7 - Manual_participant as sociala

MINISTERUL MUNCII, SOLIDARITĂŢII SOCIALE ŞI FAMILIEI

PROIECTUL PHARE 2001

„CONSTRUCŢIA INSTITUŢIONALĂ A SERVICIILOR SOCIALE ÎN ROMÂNIA”

PROGRAM DE FORMARE ÎN PRACTICA

ASISTENŢEI SOCIALE

Cunoştinţe şi deprinderi de bază pentru referenţii sociali din cadrul autorităţilor publice locale

MANUALUL PARTICIPANTULUI

BUCUREŞTI, 2005


3

CUPRINS

p. Cuvânt înainte .................................................................................................................... 5

Sesiunea I:

Introducere: prezentarea programului- obiective, conţinut, metode de lucru- şi introducerea participanţilor şi a formatorilor, aşteptări, activitatile principale şi problemele din practica asistenţei sociale 9

Sesiunea II: Structura serviciilor sociale ……………….………..............…. 11

Rolurile asistentului social ca referent social în serviciile primare ....................................................................................... 19

Sesiunea III: Suportul social şi relaţiile interpersonale …………..............…. 23

Sesiunea IV: Rolul comunicării în relaţia asistent social – client …................ 33

Sesiunea V: Valori în asistenţa socială …………………………...............… 45

Sesiunea VI: Probleme etice – dileme etice ……………………..............….. 55

Sesiunea VII: Evaluarea iniţială şi intervenţia în asistenţa socială .................. 65

Sesiunea VIII: Interviul ………………………………………..............……… 75

Elemente ale comportamentului profesional ………................. 80

Sesiunea IX: Practica interpersonală cu familiile în situaţie de risc ............... 83

Sesiunile X – XII: Aplicaţii în practica asistenţei sociale - studii de caz ............... 93

Sesiunea XIII: Aspecte legislative în domeniul asistenţei sociale .................... 95

Sesiunea XIV: Aspecte legislative în domeniul asistenţei sociale …................. 109

Sesiunile XV – XVI: Dezvoltare comunitară ……………………………..............…. 111

Sesiunile XVI–XVII: Exerciţii de grup – Prezentarea rezultatelor ………...............… 129

PROGRAM DE FORMARE ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE

4

Sesiunea XIX:

Evaluarea individuală a participanţilor şi evaluarea finală a programului de formare ……………………............................ 131

Anexe

Codul etic al profesiei de asistent social ................................... 133

Aspecte ale consilierii în asistenţa socială …………................. 141

Tehnici ale consilierii familiale …………………….................. 149

Glosar .................................................................................................................................. 151


5

CUVÂNT ÎNAINTE

Manualul „Program de formare în practica asistenţei sociale – Cunoştinţe şi deprinderi de bază pentru referenţii sociali din cadrul autorităţilor publice locale” constituie suportul de curs pentru participanţii la un curs de formare cu durata de o săptamână organizat pentru personalul ce menţine un contact direct cu beneficiarii sistemului public de asistenţă socială.

Acest program de formare a fost conceput în cadrul proiectului Phare „Construcţia Instituţională a Serviciilor Sociale în Romania” (CISSR) în colaborare cu Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (MMSSF) ca parte a unui program mai amplu de instruire şi educaţie ce vizează toate nivelurile personalului din administraţia publică implicat în dezvoltarea şi furnizarea serviciilor sociale în Romania. În cadrul acestui program de instruire, proiectul Phare a derulat (în colaborare cu universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara) două programe de învăţământ superior: (1) un program de master în politici sociale şi administraţie publică pentru 100 decidenţi din cadrul structurilor MMSSF şi (2) un program post universitar desfăşurat pentru 180 persoane cu studii superioare de alta natură decât Asistenţă Socială din structurile deconcentrate ale Ministerului, ale Autorităţilor Naţionale şi care după absolvire vor avea drept de practică în asistenţă socială. Aceste programe au fost derulate în scopul creării premiselor necesare îmbunătăţirii competenţelor şi calificărilor personalului precum şi a capacităţii organizaţionale în vederea îndeplinirii noilor cerinţe pentru furnizarea serviciilor de asistenţă socială. De asemenea, a fost organizată o sesiune de formare de o săptămână pentru 94 de persoane de la nivelul recent înfiinţatei structuri a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Drepturilor Copilului din cadrul Consiliilor Judeţene pe tema Serviciilor Integrate de Asistenţă Socială.

Prezentul program de formare pentru aproximativ 1200 referenţi sociali de la nivelul Autorităţilor Locale din mediul urban şi rural de pe cuprinsul României a fost conceput special pentru personalul vizat care nu a beneficiat de nici o sesiune anterioară de specializare în asistenţă socială. Scopul programului este de a întări capacitatea profesională a acestora şi, în consecinţă, a instituţiilor din care fac parte de a furniza servicii de asistenţă socială la nivel primar.

Raţiunea acestui curs pentru referenţii sociali este de a oferi o perspectivă asupra sistemului de asistenţă socială în Romania, bazată pe prezentări cu caracter teoretic, relaţionate în acelaşi timp cu practica de zi cu zi din domeniu. Acest demers s-ar traduce printr-o îmbinare echilibrată între teorie şi practică facându-se trecerea de la ascultarea activă


6

spre exerciţii şi lucrul în grup. O altă idee urmărită prin acest curs este de a se da participanţilor posibilitatea de a discuta despre diverse probleme cu care se confrunta în activitatea cotidiană precum şi de a dezvolta capacităţi viitoare de suport reciproc, fie în rândul personalului din comune, oraşe sau municipii învecinate, fie între reprezentanţii Consiliilor Judeţene sau Direcţiilor de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie.

Cursul de formare prezintă atât structura serviciilor sociale în România, cât şi legislaţia relevantă pentru serviciile primare de la nivelul autorităţilor locale. Acest fapt va face capabili participanţii să-şi identifice rolul de referenţi sociali în cadrul sistemului. Pentru dezvoltarea aptitudinilor practice de intervenţie, participanţii acumulează cunoştinţe de bază în ceea ce priveşte intervenţia în domeniul asistenţei sociale precum şi instrumentele necesare: identificarea problemelor şi cazurilor, evaluarea, planul de intervenţie, referirile de cazuri etc. Se pune, de asemenea, un accent deosebit pe comunicarea cu beneficiarii serviciilor de asistenţă socială, valorile şi etica în practica asistenţei sociale; de asemenea, este importantă introducerea în modele de dezvoltare comunitară şi de intervenţie în comunitate.

În plus faţă de acumularea de cunoştinţe şi dezvoltarea deprinderilor, bazate pe combinarea între prezentări despre conceptele teoretice şi structurale, exerciţiile practice şi grupurile de lucru se vor concentra pe o reflecţie asupra atitudinilor şi valorilor în perspectiva unei identităţi reflexive a asistenţei sociale. Pentru a se asigura legătura practică între cunoştinţele acumulate şi deprinderile formate în cadrul cursului, participanţii vor forma grupuri de lucru structurate pe criterii regionale cu scopul de a propune planuri de intervenţie socială personalizate adresându-se problemelor sociale identificate în zonele respective. De asemenea vor avea posibilitatea de a face un plan individual de aplicare a cunoştinţelor acumulate la situaţia specifică propriului loc de muncă.

Derularea acestui program de formare a presupus un proces de cooperare cu cadre universitare de la trei universităţi precum şi cu asistenţi sociali având o vastă pregătire şi experienţă în domeniu.

Sesiunea de formare va fi implementată de 45 formatori, grupaţi în 8 centre regionale. Echipele sunt formate din asistenţi sociali din structurile Direcţiilor de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie, din ONG-uri şi din cadrul catedrelor universitare din domeniul asistenţei sociale. Din raţiuni ce ţin de punerea în practică a formării, s-a recurs la două manuale: unul pentru formatori şi unul pentru persoanele instruite. Aceste manuale au fost prezentate în cadrul unei întâlniri de trei zile de consultare şi formare cu reţeaua celor 45 formatori. Cu această ocazie manualele au fost îmbunătăţite şi apoi verificate prin două sesiuni pilot în două judeţe. Aceste sesiuni pilot, bazate atât pe evaluări ale participanţilor, cât şi ale formatorilor au condus la noi îmbunătăţiri ale manualelor pentru a le adapta cât mai mult nevoilor practicienilor. Această ediţie este practic rezultatul acestui proces.

Sperăm că veţi consulta şi reveni asupra prezentărilor, ideilor şi conceptelor acestui manual, atât în timpul cât şi, sperăm, după această sesiune de formare, utilizându-l ca o sursă de inspiraţie în activitatea dumneavoastră zilnică de referenţi sociali. Sperăm în acelaşi timp că acest prim pas în specializarea profesională vă va încuraja să vă continuaţi studiile pentru a deveni asistenţi sociali.

În cele din urmă, am dori să ne exprimăm mulţumirile şi recunoştinţa faţă de cei ce au contribuit la realizarea acestui manual: suntem profund recunoscători reţelei de formatori pentru reacţiile pozitive din timpul procesului de consultare, echipei de autori ai manualului


7

care şi-au asumat provocarea îmbunătăţirii progresive a capitolelor de care erau responsabili după numeroase întâlniri în cadrul cărora autorii, colegii acestora, instuctorii şi reprezentanţii proiectului şi-au adus contribuţiile şi criticile. De asemenea, adresăm mulţumiri speciale formatorilor din cadrul sesiunilor pilot pentru ultimele contribuţii şi sugestii la versiunea finală. Şi nu în cele din urmă, mulţumim Patriciei Mihăescu pentru eforturile sale de a compila întregul material.

Am dori să mulţumim doamnei task manager Adina Dragotoiu precum şi doamnei asistent task manager Alina Marinoiu pentru suportul organizaţional şi conceptual.

Sesiunile următoare au fost concepute de autorii menţionaţi după cum urmează: Sesiunile I, III, IV, şi IX: Elena Iulia Mardare (Universitatea Bucureşti) Sesiunea II: Livia Popescu, Adina Rebeleanu (Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca) Sesiunile V şi VI: Smaranda Witec (Universitatea Bucureşti) cu contribuţia Patriciei Elena Mihăescu Sesiunea VII: Smaranda Witec, Florin Lazăr, Patricia Elena Mihăescu Sesiunea VIII: Daniela Şoitu, Conţiu Şoitu (Universitatea „Al.Ioan Cuza” Iaşi”) Sesiunile X-XII: Florin Lazăr, Patricia Elena Mihăescu, Crina Popa şi Corina Ileana Popa Sesiunile XIII şi XIV: Florin Lazăr (Universitatea Bucureşti şi ECT) Sesiunile XV-XVIII: Gelu Duminică (Fundaţia pentru Dezvoltare Comunitară „Împreună”), Patricia Elena Mihăescu (Institutul pt. Ocrotirea Mamei şi Copilului – Unitatea de Management a Programului Naţional de Sănătate nr. 3) şi Florin Moisa (Centrul de Resurse pentru Comunităţile Rrome) Sesiunea XIX: Componenta de formare a proiectului Phare CISSR

Harald Hauben Coordonator de proiect

Inge Danielsen Marian Preda Expert UE Expert local


8


9

SESIUNEA I: Introducere

INTRODUCERE OBIECTIVE:

1. prezentarea participanţilor şi a formatorilor; 2. prezentarea de către participanţi a aşteptărilor lor pentru acest program de formare, a unor informaţii legate de locul de muncă, de activităţile lor ca referenţi sociali, precum şi a unor informaţii referitoare la principalele probleme cu care se confruntă în practica profesională în domeniul asistenţei sociale; 3. prezentarea obiectivelor generale ale programului, a structurii programului şi a metodelor de formare ce vor fi utilizate 4. stabilirea unor reguli de grup pe perioada programului de formare.

METODE: exerciţii de grup, prezentări. MATERIALE: - prezentări flipchart/ppt cu scopul şi obiectivele programului; - alte materiale necesare: coli de flipchart, mape participanţi, markere, rola scotch, carneţele, pixuri. TIMP: 90 min.

Scopul şi obiectivele programului de formare în practica asistenţei sociale

SCOP: Furnizarea deprinderilor, atitudinilor şi cunoştinţelor de bază persoanelor care nu au pregătire în domeniul asistenţei sociale şi care lucrează în domeniul asistenţei sociale la nivelul autorităţilor publice locale în relaţie directă cu indivizii, familiile sau comunităţile afectate de probleme sociale. OBIECTIVE GENERALE: La sfârşitul programului, participanţii vor fi capabili să:

1. identifice structura sistemului de servicii sociale şi propria localizare în cadrul acestei structuri; 2. descrie principalele roluri ale asistentului social şi rolurile referenţilor sociali din serviciile primare;


10

3. identifice şi să descrie sursele de suport social şi să aplice instrumente de evaluare şi mobilizare a acestuia; 4. conştientizeze deprinderi de relaţionare, de utilizare a comunicării verbale şi nonverbale în relaţia cu indivizii şi familiile acestora; 5. analizeze valorile ce există în practica asistenţei sociale; 6. explice dimensiunile majore ale practicii asistenţei sociale; 7. elaboreze un plan de intervenţie pentru indivizi şi familii aflate în dificultate; 8. enumere principalele măsuri legislative de protecţie a indivizilor şi familiilor aflate în situaţii problematice specifice; 9. descrie principalele metode şi tehnici utilizate în practica asistenţei sociale şi modul în care acestea se pot aplica indivizilor, familiilor sau comunităţilor aflate în dificultate.


11

SESIUNEA II: Structura serviciilor sociale; Rolurile asistentului social ca referent social în serviciile primare

STRUCTURA SERVICIILOR SOCIALE SCOP: Prezentarea structurii şi funcţionării reţelei de servicii sociale OBIECTIVE: La sfârşitul sesiunii, participanţii vor:

1. înţelege conceptul de problemă socială, nevoie socială şi servicii sociale; 2. diferenţia cele două componente ale sistemului de asistenţă socială; 3. cunoaşte şi înţelege finanţarea, modul de organizare şi condiţiile de funcţionare a

serviciilor sociale în Romania; 4. fi capabili să identifice principalele tipuri de servicii sociale; 5. avea capacitatea de a orienta persoana sau familia în dificultate către serviciul/iile care

pot contribui la rezolvarea respectivei nevoi sociale; 6. cunoaşte rolurile referentului social în cadrul serviciilor primare ale autorităţilor

publice locale. METODE: prezentarea şi problematizarea informaţiilor; discuţii /exerciţii de grup. MATERIALE: flipchart, markere. TIMP: 60 min. I. DEFINIŢII

Asistenţa socială este formată din două componente/ măsuri distincte: serviciile sociale şi prestaţiile sociale. Pentru a înţelege scopul asistenţei sociale este util să înţelegem în primul rând ce înseamnă a funcţiona normal într-o societate.

Funcţionarea socială: Îndeplinirea responsabilităţilor faţă de societate în general, faţă de cei din imediata apropiere sau faţă de propria persoană. Aceste responsabilităţi includ satisfacerea nevoilor de bază ale individului şi ale membrilor de familie care depind de el/ ea. Nevoile de bază sunt fizice, emoţionale, de realizare personală etc. (Parker, 1987, p.153)

Conceptul de nevoie socială aparţine în mod firesc de idea de serviciu social. Istoricul serviciilor sociale are la bază recunoaşterea nevoilor sociale şi organizarea societăţii pentru a le satisface.


12

Nevoie: = o anumită stare de deficienţă, de lipsă, ce impune o anumită rezolvare; = o stare de tensiune la un moment dat, resimţită sau de un grup de indivizi sau individual.

Măsurile/ componentele asistenţei sociale au rolul de a satisface nevoile unei persoane atunci când aceasta nu se mai poate ajuta singură (din cauza unei boli cronice, a resurselor financiare insuficiente, a unui handicap fizic sau psihic etc.), astfel: a. Prestaţii sociale: forme de transfer prin care se realizează alocarea de bunuri şi servicii către indivizi sau familie prin respectarea unui set de reguli şi de roluri reciproce. Prestaţiile pot fi acordate în bani sau în natură. Din categoria celor băneşti fac parte: pensiile, indemnizaţiile de şomaj, alocaţiile pentru copii şi familie, ajutorul social ş.a. Prestaţiile în natură pot consta din bunuri (“cornul şi laptele”, rechizite pentru şcolarii din familiile cu venituri mici etc.)). b. Servicii sociale: Activităţile asistenţilor sociali sau ale altor profesionişti care ajută oamenii să prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi să restabilească funcţionarea socială a indivizilor, familiilor şi comunităţilor (Parker, 1987, p. 154). Conform OG 86/2004, serviciile sociale: • reprezintă: măsuri şi acţiuni care răspund nevoilor sociale individuale, familiale sau de

grup. • urmăresc: prevenirea şi depăşirea situaţiilor de dificultate, de vulnerabilitate sau

dependenţă, în scopul menţinerii autonomiei, prevenirii marginalizării şi excluziunii sociale, creşterii calităţii vieţii.

Serviciile sociale se oferă sub diverse forme în comunitate, atunci când apar probleme şi nevoi sociale.

Conceptul de problemă socială poate fi definit ca fiind o situaţie pe care mai multe persoane dintr-o comunitate o percep ca fiind greu de rezolvat, dificilă, care creează disconfort si care cere o soluţionare/ rezolvare imediată.

Exemple de probleme sociale: sărăcia, consumul de droguri, rata ridicată a abandonului şcolar, poluarea apei şi a aerului, servicii medicale insuficiente în mediul rural, violenţa domestică etc.

În concluzie, problemele sociale generează nevoi sociale ce impun organizarea de servicii sociale în cadrul unei comunităţi.


13

II. CADRUL POLITICO-ADMINISTRATIV ŞI FINANCIAR A. Organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale se realizează în:

• sectorul public, la diferite nivele:

central : Guvern - Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei; judeţean: Consiliul Judeţean; local: Consiliul Local, Primărie.

• sectorul neguvernamental: organizaţii neguvernamentale (fundaţii, asociaţii) Serviciile sociale pot fi organizate şi in: • parteneriat, care poate fi de mai multe tipuri: - public – neguvernamental (de exemplu: DGASPC şi un ONG);

- public – public (de exemplu: DGASPC şi o primărie); - neguvernamental – neguvernamental (de exemplu: două fundaţii/ ONG-uri

care lucrează împreună) Un parteneriat poate include două sau mai multe organizaţii/ instituţii publice şi neguvernamentale, fiecare având roluri şi responsabilităţi bine definite. Tabel II.1. Rezumatul responsabilităţilor în organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale (cf. OG 68/2003, modificată şi completată de OG 86/2004) Instituţie, organizaţie

Coordonare metodologică monitorizare, evaluare şi control al serviciilor

Acordare de prestaţii băneşti şi/ sau furnizare de servicii

Finanţare

MMSSF Da Nu De la bugetul de stat Direcţiile teritoriale ale MMSSF

Da Informarea privind drepturile sociale; stabilirea dreptului şi plata unor prestaţii băneşti;

De la bugetul de stat

Consiliul judeţean- DGASPC

Da Acordă o varietate de servicii specializate pentru copii şi adulţi

De la bugetul local al judeţului, finanţare integrală sau în parteneriat; Proiecte cu finanţare externă

Consiliul local - DASPC

Control adm. al serviciilor locale

Servicii primare pentru copii şi adulţi

De la bugetul local; integral sau în parteneriat, Proiecte cu finanţare externă

Organizaţii neguvernamentale

Nu Servicii primare şi servicii specializate pt. diferite categorii de beneficiari

Din donaţii private, programe europene; De la bugetul de stat (local sau central) - fonduri publice prin subcontractare; Integral sau în parteneriat.


14

Structura sistemului public (de beneficii şi servicii) de asistenţă socială

B. Principiul descentralizării în organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale:

• Serviciile sociale se organizează descentralizat, la nivelul comunităţilor locale, pentru a răspunde cât mai adecvat nevoilor identificate, numărului de potenţiali. beneficiari şi condiţiilor particulare în care se manifestă situaţia de dificultate.

• Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a dezvolta noi servicii sociale şi de a diversifica gama de servicii sociale dacă cele existente nu răspund nevoilor identificate în comunitate.

- Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să prevadă în bugetele proprii fondurile necesare pentru servicii sociale. Beneficiarii din zonele defavorizate au acces prioritar la aceste fonduri.

C. Furnizorii de servicii sociale pot fi persoane fizice sau juridice. La rândul lor, furnizorii persoane juridice pot fi :

MĂSURILE/ BENEFICIILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Beneficii de Asistenţă socială în natură

Bunuri (ex: proteze, alimente haine, etc)

Servicii

Servicii specializate

Servicii sociale primare

Beneficii de asistenţă socială în bani (Ex.VMG)

NIVELUL JUDEŢEAN NIVELUL LOCAL

Funcţii: - Emitere acte legislative - Finanţare - Acreditare - Inspecţie

NIVELUL CENTRAL (MMSSF şi alte instituţiicentrale)


15

publici: direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului la nivel judeţean şi local, alte servicii sociale publice specializate. Direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivel judeţean şi local pot externaliza activităţile altor furnizori, prin subcontractare (nu oferă direct servicii, ci plătesc alţi furnizori pentru a oferi aceste servicii) sau neguvernamentali şi/ sau privaţi: asociaţii, fundaţii, culte religioase, persoane fizice

autorizate. Furnizorii publici şi neguvernamentali trebuie trataţi nediscriminatoriu în acordarea

finanţării din surse publice. Finanţarea din fonduri publice se face pe principiul concurenţei, (raportului cost-eficienţă

şi al calităţii). Serviciile sociale, indiferent de furnizor, trebuie acreditate de direcţiile teritoriale ale

MMSSF.

III. BENEFICIARII SERVICIILOR SOCIALE A. Accesul la servicii este acordat persoanelor care sunt:

cetăţeni români cu domiciliul sau reşedinţa în România; cetăţeni români fără domiciliu; cetăţeni ai altor state şi apatrizii cu domiciliul sau reşedinţa în România; cetăţeni ai altor state şi apatrizii care au permisiunea de şedere în România, inclusiv

cei aflaţi în centrele de cazare din zona de tranzit sau în custodie publică. B. În sens larg, beneficiarii serviciilor sociale pot fi:

persoane şi familii aflate în dificultate sau risc; grupuri în dificultate sau risc, marginalizate sau excluse în plan social; comunitatea care se confruntă cu situaţii de dificultate sau risc.

C. Potenţialii beneficiarii se pot afla în una sau mai multe dintre următoarele situaţii de dificultate sau risc:

dizabilitate sau handicap; dependenţă de droguri, alcool, alte substanţe toxice; detenţie sau post-detenţie; infectarea cu HIV/SIDA; părinte singur; victime ale violenţei în familie; lipsa veniturilor sau venituri mici; victime ale traficului de fiinţe umane;


16

boală cronică sau incurabilă. D. Beneficiarii au drepturi şi obligaţii. 1. drepturi: respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, demnitatea şi intimitatea; de a fi informaţi asupra drepturilor sociale şi situaţiilor de risc; de a participa la luarea deciziilor care îi privesc; asigurarea confidenţialităţii datelor personale. 2. obligaţii: să furnizeze informaţii corecte privind identitatea, situaţia familială, medicală şi economică; să participe activ la procesul de intervenţie; să contribuie la plata serviciilor, dacă este cazul.

IV. TIPURI DE SERVICII SOCIALE A. OG 86/2004 clasifică serviciile sociale în servicii sociale primare, servicii sociale specializate:

• Serviciile sociale primare au un caracter general şi urmăresc prevenirea sau limitarea unor situaţii de dificultate sau vulnerabilitate. Principalele activităţi desfăşurate de SSP sunt:

activităţi de identificare a nevoii sociale individuale, familiale şi de grup; dacă este cazul, trimiterea persoanei sau familiei la servicii specializate. activităţi de informare privind drepturile sociale şi obligaţiile

beneficiarului; măsuri şi acţiuni de urgenţă în situaţii de criză; măsuri şi acţiuni de menţinere în familie şi comunitate a persoanei aflate în

situaţie dificilă; activităţi de consiliere primară; activităţi de organizare şi dezvoltare comunitară; acţiuni de sensibilizare a opiniei publice locale; acţiuni de colaborare cu alte servicii.

• Serviciile sociale specializate au ca scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea

capacităţii de funcţionare socială a indivizilor şi familiilor. Activităţile specifice sunt cele de:

recuperare şi reabilitare; suport şi asistenţă pentru familiile şi copiii în dificultate; suport şi asistenţă pentru persoanele vârstnice; suport şi asistenţă pentru persoanele cu handicap, dependente de droguri,

victime ale violenţei domestice, victime ale traficului de persoane etc. mediere socială; consiliere; îngrijire medico-socială pentru persoanele în situaţia de dependenţă totală

sau parţială din cauza vârstei, dizabilităţii, bolilor cronice sau bolilor incurabile. Se bazează pe colaborarea cu serviciile medicale.

B. Servicii rezidenţiale şi nonrezidenţiale


17

Serviciile sociale sunt acordate în primul rând în comunitate, adică beneficiarii sau utilizatorii primesc asistenţă atunci când este necesar, dar rămân în familia lor şi continuă să locuiască în casa lor. În cazuri speciale, considerate mai degrabă excepţionale, persoanele aflate în dificultate sunt plasate în servicii de tip rezidenţial/ institutional (Moore, 1993). Servicii sociale nonrezidenţiale (oferite în afara instituţiilor): centre de zi, servicii de îngrijiri la domiciliu, centre de reabilitare şi recuperare de zi, centre de adapost, centre de consiliere. Servicii sociale rezidenţiale/ în instituţii: cămine de îngrijire pentru vârstnici, cămine –spital, cămine pentru persoane cu dizabilităţi (de asistenţă şi îngrijire permanentă) etc. Politica de prevenire a instituţionalizării, adoptată în ultimii ani în România, se înscrie în tendinţa europeană de a acorda prioritate alternativelor nonrezidenţiale şi îngrijirii în comunitate. V. DIRECŢIA DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA COPILULUI

OG 86/2004 stabileşte că principalele structuri de servicii sociale publice sunt:

Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului organizată la nivel judeţean - DGASPC Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului organizată la nivel local

Primul s-a constituit în toate judeţele în timp ce existenţa serviciului de la nivel local

este mai degrabă excepţională. DE DISCUTAT: Care este situaţia în localitatea dumneavoastră ?

Structura comună este aceea compusă din două departamente, al căror specific este dat de categoria de beneficiari: copii şi adulţi. Fiecărui departament îi corespunde un număr de compartimente care răspund, la rândul lor, unor direcţii de acţiune în fiecare domeniu. Acestea au în subordine diferite servicii. Bibliografie • Moore, S., 1993, Social Welfare Alive, Cheltenham: Stanley Thornes Ltd.

• Ordonanţa de Guvern 68 din 28.08.2003, actualizată cu modificările şi completările aduse

de Legea 515/2003 şi Ordonanţa 86/2004 (www.legis.ro).

• Parker, R., 1987, The Social Work Dictionary, Maryland: NASW.


18


19

ROLURILE ASISTENTULUI SOCIAL CA REFERENT SOCIAL ÎN SERVICIILE PRIMARE

În cadrul sistemului public de asistenţă socială, există mai mult criterii în funcţie de care analizăm personalul implicat. Iată-le în tabelul următor: Criteriul de caracterizare a personalului:

La nivel local La nivel central şi judeţean

Poziţia/funcţia în sistem Referent social Inspector, expert, consilier, director

Pregătirea profesională - de dorit asistent social cu studii superioare; - deocamdată se acceptă şi persoane fără studii de specialitate; - conform legislaţiei, în viitor, toţi angajaţii în servicii de asistenţă socială vor fi obligaţi să aibă studii de specialitate.

- studii superioare de specialitate cu obligativitatea ca în următorii ani să fie de asistenţă socială.

Responsabilităţi Servicii sociale primare Servicii sociale specializate, acreditare, evaluare, monitorizare, control etc.

Concluzie:

Asistentul social este persoana cu studii superioare de specialitate (3-4 ani în Universitate) care are pregătirea necesară pentru a lucra în servicii de asistenţă socială cu grupuri, familii sau indivizi în situaţii de risc. Persoanele cu studii medii sau postliceale nu se pot numi asistent social.

Referentul social este o funcţie / poziţie la nivelul localităţilor / primăriilor cu responsabilităţi din sfera serviciilor sociale primare. Poziţia de referent social este ocupată de asistenţi sociali profesionişti sau în prezent (în special în mediul rural) de persoane cu studii medii sau superioare în alte domenii. Prin ocuparea acestei funcţii referentul social are anumite responsabilităţi dar nu devine asistent social profesionist.

Calea de a deveni asistent social este urmarea cursurilor unei facultăţi de Asistenţă socială în programele de învăţământ la distanţă odată cu păstrarea funcţiei/poziţiei în sistem.

Programe ca cel prezent sprijină referenţii sociali să desfăşoare mai bine, mai eficient, activităţi în asistenţa socială până la dobândirea diplomei şi competenţelor de asistent social, dar nu îi transformă pe aceştia în asistenţi sociali profesionişti.


20

Exerciţiul II.1.

Rolurile asistentului social şi rolurile referentului social

Scopul exerciţiului: Înţelegerea rolurilor asistentului social, ca profesie în cadrul sistemului

de protecţie socială şi a rolurilor pe care le joacă şi locului în sistem al referentul social (ca

funcţie similară cu cea de inspector, expert sau consilier la niveluri superioare) în lucrul cu

clienţii/beneficiarii în serviciile primare.

Metode de lucru: prezentare + discuţie de grup/grupe de lucru

Participanţii la sesiunea de instruire vor fi împărţiţi in grupuri de lucru de 5-6 persoane/grup

pe baza apropierii teritoriale.

Tema exerciţiului: Identificarea şi notarea în tabelul următor a roluri concrete pe care

participanţii le-au jucat (fiecare va menţiona propriile activităţi curente şi li se vor asocia

roluri jucate) din rolurile prezentate şi o scurtă prezentare a intervenţiei.

La final, în cazul lucrului pe grupuri, fiecare grup va prezenta câteva activităţi specifice

asistenţei sociale primare şi funcţiei de referent social pe care membrii grupului le-au

desfăşurat şi câteva activităţi/sarcini fără legătură cu serviciile de asistenţă socială primară pe

care le-au desfăşurat Se vor comenta diferenţele între cele două coloane ale tabelului.

Rolurile se referă la acele activităţi pe care ceilalţi/societatea se aşteaptă să le

realizezi, în virtutea apartenenţei la un grup/categorie, în cazul nostru, datorită profesiei de

asistent social sau funcţiei de referent social. Alături de aşteptările celorlalţi se află “fişa

postului”, respectiv îndatoririle de serviciu care conţine rolurile „teoretice” de jucat.

În lucrul cu clienţii, pe parcursul unei zile, referentul social se angajează în practicarea

mai multor roluri.


21

Roluri ale unui asistent social, în general (De completat) Roluri / activităţi

concrete pe care referenţii sociali din grup le joacă/desfăşoară în activitatea curentă

1. Intermediar: intermediază accesul clienţilor la servicii şi/sau la alte resurse

2. Avocat: asistă clienţii în obţinerea drepturilor sociale/ legale şi

sprijină activ iniţiativele ce urmăresc schimbarea proiectelor, a programelor şi politicilor care au efect negativ asupra persoanelor în nevoie reprezentate de el.

3. Educator / profesor: transmite clienţilor cunoştinţe şi

abilităţi/deprinderi necesare pentru a preveni apariţia problemelor sau pentru a sprijini/îmbunătăţi funcţionarea socială

4. Consilier: asistă clienţii să se descurce mai bine în societate

ajutându-i să îşi înţeleagă mai bine sentimentele, să-şi schimbe comportamentul şi să înveţe să depăşească situaţiile problemă.

5. Manager de caz: coordonează toate activităţile legate de caz,

ia hotărârile importante şi răspunde de evoluţia cazului. 6. Manager al sarcinilor de serviciu: se preocupă de

îndeplinirea sarcinilor de serviciu într-un mod care să asigure servicii cât mai eficiente pentru client şi responsabilitate faţă de instituţia angajatoare.

7. Factor de dezvoltare a personalului instituţiei în care

lucrează: facilitează dezvoltarea profesională a personalului instituţiei prin pregătire, supervizare, consultare şi management al personalului.

8. Administrator: planifică, dezvoltă şi implementează politici,

servicii şi programe într-o organizaţie. 9. Agent de schimbare socială: participă la identificarea

problemelor comunităţii şi/sau a zonelor în care calitatea vieţii poate fi crescută. Mobilizează grupuri de interese care să pledeze cauza schimbării sau pentru obţinerea de resurse.

10. Profesionist: se angajează competent şi respectând etica/deontologia profesiei în practica asistenţei sociale şi contribuie la dezvoltarea profesiei de asistent social

Sursa: Sheafor, B.; Horejsi, C.; Horejsi, G., 1997: p.57-69.


22

Concluzie

În practică, asistentul social poate avea unul dintre aceste roluri sau chiar mai multe

sau se poate specializa, dezvoltându-le mai mult pe unele. Cele mai frecvente roluri jucate de

cei care se află la baza sistemului de asistenţă socială, din primării sau de la nivel local, sunt

cele de intermediar, avocat, educator şi consilier. Sarcinile de serviciu pot fi numeroase şi

poate că asistentul social nu mai poate fi şi factor de dezvoltare a colegilor de serviciu,

manager de caz ori administrator, cel puţin deocamdată. Ca asistent social generalist este

necesar să stăpâneşti/cunoşti cât mai bine toate aceste roluri, pentru că, deşi este posibil ca la

momentul actual să exerciţi doar unele dintre ele, în viitor este foarte probabil să îţi extinzi

aria de manifestare (cum se întâmplă, de exemplu, în protecţia copilului).

Bibliografie

• DuBois, Brenda; Krosgrund Miley, Karla, 1996, Social Work- an empowering profession,

Allyn and Bacon.

• Howe, David, 2001, Introducere in teoria asistentei sociale, MarLink.

• Northen, Helen; Kurland, Roselle, 2001, Social work with groups, Columbia University

Press.

• Sheafor, Bradford; Horejsi, Charles; Horejsi, Gloria, 1997, Techniques and guidelines for

social work practice, Allyn and Bacon.


23

SESIUNEA III: Suportul social şi relaţiile interpersonale

SUPORTUL SOCIAL ŞI RELAŢIILE INTERPERSONALE

OBIECTIVE: La sfârşitul sesiunii, participanţii vor fi capabili să:

1. identifice şi să descrie sursele de suport social şi tipurile de suport social adecvate situaţiilor problematice; 2. cunoască tipurile de nevoi ce necesită suport social; 3. conştientizeze şi să aplice deprinderile interpersonale cu clienţii într-o situaţie dată; 4. conştientizeze necesitatea de a fi empatici şi de a respecta clienţii atunci când stabilesc relaţii suportive cu aceştia (salutarea lor, prezentarea, folosirea numelor acestora, ascultarea activă) într-o situaţie dată.

METODE: exerciţii de grup, joc de rol, studiu de caz. MATERIALE: flipchart, markere, bilete cu scenarii/cazuri. TIMP: 90 min.

Ce este suportul social?

• principala resursă exterioară la care individul poate apela pentru evitarea/rezolvarea anumitor probleme pe care nu le poate rezolva singur.

• “susţinerea psihologică şi socială a persoanelor: confortul, asistenţa şi informaţiile primite din partea indivizilor şi grupurilor în cadrul relaţiilor formale şi informale”. (Chelcea, Iluţ, 2003, p. 350)

• proces prin care se oferă sau se primeşte sprijin cu alte persoane în scopul de a uşura unul sau mai multe obiective ale funcţionării sociale.

• proces important în menţinerea sănătăţii fizice şi psihice a individului, în integrarea sa, în creşterea stimei de sine şi ajutarea acestuia să aibă încredere în oameni şi să se simţă în siguranţă.

Sursele şi evaluarea suportului social

Atunci când cineva nu reuşeşte să-şi rezolve problemele şi apelează la alte persoane în care are încredere, când are nevoie de ajutor material sau când are nevoie de o persoană căreia să-i poată împărtăşi temerile şi fricile, ea apelează la una dintre sursele de suport social ce-i stau la dispoziţie: familie, prieteni, colegi, vecini, specialişti (asistenţi sociali, consilieri, psihologi etc) sau grupuri de suport comunitare.

Oamenii care au legături sociale puternice (familiale, de prietenie, de vecinătate sau colegiale) tind să facă faţă stresului mai bine. Ei tind, de asemenea, să fie mai fericiţi, mai sănătoşi şi să trăiască mai mult.


24

Sursele suportului social Pot fi: * informale: familia, prietenii, colegii, vecinii, cunoştinţele.

Schimbări majore în dinamica familiei cum ar fi boala, moartea, divorţul sau schimbarea domiciliului pot slăbi fundaţia unei familii. Pentru că ele se află întotdeauna în schimbare, dezvoltare şi evoluţie, toate familiile experimentează stresul la un moment dat. Familiile pot oferi un sprijin emoţional imens, în special în momentele de criză. Astfel de crize sunt determinate sau agravate, nu de puţine ori, de situaţii sociale problematice cum ar fi şomajul, sărăcia, educaţia deficitară sau lipsa acesteia etc.

Un al doilea tip de suport social este cel oferit de grupurile şi reţelele de prieteni şi colegi. Aceste relaţii sunt de obicei mai puţin intense sau apropiate, comparativ cu relaţiile din familie. Prietenii se implică în activităţile comune de timp liber şi comunică mult unii cu ceilalţi. Colegii cooperează şi se ajută unii pe alţii în timpul serviciului şi se angajează, de asemenea, într-o mulţime de conversaţii. * formale: - specialişti (asistenţi sociali, consilieri, psihologi, medici etc.); - instituţii şi servicii sociale, grupuri comunitare de suport.

Evaluarea suportului social - Etapă necesară în procesul de evaluare a nevoilor şi resurselor unei persoane aflată în dificultate. -Se referă la:

• reţelele de relaţii pe care le are persoana cu mediul social (vezi fig.III.1.)

• aspectele calităţii relaţiilor unei persoane şi posibilitatea ca aceste relaţii să ofere sprijin persoanei în dificultate.

Fig. III.1. “Structura suportului social” Sursa: Kahn şi Antonucci, 1980, apud Orford, J. Psihologia comunităţii. Teorie şi practică ”, 1998, p.115.


25

Reţeaua de relaţii

Reţelele de relaţii de care dispune o persoană la un moment dat pot include: soţul/soţia, copiii, părinţii, părinţii soţului/soţiei, rudele, prietenii apropiaţi, grupurile religioase, colegii, subordonaţii, vecinii, grupurile profesionale, cluburile sociale, grupurile de recreere, grupurile comunitare de suport.

În Fig. III.1., persoana centrală (P) este înconjurată de mai mulţi indivizi de-a lungul vieţii. Unii membri o părăsesc, în timp ce alţii i se alătură. În primul cerc sunt relaţiile cu cea mai mare importanţă pentru P şi acestea reprezintă şi cel mai mare sprijin la care poate apela P. Ruperea acestor relaţii determină un puternic sentiment de pierdere. În ultimul cerc, întâlnim relaţii de care P se poate lipsi mai uşor, de multe ori acestea putând reprezenta un adevărat sprijin pe termen scurt. Calitatea relaţiilor

De asemenea, în evaluarea sprijinului social de care poate să dispună o persoană la un moment dat, devin importante aspecte ce ţin de calitatea relaţiilor acelei persoane, de posibilitatea ca aceste relaţii să deţină funcţii de sprijin la un moment dat.

De exemplu, nu este suficient ca persoana care are nevoie de sprijin să facă parte

dintr-o familie numeroasă (aparent, o sursă importantă de sprijin), ci este necesar să evaluăm şi ce crede persoana respectivă despre sprijinul pe care-l poate primi de la familie. Uneori, familia se constituie într-o sursă de tensiuni şi conflicte, ceea ce determină persoana în nevoie să caute sprijin, apelând la alte surse de suport.

Suportul social poate acoperi o arie variată de nevoi : • materiale; • informaţionale; • emoţional-afective; • de îngrijire; • de recunoaştere şi afirmare; • de consiliere; • de interacţiune socială pozitivă etc.

Funcţiile relaţiilor sociale suportive Relaţiile sociale pot îndeplini una sau mai multe dintre următoarele funcţii: a. Funcţia emoţională: - este funcţia care oferă confort şi stimă de sine - ocupă un loc central în cadrul conceptului de sprijin social - este cel mai important tip de sprijin ce poate însoţi toate etapele unei situaţii problematice: 1. situaţia de criză; 2. tranziţia la o nouă situaţie; 3. faza deficitară/finală. - cine poate oferi acest tip de suport ?


26

• sursele informale (familia, prietenii, colegii, vecinii etc.); • sursele formale (asistenţii sociali, consilierii, grupurile de suport comunitare etc).

