pe lângă corp, uşor îndoite din

articulaţia cotului; • corpul relaxat, respiraţia regulată şi cât mai profundă. În timpul executării exerciţiilor de alergare, majoritatea acestora

se vor efectua cu viteza de deplasare medie (la o viteză de deplasare maximă, corpul este încordat), controlându-se modul de acţionare a tuturor segmentelor corpului.

Universitatea SPIRU HARET

Page 212: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

212

Concomitent cu învăţarea alergării cât mai relaxate, se va urmări şi coordonarea alergării cu respiraţia.

Greşeli de urmărit spre a fi înlăturate: • corpul crispat; • trunchiul înclinat înapoi; • alergare îngenuncheată; • alergare pe toată talpa; • braţele nu sunt îndoite din articulaţia cotului, sau balansarea lor

în lateral; • mărimea necorespunzătoare a paşilor. Sisteme de acţionare (mijloace, exerciţii) utilizate pentru

perfecţionarea alergării, ca şi în cazul mersului sunt numeros. De exemplu: mers alternat cu alergare; alergare cu joc de gleznă; alergare cu genunchii sus; alergare cu paşi încrucişaţi; alergare cu pendularea gambelor spre înainte şi spre înapoi; alergare în şir, în coloană şi alte variante; alergare pe teren variat; alergare accelerală, lansată etc.

c. Săriturile sunt, de regulă, desprinderi de pe sol printr-un efort şi angajarea aparatului osteo-articular, a sistemului muscular şi a funcţiilor de bază ale organismului.

Săriturile pot fi clasificate astfel: a) naturale – fără sprijin, executate pe loc, de pe loc sau din

mers ori alergare; peste obstacole, sau trecând, călcând pe obstacol; la coardă etc. Ele pot fi folosite în pregătirea organismului pentru efort, pentru influenţarea selectivă a aparatului locomotor, pentru dezvoltarea calităţilor motrice, în cadrul jocurilor de mişcare, a ştafetelor şi a parcursurilor aplicative, ca, de exemplu: sărituri ca mingea; sărituri cu întoarceri 90º, 180º, 360°; sărituri cu genunchii la piept, sărituri cu depărtarea şi apropierea picioarelor, sărituri cu forfecarea picioarelor, sărituri din fandat în fandat etc.

b) construite după un anumit algoritm – săriturile din gimnastica acrobatică, sportivă sau cea ritmică; săriturile din atletism, în lungime sau triplu etc.

Învăţarea săriturilor cu sprijin la aparate se realizează învăţând separat, fiecare fază a acesteia. În mod deosebit, se va avea în vedere următoarele:

• elanul să fie o alergare uniform accelerată; • alegerea corectă a locului de bătaie; • însuşirea corectă a zborului; • aşezarea corespunzătoare a palmelor pe aparat;

Universitatea SPIRU HARET

Page 213: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

213

• asigurarea condiţiilor materiale pentru o aterizare elastică; • evitarea unor posibile accidente. d) Prinderile-aruncările – stau la baza unor acte şi acţiuni

motrice folosite în activitatea cotidiană şi în cea de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie.

Aruncările pot fi executate cu una sau ambele mâini, de pe loc sau din deplasare, din poziţii diferite, sub formă de: azvârliri, împingeri, lansări, rostogoliri şi respingeri. De asemenea, pot fi efectuate la ţintă sau la distanţă.

Prinderile sunt mai dificile decât aruncările, pentru că necesită aprecierea vitezei de deplasare a obiectului, a direcţiei, a înălţimii, a traiectoriei, a volumului obiectului, a forţei de contact etc.

Prinderea şi aruncarea şi se vor învăţa mai întâi de pe loc, acordând o atenţie deosebită alegerii dimensiunilor obiectelor utilizate.

B. Deprinderile utilitar-aplicative Dintre aceste deprinderi motrice fac parte: târârea, căţărarea,

escaladarea, tracţiunea-împingerea, ridicarea şi transportul de greutăţi/obiecte etc.

a. Târârea este o formă de deplasare a corpului în poziţii joase cu ajutorul braţelor şi picioarelor; ca exerciţiu fizic, această mişcare urmăreşte tonificarea musculaturii trunchiului şi spatelui, mobilitatea coloanei vertebrale, corectarea unor deficienţe etc.

Târârea se poate efectua prin mai multe procedee: • pe palme şi gambe; • pe antebraţe şi gambe; • pe o parte a corpului, fiind culcat (se foloseşte pentru transport de greutăţi); • în poziţii culcat, facial şi dorsal, cu sau fără ajutorul membrelor. Învăţarea deplasării prin târâre se face cu braţul şi piciorul opus,

continuând cu deplasarea braţului şi piciorului de aceeaşi parte. b. Tracţiunea şi împingerea urmăresc dezvoltarea forţei, prin

acţiunea unor grupe musculare. Tracţiunile pot fi: • între doi parteneri, aflaţi faţă în faţă, cu priza la mâini sau aflaţi

lateral cu priza la corp; • între două echipe a căror subiecţi se află dispuşi în şir, şi

fiecare apucă de o frânghie, sau dispuşi în linie, subiecţii ţinându-se de mâini ori de braţe.

Împingerile pot fi executate:

Universitatea SPIRU HARET

Page 214: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

214

• pe perechi · palmă în palmă cu partenerii faţă în faţă; · palmele pe umerii partenerilor sau în lateral; · palmele pe omoplaţii partenerului; · faţă în faţă, stând ghemuit sau într-un picior etc; • pe grupe, împingere cu o prăjină etc. În activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară, aceste

deprinderi motrice se execută, de regulă, în cadrul unor activităţi desfăşurate sub formă de întreceri, partenerii sau echipele trebuind să fie echilibrate ca forţă, greutate şi talie a componenţilor. De asemenea, se va avea în vedere ca solicitarea grupelor musculare să fie judicioasă, ca şi dozarea efortului, asigurându-se şi efectuarea pauzelor necesare revenirii organismului.

c. Ridicarea şi transportul de greutăţi sunt exerciţii cu caracter preponderent de forţă, rezistenţă şi îndemânare şi se clasifică în:

• ridicări şi transport de obiecte; transportul acestora se poate face prin rostogolire, tragere, împingere, iar ridicarea şi purtarea poate fi realizate pe braţe, pe piept, pe spate, umeri; exerciţiile pot fi efectuate individual sau în grup;

• ridicări şi transport de personae; transportul persoanelor se poate face în spate, pe umeri, prin susţinerea sub genunchi şi sub braţe, sub formă de „roabă” sau „în scăunel”.

Din punct de vedere metodic, la această deprindere motrică se va ţine seama de următoarele:

• însuşirea optimă a tehnicii de ridicare şi transport şi sincronizarea mişcărilor (apucare, ridicare, transport);

• solicitare alternativă a grupelor musculare şi „protejarea” coloanei vertebrale;

• în cazul transportului colectiv, greutatea se va repartiza în mod uniform pe toţi partenerii.

d. Escaladarea reprezintă capacitatea de a trece peste obstacole înalte prin mijloace proprii. Exerciţiile de escaladare dezvoltă curajul şi unele calităţi motrice, ca: îndemânarea, forţa etc.

La executarea acestor exerciţii, se recomandă următoarele: • la alegerea unui obstacol ce urmează să fie escaladat, se va ţine

seama de accesibilitatea lui; • la început, se va folosi procedeul cel mai simplu (traversarea

prin culcarea abdomenului pe obstacol pentru trecerea în cealaltă parte), apoi pot fi folosite procedee mai complexe, ca: prin sărituri, păşire etc.

Universitatea SPIRU HARET

Page 215: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

215

• locul de aterizare sau coborâre va fi asigurat corespunzător, eventual cu saltele de gimnastică;

• numărul repetărilor nu trebuie să ducă la acumularea unei oboseli mari;

• folosirea acestor deprinderi în jocurile de mişcare, ştafete sau parcursuri aplicative se va face numai după însuşirea tehnicilor de execuţie adecvate.

e. Căţărarea constă în urcarea şi coborârea pe un „aparat” (frânghie, scara fixă sau din frânghie, cadrul de gimnastică, banca de gimnastică aşezată vertical sau oblic etc.).

Căţărarea se poate efectua: cu deplasare orizontală (la frânghie, bancă, bară etc.), cu deplasare oblică (la frânghie sau scara de frânghie) sau verticală.

Întrucât exerciţiile de căţărare sunt în mare măsură exerciţii de forţă, se va acorda atenţie atât însuşirii tehnicii, cât şi dezvoltării grupelor musculare care contribuie la realizarea lor.

C. Folosirea deprinderilor motrice de bază şi utilitar-aplicative Deprinderile motrice de bază şi utilitar-aplicative sunt prezente

în întreaga activitate (prin sistemele de acţionare) şi prin unele activităţi special concepute şi desfăşurate în şcoală, cum sunt: parcursurile aplicative şi jocurile de mişcare.

C.1. Parcursurile aplicative Sunt structuri complexe în cadrul cărora se aplică deprinderile

motrice de bază şi utilitar-aplicative. Aceste parcursuri prezintă unele particularităţi, ca:

• se pot organiza în diferite condiţii, în funcţie de dotările materiale de care se dispune;

• asigură dezvoltarea calităţilor motrice; • se realizează o mobilizare mare (se pot organiza sub formă de

întrecere) şi creează o participare angajantă, o stare emoţională a participanţilor la aceste parcursuri;

• permit includerea unor elemente de problematizare în participarea subiecţilor la aceste parcursuri;

Parcursurile utilitar-aplicative pot fi caracterizate după: • elementele de bază din conţinutul lor; • dificultatea sarcinilor de rezolvat sau a obstacolelor incluse în

parcursul respectiv; • calităţile motrice solicitate; • lungimea traseului sau numărul obstacolelor.

Universitatea SPIRU HARET

Page 216: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

216

Pentru buna desfăşurare a parcursurilor utilitar-aplicative, se recomandă respectarea următoarelor cerinţe organizatorice şi metodice:

• stabilirea numărului şi natura obiectelor şi aparatelor ce urmează a fi folosite şi verificarea lor prealabilă;

• amenajarea locurilor de aterizare, de regulă cu saltele de gimnastică, luându-se toate măsurile pentru prevenirea accidentelor;

• reglarea înălţimii obiectelor, a aparatelor după posibilităţile subiecţilor;

• anticiparea efortului depus de subiecţi în timpul desfăşurării parcursului prin:

· mărirea sau micşorarea numărului de aparate sau obiecte; · uşurarea sau îngreuierea unui exerciţiu; · repetarea de mai multe ori a parcursului; · creşterea sau reducerea vitezei de parcurgere a traseului; · micşorarea sau mărirea lungimii traseului; · modificarea înălţimii obiectelor, a aparatelor; · introducerea unor elemente de întrecere. · evitarea introducerii în porţiunile finale ale traseului a unor

exerciţii cu grad ridicat de dificultate. La alcătuirea parcursurile utilitar-aplicative, se va ţine seama de: • gradul de însuşire a exerciţiilor solicitate tuturor subiecţilor în

timpul desfăşurării parcursului; • vârstă şi sex; • posibilităţile motrice ale subiecţilor; • dotarea materială. C.2. Jocurile de mişcare Jocurile de mişcare constituie importante mijloace ale activităţii

de educaţie fizică şi sportivă şi prezintă numeroase avantaje. Dintre acestea, pot fi enumerate următoarele:

• creează stări emoţionale pozitive; • contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a organismului, la

menţinerea unei stări optime de sănătate; • contribuie eficient la formarea deprinderilor şi priceperilor

motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor ramuri şi probe sportive;

• activitatea se desfăşoară, de regulă, în colectiv. Acest lucru presupune colaborarea cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, a

Universitatea SPIRU HARET

Page 217: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

217

motivelor, acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale echipei, încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, asumarea unor responsabilităţi;

• contribuie la dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă; • jocul de mişcare permite manifestarea iniţiativei şi

independenţei în acţiuni, afirmarea gândirii, a creativităţii, iniţiativei, a capacităţii de anticipare şi a deciziei;

• jocurile, prin caracteristica lor principală – întrecerea –, stimulează competitivitatea, sporeşte interesul subiecţilor pentru activitate.

Clasificarea jocurilor Caracteristicile principale ale jocurilor sunt determinate de

natura lor, de vârsta celor care le practică, dotarea materială, anotimp, locul desfăşurării etc. Astfel, jocurile pot fi clasificate:

• K. Gross distinge următoarele categorii: · jocuri cu funcţii generale: · jocuri motorii; · jocuri senzoriale; · jocuri intelectuale; · jocuri de voinţă; · jocuri afective. · jocuri de experimentare; • W.Stern împarte jocurile în: · individuale; · sociale. • Psihologul Ursula Şchiopu face următoarea clasificare din

punct de vedere al conţinutului: · jocuri de reproducere a unor evenimente; · jocuri de mişcare; · jocuri de creaţie; · jocuri cu subiect, cu reguli. • Gh. Cârstea, pe planul motricităţii, clasifică jocurile astfel: · jocuri de mişcare; · jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive; · jocuri sportive. De asemenea, în unele lucrări de specialitate (7;51;57) se propun

alte clasificări ale jocurilor: a) După criteriul modului de organizare a participanţilor: · jocuri cu împărţirea colectivului pe grupe (sau echipe);

Universitatea SPIRU HARET

Page 218: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

218

· jocuri fără împărţirea colectivului pe echipe (grupe). b) După locul în care se efectuează: · jocuri în aer liber; · jocuri în interior. c) După „mediul” în care se desfăşoară: · jocuri pe suprafaţă uscată (teren, în sală etc.); · jocuri pe zăpadă; · jocuri pe apă. d) După zona geografică în care se desfăşoară: · jocuri la mare; · jocuri la munte. e) După cadrul „organizatoric”: · jocuri în lecţie; · jocuri în „recreaţia organizată”; · jocuri în activitatea independentă; · jocuri în tabere; · jocuri în staţiuni balneo-climaterice. f) După obiectivele instructiv-educative pe care le vizează: · jocuri pentru atenţie, captarea şi educarea acesteia; · jocuri pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază; · jocuri pentru deprinderi şi/sau priceperi motrice (consolidarea,

perfecţionarea sau verificarea acestora). g) După natura „materialelor folosite”: · jocuri cu obiecte; · jocuri fără obiecte. h) După criteriul obiectivelor activităţii de educaţie fizică şi

sportivă: · jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice

de bază şi utilitar-aplicative (jocuri pentru alergare, pentru sărituri, pentru aruncări; jocuri pentru căţărare, jocuri pentru târâre, jocuri pentru escaladare etc.);

· jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor specifice diverselor ramuri şi probe sportive;

· jocuri pentru dezoltarea calităţilor motrice de bază; · jocuri pentru dezvoltarea atenţiei. În perioada preşcolară, în grădiniţă, jocul de mişcare ocupă locul

central în activitatea zilnică a copilului.

Universitatea SPIRU HARET

Page 219: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

219

Prezente în şcoală, în programele de educaţie fizică, în toate ciclurile de învăţământ, jocurile de mişcare asigură într-un mod plăcut şi eficient realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive. De asemenea, utilizate în lecţii, în aproape toate „momentele” lecţiei (excepţie făcând cel destinat influenţării selective a aparatului locomotor) asigură o densitate crescută, atât motrică cât şi funcţională.

Jocurile de mişcare asigură un cadru de desfăşurare favorabil, deosebit de plăcut al activităţilor extraşcolare.

Unele recomandări metodice pentru asigurarea unei eficienţe crescute a jocurilor de mişcare:

• alegerea jocului trebuie să ţină seama de vârsta şi sexul participanţilor, de particularităţile somato-funcţionale şi psihice ale subiecţilor, de nivelul lor de pregătire;

• regulile jocului trebuie înţelese şi respectate de către toţi participanţii la joc;

• să se aibă în vedere condiţiile materiale şi climaterice în care se desfăşoară;

• echipele să fie de valoare apropiată sau egale ca număr al participanţilor;

• în situaţiile în care desfăşurarea jocului reclamă existenţa mai multor arbitri, aceştia vor fi nominalizaţi de către cel care conduce activitatea respectivă, din rândul unor persoane apreciate pentru competenţa şi obiectivitatea lor;

• folosirea posibilităţilor de stimulare a spiritului competitiv al participanţilor la joc.

7.2.3.2. Priceperile motrice Unii autori le numesc abilităţi care permit valorificarea

conştientă, în condiţii neprevăzute, variabile, a deprinderilor motrice stăpânite de subiect.

Priceperea motrică, în cazul unor deprinderi motrice simple, precede acestora. Această anticipare se numeşte „pricepere motrică simplă, elementară” şi reprezintă prima etapă, cea a iniţierii în bazele tehnice ale deprinderilor motrice. După familiarizare, în condiţii noi, neprevăzute, subiectul selectează şi apoi execută deprinderile motrice care se impun, în funcţie de condiţiile variabile; această pricepere motrică este denumită „complexă”.

Universitatea SPIRU HARET

Page 220: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

220

Majoritatea specialiştilor (7;34;51) consideră însă că priceperea motrică apare ca un element de valorificare a deprinderii motrice în condiţii nestudiate în prealabil, având sensul de iscusinţă, dibăcie, măiestrie sau pregătire temeinică.

Priceperile motrice au ca suport şi totodată influenţează procesele cognitive, cum sunt: memoria, gândirea creatoare, imaginaţia etc.

În funcţie de experienţa motrică, de numărul şi varietatea deprinderilor motrice pe care le stăpâneşte, subiectul poate executa în mod conştient deprinderile motrice neînsuşite încă.

Caracteristicile priceperilor motrice: • sunt componente neautomatizate ale activităţii motrice

voluntare; • aria lor de manifestare depinde de nivelul pregătirii motrice; • fac parte din sfera măiestriei motrice; • sfera cea mai largă de aplicare a lor o reprezintă jocurile de

mişcare, parcursurile, traseele aplicative, jocurile sportive, ştafetele etc. • se bazează şi influenţează procesele cognitive: memoria,

gândirea creatoare, imaginaţia etc.; • se consolidează prin folosirea metodelor moderne de instruire. Obişnuinţele sunt considerate, în numeroase lucrări de

specialitate (8;34;51), activităţi voluntare, care exprimă preferinţe, predilecţii sau pasiuni pentru un anumit gen de activitate.

