TA Today: A New Introduction to Transactional Analysis

Ian Stewart, Vann Joines

1

Partea I INTRODUCERE ÎN AT

Capitolul 1CE ESTE AT?

„AT este o teorie a personalităţii şi o metodă de psihoterapie care are în vedere o creştere şi o schimbare personală”.

Aceasta este definiţia propusă de Asociaţia Internaţională de Analiză Tranzacţională1. De fapt, azi, AT reprezintă acest lucru şi ceva în plus. Între abordările psihologice, AT ocupă un loc privilegiat, prin profunzimea teoriei sale şi marea varietate a aplicaţiilor.

Ca teorie a personalităţii, AT ne arată cum sunt structuraţi oamenii din punct de vedere psihologic. Pentru aceasta, AT utilizează un model format din trei părţi: modelul stărilor eului, care ne ajută să înţelegem cum funcţionează oamenii şi cum îşi exprimă personalitatea în termeni comportamentali.

AT este, de asemenea, o teorie a comunicării, a cărei aplicare poate furniza o metodă de analiză a sistemelor şi organizaţiilor.

AT propune o teorie a dezvoltării copilului. Conceptul de script explică cum schemele de comportament din viaţa noastră actuală au luat naştere în copilărie. În interiorul cadrului scriptului, AT furnizează explicaţii despre modul în care continuăm uneori să reutilizăm strategii din copilărie în viaţa adultă, chiar când acestea duc la rezultate dureroase sau infructuoase. În consecinţă, AT propune o teorie a psihopatologiei.

În domeniul aplicaţiilor practice, AT propune un sistem terapeutic utilizat în tratamentul tuturor formelor de tulburări psihice, de la problemele vieţii cotidiene până la psihozele grave. Este o formă de terapie care poate servi indivizilor, grupurilor, cuplurilor şi familiilor.

În afara câmpului terapeutic, AT este utilizat în domeniul educaţional pentru a ajuta profesorii şi elevii să menţină o comunicare clară şi să evite să se angajeze în confruntări sterile. Este deosebit de util pentru consiliere.

AT este un instrument puternic în cadrul gestionării, comunicării şi analizei organizaţiilor.

Printre numeroase alte aplicaţii, notăm utilizarea sa de către lucrătorii sociali, poliţie, autorităţile responsabile de detinuţi şi eliberări condiţionate şi preoţi.

AT poate servi, de asemenea, în orice domeniu în care înţelegerea indivizilor, relaţiilor şi comunicării este importantă.

2

Noţiuni cheie în AT

Există câteva noţiuni cheie care reprezintă fundamentul AT. Acestea servesc la diferenţierea AT de toate celelalte sisteme psihologice. Vom examina în capitolele următoare toate aceste idei în detaliu şi le vom ilustra prin exemple. Iată-le întâi în rezumat. Vă propunem pur şi simplu să citiţi această parte, pentru a vă familiariza cu termenii şi ideile generale.

Modelul stărilor eului (diagrama PAC)

Noţiunea cea mai importantă este reprezentată de modelul stărilor eului. Starea eului este un ansamblu coerent de comportamente, gânduri şi sentimente. Este maniera noastră de a exprima un aspect al personalităţii noastre la un moment dat.

Modelul indică trei stări distincte ale eului.Dacă mă comport, dacă gândesc şi dacă mă simt ca răspuns la ceea ce se

întâmplă în jurul meu aici şi acum, utilizând toate resursele de care dispun ca adult, se spune că mă aflu în starea eului de Adult.

Uneori mă comport, gândesc şi mă simt într-un fel copiat de la unul dintre părinţi sau de la altă figură parentală. Când fac asta, se spune că mă aflu în starea eului de Părinte.

Alteori, se întâmplă să revin la modelele de comportament, gândire şi sentimente pe care le aveam când eram copil. Atunci se spune că mă aflu în starea eului de Copil.

Remarcaţi majusculele. Sunt utilizate mereu când vorbim despre stările eului (Părinte, Adult, Copil). Cu litere mici, semnifică faptul că vorbim de un părinte, un adult, sau un copil real.

Modelul stărilor eului este numit modelul PAC, după cele trei iniţiale.Când utilizăm acest model al stărilor eului, pentru a înţelege diferitele

aspecte ale personalităţii, spunem că este vorba despre analiza structurală.

Tranzacţii, stroke-uri, structurarea timpului

Dacă comunic cu voi, pot alege să mă adresez vouă plecând de la oricare stare a eului şi voi îmi puteţi răspunde din oricare stare a eului. Acest schimb de comunicare se numeşte tranzacţie.

Utilizarea modelului stărilor eului, pentru a analiza secvenţa tranzacţiilor, constituie analiza tranzacţională propriu-zisă. Am adăugat expresia „propriu-zisă” pentru a arăta că vorbim despre acest domeniu particular din AT şi nu despre AT în general.

Atunci când tu şi cu mine suntem într-o tranzacţie, eu îţi trimit un semnal că te recunosc şi tu îmi înapoiezi acest semnal. În limbaj AT, orice act de recunoaştere se numeşte stroke. Oamenii au nevoie de stroke-uri pentru a-şi menţine nivelul de bunăstare fizică şi psihică.

3

Când schimbă tranzacţii în doi sau în grup, oamenii îşi utilizează timpul în feluri diferite care pot fi enumerate şi analizate. Aceasta constituie analiza structurării timpului.

Script

Fiecare dintre noi şi-a scris în copilărie istoria vieţii, cu un început, un mijloc şi un sfârşit. Ne scriem intriga principală la începutul vieţii, când suntem încă mici şi când nu ştim decât câteva cuvinte. Mai târziu, în copilărie, adăugăm detalii acestei poveşti. Cea mai mare parte este scrisă până la şapte ani. Poate fi revizuită din nou în perioada adolescenţei.

La vârsta adultă, în general, nu mai suntem conştienţi de povestea pe care am scris-o; cu toate acestea, o vom trăi cu siguranţă în mod scrupulos. Fără a fi conştienţi, ne lansăm în viaţă, astfel încât să ajungem la scena finală pe care am decis-o când eram mici.

Această poveste inconştientă a vieţii noastre se numeşte în AT script.Acest concept – scriptul – constituie, alături de stările eului, unul dintre

pilonii AT şi este deosebit de important în aplicaţiile terapeutice. În analiza scriptului, folosim conceptul de script pentru a înţelege cum ajung oamenii, inconştient, să-şi creeze probleme şi ce pot face ca să le rezolve.

Desconsiderare, redefinire, simbioză

Copilul mic ia decizia scriptului, deoarece aceasta reprezintă cea mai bună strategie pe care o poate elabora pentru a supravieţui şi a ieşi din ceea ce îi pare deseori a fi o lume ostilă. În starea eului de Copil, încă credem că ameninţarea imaginii lumii, pe care o avem de când eram copii, este o ameninţare pentru satisfacerea nevoilor noastre sau chiar pentru supravieţuirea noastră. Ni se întâmplă uneori să deformăm realitatea în aşa fel încât ea să se potrivească scriptului nostru. Când facem asta, se spune că redefinim.

Modalitatea noastră de a ne asigura că lumea are aerul de a se potrivi cu scriptul nostru este de a neglija într-o manieră selectivă informaţiile de care dispunem într-o situaţie dată. Fără a o dori conştient, ştergem aspectele situaţiei care sunt în contradicţie cu scriptul nostru. Acest lucru se numeşte desconsiderare.

În cadrul menţinerii scriptului, intrăm în relaţii adulte, care sunt o repetiţie a relaţiilor pe care le-am avut cu părinţii noştri când eram copii şi facem acest lucru fără să ne dăm seama. În această situaţie, unul dintre parteneri joacă rolul de Părinte sau Adult şi celălalt pe cel de Copil. Ei funcţionează în doi ca şi când ar avea doar trei din cele şase stări ale eului disponibile. O relaţie de acest tip se numeşte simbioză.

Sentimente parazite, timbre şi jocuri

4

Ca şi copii, putem remarca că în familia nostră, anumite sentimente sunt încurajate, în timp ce altele sunt interzise. Pentru a ne obţine stroke-urile, decidem să simţim doar sentimentele permise şi această decizie se ia în mod inconştient. Când ne jucăm scriptul în viaţa adultă, continuăm să mascăm sentimentele autentice prin sentimentele care ne-au fost permise în copilărie. Aceste sentimente de substituţie poartă numele de sentimente parazite.

Dacă trăim un sentiment parazit, pe care îl stocăm, în loc să-l exprimăm imediat, se spune că noi colecţionăm timbre.

Un joc este o secvenţă repetitivă de tranzacţii în care cei doi parteneri trăiesc sentimente parazite. El implică mereu o lovitură de teatru (comutare), un moment în care jucătorii simt că ceva neaşteptat şi dezagreabil s-a produs. Oamenii joacă jocuri fără a fi conştienţi.

Autonomia

Pentru a realiza plenar potenţialul nostru de adult, avem nevoie să punem în lumină strategiile pe care le-am elaborat, copii fiind, pentru a face faţă vieţii. Când înţelegem că aceste strategii nu mai sunt eficiente pentru noi, avem nevoie să le înlocuim cu altele noi. În limbaj AT, avem nevoie să ieşim din script şi să câştigăm autonomia.

Instrumentele AT ajută oamenii pentru a obţine această autonomie, ale cărei componente sunt conştiinţa clară, spontaneitatea şi capacitatea de a fi intim şi care permite fiecăruia să-şi utilizeze toate resursele de adult pentru a rezolva problemele.

Filozofia AT

AT se bazează pe un număr de principii filozofice, care sunt afirmaţii privind oamenii, viaţa şi obiectivele (scopul) schimbării2. Iată-le:

Oamenii sunt OK.Toţi oamenii au capacitatea de a gândi.Oamenii decid asupra destinului lor şi aceste decizii pot fi schimbate.

Din aceste principii decurg două principii de bază ale practicii AT:

Metoda contractualăComunicarea directă

Oamenii sunt OK

Postulatul fundamental în AT este că oamenii sunt OK. Ceea ce semnifică faptul că noi avem valoare, importanţă şi demnitate ca

persoane. Eu mă accept ca persoană şi vă accept ca persoane. Este o afirmaţie

5

care priveşte esenţa persoanei mai degrabă decât comportamentul său (a fi, mai degrabă decât a face).

Se poate întâmpla uneori să nu-mi placă ceea ce faceţi, dar voi accepta mereu ceea ce sunteţi. Esenţa voastră umană este OK pentru mine, chiar dacă uneori comportamentul vostru nu este.

Nu vă sunt superior şi voi nu-mi sunteţi superiori: ca persoane, suntem la acelaşi nivel. Acest lucru rămâne adevărat, chiar dacă ceea ce facem este diferit, chiar dacă nu avem aceeaşi vârstă, aceeaşi rasă sau religie.

Toţi oamenii au capacitatea de a gândi

Toţi oamenii, cu excepţia celor cu leziuni cerebrale grave, au capacitatea de a gândi. În consecinţă, este responsabilitatea fiecăruia de a decide ce vrea în viaţă. Fiecare individ, în cele din urmă, va trebui să suporte consecinţele deciziilor sale.

Modelul decizional

Tu şi eu suntem OK. Ni se întâmplă uneori să nu adoptăm un comportament OK. În acest caz, adoptăm strategii decise în copilărie.

Aceste strategii reprezintă ce am găsit mai bun ca şi copii, pentru a supravieţui şi a obţine ceea ce dorim de la o lume care ne pare ostilă. Ca adulţi, reluăm aceste scheme din când în când, chiar dacă rezultatele sunt dureroase şi sterile.

Chiar şi atunci când eram copii, părinţii noştri nu puteau face decât să ne educe într-un anumit fel. Puteau, fără dubiu, să exercite presiuni puternice asupra noastră, dar noi suntem cei care am luat deciziile de a ne supune acestor presiuni, de a ne revolta împotriva lor sau de a nu ţine cont de ele.

Acelaşi lucru se întâmplă şi când suntem adulţi. Ceilalţi sau „mediul” nu ne pot face să simţim sau să ne comportăm într-un anume fel. Ei pot exercita presiuni asupra noastră, dar este mereu decizia noastră personală de a le ceda; noi suntem responsabili de propriile noastre sentimente şi comportamente.

De fiecare dată când luăm o decizie, putem să o schimbăm ulterior. Este adevărat şi în ceea ce priveşte deciziile precoce pe care le-am luat despre noi şi despre lume – dacă unele dintre ele duc la rezultate dezagreabile în viaţa adultă – putem să ne întoarcem la ele şi să le înlocuim cu altele noi, mai adaptate.

Deci, oamenii se pot schimba. Putem obţine schimbarea nu doar înţelegând vechile noastre scheme de comportament, dar şi luând decizia a le schimba în manieră activă şi schimbările pe care le obţinem pot fi cu adevărat reale şi durabile.

Metoda contractuală

6

Dacă tu eşti practician AT şi eu sunt clientul tău, noi ne luăm împreună responsabilitatea de a duce la bun sfârşit schimbarea pe care o doresc. Aceasta pleacă de la principiul că tu şi cu mine suntem într-o relaţie de la egal la egal, nu este obligaţia ta să-mi faci ceva şi nici eu nu vin la tine în speranţa că tu vei face totul pentru mine.

În măsura în care amândoi facem parte dintr-un proces de schimbare, este important ca amândoi să ştim cum este repartizată sarcina şi în consecinţă încheiem un contract.

Acest contract reprezintă declararea responsabilităţii părţilor. Ca şi client, spun ce vreau să schimb şi ce sunt gata să fac pentru această schimbare, iar tu, ca practician, vei confirma că eşti gata să lucrezi cu mine pentru asta. Te vei angaja să utilizezi cât mai bine competenţa ta profesională şi-mi vei spune ce compensaţie doreşti în schimbul serviciului tău.

Comunicarea directă

Eric Berne insistă că atât clientul, cât şi terapeutul, trebuie să aibă toate informaţiile despre ceea ce s-a petrecut în lucrul lor comun. Acest lucru decurge din principiul conform căruia oamenii sunt OK şi că toţi oamenii au capacitatea de a gândi.

În practica AT, clientul are acces la dosarul său şi terapeutul îşi încurajează clientul să cunoască AT, ceea ce înseamnă că şi clientul are parte egală în procesul schimbării.

Pentru a facilita comunicarea, ideile din AT sunt exprimate într-un limbaj simplu: în locul cuvintelor lungi, derivate din latină sau greacă, pe care le găsim frecvent în alte ramuri ale psihologiei, AT vorbeşte în termenii obişnuiţi: Părinte, Adult, Copil, joc, script, stroke.

Unele persoane pot deduce că acest limbaj simplu acoperă o gândire superficială: aceştia se înşală. Chiar dacă AT utilizează un limbaj simplu, este o teorie profundă şi minuţios gândită.

Partea a II-a REPREZENTAREA PERSONALITĂŢII

Modelul stărilor eului

Capitolul 2MODELUL STĂRILOR EULUI

7

Evocaţi ultimile douăzeci şi patru de ore din viaţa voastră. Au existat momente în această perioadă când aţi acţionat, gândit, simţit exact ca atunci când eraţi copii?

Au existat alte momente în care v-aţi comportat, gândit, simţit într-o manieră copiată de la părinţi sau de la alte persoane care au jucat pentru voi rolul de părinte?

Au existat şi alte ocazii în care comportamentul, gândurile şi sentimentele voastre au fost pur şi simplu o reacţie imediată la ceea ce s-a întâmplat în jurul vostru în acel moment? În aceste momente, aţi reacţionat ca adultul care sunteţi azi, fără a recădea în copilăria voastră.

Acum, luaţi-vă timp pentru a nota cel puţin un exemplu din fiecare din aceste trei modele de a vă comporta, gândi, simţi pe care vi le-aţi amintit din aceste ultime douăzeci şi patru

de ore.

Aţi făcut primul vostru exerciţiu, servindu-vă de modelul stărilor eului.Să examinăm asta. Aţi trecut în revistă trei metode diferite de a fi, fiecare

constând dintr-un ansamblu de comportamente, de gânduri şi sentimente.Cât timp mă comport, gândesc şi simt ca atunci când eram copil, se spune

că sunt în starea eului de Copil.Cât timp mă comport, gândesc şi simt într-o manieră copiată de la părinţii

mei sau de la alte figuri parentale, se spune că sunt în starea eului de Părinte.Şi cât timp mă comport, gândesc şi simt într-o manieră care este o reacţie

imediată aici şi acum, la evenimentele care se produc în jurul meu, utilizându-mi capacităţile mele adulte, se spune că sunt în starea eului de Adult.

În practica AT cotidiană, spunem pur şi simplu: eu sunt „în Copil”, „în Părinte”, „în Adult”.

Punând cele trei stări ale eului împreună, obţinem reprezentarea personalităţii prin modelul stărilor eului, model care reprezintă inima teoriei AT. S-a convenit să fie reprezentate sub forma a trei cercuri suprapuse (Figura 2.1).

Deoarece facem frecvent referiri la aceste trei stări ale eului prin iniţialele lor, această diagramă se mai numeşte şi diagrama PAC.

Versiunea de bază a diagramei, în care cercurile stărilor eului nu sunt subdivizate, poartă numele de diagrama structurală de ordinul I. Vom descoperi diagrama de ordinul II în detaliu, într-un alt capitol.

Procesul de analiză a personalităţii în termeni de stări ale eului poartă numele de analiză structurală1.

Exemple de schimbări ale stărilor eului

Jane merge cu maşina pe o stradă cu circulaţie mare. În fiecare secundă, ea observă poziţia şi viteza maşinilor din jur. Este atentă la panourile de semnalizare, păstrează controlul maşinii şi se adaptează la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei. În acest moment, este în starea eului de Adult.

Apoi, un alt şofer o depăşeşte şi îi taie brusc calea. Pentru o fracţiune de secundă, lui Jane îi este frică să nu-l lovească. Aruncă o privire în oglinda

8

retrovizoare, vede că nu este nimeni în spate şi încetineşte uşor, astfel încât coliziunea este evitată. În tot acest timp, ea a rămas în starea eului de Adult. Sentimentul de teamă a fost potrivit situaţiei periculoase de moment, ajutându-i corpul să aibă reacţii mai rapide, pentru a evita coliziunea.

Apoi, celălalt şofer dispărând, Jane scutură capul şi strânge buzele cu un aer dezaprobator. Se întoarce spre pasagerul său şi spune: „Nu ar trebui să li se permită şoferilor de acest gen să conducă!”. În acest moment, Jane a trecut în starea eului de Părinte. Mică fiind, era aşezată deseori lângă tatăl său când acesta conducea şi îl observase în timp ce îşi manifesta dezaprobarea văzând alţi şoferi care făceau erori: el îşi scutura capul şi îşi strângea buzele, exact în acelaşi fel.

Un minut sau două mai târziu, Jane parchează şi se îndreaptă spre birou. Privindu-şi ceasul, realizează că, din cauza traficului intens, a întârziat la întâlnirea cu şefa ei. Inima i-a stat în loc şi pentru o clipă este cuprinsă de panică. A intrat acum în starea eului de Copil. A reînnodat vechile amintiri, de când

9

ajungea târziu la şcoală şi se temea de pedeapsa pe care îşi imagina că profesoara i-ar fi aplicat-o. Sentimentul său de panică este o reacţie la aceste amintiri vechi şi nu la ceva ce i se poate întâmpla acum.

În acest moment, Jane nu este conştientă că trăieşte o scenă din copilărie. Dacă aţi întreba-o: „Această situaţie îţi aminteşte de copilărie?”, se poate întâmpla una din următoarele două situaţii: sau îşi aminteşte această scenă veche din clasă, în mod conştient sau a îngropat adânc aceste amintiri dureroase şi profunde şi nu şi le aminteşte imediat. Îi va lua probabil mai mult timp, poate chiar va face terapie, pentru a-şi aduce în conştiinţă aceste amintiri îndepărtate.

În timpul în care retrăieşte gândurile şi sentimentele din copilărie, Jane are comportamentele pe care le-a avut acum atât de lung timp în urmă, la şcoală: inima îi bate puternic, duce mâna la gură, ochii i se măresc şi transpiră uşor.

Apoi, după câteva minute, Jane îşi revine: „Ei, stai puţin, de ce mi-e frică? Şefa mea este o femeie de bun simţ şi va înţelege de ce am întârziat. Oricum, putem recupera timpul pierdut luând puţin din pauza de cafea.” Jane a revenit în starea de Adult. Pasagerul o vede detensionându-se şi luându-şi mâna de la gură. Figura i se luminează şi râde. Râsul său este al femeii adulte şi este diferit de cotcodăcitul nervos al fetiţei speriate.

Înainte de a continua, reveniţi la exemplele pe care le-aţi notat când aţi fost în Copil, Părinte şi Adult în ultimele douăzeci şi patru de ore.

Starea eului de CopilEvocaţi fiecare dată când aţi fost în starea eului de Copil. Notaţi sentimentele pe care le-aţi

încercat. Vă poate ajuta dacă rejucaţi scena.Notaţi apoi ce aţi gândit. Puteţi avea acces mai uşor la gândurile din Copil, întrebându-vă:

„Ce-mi spuneam în cap?”. Căutaţi ceea ce vă spuneaţi despre voi, despre alţii şi despre lume în general.

Ultimul punct: notaţi cum vă comportaţi când sunteţi în starea de Copil. O modalitate bună constă în a juca voi înşivă rolul de Copil în faţa unei oglinzi. Verificaţi dacă aceste sentimente, gânduri şi comportamente sunt repetiţia sentimentelor, gândurilor şi comportamentelor pe care le-aţi avut când eraţi copil. Ce vârstă aveaţi în fiecare din aceste situaţii?

Starea eului de PărinteÎn mod similar, notaţi ansamblul asociat de sentimente, gânduri şi comportamente din

fiecare exemplu în care aţi fost în starea de Părinte. Încă o dată, rejucaţi scena dacă o doriţi.Puteţi să aveţi acces la gândurile din Părinte, întrebându-vă: „Ce îi aud pe mama şi pe

tata, spunându-mi în cap?”. Sau poate că vocea pe care o auziţi aparţine unui alt membru al familiei: mătuşă, unchi, bunic sau chiar un profesor.

Verificaţi dacă, în momentele când vă aflaţi în Părinte, copiaţi comportamentele, gândurile şi sentimentele părinţilor sau ale altor figuri parentale. Vă va fi cu siguranţă uşor să identificaţi persoana pe care o copiaţi în fiecare caz.

Starea eului de AdultÎn sfârşit, notaţi ansamblul de comportamente, gânduri şi sentimente pe care le-aţi

identificat în momentele când eraţi în Adult.Pentru a distinge Adultul de Părinte şi de Copil, întrebaţi-vă: „Acest comportament, acest

gând sau acest sentiment a fost o manieră potrivită pentru un adult de a reacţiona la ceea ce s-a întâmplat în acel moment?” Dacă răspunsul este „da”, atunci consideraţi-l ca pe un răspuns

Adult.

10

Poate veţi observa că, pentru momentele în care eraţi în Adult, veţi nota comportamente şi gânduri, dar nu şi sentimente. Cel mai frecvent, ştim să abordăm realitatea de azi în mod eficient fără sentimente. Cu toate acestea, avem capacitatea de a simţi emoţii în momentele în care suntem în Adult.

Cum puteţi face diferenţa dintre sentimentele din Adult şi cele din Copil ? Sentimentele din Adult sunt un răspuns adecvat la situaţia imediată. Amintiţi-vă momentul în care lui Jane i-a fost frică atunci când maşina i-a tăiat calea în mod periculos, emoţia sa i-a accelerat reacţiile şi a ajutat-o să evite accidentul.

Dacă este prima dată când întâlniţi noţiunea de stări ale eului, poate ezitaţi să recunoaşteţi dacă anumite gânduri, sentimente sau comportamente aparţin Adultului, Părintelui sau Copilului. Dacă este aşa, nu vă neliniştiţi. La sfârşitul lecturii, făcând exerciţiile, veţi avea numeroase ocazii de a vă perfecţiona acestă aptitudine importantă, de a diferenţia stările eului.

Pentru a avea o personalitate sănătoasă şi echilibrată, avem nevoie de toate cele trei stări ale eului. Avem nevoie de Adult pentru a rezolva problemele aici şi acum şi pentru a aborda viaţa într-o manieră adaptată şi eficientă. Pentru a fi în armonie cu societatea, avem nevoie de ansamblul de reguli din Părinte. Iar în Copil găsim spontaneitatea, creativitatea şi intuiţia de care ne bucuram când eram copii.

Definiţia stărilor eului

Eric Berne definea starea eului ca un ansamblu constant de gânduri şi trăiri, direct asociat unui ansamblu corespunzător de comportamente2.

El a ales aceste cuvinte intenţionat şi acest lucru merită efortul de a clarifica ce înseamnă această definiţie. În primul rând, Berne spune că fiecare stare a eului se defineşte printr-o combinaţie de sentimente şi de trăiri care se manifestă în mod constant împreună. De exemplu, când Jane a realizat că a întârziat la întâlnirea sa, a început să retrăiască amintirile în care se temea că va fi pedepsită. În acelaşi timp, se simţea panicată. Dacă aţi întreba-o, ar confirma că, retrăind această experienţă din copilărie, de fiecare dată trăieşte în acelaşi timp şi emoţiile din copilărie. Toate amintirile pe care Jane le are în legătură cu experienţele din copilărie şi sentimentele care le însoţesc sunt definite ca aparţinând stării eului de Copil.

Apoi, Berne spune despre comportamentele tipice fiecărei stări a eului că acestea apar mereu împreună. Dacă o observ pe Jane un timp, voi putea confirma că ea manifestă trei ansambluri distincte de semnale comportamentale.

11

Un ansamblu definit Adult, un altul Părinte şi un altul Copil. Semnalele care compun fiecare ansamblu apar împreună de fiecare dată şi există o diferenţă marcantă între un ansamblu şi altul.

De exemplu, când Jane deschide ochii, începe să transpire uşor şi bătăile inimii se accelerează, este de prevăzut că îşi va duce mâna la gură. Aceste semnale compun o parte dintr-un ansamblu care este definit ca starea eului de Copil a lui Jane. Dacă aş observa-o un timp, aş putea nota o multitudine de alte comportamente care ar aparţine acestui ansamblu. De exemplu, îşi va înclina capul şi îşi va mişca picioarele. Dacă vorbeşte, vocea sa va avea o intonaţie mai înaltă şi va tremura.

Aş putea continua să fac o listă de acest gen, în ceea ce priveşte comportamentele care denotă în mod constant stările eului de Părinte şi Adult ale lui Jane.

Să revenim la definiţia lui Berne, pentru a pune în lumină expresia „direct asociat unui”. După el, în timp ce sunt în contact cu sentimentele şi trăirile care definesc o stare a eului anume, manifest în mod egal comportamente care definesc această stare a eului. De exemplu, în timp ce Jane retrăieşte amintirile din copilărie, când întârzia la şcoală şi când resimţea panica pe care o simţea atunci, ea prezintă de asemenea un ansamblu de comportamente pe care le manifesta în copilărie. Aceste comportamente sunt direct asociate sentimentelor şi trăirilor sale şi toate relevă Copilul său.

Interesul pentru modelul stărilor eului este că acesta ne permite să stabilim relaţii fiabile între comportamente, trăiri şi sentimente. Dacă voi mă vedeţi manifestând ansamblul coerent de comportamente care relevă Copilul meu, puteţi presupune, fără riscul de a vă înşela, că retrăiesc experienţe şi sentimente din copilăria mea. Dacă vedeţi că acest comportament se schimbă, că încep să emit semnale care definesc Adultul meu, puteţi deduce în mod rezonabil că trăirile şi sentimentele mele sunt acelea ale unui adult, care reacţionează aici şi acum. Când comportamentele mele exterioare par copiate după acelea ale părinţilor mei, puteţi spune că interior retrăiesc sentimente şi experienţe pe care le-am copiat de la ei.

Reveniţi acum asupra exemplelor pe care le-aţi notat în legătură cu Copilul vostru, Părintele vostru şi Adultul vostru în timpul ultimelor douăzeci şi patru de ore.

Verificaţi dacă sentimentele şi gândurile pe care le-aţi notat din Copil formează pentru voi un ansamblu coerent şi concordant.

Verificaţi, de asemenea, dacă comportamentele pe care le-aţi notat pentru Copilul vostru formează un ansamblu coerent.

Verificaţi dacă aceste comportamente din Copil sunt asociate într-o manieră constantă sentimentelor şi gândurilor Copilului vostru.

Urmaţi aceste trei etape pentru comportamentele, gândurile şi sentimentele Părintelui şi Adultului vostru.

Comparaţi cele trei ansambluri de comportamente, gânduri şi sentimente pe care le-aţi notat ca definitorii pentru cele trei stări ale eului vostru. Verificaţi dacă cele trei ansambluri sunt

în mod clar distincte unul de altul.

12

Distincţiile între stările eului sunt reale?

Făcând exerciţiile din acest capitol, aţi putut verifica până aici dacă propriile voastre sentimente, gânduri şi comportamente concordă cu modalitatea indicată în diagrama stărilor eului. Dar în ce fel această diagramă se aplică oamenilor în general?

Pentru a aduna elementele necesare, avem nevoie să utilizăm metode de observaţie care să elimine pe cât se poate ideile preconcepute ale observatorului. Trebuie să analizăm rezultatele într-un mod care să ne permită să judecăm dacă acestea sunt sau nu rezultatul hazardului. O dată ce am ales metodele potrivite observaţiei şi analizei, le vom putea utiliza pentru a aprofunda două întrebări:

(1) Oamenii manifestă trei ansambluri coerente şi clar diferite de comportamente care corespund definiţiei noastre privind stările eului?

(2) Trăirile şi sentimentele pe care oamenii le raportează sunt legate de ansamblul comportamental într-o manieră conformă cu ceea ce putem aştepta de la diagramă?Există acum un ansamblu substanţial de observaţii pentru a susţine un

răspuns pozitiv la aceste două întrebări. Mai multe informaţii puteţi afla din bibliografia aferentă acestui capitol3.

Stările eului, supraeul, eul şi idul

Tripla diviziune a personalităţii din diagrama stărilor eului ne aminteşte o altă schemă în trei părţi: cele „trei compartimente psihice”, a căror existenţă a fost propusă de Sigmund Freud: supraeul, eul şi idul.

Este evident că cele două scheme sunt similare. La prima vedere, Părintele seamană cu supraeul, care „observă şi judecă, ordonează, corectează şi ameninţă”. Adultul prezintă similarităţi cu eul, care testează realitatea. Copilul are aerul de a semăna cu idul, sediul pulsiunilor şi instinctelor necenzurate.

Această asemănare între cele două modele nu este uimitoare, dat fiind că Berne a avut o formaţie de analist freudian. Dar unii comentatori merg mai departe şi spun că Părintele, Adultul şi Copilul lui Berne nu sunt decât versiuni banalizate ale celor trei compartimente psihice ale lui Freud. Aici se înşeală, deoarece Berne, în primele sale scrieri, a arătat foarte minuţios diferenţa existentă între modelul său şi cel al lui Freud.

În primul rând şi cel mai important, Părintele, Adultul şi Copilul sunt definite în termeni de semne comportamentale observabile. Supraeul, eul şi idul nu sunt decât concepte pur teoretice. Nu puteţi, privindu-mă şi ascultându-mă, să decideţi dacă sunt sau nu în „supraeu”. Dar puteţi, observându-mă, să judecaţi dacă sunt în Părinte.

Apoi, stările eului desemnează persoane având o identitate anume, pe câtă vreme cele trei componente psihice ale lui Freud sunt generale. Când o persoană se află în Părinte, nu se comportă într-o manieră generală definită ca „parentală”; ea rejoacă comportamente, sentimente şi gânduri ale unuia dintre părinţi sau ale unei figuri parentale. Când este în Copil, nu se va comporta pur şi simplu într-o

13

manieră „infantilă”; va reproduce comportamente pe care le avea în copilărie, cât şi sentimentele şi gândurile asociate.

Părintele, Adultul şi Copilul înglobează fiecare influenţele emanate din supraeu, eu şi id. Berne a arătat că o persoană în Părinte va reproduce „comportamentul global al tatălui său, al mamei sale, inclusiv inhibiţiile, raţionamentele şi pulsiunile sale”. În acelaşi mod, stările eului de Adult şi Copil implică propriile lor inhibiţii, raţionamente şi pulsiuni.

Berne a plecat de la modelul lui Freud şi a adoptat noţiunea de stare a eului de la Paul Federn, adică stări distincte în care eul se manifestă la un moment dat. Mai târziu le-a clasificat în trei stări ale eului, observabile prin comportament, pe care le-a numit Părinte, Adult şi Copil.

Modelul lui Freud şi diagrama stărilor eului nu se suprapun şi nu sunt acelaşi lucru, dar nu se contrazic; sunt pur şi simplu două modalităţi diferite de a prezenta personalitatea4.

Stările eului sunt cuvinte, nu obiecte

Nu puteţi pune o stare a eului într-o roabă şi nici nu puteţi să o cântăriţi sau să o atingeţi. Nu puteţi să o găsiţi în nici o parte a corpului sau a creierului şi aceasta deoarece starea eului nu e un obiect, ci un termen pe care-l folosim pentru a desemna un ansamblu de fenomene, adică un ansamblu asociat de sentimente, gânduri şi comportamente. În acelaşi fel, Părintele, Adultul şi Copilul nu sunt lucruri: sunt denumiri care servesc diferenţierii celor trei ansambluri diferite de gânduri, sentimente şi comportamente pe care le-am discutat în acest capitol.

Deseori, în practica AT, oamenii vorbesc despre stările eului ca şi cum ar fi „lucruri pe care le avem”. Auziţi fraze de genul:

„Copilul meu vrea să se amuze” sau „Aveţi un Adult solid”.Problema este că, exprimându-ne aşa, riscăm să glisăm spre credinţa că

stările eului au o formă de viaţă a lor, diferită de a persoanei despre care vorbim. Bineînţeles, nu este cazul. Nu este „Copilul meu” cel care vrea să se amuze; sunt eu cel care vreau să mă amuz şi poate că sunt în Copil când vreau asta. Nu este vorba că am un „Adult solid”; este mai degrabă faptul că eu am o bună capacitate de a face lucruri într-o manieră asociată în general Adultului, cum ar fi să înfrunt realitatea sau să evaluez posibilităţile.

Pe parcursul cărţii vom evita să prezentăm lucrurile ca şi cum stările eului ar fi „obiecte”.

Modelul ultrasimplificat

După ce Games People Play a devenit un best-seller la mijlocul anilor ’60, AT a devenit o „psihologie la modă”. Unii autori sau comentatori au fost entuziasmaţi de acest succes comercial şi pentru a se vinde mai bine AT, au diluat unele idei originale ale lui Berne, punând accent pe unele trăsături

14

marcante, care au fost imediat înţelese şi au lăsat deoparte unele aspecte care necesitau o reflexie aprofundată sau o observaţie mai riguroasă.

În această perioadă, o versiune ultrasimplificată a modelului stărilor eului s-a propagat, iar acest model banalizat există încă. Aceasta este rădăcina neînţelegerilor interminabile care există între practicienii AT şi profesioniştii din alte discipline.

Să urmărim acest model ultrasimplificat. Vă propunem să nu îl utilizaţi. Nu o vom face niciodată în această carte. Îl vom prezenta pentru a-l recunoaşte în literatura AT.

Ce propune acest model ultrasimplificat? El spune pur şi simplu: „Când sunt în Adult, gândesc; când simt, sunt în Copil şi când fac judecăţi de valoare, sunt în Părinte”. Şi gata! Nu e de mirare că observatorii profesionişti din afara AT, văzând acest model prezentat ca pivot central al teoriei, au strigat stupefiaţi: „Asta e tot ?”.

Vă puteţi întreba în ce fel modelul ultrasimplificat seamănă cu versiunea reală. Adevărul este că există asemănări: modelul ultrasimplificat prezintă unele caracteristici tipice fiecărei stări ale eului, dar omite unele care sunt esenţiale.

Să privim întâi sâmburele de adevăr care există în modelul ultrasimplificat: care sunt asemănările cu modelul real?

Ştiţi că atunci când sunt în Adult, reacţionez aici şi acum, cu toate resursele disponibile ale unui adult. În general, aceasta implică o rezolvare a problemei pe calea „gândirii”. Dacă cineva mă observă, probabil va spune că mă „gândesc”.

Dacă trec în Copil, încep să reproduc comportamente, sentimente şi gânduri din copilărie. Copiii, mai ales cei mici, abordează lumea în mod esenţial prin simţire. În consecinţă, când sunt în Copil, cel mai des „simt”. În aceste momente, un observator va confirma că am aerul „de a exprima sentimente”.

Când sunt în Părinte, copiez comportamentele, gândurile şi sentimentele unuia dintre părinţi sau ale unei figuri parentale, aşa cum mi-a apărut acea persoană în copilărie. Pentru un copil, pare că părinţii petrec mult timp pentru punerea în practică a regulilor privind ceea ce se face sau pentru a emite judecăţi despre lume. Astfel, mare parte a timpului când mă aflu în Părinte fac ceea ce făceau părinţii mei şi fac judecaţi de valoare despre „ce s-ar cuveni şi ce ar trebui”.

Deci, modelul ultrasimplificat ne dă unele indicaţii simple pentru a recunoaşte stările eului: când sunt în Adult, deseori gândesc; în Copil, deseori simt şi când sunt în Părinte, deseori emit judecăţi de valoare.

Dar aceste manifestări evidente ale stărilor eului sunt departe de a ne da descrierea totală a fiecărei stări ale eului. Acest model ultrasimplificat omite complet menţionarea faptului că pot gândi şi simţi şi aduce judecăţi de valoare din fiecare stare a eului.

Un defect şi mai grav al modelului ultrasimplificat este faptul că nu spune nimic despre dimensiunea temporală a stărilor eului. Berne a pus accentul, de nenumărate ori, că Părintele şi Copilul sunt ecouri din trecut. În Copil, reproduc comportamente, gânduri şi sentimente ale propriului meu trecut, ale copilăriei mele. Când sunt în Părinte, mă angajez în comportamente, gânduri şi sentimente pe care le-am copiat în trecut de la părinţii mei sau de la celelalte figuri

15

parentale. Doar când sunt în Adult reacţionez la situaţii cu toate resursele mele actuale de adult.

După această trecere în revistă, vom abandona modelul ultrasimplificat, care convine de minune ca subiect pentru cărţile superficiale sau pentru conversaţiile de după cină, dar care nu serveşte prea mult pentru a arăta ceea ce este AT în realitate. În această carte vom rămâne legaţi de versiunea originală a lui Berne privind modelul stărilor eului.

Capitolul 3ANALIZA FUNCŢIONALĂ A STĂRILOR EULUI

În acest capitol şi în capitolul următor, vom studia mai detaliat stările eului, considerându-le în termeni de structură şi de funcţie.

Diagrama structurală arată ce conţine fiecare stare a eului. Diagrama funcţională divizează stările eului, pentru a arăta cum sunt utilizate.

Într-o manieră mai formală, se spune că diagrama structurală defineşte conţinutul stărilor eului şi că diagrama funcţională le defineşte procesele.

STRUCTURĂ = „CE” = CONŢINUT

FUNCŢIE = „CUM” = PROCES

Diagrama funcţională (Figura 3.1) este probabil mai uşor de înţeles când o întâlnim prima oară, de aceea vom începe cu ea1.

Copilul Adaptat şi Copilul Liber

Imaginaţi-vă că sunt în Copil; mă comport, gândesc şi simt ca în copilărie. Cea mai mare parte a timpului când eram copil, mă adaptam la exigenţele

părinţilor mei sau ale altor figuri parentale. Am învăţat că, pentru a ieşi, trebuia să fiu politicos cu vecinii, chiar dacă nu-i iubeam. Când aveam nevoie să-mi şterg mucii, luam o batistă, în loc să mi-i şterg de mânecă, chiar dacă mâneca îmi era mai la îndemână. Foarte devreme în viaţă, am dedus că tatăl meu mă plăcea mai mult când eram liniştit, aşa că, în prezenţa lui, eram liniştit. Mamei îi plăcea să râd şi nu avea aerul că aprecia dacă plângeam sau eram furios; atunci, în timp ce eram cu ea, cea mai mare parte a timpului râdeam, chiar dacă uneori eram trist şi-mi venea să plâng sau dacă eram furios şi-mi venea să ţip la ea.

Ca adult, reiau deseori aceste metode de a mă comporta, decise în copilărie, pentru a mă adapta la ceea ce părinţii aşteptau de la mine. Când fac asta, se spune că sunt în partea numită Copil Adaptat din Copil.

Existau şi alte momente în copilărie când mă revoltam împotriva acestor reguli pe care mi le impuneau părinţii şi împotriva tuturor aşteptărilor pe care

16

păreau că le aveau de la mine. Când tatăl meu era întors cu spatele, făceam grimase oribile către fetiţa de lângă mine. Şi, uneori când eram singur, mă ştergeam de muci pe mânecă, deoarece mă săturasem de blestemata de batistă. Existau chiar zile în care mă simţeam aşa rău pentru că trebuia să râd când mama era acolo, că stăteam special bosumflat.

Când mă comportam aşa, era ca şi cum m-aş fi comportat exact invers faţă de regulile părinţilor mei, în loc de a mă adapta la ceea ce aşteptau ei.

În viaţa de adult, încă îmi vine să mă revolt aşa şi deseori nu sunt conştient că această conduită este o revoltă. Când şeful îmi dă de făcut o treabă dificilă, descopăr că „nu am destul timp” pentru a o termina în detaliu. De fapt, dispun de acelaşi timp ca toţi ceilalţi, douăzeci şi patru de ore pe zi. Spunându-i patronului că nu am timp să termin, simt o satisfacţie secretă: „Asta te va învăţa minte”. Când aveam patru ani, trăiam aceeaşi satisfacţie rebelă când îi arătam mamei că nu mă poate face să mănânc ultimul cartof din farfurie.

Când mă revolt astfel, reacţionez raportându-mă tot la regulile din copilărie, aşa că se spune că mă aflu de asemenea în Copilul Adaptat.

Unii autori AT, printre care şi primii, considerau revolta ca aparţinând unei părţi distincte pe care o numeau Copilul Rebel. Veţi găsi poate acest termen în

17

unele opere moderne. În această carte noi urmărim practica actuală curentă, care consideră revolta ca făcând parte din ansamblul comportamentelor de Copil Adaptat.

Existau momente în copilăria mea, când mă comportam independent de presiunile părinţilor mei. În acele momente, nu mă adaptam aşteptărilor lor şi nu mă revoltam împotriva lor. Eram pur şi simplu aşa cum vroiam. Când surâsul meu familiar murea, plângeam pentru că eram trist. Când sora mea mă împingea, mă înfuriam şi o împingeam şi eu. Am petrecut ore citind poveşti cu plăcere şi făcând puzzle, nu pentru a face plăcere părinţilor mei, ci pentru mine.

Când mă aflu în Copil, ca adult, se întâmplă uneori să am astfel de comportamente infantile, fără nici o cenzură. Atunci, se spune că mă aflu în Copilul Liber din Copil. Folosim şi expresia Copil Natural, pentru a desemna această parte din Copil.

Deci, în diagrama funcţională, Copilul este divizat în Copil Adaptat şi Copil Liber. Figura 3.1 prezintă acest lucru prin cercul Copil divizat în două.

Copilul Adaptat pozitiv şi negativ

Ca adulţi, cu toţii petrecem o mare parte a timpului în Copil Adaptat. Există mii de reguli cărora trebuie să ne supunem, pentru a trăi şi a fi acceptaţi în lume. În viaţa de zi cu zi, nu reflectăm în mod constant la aceste reguli înainte de a decide dacă să le urmăm. Înainte de a traversa o stradă, privesc la stânga şi la dreapta, aşa cum tatăl meu şi profesorii mei au insistat să o fac când m-am dus prima oară la şcoală singur. Când sunt la masă, la un dineu şi vreau legumele, spun „vă rog”. Am învăţat să fac acest lucru în copilărie, automat, pentru că am învăţat că oamenii mă considerau prost crescut dacă nu făceam aşa. Şi dacă mă comportam grosolan, îmi lua mai mult timp pentru a obţine legumele.

În acest fel, ne sunt de folos comportamentele de Copil Adaptat. Reproducând aceste scheme privind respectarea regulilor, obţinem deseori, într-o manieră agreabilă, ceea ce dorim pentru noi şi pentru alţii. Şi economisim astfel o mare cantitate de energie mentală. Imaginaţi-vă doar ce ar fi să regândiţi mereu maniera de a vă aşeza la masă!

Putem vorbi de Copil Adaptat pozitiv pentru a descrie manierele eficace de comportament, plecând din Copilul Adaptat. Unii autori folosesc şi expresia Copil Adaptat OK.

Prin opoziţie, spunem că suntem în Copilul Adaptat negativ (sau non OK), când reproducem modele de comportament din copilărie, care nu sunt adaptate situaţiei noastre de adult. Mic fiind, am învăţat, fără îndoială, că mijlocul cel mai bun pentru a obţine atenţie de la mama şi de la tata era acela de a fi bosumflat. Acum, ca adult, încă îmi vine uneori să mă bosumflu, sperând să obţin ceea ce vreau. În acest caz, ignor opţiunea pe care o am ca adult, care constă în a cere simplu şi direct ceea ce vreau.

18

Sau, aş fi putut decide în copilărie că nu era prudent de a mă prezenta într-o manieră oarecare, în faţa oamenilor. Poate că mama mi-a dat o palmă pentru că „o faceam pe interesantul”. Poate că unii din colegii mei mă necăjeau când citeam în clasă. Acum, adult fiind, dacă mi se cere să vorbesc în public, roşesc, bâigui, mă bâlbâi, simţindu-mă jenat şi îmi spun „Sunt zero ca orator!”. Când de fapt, aici şi acum, sunt perfect capabil de a vorbi şi această situaţie nu implică nici un risc pentru mine.

La un moment sau altul, toţi abordăm scheme de comportament din Copilul Adaptat negativ. Veţi vedea mai târziu de ce se întâmplă asta. Unul din scopurile schimbării personale, în AT, este de a înlocui vechile scheme prin altele noi, care pot utiliza opţiunile noastre de adult.

Copil Liber pozitiv şi negativ

Comportamentele din Copilul Liber pot fi clasificate de asemenea în pozitive (OK) sau negative (non OK). A spune ca „sunt în Copil Liber” semnifică că adopt comportamentele din copilărie care nu se supun regulilor sau limitărilor din Părinte. Ele pot fi eficace sau îmi pot face viaţa de adult mai frumoasă şi sunt deci clasificate ca pozitive. Presupuneţi, de exemplu, că în copilărie, am decis să mă adaptez părinţilor mei şi să nu-mi exprim niciodată furia. În viaţa adultă, fără a-mi da seama, urmez poate aceeaşi strategie. Reţinându-mi furia, pot deveni depresiv sau tensionat fizic. Şi apoi, în cursul terapiei, decid să-mi exprim furia. Izbind furios o pernă, mobilizez în sfârşit această energie necenzurată din Copilul Liber, pe care mă îndârjesc să o reprim de ani. Fără îndoială, după asta mă voi simţi mai bine şi mai detensionat fizic.

În acelaşi fel, mulţi dintre noi îşi trăiesc viaţa de adult agăţaţi încă de sentimentele refulate din Copil, de tristeţe, de frică sau de dorinţa contactului fizic. Când exprimăm aceste emoţii într-un context protejat, adoptăm un comportament pozitiv de Copil Liber.

Există şi alte momente în care comportamentul de Copil Liber este clar negativ. Dacă râgâi fară discreţie în timpul unui mare dineu, îmi satisfac dorinţa irepresibilă a Copilului meu Liber, care nu are cenzură. Dar, consecinţele în plan social sunt fără îndoială mult mai dezagreabile pentru mine, decât dacă mi-aş fi reţinut râgâiala. La un nivel mai serios, pot adopta un comportament negativ din Copilul meu Liber, conducând o motocicletă, cu mare viteză, pe o stradă aglomerată, punând în pericol viaţa mea şi pe a altora.

Evocaţi ultimele douăzeci şi patru de ore. Notaţi momentele în care aţi fost în Copilul Adaptat pozitiv. Care au fost comportamentele voastre în fiecare situaţie? Vă amintiţi situaţia din copilărie pe care o rejucaţi? Faceţi acelaşi lucru pentru momentele când aţi fost în Copilul Adaptat negativ, Copilul Liber pozitiv şi Copilul Liber negativ.

Luaţi-vă un minut pentru a scrie toate cuvintele care vă vin, pentru a descrie pe cineva în Copilul Adaptat pozitiv. (Dacă sunteţi într-un grup, altcineva poate nota pentru voi).

Faceţi acelaşi lucru pentru a descrie pe cineva din Copilul său Adaptat negativ, din Copilul

său Liber pozitiv, din Copilul său Liber negativ.

19

Părintele Normativ şi Părintele Grijuliu

Într-o perioadă din copilăria mea, părinţii îmi spuneau ce trebuia să fac, mă controlau şi mă criticau: „Treci în pat! Nu fugi pe stradă! Şterge-ţi nasul! Asta e o treabă bună, prostească, inteligentă, răutăcioasă, justă, injustă...”. Când mă comport, copiindu-i pe ai mei în acest rol, spunem că sunt în Părintele Normativ (uneori denumit Părinte Critic).

În alte momente, părinţii mei aveau grijă şi se ocupau de mine. Mama mă mângâia, tata îmi citea poveşti înainte de a adormi. Când cădeam şi mă loveam la genunchi, tata sau mama mă consolau şi mă pansau. Când repet comportamentele părinţilor mei când se ocupau de mine, spunem că sunt în Părintele Grijuliu.

Exprimăm această subdiviziune a părintelui funcţional, divizând cercul Părinte în două, ca şi pentru Copil (vezi Figura 3.1).

Părintele Normativ şi Părintele Grijuliu pozitiv şi negativ

Unii autori AT diferenţiază subdiviziunile pozitive şi negative ale fiecărei părţi din Părinte (termenii „OK” şi „non OK” sunt uneori utilizaţi). După ei, ne aflăm în Părintele Normativ pozitiv când directivele din Părinte ţin seama de ceilalţi, cu scopul de a-i proteja şi a le promova binele. Un medic poate da un ordin unui pacient: „Nu mai fuma! Nu-ţi face bine!”, repetând astfel comportamentul părinţilor săi de când era mic: „Nu ieşi în stradă, nu trece în faţa maşinilor!”