- presupune activităţi precum: o asistenţa sub formă de încurajare; o exprimarea căldurii personale în relaţie cu persoana în nevoie; o manifestarea afecţiunii pentru celălalt; o comunicarea empatică; o manifestarea încrederii şi a susţinerii necondiţionate; o comportamentul ce susţine sentimentul de siguranţă şi-l conduce pe individ

spre credinţa că este respectat şi că devine conştient de disponibilitatea cuiva cu care poate discuta problemele sale cele mai delicate.

b. Funcţia cognitivă, informaţională:

utilă în special în faza de tranziţie de la o situaţie problematică la o situaţie adaptativă

presupune a-i oferi persoanei aflată în dificultate informaţiile de care are nevoie sau de a o învăţa anumite deprinderi ce-i sunt necesare pentru rezolvarea problemei sale

include şi un sprijin ce implică: o informaţii care să ajute persoana să-şi evalueze evoluţia proprie; o sfătuirea; o îndrumarea şi consilierea persoanei în diverse domenii.

c. Funcţia de suport material, instrumental: formă de ajutor direct şi material pentru o persoană aflată în dificultate poate ajuta la rezolvarea unor probleme practice, fiind utilă în special în faza

deficitară/ cronică a situaţiei problematice poate consta în furnizarea de bani, bunuri sau servicii presupune ca activităţi:

o asistenţa pentru muncile gospodăreşti; o îngrijirea copiilor; o acordarea unor împrumuturi sau donaţii în bani; o transportul; o oferirea de bunuri materiale (mobilă, cărţi, maşină de spălat, haine etc.); o oferirea de ajutor în perioade critice, cum ar fi îmbolnăvirea sau decesul unui

membru al familiei.

Sincronizarea dintre suportul social şi fazele situaţiei problematice

Cei ce îşi desfăşoară activitatea profesională în domeniul asistenţei sociale se află deseori în situaţia de a oferi sprijin social clienţilor. Pentru a realiza acest lucru este util ca ei să cunoască etapele din evoluţia unor situaţii problematice cu care clienţii se pot confrunta la un moment dat. Prin înţelegerea acestor faze, se pot fi oferite/proiectate răspunsuri cât mai adecvate nevoilor clienţilor.


27

Fazele situaţiei problematice sunt:

1. CRIZA 2. TRANZIŢIA 3. PERIOADA DEFICITARĂ/CRONICĂ

Importantă este sincronizarea dintre suportul social şi etapa situaţiei problematice (criza, tranziţia sau faza cronică/finală).

Funcţiile particulare ale suportului social, important în diferite momente, sunt:

a) suportul emoţional: - este necesar în faza de criză, tranziţie sau deficit; - sursa cea mai importantă o reprezintă membrii familiei.

Exemplu: O persoană care află că este concediată, trăieşte sentimente de inadecvare, mânie, furie, neputinţă, disperare, inutilitate, vinovăţie, depresie etc. Pentru a depăşi această stare de criză, persoana respectivă are nevoie în primul rând de sprijin emoţional, de încurajare, de facilitare a exprimării şi acceptării emoţionale, dincolo de orice alt tip de suport. Acest sprijin poate fi oferit de familie, prieteni, colegi sau de către asistenţi sociali, consilieri etc.

b) suportul informaţional sau cognitiv: - este necesar de-a lungul perioadei de tranziţie de la faza de criză a situaţiei problematice la o nouă situaţie care să permită funcţionarea socială a individului.

Exemplu: Persoana care şi-a pierdut locul de muncă are nevoie în această etapă de informaţii legate de posibile oportunităţi existente pe piaţa muncii, de formare a unor abilităţi şi deprinderi practice utile pentru găsirea unui nou loc de muncă etc. Pentru acest tip de sprijin se poate apela la familie, prieteni, colegi, cunoştinţe sau la serviciile comunitare şi specialişti precum asistenţi sociali, consilieri etc.

c) suport material, instrumental: - este necesar în stările deficitare, în situaţiile de solicitări cronice excesive.

Exemplu: Persoana care şi-a pierdut locul de muncă are nevoie în această etapă de suport material, financiar sau de suport constând în anumite bunuri sau servicii, necesare pentru a depăşi situaţia de dificultate. Trebuie subliniat caracterul temporar al acestui tip de sprijin, mai ales în situaţiile problematice care pot fi soluţionate. Doar în aceste condiţii poate fi prevenită crearea dependenţei de acest tip de ajutor şi promovate autonomia şi responsabilitatea personală. Pentru acest tip de sprijin se poate apela la familie, prieteni, colegi, cunoştinţe sau la serviciile comunitare şi specialişti precum asistenţi sociali, consilieri etc.

Mobilizarea suportului social are în vedere o evaluare iniţială a resurselor individuale şi

sociale ale persoanelor. Această evaluare este urmată, acolo unde este necesar, de intervenţii care să îmbunătăţească funcţionarea suportului social.


28

Relaţia de suport dintre asistentul social şi client în practica asistenţei sociale

O sursă importantă de sprijin, în special acolo unde sursele informale (familia, prietenii, colegii, vecinii etc.) nu există sau nu sunt suficient mobilizate, serviciile de asistenţă socială devin extrem de necesare pentru prevenirea apariţiei disfuncţiilor şi integrarea socială a persoanei aflate în dificultate. În cadrul acestor servicii, relaţiile suportive create între asistentul social şi beneficiari se constituie în cadrul esenţial al procesului de asistenţă socială. Asistenţa socială

“Arta în care cunoaşterea ştiinţei relaţiilor umane şi a deprinderilor de relaţionare este folosită pentru a mobiliza capacităţi latente existente în orice individ, astfel încât acesta să fie mai bine adaptat la stresul vieţii de zi cu zi.” (1949, Biesteck) RELAŢIA Asistent social - Client Ce este?

• sufletul asistenţei sociale, în timp ce evaluarea, identificarea nevoilor şi intervenţia sunt trupul acesteia (cele două sunt oricum inseparabile);

• cadrul în care cunoştinţele despre natura umană sunt puse în valoare spre beneficiul clientului;

• un tip special de relaţie interpersonală;

• interacţiunea dinamică a atitudinilor, emoţiilor, comportamentelor, interacţiune apărută între client şi asistentul social, în scopul adaptării mai bune a clientului la cerinţele mediului în care trăieşte”.

Obiectivele relaţiei dintre asistentul social şi client sunt:

• sprijinirea clientului în depăşirea unor situaţii problematice de viaţă;

• satisfacerea nevoilor psihosociale ale clientului;

• crearea unei atmosfere în care clientul să se simtă liber să comunice şi să colaboreze în condiţii de securitate psihoemoţională cu asistentul social.


29

Fig. III.2. Schema de evaluare a relaţiei interpersonale dintre asistentul social şi client

Atitudini implicate în relaţia asistent social – client A. Nevoile psihosociale ale clienţilor reprezintă:

• surse ale atitudinilor, reacţiilor emoţionale, comportamentului clientului; • chiar şi atunci când clienţii cer ajutor material sau financiar, cererea lor include şi

satisfacerea implicită a unor nevoi psihosociale complexe; • satisfacerea lor implică, deseori, stabilirea unor relaţii interpersonale; • clienţii pot sau nu pot fi conştienţi de aceste nevoi; • satisfacerea lor are impact asupra relaţiei cu clienţii şi asupra atitudinilor acestora; • tipuri de nevoi psihosociale:

- de a fi considerat o fiinţă umană, nu un caz; - de a exprima liber sentimente şi emoţii (pozitive sau negative) pentru a se simţi

ei înşişi; - de a fi acceptat ca o persoană, demnă, de valoare, indiferent de gradul de

dependenţă, vulnerabilitate, număr de eşecuri din viaţă; - de a fi înţeles şi de a i se răspunde la sentimentele exprimate; - de a nu fi judecat sau condamnat pentru dificultatea în care se află; - de a alege şi a decide cu privire la propria viaţă; - de confidenţialitate.

NNeevvooii ppssiihhoossoocciiaallee

AATTIITTUUDDIINNII CCLLIIEENNTT

CCOOMMPPOORRTTAAMMEENNTT CCLLIIEENNTT

•• aasseerrttiivv •• aaggrreessiivv •• eevviittaanntt

INDIVID

CCOONNDDIIŢŢIIII SSOOCCIIAALLEE

MEDIU

CCOOMMPPOORRTTAAMMEENNTT AASSIISSTTEENNTT SSOOCCIIAALL

AATTIITTUUDDIINNII AASSIISSTTEENNTT SSOOCCIIAALL

CCOONNDDIIŢŢIIII SSOOCCIIAALLEE

R


30

B. Atitudinile şi rolul lor în relaţia asistent social-client sunt:

• reacţii evaluative favorabile sau nefavorabile faţă de ceva sau cineva, reacţie datorată sistemelor de valori cu care operează individual;

• se exteriorizează în comportament; • relaţia dintre asistent social şi client reprezintă un schimb între două surse de energie; • interacţiunea asistent-client este una emoţională, atitudinală, dinamică, cu intensitate şi

externalităţi diferite; • componenta emoţională nu încetează atâta timp cât relaţia asistent social-client există; • satisfacerea anumitor nevoi creează anumite sentimente şi se exteriorizează prin

comportamente verbale/ nonverbale; • creează disponibilitatea clientului de a fi ajutat.

Atitudini implicate în relaţia asistent social –client.

Cazul M: D-na M. vine la asistentul social, solicitând sprijin pentru numeroasele situaţii de violenţă domestică în care este implicată. Atitudinea sa sugerează: “Recunosc, sunt incapabilă să rezolv problema şi am nevoie de ajutorul dvs”. Clienta iniţiază interacţiunea, apelând la asistentul social. Se creează din start un raport de aparentă inferioritate a clientei, care se percepe incapabilă de a-şi rezolva singură problema. Clienta devine conştientă de răspunsul manifest sau nu al asistentului social şi se comportă ca atare. Ea comunică nonverbal şi atitudinal: “Simt că mă încurajaţi să fiu eu însămi, simt că mă înţelegeţi, că îmi înţelegeţi temerile, simt că mă acceptaţi aşa cum sunt”, iar verbal afirmă: “îmi face bine să vă vorbesc”.

Care este atitudinea asistentului social la solicitarea clientei? Asistentul social trebuie să fie conştient de atitudinea clientului care iniţiază interacţiunea şi să încurajeze de la început stabilirea unei relaţii de egalitate şi cooperare. De asemenea, el este sensibil la nevoile şi sentimentele clientului, înţelege semnificaţia lor şi răspunde ca atare, atât prin atitudinea faţă de client, cât şi prin comportamente verbale/nonverbale. El trebuie să creeze un climat de securitate emoţională şi de colaborare şi să sugereze clientei: “Cunoscându-ţi problema, cunoscând punctele tale tari şi punctele slabe, continui să te respect ca persoană, nu am nici un interes să te judec, ci vreau să te ajut să iei cele mai bune decizii în viaţă”. Atitudinea deschisă, chiar dacă se manifestă sau nu, este simţită de clientă (ea poate detecta falsitatea, ipocrizia etc.).


31

Bibliografie

• Cohen, Sheldon, Mermelstein, R, Kamark, T & Hoberman H, 1985, Measuring the

functional components of social support”, în Social support.Theory,research and

application”, Sarason I.G. & Sarason B.R. (eds), The Hague, Holland: Martinus

Nijhoff.

• Compton B.R., Galaway B., 1989, Social Work Processes, Wadsworth Publishing

Company, Belmont, California.

• Chelcea, S., 1994, Personalitate şi societate în tranziţie. Studii de psihologie

socială, Bucureşti, S.C. Ştiinţă &Tehnică S.A.

• Chelcea, Septimiu, Iluţ Petru, coord., 2003, Enciclopedie de psihosociologie,

Bucureşti, Ed. Economică.

• Dagenais, B., 2002, Profesia de relaţionis”, Iaşi, Ed. Polirom.

• Duck, S., 2000, Relaţiile interpersonale. A gândi, a simţi, a interacţiona, Iaşi, Ed.

Polirom.

• Giblin L., 2000, Arta dezvoltării relaţiilor interumane, Bucureşti, Ed. Curtea

Veche.

• Moscovici, S., 1998, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Iaşi, Ed. Polirom.

• Orford, Jim, 1998, Psihologia comunităţii. Teorie şi practică, Bucureşti, Ed. Oscar

Print.

• Schwarzer, Ralf & Leppin, A., 1991, Social support and health: A theoretical and

empirical overview: Journal of Social and Personal Relationships, in Journal of

Social and Personal Relationships, p. 8, p. 99-127.

• Zani, B., şi Palmonari, A., 2003, Manual de psihologia comunităţii, Iaşi, Ed. Polirom.


32


33

SESIUNEA IV: Rolul comunicării în relaţia asistent social – client

ROLUL COMUNICĂRII ÎN RELAŢIA ASISTENT SOCIAL - CLIENT

OBIECTIVE: La sfârşitul sesiunii, participanţii vor fi capabili să:

1. enumere avantajele comunicării eficiente a asistentului social în relaţia cu clienţii; 2. îşi evalueze propriul nivel de comunicare interpersonală; 3. definească ce este comunicarea interpersonală, dimensiunile, componentele şi obiectivele acesteia; 4. descrie caracteristicile unei comunicări verbale şi nonverbale eficiente; 5. dezvolte abilităţi de comunicare verbală şi nonverbală eficientă; 6. descrie dificultăţile întâmpinate în procesul de comunicare cu beneficiarii; 7. dezvolte abilităţi de a da feedback constructiv în situaţii conflictuale; 8. descrie cum trebuie să se comporte un bun ascultător.

METODE: brainstorming, test de evaluare a nivelului de comunicare, prezentare, lucru în grupuri, simulare. MATERIALE: test de evaluare a nivelului de comunicare, prezentări PowerPoint, flipchart, markere, bileţele cu situaţii conflictuale. TIMP: 90 min. Test de măsurare a nivelului de comunicare După ce citiţi următoarele afirmaţii, răspundeţi, alegând una dintre următoarele variante de răspuns care vi se potriveşte cel mai bine:

1. Deloc 2. Foarte puţin 3. Puţin 4. Suficient 5. Potrivit 6. Bine 7. Foarte bine 8. Perfect

1. Mă simt bine în situaţiile relaţionale. 2. Privesc fără probleme persoana care îmi vorbeşte sau căreia îi vorbesc. 3. Vorbesc destul de tare pentru a fi auzit. 4. Vorbesc destul de clar pentru a fi înţeles. 5. Zâmbesc cu uşurinţă. 6. Sunt o persoană deschisă, comunic cu uşurinţă. 7. Pot să mă apropii fizic de persoanele cărora le vorbesc. 8. Îl ascult pe interlocutor fără să-l întrerup. 9. Verific adesea dacă am înţeles bine ceea ce mi-a spus interlocutorul. 10.Verific adesea dacă celălalt mi-a înţeles bine mesajul. Adunaţi punctele asociate variantelor de răspuns alese. Un punctaj mai mic de 34 de puncte relevă un nivel de comunicare ce necesită a fi îmbunătăţit prin modalităţi de antrenare a dezvoltării abilităţii de comunicare interpersonală.


34

Comunicarea interpersonală

În scopul realizării unei activităţi cât mai eficiente, asistentul social are nevoie în practica sa de zi cu zi de o serie de cunoştinţe, abilităţi şi valori. În cadrul acestora, abilităţile de comunicare şi relaţionare devin esenţiale în practica interpersonală a asistentului social cu indivizii, familiile şi grupurile sociale confruntate cu situaţii problematice. Ce este comunicarea interpersonală?

Procesul tranzacţional ce se defăşoară în timp şi care implică un emiţător (E) şi un

receptor (R), care, deseori, trimit şi receptează simultan mesaje, aceste mesaje fiind transmise prin canale verbale şi nonverbale.

Dimensiunile comunicării interpersonale Comunicarea interpersonală implică două dimensiuni :

1. Conţinutul comunicării 2. Relaţia interpersonală

Explicaţie: Atunci când asistentul social îi spune unui client « Nu faci destul de mult pentru a-ţi rezolva problema », el transmite un mesaj ce include atât un conţinut- credinţa asistentului social că acest client nu munceşte destul de mult pentru a-şi rezolva problema-, cât şi o dimensiune relaţională- poziţia de superioritate şi putere a asistentului social în această situaţie. Dacă asistentul social ar întreba « Ce poţi să faci pentru a rezolva problema ? » va transmite mesajul ce include atât un conţinut – credinţa asistentului social în resursele clientului, cât şi o dimensiune relaţională – propune clientului stabilirea unei relaţii de parteneriat şi cooperare. Dimensiunea relaţională a comunicării interpersonale este importantă pentru că multe probleme de comunicare apar, nu datorită a ceea ce oamenii spun (conţinutul comunicării), ci datorită implicaţiilor, în mod special a celor legate de putere, caracteristice relaţiei de comunicare (Mumby, 1993 apud Simon A. Janet, Kalichman Seth şi Santrock W. John, 1994, p. 224). Obiectivele comunicării în relaţia asistent social - client

Comunicarea presupune schimbul de mesaje între două sau mai multe persoane, grupuri etc. Dar, de ce comunicăm? Pentru că pentru noi, oamenii, este indispensabil, chiar obligatoriu, să putem intra in contact cu semenii noştri.

Orice rol cotidian stabileşte o legătură între noi şi unul sau mai mulţi alţi indivizi, ceea ce ridică probleme de adaptare şi, eventual, neînţelegeri şi conflicte. Privită ca proces în desfăşurare, comunicarea constă în transmiterea şi schimbul de informaţii, întrebări, stări afective, dorinţe, comenzi, decizii, judecăţi de valoare. Toate acestea au scopuri finale bine definite- obţinerea de efecte la nivelul celui ce receptează mesajul.

Comunicăm pentru: - a informa;


35

- a convinge; - a impresiona; - a provoca o reacţie, o acţiune; - a amuza; - a ne face înţeleşi; - a ne exprima punctul de vedere; - a obţine o schimbare de comportament sau atitudine. Unul dintre elementele centrale ale comunicării este deci mesajul transmis. Cele patru scopuri principale sunt: - mesajul să fie receptat; - mesajul să fie înţeles; - mesajul să fie acceptat; - mesajul să producă o reacţie.

În general, pentru ca aceste scopuri să fie atinse, trebuie îndeplinite, bineînţeles,

condiţiile de bază ale comunicării, dintre care amintim: existenţa a cât mai puţine bruiaje, factori care ţin de cei ce comunică, dar şi de mediu şi care pot împiedica receptarea mesajului în bune condiţii; folosirea aceluiaşi mod de codificare a mesajului, pentru ca acesta să poată fi decodificat şi înţeles.

De asemenea, este necesară şi o anumită disponibilitate din partea receptorului de a accepta mesajul, de a fi de acord cu ce transmite celălalt (interlocutorul). Mai mult, acea reacţie- schimbarea de comportament sau atitudine- va apărea în funcţie de cât de important este pentru receptor mesajul.

Dar, schimbarea nu apare dintr-odată, ci în mai multe etape. Acestea sunt: 1) negarea - prima reacţie, de respingere. Ceva nou şi necunoscut nu poate fi imediat

acceptat;

2) apărarea - din cauza bulversării sistemului său de valori, individul încearcă să se

apere (să îşi apere credinţele, modul lui de a se comporta de până atunci);

3) excluderea - individul îşi dă seama de faptul că schimbarea este unica soluţie pentru

rezolvarea problemelor sale;

4) adaptarea - e acea perioadă în care individul achiziţionează noile cunoştinţe, iar el

trebuie să le îmbine cu cele pe care le avea până în acel moment, ţinând cont şi de condiţiile

concrete de mediu în care trăieşte;

5) preluarea mesajului (internalizarea) - este etapa finală; individul s-a adaptat noului

sistem şi îşi dă seama de noul său comportament şi de beneficiile acestuia.


36

Componentele comunicării interpersonale

Componentele comunicării interpersonale sunt :

1. Mesajul: - informaţia trimisă de un emiţător unui receptor; - poate fi transmis verbal sau nonverbal. 2. Codarea (actul de producere a mesajelor) şi decodarea (actul de înţelegere a

mesajelor): - sunt obligatorii pentru realizarea comunicării interpersonale

- vorbitorii şi scriitorii sunt codori, în timp ce ascultătorii şi cititorii sunt decodori - Exemplu: când un părinte vorbeşte copilului său, care are căştile audio pe urechi şi

ochii închişi, comunicarea interpersonală nu apare din cauza faptului că mesajele verbale şi nonverbale nu sunt receptate (De Vito, 1992).

3. Zgomotul: - factorii de mediu, fiziologici sau psihologici ce pot bloca transmiterea mesajului 4. Comunicarea interpersonală este tranzacţională: - comunicarea este un proces continuu între emiţător şi receptor, caracterizat de faptul

că nu este obişnuit ca informaţia să fie comunicată aproape simultan între participanţi. - Exemplu: dacă iniţial clientul poate fi cel ce transmite mesajul, iar asistentul social

este cel care îl percepe, după 15 secunde, asistentul social poate fi emiţătorul mesajului, iar clientul receptorul; în acelaşi timp, clientul poate transmite un mesaj verbal, asistentul social transmiţând un mesaj nonverbal.

5. Comunicarea socială apare întotdeauna într-un context: - mediul în care mesajele sunt trimise şi recepţionate; - influenţează forma şi conţinutul comunicării sociale; - în prezent, dimensiunile socioculturale ale contextului sunt importante în înţelegerea

comunicării interpersonale. - Exemplu: atunci când oameni din grupuri culturale şi etnice diferite interacţionează,

ei pot folosi reguli de comunicare diferite; aceasta poate produce confuzie, insulte neintenţionate, percepţii nepotrivite şi alte neînţelegeri.

MMeessaajj iinntteerrpprreettaatt

Receptor (R)

Geo Alin

iiddeeee

Emiţător (E )

Mesaj emisMesaj primit


37

Fig. IV.1. Componentele comunicării interpersonale Sursa: Simon A. J., Kalichman S. şi Santrock W. J., 1994, Human Adjustment, WCB Brown&Benchmark, Publishers Madison, p. 224.

1. Componenta verbală a comunicării interpersonale Abilitatea de a vorbi:

- A vorbi reprezintă exprimarea gândurilor şi emoţiilor în cuvinte şi comportamente care sunt atât de clare, încât ascultătorul vizat să înţeleagă ceea ce spui. (Wahlstrom, 1992 apud Simon A. J., Kalichman S. şi Santrock W. J., 1994).

- Pentru a comunica eficient, vorbitorii trebuie să ţină cont de pregătirea, caracteristicile, nevoile şi abilităţile ascultătorilor (Samovar &Mills, 1992 apud Simon A. J., Kalichman S. şi Santrock W. J., 1994).

- Mesajul pe care încercăm să-l transmitem este mai eficient dacă îl transmitem într-un mod: simplu, nu complex, concret, nu abstract şi specific, nu general.

- Vorbitorii buni urmăresc ca mesajele lor verbale să fie consistente cu cele nonverbale. (Dacă verbal spui una şi nonverbal comunici opusul, poţi crea confuzie şi neîncredere din partea ascultătorului.)

Abilitatea de a asculta:

„Motivul pentru care avem două urechi şi doar o gură este pentru a putea să ascultăm mai mult şi să vorbim mai puţin”- Zeno din Citum, 300 î.Ch.

Persoana A Persoana B

Factori perturbatori - de mediu - fiziologici - psihologici

Factori perturbatori - de mediu - fiziologici - psihologici

Canal Mesaje

decodare decodare


38

Ce blochează comunicarea verbală? Tabel IV.1. Blocanţi ai comunicării ce pot determina ineficienţa comunicării interpersonale verbale

OBSTACOL AL COMUNICĂRII

NATURA SA EXEMPLE

Criticile A face o evaluare negativă a altei persoane, a acţiunilor sau atitudinilor ei/lui.

„Ţi-ai făcut-o cu mâna ta- n-ai de ce să învinuieşti pe altcineva pentru situaţia în care eşti”

Etichetarea „A doborî” sau a stereotipiza altă persoană.

„ Ce cretin!” „ E femeie doar…!”

Evaluarea pozitivă A face o judecată pozitivă a altei persoane, a acţiunilor sau atitudinilor acesteia.

„Tu eşti întotdeauna o fată aşa de drăguţă. Ştiu că mă vei ajuta.”

Sfătuirea A da altei persoane soluţia pentru problema ei.

„Dacă aş fi în locul tău, l-aş părăsi. Există un singur mod de a o rezolva…”

Chestionarea excesivă, nepotrivită

Întrebări închise, cu răspunsuri „da” sau „nu”.

„Când s-a întâmplat? Îţi pare rău că ai facut-o?”

A da ordine A comanda altei persoane să facă ceea ce doreşti tu să facă.

„Îţi faci tema chiar acum!”

A ameninţa A încerca să controlezi acţiunile celeilalte persoane cu ameninţarea unor consecinţe negative pe care le vei declanşa.

„Vei face asta…altfel…”. „Opreşte zgomotul acum…sau…”

A moraliza A spune celeilalte persoane ceea ce trebuie să facă.

„Nu ar trebui să divorţezi; gândeşte-te la copii. Trebuie să-i spui că-ţi pare rău”.

Diversiunea A trece de la problemele cuiva la altceva prin distragere.

„Nu-ţi face griji. Hai să vorbim despre ceva mai plăcut.”

Argumentarea logică Tentativa de a convinge pe cineva prin apel la logică sau fapte, fără a lua în considerare factorii emoţionali implicaţi.

„Priveşte faptele; dacă n-ai fi cheltuit banii pe alcool, ai fi avut bani pentru plata lectiilor de sport ale copilului tău! “

Sursa: A. J., Kalichman S. şi Santrock W. J., 1994, Human Adjustment, WCB Brown& Benchmark, Publishers Madison, p. 230.

2. Componenta nonverbală a comunicării interpersonale Face referire la: a. Contactul vizual b. Mimică c. Voce d. Postură şi distanţă interpersonală


39

SPAŢIUL DE COMUNICARE- J. A. De Vito, 1988

Măsuri de îmbunătăţire a comunicării verbale şi nonverbale

Optimizarea comunicării verbale Pentru a nu lăsa loc interpretărilor: - Exprimaţi ceea ce gândiţi cât mai direct, mai precis şi mai simplu posibil. - Nu transmiteţi decât puţine informaţii deodată. Moduri de verbalizare:

• Verbalizarea directă şi precisă- formularea clară a gândurilor şi sentimentelor; • Implicarea personală- ” îmi place desenul tău”, în loc de “desenul tău este frumos”; • Implicarea celuilalt- cu ajutorul componentei nonverbale, precizarea clară a poziţiei

celuilalt; faceţi critici în particular; • Să învăţăm să insistăm când vrem să obţinem ceva; • Să fim prietenoşi şi politicoşi pentru a păstra o bună relaţie cu interlocutorul.

Motivele celor care nu verbalizează ar putea fi:

• Teama de a nu deranja; • Teama de părerea celorlalţi; • Teama de ridicol; • Teama de eşec şi de greşeală.

DDiissttaannţţaa iinnttiimmăă 00--4455 ccmm

DDiissttaannţţaa ppeerrssoonnaallăă

4455 ccmm--11,,2200 mm

Distanţa publică

3,60 m-7,60 m şi peste

DDiissttaannţţaa ssoocciiaallăă 11,,2200-- 33,,6600 mm


40

Optimizarea comunicării nonverbale - pentru a vă afirma:

1. Fiţi conştient de impactul elementelor nonverbale asupra sensului mesajului. 2. Cunoaşteţi-vă bine propriul comportament nonverbal. 3. Modificaţi-l, dacă e nevoie. 4. Observaţi cum interpretaţi de obicei mesajul celorlalţi.

a. Ameliorarea contactului vizual - când şi cum privim interlocutorul: * Când vorbeşte, să avem o atitudine de ascultare. * Când vrem să insistăm asupra unui pasaj din discursul nostru. * Când dăm cuvântul interlocutorului Nu menţineţi permanent contactul vizual ! b. Ameliorarea mimicii Situaţii în care e potrivit să zâmbiţi: - când vreţi să începeţi un dialog; - când mulţumiţi; - când primiţi sau faceţi un compliment. * Zâmbetul înlesneşte contactele, absenţa lui stinghereşte interlocutorul. * Zâmbetul e nepotrivit când sunteţi criticat sau când interlocutorul e furios. c. Ameliorarea vocii Vocea: - transmite emoţii; - poate fi vibrantă, hotărâtă, tristă, colerică, bucuroasă, duşmănoasă etc. - elemente: * Volum sonor (><; trebuie să fie adaptat situaţiei); * Timbrul (grav-calm, ascuţit-exprimarea emoţiilor); * Debitul verbal (repede, lent); * Articularea (bâlbâială, claritate); d. Adaptarea posturii şi a distanţei interpersonale Postura generală se referă la: -gesturi; - felul cum ne aşezăm; - felul cum stăm în picioare; - atitudine deschisă/închisă; - dinamism/lipsă de energie; Distanţa interpersonală: - distant/amical; - pisălog/indiferent; - tipuri de distanţe în funcţie de situaţii. ASCULTAREA EFICIENTĂ reprezintă:

1. A răspunde, nu a rezolva. 2. A ajuta o altă persoană să îşi audă propriile cuvinte şi să găsească propriile sale soluţii. 3. A rămâne calm şi a se stăpâni.


41

Cât de mult timp petrecem ascultând? - ascultăm foarte mult, poate mai mult decât credem; - a asculta este cea mai importantă activitate comunicaţională; - în conversaţiile de zi cu zi, majoritatea dintre noi nu suntem foarte buni ascultători; - a învăţa să fii un bun ascultător cere efort.

Ce reprezintă a asculta şi care e diferenţa dintre a asculta şi a auzi?

- a auzi reprezintă procesul fiziologic senzorial în care senzaţiile auditive sunt recepţionate de urechi şi transmise creierului;

- a asculta descrie procesul psihologic de interpretare şi înţelegere a semnificaţiei a ceea ce spune cineva;

- poţi auzi ceea ce spune cineva, fără a asculta în mod real acea persoană (Bolton, 1979); un adolescent ar spune: „prietenii mei ascultă ceea ce spun, dar părinţii mei doar aud ceea spun”.

Cum să îi ascultăm pe ceilalţi

1. Să existe dorinţa de a asculta. Aproape toate problemele de ascultare pot fi depăşite prin abordarea atitudinii potrivite.

2. Se va proceda ca un bun ascultător. Atenţia trebuie manifestată; o aplecare înainte este uneori indicată iar expresia feţei trebuie să radieze interes.

3. Se va asculta pentru a înţelege. Ascultarea nu se face doar de dragul de a asculta; ascultăm pentru a dobândi o adevărată înţelegere a ceea ce se spune.

4. Reacţia. Singurul moment când unei persoane îi place să fie întreruptă este atunci când este aplaudată / aprobată. Trebuie manifestată generozitate în aplauze. Cealaltă persoană trebuie să se simtă importantă. Se aplaudă cu zâmbete, un dat din cap, comentarii şi încurajări.

5. Încetează alte discuţii. În acelaşi timp nu se poate şi asculta şi vorbi. Trebuie să aibă loc o comunicare (o vorbire împreună), nu două discursuri pe rând.

6. Empatia cu interlocutorul. Ascultătorul trebuie să se imagineze în locul celuilalt pentru a putea înţelege punctul lui de vedere.

7. Se pun întrebări. Când nu se înţelege ceva, când este nevoie de lămuriri, când este nevoie să se câştige încrederea şi bunăvoinţa celeilalte persoane, când se vrea manifestată atenţia. Nu se vor pune întrebări care să producă situaţii delicate sau să “închidă gura” celeilalte persoane.

8. Atenţia va fi concentrată asupra celor spuse de interlocutor. Atenţia va fi îndreptată în mod activ asupra cuvintelor, ideilor sau sentimentelor legate de subiect.

9. Interlocutorul trebuie privit în ochi. Mimica, mişcarea buzelor, a ochilor, a mâinilor vor ajuta interlocutorii să comunice. Totodată, ajută şi la concentrare. Se dovedeşte, astfel, şi atenţia ascultării.

10. Zâmbetul. Nu se va exagera. 11. Renunţarea la propriile stări afective (în măsura în care este posibil). Propriile griji,

temeri, probleme, trebuie date la o parte, altfel pot împiedica o bună ascultare. 12. Îndepărtarea elementelor care distrag atenţia. Se lasă deoparte ziare, creioane, alte

obiecte care pot distrage atenţia. 13. Se reţin punctele esenţiale (marea poveste). Atenţia se va concentra asupra ideilor

principale şi nu asupra materialului nesemnificativ. Exemplele, povestirile, statisticile


42

etc. sunt importante, dar nu reprezintă esenţialul, de cele mai multe ori. Ele trebuie analizate numai pentru a vedea dacă probează, susţin, definesc ideile principale.

14. Răspunderea, în comunicare, trebuie împărţită. Vorbitorului îi revine doar o parte din răspundere; cel care ascultă joacă şi el un rol important. El trebuie să înţeleagă; dacă nu reuşeşte este necesar să solicite lămuriri.

15. Se reacţionează la idei, nu la persoane. Reacţia la persoană nu are voie să influenţeze interpretarea dată cuvintelor. O persoană poate avea idei bune, chiar dacă aspectul fizic sau personalitatea o fac să nu fie agreabilă.

16. Nu se contrazice mental. Când se încearcă înţelegerea celeilalte persoane, o contrazicere mentală a ceea ce se spune poate constitui un handicap, deoarece va determina o barieră între vorbitori.

17. Se va folosi diferenţa de ritm. Ascultatul se realizează mai rapid decât vorbitul, diferenţa de ritm putând fi folosită în favoarea ascultătorului, care are timp să se gândească la cele spuse de interlocutor până atunci. Diferenţa de ritm: ritmul de vorbire este de 100 – 150 de cuvinte /minut, în vreme ce ritmul gândirii este de 500 de cuvinte / minut.

18. Vorbitorul nu trebuie contrazis. El poate să nu mai exprime unele idei, stări afective sau atitudini dacă este contrazis într-unul din modurile următoare: idei contrarii, critici, luarea de notiţe (dacă nu s-au luat până atunci), neluarea de noţiţe (dacă s-au luat până atunci), punerea de întrebări sau nepunerea de întrebări (o tăcere prelungită etc.). Efectul pe care ascultătorul îl are asupra vorbitorului trebuie observat şi analizat, pentru a ne adapta la vorbitor.

19. Se vor evita concluziile pripite. Este recomandat să se aştepte până la prezentarea tuturor elementelor înainte de a se emite o concluzie.

20. Ascultarea este distractivă. Această atitudine poate fi dezvoltată, calitatea de bun ascultător putând deveni un joc.

Cum poate cineva deveni un bun ascultător?

- mulţi dorim să devenim buni ascultători, dar nu ştim cum; - majoritatea dintre noi putem avea nevoie de ajutor pentru a îmbunătăţi această

importantă dimensiune a comunicării interpersonale; - pentru a deveni un bun ascultător este necesar un efort mare pentru a îmbunătăţi

abilităţile de a asculta şi de a cunoaşte unele strategii de bază necesare unei ascultări eficiente:

1. a vorbi mai puţin decât o facem de obicei şi a asculta mai mult decât obişnuim; 2. a acorda atenţie persoanei cu care vorbim (menţinerea contactului vizual, înclinarea corpului într-o manieră relaxată către vorbitor etc.); 3. folosirea abilităţilor de reflectare (Bolton, 1979); ascultarea reflectivă este o strategie comunicaţională eficientă în care ascultătorul repetă emoţiile şi/sau conţinutul a ceea ce vorbitorul comunică într-un mod care evidenţiază înţelegerea şi acceptarea. - o tehnică care poate fi realizată în ascultarea reflectivă: parafrazarea (răspuns concis dat vorbitorului care repetă esenţa conţinutului transmis de vorbitor cu cuvintele celui ce ascultă). - de exemplu: Maria: „Nu ştiu. Poate că ar trebui să am un copil, poate că nu. Bogdan nu este nici el sigur. Îmi place slujba mea, dar mă gândesc că aş vrea să fiu şi mamă." Diana: „Se pare că există un conflict în ceea ce vrei să faci: pe de o parte îţi place munca ta şi nu ai vrea să renunţi la ea, iar pe de altă parte îţi doreşti un copil.” Maria: „Exact." 4. A asculta eficient înseamnă a da un feedback într-o manieră potrivită.


43

- feedback-ul implică transmiterea mesajului înapoi către vorbitor şi cuprinde reacţia celui ce ascultă la ce s-a spus sau efectul pe care mesajul îl are asupra ascultătorului. - când dăm feedback, noi dăm vorbitorului o idee despre cât de mult a convins încercând să transmită o idee. - pe baza acestui feedback, vorbitorul poate sau nu să schimbe conţinutul sau forma mesajului. - ascultătorii eficienţi dau vorbitorului un feedback rapid, onest, clar şi plin de informaţie.

Importanţa feedback-ului pentru a fi constructivi:

- să fie concret; - să fie dat pe moment; - să includă reflectarea propriilor sentimente (descrierea impactului acelui

comportament asupra dvs.); - să descrie comportamentul şi să menţină respectul pentru persoană şi pentru relaţie

(dorinţa de a menţine relaţia); - iniţial să se spună lucruri pozitive; - să fie spuse direct persoanei.

Bibliografie

• Abric, Jean-Claude, 2002, Psihologia comunicării. Teorii şi metode. Iaşi, Ed. Polirom.

• Chelcea, Septimiu, (coord), 2004, Comunicarea nonverbală în spaţiul public. Studii, cercetări, aplicaţii, Bucureşti, Comunicare.ro.

• Cungi, Charly, 1999, Cum să ne afirmăm, Iaşi, Ed. Polirom.

• De peretti, Andre, Legrand, Jean-Andre, Boniface, 2001, Tehnici de comunicare, Iaşi, Ed. Polirom.

• Moscovici, Serge (coord), 1998, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Iaşi, Ed. Polirom.

• Pease, Allan, 1995, Limbajul trupului. Cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor, Bucureşti, Polimark.

• Pease, Allan, Garner, Alan, 1996, 2ed., Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei, Bucureşti, Polimark.

• Simon, A. Janet, Kalichman, Seth, Santrock, W. John, 1994, Human Adjustment, WCB Brown&Benchmark, Publishers Madison.

• Stanton, Nicki, 1995, Comunicarea, Bucureşti, Ed. Ştiinţă şi Tehnică.


44


45

SESIUNEA V: Valori în asistenţa socială

VALORI ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

OBIECTIV:

Participanţii la training vor înţelege noţiuni de bază în etica profesională, precum şi implicaţiile acestor noţiuni în practica asistenţei sociale.

METODE: prezentarea şi problematizarea informaţiilor; discuţii/ exerciţii de grup. MATERIALE: flipchart, markere. TIMP: 90 min. Exerciţiu V.1. Lista de fraze: 1. Copiii care se plâng că au fost bătuţi de părinţi sau profesori exagerează şi nu îşi recunosc propria vinovăţie. 2. O persoană cu handicap psihic sever este un client care are aceleaşi drepturi ca oricine altcineva. 3. Adolescenţilor nu ar trebui să li se vorbească despre contracepţie deoarece acest lucru îi încurajează să îşi înceapă viaţa sexuală. 4. Şomerii sunt persoane care nu vor să muncească pentru că altfel şi-ar găsi un loc de muncă. 5. Bătrânii singuri nu ar trebui instituţionalizaţi deoarece se pot îngriji singuri. 6. O rudă a directorului instituţiei în care lucraţi vă devine client. Dacă directorul vă cere detalii asupra cazului, dvs. îi povestiţi totul. 7. Unei persoane imobilizate într-un scaun cu rotile nu ar trebui să i se ia în considerare înscrierea la un curs de reconversie profesională deoarece e doar o risipă de bani ai statului. 8. Un tânăr condamnat în trecut pentru furt din magazine trebuie acceptat ca persoană asistată dacă vine să ceară ajutorul asistentului social. 9. Plângerea unei femei că este bătută foarte des de către soţul ei – familia având un nivel economic ridicat şi fiind bine văzută în comunitate- nu ar trebui luate în considerare pe motiv că nu este o problemă serioasă. 10. Părinţii unei adolescente nu trebuie înştiinţaţi dacă se află că aceasta este consumatoare de droguri.


46

Semnificaţia conceptelor

Noţiunile de “cunoştinţe”, “abilităţi”, “atitudini” sunt determinate de teorie, practică şi

valori.

- Să ştii Cunoştinţe Teoria

- Să poţi Abilităţi Practica (experienţa dobândită)

- Să vrei Atitudini Valorile

Valorile sunt acele lucruri pe care le considerăm importante. Ele includ scopuri,

idealuri, comportamente, calităţi. Deciziile pe care le luăm şi comportamentul nostru reflectă sistemul nostru de valori. Aceste valori sunt dobândite pe parcursul vieţii şi ne ajută să identificăm ceea ce este corect şi ceea ce trebuie făcut într-o anumită situaţie. Valorile noastre sunt strâns legate de convingerile etice, unii chiar afirmând că sistemul personal de valori reprezintă propriul cod etic.