Obişnuinţele se cultivă pe fondul unor deprinderi, dar ele nu sunt simple tehnici şi modalităţi de acţiune. Ele au rezonanţe puternice, susţinute de convingeri ferme şi exprimă modul de comportare a fiecărui individ, în diferite situaţii.

7.2.4. Dezvoltarea calităţilor motrice (Capacitatea motrică) 7.2.4.1. Principalele forme de manifestare motrică. Consideraţii generale Calităţile motrice sau capacitatea motrică reprezintă un

ansamblu de potenţe motrice fundamentale ale omului, pe care se construiesc deprinderile motrice. Cu cât calităţile motrice au o dezvoltare optimă, cu atât se vor învăţa sau forma mai rapid mai multe şi variate deprinderi motrice.

Universitatea SPIRU HARET

Page 221: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

221

Calităţile motrice pot fi definite ca însuşiri ale organismului sportivului, concretizate în capacitatea de efectuare a acţiunilor motrice, cu anumiţi indici de forţă, îndemânare, mobilitate, rezistenţă şi viteză.

Calităţile motrice nu se educă, cum se mai consideră uneori. Calităţile personalităţii umane se educă, iar cele motrice se dezvoltă prin antrenarea lor.

Fiecare dintre calităţile motrice are atribute (etaloane) caracteristice. Astfel, pentru forţă, acest etalon este „încărcătura”, pentru îndemânare – „gradul de complexitate şi precizia acţiunii”, pentru rezistenţă – „durata acţiunii”, iar pentru viteză –„rapiditatea mişcărilor”.

Calităţile motrice se clasifică astfel: a) de bază: forţa, îndemânarea, mobilitatea (supleţea), rezistenţa

(anduranţa) şi viteza; b) specifice (combinale): sunt rezultatul acţiunii a două sau mai

multe calităţi motrice; ( De exemplu: forţa + viteza = detentă); O altă clasificare a acestora le încadrează în capacităţi

condiţionale (forţă, rezistenţă-anduranţă, supleţe şi viteză) şi capacităţi de coordonare (orientarea spaţio-temporală, diferenţierea kinestezică, echilibru, reacţia motrică, transformarea mişcării, ritmul).

Calităţile motrice se dezvoltă de-a lungul vieţii, mai cu seamă în anumite perioade optime de vârstă, în urma unor activităţi specifice de educaţie fizică şi sport (Fig.7.1).

Fig. 7.1. Perioadele optime pentru dezvoltarea calităţilor motrice

(după Gh. Mitra)

Universitatea SPIRU HARET

Page 222: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

222

Întrucât atunci când se lucrează pentru dezvoltarea calităţii motrice de bază (forţa), deseori se produc unele accidente, considerăm important ca, în continuare, să ne referim pe scurt la cauzele care le determină şi care trebuie eliminate. Important de reţinut este şi faptul că, în procesul de desfăşurare a lecţiilor de educaţie fizică, de pregătire a sportivilor, prevenirea accidentelor trebuie să înceapă cu eliminarea cauzelor care le poate provoca. În principal, aceste cauze rezidă în:

• absenţa examenului medical iniţial; • insuficienta vindecare a unui traumatism anterior; • utilizarea unui echipament neadecvat, neadaptat; • absenţa echipamentului de protecţie; • existenţa unui cadru neadecvat de a practica exerciţiile fizice; • lipsa unei supravegheri atente; • insuficienta cunoaştere a tehnicii de bază a exerciţiului

respectiv ; • nerespectarea particularităţilor de vârstă, de sex, a nivelului de

pregătire etc.; • alegerea neadecvată a unui (unor) partener (i); • neadaptarea regulilor sportului specific adulţilor la caracte-

risticile şi posibilităţile fizice, tehnice individuale sau colective ale celor care sunt puşi să practice sportul în cauză.

a. Forţa este capacitatea motrică, ce permite omului să învingă o rezistenţă sau să se opună unui stimul cu un efort intens al musculaturii sale sau „capacitatea aparatului neuromuscular de a învinge o rezistenţă internă sau externă prin intermediul contracţiei musculare” (Gh Cârstea - 7).

Factori de condiţionare a forţei: • numărul fibrelor musculare antrenate în contracţie; • frecvenţa impulsurilor pe care neuronii motori o transmit la

muşchi; • numărul unităţilor motorii activate într-un muşchi; • diametrul, dimensiunile muşchilor; • durata contracţiei musculare; • valoarea energetică a substanţelor angrenate în procesul

energetic; • efectele biomecanice ale segmentelor angrenate în acţiunea

motrică; • acţiunea optimă a segmentelor, ligamentelor şi articulaţiilor

angrenate în mişcare; • gradul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice.

Universitatea SPIRU HARET

Page 223: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

223

Formele de manifestare a forţei sunt: a. În funcţie de participarea grupelor musculare, avem : • Forţa generală, care se referă la gradul de dezvoltare a

întregului sistem muscular; • Forţa specifică sau specială, care permite manifestarea unei

forţe musculare în regimuri şi la nivelurile impuse de specializarea sportivă.

b. În funcţie de caracterul contracţiei musculare: • Forţa dinamică sau izotonică – se manifestă când, în urma

contracţiei, fibrele musculare îşi modifică dimensiunile. Când fibrele musculare se scurtează în urma intrării în acţiune a muşchilor agonişti (motori), forţa dinamică este de tip „învingere” (regim miometric), iar când fibrele se lungesc prin intrarea în acţiune a muşchilor antagonişti, forţa dinamică este de tip „cedare” (regim pliometric);

• Forţa statică sau izometrică – se manifestă când, în urma contracţiei, nu se modifică forma fibrelor musculare. În cazul forţei izometrice, capacitatea de forţă maximă a executantului este mai mică decât rezistenţa externă;

• Forţa mixtă, combinată sau auxotonică – este o alternanţă a celor două forţe dinamică şi statică.

c. În funcţie de capacitatea de efort, de raportul dintre forţă şi greutatea corpului:

• Forţa maximă sau absolută. Este forţa cea mai mare produsă de o contracţie musculară voluntară;

• Forţa relativă exprimă raportul dintre forţa maximă şi greutatea corporală, valoarea forţei pe kilogram corp.

d. După modul în care acţionează împreună cu celelalte calităţi motrice:

• în regim de îndemânare; • în regim de rezistenţă; • în regim de viteză (explozivă). Procedeele metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice forţa: • Procedeul „în circuit”; • Procedeul „ridicării de greutăţi’’ (sau cu încărcături ): • creşterea continuă a încărcăturii; • creşterea în trepte; • creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii; • Procedeul contracţiilor musculare izometrice intense şi rapide ( Procedeul eforturilor dinamice );

Universitatea SPIRU HARET

Page 224: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

224

• Procedeul Power – Training • Metoda eforturilor repetate „până la refuz”; • Metoda eforturilor izometrice. b. Îndemânarea este calitatea motrică complexă, ce exprimă

capacitatea de coordonare a unora dintre segmentele corpului sau ale acestuia în întregime, pentru a selecţiona şi executa, rapid şi corect, acte sau acţiuni motrice.

Această calitate motrică implică: precizie, amplitudine, echilibru, orientare spaţio-temporală, ritm, ambilateralitate etc.

Factori de condiţionare a îndemânării: • plasticitatea, mobilitatea proceselor fundamentale ale

sistemului nervos central (excitaţia şi inhibiţia); • activitatea analizatorilor (semnale auditive, optice,

chinestezice, tactile şi vestibulare); • nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice; • experienţa motrică, numărul şi gradul de stăpânire a deprin-

derilor şi priceperilor motrice; • nivelul gândirii şi memoriei subiectului, capacitatea sa de

anticipare; După formele de manifestare, îndemânarea se clasifică în

următoarele categorii : • generală; • specifică ( specială ); • în regimul altor calităţi motrice. Procedeele metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice

îndemânarea (după Hirtz) sunt clasificate astfel : • folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite pentru efectuarea

exerciţiilor; • efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic (braţ, picior

etc.); • schimbarea tempoului şi a ritmului de execuţie; • limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul; • efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu

restricţii; • schimbarea procedeelor de execuţie; • efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii acestora

(introducerea unor mişcări suplimentare); • efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale

diferite, la aparate, instalaţii şi simulatoare.

Universitatea SPIRU HARET

Page 225: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

225

• Pentru activitatea sportivă, stabilirea unor întâlniri cu adversari diferiţi ca valoare şi nivel de pregătire;

c. Mobilitatea este capacitatea omului de a utiliza maximul potenţial anatomic de locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblul articulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cu amplitudine mare.

În literatura de specialitate, se întâlnesc frecvent noţiunile: mobilitate, supleţe sau flexibilitate, pentru definirea acestei calităţi motrice care influenţează efectuarea optimă a unui exerciţiu, a elementelor şi procedeelor tehnice, amplitudinea, forţa, viteza, expresivitatea şi eficienţa.

Factori de condiţionare a calităţii motrice mobilitatea sunt: • supleţea coloanei vertebrale; • existenţa unei mobilităţi în articulaţii, care să permită

efectuarea diferitelor mişcări; • forma suprafeţelor articulare; • tonusul muscular şi capacitatea de întindere a ligamentelor,

tendoanelor şi a fibrelor musculare; • temperatura mediului ambiant; • predispoziţiile genetice, vârsta, sexul; • starea de oboseală; • pregătirea prealabilă a aparatului locomotor. Formele de manifestare a acestei calităţi motrice sunt: • generală; • specială. O altă clasificare a acestor forme de manifestare a mobilităţii are

drept criteriu caracterul: pasiv, activ sau mixt al acestuia. Cele mai recomandate procedee metodice utilizate pentru

dezvoltarea acestei calităţi motrice sunt : • exerciţii cu partener, exerciţii de tipul întinderilor, la care se

adaugă şi cele executate folosind propria greutate sau cea a aparatelor ajutătoare;

• exerciţii bazate pe schimbarea ritmului de execuţie, prin mic-şorarea sau mărirea amplitudinii;

• exerciţii combinate, jumătate dinamice şi jumătate statice, apli-cate în situaţia în care se urmăreşte dezvoltarea elasticităţii unor grupe musculare care limitează mişcarea şi forţa altora, adică a antagoniştilor;

Universitatea SPIRU HARET

Page 226: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

226

• folosirea unor grupe de exerciţii cu îngreuieri (cu mingi medicinale, diverse obiecte, ca: gantere, bastoane etc.) sau exerciţii fără îngreuieri, de tipul: înclinări, rotări, avântări, flexări, balansări etc.

• utilizarea metodei Stretching. Cuvântul stretch, (engl.) înseamnă „întindere”.

d. Rezistenţa este capacitatea organismului de a face eforturi de o anumită intensitate, un timp mai îndelungat, fără a scădea eficienţa activităţii depuse sau a capacităţii de a rezista la oboseală, în exerciţiile de lungă durată.

Factori de condiţionare ai rezistenţei: • capacitatea pulmonară; • capacitatea cardio-vasculară; • compoziţia sângelui, capilarizarea şi reglarea periferică; • resursele energetice, activitatea enzimatică şi mecanismele hor-

monale de reglare; • capacitatea de rezistenţă şi tipul de fibre musculare cuprinse în

activitate; • capacitatea proceselor volitive care susţin efortul; • calitatea metabolismului şi a surselor energetice care determină

procesele metabolice. Formele de manifestare ale calităţii motrice rezistenţa : a) În funcţie de implicarea în efort, de ponderea grupelor

musculare şi ale marilor organe şi funcţii, distingem : • rezistenţa locală, când angajează mai puţin de 1/3 din totalul

grupelor musculare; • rezistenţa regională, când angajează între 1/3 şi 2/3 din

volumul total al masei musculare; • rezistenţa generală (globală), când angajează peste 2/3 din

totalul grupelor musculare (aproximativ 70 %). b) Unii specialişti clasifică rezistenţa în: rezistenţă generală

(globală) sau, cum o numesc anglo-saxonii şi francezii, anduranţă şi rezistenţă specifică (specială), care este la rândul său locală şi regională.

c) Din punct de vedere fiziologic şi biochimic, al surselor energetice, al duratei şi intensităţii efortului, se clasifică în:

• rezistenţa anaerobă (alactacidă) sau rezistenţa scurtă, speci-fică unor eforturi de scurtă durată, cuprinsă între 45 secunde şi 2 minute. Intensitatea efortului este maximă ( 95-100 %);

• rezistenţa aerobă sau rezistenţa lungă – presupune un efort cu o durată de peste 8 minute;

Universitatea SPIRU HARET

Page 227: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

227

• rezistenţa mixtă (anaerob lactacid) – după un proces de tip aerob, urmează cel anaerob. Este specifică eforturilor de durată medie şi are o desfăşurare cuprinsă într-un interval de 2-8 minute. Intensitatea efortului este de cca 80-90 %.

d) După natura efortului: rezistenţă în efort cu intensitate variabilă şi în efort cu intensitate constantă.

e) În funcţie de implicarea celelorlalte calităţi motrice, poate fi : • în regim de forţă (întâlnită în practicarea unor sporturi, cum sunt:

patinajul viteză, canotajul, caiac-canoe, ciclismul, schiul fond etc.); • în regim de îndemânare (jocuri sportive); • în regim de viteză (probe sportive în care efortul se desfăşoară

în apnee şi este propriu probei de 100 m plat din atletism şi 50 m la înot etc.).

Procedeele metodice pentru dezvoltarea calităţii motrice rezistenţa:

a. Procedee metodice constând în modificarea (variaţia) volumului efortului.

a.1. procedee bazate pe efectuarea unor eforturi uniforme, în care creşte volumul (distanţa, durata, număr de repetări etc.), iar intensitatea rămâne aceeaşi;

a.2. procedeul eforturilor repetate, în care se efectuează aceeaşi unitate de efort (distanţă, durată etc.), iar numărul de repetări creşte.

b. Procedee metodice care au la bază modificarea (variaţia) intensităţii efortului, constând în efectuarea unor eforturi variabile şi în efectuarea eforturilor progresive.

c. Procedee metodice care îmbină modificarea intensităţii şi a volumului efortului şi se aplică în antrenamentul pe/cu intervale sau fracţionat.

e. Viteza este capacitatea omului de a executa mişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare (A. Demeter – 12). Viteza se exprimă în termeni calitativi – foarte rapid, rapid, foarte lent, lent, ceea ce se defineşte ca „tempou” – şi în termeni cantitativi, prin durată.

Viteza, ca mişcare spaţio-temporală are tempou şi ritm. Tempoul reprezintă densitatea (numărul) mişcării pe unitatea de

timp (numărul de acţiuni pe reprize, numărul de mişcări pe minut etc.). Ritmul poate fi definit ca o repetare periodică a unei mişcări. Factori care condiţionează viteza: • moştenirea genetică a individului; • plasticitatea, mobilitatea proceselor fundamentale ale siste-

mului nervos central (excitaţia şi inhibiţia);

Universitatea SPIRU HARET

Page 228: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

228

• viteza transmiterii impulsurilor nervoase; • gradul de funcţionalitate a analizatorilor; • elasticitatea şi calitatea fibrei musculare care alcătuiesc muş-

chiul (numărul fibrelor albe-rapide angrenate în mişcare); • valoarea surselor şi proceselor energetice; • nivelul unor factori de natură morfologică, constituţionali ai

subiectului (lungimea segmentelor şi mobilitatea articulară); • gradul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice. Formele de manifestare ale vitezei. În lucrările de specialitate

sunt prezentate următoarele viteze: de reacţie, de execuţie, de repetiţie, de deplasare sau viteza integrală şi cea în regimul celorlalte calităţi motrice.

Procedeele metodice folosite pentru dezvoltarea calităţii motrice viteza trebuie să urmărească :

• creşterea treptată a tempoului de execuţie până la atingerea vitezei maxime;

• repetarea exerciţiilor respective într-un tempou maxim; • alternarea tempourilor de execuţie mai lentă cu cele efectuate

în viteză maximă; • utilizarea unor mijloace, instalaţii, aparate, menite a asigura

exerciţii în tempou maxim (De exemplu: alergare la vale, aruncări cu obiecte mai uşoare etc.) ;

• executarea unor mişcări, procedee tehnice fără obiect (minge) şi fără prezenţa adversarilor;

• eliminarea unor faze de execuţie (eliminarea paselor, preluarea mingii direct etc.);

• reducerea amplitudinii mişcărilor, reducerea rezistenţei materialelor;

• folosirea unor forţe externe pentru uşurarea exerciţiului şi creşterea vitezei de execuţie.

O altă clasificare a procedeele metodice folosite, pentru dezvoltarea calităţii motrice viteza, se poate face în funcţie de condiţiile de desfăşurare a mişcării respective:

• în condiţii normale şi în tempouri maxime; • în condiţii uşurate, cu intensitate supramaximală; • în condiţii îngreuiate şi cu intensitate submaximală; • în tempouri alternative, maximale şi submaximale, determinate

de intervenţia externă (antrenor, mijloace mecanice etc.).

Universitatea SPIRU HARET

Page 229: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

229

CAPITOLUL 8

Principiile didactice (de instruire) în educaţia

fizică, sportivă şi kinetoterapie 8.1. Consideraţii generale Principiile didactice sau de instruire în educaţia fizică, sportivă

sunt acele elemente de bază, cerinţe, obiective, teze fundamentale ale organizării şi desfăşurării procesului instructiv-educativ şi de recuperare.

Principiile de instruire şi de recuperare în kinetoterapie dirijează atât activitatea desfăşurată de către profesorul de educaţie fizică, antrenorul sportiv sau kinetoterapeut, cât şi pe cea de asimilare, dezvoltare sau recuperare-realizată de către subiect (elev, sportiv sau pacient). Aceste principii alcătuiesc un sistem unitar, ca rezultat al generalizării experienţei din domeniul didacticii, al pedagogiei şi al teoriei educaţiei fizice şi sportive, al antrenamentului sportiv şi al kinetoterapiei.