Părintele Normativ negativ descrie comportamentele parentale care implică umilirea (devalorizarea) altuia. De exemplu, patronul care îi spune secretarei, pe un ton arţăgos: „Aţi făcut încă o greşeală!”, reproducând intonaţia şi gesturile unui profesor irascibil, care îi spusese acelaşi lucru când avea 6 ani.

Părintele Grijuliu pozitiv implică o bunăvoinţă emanată dintr-o poziţie de respect autentic pentru persoana ajutată. Părintele Grijuliu negativ semnifică că „ajutorul” acordat este dat plecând dintr-o poziţie de superioritate, care îl devalorizează pe celălalt. Un comportament de Părinte Grijuliu pozitiv ar fi acela de a spune unui coleg de serviciu: „Vrei să te ajut să faci asta? Dacă da, spune-mi”. Acelaşi lucru, dar negativ, ar fi să mergi spre el şi să-i spui: „Ei bine, o să te ajut să faci asta”, luându-i lucrul din mână şi terminându-l în locul lui. „Mama sufocantă” este un exemplu clasic de comportament din Părintele Grijuliu negativ.

Revedeţi-vă ziua şi notaţi momentele în care v-aţi comportat din Părintele Normativ cu ceilalţi. În ce moment din Părintele Normativ pozitiv? dar din Părintele Normativ negativ? Vă amintiţi pe care părinte sau figură parentală copiaţi de fiecare dată?

Faceţi acelaşi lucru pentru momentele din zi cînd v-aţi comportat din Părintele Grijuliu negativ sau Părintele Grijuliu pozitiv (în grup, discuţii).

Luaţi-vă un moment pentru a scrie toate cuvintele care vă vin pentru a descrie pe cineva din Părintele Normativ pozitiv (în grup, discuţii).

20

Faceţi acelaşi lucru, pe rând, pentru Părintele Normativ negativ, Părintele Grijuliu pozitiv şi

Părintele Grijuliu negativ.

Adultul

În diagrama funcţională, Adultul nu este subdivizat de obicei. Noi clasificăm un comportament ca Adult atât timp cât este o reacţie la o situaţie aici şi acum şi utilizează toate resursele individului ca adult.

Am trecut în revistă acum toate poziţiile din diagrama funcţională, Figura 3.1.

Dacă vreau să spun în ce stare funcţională a eului sunteţi, trebuie să o deduc din comportamentul vostru. Este motivul pentru care aceste subdiviziuni funcţionale sunt denumite şi descrieri comportamentale.

Egograma

Care este importanţa fiecărei părţi a stărilor eului în cadrul personalităţii voastre? Pentru a reprezenta acest lucru, Jack Dusay a elaborat o modalitate intuitivă pe care a numit-o egogramă2.

Pentru a trasa o egogramă, veţi trasa mai întâi o linie orizontală. Pe lungime notaţi numele celor 5 stări funcţionale ale eului, folosind iniţialele, în ordinea indicată în Figura 3.2.

Trasaţi apoi o coloană deasupra fiecărei stări a eului menţionată, înălţimea

indicând timpul pe care îl petreceţi în această stare.Începeţi cu partea pe care consideraţi că o folosiţi cel mai mult şi trasaţi

coloana. Apoi, luaţi partea pe care consideraţi că o folosiţi cel mai puţin şi trasaţi coloana. Stabiliţi o înălţime relativă pentru aceste două coloane, pentru a corespunde modelului intuitiv pe care îl percepeţi privind timpul pe care îl petreceţi în fiecare dintre stări.

De exemplu, dacă consider că mă aflu cel mai mult în Adult şi foarte puţin în Părintele Grijuliu, voi trasa două coloane, ca în Figura 3.3.

21

Acum, completaţi egograma, incluzând celelalte trei coloane şi dându-le înălţimea relativă, dată de timpul pe care îl petreceţi în fiecare dintre ele (Figura 3.4).

Înălţimea exactă a fiecărei coloane nu are importanţă. Ce contează este proporţia relativă a coloanelor, unele în raport cu celelalte.

Jack Dusay nu a prevăzut divizarea coloanelor în părţi pozitive şi negative, dar poate fi interesant de făcut. Puteţi haşura partea din coloanele PN, PG, CL şi CA pentru a arăta „negativ”, lăsând restul pentru „pozitiv”. De exemplu, cred că cea mai mare parte a timpului când mă aflu în CA, mă supun regulilor într-o manieră pozitivă. Când adopt comportamente necenzurate din CL, cea mai mare

22

parte a lor duce la ceva agreabil şi eficace. Nu mă aflu mult în PG, dar, când mă aflu, rareori „sufoc” oamenii într-o manieră negativă. Mă aflu des în PN, mai ales pentru a-i dirija pe alţii într-o manieră pozitivă. Egograma finală apare în Figura 3.5.

Trasaţi-vă propria egogramă.Dacă lucraţi într-un grup, împărtăşiţi-vă ideile cu altcineva în timp ce desenaţi. Lucraţi

rapid, folosind intuiţia.Ce aţi învăţat despre sine?Unele persoane consideră că o singură egogramă li se potriveşte pentru orice situaţie,

altele au nevoie să traseze mai multe egograme diferite: de exemplu una „pentru acasă” şi alta „pentru serviciu”. Dacă este şi cazul vostru, trasaţi-le pe amândouă. Ce aţi descoperit?

Explicaţi egograma unei persoane care vă cunoaşte bine. Cereţi-i să o traseze pentru voi.

Ce aţi descoperit, comparând versiunea lui cu a voastră?

Ipoteza conservării energiei

Jack Dusay avansează ipoteza conservării energiei: „Când o stare a eului creşte în intensitate, o alta sau altele trebuie să diminueze, pentru compensare. Deplasarea energiei psihice se produce astfel încât energia totală să rămână constantă”.

Cea mai bună cale de a-mi modifica egograma, după Dusay, este de a face să crească partea care mă interesează şi astfel, energia părăseşte în mod automat partea pe care doresc să o diminuez.

Să presupunem că în faţa egogramei, decid să fiu mai mult în PG şi mai puţin în PN. Voi începe să adopt mai multe comportamente de PG: poate voi

23

propune cuiva să-i masez spatele o dată pe zi. Sau la serviciu îmi voi oferi deschis ajutorul, în loc de a ordona oamenilor să facă ceva. Nu încerc să scad PN; datorită acestei ipoteze a constanţei, mă pot aştepta ca aceasta să diminueze în măsura în care pun mai multă energie în PG.

Este ceva ce doriţi să schimbaţi în egograma voastră ? Dacă da, decideţi care coloană vreţi să crească pentru a realiza această schimbare. Notaţi cel puţin cinci noi comportamente pe care le puteţi adopta, pentru a creşte acea parte. Daţi-vă posibilitatea de a aplica aceste comportamente în săptămâna care urmează.

Apoi, trasaţi-vă din nou egograma. Dacă este posibil, lăsaţi o persoană care vă cunoaşte bine să o facă. (Nu-i spuneţi ce schimbări prevedeţi în egogramă). Cadrează cu ipoteza

constanţei?

Capitolul 4MODELUL STRUCTURAL DE ORDINUL II

În diagrama funcţională din capitolul precedent, am divizat stările eului pentru a arăta cum apar în comportament – procesele lor. Studiind acum modelul structural de ordinul II (şi diagrama care îi este asociată), vedem ce conţin stările eului – conţinutul lor.

Din momentul naşterii mele, începe experienţa cu lumea, pe care o înmagazinez în memorie.

Oare înregistrăm realmente fiecare moment al vieţii noastre într-o anumită parte a memoriei? Avem capacitatea de a ne reaminti tot? Nimeni nu o ştie cu certitudine şi nici nu se ştie unde se stochează. Ceea ce ştim este faptul că toţi oamenii conservă amintiri din trecut. Unele pot fi aduse cu uşurinţă în conştiinţă, altele sunt mai greu de recuperat, în special amintirile din prima copilărie, care nu mai revin decât în vise şi fantasme.

Fiecare dintre noi posedă un număr incalculabil de experienţe: gânduri, sentimente, comportamente stocate în memorie. Diagrama structurală de ordinul II îşi propune să claseze în mod util aceste amintiri, în interiorul cadrului familiar al stărilor eului.

Dacă vreţi, puteţi considera că diagrama structurală de ordinul II este o specie de sistem de îndosariere. Imaginaţi-vă un om de afaceri aşezat la biroul său. În fiecare zi are de-a face cu tot felul de hârtii, scrisori, răspunsuri la aceste scrisori, facturi, registru de personal, etc. La sfârşitul zilei de lucru, el nu aruncă aceste hârtii într-un sac, pe podea. Le depozitează sistematic, după un sistem de îndosariere.

Este evident de ce face aşa. Folosind sistemul de îndosariere, îşi poate organiza datele, într-un mod util afacerii sale. Imaginaţi-vă că trebuie să-şi facă o balanţă contabilă. Trebuie doar să meargă la dosarul cu „facturi” şi acolo are toate datele înregistrate, gata pentru contabil.

În acelaşi fel, practicianul AT utilizează diagrama structurală de ordinul II, pentru a „clasa” gândurile, sentimentele şi comportamentele ale căror urme

24

rămân în memoria unei persoane. Aceasta îi permite să înţeleagă personalitatea, pe baza analizei structurale1.

Diagrama structurală de ordinul II este reprezentată în Figura 4.1. Cum funcţionează ea ca sistem de îndosariere?

Noi toţi, ca şi copii, am primit mesaje de la părinţii noştri şi astfel, pentru fiecare mesaj, avem o anumită manieră de a ne gândi la el şi ne formăm anumite imagini în legătură cu acesta. Resimţim sentimente în raport cu acest mesaj şi luăm o decizie în legătură cu ceea ce vom face pentru a-i răspunde. În plus, părinţii ne dau motive pentru a ne explica importanţa acestor mesaje. Ne pot transmite sentimente care implică un mesaj ascuns, în plus faţă de cel pe care îl prezintă ca explicit .

În diagrama structurală de ordinul II, mesajele pe care le primim de la părinţi sau de la figurile parentale sunt stocate (îndosariate) în P3; motivele pe care ni le-au dat în legătură cu importanţa mesajelor sunt stocate în A3 şi toate secretele şi subînţelesurile sunt stocate în C3. Propria noastră gândire în legătură cu aceste mesaje devine parte integrantă a conţinutului A2.

Ceea ce ne-am imaginat că ni se va întâmpla, dacă urmăm sau dacă nu urmăm aceste mesaje, se află în P1, sentimentele pe care le-am avut şi care vin cu ceea ce ne-am imaginat sunt stocate în C1 şi deciziile noastre precoce, în legătură cu ceea ce facem, vin din A1. Vom examina în detaliu, în continuare, fiecare dintre aceste „compartimente clasate” din diagramă.

25

Structura de ordinul II: Părintele

Ştiţi deja că starea eului de Părinte semnifică ansamblul de gânduri, sentimente şi comportamente pe care le-aţi copiat de la părinţii voştri sau de la figurile parentale. În diagrama structurală, conţinutul Părintelui este definit ca ansamblul amintirilor acestor gânduri, sentimente şi comportamente parentale.

În limbajul formal, spunem că acestea sunt introiecţii parentale. A introiecta ceva este ca şi cum ai înghiţi, în loc de a mesteca şi digera. Este tipic pentru ceea ce fac copiii cu modelul părinţilor lor. Cea mai mare parte a timpului, copilul îşi consideră părinţii ca fiinţe care dau ordine şi definesc lumea; astfel, conţinutul Părintelui va fi constituit în mare parte din aceste ordine şi definiţii: „Nu atinge focul!”, „E rău să furi!”, „Lumea este un loc bun, rău, frumos, înspăimântător”. Cuvintele evocă amintirea gesturilor, intonaţiilor şi expresiilor care le însoţeau.

În diagrama structurală de ordinul II, vom pune în Părinte, în primul rând, persoana care a emis mesajul pe care ni-l amintim. Pentru cea mai mare parte a oamenilor, aceasta va fi mama sau tata; bunicii pot fi de asemenea persoane

26

importante; profesorii joacă şi ei un rol important. Numărul şi identitatea celor care furnizează conţinutul Părintelui vostru sunt unici în ceea ce vă priveşte.

Remarcăm în continuare, că fiecare dintre figurile voastre parentale avea o stare a eului de P, A sau C, ceea ce ne dă reprezentarea Părintelui aşa cum apare în Figura 4.1.

Notaţi că ansamblul de Părinte poartă denumirea conventională de P2, în această diagramă. Alţi autori AT denumesc diferit P, A, C din P2; aici, noi le numim P3, A3 şi C3.

Părintele din Părinte (P3)

Tatăl meu avea o grămadă de sloganuri şi ordine (percepte) pe care le avea introiectate de la proprii săi părinţi. Mi-a transmis câteva pe care le-am stocat în memorie, împreună cu cele primite de la mama. Deci, Părintele din Părinte este centrul de stocare a mesajelor transmise din generaţie în generaţie. Imaginaţi-vă, de exemplu, părinţii scoţieni spunând copiilor lor: „Dacă mâncaţi terci cu ovăz în fiecare dimineaţă, veţi deveni mari şi puternici”. Vă puteţi imagina strămoşii lor îndepărtaţi, acoperiţi cu piei de animale, spunând acelaşi lucru copiilor lor, în fiecare dimineaţă, în timp ce mestecau în oala din grotă.

Adultul din Părinte (A3)

Descriem Adultul din Părinte ca fiind colecţia de afirmaţii despre realitate, pe care le-a auzit o persoană, venind de la figurile care sunt în Părintele său şi pe care le-a copiat. Un mare număr dintre ele sunt exacte în ceea ce priveşte faptele obiective, altele reflectă înţelegerea eronată sau fantasmele părinţilor despre lume; altele sunt afirmaţii referitoare la lucruri care odată au fost adevărate, dar care azi nu mai sunt. De exemplu, afirmaţia „Nu putem ajunge pe Lună” a fost cândva realitate.

Copilul din Părinte (C3)

Tata, mama, profesorul aveau, fiecare, o stare a eului de Copil. Când le-am introiectat în propriul meu Părinte, am inclus percepţia mea despre Copilul lor, ca parte a acestei introiecţii. Când accesez amintirile stocate despre ei, intru în contact cu gândurile, sentimentele şi comportamentele din Copilul lor şi voi retrăi sentimente sau voi reacţiona aşa cum făceau părinţii când erau mici.

Când mama mea era mică, a decis că ar obţine de la oameni ceea ce ar dori, bosumflându-se şi având un aer ursuz. Mai târziu, când eu eram copil şi ea vroia ceva de la mine, se bosumfla şi îşi lua acelaşi aer ursuz. Acum, în Părinte, am conservat acest mesaj care spune că atât timp cât sunt responsabil de cineva, pot obţine de la el ce-mi trebuie fiind bosumflat şi având un aer ursuz.

Structura de ordinul II: Adultul

27

Conţinutul Adultului meu este un ansamblu de gânduri, sentimente şi comportamente pe care îl folosesc pentru a reacţiona aici şi acum; ceea ce implică faptul că Adultul este „compartimentul de ordonare”, unde se găseşte ansamblul complet de strategii pe care le am acum la dispoziţie ca adult, pentru a face faţă realităţii şi pentru a rezolva problemele.

În Adult, plasăm nu doar aspectele cognitive de a face faţă vieţii, în raport cu mediul nostru, dar şi evaluarea ca adult a propriului nostru Părinte şi Copil. De exemplu, am în Părinte un ordin care zice: „Priveşte la stânga şi la dreapta înainte de a traversa!” Ca adult, am evaluat acest mesaj şi am tras concluzia că rezistă în faţa realităţii. Această concluzie este stocată în A2.

Cea mai mare parte a timpului când sunt în Adult, atât alţii, cât şi eu avem sentimentul că „gândesc”. Dar amintiţi-vă Capitolul 2, în care conţinutul Adultului, prin definiţie, include reacţiile atât sub formă de sentimente, cât şi sub formă de gânduri, la situaţia de aici şi acum. Vă puteţi întreba: „În ce fel sentimentele pot servi rezolvării problemelor?”. Imaginaţi-vă că în acest moment, un tigru scăpat de la circ sare în camera voastră pe fereastră. Dacă sunteţi ca majoritatea oamenilor, sentimentul vostru în această situaţie va fi frica, emoţie foarte utilă pentru a fugi cu viteză maximă.

Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-un autobuz arhiplin. Vecinul vostru nu încetează să vă lovească cu cotul, astfel încât sunteţi pe punctul de a cădea din autobuz. Furia, în această situaţie, vă face să-l loviţi la rândul dumneavoastră cu cotul, pentru a vă recupera locul la care aveţi dreptul, cât şi securitatea.

Dacă resimt tristeţe, aceasta îmi va servi pentru a rezolva o problemă diferită: conştientizarea pierderii cuiva sau a ceva important pentru mine.

În diagrama structurală de ordinul II, nu stabilim în general diviziuni în interiorul Adultului şi reprezentăm Adultul printr-un cerc unic.

Structura de ordinul II : Copilul

Pentru noi, toată experienţa propriei copilării, pe care o stochează o persoană, face parte din conţinutul stării eului de Copil.

Aceste milioane de amintiri pot fi clasate în feluri diferite. Unii o pot face după vârsta de la care datează, cum a făcut Fanita English2.

Cea mai mare parte a timpului, divizăm stările structurale ale eului din Copil ca în Figura 4.1, dintr-un motiv simplu: deoarece încă de când eram copil aveam deja un Părinte, un Adult şi un Copil.

Fiecare copil posedă dorinţe şi nevoi fundamentale (Copil), îşi imaginează cum şi le satisface mai bine (Părinte) şi posedă capacitatea intuitivă pentru a rezolva problemele (Adultul): ceea ce explică faptul că am trasat cercuri în interiorul cercului mai mare al Copilului: Părinte, Adult şi Copil, numite P1, A1 şi C1. Ansamblul stărilor eului de Copil, în diagrama structurală de ordinul II se numeşte C2.

Părintele din Copil (P1)

28

Fiecare copil învaţă foarte devreme în viaţă că există unele reguli pe care trebuie să le respecte, stabilite de tata şi de mama.

Invers decât face un adult, un copil nu are capacitatea de a raţiona pentru a discerne dacă este rezonabil să respecte aceste reguli. În loc de asta, el ştie pur şi simplu că trebuie să le respecte, chiar dacă deseori nu are chef. Atunci, găseşte modalităţi de a se supune lor, fie datorită fricii, fie prin seducţie.

„Dacă nu îmi voi face rugăciunea de seară, Diavolul va veni să mă ia.”„Dacă nu mănânc tot, Mama o să plece şi mă va lăsa singur şi nu se va mai

întoarce niciodată.”„Dacă voi fi cuminte, toată lumea o să mă iubească.”Sub această formă magică, copiii mici înmagazinează versiunea lor despre

mesajele emise de părinţi. În măsura în care aceste impresii reprezintă ceea ce copilul şi-a imaginat privind implicaţiile acestor mesaje de la părinţi, acestea sunt grupate în diagramă şi constituie conţinutul stării eului de Părinte din Copil. Mai târziu, crescând, pot avea din nou acces la aceste mesaje magice din Copil, care formează Părintele din Copil, C1.

Această versiune fantasmată despre părinte este de obicei mai ameninţătoare decât este părintele în realitate. Chiar dacă părinţii îşi iubesc copiii şi se ocupă de ei cum pot mai bine, aceştia pot avea impresia că li se trimit mesaje de tipul:

„Să nu te mai văd”. „Să nu te bucuri niciodată”. „Nu ţi se permite să gândeşti”. Pentru a evidenţia importanţa negativă a P1, primii autori AT i-au dat nume

înspăimântătoare, cum ar fi: Vrăjitoarea, Căpcăunul, Părintele Porc. Dar fantasmele grandioase ale copilului pot fi atât pozitive, cât şi negative.

Părintele din Copil este, de asemenea, asociat Ursitoarei, Zânei Bune şi lui Moş Crăciun. De aceea, preferăm denumirea de „Părinte Magic” pentru a desemna P1.

Berne îl numea Electrod, pentru a arăta maniera în care Copilul reacţionează aproape compulsiv la aceste imagini magice, de recompensă sau de pedeapsă.

Adultul din Copil sau „Micul Profesor” (A1)

A1, Adultul din Copil, este numele dat ansamblului de strategii aflate la dispoziţia copilului pentru a rezolva probleme. Se modifică şi se dezvoltă pe măsură ce copilul creşte. Cercetătorii care studiază dezvoltarea copiilor, au studiat aceste schimbări în detaliu şi această lectură este necesară pentru o înţelegere aprofundată a Adultului din Copil3.

Când eram mic, mă interesa să descopăr lumea din jur, dar felul în care o făceam nu se potrivea cu ceea ce adulţii numeau „logic”. Mă încredeam mai mult în intuiţiile mele şi în impresiile mele imediate; şi în acelaşi timp, învăţam lucruri noi, mult mai repede decât adulţii. Această capacitate dă A1 şi numele de „Micul Profesor”.

29

Ca adult, pot reveni mereu la starea eului de Copil şi să recapăt intuiţia şi creativitatea pe care le deţineam în A1.

Copilul din Copil (C1)

Micuţa Jean, de 6 ani, este întinsă pe jos, ocupată să citească o carte de şcoală. Soseşte pisica. Jean îşi ridică ochii din carte şi întinde mîna pentru a o mângâia. Dar azi, pisica nu e în toane bune; o zgârie pe Jean, care începe să sângereze.

În secunda următoare, Jean nu mai gândeşte, se rostogoleşte şi urlă, atrăgând atenţia mamei, care se găseşte în camera învecinată. Jean redevine bebeluşul căruia mama nu i-a îngrijit rana şi nu l-a consolat. Micuţa fetiţă de şase ani redevine Copilul de un an.

Jean, adultă, va avea înmagazinată această scenă. Dacă o evocă, va contacta întâi Adultul din Copilul de şase ani (care citeşte o carte), apoi va trece în C1, Copilul mai mic din Copil, când retrăieşte durerea şi panica pe care le-a trăit când s-a lovit. Copiii foarte mici percep lumea în special în termeni de senzaţii corporale, care reprezintă majoritatea amintirilor stocate în Copilul din Copil. De aceea, uneori, C1 este numit Copilul Somatic.

Aţi văzut vreodată păpuşile ruseşti? Ridici capacul primei şi găseşti o păpuşă mai mică în interior şi aşa mai departe. Diagrama structurală de ordinul II seamănă cu asta: în structura Copilului de şase ani se găseşte un Copil mai mic, de trei ani şi aşa mai departe. Dacă desenăm diagrama, nu notăm acest lucru în detaliu, dar dacă sunteţi terapeut, reţineţi-l. Deseori este important să identificaţi vârstele diferite ale Copilului pe care le traversează un client.

Adăugând C2 în diagrama formată din A2 şi P2, obţinem diagrama completă a modelului de ordinul II din Figura 4.1.

Diferenţierea structurii de funcţie

Pentru a utiliza diagrama stărilor eului într-o manieră eficientă, aveţi nevoie să înţelegeţi clar diferenţele între structură şi funcţie. Confuzia între cele două este o problemă de durată în cadrul evoluţiei teoriei AT.

Şi cu toate acestea, diferenţele sunt uşor de înţeles, deoarece provin dintr-un fapt simplu, pe care îl cunoaşteţi deja.

Modelul funcţional clasifică comportamentele observabile, în timp ce modelul structural clasifică amintirile şi strategiile stocate.

Cât timp ţineţi minte acest lucru, veţi deosebi foarte clar structura de funcţie.

Unul dintre noi (VJ) a explicat această diferenţă într-o manieră mai completă, într-un articol în TA Journal, în 19764. Scria următoarele:

„Berne a avut mare grijă, în prezentările sale, să diferenţieze diagrama funcţională de diagrama structurală şi cred că avea o bază logică solidă pentru acest lucru. Este diferenţa între „roată” şi faptul că aceasta „se roteşte”. Cele două noţiuni desemnează aspecte diferite ale realităţii. Analizând stările eului,

30

„structural” desemnează componentele personalităţii, în timp ce „funcţional” sau „descriptiv” desemnează felul în care personalitatea funcţionează la un moment dat. Putem compara acest lucru cu un sistem de aer condiţionat, care poate servi o dată pentru a încălzi şi altă dată pentru a răci o casă. Cineva poate privi acest sistem în plan „structural” şi să vorbească despre componentele sale diferite: compresor, conductor, termostat, etc. Altcineva îl poate privi în plan „funcţional” sau „descriptiv” şi poate spune în ce fel acest sistem încălzeşte casa şi apoi o răceşte, făcând să circule aerul dintr-o parte în alta, despre electricitatea consumată, etc., ceea ce constituie descrieri ale funcţionării întregului ansamblu, la un moment dat.”

De fiecare dată când vreţi să clarificaţi diferenţa între structură şi funcţie, gândiţi-vă la roată sau la pompa de căldură.

Cunoaşteţi deja o altă manieră de a exprima această diferenţă:

STRUCTURĂ = „CE” = CONŢINUT

FUNCŢIE = „CUM” = PROCES

De ce este atât de important să facem această diferenţiere? De fiecare dată când vorbim despre interacţiunile dintre oameni, trebuie să utilizăm modelul funcţional. Modelul structural se aplică când luăm în considerare ceea ce se întâmplă în interiorul unui individ.

Putem exprima acelaşi lucru folosind limbajul tehnic: studiul aspectelor interpersonale în AT necesită modelul funcţional; problemele intrapsihice trebuie să fie studiate utilizând modelul structural.

În această carte, discuţia despre „comunicare”, din partea a treia, se va purta exclusiv în termeni funcţionali. În ceea ce priveşte „scriptul”, în cea de-a patra parte, dis€cuţia va fi purtată esenţial în termeni de structură.

Când vă privesc, vă ascult şi deduc în care stare a eului vă aflaţi, nu pot face aceste deducţii decât în termenii modelului funcţional. Poate că vă văd aplecându-vă capul într-o parte, încruntându-vă sprîncenele şi ducând un deget la gură. Plecând de la aceste observaţii, pot deduce că vă aflaţi în starea eului de Copil Adaptat.

Nu există nici o manieră similară prin care să vă pot observa şi să pot încerca să deduc că vă aflaţi în „Micul Profesor” sau că „veniţi din Părintele din Părinte”. Aceşti termeni desemnează colecţia de amintiri şi nu de comportamente. Doar ascultând conţinutul a ceea ce spuneţi, pot începe să adun dovezi pentru structura de ordinul II. Dacă vreau să cunosc cu adevărat conţinutul Micului Profesor sau al Părintelui din Părinte, ce mai degrabă decât cum, am nevoie de o cercetare. Pot, de asemenea, să mă folosesc de cunoştinţele mele generale despre formele diferite de personalitate şi despre dezvoltarea copilului.

În capitolul următor, vom detalia cele patru modalităţi de diagnostic ale stărilor eului, în legătură cu deosebirea structură – funcţie.

31

Relaţia între structură şi funcţie

Este posibil ca două lucruri să fie diferite, existând totuşi o legătură între ele. Acest lucru este adevărat în ceea ce priveşte structura şi funcţia. Evident, modul în care mă comport la un moment dat va depinde în parte de ansamblul de amintiri şi strategii din interiorul meu.

Să presupunem că arăt un comportament care corespunde părţii funcţionale negative a Copilului meu Adaptat. Să spunem că stau încovrigat, cu braţele şi picioarele complet îndoite, strâng dinţii, faţa mi se împurpurează şi fruntea mi se acoperă cu o uşoară transpiraţie. Dacă mă priviţi în acest moment, ce puteţi spune despre partea structurală a stării eului, care corespunde intern?

Puteţi deduce în mod rezonabil că resimt senzaţii corporale de genul celor care corespund definiţiei Copilului Somatic, C1; şi poate fi acest caz. Dar pot accesa imaginile interioare ale căpcăunului înfricoşător sau ale figurilor parentale vrăjitoreşti pe care ni le-am creat la trei ani şi pe care le-am stocat, pentru a construi P1.

Este de asemenea posibil să reproduc modelul în care tatăl meu se încovriga şi se înroşea când se simţea ameninţat, copil fiind. În acest caz, accesez o parte a propriului meu Părinte, Copilul tatălui meu din Părintele meu (C3 al tatălui meu).

În sfârşit, pot fi un actor desăvârşit, care pune în scenă o şaradă, pentru scopuri adulte, pe care nu le cunoaşteţi încă. În acest caz, sunt susceptibil de a trece, în interiorul meu, din conţinutul Adultului meu A2 în cel al Micului meu Profesor, A1.

Încă o dată, când mă priviţi şi mă ascultaţi, puteţi observa funcţia. Dar nu puteţi decât să deduceţi structura.

Capitolul 5 IDENTIFICAREA STĂRILOR EULUI

Eric Berne a enumerat 4 modalităţi de a recunoaşte stările eului:

Diagnosticul comportamentalDiagnosticul socialDiagnosticul istoricDiagnosticul fenomenologic

Berne a insistat asupra faptului că este mai bine să utilizezi cel puţin două dintre aceste modalităţi, în acelaşi timp. Pentru a stabili un diagnostic complet, toate cele patru trebuie folosite în ordinea de mai sus. Diagnosticul

32

comportamental este cel mai important dintre cele patru şi celelalte trei îl confirmă1.

Diagnosticul comportamental

În diagnosticul comportamental, apreciaţi în care stare a eului se află o persoană, observându-i comportamentul. Făcând asta, puteţi vedea sau auzi:

cuvinteintonaţiigesturiposturiexpresii faciale.

Veţi diagnostica starea funcţională a eului unei persoane observând mai multe dintre aceste elemente deodată. Concordă aceste indicii unele cu altele?

Să presupunem că mă vedeţi stând drept pe scaun, echilibrat faţă de o linie verticală imaginară, picioarele ferm aşezate pe sol; plecând de la aceste semne corporale, veţi deduce că am un comportament Adult.

Îmi veţi privi faţa şi veţi vedea că am o privire calmă, muşchii feţei sunt relaxaţi. Când încep să vorbesc, veţi percepe o intonaţie egală. Aveţi acum indicaţii coerente furnizate de expresia şi de vocea mea, care vă ajută pentru confirmarea diagnosticului comportamentului Adult.

O singură indicaţie nu este de ajuns. Poate că stau aşezat, discutând filosofia stărilor eului. Dacă veţi scrie ce spun, cuvintele mele vor avea aerul de Adult. Dar, continuând să mă priviţi, veţi observa că mi-am deplasat picioarele în aşa fel încât degetele unui picior stau peste degetele celuilalt picior. Am înclinat capul într-o parte şi cu degetele mâinii stângi, bat ritmul pe braţul fotoliului. Aceste indicaţii, date de gesturile şi postura mea, vă informează că sunt cel mai probabil în Copilul Adaptat, în pofida aerului Adult al cuvintelor mele.

Există „indicaţii standard” pentru stările eului?

Există o tradiţie în cărţile AT, de a da tabele de indicaţii tipice pentru diagnosticul comportamental. De exemplu, spunem că un deget care se mişcă corespunde Părintelui Normativ; o voce plângăcioasă relevă Copilul Adaptat; a striga: „A! Youpie!” desemnează Copilul Liber.

Dar această noţiune de „indicaţii standard” ridică o problemă delicată privind natura fundamentală a modelului stărilor eului, deoarece aceste tabele se bazează pe postulatul că, de exemplu, atât timp cât sunt în CA, mă voi comporta ca un copil care se supune cerinţelor părinţilor. În acelaşi fel, în PG, mă comport ca un părinte care se ocupă de un copil. Dar nu asta spune modelul stărilor eului. Ce vreau să spun când folosesc corect limbajul modelului?

33

Când spun că sunt „în Copil”, vreau să spun că gândesc şi mă simt ca şi copilul care am fost odată şi nu ca orice copil. Când sunt „în PG”, mă comport, gândesc şi mă simt ca unul dintre părinţii mei, nu doar ca „părinţii în general”.

Pentru a pune un diagnostic comportamental fiabil despre starea eului de CA, aţi avea nevoie să ştiţi ce aer aveam în copilărie, când mă supuneam părinţilor mei. Pentru a identifica PG, ar fi trebuit să-i observaţi pe tatăl sau pe mama mea când se ocupau de mine, acum mulţi ani.

Ansamblul indicaţiilor comportamentale, care definesc Copilul meu Adaptat şi Copilul meu Liber, sunt diferite de ale voastre, deoarece am avut copilării diferite. În măsura în care am avut părinţi diferiţi, fiecare avem un ansamblu unic şi particular de comportamente, care definesc Părintele nostru Normativ şi Părintele nostru Grijuliu.

Acest lucru înseamnă că tabelul „indicaţiilor standard” este inutil? Din fericire, răspunsul este nu. Există unele comportamente care sunt tipice copiilor în general, când se supun părinţilor lor sau când acţionează spontan. Există comportamente pe care le au părinţii în general când îşi controlează sau au grijă de copiii lor. Şi dacă cercetăm aceste comportamente tipice, ne va fi foarte util în diagnosticarea stărilor funcţionale. Trebuie însă să fim conştienţi că acesta nu este decât începutul.

Pentru a ne întări diagnosticul trebuie să ajungem să cunoaştem persoana. Cu timpul, putem face lista ansamblului unic de comportamente care îi sunt proprii şi care indică schimbările stărilor eului.

În această carte, preferăm să nu dăm un tabel al „indicaţiilor standard”, însă vă invităm să vă faceţi propriul tabel.

Luaţi o foaie mare de hârtie, pe care faceţi şase coloane. Intitulaţi-o pe cea din stânga „indicaţii date de”. Intitulaţi-le pe celelalte cu cei cinci termeni care desemnează stările funcţionale ale eului utilizate la egogramă: PN, PG, A, CL, CA.

Reveniţi la coloana intitulată „indicaţii date de”. La intervale regulate notaţi cele cinci rubrici:

CuvinteIntonaţiiGesturiPosturiExpresii faciale.

Trasaţi linii orizontale pentru a obţine cinci casete goale, pe fiecare coloană. Una va fi pentru cuvinte, alta pentru intonaţii, etc. Scopul este să completaţi coloanele cu semnele comportamentale, pentru voi înşivă.

Să luăm coloana PN; veţi nota semnele date de comportamentul vostru în timp ce copiaţi modul în care părinţii voştri îi controlau sau dădeau comenzi altora. Gândiţi-vă la situaţiile în care vă aflaţi în mod tipic în Părintele vostru Normativ. Poate când sunteţi la serviciu, unde aveţi responsabilitatea asupra subordonaţilor. Dacă sunteţi părinte, evocaţi comportamentele pe care le aveţi când spuneţi copiilor ce trebuie să facă.

Iată câteva exemple când sunt în PN:Cuvinte: „Nu! Opreşte-te! Fă asta! Aşa trebuie să faci! E bine! E rău! Tu trebuie! Trebuie

să…”.Intonaţie: profundă, puternică, dură.

34

Gesturi: tai aerul cu mâna dreaptă, îmi sprijin mâinile una peste alta, în formă de “clopotniţă”, îmi ţin mâinile în spatele capului.

Posturi: mă las pe spate, pe scaun, corpul înclinat pe spate, aer dispreţuitor.Mimica: colturile gurii lăsate în jos, sprâncenele ridicate.Poate veţi descoperi că aceste semne vi se aplică şi vouă, dar este important să faceţi

propria listă.Faceti lista cu ceea ce oamenii pot vedea şi auzi (Nu interpretaţi). De exemplu, pentru

„mimică”, notaţi doar ceea ce pot vedea oamenii pe faţa voastră. Nu folosiţi cuvinte cum ar fi „condescendent, sfidător, autoritar…”, deoarece acestea sunt interpretări. Când mă priviţi şi îmi ascultaţi vocea, poate mă percepeţi autoritar. Dar aerul autoritar nu este ceva ce poate fi observat, este o interpretare pe care o faceţi în cap. Interpretarea este diferită de ceea ce observaţi.

Odată completată coloana PN, treceţi la următoarea coloană. Pentru PG, notaţi comportamentele pe care le aveţi când copiaţi modul în care părinţii voştri se ocupau de alţii. Încă o dată, dacă sunteţi părinte, sunteţi susceptibil de a face acelaşi lucru când vă ocupaţi de copiii voştri. Pentru CA, notaţi semnele comportamentului vostru când reproduceţi modul în care vă supuneaţi regulilor celorlaţi, când eraţi copii. Se întâmplă când vă aflaţi în grup şi vă adaptaţi, sau la serviciu, când vorbiţi cu patronul, etc.

Pentru CL, evocaţi un moment recent când v-aţi comportat ca şi copilul care aţi fost odinioară, care nu se conforma regulilor celorlalţi şi se răzvrătea împotriva lor. Poate eraţi în montagnes russe, cu faţa ascunsă, urlând la coborâre; sau poate la doctor, pentru o injecţie şi aţi început să tremuraţi de frică când infirmiera a scos seringa.

Amintiţi-vă că diviziunile funcţionale ale Părintelui şi ale Copilului pot fi atât negative, cât şi pozitive. Zdrobiţi oamenii din PN? Dacă sunteti părinţi, vă sufocaţi copiii? Dacă da, cum vă văd ei, cum vă aud ei din Părintele vostru Grijuliu? Protestaţi faţă de şeful vostru, spunându-i că preferaţi să-l vedeţi de la o distanţă de kilometri? Dacă da, cum v-aţi vedea şi cum v-aţi auzi, într-un film video, în Copilul vostru Adaptat?

Pe coloana Adult, notaţi comportamentele când acţionaţi ca adult, azi. V-aţi aflat recent în situaţia de a schimba informaţii cu un coleg de serviciu sau la supermarket, cumpărând ce aveţi pe listă. Poate citiţi o carte pentru a şti ce sunt stările eului. Amintiţi-vă că Adultul înseamnă aici şi acum, atât în ceea ce priveşte gândurile, cât şi sentimentele. Şi, în consecinţă, comportamentele Adultului înglobează exprimarea emoţiilor, când sentimentele exprimate sunt reacţii adaptate la situaţia momentului.

În coloana CL, notaţi maniera voastră de a va comporta în timp ce faceţi ceva ca şi cum

aţi fi din nou un copil spontan şi nu un adult spontan.

Uneori, când observaţi semnele comportamentului meu, veţi avea poate nevoie să-mi puneţi întrebări ajutătoare pentru a vă decide în care stare a eului sunt. Să presupunem ca sunt pleoştit, aplecat înainte, cu capul în mâini, colţurile gurii lăsate. Suspin profund şi am ochii plini de lacrimi. Din toate aceste semne, deduceţi că exprim tristeţea. Dar în ce stare a eului mă aflu? Poate am aflat că unul dintre părinţii mei este pe moarte. Tristeţea mea ar fi atunci o reacţie adecvată situaţiei, aş fi deci în Adult. Sau mi-am amintit o pierdere avută când eram mic şi în legătură cu care nu mi-am permis să fiu trist până acum. În acest caz, sentimentul este expresia Copilului meu Liber. O altă posibilitate ar fi să reproduc o atitudine a Copilului meu Adaptat, fiind pleoştit şi trist, acesta fiind modul prin care îi manipulez pe cei din jurul meu.

Pentru a vă susţine evaluarea privind semnele mele comportamentale, va trebui să îmi puneţi întrebări despre modul în care mă relaţionez cu oamenii. Mă veţi întreba istoria mea personală şi a părinţilor mei şi veţi privi ce voi retrăi din copilăria mea.

35

Vom examina acum celelalte trei tipuri de diagnostic, după Berne. Utilizaţi-le pentru a verifica lista comportamentelor pe care aţi făcut-o pentru voi înşivă. Completaţi-o numai după ce

le studiaţi.

Diagnosticul social

Ideea susţinută prin diagnosticul social este că alţii sunt frecvent în relaţie cu mine, plecând de la o stare a eului complementară cu cea pe care eu o utilizez. În consecinţă, notând starea eului din care ei reacţionează, pot verifica starea eului pe care am utilizat-o.

De exemplu, dacă mă adresez vouă din Părinte, există şanse ca voi să-mi răspundeţi din Copil. Dacă intru în comunicare cu voi plecând din Adult, fără îndoială îmi veţi răspunde din Adult. Şi dacă vă abordez plecând din CA, e posibil că voi să-mi răspundeţi din P.

Deci, dacă constat că oamenii par a-mi răspunde din Copil, am dreptate să gândesc că eu mă adresez lor adeseori din Părinte. Pot fi supervizor şi-mi dau seama că cei pe care îi supervizez o lălăie sau îmi sabotează ordinele pe la spate. Aceste două comportamente par a emana din CA. Aş putea fi cu ei mai mult PN decât cred. Dacă vreau să schimb această situaţie, îmi voi nota comportamentele PN pe care le utilizez la serviciu şi apoi voi încerca, să spunem, comportamente A în locul lor, iar stările eului pe care le vor utiliza persoanele din subordinea mea îmi vor da diagnosticul social şi îmi vor spune dacă am reuşit să modific abordarea din Părinte.

Evocaţi o ocazie recentă în care cineva a părut a vă răspunde din Copil. Care semne ale comportamentului său v-au făcut să interpretaţi că este în Copil?

Aţi indus această reacţie, exprimându-vă din PN sau PG? Dacă da, priviţi-vă lista indicaţiilor şi selectaţi modul în care v-a văzut şi v-a auzit această persoană, când eraţi în Părinte. Cum v-aţi putea modifica comportamentul, astfel încât să induceţi în ei o reacţie venind dintr-o altă stare a eului?

Faceţi acelaşi exerciţiu, în legătură cu situaţii recente, în care cineva a părut a vi se adresa

din Adult sau din Părinte.

Diagnosticul istoric

Pentru diagnosticul istoric, punem întrebări pentru a şti cum era persoana în copilărie. Vom pune întrebări despre părinţii săi sau despre figurile parentale, ceea ce ne va permite să verificăm de două ori impresiile noastre despre stările funcţionale ale eului său, cât şi despre structura lor. Diagnosticul istoric cuprinde simultan procesele şi conţinutul.

Vă văd într-un grup, aplecat, încruntat, cu mâna peste ochi şi vă aud spunând: „Sunt confuz. Nu pot gândi.” După comportamentul vostru, deduc că sunteţi în CA.

Pentru diagnosticul istoric, vă întreb: „Cum vă simţeaţi când eraţi copil şi vi se cerea să gândiţi?” sau: „Am impresia că, în acest moment, aveţi aerul de a

36

avea şase ani. Vă amintiţi ceva despre copilăria dumneavoastră?” Veţi răspunde: „A, da,? Tata mă bătea la cap mereu să citesc şi apoi râdea pentru că nu înţelegeam toate cuvintele. Atunci o făceam pe idiotul pentru a-l necăji.”

În alt moment, sunteţi lăsat pe spate în fotoliu, cu capul înclinat pe spate, fixându-vă vecinul. Îi spuneţi: „Ce vrei să spui e fals. Uite cum stau lucrurile în realitate…” El se micşorează, umerii îi coboară şi sprâncenele i se ridică în maniera de CA. Acum, am indicaţii atât comportamentale, cât şi sociale, că sunteţi în PN. Pentru o verificare istorică întreb: „Fiţi atent la atitudine. Tata sau mama ta erau aşezaţi aşa când îţi spuneau cum stau lucrurile?”. Poate veţi izbucni în rîs spunând: „A, da! E chiar tata!”

Cuvintele voastre îmi certifică diagnosticul comportamental. Văzându-vă ansamblul de comportamente care concordă cu Copilul vostru Adaptat, confirm că trăirea voastră interioară este o repetiţie a modului în care reacţionaţi la presiunile parentale în copilărie. În acelaşi timp în care comportamentul vostru manifestă indicaţii venind din Părinte, mă informaţi că imitaţi comportamentul unuia dintre părinţi.

Reveniţi la lista voastră cu indicaţii comportamentale şi utilizaţi diagnosticul istoric pentru a verifica indicaţiile referitoare la fiecare stare a eului.

Când sunteţi în PN sau PG, încercaţi să vă amintiţi pe care părinte sau figură parentală îl copiaţi pentru fiecare comportament. Care sunt gândurile şi sentimentele pe care le imitaţi în timpul acestui comportament?

Pentru CA şi CL, evocaţi situaţiile din copilăria voastră în care vă comportaţi astfel. Câţi ani aveaţi? Care vă erau atunci gândurile, sentimentele?

Pentru Adult, verificaţi dacă comportamentele voastre nu sunt o repetiţie a celor din copilărie sau a unui comportament parental.

Acum vedeţi dacă este cazul să mutaţi dintr-o coloană în alta unele indicaţii. De exemplu,

unele indicaţii notate la Adult ar putea concorda mai bine cu CA.

Diagnosticul fenomenologic

Uneori pot retrăi trecutul, în loc de mi-l reaminti pur şi simplu. Berne a scris că: „…validitatea fenomenologică nu se produce …. decât dacă individul ajunge să retrăiască ansamblul stărilor eului, cu toată intensitatea posibilă”.

Să presupunem că vă amintiţi epoca în care tatăl vostru vă pisa să citiţi şi apoi îşi bătea joc de voi pentru că nu înţelegeaţi cuvintele. Dacă am lucra în terapie, v-aş invita să reveniţi la această scenă din copilărie. În imaginaţie i-aţi spune tatălui ce nu aţi putut să-i spuneţi la şase ani. Poate aţi începe cu o voce plângăcioasă, apoi aţi deveni furios, începând să strigaţi: „Nu e just!”, lovind o pernă, cum v-ar place să vă loviţi tatăl. Aş avea un diagnostic fenomenologic al unei părţi din conţinutul Copilului vostru. Berne utilizează aici termenul „fenomenologic” într-un sens care nu este cel dat de obicei în dicţionar. Nu a explicat niciodată de ce a procedat aşa. Reţineţi semnificaţia tehnică dată de Berne, aşa cum am descris-o mai sus.

Diagnosticul stărilor eului în practică

37

Ideal ar fi să utilizăm cele 4 tipuri de diagnostic, ceea ce deseori este imposibil în practică. În acest caz, facem ce putem mai bine.

Când ne servim de AT, atunci când lucrăm în organizaţii, în probleme de comunicare sau în domeniul educaţional, sau pur şi simplu pentru a ameliora relaţiile noastre cotidiene cu ceilalţi, cel mai frecvent trebuie să ne bazăm pe diagnosticul comportamental. Diagnosticul social ne dă un oarecare ajutor, dar chiar într-o terapie AT, diagnosticul comportamental este primul şi cel mai important mijloc de a recunoaşte stările eului.

Pentru a folosi AT într-o manieră eficace, antrenaţi-vă să desăvârşiţi diagnosticul comportamental. Raportaţi-vă mereu la tabelul pe care l-aţi făcut şi revizuiţi-l în măsura în care deveniţi din ce în ce mai conştient de schimbările stărilor eului.

Dacă aveţi material adecvat, înregistraţi-vă audio sau video. Analizaţi indicaţiile, imagine cu imagine. Faceţi asocieri între schimbările vocii şi ale corpului şi ceea ce simţiţi interior. Luaţi-vă obişnuinţa de a stabili un diagnostic comportamental când comunicaţi cu alţii. Faceţi-o la reuniuni, în timpul cursurilor, când vorbiţi cu partenerul, cu şeful, cu angajaţii. Vă va fi greu la început, dar persistaţi până cînd va deveni o a doua natură.

Păstraţi pentru voi această analiză, cel puţin până când nu sunteţi siguri că celălalt vrea realmente să o cunoască!

Sesizaţi toate ocaziile posibile pentru a vă verifica diagnosticul comportamental, graţie dovezilor istorice şi fenomenologice. Dar nu faceţi acest lucru cu ceilalţi decât dacă aveţi acordul lor explicit. Cu cât veţi avansa astfel în verificările voastre, cu atât diagnosticul vostru

comportamental va deveni mai precis.

Sinele executiv şi sinele adevărat

Pentru simplificarea discuţiei noastre despre stările eului, am presupus până aici că o persoană nu poate fi decât într-o stare a eului, la un moment dat. În realitate situaţia stă astfel: se întâmplă ca cineva să se comporte într-o manieră care corespunde unei stări a eului, în timp ce trăieşte în interior o altă stare a eului.

De exemplu, imaginaţi-vă că sunt la serviciu, discutând cu un coleg o sarcină curentă. În primele minute ale discuţiei, toată atenţia mea se concentrează asupra sarcinii în curs. Dacă mi-aţi urmări semnele comportamentale, aţi deduce sigur că mă aflu în Adult. Şi în interior mă simt Adult, gata de a reacţiona acum şi aici, de a schimba şi de a evalua informaţia.

Dar pe măsură ce conversaţia se prelungeşte, încep să mă plictisesc. Îmi spun în interior: „Mi-ar plăcea să fiu altundeva. E aşa frumos afară că mi-ar plăcea să mă plimb. Dar nu cred că e posibil…” În acest moment mă simt în Copil. Retrăiesc acele scene din anii de şcoală când găseam cursurile plictisitoare şi când aveam chef să mă joc afară.

În ciuda plictiselii, continuu să fac ce am de făcut. Ceea ce observaţi, în legătură cu comportamentul meu, este că eu continuu să schimb informaţii, deci, la exterior, continuu să mă comport din Adult. Dar comportamentul meu nu concordă cu starea eului în care mă simt.

38

Pentru a descrie această situaţie, Eric Berne a propus distincţia între sinele executiv şi sinele adevărat2.

Când o stare a eului dictează comportamentul persoanei, spunem că această stare a eului are puterea executivă. Când o persoană se simte în interior într-o stare a eului anume, spunem că această stare a eului este sinele său adevărat.

În cea mai mare parte a timpului, starea eului, având puterea executivă, este trăit ca adevăratul sine. În exemplul de mai sus, când am început discuţia de lucru, aveam puterea executivă în Adult şi, în acelaşi timp, mă simţeam Adult în mod real. Şi apoi, când am început să mă plictisesc, am trecut experienţa adevărată în Copil, în timp ce continuam să mă comport într-o manieră coerentă, din Adult, deci am menţinut puterea executivă în această stare.

Să presupunem că respectivul coleg ar continua conversaţia prea mult, atunci poate că încep să casc şi pierd firul. El se aşteaptă să-i răspund la un moment dat şi poate eu voi începe să mă înroşesc spunând: „O! Scuză-mă, cred că eram plecat”. În acel moment, puterea executivă este în Copil ca şi starea eului adevărată.

Inventaţi cel puţin încă trei exemple pentru a ilustra cazuri în care puterea executivă se află într-o stare a eului, iar trăirea se află într-o altă stare a eului. Găsiţi exemple similare din

propria voastră experienţă, în cursul săptămânii trecute.