Rădăcina etimologică a noţiunii de etică se află în limba greacă: ethos (morav, obicei, caracter), iar cea a noţiunii de morală se află în limba latină, mores.

Etica reprezintă o disciplină filozofică ce studiază problemele practice şi teoretice ale moralei/concepţie sistematizată şi coerentă, fie personală, fie proprie unui curent filozofic, fie reprezentând comandamentele unei societăţi cu privire la normele de desfăşurare a vieţii morale/în sens larg, morală (Dicţionar de filosofie, 1978).

Morala reprezintă un ansamblu de norme de reglementare a comportamentului, fondate pe valorile de bine – rău, moral – imoral, cinste, corectitudine, responsabilitate, sinceritate, larg răspândite în cadrul unei colectivităţi, caracterizate printr-un grad ridicat de interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă (conştiinţă morală), cât şi de presiunea atitudinilor celorlalţi (opinie publică). În sfera moralei sunt cuprinse conştiinţa morală (convingeri, concepţii, valori, idealuri morale), norme sau principii morale şi relaţii morale, acestea din urmă fiind convertite în fapte şi acţiuni eficiente social.

Moralitatea se referă la gradul în care normele morale sunt respectate de către o persoană, grup, colectivitate.

Moravurile reprezintă un concept cu o tentă mai generală, el referindu-se la morală ca ansamblu de norme şi valori recunoscute şi impuse de către societate, la moralitate, ca grad de respectare a acestor norme în cadrul unei colectivităţi, cât şi la o serie de practici, moduri de comportare specifice respectivei comunităţi şi care sunt mai mult sau mai puţin formulate explicit ca norme morale, adesea ele fiind chiar opuse normelor şi valorilor formal şi general acceptate, dar sunt larg practicate (bacşişul, corupţia etc.) (Zamfir, Vlăsceanu, 1998).

Deontologia (gr. deon, deontos “datorie”, “ceea ce se cade”, “ceea ce este necesar” şi logos “ştiinţă”) reprezintă un cod al moralei profesionale, al principiilor şi normelor morale specifice pe care le implică exercitarea unei anumite profesii. Acesta poate fi un cod scris sau transmis prin tradiţie, pe cale orală şi acceptat tacit de către toţi practicienii unei profesii. Un astfel de cod este, pentru medici, de exemplu, ”jurământul hipocratic” (Dicţionar de filosofie, 1978).

Deontologia (în sens restrâns) reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează o organizaţie, instituţie, profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor


47

profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor reguli (H. Isaac,1996, vezi Mercier,1999 în Miroiu şi Blebea,2001, p.11).

Codul deontologic poate fi considerat o codificare a obligaţiilor speciale care rezultă din aderarea deliberată la o anumită profesie, cum ar fi asistenţa socială. (Codul etic reprezintă

un set de reguli care reflectă principii generale de conduită profesională. Roth-Szamoskozi, 2003).

Valorile în asistenţa socială

Sistemul de valori al profesiei de asistenţă socială apropie această profesie, dar o şi deosebeşte de alte profesiuni din domeniul ştiinţelor sociale. Asistenţa socială aduce în atenţia societăţii ideile eticii sociale, ale solidarităţii, ajutorului, grijii faţă de alţii, includerii şi acceptării altora (B. Jordan, 1997, în Roth-Szamonskozi, 2003). Una din valorile importante se referă tocmai la libertatea alegerii individuale între valorile sociale. Astfel se constituie valorile personale, configurate în mod individual, dar nu independent de valorile grupurilor şi comunităţilor de care aparţine individul.

Valorile sunt implicate în orice decizie care presupune judecăţi etice. De aceea, este important să fim conştienţi de sistemul nostru de valori şi de motivele pentru care le-am interiorizat pe acestea, dar şi de modul în care valorile noastre interelaţionează cu valorile celorlalţi, putând să apară următoarele situaţii:

• Valorile noastre vs. valorile clientului

Lucrurile pe care noi le considerăm importante nu sunt în mod obligatoriu şi cele pe care persoana asistată le consideră importante.

• Valorile noastre ca model

Valorile noastre pot influenţa persoana asistată şi, de cele mai multe ori, profesionistul reprezintă un model pentru aceasta. Impactul pe care valorile noastre îl pot avea asupra clientului este determinat de poziţia noastră de persoană care, se presupune, cunoaşte foarte bine situaţia. Aceasta ne situează într-o poziţie de putere în ceea ce priveşte impactul asupra persoanei asistate. În această situaţie este foarte important să ne cunoaştem valorile şi cum să ajutăm persoana asistată să-şi înţeleagă propriile valori şi modul în care acestea influenţează deciziile luate.

3. Valorile noastre vs. valorile instituţiei/societăţii/profesionale

Sistemul personal de valori poate intra în conflict direct cu cel al instituţiei în care ne desfăşurăm activitatea, cu normele societăţii sau cu codul etic profesional. Toţi acţionăm în conformitate cu codul nostru etic care, de obicei, este ceea ce considerăm legal, etic sau corect din punct de vedere moral.

Este uşor să iei decizii în baza unor reguli, dar poţi descoperi că aceste reguli nu se aplică tuturor situaţiilor. În definitiv, fiecare este responsabil pentru deciziile sale şi de aceea este important să îţi cunoşti sistemul de valori şi modul în care acestea interrelaţionează cu ale altora.


48

Alegerea unei cariere profesionale ca cea în asistenţa socială cere o profundă explorare a valorilor individuale şi compararea lor cu valorile profesiei (Hoffman şi Salle, 1994 în Roth-Szamonskozi, 2003). Valorile individuale diferă adesea de problemele concrete ale vieţii sociale ca, de exemplu, sinuciderea, avortul, pedeapsa cu moartea, homosexualitatea şi altele. Majoritatea practicienilor din domeniul asistenţei sociale subscrie la următoarele valori fundamentale, cu importanţă cardinală pentru profesie (Codul deontologic, Asociaţia Naţională Americană a Asistenţilor Sociali, 1996.) (Roth-Szamoskozi, 2003):

1. Afirmarea individualităţii proprii. Oamenii au dreptul la libertate, la alegerea propriilor lor valori şi modalităţi de viaţă, atâta timp cât acestea nu afectează libertatea altora.

2. Lupta împotriva tiparelor şi a clişeelor în a-i percepe pe ceilalţi. Lupta împotriva prejudecăţilor.

3. Dreptul persoanelor de a avea acces la resursele necesare. Oamenii au dreptul la resursele necesare susţinerii vieţii şi dezvoltării lor şi la posibilităţi de a-şi realiza şi de a-şi exprima potenţialul.

4. Respectul demnităţii şi încrederea în valoarea fiinţei umane. Fiecare persoană este o valoare în sine şi este unică. Procesul de asistenţă socială va trebui să conducă la valorizarea personalităţii umane, la creşterea demnităţii ei şi la creşterea demnităţii fiecărei persoane asistate.

5. Încrederea în capacitatea de autodeterminare şi în capacitatea de rezolvare a problemelor persoanelor asistate. Încrederea în capacitatea de învăţare şi dezvoltare a acestora.

6. Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor primite de la persoanele asistate şi în legătură cu aceştia.

Problema confidenţialităţii este una dintre cele mai importante în asistenţă socială. Confidenţialitatea este esenţială pentru asigurarea unui climat de încredere, dar şi pentru respectarea drepturilor persoanei asistate. Regula generală este că nici o informaţie nu poate fi împărtăşită fără acordul persoanei asistate. Dar, se poate face o diferenţiere între confidenţialitate absolută – caz în care nici o informaţie nu poate fi împărtăşită altora, indiferent de circumstanţe- şi confidenţialitate relativă – caz în care se specifică situaţiile în care este responsabilitatea noastră etică şi profesională de a transmite altora informaţiile obţinute. Anumite situaţii pot garanta confidenţialitate absolută. În afară de nevoile persoanei asistate, rolul nostru este dictat şi de regulile instituţiei în care lucrăm, ca şi de prevederile legale.

Responsabilităţile pentru realizarea valorilor menţionate revin în comun indivizilor şi comunităţilor.

Am putea spune că în practică nu există un set universal acceptat de valori, dar există

un nucleu de bază ce cuprinde patru valori (Rădulescu, 2004): 1. respectul faţă de autodeterminare; 2. promovarea bunăstării individuale şi colective; 3. egalitatea de şanse; 4. justiţia socială.

1. Respectul faţă de persoana asistată nu este inclus aici ca o valoare specifică deoarece mulţi autori îl consideră o precondiţie a celorlalte valori menţionate.

Autodeterminarea are în practică un dublu sens:


49

1. un sens negativ înţeles ca libertate şi suport acordat unei persoane pentru a face propriile alegeri;

2. un sens pozitiv înţeles ca asigurarea condiţiilor care să faciliteze înţelegerea deciziilor luate şi dezvoltarea personală.

Autodeterminarea este întâlnită în practica asistenţei sociale ca: • încurajarea persoanei asistate pentru a participa la definirea problemei,

stabilirea priorităţilor şi alternativelor de intervenţie, precum şi pentru a decide utilizarea resurselor personale;

• suportul oferit persoanei asistate pentru dezvoltarea abilităţilor şi a încrederii în sine.

Asistentul social sprijină persoanele asistate în eforturile lor de a-şi identifica şi clarifica scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni. Asistenţii sociali pot limita drepturile persoanelor asistate la autodeterminare atunci când, în judecata profesională a asistentului social, acţiunile prezente şi/sau viitoare ale persoanelor asistate prezintă un risc pentru ei înşişi şi/sau pentru ceilalţi.

2. Tema promovării bunăstării individuale şi comunitare este interpretabilă,

depinzând de viziunea asistentului social asupra conceptului de bunăstare umană, de înţelegerea bunăstării de către persoana asistată şi de înţelegerea culturală a nevoii.

Apare întrebarea: în acţiunile întreprinse asistentul social urmăreşte aplicarea propriei înţelegeri a bunăstării sau înţelegerea pe care o are persoana asistată?

În standardele etice internaţionale ale asistenţilor sociali (Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali) este menţionată datoria asistentului social de a acţiona în interesul persoanei asistate; această prevedere este completată de alte două menţiuni: pe de-o parte, dezvoltarea unui punct de vedere al asistentului social asupra a ceea ce reprezintă interesul persoanei asistate în acord cu teoria asistenţei sociale, iar pe de altă parte, asistentul social trebuie să aibă în vedere interesul altor persoane din vecinătatea persoane asistate precum şi interesul public.

3. Egalitatea implică stabilirea unor criterii de egalitate a persoanelor aflate în

dificultate şi „eliminarea dezavantajelor” acestora în accesul la servicii. Acestă valoare poate fi înţeleasă în trei moduri:

1. tratament egal: eliminarea dezavantajelor în accesul la resurse şi servicii, incluzând asistarea oricărei persoane fără prejudecăţi şi favoruri;

2. oportunităţi egale: eliminarea dezavantajelor persoanei asistate în competiţie cu ceilalţi;

3. egalitatea rezultatelor: promovarea bunăstării pentru toate persoanele aflate în dificultate.

4. Conceptul de justiţie socială vizează distribuirea bunurilor în acord cu: 1. criteriile şi regulile generale stabilite de către fiecare serviciu social; 2. drepturile personale stabilite prin lege; 3. nevoile individuale. Conceptul de justiţie socială este fundamentat pe două reguli de bază:

(1) egalitatea în evaluarea nevoilor şi a resurselor; (2) acordarea ajutorului în funcţie de nevoi.


50

Acest concept este unul dintre cele mai importante, punctând responsabilitatea asistentului social în distribuţia resurselor publice în acord cu drepturile şi nevoile individuale. El este operaţional în multe din acţiunile asistentului social şi poate fi considerat central în asistenţa socială, atâta vreme cât alocarea resurselor, ca răspuns la nevoi, este o activitate des întâlnită în procesul de asistenţă.

Asistenţii sociali se asigură de egalitatea şanselor privind accesul persoanelor asistate la informaţii, servicii, resurse şi participarea acestora la procesul de luare a deciziilor. Ei contestă şi combat diferitele forme ale injustiţiei sociale precum: sărăcia, şomajul, discriminarea, excluderea şi alte asemenea forme.

În practica asistentului social sunt implicate (Morales & Sheafor, 1980): Valorile persoanelor asistate; Valorile sociale; Valorile în asistenţă socială; Valorile personale ale asistentului social.

Principii etice

Termenul de principiu etic poate fi definit ca totalitatea legilor şi noţiunilor de bază ale unei discipline.

Un principiu etic se referă la noţiunile de bază privind desfăşurarea unei vieţi morale, acceptate în cadrul unei colectivităţi – în cazul nostru, noţiuni de bază în practica asistenţei sociale.

Principiile etice (Hepworth şi Larsen în Roth-Szamoskozi, 2003) specifice profesiei de

asistent social:

1. Oamenii sunt capabili să facă propriile lor alegeri, să ia propriile decizii şi să înveţe să-şi conducă propria viaţă. Ei trebuie lăsaţi şi încurajaţi să-şi asume responsabilităţile propriilor decizii şi să-şi exercite libertatea.

2. Asistenţii sociali au responsabilitatea de a asista persoanele pentru ca acestea să obţină maximum de independenţă. În relaţia de consiliere şi de sprijin, profesionistul va întări încrederea în sine a asistatului şi demnitatea individului, încurajând manifestările sale de independenţă.

3. Asistentul social are responsabilitatea de a interveni pentru modificarea acelor factori sociali care au o acţiune defavorabilă asupra indivizilor, familiilor şi grupurilor.

4. Problemele de viaţă ale indivizilor se datorează, în general, lipsei deprinderilor şi a mecanismelor de adaptare ale acestora. Formarea unei noi competenţe duce adesea la rezolvarea problemelor şi la dezvoltarea personalităţii individului.

5. Oamenii sunt capabili să înveţe noi comportamente. Asistenţii sociali au responsabilitatea să ajute oamenii să-şi descopere şi să-şi utilizeze capacităţile de schimbare şi dezvoltare.

6. Deşi se acceptă ideea că originea problemelor de viaţă se află adesea în experienţele şi evenimentele trăite anterior şi se ştie că analiza experienţelor trecute poate fi benefică, totuşi, se apreciază că cele mai multe din dificultăţile în calea


51

îmbunătăţirii integrării sociale pot fi rezolvate prin centrarea atenţiei pe alegerile şi posibilităţile prezente, prin mobilizarea potenţialului latent de adaptare al indivizilor.

7. Multe din problemele indivizilor îşi au originea în societate şi nu se datorează indivizilor înşişi. Prin urmare, rezolvarea nu se poate limita la creşterea competenţelor individuale, ci necesită implementarea unor măsuri de politică socială.

8. Oamenii au nevoie de conştiinţa valorii proprii şi de stimă de sine, pentru aceasta având nevoie de confirmarea valorii lor din partea persoanelor semnificative din viaţa lor. Asistentul social poate contribui la creşterea stimei de sine a clienţilor în cadrul relaţiilor de consiliere, prin grijă, încurajare, acceptare.

9. Relaţia dintre asistentul social şi client poate deveni pentru acesta din urmă model de relaţie deschisă, sinceră, autentică. Persoana asistată poate să preia modelul şi să îl transpună asupra celorlalte relaţii ale sale.

10. Orice metodă de rezolvare a cazurilor de asistenţă socială trebuie să aibă în vedere că mijloacele de a ajunge la un scop sunt tot atât de importante ca şi scopul. Mijloacele folosite de asistentul social vor trebui să respecte demnitatea, dreptul la autodeterminare şi la confidenţialitate ale asistatului.

11. Autocunoaşterea este o primă etapă necesară în procesul de dezvoltare şi schimbare a persoanei.

12. Dreptul persoanelor asistate la propriile valori şi convingeri este inviolabil. Asistenţii sociali au responsabilitatea de a oferi ajutor indivizilor, indiferent de valorile şi convingerile acestora.

Tabel V.1.

Practicianul în asistenţă socială trebuie să demonstreze că: • Identifică propriile valori şi înţelege implicaţia acestora în practica de asistenţă

socială; • Recunoaşte şi respectă unicitatea şi diversitatea fiecărei persoane, înţelegând

posibilităţile de dezvoltare a aspectelor pozitive ale vieţii persoanelor asistate; • Înţelege modalităţile de promovare a dreptului persoanei de a alege, a dreptului la

viaţa privată, confidenţialitate şi protecţie, putând acţiona pentru respectarea dreptului la competiţie (competiţia este deseori impusă de resursele limitate şi se regăseşte în accesul pe baza îndeplinirii criteriilor de acordare a ajutorului);

• Înţelege formele de asistare a persoanelor aflate în nevoi în demersul de îmbunătăţire a nivelului de trai;

• Poate identifica şi acţiona împotriva discriminării, rasismului, inegalităţilor şi injustiţiei, folosind metode adecvate rolului asistentului social şi contextului în care persoana trăieşte;

• Poate practica asistenţa socială într-un mod care să nu stigmatizeze sau să dezavantajeze persoanele, grupurile sau comunităţile asistate.

Sursa: CCETSW (The Central Council for Education and Training in Social Work) (1995). Banks, S., Ethics and Values in Social Work, London, BASW, 2001.


52

Tabel V.2.

Valori în asistenţa socială

1. Furnizarea de servicii în beneficiul persoanelor asistate Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele aflate îdificultate, implicându-se în identificarea, înţelegerea, evaluarea corectă şi soluţionarea problemelor sociale. 2. Justiţia socială Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale. 3. Demnitatea şi unicitatea persoanei Asistenţii sociali respectă şi promovează demnitatea individului, unicitatea şi valoarea fiecărei persoane. 4. Autodeterminarea Asistentul social respectă şi promovează dreptul persoanelor asistate la autodeterminare5. Relaţiile interumane Asistenţii sociali recunosc importanţa fundamentală a relaţiilor interumane şi le promovează în practica profesională. 6. Integritatea Asistenţii sociali acţionează cu onestitate şi responsabilitate în concordanţă cu misiunea profesiei şi normele etice profesionale. 7. Competenţa Asistenţii sociali trebuie să îşi desfăşoare activitatea numai în aria de competenţă profesională determinată de licenţa, expertiza şi experienţa profesională.

Sursa: Codul etic al profesiei de asistent social - proiect elaborat de Federaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din România, 2004.

Exerciţiu V.3. 1. Reflectaţi asupra valorilor în asistenţă socială menţionate mai jos şi discutaţi în grup sensul acestora: • Justiţie socială; • Integritate; • Autodeterminare; • Demnitatea şi unicitatea persoanei. 2. Care consideraţi că sunt cele mai importanta valori în activitatea dvs. profesională?

Exerciţiu V.4. Gândiţi-vă la 10 beneficiari cu diferite probleme (handicap, dependenţă de alcool, probleme de comportament, lipsa locului de muncă, persoane fără adăpost, persoane vârstnice etc.). 1. Încercaţi să îi aranjaţi în funcţie de următorul criteriu: care dintre ei are perspective mai bune de a fi tratat cu respect şi care are o şansă mai mică de a fi tratat cu respect de către societate? 2. Încercaţi să explicaţi decizia dvs. pentru fiecare beneficiar folosind experienţa personală şi exemple. 3. Prezentaţi rezultatele şi argumentele pe flipchart pentru prezentarea în plen.


53

Exerciţiu V.5. Amintiţi-vă situaţii din activitatea dvs. profesională când, din punctul dvs. de vedere, oamenii au fost trataţi fără respect. Descrieţi situaţia celorlalţi membri ai grupului. Încercaţi să identificaţi motivele ori circumstanţele care au condus la un astfel de comportament. Cum aţi fi procedat dvs.? Prezentaţi în plen rezultatul discuţiilor. Exerciţiu V.6. Analizaţi critic relaţia dintre valorile profesionale şi propriile valori Listaţi valorile pe care le consideraţi importante în practica de asistenţă socială şi

comparaţi-le apoi cu cele din tabelul V.1. şi tabelul V.2. Sugeraţi modificări la tabelele V.1. şi V.2.

Adaptat după Banks, S., Ethics and Values in Social Work, London, BASW, 2001.


54


55

SESIUNEA VI: Probleme etice - dileme etice

PROBLEME ETICE - DILEME ETICE

OBIECTIV:

Participanţii la training vor înţelege noţiuni de bază în etica profesională, precum şi implicaţiile acestor noţiuni în practica asistenţei sociale.

METODE: prezentarea şi problematizarea informaţiilor; discuţii/ exerciţii de grup. MATERIALE: flipchart, markere. TIMP: 90 min.

Asistenţii sociali sunt confruntaţi zilnic cu nevoia de a lua decizii morale. Uneori au posibilitatea să discute deciziile pe care le iau cu colegii sau/şi cu supervizorii lor. În majoritatea cazurilor, însă, ei au de luat singuri decizii.

Problemele etice au luat o amploare mai mare pe măsură ce creşte publicitatea cazurilor sociale, ca şi datorită accentuării interesului statului în problemele sociale şi, în general, ca urmare a creşterii interesului public pentru bunăstarea şi calitatea vieţii individului. Se spune că morala nu poate fi predată în sălile de curs, nici lămurită în manuale, ea trebuie exersată în activitatea efectivă. Rămâne de reţinut avertizarea lui Thomas d’Aquino care spunea că în chestiuni de etică “nu putem discuta ceea ce ar trebui să facem, fără să ştim ce anume am putea face”.

Pentru ca asistenţii sociali să se pregătească pentru sarcina dificilă a rezolvării dilemelor morale prin luarea unor decizii responsabile, ei trebuie să ştie să recunoască acele aspecte ale practicii asistenţei sociale care pun în balanţă diferite valori morale, să îşi clarifice propriile valori personale, pe care să le raporteze la valorile profesiei (Roth-Szamoskozi, 2003).

Problemele etice apar atunci când asistentul social vede o situaţie ca implicând decizii morale dificile.

Dilema etică apare atunci când asistentul social se confruntă cu o situaţie în care trebuie să decidă în cazul unei alternative conflictuale, cum ar fi conflictul între valorile personale/ valorile profesionale, valorile personale/ valorile persoanei asistate, valorile personale/ valorile instituţiei în care lucrează etc. După identificarea şi definirea dilemei etice, asistentul social va trebui să decidă care din valorile implicate vor fi luate în considerare cu prioritate.


56

Exemple de situaţii care pot conduce la dileme morale: (din Roth-Szamoskozi, 2003)

- Un tânăr dintr-un centru pentru minori delincvenţi vă spune că are încredere în dvs., crede că numai dvs. îl înţelegeţi şi vă dezvăluie planul lui de a evada.

- Organizaţia unde lucraţi a obţinut o sumă de bani de la o fundaţie pentru sprijinirea copiilor cu handicap; directorul vă cere să prezentaţi un raport despre munca dvs. în care să figureze un număr mai mare de cazuri asistate decât în realitate, nu numai pentru a justifica activitatea existentă, dar şi pentru a putea solicita ulterior o sumă mai mare de bani.

- O femeie vă spune că a rămas însărcinată, doreşte să avorteze şi vă solicită ajutorul.

- Aflaţi despre unul din adolescenţii dintr-un centru de plasament că practică relaţii homosexuale şi îi agresează pe băieţii mai mici.

Unii pot considera aceste cazuri ca fiind clare, lipsite de vreo dilemă morală, alţii,

dimpotrivă, identifică principii şi valori morale diferite şi consideră că rezolvarea unor astfel de situaţii implică o deliberare morală dificilă. Pentru a ne clarifica în legătură cu soluţiile unor astfel de cazuri şi ale altora conform cerinţelor asistenţei sociale, avem nevoie de cunoaşterea modului în care profesia stabileşte priorităţile ei valorice. Faţă de cine suntem responsabili?

Pentru a lua o hotărâre etică, trebuie să clarificăm ce părţi implicate vor fi influenţate de decizia noastră şi pe care dintre ele ne simţim mai obligaţi să le susţinem. Când vom analiza o dilemă etică, vom investiga cinci categorii de responsabilităţi:

1. responsabilităţi faţă de societate; 2. responsabilităţi faţă de profesie; 3. responsabilităţi faţă de persoanele asistate; 4. responsabilităţi faţă de noi înşine ca profesionişti; 5. responsabilităţi faţă de colegi; 6. responsabilităţi faţă de instituţia angajatoare.

Teme majore de confruntare etică

Conflictele morale cărora trebuie să le facă faţă asistenţii sociali se pot datora

următoarelor trei grupe de factori (din Roth-Szamoskozi, 2003): 1. Factori care ţin de asistenţii sociali: presupunerile lor, convingerile lor, judecăţile lor

de valoare privind natura umană, valorile, scopurile activităţii de asistenţă socială sau concepţiile lor teoretice privind activitatea lor profesională.

2. Factori legaţi de client: personalitatea sa, nivelul său mintal şi educaţional, relaţiile sale cu alţi membri ai familiei sale, cu comunitatea, relaţiile şi situaţia sa profesională etc.

3. Factori legaţi de problemă: natura problemei, definirea ei, scopurile şi priorităţile care derivă din acest specific, strategiile şi opţiunile la care se pretează.

4. Factori care ţin de mediul instituţional.


57

Aspectele etice ale muncii de asistenţă socială apar ori de câte ori există un conflict sau o lipsă de simetrie legată de factorii amintiţi sau când se ciocnesc valori în interiorul diferitelor componente.

Subiectele principale care constituie elemente ale dilemelor practicienilor asistenţi sociali sunt următoarele:

- cunoştinţele profesionale ale celui care oferă ajutor versus drepturile persoanelor asistate de a alege serviciile pe care le doresc;

- obligaţiile şi solicitările contradictorii la care asistentul social e nevoit să le răspundă; - hotărârile privind persoanele asistate trebuie luate împreună cu aceştia, cu

consimţământul lor, dar în multe cazuri ei nu înţeleg toate implicaţiile alegerii lor; - asistentul social trebuie să ia uneori decizii în situaţii neclare, ambigue sau

contradictorii; - asistentului social i se cere să fie sincer şi să spună adevărul, dar există situaţii în care

cunoaşterea adevărului este greu suportabilă de către persoana asistată sau pare că îi face rău acestuia;

- respectarea confidenţialităţii este adesea dificilă, deoarece sunt situaţii în care i se cere comunicarea informaţiilor în interesul clientului sau al altora implicaţi în situaţie;

- caracterul limitat al resurselor aflate la dispoziţia asistenţilor sociali ridică problema echităţii, respectiv a priorităţilor în distribuirea acestora;

- în general, interesele persoanelor asistate sunt primordiale faţă de ale profesioniştilor, dar sunt situaţii în care ele periclitează serviciul sau chiar viaţa asistentului social;

- în deciziile sale profesionale, asistentul social trebuie să renunţe la propriile judecăţi de valoare, chiar şi în situaţiile în care propriile valori îl fac să încline într-o anumită direcţie;

- asistentul social îşi va menţine raporturile cu persoanele asistate la nivelul limitat al relaţiilor profesionale, chiar dacă aceştia manifestă nevoia de o relaţie mai complexă;

- alegerea modalităţilor de evaluare şi a căilor de intervenţie poate pretinde alegerea între o tehnică mai potrivită pentru persoana asistată şi una mai convenabilă pentru asistentul social;

- relaţiile cu colegii pot deveni conflictuale din cauza unor confruntări cu caracter profesional, provenind din înţelegerea diferită a obligaţiilor faţă de persoanele asistate;

- respectarea regulamentelor interioare şi a dispoziţiilor superiorilor este o obligaţie a oricărui angajat, care vine însă uneori în conflict cu alte cerinţe etice. Luarea unei decizii etice

Luarea unei decizii etice presupune urmarea unor paşi (Paradise, 1985):

1. Identificarea problemei.

Primul pas presupune identificarea problemei sau a dilemei. Care este sursa conflictului? Ce factori sunt implicaţi?

De exemplu, dacă eşuezi în a explica persoanei asistate care sunt limitele confidenţialităţii şi informaţia trebuie să fie împărtăşită ca urmare a unor cerinţe legale sau instituţionale, atunci apare o potenţială dilemă etică. Dacă asistentul social nu este de acord cu anumite direcţionări din partea instituţiei şi are un argument convingător pentru care lucrurile ar trebui schimbate, atunci se află într-o poziţie mai bună.


58

Primul pas pentru depăşirea unei probleme este recunoaşterea ei.

2. Examinarea valorilor şi normelor etice necesare pentru rezolvarea dilemei.

3. Imaginaţi cursurile posibile şi probabile ale acţiunii.

În enumerarea tuturor posibilelor cursuri ale acţiunii va trebui să luaţi în considerare argumentele dvs. pentru fiecare acţiune în parte. Astfel, luând în considerare fiecare alternativă, va deveni evident propriul sistem de valori.

4. Care sunt implicaţiile alternativelor dvs.? Ce se va întâmpla?

Este important să identificaţi care este poziţia responsabilităţilor dvs. Reamintiţi-vă că aveţi responsabilităţi faţă de persoana asistată, faţă de instituţia unde lucraţi, faţă de societate, profesie şi, foarte important, faţă de dvs.

De asemenea, e important să fiţi cât se poate de realişti. Uneori situaţiile personale afectează decizia pe care o luăm. De exemplu, asistentul social poate să nu fie de acord cu şeful său şi drept urmare, îşi poate pierde slujba. Elemente de genul acesta pot avea un impact asupra deciziei şi de aceea trebuie luate în considerare, dar, din fericire, astfel de situaţii nu se întâlnesc prea des.

5. Alegerea celui mai bun curs al acţiunii.

Studiu de caz VI.1.:

Dilemă etică

Părinţii unui adolescent de 16 ani, A., îl întreabă pe asistentul social dacă fiul lor consumă droguri. Asistentul social ştie că tânărul consumă droguri.

Adeseori, asistenţii sociali care lucrează cu minorii se confruntă cu situaţii în care părinţii solicită informaţii despre copiii lor. De asemenea, asistentul social trebuie să decidă dacă este cazul să transmită anumite informaţii confidenţiale, chiar dacă nu au fost solicitate.

În cazul de mai sus, asistentul social trebuie să decidă între respectarea dreptului tânărului la confidenţialitate şi dreptul părinţilor de a şti despre faptul că fiul lor consumă droguri. Se înţelege că tânărul nu doreşte ca părinţii lui să afle, dar putem înţelege şi dorinţa părinţilor de a cunoaşte problema fiului lor. Dacă A. ar fi adult, atunci lucrurile ar fi mai simple, dar faptul că este minor complică situaţia. Dacă asistentul social nu dezvăluie informaţia părinţilor lui A., creşte calitatea serviciilor oferite lui A. Dacă, din contră, comunică informaţia părinţilor, riscă distrugerea relaţiei cu A. şi poate contribui la deteriorarea relaţiei lui A. cu părinţii săi. Dar e posibil ca părinţii lui A. să îl sprijine pe acesta pentru depăşirea problemei.

Din punct de vedere deontologic, asistentul social are obligaţia de a respecta dreptul lui A. la confidenţialitate. Încălcarea confidenţialităţii ar produce mai mult rău decât bine şi ar putea crea chiar un precedent în ceea ce priveşte deciziile asistentului social (dacă decide să transmită părinţilor secretele copiilor).

Dar păstrarea confidenţialităţii asupra informaţiilor obţinute de la minori în cadrul unei relaţii bazate pe încredere poate fi respectată atâta timp cât nu e necesar să protejezi minorul de posibilitatea de a-şi face rău, lui sau altora.


59

În acest caz, asistentul social ar trebui să împărtăşească informaţiile numai dacă el consideră că tânărul îşi poate face rău, lui sau altora ca urmare a consumului de droguri. Oricum, dacă asistentul social consideră că tânărul doreşte să fie tratat, atunci transmiterea informaţiilor nu se justifică.

Dilemele etice ale asistentului social pot avea ca sursă punctele diferite de vedere asupra cazului, care impun priorităţi diferite. Pentru exemplificare, Maria Roth propune spre analiză modalităţile posibile de acţiune ale asistentului social în următoarele cazuri:

- Fiul adult vrea să îşi plaseze tatăl vârstnic într-un cămin de bătrâni, dar acesta nu doreşte internarea; preferă să rămână acasă, deşi are dificultăţi din ce în ce mai mari de a se întreţine singur. În acest caz, dilema rezultă din faptul că persoana asistată (fiul) solicită un serviciu

social ce poate afecta nefavorabil un membru al familiei sale. - Într-un orăşel se pune problema construirii unei tabere pentru un număr mare de refugiaţi sosiţi în zonă; comunitatea se opune acestui proiect, de frica posibilei creşteri a infracţionalităţii şi cere îmbunătăţirea protecţiei oferite de poliţie împotriva refugiaţilor. Aici dilema provine din priorităţile diferite: pe de-o parte, cele ale comunităţii

(să fie ferită de eventuale riscuri cauzate de sosirea unor străini) şi, pe de altă parte, cele ale profesiei (preocuparea primordială faţă de grupurile dezavantajate).

- O femeie îl întreabă pe asistentul social al logodnicului ei dacă este adevărat că acesta este infectat cu virusul HIV. În acest caz, dilema apare ca urmare a posibilităţilor diferite de înţelegere a loialităţii

faţă de persoanele asistate implicate în acest caz, respectiv de a proteja sănătatea tuturor persoanelor în cauză versus respectarea dreptului la confidenţialitate.

- O doamnă foarte respectată în comunitate şi admirată de asistentul social datorită activităţilor sale de voluntariat, de tip caritabil, se plânge că fiica ei, care nu stă destul cu ea, vrea să fie independentă şi nu o mai ascultă acum, la adolescenţă. În astfel de situaţii, asistentul social trebuie să îşi limpezească cine este asistatul ale

cărui interese trebuie să le apere: mama supraprotectivă, care caută mijloace de a-şi menţine controlul asupra fiicei sale, sau faţă de adolescentă, al cărei comportament pare să se încadreze în limitele normalului şi care are nevoie de încurajarea tendinţelor ei de autonomie.

Alte situaţii (Banks, Nohr []):

- O tânără de 16 ani, însărcinată în cinci săptămâni, îl roagă pe asistentul social să o ajute pentru a întrerupe sarcina. Asistentul social este, prin religia sa, împotriva avortului/ instituţia în care lucrează asistentul social este împotriva avortului.

- Un tânăr de 19 ani îi mărturiseşte asistentului social că este confuz cu privire la orientarea sa sexuală şi că este atras de persoane de acelaşi sex. Asistentul social este împotriva homosexualităţii, dar instituţia în care lucrează condamnă orice formă de discriminare.


60

Nu se poate elabora o tipologie a dilemelor morale, dat fiind numărul mare al acestora şi varietatea lor, dar este cert că avem nevoie de a ne forma capacitatea de a discerne în urma unei evaluări deontologice asupra subiectelor dilematice. Astfel, codul deontologic funcţionează ca un ghid de raportare la situaţii etice şi nu reprezintă un ansamblu de reguli cu aplicabilitate la o situaţie dată. Formarea unei gândiri deontologice presupune evaluare deciziilor în spiritul valorilor profesionale, rolul codului deontologic fiind de a face conştient că decizia luată va trebui să fie satisfăcătoare nu numai pentru el/ea însuşi/însăşi, ci şi pentru standardele profesionale.

De cele mai multe ori, soluţiile dilemelor etice nu sunt absolut satisfăcătoare, sarcina cea mai grea a asistenţilor sociali fiind de a raporta continuu valorile profesionale la valorile personale, având în permanenţă ca preocupare respectarea standardelor profesionale.

Codul deontologic

Primul cod deontologic al asistenţilor sociali a fost elaborat de Mary Richmond şi tipărit în 1920 sub numele “Cod etic experimental pentru cei care lucrează cu cazuri sociale” (Experimental draft code of ethics for social case workers). Necesitatea unor coduri deontologice a apărut mai evidentă pe măsură ce s-au înfiinţat asociaţii ale asistenţilor sociali. Astfel, în 1924, în “The Compass”, jurnalul oficial al asistenţilor sociali americani, se susţinea ideea că publicul are şi el dreptul să cunoască principiile pe baza cărora asistentul social ia decizii. Abia în 1951 Adunarea Generală a Asociaţiei Americane a Asistenţilor Sociali a adoptat primul cod deontologic valabil pentru toţi membrii asociaţiei. În 1979, Asociaţia Naţională Americană a Asistenţilor Sociali (National Association of Social Workers, NASW) a adoptat un nou cod deontologic, pus în mai mare măsură în acord cu realităţile sociale (Roth-Szamoskozi, 2003). “În 1994, în Colombo, Sri Lanka, a avut loc întâlnirea specialiştilor la nivel internaţional, care au încercat definirea ariei operative a asistentului social în cadrul programelor de protecţie socială. Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali a adoptat în această întâlnire „Etica Asistenţei Sociale - Principii şi Standarde”, care cuprinde două documente: Declaraţia Internaţională a Principiilor Etice ale Asistenţei Sociale şi Standardele Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali.

Plecând de la principiul de bază al profesiei de asistent social, potrivit căruia asistentul social intervine pentru creşterea bunăstării individuale şi a determinării de sine a individului, Standardele Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali reglementează relaţiile dintre:

1. asistentul social şi problematica socială, în care sunt prevăzute standarde referitoare la identificarea, înţelegerea şi interpretarea nevoilor individuale şi sociale;

2. asistentul social şi client, referitoare la principiile de colectare şi utilizare a informaţiei privind situaţia clientului şi modalităţile de lucru cu clientul.

3. asistentul social şi agenţia în care lucrează, conţinând aspecte referitoare la aspectele ce ţin de procedurile şi practicile adecvate serviciilor oferite de agenţie;

4. asistentul social şi colegi, în care sunt prevăzute standarde referitoare la susţinerea oportunităţilor de informare şi experienţă între specialişti şi reglementează situaţiile în care este încălcată etica profesională;

5. asistentul social şi profesie, referitoare la modalităţile de menţinere şi aplicare a valorilor profesionale în practica asistenţei sociale.


61

Codul deontologic nu reprezintă un set de reguli care prescriu toate tipurile de comportament pentru toate situaţiile în care poate fi implicat asistentul social. Codul oferă principii generale prin care asistentul social se orientează în acţiunile întreprinse şi furnizează cadrul în care asistentul social poate lua decizii privitoare la relaţia sa cu persoana asistată, colegii şi agenţia în care lucrează.

Aplicaţiile principiilor etice trebuie judecate în funcţie de contextul în care acţionează asistentul social. Aria problemelor în care Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali apreciază că asistentul social trebuie să decidă conduita pe care o adoptă în consens cu standardele şi principiile etice sunt:

- când loialitatea asistentului social este în mijlocul unor conflicte de interes, cum ar fi conflictele între interesele clientului şi a altor persoane, între grupul clientului şi societate sau între diferite grupuri profesionale.

- când asistentul social trebuie să fie atât cel care ajută persoana asistată cât şi cel care verifică situaţia acestuia.

- când datoria asistentului social de a proteja interesele persoanei asistate poate veni în conflict cu cerinţele eficacităţii şi utilităţii acţiunilor întreprinse de către asistentul social.

Codul deontologic al profesiei de asistent social oferă un set de valori, principii şi standarde profesionale pentru a-l ajuta pe asistentul social să ia deciziile adecvate persoanei asistate şi contextului său de viaţă. Pe lângă acest cod, asistentul social trebuie să utilizeze şi alte surse de informare pentru delimitarea activităţilor sale cum ar fi: legislaţia, metodologia cercetării sociale, politica agenţiei în care lucrează, alte coduri etice relevante, consultarea supervizorului sau consilierului legal al agenţiei, consultarea colegilor.

Acest cod nu privează pe nici un asistent social de libertatea practicii cu condiţia ca acţiunile sale să fie în consens cu principiile etice ale codului deontologic.

Problematica socială porneşte de la diferite premise de spaţiu geografic, condiţii istorice, economice, sociale şi culturale care se regăsesc în strategiile guvernamentale în sfera politicilor sociale. Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali încurajează specialiştii fiecărui stat să discute şi să clarifice problemele particulare relevante pentru fiecare ţară. Astfel, Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali recomandă „Etica Asistenţei Sociale - Principii şi Standarde”, ca pe un ghid general pe baza căruia specialiştii fiecărui stat membru îşi pot stabili principii etice profesionale proprii.

Plecând de la acest principiu, Asociaţia Romană Pentru Promovarea Asistenţei Sociale, a elaborat primul Cod deontologic al asistentului social în România. În elaborarea Codului, realizat de un colectiv de specialişti, membri ai Asociaţiei Romane pentru Promovarea Asistenţei Sociale şi fondatori ai Federaţiei Naţionale a Asistenţilor Sociali din România (2002), au fost folosite modele de coduri deontologice ale unor ţări cu experienţă avansată în domeniu (Olanda, Spania, SUA) şi Codul Deontologic Profesional al Federaţiei Internaţionale a Asistenţilor Sociali şi Asociaţiei Europene de Asistenţă Socială.”

În 2003, a fost finalizat, de către Federaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din România, Codul deontologic al profesiei de asistent social, cod care a fost discutat de comunitatea profesională a asistenţilor sociali (membri ai asociaţiilor membre în FNASR), în cadrul Conferinţei Naţionale de Asistenţă Socială desfăşurată la Oradea, în septembrie 2003.