Sistemul principiilor didactice include atât pe cele specifice procesului de instruire, cât şi pe cele ale educaţiei. Dintre numeroasele clasificări şi categorii enunţate în literatura de specialitate, desigur că importante sunt şi cele ce vizează activitatea de educaţie sau pe cea de cercetare ştiinţifică. În continuare, însă, noi ne vom referi la cele specifice instruirii în educaţia fizică şi sportivă şcolară. Unanim recunoscute sunt următoarele :

• Principiul intuiţiei; • Principiul accesibilităţii; • Principiul participării conştiente şi active; • Principiul sistematizării şi continuităţii; • Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii); • Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice.

Universitatea SPIRU HARET

Page 230: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

230

8.2. Principiul intuiţiei Orientează întreaga activitate de instruire, „de predare“,

efectuată de profesor (antrenor, kinetoterapeut), în sensul că la baza organizării acesteia stă perceperea clară a celor transmise (a cunoştinţelor, a deprinderilor şi principiilor), a celor ce urmează a fi însuşite de subiecţi.

În domeniul educaţiei fizice şi sportive, acest principiu, această teză fundamentală este cu atât mai importantă, în faza de învăţare, cu cât formarea deprinderilor motrice nu poate fi ruptă de baza sa senzorială. În acest sens, la începutul activităţii este important a se apela la analizatorii vizuali, tactili, auditivi, care favorizează înţelegerea temeinică a celor prezentate prin materialele intuitive. Urmează asocierea cu treapta logică, prin folosirea limbajului.

Perceperea nemijlocită a materialului intuitiv şi îmbinarea acestuia cu explicaţiile date realizează legătura nemijlocită dintre primul şi cel de-al doilea sistem de semnalizare. Folosirea materialelor intuitive şi a demonstraţiei este deosebit de importantă în procesul de preadare la clasele primare. Copiii, este cunoscut, au o mare înclinaţie spre imitare. La aceştia, gândirea lor porneşte de la „concret” la „abstract”.

Folosirea materialelor intuitive (poze, schiţe, chinograme şi tot mai mult, în ultimul timp, a imaginilor video) stimulează gândirea executanţilor, care sub îndrumarea profesorului sunt ajutaţi, orientaţi, pentru a descoperi elementele principale ale efectuării deprinderilor respective. Explicaţiile specialistului (profesor) orientează observaţia executanţilor spre modul concret de efectuare a mişcării (de exemplu, la lovitura mingii cu piciorul, se poate observa mişcarea corpului, a piciorului care loveşte mingea prin pendularea amplă a acestuia şi nu doar finalitatea mişcării şi, în mod deosebit, dacă este „gol” sau nu).

Utilizarea materialelor intuitive se face, de regulă, în situaţia predării de noi elemente şi procedee tehnice sau acţiuni tactice. De multe ori, în procesul de perfecţionare a deprinderilor motrice, a unor elemente şi procedee tehnice de mare măiestrie, se apelează, chiar şi în cazul sportivilor avansaţi, la materiale intuitive (de regulă, la imaginile video).

În kinetoterapie, implicarea analizatorilor determină înţelegerea aprofundată a restului exerciţiilor pe care pacientul trebuie să le execute. După conştientizarea teoretică, se recurge la demonstrarea exerciţiilor de către kinetoterapeut. Uneori, mişcarea se face împreună

Universitatea SPIRU HARET

Page 231: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

231

(kinetoterapeut-pacient), astfel că pacientul este ajutat de către kinetoterapeut, acesta „conducând“ efectiv executarea de către subiect. Se depăşeşte, apoi, treapta senzorială a perceperii, ceea ce înseamnă „vizionarea“ imaginii exerciţiului respectiv, referabil în mişcare, lucru posibil cu ajutorul casetelor video şi cu explicaţiile de rigoare.

8.3. Principiul accesibilităţii În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, dar şi în cea de

kinetoterapie, procesul de instruire trebuie să fie corespunzător particularităţilor de vârstă, sex şi pregătire (motrică şi intelectuală) ale subiecţilor.

Respectarea particularităţilor de vârstă şi sex determină reuşita finală. De exemplu, în grădiniţe, spre deosebire de şcoală, copiii au posibilităţi de lucru mai mici, ei au o motricitate mai redusă, cu indici de forţă, rezistenţă mai scăzută. De aceea, este contraindicat să se lucreze de la început cu mingi mari, cu greutăţi maxime cu ştachete şi obstacole ridicate foarte sus etc.

Principiul accesibilităţii impune ca între predare şi posibilităţile concrete ale subiecţilor să existe o permanentă concordanţă. Posibilităţile subiecţilor sporesc evident o dată cu vârsta, cu învăţarea elementelor noi şi perfecţionarea celor vechi. Cadrele de specialitate (profesorii) trebuie să obişnuiască executanţii (subiecţii) cu eforturile susţinute, cu numărul mare de repetări, stimulând continuu dorinţa de afirmare a acestora.

Accesibilitatea exerciţiilor predate nu înseamnă, în didactica educaţiei fizice şi a antrenamentului sportiv, solicitarea limitelor minime ale capacităţii de activitate. Ceea ce astăzi este inaccesibil, mâine, pe baza eforturilor susţinute, poate deveni realitate şi un îndemn pentru a continua, în ideea perfecţionării.

În activitatea practică de antrenament sportiv, specialişti trebuie să urmărească individualizarea instruirii executanţilor (privind volumul efortului, numărul şi complexitatea mijloacelor folosite, durata pauzelor mijloacelor şi metodelor de refacere folosite etc.). În acord cu părerea unor specialişti, consider individualizarea nu ca un principiu al instruirii, ci ca o etapă superioară a accesibilităţi. În lecţia de educaţie fizică este aproape imposibil a se realiza la nivelul fiecărui elev al unei clase individualizarea pregătirii, însă respectarea principiului accesibilităţii este obligatorie. Pentru aceasta, se practică împărţirea

Universitatea SPIRU HARET

Page 232: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

232

elevilor (subiecţilor) pe grupe de valoare apropiată, materializare a principiului accesibilităţii în lecţia de educaţie fizică şcolară, exprimată prin sintagma „tratarea diferenţiată a elevilor pe grupe de nivel valoric”.

În activitatea practică se urmăreşte: folosirea metodelor şi procedeelor metodice de instruire (a explicaţiei, demonstraţiei etc.), în funcţie de nivelul de înţelegere şi de dezvoltare pshiomotrică a elevilor, selecţionarea sistemelor de acţiune a actelor şi acţiunilor motrice, dozarea efortului în funcţie de vârstă, sex, grad de pregătire (nivelul grupei valorice), folosirea acelor mijloace (reglatori metodici) ce pot uşura şi accelera învăţarea; efectuarea diferenţiată a evaluării în funcţie de diferitele criterii specifice educaţiei fizice şi sportive, alte operaţii de natură tehnică, organizatorică, metodică sau materială. Toate aceste preocupări pornesc de la cunoaşterea temeinică a colectivului cu care se lucrează. În acest scop, se efectuează, iniţial şi periodic, măsuri şi testări; asigurarea unui ritm corespunzător, optim, de lucru; respectarea regulilor didactice:

• de la simplu la complex; • de la uşor la greu; • de la cunoscut la necunoscut. Regula de la simplu la complex se referă la indicii de

îndemânare necesari îndeplinirii corespunzătoare a actelor motrice (De exemplu, în baschet, aruncarea la coş, la început, de pe loc, cu două mâini de la piept şi, apoi, cu o mână de la umăr, din săritură, din dribling şi alergare şi, treptat, din unghiuri tot mai ascuţite faţă de coş şi de la o depărtare tot mai mare faţă de panou).

Regula de la uşor la greu se referă, cu precădere, la necesitatea eşalonării predării exerciţiilor fizice pe baza solicitării forţei de execuţie, necesară îndeplinirii diferitelor acţiuni motrice.

Respectarea acestei reguli are o importanţă deosebită în instruirea copiilor, unde orice suprasolicitare a forţelor poate avea consecinţe asupra organismului (de exemplu, efectuarea unor sărituri de pe obstacole se face crescând treptat înălţimea lor, în paralel cu asigurarea corespunzătoare a spaţiilor de aterizare).

Cu toate caracteristicile distincte ale acestor reguli (de la simplu la complex şi de la uşor la greu), între ele există legături strânse care fac ca diferenţierile exerciţiilor, care ar corespunde uneia sau alteia, uneori să se facă anevoios. Ceea ce la un moment dat a fost greu şi complex, în alt moment poate deveni uşor şi simplu.

Universitatea SPIRU HARET

Page 233: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

233

Regula de la cunoscut la necunoscut se referă la necesitatea eşalonării instruirii în aşa fel, încât predarea elementelor noi să se sprijine pe structurile de exerciţii fizice sau cunoştinţele însuşite în activitatea anterioară. Cu cât instruirea curentă are la bază mai multe elemente cunoscute, cu atât se asigură premisele necesare însuşirii trainice a deprinderilor şi calităţilor motrice.

În kinetoterapie, selecţionarea şi folosirea exerciţiilor trebuie făcută întotdeauna în funcţie de handicapul pacientului, de deficienţa asupra căreia se va acţiona prin programul pe care subiectul îl execută.

8.4. Principiul participării conştiente şi active Formarea capacităţii de aplicare la momentul optim, cu o cât mai

mare măiestrie, cu un efort minim şi o eficienţă maximă a deprinderilor şi priceperilor motrice însuşite este nemijlocit condiţionată de participarea activă a subiecţilor, dar şi a specialiştilor în desfăşurarea procesului instructiv al activităţii de educaţie fizică şi sportivă. De exemplu, în scopul dezvoltării fizice cât mai armonioase, se impune executarea anumitor exerciţii fizice. În situaţia în care aceste exerciţii fizice nu sunt executate corect (cu amplitudinea indicată, cu numărul de repetări cerut şi într-o viteză de execuţie optimă etc.), influenţa lor asupra organismului este nesemnificativă şi, prin urmare, nu pot fi realizaţi indicii corespunzători de dezvoltare.

Aplicarea principiului participării active şi conştiente implică respectarea următoarelor cerinţe:

a) înţelegerea de către subiecţi a obiectivelor stabilite pentru activitatea respectivă;

b) manifestarea unei atitudini receptive, responsabile, pentru însuşirea elementelor tehnice, a deprinderilor motrice, a cunoştinţelor teoretice predate;

c) înţelegerea, memorarea structurii exerciţiilor, a mecanismelor acţiunilor motrice ce se vor învăţa;

d) dobândirea capacităţii de apreciere şi evaluarea cât mai obiectivă a rezultatului obţinut;

e) formarea, dezvoltarea capacităţii de a acţiona independent. Aprecierea randamentului unei acţiuni motrice se poate face prin

finalitatea ei, direct prin intermediul performanţei realizate, ce se exprimă în metri, centimetri, secunde, gol marcat, coş înscris etc., cât şi pe baza permanentei comparări a calităţii execuţiilor subiecţilor în raport cu modelul urmărit, cu cel al colegilor (coechipierilor) sau adversarilor, sau

Universitatea SPIRU HARET

Page 234: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

234

chiar în ceea ce priveşte valoarea indicilor calităţilor motrice (forţă, îndemânare, rezistenţă, mobilitate şi viteză). Performanţele obţinute constituie factori de apreciere obiectivă a capacităţii şi nivelurilor de pregătire atinse. În scopul aprecierii obiective de către subiecţi, profesorul (antrenorul) va manifesta preocupare pentru combaterea manifestărilor de neîncredere în forţele proprii, de supraapreciere a forţelor personale, de invocare a unor cauze subiective pentru a justifica insuccesul.

În legătură cu dezvoltarea capacităţii de a acţiona independent, trebuie să avem în vedere că însuşirea cunoştinţelor şi a deprinderilor motrice necesare îndeplinirii activităţilor practice se realizaează sub îndrumarea profesorilor (antrenorilor), însă aplicarea acestora în activitatea concretă este efectuată numai pe seama forţelor proprii ale subiecţilor respectivi. Ca urmare, educarea capacităţii de a acţiona independent are o semnificaţie cu totul deosebită.

Desăvârşirea tehnicii unor deprinderi motrice se realizează pe baza muncii independente, a participării creatoare la rezolvarea diverselor variante ale acţiunii tactice, stimularea gândirii pentru a găsi cele mai eficiente variante de succes în concurs. Aceasta trebuie dezvoltată permenent în procesul instructiv-educativ de către specialişti (profesori, antrenori).

În kinetoterapie, acest principiu asigură conştientizarea pacienţilor privind rolul, efectul exerciţiilor fizice folosite în cadrul programelor respective, ca şi participarea activă la întreaga activitate desfăşurată atât de pacient, cât şi de kinetoterapeut.

Prin toate formele de care dispune kinetoterapeutul, trebuie mereu stimulată participarea subiecţilor la program, crearea convingerii lor că eficienţa, progresul sunt posibile ca urmare a activităţii corecte şi conştiente desfăşurate de către ei înşişi.

În activitatea practică, kinetoterapeutul va trebui permanent să fie alături de pacient, să-l supravegheze şi dirijeze în tot ceea ce face, spre a se ajunge ca, în final, subiectul să fie în măsură să facă exerciţiile necesare şi să-şi autoevalueze propria activitate.

8.5. Principiul sistematizării şi continuităţii Predarea cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor, dezvoltarea

calităţilor motrice se fac în concordanţă cu obiectivele urmărite atât prin planul de pregătire curentă, imediată, cât şi în cele de perspectivă. În aplicarea acestui principiu, se recomandă respectarea următoarelor cerinţe:

Universitatea SPIRU HARET

Page 235: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

235

• eşalonarea şi desfăşurarea întregului proces instructiv-educativ în concordanţă cu particularităţile de conţinut ale programelor de educaţie fizică sau ale ramurilor de sport;

• materialul nou predat să se sprijine pe cunoştinţe şi deprinderile formate în activitatea anterioară şi, în acelaşi timp, să contribuie la lărgirea şi perfecţionarea continuă a indicilor pregătirii, asigurând astfel succesul activităţii viitoare;

• asigurarea desfăşurării eşalonate a procesului de instruire, a legăturii dintre clase (ani de pregătire sportivă), între trimestre (etapele de pregătire sportivă) şi între cicluri (stadii) de pregătire;

• activitatea celor cuprinşi în practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului să aibă caracter sistematic, ritmic şi continuu, fără întreruperi.

De asemenea, în activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv, repetarea sistematică a exerciţiilor fizice după un plan judicios elaborat, corespunzător structurilor de mişcări, volumului obiectivelor, a performanţelor propuse.

În activitatea de kinetoterapie, acest principiu se referă, în primul rând, la ordonarea elementelor ce alcătuiesc un exerciţiu sau a acelor exerciţii care vor fi folosite în cadrul unei şedinţe de tratament ori a acestor exerciţii în cadrul unui program ce cuprinde un ciclu de şedinţe. De asemenea, se are în vedere asigurarea unei continuităţi în activitate, a ritmicităţii şi eficienţei programului stabilit, a tratamentului efectuat.

8.6. Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii) Pentru rezolvarea numeroaselor situaţii complexe ce apar în

activitatea de educaţie fizică şi sportivă, este necesară stăpânirea temeinică a deprinderilor, priceperilor şi cunoştinţelor însuşite în procesul instructiv-educativ. Reuşita activităţii desfăşurate impune respectarea următoarelor cerinţe ale principiului însuşirii durabile:

• să se asigure fixarea temeinică a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor, dezvoltarea calităţilor motrice, în paralel cu creşterea indicilor funcţionali ai organismului şi, a celor de dezvoltare fizică;

• să nu fie programată însuşirea unui număr mare de deprinderi motrice într-un timp scurt. Consolidarea oricărui stereotip dinamic presupune un timp relativ îndelungat de repetare. Dacă într-un interval scurt se urmăreşte fie însuşirea mai multor deprinderi motrice, fie dezvoltarea pe un fond larg a calităţilor motrice, nu se pot obţine rezultatele scontate.

Universitatea SPIRU HARET

Page 236: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

236

Fixarea trainică, durabilă a deprinderilor motrice, perfecţionarea calităţilor motrice, precum şi a celorlalte componente ale instruirii, cu deosebire la elevii din clasele primare sau la sportivii începători, constituie condiţia esenţială a obţinerii randamentului scontat în activitatea viitoare;

• verificarea periodică a gradului de pregătire a subiecţilor (prin probe, norme de control şi concursuri).

Controlul şi autocontrolul asupra nivelului pregătirii elevilor sau sportivilor au rol important în instruirea, dar şi în educarea subiecţilor.

8.7. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice Activitatea de educaţie fizică şi sportivă, după cum am văzut,

este la modul cel mai des întâlnit o activitate prin excelenţă motrică, având finalităţi şi obiective precise.

Elementele de conţinut ale instruirii nu sunt aceleaşi pentru toate sporturile şi domeniile activităţii de educaţie fizică şi sport. Diferenţierea este dată, în primul rând, de cerinţele, obiectivele fiecărei discipline, ramuri, probe sportive. Un anumit sistem de cunoştinţe, deprinderi, calităţi motrice etc. implică practicarea atletismului, a gimnasticii, boxului sau a rugbiului, de exemplu, după cum un alt specific prezintă activitatea de educaţie fizică a preşcolarilor, a elevilor sau cea a persoanelor de vârstă înaintată etc. Înţelegând lucrurile astfel, rezultă că unul din criteriile fundamentale ale organizării instruirii va fi acela al asigurării concordanţei conţinutului acesteia cu cerinţele specifice fiecărei activităţi practice. Orientată în acest fel, instruirea are întotdeauna un caracter concret, strâns legat şi în concordanţă cu practica.

Diferenţierea conţinutului instruirii potrivit specificului fiecărei activităţi practice se referă atât la structurile motrice preponderente în domeniile respective, cât şi la calitatea însuşirii tuturor componentelor acestora. Un anumit nivel de cerinţe solicită practicarea înotului de plăcere în comparaţie cu cel de performanţă. Anumite exigenţe sunt manifestate în subsistemul educaţiei fizice la clasele I-IV şi altele în învăţământul liceal.