Incongruitate

Această diviziune între Sinele executiv şi Sinele adevărat pune evident probleme suplimentare pentru diagnosticul stărilor eului. În măsura în care starea eului care are puterea executivă este cea care determină comportamentul, ne-am putea aştepta la faptul că semnele comportamentale ale persoanei indică acea stare a eului. Cât timp această stare a eului este trăită ca Sine adevărat, diagnosticul comportamental pe care persoana şi-l dă îi dă o idee precisă în legătură cu experienţa sa interioară.

Dar ce se întâmplă când trece într-o altă stare a eului, ca Sine adevărat, puterea executivă rămânând în prima stare a eului? Cum veţi detecta acest lucru printr-un diagnostic comportamental?

Adevărul este că, uneori, nu o putem face. Acest lucru se produce mai ales când persoana este relativ inactivă. Mă vedeţi, de exemplu, aşezat, ascultând o conferinţă. Sunt aşezat drept, mă mişc puţin şi nu spun nimic. La prima vedere, veţi deduce din comportamentul meu, că sunt în Adult. Dar, în interior, pot fi în Copil, care visează cu ochii deschişi şi dacă nu mergeţi mai departe cu investigaţia, nu aveţi nici un mijloc de a o şti.

Cu toate acestea, în general, comportamentul unei persoane dă indicaţii efective despre ceea ce se întâmplă. Cât timp persoana are puterea executivă într-o stare a eului, diferită de cea pe care o trăieşte ca Sine adevărat, există o separaţie în ea, între comportamentul şi trăirea sa interioară. La exterior, iată ce pare: indicaţiile cele mai evidente, în ceea ce priveşte comportamentul său, vor desemna starea eului care are putere executivă, dar în acelaşi timp, va manifesta

39

alte semne mai subtile, care nu concordă cu cele ale stării eului desemnată ca Sine adevărat. În limbaj tehnic, spunem că comportamentul relevat este incongruent.

Când discutam cu colegul meu la serviciu, comportamentele mele cele mai evidente concordau cu cele ale stării eului executiv din Adult. Dar dacă mă vedeaţi şi mă ascultaţi de aproape, aţi fi remarcat unele modificări, în momentul în care am început să mă plictisesc şi am trecut în Copil, ca stare adevărată. Până în acel moment, tonul vocii mele se schimbase în cursul frazelor, dar, la un moment dat, a devenit monoton. Privirea mea, care se deplasase pînă atunci, în mod regulat, între documentele de lucru şi figura colegului meu, a devenit vagă şi s-a fixat pe un punct de pe masă. Aceste incongruităţi v-ar ajuta să deduceţi că trăirea eului meu adevărat a trecut din Adult în Copil.

Recunoaşterea incongruităţilor este o artă importantă, pe care o puteţi dezvolta în cadrul folosirii AT. Vom reveni la acest subiect cînd vom studia tranzacţiile, în capitolul 7.

Teoria energiei, după Berne

Eric Berne a elaborat o teorie, pentru a explica ce se întâmplă când facem să treacă puterea executivă şi sentimentul Sinelui adevărat, dintr-o stare în alta. Nu vom trata acest subiect în detaliu în această carte. Vom face o scurtă trecere în revistă, dar puteţi aprofunda subiectul dacă studiaţi bibliografia.

Berne a aderat la ipoteza lui Freud privind conceptul de energie psihică sau cathexis. A avansat ideea că această energie există sub trei forme: legată (potentiala), nelegată (cinetica) şi liberă (vointa). Termenul suplimentar de „energie activă” desemnează combinaţia între energia nelegată (cinetica) şi energia liberă (vointa).

Pentru a ilustra diferenţa între aceste trei forme de energie, Berne a folosit metafora maimuţei în copac. Cât timp maimuţa e cocoţată pe o ramură înaltă, posedă energie potenţială – iar dacă energia ar fi eliberată, maimuţa ar cădea pe sol. Această energie potenţială este analogă energiei legate.

Dacă maimuţa cade realmente din copac, energia potenţială este eliberată sub formă de energie cinetică. Aceasta ilustrează natura energiei nelegate.

Maimuţa este un organism viu. În loc să cadă pur şi simplu din copac, maimuţa poate alege să sară pe sol. Berne spune că această folosire voluntară a energiei este similară energiei libere (vointa).

Se consideră că fiecare stare a eului are o frontieră. Energia liberă poate circula fără piedici, de la o stare la alta a eului, traversând aceste frontiere. În plus, fiecare stare a eului conţine o anumită cantitate de energie, care este stocată în interiorul acestei frontiere. Dacă această energie nu este folosită într-un moment, ea corespunde energiei legate. Când această energie de rezervă este folosită, energia legată se transformă în energie nelegată.

De exemplu, când am început conversaţia la serviciu, m-am servit activ de energia care exista în Adult; energia acestei stări a eului era nelegată. Concentrându-mi atenţia pe sarcina în curs am lăsat să treacă energia liberă în Adult.

40

În timpul scenei din exemplu, aş fi putut lua o parte din energia conţinută în interiorul limitelor Părintelui. Aş fi putut, de exemplu, să reproduc părerile Părintelui meu, întrebându-mă dacă lucrez destul de bine. Dar nu am făcut-o. Energia din interiorul Părintelui a rămas liberă.

Berne a emis ipoteza că o stare a eului ia puterea executivă, dacă aceasta este cea în care suma energiei libere (vointa) şi a energiei nelegate (adică energia activă, energia cinetica) este cea mai mare la un moment dat. Starea eului trăită ca Sinele adevărat este cea care, la un moment dat, are cea mai mare parte a energiei libere (vointa).

La începutul discuţiei mele de lucru, aveam puterea executivă în Adult şi de asemenea trăiam starea Sinelui adevărat de Adult. În consecinţă, putem trage concluzia că în Adult aveam energia activă cea mai mare şi energia liberă cea mai mare, la un moment dat.

Când am trecut de la atenţie la plictiseală, am deplasat o anumită cantitate de energie liberă în Copil şi am continuat astfel, până când această stare a eului a ajuns să conţină mai multă energie liberă decât Adultul sau Părintele. În acel moment, am început să trăiesc Sinele adevărat de Copil, dar am menţinut puterea executivă în Adult, ceea ce arăta că în Adult am încă o cantitate de energie activă mai mare.

Dacă discuţia s-ar fi prelungit prea mult, aş fi putut elibera o cantitate de energie legată, conţinută în Copil, din ce în ce mai mare, până când, în final, această stare a eului ar fi avut mai multă energie activă decât Adultul şi ar fi luat puterea executivă. Uneori o persoană poate avea o anumită cantitate de energie în toate cele trei stări ale eului, în acelaşi timp. De exemplu, pot continua să menţin puterea executivă în Adult, schimbând informaţii tehnice cu colegul meu. Făcând asta, pot, de asemenea, să eliberez o parte a energiei care se află în Părinte şi să mă critic în interior pentru că nu înţeleg suficient acest lucru. În acelaşi timp, pot elibera o parte a energiei libere din Copil, fiindu-mi ruşine că nu mă supun ordinelor din Părinte.

Dacă aţi găsit dificilă această expunere teoretică la prima vedere, nu vă faceţi probleme. Dacă sunteţi avizi de teorie, citiţi mai în detaliu scrierile lui Berne şi ale altor teoreticieni, în legătură cu acest subiect. Dacă teoria nu este punctul vostru forte, treceţi pur şi simplu peste această parte, care nu este indispensabilă pentru a putea înţelege mai departe.

Capitolul 6PATOLOGIA STRUCTURALĂ

Plecăm de la principiul că puteţi diferenţia mereu conţinutul unei stări a eului de alta. Presupunem, de asemenea, că oamenii pot trece conştient dintr-o stare a eului în alta.

Dar ce se întâmplă dacă se amestecă conţinuturile a două stări ale eului? Sau dacă o persoană nu poate intra sau nu poate ieşi dintr-o anumită stare a

41

eului? Eric Berne le-a dat nume acestor două probleme: contaminare şi excludere, ambele făcând parte din patologia structurală1.

Contaminarea

Dacă iau o parte din Copil sau din Părinte pentru Adult, spunem că Adultul este contaminat.

Este ca şi cum o stare a eului ar interfera cu graniţele alteia. Arătăm acest lucru pe schemă, trasând cercuri care se suprapun şi haşurând partea comună, care reprezintă contaminarea.

În Figura 6.1.a, vedem o contaminare din Părinte, în care Părintele se suprapune peste Adult. Figura 6.1.b prezintă o contaminare din Copil, iar Figura 6.1.c prezintă o dublă contaminare din Părinte şi din Copil, ambele interferând cu Adultul.

Contaminarea din Părinte

Sunt în contaminare din Părinte cât timp confund sloganurile lansate din Părinte cu realitatea Adultului; iau ideile primite, ca fapte. Berne numea acest lucru prejudecăţi. De exemplu:

„Toţi scoţienii sunt zgârciţi.”„Negrii sunt leneşi.”„Albii te exploatează.”„Lumea e un loc îngrozitor.”„Nu putem avea încredere în oameni.”„Dacă nu reuşeşti din prima, fă eforturi, încearcă în continuare.”

42

Dacă cred că o afirmaţie de acest gen este o expresie a realităţii, atunci mă aflu într-o contaminare.

Când o persoană vorbeşte despre sine şi spune „tu”, în loc de „eu”, este probabil ca acel conţinut care urmează să fie contaminat din Părinte. De exemplu, iată cum vorbeşte Madge despre viaţa sa: „Trebuie să mergi mai departe cum poţi, nu-i aşa? Şi nu poţi să laşi oamenii să vadă ce simţi”. Există posibilitatea ca Madge să fi învăţat aceste două sloganuri de la părinţii ei. Este de asemenea posibil ca părinţii ei să fi luat aceste afirmaţii ca reale.

Contaminarea din Copil

Când sunt într-o contaminare din Copil, îmi împovărez gândirea cu credinţe din copilărie. Acestea sunt fantasme create de sentimente, pe care le iau ca fapte reale. De exemplu, plec de la o petrecere şi îi aud pe oameni râzând în momentul în care ies pe uşă. Îmi spun: „Se distrează pe seama mea, pe la spate”.

În acest moment, retrăiesc un episod din prima copilărie, când am decis, fără a o formula: „Ceva nu e în regulă cu mine. Toată lumea, mai puţin eu, o ştie şi nimeni nu vrea să-mi spună”.

Nu sunt conştient că e o repetiţie. În contaminare, confund această situaţie din copilărie cu realitatea de aici şi acum.

Dacă aş vrea, aş putea reveni în cameră şi aş putea verifica dacă participanţii acestei petreceri râd efectiv de mine. Dacă îmi răspund „Nu”, aş putea ieşi din contaminare, separând astfel evaluarea mea Adultă, din acest moment, de reprezentările trecute pe care Copilul le făcea despre lume. Îmi dau seama că cei din încăpere râdeau de o glumă, care nu avea nici o legătură cu mine. Poate îmi voi aminti de asemenea că am fost tachinat, dar voi identifica aceste amintiri ca aparţinând clar trecutului.

Presupunând că oamenii se distrează pe seama mea, aş putea ieşi din contaminare, spunându-mi: „Şi atunci? Dacă au decis să râdă de mine, e treaba lor, eu sunt OK.“

Dar poate că în acea zi nu sunt pregătit să ies din această contaminare din Copil. În acest caz, în timp ce oamenii de la petrecere îmi spun: „Nu, nu râdem de tine”, îmi spun interior: „Ei, pariez că mă mint doar ca să nu mă simt prost.”

Berne a utilizat uneori termenul de iluzie pentru a descrie acest gen de credinţe tipice, care apar din contaminările din Copil. Unele sunt banale, de tipul:

„Nu sunt bun la ortografie/matematică/limbi.”„Oamenii pur şi simplu nu mă plac.”„E ceva în neregulă cu mine.“„M-am născut gras(ă).”„Nu pot înceta să fumez.”Dacă conţinutul unei contaminări din Copil provine de foarte devreme din

copilărie, această iluzie pare mai stranie, mai ales dacă persoana a suferit numeroase traume în copilărie.

„Omor oamenii prin simpla mea prezenţă.”„Dacă mor, atunci mama mă va iubi.”

43

„Oamenii încearcă să mă omoare cu raze cosmice.”

Dubla contaminare

Dubla contaminare se produce când persoana repetă un slogan din Părinte, susţinută de o credinţă din Copil, confundându-le pe cele două cu realitatea. De exemplu:

(P) „Nu poţi avea încredere în oameni”, cuplată cu:(C) „Nu pot avea încredere în nimeni”, sau:(P) „Copiii trebuie să treacă neobservaţi”, cuplată cu:(C) „Pentru a trece prin viaţă, trebuie să stau liniştit”.Unii autori AT moderni consideră că toate contaminările sunt duble. Pentru

aceştia, conţinutul contaminării duble este reprezentat de toate credinţele deformate pe care o persoană le are despre sine, despre alţii şi despre lume. În limbaj AT, acestea sunt credinţele scriptului2.

Luaţi o foaie de hârtie pe care scrieţi: „Sunt genul de persoană care…” şi apoi luaţi-vă două minute pentru a scrie toate modalităţile posibile la care vă puteţi gândi, pentru a termina fraza.

La sfârşitul celor două minute, relaxaţi-vă, respiraţi şi citiţi ce aţi scris.Reveniţi în Adult, aşezându-vă drept în scaun, aşezaţi-vă bine picioarele pe sol şi priviţi ce

aţi scris. Pentru fiecare sfârşit de propoziţie, verificaţi dacă este o afirmaţie reală sau dacă este o contaminare din Copil.

Dacă vi se pare că una dintre aceste afirmaţii este o contaminare, gândiţi-vă despre ce este vorba. Tăiaţi cuvintele contaminate şi înlocuiţi-le cu cuvinte adulte, de azi. De exemplu, dacă aţi scris: „Sunt genul de persoană care nu se întâlneşte cu nimeni”, puteţi să tăiaţi şi să scrieţi în schimb: „Sunt inteligent şi simpatic şi sunt capabil să mă întâlnesc cu oameni”. Corectaţi astfel toate afirmaţiile contaminate din Copil.

Acum, luaţi o altă foaie de hârtie şi acordaţi-vă două minute pentru a nota toate credinţele şi sloganurile pe care vi le amintiţi, auzite de la părinţi sau de la figurile parentale.

Reveniţi în Adult şi parcurgeţi lista de credinţe şi sloganuri parentale. Verificaţi dacă fiecare dintre ele este o afirmaţie reală sau o contaminare din Părinte. Dacă vreţi să o corectaţi pentru a corespunde realităţii de azi, tăiaţi cuvintele şi înlocuiţi-le cu o nouă versiune. De exemplu, puteţi tăia: „Dacă nu reuşeşti din prima, încearcă din nou şi din nou” şi să scrieţi: „Dacă nu reuşeşti din prima, schimbă-ţi strategia pentru a reuşi”.

Acesta este un exerciţiu în acelaşi timp util şi amuzant, pe care îl puteţi face în timpul

liber.

Excluderea

Uneori, după Berne, o persoană blochează una sau mai multe stări ale eului. Acest lucru se numeşte excludere.

Figurile 6.2. a, b şi c prezintă cele trei posibilităţi de excludere a stărilor eului. În aceste scheme, reprezentăm excluderile cu o cruce situată pe starea eului exclusă şi trăgând o linie între aceasta şi cea vecină.

Cei care exclud Părintele funcţionează fără reguli prestabilite în raport cu lumea. În locul acestora, ei creează propriile lor reguli pentru fiecare situaţie nouă. Sunt buni în a-şi utiliza intuiţia de „Mic Profesor”, pentru a simţi ce se

44

întâmplă în jurul lor. Aceştia sunt de obicei „afacerişti”: politicienii înalţi, persoane de succes sau naşi ai Mafiei.

Dacă exclud Adultul, debranşez capacitatea mea adultă de a face faţă realităţii şi nu ascult decât dialogul meu interior Părinte-Copil. Acţiunile, gândurile şi sentimentele reflectă acest conflict permanent. Pentru că nu folosesc în totalitate capacităţile mele adulte, pentru a testa realitatea, se poate întâmpla ca acţiunile şi gândurile mele să devină stranii şi să fiu diagnosticat psihotic.

Cineva care exclude Copilul, închide accesul spre amintirile stocate în copilărie. Dacă-l întrebăm : „Cum era viaţa ta când erai mic?”, răspunde: „Nu ştiu. Nu-mi amintesc nimic”. Când ne exprimăm sentimentele, ca adulţi, suntem deseori în Copil. Deci, o persoană cu Copilul exclus va fi privită frecvent ca un „peşte rece” sau „tot numai cap”.

Dacă două stări ale eului sunt excluse, se spune că cel care rămâne în starea funcţională este constant sau exclusiv şi apare pe schemă cu un cerc îngroşat. Figurile 6.3 a, b, c arată cele trei posibilităţi.

O persoană în Părinte constant se comportă în viaţă având acces doar la regulile parentale. Dacă o întrebăm: „Cum credeţi că putem dezvolta acest proiect?”, va răspunde: „Ei bine, cred că este un plan bun. Ţineţi-vă de el, acesta este sfatul meu”. Ca răspuns la „Cum vă simtiţi?”, e posibil să răspundă: „În momente ca acestea, trebuie să rămâi calm, nu credeţi?”.

După Berne, cineva care este în Adult constant este incapabil să se amuze cu ceilalţi. Funcţionează în principal ca organizator, colector de informaţii sau procesor de date3.

45

O persoană în Copil constant se comportă, gândeşte şi se simte în permanenţă ca şi cum ar fi încă copil. Confruntată cu o problemă, această persoană are ca strategie supralicitarea sentimentelor, ceea ce exclude capacitatea adultă de a face faţă realităţii şi ansamblului de reguli parentale. Această persoană este susceptibilă de a fi percepută de ceilalţi ca „imatură” sau „isterică”.

Excluderea nu este niciodată totală. În schimb, este specifică în anumite situaţii. De exemplu, dacă vorbim de cineva care are un „Copil exclus”, ceea ce vrem să spunem este că această persoană se află rar în Copil, cu excepţia unor momente privilegiate.

Oamenii nu pot funcţiona fără a avea un minim de Copil. Nu pot funcţiona într-o instituţie fără o parte de Adult şi nu pot ieşi în societate fără a avea un embrion de Părinte.

Partea a III-a

46

COMUNICARE

Tranzacţii, stroke-uri şi structurarea timpului

Capitolul 7 TRANZACŢII

Eşti aşezat, citind această carte. Intru în cameră şi spun: „Bună!” Ridici ochii şi răspunzi: „Bună!” Am efectuat o tranzacţie simplă.

O tranzacţie are loc când propun o anumită formă de comunicare şi tu îmi răspunzi. În limbaj ştiinţific, mesajul de deschidere se numeşte stimul. Reacţia se numeşte răspuns.

Aceasta ne dă definiţia formală a unei tranzacţii, ca fiind un stimul tranzacţional plus un răspuns tranzacţional. Berne spunea că o tranzacţie este „unitatea de bază a discursului social”.

Tu şi cu mine, poate, vom continua conversaţia. Ca răspuns la „Bună!” al tău, te voi întreba: „Ai avut o zi bună?” şi tu îmi vei răspunde la rândul tău. Avem acum un lanţ de tranzacţii, răspunsul unuia constituind un stimul pentru celălalt. Comunicarea între indivizi ia mereu forma unui lanţ de tranzacţii de acest gen.

În analiza tranzacţiilor, utilizăm diagrama stărilor eului pentru a ne ajuta să explicăm ce se întâmplă în cursul acestui proces de comunicare1.

Tranzacţii complementare

Eu te întreb: „Cât e ceasul?” Tu răspunzi: „Ora 1”. Am schimbat o informaţie aici şi acum. Cuvintele pe care le-am utilizat sunt adulte, intonaţia şi indicaţiile corporale confirmă starea eului de Adult.

Figura 7.1 arată acestă tranzacţie Adult-Adult, săgeata indicând direcţia fiecărui mesaj. În limbaj AT, aceste săgeţi se numesc vectori, S semnificând „stimulul” şi R „răspunsul”.

Cerându-ţi această informaţie, eram în Adult, ceea ce este reprezentat prin săgeata S care pleacă din Adultul din PAC. Scopul meu era ca tu să primeşti mesajul în Adult, deci săgeata soseşte în Adultul din PAC.

Prin răspunsul tău neutru şi tu pleci din Adult şi te aştepţi ca eu să primesc răspunsul tău în Adult. În consecinţă, săgeata R revine din Adultul tău în al meu.

Aceasta ilustrează o categorie de tranzacţii complementare pe care le definim astfel:

O tranzacţie complementară este o tranzacţie în care vectorii tranzacţionali sunt paraleli şi în care starea eului vizată este cea care răspunde.

47

Verificaţi cum se aplică această definiţie tranzacţiei Adult-Adult din exemplul nostru. Deoarece tranzacţia complementară este reprezentată pe schemă prin săgeţi paralele, o numim deseori tranzacţie paralelă.

Figura 7.2 prezintă un alt exemplu de tranzacţie complementară, implicând de această dată stările eului Părinte-Copil.

Administratorul magazinului ridică ochii în momentul în care angajatul intră pe uşă cu zece minute întârziere. Trecând în Părinte, bombăne: „Iarăşi în întârziere! Nu se mai poate continua aşa!” Angajatul se face mic, se înroşeşte şi se bâlbâie: „Scuză-mă. Voi încerca să nu mai fac”.

Cu bombăneala sa parentală, administratorul voia ca mesajul său să fie perceput de către angajat în Copil. Deci, săgeata S pleacă din Părinte şi ajunge la Copilul angajatului. Scuza sa bâlbâită este destinată Părintelui adminstratorului, de unde săgeata R.

48

Vedeţi că şi acest exemplu concordă cu definiţia tranzacţiei

complementare.

Există şi alte două posibilităţi de tranzacţii complementare Părinte-Părinte şi Copil-Copil. Trasaţi schema pentru fiecare. Gândiţi-vă la cuvintele asociate stimulului şi răspunsului pentru

fiecare dintre ele.

Vom obţine o analiză a tranzacţiilor, mai detaliată, folosindu-ne de modelul funcţional. De exemplu:

Bob (prăvălindu-se pe scaun): Pfff! Sunt obosit! Ar fi grozav dacă m-ai masa pe spate. Vrei?

June (ton călduros, deschizînd braţele): O! Bineînţeles!Tranzacţia lor este complementară, cu stimulul din CL dirijat către PG, iar

răspunsul revine din PG către CL (Figura 7.3).

49

Prima regulă de comunicare

O tranzacţie complementară are ceva previzibil. Când te întreb cât e ceasul, mă aştept că îmi vei răspunde din Adult, ceea ce ai facut. Când administratorul l-a certat pe angajat, aştepta o scuză din Copil şi a primit-o.

O conversaţie poate conţine un lanţ de tranzacţii complementare, caz în care tot lanţul va avea aerul a ceva previzibil, pe cale de a se derula.

Administratorul: „Ar trebui să-ţi pară rău! E a treia oară săptămâna asta!”Angajatul (văicărindu-se): „Îţi repet că îmi pare rău, şefule! Am întârziat din

cauza traficului.”Administratorul: „Hm! Nu-mi spune poveşti! Trebuia să pleci mai

devreme…”Un astfel de schimb poate dura la infinit, până când cei doi se satură sau se

decid să facă altceva.Acest lucru este exprimat prin prima regulă a comunicării:Cât timp tranzacţiile sunt complementare, comunicarea poate continua la

infinit.Remarcaţi că nu am spus „va continua”, ci „poate continua”. De fapt, toate

conversaţiile se vor termina la un moment dat. Dar, atât timp cât tranzacţiile rămân complementare, nimic din procesul de comunicare nu va întrerupe cursul armonios al stimulilor şi al răspunsurilor.

Inventaţi o conversaţie imaginară care constă într-un lanţ de tranzacţii complementare A-A. La fel şi pentru P-C, P-P şi C-C. Verificaţi ca în fiecare să se aplice prima regulă a comunicării. Dacă lucraţi într-un grup, aşezaţi-vă câte doi şi jucaţi fiecare tip de schimburi. Vedeţi cât timp

puteţi ţine un lanţ de tranzacţii paralele.

50

Tranzacţii încrucişate

Te-am întrebat: „Cât e ceasul?” Tu te ridici, devii roşu şi strigi: „Ceasul! Ceasul! Nu mai întreba cât e ceasul! Eşti în întârziere! Pentru Dumnezeu! Ce faci?”

Nu este răspunsul Adult pe care îl aşteptam la întrebarea mea Adultă. Din contră, tu ai intrat în Părintele furios şi nemulţumit, incitându-mă să ies din Adult pentru a intra în Copil. Figura 7.4 reprezintă schema tranzacţională a schimbului nostru.

Acesta este un exemplu de tranzacţie încrucişată. Se numeşte astfel

deoarece săgeţile de pe schema acestui tip de tranzacţie se încrucişează.„Încrucişat” este de asemenea o descriere bună despre ce simţim în acest

gen de schimb. Când îmi încrucişezi tranzacţia, ţipând la mine, pentru mine este ca şi cum ai rupe cursul conversaţiei noastre.

Definiţie: o tranzacţie încrucişată este o tranzacţie în care săgeţile nu sunt paralele sau în care starea eului vizată nu este cea care răspunde.

Să reluăm scena dintre administrator şi angajatul său întârziat. Angajatul soseşte şi administratorul bombăne din Părinte. Dar în loc să se micşoreze şi să se scuze, angajatul îşi priveşte şeful calm şi îi răspunde pe un ton egal: „Spune-mi ce vrei să fac în acest moment?”

El încrucişează stimulul administratorului P-C cu un răspuns A-A, aşa cum apare în Figura 7.5. Încă o dată, răspunsul întrerupe cursul comunicării la care se aşteptă persoana care a emis mesajul.

51

Uneori avem nevoie de o diagramă funcţională detaliată pentru a vedea dacă o tranzacţie este încrucişată. De exemplu:

Bob (răsturnat în fotoliu): „Pfff! Sunt obosit! Ar fi drăguţ să-mi masezi spatele. Vrei?”

June (voce seacă, sprâncenele ridicate, examinându-l): „Eşti nebun? Ce, crezi că am timp de masaje?”

Ea răspunde la stimulul C-P al lui Bob printr-un răspuns P-C, ceea ce pare, în structura de ordinul I, ca o tranzacţie paralelă. Dar o simţim încrucişată, aşa cum apare în Figura 7.6: June a răspuns din PN şi nu din PG şi i se adresează lui Bob în CA în loc de CL.

52

A doua regulă a comunicării

Când o tranzacţie este încrucişată, există şansa ca persoana care primeşte „încrucişarea” să intre în starea eului solicitată de către cel care a făcut încrucişarea şi să intre astfel într-o tranzacţie paralelă, plecând din această nouă stare a eului.

Când te întreb ora şi tu ţipi că sunt în întârziere, probabil voi intra în CA, scuzându-mă. Dar pot alege şi să mă răzvrătesc: „Bine! Nu am făcut-o special! Nu văd de ce faci din ţânţar armăsar!” Cererea unei informaţii, care era adultă la origine, este abandonată pentru moment.

A doua regulă a comunicării spune: când o tranzacţie este încrucişată, rezultă o întrerupere a comunicării şi va fi necesar ca unul dintre cei doi sau ambii să schimbe starea eului pentru a reîncepe comunicarea.

„Întreruperea comunicării” poate fi percepută ca un şoc minim, dar poate să-i facă pe cei doi să se certe furios, trântind uşa şi luând decizia să nu-şi mai vorbească niciodată.

Eric Berne a calculat că teoretic există 72 de posibilităţi de tranzacţii încrucişate. Din fericire, doar două sunt întâlnite mai des în practică. Cele în care un stimul A-A este încrucişat fie de un răspuns C-P, fie de un răspuns P-C.

Daţi un exemplu de stimul A-A încrucişat de un răspuns C-P. Cum ar putea continua conversaţia dacă persoana care primeşte răspunsul ar trece în Părinte şi ar începe o tranzacţie paralelă plecând din această stare a eului?

Faceţi acelaşi exerciţiu pentru un stimul A-A încrucişat de un răspuns P-C.Inventaţi un răspuns în care stimulul A-A este încrucişat de un răspuns C-C. Faceţi schema

tranzacţională şi notaţi că săgeţile paralele nu înseamnă mereu tranzacţii paralele.

53

Dacă sunteţi într-un grup, aşezaţi-vă câte doi şi jucaţi o conversaţie în care fiecare tranzacţie este încrucişată. De fiecare dată când celălalt vorbeşte, identificaţi care stare a eului este solicitată în voi. Schimbaţi starea eului şi răspundeţi. Şi celălalt încrucişează. Vedeţi cât timp puteţi menţine această secvenţă, fără a intra în tranzacţii paralele. Când aţi terminat, spuneţi ce aţi simţit în timpul acestui exerciţiu. Ce diferenţă există comparativ cu exerciţiul precedent, în

care aţi menţinut toate tranzacţiile paralele?

Tranzacţii ulterioare

Într-o tranzacţie ulterioară sunt emise două mesaje în acelaşi timp. Unul este un mesaj deschis, la nivel social. Al doilea este un mesaj ascuns, la nivel psihologic.

În cea mai mare parte a timpului, conţinutul nivelului social este A-A. Mesajele din nivelul psihologic sunt de obicei P-C sau C-P.

Soţul: Ce ai făcut cu cămaşa mea?Soţia: Am pus-o în sertarul tău.Dacă privim doar la cuvintele scrise am putea spune că aceasta este o

tranzacţie complementară A-A, ceea ce şi este la nivel social. Dar să privim scena cu sonor şi imagine.

Soţul (sec, cu vocea coborând la sfârşitul propoziţiei, muşchii feţei tensionaţi, sprâncenele apropiate): Ce ai făcut cu cămaşa mea?

Soţia (voce tremurătoare, intonaţie care urcă, umerii strînşi, capul aplecat înainte, privind în sus, sprâncenele ridicate): Am pus-o în sertarul tău.

Nivelul psihologic este un schimb paralel P-C, C-P. Dacă am pune cuvintele mesajului emis la acest nivel, ar fi cam aşa:

Soţul: Te bagi mereu în treburile mele!Soţia: Mă critici mereu pe nedrept!Acest lucru apare în schema tranzacţională din Figura 7.7. Desenăm

săgeţile stimulului şi răspunsului de la nivel social, prin săgeţi notate Ss şi Rs. Săgeţile punctate reprezintă stimulul şi răspunsul nivelului psihologic, notate Sp şi Rp.

54

Toate tranzacţiile ulterioare de acest fel, în care mesajul social A-A acoperă un schimb la nivel psihologic P-C (mai rar C-C sau P-P), se numesc tranzacţii duble.

Eric Berne a descris un alt fel de tranzacţie ulterioară, pe care a numit-o unghiulară: eu mă adresez cu un stimul social A-A, dar trimit şi un mesaj secret din Adult, vizând Copilul tău. Exemplul tipic este cel al vânzătorului care speră să-şi agaţe clientul prin sentimente.

Vânzătorul: Bineînţeles, domnule, acest aparat foto este cel mai bun pe care îl avem. Dar cred că este prea scump pentru dumneavoastră!

Clientul (cu un aer provocator): Îl iau!Schema tranzacţională din Figura 7.8 prezintă unghiul între săgeţile Ss şi

Sp, care dă numele tranzacţiei.Este posibil ca tranzacţia să ia alt curs:Vânzătorul: …prea scump pentru dumneavoastră!Cumpărătorul (meditativ): Da, acum că mi-aţi spus, văd că aveţi dreptate.

Este prea scump pentru mine. Oricum, vă mulţumesc.Astfel, manevra vânzătorului nu reuşeşte să “agaţe” Copilul din client.

Acest exemplu ilustrează un punct important privitor la tranzacţii. Când îţi prezint un stimul tranzacţional, niciodată nu te pot FACE să intri într-o anumită stare a eului. Cel mult te pot INVITA să răspunzi dintr-o anumită stare a eului.

55

A treia regulă a comunicării

A treia regulă a comunicării după Berne spune: comportamentul care rezultă dintr-o tranzacţie ulterioară este determinat de nivelul psihologic şi nu de nivelul social.

Berne a scris „este determinat” şi nu „poate fi determinat”, ceea ce înseamnă că atunci când oamenii comunică pe două nivele, ceea ce se întâmplă de fapt este mereu rezultatul mesajului secret. Dacă vrem să înţelegem un comportament, trebuie să fim atenţi la nivelul psihologic al comunicării.

În limbaj AT, numim asta „gândire marţiană”. Berne vorbea despre un omuleţ mic şi verde, coborât de pe Marte, pentru a-i observa pe Pământeni. Acest Marţian nu are o idee preconcepută în legătură cu ceea ce semnifică comunicarea noastră. El nu face decât să ne observe comunicând, apoi notează comportamentul care apare.

Antrenaţi-vă în a fi acest Marţian. Fiţi mereu conştienţi în legătură cu nivelul psihologic, cât şi cu cel social. Verificaţi această afirmaţie extraordinară a lui Berne. Avea dreptate gândind

că acel comportament care apare este determinat mereu de nivelul psihologic?

Tranzacţii şi expresii nonverbale

Într-o tranzacţie ulterioară, mesajul social este dat de către cuvinte. Pentru a „gândi marţian” la nivel psihologic, trebuie să observaţi indicaţiile nonverbale pe care le găsiţi în intonaţii, gesturi, posturi şi mimică. Mai sunt şi altele, mai subtile, cum ar fi respiraţia, tensiunea musculară, pulsul, dilataţia pupilelor, gradul de transpiraţie etc.

56

Am spus că mesajele de la nivelul psihologic sunt „mesaje secrete”. De fapt, nu ar fi aşa de secrete dacă aţi şti ce să căutaţi. Indicaţiile nonverbale sunt acolo, pentru a le repera.

Copiii mici ştiu să le decodeze intuitiv, dar crescând, ne antrenăm sistematic în a anula această intuiţie. „Nu e politicos să fixezi oamenii, dragul meu”. Pentru a utiliza eficace AT, trebuie să ne antrenăm din nou, pentru a repera semnele corporale. Aţi făcut deja un bun început, practicând diagnosticul comportamental al stărilor eului.

Adevărul este că fiecare tranzacţie are atât un nivel psihologic, cât şi un nivel social. Dar în tranzacţia ulterioară, cele două nu se potrivesc. Mesajele exprimate prin cuvinte sunt dezminţite de către mesajele nonverbale.

Aţi învăţat în capitolul cinci că incongruitatea este numele ştiinţific pentru acest gen de decalaj. Pentru a „gândi marţian”, antrenaţi-vă să reperaţi incongruitatea.

Ceea ce ne duce la un punct mai general. Pentru a analiza corect ORICE tranzacţie, trebuie să luăm în calcul şi semnalele nonverbale, nu doar cuvintele.

Să reluăm exemplul nostru cu soţul care îşi întreabă soţia unde i-a pus cămaşa. Citind doar cuvintele, părea A-A; cu semnalele nonverbale, a apărut schimbul P-C. Folosind aceleaşi cuvinte, însoţite de semnale nonverbale diferite, putem obţine alt gen de tranzacţie, de fiecare dată.

Încercaţi. Păstraţi cuvintele soţului şi ale soţiei. Câte tranzacţii diferite puteţi crea, introducând diferite semnale nonverbale?

În grup, jucaţi tranzacţia între soţ şi soţie, folosind diferite seturi de indicii nonverbale.

Opţiuni

Fiecare tip de tranzacţie nu este „bună” sau „rea” în sine. Dacă vreţi să menţineţi cursul armonios şi previzibil al comunicării, menţineţi tranzacţiile paralele. Dacă consideraţi dezlânată conversaţia cu cineva sau dezagreabilă, fiţi atent dacă tu sau celălalt nu încrucişaţi frecvent tranzacţiile. Dacă da, decideţi dacă vreţi să armonizaţi schimburile, evitând încrucişarea.

Dar să presupunem că cel mai enervant tip de la birou arde de nerăbdare să aibă o conversaţie armonioasă cu tine sau că vecinul de palier vine şi se instalează pentru a începe litania nefericirilor sale, bând cafeaua pe care i-aţi oferit-o. În aceste cazuri poate v-ar conveni să tăiaţi fluxul cuvintelor celorlalţi, încrucişând tranzacţiile.

În articolul său „Opţiuni”, Stephen Karpman a dezvoltat ideea după care putem alege să facem schimburile, după cum ne convine. În particular, putem alege noi modalităţi de a ieşi din schimburile obişnuite dezagreabile, „blocante”, cu ceilalţi2.

La serviciu, Mary are mereu aerul că se scuză şi se justifică. Şeful său, din contră, îşi petrece timpul criticând-o pe Mary, spunându-i cum ar trebui să-şi facă treaba.

Şeful: Să vedem, acest raport trebuia dactilografiat într-un format mai mic!

57

Mary: Oh! Sunt dezolată. M-am înşelat!Şeful: Bine, bănuiesc că nu aţi făcut-o intenţionat. Dar am făcut o menţiune

la acest subiect.Mary: Am încercat să citesc aceste note, dar sincer, am fost, ăăă, ocupată

în ultimul timp… Par blocaţi în această rutină PN-CA. Dacă Mary decide să iasă, cum ar putea

să-şi utilizeze opţiunile?Karpman scrie: <Obiectivul este „de a modifica ceea ce se întâmplă şi de a

vă elibera cum puteţi”. Pentru a o face, trebuie să-l faceţi pe celălalt să iasă din acea stare a eului, să ieşiţi voi, sau ambele>. El descrie patru condiţii pentru a funcţiona această strategie:

Una sau ambele stări ale eului trebuie să se schimbe efectiv.Tranzacţia trebuie să fie încrucişată.Subiectul conversaţiei trebuie schimbat.Subiectul anterior trebuie abandonat.

Pentru noi, primele două condiţii sunt esenţiale. Credem că celelalte două sunt „opţiuni suplimentare”, cu toate că se aplică în general.

Şeful: Ar fi trebuit realmente să bateţi raportul în format mai mic.Mary (mimează căderea de pe scaun. Se întinde pe jos, agitându-şi braţele

şi picioarele): Aaaaahhhh! Vreţi să spuneţi să-l mai bat odată. Ce dracu, ce vreţi să faceţi cu mine, şefule?

Şeful ar izbucni în râs.Mary a trecut în CL, în loc să se scuze din CA. Şeful ei a acceptat invitaţia

de a intra în Copilul Liber.A încrucişa din Copil este doar o opţiune. Mary ar fi putut să încerce să

încrucişeze într-o manieră mai convenţională, din Adult.Mary (luând carnetul şi creionul): Vreţi să-mi spuneţi în ce format doriţi

raportul pe viitor?De câte ori vă simţiţi într-un şir inconfortabil de tranzacţii, aveţi

posibilitatea de a încrucişa, pornind din cinci părţi funcţionale ale stărilor eului şi puteţi solicita cele cinci părţi de la celălalt. Karpman a adăugat că puteţi alege să treceţi în părţile negative ale stărilor eului. Mary ar fi putut să încrucişeze PN- al şefului, care o certa, răspunzându-i printr-o replică şchifuitoare, plecând din propriul PN-.

Şeful: Ar fi trebuit să folosiţi un format de hârtie mai mic.Mary (redresându-se, ridicând sprâncenele, vorbind pe un ton dur): Eh!

Ascultaţi un minut! E vina dumneavoastră! Aţi fi putut să vă asiguraţi că suntem toţi la curent cu asta.

Pentru început, să presupunem că răspundeţi din părţile pozitive. Puteţi utiliza Adultul pentru a decide care modalitate de încrucişare vă aduce rezultatele dorite, într-o manieră sigură şi potrivită.

58

Niciodată nu puteţi fi siguri că tranzacţia încrucişată va suscita în celălalt schimbarea stării. Dacă nu merge, încercaţi voi înşivă să vă schimbaţi starea eului şi să trimiteţi un mesaj încrucişat diferit.

Evocaţi o situaţie în care v-aţi simţit „încolţit” într-o serie de tranzacţii paralele dezagreabile, tipice, cu cineva. Poate la serviciu sau în relaţii mai apropiate. Folosind modelul funcţional, identificaţi stările eului dumneavoastră şi ale celuilalt.

Acum, inventaţi cel puţin patru modalităţi pe care le-aţi putea utiliza ca opţiuni ale stării eului, pentru a încrucişa aceste tranzacţii. Notaţi toate tranzacţiile încrucişate posibile şi imaginabile, chiar pe cele mai extravagante.

Alegeţi una sau două care vă par că ar da cele mai bune rezultate, fără riscuri. Dacă aţi considerat unele opţiuni ca „nepotrivite”, examinaţi-le din nou. Amintiţi-vă că aveţi capacitatea de a utiliza toate stările eului. Uneori, cea mai puţin convenţională merge cel mai bine. Folosiţi Adultul pentru a le separa pe cele care nu sunt convenţionale de cele care sunt realmente periculoase. Dacă vreţi, încercaţi-le; vedeţi care sunt rezultatele. În grup, cine doreşte poate descrie situaţia „blocantă” din care vrea să iasă. Ceilalţi membri ai grupului caută opţiunile şi pun în scenă pe fiecare din ele. Cel care a pus problema nu trebuie să comenteze, până când nu au fost date toate opţiunile. Apoi, el este cel care decide dacă să aleagă una, mai multe sau nici una.

Dacă aprobă una, el este responsabil pentru rezultat.

Capitolul 8 STROKE-URI

Mergeţi pe stradă şi observaţi un vecin care se apropie. Când vă întâlniţi spuneţi: „Ce timp frumos”, vecinul zâmbeşte şi spune: „Da, aşa este”

Aţi schimbat stroke-uri. Un stroke este definit ca o unitate de recunoaştere1.

Cunoaştem aşa de bine acest gen de schimburi, încât nu mai reflectăm. Dar să presupunem că scena este rejucată, cu o mică diferenţă. În momentul în care vecinul se apropie, surâdeţi şi spuneţi: „Ce timp frumos” şi vecinul nu reacţionează, trece pe lângă dumneavoastră ca şi când nu aţi fi. Cum v-aţi simţi?

Dacă sunteţi ca majoritatea oamenilor, aţi fi surprins de absenţa reacţiei din partea vecinului. V-aţi întreba: „Ce s-a întâmplat?” Avem nevoie de stroke-uri şi le simţim lipsa dacă nu le obţinem.

Foamea de stimuli

Eric Berne a descris anumite nevoi, pe care le avem toţi. Una dintre ele este nevoia stimulărilor fizice şi mentale, pe care o numea foamea de stimuli.

El atrăgea atenţia asupra cercetărilor despre dezvoltarea umană şi animală. Într-un studiu foarte cunoscut, Rene Spitz a observat bebeluşi crescuţi în orfelinate2. Aceştia erau hrăniţi bine, ţinuţi curaţi şi la căldură. Şi cu toate acestea, ajungeau să aibă mai multe probleme fizice şi afective decât copiii crescuţi de propriile lor mame sau de o altă persoană. Spitz a tras concluzia că aceşti copii din orfelinate sufereau din lipsa stimulilor. Nu aveau prea mult de

59

contemplat toată ziua, în afară de pereţii albi ai camerelor lor. Dar, mai presus de toate, aveau foarte puţine contacte fizice cu cei care se ocupau de ei. Le lipseau atingerile, mângâierile şi recunoaşterea, aşa cum au nevoie copiii.

Berne a ales cuvântul „stroke” pentru a descrie nevoia micuţului de a fi atins. După el, ca adulţi, avem încă nevoie teribilă de contact fizic, însă învăţăm de asemenea să substituim atingerea fizică prin alte forme de recunoaştere. Un zâmbet, un compliment, sau chiar o ridicare de sprâncene sau injurii, toate acestea ne arată că existenţa noastră este recunoscută.

Berne a utilizat termenul de foame de recunoaştere pentru a descrie nevoia noastră de a fi recunoscuţi de ceilalţi.

Tipuri de stroke-uri

După tipul lor, stroke-urile se pot clasifica în:- verbale sau nonverbale- pozitive sau negative- condiţionate sau necondiţionate

Stroke-uri verbale vs. nonverbale

În exemplul de la începutul capitolului, dumneavoastră şi vecinul dumneavoastră aţi schimbat stroke-uri verbale şi nonverbale. V-aţi vorbit şi v-aţi zâmbit.

Aţi fi putut schimba mult mai multe stroke-uri verbale, de la „Bună!” până la o conversaţie completă.

Alte semne nonverbale ar fi: să agiţi mâna, să dai din cap, să vă strângeţi mâna sau să vă îmbrăţişaţi.

Revenind la capitolul precedent, vă amintiţi că orice tranzacţie este un schimb de stroke-uri. Cele mai multe tranzacţii implică schimburi atât verbale, cât şi nonverbale. Pot fi doar nonverbale. Este dificil să vă imaginaţi o conversaţie care este doar verbală, fără conţinut nonverbal, poate doar la telefon.

Stroke-ri pozitive vs. negative

Un stroke este pozitiv când cel care îl primeşte se simte agreabil. Un stroke este negativ când este trăit ca dezagreabil. În primul nostru exemplu, dumneavoastră şi vecinul dumneavoastră aţi schimbat stroke-uri pozitive, atât verbale, cât şi nonverbale.

Dacă vecinul dumneavoastră ar fi reacţionat la salut ridicând sprâncenele în loc de a vă surâde, v-ar fi dat un stroke negativ nonverbal. Aţi fi putut să-i daţi unul şi mai puternic, trăgându-i un pumn în nas. Pentru a vă da un stroke negativ verbal, ar fi putut să vă răspundă la veselul dumneavoastră „Ce timp frumos!” prin „Ei!” sau chiar „Da, până să apari tu!”

60

Ne-am putea imagina că oamenii caută întotdeauna stroke-uri pozitive şi le evită pe cele negative, dar în realitate noi funcţionăm după un principiu diferit: orice stroke e mai bun decât niciunul.

Această idee este susţinută de numeroase studii înspăimântătoare privind dezvoltarea animalelor. Unul dintre ele descrie două grupuri de şobolani care se găsesc în vase identice, fără semne particulare. Unui grup i se aplică şocuri electrice de mai multe ori pe zi, celuilalt nu. Cercetătorii au fost foarte surprinşi să descopere că grupul căruia i s-au aplicat şocuri electrice s-a dezvoltat mai bine decât celălalt, chiar dacă şocurile erau foarte dureroase3.

Noi ne asemănăm cu aceşti şobolani. Pentru a ne satisface foamea de stimuli, folosim la fel de uşor stroke-urile negative, ca şi pe cele pozitive.

Ştim acest lucru instinctiv. Aproape toţi, când eram mici, am trăit momente când nu obţineam stroke-urile pozitive pe care le voiam şi în acele momente ne-am imaginat mijloacele de a obţine stroke-uri negative. Chiar dacă erau dureroase, le preferăm alternativei înspăimântătoare de a fi lipsiţi de stroke-uri.

În viaţa adultă, ni se întâmplă să reproducem această schemă de satisfacere, când continuăm să căutăm stroke-uri negative, ceea ce duce la comportamente care la prima vedere par a fi autopunitive. Vom reîntâlni această noţiune când vom vorbi despre jocuri, sentimente parazite şi script.

Stroke-uri condiţionate vs. necondiţionate

Un stroke condiţionat se referă la ceea ce faceţi; un stroke necondiţionat – la ceea ce sunteţi.

Pozitiv condiţionat: Ai făcut o treabă bună!Pozitiv necondiţionat: E grozav când eşti aici!Negativ condiţionat: Nu-mi plac pantofii tăi!Negativ necondiţionat: Te urăsc!

Daţi cinci exemple din fiecare tip de stroke pozitiv condiţionat şi necondiţionat, negativ condiţionat şi necondiţionat. Gândiţi-vă la exemple verbale, cât şi nonverbale, pentru fiecare dintre ele.

În grup, faceţi un tur în care fiecare persoană să dea un stroke pozitiv condiţionat persoanei din stânga sa. Observaţi cum este dat şi cum este primit fiecare stroke. La sfârşit, spuneţi ce aţi observat, apoi faceţi turul în sens invers. Din nou, discutaţi modul în care au fost

date şi primite stroke-urile.

Stroke-uri şi reîntărirea comportamentală

Mici fiind, căutăm toate felurile de comportament pentru a-l găsi pe cel care ne va aduce stroke-urile de care avem nevoie. Cât timp un comportament se

61

arată eficient pentru obţinerea stroke-urilor, îl repetăm. Şi de fiecare dată când obţinem astfel un stroke, suntem şi mai tentaţi să repetăm acel comportament.

Astfel, stroke-urile reîntăresc comportamentul respectiv. Adulţii, care şi ei au nevoie de stroke-uri ca şi copiii, sunt gata să-şi modeleze comportamentul, pentru ca obţinerea de stroke-uri să continue.

Amintiţi-vă principiul că „orice stroke e mai bun decât niciunul” şi dacă pare că nu ar fi suficiente stroke-uri pozitive, pentru a ne satisface nevoile, vom căuta stroke-uri negative. Să presupunem că în copilărie am decis că e mai bine să caut stroke-uri negative decât să risc să-mi lipsească. Când sunt adult, primirea unui stroke negativ îmi va întări comportamentul într-o manieră la fel de eficientă ca şi un stroke pozitiv. Acest lucru ne va face să înţelegem mai bine de ce oamenii se încăpăţânează să repete schemele de comportament autopunitiv.

Această nouă informaţie ne oferă o pistă pentru a înţelege cum să ne eliberăm de schemele negative. Putem să schimbăm şi modul în care căutăm stroke-uri. În loc de a căuta stroke-uri negative şi dureroase, putem încerca să obţinem stroke-uri pozitive. Şi de fiecare dată când primim un stroke pozitiv pentru un nou comportament, devenim mai înclinaţi să-l repetăm.

Pentru asta, calitatea şi intensitatea stroke-urilor este importantă. Nici unul dintre aceste două concepte nu este măsurabil cantitativ, dar este rezonabil să gândim că oamenii ataşează valoare subiectivă diferită stroke-urilor, în funcţie de persoana care le dă şi de modul în care sunt date.

De exemplu, să presupunem că noi, cei doi autori, primim pentru calitatea acestei cărţi un stroke pozitiv de la un eminent practician AT, care o citeşte de la un cap la altul. Ei bine, vom resimţi acest stroke de o calitate superioară celui pe care am putea să-l resimţim din partea cuiva care nu este interesat de AT şi care a citit doar prefaţa şi cuprinsul.

Încă o dată, imaginaţi-vă un copil care obţine un stroke negativ de la tatăl său, pentru un comportament pe care el îl dezaprobă. Acest stroke poate fi exprimat printr-o voce severă şi un deget ridicat sau poate fi însoţit de o criză de furie şi agresivitate fizică. Copilul va simţi, cu siguranţă, că al doilea este mai intens decât primul.