Acesta cuprinde două capitole:

A. Valorile şi normele etice fundamentale corespunzătoare activităţii asistentului social; B. Responsabilităţile asistentului social în desfăşurarea activităţii profesionale.


62

Responsabilităţile asistentului social se adresează tuturor asistenţilor sociali şi se aplică tuturor activităţilor profesionale de asistenţă socială. Aceste norme se referă la responsabilităţile asistentului social ca profesionist şi la relaţiile lui cu societatea, profesia, persoanele asistate, instituţia şi colegii.

Exerciţiu VI.1. Gândiţi-vă la un eveniment sau la o situaţie cu care v-aţi confruntat la locul de muncă şi pe care îl/o consideraţi problematic/-ă din punct de vedere etic (un conflict sau o situaţie în care v-a fost greu să luaţi o decizie). Aspecte ca drepturi, responsabilităţi, valori în asistenţă socială, valori personale sau ale instituţiei pot fi implicate.

1. Descrieţi pe scurt situaţia (evenimente, persoane, circumstanţe). 2. Care a fost dilema şi decizia luată? 3. Care au fost valorile pe care s-a bazat decizia luată? 4. Aţi lua altă decizie acum, în urma acumulării de noi cunoştinţe?

Prezentaţi rezultatele şi argumentele pe flipchart pentru prezentarea în plen. Adaptat după Banks, S., Nohr, K., Teaching Practical Ethics For The Social Professions, Feset, 2002.

Bibliografie (Sesiunile V şi VI)

• Banks Sarah, Nohr Kirsten, 2002, Teaching Practical Ethics for the Social Professions, Feset.

• Banks, S., 2001, Ethics and Values in Social Work, London, BASW.

• Clifford G. Christians, Mark Fackler, Kim B. Rotzoll, Kathz B. McKee, 2001, Etica mass-media, Ed. Polirom.

• Gheţău, Rodica, Rădulescu, Ana, Deontologia profesiei de asistent social, Revista de Asistenţă Socială, nr. 1/2002, Bucureşti.

• Kant, Immanuel, 1972, Critica raţiunii practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

• Miroiu, Mihaela, Blebea, Nicolae, Gabriela, 2001, Introducere în etica profesională, Ed. Trei, Bucureşti.

• Morales M. & Sheafor W: B., 1980, Social Work Profession of Many Faces, Allyn and Bacon Inc.

• Paradise V. Louis, 1985, Develop Ethical and Legal Standards, Bell& Howell Publication Systems Division, Ohio.

• Reamer G. Frideric, 1999, Social Work Values and Ethics, Columbia University Press, New York.


63

• Roth-Szamoskozi, Maria, 2003, Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj.

• Skilmore A.Rex, Akermay Milton, Farclay Williams, 1994, Introduction to Social Work, Prentice Hall.

• Vergez Andre, Huisman Denis, 1995, Curs de filozofie, Ed. Humanitas.

• Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, 1998, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti.

• Zamfir Elena, 1997, Psihologie socială. Texte alese, Editura Ankarom, Iaşi.

• Dicţionar de filozofie, 1978, Ed. Politică, Bucureşti.

• Federaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din România, 2004, Codul etic al profesiei de asistent social – proiect.

• Rădulescu Ana – Managementul de caz, suport de curs, 2004, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti.

• Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, Codul de conduită.


64


65

SESIUNEA VII: Evaluarea iniţială şi intervenţia în asistenţa socială

EVALUAREA INIŢIALĂ ŞI INTERVENŢIA

ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

OBIECTIVE: La sfârşitul sesiunii, participanţii vor putea să:

1. enunţe cele cinci întrebări - cheie în procesul de asistenţă socială; 2. îşi însuşească principalele caracteristici ale perspectivei persoanei asistate; 3. prezinte ce este aceea evaluarea iniţială în procesul de asistenţă socială; 4. descrie etapele procesului de asistenţă socială.

METODE: prezentarea informaţiilor; discuţii/exerciţii de grup. MATERIALE: flipchart, markere. TIMP: 90 min.

Pe parcursul procesului de asistenţă, în succesiunea de activităţi desfăşurate cu/pentru clienţi(i)/beneficiari(i), asistenţii sociali ar trebui să poată răspundă la următoarele 5 întrebări (Howe, 2001, p. 11-12): 1. Care este problema? Asistentul social trebuie să recunoască şi să identifice problema

cu care se confruntă persoana asistată. 2. Ce se întâmplă? Situaţia trebuie evaluată, interpretată şi explicată. 3. Ce este de făcut? Bazându-se pe constatările evaluării iniţiale, asistentul,

împreună cu clientul, trebuie să decidă obiectivele, să planifice intervenţia şi să-şi clarifice intenţiile.

4. Cum trebuie procedat? Trebuie alese metodele de intervenţie în vederea îndeplinirii

obiectivelor propuse. 5. S-a făcut tot ce trebuia? Evaluarea rezultatelor finale ale intervenţiei.

Răspunsurile pe care le oferă asistenţii sociali la aceste întrebări pot fi diferite, reflectând diversitatea de opţiuni în abordarea unei situaţii.


66

Perspectiva persoanei asistate (Howe, 2001, p. 11-12) În relaţia asistent social - client, acesta din urmă se caracterizează prin nevoie şi prin natura motivaţiei sale. Intensitatea acesteia variază în funcţie de ceea ce l-a determinat, de fapt, pe client să se adreseze asistentului social, după cum urmează: - dacă se adresează asistentului social de bunăvoie (şi-a dat seama că are o problemă şi că

asistentul social este cel care l-ar putea ajuta să o rezolve), motivaţia este de obicei crescută;

- dacă a fost trimis la asistentul social de către un alt specialist, motivaţia poate fi de intensitate medie;

- dacă este obligat să se adreseze asistentului social (în cazul celor din sistemul de probaţiune, de exemplu), motivaţia poate fi scăzută sau chiar să lipsească (şi extrinsecă).

În funcţie de toate aceste elemente, nevoia şi motivaţia generează comportamentul

clientului care, la rândul lui, va influenţa natura relaţiei dintre asistentul social şi client. Totuşi, oricare ar fi natura acestei relaţii, clientul cere de la asistentul social:

- o relaţie bazată pe încredere şi acceptare; - proceduri clare şi bine stabilite; - să fie informat asupra stadiului procesului; - să fie implicat în luarea deciziilor pe întreaga durată a procesului de asistenţă socială; - obţinerea de rezultate pozitive în procesul de asistenţă socială. Evaluarea problemei în relaţia de asistenţă socială (Roth-Szamoskozi, 2003)

Definirea problemei nu se poate face instantaneu, ci reprezintă un proces în care fiecare problemă este luată în considerare, atât în plan orizontal – în sensul ramificaţiilor sale în prezent, cât şi în plan vertical, în sensul cauzalităţii din trecut. Conceptul de problemă a unui client se schimbă în timp, pe măsură ce munca cu persoana asistată progresează. Pe măsură ce problema iniţială se rezolvă, ea poate conduce la o altă problemă, legată de cea iniţială. Rareori, asistentul social are de rezolvat doar o singură problemă a unui asistat. De obicei, are de-a face cu o constelaţie de probleme, legate unele de altele.

Problema imediată este ceea ce îl preocupă cel mai mult pe client, în legătură cu care el se vede nevoit să solicite ajutor. Exemplu: un tânăr ajunge la centrul pentru minori fiindcă a fost găsit în gară, fugit de la un centru de plasament.

Problemele adiacente se referă la situaţia care a cauzat şi care tinde să menţină problema imediată. Exemplu: situaţia unui copil de la un centru de plasament e dificilă, rezultatele sale şcolare fiind foarte slabe. În ultimul an nu a fost vizitat de părinţi, mama fiind bolnavă, iar tatăl în închisoare. Copilul şi-a exprimat de câteva ori dorinţa de a-şi revedea mama.

Probleme curente sunt acele probleme care trebuie rezolvate pentru a se obţine o schimbare sau pentru a remedia o situaţie.


67

Exemplu: - situaţia şcolară a copilului; - relaţiile copilului cu familia sa; - relaţiile copilului cu personalul şcolii; - situaţia materială a familiei; - starea de sănătate a mamei.

Problemele formulate în relaţia de ajutor nu vor putea să acopere toată gama de dificultăţi întâlnite de persoana asistată, dar găsirea unor soluţii pentru acestea va conduce la creşterea capacităţii de rezolvare a unor probleme similare.

Pentru fiecare caz asistentul social trebuie să urmărească (Rădulescu, 2004):

- evaluarea nevoilor persoanelor care solicită ajutor şi stabilirea priorităţilor de intervenţie;

- evaluarea resurselor disponibile; - evaluarea serviciilor din reţea care pot răspunde nevoilor persoanei asistate; - dezvoltarea planului individualizat de intervenţie; - crearea legăturilor persoanei asistate cu serviciile selectate; - monitorizarea intervenţiei; - evaluarea rezultatelor intervenţiei atât pentru persoana asistată, cât şi pentru serviciu. Paşi de urmat în procesul de asistenţă socială (Rădulescu, 2004) 1. Sesizarea (Johnson, Rădulescu, Voicu, 2004)

Asistenţii sociali află de potenţiale persoane asistate din diferite surse: În funcţie de natura/profilul instituţiei/biroului, aceasta/acesta poate accepta persoana

asistată pentru evaluare suplimentară sau o poate îndruma către o altă instituţie care o poate asista.

2. Evaluarea iniţială a nevoilor persoanelor care solicită ajutor – cunoaşterea şi evaluarea nevoilor persoanelor care solicită asistenţă, precum şi stabilirea priorităţilor de intervenţie;

3. Elaborarea planului de intervenţie – identificarea resurselor individuale/ comunitare care pot fi utilizate, corelarea nevoilor cu: (a) resursele, (b) cu oferta serviciului în care lucrează asistentul social şi (c) cu oferta de asistenţă a celorlalte servicii din reţeaua naţională/ONG-uri; stabilirea strategiei de intervenţie;

4. Implementarea planului de intervenţie – stabilirea legăturilor persoanei asistate cu serviciile stabilite în planul de intervenţie şi alocarea resurselor identificate;

5. Monitorizarea – controlul modului în care sunt alocate resursele şi efectele acestora asupra situaţiei persoanei asistate; întrucât situaţia persoanei se poate schimba în urma alocării resurselor, implementarea planului de intervenţie trebuie monitorizată permanent cu scopul de a se cunoaşte, pe de-o parte, dacă serviciile mai sunt corespunzătore nevoilor, iar pe de altă parte, să se facă modificările cerute de evoluţia cazului;

6. Evaluarea finală a cazului – evaluarea evoluţiei cazului în urma implementării planului de intervenţie; competenţele dezvoltate şi consolidate; acumularea de cunoştinţe şi resurse.


68

Derularea logică în care sunt prezentate aceste repere de lucru face ca procesul de

intervenţie să pară o acţiune în etape succesive. În practică, însă, procesul este spiralat, cu frecvente reîntoarceri la analiza cazului şi a etapelor anterioare pentru clarificări sau adaptări în raport cu evoluţia cazului.

1. Sesizarea (Johnson, Rădulescu, Voicu, 2004) Asistenţii sociali află de potenţiale persoane asistate din diferite surse:

• membrii familiei, prietenii sau vecinii pot contacta instituţia cu privire la îngrijorarea lor în legătură cu potenţiala persoană asistată;

• alţi profesionişti din comunitate pot contacta instituţia comunicând îngrijorările lor referitoare la o persoană;

• persoana asistată poate contacta direct instituţia pentru ajutor; • asistentul social se poate autosesiza asupra unei situaţii de dificultate în care se poate afla

o persoană; • instituţia se poate autosesiza cu privire la existenţa unei persoane care are nevoie de

ajutor.

În funcţie de natura/profilul instituţiei/biroului, aceasta/acesta poate accepta persoana asistată pentru evaluare suplimentară sau o poate îndruma către o altă instituţie care o poate asista.

“Evaluarea şi intervenţia sunt două componente de bază ale procesului de asistenţă

socială, iar hotarul dintre acestea două este greu de stabilit, deoarece cunoaşterea cazului nu se opreşte la faza de evaluare, iar pe de altă parte, evaluarea trebuie astfel condusă încât să nu agraveze starea clientului ci să o amelioreze.

Evaluare iniţială (Interviu)

Planificarea intervenţiei

Intervenţie

Monitorizare

Evaluare finală şi terminarea intervenţiei


69

2. Evaluarea iniţială a nevoilor persoanelor care solicită ajutor Evaluarea constă în aprecierea potenţialului afectiv, intelectual şi fizic de care dispune

clientul. Aceste capacităţi formează resursele interne ale clientului. Trebuie identificate şi evaluate şi resursele din reţeaua socială a clientului: relaţia cu familia, cu vecinii, cu grupul de apartenenţă, accesul la servicii şi la forme de dezvoltare personală şi profesională. Aceste reţele sunt considerate primare, oferă susţinere, ajutor, chiar resurse materiale şi constituie mediul imediat al clientului, având cea mai mare pondere în viaţa acestuia. Resursele externe – servicii, organizaţii, instituţii, asociaţii – fac parte din mediul social al persoanei. În afară de acestea trebuie evaluate resursele puse la dispoziţia clientului de către comunitate, întemeiate pe o anumită legislaţie, pe resurse materiale şi financiare” (Roth-Szamoskozi, 2003).

Activitatea asistentului social este focalizată simultan asupra următoarelor acţiuni (Rădulescu, 2004):

• Identificarea şi analiza problemelor persoanelor care solicită asistenţă şi

stabilirea aspectelor asupra cărora trebuie să se intervină; Pentru o evaluare corectă a nevoilor şi resurselor, asistentul social trebuie să înţeleagă

modul în care elementele contextului social, familial şi individual afectează: situaţia persoanei asistate; voinţa persoanei asistate de a utiliza sprijinul asistentului social pentru îmbunătăţirea

condiţiilor de viaţă (cine solicită ajutorul asistentului social? - persoana care are nevoie de ajutor sau o persoană din anturajul acesteia; modul în care persoana asistată susţine acţiunea de colectare a datelor şi de pregătire a documentelor necesare asistenţei etc.); cadrul familial (relaţiile dintre membrii familiei; compoziţia familiei şi relaţia cu

rudele; identitatea etnică, religioasă şi valorile asociate; situaţiile în care membrii familiei au mai beneficiat de suportul serviciilor sociale şi modul în care au fost folosite resursele; distribuţia rolurilor şi a puterii în familie etc.) ; gradul de integrare a persoanei asistate în comunitate (sentimentul de apartenenţă la

alte grupuri; responsabilităţile asumate în cadrul comunităţii; modul de utilizare a resurselor comunitare pentru a răspunde nevoilor personale sau familiale etc.); aspectele de natură emoţională (tendinţa de a se retrage şi de a se izola de ceilalţi;

înclinaţia spre stări cum ar fi tristeţea, furie, teama, ruşinea etc.); aspectele de natură intelectuală (idei şi cunoştinţe folosite pentru înţelegerea propriei

persoane, a problemelor şi a celorlalţi; abilitatea de a interpreta propria experienţă; modalitatea de folosire a informaţiilor şi cunoştinţelor pentru a lua decizii etc.); locul de muncă (relaţia cu colegii, percepţia asupra muncii etc.); aspectele economice (achiziţionarea resurselor şi capacitatea de a administra şi aloca

banii necesari plăţii bunurilor şi serviciilor etc.); aspectele fiziologice (starea de sănătate, nutriţia); aspectele juridice (drepturile şi responsabilităţile care îi revin în calitate de cetăţean

etc.). (Sursa: 2000, Sheafor, B., Horejsi, C., Horejsi, G. în Ana Rădulescu, Managementul de caz, suport de curs 2004, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti)

În baza acestei înţelegeri, asistentul social va putea stabili care sunt elementele situaţiei asupra cărora se va focaliza pe parcursul intervenţiei, fie ca resurse pe care să le utilizeze, fie ca aspecte care trebuie îmbunătăţite. Pentru claritatea acţiunilor care ar trebui


70

realizate sau a celor care ar trebui avute în vedere în planul de intervenţie, asistentul social întocmeşte lista cu nevoi, în ordinea priorităţii acestora.

Lista cu nevoi este importantă mai ales atunci când persoanele asistate sunt dependente de asistenţa combinată a serviciilor de asistenţă socială şi medicală sau când intervenţia se bazează pe lucrul în echipa multidisciplinară; în aceste situaţii, lista care include nevoile persoanei asistate ajută la clarificarea responsabilităţilor specialiştilor implicaţi şi la continuitatea acţiunilor, evitându-se suprapunerea serviciilor sau a acţiunilor specialiştilor.

În evaluarea nevoilor asistentul social trebuie să înţeleagă faptul că, dincolo de trebuinţele materiale şi sociale primare, spectrul nevoilor umane diferă de la o persoană la alta; asistentul social nu trebuie să ia propriile sale nevoi drept etalon pentru considerarea nevoilor persoanei asistate.

Există situaţii de criză în care asistentul social trebuie să acţioneze urgent. Într-o astfel de situaţie, asistentul social nu mai are timpul necesar colectării datelor; el trebuie să acţioneze imediat pe baza ipotezei referitoare la ceea ce nu funcţionează în situaţia dată şi ce la ar trebui făcut. După o primă intervenţie în situaţie de urgenţă asistentul social trebuie să colecteze datele necesare pentru verificarea validităţii primei ipoteze şi pentru identificarea resurselor disponibile. Greşeala în practică poate apărea atunci când asistentul social nu îşi schimbă prima ipoteză chiar şi atunci când apar informaţii noi şi continuă să acţioneze în baza primei ipoteze formulate.

Exerciţiu VII.1. Cazul „Radu”

Asistentul social din cadrul serviciului de asistenţă socială a fost informat de către vecinul lui Radu că acesta îşi bate copiii în fiecare seară, iar copiii se tem să mai doarmă acasă seara; cei mai mici fug la vecini iar cei mari pleacă la mătuşa lor în alt sat. De când i-a murit soţia, Radu îşi îngrijeşte singur cei 5 copii. Acum nu mai are serviciu şi lucrează cu ziua prin sat; seara ajunge acasă de cele mai multe ori beat iar de copii nu mai are grijă. Din cei trei copii şcolari numai unul mai merge la şcoală. Cei mari au grijă de fraţii mai mici şi îşi petrec timpul cerşind pentru a cumpăra mâncare.

• Identificaţi problemele. • Stabiliţi priorităţile.

3. Elaborarea planului de intervenţie • Identificarea resurselor individuale şi comunitare care ar putea fi folosite pentru

a răspunde nevoilor; După identificarea resurselor necesare pentru soluţionarea problemei, asistentul social

împreună cu persoana asistată trebuie să găsească resursele care pot fi folosite dintre cele disponibile.

Sistemul de resurse nu este legat numai de fondurile financiare, ci trebuie considerate şi alte forme de resurse, cum ar fi suportul social sau reţelele familiale / comunitare. În evaluarea resurselor care ar putea fi utilizate trebuie să se aibă în vedere:

- disponibilitatea resurselor - resursele sunt prezente în cantitate suficientă pentru toţi cei care au nevoie de ele?;

- distribuţia resurselor în mediul urban şi rural şi accesul la resurse al celor care au nevoie de ele. Trebuie să se ţină seama de faptul că oamenii care au nevoie de resurse


71

şi servicii sunt de obicei prea săraci pentru a acoperi cheltuielile de deplasare sau din cauza problemelor medicale nu pot să se deplaseze pe distanţe lungi;

- accesibilitatea resurselor - dacă persoanele aflate în nevoile nu ştiu de existenţa resurselor, acestea nu pot fi considerate accesibile pentru ei.

În evaluarea resurselor, asistentul social trebuie să acorde atenţie şi resurselor

personale de care dispune persoana pe care o asistă. În această evaluare, asistentul social trebuie să se focalizeze mai mult pe ceea ce persoana poate face şi ceea ce doreşte să facă, decât pe ceea ce nu poate sau nu va face.

Exerciţiu VII.2.

• Identificaţi resursele individuale şi comunitare care pot fi folosite pentru fiecare problemă în cazul Radu.

• Identificarea obiectivelor şi a acţiunilor care urmează să fie realizate; Asistentul social împreună cu persoana asistată trebuie să transforme nevoile în

obiective ale intervenţiei. Obiectivele stabilite trebuie să fie atât specifice şi relevante pentru problemele persoanei asistate, cât şi realizabile în raport cu:

- resursele disponibile; - rezistenţa sau obstacolele care pot fi întâlnite;

În stabilirea obiectivelor, asistentul social trebuie să cunoască şi să se bazeze pe priorităţile intervenţiei. În multe cazuri, asistentul social şi persoana asistată văd situaţia şi obiectivele urmărite în mod diferit; asistentul social trebuie să ştie care sunt scopurile pe care şi le propune şi le doreşte persoana asistată şi care sunt scopurile care se impun în situaţia dată.

În enunţarea obiectivelor trebuie evitată confundarea lor cu metode/acţiuni/activităţi. Acestea descriu modul în care se îndeplinesc obiectivele. Obiectivele sunt un punct final sau jaloane spre un punct final, în timp ce metodele sunt drumul pe care se ajunge acolo. O condiţie pe care trebuie să o îndeplinească obiectivele este să fie SMART („isteţ” în limba engleză):

S – Simple – enunţul nu trebuie să conţină conjuncţii “şi”; M – Măsurabile – trebuie să poată fi evaluate cantitativ; A – să poată fi Atinse; R – Realiste; T – limitate în Timp.

Exemple de formulare a obiectivelor: Problema: Ionuţ, fiul doamnei Popescu, nu vine seara acasă. Obiectivul: Ionuţ va ajunge în fiecare seară acasă la ora 10.00. Problema: Dan, fiul domnului Petre, lipseşte de la şcoală. Obiectivul: Dan ajunge la şcoală în fiecare zi şi participă la cursuri.


72

Problema:

Obiectivul: Acţiuni:

• Formularea unui plan realist şi relevant de intervenţie pentru atingerea obiectivelor;

Planificarea este puntea de legătură între evaluare şi intervenţie. În planificarea intervenţiei este detaliat cursul acţiunilor, sunt specificate responsabilităţile părţilor implicate şi timpul necesar pentru realizarea fiecărei acţiuni.

Un aspect important în planificare este cunoaşterea serviciilor din reţea şi respectarea rolului şi a responsabilităţilor specialiştilor din alte servicii pentru acţiunile planificate, precum şi respectarea atribuţiilor şi responsabilităţilor managerului de caz în cadrul serviciului.

Factorii de bază ai planificării intervenţiei sunt: - stabilirea obiectivelor; - identificarea a ceea ce trebuie schimbat pentru atingerea obiectivelor; - stabilirea activităţilor pe care părţile implicate urmează să le realizeze; - stabilirea procedurilor de lucru; - stabilirea timpul de lucru.

Problema: Obiectivul: Acţiunile care trebuie realizate pentru atingerea obiectivului

Cine trebuie să facă aceste acţiuni: asistentul social, alţi specialişti, persoana asistată

Când va fi realizată acţiunea

Monitorizarea activităţilor

4.Implementarea planului de intervenţie

Intervenţia este partea cea mai vizibilă a procesului de asistenţă. Un plan de intervenţie nu are nici o valoare dacă nu există o înţelegere clară asupra modului în care va fi implementat.

5. Monitorizarea se referă la înregistrarea continuă a ceea ce se întâmplă pe parcursul desfăşurării acţiunilor. În funcţie de efectul intervenţiei asupra contextului de viaţă al persoanei asistate, asistentul social va decide dacă va continua, modifica sau opri acţiunile prevăzute în planul de intervenţie. Monitorizarea este diferită de evaluare prin faptul că este realizată atunci când acţiunile sunt în desfăşurare, pe când evaluarea are loc la sfârşitul intervenţiei, când asistentul social priveşte în urmă la ceea ce s-a realizat.


73

Atunci când este posibil, asistentul social trebuie să comunice persoanei asistate rezultatele monitorizării. Când persoana asistată are capacitatea de a identifica schimbările care se produc, comunicarea rezultatelor monitorizării îi va oferi încredere în realizarea acţiunilor viitoare.

Răspundeţi la întrebările: Au fost realizate activităţile planificate în cazul Radu? Au fost atinse obiectivele propuse? Ce trebuie schimbat în planul de intervenţie?

• Evaluarea finală a cazului şi importanţa acesteia pentru evaluarea serviciului. Serviciile de asistenţă socială trebuie să-şi dovedească eficienţa în asistarea

persoanelor aflate în nevoie. De asemenea, asistentul social trebuie să fie preocupat de performanţa metodelor folosite în rezolvarea cazului şi de cunoaşterea schimbărilor necesare pentru îmbunătăţirea calităţii serviciului. Cele mai importante aspecte cuprinse în evaluarea eficienţei unui serviciu sunt: numărul de ore alocat unui caz; numărul de ore efectuate de către voluntari; tipul de specialişti implicaţi; numărul şi natura resurselor folosite; numărul de persoane care sunt pe lista de aşteptare a serviciului; numărul de cazuri noi; numărul cazurilor care au revenit la serviciu; numărul beneficiarilor; gradul de mulţumire al persoanelor asistate faţă de serviciu; timpul alocat fiecărui caz; costurile fiecărui caz - costul deplasărilor asistenţilor sociali, timpul petrecut de către asistenţii sociali pentru rezolvarea activităţilor (în ore / săptămână etc.) (Craig, 1978).

Este important de menţionat faptul că, în practică, această structură de bază trebuie adaptată caracteristicilor fiecărei persoane asistate, iar aspectele prezentate pe larg în cadrul fiecărei etape de lucru trebuie transformate în tehnici şi proceduri de lucru specifice asistenţei sociale, care sunt cerute de (1) problematica abordată şi de (2) caracteristicile persoanelor asistate.

Bibliografie

• Howe, D., 2001 Introducere în teoria asistenţei sociale. Importanţa aplicării teoriei în

practică, Editura MarLink, Bucureşti.

• Johnson, Paul, Rădulescu Ana, Voicu, Camelia, 2004, Managementul de caz în

asistenţa socială – ghid practic.

• Rădulescu, Ana, 2004, Managementul de caz, suport de curs, Facultatea de Sociologie

şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti.

• Roth-Szamoskozi, Maria, 2003, Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale,

Editure Presa Universitară Clujeană, Cluj.


74

• Sheafor, B., Horejsi, C., Horejsi, G., 2000, în Rădulescu, Ana, Managementul de caz,

suport de curs 2004, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din

Bucureşti.


75

SESIUNEA VIII: Interviul. Elemente ale comportamentului profesional OBIECTIVE: La sfârşitul sesiunii, participanţii vor fi capabili să:

1. cunoască în general ce este acela şi ce scop are un interviu; 2. descrie fazele interviului şi ce presupun acestea; 3. prezinte elementele care favorizează desfăşurarea unui interviu în bune condiţii; 4. îşi însuşească elementele comportamentului profesional;

METODE: prezentări. MATERIALE: flipchart, markere. TIMP: 90 min.

INTERVIUL Definire Înţelesul clasic prezintă interviul ca pe o întâlnire faţă în faţă, între două sau mai multe persoane, cu un anume scop.

În fapt, interviul este o tehnică de obţinere a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupări umane, prin întrebări şi răspunsuri, în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea fenomenelor socio-umane (Chelcea, 1993). În asistenţa socială, interviul constituie o modalitate de bază, prin care practicianul interacţionează cu utilizatorul de servicii pentru stabilirea şi atingerea obiectivelor intervenţiei. Scopul interviului Interviul este utilizat pentru:

• schimbul de informaţii; • identificarea şi clarificarea problemelor; • rezolvarea unor neîntelegeri; • planificarea strategiilor şi acţiunilor dorite; • obţinerea unui consens / punct de vedere comun; • facilitarea dezvoltării individului/ grupului.

Desfăşurarea interviului Interviul presupune, în general, parcurgerea a trei faze:


76

1) Stabilirea contactului cu clientul

În construirea şi derularea unui interviu, asistentul social are nevoie de abilităţi specifice pentru formularea întrebărilor.

Este de recomandat ca asistentul social să adreseze întrebările şi să răspundă în- tr-o modalitate care să ajute clienţii să îşi exprime şi să înţeleagă sentimentele şi atitudinile:

observând şi menţionând toate feţele unei probleme cu mai multe interpretări (“Eşti mulţumit, dar şi îngrijorat de faptul că soţia ta a găsit de lucru în străinătate?”);

preluând propriile cuvinte ale clientului şi parafrazând o întrebare (“Ţi se pare greu să creşti un copil adoptat?”);

identificând atitudini sau emoţii şi rezervându-şi timp să le discute (“Se pare că eşti îngrijorat. Ce face ca această situaţie să te sperie?”);

făcând legături între ceea ce clientul tocmai a spus şi un aspect sugerat anterior, prin vorbe sau comportament (“Şi ai simţit acelaşi lucru în legătură cu primul soţ?”);

acceptând tăcerea, încurajând gesturile, mişcările.

2) Explorarea problemei şi a aşteptărilor

Asistentul social poate întreba şi răspunde în modalităţi care încurajează clientul să analizeze şi să încerce să înţeleagă situaţia:

repetând cuvintele clientului sub forma unei întrebări (“Nu vei accepta niciodată un bărbat lângă tine?”);

solicitând clarificări (“Ce înţelegi prin…?” sau “Nu ştiu dacă am înţeles exact ceea ce voiai să spui.”);

revenind la problemă (“Crezi că activitatea ta profesională te expune în faţa locuitorilor satului tău?”);

invitând direct clientul să îşi exprime o opinie sau un sentiment despre subiectul discutat (“Ce anume crezi că favorizează consumul de alcool printre tinerii din acest cartier?”);

3) Negocierea scopurilor şi formularea unui contract

Asistentul social poate întreba, comenta şi răspunde în modalităţi prin care interviul să

devină o situaţie structurată de învăţare pentru client, prin care acesta să înveţe cum să facă faţă situaţiei:

selectând şi comentând aspectele semnificative ale problemei împreună cu clientul (“Cel mai mult te preocupă, acum, absenţa unui loc de muncă.”);

identificând modalităţile în care clientul a mai încercat să rezolve problema şi rezultatele eforturilor depuse (“Ai menţionat că te-ai prezentat la mai multe interviuri pentru angajare. Cum au decurs acestea?”);

preluând alternativele pe care clientul le-a sugerat sau propunând altele noi (“Spuneai că ai fi dispus să îţi schimbi meseria, dar nu ai calificarea necesară. Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă -AJOFM- organizează, începând de luna viitoare, cursuri gratuite pentru trei meserii. Dintre acestea, ţi s-ar potrivi vreuna?”);


77

implicând clientul în planificarea ulterioară şi în acceptarea de teme pentru acasă (“Ai putea verifica dacă îndeplineşti condiţiile pentru a urma cursul care te interesează?”). (Brill, 1995)

Contextul interviului Interviul se poate desfăşura în mediul familiar al unuia dintre participanţi (de exemplu: domiciliul clientului sau locul de muncă / biroul asistentului social) sau într-un loc neutru. Fiecare dintre variante prezintă avantaje şi / sau dezavantaje pentru participanţi. Există o serie de indicatori pe care îi putem folosi pentru a şti cum să ne comportăm, ce să spunem sau ce să nu spunem, cum să ne îmbrăcăm. De exemplu, un interviu desfăşurat la domiciliul clientului, la care asistentul social se prezintă purtând însemnele autorităţii (eventual însoţit de un poliţist, de un gardian public etc.) poate să determine o reacţie de repingere sau refuzul colaborării sincere. Sunt însă şi situaţii în care perceperea asistentului social ca autoritate poate fi favorabilă, stimulând implicarea responsabilă a clientului în procesul de intervenţie. Comunicarea deschisă şi stabilirea contactului cu clientul

În desfăşurarea interviului, succesul este favorizat de comunicarea deschisă şi de capacitatea asistentului social de a răspunde empatic. Comunicarea deschisă:

o necesită existenţa unui nivel de încredere între participanţi - aceasta presupune ca utilizatorul de servicii să aibă încredere în bunele intenţii ale asistentului social şi să accepte să dezvăluie sentimente şi informaţii, uneori dureroase sau periculoase pentru el;

o începe cu prezentarea asistentului social şi a clientului – se recomandă aflarea modalităţii de adresare preferată de client. În lipsa acesteia se utilizează numele de familie. Perioada de acomodare necesară diferă de la un client la altul. Atunci când nu există

bariere etnice sau de vârstă, prezentările şi o scurtă introducere cu subiect cotidian (vreme, evenimente locale / naţionale) pot fi suficiente pentru crearea unei atmosfere optime. În fapt, majoritatea clienţilor se aşteaptă să se intre în subiect, nivelul lor de anxietate crescând dacă asistentul social întârzie abordarea problemei.

Răspunsul empatic Empatia presupune a arăta clientului o completă înţelegere a mesajelor verbale şi nonverbale transmise de acesta.

Răspunsul empatic implică, aşadar, a simţi la fel cu utilizatorul de servicii şi nu în locul lui sau pentru el: “Sunt alături de tine, aud şi înţeleg ceea ce spui şi simţi.”

Pentru aceasta, este nevoie de identificarea emoţiilor ascunse, descoperirea semnificaţiilor acestora. În realizarea acestei acţiuni, asistentul social nu va fi atent doar la mesajul verbal, ci şi la mimică, tonalitatea vocii, ritmul vorbirii, postură şi gesturi, care pot amplifica ori contrazice cele spuse.


78

Altfel spus, “a fi cu” partenerul de interviu înseamnă centrarea puternică pe starea afectivă a clientului, dar fără a pierde claritatea vederii de ansamblu şi fără a prelua sentimentele acestuia. Trăirea efectivă a emoţiilor partenerului poate produce asistentului social o stare de disconfort emoţional care să-i afecteze randamentul. Condiţiile necesare unui bun interviu Reguli de bază:

1. Nu judecaţi pe nimeni! 2. Arătaţi înţelegere! (nu fiţi “rece ca piatra”). 3. Nu daţi sfaturi personale! 4. Nu vă asumaţi răspunderea pentru problemele altcuiva! 5. Nu faceţi interpretări personale (parafrazarea este de ajuns)! 6. Referiţi-vă strict la ceea ce este de interes aici şi acum! 7. Ocupaţi-vă în primul rând de sentimente! 8. Inventariaţi aspectele pe care vă propuneţi să le urmăriţi, sub forma

unui ghid de interviu. 9. Dacă utilizaţi ghidul de interviu, folosiţi şi informaţiile pe care le

oferă clientul pe parcurs.

Deprinderi de ascultare:

1. Receptarea tacită (sau cu minim de cuvinte) a mesajului, prin: a. Privitul în ochi; b. Poziţia corpului; c. Expresia plină de atenţie / grijă (nu o expresie imobilă, de nepătruns); d. Păstrarea subiectului de discuţie (fără schimbări bruşte, repetate); e. Încurajări verbale din când în când (nu în exces, lăsând persoana să vorbească

despre problemele pe care le are). f. Semne făcute din cap pentru a arăta că urmăriţi cele expuse.

2. Adresarea de întrebări deschise:

a. Începeţi cu “Ce” sau “Cum”; b. Încurajaţi exprimarea liberă, detaliată şi nu răspunsurile de tip DA sau NU; c. Întrebările pot fi folositoare pentru a clarifica, elabora, menaja sentimente,

rezolva probleme; d. Întrebările trebuie să fie simple şi clare; e. Nu trebuie să înceapă cu “De ce” şi nici să sugereze un anume răspuns. Sunt

mai utile întrebări precum “Ce vă aduce pe aici?” sau “Care v-au fost intenţiile când aţi făcut asta?” sau “Cand aţi întrebat aceast lucru?”

3. Parafrazarea

a. Constă în repetarea esenţialului din cele spuse de cineva; b. Trebuie să fie este scurtă şi la obiect; c. Se orientează spre verificarea percepţiei asupra lucrurilor; d. Este importantă deoarece ajută la clarificarea problemelor pentru cel care

vorbeşte; e. Conferă empatie.


79

4. Abilităţi de lucru cu sentimentele Etape:

a. Identificarea sentimentelor i. puneţi întrebări despre sentimente pentru a primi răspunsuri despre

sentimente; ii. parafrazaţi sentimentele exprimate sau implicate;

b. Definirea şi clarificarea sentimentelor; c. Aducerea la cunoştinţă şi asumarea responsabilităţii pentru sentimentele

respective; d. Identificarea modalităţilor adecvate de lucru cu sentimentele.

5. Rezumarea discuţiei:

a. Parafrazare mai largă, care să cuprindă esenţa celor spuse şi să le păstreze într-o ordine logică şi utilă intervenţiei;

b. Cererea confirmării prin întrebarea: “Aşa este?”; c. Rezumarea este potrivită pentru încheierea discuţiei şi permite trecerea la un

subiect de discuţie diferit sau mai profund.

6. Integrarea deprinderilor a. Întrebările deschise încurajează vorbirea; b. Parafrazarea încetineşte fluxul conversaţional, dar focalizează conversaţia; c. Se explorează sentimente înainte de a începe rezolvarea de probleme; d. Rezumarea ajută la înţelegerea ansamblului problemei.

Intervenţii în cazuri critice !!! Deprinderile de ascultare şi intervievare enunţate mai sus vă pot fi de ajutor atât în situaţii obişnuite cât şi în cazuri serioase, grave. Este posibil să ajungeţi, totuşi, în momente în care să vă simţiţi copleşit, incapabil să găsiţi o ieşire. Este absolut normal să vă simţiţi astfel. Unele persoane care solicită ajutor necesită intervenţia profesioniştilor specializaţi – precum în cazul unor tentative sau ameninţări cu sinuciderea, probleme de sănătate etc.). În aceste cazuri apelaţi la aceştia (psiholog, psihiatru, medic etc.). Exerciţiu VIII.1. Formarea deprinderii de relaţionare cu clienţii

Lista de control – stabilirea primei relaţii cu clienţii Asistentul social:

• Se prezintă clientului/familiei. • Explică clientului durata şi scopul întâlnirii. • Ascultă cu atenţie descrierea problemei. • Identifică membrii familiei implicaţi. • Culege informaţii legate de soluţiile încercate până acum. • Nu trece la concluzii neinformate. • Acceptă poziţia/sentimentele clientului. • Ascultă cu respect fiecare punct de vedere. • Apreciază atitudinea lor. • Stabileşte un echilibru între căldură şi profesionalism.


80

• Se centrează pe punctele tari ale clientului/familiei. Caz propus pentru exerciţiu:

Grigore are 20 de ani, şi de 3 ani consumă droguri injectabile. În urma unei relaţii de concubinaj cu Cristina (18 ani), s-a născut Marian, acum în vârstă de 6 luni. Cristina, care din clasa a X-a a abandonat şcoala, fugind de la părinţi pentru a fi alături de Grigore (sunt împreună de 2 ani), se ocupă, ca şi el, de traficul de droguri, aceasta fiind principala lor sursă de venit. Cei 3 locuiesc, fără forme legale, într-o garsonieră confort 3 şi, datorită datoriilor neachitate, nu au apă caldă, căldură şi nici curent electric.

Acest caz este sesizat de vecini, îngrijoraţi de situaţia copilului.

ELEMENTE ALE COMPORTAMENTULUI PROFESIONAL

Puteţi contribui la dezvoltarea unui comportament profesional în relaţia cu clientul d-voastră? Aveţi cunoştinţele şi deprinderile necesare pentru a dezvolta un comportament profesional?

Comportament adecvat Comportament inadecvat

Deciziile şi acţiunile sunt bazate, în primul rând, pe un set de cunoştinţe dobândite printr-un proces de pregătire şi educaţie formală.

Deciziile şi acţiunile sunt bazate, în primul rând, pe opinii şi preferinţe personale.

Principiile de bună practică sunt respectate, indiferent de alte constrângeri.

Constrângeri politice şi financiare afectează acţiunile şi luarea deciziilor.

Deciziile se iau în mod obiectiv, bazându-se pe fapte şi pe situaţii concrete/reale.

Deciziile se iau subiectiv, fiind bazate în special pe înclinaţiile personale

Valorile, principiile şi Codul Etic ale profesiei sunt folosite pentru a identifica şi rezolva probleme etice.

Numai judecăţi morale personale sunt folosite pentru a rezolva întrebările/ dilemele etice; multe probleme etice trec neobservate sau sunt ignorate.

Cunoştinţele şi abilităţile/deprinderile sunt dezvoltate continuu, pentru ca serviciile acordate clienţilor să fie îmbunătăţite.

Se învaţă numai ce este necesar pentru păstrarea locului de muncă.

Relaţia cu clientul are un scop, o finalitate şi este limitată în timp.

Relaţia cu clientul seamănă cu una de prietenie.

Nevoile şi bunăstarea clientului sunt pe primul plan; nevoile personale ale asistentului social nu se presupune a fi satisfăcute în relaţiile de muncă.