Acest principiu este cunoscut în literatură şi sub denumirea de principiul modelării. Aceasta, întrucât, mai cu seamă în antrenamentul sportiv, procesul de instruire urmăreşte realizarea unui model care

Universitatea SPIRU HARET

Page 237: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

237

cuprinde cunoştinţe, deprinderi şi priceperi menite a asigura succesul scontat. Modelul este întâlnit însă şi în sistemul de educaţie fizică, unde, în final, trebuie realizaţi anumiţi indici morfo-funcţionali, cunoştinţe teoretice de specialitate, calităţi, deprinderi şi priceperi motrice, înscrise în programele şcolare cu standarde obligatorii.

8.8. Interdependenţa principiilor didactice (de instruire) Conţinutul, modul concret în care principiile acţionează în

domeniul instruirii, în activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv duc la confirmarea unui adevăr, şi anume, că acestea sunt strâns legate, chiar intercondiţionate, şi se exprimă împreună, aproape simultan. Aceasta ca urmare a modului în care reflectă diferitele laturi, componente, legităţi ale unuia şi aceluiaşi proces, unic prin esenţa sa. Astfel, de exemplu, principiul participării active şi conştiente formulează premisa generală a realizării tuturor celorlalte principii ale educaţiei fizice şi sportive, deoarece atitudinea activă şi conştientă a subiecţilor faţă de activitatea lor condiţionează însuşirea şi accesibilitatea materialului didactic, intuitiv, trăinicia cunoştinţelor teoretice căpătate, a deprinderilor şi priceperilor motrice, a orientării către progresul continuu, spre perfecţionare. Se poate spune că activitatea subiecţilor poate fi considerată cu adevărat conştientă doar atunci când conduce la realizarea obiectivului stabilit, când ea concordă cu cerinţele ce decurg din principiile intuiţiei, accesibilităţii şi sistematizării.

Legături mai mult sau mai puţin strânse există între toate principiile instruirii. Astfel, pentru stabilirea unei cât mai judicioase şi raţionale succesiuni, ca şi pentru creşterea progresivă a eforturilor este necesar să se ţină seama de principiul accesibilităţii, cu individualizarea ce se impune. La rândul lor, limitele accesibilului se lărgesc, respectând principiul sistematizării, urmărindu-se gradarea progresivă.

Legătura dintre principii, unitatea lor duc la asigurarea unei eficienţe maxime a fiecăruia dintre ele şi, în final, la atingerea obiectivelor întregii activităţi.

Universitatea SPIRU HARET

Page 238: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

238

CAPITOLUL 9

Metodele de învăţământ (de instruire) în activitatea

de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie 9.1. Consideraţii generale Procesul de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie este un sistem

complex, ce vizează realizarea unor finalităţi şi obiective precise. Acest proces se supune legii generale de apreciere a oricărei activităţi umane, aceea de a obţine rezultate cât mai bune cu mijloacele cele mai potrivite scopurilor şi obiectivelor anticipate.

Principala cale prin care se realizează creşterea randamentului procesului de învăţământ, a eficienţei instruirii, este perfecţionarea tehnologiei, respectiv a formelor şi mijloacelor prin care se ajunge la rezultatul scontat. Tehnologia didactică desemnează demersul întreprins de cadrul de specialitate (profesor, antrenor sau kinetoterapeut) în vederea „aplicării principiilor învăţării într-o situaţie practică de instruire” (R.J.Davitz, S.Ball).

Tehnologia didactică nu se reduce la folosirea mijloacelor tehnice pentru transmiterea de cunoştinţe teoretice, priceperi sau deprinderi motrice, ea incluzând într-un tot unitar toate componentele procesului de învăţământ, înlăturând anumite graniţe artificiale între ele, insistând asupra interdependenţei dintre conţinut şi toate celelalte aspecte, cum ar fi organizarea metodelor, procedeelor folosite, relaţiile profesor-subiecţi etc.

În cadrul tehnologiei, un loc important îl ocupă strategiile didactice. Acestea cuprind un ansamblu de procedee prin care se realizează conlucrarea dintre cadrele de specialitate (profesor, antrenor) şi subiecţi, în vederea predării şi învăţării unui volum de cunoştinţe teoretice, informaţii, a formării unor priceperi şi deprinderi motrice, a dezvoltării personalităţii umane.

Universitatea SPIRU HARET

Page 239: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

239

Orice strategie este, în acelaşi timp, rezultatul interacţiunii mai multor procedee, este o succesiune de operaţii, urmărind multiple obiective didactice. De aceea, alegerea unei strategii în domeniul activităţii de educaţie fizică şi sport se face în funcţie de anumite criterii: conţinutul informaţional, particularităţile de vârstă, sex, grad de pregătire, situaţia concretă etc.

Metoda de predare-învăţare în aceste domenii (educaţie fizică, sport sau kinetoterapie) este calea urmată de subiecţi (elevi, sportivi, pacienţi) şi de cadrul de specialitate (profesor, antrenor, kinetoterapeut), pentru a atinge obiectivele propuse. Unii specialişti consideră metoda „un program” după care se realizează acţiunile practice, ca şi cele individuale, în scopul realizării obiectivelor specifice. Metoda este un anumit fel de a proceda în funcţie de fazele pe care le implică procesul instructiv-educativ.

Metodele cuprind un ansamblu de procedee, acestea fiind auxiliare ale metodei. Astfel, folosirea materialului intuitiv într-o lecţie se realizează prin diferite procedee, după cum, şi în activitatea sa, un profesor poate utiliza diverse procedee pentru realizarea obiectivului.

Între noţiunea metodă de învăţământ şi noţiunea de mijloc de învăţământ trebuie făcută, deşi e greu, o separaţie clară. Metoda trebuie înţeleasă ca mijloc prin care se realizează însuşirea conţinutului învăţământului, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, educarea proceselor psihice etc. În concluzie, pentru definirea „metodei”, semnificaţia etimologică de „cale spre un scop” clarifică foarte bine sensul celor prezentate anterior.

Prin metodele de învăţământ înţelegem, deci, căile care duc la instruirea subiectului, iar prin mijloace de învăţământ se denumesc obiectele, instrumentele etc. folosite în procesul de învăţământ.

Mijloacele cu care se operează în cadrul metodei pot fi diferite, dar metoda rămâne aceeaşi.

În strânsă legătură cu noţiunea metodă de învăţământ este noţiunea de procedeu. Procedeul este un aspect particular, practic, de aplicare a unei metode. Astfel, la folosirea explicaţiei, ca metodă de învăţământ, se poate recurge prin mai multe procedee: prezentarea unei chinograme, îmbinarea explicaţiei cu vizionarea unor imagini înregistrate pe casete video etc., cu care specialiştii reuşesc atât realizarea unor lecţii vii, atractive, cât mai cu seamă ating un înalt spor de eficienţă.

Universitatea SPIRU HARET

Page 240: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

240

Orice metodă există ca atare numai prin procedeul sau procedeele concrete aplicate. În practică, se acţionează prin procedeu, nu prin metodă, care există doar teoretic, conceptual.

Metodele didactice au constituit dintotdeauna subiect de dezbatere, de afirmare a unor opinii diferite şi, nu de puţine ori, diametral opuse. Uneori, însemnătatea lor a fost supraevaluată, alteori subapreciată. Au fost etape când s-a considerat că formarea subiectului depinde în cea mai mare măsură de metoda didactică folosită, ba chiar se preconiza folosirea unei metode unice, singura capabilă să asigure instruirea. În antichitate, Socrate socotea că această metodă este conversaţia, în şcolile din Evul Mediu acest rol l-a avut expunerea.

Încă la începutul secolului al XVII-lea, I.A.Comenius arăta că rezultatele în procesul de învăţământ depind mai ales de metodele folosite. Se manifestă, însă, şi un anumit regres al încrederii în valoarea metodelor de învăţământ, determinat de acei adepţi ai unor concepţii conform cărora dezvoltarea copilului ar depinde predominant (sau chiar exclusiv) de înzestrarea lui nativă. De asemenea, unii pedagogi consideră că activitatea didactică are numeroase asemănări, esenţiale, cu cea artistică. După aceştia, alegerea unor metode bune ar depinde de inspiraţia momentului, de intuiţia profesorului sau antrenorului. Ignorarea, în totalitate, a unei pregătiri prealabile, a alegerii deliberate a unei metode adecvate şi acceptarea doar a capacităţii de improvizaţie este o greşeală.

Şi în ceea ce priveşte metodele de învăţământ există o multitudine de clasificări. Una dintre acestea este aceea ce se realizează după principalele laturi ale educaţiei: metodele educaţiei intelectuale, metodele educaţiei morale, metodele educaţiei estetice, metodele educaţiei fizice etc. Procesul de învăţământ este însă un proces unitar. Aceeaşi metodică didactică influenţează asupra întregii personalităţi a elevului şi determină modificări sub aspect intelectual, moral, estetic, fizic etc. E adevărat că orice metodă dobândeşte unele particularităţi în funcţie de latura educativă în care se foloseşte, dar aceste particularităţi nu schimbă esenţa metodei respective. Din acest motiv, nu vom recomanda prezentarea lor separată (metodele educaţiei intelectuale, morale etc.), ci vom prezenta metodele generale de învăţământ, care se folosesc, cu un anumit specific, în toate laturile educaţiei.

În literatura de specialitate (8), pentru activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv sunt prezentate metodele specifice, inclusiv într-un „sistem clasic” cu următoarele componente:

Universitatea SPIRU HARET

Page 241: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

241

a) metode de instruire propriu-zisă; b) metode de educaţie; c) metode de verificare şi apreciere; d) metode de corectare a greşelilor de execuţie; e) metode de refacere a capacităţii de efort. În educaţie fizică şi antrenament sportiv, metodele de instruire

propriu-zise vizează următoarele obiective de bază: însuşirea cunoştinţelor specifice, precum şi formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice; dezvoltarea calităţilor motrice.

Gh. Cârstea (8) clasifică aceste metode astfel: I. Verbale 1. Expunerea a. povestirea b. explicaţia c. prelegerea 2. Conversaţia 3. Brain-storming-ul 4. Studiul individual II. Intuitive 1. Demonstraţia a. nemijlocită (propriu-zisă) b. prin planşe, schiţe etc. (materiale inconografice) c. prin mijloace tehnice moderne Observarea execuţiei de către alţi subiecţi III. De exersare a. independentă, a deprinderilor şi/sau priceperilor motrice b. a mai multor deprinderi şi/sau priceperi motrice c. a complexelor pentru dezvoltarea fizică d. pentru dezvoltarea calităţilor motrice 9.2. Metode de asimilare, de însuşire a cunoştinţelor teoretice de specialitate; formarea, consolidarea deprinderilor motrice, dezvoltarea calităţilor motrice Schematic, metodele de asimilare, de însuşire a cunoştinţelor

teoretice specifice, formarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice, dezvoltarea calităţilor motrice pot fi prezentate ca în tabelul nr. 9.1.

Universitatea SPIRU HARET

Page 242: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

242

Tabelul nr. 9.1.

În raport cu vârsta subiecţilor, se folosesc diverse metode. Metoda practică sau activă reprezintă calea care foloseşte

acţiunea motrică, activitatea practică ca mijloc pentru instruire, pentru însuşirea unor deprinderi şi priceperi motrice.

În procesul de învăţare, subiecţii efectuează uneori activităţi preponderent imitative, alteori activităţi creatoare.

Exersarea (repetarea exerciţiilor) Învăţarea deprinderilor motrice nu se face prin „comunicare

verbală”. Nici un elev nu poate să înveţe să înoate, să schieze, să alerge peste garduri sau să arunce o suliţă privind doar la profesor (antrenor). Ca să deprindă o acţiune motrică, subiectul trebuie să încerce, să facă, să refacă, să repete, până ce intră în posesia „modelului” acţiunii respective, până ce această acţiune se automatizează, devenind o deprindere, o obişnuinţă. Numai prin practică, prin repetări, exersare, se învaţă cel mai bine o deprindere (R.Gagné). Or, tocmai aceasta este exerciţiul (exersarea). În sensul etimologic al cuvântului, a efectua un exerciţiu (lat. exercitium din exercere) înseamnă a executa o acţiune în mod repetat şi conştient, a face un lucru de mai multe ori, în vederea dobândirii unei deprinderi motrice.

A exersa mai înseamnă a supune la efort repetat anumite funcţii mintale sau motrice (organice), în scopul dezvoltării şi menţinerii lor.

Această metodă este fundamentală în procesul de învăţare, specific activităţii de educaţie fizică şi sport. Exerciţiul face parte din

Universitatea SPIRU HARET

Page 243: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

243

categoria tehnicilor de antrenament, dar subliniem că el nu trebuie înţeles numai în sensul de repetare a unor acţiuni (deşi se poate învăţa şi în acest mod), ci de refolosire intensivă şi extensivă a unor elemente şi structuri globale semnificative, proprii sarcinii de învăţare, în contexte semnificative (R.Titone).

Exerciţiul, asigurând formarea deprinderilor motrice, a unor moduri de acţiune bine elaborate şi consolidate, contribuie implicit şi la realizarea altor obiective, cum ar fi:

• aprofundarea înţelegerii regulilor, noţiunilor, a principiilor şi teoriilor învăţate, prin aplicarea lor în situaţii noi şi cât mai variate;

• dezvoltarea unor capacităţi şi aptitudini intelectuale şi fizice, a unor trăsături de voinţă şi caracter, a unor calităţi morale etc.;

• consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor motrice însuşite, ceea ce face să crească probabilitatea păstrării în memorie a lanţurilor motorii şi verbale, mai ales dezvoltarea operaţiunilor mintale; prevenirea uitării; sporirea capacităţii operatorii a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderii motorii, oferind posibilităţi noi de transfer.

Întreaga activitate de educaţie fizică şi sportivă are semnificaţia unui îndelungat şi asiduu exerciţiu, care, dincolo de formarea unor capacităţi şi deprinderi specifice acestor activităţi, ramurilor sportive, urmăreşte să înzestreze practicanţii cu deprinderi motrice, obişnuinţe de practicare organizată sau independentă a sportului şi care să le permită o autoperfecţionare continuă, în tot cursul vieţii lor.

Metoda exersării (repetării) face parte din categoria metodelor algoritmice, deoarece presupune respectarea riguroasă a unor prescripţii stabilite. Deci, nu orice acţiune este un exerciţiu, ci numai cele ce se repetă relativ identic, conştient, şi se încheie cu formarea unor componente automatizate ale activităţii de educaţie fizică şi sportivă. Copiii, începătorii în activitatea sportivă de performanţă, observă şi imită comportarea, execuţia adulţilor, a celor avansaţi.

Exerciţiile imitative prezintă, desigur, şi unele neajunsuri. Astfel, începătorul, lipsit de experienţă şi de spirit critic, poate alege modele inferioare ca valoare, îşi poate forma deprinderi greşite ca structură, greu de înlăturat ulterior. De aceea, procesul, didactic trebuie să fie îndrumat de specialist. Aceasta va permite, mai cu seamă, urmărirea evoluţiei copilului, a începătorului, pentru ca acesta să-şi însuşească modelele valoroase, printr-o selecţie şi organizare judicioasă a exerciţiilor.

Universitatea SPIRU HARET

Page 244: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

244

Didactica cunoaşte o multitudine de tipuri de clasificare a exerciţiilor:

a. După funcţiile îndeplinite, pot fi nominalizate, de exemplu exerciţii: introductive; de observaţie; de bază; paralele; de asociaţie; de exprimare concretă (gimnastică, patinaj artistic, înot sincron, jocuri etc.); de exprimare abstractă (scris, cânt, limbaj vorbit); repetitive (de modele autentice, de exemplu); de operaţionalizare; aplicative; de consolidare; corective; de evaluare etc.;

Exerciţiile introductive sunt primele pe care le fac subiecţii pentru a se familiariza cu execuţia demonstrată de profesor (antrenor)

Exerciţiile de bază (de antrenament) sunt executate de subiecţi după ce au înţeles cum trebuie efectuat corect exerciţiul respectiv. Aceste exerciţii asigură formarea deprinderilor motrice. Corectarea de la început a unei deprinderi greşit învăţate este deosebit de importantă. In acest sens, trebuie reţinut că este mai dificilă corectarea unei deprinderi greşite decât formarea unei deprinderi noi.

În procesul complex de antrenament sportiv, la unele probe, ramuri sportive, înainte de a se trece la executarea exerciţiilor de bază, se organizează exerciţii pe simulatoare.

Exerciţiile paralele. Pentru menţinerea deprinderilor motrice formate şi pentru preîntâmpinarea „slăbirii-ştergerii” lor e necesar ca în activitatea practică, o dată cu efectuarea exerciţiilor pentru formarea de noi deprinderi motrice, să se urmărească şi întărirea acelora formate anterior.

b. Exerciţii individuale; de echipă; colective, mixte etc.; c. După gradul de determinare a activităţii, există exerciţii

algoritmizate, în întregime dirijate (bazate pe executarea repetată a unui comportament descris în termeni algoritmici, adică cu determinarea riguroasă a operaţiilor de efectuat şi a succesiunii lor specifice, mai ales în însuşirea unor comportamente); exerciţii semi-algoritmizate (semidirijate) şi exerciţii libere (autodirijate); exerciţii de diferite grade de complexitate etc.

Folosirea cu succes a exerciţiilor este condiţionată de respectarea unor cerinţe:

• subiecţii trebuie să-şi însuşească „un model” cât mai perfect şi accesibil de imitat;

• explicaţiile date subiecţilor de profesor, antrenor sau kinetoterapeut, să fie cât mai clare, pe înţelesul subiecţilor;

• exerciţiile trebuie să fie variate, atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi forma lor;

Universitatea SPIRU HARET

Page 245: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

245

• executarea exerciţiilor în mod gradual şi progresiv; • eşalonarea exerciţiilor şi executarea lor într-o ordine care să

asigure ca noile deprinderi să fie o continuare a celor învăţate, însuşite, o „complicare” treptată a lor;

• realizarea unei activităţi creatoare prin organizarea în aşa fel a exerciţiilor, încât subiecţii să treacă treptat de la o activitate imitativă, îndrumată pas cu pas, la una din ce în ce mai independentă şi creatoare.