A da şi a primi stroke-uri

Anumite persoane au obiceiul de a da stroke-uri care la început par a fi pozitive, dar care sfârşesc cu o „înţepătură”.

„Ai aerul de a înţelege asta, mai mult sau mai puţin.”„E drăguţ mantoul tău, l-ai luat de la reduceri?”Stroke-urile de acest tip se numesc stroke-uri contrafăcute (false). Este ca

şi cum ai da cuiva ceva pozitiv şi l-ai lua imediat înapoi.Alţii sunt foarte prolifici în a da stroke-uri pozitive, dar cărora le lipseşte

sinceritatea. Un astfel de individ te observă din cealaltă parte a încăperii, se precipită spre tine, te strânge şi te sufocă cu zâmbetul pînă la urechi şi strigă: „Ah! Sunt emoţionat să te văd! Camera s-a luminat de când ai sosit! Ştii, am citit articolul pe care l-ai scris şi l-am găsit atât de inspirat, atât de perspicace…” etc.

62

Eric Berne numea aceasta a „dărui nalbe”. Alţi autori folosesc termenul de stroke de plastic, pentru a descrie aceste stroke-uri pozitive, nesincere.

Alţii se situează la cealaltă extremă şi le e dificil să dea şi cel mai mic stroke pozitiv. Ei vin de obicei din familii în care stroke-urile pozitive erau rare. Mediul cultural joacă de asemenea un rol important. Un englez sau un nordic este fără dubiu avar de stroke-uri pozitive, mai ales fizice. Persoanele provenind din ţări latine sau din Caraibe, mai generoase în stroke-uri pozitive, îi resimt pe cei din nord ca reci şi rezervaţi.

Când este vorba de a primi stroke-uri, toţi avem preferinţe. Unuia poate îi place să primească stroke-uri pentru ceea ce face, în timp ce altul poate prefera stroke-uri pentru ceea ce este (necondiţionate). Poate că unul este gata de a accepta un număr mare de stroke-uri negative, în timp ce altul poate fi bulversat de cel mai mic stroke negativ. Unii se pot delecta cu stroke-uri fizice, în timp ce alţii se retrag în faţa a ceea ce depăşeşte o simplă strângere de mână.

Cei mai mulţi dintre noi suntem obişnuiţi să primim anumite stroke-uri pe care riscăm să le devalorizăm datorită banalităţii lor. În schimb, se întâmplă să dorim altele pe care le obţinem rar. Poate că eu primesc deseori stroke-uri pozitive condiţionate verbale pentru capacitatea mea de a gândi clar. Le apreciez, dar pentru mine nu reprezintă mare lucru. Ceea ce aş vrea cu adevărat ar fi ca cineva să-mi spună „Arăţi minunat!” şi să mă strângă în braţe.

Aş putea face un pas suplimentar, refuzând să admit, chiar şi faţă de mine, că vreau stroke-urile pe care le doresc cel mai mult.

Să presupunem că în copilărie îmi doream ca mama să mă ia în braţe, ceea ce ea făcea foarte rar. Pentru a atenua acestă suferinţă, aş fi putut şterge dorinţa mea de a fi ţinut în braţe. Ca adult, pot folosi acestă strategie fără a fi conştient şi să mă ţin deoparte de stroke-urile fizice, refuzând să recunosc această nevoie nesatisfăcută.

În termeni AT, spunem că fiecare are un coeficient favorit de stroke-uri. Proverbul „Stroke-uri diferite pentru oameni diferiţi” este un alt mod de a spune acest lucru. Vedem de ce calitatea unui stroke nu poate fi măsurată obiectiv: ceea ce pentru unul este un stroke de bună calitate, pentru altul poate fi de calitate proastă.

Filtrul stroke-urilor

Când cineva obţine un stroke care nu cadrează cu calitatea sa favorită este posibil să nu ţină cont de acesta sau să îl minimalizeze. Spunem că îl desconsideră sau îl filtrează. Dacă aţi observa acestă persoană când o face, aţi putea observa o anumită incongruitate în maniera de a-l primi.

De exemplu, eu îţi spun sincer: „Admir claritatea gândirii cu care ai întocmit acest raport”. Dar să presupunem că în copilărie tu ai decis „sunt frumoasă şi plină de haz, dar nu prea înclinată să gândesc”. Stroke-ul meu nu cadrează cu calitatea ta de stroke-uri. Mi-ai răspunde „Mulţumesc”, dar, spunând-o, strâmbi din nas şi îţi strângi buzele ca şi cum ai mânca ceva ce nu are un gust prea bun. O altă modalitate uzuală de a desconsidera un stroke este de a râde sau de a

63

cotcodăci. „Mulţumesc! Ah! Ah!” Este ca şi cum am avea fiecare un filtru pentru stroke-uri, între noi şi stroke-urile care sosesc şi pe care îl folosim într-o manieră selectivă, lăsându-le să treacă doar pe cele care cadrează cu calitatea noastră, respingându-le pe celelalte.

Pe de altă parte, calitatea noastră de stroke-uri tinde să menţină imaginea pe care o avem despre noi.

În copilărie, unii dintre noi decid că stroke-urile pozitive sunt rare sau că nu te poţi încrede în ele şi se hrănesc doar cu stroke-uri negative. Iar în viaţa de adult continuă să respingă stroke-urile pozitive, lăsându-le să intre doar pe cele negative. Aceşti oameni preferă băţul morcovului şi dacă li se face un compliment, îl pot respinge.

„Îmi place părul tău.”„Hm! Trebuie să-mi amintesc să îl spăl.”Oamenii care au avut o copilărie deosebit de dureroasă pot decide că este

periculos să lase să intre orice fel de stroke. Îşi ţin filtrul aşa de strâns, că resping aproape toate stroke-urile care li se oferă. Îşi menţin astfel Copilul în siguranţă, dar se privează de stroke-uri pe care ar putea să le primească, fără pericol, ca adulţi. Dacă nu găsesc mijloacele de a-şi deschide filtrul, riscă să sfârşească izolaţi şi deprimaţi.

În grup, evocaţi exerciţiile în care aţi schimbat stroke-uri. Între cele pe care le-aţi dat, care erau directe şi care erau contrafăcute? A fost vreunul din voi linguşitor?

În timp ce aţi schimbat stroke-uri, cine le-a primit cu apreciere adevărată? Cine a desconsiderat stroke-ul primit? Este cineva care a refuzat clar un stroke?

Acum staţi în grupuri de câte patru. Decideţi pentru următorul exerciţiu dacă veţi da doar stroke-uri pozitive sau şi negative. Dacă unul din patru vrea doar stroke-uri pozitive, respectaţi-i dorinţa. Începeţi un tur, unul ascultă stroke-urile verbale, condiţionate şi necondiţionate, pe care ceilalţi trei i le dau.

După trei minute, acesta îşi împărtăşeşte experienţa cu ceilalţi, în legătură cu întrebările următoare:

Ce stroke-uri am primit, pe care aşteptam să le primesc?La ce stroke-uri nu mă aşteptam?Ce stroke-uri nu mi-au plăcut?Există stroke-uri pe care mi-ar fi plăcut să le primesc şi nu le-am primit?

Apoi treceţi la persoana următoare şi reîncepeţi.

Economia stroke-urilor

Claude Steiner spunea că în copilărie toţi suntem condiţionaţi de părinţii noştri, care ne impun cinci reguli referitoare la stroke-uri:

Nu da stroke-urile pe care doreşti să le dai. (Nu da stroke-uri bune)Nu cere stroke-urile de care ai nevoie. (Nu cere stroke-uri bune)Nu accepta stroke-urile pe care le doreşti. (Nu accepta stroke-urile bune)Nu refuza stroke-urile pe care nu le vrei. (Nu refuza stroke-urile negative)Nu-ţi oferi stroke-uri. (Nu-ti oferi stroke-uri bune)

64

Ansamblul celor 5 reguli formează fundamentul a ceea ce Steiner a numit economia stroke-urilor4. După Steiner, obişnuindu-şi copiii să se supună acestor reguli, părinţii creează o „situaţie în care stroke-urile, din nelimitate, devin limitate, iar preţul pe care părinţii îl pot obţine este mare”.

Steiner consideră că părinţii acţionează astfel pentru a-şi controla copiii. Învăţându-i că stroke-urile sunt limitate, părinţii devin deţinătorii monopolului de stroke-uri. Ştiind că acestea sunt esenţiale, copilul învaţă repede, pentru a le obţine, să se comporte aşa cum vor tata şi mama.

Steiner spune că, o dată deveniţi adulţi, continuăm să ne supunem acestor cinci reguli şi în consecinţă, ne petrecem viaţa într-o stare de privare parţială de stroke-uri. Cheltuim multă energie pentru a căuta stroke-uri, despre care credem că sunt în continuare puţine.

După Steiner, suntem uşor manipulaţi şi oprimaţi de către grupurile care îşi arogă acest monopol: guvernanţii, firmele, publicitatea sau oamenii din lumea spectacolului. Terapeuţii pot fi de asemenea percepuţi ca furnizori de stroke-uri.

Pentru a ne recupera conştiinţa clară, spontaneitatea şi capacitatea de a fi apropiaţi, Steiner spune că trebuie să respingem „formaţia de bază” restrictivă pe care ne-au impus-o părinţii în ceea ce priveşte schimbul de stroke-uri. Putem înţelege pe deplin că stroke-urile sunt în cantitate nelimitată. Putem să le dăm când vrem şi nu contează câte dăm, ele nu se vor epuiza niciodată. Când ne dorim unul, putem să-l cerem liber şi să-l luăm, dacă ni se dă. Dacă nu ne place ce ni se oferă, putem să refuzăm deschis. Şi putem să ne facem plăcerea de a ni le oferi nouă înşine.

Nu toată lumea în AT este de acord cu Steiner, referitor la portretul sumbru pe care îl face „economiei stroke-urilor”, ca fundament al opresiunii comerciale şi politice. Vă rămâne decizia opiniei.

Ceea ce este sigur este că cea mai mare parte dintre noi îşi limitează schimburile de stroke-uri, pentru a-şi respecta deciziile vechi, luate ca răspuns la percepţia din copilărie a presiunilor exercitate de părinţii noştri. Ca adulţi, putem reevalua aceste decizii şi să le schimbăm dacă dorim.

În grup: reveniţi la exerciţiul pe care l-aţi făcut despre stroke-uri. În grupul mare sau în subgrupuri, vorbiţi despre ce aţi simţit dând, acceptând sau refuzând stroke-uri. Când v-aţi simţit în largul vostru şi când nu? Dacă nu v-aţi simţit bine, există o legătură cu regulile pe care le-aţi primit de la părinţi când eraţi copii? Aceste reguli ar fi putut fi transmise mai degrabă prin

exemplu, decât prin cuvinte.

A cere stroke-uri

Există un mit despre stroke-uri pe care îl cunoaştem aproape toţi, care spune: „stroke-urile pe care le ceri nu valorează nimic”. În realitate, stroke-urile pe care le obţineţi cerându-le sunt la fel de valabile ca şi cele pe care le obţineţi fără să le cereţi.

65

Dacă vreţi o mângâiere, cereţi-o şi profitaţi de ea, este la fel de valabilă ca şi mângâierea pe care aţi aşteptat-o şi la care aţi sperat. Veţi obiecta: „Dar dacă o cer, celălalt mi-o poate da doar pentru a fi drăguţ.”

Dacă privim din Adult, aceasta poate fi o posibilitate. Dar stroke-ul poate fi sincer. Există mari şanse ca celălalt să fi dorit să facă asta, dar să-şi audă Părintele zicând: „Nu da stroke-uri.”

Aveţi posibilitatea de a verifica cu celălalt mereu dacă acest stroke a fost autentic sau nu. Dacă nu a fost, aveţi alte opţiuni: să-l luaţi aşa, sau să refuzaţi linguşeala şi să-i cereţi acestei persoane sau alteia un stroke care să fie autentic.

Într-un grup formaţi subgrupuri de câte patru. Cele patru persoane pot fi aceleaşi din exerciţiul în care trei au dat stroke-uri şi al patrulea a ascultat.

Acest exerciţiu va consta în a cere stroke-uri. Încă o dată, faceţi un tur, dar de această dată cereţi stroke-uri celorlalţi trei, care vor răspunde, dacă sunt gata să le dea sincer. Dacă unul din cei patru nu vrea să o facă sincer, să spună: „Nu sunt gata să-ţi dau un stroke deocamdată”, fără explicaţie.

Când sunteţi gata, împărtăşiţi-vă experienţa cu ceilalţi, apoi schimbaţi şi continuaţi.Dacă sunteţi singur, notaţi-vă cel puţin cinci stroke-uri pozitive pe care le doriţi şi pe care

nu le cereţi de obicei. Pot fi verbale, nonverbale sau un amestec. În cursul săptămânii următoare, cereţi cel puţin unei persoane să vă dea măcar unul dintre ele. Dacă obţineţi un stroke, mulţumiţi-i celui care vi l-a dat, dacă nu, este OK să cereţi explicaţii adulte despre motivul pentru care nu a vrut să vi-l dea. Exerciţiul se termină când aţi cerut toate stroke-urile de pe listă, chiar dacă le-aţi primit sau nu pe toate. După ce aţi cerut toate stroke-urile de pe listă, daţi-vă vouă înşivă un

stroke, pentru că aţi făcut acest exerciţiu.

Profilul stroke-urilor

Jim McKenna a pus la punct o diagramă pe care a intitulat-o profilul stroke-urilor5. Această diagramă analizează schemele stroke-urilor într-un fel asemănător cu egograma lui Dusay, care analizează folosirea stărilor funcţionale ale eului, utilizând un tabel cu coloane.

Pentru a stabili un profil al stroke-urilor, începeţi prin a trasa o diagramă goală, ca în Figura 8.1, apoi trasaţi linii în fiecare dintre cele patru coloane, care reprezintă evaluarea voastră intuitivă a frecvenţei cu care daţi stroke-uri, le acceptaţi când vi se dau, le cereţi şi refuzaţi să le daţi.

Puteţi să vă separaţi estimările din fiecare coloană în pozitiv şi negativ, deasupra faţă de axul central pentru cele pozitive şi sub, pentru cele negative.

Figura 8.2 dă un exemplu pentru un profil complet al stroke-urilor. Această persoană nu dă prea multe stroke-uri pozitive, însă dă uşor stroke-uri negative; îi place să primească stroke-uri pozitive din partea celorlalţi şi le cere deseori. Se apreciază luând şi dând rar stroke-uri negative. Refuză deseori să dea stroke-uri pozitive când alţii le aşteaptă, dar îi e mai uşor să refuze să dea stroke-uri negative. Cum v-aţi simţi într-o relaţie cu o persoană ca aceasta?

66

Cât de des daţi stroke-uri pozitive altora?

Cât de des acceptaţi stroke-uri pozitive?

Cât de des cereţi celorlalţi stroke-urile pozitive pe care le vreţi?

Cât de des refuzaţi să daţi stroke-urile pozitive pe care ceilalţi le aşteaptă de la voi?

Mereu +10+ 9

Foarte des + 8+ 7

Des + 6+ 5

Uneori + 4+ 3

Rar + 2+ 1

Niciodată + 0

A DA A ACCEPTA A CERE A REFUZA SĂ DAI

Niciodată - 0- 1

Rar - 2- 3

Uneori - 4- 5

Des - 6- 7

Foarte des - 8- 9

Mereu -10

67

Cât de des daţi stroke-uri negative altora?

Cât de des acceptaţi stroke-uri negative?

Cât de des cereţi direct sau in-direct stroke-uri negative?

Cât de des refuzaţi să daţi stroke-uri negative?

Trasaţi-vă propriul profil. Faceţi-o repede, intuitiv. În coloana „A cere stroke-uri”, în

partea negativă, luaţi în considerare dăţile când aţi făcut indirect ceva pentru a obţine atenţia oamenilor şi când acest lucru a fost dureros şi dezagreabil.

68

În aceste momente aţi făcut-o dintr-o credinţă din Copil: „Orice stroke e mai bun decât nimic.” De asemenea, când completaţi coloana negativă „A refuza să dai”, notaţi dăţile când aţi refuzat să daţi altora stroke-urile negative pe care încercau să le obţină indirect de la voi.

Pentru Jim McKenna, părţile pozitive şi negative sunt invers proporţionale. De exemplu, dacă cineva ia puţine stroke-uri pozitive, există şansa de a lua multe negative. Acest lucru se regăseşte şi în profilul vostru?

Căutaţi dacă în profilul vostru este ceva ce vreţi să schimbaţi. Dacă da, trebuie să ridicaţi nivelul coloanei unde vreţi mai mult. McKenna spune că aşa sunt mai multe şanse de a reuşi, decât să scădeţi nivelul coloanei unde credeţi că este prea mult. În Copil, riscaţi să nu abandonaţi voluntar vechile scheme de a obţine stroke-uri, înainte de a găsi ceva mai bun pentru a le înlocui.

Dacă vreţi realmente să schimbaţi ceva în profilul vostru, notaţi cel puţin cinci comportamente care vor servi ridicării coloanei pe care vreti să o creşteţi şi adoptaţi-le în săptămâna care vine. De exemplu, dacă decideţi să daţi mai multe stroke-uri pozitive celorlalţi, începeţi prin a nota un compliment pe care puteţi să-l faceţi în manieră autentică, pentru cinci dintre prietenii voştri, dar pe care nu l-aţi făcut niciodată şi faceţi-o în săptămâna viitoare.

McKenna are dreptate să spună că atunci când creşteţi coloana pe care o doriţi mai mare,

nivelul celei pe care o doriţi mai mică scade în mod automat?

A-ţi da stroke-uri ţie însuţi

Fără dubiu, un număr mare dintre noi am primit în copilărie cea de-a cincea regulă a lui Steiner: „Nu-ţi da stroke-uri.” Părinţii ne-au spus: „Nu face ceva interesant! E grosolan să te lauzi!”, iar şcoala a continuat această îndoctrinare. Când terminăm primul din clasă sau când luăm o medalie în întrecerile sportive, este normal ca alţii să ne elogieze. Noi, însă, ridicăm din umeri şi cu un ton modest spunem : „Oh! Nu merită să discutăm despre asta!”

La vârsta adultă, menţinem acest comportament de Copil Adaptat şi suntem atât de antrenaţi încât ne diminuăm reuşitele, chiar şi în ochii noştri şi astfel limităm o sursă importantă de stroke-uri: aceea de a ni le da nouă înşine. Noi putem să ne oferim stroke-uri mereu. Iată câteva idei pentru a pune în practică acest lucru în mod agreabil.

În grup, faceţi un tur în care fiecare spune ceva de bine despre sine. Dacă cineva nu vrea să o facă, va spune pur şi simplu: „Pas”, când îi vine rîndul. Este OK să vă lăudaţi sincer şi deschis în timpul exerciţiului. Când vă vine rândul, ceilalţi ascultă atent şi îşi arată aprecierea pentru împărtăşirea laudei.

Când sunteţi gata să spuneţi grupului ceva pozitiv despre voi, treceţi la un exerciţiu mai greu. Fiecare membru al grupului trece pe rând în mijlocul cercului şi se laudă fără întrerupere un timp convenit; lăudărosul se adresează diferitelor persoane din grup, cu voce tare, ca să audă toată lumea. Dacă nu aveţi multe de spus, repetaţi. Restul grupului îl încurajează pe lăudăros prin comentarii binevoitoare, cum ar fi: „Da! Super! Încă!”

O variantă a acestui exerciţiu este „caruselul autostroke-urilor”. Grupul se împarte în două, unul în interiorul celuilalt, oamenii stau aşezaţi, cei din cercul interior stând cu faţa la cei din cercul exterior, astfel încât sunteţi aşezaţi faţă în faţă, perechi. Animatorul sau un voluntar gestionează timpul: trei minute pentru fiecare pereche; cel din interior se laudă fără pauză celui din exterior, care îl ascultă şi îl apreciază. Când cel care gestionează timpul spune: „Schimbaţi” este rândul celui din exterior să se laude, în timp ce cel din interior ascultă.

La sfârşitul celor trei minute, conducătorul de joc anunţă: „Avansaţi” şi cercul interior avansează cu un loc către stânga, pentru a avea un nou partener şi fiecare reîncepe să se laude timp de trei minute, apoi cercul interior avansează din nou etc.

Continuaţi până când toţi s-au lăudat, atât timp cât aveţi energie.

69

Dacă o faceţi singur, luaţi o foaie mare de hârtie pe care notaţi tot ce e bun la voi. Luaţi-vă tot timpul de care aveţi nevoie pentru asta şi, dacă este posibil, agăţaţi hârtia într-un loc unde puteţi să o vedeţi deseori; dacă nu, ţineţi-o undeva aproape şi de câte ori vă mai vine ceva în minte, adăugaţi-l pe listă.

Faceţi o listă cu cel puţin cinci modalităţi de a vă da stroke-uri pozitive. Poate să staţi într-o baie fierbinte, ascultând muzica preferată, sau oferindu-vă o masă specială sau o călătorie undeva. Nu consideraţi aceste stroke-uri ca „recompense” pentru ceva. Oferiţi-vi-le din plăcere. Folosiţi-vă Adultul pentru a verifica dacă sunt realmente pozitive, dacă vi le puteţi permite, dacă

sunt sănătoase şi apoi acordaţi-vi-le.

„Banca de stroke-uri”

Chiar dacă să ne oferim stroke-uri este o sursă importantă, acestea nu vor înlocui niciodată complet ceea ce ne dau alţii. Este ca şi cum fiecare dintre noi am avea o bancă de stroke-uri6.

Când obţinem un stroke de la cineva, nu îl primim doar, îl şi stocăm ca amintire în banca de stroke-uri. Mai târziu, putem reveni la bancă, scoţând stroke-ul şi folosindu-l din nou ca un stroke pe care ni-l dăm nouă înşine. Dacă este un stroke pe care l-am apreciat în mod deosebit, îl putem folosi de mai multe ori. Dar, până la urmă, îşi pierd eficacitatea. Avem nevoie să ne umplem din nou banca de stroke-uri de la ceilalţi.

Există stroke-uri „bune” şi stroke-uri „rele”?

Tentaţia este mare de a considera stroke-urile pozitive „bune” şi pe cele negative „rele”. Mulţi autori AT o fac. Oamenilor li s-a recomandat să obţină şi să dea un număr nelimitat de stroke-uri pozitive, de preferinţă necondiţionate. Părinţii au fost sfătuiţi să-şi hrănească copiii cu stroke-uri pozitive şi astfel aceştia vor înflori. În realitate, lucrurile nu sunt aşa de simple.

Amintiţi-vă că nevoia noastră de stroke-uri se bazează pe foamea de recunoaştere şi recunoaşterea în sine este un stroke. Cenzurând comportamentele pe care le considerăm „negative” la o persoană, îi acordăm acesteia o recunoaştere parţială. Un regim selectiv de stroke-uri pozitive necondiţionate poate să nu cadreze cu experienţa sa interioară şi, în mod curios, această persoană să simtă că îi lipsesc stroke-urile, atunci când pare că ar fi hrănită cu stroke-uri pozitive.

Stroke-urile condiţionate, fie ele pozitive sau negative, sunt importante pentru noi, deoarece ne servesc pentru a descoperi lumea; aceasta este adevărat şi în copilărie, şi la vârsta adultă. Când eram mic, aruncam farfuria cu morcovi fierţi pe jos şi îi împrăştiam peste tot; mama ţipa şi mie nu îmi plăcea. Am învăţat că dacă vroiam să o văd zâmbind în loc de a o auzi ţipând, trebuia să las morcovii în farfurie.

Pentru mine, adult, stroke-urile condiţionate joacă acelaşi rol de semnalizare. Un stroke negativ condiţionat, îmi indică faptul că cuiva nu îi place felul în care mă comport; pot alege să schimb comportamentul astfel încât să fie

70

apreciat. Un stroke condiţionat pozitiv îmi indică că celuilalt îi place ce fac şi obţinerea stroke-urilor condiţionate pozitive mă ajută să mă simt competent.

Dacă nu există stroke-uri negative condiţionate, nu am nici un motiv să îmi schimb comportamentul, chiar dacă este evident împotriva mea. Este ceea ce se întâmplă când oamenii sunt „prea politicoşi” pentru a spune cuiva că îi miroase gura sau că trebuie să-şi spele cămaşa mai des. Acesta va fi exclus de către ceilalţi, fără a şti de ce.

Nu am nevoie de stroke-uri negative necondiţionate, dar chiar şi acestea poartă mesaje de care mă pot folosi pentru binele meu. Dacă cineva îmi spune: „Nu pot să te sufăr”, ştiu că nici o schimbare a comportamentului meu nu îi va schimba punctul de vedere şi pentru a mă apăra, ar fi mai bine să nu-l mai întâlnesc.

Este evident că dacă părinţii vor reuşi efectiv să-şi crească copiii într-un regim constant de stroke-uri pozitive, aceştia vor fi în final incapabili de a le distinge pe cele pozitive de cele negative7. Părinţii ar nega în permanenţă sau cel puţin ar ignora o parte din experienţele interioare ale copiilor, ceea ce poate conduce la tot felul de probleme, mai târziu. Din fericire, cei mai mulţi părinţi îşi pun în aplicare regulile, printr-un amestec de stroke-uri pozitive şi negative. O repartiţie sănătoasă de stroke-uri va îngloba atât stroke-uri pozitive şi negative, cât şi pe cele condiţionate şi necondiţionate.

Acestea fiind spuse, există motive bune pentru a pune accentul asupra stroke-urilor pozitive, aşa cum se practică în AT. În culturile nordice, mai ales, oamenii au tendinţa de a fi zgârciţi cu stroke-urile pozitive. La birou, şeful îşi ceartă angajaţii când sunt în întîrziere; există puţine şanse să îi felicite când vin la timp. Profesorul care corectează lucrarea lui Johnny va sublinia cuvintele greşite, dar nu va spune nimic despre celelalte care sunt bune.

Şeful, ca şi profesorul, va îmbunătăţi eficacitatea comentariilor dacă va da stroke-uri pozitive pentru ce este în regulă, pe lângă cele negative pentru ce nu merge. În general, avem nevoie de mai multe stroke-uri pozitive pentru a ne simţi bine constant.

Stroke vs. desconsiderări

Un stroke negativ direct trebuie să fie diferenţiat de o desconsiderare8. Desconsiderarea include întotdeauna o distorsiune a realităţii. Când este vorba despre stroke-uri, te desconsider dacă te critic într-un mod care te minimalizează sau te deformează. Spre deosebire de stroke-ul negativ direct, desconsiderarea modifică realitatea în legătură cu ceea ce eşti sau ceea ce faci.

Vom trata desconsiderarea în detaliu într-un alt capitol. Pentru moment, iată câteva exemple de stroke-uri negative directe şi de desconsiderări:

Stroke condiţionat negativ: „Ai scris greşit acest cuvânt.”Desconsiderare: „Văd că nu ştii să scrii corect.”

Stroke condiţionat negativ: „Mă simt rău când faci asta.”

71

Desconsiderare: „Mă faci să mă simt rău când faci asta.”

Stroke condiţionat negativ: „Te urăsc.”Desconsiderare: „Eşti un monstru.”

Spre deosebire de un stroke negativ direct, desconsiderarea nu îmi oferă un semnal care să reprezinte baza unei acţiuni constructive. Aceasta, deoarece desconsiderarea este ea însăşi determinată de o distorsiune a realităţii.

Capitolul 9 STRUCTURAREA TIMPULUI

De câte ori oamenii se întâlnesc în grup sau perechi, îşi pot petrece timpul în şase modalităţi diferite. Eric Berne a enumerat aceste şase moduri de structurare a timpului astfel:

- izolarea- ritualuri- trecerea timpului- activităţi- jocuri- intimitate1

Acest lucru se întâmplă, spunea Berne, pentru a ne satisface foamea de structură. Când oamenii se află într-o situaţie în care nu li se impune o structurare a timpului, primul lucru pe care îl fac, în general, este de a-şi stabili propria structură. Rămas pe insula pustie, Robinson Crusoe şi-a structurat timpul explorând şi instalându-şi tabăra. Deţinuţii, în izolare, îşi întocmesc programe şi moduri de a utiliza timpul zilnic.

Dacă aţi participat deja la un exerciţiu de dinamică de grup, în care timpul este complet nestructurat la început, cunoaşteţi această situaţie inconfortabilă în care cineva, inevitabil, întreabă: „Dar noi suntem aici să facem ce?” şi unde, până la urmă, fiecare membru al grupului rezolvă această problemă angajându-se într-unul din cele 6 moduri de structurare a timpului. Observându-i pe fiecare, putem face o paralelă cu ceea ce ştim deja despre stările eului şi stroke-uri: intensitatea stroke-urilor creşte pe măsură ce trecem de la izolare la intimitate.

În literatura AT, se spune că gradul de risc psihologic creşte în mod paralel. Este evident că cota imprevizibilităţii stroke-urilor are tendinţa reală de a creşte; şi mai ales, ceea ce devine mai puţin previzibil este de a şti dacă vom fi acceptaţi sau respinşi de către celălalt. Din Copil, putem percepe această cotă imprevizibilă ca un „risc” pentru noi. Când eram copii depindeam, pentru a ne simţi OK, de stroke-urile pe care le obţineam de la părinţi şi percepeam respingerea din partea lor ca o ameninţare pentru supravieţuirea noastră.

Pentru noi, ca adulţi, nu există nici un risc asemănător în nici una dintre modalităţile de structurare a timpului. Nimeni nu ne poate „face” să simţim. Dacă cineva alege să mă respingă, pot să-l întreb de ce şi pot să-i cer să facă o

72

schimbare. Dacă nu vrea, pot să sfârşesc relaţia cu această persoană şi să găsesc o altă relaţie în care să fiu acceptat.

Izolarea

Să presupunem că particip la un exerciţiu de dinamică de grup: o duzină de oameni, între care şi eu, sosim într-o cameră în care nimic nu este prevăzut, decât că suntem acolo. Pentru un timp rămânem aşezaţi în tăcere.

Mă pot concentra asupra propriei persoane şi pot avea un monolog interior: „Mă întreb de ce suntem aici? Presupun că altcineva o ştie! Ce incomod e scaunul ăsta! Poate că dacă aş întreba-o pe femeia aceasta, ea îmi va spune despre ce este vorba în acest exerciţiu”.

Pot chiar să părăsesc camera imaginar: corpul meu este aşezat aici, dar spiritul meu evadează către vacanţa de la anul, sau către discuţia de ieri cu şeful meu. M-am izolat. Când o persoană se izolează, poate rămâne fizic în grup, dar nu face nici un schimb cu ceilalţi membri.

În izolare, pot trece în oricare stare a eului. Ceilalţi nu pot face sigur un diagnostic comportamental despre starea eului în care mă aflu în acel moment, datorită lipsei semnelor perceptibile la exterior.

În izolare, nu pot schimba – da sau primi – stroke-uri, decât cu mine. În măsura în care nu sunt angajat într-o comunicare cu alţii, evit „riscul” psihologic de a fi respins, pe care îl pot percepe din Copil. Unii au luat obiceiul de a se izola când sunt în grup, pentru că au decis, copii fiind, că era periculos pentru ei să schimbe stroke-uri cu alţii. Ei îşi pot fabrica o bancă de stroke-uri importantă şi pot să o folosească mult. Semănând cu cămilele în deşert, aceste persoane pot fi satisfăcute perioade lungi fără aport exterior de stroke-uri. Totuşi, dacă mă izolez o lungă perioadă de timp, risc să epuizez banca de stroke-uri şi să-mi lipsească stroke-urile.

Ritualuri

Suntem aşezaţi în sala de grup şi un bărbat în faţa mea rupe tăcerea. Se întoarce către vecinul său şi spune: „Bine, cred că putem face cunoştinţă. Eu sunt Fred Smith şi mă bucur să vă cunosc” şi întinde mâna pentru o strângere de mână.

Fred a ales să-şi structureze timpul printr-un ritual. Este o interacţiune socială curentă, care se derulează ca şi când ar fi programată dinainte.

Toţi copiii învaţă ritualuri proprii culturii familiale. Dacă sunteţi occidental şi cineva vă întinde mâna, ştiţi că, în principiu, trebuie să o strângeţi. Micuţii englezi învaţă că dacă cineva spune: „Ce mai faceţi?”, trebuie să răspundă cu aceeaşi întrebare rituală.

Ritualurile variază în complexitate: cel mai simplu este schimbul american al unui semn unic de recunoaştere: „Hi!” „Hi!”, iar la cealaltă extremă, există anumite ritualuri religioase, în care secvenţele sunt formulate în scris, preotul şi

73

enoriaşii urmează nişte indicaţii detaliate în cursul unei ceremonii care poate dura ore.

Din punct de vedere structural, programul ritualurilor aparţine stării eului de Părinte. În ritual, ne aflăm în Copil, care ascultă aceste indicaţii parentale. Din punct de vedere funcţional, ritualurile sunt în general îndeplinite de Copilul Adaptat. Cea mai mare parte a timpului, ritualul dă rezultate agreabile, deoarece ne adaptăm regulilor aşteptate, ceea ce va fi considerat ca un comportament de Copil Adaptat pozitiv. Datorită cuvintelor, intonaţiei şi semnelor corporale stereotipe utilizate în ritualuri, este dificil să le confirmi printr-un diagnostic comportamental.

Ritualurile sunt percepute din Copil ca implicând un „risc” psihologic mai mare decât izolarea, furnizând cu toate acestea stroke-uri pozitive cunoscute.

Participanţii ritualurilor vor deseori să ţină o evidenţă clară a stroke-urilor schimbate. Cu toate că acestea au o intensitate slabă, pot fi importante pentru a ne aproviziona banca. Dacă aveţi dubii, imaginaţi-vă reacţia pe care aţi avea-o dacă aţi întinde mâna pentru o strângere de mână şi cealaltă persoană v-ar ignora. Caracterul previzibil al stroke-urilor rituale poate fi un avantaj pentru cei care au decis în copilărie că este periculos să schimbi stroke-uri într-o relaţie apropiată.

Trecerea timpului

Să revenim la grup, unde gheaţa a fost spartă. Acum, mai multe persoane vorbesc despre experienţele lor de grup. „Am participat la un grup ca ăsta, odată, în liceu; nu am reuşit niciodată să aflu ce rost a avut.” „Da, înţeleg ce vrei să spui. Mie nu-mi plac aceste tăceri lungi.” „Da, vă spun eu, cred că este un mijloc rapid de a scoate bani pentru cei care le organizează. Uite! Când m-am înscris la acest grup, mă aşteptam să… ” etc. Participanţii au intrat într-o trecere a timpului. Noi folosim des verbul, spunând că îşi petrec timpul. Trecerea timpului, ca şi ritualul, se derulează într-o manieră cunoscută; dar conţinutul său nu este programat la fel de strict ca cel al unui ritual; cei care petrec timpul au o mai mare uşurinţă în a-şi aduce participarea personală şi originală.

În toate trecerile de timp participanţii vorbesc despre ceva, dar nu se angajează într-o acţiune legată de aceasta. În exerciţiul de grup, membrii vorbesc de grup sau de grupuri în general, dar nu dau nici un semn că vor acţiona legat de ceea ce se petrece în grup.

O caracteristică frecventă a trecerii timpului este că timpul trece. Deseori, oamenii vorbesc despre ceea ce s-a petrecut ieri, altundeva, mai degrabă decât ceea ce se întâmplă aici şi acum. Trecerea timpului tipică se manifestă prin conversaţii uşoare şi superficiale, pe care le auzim la recepţii. Berne a dat nume spirituale câtorva treceri uzuale ale timpului. Dacă se simt bine în rolul lor sexual tradiţional, bărbaţii îşi petrec timpul vorbind despre „Maşini”, iar femeile preferă „Bucătăria” sau „Garderoba”. Când părinţii sunt împreună, are loc deseori o şedinţă „Părinţi-Profesori”. „Lui Johnny îi iese al doilea dinte şi am fost treji o mare parte din noaptea trecută.” „A, da! Îmi amintesc când cei doi copii ai noştri

74

aveau vârsta asta…”. Pentru englezi, cel mai bun mod de trecere a timpului este „Vremea”, pe care Berne nu îl menţionează.

Trecerea timpului apare în general plecând din Părinte sau din Copil. Din Părinte, oamenii emit opinii preconcepute despre lume:

„Tinerii de azi, nu mai ştii ce au în cap.”„A, da! Ştii bine! Nu mai departe decât ieri…”Partenerii de trecere a timpului din Copil revin în urmă şi repetă

sentimentele şi gândurile din copilărie:„Tăcerea asta mă face să mă simt rău.”„Hm! Mă întreb ce facem aici!”Unele treceri ale timpului au la nivel social aer Adult, dar dacă gândiţi

„marţian”, apar din Copil:„- Ştii, văzându-ne aşezaţi aici, am impresia că poate toţi suntem în Copil

Adaptat. Ce crezi?“„- Ei bine, cred că sunt în Adult acum, dar poate că eram în Copil acum

câteva momente.”Este vorba despre trecerea timpului pe care Berne o numea „Psihiatrie AT”.

Schimbul de informaţie la nivel social acoperă programul adevărat. Şi anume evitarea din Copil a ceea ce se întâmplă cu adevărat între membrii grupului. Oricum, va trebui să verificăm această evaluare, observând intonaţia şi semnele nonverbale.

Trecerea timpului aduce mai ales stroke-uri pozitive şi câteva negative. Dacă le comparăm cu stroke-urile din ritualuri, cele din trecerea timpului sunt mai intense, dar mai puţin previzibile şi, în consecinţă, Copilul le percepe implicând un „risc” uşor mai mare.

În aceste schimburi sociale, trecerea timpului are o funcţie suplimentară: reprezintă o modalitate de „scanare” pentru a găsi eventuali parteneri pentru un schimb de stroke-uri mai intense, care va avea loc în jocuri sau în intimitate. Vom analiza, mai pe larg, puţin mai departe.

Activităţi

O femeie în faţa mea ia cuvîntul. „Până acum, am petrecut timpul vorbind despre ce ar trebui să facem aici. Dar mă întreb ce vom face. Fac o presupunere: ce spuneţi, să ne gândim puţin la câteva lucruri pe care le putem face, apoi să votăm şi să alegem unul?”

Vecinul ei răspunde: „Bună idee! Mă duc la tablă să notez”. Toţi cei din grup sunt de acord şi încep să-şi lanseze propunerile.

În acel moment, suntem într-o activitate. Comunicarea între membrii grupului vizează atingerea unui scop, nu doar să vorbească despre asta. Aceasta este diferenţa între trecerea timpului şi activitate. În activitate, oamenii îşi concentrează energia pentru obţinerea unui rezultat concret.

În cea mai mare parte a timpului petrecut la serviciu suntem în activitate. Alte exemple de activităţi sunt: să repari un aparat, să schimbi scutecele unui copil, să scrii un cec. Cineva care practică în mod „serios” un sport, sau lucrează

75

din greu pentru a cânta bine la un instrument muzical, este angajat într-o activitate.

Adultul este starea eului predominantă în activitate. Aceasta decurge din faptul că activităţile vizează atingerea scopurilor aici şi acum. Uneori, în activitate, se întâmplă să urmăm regulile potrivite şi în acele momente, trecem în Copil Adaptat pozitiv sau în Părinte pozitiv.

Stroke-urile aduse de activitate pot fi atât condiţionate pozitive, cât şi condiţionate negative. În general, sunt decalate în timp şi date la sfârşitul activităţii pentru o treabă bine făcută sau nu. Gradul de „risc” psihologic perceput în activitate poate fi mai mic sau mai mare faţă de cel din trecerea timpului, în funcţie de natura fiecăreia.

Jocuri

În sala de grup, discuţia s-a terminat, iar pe tablă sunt notate aproximativ o jumătate de duzină de propuneri. „Bine, acum votăm”, spuse cel care a notat pe tablă. „Voi citi fiecare propunere şi voi veţi ridica mâna dacă sunteţi de acord”.

Odată votul încheiat, se numără voturile. „Bine, e clar. Vom face un tur de grup şi fiecare va spune cine este şi ce vrea să obţină venind aici”.

„Ei, un minut!”, se aude o voce. Toată lumea se întoarce şi îl priveşte pe cel care a vorbit şi care a spus că se numeşte John. În acel moment, el este aplecat înainte, cu coatele pe genunchi şi cu sprâncenele ridicate: „Mă simt complet pierdut în toate astea! Cine a propus că votul îi priveşte pe toţi?”

Cel care notează îşi strânge buzele într-un zîmbet tensionat, îşi dă capul pe spate şi îl priveşte pe John de sus: „Ah! Ei bine, aşa se întâmplă când se votează. Minoritatea trebuie să se supună majorităţii, este ceea ce numim democraţie. E clar acum?”

„Nu, regret”, spune John. „De fapt, tu m-ai încurcat şi mai tare. Ce are a face democraţia cu asta?” Îşi ridică şi mai tare sprâncenele şi îşi îndreaptă urechea spre ceilalţi.

Cel care a notat se relaxează şi suspină. Înalţă umerii şi priveşte grupul: „Ce idee!”, spune trist.

Dar acum şi John îşi schimbă poziţia: stă drept, deschide larg ochii în timp ce maxilarul inferior îi cade: „O, nu”, spune el. „Aceasta este istoria vieţii mele! Mi-e teamă că o să stric exerciţiul tuturor! Sunt dezolat!”

John şi cel care a notat intră într-un joc. Analiza jocurilor este o parte esenţială a teoriei AT. Vom studia jocurile în

capitolele următoare. Pentru moment, observaţi principalele caracteristici ale schimbului dintre John şi cel care nota.

Au schimbat o serie de tranzacţii şi la sfârşitul secvenţei s-au simţit rău amândoi.

Chiar înainte de a se simţi rău, au avut impresia că au schimbat rolurile. John a început prin a-şi manifesta confuzia pe un ton iritat, apoi şi-a schimbat atitudinea, scuzându-se şi făcându-şi reproşuri. În acel moment, cel care nota a trecut de la explicaţia condescendentă la neajutorare.

76

Pentru cei doi protagonişti, a existat o fracţiune de secundă, după această lovitură de teatru, când fiecare a avut impresia că ceva neaşteptat s-a produs. Dacă ar fi avut timp să exprime acest lucru în cuvinte, fiecare ar fi putut spune: „Drace! Ce se întâmplă acum?”

În ciuda acestei impresii neaşteptate, John şi cel care nota au jucat în realitate acele secvenţe de nenumărate ori, în locuri şi cu oameni diferiţi, dar cu aceeaşi lovitură de teatru de fiecare dată şi cu aceleaşi sentimente de disconfort.

De fapt, John şi cel care nota au emis semnale care indicau că erau gata să joace de la început. Aceasta s-a produs când au schimbat tranzacţii ulterioare: mesajele de la nivelul social aveau aerul unui schimb de informaţii, dar la nivel psihologic, John şi-a antrenat partenerul într-un joc şi acesta a acceptat.

Noi toţi jucăm, la un moment sau altul. Când vă identificaţi propriile voastre scheme de structurare a timpului, numiţi „Jocuri” timpul pe care îl petreceţi în acest tip de schimburi pe care l-am descris. Este ceea ce vi se întâmplă frecvent şi, la sfârşit, vă face să vă simţiţi rău. La un moment dat vă întrebaţi: „Ce se întâmplă?” şi aveţi impresia că într-un anume fel aţi schimbat rolul.

Toate jocurile sunt reactivări ale strategiilor din copilărie, care nu mai sunt adaptate acum, când suntem adulţi; deci, prin definiţie, jocurile se joacă din oricare stare a eului negativă: Copil Adaptat negativ, Părinte Normativ negativ, sau Părinte Grijuliu negativ. Prin definiţie, jocurile nu pot fi jucate plecând din Adult.

Jocurile implică mereu un schimb de desconsiderări la nivel psihologic. La nivel social, jucătorii simt jocul ca un schimb de stroke-uri intense. În cursul primelor etape ale jocului, stroke-urile schimbate pot fi pozitive sau negative. La sfârşitul jocului, cei doi jucători resimt stroke-uri negative intense. Gradul de „risc” psihologic perceput este mai mare decât cel din activităţi sau trecerea timpului.

Intimitatea

În momentul în care îl aud pe John manifestându-şi confuzia şi apoi trecând la scuze, încep să mă simt furios. În loc de a-mi reţine furia, o exprim. Mă întorc către John şi-i spun: „Sunt realmente furios pe tine, din cauza a ceea ce spui. Eşti capabil să gândeşti ca toată lumea şi îţi cer să o faci!” Pronunţ aceste cuvinte cu voce tare şi dură şi mă aplec înainte spre John şi simt că faţa mi se înroşeşte. Intonaţia şi semnele corporale pe care le emit sunt coerente cu ceea ce spun.

Faţa lui John devine la fel de roşie ca a mea, se apleacă spre mine, apoi se ridică brusc de pe scaun, agitându-şi braţele deasupra capului: „Bine! Dar şi eu sunt furios!”, strigă el. „Şi mă aflu în starea asta de când am venit! Da, pot gândi şi pentru moment ceea ce vreau este să o pot face fără ca tu să strigi la mine!”

John şi eu ne aflăm în intimitate, deoarece ne exprimăm sentimentele şi dorinţele autentic, fără a le cenzura. În intimitate nu există „mesaje secrete”, nivelul social şi nivelul psihologic sunt coerente şi aceasta este diferenţa majoră între intimitate şi jocuri.

77

De asemenea, este important faptul că în intimitate sentimentele exprimate sunt adaptate pentru a face faţă situaţiei. Când John şi eu am început să ne înfuriem unul pe celălalt, fiecare i-a arătat celuilalt ce vrea, prin sentimente şi prin cuvinte; nici unul, nici celălalt, nu putea să-l facă pe celălalt să se comporte într-un anume fel, dar am exprimat într-o manieră clară ceea ce voiam, atât la nivelul sentimentelor, cât şi al gândurilor.

Invers, sentimentele resimţite de jucători la sfârşitul jocului nu contribuie la rezolvarea situaţiei. O ştim bine, pentru că toţi o facem din când în când.

Când vom vedea mai detaliat jocurile şi sentimentele parazite, vom relua această discuţie despre sentimentele productive şi neproductive.

Trebuie să înţelegem că în acest context, Berne a dat cuvântului intimitate un sens tehnic particular. Intimitatea, ca structurare a timpului, poate avea sau nu legături cu intimitatea în sensul dat uzual în dicţionar. Când oamenii sunt „intimi” pe plan sexual sau personal, ei îşi pot împărtăşi sentimentele sau dorinţele deschis, caz în care îşi structurează timpul în intimitate. Dar este posibil ca relaţiile intense pe plan emoţional să fie în esenţă jocuri.

Jocurile sunt uneori folosite pentru a înlocui intimitatea. Ele implică o intensitate similară a stroke-urilor (chiar dacă, în jocuri, sunt în esenţă negative), dar nu implică aceeaşi intensitate la nivelul „riscului” perceput. Într-un joc, fiecare persoană îl face responsabil pe celălalt de rezultat. În intimitate, fiecare îşi asumă propria responsabilitate.

În legătură cu stările eului implicate în intimitate, Berne spunea: „Intimitatea este o relaţie sinceră de la Copil la Copil, în care nu există jocuri şi nici exploatare. Aceasta este instaurată de stările eului Adult ale persoanelor implicate, astfel încât acestea îşi înţeleg contractele şi angajamentele reciproce…”

Am introdus special italicele în acest citat, pentru a insista asupra importanţei Adultului în intimitate. Unii autori AT, după Berne, au simplificat prezentarea intimităţii, descriind-o ca pe un schimb doar între Copil-Copil. Ca de obicei, ideile originale ale lui Berne sunt mai subtile şi mai pline de sens. Pentru a fi într-o relaţie de intimitate, avem nevoie înainte de toate să instaurăm această relaţie cu toate capacităţile adulte de a gândi, de a simţi şi de a ne comporta. Odată aflaţi în interiorul acestui cadru protector, putem reveni în Copil dacă dorim, să împărtăşim şi să ne satisfacem anumite nevoi nesatisfăcute, din copilărie.

Anumiţi autori AT au sugerat că intimitatea implică în mod egal şi atenţia şi protecţia mutuală dată de Părinte2, mesajul acestei stări a eului fiind: „Nu te voi desconsidera şi nu îţi voi permite să mă desconsideri“.

Stroke-urile din intimitate sunt mai intense decât în oricare altă formă de structurare a timpului. Se schimbă stroke-uri fie pozitive, fie negative, dar nu există desconsiderare, deoarece intimitatea este prin definiţie un schimb de dorinţe şi de sentimente autentice.

Când am descris intimitatea puţin mai sus, am ales cu bună ştiinţă un exemplu în care stroke-urile schimbate au fost în mod clar negative, ceea ce este împotriva a ceea ce spun unii autori AT, după Berne, că intimitatea trebuie să fie mereu o specie de nirvana cu stroke-uri pozitive.

78

Deoarece intimitatea implică efectiv stroke-uri pozitive, acestea sunt trăite deosebit de agreabil şi de gratificant. De exemplu, putem să ne imaginăm continuarea scenei de grup. După ce am lăsat să explodeze furia mea faţă de John, mă relaxez, îl privesc în ochi şi îi surâd, spunând: „Eh! Am sentimentul că te cunosc mai bine acum. Sunt bucuros că ai fost deschis cu mine şi mi-ai spus cum te-ai simţit.” Şi John mă priveşte direct, zâmbeşte şi spune: „Şi eu sunt mulţumit şi-mi place că m-ai ascultat.” Ne aplecăm unul către celălalt şi ne strângem mâinile puternic.

Deoarece intimitatea nu este programată dinainte, ea este cea mai imprevizibilă dintre toate modalităţile de structurare a timpului. Astfel, plecând din Copil, pot percepe intimitatea ca fiind modalitatea cea mai „riscantă” de a fi în relaţie cu cineva. Dar, paradoxal, este cea mai puţin riscantă. Când mă aflu în intimitate cu o altă persoană, comunicăm fără desconsiderare şi, în consecinţă, scopul intimităţii este mereu constructiv pentru cei implicaţi. Că unii găsesc asta confortabil sau nu, asta e altceva şi acest lucru depinde cu siguranţă de natura clar pozitivă sau clar negativă a stroke-urilor schimbate.