Nevoile şi bunăstarea asistentului social sunt pe primul plan; asistentul social se aşteaptă ca propriile nevoi să fie satisfăcute prin relaţia cu clientul şi în cadrul relaţiilor de muncă.

Se aşteaptă şi se solicită opinia altor asistenţi sociali.

Opinia/Evaluarea altor asistenţi sociali este considerată o ameninţare şi este evitată.

Se exercită autocontrolul în acţiuni şi în luarea deciziilor; atunci când ai de-a face cu un client furios sau frustrat, reacţiile emoţionale sunt controlate; emoţiile personale sunt exprimate cu scop şi pentru a ajuta.

Sentimentele personale determină acţiunile şi deciziile; atunci când ai de-a face cu un client furios sau frustrat, reacţiile sunt de furie şi frustrare; emoţiile pot fi exprimate într-o manieră care să rănească şi fără a lua în considerare consecinţele.

Exprimarea unor emoţii negative de către client nu t id tă fi f t l i t t l

Frustrările şi furia clientului sunt considerate t i l


81

este considerată a fi un afront personal; asistentul social încearcă să înţeleagă motivele care se află în spatele furiei şi frustrării clientului.

atacuri personale.

Se păstrează o evidenţă exactă şi completă a deciziilor şi acţiunilor.

Se evită păstrarea evidenţei; evidenţele sunt incomplete şi incorecte.

Se asumă responsabilitatea pentru dobândirea de noi cunoştinţe şi informaţii şi pentru împărtăşirea cu ceilalţi.

Asistentul social nu se consideră responsabil de dezvoltarea de noi cunoştinţe sau de învăţarea altor asistenţi sociali.

Se asumă responsabilitatea personală pentru examinarea calităţii serviciilor oferite şi pentru a face schimbări în agenţie, program sau politică, care să îmbunătăţească serviciile către client.

Asistentul social este preocupat numai să facă ceea ce alţii îi stabilesc sau spun; asistentul social nu se consideră responsabil de schimbările din agenţie, politică sau program.

Munca de asistenţă socială este considerată ca un angajament pe termen lung; munca şi ocupaţia sunt considerate drept “chemare”.

Munca de asistenţă socială este considerată una ce poate fi uşor abandonată dacă ceva mai bun apare; o altă ocupaţie sau tip de muncă pot fi uşor căutate.

Sursa: Sheafor, B.; Horejsi, C.; Horejsi, G., 1997, p. 207-208.

Bibliografie • Brill, Naomi, 1995, Working with people. The helping process, The fifth edition,

Longman Publishers USA.

• Sheafor, Bradford; Horejsi, Charles; Horejsi, Gloria, 1997, Techniques and guidelines for

social work practice, Allyn and Bacon.


82


83

SESIUNEA IX: Practica interpersonală cu familiile în situaţie de risc

PRACTICA INTERPERSONALĂ CU FAMILIILE ÎN SITUAŢIE DE RISC

“A trata familiile nu este o chestiune ce depinde doar de teorie şi tehnică, ci este un act de iubire.”

Nichols & Schwartz OBIECTIVE: La sfârşitul sesiunii, participanţii vor fi capabili să:

1. enumere avantajele serviciilor centrate pe familie; 2. descrie dimensiunile majore ale practicii interpersonale cu familiile (definirea familiei, structura şi funcţionarea familiei, ciclul vieţii de familie, familia normală şi familia cu risc, principii ale serviciilor sociale adresate familiei, definirea şi etapele consilierii familiale); 3. cunoască principalele tehnici necesare în practica interpersonală cu familiile; 4. dezvolte abilităţi de realizare şi utilizare a genogramei familiei, instrument util în practica interpersonală cu familiile.

METODE: brainstorming, prezentare, lucrul în grupuri mici. MATERIALE: flipchart, coli, markere. TIMP: 90 min.

FAMILIA ÎNTRE NORMALITATE ŞI RISC Ce este familia? Grup primar, un grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţie, o instituţie fundamentală în toate societăţile şi un element cheie al înrudirii. Tipuri de familii şi alternative la familie - Familie nucleară; - Familie extinsă; - Familie monoparentală; - Familie recăsătorită; - Familie vitregă; - Concubinaj.


84

Structura şi funcţiile familiei Familiile au o structură: - a rolurilor; - a regulilor (fiecare familie are reguli); sunt anumite roluri evidente, cum ar fi stereotipul anilor 1950 când tatăl aducea banii în casă şi mama avea grijă de copii. Alte roluri, mai puţin evidente, includ, de exemplu, faptul că, în timp ce un copil este „dificilul, rebelul”, un altul este copilul „bun, priceput”. - a aşteptărilor comportamentale (explicite sau implicite); - a relaţiilor interpersonale dintre membrii săi.

Familiile diferă între ele, nu numai din punct de vedere structural, ci şi funcţional. - există familii liniştite şi familii care trec de la o criză la alta, familii zgomotoase şi familii tăcute, familii în care fiecare comunică cu fiecare şi familii în care fiecare membru este extrem de individualist. - există câteva funcţii caracteristice familiei: * reglementarea activităţii sexuale; * reproducerea biologică; * reproducerea socială sau socializarea copiilor; * plasarea socială; * intimitatea şi suportul acordat membrilor săi.

Ce se întâmplă când aceste funcţii nu sunt realizate sau sunt realizate deficitar? Apar disfuncţiile familiale, care afectează, de cele mai multe ori, toţi membrii familiei. În aceste condiţii se poate face apel la organizaţiile formale şi la profesioniştii de la nivel comunitar ce oferă suport în comunitate, ce furnizează familiilor suport emoţional, informaţional sau material.

În familiile sănătoase exprimarea emoţională este permisă şi acceptată. Membrii familiei pot pune întrebări în mod liber şi acordă atenţie celorlaţi. Regulile tind să fie explicite şi să rămână constante, dar apare o anumită flexibilitate pentru adaptarea la nevoile individuale şi la situaţiile specifice. Familiile sănătoase acceptă şi permit afirmarea individualităţii fiecărui membru; fiecare este încurajat să-şi urmărească propriile interese, iar limitele dintre el şi ceilalţi sunt respectate. Copiii sunt constant trataţi cu respect şi nu au teamă de abuz emoţional, verbal, fizic sau sexual. Se poate conta pe părinţi pentru a avea grijă de copiii lor. Copiilor li se dau responsabilităţi potrivite vârstei lor şi nu se aşteaptă de la ei să preia din responsabilităţile părinţilor. În fine, în familiile sănătoase fiecare face greşeli; greşelile sunt permise. Perfecţiunea este intangibilă, nerealistă şi cu potenţial de epuizare şi plictisire.

În acelaşi timp, fiecare familie are o istorie şi un ciclu de viaţă. Familiile se dezvoltă

precum individul. Ele traversează anumite etape previzibile şi trebuie să răspundă anumitor cerinţe şi aşteptări pe care le are din mediul social. Stresul apare atunci când resursele şi abilităţile de adaptare ale familiei sunt inadecvate pentru a răspunde aşteptărilor din mediul social.

Ciclul vieţii de familie descrie modul în care familia se schimbă, trecând prin anumite etape predictibile de viaţă şi a modului în care face faţă acestor schimbări predictibile. În faza de început, schimbarea este reprezentată de hotărârea a două persoane de a crea o familie, având propria ei identitate. Pentru a realiza aceasta, una dintre primele măsuri pentru cuplurile recent căsătorite este aceea de a-i exclude pe părinţii lor din prim-planul familiei lor, recent


85

constituite. Generaţia vârstnică va fi inclusă în viaţa tinerei familii doar în limite rezonabile. Sentimentul primordial de loialitate al cuplului este acela de a se avea unul pe celălalt. În faza de mijloc a ciclului vieţii de familie, schimbarea cheie pentru familie este aceea de a echilibra priorităţile din exterior (solicitările din viaţa profesională, cariera şi succesul profesional) cu cele din interiorul familiei (creşterea copiilor, romantism, împlinire personală). În faza finală, principalele schimbări au de-a face cu moartea sau separarea. Gândindu-vă la familia dvs, puteţi răspunde la următoarele întrebări?

• În ce fază a ciclului vieţii ei se află familia dvs.? • Cu ce schimbări importante vă confruntaţi acum? • Care sunt rolurile diferite pe care fiecare din membrii familiei le joacă? Cum sunt

aceste roluri interconectate? Disfuncţiile familiei Disfuncţia familiei: - este deseori un rezultat al neîndeplinirii sarcinilor de dezvoltare ale familiei, sarcini specifice fiecărui stagiu din ciclul vieţii de familie. Schimbările din ciclul de viaţă al familiei reprezintă o sursă majoră de stres şi dezechilibru pentru familii. Pe măsură ce familiile se dezvoltă, există o serie de sarcini care se cer a fi rezolvate; când o familie negociază rezolvarea acestor sarcini, atunci rolurile din familie şi structura se schimbă cu succes. Când familia nu se adaptează sau nu se poate adapta la aceste schimbări, apar stresul şi diferite simptome (depresie, anxietate, izolare, durere etc.). Problemele nu apar datorită dificultăţilor normale, ci din cauza unei nerezolvări cronice a problemelor de-a lungul timpului. Negarea nevoii de schimbare şi tratarea dezvoltării normale a familiei ca pe o problemă sau lupta pentru perfecţiune reprezintă factori ai disfuncţiei familiei.

Disfuncţia familială poate fi orice condiţie care interferă cu funcţionarea sănătoasă, normală a familiei. Majoritatea familiilor se confruntă cu circumstanţe stresante (moartea cuiva drag din familie, o boală gravă a unui membru al familiei etc.). Deseori, disfuncţiile familiale sunt relaţionate cu situaţii sociale problematice cum ar fi şomajul, sărăcia, lipsa educaţiei etc. Familiile sănătoase tind să se reîntoarcă la funcţionarea normală după ce criza a trecut. În familiile disfuncţionale, problemele tind să devină cronice şi copiilor nu le mai sunt satisfăcute în mod optim nevoile. Modelele comportamentale negative ale părinţilor tind să devină dominante în vieţile copiilor lor.

"Când am fost copil am fost ca un adult în miniatură. Găteam, spălam şi mă asiguram ca fraţii mei să meargă la şcoală. Mama era mereu deprimată şi stătea în pat. A fost internată în spitale de nenumărate ori. Cred că niciodată n-am fost cu adevărat copil. Azi, muncesc din greu, am foarte multe multe responsabilităţi şi pun mare preţ pe competenţă. În interiorul meu încă mă simt cu adevărat pustiit."

"Tatăl meu este alcoolic. Mi-a fost întotdeauna teamă să invit la mine alţi copii din cauză că nu doream ca ei să vadă cum este familia mea. N-am fost niciodată cu adevărat apropiat de cineva, iar acum nu ştiu cum să-i las pe ceilalţi să se apropie de mine. Nu ştiu cum să am o relaţie reuşită. În marea parte a timpului mă simt destul de singur."


86

Când probleme şi situaţii cum ar fi alcoolismul parental, boala psihică, abuzul asupra copiilor sau rigiditatea şi controlul parental excesiv interferează cu funcţionarea familiei, efectele asupra copiilor pot fi sesizate uneori după perioade mari de timp, după ce copiii au crescut şi au părăsit familia lor cu probleme. Adulţii crescuţi în familii disfuncţionale au dificultăţi în formarea şi menţinerea unor relaţii intime, în menţinerea unei stime de sine pozitive şi în a avea încredere în alţii. Acestora le este teamă să piardă controlul, neagă sentimentele şi realitatea. (Vannicelli, 1989 apud Kansas State University, 1997).

Problemele familiale tipice sunt:

• Probleme maritale între soţ şi soţie; • Probleme relaţionale între părinţi şi copii; • Probleme personale ale membrilor familiei; • Probleme cauzate de factori exteriori – venit insuficient, şomaj, condiţii proaste de

locuit, acces redus la alte necesităţi sau resurse, lipsa educaţiei sau educaţia deficitară etc. În familiile cu risc deseori poate fi observată o combinare a problemelor cauzate de factori interiori şi exteriori familiei.

PRINCIPIILE DE SUPORT PENTRU FAMILIE APLICATE ÎN CADRUL SERVICIILOR SOCIALE

În ţările dezvoltate, în cadrul sistemului de servicii publice adresate familiei, servicii ce vin în întâmpinarea nevoilor acesteia, s-au înfiinţat şi dezvoltat servicii de consiliere familială şi de terapie de familie. (Mihăilescu în Zamfir C., Zamfir E., 1995) Aceste servicii orientate iniţial fie asupra copiilor, fie asupra cuplului, pun astăzi accentul din ce în ce mai mare pe o abordare a familiei ca sistem, pe evaluarea integrată a problemelor şi pe modul în care aceste probleme afectează relaţiile şi comportamentele din interiorul familiilor. Această abordare a problematicii familiei poate fi realizată prin servicii complexe furnizate de echipe multidisciplinare constituite din terapeuţi de familie, medici, asistenţi sociali, psihologi, jurişti etc.

Principii - Implicarea întregii familii, mai curând decât a membrilor individuali ai familiei - Intervenţiile asupra familiei vizează prevenirea abandonului copiilor în instituţii - Oferirea de servicii, formare şi sprijin în scopul creşterii capacităţii familiei de a gestiona propriile sale funcţii - Oferirea de servicii, formare şi suport pentru a creşte abilitatea familiilor de a-şi creşte copiii - Relaţia de bază dintre specialist şi familie este una de egalitate şi respect, iar centrarea este pe resursele familiei - A căuta sprijin şi informare este privit ca un semn al familiei puternice, mai curând decât ca pe un indicator al dificultăţii


87

CONSILIEREA FAMILIALĂ - INTERVENŢIE ÎN PRACTICA INTERPERSONALĂ CU FAMILIILE

Consilierea familială este un tip de serviciu social specializat, astfel încât ea nu poate fi realizată decât de specialişti formaţi în domeniul consilierii în asistenţa socială. Cu toate acestea, anumite tehnici ale consilierii familiale (interviul, genograma etc.) se pot constitui în instrumente utile în etapa de evaluare iniţială a familiei în situaţie de risc în cadrul serviciilor sociale primare. Ce este consilierea familială?

Consilierea familială reprezintă sprijinul social acordat familiilor care traversează o situaţie de criză, funcţională sau nu, situaţie ce reclamă mobilizarea resurselor individuale şi sociale în scopul favorizării adaptării familiei la schimbare.

Consilierii familiali văd orice problemă din familie ca pe o problemă ce afectează întreaga familie şi nu ca pe o problemă a unei părţi, a unui membru individual din familie. Procesul de acordare a suportului social familiei este un proces de dezvoltare sau de restructurare a relaţiilor din cadrul familiilor, ce se realizează în timp şi prin acţiuni sistematice bazate pe anumite tehnici care să garanteze în final: - relaţii interpersonale care să permită dezvoltarea deplină a capacităţilor membrilor familiei; - promovarea bunăstării membrilor familiei în armonie cu nevoile lor; - ameliorarea climatului familial, a comunicării perturbate, abordării şi executării sarcinilor de rol, a funcţionalităţii sistemului familial; - ameliorarea problemelor ce afectează membrii familiei şi care cer un efort de grup concertat pentru a fi rezolvate. Obiectivele consilierii familiale - rezolvarea eficientă a unor probleme ale vieţii de zi cu zi cu care se confruntă familia; - confruntarea cu situaţiile de tranziţie din ciclul de viaţă al familiei şi facilitarea adaptării la schimbările impuse de acestea; - ajutarea indivizilor în a conştientiza anumite nevoi, emoţii, gânduri negative, comportamente şi situaţii problematice; - ascultarea, înţelegerea şi acceptarea sentimentelor de inadecvare ale persoanelor implicate în procesul de consiliere; - identificarea cauzelor situaţiilor problematice şi a soluţiilor alternative la situaţia actuală; - ajutor în depăşirea situaţiilor dificile inerente ciclului vieţii de familie, însoţite de anxietate, frică, depresie, mânie, teamă, relaţii interpersonale disfuncţionale, conflictuale etc. Etapele consilierii familiale 1. Primul telefon. Scopul acestei faze este de a obţine o cantitate minimă de informaţii şi de a aranja o consultaţie pentru întreaga familie. Mijloacele prin care poate fi atins acest scop sunt ascultarea cu atenţie a descrierii problemei, identificarea tuturor membrilor familiei sau a celor implicaţi, aranjarea primului interviu (când, data, cine, ora, locul), evitarea unei conversaţii prea lungi. În situaţia în care se evită angajarea altor membri, consilierul va spune că are nevoie de cât mai multă informaţie posibilă legate de problema ce afectează familia.


88

2. Primul interviu şi construirea relaţiei. Faza aceasta îşi propune ca scop clădirea unei alianţe cu familia, dezvoltarea unei ipoteze despre aspectele ce menţin problema curentă, stabilirea contactului cu membrii familiei, prezentarea consilierului, explicarea condiţiilor de desfăşurare a şedinţei (durata şedinţei, camera, scopul), repetarea pe scurt a ceea ce s-a aflat de la persoana care a telefonat, solicitarea punctelor de vedere, acceptarea fiecărei poziţii. Ascultarea, pe rând, a propriilor opinii ale membrilor familiei, echilibru între căldură şi profesionalism, realizarea unei genograme, dezvoltarea unor ipoteze despre cum ar putea fi implicaţi membrii familiei în problemă (cum au încercat s-o rezolve, observarea interacţiunilor), obţinerea unor informaţii importante legate de soluţiile încercate, de cele care n-au reuşit, tranziţiile din ciclul de viaţă la care familia nu s-a adaptat încă, centrarea pe punctele tari ale familiei, consilierul se menţine curios şi plin de respect, explorează procesele de interacţiune familială (întrebări circulare): ce o ţine blocată pe familie? În final, consilierul face o recomandare familiei. (Nichols, Schwartz, 2001). Evaluarea familiei:

Domenii majore ale familiei ce pot fi evaluate: * Problema prezentată; * Circuitul de referinţă şi aşteptările lor de la consiliere * Evaluarea contextului familiei (interpersonal şi temporal) * Structura familială (subsistemele soţi/părinţi-copii, graniţele acestora, rolurile din familie) * Faza ciclului de viaţă (etapă de tranziţie în evoluţia familiei?) * Modele comportamentale ale clienţilor; * Cum fac faţă situaţiilor şi persoanelor din afara familiei; * Starea mentală, emoţională şi de sănătate a indivizilor (abuz de alcool, consum droguri?) * Violenţă domestică, abuzz sexual, relaţii extramaritale * Condiţii fizice, de mediu şi economice ce afectează indivizii şi familia; * Cum funcţionează familia ca grup; comunicarea în familie * Competenţa de a rezolva probleme a clientului; * Metode de evaluare. Evaluarea documentelor. * Existenţa diversităţii factorilor culturali implicaţi 3. Intervenţia. Este faza care îşi propune ca obiectiv iniţierea şi facilitarea schimbării situaţiei clientului/familiei. După evaluarea şi stabilirea obiectivelor se pune întrebarea: “Cum vom putea atinge aceste obiective?” Intervenţia clientului trebuie să fie relaţionată cu problema. (Hackney & Cormier, 2001), iar selectarea unei intervenţii poate deveni un proces adaptativ. Deprinderile necesare pentru a iniţia o intervenţie includ:

1. Competenţă în realizarea intervenţiei;

2. Cunoştinţe legate de utilizarea potrivită a intervenţiei;

3. Cunoaşterea răspunsurilor tipice ale clienţilor;

4. Deprinderi de observare pentru a nota răspunsurile clientului.

4. Sfârşitul intervenţiei. Este faza în care consilierii se asigură că membrii familiei au învăţat ceva despre felul în care să se descurce unii cu alţii, fără ajutorul consilierului. Acest lucru se


89

întâmplă atunci când problema pentru care au solicitat sprijin s-a rezolvat, când familia simte că a câştigat ceea ce dorea. În această fază, consilierul poate cere familiei să anticipeze unele schimbări viitoare sau recidivele unor situaţii problematice, făcându-i conştienţi pe clienţi că viaţa este o succesiune de probleme cu care trebuie să ne descurcăm. În final, după ce toţi cei implicaţi admit că relaţia lor se încheie aici, consilierul îşi exprimă încrederea în abilităţile şi forţa familiei de a se descurca de acum înainte. Genograma – instrument de evaluare a structurii şi funcţionalităţii familiei

Genograma este o tehnică utilizată în evaluarea situaţiei problematice cu care o persoană sau o familie se confruntă. Ea presupune culegerea de informaţii cu privire la structura familiei şi la relaţiile dintre membrii afectaţi de problemă, fiind aplicată în etapa de evaluare şi având rol de diagnostic social. Este realizată în scopul creării unei scheme a structurii şi relaţiilor din familia implicată în rezolvarea situaţiei problematice, astfel încât să poată fi evaluate posibilele surse de sprijin din familie sau posibilele cauze ce au determinat sau menţinut situaţia problematică. Pentru a fi realizată sunt utilizate simboluri specifice.

Lista de control Structura familiei: simboluri

Funcţionarea familiei:

Bărbat

bărbat/femeie decedat(ă)

căsătorie şi copil copil băiat

femeie

divorţ

separare

Relaţii foarte apropiate

Relaţii conflictuale

Relaţii distante Înstrăinare (rupere) Relaţii apropiate şi conflictuale

MMooddeellee ddee iinntteerraaccţţiiuunnee iinnttrraaffaammiilliiaallăă

relaţie de concubinaj


90

GENOGRAMA FAMILIEI G.

Asistentul social din cadrul serviciului de asistenţă socială a fost informat de către

vecinul lui Radu că acesta îşi bate copiii în fiecare seară, iar copiii se tem să mai doarmă seara acasă; cei mai mici fug la vecini, iar cei mari pleacă la mătuşa lor, Maria, în alt sat. În 2003 soţia lui Radu, Adriana, a murit în urma unui cancer la 39 de ani. De când i-a murit soţia, la care a ţinut foarte mult, Radu îşi îngrijeşte singur cei 5 copii, ajutat doar de sora soţiei lui, Maria.Tot în anul 2003 îi moare şi tatăl, în urma unui accident de maşină. Şi de acesta Radu a fost foarte apropiat. Acum nu mai are serviciu şi lucrează cu ziua prin sat; iar seara ajunge acasă de cele mai multe ori beat. De copii nu mai are grijă. Din cei trei copii de vârstă şcolară, numai Ion mai merge la şcoală. George, 12 ani, şi Ana, 9 ani, au grijă de fraţii mai mici (Silvia de 3 ani, Lili de 5 ani şi Ion de 7 ani) şi îşi petrec timpul cerşind pentru a cumpăra mâncare.

Bibliografie

• Carter, B., McGoldrick, M., 1989, The Changing Family Life cycle, 2nd ed., Boston, Allyn and Bacon, p. 3-25, p. 164-186.

• Fishman, H.C., 1988, Treating Troubled Adolescents, A Family Therapy Approach. A handbook for the Caring Professions, London, Basic Books, p. 82-223.

• McGoldrick, M., Gerson, R., 1985, Genograms in family Assessment, NY, Norton Publications, p. 125-145.

45

Radu

12 9 7 5 3

75 69

49 55

20

Maria

GeorgeAna Ion Lili Silvia

Adriana d:2003

Anton


91

• Mihăilescu, Ioan, 1995, Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei în Zamfir, Elena, Zamfir, Cătălin, (coord.), .Politici sociale. România în context european, Bucureşti, Ed. Alternative.

• Nichols, M.P., Schwartz, 2001, Family Therapy. Concepts and methods, 5th edition, Needham Heights. Ma., Allyn and Bacon Publishers.

• Hackney, Harold, L., L. Sherilyn, Cormier, The Professional Counselor: A Process Guide to Helping, 4th Edition. Allyn & Bacon, 2001.

• University Counseling Services, 1997, Dysfunctional families: recognizing and overcoming their effects, Kansas State University.


92


93

SESIUNILE X - XII: Aplicaţii în practica asistenţei sociale - studii de caz

APLICAŢII ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE

OBIECTIVE:

1. identificarea etapelor intervenţiei în practica asistenţei sociale; 2. realizarea de planuri de intervenţie pentru diferite grupuri ţintă; 3. înţelegerea rolulului/oportunităţii trimiterii cazurilor către un alt specialist; 4. familiarizarea cu problematica specifică diferitelor grupuri ţintă.

METODA DE LUCRU: grupe de lucru

Participanţii la sesiunea de instruire vor fi împărţiţi în grupuri de lucru de 4-5 persoane/grup. TIMP: 90 min. Exerciţiu X.1. Tema exerciţiului:

• Cu informaţiile existente despre cazul dvs, identificaţi etapele de intervenţie în asistenţă socială.

• Realizaţi câte un plan de intervenţie pentru fiecare caz în parte. • Identificaţi apoi acele aspecte pe care nu le-aţi avut în vedere iniţial (dacă există).

Încercaţi acelaşi lucru pentru celelelalte grupuri (cazuri).

Fiecare grup de lucru va delega un raportor, care va prezenta pe foi de flipchart concluziile la care s-a ajuns în plen. Fiecare prezentare nu poate depăşi 5 minute.

Fiecare echipă poate primi două întrebări din partea celorlate grupuri de lucru, cu rol

de clarificare.


94


95

SESIUNEA XIII: Aspecte legislative în domeniul asistenţei sociale

ASPECTE LEGISLATIVE ÎN DOMENIUL ASISTENŢEI SOCIALE

SCOP: Cunoaşterea principalelor (beneficii şi servicii sociale) legi cu aplicabilitate în domeniul asistenţei sociale şi înţelegerea importanţei cunoaşterii legislaţiei în practica asistenţei sociale. METODA DE LUCRU: grupe de lucru şi grup reunit

Participanţii la sesiunea de instruire vor fi împărţiţi în grupuri de lucru de 4-5 persoane/grup, după care în faţa întregului grup se va face prezentarea finală. TIMP: 90 min.

Legislaţia în domeniul asistenţei sociale – prezentare generală Legea Subiectul Principalele prevederi

Alocaţii familiale Lg. nr. 61/1993

alocaţia de stat pentru copii,republicată

Copiii în vârstă de până la 16 ani, sau până la 18 ani dacă sunt şcolarizaţi, beneficiază de alocaţie acordată de stat. Copiii încadraţi într-un grad de handicap beneficiază de alocaţie de stat pentru copii până la împlinirea vârstei de 18 ani. Tinerii în vârstă de peste 18 ani beneficiază de alocaţie de stat pentru copii până la terminarea cursurilor învăţământului liceal sau profesional, organizate în condiţiile legii, dacă nu repetă anul şcolar, cu excepţia celor care repetă din motive de sănătate, dovedite cu certificat medical. Copiii în vârstă de peste 7 ani care nu urmează, potrivit regulamentelor şcolare, învăţământul general obligatoriu nu beneficiază de plata alocaţiei de stat pentru copii, cu excepţia celor care nu sunt şcolarizaţi din motive de sănătate, dovedite prin certificat medical. Cuantumul acesteia este indexat periodic. Acum este 225.000 lei.

OUG nr. 105/2003

privind alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală

Alocaţia familială complementară se acordă lunar familiilor formate din soţ, soţie şi copiii în vârstă de până la 18 ani aflaţi în întreţinerea acestora, care locuiesc împreună şi realizează venituri nete lunare pe membru de familie de până la 1,5 milioane lei. Cuantumul alocaţiei familiei complementare este de: a) 300.000 lei pentru familia cu un copil; b) 350.000 lei pentru familia cu 2 copii; c) 400.000 lei pentru familia cu 3 copii; d) 450.000 lei pentru familia cu 4 sau mai mulţi copii. Pentru familiile care sunt beneficiare de ajutor social în baza Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cuantumul alocaţiei familiale complementare prevăzut la art. 3 se majorează cu 25%.


96

Alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală (familia formată din persoana singură şi copiii în vârstă de până la 18 ani aflaţi în întreţinere şi care locuiesc împreună cu aceasta). Alocaţia de susţinere se acordă lunar familiilor monoparentale dacă realizează venituri nete lunare pe membru de familie de până la 1,5 milioane lei. Cuantumul alocaţiei de susţinere este de: a) 450.000 lei pentru familia cu un copil; b) 525.000 lei pentru familia cu 2 copii; c) 600.000 lei pentru familia cu 3 copii; d) 675.000 lei pentru familia cu 4 sau mai mulţi copii. Familiile care au în întreţinere copii de vârstă şcolară, beneficiază de alocaţie familială complementară sau de alocaţie de susţinere, în condiţiile în care copiii urmează o formă de învăţământ organizată potrivit legii. În vederea verificării îndeplinirii condiţiilor de acordare a alocaţiei familiale complementare sau a alocaţiei de susţinere, primarul dispune, în mod obligatoriu, efectuarea anchetei sociale în termen de 15 zile de la data înregistrării cererii.

Legea Subiectul Principalele prevederi

Ajutoare sociale Legea nr. 416/2001

privind venitul minim garantat Familiile şi persoanele singure, cetăţeni români, au dreptul la un venit minim garantat ca formă de asistenţă socială, prin acordarea unui ajutor social lunar. Nivelul lunar al venitului minim garantat este diferit în funcţie de numărul de membri. Peste 5 membri se adaugă o sumă fixă. Cuantumul ajutorului social se stabileşte ca diferenţă între nivelurile stabilite prin lege şi venitul net lunar al familiei sau al persoanei singure. Familiile şi persoanele singure cu venituri nete lunare până la nivelul venitului minim garantat beneficiază de o majorare cu 15% a cuantumului ajutorului social pe familie, în cazul în care cel puţin un membru al familiei face dovada că lucrează pe bază de contract individual de muncă sau convenţie civilă de prestări de servicii. Persoanele apte de muncă din familiile pentru care se asigură venitul minim garantat vor efectua lunar, cel mult 72 de ore, la solicitarea primarului, acţiuni sau lucrări de interes local fără a se putea depăşi regimul normal de lucru şi cu respectarea normelor de securitate şi igienă a muncii. Persoanele apte de muncă care nu realizează venituri din salarii sau din alte activităţi se iau în considerare la stabilirea numărului membrilor de familie pentru determinarea nivelului de venit pe familie numai dacă fac dovada faptului că sunt în evidenţa agenţiei teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă pentru încadrare în muncă şi nu au refuzat nejustificat un loc de muncă oferit sau nu au refuzat participarea la un program de pregătire profesională. De la această obligaţie sunte exceptate: a) persoana care are în îngrijire, potrivit legii, unul sau mai mulţi copii în vârstă de până la 7 ani; b) persoana care urmează o formă de învăţământ la cursuri de zi, prevăzută de lege, până la împlinirea vârstei de 25 de ani sau de 26 de ani în cazul celor care urmează studii superioare cu durată de şcolarizare mai mare de 5 ani; c) persoana care îndeplineşte condiţiile legale de pensionare; d) persoana adultă a cărei incapacitate de muncă este dovedită prin acte medicale.


97

Persoanele apte de muncă, pentru care se acordă ajutorul social, au obligaţia să dovedească cu acte, din 3 în 3 luni, că sunt în evidenţa agenţiei teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă pentru încadrare în muncă şi nu au refuzat nejustificat un loc de muncă oferit sau nu au refuzat participarea la un program de pregătire profesională. Pentru perioada sezonului rece, 1 noiembrie - 31 martie, persoanele singure şi familiile beneficiare de ajutor social primesc, o dată cu acesta, un ajutor pentru încălzirea locuinţei. Ajutorul pentru încălzirea locuinţei se cuprinde în ajutorul social, prin majorarea nivelului lunar al venitului minim garantat, în funcţie de tipul de încălzire (central sau cu lemne). Soţiile celor care satisfac serviciul militar obligatoriu, care nu realizează venituri sau acestea sunt mai mici decât salariul de bază minim brut pe ţară, beneficiază, la cerere, de ajutor social lunar, pe perioada satisfacerii serviciului militar obligatoriu de către soţ, dacă se găsesc în una dintre următoarele situaţii: a) sunt gravide, începând cu luna a patra de sarcină; b) au copii în întreţinere în vârstă de până la 7 ani; c) sunt încadrate în gradul I sau II de invaliditate. Mamele au dreptul la o alocaţie de naştere pentru fiecare dintre primii 4 copii născuţi vii, în cuantum de 1.400.000 lei. Alocaţia se acordă o singură dată pentru fiecare copil născut viu.

OUG nr. 5/2003

privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei termice

Familiile şi persoanele singure cu venituri reduse, care utilizează pentru încălzirea locuinţei energie termică furnizată în sistem centralizat, gaze naturale sau încălzire cu lemne, cărbuni şi combustibili petrolieri, beneficiază de ajutor lunar pentru încălzirea locuinţei. În funcţie de venitul mediu net lunar pe membru de familie şi de numărul de luni (5 sau 12), se stabileşte valoarea ajutorului. Pentru familiile şi persoanele singure, beneficiare ale ajutorului social stabilit potrivit prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, ajutorul pentru încălzirea locuinţei se majorează cu până la 20% din valoarea acestuia, fără a depăşi cheltuielile cu încălzirea şi cu apa caldă menajeră confirmate de asociaţia de proprietari/chiriaşi ori de factura individuală.


Protecţia copilului

Legea nr. 272/2004

Privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Respectarea şi garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii: a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului; b) egalitatea şanselor şi nediscriminarea; c) responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti; d) primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea drepturilor copilului; e) descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate; f) asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil; g) respectarea demnităţii copilului;


98

h) ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate; i) asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului, ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie; j) celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil; k) asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului; l) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie. Drepturile prevăzute de lege sunt garantate tuturor copiilor fără nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate, apartenenţă etnică sau origine socială, de situaţia materială, de gradul şi tipul unei deficienţe, de statutul la naştere sau de statutul dobândit, de dificultăţile de formare şi dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinţilor ori ale altor reprezentanţi legali sau de orice altă distincţie. Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora. Copilul beneficiază de protecţie specială până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu (18 ani) şi după, dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de ani. Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi a beneficiat de o măsură de protecţie specială, dar care nu îşi continuă studiile şi nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază, la cerere, pe o perioadă de până la 2 ani, de protecţie specială, în scopul facilitării integrării sale sociale. În cazul în care se face dovada că tânărului i s-au oferit un loc de muncă şi/sau locuinţă, iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile lui, în mod succesiv, prevederile de mai sus nu mai sunt aplicabile. Măsurile de protecţie specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se stabilesc numai cu consimţământul acestuia. În situaţia în care copilul refuză să îşi dea consimţământul, măsurile de protecţie se stabilesc numai de către instanţa judecătorească, care, în situaţii temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de a-şi exprima consimţământul faţă de măsura propusă. Măsurile de protecţie specială a copilului sunt: a) plasamentul; b) plasamentul în regim de urgenţă; c) supravegherea specializată. De măsurile de protecţie specială, instituite de prezenta lege, beneficiază: a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela; b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora; c) copilul abuzat sau neglijat; d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi


99

sanitare; e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal. Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidenţial fiind interzis. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării şi nu poate fi constrâns la o muncă ce comportă un risc potenţial sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să îi dăuneze sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale. Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum şi privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, atât în familie cât şi în orice instituţie care asigură protecţia, îngrijirea şi educarea copiilor. Îndemnul ori înlesnirea practicării cerşetoriei de către un minor sau tragerea de foloase de pe urma practicării cerşetoriei de către un minor se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani. Recrutarea ori constrângerea unui minor la cerşetorie se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Dacă fapta este săvârşită de un părinte sau de reprezentantul legal al minorului, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani, pentru fapta prevăzută la alin. (1), şi de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi, pentru fapta prevăzută la alin. (2). Fapta părintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a se folosi de acesta pentru a apela în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor financiar sau material, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

Legea nr. 273/2004

Privind regimul juridic al adopţiei

Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. Adopţia se încheie numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului. Pot adopta numai persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu şi care sunt cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât cel pe care doresc să îl adopte, dar în nici o situaţie, mai puţin de 15 ani. Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare dezvoltării depline şi armonioase a personalităţii copilului. Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz, al tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data naşterii copilului înscrisă în certificatul de naştere. Consimţământul poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data exprimării lui în condiţiile legii. Adopţia nu va putea fi încuviinţată fără consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Adopţia nu poate fi încuviinţată de către instanţa judecătorească decât după ce copilul a fost încredinţat pentru o perioadă de 90 de zile persoanei sau familiei care doreşte să-l adopte, astfel încât instanţa să poată aprecia, în mod raţional, asupra relaţiilor de familie care s-ar stabili dacă adopţia ar fi încuviinţată. În termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a încuviinţat deschiderea procedurii adopţiei interne, direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului efectuează demersurile necesare identificării celui mai potrivit adoptator sau celei mai potrivite familii adoptatoare pentru copil. Direcţia (DGASPC) în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului analizează cu


100

prioritate posibilitatea încredinţării copilului în vederea adopţiei cu prioritate unei rude din familia extinsă, asistentului maternal profesionist la care se află copilul ori unei alte persoane sau familii la care copilul se află în plasament. Dacă acest lucru nu este posibil, direcţia efectuează demersuri în vederea identificării pe raza sa administrativ-teritorială a unei persoane sau familii atestate şi aflate în evidenţa Oficiului Român pentru Adopţii. Dacă, după expirarea termenului, direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului nu a identificat o persoană sau o familie adoptatoare, solicită Oficiului ca în termen de 5 zile să-i transmită lista centralizată la nivel naţional a persoanelor sau familiilor adoptatoare atestate şi înscrise în Registrul naţional pentru adopţii. Adopţia internaţională a copilului care are domiciliul în România poate fi încuviinţată numai în situaţia în care adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne.