9.3. Tendinţe şi orientări metodologice moderne în educaţie fizică şi sport Tendinţele şi orientările metodologice moderne se înscriu în

cadrul general de manifestare, de aplicare a metodelor de instruire în activitatea de educaţie fizică şi sportivă, potenţând progresele înregistrate.

Ceea ce la început a fost o tendinţă devine, cu timpul, o orientare metodologică clar conturată.

În cadrul acestor categorii, se pot distinge două tipuri de schimbări:

a) de tip euristic (gr. heurissken=a descoperi, a afla), care solicită imaginaţia şi creativitatea subiecţilor;

b) de tip noneuristic, care nu solicită imaginaţia şi creativitatea subiecţilor.

În literatura de specialitate (7;8) mai sunt specificate ca tendinţe metodologice moderne: tratarea diferenţiată a subiecţilor pe grupe valorice de nivel biomotric sau motric şi autonomia în educaţia fizică;

Universitatea SPIRU HARET

Page 246: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

246

CAPITOLUL 10

Exerciţiul fizic. Educaţia fizică şi sportivă în

diferitele perioade ale vieţii 10.1. Perioadele Ontogeneza (dezvoltarea individului) cuprinde trei perioade cu

caracteristici distincte în viaţa fiecărui om, specificate în marea majoritate a lucrărilor de specialitate (11, 24 , 36 ):

• Perioada de creştere şi dezvoltare; • Perioada de maturitate şi reproducere; • Perioada de involuţie (senescenţă). 10.1.1. Perioada de creştere şi dezvoltare Este perioada cea mai importantă pentru întreaga evoluţie a

unui individ, jucând un rol primordial în: • păstrarea unei stări optime de sănătate; • dezvoltarea armonioasă, somatică şi funcţională, a organismului; • realizarea unei educaţii integrale şi permanente. Această perioadă de creştere şi dezvoltare se întinde pe un

interval de 22-23 ani. Creşterea şi dezvoltarea reprezintă complexul dinamic de

procese biologice prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa până la maturitate (24). Creşterea este un proces cantitativ, de înmulţire celulară şi somatică, întruchipat de sporirea în greutate, volum şi dimensiuni ale corpului. Dezvoltarea este un proces calitativ, de diferenţiere celulară, care se traduce prin modificări şi îmbunătăţiri funcţionale ce marchează o perfecţionare şi o adaptare a aparatelor şi sistemelor din organism, o evoluţie complexă şi o integrare coordonată a lor într-un tot unitar (M. Ifrim).

Universitatea SPIRU HARET

Page 247: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

247

Literatura de specialitate oferă o mare varietate de informaţii privind periodizarea creşterii. În funcţie de particularităţile de vârstă, anatomo-fiziologice, se prezintă următoarea periodizare:

a. Perioada embriofetală, de la concepţie până la naştere; b. Prima copilărie (de la naştere până la 3 ani). • perioada de nou născut (primele 30 de zile); • perioada de sugar (30 zile - 1 an). • perioada de copil mic – antepreşcolar ( 1-3 ani ); c. Perioada de preşcolar (3-7 ani); d. Perioada şcolarităţii (7-18 ani). În funcţie de apariţia pubertăţii (12-14 ani, la fete, şi 14-16

ani, la băieţi), se disting perioadele : • şcolară mică ( antepubertară ) 6-11 ani ; • şcolară mijlocie ( pubertară ) 11-14 ani ; • şcolară mare ( postpubertară ) 14-18 ani . Una dintre clasificările reţinute şi de noi prezintă astfel

periodizarea vârstelor : a) vârsta anteşcolară : 0-6/7 ani; b) vârsta şcolară mică sau copilăria : 6/7-10/11 ani; c) vârsta preadolescentă ( pubertară ) : 10/11-13/14 ani; d) adolescenţa : 13/14 ani-17/18 ani; e) tinereţea : 17/18-28/30 ani; f) vârsta maturităţii ( a adultului ) : 30/35-60/65 ani; g) vârsta a III-a ( bătrâneţea ) : după 65 ani. Evoluţia principalelor particularităţi anatomo-fiziologice ale

primelor perioade de viaţă, determinante pentru formarea şi afirmarea personalităţii sale, este sintetizată în tabelul nr.10.1.

Universitatea SPIRU HARET

Page 248: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

248

Tabelul nr.10.1. Primele perioade de vârstă şi principalele particularităţi

anatomo-fiziologice Periodizarea

creşterii Durata Sistemul

nervos Aparatul locomotor

Aparatul cardio-vascular

Aparatul respirator

0 1 2 3 4 5 6 Prima copilărie

Perioada de nou născut

Până la 30 de zile

-creştere rapidă; -coloana vertebrală rectilinie

-slabă dezvoltare cu predominanţă a centrilor subcorticali

-toracele este îngust şi ridicat; -plămânii 50 %din greutate

Perioada de sugar

30 zile -slab dezvoltat; -evoluţia este foarte rapidă;

-creşterea staturo-pon-derală rapidă;

Periodizarea creşterii

Durata Sistemul nervos

Aparatul locomotor

Aparatul cardio-vascular

Aparatul respirator

-măduva spinării şi nervii periferici se dezvoltă foarte mult.

-la trei luni poate apărea lordoza cervicală, iar la 6 luni, cifoza dorsală; -la 9-12 luni, lordoza ; -masă musculară redusă.

-pulsul scade treptat (până la 120 p/min.); -adaptare la cerinţele intense ale organismului.

-toracele are diametrul antero-posterior mai mic decât cel transversal; -adaptare la necesi-tăţile sugarului; -frecvenţa respiratorie scade (35/min.)

Perioada de copil mic

1-3 ani -circum- voluţii şi scizuri cerebra- le puţin accentu- ate ; celule corticale, nedife- renţiate; fibre nervoase incomplet conso-lidate; -se dezvoltă şi viaţa psihică, se îmbo-găţeşte.

-încetinirea ritmului de creştere ; -modificarea proporţiilor dintre cap, trunchi şi membre ; -oasele prezintă sisteme haversiene neregulate; periost gros; -spaţiile articulare largi.

-se dezvoltă pe măsura necesităţilor; -cordul creşte, în primii trei ani, dublându-şi greutatea şi volumul la un an şi jumătate şi triplându-se la 3 ani; -pulsul scade la 2 ani până la 120-110; la 3 ani până la 100 şi chiar la 90 de pulsaţii.

-aparatul respirator se dezvoltă; -ritmul respirator scade la vârsta de 2-3 ani până la 30 respiraţii pe minut.

Universitatea SPIRU HARET

Page 249: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

249

Tabelul nr. 10.1. (continuare) 0 1 2 3 4 5 6

Perioada de preşcolar

3-7 ani -creierul ca volum este dezvoltat; -aria motrică este departe de maturizare.

-oasele se pot deforma uşor în urma unor solicitări mari şi îndelungate; -muşchii sunt puţin dezvoltaţi.

-ciclul circulator al sângelui, la 3 ani, este de aproximativ 15 secunde.

-plămânii sunt foarte mari faţă de cutia toracică; -căile respiratorii se dezvoltă; capacitatea vitală, la 3-5 ani, este de 500 cm3.

Perioada de şcolar

Perioada şcolară mică

7-11 ani

-creierul are greutatea apropape ca la adult; funcţi-onal, dezvolta-rea este incomple- tă; -o bună dezvolta- re prezintă primul sistem de semnaliza- re; -aria motrică corticală se apropie de maturaţie;

-creşte rezisten- ţa oaselor; -ritmul de creştere este mai rapid (la 6-7 ani), urmează, (la 8-11 ani): încetinire mai ales în sfera somatică (creşterea taliei); -ritmul de osificare scade, nu mai apar centri noi (între 7-9 ani, la fete, şi 7-11 ani, la băieţi);

-cordul recţionează puternic, însă neeconomic la efort ; -frecvenţa cardiacă (medie) în repaus scade de la 100/minut, la 6 ani, la 80/minut, la 12 ani; -reţeaua musculară este dezvoltată;

-plămânii încep să fie asemănători ca structură cu plămânii de adult, dar volumul este mic; -capacitatea vitală, în creştere; -la efort, se recurge la accelerarea frecvenţei respiraţiilor; -muşchii respiratori, insuficient dezvoltaţi;

-lipseşte echilibrul dintre procesele corticale fundamen- tale, re- marcân-du-se o netă predomi- nanţă a excitaţiei;

apoi apare o etapă de proliferare activă; -pericolul apariţiei cifozei toracice;

Universitatea SPIRU HARET

Page 250: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

250

Tabelul nr. 10.1. (continuare) 0 1 2 3 4 5 6

Periodizarea creşterii

Durata Sistemul nervos

Aparatul locomotor

Aparatul cardio-vascular

Aparatul respirator

-încep să stabilească legături între excitanţii verbali şi recţiile musculare motrice.

-musculatura reprezintă, la 6 ani, 21,7% din greutatea corpului (faţă de peste 35 % la adult); -fibrele musculare sunt mai lungi decât la adult ; -tonusul muscular mai scăzut; -forţa slabă datorită masei musculare slabe.

-către opt ani, greutatea corpului se măreşte de aproximativ patru ori.

-către 7 ani, se dublează capacitatea vitală şi se triplează în jur de 10 ani; -numărul mişcărilor/minut, la 7 ani, este de 20.

Perioada de şcolar

Perioada şcolară mijlocie (pubertară)

11-14 ani

-fenome- nul central al pubertă- ţii este maturaţia sexuală, produsă de fluxul crescut de hormoni sexuali, care determină apariţia caractere- lor sexuale secundare, cocomi- tent cu profundele modificări somato- vegetative şi psihice;

Universitatea SPIRU HARET

Page 251: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

251

Tabelul nr. 10.1. (continuare) 0 1 2 3 4 5 6

-sistemul nervos se dezvoltă rapid; -funcţia celui de al doilea sistem de smnalizare domină asupra primului;

-creşte masa musculară; -oasele se dezvoltă mai ales pe seama creşterii în grosime; -oasele devin rezistente la acţiunea factorilor mecanici, de presiune, tracţiune şi răsucire; articulaţiile slab dezvoltate; -muşchii se dezvoltă prin alungirea fibrelor şi nu în grosime.

-se dezvoltă lent; -frecvenţa cardiacă scade de la 90-100 pulsaţii/minut (la începutul perioadei pubertare), la 82-88 pulsaţii/minut (la sfârşitul perioadei pubertare); -către 13 ani, greutatea corpului creşte de 8 ori.

-dezvoltarea toracelui este accentuată; -aparatul respirator se dezvoltă intens; -aparatul respirator se găseşte în strânsă legătură cu aparatul cardio-vascular; -către 14 ani, capacitatea vitală creşte de 4 ori.

Perioada şcolară mare (postpu-bertară)

14-18 ani

-îşi continuă dezvol-tarea; -există un echilibru între excitaţie şi inhibiţie; -deprin- derile motrice se însuşesc uşor; -analizatorii ajung la un grad

-oasele membrelor prezintă un ritm lent de creştere, se apropie de structura şi rezistenţa adulţilor; -muşchii cresc în volum; -tonusul muscular creşte.

-îşi accelerează dezvoltarea; -volumul şi greutatea miocardului cresc; -frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială au valori apropiate de cele ale adultului;

de maturizare pe plan morfolo-gic, dar inferior pe plan funcţional.

-debitul cardiac sporeşte; -la 14 ani ciclul circulator este de 18 secunde.

-morfologic, se apropie de adult; -ventilaţia pulmonară se îmbunătăţeşte; -amplitudinea mişcărilor respiratorii creşte; - capacitatea vitală sporeşte.

Universitatea SPIRU HARET

Page 252: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

252

10.1.2. Perioada de maturitate şi reproducere şi cea de involuţie (senescenţă) Aceste perioade din viaţă se desfăşoară în mod diferit de la

individ la individ, în funcţie de factorii genotipici (ereditari) şi parotipici existenţi.

Există adeseori deosebiri între vârsta calendaristică (cronologică), măsurată prin timpul scurs de la naştere, până la momentul de referinţă pe care-l avem în vedere, şi vârsta biologică a unui organism (care este o rezultantă a evoluţiei bilologice a diferitelor componente ale organismului: organe, ţesuturi etc.).

În funcţie de modificările alcătuirii structurilor ţesuturilor şi organelor –, slăbirea activităţii unor organe, modificări în compoziţia chimică a ţesuturilor şi sângelui –, se definesc : vârsta morfologică, vârsta fiziologică (sau funcţională) şi, respectiv, vârsta biochimică. Pe baza unor teste, se poate stabili un indice global, care, comparat cu standardele populaţiei, pune diagnosticul de „îmbătrânire”.

F. Verzor arată că între cele mai constante modificări care duc la involuţie sunt: creşterea tensiunii arteriale, scăderea capacităţii vitale a plămânului, scăderea acomodării ochiului.

Datele Institutului de Geriatrie din Bucureşti (C.Enăchescu şi dr. C.David) subliniază şi următoarele modificări psihice: scăderea memoriei, atenţiei, accentuarea emotivităţii, astenia etc.

10.2. Principalele obiective, mijloace şi forme specifice ale activităţii de educaţie fizică şi sportivă în diferite perioade ale vieţii 10.2.1. Educaţia fizică în perioada preşcolară Activitatea de educaţie fizică se desfăşoară, în principal, în

cadrul familiei şi al unităţilor preşcolare (grădiniţe) şi urmăreşte: • Întărirea sănătăţii; • Călirea organismului prin folosirea factorilor naturali; • Asigurarea dezvoltării fizice normale; • Dezvoltarea organică şi funcţională; • Formarea principalelor deprinderi naturale motrice, de bază

(mers, alergare, sărituri, aruncări-prinderi);

Universitatea SPIRU HARET

Page 253: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

253

• Învăţarea coordonării mişcărilor; • Formarea deprinderilor igienice; • Formarea unor trăsături pozitive de personalitate şi a unor

calităţi psihice afective şi volitive; • Învăţarea şi practicarea, sub formă de joacă, a înotului,

schiului, patinajului, ciclismului etc. În această perioadă de viaţă, întreaga activitate a copilului se

caracterizează prin multă mişcare, o intensă activitate motrică. Este etapa în care se formează motricitatea, mişcările de bază necesare în viaţă. Prin acţiuni şi activităţi coordonate, se execută corect mersul, alergarea, săriturile, aruncările şi prinderile diferitelor obiecte uşoare etc. Către sfârşitul perioadei, se urmăreşte:

• aterizarea lină la coborârea prin săritură şi la săriturile pe loc; • prinderea obiectelor; • aruncarea unui obiect la distanţă şi la ţintă; • menţinerea echilibrului etc. După formarea deprinderilor motrice, se urmăreşte perfec-

ţionarea lor şi într-un fel dezvoltarea unor calităţi motrice, ca: mobilitatea, îndemânarea, coordonarea şi dirijarea propriilor mişcări în condiţii schimbătoare.

Participarea copiilor la jocurile de mişcare, ca şi la cele de întrecere favorizează formarea unor deprinderi, priceperi (dezvoltarea celor cognitive, afective, volitive şi estetice), a unor calităţi morale şi a unor trăsături pozitive de personalitate.

Mijloacele de bază recomandate a fi utilizate cu copiii preşcolari:

• sunt cele cuprinse în regimul normal de viaţă şi joacă; se cer folosite în condiţii igienice şi sub influenţa factorilor naturali;

• utilizarea mijloacelor de călire şi fortificare a organismului; desfăşurarea activităţii în aer liber, în toate perioadele anului;

• folosirea gimnasticii de bază pentru formarea ţinutei corecte, orientarea în spaţiu, pentru prevenirea sau corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice;

• jocurile de mişcare şi de întrecere (se introduc spre sfârşitul perioadei). Apoi, o dată cu acumularea unor deprinderi şi abilităţi motrice, căpătarea obiceiului temeinic de a urma cuvântul adulţilor şi

Universitatea SPIRU HARET

Page 254: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

254

de a-şi coordona propriile acţiuni cu ale celorlalţi, se recomandă introducerea unor jocuri cu temă în situaţii mai complexe.

Pe lângă întărirea sănătăţii, asigurarea securităţii copiilor, respectarea particularităţilor de vârstă, pregătire-dezvoltare, este necesar să se urmărească stimularea acestora, conceperea şi desfăşurarea unor activităţi care să-i atragă.

Specificul, particularităţile metodicii la această vârstă s-a bucurat de o atentă şi frecventă abordare din partea pedagogilor, psihologilor, specialiştilor. Majoritatea acestora recomandă:

• demonstraţia practică; • exerciţiul fizic să fie cât mai clar explicat; • să se verifice dacă s-a înţeles ce au, concret, de făcut; • explicaţiile teoretice trebuie reduse la maxim (copiii obosesc

repede, nu pot fi mult timp atenţi); • copiii trebuie încurajaţi, ajutaţi. Pentru început, unele obiecte

cu rol de orientare şi limitare, oferă posibilitatea executării corecte a mişcărilor;

• la învăţarea mişcărilor de către copii se utilizează, pe scară largă, procedee de imitaţie şi copiere a unor imagini sau forme;

• repetarea exerciţiilor pentru consolidarea mişcărilor; • asocierea jocurilor cu muzica, cântul; • aprecierea mişcării, a exerciţiilor fizice, a rezultatului să se

facă cu tact pedagogic; • execuţiile în grup asigură o stare de emulaţie şi de bună

dispoziţie. 10.2.2. Educaţia fizică şi sportivă în perioada şcolară Problemele educaţiei fizice şi sportive şcolare sunt amplu tratate

în cadrul lucrării Metodica educaţiei fizice şi sportive (54). Câteva concluzii orientative privind activităţile formale,

nonformale şi informale, utilizate în activitatea de educaţie fizică şi sport a elevilor se referă la principalele forme cuprinse în activitatea didactică, în planul de învăţământ: lecţia de educaţie fizică, celelalte activităţi de educaţie fizică şi sport organizate în şcoală sau în timpul liber al elevilor.