Faceţi o schemă cu structurarea timpului. Pentru aceasta, trasaţi un cerc pe care îl divizaţi în sectoare reprezentând cantitatea de timp pe care o petreceţi într-o zi obişnuită (ziua) în cele şase forme diferite de structurare a timpului. Priviţi dacă vreţi să schimbaţi ceva în aspectul desenului vostru. Dacă da, trasaţi versiunea pe care vreţi să o obţineţi. Notaţi cel puţin cinci modalităţi de a creşte modalitatea pe care o doriţi. În cursul săptămânii următoare, puneţi aceste comportamente în practică, apoi refaceţi desenul.

Daţi atenţie modului în care voi sau ceilalţi structuraţi timpul. Analizaţi structurarea timpului la reuniuni, serviciu, în conversaţia cu vecinii, la recepţii, etc. Nu spuneţi celorlalţi ce faceţi, dacă nu sunteţi siguri că o vor.

Într-un grup, faceţi subgrupuri de şase. Alegeţi un subiect de conversaţie şi trataţi-l vreme de trei minute. Apoi împărtăşiţi-vă experienţa. Alegeţi apoi alt subiect, schimbaţi rolul şi reîncepeţi.

Într-un grup mare, notaţi de la unu la şase, pe toţi cei care se izolează – cu unu, cu doi – pe cei care joacă ritualuri, cu trei – pe cei care joacă trecerea timpului, etc. Apoi adunaţi-vă toţi pentru a forma un „cocktail de structurare a timpului” timp de cinci minute, unde fiecare îşi va

juca rolul. La sfârşit, împărtăşiţi-vă experienţa cu ceilalţi membri ai grupului.

Partea a IV-a SCRIEREA ISTORIEI VIEŢII NOASTRE

Scriptul

Capitolul 10 NATURA ŞI ORIGINILE SCRIPTULUI

79

Voi sunteţi cei care vă scrieţi istoria vieţii. Voi aţi început să o scrieţi din ziua naşterii şi la patru ani aţi decis asupra

punctelor esenţiale ale intrigii. La şapte ani aţi adăugat toate detaliile mai importante şi până la aproximativ doisprezece ani aţi finisat-o, adăugând câte ceva în plus, pe ici pe colo. La adolescenţă, aţi revizuit-o cu personaje din viaţa reală.

Ca toate istoriile, şi a voastră are un început, un mijloc şi un sfârşit. Are eroi şi eroine, personaje lipsite de importanţă şi figuranţi, temă principală şi intrigi secundare. Poate fi nostimă sau tragică, palpitantă sau plictisitoare, pasionantă sau lipsită de glorie.

Acum, că sunteţi adulţi, debutul istoriei voastre nu mai poate fi prins în câmpul memoriei voastre conştiente; poate nici nu sunteţi conştienţi că l-aţi scris vreodată. Şi cu toate acestea veţi trăi, fără dubiu, toată istoria pe care aţi compus-o acum atât de lung timp. Această istorie este scriptul vostru.

Presupuneţi o clipă că v-aţi scris efectiv istoria de viaţă.Luaţi un creion şi o foaie de hârtie şi scrieţi răspunsul la următoarele întrebări. Faceţi-o rapid

şi intuitiv, notând primele răspunsuri care vă vin în minte.Care este titlul istoriei vostre?Ce gen de poveste este? Fericită sau tristă? Triumfătoare sau tragică? Interesantă sau

plictisitoare? Notaţi cuvintele aşa cum vă vin.În câteva propoziţii, descrieţi scena finală: cum se sfârşeşte istoria voastră?

Păstraţi răspunsurile şi verificaţi pe măsură ce citiţi mai mult despre natura scriptului.

În limbaj curent AT, spunem pur şi simplu script.

Natura şi definiţia scriptului

Teoria scriptului a fost dezvoltată pentru prima dată de Berne şi de discipolii săi, mai ales de Claude Steiner, către mijlocul anilor ’60.

După această epocă, numeroşi autori au urmărit aceste idei originale şi scriptul a căpătat o importanţă crescută în cadrul teoriei AT, până azi, când ocupă, împreună cu modelul stărilor eului, un loc central1.

În Principles of Group Treatement, Berne defineşte scriptul ca „un plan de viaţă inconştient”. Mai târziu, în What Do You Say After You Say Hello? a dat o definiţie mai completă: „un plan de viaţă elaborat în copilărie, întărit de părinţi, justificat de evenimentele ulterioare şi care culminează cu o alegere privilegiată”.

Pentru a înţelege mai bine scriptul, ar fi bine să explorăm aceste definiţii în detaliu.

Scriptul şi planul de viaţă

80

Noţiunea conform căreia schemele vieţii adulţilor sunt condiţionate de experienţele din copilărie este centrală nu doar în AT, dar şi în multe alte modalităţi psihoterapeutice. În teoria scriptului se sugerează stabilirea de către copil a unui plan specific pentru a-şi trăi viaţa, mai degrabă decât doar o viziune generală asupra lumii. Acest plan de viaţă este stabilit sub forma unei piese de teatru cu un început, un cuprins şi un sfârşit clar definit.

Scriptul este direcţionat către obţinerea unui beneficiu

O altă afirmaţie specifică teoriei scriptului este că acest plan de viaţă „culminează cu o alegere privilegiată”. Când copilul mic îşi scrie istoria vieţii, redactează scena finală ca parte integrantă a scriptului. Toate celelalte părţi ale intrigii, plecând de la scena iniţială, sunt prevăzute pentru a duce la această scenă finală.

În limbajul specific al teoriei scriptului, această scenă finală se numeşte beneficiul scriptului. După această teorie, când suntem adulţi şi ne jucăm scriptul, alegem inconştient comportamente care ne apropie de beneficiul scriptului.

Scriptul este rezultatul unei decizii

Berne a definit scriptul ca „un plan de viaţă elaborat în copilărie”, ceea ce vrea să spună că copilul este cel care decide acest plan de viaţă şi că acesta nu este determinat doar de forţele exterioare cum ar fi părinţii sau mediul înconjurător. În limbaj tehnic, spunem că scriptul este o decizie.

Rezultă că nişte copii diferiţi, crescuţi în acelaşi mediu, pot decide planuri de viaţă complet diferite. Berne povesteşte istoria a doi fraţi cărora mama le-a spus: „Veţi sfârşi la azil!” Unul dintre ei a fost internat într-un spital psihiatric, iar celălalt a devenit psihiatru.

În teoria scriptului, cuvântul „decizie” este utilizat într-un sens particular, diferit de sensul obişnuit definit de dicţionar. Deciziile din script nu sunt luate de copil în modul reflexiv, pe care îl asociem luării deciziilor adulte. Deciziile precoce sunt efectul sentimentelor şi sunt luate înainte ca micul copil să stăpânească cuvintele. Acestea depind în mod egal şi de modalitatea de a percepe realitatea, care este diferită de cea adultă.

Scriptul este întărit de părinţi

Deşi părinţii nu pot determina deciziile din script ale copilului, pot exercita o foarte mare influenţă asupra lor. Din primele zile de viaţă ale bebeluşului, părinţii îi trimit mesaje, pe care copilul se va baza pentru a trage concluzii asupra sa, a celorlalţi şi a lumii. Mesajele din script sunt atât verbale, cât şi nonverbale şi formează cadrul în raport cu care copilul va lua principalele sale decizii din script. În Capitolele 13 şi 14 vom examina diferitele tipuri de mesaje din script şi modul prin care se raportează la deciziile scriptului.

81

Scriptul este inconştient

În viaţa noastră adultă, visele şi fantasmele sunt cele care permit să ne apropiem mai mult de amintirea primilor ani. Şi fără a ne lua timpul necesar pentru a lucra şi a ne descoperi scriptul, riscăm să rămânem inconştienţi în ceea ce priveşte deciziile pe care le-am luat în copilărie, chiar dacă le dezvăluim prin comportamentul nostru.

Realitatea este redefinită pentru a „justifica” scriptul

Când Berne scria că scriptul este „justificat de evenimentele ulterioare”, ar fi fost mai bine să pună ghilimelele doar la „justificat”, deoarece noi interpretăm deseori realitatea, în interiorul propriului nostru cadru de referinţă, astfel încât deciziile scriptului să ne pară justificate. Facem asta, deoarece în starea de Copil percepem ameninţarea viziunii noastre din script asupra lumii, ca pe o ameninţare a satisfacerii nevoilor noastre sau chiar ca pe o ameninţare asupra vieţii. Când vom discuta despre desconsiderare, redefinire şi cadrul de referinţă în capitolele următoare, vom vedea cum se produce această distorsiune şi cum este ea legată de problemele de viaţă.

Originea scriptului

De ce luăm aceste decizii importante, despre noi, despre alţii şi despre lume când suntem mici? Care este raţiunea lor? Răspunsul se găseşte în două caracteristici cruciale ale formării scriptului.

1. Deciziile scriptului reprezintă strategia cea mai bună pe care micuţul a găsit-o pentru a supravieţui într-o lume care îi pare deseori ostilă, chiar ameninţătoare pentru viaţa sa.

2. Deciziile scriptului sunt luate de micuţ pe baza emoţiilor sale şi a manierei sale de a percepe realitatea.

Pentru discuţia noastră din următoarele paragrafe, mulţumim lui Stan Woollams2.

Răspunsul faţă de o lume ostilă

Un bebeluş e mic şi, din punct de vedere fizic, vulnerabil. Pentru el, lumea e locuită de giganţi care fac zgomot. Un zgomot neaşteptat îi poate indica că viaţa sa este într-un pericol imediat. Lipsit de cuvinte şi de gânduri coerente, el ştie că

82

dacă tata sau mama pleacă, el va muri şi dacă se enervează prea tare pe el, îl pot anihila. În plus, copilul nu are noţiunea adultă de timp. Dacă îi e foame sau frig şi mama nu vine, atunci poate că ea nu va mai veni niciodată şi asta înseamnă moarte şi chiar mai rău decât moarte: posibilitatea de a fi abandonat pentru totdeauna.

Când copilul are doi sau trei ani şi soseşte un frate sau o soră, copilul, acum mai mărişor, ştie că probabil nu va muri, dar toată atenţia mamei pare concentrată pe acest nou sosit: poate nu există destulă dragoste pentru toată lumea şi bebeluşul o va lua pe toată. Ameninţarea, acum, este de a pierde dragostea mamei.

În toţi anii formării scriptului, copilul se găseşte într-o poziţie de inferioritate şi îşi percepe părinţii ca având toată puterea. La vârsta asta, această putere reprezintă viaţa sau moartea. Mai târziu, va fi vorba despre puterea pe care o au de a-i satisface sau nu nevoile.

Ca reacţie la asta, copilul elaborează strategiile pentru a rămâne viu şi a obţine cea mai bună satisfacere posibilă a nevoilor sale.

Perceperea realităţii şi emoţiile timpurii

Un copil mic nu gândeşte ca un adult şi nu simte emoţiile în aceeaşi manieră. Ia deciziile scriptului plecând de la această manieră aparte de a gândi şi simţi.

Emoţiile pe care le simte un copil mic sunt furia, disperarea, teroarea sau extazul absolut. El ia deciziile precoce ca reacţie la aceste sentimente intense. De aceea, nu este uimitor că aceste decizii sunt deseori exagerate. De exemplu, trebuie să fie spitalizat pentru o operaţie, ceea ce nu este amuzant nici pentru un adult; sugarul poate trăi aceasta ca pe un eveniment terifiant. Resimte frica şi în acelaşi timp tristeţea groaznică datorată absenţei mamei, care poate nu va mai reveni niciodată. El este de asemenea încremenit de furie pentru că ea a permis să i se întâmple acest lucru şi poate decide: „Aceşti oameni vor să mă ucidă şi mama îi lasă, atunci şi ea vrea să mă ucidă! Aş face mai bine să-i omor eu înainte de a mă prinde!”

În logica micuţului există regula de a judeca de la particular către general. De exemplu, să presupunem că mama este inconsecventă în maniera de a-i răspunde copilului. Uneori vine când plînge, dar în alte momente îl ignoră. Copilul nu trage doar concluzia că: „Nu mă pot baza pe mama”, ci el poate decide: „Nu pot avea încredere în oameni” sau „Nu pot avea încredere în femei”. O fetiţă de patru sau cinci ani poate simţi furie contra tatălui său pentru că nu-i mai acordă atenţia pe care i-o acorda cu generozitate când era mai mică. Ea poate decide nu doar că: „Sunt furioasă pe tata”, ci „Sunt furioasă pe bărbaţi”.

Copilul poate compensa sentimentul său de lipsă de putere, imaginându-şi că este atotputernic şi magician. Aude că mama şi tata nu se înţeleg bine şi mai ales, dacă este copil unic, poate decide: „E vina mea” („E din cauza mea”). Dacă părinţii se bat, el poate crede că rolul său este de a-l proteja pe unul din părinţi contra celuilalt.

83

Dacă un copil simte că este respins de unul dintre părinţi, îşi poate atribui responsabilitatea: „E ceva în neregulă cu mine”.

E dificil pentru copiii mici să facă diferenţa între dorinţă şi faptă. Un copil simte: „Doresc să-l ucid pe acest nou bebeluş care obţine toată atenţia” şi apoi decide: „Sunt un asasin, sunt îngrozitor de rău”. În viaţa adultă, această persoană rămâne cu un vag sentiment de culpabilitate pentru „crima” pe care nu a comis-o niciodată.

Un atu major al AT este atenţia pentru acest tip de logică infantilă. Lingviştii vorbesc despre sprachgefuehl: sensibilitate la un limbaj. Dacă vreţi să folosiţi AT în terapie, trebuie să căpătaţi această sensibilitate asupra limbajului scriptului unui copil. Pentru a ameliora înţelegerea acestui limbaj, citiţi operele lui Erikson, Piaget şi ale autorilor care au studiat dezvoltarea copilului3. Pentru a avea o idee despre ceea ce semnifică acest lucru pentru voi, fiţi atenţi la visele voastre. Acestea ne apropie cel mai mult în viaţa adultă de amintirile lumii care ni se părea ostilă când eram mici.

Exerciţii: descoperiţi-vă scriptul personal.

Visele, fantasmele, basmele cu zâne şi poveştile din copilărie ne dau indicaţii despre script. Iată câteva exerciţii care le utilizează.

În timpul acestor exerciţii, lăsaţi-vă imaginaţia să fugă liberă, nu vă preocupaţi la ce servesc sau ce semnificaţie au. Nu vă cenzuraţi şi nu căutaţi să ştiţi ce vreţi să spuneţi. Acceptaţi pur şi simplu imaginile aşa cum vin, ca şi sentimentele: vă veţi face propria interpretare mai târziu.

Aceste exerciţii vă vor fi mai de folos dacă lucraţi cu un partener sau în grup. Şi într-un caz, şi în celălalt, ar fi o idee bună să vă înregistraţi răspunsurile pe bandă, lăsând înregistrarea să curgă pe tot parcursul exerciţiului. Ascultaţi banda apoi de mai multe ori şi lăsaţi-vă intuiţia să stabilească o semnificaţie. Veţi fi surprinşi de tot ce veţi învăţa despre voi şi despre scriptul vostru.

Uneori, veţi trăi emoţii intense. Acestea sunt sentimente din copilărie care apar o dată cu amintirile scriptului. Dacă acest lucru apare, puteţi, indiferent în ce moment, să decideţi dacă vă opriţi sau dacă continuaţi exerciţiul. Dacă vă decideţi să vă opriţi, renunţaţi la exerciţiu şi fixaţi-vă atenţia asupra unui obiect din cameră care se vede bine. Spuneţi-vă sau spuneţi partenerului ce este acest obiect, care este culoarea sa şi la ce serveşte. Evocaţi o ocupaţie banală a adulţilor, cum ar fi ce veţi mânca la următoarea masă sau la ce oră trebuie să mergeţi la lucru. Făcând asta, staţi în picioare, ţinându-vă drept, cu capul şi corpul bine echilibrate, de o parte şi de alta faţă de o linie mediană verticală.

Eroi sau eroine

Care este personajul vostru preferat? Este poate cineva din copilărie sau un erou sau o eroină dintr-o carte, o piesă de teatru sau un film de care vă amintiţi? Sau poate cineva real?

Luaţi primul personaj care vă vine în minte, apoi daţi drumul la bandă şi/sau solicitaţi atenţia partenerului vostru sau a grupului.

Definiţi acest personaj pe care l-aţi ales, vorbiţi despre voi atât timp cât doriţi, zicând „eu...”Să presupunem că eroul meu este Superman. Pot să încep aşa: „Eu sunt Superman şi treaba

mea este să îi ajut pe oamenii care au probleme. Mă deplasez prin aer, fac o grămadă de lucruri miraculoase, apoi dispar. În cea mai mare parte a timpului, nimeni nu ştie că sunt Superman, deoarece mă deplasez deghizat...”

Poveste sau basm

84

O variantă a primului exerciţiu este de a povesti o poveste sau un basm. Alegeţi-o pe cea care vă vine prima în minte. Poate fi o poveste cu zâne din copilărie, un mit clasic sau altceva.

Puteţi începe cu: „A fost odată o tânără fată frumoasă pe care ursitoarea cea rea a adormit-o pentru o sută de ani. Ea dormea într-o cameră în fundul castelului şi în jurul castelului se întindea o pădure de mărăcini. Regi şi prinţi au venit pentru a o căuta pe prinţesă, dar nici unul nu a fost destul de puternic pentru a-şi croi drum printre mărăcini”.

Puteţi extrage mai mult din istoria voastră, puteţi deveni oricare din personajele şi obiectele din poveste. De fiecare dată vorbiţi despre voi. În istoria de mai sus puteţi alege să fiţi tânăra fată, ursitoarea, camera, castelul, unul dintre prinţi sau pădurea de mărăcini.

Ca obiect, puteţi spune: „Sunt un gard de mărăcini des, stufos şi înţepător. Toţi ţepii mei sunt întorşi spre exterior, astfel încât oamenii nu mă pot tăia. Sarcina mea este de a o proteja pe tânăra fată care doarme în sânul meu.”

Vis

Alegeţi unul dintre vise. Veţi înţelege mai mult dintr-un vis recent sau care se repetă.Povestiţi acest vis la prezent şi nu la trecut. Apoi, ca şi în poveste, deveniţi fiecare personaj

şi obiect din vis şi vorbiţi despre voi înşivă.Amintiţi-vă cum v-aţi simţit imediat după ce v-aţi trezit din acest vis – bine sau rău? V-a

plăcut sfârşitul visului? Dacă nu v-a plăcut, continuaţi exerciţiul, rescriind sfârşitul şi povestiţi-l exact cum aţi povestit visul la timpul prezent.

Verificaţi dacă acum sunteţi complet satisfăcut de finalul visului vostru. Dacă nu, rescrieţi-l de câte ori vreţi.

Un obiect în cameră

Priviţi camera şi alegeţi un obiect, cel mai bun fiind primul la care vă gândiţi. Fiţi acel obiect şi vorbiţi despre voi. De exemplu: „Sunt uşa, sunt dură, cu colţuri pătrate şi sunt din lemn. Uneori blochez trecerea, dar când se întâmplă acest lucru mi se dă un brânci”.

Pentru a îmbogăţi mai mult acest exerciţiu, cereţi partenerului vostru să poarte o conversaţie cu voi, în care voi sunteţi obiectul pe care l-aţi ales. Partenerul nu trebuie să facă interpretări, nu trebuie decât să-ţi vorbească ţie, porţii, şemineului, etc. De exemplu: „Eu sunt poarta şi când blochez trecerea sunt împinsă”. „Ei bine, poartă, cum te simţi când eşti împinsă?” „Sunt furioasă. Dar sunt o poartă şi nu pot vorbi şi atunci îi las să o facă.” „Hm! Atunci vrei să schimbi ceva pentru a te simţi mai bine?”

Viaţa voastră ca o piesă de teatru

Pentru acest exerciţiu, aveţi nevoie de cineva care vă serveşte drept „ghid” şi vă vorbeşte în timp ce staţi întins. O altă opţiune este de a înregistra pe bandă şi de a asculta în timp ce staţi întins. Ghidul poate conduce acest exerciţiu pentru un grup de persoane.

Nu este nevoie să urmaţi toate indicaţiile care sunt date aici. De fapt, ar fi mai interesant să reţineţi pe scurt câteva repere şi apoi să improvizaţi. Este necesar să lăsaţi tăceri mai lungi între fraze pentru a da timp participanţilor să-şi dezvolte vizualizarea.

Destindeţi-vă pe un scaun sau pe jos şi închideţi ochii. Ghidul începe aşa:„Imaginaţi-vă că sunteţi într-un teatru. Auziţi că piesa începe şi această piesă este exact

povestea vieţii voastre.”„Ce gen de piesă urmăriţi? Este o comedie? O tragedie? O dramă sau o melodramă

populară? Este interesantă sau plictisitoare? Eroică, banală sau cum?”„Teatrul este plin? Pe jumătate gol sau gol? Publicul este interesat sau plictisit? Este vesel

sau trist? Aplaudă sau părăseşte sala, ce face?”„Care este titlul acestei poveşti care este chiar istoria vieţii voastre?”„Acum luminile se sting, cortina se ridică, piesa voastră începe.”

85

„Şi asistaţi la prima scenă, prima scenă din viaţa voastră. Sunteţi foarte, foarte tânăr în această scenă. Ce vedeţi în jurul vostru? Cine e acolo? Vedeţi feţe sau părţi din feţe? Dacă da, uitaţi-vă care este expresia lor? Ce auziţi? Luaţi cunoştinţă de ceea ce simţiţi. Poate că simţiţi ceva în corp. Poate că simţiţi o emoţie? Simţiţi un gust sau un miros? Daţi-vă timp să luaţi cunoştinţă de această primă scenă din viaţa voastră” (linişte).

„Acum, scena se schimbă. În această nouă scenă sunteţi mic, între trei şi şase ani. Unde sunteţi? Pe cine vedeţi lîngă voi? Sunt şi alte persoane prezente? Cine?”

„Aceştia vă vorbesc? Voi le vorbiţi? Auziţi alte sunete? Ce simţiţi în această scenă? Simţiţi ceva în corp? Resimţiţi emoţii? Simţiţi un miros, un gust?”

„Acum luaţi-vă timp pentru a conştientiza ceea ce vedeţi, auziţi, resimţiţi, gustaţi şi mirosiţi în această a doua scenă din viaţa voastră, această scenă în care aveţi între trei şi şase ani“ (linişte).

Apoi „ghidul” continuă să dea aceleaşi indicaţii pentru scenele următoare ale piesei, una dupa alta:

Scena adolescenţei între 10 şi 16 ani.Scena prezentului, la vârsta pe care o aveţi.Scena peste 10 ani.Scena finală a piesei – aceea a morţii voastre. Dând indicaţii pentru această scenă, ghidul

trebuie să ceară de asemenea: „Ce vârstă aveţi în această ultimă scenă a piesei voastre?”În final, „ghidul” vă cere să reveniţi în prezent, luându-vă tot timpul de care aveţi nevoie.

Împărtăşiţi atât de mult cât doriţi experienţa voastră cu grupul sau cu partenerul.

CAPITOLUL 11 CUM SE TRĂIEŞTE SCRIPTUL?

Scriindu-ne istoria vieţii în mica copilărie, vom începe fără doar şi poate să trăim cel puţin o parte din timpul vieţii noastre adulte.

În acest capitol, vom descrie cum vă puteţi trăi scriptul ca învingător, învins sau necâştigător. Vom arăta cum pot oamenii să adopte sau să abandoneze comportamente determinate de script şi vom explica de ce cunoaşterea scriptului este importantă pentru a înţelege schemele de viaţă ale oamenilor.

Scriptul vostru are în acelaşi timp un conţinut şi un proces. Conţinutul se referă la ce, în timp ce procesul se referă la cum.

Conţinutul scriptului vostru este diferit de al altora, este unic, ca o amprentă digitală. Pe de altă parte, pare că procesele scriptului acoperă un număr relativ limitat de scheme particulare, după cum vom vedea mai târziu.

Tipuri de script: învingător, învins şi necâştigător

În termenii conţinutului, clasificăm scripturile în trei categorii:ÎnvingătorÎnvins sau hamarticNeînvingător sau banal1.

Scriptul de învingător

86

Berne definea „învingătorul” astfel: „cineva care şi-a îndeplinit scopurile pe care şi le-a propus” (Robert Goulding a adăugat: „şi care face lumea mai bună”). „A învinge” implică de asemenea ca „scopul fixat” să fie atins într-o manieră agreabilă, fericită, armonioasă. Dacă decid, copil fiind, să devin un mare lider şi la bilanţ sunt un general sau un politician înfloritor şi satisfăcut, sunt învingător. Dacă decid să fiu milionar, câştig dacă atunci când cresc devin un milionar fericit şi care se simte bine în pielea sa. Dacă decid să devin un sihastru şi sărac, dacă fac în aşa fel încât să devin un sihastru trăind fericit într-o grotă, sunt învingător. „A învinge” este legat mereu de scopurile pe care mi le-am propus.

Scriptul de învins

Invers, un „învins” este „cineva care nu duce la bun sfârşit proiectul pe care şi l-a propus”. Încă o dată, nu contează doar îndeplinirea scopului propus, ci şi gradul de confort asociat. Dacă decid să devin un mare lider şi să mă înrolez în armată şi sfârşesc prin a fi expulzat zgomotos, sunt un învins. Dacă viaţa mea politică se termină cu un scandal, care implică revocarea, sunt un învins. Dacă decid să devin un milionar şi sfârşesc ca un sihastru sărac, sunt un învins.

Dar sunt de asemenea un învins dacă, luând decizia să fiu milionar, aş deveni milionar, dar sufăr de ulcer sau stresul afacerilor mă afectează. Dacă obţin grota mea de sihastru şi-mi petrec viaţa plângându-mă de sărăcie, de umiditate şi de lipsa companiei, sunt un învins.

Berne a legat definirea termenilor de „învins” şi „învingător” de „împlinirea proiectului fixat”. Voia să pună accent asupra faptului că „învingătorii” nu trebuie asimilaţi celor care adună bunuri materiale sau bani. Cei „învinşi” nu sunt în mod obligatoriu lipsiţi de bunuri materiale.

Unii dintre noi decid în copilărie să împlinească un scop care nu poate fi atins fără nefericire sau fără suferinţe fizice. De exemplu, un copil poate decide în minte: „Voi rata tot ce voi face” şi apoi îşi petrece viaţa punând în practică această decizie a scriptului. Pentru a-şi atinge scopul fixat, el ratează. Un alt copil poate decide: „Pentru ca mama şi tata să mă iubească, trebuie să mor”. Toţi ar califica acest script ca „învins”, chiar dacă nu se potriveşte cu definiţia termenului dată de Berne.

Scripturile „învinşilor” sunt de gradul I, II şi III în funcţie de importanţa beneficiului. Un script de învins de gradul I este un script în care eşecurile şi pierderile sunt suficient de uşoare pentru a putea alimenta conversaţiile în cercul social al persoanei implicate.

Cităm ca exemplu certurile repetate la birou, o depresie uşoară, urmată de un tratament medical ambulator sau un eşec la un examen universitar.

Învinşii de gradul II au un script în care consecinţele sunt suficient de grave pentru a nu putea face obiectul conversaţiilor de salon. Asta înseamnă a fi concediat de mai multe ori, a fi internat pentru depresii grave sau exmatriculat de la Universitate pentru greşeli grave.

Un script de învins de gradul III culminează cu moartea, boala sau răni grave, sau în justiţie. Beneficiile de gradul III sunt închisoarea pentru deturnare

87

de fonduri, o spitalizare pe viaţă pentru probleme psihice grave, sau suicidul în urma eşecului la un examen.

Utilizăm frecvent termenul hamartic pentru a descrie scriptul de învins de gradul III şi beneficiile sale. Cuvântul derivă din greaca veche – hamartia - care semnifică „greşeală fundamentală” şi reflectă maniera în care scriptul de învins, ca şi tragedia antică, pare a conduce inexorabil, pornind de la decizia negativă precoce, către scena finală tragică.

Scriptul neînvingător

Cel care are un script neînvingător „se menţine”. Merge pe drumul lui, zi de zi, fără victorii strălucitoare, dar şi fără mari pierderi. Nu îşi asumă riscuri. Acest tip de script este numit deseori banal.

La serviciu, un neînvingător nu va deveni niciodată şef, dar în orice caz nu va fi concediat. La sfârşit va fi recompensat pentru serviciile bune şi loiale şi se va retrage liniştit la pensie. Se va aşeza în fotoliu gândind: „Aş fi putut deveni şef dacă aş fi fost în momentul şi locul potrivit. Ei bine, cu toate acestea nu am ieşit prea rău, cred”.

Învingători, învinşi şi neînvingători

Berne spunea că putem diferenţia un învingător de un învins întrebându-l ce va face dacă pierde. Berne spunea că învingătorul ştie ce va face, dar că nu vorbeşte despre asta, în timp ce învinsul nu ştie, dar vorbeşte despre ce va face dacă va câştiga: „Când voi cîştiga primul meu million…”, „Când calul meu va ajunge primul…” El mizează totul pe o singură carte şi astfel pierde.

Un învingător are mereu soluţii de rezervă şi astfel câştigă. Dacă ceva nu merge, încearcă altceva, până când reuşeşte.

Un neînvingător câştigă uneori şi pierde alteori, niciodată mult, deoarece nu-şi asumă riscuri: joacă în siguranţă şi astfel rămâne neînvingător.

Rezerve faţă de această clasificare

Această clasificare nu este decât o aproximare. Ceea ce pentru voi poate fi neînvingător, pentru mine poate fi învingător. Ceea ce este inacceptabil în mediul meu social, poate fi acceptabil în al vostru.

De fapt, cei mai mulţi dintre noi decid pentru un script care este un amestec de învingător, neînvingător şi învins. În acest ansamblu unic de decizii pe care le-am luat în copilărie, mi-am fixat poate ca proiect de a fi învingător în ceea ce priveşte gândirea, neînvingător în ceea ce priveşte activitatea fizică şi un învins de gradul I în relaţiile mele personale. Amestecul vostru poate fi diferit.

Dar ceea ce este mai important, este de a înţelege că orice script poate fi modificat. Devenind conştient de scriptul meu pot descoperi zone în care am luat

88

decizii de învins şi să le schimb cu decizii de învingător. Această clasificare este utilă deoarece dă informaţii despre trecut şi dă un itinerariu precis pentru schimbările din prezent; dar nu poate fi o afirmaţie imuabilă privind viitorul.

Revedeţi ce aţi descoperit despre scriptul vostru făcând exerciţiul precedent. Credeţi că aveţi un script îndeosebi învingător, de învins sau banal? Descoperiţi zone particulare din viaţa voastră în care aţi decis a fi un învingător, un învins

sau un neînvingător? Există zone în care până acum aţi fost învins sau neînvingător şi în care aţi vrea să

deveniţi învingător? Dacă da, pentru fiecare din aceste zone, descrieţi maniera de a şti că sunteţi învingători în

loc de învinşi sau neînvingători? Care vor fi rezultatele voastre ca învingători?Apoi, pentru fiecare zonă, notaţi cel puţin cinci acţiuni pe care le-aţi putea întreprinde

pentru a ajunge la rezultatele de învingător şi realizaţi-le în fiecare zi. Dacă sunteţi în grup, ţineţi-i

la curent pe colegi cu succesele voastre.

Scriptul în viaţa adultă

Odată adulţi, uneori rejucăm strategiile pe care le-am decis când eram copii. În acele momente reacţionăm la realitatea de aici şi acum ca şi cum ar corespunde lumii pe care am perceput-o când am luat deciziile precoce. Când facem asta, spunem că ne aflăm în script. O altă manieră de a spune asta este că adoptăm comportamente sau sentimente din script.

De ce facem asta? De ce nu abandonăm pur şi simplu deciziile noastre din copilărie pe măsură ce creştem? Primul motiv este acela că noi păstrăm mereu speranţa de a rezolva această problemă fundamentală care a rămas fără soluţie în copilărie: cum să obţinem dragostea şi atenţia necondiţionat. De asemenea, odată adulţi, noi reacţionăm deseori ca şi cum am fi încă mici.

Ca şi numeroase alte orientări psihoterapeutice, AT consideră aceasta ca o sursă a numeroase probleme de viaţă.

Când intrăm în script, în general nu suntem conştienţi că reluăm strategii din copilărie. Putem dezvolta această conştientizare, descifrându-ne scriptul şi descoperind deciziile precoce pe care le-am luat.

Este imposibil de prevăzut dacă cineva va intra în script la un moment dat. Dar există doi factori care contribuie fundamental şi care se întăresc reciproc:

1. Când situaţia de moment este percepută ca generatoare de stres.2. Când există o asemănare între situaţia prezentă şi o situaţie stresantă

din copilărie.

Stresul şi scriptul

Stan Woollams a propus noţiunea de scară de stres2. Cu cât stresul este mai mare, cu atât persoana are şanse mai mari să intre în script. Dacă măsurăm stresul, să zicem de la 1 la 10, voi intra probabil în script într-o situaţie corespunzătoare unui nivel de stres de 6 sau mai mare, pe când o altă persoană poate atinge nivelul 8 înainte de a intra în script.

89

Să zicem că am un dezacord cu superiorul meu ierarhic, care reprezintă doar un stres de nivelul 3; rămân afară din script şi discut despre divergenţele noastre în manieră Adultă, gândind că, în mod rezonabil, şeful meu şi cu mine vom ajunge la un compromis sau vom accepta că nu suntem de acord; indiferent de situaţie, nu este grav.

Dar să spunem că şeful îl cheamă pe director. O discuţie cu patronul atinge nivelul 6 pe scala mea de stres. Alunec în script în faţa directorului, rebranşez aceleaşi reacţii fizice, sentimente şi gânduri pe care le aveam în copilărie când tatăl meu furios mă domina, părând un gigant, urlând ofense pe care nu le înţelegeam. Fără a fi conştient, l-am „transformat” pe director în tatăl meu şi reacţionez ca şi cum aş fi încă un copil de trei ani, terorizat.

„Scala de stres” este un mijloc bun de a scoate în evidenţă relaţiile între stres şi răspunsurile din script. Aceasta nu înseamnă că stresul poate „face” pe cineva să intre în script. Intrarea în script este o decizie, chiar dacă acesta se află în afara câmpului conştiinţei.

Este posibil să devin capabil să suport un nivel de stres mai ridicat înainte de a intra într-un comportament din script doar citind despre script. Dacă urmez o terapie personală, pot să-mi îmbunătăţesc abilitatea de a rezolva probleme, în loc de a reveni la comportamentele din script.

Elastic

Când am trecut în script în timpul discuţiei cu directorul, aceasta nu s-a întâmplat doar din cauza stresului situaţiei, ci şi deoarece această situaţie semăna cu o scenă dureroasă din copilărie.

În limbaj AT, spunem că situaţia actuală este un elastic care stabileşte o legătură cu o situaţie veche.

Această imagine arată cum reacţionăm uneori ca şi cum am fi catapultaţi în urmă, către scenele copilăriei noastre.

Imaginaţi-vă un elastic uriaş, întins în timp, agăţat de un element din prezent, care reaminteşte o suferinţă veche şi bingo! - iată-ne întorşi în trecut.

Noi nu avem, în general, amintirea conştientă a scenei din copilărie şi nu găsim punctul comun. Pentru mine, elasticul pleacă de la director şi mă leagă de tatăl meu furios, dar smiorcăindu-mă în faţa furiei directorului, nu eram conştient că tatăl meu se găsea în spatele lui.

În măsura în care tata sau mama sunt figuri importante din copilăria noastră, le regăsim deseori la extremitatea cealaltă a elasticului, ca şi pe fraţii sau surorile noastre, sau alte figuri parentale, cum ar fi bunicii, unchii, mătuşile. Uneori, când suntem într-un grup, atribuim realmente fiecărui membru din grup rolul de părinte, frate sau soră. Când vorbim cu cineva cu care avem o relaţie privilegiată, îl identificăm uneori cu o figură din trecut şi asta fără a fi conştienţi.

Este un fenomen pe care freudienii îl numesc transfer. În AT, noi spunem familiar „punem o poză pe faţa cuiva”. Când am intrat în script, în timpul discuţiei mele cu directorul, i-am pus faţa tatălui meu.

90

Elasticul nu ne poartă totdeauna către persoane. Ne poate duce la cântece, mirosuri, locuri particulare sau orice altceva, care ne aminteşte inconştient de situaţia stresantă din copilărie.

Un scop al schimbării în AT este acela de a desprinde elasticul. Prin înţelegerea scriptului şi o terapie personală, pot rezolva trauma originară şi mă pot elibera de această întoarcere în urmă către vechile scene ale copilăriei. Făcând asta, îmi dau permisiunea de a înfrunta situaţiile aici şi acum, cu toate resursele pe care le am la dispoziţie ca adult.

Evocaţi o situaţie recentă în care v-aţi simţit stresat şi care s-a terminat într-o manieră dezagreabilă sau infructoasă pentru dumneavoastră. Evocaţi mai ales starea de rău simţită în această situaţie. Nu este necesar să resimţiţi acest sentiment din nou pentru a face exerciţiul.

Evocaţi acum o situaţie de anul trecut care s-a terminat la fel de rău pentru voi şi în care v-aţi simţit la fel.

Reveniţi cu o situaţie similară de acum cinci ani, din adolescenţă, din copilărie. Ce vârstă aveaţi?

Dacă puteţi, amintiţi-vă o scenă şi mai veche. Ce vârstă aveaţi? Cine era acolo? Ce s-a întâmplat?

Scopul acestui exerciţiu este de a regăsi originea elasticului. Care este punctul comun al experienţei noastre recente şi a celei din copilărie? Dacă o altă persoană a fost implicată în experienţa recentă, ce figură din trecut i-aţi atribuit?

Odată conştientizată situaţia din trecut, puteţi începe să desprindeţi elasticul. Folosiţi-vă conştiinţa de Adult pentru a realiza că oamenii de aici şi acum sunt de fapt diferiţi de mama, de tata sau de alţii. Dacă simţiţi sentimentul de rău, realizaţi că situaţia de azi este diferită de cea din trecut. Acum aveţi resursele şi opţiunile unui adult, mai multe decât cele din copilărie, când se

petrecea scena respectivă.

Scriptul şi corpul

Se pare că luăm unele decizii precoce atât cu corpul, cât şi cu mintea. Poate că un copil întinde braţele către mamă, dar percepe că mama se retrage. Pentru a atenua suferinţa acestei respingeri, îşi reprimă elanul corpului. Pentru a se împiedica să întindă braţele, le contractă şi contractă şi umerii.

Mulţi ani mai târziu, când va deveni adult, va menţine această tensiune, fără a o percepe. Va simţi durere şi suferinţă la nivelul gâtului şi umerilor. După un masaj profund sau după o terapie, poate va percepe această tensiune şi se va elibera de ea. În acelaşi timp, va elibera fluxul de emoţii pe care le-a reprimat.

Eric Berne a vorbit de semnalele scriptului. Acestea sunt indicaţii corporale care arată că o persoană trece în script: suspină profund, schimbă poziţia corpului sau pune în tensiune o parte a corpului. Berne a atras atenţia mai ales asupra tensiunii sfincterelor şi a muşchilor care închid anumite orificii ale corpului. Anumiţi terapeuţi AT s-au specializat în acest domeniu al scriptului corporal3.

De ce este important să înţelegi scriptul

De ce conceptul de script este atât de important în AT? Deoarece ne furnizează mijloacele pentru a înţelege de ce oamenii se comportă aşa cum o fac.

91

Avem nevoie de această înţelegere când examinăm comportamentele care par dureroase sau nefaste persoanei.

De exemplu, când vom studia jocurile, mai departe, vom găsi persoane care intră în schimburi dureroase, pe care le repetă la infinit. De ce continuăm să o facem dacă este dureros?

Teoria scriptului propune un răspuns: o facem pentru a întări şi a avansa scriptul. Când suntem în script, acroşăm deciziile din trecut. Când eram copii, aceste decizii păreau cea mai bună metodă pentru a supravieţui şi pentru a ne vedea nevoile satisfăcute. Odată adulţi, continuăm să credem acest lucru din starea de Copil. Fără a fi conştienţi de asta, căutăm să organizăm lumea, astfel încât aceasta să justifice deciziile vechi.

Când suntem în script, încercăm să ne confruntăm cu problemele de adult reluând strategiile din copilărie şi, în mod fatal, acest lucru dă acelaşi rezultat cu cel din copilărie. Când ajungem la aceste rezultate deplorabile, ne putem spune din starea de Copil: „Da, lumea este aşa cum am decis că este”.

Şi de fiecare dată când ne „confirmăm” credinţele din script, în această manieră, avansăm cu un pas către beneficiul final al scriptului. Dacă, de exemplu, am decis când eram mic: „Ceva nu e în ordine cu mine, oamenii mă resping, sfârşitul poveştii mele va fi acela de a muri singur şi trist”, ca adult, voi urma acest plan de viaţă făcând în aşa fel încât să fiu repins mereu şi cu fiecare respingere voi bifa o nouă „confirmare” a morţii mele solitare. Fără ştirea mea, poate am credinţa magică că dacă joc această scenă finală, mama şi tata se vor schimba în sfârşit şi mă vor iubi.

Scriptul ca „soluţie magică”

Scriptul oferă o soluţie magică pentru a rezolva această problemă fundamentală, nerezolvată în copilărie: cum să obţin dragostea şi să fiu acceptat necondiţionat. Când suntem adulţi, ne simţim rău abandonând această magie, deoarece mici fiind, deseori ne-am identificat cu un basm şi am avut fantasma că dacă am fi putut face astfel încât viaţa noastră să decurgă ca în basm, atunci şi noi „vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

Singura problemă este că basmele joacă o festă copiilor deoarece îi învaţă că pentru ca ceva bun să se întâmple, trebuie întâi să fi suferit suficient pentru a o merita.

De exemplu, dacă vreţi să vă căsătoriţi cu un prinţ, aveţi câteva posibilităţi interesante: puteţi lucra din greu, puteţi suferi, puteţi rămâne aşezată în cenuşă şi puteţi plânge până când naşa voastră, zâna bună, să sosească şi să vă trimită la bal. Sau puteţi mânca un măr otrăvit şi puteţi aştepta să sosească un bărbat care are misiunea de a îmbrăţişa femei moarte. Sau vă puteţi închide într-un turn, vă puteţi lăsa părul să crească şi puteţi aştepta să sosească cineva cu misiunea de a găsi femei instituţionalizate. Sau vă puteţi duce în căutarea unei broaşte râioase, pe care să o îmbrăţişaţi sau a unui monstru, pentru a-l transforma în prinţ.

92

Dacă vreţi să vă căsătoriţi cu o prinţesă, posibilităţile sunt de asemenea atrăgătoare: puteţi să vă petreceţi timpul îmbrăţişând femei moarte, sau căutând femei captive, sau să încercaţi să găsiţi femei care dispar, sau să vă plimbaţi jucându-vă de-a monştrii sau de-a broaştele râioase. În fine, dacă la sfârşitul poveştii vreţi să fiţi iubit şi să aveţi succes, trebuie să începeţi prin a fi întâi diform şi obiect de batjocură.

Partea pozitivă a basmelor este aceea că dau copiilor un sentiment de putere şi impresia că îşi controlează viaţa într-un moment când se simt neputincioşi. Singura problemă este că situaţia propusă este magică şi nu ţine în realitate, dar cel puţin permite copiilor să supravieţuiască într-o situaţie care altfel ar părea fără speranţă.

Mai târziu, în viaţa adultă, Copilul nostru continuă să se lege de această credinţă magică şi încearcă să o facă să funcţioneze. Dacă încă nu a mers, atunci probabil că noi nu am suferit destul pentru a merita să fim salvaţi. Pentru a ieşi din script ar fi mai bine să abandonăm credinţa că lumea este perfectă şi să utilizăm Adultul pentru a ne rezolva problemele şi să ne imaginăm mijloace de a ne satisface nevoile într-o lume care nu va fi niciodată perfectă, dar care poate fi frumoasă şi agreabilă pentru a trăi.

Scriptul ca „protecţie contra catastrofelor”

Mai este un motiv pentru care oamenii se agaţă cu atâta încăpăţânare de credinţele lor din script. Închipuiţi-vă că aş putea să mă comport, să gândesc şi să simt într-un fel care nu cadrează cu scriptul meu. Pentru mine, în Copil aceasta înseamnă să renunţ la „soluţia magică”. E deja destul de rău. Dar asta înseamnă şi că trebuie să mă confrunt cu ceva ce-mi produce frică, în locul situaţiei magice sperate din script.

Când, în copilărie, am luat deciziile din script îmi părea că singura alternativă, dacă nu respectam aceste decizii, era o catastrofă monstruoasă, chiar dacă nu aveam decât o idee vagă despre ce ar reprezenta acest lucru. Ştiam doar că mă teroriza şi că trebuia să fac orice pentru a o evita. Şi singura modalitate era de a mă agăţa de deciziile pe care le-am luat despre mine, despre alţii şi despre lume şi de fiecare dată când puteam „confirma” aceste decizii, aveam impresia că acea catastrofă avea un risc mai mic de a apărea.

Când ne trăim scriptul ca adulţi, continuăm să ne supunem acestei motivaţii din copilărie. Oamenii spun deseori că se simt „mai bine” atât timp cât continuă să se comporte într-o manieră în care, o recunosc şi ei, le face rău. Fără a fi conştienţi, ei pun în scenă credinţa: „Maniera mea de a mă comporta este dureroasă, dar nu este nici pe departe atât de rău cât ar fi dacă catastrofa necunoscută s-ar abate asupra mea, dacă mi-aş schimba comportamentul”.

Toate acestea ne ajută să realizăm de ce înţelegerea scriptului este atât de importantă într-un proces de schimbare personală. Pentru a ieşi din script trebuie să identific care dintre nevoile mele nu au fost satisfăcute când eram mic.

93

Trebuie să găsesc modalitatea de a o face acum, utilizând resursele de adult în loc de a conta pe „ soluţiile magice” din script. Şi trebuie să mă asigur că pot să mă eliberez din schemele scriptului meu fără a fi obligat să suport catastrofa de care îmi era aşa frică în copilărie. (catastrofa aia vine de la Parintele critic negativ).

Scriptul şi cursul vieţii

Berne scria: „Scriptul este ceea ce o persoană a planificat să facă, în prima copilărie şi cursul vieţii este ceea ce se întâmplă în realitate”.

Cursul vieţii este rezultatul a patru factori care se întrepătrund:

- Ereditatea- Evenimentele exterioare (hazardul) - Scriptul (Copil) - Deciziile autonome (Adult)

Genele pe care le moştenesc determină mult constituţia fizică. Pot de asemenea determina caracteristicile mele mentale, chiar dacă nu este încă un consens în dezbaterea „înnăscut/dobândit”. Poate că am decis, copil fiind, că destinul meu va fi acela de a deveni un atlet celebru. Dacă ereditatea mi-a dat un corp insuficient de dotat, atunci ar fi poate mai bine să-mi găsesc altă manieră de a mă realiza.

Poate că decizia mea precoce era aceea de a trăi până la o vârstă avansată şi sănătos, dar poate că voi fi victima unui incendiu, a unui cutremur sau a unui accident aviatic şi nu voi putea să-mi ating scopul. Hazardul unui eveniment exterior mi-a curmat decizia de a trăi.

Uneori influenţele exterioare bulversează schemele negative ale scriptului. De exemplu, în timp ce populaţia unei ţări face corp comun în timp de război, mai puţini oameni suferă de tulburări nervoase decât pe timp de pace. (Acesta nu este un argument în favoarea războiului; există maniere mai confortabile pentru a vindeca nevroza).

Dacă urmez sau nu o terapie, trebuie să iau un număr de decizii în viaţă utilizând din plin resursele de adult. Spunem că aceste decizii sunt în afara scriptului sau autonome. Când iau o decizie autonomă mă ocup de realitate aici şi acum, ca adultul ce sunt acum.

Cum puteţi şti dacă acţionaţi în cadrul scriptului sau într-o manieră autonomă? În măsura în care veţi citi această carte şi veţi face exerciţiile, vă veţi dezvolta căi de a judeca acest lucru. Dacă aveţi îndoieli, presupuneţi că sunteţi în script. Dacă vă puneţi în situaţii care „mereu ies prost” pentru voi, plecaţi de la

94

principiul că voi aţi creat această situaţie fără a fi conştient. Apoi testaţi diferite modalităţi de a rearanja această situaţie astfel încât să iasă bine şi nu rău.

Capitolul 12 POZIŢII DE VIAŢĂ

Berne emite ipoteza conform căreia copilul mic, la debutul procesului de formare a scriptului, „posedă deja anumite certitudini despre sine şi despre lumea înconjurătoare”, certitudini pe care le va conserva fără îndoială toată viaţa şi pe care le putem rezuma astfel:

1. Eu sunt OK, sau2. Eu nu sunt OK;3. Tu eşti OK, sau4. Tu nu eşti OK.Dacă combinăm aceste enunţuri în toate modurile posibile, obţinem patru

afirmaţii despre noi şi despre alţii:

1. Eu sunt OK, tu eşti OK;2. Eu nu sunt OK, tu eşti OK;3. Eu sunt OK, tu nu eşti OK;4. Eu nu sunt OK, tu nu eşti OK. (eu nu am dreptul sa exist, ceilalti nu au

dreptul sa existe)

Aceste patru enunţuri sunt cunoscute sub numele de poziţii de viaţă1. Unii autori le numesc poziţii de bază, poziţii existenţiale sau doar poziţii. Ele reprezintă poziţiile fundamentale pe care le adoptă o persoană în raport cu valoarea intrinsecă pe care o acordă lui şi celorlalţi, ceea ce reprezintă mai mult decât o simplă opinie despre comportamentul său şi al altora.

Odată ce un copil a adoptat una dintre aceste poziţii, e susceptibil să construiască tot restul scriptului ca urmare a alegerii sale. Berne scria: „Fiecare joc, script şi destin are ca fundament una din aceste poziţii de bază”.

Copilul care alege „Eu sunt OK, tu eşti OK” îşi va compune fără dubiu un script de învingător. Se consideră demn de dragoste şi demn de a exista. Pentru el, părinţii sunt demni de dragoste şi de încredere şi ca urmare, el extrapolează această viziune asupra lumii în general.

Dacă micuţul adoptă poziţia „Eu nu sunt OK, tu eşti OK”, îşi va compune fără dubiu un script banal sau de învins şi pentru a cadra cu această poziţie de viaţă îşi va construi scriptul în jurul temei victimei şi a situaţiilor de inferioritate în raport cu ceilalţi.