Protecţia persoanelor cu handicap

Legea nr. 519/2002 Legea nr. 343/2004

Pentru aprobarea OUG nr.102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap Pentru modificarea şi completarea OUG nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap

În vederea asigurării integrării cu şanse egale în viaţa socială, copiii cu handicap beneficiază de următoarele drepturi: a) acces liber şi egal în orice instituţie de învăţământ obişnuit,; b) pregătire şcolară la domiciliu a copiilor cu handicap, nedeplasabili, pe durata învăţământului obligatoriu prevăzut de lege; c) alocaţie de stat pentru copiii cu handicap, majorat cu 100%; d) alocaţie de întreţinere pentru copiii cu handicap, aflaţi în plasament familial sau încredinţaţi, potrivit legii, unei familii ori persoane sau unui organism privat autorizat potrivit legii, majorat cu 50%; e) locuri de odihnă gratuite în tabere pentru copiii preşcolari, elevi şi studenţi cu handicap, o dată pe an; f) asistent personal pentru copilul cu handicap grav, angajat de către autorităţile administraţiei publice locale; părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului cu handicap grav pot opta pentru primirea unei indemnizaţii echivalente cu salariul net al asistentului social debutant din unităţile bugetare sau pentru asistent personal; g) bilete de intrare la spectacole, muzee, manifestări artistice şi sportive, în aceleaşi condiţii ca pentru elevi şi studenţi sau militari în termen; h) asistenţă medicală pentru copilul cu handicap, în condiţiile Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997; i) obţinerea gratuită a protezelor, cârjelor, ghetelor ortopedice, cărucioarelor din Fondul de asigurări sociale de sănătate, gestionat de casele de asigurări de sănătate de care asiguratul aparţine, şi asigurarea, cu prioritate şi în condiţii avantajoase, a aparatelor auditive şi a implanturilor cardiace; j) gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în comun de suprafaţă sau cu metroul, pentru copiii cu handicap accentuat şi grav şi pentru asistenţii personali ai acestora, acordată pe baza unei anchete sociale realizate de către asistentul social din cadrul compartimentului specializat al primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa copilul cu handicap;


101

k) gratuitatea transportului interurban, la alegere, cu tren de persoane, clasa a II-a, cu autobuzele sau cu navele pentru transport fluvial, în limita a 12 călătorii dus-întors pe an pentru copiii cu handicap grav şi pentru asistenţii personali ai acestora şi în limita a 6 călătorii dus-întors pe an pentru copiii cu handicap accentuat şi pentru însoţitorii acestora; copiii cu afecţiuni renale care necesită hemodializă în alte localităţi decât cele de domiciliu, precum şi asistenţii personali ai acestora beneficiază de gratuitate şi peste limita menţionată, în funcţie de recomandarea centrului de dializă; l) alocaţie lunară de hrană pentru copiii cu HIV/SIDA, calculată pe baza alocaţiei zilnice de hrană stabilite pentru consumurile colective din unităţile sanitare publice. Persoana care are în îngrijire, supraveghere şi întreţinere un copil cu handicap beneficiază de următoarele drepturi: a) concediu plătit pentru îngrijirea copilului cu handicap, până la împlinirea de către acesta a vârstei de 3 ani; b) concedii medicale pentru îngrijirea copiilor cu handicap accentuat sau grav, care necesită tratament pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea de către copii a vârstei de 18 ani; c) gratuitatea serviciilor de cazare şi masă pentru persoana care însoţeşte copilul cu handicap grav în spital, pe teritoriul României, la recomandarea medicului specialist; d) scutire de plata taxelor de abonament pentru persoana deţinătoare de aparat de radio şi de televizor, dacă copilul are handicap grav; e) prioritate la instalarea postului telefonic şi scutire de plata abonamentului telefonic cu 100 de impulsuri incluse, precum şi de costul a 400 de impulsuri pentru nevăzători, dacă copilul are handicap grav sau accentuat; f) prioritate la închirierea, construirea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat, în condiţiile legii, dacă copilul are handicap accentuat sau grav; g) stabilirea chiriei, în condiţiile legii, pe baza contractelor de închiriere pentru suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţă deţinute de stat sau de unităţile administrative ale acestuia, la tariful minim prevăzut de lege, dacă copilul are handicap accentuat sau grav. În vederea asigurării dreptului la securitate socială, precum şi a dreptului la ocrotirea sănătăţii şi la instruire, adulţii cu handicap beneficiază, în plus faţă de copii, de următoarele drepturi: a)Adulţii cu handicap grav sau accentuat, care nu realizează venituri din salarii sau pensii, cu excepţia pensiei de urmaş, beneficiază de o indemnizaţie lunară de 1.400.000 lei; adulţii cu handicap grav sau accentuat care realizează venituri din salarii sau pensii, cu excepţia pensiei de urmaş, beneficiază de o indemnizaţie lunară de 50%, respectiv de 30% din valoarea indemnizaţiei lunare; b) adulţii nevăzători cu handicap grav beneficiază de o alocaţie socială în cuantum de 1.584.000 lei, indiferent de veniturile realizate din salarii; adulţii cu handicap accentuat beneficiază de o alocaţie socială de 50% din cuantumul alocaţiei stabilite pentru adulţii cu handicap grav; adulţii nevăzători cu handicap grav sau accentuat, care cumulează salariul cu pensia pentru limită de vârstă, cu pensia I.O.V.R. sau cu pensie pentru pierderea capacităţii de muncă, vor opta pentru una dintre acestea sau pentru alocaţia socială; adulţii nevăzători cu handicap grav sau accentuat care nu desfăşoară activitate salarizată cumulează alocaţia socială cu una dintre celelalte


102

pensii stabilite potrivit legii; nevăzătorul cu handicap grav primeşte, pentru plata însoţitorului, o indemnizaţie echivalentă cu salariul net al asistentului social debutant din unităţi bugetare; nevăzătorul poate opta pentru asistentul personal sau pentru însoţitor; c) introducerea în ţară, o dată la 8 ani, la alegere, de motociclete, motorete sau autoturisme, în folosinţa persoanei cu handicap accentuat sau grav sau, după caz, a familiei care are în îngrijire o persoană cu handicap accentuat sau grav, cu scutire de plata taxelor vamale; sunt scutite de plata taxelor vamale aparatura şi materialele ajutătoare - compensatorii, denumite generic tiflotehnice; d) medicamente gratuite atât pentru tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizării; e) începând cu data de 1 ianuarie 2005, un bilet de tratament gratuit, în cursul unui an, care se atribuie persoanei cu handicap, pe baza recomandării medicale, de către casele teritoriale de pensii; f) acordarea unei camere în plus, în condiţiile legii, pe baza contractelor de închiriere pentru suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţă deţinute de stat sau de unităţile administrative ale acestuia, la solicitarea persoanelor cu handicap grav, precum şi a familiilor care au în întreţinere un copil cu handicap grav; g) pentru nevăzătorii cu handicap grav care realizează venituri salariale în baza unui contract individual de muncă se acordă o indemnizaţie lunară în valoare de 200.000 lei, suportată din creditele bugetare alocate cu această destinaţie; h) pentru nevăzătorii cu handicap grav se acordă scutire de plata taxei pentru abonamentul la curentul electric; i) acordarea a 25% din fondul de locuinţe sociale persoanelor cu handicap grav, conform legilor în vigoare. Persoanele cu handicap grav care au şi calitatea de pensionari de invaliditate gradul I pot opta între indemnizaţia pentru însoţitor prevăzută de art. 61 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru asistent personal. Dreptul de opţiune se menţine şi în cazul trecerii pensionarilor de invaliditate la pensia pentru limită de vârstă.

Legea nr. 584/2002

Privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei SIDA în România şi de protecţie a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA

Persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA beneficiază de protecţie socială, de tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte dreptul la învăţătură, dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii şi la promovarea profesională, iar starea sănătăţii lor nu poate constitui criteriu de concediere. Pentru o alimentaţie corespunzătoare atât pentru bolnavii internaţi şi instituţionalizaţi, cât şi pentru cei din ambulatoriu, care să asigure eficienţă în tratamentul cu medicamente antiretrovirale, se acordă indemnizaţii lunare de hrană, în cuantum aprobat prin hotărâre a Guvernului. Păstrarea confidenţialităţii datelor privind persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA este obligatorie pentru: a) angajaţii reţelei sanitare; b) angajatorii acestor persoane; c) funcţionarii publici care au acces la aceste date. În cazul medicilor informaţiile cu privire la statusul HIV/SIDA al unui pacient trebuie să fie comunicate între specialişti, pentru a se asigura acurateţea diagnosticelor şi conduitelor terapeutice chirurgicale şi nechirurgicale în diferitele faze evolutive ale infecţiei HIV/SIDA. Pacientul este obligat să informeze medicul curant, inclusiv


103

medicul stomatolog, cu privire la statusul său HIV, atunci când îl cunoaşte. Persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA care îşi cunosc statusul de HIV pozitiv răspund, conform legii, pentru transmiterea voluntară a infecţiei, dacă aceasta s-a produs din motive imputabile lor, cu închisoare de la 5 la 15 ani. Persoanele infectate cu HIV care nu îşi cunosc statusul de HIV pozitiv nu răspund pentru eventuala transmitere a infecţiei HIV.

Legea Subiectul Principalele prevederi Protecţia persoanelor

vârstnice

Legea nr. 17/2000

Privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice

Persoanele vârstnice au dreptul la asistenţă socială, prin servicii şi prestaţii sociale, în raport cu situaţia sociomedicală şi cu resursele economice de care dispun. Sunt considerate persoane vârstnice, în sensul prezentei legi, persoanele care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege. Beneficiază de prevederile prezentei legi persoana vârstnică, care se găseşte în una dintre următoarele situaţii: a) nu are familie sau nu se află în întreţinerea unei sau unor persoane obligate la aceasta, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare; b) nu are locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza resurselor proprii; c) nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare; d) nu se poate gospodări singură sau necesită îngrijire specializată; e) se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile sociomedicale, datorită bolii ori stării fizice sau psihice. Nevoile persoanelor vârstnice se evaluează prin anchetă socială care se elaborează pe baza datelor cu privire la afecţiunile ce necesită îngrijire specială, capacitatea de a se gospodări şi de a îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii cotidiene, condiţiile de locuit, precum şi veniturile efective sau potenţiale considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieţii. Nevoile persoanelor vârstnice aflate în situaţia de pierdere totală sau parţială a autonomiei, care pot fi de natură medicală, sociomedicală, psihoafectivă, se stabilesc pe baza grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, care prevede criteriile de încadrare în grade de dependenţă. Pentru persoanele vârstnice se pot furniza şi servicii comunitare ce au în vedere: a) îngrijirea temporară sau permanentă la domiciliu; b) îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice; c) îngrijirea în centre de zi, cluburi pentru vârstnici, case de îngrijire temporară, apartamente şi locuinţe sociale, precum şi altele asemenea. În cazul decesului persoanei vârstnice lipsite de susţinători legali sau când aceştia nu pot să îşi îndeplinească obligaţiile familiale datorită stării de sănătate sau situaţiei economice precare, serviciile comunitare asigură înmormântarea. Îngrijirea persoanelor vârstnice în cămine reprezintă o măsură de asistenţă socială şi poate fi dispusă cu titlu de excepţie.


104


Violenţa domestică Legea nr. 217/2003

Pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie

In sensul prezentei legi, violenta in familie reprezintă orice acţiune fizica sau verbala savarsita cu intenţie de către un membru de familie impotriva altui membru al aceleiasi familii, care provoacă o suferinţă fizica, psihica, sexuala sau un prejudiciu material. Constituie, de asemenea, violenta in familie impiedicarea femeii de a-si exercita drepturile si libertatile fundamentale. La nivelul fiecarui judet si al sectoarelor municipiului Bucuresti se constituie, prin hotarare a Guvernului, structuri in subordinea Agentiei Nationale pentru Protectia Familiei. Asistentii familiali sunt asistenti sociali autorizati de agentie pentru asigurarea asistentei specifice relatiilor familiale. Instruirea asistentilor familiali si coordonarea activitatii lor se realizeaza de catre agentie. Centrele pentru adapostirea victimelor violentei in familie, sunt unitati de asistenta sociala, de regula fara personalitate juridica, care asigura protectie, gazduire, ingrijire si consiliere victimelor violentei in familie, nevoite sa recurga la acest serviciu de asistenta sociala. Primirea victimelor in adapost se face numai in caz de urgenta sau cu aprobarea scrisa a asistentului familial, atunci cand izolarea victimei de agresor se impune ca masura de protectie. Persoanelor care au comis actul de agresiune le este interzis accesul in incinta adapostului unde se gasesc victimele. Izolarea de agresori a victimelor se face cu consimtamantul acestora sau, dupa caz, al reprezentantului legal. In cursul urmaririi penale sau al judecatii instanta de judecata, la cererea victimei sau din oficiu, ori de cate ori exista probe sau indicii temeinice ca un membru de familie a savarsit un act de violenta cauzator de suferinte fizice sau psihice asupra unui alt membru, poate dispune, in mod provizoriu, una dintre masurile prevazute la art. 113 si 114 din Codul penal, precum si masura interzicerii de a reveni in locuinta familiei, până la încetarea stării de pericol care a determinat luarea măsurilor.

Legea Subiectul Principalele prevederi Alte legi relevante

L 705/2001

privind sistemul naţional de asistenţă socială

Reglementează organizarea, funcţionarea şi finanţarea sistemului naţional de asistenţă socială. Asistenţa socială cuprinde drepturile acordate prin prestaţii în bani sau în natură, precum şi serviciile sociale. Asistenţa socială se acordă la cerere sau din oficiu. Evidenţa beneficiarilor drepturilor de asistenţă socială se realizează pe baza codului numeric personal, cu asigurarea confidenţialităţii datelor personale. Prestaţiile sociale în bani sau în natură sunt susţinute de măsuri de redistribuţie financiară şi cuprind: alocaţiile familiale, ajutoarele sociale şi speciale către familii sau persoane, în funcţie de nevoile şi veniturile acestora. Serviciile sociale au drept obiectiv menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie, cronice sau de urgenţă, în cazul în care persoana sau familia este incapabilă singură să o soluţioneze. Serviciile sociale pot fi servicii de îngrijire social-medicale şi servicii de asistenţă socială. Serviciile de asistenţă socială sunt servicii profesionalizate şi sunt efectuate de persoane cu


105

calificare în domeniu. Serviciile de asistenţă socială se realizează prin metode şi tehnici specifice de diagnoză a nevoii de asistenţă şi de intervenţie socială şi constau, în principal, din informare, consiliere, terapie individuală şi colectivă Instituţiile de asistenţă socială, Organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de asistenţă socială la nivel central şi teritorial.

L 466/2004

privind statutul asistentului social

Titlul de asistent social poate fi deţinut de persoana care: a obţinut diploma de licenţă în cadrul unei instituţii de învăţământ superior cu specializare în domeniu, forma de lungă durată, 4 ani, acreditată; persoana care deţine diploma de absolvire a unei instituţii de învăţămînt superior cu specializare în domeniu, forma de scurtă durată, 3 ani; persoana care deţine diploma de asistent social echivalată conform legii . În rezolvarea unor situaţii complexe, asistentul social colaborează cu specialişti din alte categorii profesionale; în domeniul asistenţei sociale sunt implicaţi atât asistenţi sociali ca personal de specialitate, cât şi alte categorii de personal cu formare de nivel mediu a căror activitate este coordonată de către asistenţii sociali.

OUG nr. 68/ 2003

privind serviciile sociale Serviciile sociale sunt asigurate de către autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de persoane fizice sau juridice publice sau private. Serviciile sociale se organizează la nivel comunitar, în funcţie de nevoile identificate, de numărul potenţialilor beneficiari, de complexitatea situaţiilor de dificultate şi de gradul de risc social. Serviciile de asistenţă socială sunt servicii cu caracter primar şi servicii specializate.

Legea nr. 116/2002

Privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale

Obiectul prezentei legi îl constituie garantarea accesului efectiv, în mod deosebit al tinerilor, la drepturi elementare şi fundamentale, cum sunt: dreptul la un loc de muncă, la o locuinţă, la asistenţă medicală, la educaţie, precum şi instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a marginalizării sociale şi mobilizarea instituţiilor cu atribuţii în domeniu. Categoriile vizate de prezenta lege sunt: a) tineri proveniţi din centrele de plasament şi centrele de primire a copilului din cadrul serviciilor publice specializate şi al organismelor private autorizate în domeniul protecţiei copiilor; b) tineri singuri cu copii în întreţinere; c) tineri familişti cu copii în întreţinere; d) tineri familişti fără copii în întreţinere; e) tineri familişti care au executat pedepse privative de libertate; f) alte categorii de tineri aflaţi în dificultate. Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (Agenţia), are obligaţia de a realiza un acompaniament social personalizat pentru tinerii cu vârste între 16 şi 25 de ani aflaţi în dificultate şi confruntaţi cu riscul excluderii profesionale, în scopul facilitării accesului lor la un loc de muncă. Aceştia au dreptul la consiliere profesională şi mediere din partea personalului specializat al Agenţiei, prin întocmirea unui plan individual de mediere.În scopul integrării sau reintegrării lor în muncă, pot beneficia de plasare în muncă la un angajator avizat de Agenţie, în baza unui contract de solidaritate. În scopul facilitării accesului la o locuinţă al persoanelor în vârstă de până la 35 de ani, aflate în imposibilitatea cumpărării unei locuinţe numai cu forţe proprii, consiliul judeţean, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, va acoperi integral valoarea estimată a avansului ce urmează să fie plătit pentru dobândirea unei locuinţe sau chiria pe o perioadă de până la 3 ani pentru o locuinţă închiriată.


106

Prin dobândirea unei locuinţe se înţelege atât construirea unei locuinţe noi, cât şi cumpărarea unei locuinţe de pe piaţa liberă, caz în care suma prevăzută mai sus trebuie să reprezinte cel puţin o treime din valoarea contractului de vânzare-cumpărare. Accesul la asistenţa de sănătate pentru persoanele care au dreptul la venitul minim garantat se confirmă de către consiliile locale şi se asigură în condiţiile stabilite de legislaţia privitoare la asigurările sociale de sănătate pentru persoanele care au calitatea de asigurat, fără plata contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate. Persoanele de vârstă şcolară care fac parte din familii care au dreptul la venitul minim garantat şi au 2 sau mai mulţi copii şi s-au înscris în învăţământul obligatoriu prevăzut de lege beneficiază de bursă de şcolarizare. În vederea pregătirii copiilor, în luna august a fiecărui an se acordă acestora, prin reprezentanţii lor legali, 40% din cuantumul anual al bursei de şcolarizare, sumă destinată pentru cumpărarea unor articole de îmbrăcăminte, încălţăminte şi rechizite şcolare. Diferenţa de 60% din bursa de şcolarizare se acordă în tranşe lunare sau, după caz, trimestriale, cu condiţia frecventării orelor de curs şi obţinerii baremurilor de promovare. Nivelul venitului net lunar pe o persoană, până la care o persoană este considerată ca fiind marginalizată, se stabileşte anual, prin hotărâre a Guvernului, înaintea depunerii la Parlament a proiectului legii bugetului de stat.

Legea nr. 19/2000

Privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale

Prestaţiile de asigurări sociale se acordă sub formă de: pensii, indemnizaţii, ajutoare, alte tipuri de prestaţii prevăzute de lege, corelative cu obligaţiile privind plata contribuţiei de asigurări sociale. În sistemul public se acordă următoarele categorii de pensii: a) pensia pentru limită de vârstă; b) pensia anticipată; c) pensia anticipată parţială; d) pensia de invaliditate; e) pensia de urmaş. Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi, conform eşalonării prevăzute în lege. Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este de 15 ani. Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani pentru bărbaţi. Asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea, total sau parţial, în condiţii deosebite de muncă au dreptul la pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea vârstelor standard de pensionare Vârstele de pensionare reduse, nu pot fi mai mici de 50 de ani pentru femei şi de 55 de ani pentru bărbaţi. Asiguraţii care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani pot solicita pensia anticipată cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor standard de pensionare. Au dreptul la pensie de urmaş copiii (până la vârsta de 16 ani sau, dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani) şi soţul supravieţuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii. În sistemul public cuantumul pensiei la data înscrierii la pensie se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu valoarea unui punct de pensie din luna ieşirii la pensie.


107

Punctajul mediu anual, realizat de asigurat în perioada de cotizare, se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzători stagiului complet de cotizare. Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună. Numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea salariului brut lunar individual, inclusiv sporurile şi adaosurile, sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Comisia Naţională pentru Statistică. Asiguraţii sistemului public au dreptul, în afară de pensie, la: a) indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale şi accidente de muncă; b) prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă; c) indemnizaţie pentru maternitate; d) indemnizaţie pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav; e) ajutor de deces. (2) Beneficiază de aceste drepturi asiguraţii care au un stagiu de cotizare de cel puţin 6 luni, realizat în ultimele 12 luni anterioare producerii riscului.

Exerciţiu XIII.1. Tema exerciţiului:

• Cu informaţiile existente despre cazul dvs, identificaţi beneficiile şi serviciile sociale de care ar putea beneficia clienţii dvs.

• Identificaţi apoi acele beneficii şi servicii pe care nu le-aţi avut în vedere iniţial (dacă este cazul). Încercaţi acelaşi lucru pentru celelelalte grupuri. Fiecare grup de lucru va delega un raportor, care va prezenta concluziile la care s-a ajuns în plen. Fiecare prezentare nu poate depăşi 5 minute. Fiecare echipă poate primi două întrebări din partea celorlate grupuri de lucru, cu rol de clarificare.


108


109

SESIUNEA XIV: Aspecte legislative în domeniul asistenţei sociale

ASPECTE LEGISLATIVE ÎN DOMENIUL ASISTENŢEI SOCIALE

SCOP: Cunoaşterea principalelor legi cu aplicabilitate în domeniul asistenţei sociale şi înţelegerea practică a utilizării legislaţiei în relaţia directă cu clienţii/beneficiarii. METODA DE LUCRU: grupe de lucru Participanţii la sesiunea de instruire vor fi împărţiţi în grupuri de lucru de 4-5 persoane/grup, după care în faţa întregului grup se va face prezentarea finală. TIMP: 90 min. Exerciţiu XIV.1. Tema exerciţiului:

• În comunitatea în care lucraţi, apar situaţii care vă solicită cunoştinţele în materie de legislaţie. În calitate de asistent social sunteţi abordat ca persoana cea mai în măsură să ofere informaţii despre diferite drepturi sociale. Cu informaţiile legislative obţinute până acum (în cadrul cursului) şi cu cele pe care le cunoaşteţi din practica asistenţei sociale, formulaţi răspunsuri la întrebări.

• Identificaţi apoi acele legi pe care nu le-aţi avut în vedere iniţial (dacă este cazul). Încercaţi acelaşi lucru pentru celelelalte grupuri.

Fiecare grup de lucru va delega un raportor, care va prezenta pe foi de flipchart concluziile la care s-a ajuns, în plen. Fiecare prezentare nu poate depăşi 6 minute.

Fiecare echipă poate primi trei întrebări din partea celorlate grupe de lucru, cu rol de

clarificare.


110


111

SESIUNILE XV - XVI: Dezvoltare comunitară

DEZVOLTARE COMUNITARĂ OBIECTIVE: La sfârşitul acestor sesiuni, participanţii:

1. vor putea descrie ce este aceea o comunitate; 2. vor avea noţiuni despre ce este aceea o problemă comunitară; 3. vor putea defini dezvoltarea comunitară; 4. vor putea aduce argumente în favoarea abordării participative; 5. vor avea noţiuni despre ce presupune motivarea / mobilizarea comunităţii; 6. vor putea descrie procesul de dezvoltare comunitară; 7. vor şti care este rolul asistentului social în procesul de dezvoltare comunitară.

MATERIALE NECESARE: Flipchart, videoproiector, laptop, “bulinuţe” adezive, markere de diferite culori. TIMP: 2 sesiuni a câte 90 de min./sesiune, în total 180 min. Exerciţiu XV.1.: Scopul exerciţiului: Identificarea şi însuşirea caracteristicilor abordării convenţionale/ participative în dezvoltarea comunitară. Metoda de lucru : grupe de lucru Participanţii la sesiunea de instruire vor fi împărţiţi în grupuri de lucru de 4-5 persoane/grup. Tema exerciţiului:

• Identificaţi caracteristicile abordării participative/convenţionale într-un proces de dezvoltare comunitară.

• Care sunt criteriile pentru alegerea unei probleme (comunitare) pentru fiecare din metodele de abordare?

• “Susţineţi”, cu argumente, una dintre abordări.

Fiecare grup de lucru va delega un raportor care va prezenta în plen concluziile la care s-a ajuns. Fiecare prezentare nu poate depăşi 5 minute.

Fiecare echipă poate primi două întrebări din partea celorlate grupuri de lucru, cu rol de clarificare.


112

Exerciţiu XVI.1.: Scopul exerciţiului: Definirea rolului asistentului social într-un proces de dezvoltare comunitară. Metoda de lucru : grupe de lucru Participanţii la sesiunea de instruire vor fi împărţiţi în grupuri de lucru de 4-5 persoane/grup. Tema exerciţiului:

• Ce motivează/demotivează o comunitate să participe la un proces de dezvoltare comunitară?

• Care este inventarul aptitudinilor personale pe care un asistent social trebuie să le posede atunci cand iniţiază / facilitează un proces de dezvoltare comunitară?

Fiecare grup de lucru va delega un raportor care va prezenta în plen concluziile la care s-a ajuns. Fiecare prezentare nu poate depăşi 5 minute.

Fiecare echipă poate primi două întrebări din partea celorlate grupuri de lucru, cu rol de clarificare.

Despre comunităţi

Pentru a înţelege mai bine termenul de "dezvoltare comunitară", trebuie explicate

înainte câteva noţiuni legate de "comunitate": ce este de fapt o comunitate şi ce caracteristici are ea.

Pe scurt, o comunitate este un grup social determinat prin limite geografice, cu interese sau valori comune.

Deci, elementele-cheie sunt: - Situarea în spaţiu (poziţia geografică); - Preocupările commune; - Credinţa în aceleaşi idei (valori, idealuri) împărtăşită de membrii comunităţii. Cele două întrebările care ajută la identificarea unei comunităţi sunt: - Unde este situată? - Ce preocupări/idealuri comune au membrii comunităţii?

Dezvoltând ideea, comunitatea poate fi privită ca "o formă complexă de organizare

umană aflată la graniţa dintre formal şi informal, concretizată prin relaţii sociale/interpersonale, stabilite între persoane care ocupă un spaţiu precizat şi între care s-a creat o concordanţă de:

- Valori, atitudini (grijă socială, apartenenţă, cooperare, responsabilitate); - Limbaj; - Tradiţii; - Interese comune (bunăstare, sprijin, interese concrete de dezvoltare a

infrastructurii, lucrări publice); - Modele comportamentale (întrajutorare, voluntariat); - Acţiune; - Identitate (organizare în jurul unui principiu cultural-valoric, etnic)." (Zamfir,

Zamfir, Dan, 2003)


113

Comunităţile sunt grupuri de dimensiuni relativ mici care locuiesc în acelaşi spaţiu geografic (sat, oraş), cu membri care au un comportament asemănător, bazat pe un limbaj şi tradiţii comune şi ale căror interese şi identitate cultural- valorică sunt asemănătoare (cred în aceleaşi lucruri).

Dar, într-o comunitate pot apărea şi subgrupuri. Ceea ce le diferenţiează pe acestea de restul comunităţii este prezenţa sau absenţa unei anumite caracteristici legate de gradul de şcolarizare, etnie, vârstă etc.

De exemplu, într-un sat din sudul ţării se mută o familie de etnici maghiari care nu vorbesc foarte bine limba română. Modul în care ei vor fi trataţi de comunitate, dacă ei vor fi acceptaţi şi ajutaţi să se integreze sau, dimpotrivă, vor fi respinşi, depinde foarte mult de cum privesc oamenii această situaţie (deci depinde de tradiţie, de atitudini şi de identitatea culturală). Ar trebui ei ajutaţi să înveţe limba română? Copiii lor ar trebui lăsaţi să se joace cu ceilalţi copii din sat?

Comunitatea se află la graniţa dintre formal şi informal. Această caracteristică este dată de diferitele grupuri ce acţionează într-o comunitate, aşa-numiţii "actori sociali". Ei sunt cei ce iau deciziile cu privire la starea comunităţii sau care influenţează membrii comunităţii în modul lor de a se comporta.

Pe de o parte, trebuie luate în considerare instituţiile şi reprezentanţii lor (actorii instituţionali/persoanele oficiale):

- primăria (primarul, secretara); - poliţia; - dispensarul medical (medicul de familie, asistenta medicală); - biserica (preotul); - şcoala şi grădiniţa (profesorul, educatorul); - biblioteca şi căminul cultural; - Direcţia Judeţeană de Sănătate Publică prin reprezentanţii săi în unele localităţi-

asistentul medical comunitar, mediatorul sanitar; - organizaţiile non-guvernamentale (ONG-uri); - agenţii economici.

Pe de altă parte, intervin actorii individuali. Ei sunt acei lideri informali, persoane care, fără să ocupe vreo funcţie în administraţie sau alt organ instituţional, au capacitatea de a influenţa membrii comunităţii- de exemplu, cei cu un nivel de studii mai ridicat sau cu o stare materială mai bună decât ceilalţi membri ai comunităţii sau cei mai în vârstă.

NU TREBUIE să se înţeleagă că cele două categorii sunt în opoziţie una faţă de cealaltă! Dimpotrivă, în cazul dezvoltării comunitare, ceea ce asigură succesul unui proiect (ducerea lui la bun sfârşit) este tocmai o bună colaborare a tuturor actorilor sociali implicaţi. Dar, de unde se ştie cum acţioneză aceste grupuri de interes? Întotdeauna, pentru a-i identifica pe cei ce pot influenţa desfăşurarea unui proiect de dezvoltare comunitară (şi nu numai!), este bine de găsit răspunsurile la următoarele întrebări:

1. Cine ia deciziile? 2. Cine îi influenţeză pe cei care iau deciziile? 3. Ce persoane/instituţii/organizaţii oferă finanţare? 4. Cine altcineva ar putea oferi finanţare? 5. Cine altcineva ar putea oferi alte resurse? 6. Cine este o persoană influentă în comunitate? 7. Cine / ce instituţii sau organizaţii poate / pot reprezenta un obstacol?

Şi, de fiecare dată, trebuie avut în vedere răspunsul la o a opta întrebare: Care dintre persoanele pe care le cunosc mă poate ajuta să întâlnesc pe unul din cei de

mai sus? (Curs de formare pentru asistentele medicale comunitare, Modulul I, Ghidul formatorului, 2004, p. 10.)


114

Ce este o problemă comunitară? Problema comunitară este problema în jurul căreia urmează să fie concentrate atenţia şi eforturile comunităţii. În această situaţie, alegerea ei din multitudinea problemelor care pot fi identificate în interviurile din uşă în uşă este un proces foarte important. ATENŢIE: Stabilirea priorităţilor se face de către comunitate şi nu de către “specialist”. Rolul acestuia este acela de a se asigura că analiza problemelor se face prin participarea tuturor membrilor comunităţii şi luându-se în calcul toate implicaţiile posibile. Lucrătorul comunitar propune doar o metodologie de analiză a problemelor şi implicaţiilor lor fără a aduce argumente pro sau contra uneia dintre problemele analizate. Ierarhizarea problemelor

Un aspect esenţial este: cum afli care este cea mai importantă problemă a comunităţii? În acest sens, se poate spune că cea mai importantă problema este: - problema care a fost indicată de cei mai mulţi dintre membrii comunităţii. Ceea ce este important va fi semnalat de aproape toate persoanele intervievate. - prima problemă la care se referă membrii comunităţii atunci când sunt întrebaţi. Ceea ce este important va fi semnalat înaintea aspectelor mai puţin relevante. O metodă utilă din acest punct de vedere este notarea problemelor indicate de fiecare persoană cu care aţi stat de vorbă. În final, analizând toate răspunsurile astfel obţinute, veţi avea o reprezentare clară a problemelor apărute în cadrul comunităţii şi a importanţei lor. Dintre toate, problemele a căror rezolvare are gradul cel mai înalt de utilitate sunt cele ce prezintă un grad mare de interes pentru comunitate, acestea fiind problemele capabile să coalizeze comunitatea şi să o determine să acţioneze. Înţelegerea problemelor

Unul dintre cele mai importante elemente în pregătirea proiectului îl constituie punctul de plecare: definirea problemei şi analiza acesteia.

Multe proiecte de dezvoltare nu se ridică la înălţimea obiectivelor lor sau eşuează complet din cauza faptului că problema pe care caută să o rezolve: • Nu este bine definită sau înţeleasă. • Nu este percepută ca fiind o problemă de către un număr suficient de mare de persoane. • Poate avea la origine cauze complexe de care nu s-a ţinut seama în elaborarea planurilor şi

care nu vor fi, deci, avute în vedere de strategia aleasă. Faptul că aşa se întâmplă se datorează câtorva motive previzibile:

- deseori, programele şi strategiile sunt astfel concepute încât să corespundă dorinţelor donatorilor şi nu reprezintă rezultatul unei evaluări reale a necesităţilor. - chiar dacă problema identificată reprezintă o prioritate a populaţiei afectate, neglijăm deseori analizarea în profunzime a multiplelor ei cauze fundamentale. Aceasta face ca soluţiile alese să poată trata un aspect al problemei, dar să nu poată rezolva problema în totalitate, sau mai rău, să genereze alte probleme.

Pentru a evita producerea unor astfel de erori e bine să se răspundă mai întâi la o serie de întrebări referitoare la acţiunea de identificare a problemelor:

1) Cine spune că este o problemă? Dacă o campanie de sprijin caută să antreneze femeile în efortul de organizare

comunitară pentru rezolvarea unei probleme atunci acestea sunt persoanele care trebuie să DEFINEASCĂ problema.


115

2) Pe cine afectează această problemă? Cei care sunt cel mai direct afectaţi de o problemă sunt şi cei care au cel mai mult de

câştigat de pe urma unei soluţii: prin urmare, ei au o mare importanţă pentru eforturile organizatorice pe care le desfăşuraţi. 3) Care ar fi soluţia dorită de cei confruntaţi cu această problemă?

Putem presupune că, din cauza faptului că un grup de persoane confruntate cu o problemă sunt neştiutoare de carte sau pasive, aceste persoane nu ştiu cum să îşi rezolve problema. Aceasta este o presupunere greşită. Oamenii ştiu care este genul de soluţii care le-ar fi de cel mai mare folos. Deşi s-ar putea să fie bine intenţionată sau mai rapidă, decizia unui organizator din afara comunităţii ar putea fi inaplicabilă celor cărora le este destinată.

Mai mult decât orice, este importantă antrenarea comunităţilor sau a grupurilor cu care se lucrează în definirea şi analizarea problemei, deoarece acesta este primul pas în dezvoltarea unei conştiinţe civice. Înţelegerea cauzelor structurale ale problemelor existente constituie primul pas important în direcţia opusă apatiei sau autoblamării care descurajează acţiunea.

Consultarea în vederea definirii problemei este o regulă de organizare eficace.

Oamenii se vor simţi mai importanţi, vor căpăta încredere în ei şi se vor implica mai departe în găsirea şi aplicarea de soluţii pentru problemele ce îi privesc.

Există mai multe modalităţi de consultare a grupurilor sau a persoanelor: - Ancheta pe baza unui chestionar scris; - Interviuri sau întâlniri individuale (faţă în faţă); - Evaluare participativă a nevoilor; - Focus grup. Fiecare dintre aceste metode are avantaje şi dezavantaje care depind de auditoriul

căruia i te adresezi, de informaţia pe care doreşti să o obţii şi de implicarea şi angajamentul pe care speri să le obţii.

Procesul de consultare şi evaluare este şi un prilej de dezvoltare a unei conştiinţe civice, de formare a unor grupuri, de educare şi informare, de inducere a dorinţei de acţiune.

Observaţia este esenţială în evaluare sau consultare. Foarte multe se pot învăţa din observarea vieţii zilnice a persoanelor cu care vei lucra – cine este liderul lor şi ce anume îi caracterizează? Care sunt relaţiile dintre ei? Cum îşi rezolvă problemele? etc. Multe se pot afla şi din modul de a răspunde la o întrebare. Chiar dacă cuvintele pot să nu trădeze furia, ruşinea sau o altă emoţie puternică, ochii şi corpul pot dezvălui multe. Analiza problemei

Are ca scop definirea clară a acesteia, găsirea cauzelor, delimitarea celor afectaţi şi implicaţiile asupra comunităţii. Aceasta trebuie făcută în acelaşi spirit participativ, pentru că este esenţial pentru succesul proiectului ca problema să fie resimţită ca atare de o parte cât mai mare a comunităţii.

Oamenii au orgolii, ambiţii care chiar dacă sunt latente sau nu au mai izbucnit de mult, pot fi “zgândărite” şi folosite în scopul participării active.

Într-o întâlnire cu comunitatea, având stabilită oarecum problema principală, puteţi invita fiecare persoană din încăpere să povestească o întâmplare referitoare la modul cum problema respectivă l-a afectat(-o) personal. Efectul este la fel de puternic ca în cazul anchetei pozitive, doar că acum poate degaja energii nebănuite. Frustrările, resentimentele, nevoile se canalizează într-o dorinţă comună de a îndepărta acea problemă care acum se dovedeşte că i-a afectat pe foarte mulţi.


116

Momentul este propice pentru a cere soluţii şi pentru a stabili câteva acţiuni immediate, pentru că un rezultat palpabil a ceea ce pot face împreună reprezintă una din cele mai bune motivaţii.

• Criterii pentru alegerea unei probleme care să fie rezolvată printr-o iniţiativă comunitară

O problemă “bine aleasă” trebuie să corespundă unora dintre criteriile de mai jos: 1) Rezolvarea ei să conducă la o îmbunătăţire reală a vieţii oamenilor.

Posibilitatea de a vedea şi simţi o schimbare concretă reprezintă cea mai bună motivare pentru oameni de a continua să participe. Exemple de îmbunătăţiri reale sunt locuinţe mai bune, căi de acces, mai mulţi profesori etc. Exemple de schimbări care nu sunt vizibile la nivelul vieţii oamenilor sunt reforma constituţională, o nouă lege a ONG-urilor etc.

2) Este uşor de înţeles – cauza este clară? În cazul în care este vorba de o problema mai complicată este foarte important modul în care o explicaţi. În general, cu cât este mai uşor de înţeles, cu atât şansele de implicare sunt mai mari. 3) Să dea oamenilor sentimentul puterii lor.

Oamenii trebuie să simtă că au câştigat sau că au jucat un rol esenţial în efortul de organizare, de realizare a proiectului. Este nevoie de elaborarea unei strategii care să implice comunităţile sau grupurile locale de iniţiativă în şedinţe, întâlniri la nivel de autorităţi, trimiterea de scrisori, agitaţie în favoarea a ceea ce urmăresc etc. Reprezentanţii ONG-urilor nu trebuie să fie singurii purtători de cuvânt vizibili. De fapt, cei care trăiesc în mijlocul problemei sunt şi cei mai îndreptăţiţi să vorbească despre ea.

4) Urmările ei să fie grave şi să afecteze multe persoane.

Astfel, un număr cât mai mare de oameni se va preocupa de problema respectivă şi va face eforturi pentru rezolvarea ei.

5) Să ducă la crearea unor organizaţii şi alianţe durabile.

Strategia comunităţii de rezolvare a acestei probleme trebuie să ofere ocazii de dezvoltare a unor legături între diverse grupuri şi sectoare, pentru ca pe termen lung să dea oamenilor tot mai multă putere. 6) Să ducă la apariţia de noi lideri.

Cea mai "bună" problemă este cea a cărei soluţionare creează cele mai multe ocazii noilor lideri de a deveni purtători de cuvânt, coordonatori ai unor acţiuni specifice, planificatori etc., întrucât, cu cât mai mulţi lideri vor câştiga experienţă, cu atât va fi mai activă comunitatea şi va putea să îşi rezolve mai bine problemele.

7) Planul de acţiune să aibă un obiectiv clar şi un calendar precis. În cazul în care rezolvarea problemei se prelungeşte, este important să existe posibilitatea de a sărbători micile victorii pentru ca ritmul campaniei de rezolvare a problemei să fie menţinut.


117

8) Să existe resursele necesare pentru rezolvarea ei. Trebuie făcut un inventar al resurselor existente şi disponibile (bani, personal etc.), precum şi al modalităţilor de obţinere a celor la care în momentul de faţă nu avem acces. 9) Planul de acţiune să aibă sorţi de izbândă (problema să poată fi rezolvată).

Succesul constituie cea mai bună motivaţie pentru participarea susţinută a cetăţenilor. Viaţa este suficient de grea pentru a-i mai adăuga încă un eşec. Dar, motivul pentru care acest criteriu este ultimul se datorează faptului că procesul de organizare dă multă satisfacţie oamenilor, doar prin simpla experienţă pe care o oferă, fără a pune în pericol victoria. Succesul sau insuccesul nu trebuie să fie determinant în alegerea unei probleme şi a unei strategii – dar merită să fie luat în calcul.

O problemă bine aleasă este cea care întruneşte majoritatea acestor criterii. Utilizaţi acest inventar pentru compararea problemelor sau puteţi elabora propriile

dumneavoastră criterii pentru alegerea unei probleme. Ce este dezvoltarea comunitară? Definiţie:

"Dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces menit să creeze condiţiile de progres

economic şi social pentru întreaga comunitate, cu participarea activă a acesteia şi cu totala

încredere posibilă în iniţiativa comunităţilor “ (O.N.U. 1955).

Tinând cont de particularităţile existenţiale ale persoanelor dezavantajate, precum şi de

poziţia marginală pe care acestea o ocupă în societatea românească, dezvoltarea comunitară pare a fi singura soluţie care poate conduce către reabilitarea socio-economică. Integrarea/dezvoltarea eficace a persoanelor dezavantajate în sistemul social este împiedicată de factori structurali asupra cărora se poate acţiona mai degrabă colectiv decât individual.

În acest sens, producerea bunăstării la un nivel satisfăcător nu poate fi realizată decât prin programe de reabilitare a condiţiilor economice colective, iar pe de altă parte, prin mobilizarea unor resurse comunitare colective.

Astfel, termenul de dezvoltare comunitară se referă în principal la crearea/ refacerea/ reabilitarea condiţiilor comunitare, care să facă posibilă reintegrarea comunităţii în circuitul global al unei bunăstări colective dezirabile.

În plan secundar, dezvoltarea comunitară se referă la constituirea unor mecanisme de mobilizare a resurselor comunitare care să conducă implicit la rezolvarea problemelor pe care comunitatea le poate avea la un moment dat.

Programele de dezvoltare comunitară au ca obiectiv nu numai realizarea unor bunuri de interes comunitar, dar şi crearea capacităţilor de acţiune comunitară. Nu întâmplător, în teoriile actuale ale dezvoltării sociale, conceptul de capital social este extrem de utilizat. El se referă la capacităţile de acţiune socială comunitară care reprezintă cu totul altceva decât capacităţile cerute de acţiunea economică în contextul economiei de piaţă.


118

Cultura dezvoltării comunitare Elemente cheie pentru dezvoltarea unei comunităţi:

1. Oamenii sunt interesaţi de bunăstarea comunităţii, au o identitate locală puternică. Cu cât oamenii sunt mai ataşaţi de comunitatea în care trăiesc şi le pasă de ceea ce se întâmplă în jurul lor, cu atât ei se vor implica mai mult.

2. Oamenii au o viziune a ceea ce ar putea fi. Oamenii caută în permanenţă căi de

îmbunătăţire a vieţii comunităţii şi nu se mulţumesc cu ceea ce există deja. Au un ideal pe care încearcă să îl urmeze.

3. Sentimentul responsabilităţii. Oamenii consideră că şi ei trebuie să fie responsabili

pentru dezvoltarea comunităţii lor, nu doar administraţia locală. Sentimentul responsabilităţii este cel care îi transformă pe oameni din cetăţeni pasivi în cetăţeni activi.

4. Încrederea în sine. Oamenii au convingerea că pot schimba lucrurile din comunitate. 5. Încrederea în ceilalţi. Este atitudinea care permite membrilor unei comunităţi să

colaboreze.