Universitatea SPIRU HARET

Page 255: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

255

Aceste forme specifice domeniului educaţiei fizice şi sportive asigură, pe lângă procesul de instruire, şi recreerea, odihna activă, compensatorie faţă de programul şcolar, cu influenţe favorabile asupra elevilor:

• Menţinerea unei stări optime de sănătate; • Dezvoltarea fizică armonioasă, creşterea normală a orga-

nismului, a indicilor morfo-funcţionali; • Formarea deprinderilor motrice de bază, utilitar-aplicative şi

specifice unor ramuri şi probe sportive; • Dezvoltarea calităţilor motrice de bază; • Prevenirea şi corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice; • Dezvoltarea şi perfecţionarea proceselor psihice; • Realizarea unei căliri fizice şi asigurarea unei capacităţi fizice

ridicate; • Dobândirea şi formarea de cunoştinţe şi deprinderi igienico-

sanitare; • Realizarea unei educaţii fizice şi sportive permanente; • Însuşirea unor cunoştinţe, deprinderi, priceperi şi a atitudinilor

cerute de practicarea unor sporturi; • Educarea în spiritul olimpic, al sportivităţii şi al fair-play-ului. Cultivarea plăcerii de a practica exerciţiile fizice, diferite

sporturi şi activităţi turistice, în scop recreativ şi de divertisment. Pentru realizarea acestor obiective, în activitatea ce se va

concepe şi se va desfăşura, trebuie să se respecte următoarele principii didactice:

• Principiul accesibilităţii; • Principiul intuiţiei; • Principiul participării conştiente şi active; • Principiul sistematizării şi al continuităţii; • Principiul însuşirii temeinice. Metodele de instruire utilizate, de transmitere a cunoştinţelor, de

formare a priceperilor şi deprinderilor, de verificare, apreciere şi stimulare a activităţii elevilor:

• Metode verbale: explicaţia, conversaţia etc.; • Metode practice (intuitive): demonstraţia, repetarea etc.;

Universitatea SPIRU HARET

Page 256: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

256

• Metode pentru evaluarea rezultatelor şi aprecierea activităţii şi a progresului realizat.

Principalele cerinţe de care se va ţine seama în programarea activităţii:

• Concordanţă între obiectivele urmărite şi posibilităţile de a le realiza;

• Respectarea particularităţilor elevilor (vârstă, sex, starea de sănătate, nivelul de pregătire, gradul de dezvoltare a calităţilor motrice);

• Volumul de priceperi şi deprinderi motrice; • Stabilirea conţinutului activităţii în funcţie de baza materială

existentă; • Organizarea activităţilor în aer liber şi utilizarea factorilor

naturali; • Prevenirea accidentelor în timpul desfăşurării activităţilor de

educaţie fizică şi sport şi respectarea cerinţelor igienico-sanitare. 10.2.3. Educaţia fizică şi sportivă în perioada de maturitate La vârsta adultă, prin activităţile sportive se urmăreşte: • Menţinerea unei stări optime de sănătate; • Funcţionarea optimă a organismului şi asigurarea unei

capacităţi înalte în activitatea de instruire şi cea productivă; • Dezvoltarea fizică armonioasă şi echilibrată; • Consolidarea calităţilor motrice; • Formarea şi dezvoltarea, la un nivel superior, a priceperilor şi

deprinderilor necesare în profesie, în activitatea aleasă; • Formarea şi dezvoltarea trăsăturilor pozitive morale, de

personalitate: caracter, temperament, atitudini şi aptitudini; • Pregătirea pentru educaţia pentru timp liber, cea fizică şi

sportivă continuă şi adecvată vârstei. Cultivarea bucuriei, a unui tonus ridicat, prin mişcarea în aer liber;

• Practicarea individuală şi în grup (colectiv) a diferitelor ramuri sportive.

• Dobândirea şi perfecţionarea cunoştinţelor priceperilor şi deprinderilor specifice;

Universitatea SPIRU HARET

Page 257: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

257

• Realizarea educaţiei sportive, cultivarea spiritului sportiv şi de fair-play în întreaga viaţă a individului;

• Dezvoltarea şi perfecţionarea unor deprinderi estetice şi artistice;

• Pregătirea, formarea şi dobândirea unor priceperi şi cunoştinţe pentru practicarea diferitelor forme de turism;

• Diminuarea influenţelor nocive ale stresului, ale celorlalţi factori poluanţi, prin practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului;

• Realizarea unei odihne active şi divertisment prin practicarea mijloacelor educaţiei fizice şi sportive. O angajare în activităţile „Sportul pentru toţi”.

Tabelul nr.10.2.

Alergarea de jogging, durata în minute (după Wollbenberg)

Lunile de la începerea alergării Vârsta (ani) Sexul 1 2 3-4 5-6

25-33 Bărbaţi 10 12 15 18 34-44 8 10 13 16 44-56 6 8 11 14

Peste 60 4 6 9 12 22-29 Femei 6 9 12 15 30-41 4 7 10 13 42-57 3 5 8 11

Peste 58 2 4 6 9 Pentru tinerii cuprinşi în învăţământul universitar (mai cu seamă

în primii doi ani), ca şi pentru cei ce-şi satisfac serviciul militar, educaţia fizică se realizează pe baza unor programe ce au o orientare profesional-aplicativă riguros conturată. Vârsta adultă este vârsta la care acumulările din perioada şcolară, cunoştinţele, deprinderile, în general, educaţia permanentă se manifestă concret. Participarea la activitatea de educaţie fizică şi sportivă (ca practicanţi sau ca spectatori) este facultativă.

Conţinutul, formele de organizare, particularităţile de care trebuie să se ţină seama sunt prezentate în capitolul „Sportul pentru toţi”.

Universitatea SPIRU HARET

Page 258: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

258

10.2.4. Educaţia fizică la vârstă înaintată Desfăşurarea unor activităţi sportive, după perioada de

maturitate, urmăreşte să asigure: • Menţinerea unei stări cât mai optime de sănătate sau refacere a

sănătăţii; • Întârzierea, diminuarea proceselor de îmbătrânire a celulelor; • Sporirea posibilităţilor funcţionale ale organismului; • Menţinerea unei cât mai bune capacităţi de muncă şi activităţi

creatoare, a deprinderilor şi calităţilor motrice; • Corectarea, diminuarea deficienţelor fizice; • Practicarea exerciţiilor fizice sub forma gimnasticii igienice, a

sportului, a alergării, plimbărilor, a drumeţiilor, activităţilor turistice, în scop recreativ şi de divertisment (De exemplu, alergarea de jogging conform distanţelor de alergare prevăzute în tabelul nr.10.2.).

În organizarea activităţii, se va ţine seama, în permanenţă, de avansarea pe trepte de vârstă, de gradul de pregătire, ca şi de posibilităţile fizice ale participanţilor. Periodic, este recomandabil ca practicanţii exerciţiilor fizice să efectueze şi câte un control medical şi chiar să utilizeze autocontrolul şi să folosească frecvent mijloacele de odihnă şi refacere după efort. Activitatea se recomandă să se desfăşoare în principal în aer liber, urmărindu-se permanent corecta dozare a efortului.

Universitatea SPIRU HARET

Page 259: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

259

CAPITOLUL 11

Educaţia fizică şi sportul feminin

11.1. Particularităţi ale participării fetelor –, femeilor la activitatea de educaţie fizică şi sport. Participarea fetelor la întreaga activitate de educaţie fizică şi

sportivă desfăşurată, ca şi locul cel mai important pe care îl joacă femeile în activitatea sportivă de performanţă impun cunoaşterea principalelor aspecte şi particularităţi legate de această participare.

Realizarea principalelor obiective ale acestei activităţi de către fete, femei vizează, în primul rând :

• menţinerea unei stări optime de sănătate; • creşterea rezistenţei organismului; • dezvoltarea calităţilor motrice şi, în mod special, dezvoltarea

fizică armonioasă; • creşterea performanţelor sportive. Importanţa unor asemenea obiective impune, ca primă

necesitate, practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului de către un număr cât mai mare de femei.

Sportul feminin a cunoscut, mai cu seamă în secolul XX, o continuă expansiune.

Dacă la prima acceptare a participării femeilor la Jocurile olimpice din 1912 (numai la înot şi tenis de câmp) s-au înregistrat 57 participante, la Jocurile Olimpice din a doua jumătate a secolului 20, la fiecare ediţie olimpică, participarea femeilor a fost întru totul comparabilă cu cea a bărbaţilor, marcând o spectaculoasă expansiune numerică şi ridicarea nivelurilor de performanţă. De asemenea, azi femeile participă la probe, sporturi, socotite până mai ieri apanajul bărbaţilor (fotbal, haltere, lupte, judo, hochei pe iarbă sau unele probe din atletism, ca: prăjină, ciocan, triplu salt, maraton etc.).

Studii statistice efectuate cu ocazia Jocurilor Olimpice arată că decalajul dintre performanţele femeilor şi cele ale bărbaţilor scade

Universitatea SPIRU HARET

Page 260: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

260

continuu. Astfel, s-a apreciat că, la Jocurile Olimpice de la Berlin (1936) şi Londra (1948), randamentul sportiv al femeilor a fost de 81,7% faţă de bărbaţi; la Helsinki (1952), acest randament a fost de 84,8%, la Tokyo (1964), de 86 %, iar la Munchen (1972), de cca 87 %. Se poate aprecia că decalajul este tot mai mic în probele de viteză, înot, alergări, dar mai mare în probele de forţă-rezistenţă şi forţă-viteză (sărituri, fond ).

Asemenea diferenţe se explică prin unele trăsături caracteristice ale deprinderilor şi calităţilor motrice.

Femeia are o dotare motrică pentru sporturile şi probele de viteză, îndemânare, mobilitate, anduranţă (predominant aerobă) şi mai puţin pentru sporturile de forţă sau sporturi ce reclamă mari încordări neuro-psihice sau fizice. De aceea, în selecţie, ca şi în antrenamentul şi competiţiile sportive, trebuie să se ţină seama de aceste particularităţi morfo-funcţionale ale organismului.

În viaţa femeii intervin câteva situaţii fiziologice deosebite, cum sunt cele legate de pubertate (care coincide cu apariţia ciclului menstrual) şi sarcina.

11.2. Principalele particularităţi morfo-funcţionale ale organismului feminin în diferitele perioade ale vieţii Acestea pot fi sintetizate : a. În perioada şcolară mică ( antepubertară ), până la 11-12

ani, dezvoltarea fetelor este în general uniformă, dar mai înceată decât a băieţilor. Stratul adipos subcutanat, în comparaţie cu băieţii, este mai bine reprezentat. Toracele este mai îngust la fete. Trenul superior este mai slab dezvoltat, iar reacţia aparatului cardiovascular şi respirator este mai intensă. Revenirea, după efort, la nivelul iniţial este mai rapidă la fete. În repaus, frecvenţa cardiacă (F.C.) este mai mare cu 8-10 bătăi/minut faţă de băieţi.

Tensiunea arterială este mai scăzută la fete şi creşte o dată cu vârsta. În ceea ce priveşte respiraţia, ea este de cca 22 respiraţii/minut în repaus, cu o creştere însemnată în timpul şi după efortul fizic. Elasticitatea toracelui este mai scăzută , iar capacitatea vitală este mai mică decât la băieţi. Fetele prezintă o musculatură şi un aparat ligamentar mai slab dezvoltat în comparaţie cu băieţii de aceeaşi vârstă. Articulaţiile sunt mai fragile, musculatura are o tonicitate mai scăzută, ceea ce face pasibilă apariţia şi instalarea unor deficienţe fizice.

Universitatea SPIRU HARET

Page 261: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

261

De toate acestea trebuie să se ţină seama atunci când se concepe un program de activităţi de educaţie fizică şi sport pentru fete.

b. În perioada şcolară mijlocie ( pubertară ) La 11-14 ani, dezvoltarea morfo-funcţională a fetelor este

dominată de importante transformări somatice şi vegetative. Creşterea în înălţime este rapidă datorită abundenţei hormonului hipofizar somatotrop, fetele câştigă repede în greutatea corporală, întrecându-i pe băieţii de aceeaşi vârstă cronologică, datorită sintezei rapide a substanţelor proteice şi în urma depunerii de ţesut gras subcutanat. În acelaşi timp, fetele au osatura mai fragilă, mai subţire şi mai fină decât a băieţilor, umerii rămân mai înguşti, iar bazinul se lărgeşte. Flexibilitatea la nivelul articulaţiilor (hiperextensie în articulaţiile genunchilor şi coatelor) se accentuează.

Transformările vegetative la această vârstă sunt profunde, ca urmare a intensificării activităţii glandelor cu secreţie internă. În această etapă, activitatea neuro-hormonală determină o labilitate neuro-vegetativă specifică pubertăţii. Astfel, la fete, funcţiile vegetative prezintă o mare variaţie şi un comportament diferit. Aparatul cardiovascular se dezvoltă rapid (inima unei tinere fete în perioada pubertară este de 15 ori mai mare decât la nou născut) şi prezintă excitabilitate crescută: tahicardie, aritmii, extrasistole, sufluri sistolice funcţionale etc.).

Aparatul respirator se dezvoltă şi el, prin mărirea amplitudinii mişcărilor respiratorii. În efort, frecvenţa respiratorie creşte rapid. Sub nivelurile înregistrate la băieţi se prezintă atât capacitatea vitală, cât şi debitul respirator. În concluzie (A. Demeter ), adaptarea la efort a fetelor în această perioadă de „furtuni vegetative” este slabă. Distonia neurovegetativă prezintă o mare variaţie de forme de manifestare: variaţii mari ale tensiunii arteriale sistolice, chiar în urma unor eforturi mici, tahicardie la cel mai mic efort, insomnie, cefalee, oboseală neuropsihică şi fizică rapidă, revenire lentă, coordonare deficitară, atenţie instabilă, memoria periodic slabă etc. Toate acestea trebuie cunoscute pentru că influenţează mai mult sau mai puţin şi rezultatele din activitatea de educaţie fizică şi sportivă.

Apariţia menstruaţiei determină noi probleme de care trebuie să se ţină seama mai ales în sportul de performanţă. Până la stabilirea echilibrului hormonal, marea majoritate a fetelor acuză cefalee, greaţă, durere în regiunea lombară, nervozitate crescută, oboseală, o slabă putere de concentrare etc. După Tobler, numărul fetelor care practică

Universitatea SPIRU HARET

Page 262: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

262

sistematic exerciţiile fizice şi diverse ramuri sportive şi care prezintă tulburări ale ciclului menstrual este de cca 30%; la fetele care nu practică o astfel de activitate de educaţie fizică şi sport, procentajul celor cu tulburări menstruale, creşte cu până la 84 %.

c. Perioada şcolară mare ( postpubertară ) 14 -18 ani Această perioadă se caracterizează printr-o creştere a fetelor

într-un ritm mai lent, iar echilibrul hormonal atinge valori superioare. Dezvoltarea morfo-funcţională, în această perioadă, tinde spre

perfecţionarea somatică şi vegetativă a organismului, deoarece în câţiva ani fetele se apropie de maturizarea deplină. La vârsta de 18 ani, o fată este deja o femeie adultă în ceea ce priveşte aspectul somatic şi capacitatea de efort a organismului său. Spre deosebire de băieţi, care la aceeaşi vârstă nu ating maturitatea bărbaţilor, nici morfologic, dar mai cu seamă funcţional, fiind încă departe de maturitatea completă.

d. Particularităţile morfo-funcţionale ale femeilor Diferenţierile importante morfo-funcţionale dintre femei şi

bărbaţi este necesar a fi cunoscute pentru ca întreaga activitate de educaţie fizică şi sport să fie în concordanţă cu posibilităţile acestora.

Femeia are o capacitate de efort fizic diferit faţă de cel al bărbatului, ca urmare şi a deosebirilor de formă şi funcţionare ale organismului său.

De la început, trebuie precizat că, în ceea ce priveşte activitatea sportivă de performanţă, femeile nu sunt inferioare bărbaţilor, ele sunt, pur şi simplu, diferite. În numeroase domenii, se realizează performanţe excepţionale.

Principalele diferenţe morfologice • Statura femeilor este în medie mai mică decât a bărbaţilor

(tabelele nr.11.1. şi 11.2.). Trunchiul este mai lung. Extremităţile rămân în urmă faţă de dezvoltarea trunchiului.

• Greutatea corporală este, de asemenea, mai mică la femei decât la bărbaţi.

Ţesutul adipos este într-un procentaj mai mare la femei (19 kg, la femei, faţă de 13 kg, la bărbaţi, sau 28 % din greutatea totală la femei, faţă de cca 18% cât este la bărbaţi).

• Musculatura la femei este de 36,8% faţă de 41,8% cât reprezintă la bărbaţi, în raport cu greutatea corpului. Deci, ţesutul activ faţă de cel pasiv se găseşte în detrimentul primului. Forţa musculară a femeii este de obicei mai mică în comparaţie cu cea a bărbaţilor de

Universitatea SPIRU HARET

Page 263: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

263

aceeaşi vârstă. După Schoclirin W.A., forţa muşchilor membrelor inferioare la femei reprezintă, în medie, 70% din forţa aceloraşi muşchi la bărbaţi, iar cea a muşchilor braţelor şi spatelui este de 55-60% din cea a muşchilor corespunzător la bărbaţi.

• Sistemul osos, la femei, este mai slab şi cântăreşte aproximativ 25% din cât cântăreşte la bărbaţi.

Musculatura mai redusă face ca şi pârghiile de forţă să fie mai puţin eficiente şi, deci, randamentul să fie relativ mai redus.

Bazinul osos este, de asemenea, modificat la femei, fiind mai lat şi deschis înainte, având toate diametrele interioare mai mari. Din această cauză, centrul de greutate este plasat mai jos, ceea ce constituie un avantaj pentru practicarea gimnasticii, patinajului etc. şi inconveniente la alergări, sărituri şi jocuri sportive.