„Eu sunt OK, tu nu eşti OK” poate constitui baza unui script care poate părea învingător la prima vedere, dar acest copil va avea convingerea că este superior şi îi va pune pe alţii în poziţie de inferioritate. El va reuşi să facă asta pentru un anumit timp şi să-şi ducă proiectele la bun sfârşit, dar doar cu preţul

95

unei lupte continue. Apoi oamenii din jurul său, săturându-se să fie denigraţi, îl resping. Atunci va trece de la poziţia de „învingător” aparent, la aceea de mare învins.

Poziţia „Eu nu sunt OK, tu nu eşti OK” este aceea care conduce sigur la un script de învins. Acest copil este convins că viaţa este ceva futil şi exasperant. El se consideră inferior şi nedemn de a fi iubit. Crede că nimeni, niciodată nu îl va ajuta deoarece oamenii ca şi el nu sunt OK şi îşi construieşte un script în care îi respinge pe ceilalţi sau el este cel respins.

Originea poziţiilor de viaţă

Specialiştii cu autoritate în AT nu cad de acord asupra modalităţii în care sunt create poziţiile de viaţă, nici asupra vârstei la care apar.

Berne gândea că „poziţia este adoptată precoce (între trei şi şapte ani) cu scopul de a justifica o decizie fondată pe o experienţă anterioară”. Cu alte cuvinte, pentru Berne, deciziile precoce apăreau primele şi poziţiile de viaţă erau adoptate mai târziu, pentru a explica faptul că lumea este în aşa fel încât să justifice decizia luată.

De exemplu, copilul poate decide nonverbal: „Niciodată nu îmi voi mai asuma riscul de a iubi pe cineva, pentru că mama mi-a arătat că nu sunt demn de dragoste”. Mai târziu, el justifică aceasta, adoptând credinţa „Nimeni nu mă va iubi niciodată”, care poate fi tradusă prin „Eu nu sunt OK”. Dacă o fetiţă a fost agresată fizic de către tatăl său, ea poate decide: „Niciodată nu voi mai avea încredere într-un bărbat, deoarece tata m-a brutalizat”. Generalizând, ea adoptă credinţa: „Nici un bărbat nu este demn de încredere” sau: „Tu (ei) nu eşti (nu sunt) OK”.

Pentru Claude Steiner, poziţia de viaţă este adoptată mult mai devreme în viaţă. El duce originea către primele luni, în perioada alăptării. Pentru el poziţia „Eu sunt OK, tu eşti OK” reflectă interdependenţa agreabilă care există între bebeluşul la sân şi mama sa. El pune această poziţie în paralel cu poziţia de „încredere fundamentală” descrisă de specialistul în dezvoltarea copilului Erik Erikson: „o stare de lucruri în care copilul simte că este una cu lumea şi că totul este una cu el”.

Steiner avansează, spunând că toţi copiii încep prin poziţia „Eu sunt OK, tu eşti OK” şi trec într-o altă poziţie doar dacă ceva vine să întrerupă această interdependenţă între mamă şi copil. Poate că acesta simte că mama îi retrage protecţia şi recunoştinţa pe care i-o oferea înainte. Pentru un copil, chiar naşterea poate reprezenta o ameninţare de acest fel. Bebeluşul reacţionează luând decizia că nu este OK sau că ceilalţi nu sunt OK. El trece de la starea numită de Erikson „încredere fundamentală” la cea de „neîncredere fundamentală” şi atunci elaborează scriptul, pornind de la această viziune fundamentală pe care o are despre sine şi despre alţii.

Steiner este de acord cu Berne asupra faptului că poziţia de viaţă justifică deciziile scriptului. Dar în versiunea lui Steiner, poziţia de viaţă este adoptată prima, în timp ce deciziile vin mai târziu.

96

Poziţia de viaţă se defineşte ca ansamblul de credinţe fundamentale pe care o persoană le are despre sine şi despre alţii şi pe care o utilizează pentru a-şi justifica deciziile şi comportamentul.

Poziţia de viaţă în viaţa adultă: cadranul OK

Fiecare din noi ajunge la vârsta adultă având scris un script, plecând de la una din cele patru poziţii de viaţă. Dar noi nu rămînem constant în această poziţie, ne schimbăm neîncetat.

Franklin Ernst a elaborat o metodă de analiză a acestor schimbări, pe care a numit-o „Cadranul OK” (Figura 12.1)2.

Ernst utilizează expresia „OK pentru mine” şi nu doar „OK”, ceea ce-i permite să insiste asupra faptului că acest caracter OK se referă la ceea ce gândesc despre mine şi despre tine.

Axa verticală a cadranului OK indică „tu eşti OK” sus şi „tu nu eşti OK” jos. Pe axa orizontală există „Eu sunt OK” la dreapta şi „Eu nu sunt OK” la stânga şi fiecare dintre cele patru cadrane corespunde unei poziţii de viaţă.

Autorii AT notează deseori poziţia „OK” printr-un semn „+” şi poziţia „non OK” printr-un semn „-“, ceea ce face ca cele patru poziţii de viaţă să fie deseori reprezentate simplu astfel: „+-“, „-+”, „++”, „--“.

97

În versiunea cadranului OK din Figura 12.1, fiecare dintre cele patru poziţii

de viaţă poartă un nume care nu a fost atribuit de Ernst, dar care este deseori utilizat de alţi autori.

Franklin Ernst remarca că fiecare poziţie de viaţă, adoptată în copilărie, se regăseşte în viaţa adultă, în maniera particulară pe care o stabilim în relaţiile sociale. El numeşte aceasta o operaţiune şi diagrama cadranului OK cuprinde numele celor patru operaţiuni. Dacă intrăm într-o operaţiune fără a ne da seama, plecând de la starea de Copil, suntem susceptibili să creăm o „justificare” din script, care corespunde acestei poziţii de viaţă. Dar avem în mod egal posibilitatea de a branşa Adultul pentru a utiliza în mod conştient aceste operaţiuni şi făcând asta, vom induce rezultatele sociale pe care le dorim.

Eu sunt OK, tu eşti OK: mergând înainte, cu celălalt

98

Tocmai am ajuns la serviciu. Soseşte şeful cu un teanc de hârtii: „Iată raportul pe care îl aşteptam. Am notat punctele asupra cărora trebuie să lucrezi. Te vei ocupa de asta şi-mi vei face un raport?”. Eu răspund: “De acord, am să mă ocup”.

Răspunzând pozitiv cererii şefului, am verificat în mine că sunt competent pentru a face ce mi-a cerut şi că sunt de acord să o fac. Găsesc că cererea lui este justă şi rezonabilă şi deci mă simt în poziţia „Eu sunt OK, tu eşti OK”. În interacţiunea noastră socială, şeful şi cu mine ne ocupăm de treburile pentru care suntem aici.

De fiecare dată când intru în relaţie, plecând de la această poziţie, întăresc credinţa mea că eu şi ceilalţi suntem OK.

Eu nu sunt OK, tu eşti OK: a fugi de ceilalţi

Vin, mă instalez şi deschid raportul la prima pagină. Cu colţul ochiului, văd că cineva se apropie de mine, cu aerul preocupat. Cum eu cunosc acest aer, ghicesc foarte bine ce îl aduce. Va începe să se plângă de munca sa, cerându-mi sfaturi pe care nu le va urma. În momentul în care se va apropia de biroul meu am de ales între două opţiuni: să trec în script sau să reacţionez din Adult.

Operaţiune din script : să presupunem că intru în script şi că adopt poziţia „Eu nu sînt OK, tu eşti OK”. Îmi zic: „Nu mai pot să suport aceste tânguieli, sunt peste puterile mele”. Sunt ca un puşti care nu ţine cont de ceea ce poate să facă. „Trebuie să dispar!” Stomacul meu se crispează şi încep să transpir. Nu ascult ce-mi spune colegul şi mormăi: „Îmi pare rău, Jim, trebuie să merg la toaletă”. Când am plecat, mă destind şi suspin de eliberare. Am fugit de Jim într-o manieră din script şi mi-am întărit certitudinea de Copil că eu nu sunt OK în timp ce ceilalţi sunt OK.

Operaţiune adultă: dacă decid să rămân în starea de Adult, îmi spun: „În acest moment nu am chef să-l aud pe Jim. Are probleme dar nu este treaba mea să le rezolv. O dată ce începe este dificil de oprit. Ceea ce am de făcut este să stau în afara tirului său.” În momentul în care Jim începe să-şi enumere problemele îi spun: „Nu pare că ţi-e bine, dar pentru moment nu am timp, trebuie să merg la bibliotecă pentru a verifica nişte materiale pentru acest raport. Sper că-ţi vei rezolva problemele.” Îmi iau raportul şi ies. Am făcut acest lucru – fuga – cu conştiinţa adultă.

Eu sunt OK, tu nu eşti OK: a te debarasa de altul

Zece minute mai târziu, mă întorc în birou cu o ceaşcă de cafea, cu lucrul avansat asupra raportului. Uşa se deschide din nou şi de această dată este asistentul meu, cu aerul abătut: „Mi-e teamă că am veşti rele. Ştii, sarcina pe

99

care mi-ai dat-o. Am avut treabă şi am uitat să o trimit. Am depăşit data limită. Ce să fac?”

Operaţiune din script: pot reacţiona plecând din poziţia: „Eu sunt OK, tu nu eşti OK”. Mă înroşesc şi strig: „Ce faci? Rezolvă imediat! Nu vreau să te aud până când nu ai făcut-o, ai înţeles?“ Spunând asta, pulsul mi se accelerează şi simt că mă înăbuş. O dată ce asistentul meu a dispărut, îmi spun: „Nu pot avea niciodată încredere în nimeni pentru a realiza ceva, trebuie să fac totul singur”. M-am debarasat de asistentul meu fabricând o „justificare” din script pentru a legitima faptul că eu sunt OK şi ceilalţi nu.

Operaţiune adultă: îi răspund asistentului: „E treaba ta să rezolvi problema asta. Acum am de rezolvat ceva presant. Aşa că trebuie să găseşti o modalitate de a rezolva acest lucru cât mai curând posibil şi revino la ora patru să-mi spui ce ai rezolvat.” Şi reiau lectura raportului pentru a arăta că întrevederea s-a terminat. Astfel, m-am debarasat de asistentul meu, într-o manieră care-mi permite să ţin cont de mine şi care lasă poziţia OK pentru amândoi.

Eu nu sunt OK, tu nu eşti OK: a nu ajunge nicăieri

Telefonul sună. Este prietena mea care mă sună de acasă: „S-a întâmplat o catastrofă! S-a spart o ţeavă şi toată mocheta s-a inundat pîna am reuşit să închid robinetul.”

Operaţiune din script: auzind asta, iau poziţia „eu nu sunt OK, tu nu eşti OK” spunându-mi: „M-am săturat, nu mai pot. Prietena mea e neajutorată, fără speranţă.” Suspin în telefon: „Bine, ascultă, m-am săturat, nu mai pot să suport şi asta după o zi ca cea pe care am traversat-o”. Fără a aştepta răspunsul, închid. Mă simt gol, deprimat. În mine am întărit opinia că eu, ca şi ceilalţi, nu suntem OK .

Operaţiune adultă: decid să rămîn în starea de Adult şi răspund: „Bine, ascultă, răul s-a produs. Ţine-ţi firea până mă întorc şi atunci vom vedea ce putem face”. Am ales operaţiunea de a nu ajunge nicăieri.

Schimbarea personală şi cadranul OK

Chiar dacă schimbăm cadranul, toţi avem un cadran „favorit”, în care petrecem cea mai mare parte a timpului când suntem în script. Aceasta este alegerea din copilărie, ca poziţie de bază.

„Eu sunt OK, tu eşti OK” este o poziţie sănătoasă (nimeni nu poate fi mai presus ca altul). Trăiesc şi rezolv probleme. Acţionez pentru a atinge rezultatele pozitive

100

pe care le doresc. Este singura poziţie fondată pe realitate. Dacă poziţia mea din copilărie este „Eu nu sunt OK, tu eşti OK”, îmi trăiesc scriptul plecând din poziţia esenţial depresivă, în care mă simt inferior celorlalţi. Fără a fi conştient, aleg sentimente parazite şi comportamente repetitive pentru a „confirma” că poziţia mea este legitimă în această lume. Dacă sufăr de dereglări psihice, diagnosticul este de nevroză sau de depresie. Dacă mi-am scris un script hamartic, probabil că beneficiul meu final este automutilarea sau sinuciderea.

O poziţie precoce „Eu sunt OK, tu nu eşti OK” (pozitia fricosilor) semnifică faptul că-mi trăiesc scriptul într-o poziţie esenţial defensivă (din cauza fricii), în care încerc să rămân superior celorlalţi şi în care cei din jur mă văd ca dominator, insensibil, agresiv. Deoarece această poziţie este deseori definită ca paranoidă, ea corespunde diagnosticului psihiatric de tulburare de personalitate caracterială. Într-un script de învins de gradul III, scena finală poate include că eu ucid sau că rănesc pe cineva.

Dacă am ales ca poziţie de bază „Eu nu sunt OK, tu nu eşti OK” , scriptul meu se joacă mai ales plecând din poziţia de inutilitate în care cred că lumea şi ceilalţi nu valorează nimic şi nici eu. Dacă mi-am scris un script banal, schema mea de funcţionare este de a nu ajunge nicăieri cu lucrurile pe care le întreprind. Dacă am un script hamartic, beneficiul va fi probabil de “a deveni nebun”, cu diagnostic de psihoză.

Poziţia de viaţă se poate schimba, dar acest lucru se poate întâmpla doar în urma analizei scriptului, într-o terapie sau în urma unei experienţe exterioare majore.

Procesul schimbării cere deseori o circulaţie în interiorul cadranelor, după o secvenţa specifică. Dacă o persoană trece rapid în poziţia Eu - Tu -, următoarea etapă va fi Eu + Tu -. Când acest cadran va deveni favoritul său, va trece la Eu – Tu +, scopul ultim fiind de a petrece mai mult timp în Eu + Tu +, până când aceasta va deveni poziţia favorită.

Poate părea straniu că oamenii au nevoie să treacă prin Eu – Tu + după ce trec prin Eu + Tu - spre Eu + Tu +, dar experienţa terapeutică arată că Eu + Tu - este deseori o apărare împotriva Eu – Tu +. Micuţul care a tras concluzia „Eu sunt OK şi toţi ceilalţi nu sunt OK” a adoptat această poziţie pentru a se apăra de conştientizarea dureroasă că este inferior şi fără apărare în faţa părinţilor săi. Pentru a schimba asta, odată adult, trebuie să se confrunte cu această problemă din copilărie şi apoi să renunţe la ea.

Exerciţii în cadranele OK

Trasaţi axele cadranului OK şi denumiţi cadranele, apoi trasaţi un „ţarc” pe axe, pentru a arăta cât timp petreceţi într-un cadran într-o zi obişnuită. De exemplu, dacă credeţi că petreceţi mai mult timp în Eu – Tu +, apoi în Eu + Tu +, apoi în Eu + Tu - şi un minim în Eu - Tu -, desenul vostru va semăna cu cel din Figura 12.2.

101

Franklin Ernst a dat numele de coralgramă3 acestei reprezentări.În ce situaţii sunteţi susceptibil de a intra în fiecare cadran? Ce cuvinte şi ce gesturi tipice

aveţi şi ce sentimente aveţi în timp ce sunteţi în fiecare cadran?Din ce stări ale eului vă exprimaţi în fiecare cadran? (Utilizaţi modelul funcţional). Ce stări

ale eului faceţi să apară în ceilalţi? Ce tipuri de stroke-uri daţi şi primiţi în fiecare cadran?

Acum, că v-aţi desenat coralograma, vreţi să schimbaţi ceva?

Capitolul 13MESAJE ŞI MATRICEA SCRIPTULUI

Scriptul constă dintr-un ansamblu de decizii, luate de copil ca reacţii la mesajele scriptului despre sine, despre ceilalţi şi despre lume. Aceste mesaje sunt primite mai ales de la părinţii copilului.

102

În acest capitol, vom examina natura acestor mesaje şi diversele modalităţi prin care sunt transmise. Ne vom servi de un model, matricea scriptului, care ne furnizează o metodă standard pentru a analiza mesajele tipice scriptului fiecărui individ.

Mesajele scriptului şi percepţia copilului

Copilul ia deciziile scriptului în funcţie de propria percepţie a ceea ce îl înconjoară. Aceasta se bazează pe maniera sa de a simţi şi de a aborda realitatea. În consecinţă, mesajele pe care bebeluşul le percepe din partea părinţilor şi a lumii exterioare pot fi complet diferite de cele pe care le percepe adultul. Copilul mic, care tresare datorită unui zgomot violent, poate ca nonverbal să tragă concluzia următoare: „Aici e cineva care încearcă să mă omoare!” În acelaşi moment în care părinţii săi, plini de dragoste, poate se felicită pentru atmosfera securizantă pe care i-o oferă copilului.

Tipurile mesajelor scriptului

Mesajele pot fi transmise verbal sau nonverbal sau printr-o combinaţie1.Atât mesajele verbale, cât şi cele nonverbale pot fi date prin modelul

părinţilor. Mesajele verbale pot fi transmise sub formă de ordine sau atribuiri.

Mesaje verbale vs. nonverbale

Înainte de a poseda limbajul, copilul foarte mic interpretează mesajele celorlalţi în termeni de semne nonverbale pe care aceştia le emit. Copilul are o percepţie ascuţită a expresiilor, tensiunii corpului, mişcărilor, intonaţiilor şi mirosurilor.

Dacă mama îl ţine strâns, cu căldură, luându-i forma corpului, el percepe fără îndoială mesajul: „Te accept şi te iubesc”. Dar dacă ea este rigidă şi îl ţine drept, puţin la distanţă, el decodează astfel: „Te resping şi nu te vreau lângă mine”. Mama poate fi total inconştientă de tensiunea sa şi de distanţa pe care o pune între ea şi copil.

Uneori, copilul poate elabora mesaje plecând de la evenimentele din jur, care nu sunt produse de părinţi. Zgomotele violente, mişcările bruşte, perioadele de separare de părinţi, cum ar fi spitalizarea, pot apărea pentru copil ca o ameninţare a vieţii. Pentru că el presupune că părinţii sunt responsabili pentru realitate, poate ajunge la concluzia că aceste ameninţări vin de la ei.

Mai târziu, când copilul înţelege limbajul, comunicarea nonverbală rămâne o componentă importantă a mesajelor scriptului. Agresiunea fizică sau tentativa pot semnifica pentru copil că părinţii îl resping sau poate vor să moară. Când i se adresează, el interpretează ce-i spun în lumina semnelor nonverbale asociate. Amintiţi-vă a treia regulă de comunicare a lui Berne: când tranzacţiile sunt ulterioare, nivelul psihologic este cel care conţine sensul. Imaginaţi-vă o mică

103

şcolăriţă întoarsă de la şcoală cu cartea sa cea nouă. Începe să citească părinţilor şi se poticneşte la un cuvânt pe care nu l-a întâlnit niciodată. Tatăl spune: „Ai pronunţat greşit acest cuvânt.“ Aceste cuvinte pot fi însoţite de numeroase semne nonverbale, fiecare având un sens pentru copil în termenii unei eventuale decizii în cadrul scriptului.

Tatăl poate vorbi cu voce dură şi puternică, strâmbând din nas şi încruntându-se. Poate să-i smulgă cartea şi s-o pocnească. Pentru copil, mesajul este: „Nu te vreau aici, te vreau moartă!”

Tatăl poate pronunţa aceste cuvinte cu o voce plată, fără a-şi ridica ochii din ziar. Din aceste semne nonverbale, fiica poate interpreta mesajul astfel: „Nu eşti importantă pentru mine!”

Îşi poate însoţi cuvintele de un clipit şi un cotcodăcit. Folosind strategia Micului Profesor, fetiţa cotcodăceşte la rândul său. Merge, tăticul zâmbeşte şi mai mult. Ea decodează mesajul: „Ca să-mi placi, trebuie să te comporţi stupid!”

Tatăl poate pronunţa cuvintele cu o voce egală, aşezat lângă ea şi arătându-i cuvintele din carte. Îi dă timp să revadă cuvântul. În limbajul „marţian” al fetiţei înseamnă: „Este OK să gândeşti.”

A fi un model

Copiii mici sunt observatori care percep bine modul în care se comportă oamenii. Remarcă cum mama şi tata sunt în relaţie între ei şi cu ceilalţi membri ai familiei. Utilizând strategia Micului Profesor pentru a aborda realitatea, copilul caută mereu răspunsuri la întrebarea: „Care e cea mai bună metodă pentru a obţine ceea ce vreau?“

O fetiţă poate remarca că mama, atunci când vrea ceva de la tata, obţine ce vrea începând să facă o scenă şi apoi izbucnind în hohote de plâns. Copilul deduce: „Pentru a obţine ce vreau de la oameni, mai ales de la bărbaţi, ce am de făcut este să încep prin a face o scenă şi apoi să izbucnesc în hohote de plâns”.

Un băieţel şi-a pierdut fratele. El remarcă că părinţii merg săptămânal la cimitir cu flori. Cea mai mare parte a timpului sunt trişti şi am putea spune că se gândesc mai mult la cel care a murit decât la cel care trăieşte. Copilul trage concluzia: „Cei care mor primesc toată atenţia”. El nu are capacitatea adultului de a înţelege finalitatea morţii. Atunci poate decide: „Pentru a obţine atenţia pe care o doresc de la părinţi, trebuie să mor ca şi fratele meu.”

Ordine vs. atribuiri

Mesajele pot lua forma ordinelor directe: „Nu mă plictisi! Fă ce-ţi spun! Dispari! Grăbeşte-te! N-o face pe şmecherul! Dacă nu reuşeşti din prima, încearcă, încearcă, încearcă din nou!”

Cea mai mare parte a părinţilor îşi bombardează copiii cu sute de ordine de acest fel. Puterea impactului lor depinde de frecvenţa lor şi de semnele nonverbale care le însoţesc.

104

Uneori, nu se zice copiilor doar ce trebuie să facă, dar şi ce sunt. Acest tip de mesaj se numeşte atribuire:

„Eşti idiot!”„Eşti micuţa mea dulce!”„Vei sfârşi în puşcărie!” „N-o să reuşeşti niciodată!” „Eşti bun la citit!” Acestea sunt atribuiri spuse copilului direct. Conţinutul poate fi pozitiv sau

negativ. Impactul lor variază în funcţie de semnele nonverbale care le însoţesc. „Eşti idiot!”, zis dur, însoţit de o palmă, determină un mesaj diferit de cel emis de aceleaşi cuvinte pronunţate pe un ton vioi şi însoţite de o mângâiere.

Uneori, atribuirile sunt emise în manieră indirectă, ceea ce înseamnă că părinţii vorbesc despre copil cu o altă persoană, fie în prezenţa sa, fie astfel încât el să audă ecourile:

„Acela e cel mai liniştit!”„Jill e aşa drăguţă!”„Nu e aşa puternic, ştii?”„Ne îngrijorează, este aşa rea!”„Tata zice că eşti o pacoste!”Acest gen de atribuiri indirecte pare în mod deosebit susceptibil de a fi

perceput de copil ca un puternic mesaj. Pentru el, părinţii sunt cei care determină realitatea şi, auzindu-i vorbind astfel despre ei, consideră că spusele lor sunt un fapt stabilit.

În unele familii, atribuirile se transmit din generaţie în generaţie prin mesaje la nivel psihologic. Se referă la poziţia pe care o persoană o are în familie sau la numele pe care îl poartă. Ellen, de exemplu, vine în terapie de teama de a nu înnebuni. Analizându-şi scriptul, realizează că alte două femei din familie, botezate Ellen, mătuşa şi bunica ei, au devenit psihotice, la o vârstă apropiată de cea a lui Ellen. Mesajul, la nivel psihologic, care nu a fost niciodată verbalizat, era: „Femeile din familie care se numesc Ellen devin nebune la 35 de ani!”

Eveniment traumatic vs. repetiţie

Un copil poate lua o decizie crucială pentru script ca reacţie la un eveniment unic foarte traumatizant. O fetiţă agresată sexual de tatăl său poate decoda acest episod unic ca fiind un mesaj extrem de puternic şi poate decide: „Niciodată nu voi mai acorda încredere bărbaţilor.”

Separarea precoce de mamă poate deseori forma baza nonverbală a unei decizii ca: „Nu pot avea încredere în nimeni” sau „Oamenii vor să mor”. Unii terapeuţi AT cred că naşterea este un traumatism, suficient de puternic pentru a influenţa deciziile scriptului.

Cel mai des însă, deciziile se iau într-o perioadă mai lungă, ca reacţie la mesajele pe care copilul le trăieşte în mod repetat. Poate ca băiatul întinde braţele spre mama şi ea se întoarce. Întinde braţele din nou şi încă o dată, nu obţine nici o reacţie. După un număr de încercări, începe să elaboreze concluzia:

105

„Mama nu vrea să fiu aproape de ea.” Este nevoie de luni sau ani, până când băiatul care aude atribuirea: „El este cel timid”, să decidă că este chiar timid.

Eric Berne compara aranjarea mesajelor cu a monedelor, aşezate în fişic, unele peste altele. Unele sunt puţin răsucite, şi, cu cât sunt mai multe, cu atât şirul este susceptibil de a-şi pierde aliniamentul şi de a se prăbuşi. O monedă cu adevărat răsucită poate determina căderea fişicului. Acelaşi lucru se poate întâmpla cu un număr redus de monede răsucite, dacă sunt aşezate astfel încât fişicul să se încline într-o parte. Iată o imagine concretă, care ilustrează cum evenimentele traumatizante şi mesajele repetate se combină pentru a forma baza scriptului2.

Matricea scriptului

Tatăl şi mama au fiecare un P,A,C şi au transmis mesajele scriptului din toate aceste stări ale eului, mesaje pe care copilul le-a primit şi le-a stocat în toate cele trei stări proprii ale eului. Plecând de la acest fapt, Claude Steiner a elaborat unul dintre cele mai importante modele în AT, matricea scriptului, reprezentată în Figura 13.1.3

Mesajele provenite din starea de Părinte a mamei şi a tatălui se numesc contrainjoncţiuni. Le stocăm ca parte a conţinutului propriului nostru Părinte.

Modelul oferit sau mesajele de tipul „Iată cum se face”, de la Adultul din părinte către Adultul din copil, compun ceea ce se numeşte program.

Mesajele care sunt emise de Copilul din părinţi sunt de două tipuri: injoncţiuni şi permisiuni care sunt stocate în Copilul vostru.

106

Contrainjoncţiuni

Aceste mesaje de la Părinte-la-Părinte s-au numit iniţial contrainjoncţiuni, deoarece s-a crezut că se puteau opune injoncţiunilor. Astăzi se ştie că uneori se pot opune injoncţiunilor, dar pot de asemenea să le întărească sau să nu aibă nici o legătură cu acestea. Şi cu toate acestea, termenul de contrainjoncţiune s-a păstrat.

Contrascriptul este ansamblul deciziilor pe care le ia copilul pentru a se supune contrainjoncţiunilor. Acestea sunt comenzi referitoare la ceea ce se face sau ceea ce nu se face, cât şi definiţii despre lume şi despre alţii. Primim mii de

107

acest fel de la părinţii noştri şi de la alte figuri parentale. Iată unele foarte cunoscute:

„Fii cuminte!”„Nu fi rău!”„Fii prinţesa mea!“„Lucrează din greu!”„Fii primul din clasă!”„E rău să spui minciuni!”„Ce se întâmplă în familie nu priveşte pe nimeni!”Cea mai mare parte a timpului, ne folosim contrascriptul într-o manieră

pozitivă, pentru a avea grijă de noi şi pentru a trăi armonios în societate. Odată adulţi, nu avem nevoie să reflectăm pentru a şti dacă râgâim la masă sau dacă este politicos să ridicăm din umeri spre ceea ce nu vrem să mâncăm. Aceste cunoştinţe sunt deja în noi, înscrise în contrascriptul pozitiv. În aceeaşi manieră, nu alergăm pe stradă în faţa maşinilor şi nu punem mâna în foc.

Totuşi, cei mai mulţi dintre noi avem câteva mesaje ale contrascriptului pe care decidem să le utilizăm ca parte a scriptului negativ. Să presupunem că am acest ordin parental: „Lucrează din greu!” Pot să-l folosesc ca să intru la Universitate. Pot face carieră, lucrând din greu şi avansând. Dar pot lucra şi până la surmenaj, sacrificând plăcerile şi prietenii. Dacă am un script hamartic, voi utiliza mesajul: „Lucrează din greu!” pentru a obţine beneficiile ulcerului, ale atacului de cord sau ale crizei cardiace.

Există cinci ordine mai speciale care joacă un rol specific în contrascript:

Fii perfectFii puternicFă eforturiFă plăcere (altora)Grăbeşte-te.

Sunt denumite mesaje constrângătoare sau driveri. Denumirea de „driver” se foloseşte deoarece copilul simte o compulsie de a le urma. Noi toţi avem toate aceste cinci mesaje în contrascript, în proporţii variabile. Când trăim interior un mesaj de acest tip, manifestăm un complex de comportamente tipice. Aceste comportamente declanşate de driver sunt aceleaşi cât timp există individul. Studiindu-le, putem defini în manieră fiabilă unele trasături importante ale scriptului. Într-un capitol viitor vom vedea în detaliu aceşti driveri.

Programul

Programul este compus din mesaje care indică cum se fac lucrurile. Când stabilim matricea scriptului, formulăm frazele începând astfel: „Iată cum…” Fiecare dintre noi învaţă mii de mesaje provenind de la părinţii noştri sau de la alte figuri parentale. De exemplu: “Iată cum…

să numeri până la zecesă-ţi scrii numele

108

să prepari terciulsă-ţi închei pantofiisă fii un bărbat (femeie)să fii drăguţsă fii primul în clasăsă-ţi disimulezi sentimentele.”Ca şi pentru contrascript, folosim cea mai mare parte a mesajelor într-o

manieră pozitivă şi constructivă. Dar putem avea de asemenea o parte negativă în acest program. De exemplu, un băiat va urma modelul tatălui său: „Iată cum să lucrezi din greu, să te surmenezi şi să mori tânăr.” O fetiţă poate învăţa de la mama sa: „Iată cum să-ţi ascunzi sentimentele şi să ajungi depresivă.” Am putea arăta mai precis, în matricea scriptului, aceste mesaje negative ale programului care provin din Adultul contaminat al părintelui şi care sunt stocate în Adultul contaminat al copilului. Pe de altă parte, numeroase mesaje „Iată cum…” ar fi văzute mult mai clar ca formând o parte a conţinutului Micului Profesor (A1) din Părinte şi fiind stocate în A1 din Copil decât în A2. Dar diagrama nu este în general trasată atât de minuţios.

Injoncţiuni şi permisiuni

Imaginaţi-vă o mamă cu nou-născutul său. Ocupându-se de copilul ei, ea poate retrăi mesaje din propriul Părinte, cum ar fi: „Copiii au nevoie de protecţie. Nevoile lor trec pe primul plan.” Mare parte din timp ea se află şi în starea de Adult, punând în practică tehnici de îngrijire a copilului învăţate din cărţi. Dar ce se întâmplă la nivelul stării sale de Copil?

În măsura în care retrăieşte trecutul şi propria sa copilărie, poate simţi: „Formidabil! Acum există un alt copil în casă cu care mă pot juca!” Ea poate profita de un schimb fizic de semne de recunoaştere între ea şi bebeluş, imitându-l pe bebeluş, mângâindu-l şi fiind mângâiată. Sesizînd mesajele nonverbale pe care le emite, bebeluşul va trage fără dubiu concluza: „Mama este fericită că mă are şi îi e drag că sunt aproape de ea.”

În limbajul scriptului spunem că mama îi dă copilului permisiuni, în acest caz permisiunea de a exista şi permisiunea de a fi apropiat.

Dar, în loc de asta, Copilul din mamă poate zice: „Această situaţie este periculoasă. Acum că acest nou-născut este aici, trebuie să aibă toată atenţia disponibilă. Şi atunci eu când primesc atenţie? Poate că nu e destulă?” Retrăind din nou sentimentele şi nevoile necenzurate din copilăria sa, mama poate resimţi frică faţă de noul născut şi poate manifesta furie. Poate resimţi dorinţa, din Copil, de a rejecta copilul şi chiar de a-l ucide.

Ea nu este conştientă de aceste sentimente. În mod conştient, este o mamă iubitoare şi atentă şi este percepută astfel de oricare observator din exterior.

Dar copilul ştie. Datorită înţelegerii sale acute a semnelor nonverbale, el sesizează frica şi furia mamei şi încet, încet poate elabora concluzia neformulată: „Mama nu vrea să fiu aproape de ea. De fapt i-ar plăcea să nu exist deloc.”

109

Aceste mesaje negative emise din Copilul din părinte sunt exemple de injoncţiuni. În acest caz injoncţiunile sunt: „Nu exista” şi „Nu fi apropiat”.

Ca adulţi, noi conservăm un ansamblu de injoncţiuni şi de permisiuni stocate în Copil şi deciziile luate ca reacţii la aceste mesaje sunt esenţiale în scriptul nostru.

Ansamblul format de injoncţiunile, permisiunile şi deciziile pe care copilul le elaborează, plecând de la acestea, este numit uneori scriptul propriu-zis.

Diferenţierea injoncţiunilor/permisiunilor de contrainjoncţiuni

Cum faceţi în mod concret diferenţierea între contrainjoncţiunile negative şi injoncţiuni? Între contrainjoncţiuni pozitive şi permisiuni? Există două metode:

1.Contrainjoncţiunile sunt verbale; injoncţiunile, permisiunile sunt (la origine) preverbale. Dacă vă ascultaţi vocea interioară, vă veţi auzi toate contrainjoncţiunile exprimate prin cuvinte. Puteţi auzi deseori părintele real sau figura parentală care le-a exprimat iniţial. Dacă vă veţi împotrivi acestor contrainjoncţiuni şi dacă veţi asculta din nou vocea interioară, veţi auzi fără doar şi poate o dojană verbală din partea persoanei care v-a dat acest mesaj. Injoncţiunile şi permisiunile nu sunt percepute în mod necesar sub formă de cuvinte. Le veţi recunoaşte mai degrabă sub formă de emoţii sau de senzaţii corporale, pe care le reproduceţi în comportament. Dacă veţi sfida o injoncţiune, veţi trăi fără îndoială o tensiune corporală sau un disconfort: pulsul se accelerează, transpiraţi sau simţiţi „noduri în stomac”. Şi veţi găsi, fără îndoială, tot soiul de ingeniozităţi pentru a evita comportamentul care se împotriveşte acestei injoncţiuni. Aceste metode vă pot părea Adulte, dar de fapt este vorba despre raţionalizare.

De exemplu, să presupunem că am primit injoncţiunea: „Nu fi apropiat” de la mama mea şi că am luat decizia precoce de a nu fi aproape de oameni. Sunt acum adult şi particip la un grup de întâlnire. Conducătorul ne invită să închidem ochi, să ne găsim un partener pentru a-l atinge şi să învăţăm să-l recunoaştem doar atingându-i mîinile. Încep să transpir şi pulsul mi se accelerează. În momentul în care simt că o persoană mi-a atins mâna, deschid ochii şi zic: „Nu văd ce sens are acest exerciţiu. La ce credeţi că serveşte asta?”

Uneori injoncţiunile pot fi transmise verbal. De exemplu, o persoană care a primit o injoncţiune „Nu exista” poate să-şi amintească cum părinţii îi spuneau lucruri de genul: „Ah! Dacă n-ai fi venit pe lume!” sau „Mori!”

2. Injoncţiunile/permisiunile sunt date devreme în copilărie, contrainjoncţiunile mai târziu. Din punct de vedere al dezvoltării, injoncţiunile şi permisiunile sunt mai precoce decât contrainjoncţiunile, ceea ce este legat, bineînţeles, de distribuţia între verbal/nonverbal. Ca regulă generală, copilul primeşte injoncţiunile şi permisiunile în cursul anilor care preced deprinderea limbajului. Şi această perioadă nu se termină brusc, la o anumită vârstă.

110

Experienţa noastră ne arată că injoncţiunile pot fi date până la vârsta de 6 – 8 ani. Contrainjoncţiunile pot fi date între 3 şi 12 ani.

Capitolul 14INJONCŢIUNI ŞI DECIZII

În munca lor de terapeuţi, Bob şi Mary Goulding au observat că 12 teme fundamentale apar în mod repetitiv, pentru a forma baza negativă a deciziilor precoce. Ei au stabilit o listă pe care o prezentăm mai jos1.

Fiecărei injoncţiuni îi corespunde o permisiune. Tradiţia, în analiza scriptului, este de a formula injoncţiunile, începând cu cuvintele „Nu...” şi permisiunile cu „Este bine să...”

Remarcaţi că „Nu...” şi „Este bine să...” nu sunt doar antonime. „Nu” traduce o interdicţie globală de a face ceva, pe când „Este bine să...” nu este o obligativitate de a face ceva. Din contră, invită persoana care a primit mesajul să aleagă dacă să facă sau nu ceva.

Remarcaţi, de asemenea, că termenii utilizaţi pentru injoncţiuni şi permisiuni nu sunt decât denumiri verbale pe care le folosim pentru comoditatea analizei scriptului, injoncţiunile şi permisiunile reale prezentîndu-se copilului în mod esenţial non-verbal.

Douăsprezece injoncţiuni

Nu exista

Dacă v-aţi gândit la sinucidere, este mai mult decât probabil că mesajul din scriptul vostru implică o injoncţiune „Nu exista”. Este probabil acelaşi lucru dacă v-aţi simţit deja fără valoare, inutil sau nedemn de iubire.

Poate că vă veţi aminti că unul dintre părinţi v-a spus: „O să te omor pentru asta!” sau „Dacă nu te-aş fi avut!” Aceste mesaje verbale confirmă prezenţa acestei injoncţiuni, al cărei impact major a fost deja transmis prin semne non-verbale, mult mai devreme în viaţă.

De ce dau părinţii astfel de mesaje copiilor? Fără doar şi poate pentru că acel tată sau acea mamă, în starea de Copil, se simte privat(ă) sau ameninţat(ă) de ceva anume prin prezenţa copilului. Un bărbat tânăr se căsătoreşte şi devine tată. Văzând că soţia sa consacră prea mult timp şi energie bebeluşului, tatăl poate retrăi, ca un elastic, un sentiment din copilărie. Inconştient, retrăieşte o scenă de când avea doi ani, când a apărut un nou copil. Cum ar putea recâştiga dragostea mamei? Singura speranţă ar fi ca acel copil să dispară sau să moară. Acum, ca adult, el poate emite semnale ale acestei dorinţe de moarte, referitoare la propriul său copil.

111

Într-un alt caz, o femeie are deja mai mulţi copii şi nu mai vrea încă unul. Sub presiunea familiei sau printr-un „accident”, rămâne însărcinată. Din Copil, urlă: „Nu! Nu încă unul! Vreau să se dea atenţie nevoilor mele!” Îşi reprimă furia din Copil, refuzând să o recunoască şi faţă de sine. Dar, într-o manieră subtilă, exprimă o anumită rejectare faţă de copil. Nu îi surîde niciodată sau îi vorbeşte puţin, chiar dacă face tot ce trebuie pentru a se ocupa de el.

Când un părinte agresează fizic sau psihologic un copil, mesajul „Nu exista” este exprimat direct.

Această injoncţiune, „Nu exista”, apare frecvent în cadrul analizei scriptului, ceea ce poate părea surprinzător, ştiind implicaţiile sale letale. Dar, amintiţi-vă că pentru un copil este foarte uşor să interpreteze o ameninţare cu moartea în tot felul de comportamente ale părinţilor, sau în evenimente exterioare, care par inofensive unui adult. Amintiţi-vă, de asemenea, că micuţii confundă dorinţele cu actele. Poate din cauză că vrea ca fratele mai mic să moară, micuţul poate decide: „Sunt un asasin şi merit să mor.” Îşi dă singur mesajul „Nu exista.”

Acelaşi lucru se poate întâmpla şi dacă o mamă transmite subtil copilului: „Mi-ai făcut aşa rău când te-ai născut” (Berne numeşte aceasta „scriptul mamei sfâşiate”). Copilul poate decide „Nu valorez nimic, prin naşterea mea doar i-am făcut mamei rău şi poate am omorât-o. Deci, sunt periculos şi pot face rău oamenilor sau să îi ucid, doar prin simpla mea prezenţă. Atunci merit să fiu rănit sau ucis.”

Părinţii pot spune, de asemenea: „Dacă nu ai fi fost tu, aş fi putut urma Universitatea sau aş fi putut merge în străinătate sau nu aş fi fost obligată să mă căsătoresc cu unul care este aşa şi aşa...)

Dacă mesajul „Nu exista” este aşa de răspândit, de ce marea majoritate a oamenilor nu se sinucid? Din fericire, aceştia sunt extrem de ingenioşi pentru a rămâne în viaţă. În primii ani, copilul va lua decizii complexe pentru a se proteja de acest sfârşit fatal astfel: „Ar fi mai bine pentru mine să rămân în viaţă, atât timp cât...” şi punctele pot fi completate prin nenumărate maniere cum ar fi: „muncesc mult” sau „nu sunt apropiat de oameni”.

Într-o altă parte, mai departe, vom studia aceste decizii complexe în detaliu.

Nu fi tu (însuţi)

Această injoncţiune poate fi exprimată faţă de un copil ai cărui părinţi îşi doreau o fată şi care au avut un băiat şi viceversa şi care transmit mesajul în manieră nonverbală “Nu aparţine sexului tău”.

Acest lucru poate apare în numele date copiilor, o fetiţă se va numi Jacky şi un băieţel va fi botezat Vivian.

Părinţii îşi vor îmbrăca fetele cu haine trainice şi băieţii cu zorzoane şi panglici. Odată adult, persoana cu un astfel de mesaj continuă să se îmbrace şi să aibe maniere tipice celuilalt sex.

Într-o manieră mai generală, mesajul poate fi: „Nu fi tu însuţi, fii alt copil”. Părinţii pot prefera un copil mai mic, unuia mai mare sau un frate unei surori. O

112

mamă care respinge un copil îl poate compara mereu cu alţi copii: „Micul Johnny de la capu’ străzii, merge cu bicicleta cu două roţi – nu-i aşa că e isteţ? Şi în plus are cu un an mai puţin decât tine.” În acest caz, mama poate avea imaginea „copilului ideal” la care visează. Ea nu reacţionează pozitiv decât la aspectele copilului care cadrează cu această imagine şi le poate respinge pe celelalte.

Părinţii fac de asemenea şi acest gen de declaraţii: „Semeni bine cu unchiul tău Harry, care nu e bun de nimic.” Şi cu cât copilul se va comporta ca şi acest unchi, cu atât va obţine mai multe stroke-uri.

Nu fi copil

Aceasta este o altă injoncţiune transmisă de părinţi, din starea de Copil, care se simt ameninţaţi de prezenţa unui copil. Dar în loc să se debaraseze pur şi simplu de acest copil, Copilul din părinte spune: „Aici nu este loc decât pentru un copil şi acesta sunt eu. Dar te voi suporta atât timp cât te vei comporta ca un om mare şi nu ca un copil.” Aceasta se traduce mai târziu prin mesaje verbale ca: „Eşti prea mare pentru…” sau “Băieţii mari nu plâng.”

„Nu fi copil” este dat de asemenea de părinţii cărora nu li s-a permis niciodată să se comporte ca nişte copii şi care se simt ameninţaţi de un comportament de copil. Aceştia au crescut într-un moment de criză sau într-un cămin sever, în care valoarea şi importanţa erau legate de ceea ce făcea cineva.

Uneori, copiii mai în vârstă sau copiii unici îşi dau singuri acest ordin. Când îşi văd părinţii certându-se, un copil mic poate decide: „În afară de ei doar eu mai sunt aici, deci din cauza mea se ceartă. Aşadar, trebuie să fac ceva. Trebuie să mă grăbesc să cresc ca să devin responsabil.” Un copil mai mare poate decide în aceeaşi manieră că este responsabil pentru fraţii mai mici.

Dacă vă simţiţi stângaci în relaţiile cu copiii, aveţi probabil injoncţiunea „Nu fi copil”. Acelaşi lucru este probabil adevărat dacă vă simţiţi încordat într-o situaţie de „distracţie” printre alţi adulţi. „Nu te amuza” şi „Nu te simţi bine”, „Nu simţi plăcerea” apar uneori ca variante ale injoncţiunii „Nu fi copil”.

Ce este sigur este că noi nu avem nevoie să ne aflăm în starea de Copil pentru a ne simţi bine, pentru a ne amuza şi a simţi plăcerea. Dar dacă aţi decis, când eraţi copil, că amuzamentul şi plăcerea sunt lucruri rezervate copiilor şi că voi aţi fost obligaţi să deveniţi nişte „mici adulţi” în copilărie, vă veţi întoarce ca un elastic la această decizie din trecut de câte ori veţi avea ocazia de a vă amuza în prezent.

În unele familii, dacă te amuzi prea tare, eşti considerat leneş sau păcătos. Există şi credinţa magică că dacă te simţi prea bine, se va întâmpla ceva rău. Aşa că soluţia magică de îndepărtare a răului este de a nu te simţi prea bine.

Nu creşte

Acest mesaj este dat deseori mezinului. Părinţii, în starea de Copil, pot să nu vrea să abandoneze ideea de a avea un copil mic în casă. Pentru ei, valoarea lor se rezumă la a fi un tată sau o mamă bună şi dacă copilul lor creşte, nu îşi mai

113

recunosc valoarea. Acest ordin este dat şi de părinţii care la rândul lor nu au crescut şi al căror mesaj este: „Rămâi partenerul meu de joacă.”

Uneori, mesajul înseamnă: “Nu mă părăsi.” Este cazul unei femei care rămâne acasă pentru a se ocupa de o mamă în vârstă, exigentă.

O altă variantă este „Nu fi sexy”. Acest mesaj este dat deseori de un tată fiicei sale, în perioada în care este destul de mare pentru a-şi manifesta feminitatea. Din starea de Copil, tatălui îi este frică de propria reacţie sexuală faţă de fiică şi emite mesaje nonverbale de distanţare fizică, pe care fetiţa le decodează ca ordine de a nu creşte şi de a nu deveni femeie, din punct de vedere sexual.

Nu reuşi

Această injoncţiune este dată de un părinte, care în starea de Copil este gelos pe reuşitele fiului sau ale fiicei sale. Imaginaţi-vă un tată care vine dintr-o familie săracă. A început să lucreze la 15 ani şi nu a putut să urmeze niciodată o facultate. Azi, datorită muncii sale, el şi copiii săi stau bine financiar. Plăteşte ca fiica sa să meargă la o şcoală bună, pentru a putea urma Universitatea.

Văzându-i reuşitele, tatăl va simţi plăcerea ca părinte. Dar inconştient, din starea de Copil, este gelos că fiica sa are posibilităţi pe care el nu le-a avut. Ce va fi dacă ea va reuşi? Aceasta va demonstra că e mai bună ca el? Nonverbal, îi transmite mesajul „Nu reuşi”, chiar dacă manifest îi cere să lucreze intens pentru a reuşi.

O studentă care în cadrul scriptului a luat decizia de a se supune injoncţiunii „Nu reuşi” va lucra intens la şcoală şi va face totul competent. Dar când se va apropia examenul, va găsi o manieră de a-l sabota. Intră în panică şi părăseşte sala sau „uită” să ia un act important. Poate ajunge să-şi producă o boală sau să remarce că nu mai ştie să citească.

Nu (face)

Mesajul „Nu...face” implică „Nu face nimic, pentru că ceea ce faci e aşa de periculos că ai fi mai în siguranţă dacă nu ai face nimic.” Dacă o persoană adultă ezită continuu între diferite acţiuni, cu sentimentul constant că nu ajunge nicăieri, dar nu reacţionează niciodată pentru a găsi o soluţie, poate avea un astfel de mesaj în script.

Injoncţiunea „Nu...face” este dată de o mamă care, în Copil, este îngrozită că se va abate o nenorocire asupra copilului său, dacă acesta se îndepărtează de ea. Motivul acestei terori se află în script, mai degrabă decât în realitate. O mamă care resimte această panică poate spune lucruri ca: „Johnny, vezi ce face sora ta mai mică şi spune-i să nu mai facă!”Nu fi important

114

Oamenii care au primit un astfel de mesaj sunt cuprinşi de panică când li se cere să-şi asume rolul de lider. Devin seci când trebuie să vorbească în public. În cursul carierei, o persoană care are un astfel de mesaj poate reuşi de minune în rolul de subaltern, dar nu încearcă să avanseze sau sabotează acest lucru dacă se iveşte ocazia. O variantă a acestei injoncţiuni este „Nu cere ce vrei”.

Există şi un alt mesaj apărut din dorinţa părinţilor de a-şi respinge copiii. Nonverbal, părintele transmite din starea de Copil: „Te suport, micuţule, atât timp cât îţi dai seama că nici tu, nici nevoile tale nu sunt importante aici.”

Nu aparţine

Pandit Nehru, omul de stat indian, obişnuia să spună: „Când mă aflu printre europeni, mă simt indian şi când sunt între indieni, mă simt european.” Ar fi o şansă ca el să fi primit mesajul „Nu aparţine”. Persoanele care se supun unui astfel de ordin se simt „pe dinafară” într-un grup, fiind percepuţi de ceilalţi ca „solitari” sau „nesociabili”.

Acest mesaj poate fi transmis printr-o atribuire a părinţilor, care zic mereu despre copiii lor că sunt „diferiţi de alţii”, „dificili” sau „timizi”. Sau părinţii pot fi un model pentru această injoncţiune, datorită propriei marginalizări sociale. Acest mesaj este vehiculat fie transformând copilul în ţap ispăşitor, fie repetându-i constant cât este de unic.

Nu fi apropiat

Injoncţiunea „Nu fi apropiat” poate implica o interdicţie de apropiere fizică. Sub această formă, părinţii ne prezintă deseori un model, atingându-se rareori sau atingându-şi rar copilul. Pe de altă parte, poate semnifica „Nu fi aproape din punct de vedere afectiv”. Acest mesaj se poate transmite din generaţie în generaţie, în familiile în care oamenii nu vorbesc niciodată unul cu celălalt despre sentimentele lor.

Un copil îşi poate da singur mesajul „Nu fi apropiat”, ca reacţie a faptului că unul din părinţi îl ţine mereu la distanţă. Copilul întinde braţele să fie îmbrăţişat şi nu obţine nici o reacţie. Decide că cererea sa de apropiere nu merită suferinţa de a fi respins.