Toate acestea sunt elemente ale culturii dezvoltării comunitare, care permit unei comunităţi să caute şi să provoace oportunităţile de dezvoltare. Toate acestea definesc o comunitate puternică, activă, unită şi perseverentă, elemente care îi pot asigura reuşita în toate problemele abordate.

Orice proces de dezvoltare comunitară trebuie să fie centrat pe crearea de capacităţi locale, crearea unei culturi a dezvoltării, a unei gândiri strategice. Abordări ale programelor de dezvoltare comunitară

Abordarea convenţională Abordarea participativă Organizaţii guvernamentale, ONG-uri, finanţatorii externi decid în locul membrilor comunităţii. Imaginea percepută de cei care decid

este aceea că: - membrii comunităţii nu ştiu ceea ce este important pentru ei - membrii comunităţii nu ştiu să îşi rezolve problemele.

Persoane “specializate” trebuie să convingă membrii comunităţii că:

- este benefic pentru ei - comunitatea este a lor - trebuie să aibă grijă de proiect - trebuie să participe

Membrii comunităţii sunt implicaţi de la început: - gândesc - analizează - planifică - conduc - implementează - monitorizează - evaluează Prin implicarea lor, membrii comunităţii vor fi motivaţi: - vor vedea beneficiul - se vor simţi capabili - se vor simţi responsabili - vor găsi soluţii - vor crede că este posibil


119

Caracteristicile abordării participative - centrată pe crearea de capacităţi locale de identificare şi rezolvare a nevoilor şi nu

pe furnizarea de soluţii; - este pozitivă – valorizează membrii comunităţii; - îi face pe oameni să conştientizeze capacităţile şi resursele comunităţii. - pune oamenii în centrul acţiunii; - vizează un impact pe termen lung şi foarte lung.

De ce abordare participativă?

Definiţie: Abordare participativă - mod de acţiune prin care se acordă prioritatea rolului activ al beneficiarilor. Este un proces prin care beneficiarii direcţi îşi asumă responsabilitatea pentru desfăşurarea activităţilor şi participă activ la toate fazele acestuia. Totodată, reprezintă şi un mecanism de învăţare pentru membrii comunităţii.

Dezvoltarea trebuie să fie un proces echitabil din punct de vedere social, vizibil din punct de vedere economic şi nevătămator pentru mediul înconjurător. Pentru aceasta, membrii comunităţii trebuie să fie plasaţi în centrul proceselor de planificare şi de luare a deciziilor.

Un proiect de tip participativ poate ajuta la descătuşarea energiilor latente ale oamenilor şi, de asemenea, poate contribui la atingerea scopului de a realiza o dezvoltare durabilă. Experienţa a demonstrat că oamenii îşi pot elabora propriile alternative de dezvoltare dacă sunt lăsaţi să ia propriile decizii în direcţiile care îi privesc. Dacă sunt sprijiniţi, ei îşi pot crea chiar şi propriile resurse.

Modelele tradiţionale de dezvoltare lucrează în mare măsură cu “nevoile resimţite”. Crearea unor noi nevoi este de asemenea necesară pentru asigurarea dezvoltării, mai ales în comunităţile cu venituri foarte scăzute. Exemplu: În faza iniţială a unui program de dezvoltare iniţiat de o organizaţie din străinătate, oamenii săraci nu au resimţit nevoia/necesitatea de a fi vaccinaţi, lucru care, însă, ar fi putut salva vieţile multora dintre copiii lor. Ei nu s-au gândit nici la faptul că, dacă ar dispune de conducte pentru irigaţii care să fie proprietatea lor, şi-ar putea creşte veniturile, ar deveni proprietari ai unor echipamente de producţie şi ar exercita controlul asupra unuia din factorii esenţiali care determină producţia agricolă – apa. Cu ajutorul primit pentru conştientizarea nevoilor, ei au transformat cele două componente în nevoi resimţite.

Durabilitatea trebuie să fie scopul oricărui efort de dezvoltare care are ca ţel îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor. Multe proiecte s-au încheiat de îndată ce s-a retras susţinerea donatorilor sau a încetat funcţionarea organizaţiilor de intervenţie, deoarece nu s-a acordat importanţă dezvoltării capacităţii oamenilor şi organizării lor.

Niveluri de participare/implicare a comunităţii în procesul de dezvoltare comunitară

1. Informare – membrii comunităţii sunt informaţi de către operatorii unui proiect

asupra acţiunilor sau proiectelor care se vor derula în comunitate. Difuzarea informaţiilor este o formă scăzută de participare, dar poate avea un impact pozitiv asupra rezultatelor proiectului, în măsura în care aceasta ajută oamenii să înţeleagă ce se va întâmpla şi să poată realiza mai bine sarcinile lor.


120

2. Consultare –membrii comunităţii nu sunt doar informaţi, ci sunt şi consultaţi, li se cere părerea asupra unor probleme cheie din comunitatea lor.

Nivelul participării creşte. Se oferă membrilor comunităţii ocazia, în special pentru cei dezavantajaţi, să discute şi să ofere informaţii şi răspunsuri operatorilor de proiect, pe care aceştia le pot lua în considerare pentru a regândi şi ajusta proiectul.

3. Participarea la luarea deciziilor – membrii comunităţii au rol în procesul de luare a

deciziilor în privinţa planificării şi a modului de punere în aplicare a proiectului. Nivelul participării este mai înalt. Membrii comunităţii sunt cei care iau deciziile sau deciziile sunt luate de către membrii comunităţii împreună cu alţii (reprezentanţi ai unor organizaţii, ai administraţiei locale, ai unor instituţii publice, ai unor parteneri).

4. Implicarea membrilor comunităţii în acţiunile de eleborare/implementare a

« soluţiilor » – membrii comunităţii iau iniţiativa în identificarea unor căi de dezvoltare a comunităţii şi în găsirea unor modalităţi de rezolvare a problemelor locale. Iniţiativa implică o mare încredere în propriile forţe/capacităţi.

Când oamenii sunt în măsură să ia iniţiativa, gradul de participare atinge maximul. Există o diferenţă mare între capacitatea de a acţiona şi a lua decizii în privinţa propunerilor pentru dezvoltarea comunităţii, pe care le face o organizaţie externă satului, şi capacitatea de a iniţia acţiuni pe cont propriu, de a planifica propriile proiecte şi de a hotărî ei înşişi.

Rezistenţa la schimbare Orice proiect de dezvoltare comunitară presupune realizarea unor schimbări la nivel

local. Orice schimbare crează o stare de incertitudine la nivelul membrilor comunităţii şi implicit o reacţie de rezistenţă la schimbare care face ca oamenii să nu participe. De unde vine această rezistenţă la schimbare?

lipsa de informaţii - oamenii nu au informaţii despre coordonatele schimbării; beneficiile pe care “schimbarea” le presupune. Oamenii acceptă mult mai uşor un fapt pe care îl cunosc şi îl înţeleg. Informarea cea mai bună apare atunci când comunitatea este cea care generează informaţia. Cel mai bine cunoşti ceea ce faci tu însuţi.

Remediu: comunitatea este cea care generează informaţiile. Dacă procesul este gestionat în totalitate de către comunitate atunci această problemă este anulată. oamenii nu pot controla sensul schimbării, nu au posibilitatea să-şi spună părerea cu

privire la sensul şi natura schimbării. Oamenii acceptă mai greu o schimbare pe care nu o pot controla. Schimbarea într-o comunitate este cu mult mai rău acceptată şi valorizată dacă vine din afară decât dacă este generată din interior.

Remediu: comunitatea este cea care ia decizii şi stabileşte cursul schimbării. ignorarea tradiţiilor şi realităţilor existente. Oamenii acceptă greu sau resping acţiunile

care contravin tradiţiilor şi obiceiurilor existente. Remediu: cei care cunosc cel mai bine realitatea existentă sunt membrii comunităţii. Numai ei pot gândi un plan de acţiune care să aibă în vedere elementele esenţiale, definitorii ale comunităţii, care să ţină cont de tradiţiile existente, astfel încât să se asigure o dezvoltare organică a comunităţii.


121

percepţia schimbării ca fiind generată de interese personale şi nu de cerinţe obiective generale.

Remediu: implicarea întregii comunităţi evită posibilitatea de control din partea unor indivizi singulari. natura problemei în jurul căreia se derulează întreg procesul de dezvoltare comunitară.

Oamenii nu sunt interesaţi de probleme pe care ei nu le resimt ca stringente. Remediu: cei care pot spune care este problema, necesitatea cea mai stringentă sunt doar membrii comunităţii.

Toate aceste bariere pot fi depăşite prin utilizarea unei practici participative.

Schimbarea este mult mai uşor acceptată atunci când vine din interior decât atunci când este controlată din afară.

Motivarea comunităţii - Stimularea activismului local

Definiţie:

Motivarea presupune găsirea mijloacelor prin care membrii comunităţii pot fi stimulaţi să participe pozitiv şi eficient la schimbarea propriei comunităţi. Esenţial este să se găsească acele mijloace prin care necesităţile şi motivele individuale sunt legate de obiectivele comunităţii. Motivarea înseamnă legarea interesul propriu al participanţilor de interesul colectiv, a-i face pe oameni să conştientizeze faptul că îşi pot îmbunătăţi viaţa lucrând împreună. Oamenii participă într-un proiect atunci când sunt valorizaţi, când experienţa lor este utilizată şi când vocea lor este auzită. Ce determină o comunitate să participe la procesul de dezvoltare

comunitară? - să vadă rezultatul şi să-l considere avantajos

Obiective concrete tangibile; programaţi acţiuni simple chiar de la prima întâlnire comunitară; obiective cât mai diverse şi mai concrete. Comunitatea tinde să-i urmeze pe lideri dacă vede că aceştia au succes.

- să se simtă capabilă Sărbătoriţi orice victorie; ancheta pozitivă ; rememoraţi experienţe pozitive anterioare ; obiective simple şi concrete. Încrederea în sine se construieşte treptat din succes în succes. Începeţi organizarea comunităţii în jurul unor nevoi tangibile, rezolvabile.

- să se simtă responsabilă Ajutaţi comunitatea să conştientizeze faptului că este problema tuturor şi că stă în puterea lor să o rezolve. Asteptând ca altcineva să intervină nu au nimic de câştigat. Încercând să schimbe ei lucrurile nu au nimic de pierdut.

-posibilitatea de a elabora soluţii

Să laşi în mâinile lor luarea deciziilor. Comunitatea participă mai bine la acţiunile decise de membrii ei decât la acţiuni decise doar de un grup mic.

-să aibă o viziune despre ceea ce ar putea deveni comunitatea


122

Ce demotivează comunitatea? - interferenţele politice (Ex : promisunile neonorate de către diverşi candidaţi) - proiectele impuse (oamenii să se simtă doar instrumente într-un plan mai mare elaborat şi decis de alţii) - resurse inadecvate (abordarea de la început a unei probleme complexe care necesită timp mult şi resurse considerabile demotivează comunitatea. Oamenii doresc rezultate vizibile cât mai rapide pentru a le spori încrederea) Exemple de abordări sau stiluri de facilitare ce demotivează oamenii:

- întârziind tot timpul la întâlnirile cu ei; - ţipând; - făcând pe cineva “prost”; - necerându-ţi scuze; - ocupând prea mult din timpul lor; - dând prea multă informaţie; - arătând neinteresat; - cicălind întruna; - citind de pe foi; - vorbind prea mult şi fără substanţă; - promiţând ceva fără ca mai apoi să te ţii de cuvânt.

Recomandare privind motivarea comunităţii: „Opt paşi” pentru mobilizarea/motivarea comunităţii (Ghid adaptat după MOBILIZATORUL, Buletinul Universităţii Johns Hopkins - Serviciul de comunicare pentru populaţie, Grupul pentru mobilizarea comunităţii, Iunie 1999 – Vol. 1: nr. 1 apud Curs de formare pentru asistentele medicale comunitare, Modulul I, Ghidul formatorului, 2004, p. 15-17.) 1. Primul pas în mobilizare este identificarea nevoilor, nu a problemelor. Dacă nu există nici o nevoie atunci nu este nici o problemă. Problema este obstacolul în calea satisfacerii nevoilor. Folosiţi o abordare interdisciplinară care să poată oferi soluţii din cât mai multe puncte de vedere. 2. Responsabilităţile grupului şi indivizilor trebuie distribuite şi definite clar şi adecvat. Acţiunile trebuie planificate în detaliu. 3. Resursele interne ale comunităţii (financiare, umane etc.) reprezintă un important atu, în timp ce resursele externe sunt un punct de sprijin. Ele trebuie identificate şi exploatate. 4. Toate activităţile de mobilizare trebuie investigate, evaluate şi monitorizate; acestea nu sunt activităţi separate, ele reprezintă componente importante ale unui proces în desfăşurare. Rezultatele investigaţiilor, evaluărilor şi monitorizării trebuie să fie obiectul reflecţiei şi conversaţiei în comunitate. 5. Important este dialogul în comunitate. Negocierile şi realizarea consensului pot fi atinse eficient prin dezvoltarea de reţele şi alianţe. 6. Nu trebuie neglijată istoria comunităţii în procesul de dezvoltare. Membrii comunităţii pot învăţa din experienţa trecută şi pe măsură ce îşi rezolvă cu succes problemele, propriile lor abilităţi şi stima de sine se dezvoltă.


123

7. Oamenii fără prejudecăţi pot să inoveze şi să fie realişti. Este bine să se ia în considerare diferenţele individuale şi de grup, care garantează independenţa, favorizează creativitatea, exprimarea de sine şi iniţiativa. 8. Succesele/Victoriile comunităţii, fie ele modeste sau decisive, trebuie sărbătorite. Aceasta va da încredere grupului şi va îmbunătăţi relaţiile sociale.

Asistentul social / lucrătorul comunitar trebuie să ajute comunitatea să gândească, să analizeze, să decidă singură. Pentru asta trebuie să se obişnuiască să le pună întrebări pentru a-i face să se gândească la problemele lor şi la ceea ce pot face singuri. Poate folosi ca stimuli: reprezentări vizuale, împărtirea pe grupuri, întrebări cheie, jocuri de rol, exerciţii de simulare.

Important este ceea ce comunitatea cunoaşte, crede, înţelege şi face. Nu este important ce spune sau face instructorul în timpul întâlnirilor, ci ceea ce comunitatea va face după întâlnire.

Organizarea comunitară Definiţie: - procesul propriu-zis de dezvoltare comunitară în urma căruia se creează capacităţi locale.

Lucrătorul comunitar lucrează în primul rând cu grupul de lideri identificaţi în etapa anterioară încercând să le transfere acestora abilităţi şi cunoştinte necesare iniţierii şi derulării de activităţi. În lucrul cu comunitatea, facilitatorul acordă asistenţă pentru dobândirea unor experienţe pozitive. Aceste experienţe reprezintă modalitatea prin care comunitatea îşi dezvoltă capacităţile de acţiune şi este stimulată. Obiective Metode 1. Analiza problemelor, ierarhizarea lor, elaborarea de planuri de acţiune şi implementarea lor cu success. 2. Antrenarea/motivarea liderilor 3. Întărirea coeziunii şi formarea unei echipe. 4. Crearea de capacităţi.

- întâlniri de lucru ale grupului de iniţiativă - întâlniri comunitare - acţiuni comunitare de succes

Etapele parcurse în procesul de dezvoltare comunitară:

Etape Obiective 1. Organizarea de discuţii de grup în comunităţile de persoane dezavantajate, pentru testarea intenţiilor de asociere în vederea organizării

- integrarea lucrătorului în comunitate - prezentarea dv. şi a scopului pentru care vă aflaţi în comunitate; - explorarea viziunii membrilor comunităţii (identificarea nevoilor); - generarea unei stări de optimism şi încredere prin anchete pozitive. - identificarea liderilor.

2. Selecţia iniţiativelor/ problemelor prioritare

- selectarea iniţiativelor prioritare pentru comunitate şi care pot fi realizate în cel mai scurt timp. - moderare pentru definirea priorităţilor, analiza


124

problemelor, planificarea acţiunilor, derularea de acţiuni, rezolvarea conflictelor, redactarea proiectelor etc. - motivarea comunităţii - întărirea capacităţilor locale, crearea de abilităţi pentru rezolvarea problemelor. - întărirea coeziunii comunităţii.

3. Împărţirea rolurilor, responsabilităţilor pe fiecare domeniu identificat

- evaluarea motivaţiilor, intereselor şi a competenţelor reale ale comuniTăţii.

- dezvoltarea unei viziuni asupra procesului de dezvoltare comunitară; - pregătirea unui plan de măsuri. - transferarea de abilităţi de leadership participativ. - implicarea lor în organizarea şi managementul proiectului prin investirea cu încredere (crearea unei atitudini constructive)

4. Estimarea contribuţiilor în cadrul proiectului

- controlul comunităţii asupra grupului de iniţiativă (monitorizare); - evaluarea acţiunilor întreprinse; - stimularea comunităţii; - întărirea coeziunii comunităţii. - participarea activă în gestionarea proiectului.

Etapa de scriere a proiectului apare în fiecare dintre activităţile desfăşurate în etapele

de mai sus.

Rolul asistentului social

Asistentul social are un rol activ în special în primele etape ale procesului descris. În tot acest timp are loc un transfer de cunoştinţe şi abilităţi dinspre lucrător către lideri, iar ultima etapă menţionată este momentul în care rolul activ al facilitatorului începe să se diminueze, fiind preluat de către liderii comunitari. Acest “transfer” este extrem de important deoarece scopul facilitării comunitare este acela de a ajuta la crearea unei comunităţi organizate şi dinamice, capabilă să îşi identifice problemele şi să le rezolve singură. Rezultatul muncii lucrătorului este o comunitate ce îşi poate identifica singură nevoile precum şi metodele de rezolvare a acestora, conştientizându-şi totodată puterea şi dezvoltând spiritul comunitar în interiorul său. Ca urmare, facilitatorul este o persoană ce trebuie să fie gata să se integreze în comunitatea în care va lucra, pregătit să înţeleagă cultura acesteia şi să îi ajute pe membrii şi liderii săi.

Abilităţi de facilitare Asistentul social trebuie să aibă sau să îşi dezvolte o serie de cunoştinte precum şi deprinderi necesare în acest tip de muncă. Având în vedere paşii pe care îi presupune acest proces, un bun asistent social comunitar trebuie să aibă:

I. cel puţin cunoştinţe de bază legate de comunicare şi abilitatea de a comunica eficient; II. cunoştinţe despre dinamica grupului, abilitatea de a lucra cu grupuri; III. cunoştinţe legate de întâlnirile eficiente, abilitatea de a organiza aceste întâlniri. IV. noţiuni legate de motivaţie;


125

V. abilitatea de a transmite cunoştinţe; VI. cunoştinţe legate de planificare; VII. noţiuni legate de structura procesului de facilitare comunitară; VIII. încredere în capacitatea membrilor comunităţii de a rezolva nevoile; IX. cunoaşterea particularităţilor existenţiale ale comunităţilor de persoane dezavantajate.

Pe scurt, un asistent social trebuie să aibă un minim de cunoştinţe teoretice legate în special de comunicare, planificare, organizare. Există o serie de alte elemente ce pot fi de asemenea listate, utile pentru activitatea lucrătorului. Toate acestea sunt continuu îmbunătăţite prin studiu şi mai ales prin noi experienţe, fiecare comunitate având caracteristici diferite. Aşa cum subliniam încă de la începutul acestui capitol, un moment de cotitură îl reprezintă perioada de transfer al cunoştinţelor către lideri. Acest proces (şi mai precis succesul lui) ne asigură că dezideratul dezvoltării comunitare - organizarea comunităţii prin metode participative - va fi înţeles, adoptat şi utilizat de către acea comunitate, prin liderii săi. Acest lucru presupune din partea asistentului social abilitatea de a-şi abandona treptat poziţia iniţială în comunitate - care implică un rol mai activ - în favoarea celei de observator şi “mentor” sau altfel spus “persoană resursă” pentru liderii pe care îi formează. Dar, de-a lungul procesului, pot apărea şi o serie de "capcane". Iată câteva răspunsuri la ele: 1. Să evite tentaţia de a oferi el răspunsurile la întrebările comunităţii. 2. Să fie atent pentru a putea identifica momentele în care oamenii nu mai sunt orientaţi către rezolvarea problemei ci doar “discută”. 3. Să atragă atenţia asupra acestor momente cu tact, fără a ofensa. 4. Abilităţi de organizare. 5. Abilităţi de ascultare. 6. Observarea mesajelor nonverbale. 7. Abilitatea de a pune întrebări. 8. Gândire ordonată, capacitate de sintetiză. Contribuţia la realizarea unor obiective punctuale

Contribuţia are câteva principii ce trebuie să fie respectate sub denumirea de

“principiile contribuţiei stimulative”:

1. Contribuţie universală într-un proiect de dezvoltare comunitară: toţi membrii comunităţii trebuie să aibă o contribuţie financiară sau în natură- munca sau alte forme de activitate în folosul comunităţii.

2. Contribuţia după posibilităţi: contribuţii mai mari la resurse mai mari, contribuţii mai mici la posibilităţi mai mici.

Tipuri de resurse ce pot fi folosite ca şi contribuţii

Resursele comunitare

În cadrul unui proiect de dezvoltare, un capitol important este reprezentat de resursele avute la dispoziţie de către comunitate. De altfel, acestea reprezintă baza de la care


126

se pleacă atunci când de construieşte un plan de acţiune pentru soluţionarea unei probleme existente, pentru satisfacerea unei nevoi resimţite de comunitate. Resursele pot fi grupate în mai multe categorii: (Zamfir, 2000, p. 22-23.)

a. Resurse financiare. Sunt situaţii în care proiecte de interes comunitar nu pot fi rezolvate din lipsă de resurse individuale şi statale. O comunitate, de exemplu, nu poate amenaja un sistem normal de drumuri, poduri, reţele de comunicare, datorită finanţării limitate primite de la bugetul naţional. Deşi fiecare membru al comunităţii are nevoie de o asemenea infrastructură, nici unul nu are resursele individuale necesare pentru a o realiza. De aceea, cumularea resurselor individuale ar putea reprezenta o soluţie sau cel puţin o parte a soluţiei.

b. Resurse de muncă. Există frecvent situaţii în care comunităţile, atât membrii lor cât

şi ele însele, nu dispun decât de resurse financiare limitate. Există, însă, în orice comunitate o disponibilitate, adesea nebănuită, a resurselor de muncă. Oamenii nu au bani să contribuie dar pot să muncească pentru rezolvarea unor obiective comunitare.

c. Resurse naturale. De multe ori comunităţile deţin în proprietate colectivă o serie de

resurse naturale care nu sunt rentabile pentru a fi exploatate în sistemul economiei de piaţă dar pot fi utilizate pentru realizarea unor obiective de interes local, cum ar fi: lemnul, piatra, apa etc.

d. Resurse de solidaritate. Fiecare persoană este caracterizată într-o anumită măsură

de un spirit de solidaritate, de întrajutorare. Această calitate poate fi pusă în folosul comunităţii.

e. Resurse de capacităţi. În orice comunitate există o gamă largă de capacităţi

profesionale care pot fi utilizate în programele de interes comunitar. Iniţiativa şi inovaţia individuală răspund prompt necesităţilor colective în cadrul unor acţiuni competente.

În loc de încheiere Dacă la început, dezvoltarea comunitară părea o soluţie pentru lumea a treia,

orientarea actuală spre descentralizare a transformat-o în soluţia revigorării, dezvoltării socio-economice a categoriilor defavorizate.


127

Bibliografie

• Zamfir, Elena, Zamfir Cătălin, Dan, Adrian, Dezvoltare comunitară- suport de curs-,

Univ. din Bucureşti, Fac. de Sociologie şi Asistenţă Socială, Bucureşti, 2003.

• Curs de formare pentru asistentele medicale comunitare, Modulul I, Ghidul formatorului, elaborat de Min. Sănătăţii IOMC-UMP, JSI/USAID, UNFPA, [Bucureşti], 2004, Secţiunea 2 Profilul comunităţii, p. 10.

• Zamfir, Elena, Dezvoltarea comunitară – sursă a bunăstării colective, în Zamfir, Elena,

coord., Strategii anti-sărăcie şi dezvoltare comunitară, Ed. Expert, Bucureşti, 2000, p. 22-23.


128


129

SESIUNILE XVII - XVIII: Exerciţii de grup. Prezentarea rezultatelor

EXERCIŢII DE GRUP

PREZENTAREA REZULTATELOR

Pentru acest exerciţiu final veţi lucra în grupe de câte 5 cursanţi. Este un exerciţiu care

va necesita aplicarea în practică a cunoştinţelor, valorilor şi abilităţilor dobândite în cadrul acestui seminar. 1. Alegeţi o problemă socială care ar necesita intervenţia asistenţei sociale. Pe cât posibil,

selectarea acestei probleme sociale să fie relevantă pentru activitatea curentă a participanţilor. Fiecare grup va alege o problema socială diferită.

2. Realizaţi un portret, o “tipologie” posibilă a clienţilor/cazurilor care se confruntă cu problema selectată:

localizare urban-rural mediu familial tip de familie vârstă condiţii materiale nivel de educaţie stare de sănătate.

Bazaţi-vă pe experienţa acumulată până acum în munca dvs. În cazul în care nu aveţi prea multe cunoştinţe în domeniu, folosiţi-vă imaginaţia (nu mai mult de 5 tipuri posibile).

3. Identificaţi principalele tipuri de intervenţie sau metode de lucru ce ar putea fi utilizate de către asistentul social. Specificaţi ce presupune fiecare dintre ele.

4. Identificaţi toate instituţiile publice şi organizaţiile neguvernamentale care se ocupă de soluţionarea acestui tip de problemă.

5. Specificaţi:

care sunt atribuţiile, responsabilitaţile acestor inistituţii; identificaţi resursele (materiale, financiare, umane) acestor organizaţii; descrieţi modul de lucru al acestor organizaţii.

6. Identificaţi elementele de natură juridică ce se pot aplica în cazul problemei sociale abordate: legi, decrete, hotărâri de guvern etc.


130

7. Încercaţi să analizaţi critic aceste elemente legislative din punctul de vedere al aplicabilităţii lor pentru asistenţa socială în general şi pentru cazul ales în special. Ce anume credeţi ca ar trebui îmbunătăţit în aceste legi?

8. Prezentaţi propria perspectivă asupra rezolvării problemei sociale selectate, urmărind:

• modalităţi practice de rezolvare; • resurse materiale necesare; • resurse financiare necesare; • resurse umane necesare, inclusiv necesităţile de formare profesională; • puncte tari şi puncte slabe, etc. .

9. Prezentaţi grupului reunit rezultatele muncii grupului vostru.


131

Sesiunea XIX

EVALUAREA INDIVIDUALĂ A PARTICIPANŢILOR

ŞI EVALUAREA FINALĂ A PROGRAMULUI DE FORMARE

Întocmiţi un plan de acţiune privind modul în care vă gândiţi să aplicaţi cunoştinţele şi abilităţile dobândite în urma acestui curs de formare, în activitatea dumneavoastră zilnică, ca referent social. – durata 30 min.

Fiecare cursant trebuie să elaboreze un plan de acţiune. (pot fi revăzute materialele primite şi notele de curs)

a. Cum veţi aplica cunoştinţele şi abilităţile dobândite, la nivelul autorităţii

locale (primărie, consiliu judeţean…)?

Ce fel de susţinere aveţi în cadrul instituţiei pentru a le implementa?

Aveţi un plan de acţiune specific pe care dorinţe să îl implementaţi?

Pot fi anumite obstacolele care să împiedice implementarea acestui plan la

nivelul autorităţii locale? Dacă da, cum le puteţi depăşi?

Aveţi vreo posibilitate de a coopera cu alte comune, oraşe sau furnizori de

servicii în elaborarea de planuri?

b. Cum veţi aplica abilităţile şi instrumentele de lucru dobândite pe parcursul

sesiunii de formare în munca dumneavoastră cu beneficiarii:

Care ar fi situaţia ideală şi care sunt resursele disponibile? Cum aţi putea să le

îmbunătăţiţi?

De ce aţi avea nevoie pentru a aplica abilităţile pe care le-aţi dobândit? Care ar

fi diferenţa pe care beneficiarii ar resimţi-o dacă aţi lucra în acest mod?

Creaţi un plan de acţiune etapă cu etapă.

Încercaţi să gândiţi o situaţie a beneficiarilor cu care lucraţi şi modul cum prin aplicarea acestor abilităţi şi instrumente situaţia acestor beneficiari se va modifica după utilizarea acestora.

Succes în activitatea dumneavoastră ca referenţi sociali !!!


132


133

ANEXA 1

Proiect elaborat de Federaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din România

Codul etic al profesiei de asistent social Preambul

Etica profesională se afla la baza activităţii de asistenţă socială. Codul etic reprezintă un set de reguli care reflecta principii generale de conduita profesională. Comportamentul asistentului social trebuie sa fie consecvent si responsabil, astfel încât sa nu afecteze imaginea profesiei. Codul etic cuprinde doua capitole: A. Valorile şi norme etice fundamentale corespunzătoare activităţii asistentului social; B. Responsabilităţile asistentului social în desfăşurarea activităţii profesionale. Codul etic se bazează pe valorile şi normele etice fundamentale ale asistenţei sociale ca profesie. Codul etic reglementează relaţiile profesionale ale asistenţilor sociali şi se refera la responsabilităţile acestora în relaţiile cu persoanele asistate, colegii, precum şi alte categorii de profesionişti. Prevederile prezentului Cod sunt asumate de către toţi asistenţii sociali pe toata durata practicării profesiei. Odată cu aderarea la Cod, asistenţii sociali vor participa la punerea lui în practica şi vor lua masuri pentru a descuraja, preveni, semnala şi corecta eventualele comportamente care se abat de la etica profesiei. Asistenţii sociali vor fi trataţi în mod egal şi vor apăra şi sprijinii colegii care au fost acuzaţi pe nedrept de comportament lipsit de etica. Existenta în forma scrisa a acestui Cod, nu garantează comportamentul etic în sine. Scopul codului etic este:

• de a identifica valorile morale fundamentale care stau la baza misiunii profesiei de asistent social;

• de a stabili un set de responsabilităţi ale asistentului social în desfăşurarea activităţii profesionale;

• de a clarifica responsabilităţile şi acţiunile profesioniştilor care vor rezolva posibile conflicte de natura etica.

Prin aderarea la acest Cod, Colegiul Asistenţilor Sociali stabileşte reguli disciplinare şi sancţiuni în concordanta cu principiile identificate şi acceptate prin Codul etic. Responsabilităţile asistentului social se adresează tuturor asistenţilor sociali şi se aplica tuturor activităţilor profesionale de asistenţă socială. Aceste norme se refera la responsabilităţile asistentului social ca profesionist si la relaţiile lui cu societatea, profesia, persoanele asistate, instituţia şi colegii. 1. Valori şi norme etice Acest set de norme etice reprezintă totalitatea exigentelor de conduita morala corespunzătoare activităţii asistentului social. Normele au la baza valorile fundamentale ale asistenţei sociale: furnizarea de servicii în beneficiul persoanelor asistate, justiţia socială, respectarea demnităţii şi unicităţii individului, a confidetialităţii şi integrităţii persoanei, autodeterminării şi competentei profesionale. Fiecare asistent social îşi va însuşi aceste valori şi norme etice, ele urmând sa se regăsească în comportamentul sau, astfel încât sa nu aducă prin acţiunile sale prejudicii imaginii profesiei.


134

1. Furnizarea de servicii în beneficiul persoanelor asistate Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele aflate în dificultate implicându-se în identificarea, înţelegerea, evaluarea corecta şi soluţionarea problemelor sociale. În toate demersurile sale, asistentul social acţionează cu prioritate în interesul persoanei asistate. În situaţia în care interesul persoanei asistate reprezintă o ameninţare pentru comunitate / membrii comunităţii, asistentul social are responsabilitatea de a îndruma persoana asistată şi de a media în scopul armonizării intereselor parţilor implicate. 2. Justiţia socială Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale. Asistenţii sociali se asigura de egalitatea şanselor privind accesul persoanelor asistate la informaţii, servicii, resurse şi participarea acestora la procesul de luare a deciziilor. Ei contestă şi combat diferitele forme ale injustiţiei sociale precum: sărăcia, şomajul, discriminarea, excluderea şi alte asemenea forme. 3. Demnitatea şi unicitatea persoanei Asistenţii sociali respecta şi promovează demnitatea individului, unicitatea şi valoarea fiecărei persoane. Asistentul social nu trebuie sa practice, sa tolereze, sa faciliteze sau sa colaboreze la nici o forma de discriminare bazata pe rasa, etnie, sex şi orientare sexuala, vârsta, convingeri politice sau religioase, statut marital, deficienta fizica sau psihica, situaţie materiala şi/sau orice alta preferinţa, caracteristica, condiţie sau statut. 4. Autodeterminarea Asistentul social respecta şi promovează dreptul persoanelor asistate la autodeterminare. Asistentul social sprijină persoanele asistate în eforturile lor de a-şi identifica şi clarifica scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni. Asistenţii sociali pot limita drepturile persoanelor asistate la autodeterminare atunci când, în judecata profesională a asistentului social, acţiunile prezente şi/sau viitoare ale persoanelor asistate prezintă un risc pentru ei înşişi şi/sau pentru ceilalţi. 5. Relaţiile interumane Asistenţii sociali recunosc importanţa fundamentală a relaţiilor interumane şi le promovează în practica profesională. Asistenţii sociali încurajează şi întăresc relaţiile dintre persoane cu scopul de a promova, reface, menţine şi/sau îmbunătăţi calitatea vieţii persoanelor, familiilor, grupurilor, organizaţiilor şi comunitatilor. 6. Integritatea Asistenţii sociali acţionează cu onestitate şi responsabilitate în concordanţă cu misiunea profesiei şi normele etice profesionale. 7. Competenţa Asistenţii sociali trebuie să îşi desfăşoare activitatea numai în aria de competenţă profesională determinată de licenţa, expertiza şi exprienţa profesională. Asistenţii sociali au obligaţia de a-şi îmbunătăţi permanent cunoştinţele şi deprinderile profesionale şi de a le aplica în practica. Asistenţii sociali contribuie la îmbunătăţirea şi dezvoltarea bazei de cunoştinţe a profesiei. B. Responsabilităţile asistentului social 1. Responsabilităţile asistentului social faţă de societate 1.1. Acţiune socială şi politică Asistentul social pledează pentru condiţii de viaţa care sa conducă la satisfacerea nevoilor umane de baza şi promovează valorile sociale, economice, politice şi culturale care sunt


135

compatibile cu principiile justiţiei sociale. Asistentul social trebuie sa fie conştient de impactul vieţii politice asupra profesiei şi practicii profesionale. Asistentul social pledează pentru schimbări care sa contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor sociale în vederea satisfacerii nevoilor umane de baza şi promovării justiţiei sociale. Asistentul social acţionează pentru a facilita accesul la servicii specifice şi posibilitatea de a alege pentru persoanele vulnerabile, dezavantajate sau aflate în dificultate. Asistentul social promovează condiţiile care încurajează respectarea diversităţii sociale şi culturale atât în interiorul României, cât şi la nivel global. Asistentul social promovează politicile şi practicile care încurajează conştientizarea şi respectarea diversităţii umane. Asistentul social facilitează şi informează publicul în legătură cu participarea la viaţa comunitară şi schimbările sociale care intervin. Asistentul social trebuie sa asigure servicii profesionale în situaţii de urgenta. Asistentul social acţionează pentru a preveni şi elimina dominarea, exploatarea sau discriminarea unei persoane, grup, comunitate sau categorie socială pe baza etniei, originii naţionale, sexului sau orientării sexuale şi vârstei, stării civile, convingerilor politice sau religioase, deficientelor fizice/psihice sau altor asemenea criterii. Asistentul social se asigura de respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi de aplicarea legislaţiei internaţionale la care România a aderat, conform Constituţiei României. 2. Responsabilităţile asistenţilor sociali faţă de profesie 2.1. Integritatea profesională şi promovarea profesiei Asistentul social promovează şi menţine normele etice ale practicii profesionale. Asistentul social promovează şi dezvolta valorile şi etica profesiei, baza de cunoştinţe şi misiunea profesiei. Asistentul social protejează şi promovează integritatea profesională atât prin studii, cercetare, analiza şi critica constructiva, cât şi prin activităţi de predare, consultanţă, expuneri în cadrul comunităţii şi participare activă în cadrul organizaţiilor profesionale. Asistentul social acţionează pentru a preveni şi a elimina practicarea neautorizată şi necalificată a profesiei de asistent social semnalând Colegiul Asistenţilor Sociali. 2.2. Evaluare şi cercetare Asistentul social evaluează şi promovează politicile din domeniu, implementarea programelor şi intervenţiilor practice. Asistentul social care se angajează în programe de cercetare respecta etica profesiei şi utilizează tehnici şi metode profesionale. Asistentul social care se implica în programe de cercetare trebuie sa asigure anonimatul participanţilor şi confidenţialitea asupra datelor obţinute. 3. Responsabilităţile asistentului social faţă de persoanele asistate 3.1. Angajamentul faţă de persoana asistată Principala responsabilitate a asistentului social este de a promova bunăstarea persoanei asistate. Interesele persoanei asistate primează. Asistentul social activează în limitele obligaţiilor legale şi ale responsabilităţilor sale în cadrul instituţiei angajatoare. 3.2. Respectarea principiului autodeterminării Asistentul social nu decide în numele persoanei asistate. Asistentul social ajuta persoana asistată să-şi identifice şi să-şi dezvolte resursele în vederea alegerii celei mai bune opţiuni, acordând totodată atenţia necesară intereselor celorlalte părţi implicate. Excepţiile sunt prevăzute de lege. Asistenţii sociali pot limita drepturile persoanelor asistate la autodeterminare atunci când, în judecata profesională a asistentului social acţiunile prezente şi/sau viitoare ale persoanelor asistate prezintă un risc pentru ei înşişi şi/sau pentru ceilalţi. 3.3. Contractul cu persoana asistată • Asistentul social va furniza servicii persoanelor asistate numai în contextul unei relaţii profesionale bazate, atunci când este cazul, pe un contract scris şi/sau pe consimţământul persoanei asistate. În cazul în care persoana asistată nu are capacitatea de a semna un contract,


136

asistentul social trebuie să protejeze interesele persoanei asistate urmărind să obţină permisiunea reprezentantului legal al acestuia (tutore, curator, etc.). • Asistentul social foloseşte un limbaj clar pentru a informa persoanele asistate despre scopul, riscurile şi limitele serviciilor, costurile legate de serviciul respectiv, alternativele existente, dreptul persoanei asistate de a refuza sau de a rezilia contactul cât şi despre perioada pentru care se încheie contractul respectiv. Asistentul social trebuie să ofere persoanelor asistate posibilitatea de a pune întrebări. • În situaţiile în care persoanele asistate nu înţeleg sau au dificultăţi în a înţelege limbajul primar folosit în practica, asistentul social trebuie să se asigure ca acesta a înţeles. Aceasta presupune asigurarea unei explicaţii verbale detaliate sau asigurarea unui translator sau intepret. • Asistentul social are responsabilitatea de a furniza informaţii despre natura şi necesitatea serviciilor şi de a informa persoana asistată cu privire la dreptul sau de a refuza serviciul oferit (indiferent dacă serviciul a fost solicitat sau nu de către persoana asistată). • Asistentul social informează persoanele asistate cu privire la limitele şi riscurile furnizării de servicii prin intermediul computerelor, telefoanelor sau a altor mijloace de comunicare şi solicita acordul scris al persoanelor asistate pentru orice înregistare audio şi video, cât şi pentru prezenta unei terţe persoane ca observator. 3.4. Competenţa profesională Toate acţiunile asistentul social trebuie să se înscrie în limitele de competenţă ale profesiei. Pregătirea profesională a asistentului social trebuie să fie un proces continuu de perfecţionare. Colegiul Asistenţilor Sociali stabileşte procedura, limita de timp şi modalitatea prin care asistenţii sociali îşi vor menţine şi imbunătăţi performantele profesionale. Pentru a asigura o intervenţie competentă, asistentul social are dreptul şi obligaţia de a asigura servicii şi de a folosi tehnici specializate de intervenţie, numai după participarea la un program de instruire specializată. Stările personale (emoţionale sau de altă natură) nu influenţează calitatea intervenţiei profesionale a asistentului social. 3.5. Competenţă culturala şi diversitatea socială Asistentul social oferă servicii în concordanta cu specificul cultural din care provine persoana asistată, adaptându-se diversităţii culturale prin cunoaşterea, înţelegerea, acceptarea şi valorizarea modelelor culturale existente. Asistentul social trebuie să aibă cunoştinţe de baza despre mediul cultural şi caracteristicile grupului/comunităţii din care fac parte persoanele asistate. Instruirea asistentului social îi permite acestuia înţelegerea diversităţii sociale şi culturale privind etnia, religia, sexul şi orientarea sexuala, vârsta, statutul marital, convingerile politice şi religioase, dizabilităţile mentale sau fizice. 3.6. Conflict de interese Asistentul social evita conflictul de interese în exercitarea profesiei şi promovează o abordare imparţiala a situaţiilor profesionale. Asistentul social informează persoana asistată despre posibilele conflicte de interese şi intervine, după caz, în prevenirea sau rezolvarea acestora. În anumite cazuri, protejarea persoanei asistate poate conduce la încheierea relaţiei profesionale şi orientarea persoanei asistate către un alt coleg sau un alt serviciu. Asistentul social nu foloseşte relaţia profesională cu persoana asistată pentru obţinerea de avantaje sau alte beneficii în interes personal. Asistentul social care asigura servicii pentru doua sau mai multe persoane între care exista o relaţie (de exemplu membrii unei familii, cuplul) trebuie să clarifice care dintre indivizi sunt consideraţi persoane asistate, natura obligaţiilor profesionale ale asistentului social şi ale părţilor implicate, încercând să atenueze sau să prevină conflictele de interese posibile sau reale. 3.7. Confidenţialitatea şi viaţa privată Asistentul social trebuie să se bazeze pe principiile respectului apărării intimităţii, confidenţialităţii şi utilizării responsabile a informaţiilor obţinute în actul exercitării profesiei.