• Aparatul ligamentar şi articular este mai lax la femei decât la bărbaţi.

• Organele interne, volumul şi greutatea lor este mai redusă la femei decât la bărbaţi; de exemplu, inima femeii este cu 5-15 % mai mică decât cea a bărbatului, iar capacitatea vitală este mai mică, în medie de 1.000 cm3.

În tabelele nr.11.1. şi 11.2., sunt prezentate cifrele medii, după diferiţi autori, ale principalilor indici morfologici şi funcţionali la femei şi bărbaţi.

Tabelul nr.11.1

. Principalii indicatori morfologici la femei şi bărbaţi

(cifre medii, după cei mai mulţi autori)

Indici morfologici

Femei

Bărbaţi

Statura (cm) 161,8 173,2

Greutatea (Kg) 60,5 72,1

Perimetrul toracic (cm) 85,7 93,2

Diametrul biacromial (cm) 36,5 40,1

Diametrul bitrochaterian (cm) 28,6 28,0

Universitatea SPIRU HARET

Page 264: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

264

Principalele diferenţe funcţionale Deosebirile morfologice, rolul biologic diferit determină şi

deosebirile în funcţia diverselor organe şi aparate şi creează un aspect particular caracteristic.

Debitul sistolic este mai mic la femei. Volumul sistolic maxim în efort este de 160 ml la femei faţă de 210 ml la bărbaţi. Debitul cardiac la femeie este de 25 l, pe când la bărbat este de 35 l. Globulele roşii sunt mai reduse, ca şi cantitatea de hemoglobină (cu 8 % mai mică). Presiunea sistolică şi diastolică este la femei cu 5-10 % mai ridicată, la fel şi frecvenţa cardiacă, cu 5-6 bătăi/minut.

Respiraţia, la femei, este de tip costal superior pe când la bărbaţi este diafragmatic sau costal inferior. Ventilaţia maximă pe minut, la femei, este în medie mai mică decât la bărbaţi. Indicele de utilizare a O2 este mai redus la femeie şi, deci, şi capacitatea de lucru este mai mică. La femei, frecvenţa mişcărilor respiratorii este de 18-20 respiraţii/minut faţă de 16-18 respiraţii/minut, la bărbaţi. Debitul respirator este mai mic, în medie cu circa 1.000 l/min., în comparaţie cu cel al bărbaţilor. După Astrand, P.O., capacitatea maximă de transport a oxigenului, este cu 25-35% mai mică la femei decât la bărbaţi, de unde rezultă şi o capacitate redusă de efort aerob.

Ţinând cont de talia şi greutatea corporală mai mică la femei, diferenţa de capacitate aerobă de efort este de numai 15-20%.

Tabelul nr.11.2.

Principalii indici funcţionali la femei şi bărbaţi

– cifre medii – Indici funcţionali Femei Bărbaţi

Frecvenţa respiratorie (pe minut) 18-20 16-18 Capacitatea vitală 3.500 ml 4.600 ml Ventilaţia pulmonară 5-7 l/min 7-9 l/min Consumul de O2 în repaus 170-190 ml 200-260 ml Frecvenţa cardiacă/minut 70-80 60-70 Cantitatea de Hbg în 100 ml sânge 14,7 16 g Numărul de hematii (pe mm3) 4-4,5 milion. 4,5-5 milion. Masa musculară (în % din greutatea corpului)

36,8 41,8

Forţa muşchilor spatelui (în kg) 116 118 Forţa muşchilor antebraţului (în kg) 37 55

Universitatea SPIRU HARET

Page 265: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

265

Deosebirile anatomice şi funcţionale dintre femei şi bărbaţi, prezentate în tabelele 11.1. şi 11.2., influenţează randamentul şi performanţele sportive.

Din unele studii, reiese că rendamentul femeilor reprezintă doar 81,7-84,8% din cel al bărbaţilor (Kirste, H.), în probele atletice. În prezent însă, performanţele obţinute de femei reflectă o realitate diferită, şi anume, o apropiere tot mai mare a valorilor procentuale ale performanţelor feminine de cele realizate de bărbaţii atleţi.

Din rezultatele consemnate de autori români (Demeter A., Ulmeanu C.Fl.) şi străini se degajă unele concluzii mai nuanţate: la 15-20% dintre sportivele de performanţă, randamentul este scăzut în timpul ciclului menstrual; la 25%, randamentul rămâne nemodificat, iar la 40-50%, se îmbunătăţeşte. Ulmeanu C.Fl. arată că ameliorările randamentului, care se produc mai ales în probele de viteză, coincid cu o creştere a forţei musculare. Se apreciază că aceste ameliorări sunt legate şi de o mărire a excitabilităţii scoarţei cerebrale.

În general, se poate sublinia că ciclul menstrual decurge mai normal la femeile care practică exerciţiile fizice decât la nesportive. Interzicerea efortului fizic în timpul menstruaţiei nu este necesară în toate cazurile. Totuşi, se vor evita exerciţiile de forţă, săriturile şi exerciţiile de rezistenţă.

Universitatea SPIRU HARET

Page 266: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

266

CAPITOLUL 12

Cercetarea ştiinţifică în teoria educaţiei fizice,

sportului şi kinetoterapiei 12.1. Consideraţii generale şi etapele evoluţiei cercetării ştiinţifice specifice domeniului La dezvoltarea educaţiei fizice, kinetoterapiei şi, în mod deosebit,

a sportului, în ultimele decenii, şi-au adus contribuţia şi cercetarea ştiinţifică, graţie asocierii ştiinţelor medicale, pedagogice, a psihologiei, sociologiei, informaticii la studiile de specialitate întreprinse în acest vast domeniu de activitate. Rezultată relativ spontan din experienţă, cercetarea ştiinţifică în sfera educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei s-a constituit treptat ca o sursă de observaţii transmise sub formă de idei, învăţăminte, concluzii, norme şi reglementări.

Ulterior, abordarea sistematică a favorizat apropierea cercetării ştiinţifice de practică şi verificarea experimentală a unor teme generale şi specifice legate de eficienţa şi efectele mijloacelor folosite, a ideilor, normelor şi concluziilor generalizatoare.

În prezent, activitatea de cercetare ştiinţifică în domeniul educaţiei fizice şi sportului urmăreşte:

a) ameliorarea programelor de educaţie fizică şi mărirea eficienţei sociale a sportului pentru toţi;

b) ridicarea nivelului performanţei sportive prin mijloacele specifice cercetării;

c) fundamentarea metodico-ştiinţifică şi medico-biologică a selecţiei, antrenamentului şi participării sportivilor la competiţii;

d) valorificarea rezultatelor cercetării în educaţie fizică şi sport, în folosul tuturor categoriilor de populaţie şi a creşterii performanţelor sportive.

Realizarea acestor obiective impune desfăşurarea unei activităţi specifice, inclusiv la nivelul instituţiilor şi a unităţilor sportive. Concret, la nivelul marilor unităţi de performanţă, trebuie să se

Universitatea SPIRU HARET

Page 267: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

267

desfăşoare o activitate de prospectare, examinare, studiere, inves-tigare, pentru a afla mai mult decât se ştie, sau să se ţină seama de faptul că se ştie, de regulă, mult prea puţin despre un anumit segment al domeniului sportiv.

Ca şi în alte domenii, în cel al educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei se desfăşoară două tipuri de cercetare, şi anume:

Cercetarea aplicată, care la rândul ei poate fi: • strategică – urmărind cunoaşterea şi determinarea obiectivelor

în activitatea viitoare; • evaluativă, având în vedere creşterea, îmbunătăţirea eficienţei

activităţii operaţionale în curs de desfăşurare; b. Cercetarea teoretică – menită să contribuie la interpretarea

corectă a rezultatelor cercetării ştiinţifice aplicate, la elaborarea unor noi teorii care să asigure o mai bună organizare şi desfăşurare a activităţii;

Cercetarea ştiinţifică presupune, totodată, studiu şi documentare corespunzătoare în biblioteci dotate cu cărţi, reviste, manuale şi publicaţii de specialitate, participare activă la schimbul de idei pe plan naţional şi internaţional.

Studierea şi documentarea sunt mult înlesnite în epoca actuală, a informaticii, prin conectarea la INTERNET şi la diversele bănci de date cunoscute.

12.2. Categorii de bază Cercetarea ştiinţifică îmbogăţeşte Teoria educaţiei fizice şi

sportului şi perfecţionează practica domeniului. Există trepte sau niveluri diferite ale cercetării.

Cercetarea spontană (denumire utilizată de UNESCO) este efectuată de profesorii de educaţie fizică, de antrenori, kinetoterapeuţi, alţi tehnicieni ai domeniului în legătură cu diversele aspecte şi probleme ale activităţii lor cotidiene (practice, teoretice), în scopul ameliorării procesului instructiv (în şcoală), de pregătire, perfecţionare (în antrenamentul şi concursul sportiv) sau de recuperare, ameliorare (în activitatea de kinetoterapie).

Cercetarea sistematică este efectuată, îndeosebi, în cadrul institutelor şi centrelor de învăţământ sau sanitare.

Cercetarea interdisciplinară este „terenul” contribuţiei diverselor ştiinţe la dezvoltarea educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei.

Universitatea SPIRU HARET

Page 268: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

268

Ca urmare a folosirii teoriei sistemelor, a instruirii programate, a ciberneticii etc., s-a realizat o abordare complexă a diverselor aspecte ale activităţii supuse cercetării. Lucrul în echipă multidisciplinară în antrenamentul sportiv, la unele discipline sportive, unde alături de antrenori se află medicul, biochimistul, kinetoterapeutul, alţi tehnicieni, este forma proprie pentru acest demers. În această viziune, succesul în cercetarea ştiinţifică depinde de:

• promovarea spiritului multi- şi interdisciplinar în întreaga activitate de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie;

• extinderea cercetării asupra corelaţiilor interdependenţelor şi intercondiţionărilor în toate etapele cercetării activităţilor şi fenomenelor abordate.

12.3. Principalele tehnici şi metode utilizate în cercetarea ştiinţifică Literatura de specialitate menţionează zeci de metode de

cercetare ştiinţifică. Cele mai frecvent folosite metode în cercetarea ştiinţifică a domeniului educaţiei fizice şi sportului sunt următoarele:

1. Metode de investigare şi de adunare a materialului faptic: a. Observaţia; b. Ancheta pe bază de chestionar; c. Experimentul; d. Metoda comparativă; e. Metoda convorbirii; f. Metoda studierii lucrărilor, a documentelor de specialitate; g. Testul. 2. Metode de prelucrare şi interpretare a datelor: a. Metodele matematice; b. Metodele logice; c. Metodele cibernetice. Între tehnologie şi ştiinţă există o corelaţie permanentă. Ştiinţa

oferă cunoaşterea, iar „tehnologia – după E. Mihuleac – este instrumentul cu care se înfăptuieşte „transformarea”.

Tehnologia este considerată principala modalitate de derulare a unei acţiuni.

Educaţia fizică, sportul şi kinetoterapia au atât tehnologii specifice, cât şi tehnologii „împrumutate” din alte domenii.

Universitatea SPIRU HARET

Page 269: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

269

Între principalele „instrumente” utilizate în cercetarea din domeniul educaţiei fizice, sport şi kinetoterapie, se numără: sondajele, experimentul, simularea, modelarea, interviul sau convorbirea, observarea, ancheta, testul, măsurarea, interpretarea.

Sondajul – ca instrument folosit frecvent – poate fi desfăşurat „faţă în faţă”, „prin telefon”, „prin poştă” sau în cadrul unor eşantioane reprezentative. În cazul în care, pentru răspunsurile date, se promit unele stimulente materiale, rezultatul sondajului poate fi viciat.

Experimentul este o metoda care poate fi utilizată fie pe teren, fie în laborator. În condiţiile de laborator, „subiecţii” participanţi la „experiment” pot fi împărţiţi în grupe relativ mici (training group), sau pot participa la o activitate similară sau impusă (task oriented group) ori sunt constituiţi în „grupa martor”.

Simularea constă în construcţia şi utilizarea unui model „operaţional”, conceput pentru a reprezenta un fenomen individualizat sau o categorie de fenomene sau sisteme specifice activităţii sportive.

Interviul sau convorbirea se utilizează, de regulă, pentru cunoaşterea opiniei colaboratorilor, sportivilor, pacienţilor etc., în privinţa activităţii depuse, a rezultatelor obţinute, a condiţiilor de pregătire-refacere, a calităţii materialelor utilizate în antrenament-con-curs, pentru refacere, recuperare etc.

Interviul poate urmări obţinerea unor informaţii, dar şi transmiterea de informaţii. Pentru interviu e necesară o pregătire prealabilă: se fixează o tematică adecvată scopului, cu care cel ce efectuează interviul trebuie să se familiarizeze, printr-o documentare temeinică. Conversaţia între cel care solicită interviul şi cel solicitat poate avea o durată de 10-20 minute şi, în general, va respecta următoarea metodologie:

• se solicită acordul persoanei ce urmează a fi intervievată; • se prezintă succint elementele tematice care interesează; • se prezintă obiectivele preconizate; • se pun întrebările – formulate liber, ad-hoc, sau pe baza unui

plan fixat anterior; • se înregistrează răspunsurile (în scris, sau cu ajutorul

reportofonului ori al mijloacelor video etc.); • se analizează şi se valorifică răspunsurile şi propunerile

desprinse. Metoda observării urmăreşte constatarea unei situaţii de fapt.

Observarea poate fi liberă (independentă), spontană sau îndrumată.

Universitatea SPIRU HARET

Page 270: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

270

În semnificaţia originară, a observa înseamnă a lua în atenţie fenomene, fapte, acţiuni etc., în vederea cunoaşterii mai bine a acestora, a cercetării lor sub multiple aspecte (I. Cerghit, Metode de învăţământ). Cuvântul provine din. lat. servare + ob = a avea înaintea ochilor, a avea ochii pe ceva, a cerceta.

Observarea este principala cale prin care se poate aduna material faptic privind activitatea pe care o conduce. In mod sistematic, atent, se urmăreşte un exerciţiu, o activitate, un procedeu tehnic sau tactic, o componentă a procesului de antrenament sau concurs.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească observaţia: • să urmărească un obiectiv precis; • să aibă în vedere: scopul, locul, ora şi durata; aspectele,

fenomenele, situaţiile ce urmează să fie observate; subiecţii, colectivul de lucru (sportivi, tehnicieni etc.).

Observaţia poate fi clasificată: • după modul de organizare: integrală sau selectivă; • după modul de explicare a ipotezei: sistematică sau spontană; • după modalitatea de efectuare: directă sau indirectă; • după locul de desfăşurare: în activitatea curentă de pregătire, în

condiţii de concurs, în situaţii de laborator; • după orientarea în timp: longitudinală sau transversală. Experimentul este forma complexă de investigaţie, prin

modificarea intenţionată a unui aspect sau fenomen legat de procesul de antrenament, de organizare a unei activităţi specifice, sportive, a unei competiţii, conform unei ipoteze de lucru, cu scopul de a-l studia în condiţii diferite, în vederea optimizării.

Etapele desfăşurării experimentului: • stabilirea ipotezei de lucru; • verificarea ipotezei şi introducerea eventualelor modificări; • prelucrarea materialului faptic; • confirmarea sau infirmarea ipotezei, în urma verificării

experimentale. Un eşantion supus experimentului poate fi studiat prin tehnicile:

grupului unic; grupurilor paralele sau echivalente; rotaţie. Ancheta prin chestionar cuprinde întrebări înscrise în formulări: • deschise (cu răspunsuri aleatoare, la libera alegere a subiecţilor

investigaţi); • închise (cu răspunsuri la alegere, dintr-un număr de variante

precodificate).

Universitatea SPIRU HARET

Page 271: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

271

Metoda studierii lucrărilor, a documentelor de specialitate permite interpretarea comparativ-istorică a diverselor acţiuni, activităţi, fenomene sportive, în vederea desprinderii unor concluzii noi.

Metoda testului reprezintă o probă standardizată, practică sau scrisă, prin care se urmăreşte, de exemplu, măsurarea obiectivă a unei calităţi motrice, a unei aptitudini, a unei reacţii la un stimul dat, a unui comportament etc. Etapele utilizării testului sunt: elaborarea operaţiunilor de standardizare; aplicarea acestuia (data, ora, locul); interpretarea datelor.

Metodele de prelucrare şi interpretare a datelor utilizate în activitatea sportivă sunt, în principal, următoarele:

• metodele matematice-statistice; • metodele logice; • metodele cibernetice. Metodele matematice-statistice. Datele sub raport cantitativ şi

evolutiv se examinează, de regulă, prin indicatorii statistici. Concluziile, evoluţiile, tendinţele desprinse în urma prelucrării statistice a datelor activităţii unităţii sportive, a diverşilor sportivi sau echipe, sunt exprimate prin:

• media aritmetică – împreună cu mediana şi modulul – indică valoarea sau tendinţa centrală (medie);

• dispersia – exprimă gradul de concentrare a valorilor şi de abatere a lor de la tendinţa centrală;

• indicii de corelaţie – semnifică relaţia dintre date. Reprezentările grafice se folosesc în statisticile matematice

pentru a reda, sub forma intuitivă, esenţa datelor investigate. Principalele forme de reprezentare grafică: • diagrama de structură – se redau în procente părţile

componente ale unui întreg; • diagrama de comparaţie – reprezentare grafică în procente şi

coloane verticale a elementelor supuse comparării; • coordonate carteziene – redau distribuţia de frecvenţe; • histograma – pe abscisă, axa x-urilor, se aşază notele

distribuite în clasa de frecvenţă, iar pe coordonată, axa y-ilor, numărul sau procentul cazurilor;

• curba lui Gauss – înscrie pe abscisă variaţia, iar pe coordonată, numărul indivizilor în cadrul fiecărei unităţi de variaţie.