O variantă a mesajului „Nu fi apropiat” este „Nu avea încredere”. Acest mesaj poate fi decodat la moartea sau plecarea bruscă a unui părinte. Incapabil de a înţelege această dispariţie bruscă, micuţul poate decide: „Nu voi mai avea niciodată încredere că cineva va fi lângă mine, când voi avea nevoie.” Această decizie poate fi luată şi atunci când un părinte este abuziv sau încearcă să profite de copilul său sau să-l păcălească. Decizia este: „Voi rămâne departe de tine ca să mă protejez.”

Menţinându-şi deciziile de acest tip în viaţa adultă, o persoană poate ajunge să fie suspicioasă în mod constant. Chiar dacă este acceptată cu căldură, îşi înalţă antenele pentru a repera respingerea. Dacă cealaltă persoană refuză să

115

o respingă, pun relaţia la încercări până la ruptură şi atunci rostesc: „Ţi-am spus eu!”

Nu fi bine (sănătos)

Părinţii sunt foarte ocupaţi şi lucrează toată ziua. Îşi iubesc fetiţa, dar nu mai au energie pentru a-i acorda atenţie seara, când copilul vine de la creşă. La un moment dat, copilul se îmbolnăveşte. Mama îşi ia concediu pentru a se ocupa de copil, iar tatăl îi citeşte seara poveşti pentru a adormi, ceea ce făcea rar înainte.

Din Micul Profesor şmecher, fetiţa trage concluzia: „Pentru a obţine atenţia pe care o doresc, trebuie să fiu bolnavă.” Fără a-şi da seama sau fără a o vrea, părinţii i-au dat ordinul „Nu fi bine”. Dacă se supune acestui mesaj, ca adult va utiliza această strategie a scriptului care constă în a fi bolnavă de fiecare dată când lucrurile merg rău în relaţiile sale sau la serviciu.

Uneori „Nu fi bine” este dată prin atribuire, ca în cazul familiilor care spun mereu vecinilor „Ăsta nu e zdravăn (voinic), ştiţi.”

Copilul găseşte o variantă „Nu fi sănătos” la un părinte sau un membru al familiei care este psihotic şi observă că obţine atenţie dacă are un comportament similar nebuniei. Această injoncţiune poate fi întărită prin reguli nespuse despre cum este transmisă nebunia într-o anumită familie.

Nu gândi

Injoncţiunea „Nu gândi” poate fi dată de un părinte care denigrează constant modul de a gândi al copilului. Micuţul James este mândru să-i arate tatălui cum a învăţat să-şi scrie numele. Tatăl râde zgomotos: „Huh! Ce mucos isteţ eşti!” Uneori, „Nu gândi” este transmis prin model. Astfel, o mamă isterică îi arată fetei „Când femeile vor să obţină ceva de la bărbaţi, îşi pot deconecta gândurile şi îşi pot intensifica sentimentele.” „Nu gândi” poate fi transmis şi altfel „Fii obsedat de tot ce vrei, mai puţin de problema actuală.”

Un adult supus unui ordin „Nu gândi” reacţionează probabil la probleme încurcându-se sau simţind o indispoziţie, în loc de a se gândi la o rezolvare.

Cele două variante ale ordinului „Nu gândi” sunt: „Nu te gândi la x” (sex, bani etc) şi „Nu gândi ce gândeşti tu, gândeşte ce gândesc eu.”

Nu simţi

Părinţii pot fi un model pentru injoncţiunea „Nu simţi”, prin faptul că ei înşişi îşi reprimă sentimentele. Uneori există în familie o interdicţie pentru manifestarea sentimentelor. Cel mai frecvent, unele sentimente sunt interzise, în timp ce altele sunt permise. Astfel, un ordin „Nu simţi” poate fi interpretat ca „Nu simţi furia”, Nu simţi frica”, etc.

Uneori, mesajul e decodat ca „Trăieşte acest sentiment, dar nu-l arăta.” Unii copii au o versiune extremă a interdicţiei de a simţi o anumită emoţie. Băieţii

116

mici primesc următorul mesaj de la tatăl lor: „Băieţii mari nu plâng niciodată” sau „Fii un soldat curajos” şi aceste slogane semnifică „Nu resimţi tristeţea” şi „Nu resimţi frica”.

În unele familii, mesajul „Nu simţi” implică „Nu simţi senzaţii fizice”. Această injoncţiune este dată frecvent foarte devreme în copilărie şi dacă este dată cu destulă putere, poate fi originea unor probleme serioase la vârsta adultă. De exemplu, un copil căruia i s-a interzis să simtă foamea va avea mai târziu o tulburare a alimentaţiei. Unii terapeuţi în AT au afirmat că mesajul „Nu avea senzaţii” este rădăcina anumitor psihoze.

Unii părinţi transmit o versiune care spune: „Nu simţi ce simţi tu, simte ce simt eu”. Mama spune băiatului ei mic: „Mi-e foame, ce vrei să mănânci?” sau „Mi-e frig, pune-ţi un pulover”.

Episcript

Fanita English descrie un tip de mesaj virulent din script pe care îl numeşte episcript, în care un părinte transmite injoncţiunea şi adaugă următorul mesaj nonverbal „Sper ca asta să ţi se întâmple ţie, ca să nu mi se întâmple mie”2.

De exemplu, o mamă în al cărei script există injoncţiunea „Nu exista”, pe care a primit-o când era mică, poate transmite o injoncţiune „Nu exista” fiului sau fiicei sale. În starea de Mic Profesor, ea poate crede că acest lucru o va elibera ca prin magie de propria sa injoncţiune. La nivel psihologic, transmite copilului „Dacă tu mori, poate că eu nu voi mai muri”. Astfel, injoncţiunea apare ca un „cartof cald”, care trece din generaţie în generaţie.

Uneori episcriptul poate lua forma unei îndatoriri sau unui „blestem” familial pe care fiecare generaţie o duce la îndeplinire. Fanita English dă ca exemplu cazul unui tânăr bărbat care, la un anumit moment, a devenit dependent de droguri. Interesat de psihoterapie, a urmat o cură de dezintoxicare şi a început să lucreze ca terapeut. A devenit evident că-şi sabota anumiţi clienţi, trimiţându-le mesajul ascuns „Deveniţi nebuni şi internaţi-vă!”

Supervizorul său a identificat situaţia şi tânărul intră în terapie. În analiza scriptului a apărut că el primise injoncţiunea „Internează-te” (Nu fi sănătos), ca un „cartof cald” pasat de la mama sa. Se simţea obligat să i se supună, drogându-se. Devenind terapeut, încercase să paseze acelaşi „cartof cald” clienţilor săi. Când a explorat istoria familiei sale, împreună cu terapeutul, a descoperit că acelaşi episcript „fii nebun” se transmitea de cel puţin două generaţii. Nimeni nu fusese însă internat. Fiecare generaţie credea că evitase această situaţie printr-o şiretenie magică, care consta în pasarea „cartofului cald” altuia.

Modul în care deciziile sunt legate de injoncţiuni

Injoncţiunile parentale nu-l pot determina pe copil să-şi scrie scriptul într-un anumit fel; copilul este cel care decide ce să facă, nu injoncţiunile primite. Un

117

copil poate accepta ordinul, altul îl poate modifica ingenios pentru a-i reduce impactul, altul îl poate refuza pur şi simplu.

De exemplu, un copil poate primi de la mama sa ordinul „Nu exista”. Poate lua din plin acest ordin şi să se sinucidă fie în copilărie, fie la vârsta adultă. Suicidul poate fi explicit sau poate lua forma unui „accident”, cum ar fi cazul unei persoane care conduce rapid în stare de ebrietate.

O altă posibilitate este ca acest copil să ia foarte devreme decizia magică de a devia impactul ordinului, luând decizia să ucidă pe altcineva în locul lui. Aceasta duce la un script hamartic, în care beneficiul final este homicidul în locul suicidului.

Sau credinţa magică poate fi de alt fel: „Dacă pot înceta să trăiesc fiind sănătos psihic, poate nu voi fi obligat să mor dacă înnebunesc.” Această decizie duce la un script al cărui beneficiu hamartic este „nebunia”.

În opoziţie cu aceste scripturi tragice, micuţul poate fi deja capabil să înţeleagă: „Acest mesaj este problema mamei, nu a mea” şi să refuze total ordinul „Nu exista”. Goulding spune că aceşti copii „pot deveni mici psihiatri sau preoţi care studiază familia şi încearcă să o vindece, salvându-se şi recunoscând că această patologie nu este problema lor”. Mulţi dintre aceşti „mici psihiatri sau preoţi” pot deveni mari psihiatri sau preoţi şi chiar buni.

Un copil are mereu posibilitatea de a ocoli un ordin pentru a ajunge la rezultate pozitive şi nu la rezultate negative. De exemplu, un băieţel care a primit un „Nu aparţine sexului tău” poate deveni plin de calităţi pozitive, tradiţional descrise ca fiind „feminine”: sensibilitate, căldura fizică, receptivitate la sentimente.

O altă modalitate de a evita impactul ordinelor este de a lua decizii complexe. Copilul foloseşte geniul inventiv al Micului Profesor pentru a combina diferitele mesaje din script, având ca obiectiv rămânerea în viaţă şi satisfacerea nevoilor sale, cât mai bine posibil. Aceste decizii complexe apar frecvent în analiza de script şi sunt importante în înţelegerea modului în care funcţionează scriptul. În secţiunea următoare, vom vedea tipuri variate de decizii complexe şi modul în care sunt folosite pentru a te apăra de injoncţiunile periculoase. Experienţa practică arată că apărările cele mai frecvente sunt împotriva mesajului „Nu exista”, aşa că pe acesta îl vom folosi în majoritatea exemplelor.

Să te aperi de injoncţiune folosind o contrainjocţiune

Priviţi matricea scriptului din Figura 14.1 Jack primeşte injoncţiunea „Nu exista” de la mama sa. Pentru el, în starea de Mic Profesor, prioritatea este de a rămâne în viaţă. Ce poate face?

O metodă este de a lua o contrainjoncţiune pentru a masca ordinul „Nu exista”. Jack poate lua de la mama sa contrainjoncţiunea „Lucrează din greu” şi să ia o decizie combinată „Atât timp cât lucrez din greu, e OK să rămân în viaţă.” Ce înseamnă acest lucru pentru Jack, odată ajuns adult? Va deveni fără îndoială o persoană care pune multă energie în tot ceea ce face. În profesie, este

118

omul de bază. Când face sport, poate face mari eforturi pentru a fi bun. În relaţiile personale, face eforturi să fie sociabil şi când are raporturi sexuale, face eforturi să-şi satisfacă partenera.

Să presupunem însă că face atac de cord sau ulcer sau orice alt simtom de stres. Decide să lucreze mai puţin. Poate merge în vacanţă şi să delege pe cineva în locul său. Totul merge bine un timp. Dar, straniu, are dificultăţi să menţină acest nou comportament. Acum îşi va umple timpul liber cu activităţi benevole şi câteva săptămâni lucrează mai mult ca înainte. Ce se întâmplă? A rupt echilibrul dinamic al scriptului său. La nivel conştient, consideră că a luat o decizie bună să abandoneze o parte din sarcini. Dar inconştient, cu Micul Profesor, percepe această schimbare ca o ameninţare a vieţii. Credinţa sa din script este „Acum, că am încetat să lucrez din greu, va trebui să o ascult pe mama care îmi spune să mor.” Nu e de mirare că va găsi rapid mijloace de a se surmena din nou.

119

Jack maschează ordinul mamei „Nu exista” printr-o contrainjoncţiune „Lucrează din greu!”. O dată ce începe să lucreze mai puţin, el descoperă injoncţiunea.

Această situaţie poate avea un rezultat paradoxal şi dezagreabil. Continuând să lucreze dur, Jack aplică strategia Micului Profesor pentru a rămâne în viaţă. Dar, după câţiva ani de surmenaj, poate muri brusc printr-o criză cardiacă sau poate deveni invalid prin ulcer sau atac cerebral. Situaţia creată pentru a se apăra de beneficiul hamartic, duce până la urmă tot la acesta.

Pentru a găsi cum poate Jack să efectueze schimbări care l-ar elibera în mod real de situaţia sa negativă, trebuie să înţelegem dinamica deciziilor sale complexe. Dacă începe să abandoneze surmenarea, dar nu ia măsuri referitoare la mesajul subiacent „Nu exista”, sunt şanse mari să revină rapid la excesul de muncă. Acest fapt poate părea ca „autosabotaj” unui observator exterior, dar pentru Jack, din Micul Profesor este contrar sabotajului. Acest lucru îi apare singura modalitate de a scăpa de ameninţarea morţii, făcută de către mama sa.

Pentru a rezolva această parte a scriptului, Jack trebuie să dezamorseze întâi mesajul „Nu exista”. Dându-şi permisiunea de a rămâne în viaţă, în ciuda ameninţării mamei, poate să-şi reducă treptat angajamentele, până la suprimarea presiunii în mod permanent şi confortabil.

Să te aperi de o injoncţiune printr-o altă injoncţiune

Ordinul „Nu exista” nu este singurul primit de Jack de la mama sa. Un altul este „Nu fi apropiat”. Jack poate utiliza această injoncţiune mai uşoară pentru a scăpa de cea grea. Poate lua decizia „Este în regulă să rămân în viaţă, atât timp cât nu sunt apropiat de cineva.”

Când se află în script, ca adult, reproduce inconştient această decizie precoce. El poate părea oamenilor ca o persoană distantă, care nu-şi împărtăşeşte uşor sentimentele. Îi este dificil să dea şi să primească stroke-uri, mai ales dacă sunt fizice.

Nu se simte bine aşa. Poate să se simtă privat de stroke-uri sau singur şi poate să se apropie de cineva, într-o relaţie. Dar nu va da curs lung acestei relaţii. Va găsi atunci o modalitate de a se îndepărta, poate să respingă sau să fie respins.

Conştient, Jack se simte trist şi bulversat de a fi singur din nou. Dar inconştient, Micul Profesor emite un suspin de uşurare. Dacă ar fi continuat să fie apropiat, încălcând injoncţiunea „Nu fi apropiat”, ar fi trebuit să se confrunte cu injoncţiunea „Nu exista”.

Dacă Jack vrea să abandoneze această situaţie din script, poate lua decizia de a trăi bucurându-se de apropierea altora, îndepărtând acest „Nu exista”.

Folosirea unui părinte contra altuia

120

Tatăl nu i-a dat lui Jack injoncţiunea „Nu exista”. I-a pasat un ordin mai uşor „Nu gândi”, care îi permite lui Jack o altă strategie infantilă pentru a supravieţui. „Cât timp fac pe tâmpitul cu tata, nu sunt obligat să mor pentru mama.”

Ca adult, poate avea uneori aerul de „deconectare” a gândirii. În acel moment simulează confuzia şi zice: „Nu pot să-mi adun ideile, îmi pierd capul.” Inconştient, caută să-şi păstreze tatăl apropiat pentru a-l proteja de injoncţiunea mortală a mamei.

Antiscript

Unele persoane pot lua mesajele scriptului şi le pot inversa. Urmează astfel mesajele opuse, în loc de a le urma pe cele originale. Aceasta are loc prin contrascript. Când reacţionăm astfel, spunem că suntem în antiscript3.

O persoană poate intra şi ieşi din antiscript la epoci diferite din viaţă, ca reacţie la un anumit mesaj din script. De exemplu, o tânără fată a traversat copilăria supunându-se contrascriptului „Fii ascultătoare şi fă ce-ţi spun părinţii.” La 14 ani se schimbă brusc, devine insolentă, se face remarcată, iese târziu cu persoane pe care părinţii le califică drept îndoielnice.

Am putea crede că s-a eliberat de contrascript, dar în realitate totul este ca înainte. Ea nu a făcut decât să inverseze mesajul, ca un diapozitiv pe care îl vezi invers.

Putem defini antiscriptul ca ceea ce face un copil rebel când s-a săturat de script şi de contrascript. Când este în acest punct, încetează să se sinchisească de ceea ce se poate întâmpla dacă nu mai urmează deciziile precoce.

Mai târziu, când această fată se va căsători, va putea ieşi din antiscript şi se va putea reîntoarce la scriptul şi la contrascriptul său, pentru a redeveni discretă şi convenţională, jucând de data aceasta rolul „micuţei soţii” pentru soţul său.

Trasaţi-vă matricea propriului script

Luaţi o foaie mare de hârtie şi desenaţi o matrice, ca în Figura 13.1, pe care veţi nota mesajele primite de la părinţii voştri.

Această autoanaliză nu are ca scop de a fi un exerciţiu exact sau definitiv. Consideraţi-o mai degrabă ca o sursă de informaţii despre trecutul vostru. Vă furnizează un ghid pe care îl puteţi folosi pentru a vă schimba viitorul. Ca orice ghid şi acesta poate fi revizuit şi completat, pe măsură ce obţineţi mai multe informaţii. Şi, ca orice ghid, poate fi modificat dacă apar noi străzi sau acestea sunt lărgite sau dacă cele vechi dispar.

Lucraţi rapid şi intuitiv.

Injoncţiuni

Parcurgeţi lista celor „12 injoncţiuni”. Verificaţi dacă aveţi probleme sau suferinţe în legătură cu fiecare dintre aceste injoncţiuni.

121

Notaţi injoncţiunile care sunt importante pentru voi şi înscrieţi-le pe matrice, în funcţie de părintele de la care vin. Unele pot veni de la ambii părinţi. Vă amintiţi cine a fost pentru voi modelul pentru o injoncţiune? Sau pentru un ordin sau pentru o atribuire? Dacă aveţi dubii, bazaţi-vă pe intuiţie.

Scriind aceste injoncţiuni, păstraţi cele 12 nume tipice din lista soţilor Goulding. Dacă vi se pare că o variantă este mai bună, notaţi-o între paranteze, după numele standard. Un exemplu: „Nu fi copil (Să nu te bucuri)”.

Contrascript

Amintiţi-vă toate: „Trebuie” şi „Nu trebuie”, sloganele şi motto-urile pe care vi le-au spus părinţii când eraţi mici. Când erau mulţumiţi de voi tata sau mama? Dar furioşi pe voi? Care erau cuvintele pe care le foloseau, pentru a vă spune că sunt mulţumiţi sau supăraţi? Ce sfaturi vă dădeau pentru a reuşi şi a vă onora familia?

Plecând de la aceste elemente, notaţi contrascriptul. Vă va fi foarte uşor să vă amintiţi care părinte v-a dat un anume sfat. Ascultaţi-vă vocile interioare. Dacă ezitaţi, ghiciţi. Unele mesaje din contrascript pot veni de la alţi membri ai familiei: de la fraţi sau surori mai mari sau de la profesori.

Program

Stabilind matricea scriptului, noi nu indicăm, prin convenţie, decât partea negativă a programului. (Nu am avea loc să menţionăm miile de „Iată cum se face” pozitive pe care le avem de la părinţii noştri). Amintiţi-vă că programul negativ provine din Adultul contaminat al părintelui, chiar dacă pe diagramă este reprezentat ca venind simplu din cercul Adult.

Unul dintre părinţi v-a arătat cum să ajungeţi la rezultatul scriptului? Deseori, părinţii indică cum să te supui unei injoncţiuni sau unei contrainjoncţiuni primite de la celălalt părinte. De exemplu, poate mama v-a transmis mesajul „Nu simţi”, în timp ce tata v-a arătat „Iată cum să-ţi negi sentimentele”.

Notaţi-vă programul negativ, ca pe un ansamblu de enunţuri începând cu: „Iată cum...” Unele persoane nu au un program negativ clar definit. Dacă nu identificaţi unul, lăsaţi goală această parte a matricei.

Utilizarea fantasmelor, povestirilor şi a viselorReluaţi materialul din exerciţiul cu fantasme, povestiri şi vise (Capitolul 10),

aşa cum le-aţi evocat atunci.Consideraţi-l în termenii matricei scriptului. Folosiţi-vă gândirea şi intuiţia

pentru a examina relaţiile acestora cu ceea aţi notat deja pe diagrama matricei. Modificaţi sau adăugaţi noi rubrici în matrice, dacă este cazul.

În AT este o tradiţie să fie folosite chestionare pentru script, pentru a identifica datele tipice pentru script, aşa cum le-aţi descoperit din exerciţiul precedent. Nu introducem aici aceste chestionare tip, deoarece credem că

122

acestea sunt mai adaptate într-o şedinţă decât atunci când îţi explorezi singur scriptul. Pentru exemple de chestionar tip, consultaţi bibliografia acestui capitol4.

Capitolul 15 PROCESELE SCRIPTULUI

În cea de-a patra parte, am discutat până aici în legătură cu „ce” – conţinutul scriptului. În acest capitol şi în următorul, vom examina procesele scriptului – „cum” le trăim în timp.

Studiul scriptului relevă ceva pasionant şi anume faptul că se pare că nu există decât şase scheme dominante pentru procesele scriptului. Fie că sunt chinez, african sau american, îmi trăiesc scriptul după una sau mai multe scheme. Şi acest lucru este adevărat indiferent de vârsta, sexul, educaţia sau cultura mea.

Aceste şase tipuri de procese au fost iniţial descrise de Berne1. Unele modificări ale acestei clasificări au fost propuse ulterior, de către alţi teoreticieni AT, dar în mod special de către Taibi Kahler2.

Cele şase procese ale scriptului

Iată cele şase patternuri ale proceselor scripturilor:

Până cândDupăNiciodatăMereuAproapeCu final deschis.

Fiecare proces are o temă proprie, care descrie maniera în care persoana îşi trăieşte scriptul în timp. Berne a utilizat câte un mit antic pentru a ilustra fiecare temă a unui proces.

Scriptul Până când

Dacă îmi trăiesc scriptul după tema Până când deviza mea în viaţă este: „Nu mă pot amuza până când nu-mi termin lucrul.” Există mai multe variante ale acestei teme, care au în comun ideea că „Nu se poate întâmpla ceva bun, până când nu se termină ceva mai puţin bun”:

„Trebuie să mă cunosc perfect înainte de a mă putea schimba.”„Viaţa începe la 40 de ani.”„Când voi ieşi la pensie, voi putea călători.”

123

„Voi primi recompensa în lumea de apoi.”Ca orice proces, schema Până când este trăită atât pe termen scurt, cât şi

lung. Jonathan crede că: „Odată copiii crescuţi şi plecaţi, voi avea timp să mă relaxez şi să fac tot ceea ce mi-am dorit.” Zi după zi, trăind schema Până când, aceasta se desfăşoară pe perioade scurte. Îi spune soţiei sale: „Vin să bem un pahar împreună, dar aşteaptă un minut să termin vasele.”

Jonathan prelungeşte schema Până când şi în structura frazelor. Include deseori paranteze şi spune lucruri ca: „I-am spus soţiei mele – şi de fapt ieri îi spuneam acelaşi lucru fiicei mele – că trebuie făcut ceva în legătură cu casa.” Se întrerupe la mijlocul frazei pentru a adăuga o reflecţie suplimentară. Prin această structură a frazei, Jonathan traduce credinţa Până când: „Trebuie să acopăr totul înainte de a putea termina”. Hercule, eroul grec are un script Până când. Pentru a putea primi rangul de semizeu trebuia să îndeplinească nişte sarcini grele, printre care curăţarea grajdurilor regale de un munte de bălegar.Scriptul După

Acesta este scriptul pereche al scriptului Până când. Persoana care are un script După, are deviza: „Pot să mă amuz azi, dar trebuie să plătesc mâine.”

„E într-adevar o petrecere minunată! Dar pentru Dumnezeu, ce durere de cap o să am mâine dimineaţă.”

„Odată căsătorit, viaţa e un şir de constrângeri.”„Îmi place să încep ziua în formă şi devreme, dar sunt obosit când ajung seara acasă.”Persoanele cu acest script utilizează aceeaşi structură a frazei ca în scriptul

Până când şi Niciodată. Fraza începe în forţă, culminează cu un dar, apoi totul rămâne scăzut.

O astfel de propoziţie este o reluare în miniatură a scriptului După.Damocles avea un script După. Acest grec puternic ducea o viaţă veselă

mâncând, bând şi amuzându-se, dar în tot acest timp o sabie se găsea suspendată de un fir, deasupra capului. După ce şi-a ridicat ochii şi a văzut sabia, i-a fost imposibil să mai fie fericit. Trăia într-o teamă constantă că sabia va cădea. Ca şi Damocles, persoanele care au scriptul După cred că se pot amuza azi, dar doar cu preţul sabiei care va cădea mâine.

Scriptul Niciodată

Tema scriptului Niciodată este: „Nu pot obţine niciodată ceea ce îmi doresc mai mult.” Andrew spune deseori că vrea să stabilească o relaţie durabilă cu o femeie, dar nu a făcut-o niciodată. De fapt nu frecventează locuri unde ar putea cunoaşte femei. S-a gândit deseori să se întoarcă la Universitate pentru a obţine diploma, dar nu s-a decis încă să completeze actele de înscriere.

În această schemă Niciodată, Andrew este ca şi Tantal, etern condamnat să rămână în mijlocul unui bazin, având de o parte rezerve de hrană şi de cealaltă parte un ulcior cu apă, cele două găsindu-se mai departe decât poate ajunge din poziţia sa. Şi el rămâne acolo, fiindu-i foame şi sete. În acest mit, Tantal pare a

124

nu realiza că poate obţine şi hrană şi apă, făcând doar un pas de o parte şi de alta. O persoană cu un script Niciodată va reacţiona la fel. Ar putea avea ce-şi doreşte făcând doar un pas, dar nu îl face.

Nu există o structură a frazei specifică scriptului Niciodată. Totuşi, în exprimare, astfel de persoane au un conţinut negativ repetitiv, ca un „disc zgâriat”. Vorbesc despre neplăcerile lor toată ziua şi a doua zi o iau de la capăt.

Scriptul Mereu

Persoana cu un script Mereu întreabă: „De ce mi se întâmplă mereu acest lucru”. Mitul grec al scriptului Mereu este cel al lui Arachne, care broda divin. Ea comite nebunia de a o provoca pe zeiţa Atena la un concurs de broderie, iar zeiţa ofensată o pedepseşte transformând-o în păianjen, condamnată să-şi ţeasă pânza pentru eternitate.

Martha trăieşte schema Mereu. A fost de trei ori căsătorită şi a divorţat de două ori. Prima dată s-a căsătorit cu un bărbat tăcut, retras şi puţin sociabil. S-a despărţit de el, după cum a spus prietenilor, deoarece dorea ceva mai dinamic. Dar, spre marea uimire a prietenilor săi şi-a anunţat logodna cu un alt bărbat, cărora acesta li s-a părut copia fidelă a primului soţ. Nici acest mariaj nu a durat mult. Şi cel de-al treilea soţ al Marthei este retras, tăcut şi puţin dinamic şi ea se plânge deja prietenilor săi în legătură cu acesta.

Oamenii care au un script Mereu îl pot juca ca Martha, trecând de la o relaţie puţin satisfăcătoare la alta, dintr-un oraş în altul, sau de la o slujbă la alta. O variantă constă în a menţine o alegere iniţială puţin satisfăcătoare, în loc de a opta pentru o alegere mai bună. Persoana spune: „Oh! Nu am obţinut mare lucru lucrând cu acest terapeut, dar voi continua, sperând că vom ajunge undeva”.

Martha are deseori o structură a frazelor tipică scriptului Mereu. Persoanele încep o frază, apoi fac o bifurcaţie pe care o părăsesc pentru o altă frază, pe care o părăsesc din nou: „Bine, motivul pentru care am venit să te văd este... ei, venind să te văd am întâlnit un prieten care – de fapt am banii la mine şi…”

Scriptul Aproape

Sisif a declanşat şi el mânia zeilor. El a fost condamnat pentru eternitate să urce o stâncă, pe vârful unei coline şi de fiecare dată când era pe punctul de a ajunge în vârf, dădea drumul la strânsoare şi stânca cădea din nou la baza pantei. Sisiful modern, cu un script Aproape spune: „Aproape am ajuns, de data asta.” Fred împrumută o carte de la prietenul său. Când i-o înapoiază spune: „Mulţumesc pentru carte, am citit-o toată, cu excepţia ultimului capitol.” Când Fred îşi spală maşina, o face complet, mai puţin câteva pete de noroi pe care le uită. Această schema trăită pe termen lung arată cum Fred este aproape de momentul avansării. Dar când se apropie de scaunul directorial, nu îl obţine. De fiecare dată când este selecţionat, sabotează într-o manieră sau alta interviul. Berne a numit acest script „Încă o dată”. Alţi autori după Berne au arătat că

125

toate schemele se joacă încă o dată şi încă o dată, aşa că a fost adoptat titlul „Aproape”. Taibi Kahler a sugerat că există două tipuri de script Aproape. Tipul 1 este cel descris până acum. În tipul 2 – persoana ajunge pe vârful colinei, dar în loc de a imobiliza stânca şi de a se aşeza, cu un suspin de eliberare, realizează cu tristeţe că a ajuns în vârf. Fără a face pauză, se uită în jur, în căutarea unei coline mai înalte şi iat-o plecată. Şi tot aşa.

Persoanele cu acest tip de script de obicei reuşesc bine pe plan material. Janet, de exemplu, şi-a luat toate examenele şi a reuşit să obţină o bursă pentru Universitate. Îşi obţine diploma cu lauri şi deja decide să-şi pregătească doctoratul. Obţinându-l, se grăbeşte să-şi găsească un post de asistent la Universitate. Colegii o invidiază, dar ea nu are sentimentul că „a ajuns”. Când devine asistent, spune prietenilor că este interesată de postul de profesor; ceea ce înseamnă, bineînţeles, din ce în ce mai mult efort şi pare că nu are timp ca să iasă în oraş.

Există două structuri diferite ale frazei care relevă un script Aproape. Persoanele încep cu o frază, apoi se deplasează asupra alteia, pe care o termină: „Conferinţa pe care o susţin astăzi este despre – ah, de fapt am o pagină de remarci pe care vreau să vi le comunic.” Sau persoanele enunţă o serie de fraze pozitive încheiate de una negativă: „Copacii sunt atât de frumoşi toamna şi soarele e magnific. Remarcaţi, aerul e rece.”

Scriptul Cu final deschis

Acest script seamănă cu cel După şi Înainte, deoarece conţine un punct de ruptură, după care lucrurile se schimbă. Dar pentru persoana care are un script Cu final deschis, timpul care urmează acestui moment este un mare vid ca paginile care s-au pierdut dintr-un scenariu de teatru.

Alfred se pensionează, după 40 de ani petrecuţi într-o firmă. Are acasă semnele de recunoştinţă şi cadourile de adio pe care le-a primit. El aşteaptă cu nerăbdare acest timp liber suplimentar, dar în loc de a se bucura, se simte în mod ciudat rău. Ce va face? Cum îşi va umple timpul?

Margery îşi ia la revedere de la cel mai tânăr dintre cei patru copii ai săi, care, adult fiind, părăseşte definitiv casa părintească. Ea se simte eliberată, după atâţia ani şi atâtea eforturi pentru a-şi creşte copiii. Dar, după o zi sau două, Margery se simte uşor deprimată; fără atâta veselă şi lenjerie de spălat, nu ştie cu ce să-şi mai ocupe timpul.

Schema scriptului Cu final deschis poate fi trăită atât pe perioade lungi, cât şi scurte. Unii nu-şi fixează ţeluri decât pe perioade scurte şi odată atinse, bâjbâie, neştiind ce să mai facă şi aşteptând să se întâmple altceva. Astfel încât, îşi fixează un nou obiectiv pe termen scurt şi procesul se repetă.

Motto-ul scriptului Cu final deschis este: „O dată ce ajung la un moment dat, nu voi mai şti ce să fac.” Acest lucru aminteşte de mitul lui Filemon şi Baucis, un cuplu de bătrâni care îi întâmpină pe zeii deghizaţi în călători epuizaţi, după ce alţii îi refuzaseră. Pentru a le recompensa bunătatea, zeii le prelungesc viaţa, transformându-i în arbori aflaţi unul lîngă altul, cu ramurile împletite.

126

Combinarea diferitelor procese

Fiecare din noi avem toate cele şase scheme ale proceselor scriptului. Dar majoritatea dintre noi are unul singur predominant. Jonathan manifestă mai ales un script Până când. Martha trăieşte un pattern Mereu, etc.

Unii combină două scheme, având predominantă una dintre ele. De exemplu, oamenii care au un Aproape de tip 2 pot avea în mod egal un pattern Până când, ceea ce este adevărat pentru Janet, din exemplul nostru. Deviza sa secretă este: „Nu mă pot odihni până când nu ajung în vârf. Şi nu pot atinge vârful niciodată deoarece mereu există un vârf mai înalt undeva. Deci, nu mă pot odihni niciodată.”

O persoană care combină un Niciodată şi un Până când se va supune credinţei: „Nu mă pot distra până când nu-mi termin lucrul, dar, deoarece nu voi termina lucrul niciodată, nu mă pot distra niciodată.”

Alte combinaţii frecvente sunt între După şi Aproape tipul 1 şi între Mereu şi Niciodată. Poate sunteţi interesaţi să identificaţi „devizele” din script atât pentru o combinaţie, cât şi pentru cealaltă.

Originea proceselor scriptului

De ce nu există decât şase teme în aceste procese? Cum pot fi uniforme, într-o aşa mare diversitate culturală? Nimeni nu ştie. Pentru cercetarea AT, aflarea răspunsului la aceste întrebări reprezintă o provocare pasionantă.

Avem unele idei despre modul în care procesele scriptului se transmit de la părinţi la copii. Pare că acest lucru face parte din contrascript, transmis esenţial prin modelul parental.

Ieşirea din schemele proceselor scriptului

Dacă nu vă simţiţi bine cu procesele scriptului vostru, puteţi ieşi din ele. Dintre toate schimbările personale pe care AT le permite, aceasta este cea mai uşor de realizat. Pentru aceasta, este necesar să stabiliţi care sunt principalele voastre scheme. Odată făcut acest lucru, este suficient să lăsaţi Adultul la comandă şi să adoptaţi comportamente pentru a ieşi din aceste scheme.

Dacă schema voastră principală este Până când, vă propuneţi să vă amuzaţi înainte de a vă termina toată treaba. (Daniel Casriel numeşte asta „Să călăreşti poneiul înainte de a curăţa grajdurile.”)

Pentru cel care are scriptul După, renunţarea la procesul scriptului înseamnă să profiţi de ziua de azi, luând decizia în prealabil să profiţi şi de ziua de mâine. De exemplu, dacă sunteţi la o petrecere, beţi astfel încât să vă simţiti bine, dar nu până în punctul în care a doua zi apare o durere de cap.

Pentru a ieşi dintr-o schemă Niciodată, decideţi ce doriţi. Faceţi o listă de cinci lucruri precise pe care le puteţi face pentru a obţine ceeea ce doriţi, apoi faceţi câte unul în fiecare zi.

127

Dacă trăiţi după o schemă Mereu, fiţi conştienţi de faptul că nu sunteţi obligaţi să repetaţi aceleaşi greşeli şi nici să aveţi dureri de cap când lucrurile merg rău. Dacă vreţi, puteţi părăsi un loc de muncă, o relaţie sau un oraş care nu vă satisfac, pentru a căuta altele.

Pentru a ieşi din schema Aproape tip 1, terminaţi ce aveţi de făcut. Dacă trebuie să faceţi curăţenie într-o cameră, făceţi-o integral. Când citiţi o carte, nu săriţi nici un capitol. Pentru a întrerupe schema Aproape de tipul 2, luaţi decizia gratificantă de a vă recunoaşte fiecare succes, în momentul în care îl aveţi. Faceţi o listă cu scopuri şi de fiecare dată când unul este îndeplinit, bifaţi-l. Nu vă angajaţi în următorul până nu îl terminaţi pe cel început.

Dacă găsiţi că vi s-a transmis o schemă Cu final deschis, fiţi conştienţi de faptul că părinţii v-au făcut un cadou deghizat. În măsura în care ultimile pagini din scriptul vostru lipsesc, aveţi toată libertatea pentru a scrie finalul aşa cum vă convine mai bine.

De fiecare dată cînd folosiţi un comportament care se împotriveşte proceselor scriptului vostru, slăbiţi această schemă şi uşuraţi sarcina de a ieşi mai uşor din vechea voastră schemă.

Schema proceselor scriptului

Înţelegând descrierile de mai sus referitoare la diferitele tipuri de procese ale scriptului, identificaţi schema sau schemele voastre proprii.

Vă simţiţi bine cu această schemă, ca mod de comportament în viitor?Dacă nu, hotărâţi cel puţin cinci comportamente care se opun proceselor

scriptului vostru. Puneţi-le în practică, în fiecare zi. Apoi continuaţi, până când comportamentul vostru vi se pare satisfăcător.

Capitolul 16DRIVERI ŞI MINISCRIPT

La începutul anilor ’70, Taibi Kahler a făcut o descoperire surprinzătoare. Preluând ideea lui Berne, după care scriptul se derulează în secvenţe foarte scurte, Taibi Kahler a notat secundă de secundă cuvintele, intonaţia, gesturile, posturile şi mimica pacienţilor. A apărut clar un ansamblu precis de comportamente, pe care oamenii le manifestă chiar înainte de a trece la comportamentele sau sentimentele scriptului.

Kahler şi colegii săi au identificat cinci secvenţe comportamentale pe care le-au numit driveri1. Un studiu mai extins a arătat că acest comportament determinat de driver face parte dintr-un ansamblu mai vast, numit de Kahler miniscript. Este vorba de o secvenţă de comportamente, sentimente şi credinţe ale scriptului care se derulează într-o perioadă care poate merge de la câteva secunde la câteva minute şi care începe invariabil printr-unul din aceste comportamente generate de driver. Miniscriptul reproduce într-o perioadă scurtă

128

de timp procesele scriptului. De câte ori trec prin miniscript, îmi reîntăresc procesele scriptului şi de fiecare dată când ies din miniscript, dezamorsez procesele scriptului.

Aceşti cinci driveri sunt legaţi de cele şase procese ale scriptului. Observând driverul unui individ, puteţi identifica cu exactitate care va fi procesul scriptului.

Învăţând să detectaţi cele cinci manifestări ale driverilor, puteţi spune multe despre o persoană, într-un timp scurt. În acest capitol, vom descrie cum pot fi observate şi ce loc au în scriptul global. Vom studia de asemenea şi derularea secvenţei miniscriptului.

Cum se detectează comportamentul generat de driver?

Cei cinci driveri sunt:

1. Fii perfect 2. Fă plăcere (celorlalţi) 3. Fă eforturi 4. Fii puternic 5. Grăbeşte-te

Fiecare din aceste comenzi se manifestă printr-un ansamblu specific de cuvinte, intonaţii, gesturi, posturi şi mimică.

Deja aţi învăţat să utilizaţi aceste indicaţii pentru a efectua diagnosticul comportamental al stărilor eului. Căutând să reperaţi comportamentele generate de driveri, trebuie să reduceţi scala temporală, deoarece aceste comportamente apar într-un interval foarte scurt, de la o jumătate de secundă la o secundă. A fi capabil să observi ceva într-un timp atât de scurt cere o anumită practică, care va deveni o a doua natură.

Nu interpretaţi. Rezumaţi-vă la ce vedeţi şi auziţi. De exemplu, privindu-mă, puteţi fi tentat să spuneţi că am „un aer sever”. Ce din vocea, corpul, faţa mea v-a făcut să interpretaţi ca „severitate”? Unde vedeţi tensiune musculară? Vocea este gravă, înaltă, puternică, dură? Sprâncenele sunt ridicate sau coborâte? Pentru a deveni performant în arta detectării driverilor, limitaţi-vă la aceste indicaţii observabile. Vă prezentam o listă pentru fiecare driver.

Fii perfect

● Structura frazei: „Sunt aici astăzi, după cum v-am spus, pentru a vă vorbi despre driveri.”„AT este, am putea spune, o teorie cu privire la personalitate.”

129

Modul de exprimare a driverului „Fii perfect” cuprinde deseori, între paranteze sau nu, cuvinte sau expresii care nu aduc nici o informaţie despre subiect. Exemple: am putea spune, posibil, probabil, desigur, absolut, că să zicem aşa, după cum am văzut.

Un alt semn este acela de a anunţa diferitele puncte prin cifre sau litere. „Astăzi vom vorbi – unu – despre driveri; - doi – vom studia relaţia lor cu scriptul.”● Intonaţie: deseori Adultă, bine modulată, nici înaltă, nici joasă.● Gestui: numărarea pe degete, anunţând punctele enumerate, cu cifre sau cu litere, în enunţ. Mâna poate atinge bărbia, în poziţia tradiţională de „gânditor”. Mâinile se pot uni, vârful degetelor formând un „clopot” în formă de V răsturnat.● Posturi: deseori atitudine Adultă, drept, echilibrat faţă de un ax median.● Mimica: ochi orientaţi în sus (mai rar în jos) şi într-o parte, atunci când persoana se opreşte din discurs, ca şi cum ar încerca să citească „răspunsul perfect” scris pe plafon sau pe jos.Gura este uşor tensionată, cu comisurile uşor întinse (trase).

Fă plăcere

● Cuvinte: structura frazei este de tip „pozitiv-dar-negativ” ca şi în scriptul După:„Realmente apreciez ce m-aţi învăţat, dar nu ştiu dacă o să-mi amintesc tot

ce mi-aţi spus.”„Ce seară minunată! Dar, drace, ce-o să regret mâine dimineaţă!”Persoana cu un driver „Fă plăcere” introduce frecvent cuvinte interogative:

OK? hmm? de acord? cam aşa?● Intonaţie: voce înaltă, stridentă, care urcă sistematic la fiecare sfârşit de frază.● Gesturi: mâinile întinse înainte, cu palmele în sus, clătinând capul.● Posturi: umerii gârboviţi şi înclinaţi înainte, bustul aplecat înainte spre celălalt.● Mimica: persoana te priveşte des, cu faţa înclinată uşor în jos. Are nevoie să ridice ochii ca să te privească şi ridică sprâncenele. În consecinţă, are pliuri frontale orizontale, iar gura are o expresie care pare a fi zîmbet. Dar dacă îl comparăm cu un zâmbet autentic, fără influenţa vreunui driver, expresia din „Fă plăcere” este mai tensionată: dinţii de sus sunt descoperiţi şi uneori se văd şi cei de jos.

Fă eforturi

● Cuvinte: persoanele cu „Fă eforturi” folosesc frecvent verbul „a încerca”. „Ce încerc să vă spun este...”„Voi încerca să fac ce am decis.”Folosit în această manieră constrângătoare, verbul „a încerca” semnifică

„Voi încerca să fac, în loc de a face”. Alte cuvinte cheie: dificil, nu pot, ce?, repetaţi? nu am înţeles, este greu

să... şi onomatopee interogative h(ai)? ah?● Intonaţie: persoanele contractă uneori muşchii gâtului, ceea ce determină o voce înăbuşită şi gâtuită.

130

● Gesturi: o mână plasată frecvent la tâmplă sau lângă ureche, ca şi cum persoana ar face eforturi să audă sau să vadă ceva. Pumnii sunt uneori strânşi.● Posturi: în „Fă eforturi”, ca şi în „Fă plăcere”, persoana este deseori înclinată în faţă, cu mâinile pe genunchi, ca şi cum s-ar opinti.● Mimica: o indicaţie frecventă pentru „Fă eforturi” este fruntea încreţită, cu linii verticale deasupra nasului. Ochii şi uneori toată figura, sunt strânşi şi încruntaţi.

Fii puternic

● Cuvinte: o persoană în „Fii puternic” utilizează deseori cuvinte care semnifică: „Sentimentele, ca şi actele, nu sunt responsabilitatea mea, sunt determinate de agenţi exteriori”:

„M-ai înfuriat.”„Cartea asta mă plictiseşte.”„Mi-a venit ideea...”„Atitudinea sa m-a obligat să ripostez.”„Viaţa în inima oraşului generează violenţă.”Aceste persoane folosesc deseori cuvinte care le ţin la distanţă când

vorbesc despre sine, cum ar fi: eşti, tu, oamenii, asta.„Asta îmi face bine.” (înseamnă „Mă simt bine.”)„Trebuie să vă păstraţi sentimentele pentru voi” (înseamnă „Eu trebuie…”)„În situaţii ca asta, eşti sub presiune.”

● Intonaţie: neutră, monotonă, în general joasă.● Gesturi: absente● Posturi: „închisă”. Braţe încrucişate şi strânse înainte. Picioarele pot fi încrucişate sau în formă de „patru”, o gleznă aşezată pe celălalt genunchi. Corpul traduce imobilitatea.● Mimica: faţa este inexpresivă şi imobilă.

Grăbeşte-te

● Cuvinte: grăbeşte-te, repede, mişcă, haidem, nu e timp să... ● Intonaţie: înaltă, ca o mitralieră. Persoana se precipită uneori să vorbească astfel încât cuvintele se încurcă.● Gesturi: lovire nervoasă cu degetele, bătaie din picior, răsucire pe scaun, privire continuă la ceas.● Posturi: nu există o postură specială, dar impresia generală este de agitaţie.● Mimica: schimbări frecvente şi foarte rapide în direcţia privirii.

Un semn izolat nu indică un driver

Pentru a diagnostica un driver, trebuie să căutaţi mai multe indicaţii ale acestui driver, care apar simultan. Nu faceţi diagnosticul folosind o singură indicaţie. De exemplu, auzindu-mă spunând: „Încerc să...”, aţi putea spune: „A!

131

A! Eşti în driverul Fă eforturi”. Dar acest lucru nu este obligatoriu. Dacă veţi observa şi alte indicaţii comportamentale, veţi vedea poate că strâng gura, privesc în sus şi enumăr punctele pe degete. Aceste semne arată că de fapt mă aflu în „Fii perfect”. Sau, pot pronunţa cuvintele „Încerc să...” şi să indic prin toate celelalte semne că am un comportament Adult şi că nu mă aflu sub influenţa nici unui driver.

Driver primar

Toţi avem manifestări din toate cele cinci comenzi, dar majoritatea oamenilor manifestă mai frecvent comportamente dintr-un singur driver. Acesta este primul care apare ca reacţie la un stimul tranzacţional. Îl numim driver primar.

Unele persoane au doi driveri echivalenţi, rareori însă se întâlnesc trei sau mai mulţi.

Reperarea driverilor

Urmăriţi o dezbatere televizată, pentru a identifica comportamentele din driver.Dacă aveţi un video, înregistraţi în acelaşi timp programul şi apoi, reluaţi înregistrarea cu

viteză mai mică sau oprind pe o imagine şi verificaţi-vă astfel observaţiile.Antrenaţi-vă astfel să observaţi diferite personalităţi, manifestând sistematic diferiţi

driveri. Comicul vostru preferat are un driver primar diferit de al omului politic pe care îl simpatizaţi cel mai puţin?

Care este driverul vostru, în opinia voastră? Notaţi răspunsul.Apoi puteţi obţine o verificare obiectivă, fie cerând unei persoane care cunoaşte semnele

care indică driverii să vă observe, fie înregistrându-vă şi reluând banda. Aţi identificat bine, prima dată, driverul vostru primar?

Dacă sunteţi într-un grup, formaţi subgrupe de trei persoane şi decideţi cine va fi „clientul”, cine „terapeutul” şi cine „observatorul”. Clientul îi vorbeşte terapeutului timp de trei minute despre un subiect banal. Terapeutul ascultă, reacţionează şi, de asemenea, gestionează timpul. Observatorul notează driverii detectaţi, atât la client, cât şi la terapeut. (Pentru a simplifica sarcina, se poate limita la a observa doar clientul). După trei minute, îşi prezintă notiţele. Apoi schimbaţi rolurile şi reîncepeţi exerciţiul.

Căutaţi comportamentele generate de driveri în interacţiunile vieţii cotidiene: la serviciu, la cursuri, în călătorii, în conversaţiile cu prietenii. Nu spuneţi celorlalţi ce faceţi, decât dacă sunteţi siguri că aceştia sunt interesaţi.

Driveri şi tipuri de procese ale scriptului

Identificând driverul meu primar, puteţi spune care este tipul meu principal de proces al scriptului2. Corespondenţele apar în lista de mai jos.

Driver primar Proces al scriptului

Fii perfect Până cândFă plăcere celorlalţi După

132

Fii puternic NiciodatăFă eforturi MereuFă plăcere celorlalţi + Fă eforturi Aproape tip 1Fă plăcere celorlalţi + Fii perfect Aproape tip 2 Fă plăcere celorlalţi + Fii perfect Cu final deschis

Cele două tipuri de script Aproape se întâlnesc la persoanele care au un driver primar „Fă plăcere celorlalţi” de acelaşi nivel cu „Fă eforturi”, sau respectiv cu „Fii perfect”. Pentru scriptul Cu final deschis persoanele manifestă egal „Fă placere celorlalţi” şi „Fii perfect”, dar cei doi driveri sunt mai evidenţi decât în scriptul Aproape tip 2.

De ce comportamentele apărute sub influenţa unui driver sunt aşa de strâns legate de procesele scriptului? Deoarece comportamentele determinate de driver sunt ele însele versiuni în miniatură ale proceselor scriptului. De câte ori intru într-un comportament determinat de un driver, reproduc în timpul unei jumătăţi de secundă, schema corespunzatoare a proceselor scriptului.

Taibi Kahler spune: „Cei cinci driveri sunt manifestări funcţionale ale contrascriptului (structural) non OK.”

Presupuneţi, de exemplu, că ţin un curs despre AT. Spun: „AT – care a fost dezvoltată iniţial de către Eric Berne, la sfârşitul anilor ’50 – este un sistem sau, am spune mai degrabă, un model, pentru a înţelege personalitatea. Acesta este, cel puţin, definiţia de la care plecăm.” În timp ce emit toată această serie de paranteze, privesc spre tavan, ca şi cum m-aş aştepta să citesc acolo definiţia perfectă. Enumăr pe degete cele două concepte „sistem” şi „model”, pentru a fi sigur că am spus tot posibilul.

Când manifest acest ansamblu de comportamente din „Fii perfect” mă supun vocii Părintelui internalizat care spune: „Eşti acceptat ca OK, cu condiţia să faci totul aşa cum trebuie.” Ascultând această voce din starea de Copil Adaptat sunt convins că nu pot sfârşi până când nu acopăr totul.

Deci, în decursul câtorva secunde am retrăit principalul meu proces al scriptului Până când şi, făcând asta, îl întăresc.

Să trecem din nou la secvenţa din exemplul nostru. Sunt în faţa grupului, privesc deschis şi sunt destins. Spun: „AT este un model pentru a înţelege personalitatea. El a fost dezvoltat de către Berne. Primele studii pe care le-a făcut, în legătură cu acest subiect, se situează la sfârşitul anilor ’50”. Exprimându-mă astfel, rămân în Adult, liber de driver. Debranşez vocea Părintelui interior care îmi spune „Fii perfect” şi ascult o nouă bandă pe care am instalat-o, care spune „Eşti deja foarte bine aşa cum eşti”.