137

Asistentul social nu solicita informaţii despre viaţa privata a persoanei asistate decât în cazul în care acestea sunt relevante pentru intervenţie. Odată ce aceste informaţii au fost obţinute, asistentul social păstrează confidenţialitatea asupra lor. În anumite situaţii, asistentul social poate dezvălui informaţii confidenţiale, cu acordul persoanei asistate sau al reprezentantului legal al acestuia. Asistenţii sociali pot dezvălui informaţii confidenţiale fora acordul persoanelor asistate în anumite situaţii de excepţie, cum ar fi: munca în echipa pluridisciplinara, când acest lucru este prevăzut prin lege, când se pune în pericol viaţa persoanelor asistate şi/sau a altor persoane, când se transfera cazul către alt asistent social. Asistentul social informează persoana asistată în măsura posibilităţii despre încălcarea confidenţialităţii şi despre posibilele consecinţe. Asistentul social discuta cu persoanele asistate şi alte părţi implicate despre natura informaţiei confidenţiale şi circumstanţele în care aceasta poate fi încălcata. Discuţia trebuie să se facă la începutul relaţiei profesionale şi de câte ori este necesar pe parcursul acesteia. Atunci când asistentul social furnizează servicii de consiliere familiilor, cuplurilor sau grupurilor, acesta trebuie să botina un consens privind dreptul fiecăruia la confidenţialitate şi obligaţia fiecăruia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor. Asistentul social informează familia, cuplul sau membrii grupului cu care lucrează despre faptul ca nu poate garanta păstrarea confidenţialităţii de către toate persoanele implicate. Asistentul social trebuie să păstreze confidenţialitatea atunci când prezintă un caz social în mass-media. Asistentul social păstrează confidenţialitatea în timpul procedurilor legale, în măsura permisă de lege. 3.8. Accesul la dosare Accesul la dosarele persoanelor asistate şi transferul acestora se realizează astfel încât să se asigure protecţia informaţiilor confidenţiale. Accesul la dosarele persoanelor asistate este permis profesioniştilor care lucrează în echipa pluridisciplinara, supervizorilor activităţii profesionale de asistenţă socială şi altor persoane autorizate în unele cazuri prevăzute de lege. La cerere, persoanele asistate au acces la informaţii din propriile dosare, în măsura în care acestea servesc intereselor persoanelor asistate şi nu prejudiciază alte persoane. La încheierea serviciilor, asistentul social are responsabilitatea de a arhiva dosarele persoanelor asistate pentru a asigura accesul la informaţie în viitor şi protecţia informaţiilor confidenţiale. 3.9. Contactul fizic Contactul fizic cu persoana asistată este evitat de către asistentul social, dacă acest lucru afectează din punct de vedere psihologic persoana asistată. Asistentul social care se angajează în contacte fizice cu persoanele asistate are responsabilitatea de a stabili limite adecvate diferenţelor culturale. Asistentul social nu se angajează în relaţii sexuale cu persoanele asistate sau rudele acestuia, pe toata durata relaţiei profesionale. Asistentul social nu manifesta faţă de persoanele asistate comportamente verbale sau fizice de natura sexuala, cum ar fi avansurile sexuale sau solicitările de favoruri sexuale. 3.10. Limbajul Asistentul social foloseşte un limbaj adecvat şi respectuos faţă de persoana asistată şi evita folosirea termenilor care pot aduce prejudicii persoanelor, grupurilor sau comunitarilor. 3.11. Plata serviciilor Atunci când se stabilesc taxe pentru furnizarea anumitor servicii, asistentul social se asigura ca acestea sunt rezonabile şi în concordanta cu serviciile furnizate. Asistentul social nu accepta bunuri sau servicii din partea persoanelor asistate în schimbul serviciilor furnizate. 3.12. Întreruperea şi încheierea relaţiei cu persoana asistată Asistentul social asigura continuitatea serviciilor în cazul în care acestea sunt întrerupte de factori cum ar fi: transfer, boala, indisponibilitate, etc. Asistentul social încheie relaţia profesională cu persoana asistată şi serviciile oferite acestuia atunci când acestea nu mai răspund nevoilor şi intereselor persoanei asistate. Asistentul social se asigura ca încheierea


138

relaţiei profesionale cu persoana asistată şi a serviciului oferit este un proces planificat asupra căruia persoana asistată are toate informaţiile necesare. 4. Responsabilităţile asistenţilor sociali ca profesionişti 4.1. Supervizarea şi consultarea Pentru a exercita funcţii de supervizare sau consultanta, asistenţii sociali trebuie să deţină pregătirea, cunoştinţele, abilitatule, specializarea şi experienţa practica solicitata de aceasta poziţie. Asistentul social exercita funcţii de supervizare şi consultanta numai în aria de competenţă specifica profesiei. Asistenţii sociali cu funcţii de conducere asigură condiţiile necesare respectării prevederilor Codului etic. 4.2. Educaţia, formarea şi evaluarea Asistenţii sociali care îndeplinesc funcţii de supervizare trebuie să asigure un program de pregătire şi dezvoltare profesionala continua a asistenţilor sociali din subordine. Asistenţii sociali care au responsăbilitatea de a evalua performantele asistenţilor sociali din subordine vor folosi criterii şi instrumente de evaluare profesională clar definite. Asistentul social se implica activ în dezvoltarea continua a profesiei prin sprijin profesional acordat colegilor la începutul carierei şi prin participarea la schimb de experienţa şi cunoştinţe profesionale intra şi interdisciplinare. 4.3. Responsabilitatea faţă de instituţia angajatore Asistentul social respecta politica, principiile şi regulamentele interne ale instituţiei angajatoare. Asistentul social participa la îmbunătăţirea politicilor şi procedurilor instituţiei angajatoare şi la sporirea eficientei serviciilor oferite. Asistentul social se asigura ca instituţia angajatoare cunoaşte obligaţiile etice ale profesiei de asistent social prevăzute de Codul etic şi implicaţiile practice ale acestor obligaţii. Asistentul social se asigura ca practicile, politicile şi procedurile instituţiei în cadrul căreia îşi desfaşoară activitatea sunt compatibile cu prevederile Codului etic. Asistentul social acţionează astfel încât să prevină şi să elimine orice forma de discriminare în activităţile, politicile şi practicile instituţiei angajatoare. 4.4. Conflictele de muncă Conflictele de munca ale asistenţilor sociali sunt rezolvate conform legislaţiei în vigoare. Acţiunile asistenţilor sociali care sunt implicaţi în conflicte de munca trebuie să se ghideze după valorile, principiile şi normele etice ale profesiei. În cazul unui conflict la locul de munca, trebuie acceptate diferenţele de opinie, iar acestea trebuie puse în discuţie ţinând cont şi de interesele persoanelor asistate. 4.5. Discriminarea Asistentul social nu practica, nu se implica, nu facilitează şi nu colaborează la nici o forma de discriminare bazata pe etnie, sex sau orientare sexuala, stare civila, convingeri politice şi/sau religioase, deficiente fizice sau psihice sau pe alte asemenea criterii. 4.6. Conduita privată Asistentul social va evita ca prin propriul comportament să aducă prejudicii imaginii profesiei. Asistentul social va evita ca problemele personale să îi afecteze judecata, performantele profesionale sau interesele persoanelor asistate. În cazul în care aceasta situaţie nu se poate evita, asistentul social trebuie să solicite imediat consultanta şi sprijin profesional, să reducă numărul de cazuri cu care lucrează, să îşi încheie activitatea profesională sau să întreprindă orice altă acţiune pentru a proteja persoanele asistate. 4.7. Reprezentare În situaţia în care reprezintă o instituţie, asistentul social trebuie să prezinte clar şi cu acurateţe punctul oficial de vedere al instituţiei respective.


139

4.8. Onestitate Asistentul social îşi asuma responsabilitatea şi meritele numai pentru propria activitate şi recunoaşte cu onestitate meritele şi contribuţia altor profesionişti. 5. Responsabilităţile asistentului social faţă de colegi 5.1. Respectul Asistentul social îşi tratează colegii cu respect şi evita aprecierile negative la adresa lor în prezenta persoanelor asistate sau a altor profesionişti. Asistentul social acorda sprijin şi asistenţă colegilor care trec prin perioade dificile. Dacă perioada respectiva se prelungeşte şi are urmări în planul activităţii profesionale, asistentul social va apela la procedurile din cadrul agenţiei sau la Colegiul Asistenţilor Sociali. 5.2. Confidenţialitatea Asistentul social respecta confidenţialitatea informaţiilor împărtăşite de colegi în cursul relaţiilor profesionale. 5.3. Colaborarea interdisciplinară şi consultarea Asistenţii sociali care sunt membri în echipe multidisciplinare participa la luarea deciziilor care vizează bunăstarea persoanei asistate, utilizând valorile profesiei şi experienţa profesională. Obligaţiile etice şi profesionale ale echipei multidisciplinare ca întreg şi a membrilor echipei trebuie clar definite. Asistenţii sociali solicita şi oferă consultanta şi consiliere colegilor ori de câte ori este nevoie. 5.4. Disputele dintre colegi Disputele dintre colegi se rezolvă în interiorul echipei de către cei implicaţi şi prin respectarea dreptului parţilor la opinie. În cazul prelungirii acestora se apelează la un mediator sau la supervizor. Disputa dintre angajator şi un alt coleg nu este folosita de asistentul social pentru a obţine o poziţie sau un avantaj personal. Disputele sau conflictele dintre colegi sunt rezolvate fără implicarea persoanei asistate. 5.5. Orientarea către alte servicii Asistentul social orientează persoanele asistate către alte servicii atunci când problematica persoanei asistate depăşeşte competentele sale profesionale, când nu a înregistrat progrese semnificative şi atunci când persoana asistată are nevoie de servicii suplimentare sau specializate pe care el nu le poate oferi. Asistentul social care orientează persoana asistată către alte servicii, transmite către noua agenţie toate informaţiile necesare soluţionării cazului. 5.6. Incompetenţa şi comportamentul lipsit de etică În situaţiile în care asistentul social observă incompetenţa sau comportamentul lipsit de etică al unuia dintre colegi, îi acordă acestuia sprijin şi asistenţă. Dacă cel în cauza nu îşi corectează comportamentul profesional, asistentul social va apela la procedurile din cadrul agenţiei sau la Colegiul Asistenţilor Sociali. Asistentul social acţionează pentru a descuraja, preveni şi corecta un comportament în discordanţă cu normele etice. Asistentul social trebuie să apere şi să asiste colegii acuzaţi pe nedrept de comportament contra normelor deontologice ale profesiei.


140


141

ANEXA 2 Autori: Daniela Şoitu, Conţiu Şoitu

ASPECTE ALE CONSILIERII ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

Clarificări Consilierea exprimă o relaţie profesională între un consilier special format şi un client, desfăşurându-se, în general, individual sau faţă în faţă, alteori adresându-se unui cuplu sau unui grup. Asistentul social, în unele situaţii, ia rolul de consilier, iar acele abilităţi de consiliere pot fi aplicate la o varietate de sarcini de asistenţă socială. Confuziile nu sunt de ajutor, astfel încât elementele de consiliere din contract trebuie să fie distincte, clarificate şi contractate deschis în relaţie cu alte acţiuni oferite. (Seden, 1999)

Judith Brearley (1991, p. 30) menţionează consilierea ca una dintre cele două activităţi de bază ale asistenţilor sociali, cealaltă fiind activitatea de planificare a îngrijirii.

Scopurile consilierii Scopul central al demersului de consiliere îl reprezintă oportunitatea clientului de a explora, descoperi şi clarifica modalităţile de utilizare eficientă a resurselor.

Scopurile consilierii se pot formula în termenii unor dorinţe, la care se ajunge însă prin metode diferite de ale altor modele de intervenţie. Katz (1969) evidenţia următorul fapt: în esenţă, consilierea nu este preocupată de ajutorarea oamenilor ca ei să ia decizii, ci de a-i ajuta să ia decizii înţelepte. Astfel, consilierea ar avea ca scop autoîmputernicirea, văzută ca abilitate individuală de a parcurge stadiile următoare:

a. „Nu sunt mulţumit de felul în care decurg lucrurile în acest moment.” b. „Ceea ce aş prefera este .........” c. „Ceea ce ar trebui să fac pentru a ajunge la aceasta este .....” d. „Am schimbat ceea ce am putut, am ajuns la acţiuni / termene care mă

mulţumesc.” Aşadar, o caracteristică esenţială a consilierii este cea de facilitare: a înţelegerii, a schimbării, a acceptării noilor situaţii, a depăşirii unor momente dramatice, a integrării şi dezvoltării. Prin consiliere, o persoană ajunge la un stadiu mai înalt al competenţei personale, implicând întotdeauna schimbarea.

Deprinderi de bază în consiliere Reuşita procesului de consiliere depinde, într-o mare măsură, de cunoaşterea şi utilizarea deprinderilor specificate mai jos. (Ivey, 1999)


142

Încurajările minimale - nonverbale (mişcarea capului în semn de încuviinţare, mimică receptivă); - verbale: intervenţii verbale scurte prin care ajutăm clientul să continue sau să analizeze problema mai profund.

Exemple de încurajări minimale: „Apoi?”, „Şi?”, „Deci?” „Îhîmm”, „Spune-mi mai mult”, repetarea a unu-două cuvinte, reluări ale cuvintelor cheie ori a ultimei propoziţii.

Parafrazarea

- strâns legată de încurajarea minimală; - foloseşte cuvinte cheie; - focalizată pe ceea ce a rostit clientul mai înainte; - acoperă o intervenţie verbală mai amplă; - utilizează cuvinte cheie pentru a-i comunica clientului esenţa spuselor sale.

Structura parafrazării: 1. numele clientului sau prenumele „tu”, „dv.” 2. cuvintele cele mai importante rostite de client 3. o propoziţie simplă, scurtă şi clară care cuprinde esenţa celor declarate de client 4. (facultativ) verificarea parafrazării: „Este adevărat?” / „Asta ai spus mai înainte?” / „Sunt aproape de adevăr?” / „Am auzit corect?” / Exemplu: Viaţa mea alături de el este groaznică. A fost promovat doar de curând, dar se crede cel mai mare şef. Îmi spune mereu ce am de făcut. De fapt, ieri mi-a spus că nu am făcut bine ce aveam de făcut şi că, dacă nu îmi revin, mă va concedia.

Încurajarea minimală: „Să te concedieze?” / „Îţi spune ce să faci?” / „Viaţă groaznică?”

Parafrazare: „Bogdan, spui că noul tău şef îţi face viaţa groaznică şi eşti

îngrijorat că te poate concedia.” Interpretarea - exprimă punctul de vedere al consilierului; - poate fi utilizată abia după ce am dat atenţie şi am verificat modul în care gândeşte clientul. Exemplu: Mă simt pierdut. Tatăl meu bea foarte mult şi uneori o bate pe mama. Este greu acasă. Nu pot să fac nimic acasă. Îmi este greu sa învăţ acasă sau să fac orice altceva.

Încurajare minimală: „Te simţi pierdut” / „Greu să faci ceva” Parafrazare: „Te simţi pierdut deoarece este foarte greu acasă şi nu poţi face nimic.” Interpretare: „Se pare că tatăl tău este alcoolic. Acest lucru este greu de suportat de

orice tânăr.”


143

Reflectarea sentimentelor şi a emoţiilor - solicită un vocabular bogat pentru definirea stării existente Exemple:

o pentru sentimente de bază - pentru „nervos”: enervare, furie, ură; pentru „fericit”: bucuros, vesel, entuziasmat; pentru „supărat” : nenorocire, durere, vinovăţie; „speriat”; timid, îngrijorat, fricos; o pentru sentimente mixte: nesigur, confuz, ambivalent, necăjit, tulburat, învălmăşit. o pentru sentimentele exprimate prin expresii - „am ajuns la culmea răbdării” – i se solicită clientului exemplificări, să-şi imagineze ce simte şi să descrie acest lucru.

Paşii de urmat în reflectarea sentimentelor:

1. Denumirea sentimentelor – prin cuvintele, expresiile / metaforele folosite de client, în urma observării comunicării nonverbale;

2. Structură propoziţională de tipul: „Pari să simţi...” / „Se pare că simţi ...” / „Înţeleg că te simţi .....” + eticheta emoţiei.

3. (facultativ) combinarea parafrazării cu reflectarea sentimentelor, pentru o mai bună clarificare: „Se pare că te simţi ........... când .............” / „Te simţi ............ deoarece ..............

4. (facultativ) verificarea emoţiei specificate: „Este corect?” / „Sunt pe aproape?” / „Acesta este felul în care te simţi?” / „Asta simţi?” Rezumarea

- se realizează după ascultarea clientului o perioadă de timp (care poate fi de 3 minute, dar şi mai mult, până la o sesiune completă);

- are rolul de a descoperi relaţia dintre problemele cheie şi a le reformula, pentru a le retransmite clientului;

- scop principal: ajutorarea clientului să-şi integreze comportamentele, gândurile şi sentimentele;

- se deosebeşte de reflectarea sentimentelor prin aceea că acoperă o perioadă mai lungă de timp şi întregul şir al sentimentelor exprimate de client;

- se deosebeşte de parafrazare prin conţinutul mai amplu acoperit (nu doar ultima sau ultimele propoziţii, ca în cazul parafrazării): o sesiune sau mai multe; pune laolaltă mai multe parafrazări exprimate.

Exemple: A. Pentru cazul unui client care se confruntă cu probleme la serviciu şi căruia i s-a spus că este posibil să fie concediat: „Din ceea ce mi-ai spus, în ora care tocmai a trecut, am reţinut trei aspecte cheie:

1) eşti foarte supărat pentru ceea ce ţi s-a întâmplat; 2) cu toate acestea, simţi că ai nevoie şi doreşti să vezi cum ai putea să-ţi îmbunătăţeşti activitatea la locul de muncă; 3) ai dori să ne întâlnim din nou săptămâna viitoare şi să discutăm despre acest lucru. Am înţeles bine?” 2. Pentru un părinte necăjit că fiul lui consumă droguri (a treia întâlnire)


144

„Spui că metoda pe care o foloseşti pentru a-l cuminţi pe fiul tău nu mai are efect; ţi-ai dat seama de aceasta din faptul că el continuă să se întâlnească cu cei care consumă droguri. Există, acum, o stare care contrastează cu sentimentele tale de furie din prima noastră întâlnire, când spuneai că doar şcoala este de vină. Spui, de asemenea, că i-ai acordat libertate prea devreme şi acum ai vrea să-l abordezi cu o măsură nouă, mai echilibrată. Este adevărat? Mi-a scăpat ceva?”

Căutarea aspectelor pozitive şi a resurselor clientului

- urmează secvenţei fundamentale de ascultare şi rezumării; - are nevoie de cel puţin un exemplu specific dat de client; - dacă se realizează împreună cu clientul o listă a acestor elemente se vor face paşi

esenţiali în rezolvarea problemei (existând o nouă perspectivă, pozitivă); - poate cuprinde forţe specifice clientului (de acum şi din trecut), din mediul de

viaţă (familie, prieteni etc.) Focalizarea

- oferă un prim mod de evaluare a problemei (este a clientului?, a clientului în mediul cultural?, a celorlalţi, dar influenţează clientul? etc.)

- se poate realiza în mai multe forme: asupra clientului, consilierului, problemei, altor persoane, asupra familiei, contextului cultural ).

Exemple: „Sunt foarte nervoasă din cauza examenului. Profesorul nu este corect faţă de mine. Dacă nu voi promova, s-ar putea ca părinţii mei să nu mă mai ajute în viitor. Şi nu voi putea ţine pasul cu colega mea de cameră, bogată şi rea. Şi apoi, zgomotul din cameră este aşa de mare că nu pot învăţa. Ce să fac?”

• Focalizarea pe client: „Te simţi frustrată şi descurajată.” • Focalizarea pe consilier: „Am avut o experienţă similară când eram la şcoală şi ştiu

cât de dificil este.” • Focalizarea pe alte persoane: „Spune-mi mai multe despre colega ta de cameră!” • Focalizarea pe problemă sau pe subiect: „Am auzit mai multe probleme şi preocupări.

Printre ele: cea a examenului în sine, problema colegei de cameră, zgomotul din cameră, profesorul şi presiunea familiei şi probabil mai sunt şi altele. Pe care ai dori să o discutăm mai întâi?”

• Focalizarea pe familie: „Simţi că eşti ameninţată de familie. Spune-mi mai multe despre ce se petrece în familia ta.”

• Focalizarea pe context cultural / de mediu: „Spui despre colega ta de cameră că este bogată şi rea. Simţi asupra ta unele presiuni financiare. Ai dori să vorbeşti puţin despre ceea ce simţi în legătură cu aceste diferenţe?” Confruntarea

- constă în punctarea discrepanţelor dintre atitudini, gânduri şi comportamente: „Pe de o parte ...... dar pe de cealaltă .....”;

- ajută persoanele aflate în dialog să privească situaţia mai realist; - conţine date obiective, fără a fi moralizatoare;


145

- orice afirmaţie poate fi evaluată şi – dacă se înregistrează discrepanţe - confruntată.

Forme de confruntare: confruntarea clientului: „Spui în mod constant că te vei trezi dimineaţa să mergi la

serviciu, dar nu o faci niciodată.” confruntarea focalizată pe consilier: „ Şi eu spun că doresc să mă las de fumat, dar

continui să fumez.” confruntarea focalizată pe client şi pe consilier: „Pari să spui că relaţia noastră a fost

bună, dar ceea ce simt în acest moment este că nu comunicăm.” confruntarea neconfruntativă (prin parafrazare): „Spui că lucrurile merg mai bine

pentru tine.” Feedback – deprinderea prin care i se comunică clientului modul în care el şi acţiunile lui sunt văzute de ceilalţi. Interpretarea / reformularea

- diferă în funcţie de cadrul de referinţă / concepţia despre lume (abordările teoretice);

- poate fi sub forma reformulării pozitive, a focalizării (pe client, situaţie etc.).


146


147

Fişa unui plan de intervievare

A. Etapa stabilirii raportului de consiliere şi a structurării interviului includeţi aspecte speciale legate de dezvoltarea relaţiei de consiliere: Ce aţi avea

nevoie în structurarea interviului? Ce deprinderi veţi utiliza? structuraţi interviul pentru a-i explica clientului care este scopul întâlnirii, ce poate

şi ce nu face asistentul social. B. Definirea problemei şi identificarea aspectelor pozitive

Care sunt problemele acestui client? Care sunt calităţile lui? Cum definiţi problema cu clientul?

Care este motivul venirii acestui client? Cum vede el problema? Atenţie: Un rol important îl are identificarea clară a competenţelor clientului. Direcţionaţi discuţia spre aspectele considerate importate de consilier şi client.

C. Definirea rezultatelor

Ce şi-ar dori acest client? Cum aflaţi informaţiile despre el şi ceea ce speră să obţină? Cum i-ar plăcea clientului să fie? Cum ar fi dacă problema ar fi rezolvată?

Atenţie: Se poate realiza, uneori, o inversare a etapelor 2 şi 3. Nu se poate trece la etapele ulterioare dacă nu s-a definit rezultatul dorit.

D. Explorarea alternativelor şi confruntarea incongruenţelor

Ce soluţii alternative aţi putea găsi? Ce incongruenţe specifice observaţi la acest client? Ce deprinderi folosiţi? Cum?

Atenţie: Etapa aceasta poate dura cel mai mult. Pot fi utilizate deprinderile de influenţare, dar cele de asistare asigură echilibrul.

E. Generalizarea abilităţilor

Ce plan aveţi pentru a utiliza deprinderile folosite şi în alte situaţii practice? Ce vă face să simţiţi că interviul a meritat efortul?


148

Bibliografie • Brearley, J., 1991, Counselling and Social Work, OUP, Buckingham.

• Ivey, Allen, ş.a., 1999, Abilităţile consilierului. Abordare din perspectiva microconsilierii, (trad. Popa Simona), Ed. RisoPrint, Cluj.

• Seden, Janet, 1999, Counselling skills in social work practice, OUP, Buckingham, Philadelphia.


149

ANEXA 3

Autor: Elena Iulia Mardare

TEHNICI ALE CONSILIERII FAMILIALE

• Interviul circular: Aceeaşi întrebare este adresată fiecărui membru al familiei.

• Reformularea: Problema trebuie pusă în termeni comportamentali, măsurabili, rezolvabili, să fie prezentată ca o problemă de familie şi nu doar ca problema unui membru al acesteia şi trebuie pusă în termeni pozitivi.

• A trasa directive: Crearea sau selectarea unei intervenţii ce va avea impact asupra problemei prezente.

• Ritualuri: Acte simbolice ce ajută familia să meargă mai departe, (de exemplu, a arde o cutie ce “conţine” furia familiei).

• Sculptura familiei: Examinează puterea şi relaţiile de apropiere dntr-o familie. Fiecărui membru al familiei i se cere să îi aranjeze fizic pe toţi ceilalţi membri ai familiei în funcţie de relaţiile lor.

• Genograma: Oferă o imagine a trei sau mai multor generaţii (ca şi arborele familiei) şi note importante despre dinamica, regulile, paternurile, problemele de sănătate ale familiei.

• Rejucarea: I se cere familiei să pună în scenă o situaţie, mai curând decât să o descrie verbal. (Nichols, Schwartz, 2001)


150


151

GLOSAR

Autori: Patricia Elena Mihăescu, Smaranda Witec, Gelu Duminică,

Crina Popa ş.a.

SESIUNEA II

Asistent social: persoană cu studii superioare de specialitate (3-4 ani în Universitate) care are pregătirea necesară pentru a lucra în servicii de asistenţă socială cu grupuri, familii sau indivizi în situaţii de risc.

Asistenţă socială: ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate temporar în dificultate, în criză, şi, deci, vulnerabile.

Beneficiar/client/persoană asistată: persoană căreia îi sunt adresate serviciile de asistenţă socială.

Funcţionare socială: îndeplinirea responsabilităţilor faţă de societate în general, faţă de cei din imediata apropiere sau faţă de propria persoană.

Referent social: funcţie / poziţie la nivelul localităţilor / primăriilor ce presupune responsabilităţi din sfera serviciilor sociale primare.

Rol: defineşte îndatorirea pe care o are un individ faţă de familie, instituţie, societate; ansamblul aşteptărilor grupului social de la un individ, membru al respectivului grup.

Prestaţie socială: acordare de bunuri şi servicii individului sau familiei pe baza respectării unui set de reguli şi de roluri reciproce.

Servicii sociale: activităţi ale asistentului social, sau ale altui profesionist, care ajută oamenii să prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi îi dau individului/ familiei/comunităţii posibilitatea să funcţioneze corespunzător dpdv social şi să se dezvolte.

Status: poziţie pe care o ocupă un individ în cadrul unui grup social, sau un grup în raport cu alte grupuri; ansamblul aşteptărilor unui individ de la grupul social din care face parte.

SESIUNEA III

Empatie: modalitate de cunoaştere şi înţelegere a altora; presupune a arăta clientului o completă înţelegere a mesajelor verbale şi nonverbale transmise de acesta.

Formal: oficial; sistem de organizare bazat pe prescrierea oficială a obiectivelor şi regulilor de funcţionare, pe stabilirea precisă a sarcinilor, privilegiilor şi obligaţiilor.

Funcţional: se referă la funcţii, roluri (ce trebuie îndeplinite).

Informal: neoficial; bazat pe relaţii interpersonale, fără reglementări oficiale.

Nevoie: trebuinţă, element motivaţional de bază al personalităţii; pot fi biologice (de foame, de sete etc.), de securitate, de afiliere, de stimă şi statut sau de autorealizare.


152

Relaţii interpersonale: tip de relaţii sociale stabilite între persoane (nu grupuri!); legături psihologice, conştiente şi directe între oameni.

Suport social: principală resursă exterioară la care individul poate apela pentru evitarea/ rezolvarea anumitor probleme pe care nu le poate rezolva singur.

Structural: se referă la structură, la alcătuire.

SESIUNEA IV

Comunicare interpersonală: proces care are loc între două persoane şi care presupune transmiterea şi primirea de mesaje, în cadrul unor condiţii bine stabilite.

Comunicare nonverbală: presupune folosirea altor mijloace de exprimare decât limbajul (mimică, gesturi, postură); însoţeşte de obicei comunicarea verbală.

Comunicare verbală: formă a comunicării interpersonale exprimată prin intermediul limbajului; poate fi orală sau scrisă.

Emiţător: sursă; persoană ce transmite un mesaj în cadrul unui proces de comunicare.

Feedback: reacţie de răspuns a receptorului la un mesaj primit în cadrul unui proces de comunicare.

Mesaj: informaţie transmisă de un emiţător către un receptor.

Receptor: persoană ce receptează/primeşte un mesaj în cadrul unui proces de comunicare.

SESIUNILE V - VI

Autodeterminare: Asistentul social nu decide în numele persoanei asistate, ci ajută persoana asistată să-şi identifice şi să-şi dezvolte resursele în vederea alegerii celei mai bune opţiuni.

Bunăstare: termen corelat cu cel de valoare; reuneşte bunuri şi servicii care au valoare în cadrul comunităţii.

Cod deontologic: set oficial de reguli ce trebuie respectate ca urmare a aderării deliberate la o anumită profesie, cum ar fi asistenţa socială.

Confidenţialitate: regulă conform căreia, un specialist (psiholog, asistent social, medic etc.) nu poate face cunoscute informaţii despre starea fizică, psihică sau statutul social (şi al relaţiilor interpersonale) al(e) clientul său.

Dilemă/problemă etică: situaţie care presupune două sau mai multe soluţii din care numai una corespunde standardelor etice şi/sau valorilor personale şi poate fi aplicată cu prioritate.

Decizie etică: Soluţie adoptată de cineva în urma analizei unor alternative conflictuale din punct de vedere etic.

Deontologie: reprezintă ansamblul normelor de comportament, al principiilor şi al obligaţiilor profesionale pe care le implică exercitarea unei anumite profesii.


153

Etică: disciplină filozofică ce studiează problemele practice şi teoretice ale moralei.

Morală: ansamblu de norme pe bază cărora se clădeşte un comportament, fondate pe valorile de bine - rău, moral - imoral, etc., larg răspândite în cadrul unei colectivităţi, caracterizate printr-un grad ridicat de interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă (conştiinţă morală), cât şi de presiunea atitudinilor celorlalţi (opinie publică).

Moralitate: se referă la gradul în care normele morale sunt respectate de către o persoană, grup, colectivitate.

Moravuri: obiceiuri, deprinderi ale unei colectivităţi sau ale unei persoane în legătură cu conduita morală.

Prejudecată: părere; idee preconcepută pe care o adoptă cineva în absenţa unor informaţii suficiente şi corecte, se manifestă sub forma unei atitudini favorabile sau nefavorabile.

Valoare: acele lucruri considerate de către individ importante şi trăite puternic dpdv afectiv; includ scopuri, idealuri şi influenţează deciziile pe care acesta le ia.

SESIUNEA VII

Intervenţie: presupune stabilirea obiectivelor, pieddicilor aflate în calea îndeplinirii lor, a activităţilor prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor, precum şi a modului de a proceda şi a timpului de lucru.

Monitorizare: observarea regulată, înregistrarea, analizarea şi raportarea activităţilor şi rezultatelor unei activităţi sub formă de proiecte sau activităţi similare.

Motivaţie: proces psihic care reflectă stări interne de necesitate ce se cer satisfăcute; imbold care instigă, impulsionează şi declanşează acţiunea; poate fi intrinsecă (sursa motivaţiei este chiar în nevoile şi trebuinţele individului) sau extrinsecă (ceea ce generează motivaţia este în afara individului, motivaţia îi este sugerată sau chiar impusă).

Problemă adiacentă: situaţia care cauzează şi care tinde să menţină problema imediată.

Problemă curentă: problemă ce trebuie rezolvată în primul rând pentru a se obţine o schimbare sau pentru a se remedia o situaţie.

Problemă imediată: factor declanşator; ceea ce îl determină pe client să se adreseze asistentului social.

Evaluare: apreciere, stabilire în funcţie de anumite criterii de dinainte stabilite a felului în care au fost îndeplinite obiectivele intervenţiei; evaluarea iniţială este prima etapă a procesului de asistenţă socială şi presupune strângerea unui set de informaţii privind cazul pe bază cărora se stabilesc priorităţile ce vor fi urmate.

SESIUNEA VIII

Aşteptare: stare de atenţie care urmăreşte (scontează pe) o anumită soluţionare a unui aspect important pentru individ; este însoţită şi de o considerabilă încărcătură emoţională, ceea ce duce la intense trăiri sufleteşti în momentul şi după aflarea modului de soluţionare a respectivei probleme.


154

Interviu: formă de dialog cu scopul de a cunoaşte atât o anumită persoană, cât şi opţiunile acesteia, experienţa cu privire la ceva, modul de interpretare a unor situaţii, probleme, reacţii la care a asistat ori evenimente în care a fost implicată direct sau indirect; tehnică ce se bazează pe comunicarea verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri.

Negociere: proces de interacţiune ce presupune existenţa a două sau mai multe părţi cu interese şi scopuri diferite care să ajungă la un acord (o soluţie acceptată de toţi), în urma unor schimburi de informaţii (pe baza unor reguli de dinainte stabilite).

SESIUNEA IX

Concubinaj/uniune liber consimţită: alternativă la căsătorie şi familie; situaţie în care un cuplu care are o relaţie sexuală locuieşte împreună fără să fie căsătorit; e perceput(ă) fie ca o căsătorie de probă, fie ca o practică legitimă.

Consiliere familială: suport social acordat familiilor care trec printr-o situaţie de criză (apărută sau nu din cauză unor disfuncţii) şi care nu poate fi depăşită decât prin mobilizarea resurselor individuale şi sociale în scopul favorizării adaptării la schimbare.

Disfuncţie: neîndeplinirea uneia sau mai multor funcţii (roluri); inadecvanţă în funcţionare.

Familie: grup primar; grup social relativ permanent, de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţie, o instituţie fundamentală în toate societăţile şi un element cheie al înrudirii.

Familie extinsă: mai multe generaţii locuiesc într-o singură gospodărie; poate cuprinde bunicii, fraţii, soţiile lor, surorile şi soţii lor, mătuşile, nepoţii etc.

Familie monoparentală: se formează în urma separării, divorţului sau decesului unuia dintre soţi şi este condusă fie de femeie (mai des), fie de bărbat; deseori se confruntă cu dezaprobarea societăţii şi cu nesiguranţa economică.

Familie nucleară: doi adulţi ce locuiesc împreună cu copiii dependenţi de ei (proprii sau adoptaţi); pot fi familii de orientare/de procreare.

Familie recăsătorită: membrii sunt împreună ca rezultat al unei recăsătorii, fiecare din partenerii noului cuplu putând să fi fost înainte singuri, văduvi sau divorţaţi; pot aduce unul sau mai mulţi copii din prima căsătorie, pot avea copii adulţi sau pot să apară copii în cadrul noii căsătorii.

Familie vitregă: cel puţin unul din parteneri este părinte vitreg; adopţia poate avea ca obiect copilul vitreg; pentru că există un părinte natural, în aceste familii apar dificultăţi, copilul vitreg “aparţinând” de două familii.

SESIUNILE XV - XVI

Abordare convenţională: modalitate de desfăşurare a unui proiect de dezvoltare comunitară în care organizaţiile guvernamentale, ONG-urile, finanţatorii externi etc. sunt cei ce iau deciziile.


155

Abordare participativă: modalitate de desfăşurare a unui proiect de dezvoltare comunitară în care membrii comunităţii joacă rolul decisiv în luarea deciziilor şi punerea lor în practică.

Actor(i) social(i): persoană sau grup de persoane care primesc joburi, activităţi, responsabilităţi în implementarea unui proiect de dezvoltare comunitară.

Cost: traducere în termeni financiari a tuturor resurselor (mijloacelor) identificate ca fiind disponibile în cadrul unui proiect.

Comunitate: o formă complexă de organizare umană aflată la graniţa dintre formal şi informal, concretizată prin relaţii sociale/interpersonale, stabilite între persoane care ocupă un spaţiu precizat şi între care s-a creat o concordanţă de: valori, atitudini, limbaj, tradiţii, interese comune, modele comportamentale, acţiunem şi identitate.

Dezvoltare comunitară: proces menit să creeze condiţiile de progres economic şi social pentru întreaga comunitate, cu participarea activă a acesteia şi cu totala încredere posibilă în iniţiativa comunităţilor. Primcipiile ei sunt: acţiunea colectivă, democraţia şi împuternicirea membrilor coumunităţii.

Durabilitatea proiectului/sustainability: probabilitatea de a continua beneficiile unui proiect după terminarea sprijinului financiar. În timp ce un proiect este limitat ca durată, beneficiile trebuie să continue şi activităţile trebuie să se desfăşoare mult după terminarea proiectului, fără să mai fie necesare resurse externe.

Grupuri ţintă: grup/ entitate care va fi în mod pozitiv afectată de proiect; grup pentru şi cu care se lucrează îndeaproape în cadrul proiectului.

Impact: efect al proiectului pe termen îndelungat, contribuţia la obiectivele sectoriale ale proiectului.

Implementare: se referă la începerea şi completarea activităţilor descrise în designul priectului.

Mobilizare: îndemnul de a acţiona în cadrul grupurilor sau comunităţilor; termenul nu este sinonim cu organizarea sau cu animaţia socială, acesta din urmă incluzând atât mobilizarea cât şi organizarea.

Obiectiv: descrierea ţintelor unui proiect sau program; în sens generic, se referă la activităţi, rezultate, scopul proiectului, obiective generale.

Problemă comunitară: problemă în jurul căreia urmează să fie concentrate atenţia şi eforturile comunităţii; alegerea unei anumite probleme dintr-o serie mai largă presupune un proces cu mai multe etape- ierarhizarea, înţelegerea şi analiza problemelor.

Proiect: o serie de activităţi cu obiective stabilite, concepute pentru a produce un rezultat specific într-o perioadă de timp dată.

Rezultate: Realizările (produsele) obţinute ca urmare a implementării activităţilor, a căror combinaţie duce la atingerea scopului proiectului, cu alte cuvinte un început al beneficiilor durabile pentru grupurile ţintă.


156

ANEXA 2

Abilitare/împuternicire (empowerment): se referă la dezvoltarea unui mod de a gândi, a competenţei personale, la creşterea puterii indivizilor, grupurilor, în raport cu instituţiile sociale; reprezintă transformarea lipsei de putere individuală şi colectivă în putere personală, culturală şi politică.

Consiliere: exprimă o relaţie profesională între un consilier special format şi un client, desfăşurându-se, în general, individual sau faţă în faţă, alteori adresându-se unui cuplu sau unui grup; este o formă de intervenţie specializată .

Parafrazare: tehnică folosită în consiliere ce constă în expunerea de către specialist, într-o formă personală, a celor spuse de client, păstrând însă cuvintele cheie; în acest mod se şi surprinde esenţa celor declarate de client şi se şi recapitulează idea.


157

Bibliografie

• Breban, Vasile, 1992, Dicţionar general al limbii române, Bucureşti, Ed. Enciclopedică.

• Popescu-Neveanu, Paul, Zlate, Mielu, Creţu, Tinca, 1996, Psihologie, Manual pt. cls a X-a şcoli normale şi licee, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.

• Preda, Marian, 2002, Politica socială românească între cultura guvernamentală a sărăciei şi globalizare, Iaşi, Ed. Polirom.

• Şchiopu, Ursula, coord., 1997, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. Babel.

• Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, coord., 1998, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Ed. Babel.

7 - Manual_participant as sociala

Documents

Transcript of 7 - Manual_participant as sociala