Metodele logice de prelucrare şi interpretare a datelor sunt: analiza, sinteza, inducţia, deducţia, analogia, clasificarea, metoda

Universitatea SPIRU HARET

Page 272: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

272

concordanţei, metoda diferenţei, metoda variaţiilor concomitente şi metoda reziduurilor. Rezultatele surprind latura calitativă, iar utilizarea metodelor permite sesizarea cauzelor, a relaţiilor dintre date, a fenomenelor şi efectelor lor.

Metodele cibernetice se bazează pe utilizarea informaticii, folosindu-se mijloacele tehnicii de calcul.

12.4. Etapele cercetării ştiinţifice Principalele etape care sunt parcurse în desfăşurarea unei

cercetări ştiinţifice în domeniul educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei sunt: alegerea temei, stabilirea ipotezei de lucru, documentarea şi culegerea materialului faptic şi bibliografic, prelucrarea materialului şi redactarea lucrării.

Alegerea temei. De regulă, după ce se fixează scopul urmărit, se alege o temă de actualitate ce vizează cercetarea fundamentală sau aplicativă.

Stabilirea ipotezei de lucru. Înainte de a începe studiul, cercetătorul face anumite presupuneri cu privire la rezultatul cercetării. Ipotezele au o bază raţională, sunt rezultatul priceperii şi cunoştinţelor de care dispune cercetătorul. O dată stabilite, ele se pot modifica pe parcursul cercetării.

Documentarea şi culegerea materialului faptic şi bibliographic. Prelucrarea şi analiza materialului faptic reprezintă partea

esenţială a cercetării. Materialul colectat este triat şi se reţine esenţialul. Datele sunt analizate şi prelucrate pentru a se putea elabora concluzii. Filozoful englez Fr. Bacon spunea în mod plastic despre cercetătorul în ştiinţă că el nu trebuie să se asemene cu furnica (ce se mărgineşte la adunarea de material), nici cu păianjenul (să nu emită teorii pe baza propriei imaginaţii, aşa cum păianjenul îşi ţese pânza cu materialul din propriul corp), ci să se asemene cu albina (care adună materialul din diferite flori şi îl prelucrează).

Tratarea automată a informaţiei, în special cu ajutorul calculatoarelor, pune în legătură un mare număr de discipline ştiinţifice într-un câmp larg de aplicaţii.

Ceea ce Ribaric spunea în 1982, „folosirea calculatoarelor va deveni un bun de largă folosinţă”, a devenit azi o realitate. Calculatorul a devenit un instrument puternic şi pentru managementul informaţiei în sport. Evoluţia sa a fost spectaculoasă, şi astăzi s-a ajuns

Universitatea SPIRU HARET

Page 273: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

273

la microcalculatoare (gen agendă de birou – laptop) şi, tot mai mult, s-au extins sistemele mainframe şi cel de operare pe INTERNET.

Procesarea datelor – electronică sau nu – şi prelucrarea informaţiei sunt operaţii care în sport se întemeiază pe date sau fapte care ţin de resursele umane, tehnico-materiale, financiare, menite să asigure analiza, compararea, descrierea parametrilor, a datelor, lucrurilor, fenomenelor, persoanelor sau evenimentelor specifice domeniului sportiv.

În sport, în special în cel de înaltă performanţă, prezenţa tehnicii de calcul, a sistemelor informatice a produs un salt calitativ în evoluţia gândirii şi tehnologiei. Folosirea programelor, a aplicaţiilor şi sistemelor informatice este o activitate complexă, de mare importanţă şi eficienţă. Concret, dintre cele peste 400 programe majore de aplicare a calculatorului în domeniul sportului de înaltă performanţă, identificate de Harry A. King de la Universitatea de Stat din San Diego, noi considerăm că în sistemul sportiv de înaltă performanţă pot fi utilizate cu succes cele ce privesc:

• stocarea, prelucrarea şi interpretarea diferitelor date, parametri ai activităţii sportive, şi procesarea, compararea acestora în funcţie de diferite date de referinţă;

• stabilirea şi analiza de tip algoritmic ale învăţării structurilor motrice; elaborarea modelului învăţării motrice şi realizarea controlului mişcărilor;

• stabilirea şi analiza datelor din selecţia primară, intermediară şi finală a sportivului;

• analiza unor elemente, procedee tehnice sau parametri biomecanici;

• efectuarea unor măsurători, testări pentru proiectele de cercetare şi analiză a nivelului efortului, atât în condiţii de pregătire, cât şi de laborator;

• stabilirea valorilor indicatorilor esenţiali ai antrenamentului, în corelaţie cu obiectivele de concurs şi starea biologică a sportivului;

• analiza interacţiunii diferitelor metode de antrenament sportiv şi stabilirea unui control al raportului optim între valorile principalilor indicatori cantitativi şi calitativi ai procesului de antrenament;

• stabilirea nivelurilor etalon de performanţă (pentru diferite calităţi şi sarcini motrice, date antropometrice sau fiziologice, standarde nutriţionale);

• elaborarea unor modele biologice şi psihomotrice;

Universitatea SPIRU HARET

Page 274: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

274

• crearea structurii sistemelor de acţionare (tipul lor), codificarea mijloacelor şi a lecţiilor de antrenament;

• analiza unor componente tactice şi simularea matematică a unor faze tehnico-tactice din cadrul unor discipline sportive;

• analiza biomecanică şi simularea grafică a actelor şi acţiunilor motrice;

• proiectarea şi simularea activităţii de pregătire sportivă şi de concurs; elaborarea modelului global şi a modelului individual; stabilirea unor grafice de cursă, a unui model optim de concurs;

• realizarea de feed-back-uri audio-vizuale prin conexiunea calculatorului cu imaginile video, pentru analiza performanţelor sportivilor;

• înregistrarea şi prelucrarea pe calculator a datelor motrice, fiziologice, de medicină sportivă;

• realizarea unui sistem informaţional în procesul economico-fi-nanciar, de marketing sportiv etc.

Extinderea folosirii calculatorului, a utilizării programelor (hardware, software şi fuzzy logic), a devenit mai mult decât o necesitate, este o condiţie obligatorie pentru activitatea de management, pentru realizarea finalităţilor şi obiectivelor sportului.

În prezent, folosirea informaticii, a tehnicii de calcul, a calculatorului este tot mai mult prezentă în activitatea de prelucrare a datelor, inclusiv în domeniul activităţii de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie.

e. Redactarea lucrării consemnează rezultatele finale. Redactarea poate parcurge, ea însăşi, mai multe etape şi forme. Lucrarea se poate completa cu planşe, grafice, schiţe. Citarea izvoarelor folosite, indicarea corectă a ideilor preluate asigură corectitudinea lucrării, îmbogăţirea argumentării şi relevă probitatea ştiinţifică a autorului.

Universitatea SPIRU HARET

Page 275: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

275

CAPITOLUL 13

Sistemul formelor de organizare a activităţii de educaţie fizică, sport şi kinetoterapie

13.1. Formele de organizare a educaţiei fizice şi sportive şcolare Finalităţile şi obiectivele activităţii de educaţie fizică şi sportivă

ale elevilor se realizează printr-un sistem specific de forme de organizare (Fig.13.1.). Acestea sunt stabilite în conformitate cu normele elaborate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării.

Formele de organizare a activităţii de educaţie fizică şi sportivă a elevilor s-au perfecţionat continuu şi s-au diversificat, alcătuind sistemul cel mai complet.

În activitatea de educaţie fizică şcolară, procesul instructiv-edu-cativ se desfăşoară, de regulă, pe clase şi lecţii. Acest sistem de învăţământ a fost fundamentat teoretic în lucrarea Didactica magna, de către J.A.Comenius, iar astăzi este dominant în învăţământ.

În funcţie de particularităţile pe care le îmbracă relaţia dintre profesor şi elevi, de numărul subiecţilor (elevi) şi modalităţilor de colaborare dintre ei, pe de o parte, iar pe de altă parte, de atribuţiile şi rolurile ce le revin, activitatea de predare-învăţare are la bază lecţia.

Activitatea din cadrul lecţiei este obligatorie pentru întregul colectiv de elevi şi, de asemenea, pentru profesor.

În lecţie se valorifică experienţa didactică a specialistului, cerinţele didactice de bază ce asigură stabilitatea conţinutului procesului instructiv-educativ, principiile şi metodele, formele de organizare a activităţii etc.

13.2. Formele de organizare a activităţii în antrenamentul sportiv

Formele principale de organizare a procesului instructiv-educativ sunt:

• lecţia de antrenament; • activităţi independente; • activităţi de grup; • şedinţe teoretice de pregătire şi analiză a participării la

concursuri, competiţii; • concursuri cu diferite obiective.

Universitatea SPIRU HARET

Page 276: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

276

Sistemul formelor de organizare a practicării exerciţiilor fizice în educaţia fizică şi sportivă şcolară

Fig. 13.1.

Principala formă de organizare a activităţii de instruire-educaţie

în antrenamentul sportiv este lecţia de antrenament. În cadrul acesteia, se desfăşoară totalitatea activităţilor, se execută exerciţiile, sistemele de acţionare, planificate de antrenor.

În timpul unei lecţii de antrenament, care poate avea o durată ce poate însemna zeci de minute sau câteva ore, se parcurg următoarele momente, secvenţe sau verigi:

Universitatea SPIRU HARET

Page 277: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

277

• organizarea sportivilor; • pregătirea organismului pentru efort (încălzirea); • repetarea deprinderilor însuşite în lecţia (le) anterioară (e); • învăţarea, consolidarea, perfecţionarea deprinderilor şi pricepe-

rilor motrice, dezvoltarea calităţilor motrice, în vederea creşterii continue a măiestriei sportive;

• revenirea organismului după efort; • aprecieri privind participarea la lecţia de antrenament şi reco-

mandări pentru activităţile următoare. Pentru desfăşurarea unei lecţii de antrenament este important a

se nominaliza cât mai exact toate mijloacele ce se vor folosi, ţinând seama de succesiunea acestora, de volumul (numărul de repetări, distanţele de parcurs, kg ridicate, durata efectivă a timpului rezervat pregătirii) şi intensitatea (numărul acţiunilor pe unitate de timp, viteza de execuţie, pulsul pe minut, pauzele între seriile de repetări), diferenţiate pe treptele sale de manifestare. De asemenea, în funcţie de disciplina, ramura, proba sportivă, proiectarea activităţii, ca şi desfăşurarea efectivă a unei lecţii de antrenament diferă foarte mult de la un sport la altul şi chiar de la sportiv la sportiv.

13.3. Formele de organizare a activităţii în kinetoterapie Forma de bază a organizării activităţii în kinetoterapie este

şedinţa de tratament (exercitare). Aceasta se organizează în scop profilactic, terapeutic (în asociere cu alte mijloace: balneare, fizioterapeutice, medicale), pentru prevenirea unor deficienţe sau îmbolnăviri, pentru menţinerea unei stări optime de sănătate, ori în scop şi/sau de recuperare, pentru educarea (formarea) sau reeducarea funcţiilor diminuate sau chiar dispărute, în scopul integrării pacientului în activitatea cotidiană-profesională şi socială.

Planificarea activităţilor, stabilirea structurii, a exerciţiilor, a conţinutului mijloacelor folosite, ca şi organizarea şi desfăşurarea şedinţei de tratament, respectă modul de desfăşurare a gimnasticii medicale. În desfăşurarea activităţilor se va ţine seama, în mod special, de:

• obiectivul recuperării/reeducării; • vârsta pacientului; • tipul, specificul şi gradul deficienţei; • gradul de pregătire fizică generală; • caracteristicile morfo-funcţionale ale corpului sau segmentului interesat. Şedinţele de tratament se pot desfăşura colectiv (pe grupe de

pacienţi) şi individual. De regulă, structura şedinţei de kinetoterapie este următoarea:

• partea pregătitoare (cca 10 min.); • partea fundamentală (cca 20-25 min.); • partea de încheiere (cca 10 min.).

Universitatea SPIRU HARET

Page 278: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

278

BIBLIOGRAFIE (SELECTIVĂ) 1. Andronescu, C., Anatomia copilului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966. 2. Baciu, C., Anatomia funcţională a aparatului locomotor, Ed. Stadion, Bucureşti, 1972. 3. Baciu, C., Programe de gimnastică medicală, Ed. Stadion, Bucureşti, 1974. 4. Băduţ, M., Informatica pentru manageri, Editura Teora, Bucureşti, 1999. 5. Bennassy, J., Traumatologie sportive, 2-e edition, Ed. Masson, Paris, 1981. 6. Benezis, C., Simeray, J., Simon, L., Muscles, tendon et sport, Edition Masson, Paris, 1990. 7. Cârstea, Gh., Educaţia fizică. Teorie şi bazele metodicii, Ed. ANEFS, Bucureşti, 1997. 8. Cârstea, Gh., Educaţia fizică. Fundamente teoretice şi metodice, Casa de editură Petru Maior, Bucureşti, 1999. 9. Cirlă, L., Înotul – mijloc asociat al kinetoterapiei, Ed. Caritas, Bucureşti, 1997. 10. Cordun, M., Kinetologie medicală, Ed. Axa, Bucureşti, 1999. 11. Colibaba, E.D., Bota, I., Jocuri sportive. Teorie şi metodică, Ed. Aladin, Bucureşti, 1998. 12. Demeter, A., Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, Ed. Stadion, Bucureşti, 1970. 13. Donowski, R.G., Chanussot J.C., Traumatologie du sport, Edition Masson, Paris,1991. 14. Dragnea, A. (coord.), Teoria educaţiei fizice şi sportului, Ed. Cartea şcolii, Bucureşti, 2000. 15. Dragnea, A., Bota, A., Teoria activităţilor motrice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999. 16. Drăgan, I., Cultură fizică medicală, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981. 17. Drăgan, I. şi colab., Medicină sportivă, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1983. 18. Epuran, M., Psihologia educaţiei fizice, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1976. 19. Epuran, M., Metodologia cercetării activităţii corporale în educaţie fizică şi sport, vol.I şi II, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1995. 20. Fozza, C., Nicolaescu V., Gimnastica corectivă şi masaj, Ed. IEFS, Bucureşti, 1980.

Universitatea SPIRU HARET

Page 279: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

279

21. Gagea, A., Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999. 22. Georgescu M., Îndrumar de lucrări practice pentru control medical şi prim ajutor medical, Ed. ANEFS, Bucureşti, 1986. 23. Hăulică, I., Fiziologia umană, Ed. Medicală, Bucureşti, 1989. 24. Ifrim, M., Antropologie motrică, Ed. Ştiinţifică şi Encilopedică, Bucureşti, 1986. 25. Ionescu, A., Creşterea şi dezvoltarea, Ed. Stadion, Bucureşti, 1970. 26. Ionescu, A., Corectarea deficienţelor fizice, psihice şi organice, Ed. UCEFS, Bucureşti, 1981. 27. Ionescu, A., Gimnastică medicală, Ed. All, Bucureşti, 1994. 28. Ispas, C., Noţiuni de semiologie medicală pentru kinetoterapeuţi, Ed. Art Desind, Bucureşti, 1998. 29. Kiriţescu, C., Palestrica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964. 30. Kiss, I., Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1999. 31. Leroy, A., Pieron G.şi colab., Kinésithérapie, Ed. Flammarion, Paris, 1986. 32. Manno, R., Les bases de l`entrainement sportif, Ed. Revue E.P.S., Paris. 33. Marcu, V., Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în kinetoterapie, Ed. Universităţii Oradea, 1997. 34. Matveev, L.P., Novicov, A.D., Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed. Sport - Turism, Bucureşti, 1980. 35. Milcu, Şt. M., Introducere în antropologie, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1978. 36. Moţet, D. (coord)., Îndrumar terminologic pentru studenţii secţiilor de kinetoterapie, Ed. Universitatea Bacău, 1997. 37. Mureşan, E., Înot, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999. 38. Nica, S.A., Compendiu de medicină fizică şi recuperare, Ed. Universală, Bucureşti, 2000. 39. Nicu, A., Teoria şi metodica antrenamentului sportiv, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999. 40. Nicu, A., Istoria exerciţiilor fizice, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. 41. Niţescu, V., Anatomia funcţională – Biomecanica şi antropologia aparatului locomotor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995. 42. Obraşcu, C., Recuperarea bolnavilor cardio-vasculari prin exerciţii fizice, Ed. Medicală, Bucureşti, 1985. 43. Plas, E., Hagron, E., Kinésithérapie active. Exercices thérapeutiques, vol.I, Ed. Masson, Paris, 1979. 44. Platanov, V.N., L`entrainement sportif. Methodologie, Ed. Revue E.P.S., Paris, 1992. 45. Pocielolo, C., Sports et société, Ed.Vigat, Paris, 1991. 46. Robănescu, N., Reeducarea neuro-motorie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1992.

Universitatea SPIRU HARET

Page 280: 75320924 Exercitiul Fizic in Educatie Fizica Sport Si Kine Tot Era Pie

280

47. Rusu, C., Deficienţă, incapacitate, handicap, Ed. ProHumanitate, Bucureşti, 1997. 48. Sbenghe, T., Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti, 1987. 49. Sbenghe, T., Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed. Medicală, Bucureşti, 1999. 50. Solomon, M. şi colab., Gimnastica, Ed. ANEFS, Bucureşti, 1996. 51. Şiclovan, I., Teoria educaţiei fizice şi sportului, Ed. Stadion, Bucureşti, 1972. 52. Teleki, N. şi colab., Cura balneoclimatică în România, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1984. 53. Todea, S., Teoria educaţiei fizice şi sportive, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999. 54. Todea, S., Metodica educaţiei fizice şi sportive, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998. 55. Todea, S., Managementul educaţiei fizice şi sportive, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. 56. Tudusciuc, I., Gimnastica de bază, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. 57. UNESCO, La contenu culturel de l`education, coopération culturelle, UNESCO, Paris, 1978. 58. *** Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti, 1974. 59. *** Legea educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, 2000. 60. *** Structurile sportului în Europa, M.T.S., Bucureşti, 1999. 61. *** Consiliul Europei şi Sportul. 1998, versiunea în lb. română, procesată în România.

Universitatea SPIRU HARET