Înţelegând comportamentul generat de acest driver, am ales în mod deliberat să evit parantezele. Am dat informaţiile prin propoziţii scurte. Nu am reuşit să spun ce aveam de comunicat într-o formă la fel de lungă ca şi versiunea când eram sub influenţa driverului, dar dacă sunteţi studenţi şi urmaţi acest curs, care ar fi pentru voi versiunea mai bună?

Ieşind din schema scriptului, am ieşit şi din scriptul Până când, slăbind astfel schema Până când. Am uşurat astfel sarcina pentru a ieşi din nou data viitoare.

133

Această relaţie driver-script este valabilă şi pentru ceilalţi patru driveri.De câte ori manifest un driver „Fă plăcere celorlalţi”, retrăiesc schema

După. Vocea interioară a Părintelui îmi repetă mesajul din contrascript: „Nu eşti acceptat ca OK decât dacă faci plăcere oamenilor.” Cu sprâncenele ridicate şi cu un zîmbet exagerat, sper din Copilul meu Adaptat că am făcut suficientă plăcere. Dar îmi este frică să nu fie prea devreme sau prea târziu şi atunci „ghilotina” să-mi cadă pe gât ca sabia lui Damocles.

Pentru a ieşi din „Fă plăcere”, trebuie să fiu conştient de comportamentele mele din „Fă plăcere”. Relaxez sprâncenele, în loc să le ridic, privesc cu fruntea netedă, în loc de a face riduri orizontale. Făcând asta, îmi formez un nou mesaj interior care spune „Este OK să-ţi faci plăcere!” Şi cum nu-mi mai fondez caracterul OK în legătură cu a face plăcere oamenilor, pot să renunţ şi la teama mea despre ce se va întâmpla mâine dacă nu le voi produce suficientă plăcere.

În „Fii puternic”, mesajul din contrascript este: „Eşti OK doar dacă îţi ascunzi sentimentele şi nevoile faţă de oameni. Nu-i lăsa să vadă că eşti slab.” Când aud asta, Copilul Adaptat se supune imediat, ştergând toate manifestările exterioare. Faţa rămâne impasibilă, mă mişc puţin şi vorbesc cu o voce neutră.

Manifestând comportamentul „Fii puternic”, rejoc şi întăresc schema „Fii puternic”. Poate vreau să obţin un contact şi stroke-uri din partea anturajului, dar privindu-mi faţa impasibilă, nu le dau nici un semn. Ca şi Tantal, mi-am interzis să fac gesturi susceptibile de a-mi procura ceea ce vreau.

Dacă renunţ să semăn cu Tantal, las să-mi cadă masca şi mă decid să-mi exprim sentimentele prin voce, expresii, gesturi. Experimentez plăcerea de a mă mişca liber. Eliberându-mă de schema de comportament „Fii puternic”, mă eliberez şi de scriptul Niciodată. Îmi instalez în cap o nouă voce care spune: „Hai, arată ce simţi. Exprimă clar ce vrei.”

Să presupunem că driverul meu primar este „Fă eforturi”. În timp ce sunt întrebat, îmi aplec capul în faţă, strâng fruntea, îmi aplec privirea, pun o mână la cap ca şi cum mi-ar fi rău şi ascult. Spun: „Ce? Cum? Nu am înţeles!” Ascult vocea Părintelui care îmi spune din trecut: „Pentru a fi OK, trebuie să faci eforturi.” Şi pentru a mă supune acestei comenzi, „ştiu” din Copilul Adaptat că nu-mi pot permite realmente să fac ceva. Altfel, n-aş putea continua să fac eforturi.

Încercând să fac ceva, în loc să fac, mă întorc în cerc, din nou şi din nou, în schema scriptului Mereu. Nu-mi place locul actual, fac eforturi pentru a merge altundeva, dar de fapt nu fac ceea ce trebuie ca să ajung acolo.

„Fă eforturi” şi Mereu pot fi făcute inoperante elaborând un nou mesaj „Eşti OK să continui şi să o faci.” De fiecare dată când încep să fac cele două linii verticale între sprâncene mă destind, ascult, astfel încât să aud şi, dacă cineva nu vorbeşte distinct, spun „Nu v-am auzit, puteţi repeta?”

Legăturile dintre script şi driver pentru cele două scripturi Aproape şi pentru scriptul Cu final deschis sunt mai puţin evidente. În teorie, nu este dificil să emiţi ipoteze în legătură cu modul în care devizele contrascriptului combinate driverilor amplifică schemele scriptului. (Poate sunteţi interesaţi să vedeţi care sunt aceste devize combinate şi să faceţi propriile voastre ipoteze). Oricum, pot

134

ieşi din aceste scheme acţionând astfel încât să contracarez comportamentele determinate de aceşti driveri.

Nu există o legătură directă driver – script pentru „Grăbeşte-te”. Pare a apărea mai frecvent împreună cu un alt driver primar şi să acţioneze pentru a întări acest driver primar.

Propriul driver primar şi proces al scriptului

Aţi notat deja care proces al scriptului vi se potriveşte mai bine, cât şi driverul vostru primar. Cele două corespund descrierii noastre de mai sus?

Şi dacă nu corespund? Relaţiile pe care le-am stabilit între driver şi procesul scriptului sunt generalizări şi este posibil să nu vi se aplice. Dar ele s-au dovedit fiabile în mii de cazuri studiate. Dacă par a nu vi se potrivi, revizuiţi-vă opinia referitoare la driver şi procesul scriptului. După experienţa noastră, motivul cel mai frecvent al unei aparente nepotriviri este acela că persoana nu şi-a identificat în mod clar driverul primar.

Driveri şi poziţia de viaţă

Plecând de la exemplele date în secţiunea „driveri şi tipuri de procese ale scriptului”, observaţi că driverii în contrascript au o implicaţie specială în ceea ce priveşte poziţia de viaţă.

Mesajul Parental este „Eşti OK dacă... eşti perfect, îmi faci pe plac...”Când sunt în script şi ascult mesajul Parental din starea de Copil Adaptat,

poziţia mea este: „Sunt OK atât timp cât sunt perfect, fac plăcere celorlalţi...” Spunem că driverii reflectă o poziţie OK condiţionată.

Cele cinci permisiuni

Pentru fiecare driver există un antidot numit permisiune3. Dacă aţi avut noroc, părinţii v-au dat câteva. Dacă nu, o puteţi face voi. Le-am întâlnit pe toate în capitolele precedente. Iată-le rezumate aici:

DRIVER PERMISIUNE1

Fii perfect Eşti bine aşa cum eştiFă plăcere celorlalţi Fă-ţi plăcereFii puternic Fii deschis şi exprimă-ţi dorinţele.Fă eforturi Fă-oGrăbeşte-te Ia-ţi timpul de care ai nevoie.

1 Allower (n.t.).

135

De fiecare dată când abandonaţi conştient un comportament generat de un driver şi îl înlocuiţi cu un comportament liber, vă acordaţi permisiunea într-o manieră nonverbală.

Puteţi să vă repetaţi această permisiune înainte de a adormi sau la trezire. Scrieţi-o pe o foaie mare de hârtie, aşezată la vedere.

Atenţie: Dacă începeţi să resimţiţi disconfort sau sentimente negative acordându-vă permisiunea, daţi-vă un timp. Poate că starea de disconfort vă semnalează faptul că comportamentul contrascriptului maschează o decizie mai profundă din script. Este de dorit să o descoperiţi şi să o dezamorsaţi înainte de a vă continua demersul abandonării comportamentelor generate de driver.

Originea driverilor

De ce sunt doar cinci driveri? De ce sunt identici, indiferent de cultură, vârstă, educaţie? De ce fiecare este însoţit mereu de mesajul specific din contrascript? Nimeni nu o ştie.

Taibi Kahler emite astăzi ipoteza că driverii sunt în parte rezultatul a ceva ce este „înnăscut” în acelaşi timp cu ceva „dobândit”4. După Hedges Capers, pot fi considerate ca strategii de supravieţuire a micuţilor, în cursul elaborării scriptului5. Acest lucru poate explica aspectul lor „automat”.

Alţi teoreticieni sugerează că cei cinci driveri sunt devize pe care copilul le aude formulate pentru prima oară de către părinţi în timp ce sunt învăţaţi să folosească oliţa.

Dar aceste ipoteze sunt astăzi încă în stadiu de ipoteze. Una dintre cele mai importante provocări actuale pentru cercetarea AT este aceea de a găsi o explicaţie convingătoare pentru originea comportamentelor generate de driveri.

Miniscript

Driverii reflectă o poziţie OK condiţionată şi sunt manifestări ale mesajelor contrascriptului. Ca şi celelalte contrainjoncţiuni, driverii pot juca acelaşi rol ca şi scriptul, de protecţie împotriva unor decizii mai grave luate în faţa injoncţiunilor.

Această funcţie poate duce către două direcţii. Atât timp cât sunt sub influenţa unui driver, cred că „sunt OK atât timp cât...sunt perfect, produc plăcere celorlalţi, etc”. Atât timp cât pot continua să mă supun comenzii din contrascript (driverului), cred că nu sunt obligat să mă supun injoncţiunii. Totuşi, există momente când nu am destulă energie să mă menţin în driver. În aceste momente nu sunt destul de perfect, nu fac destulă plăcere, etc., pentru a-mi satisface Părintele interior şi atunci, în termenii credinţelor scriptului, sunt obligat să ascult injoncţiunea. Făcând asta, trăiesc un sentiment negativ, reluând decizia primitivă pe care am luat-o faţă de injoncţiune.

De fiecare dată când derulez această secvenţă, rejoc scriptul în miniatură şi îl întăresc.

Este un proces pe care Taibi Kahler l-a reprezentat într-o diagramă intitulată miniscript, reprezentată în Figura 16.1.6

136

Poziţia 1: driverSecvenţa miniscriptului începe întotdeauna cu un driver. În timp ce aud

interior acest mesaj din contrascript, manifest la exterior comportamentul corespunzător. Aceasta poate dura între jumătate de secundă si şapte secunde.

Când mă supun driverului nu simt nici o emoţie, dar cred, din starea de Copil Adaptat, că sunt OK atât timp cât mă supun.

Există două soluţii posibile. Pot reuşi să fac suficiente eforturi sau să mă grăbesc suficient, etc., pentru a satisface exigenţele Părintelui meu interior. În acest caz, sfârşesc comportamentul generat de driver şi trec fie la un comportament din afara scriptului, fie la un alt driver.

Însă, pot să nu am suficientă energie pentru a mă conforma acestui ordin şi să nu satisfac condiţia impusă de Părintele interior pentru a fi OK. Această protecţie condiţionată fiind suprimată, cred că trebuie să ascult injoncţiunea de care mă protejam.

Pe diagrama miniscriptului, acest lucru este semnalat printr-o mişcare din driver (poziţia 1) către una dintre celelalte trei poziţii. Spunem că trec din driver către poziţia următoare.

Pozitia 2: mesaj inhibitorImaginaţi-vă că, fiind foarte mic, am luat decizia complexă „E OK pentru

mine să aparţin, atât timp cât sunt perfect.” Sunt la o petrecere. În timp ce vorbesc cu oamenii intru şi ies din „Fii perfect”, dar în timp, energia cheltuită

137

pentru a controla ceea ce se întâmplă se reduce şi încep să mă bâlbâi pronunţând unele cuvinte sau spun ceva care-i face pe oameni să râdă.

În acest moment, trec din „Fii perfect” într-o altă poziţie. Interior, mă judec: „Nu am reuşit să fiu perfect, aşa că nu sunt OK, deci orice aş face nu pot aparţine acestui grup.” În timp ce reiau vechea decizie de a nu aparţine, am un sentiment de neadecvare, trăit pentru prima dată în copilărie, când am luat această decizie.

În termenii miniscriptului, injoncţiunea pe care o ascult când trec din driver în poziţia 2 poartă numele de mesaj inhibitor. Poate fi oricare dintre cele douăsprezece injoncţiuni, în funcţie de conţinutul scriptului personal. Acest termen de mesaj inhibitor serveşte şi pentru a desemna poziţia 2.

Trecând de la driver la mesajul inhibitor, schimb poziţia de viaţă. În loc de poziţia din driver „Sunt OK dacă...” trec la „Eu nu sunt OK, tu eşti OK.”

Reluând decizia primitivă pe care am luat-o în raport cu injoncţiunea, retrăiesc acelaşi sentiment de rău din copilărie – un sentiment parazit. Sentimentul parazit specific pe care îl simt va depinde de conţinutul propriului script. Toate sentimentele parazite ale Poziţiei 2 vor reflecta poziţia de viaţă Eu- Tu+. Unele exemple apar în Figura 16.1.

Poziţia 3: acuzatorulSă presupunem că în trecut am decis că mă voi simţi mai bine acuzându-i

pe alţii de a nu fi OK, decât să mă acuz pe mine. În acest caz, trec foarte repede la poziţia 3 a miniscriptului, aceea de acuzator, în care poziţia de viaţă este: „Eu sunt OK, tu nu eşti OK.” Şi astfel, simt un sentiment parazit corespunzător acestei poziţii de viaţă. De exemplu, în timpul petrecerii, în momentul în care încep să mă bâlbâi mă voi simţi agasat de ceilalţi pentru că au aerul că nu mă înţeleg.

Când Taibi Kahler a conceput iniţial modelul miniscriptului a denumit această poziţie „Copilul Răzbunător”. Cu toate acestea, poziţia de viaţă Eu+ Tu- poate fi exprimată din punct de vedere funcţional pornind atât din Părintele Critic negativ, cât şi din Copilul Adaptat negativ, aşa că numele revizuit de „acuzator” este mai potrivit.

Pozitia 4:disperareDacă experienţele din fragedă copilărie m-au dus la concluzia: „Nu sunt OK,

dar nici tu!” pot trece în poziţia de viaţă Eu- Tu- în cursul secvenţei miniscriptului. Ajung în poziţia 4 - aceea a disperării. Pot ajunge la această poziţie direct, pornind din poziţia 2 sau făcând un ocol prin poziţia 3.

Aici, sentimentele mele parazite vor fi în armonie cu credinţa mea că viaţa este inutilă. Voi fi disperat, fără ajutor, fără speranţă sau încolţit. Dacă voi trece în această poziţie de disperare în cursul conversaţiei mele mondene, voi lua un aer abătut şi îmi voi spune: „Ei, ce rost are? Nu voi reuşi niciodată să mă înţeleg cu oamenii. Şi apoi, ei nu mă înţeleg.”

În versiunea originală a lui Kahler, poziţia 4 se numea „beneficiul final al miniscriptului”. Noi preferăm numele de „disperare” deoarece, pentru marea majoritate a oamenilor, nu este poziţia „finală”. Pot sfârşi secvenţa miniscriptului, oprindu-mă la poziţia de acuzator sau de inhibiţie. Dacă am avut o şansă cu

138

părinţii sau dacă am rezolvat problemele scriptului în terapie, rareori depăşesc stadiul de driver.

Deplasări în interiorul miniscriptului

Teoria miniscriptului nu prevede o secvenţă specifică privind trecerea dintr-o poziţie în alta. Fiecare persoană are propriile sale scheme. De exemplu, una dintre schemele mele favorite este de a trece prin „Fii perfect” şi a mă simţi imediat iritat. Trec direct în poziţia de acuzator. După ce am rămas suficient în script, trec sistematic în driver timp de o jumătate de secundă, apoi revin la un comportament din afara scriptului.

Pentru colegul meu, schema sa obişnuită constă în a trece din „Fă plăcere celorlalţi” în poziţia mesajului inhibitor, în care trăieşte un sentiment parazit de inadecvare. Uneori trece din poziţia 2 în poziţia 4, în care trăieşte un sentiment de lipsă de speranţă şi de a nu fi iubit. Trăieşte aceste sentimente un moment, apoi revine la inadecvare şi în sfârşit iese din miniscript, trecând puţin prin „Fă plăcere celorlalţi”.

Cele 4 mituri

Taibi Kahler sugerează că există patru mituri care susţin driverii şi sentimentele parazite7 şi care formează două perechi. Unul dintre elementele fiecărei perechi provine din Părinte şi celălalt este răspunsul Copilului.

Adoptând driverul, aud vocea Părintelui Grijuliu negativ care spune: „Pot face să te simţi bine, dacă gândesc pentru tine.” Iată primul mit.

Copilul Adaptat răspunde: „Poţi face să mă simt bine, gândindu-te pentru mine.” Şi în timp ce cred în acest al doilea mit, menţin starea OK condiţionată.

Pot trece din driver într-un sentiment parazit şi atunci aud o voce interioară venind din Părintele Normativ negativ, care îmi divulgă cel de-al treilea mit: „Pot face să te simţi rău prin ceea ce îţi spun.”

Trecând în Copilul Adaptat negativ, produc un ecou al acestui mesaj, care este cel de-al patrulea mit. Încep să cred că: „Poţi să mă faci să mă simt rău prin ceea ce îmi spui.”

Când adoptăm driveri şi sentimente parazite în comunicarea cu ceilalţi, reproducem aceste credinţe mitice. Să presupunem că tu şi cu mine avem o dispută. Eu ţip: „Ei drace! Acum, din cauza ta sunt supărat!” În acest moment mă aflu în cel de-al patrulea mit: „Ceilalţi pot, prin ceea ce spun, să mă facă să mă simt rău.”

În realitate, nu există nici o modalitate ca acest lucru să se producă. Eu sunt responsabil pentru sentimentele şi actele mele. Este adevărat că eu am reacţionat la ceea ce mi-ai spus, simţindu-mă supărat, dar nu tu m-ai făcut să mă simt supărat. Dacă voiam, puteam să fiu amuzat, surprins, speriat, excitat.

Tu, pe de altă parte, ai putea crede că „m-ai iritat”. Poate că ai dorit să fiu iritat, dar nu puteai să mă faci să mă simt astfel. Puteai să mă inviţi foarte tare, dar eu sunt cel care decid dacă voi da curs sau nu acestei invitaţii.

139

Schema miniscriptului vostru

Evocaţi situaţii recente în care aţi reacţionat la stres printr-un sentiment disconfortabil.

În imaginaţie, retrăiţi fiecare dintre aceste situaţii până în momentul în care aţi început să aveţi acest sentiment. Nu este nevoie să îl trăiţi din nou. Pentru fiecare situaţie, verificaţi-vă răspunsurile la întrebările următoare:

Sub influenţa cărui driver vă aflaţi?Care era poziţia voastră la debutul miniscriptului? Care era sentimentul

parazit pe care l-aţi trăit?Aţi trecut în poziţia 2 sau 3 a miniscriptului? Dacă da, ce sentiment parazit

aţi trăit?După ce aţi examinat mai multe situaţii, determinaţi dacă aţi trecut apoi la

una sau la mai multe dintre schemele tipice de mişcare în cadrul miniscriptului.Vreţi să schimbaţi vreunul dintre acestea? Dacă da, puteţi să o faceţi

plecând din oricare punct; la început veţi avea nevoie de puţin antrenament.Obişnuiţi-vă să identificaţi semnele care vă semnalează driverii, în

momentul când se manifestă. Odată această capacitate obţinută, „sesizaţi” comportamentul generat de acest driver, în momentul în care începeţi să-l manifestaţi. Printr-o decizie adultă, abandonaţi-l şi comportaţi-vă într-o manieră corespunzătoare permisiunii.

Dacă notaţi indicaţiile care îl semnalează fără dubiu, îi veţi da curs şi veţi începe să trăiţi un anume disconfort. În momentul acesta, înlocuiţi acest sentiment, printr-un sentiment pozitiv, la alegere. Puteţi face acest lucru în orice moment.

De fiecare dată când alegeţi să daţi curs unei permisiuni în locul unui driver, lucraţi pentru o ştergere progresivă, în viitor, a schemei miniscriptului vostru. Faceţi acest lucru de câte ori alegeţi să vă simţiţi bine în loc de a trăi un sentiment parazit.

Vă vine greu să credeţi că cel de-al treilea şi cel de-al patrulea mit sunt mituri în realitate? Aşa cred cei mai mulţi oameni. Dacă este şi cazul vostru, luaţi o hârtie şi un creion şi notaţi toate metodele prin care o persoană poate face rău alteia, prin cuvinte.

Dacă credeţi că aţi găsit una, puneţi-vă o altă întrebare: persoana căreia i-am vorbit, putea alege să simtă cu totul alt sentiment? Dacă răspunsul este da, atunci nu l-am putut face pe celălalt să simtă ceva particular.

În acest exerciţiu nu este vorba despre o agresiune fizică. Dacă cineva mă loveşte cu o cărămidă, este evident că mă voi simţi rău. Dar cuvintele nu sunt cărămizi.

140

Partea a V-aSĂ FACI LUMEA SĂ SE ÎNCADREZE SCRIPTULUI

Pasivitatea

Capitolul 17 DESCONSIDERARE2

Pe măsură ce viaţa mea se derulează, am în permanenţă probleme cu care mă confrunt. Cum să traversez strada fără să fiu lovit? Cum să duc la bun sfârşit lucrul care mi-a fost încredinţat? Cum să reacţionez faţă de o manifestare călduroasă sau agresivă din partea celorlalţi?

De fiecare dată când sunt confruntat cu o problemă, am două opţiuni. Pot folosi toată capacitatea de adult pentru a gândi, simţi şi acţiona pentru a rezolva problema sau pot trece în script.

Alegând a doua opţiune, încep să percep lumea astfel încât să se potrivească cu deciziile pe care le-am luat în copilărie. Fără îndoială, voi şterge din conştiinţă unele aspecte ale situaţiei reale. În acelaşi timp, voi supraevalua alte aspecte ale problemei în cauză, sub aspect gigantesc. În loc de a acţiona pentru a rezolva problema, voi conta pe „situaţia magică” propusă de scriptul meu. Sper, din starea de Copil, că funcţionând această magie, voi putea manipula lumea pentru a primi soluţia. În loc de a fi activ, devin pasiv.

În acest capitol, vom examina contrastul între pasivitate şi rezolvarea problemelor. Această parte a teoriei AT este cunoscută sub numele de teoria schiffiană sau cathexis, după numele „familiei Schiff”, care a dezvoltat-o iniţial şi al Institutului Cathexis, pe care aceştia l-au fondat. Ei au definit pasivitatea ca fiind „maniera prin care oamenii nu fac ceva sau nu o fac eficient”1.

Natura şi definiţia desconsiderării

Desconsiderarea se defineşte ca o ignorare inconştientă a unei informaţii utile pentru rezolvarea unei probleme2.

Imaginaţi-vă că sunt într-un restaurant aglomerat. Mi-e sete şi-mi spun că aş dori să beau un pahar cu apă. Încerc să-i atrag atenţia chelnerului. Nu reuşesc. Îi fac semn din nou. Nimic.

În acest moment trec în script. Fără să-mi dau seama, încep să reiau acel episod din copilărie în care am strigat-o pe mama şi ea nu a venit. Pun figura 2 Discount (n.t.).

141

mamei pe figura chelnerului care nu reacţionează. În acelaşi timp încep să mă comport, să simt şi să gândesc ca şi cum aş fi mic. Sunt posomorît şi mă simt fără putere. Îmi spun „La ce bun! Oricât aş încerca, nu va veni!”

Pentru a ajunge la această concluzie, trebuie să las deoparte anumite informaţii despre realitatea de moment. Am desconsiderat mai multe opţiuni pe care la am ca adult şi pe care nu le aveam când eram copil. Aş putea să mă ridic, să merg către el şi să-i strig în ureche. Aş putea să merg la masa de alături, să cer carafa şi să-mi torn un pahar cu apă. Dacă aş face aşa, aş fi activ în rezolvarea problemei în loc de a fi pasiv.

Unul dintre prietenii mei este cu mine la restaurant. Văzând că chelnerul nu reacţionează la semnele mele, devine mânios, bombănind: „E evident, acest tip este complet incapabil. Dacă ar depinde de mine, l-aş concedia!”

Şi prietenul meu a intrat în script, dar în copilărie el a ales poziţia „Eu+Tu-“, în timp ce eu am ales „Eu-Tu+”. El a desconsiderat capacitatea chelnerului de a răspunde cererii mele. Ca şi mine, el este pasiv. Faptul că rămâne la masă şi bodogăne în legătură cu serviciul nu ajută cu nimic pentru ca eu să obţin paharul cu apă.

Exagerarea3

Fiecare desconsiderare este acompaniată de o exagerare a unui aspect al realităţii. Expresia „Să faci din ţânţar, armăsar” descrie bine acest tip de distorsiune. La fel cum un aspect al situaţiei este şters sau minimalizat prin desconsiderare, un alt aspect este umflat fără măsură, prin exagerare.

În timp ce stăteam la restaurant, fără putere, deoarece chelnerul nu-mi aducea un pahar cu apă, nu am desconsiderat doar opţiunile pe care le aveam, dar în mod egal i-am acordat acestuia o putere pe care nu o are, puterea de a determina dacă eu voi avea sau nu un pahar cu apă.

Când prietenul meu a desconsiderat competenţa chelnerului, el a exagerat de asemenea, şi şi-a arogat rolul de judecător şi de jurat atât timp cât nu avea nici o probă tangibilă şi nu fusese servit.

Revedeţi o situaţie recentă care s-a terminat nesatisfăcător pentru voi. Este vorba despre o problemă nerezolvată.

Când o evocaţi, identificaţi acum aspectul sau aspectele realităţii pe care le-aţi desconsiderat. Aţi fi putut acţiona diferit? Aţi neglijat cumva capacitatea altuia de a acţiona într-un anumit fel? Aţi fi avut resurse disponibile în această situaţie, pe care nu v-aţi gândit să le utilizaţi?

Identificaţi un moment în care aţi exagerat? Ce aspecte privitoare la voi, la alţii sau despre situaţie aţi exagerat?

Dacă sunteţi într-un grup în care aveţi un prieten dispus să vă ajute, cereţi-i să vă dea o altă opinie asupra răspunsurilor voastre. De obicei ne este mai uşor să identificăm desconsiderarea şi exagerările celorlalţi decât pe ale noastre.

Chiar dacă obţineţi sau nu un răspuns imediat la aceste întrebări, ţineţi în minte această

situaţie nerezolvată. Vă poate folosi ca referinţă în timpul discuţiilor ulterioare.

3 - grandiosity (n.t.).

142

Cele patru comportamente pasive

În timpul desconsiderării, îmi ţin un discurs interior. De aceea, desconsiderarea nu este observabilă. În măsura în care nu-mi citiţi gândurile, vă este imposibil să ştiţi dacă desconsider, doar dacă nu mă exprim sau nu acţionez astfel încât să relev acest lucru.

Există patru tipuri de comportamente care indică fără dubiu că o persoană desconsideră. Iată cele patru tipuri de comportamente pasive:

A nu face nimicSupraadaptareaAgitaţiaIncapacitarea sau violenţa.

A nu face nimic

Membrii unui grup de AT sunt aşezaţi în cerc. Conducătorul spune: „Să facem un tur şi fiecare să spună ce i-a plăcut şi ce i-a displăcut în şedinţa de azi. Dacă cineva nu vrea să se exprime, este OK să spună - Mă abţin.”

Exerciţiul începe. Fiecare face un comentariu pozitiv sau negativ. Unul sau doi spun „Mă abţin”.

Apoi vine rândul lui Norman. Linişte. Ceilalţi aşteaptă să spună ceva, dar el nu spune nimic. Rămâne aşezat, tăcut şi imobil, cu ochii pierduţi. În măsura în care pare că nu vrea să exprime un comentariu pozitiv sau negativ, vecinul său aşteaptă să spună „Mă abţin”, dar el nu spune nimic. Continuă să stea aşezat ca şi cum ar fi mut.

Norman manifestă un comportament pasiv care se numeşte a nu face nimic. În loc de a-şi folosi energia pentru a rezolva o problemă, o utilizează pentru a împiedica acţiunea. Cel care manifestă acest comportament se simte rău şi se vede incapabil de a gândi. Desconsideră capacitatea sa de a face ceva în această situaţie.

Supraadaptarea

Amy intră în casă după o zi grea de lucru. Soţul ei, Brian, stă şi citeşte ziarul. Ea aruncă un ochi în bucătărie şi vede vraful de vase nespălate. „Bună seara”, spune Brian. „Sper că ai avut o zi bună. E ora potrivită pentru o cafea, nu?” Amy îşi scoate mantoul şi merge direct în bucătărie, unde spală farfuriile şi face cafeaua.

143

Nici unul dintre ei nu remarcă că soţul nu i-a cerut nici să spele vasele, nici să facă cafeaua. Nici Amy nu a întrebat dacă Brian vrea ca ea să le facă. Cu atât mai puţin, ea nu şi-a pus problema dacă vrea să le facă sau dacă ar fi vrut să le facă el.

Comportamentul pasiv al soţiei este o supraadaptare. Când cineva adoptă acest comportament, se supune credinţei din Copil în legătură cu dorinţele celorlalţi. O face fără a verifica care sunt în mod real dorinţele lor şi care sunt propriile dorinţe. Persoana supraadaptată, spre deosebire de cea care nu face nimic, se vede capabilă de „a gândi” în cadrul pasivităţii sale, dar „gândirea” sa provine dintr-o contaminare.

Cineva supraadaptat va fi deseori privit de ceilalţi ca serviabil, adaptabil şi înţelegător şi, în consecinţă, supraadaptarea este deseori valorizată de oamenii cu care persoana este în relaţie. Din cauza asta şi deoarece persoana în cauză are aerul de a gândi, supraadaptarea este cel mai greu de identificat, dintre cele patru comportamente pasive.

În cadrul supraadaptării, persoana desconsideră capacitatea sa de a acţiona în funcţie de propriile alegeri. În loc de asta, persoana se pliază pe ceea ce crede că sunt dorinţele celorlalţi.

Agitaţia

La curs studenţii îşi ascultă profesorul. Adam stă în fundul sălii. Profesorul vorbeşte puţin cam încet şi lui Adam îi este dificil să-l audă. Pe măsură ce cursul avansează, îi este din ce în ce mai greu să urmărească subiectul tratat de profesor. Lasă stiloul şi începe să bată cu degetele în pupitru. Dacă am putea vedea sub masă, am vedea că începe să bată şi din picior. Adam manifestă agitaţie. În acest comportament pasiv, persoana desconsideră capacitatea sa de a reacţiona pentru a rezolva problema. Se simte foarte rău şi se angajează într-o activitate fără ţel şi repetitivă, pentru a încerca să-şi elibereze disconfortul. Energia este canalizată către agitaţie şi nu către o acţiune de rezolvare a situaţiei. În acest timp, nu crede că este capabilă de a gândi.

Dacă Adam ar utiliza Adultul decontaminat, ar putea pur şi simplu să-i atragă atenţia profesorului şi să-i ceară să vorbească mai tare. În această situaţie, bătutul din degete şi din picior nu servesc la rezolvarea problemei.

Multe comportamente răspândite relevă agitaţia: roaderea unghiilor, fumatul, trasul de păr, bulimia sunt doar câteva exemple.

Incapacitarea sau violenţa

Betty se apropie de 40 de ani. Este cea mai mică dintre două fiice şi trăieşte încă acasă cu mama sa bătrână, de care se ocupă. În ciuda vârstei, bătrâna doamnă este foarte sănătoasă. Într-o zi, Betty cunoaşte un bărbat şi se îndrăgosteşte. Fericită, îşi anunţă mama că are intenţia de a se muta să trăiască cu el şi poate chiar să se căsătorească.

144

Câteva zile mai tîrziu, mama începe să aibă ameţeli şi cade la pat. Doctorul nu găseşte nimic organic, dar Betty începe să se simtă vinovată din cauza intenţiei sale de a pleca.

Comportamentul pasiv al mamei se numeşte incapacitare. Persoana devine incapabilă din punct de vedere fizic. Desconsiderând capacitatea sa de a rezolva o problemă, ea speră, din starea de Copil, că, aflându-se în această incapacitate, altcineva va rezolva problema în locul său.

Incapacitarea poate lua uneori forma unei afecţiuni somatice, ca în acest caz. Dar se poate manifesta printr-o depresie nervoasă sau prin abuz de droguri sau alcool.

Robert are o dispută teribilă cu amica sa. Părăseşte casa trântind uşa şi rătăceşte pe străzi. Merge în oraş, bea câteva beri. Apoi apucă un scaun şi sparge toate geamurile din bar.

Comportamentul pasiv al lui Robert este violenţa. Ar putea părea ciudat să vorbim despre violenţă ca şi comportament „pasiv”. Dar este pasiv, deoarece nu vizează rezolvarea problemei prezente. Când Robert sparge geamurile nu face nimic pentru a rezolva divergenţele cu prietena sa.

Putem considera incapacitarea ca violenţă dirijată către sine. Atât în incapacitare, cât şi în violenţă, persoanele îşi desconsideră capacitatea de a rezolva problema. Eliberează un bufeu de energie contra propriei persoane sau contra celorlalţi, în încercarea disperată de a forţa anturajul să rezolve problema în locul lor.

Incapacitarea sau violenţa urmează deseori unei perioade de agitaţie. Când cineva se agită, acumulează energie pe care o eliberează în manieră destructivă, fie incapacitându-se, fie devenind violent.

Reveniţi la situaţia nerezolvată evocată înainte. Identificaţi în ce tip de comportament pasiv aţi fost?

Retrăiţi această scenă şi în momentul în care intraţi într-un comportament pasiv, imaginaţi-vă că rămâneţi în starea de Adult şi că vă folosiţi toată capacitatea de adult de a gândi,

simţi şi comporta pentru a rezolva problema. Cum aţi acţiona diferit?

Desconsiderare şi stările eului

Putem stabili o legătură între desconsiderare şi ceea ce ştiţi deja despre patologia stărilor eului (Capitolul 6).

Desconsiderarea poate releva prezenţa unei contaminări. Adică, atât timp cât desconsider, percep realitatea astfel încât să cadreze cu credinţele scriptului pe care le am în starea de Părinte sau de Copil, credinţe pe care le consider ca fiind Adulte.

Excluderea poate fi o altă formă de desconsiderare. În acest caz ignor anumite aspecte ale realităţii, deoarece neglijez una sau mai multe stări ale eului. Dacă exclud Copilul, nu ţin seama de nevoile, sentimentele sau intenţiile care vin din copilărie şi care de fapt m-ar putea ajuta la rezolvarea problemei actuale. Dacă exclud Părintele, renunţ la regulile şi definiţiile despre lume pe care le-am învăţat de la figurile parentale, care, la rândul lor, mi-ar fi de folos

145

pentru a rezolva problema actuală. Excluderea Adultului semnifică că desconsider propria capacitate de a evalua, de a simţi şi de a acţiona în reacţie directă la aspectele situaţiei prezente. Cum este de aşteptat, excluderea Adultului este cea mai dăunătoare, în sensul intensităţii desconsiderării.

Desconsiderarea se produce deseori fără a fi vorba despre o patologie a stărilor eului. În acest caz, acest lucru se întâmplă datorită faptului că Adultul nu este informat sau este informat greşit. De exemplu, o femeie obeză decide să facă o cură de slăbire. Nu mai mănâncă pâine, cartofi, aluat şi, în loc de asta, mănâncă nuci şi brânză. De fapt, acestea au mai multe calorii decât alimentele pe care le-a abandonat. Ea desconsideră acest lucru, pentru că nu are această informaţie.

În termenii stărilor funcţionale ale eului, desconsiderarea poate fi identificată clar. De fiecare dată când mă exprim plecând dintr-o parte negativă a unei stări a eului, mă aflu în desconsiderare. Şi de fiecare dată când desconsider, mă exprim plecând dintr-o parte negativă a unei stări a eului. O noţiune o defineşte pe cealaltă.

A spune că „mă exprim plecând dintr-o parte negativă a personalităţii mele” înseamnă că gândesc, simt şi mă comport într-o manieră nefructuoasă, sterilă şi ineficientă. Adică, nu am rezolvat problema. Şi când mă împiedic să rezolv o problemă, mă aflu în desconsiderare.

Identificarea desconsiderărilor

Ştiţi că putem deduce desconsiderarea, care nu este observabilă prin ea însăşi, din faptul că persoana manifestă unul sau altul din comportamentele pasive. Există numeroase alte modalităţi pentru a identifica desconsiderarea.

Un comportament manifestat sub influenţa unui driver relevă întotdeauna o desconsiderare. Amintiţi-vă că atunci când manifest un driver, îmi repet interior mesajul scriptic: „sunt OK dacă…fac eforturi, produc plăcere, etc.”, când, de fapt, sunt OK, chiar dacă mă supun sau nu acestor mesaje constrângătoare.

Schiff precizează că anumite disfuncţii ale gândirii indică desconsiderarea. Una dintre acestea este supradetalierea. În timp ce i se pune o întrebare simplă, persoana care se află în supradetaliere, răspunde printr-o tiradă de detalii sâcâitoare. Suprageneralizarea este inversul. Persoana exprimă opinii în termeni globali şi generali: „Ei bine, problema mea este uriaşă. Oamenii mă urmăresc. Totul mă dărâmă.”

În partea a VI-a, vom vedea sentimentele parazite, jocurile şi comportamentele din triunghiul dramatic.Toate aceastea confirmă de asemenea prezenţa desconsiderării.

Indicaţii verbale

O artă a AT este aceea de a identifica desconsiderarea ascultând cuvintele pe care le folosesc oamenii. În exemplele pe care le-am dat în acest capitol, am

146

ales cuvintele care marchează clar că persoanele desconsideră. În conversaţia cotidiană, indicaţiile verbale ale desconsiderării sunt mai subtile.

În teorie, ceea ce vom asculta este simplu. Ştim că persoana care vorbeşte desconsideră deoarece o informaţie despre realitate este distorsionată sau ignorată. În practică, discursul cotidian este realmente plin de desconsiderări la care nu mai suntem sensibili. Avem nevoie să învăţăm din nou arta de a asculta ceea ce se spune de fapt şi de a verifica realitatea fiecărei declaraţii.

De exemplu, când cineva zice „Nu pot…”, cel mai frecvent desconsideră. Testarea înseamnă să vă întrebaţi: „Bine, pot, fie acum, fie într-un alt moment?”

„Voi încerca să…” este de obicei o desconsiderare, deoarece persoana zice de fapt: „Voi încerca, dar nu voi reuşi.” Există şi alte verbalizări ale driverilor. Desconsiderarea plecând de la „Fii puternic” este extrem de răspândită:

„Ce-mi spui mă plictiseşte.”„Sunt depăşit de această problemă.”„Tocmai mi-a venit în minte un gând.”Uneori, desconsiderarea apare când lipseşte ceva dintr-o frază. De

exemplu, o persoană într-un grup AT priveşte ceilalţi membri ai grupului şi spune: „Vreau o îmbrăţişare.” Dar nu spune de la cine. Lasă de o parte informaţia utilă pentru rezolvarea problemei sale - cum să obţină îmbrăţişarea pe care o vrea - şi în consecinţă cererea sa implică o desconsiderare.

Indicaţii nonverbale

Capacitatea de a repera desconsiderarea plecând de la indicaţiile nonverbale este de asemenea importantă. Desconsiderarea este relevată de o inadecvare între cuvintele pronunţate şi semnele nonverbale care le acompaniază. Revedeţi Capitolul 5, unde am definit această indecvare cu termenul incongruenţă.

De exemplu, profesorul întreabă elevul: „Ai înţeles tema pe care ţi-am dat-o?” şi elevul răspunde: „Da, da.” Dar, în acelaşi timp, se încruntă şi se scarpină în cap. Dacă profesorul „gândeşte marţian”, va pune şi alte întrebări pentru a verifica dacă elevul nu desconsideră.

Incongruenţa nu indică mereu o desconsiderare. De exemplu, preşedintele şedinţei se ridică şi spune: „Azi avem multă treabă.” Dar, făcând această declaraţie serioasă, priveşte făcând înconjurul mesei şi zâmbeşte larg. Limbajul său „marţian” spune simplu: „Şi sunt fericit să văd că sunteţi toţi aici.”

Râsul spânzuratului (râsul macabru)4

O indicaţie frecventă pentru desconsiderare este râsul spînzuratului (macabru). Persoana râde spunând ceva ce nu e amuzant:

„Oh! A fost o prostie din partea mea! Ha! Ha!”„Mi-am lovit uşor maşina venind aici, ho ho!”„Hee, hee, hee – o să am ce-i mai bun din el!”

4 Gallows (n.t.)

147

În râsul spânzuratului există o congruenţă între râs şi conţinutul dureros al cuvintelor. De fiecare dată când cineva râde sau zâmbeşte macabru, sau râde pe înfundate sau chicoteşte sau râde gâlgâit invită interlocutorul într-o manieră nonverbală să-i întărească credinţele scriptului. Invitaţia e acceptată la nivel psihologic şi persoanele participă la acest râs al spânzuratului. De exemplu, persoana care spune: „Sunt prost! Ha, ha!” este în script şi-i invită pe ceilalţi să râdă cu ea, „confirmând” astfel credinţa scriptului: „Sunt incapabil de a gândi.”

Reacţia directă faţă de râsul spânzuratului este aceea de a refuza să râzi sau să surâzi împreună cu persoana. Puteţi de asemenea să spuneţi: „Nu e amuzant”, dacă vă aflaţi într-o situaţie care vă permite să o faceţi.

Aţi practicat deja arta de a „gândi marţian”. Puteţi acum rafina această practică, sesizând semnele nonverbale care relevă desconsiderarea. De fapt, nu este întotdeauna posibil să verifici exact, plecând de la semnele nonverbale emise de cineva, dacă acesta desconsideră sau nu. Dacă pentru voi e important să aflaţi, puteţi să puneţi întrebări pentru a verifica.

Capitolul 18MATRICEA DESCONSIDERĂRILOR

Desconsiderarea are ca rezultat probleme nerezolvate. Deci, dacă ajungem să elaborăm un sistem pentru identificarea naturii şi intensităţii lor, atunci vom avea un instrument puternic pentru rezolvarea problemelor. Acest intrument poartă numele de matricea desconsiderărilor şi a fost pus la punct de catre Ken Mellor şi Eric Sigmund1.

Matricea desconsiderărilor a apărut din ideea că putem clasifica desconsiderările după 3 criterii diferite:

- zona - tipul- nivelul

Zonele de desconsiderare

Există trei zone în care oamenii pot desconsidera: ei înşişi, alţii şi situaţia.În exemplul anterior, la restaurant, unde m-am supărat pentru că chelnerul

nu mi-a adus un pahar cu apă, mă găseam în desconsiderare în raport cu mine

148

însumi. Nu ţineam cont de propria mea capacitate de a acţiona pentru a obţine ceea ce voiam.

Prietenul meu, care s-a înfuriat şi l-a criticat pe chelner, era şi el în desconsiderare, nu doar în raport cu sine, dar şi în raport cu celălalt. Declarând chelnerul „incapabil”, el a şters tot ceea ce, din actele chelnerului, se împotrivea criticii sale.

Să presupunem că, după ce rămâneam abătut un moment, m-aş fi întors către prietenul meu spunând: „Asta-i bună! Nu este just că toţi oamenii ăştia sunt serviţi şi eu nu! Oricum, nu există dreptate în lume, nu-i aşa?” În acest caz, aş fi desconsiderat situaţia.

Tipuri de desconsiderare

Cele trei tipuri de desconsiderare se referă la stimuli, probleme şi opţiuni.Desconsiderarea unui stimul constă în ştergerea percepţiei că s-a întâmplat

ceva. Când eram la restaurant, aş fi putut să-mi interzic să resimt că-mi este sete. Poate că prietenul meu, considerând incapabil chelnerul, nu a „văzut” modul în care acesta a reuşit să servească un număr mare de clienţi, când avea evidenţa în faţa lui.

Persoana care desconsideră o problemă îşi dă seama că ceva se întâmplă, dar refuză să considere că acest lucru poate reprezenta o problemă. Când am simţit că mi-era sete în restaurant, aş fi putut să-i spun prietenului meu: „ce sete mi-e, dar asta e, nu are importanţă”.

Desconsiderând opţiunile, persoana este conştientă că se întâmplă ceva şi că asta constituie o problemă, dar ignoră posibilitatea că poate fi făcut ceva. Este ceea ce am făcut în exemplul iniţial al scenei din restaurant. Când eram aşezat, abătut, ştiind că-mi este sete, eram conştient că setea este o problemă. Dar inconştient, neglijam multiplele opţiuni pe care le aveam, cu excepţia aceleia de a rămâne aşezat, sperând că chelnerul îmi va răspunde.

Nivele (moduri) de desconsiderare

Cei doi termeni, nivel şi mod, sunt interşanjabili, dar „nivel” dă o idee mai clară despre ceea ce înţelegem aici. Cele patru nivele ale desconsiderarii sunt: existenţa, semnificaţia, posibilităţile de schimbare şi abilităţile personale.

Să aplicăm aceste patru nivele manierei de desconsiderare a opţiunilor din exemplul nostru. În prima versiune a scenei, am desconsiderat existenţa opţiunii mele pentru a rezolva problema. Nu am luat în considerare nici măcar posibilitatea de a mă duce să vorbesc cu chelnerul în loc de a-i face semne.

149

Dacă am desconsiderat semnificaţia opţiunilor mele, puteam să-i spun prietenului meu: „Presupun că aş putea să mă duc să-i cer. Dar pariez că, dacă i-aş cere, aceasta nu ar schimba nimic.” Altfel, mi-aş fi dat seama că aş putea face ceva diferit, dar am desconsiderat posibilitatea că acest lucru ar fi avut un alt efect.

Desconsiderându-mi opţiunile la nivelul posibilităţilor de schimbare, aş fi putut spune: „Bineînţeles, aş putea să mă duc la el şi să-l trag de mânecă, dar asta nu se face într-un restaurant.” În acest caz, mi-aş fi permis să fiu conştient că această opţiune există şi că ar fi avut rezultat, însă am ingnorat faptul că oricine ar putea pune în practică această opţiune.

La nivelul abilităţilor personale, eram în desconsiderare spunând: „Ştiu că aş putea merge la el pentru a-i cere apă. Dar nu am curaj.” Aşa, sunt conştient că această opţiune este posibilă şi că se poate întâmpla. Sunt conştient că unele persoane ar putea foarte bine să o utilizeze, dar resping posibilitatea de a o face eu.

Diagrama matricei desconsiderărilor

Această matrice se compune din toate combinaţiile posibile ale tipurilor şi nivelelor de desconsiderare. Obţinem astfel diagrama din Figura 18.1.

MOD TIP

EXISTENŢAT1

stimulilor T2

problemelor

T3 opţiunilor

SEMNIFICAŢIAT2

semnificaţia stimulilor

T3semnificaţia problemelor

T4semnificaţia opţiunilor

POSIBILITĂŢI DE SCHIMBARE

T3variabilitatea stimulilor

T4capacitatea de rezol-vare a problemelor

T5variabilitatea opţiunilor

ABILITĂŢI PERSONALE

T4abilitatea persoanei de a reacţiona diferit

T5abilitatea persoanei de a rezolva proble-mele

T6abilitatea persoanei de a acţiona în funcţie de opţiuni

Figura 18.1 Matricea desconsiderărilor

150

Acest tablou cuprinde trei coloane pentru cele trei tipuri de desconsiderare şi patru rânduri pentru cele patru moduri sau nivele. Formularea menţionată în cele 12 căsuţe rezultate indică combinaţiile tipurilor şi nivelelor de desconsiderare.

Să luăm un alt exemplu pentru a înţelege semnificaţia acestei matrici. Să presupunem că doi prieteni vorbesc. Unul dintre ei este un mare fumător. În momentul în care îşi aprinde o nouă ţigară, se apleacă, imobilizat de un acces de tuse. Prietenul lui îi spune: „Tuşeşti teribil! Îmi fac griji pentru tine. Te rog, încetează să fumezi.” Ce ar răspunde un fumător dacă ar desconsidera cele 12 situaţii din tabel?

Dacă ar desconsidera existenţa stimulului, ar răspunde: „Ce tuse? Nu tuşesc.”

Desconsiderând existenţa problemei, ar zice: „O, nu, e în regulă. Am dintotdeauna tusea asta.“ Îşi permite să conştientizeze tusea, dar şterge posibilitatea că aceasta ar putea fi o problemă pentru el.

Remarcaţi că, făcând acest lucru, fumătorul desconsideră de asemenea semnificaţia stimulului. Desconsiderând posibilitatea ca tusea să fie o problemă, el desconsideră faptul că aceasta poate avea o oarecare semnificaţie pentru el.

Aceasta este indicată în tablou prin săgeata în diagonală care leagă căsuţa „existenţa problemelor” de căsuţa „semnificaţia stimulilor”. Această săgeată indică că una din aceste două desconsiderări o implică mereu şi pe cealaltă.

Toate săgeţile din matrice au această semnificaţie. „T”-urile înscrise sus în stânga5 fiecărei căsuţe indică diferitele diagonale. De exemplu, desconsiderarea existenţei problemelor şi semnificaţiei stimulilor corespunde diagonalei T2.

Să urmărim diagonala inferioară vecină, T3. Să luăm căsuţa superioară dreaptă a diagonalei, în care fumătorul desconsideră existenţa opţiunilor posibile. El ar putea spune: „Ei bine, când fumezi, tuşeşti, ştii? Trăieşti mai puţin, dar trăieşti bine, asta e deviza mea, hahaha!”

Aici, el recunoaşte că tuşeşte şi că tusea sa poate fi o problemă, ştiind că fumatul ucide efectiv oamenii. Dar ignoră posibilitatea că cineva poate face ceva pentru a împiedica acest lucru.

În acest fel, îndepărtează preocuparea privind eventualitatea de a muri din cauza tutunului. El desconsideră semnificaţia problemei. Şi, prin refuzul său de a lua în considerare ce trebuie făcut de către un fumător pentru a nu mai tuşi, desconsideră posibilitatea de a schimba stimulul.

Verificaţi desconsiderările şi observaţi că sunt echivalente şi pentru celelalte diagonale. În T4, fumătorul spune : „Bine, cred că ar trebui să mă opresc. Dar fumez de atât timp, încât cred că dacă m-aş opri acum nu ar mai fi nici o diferenţă.”

În T5, ar zice : „E adevărat, ai dreptate, trebuie să mă opresc, dar nu ştiu cum să o fac.”

În T6 : „Da, sunt câţiva ani de când îmi spun că trebuie să arunc ţigările şi bricheta, dar nu reuşesc.”

O altă caracteristică a matricei este aceea că o desconsiderare în oricare din căsuţele matricei antrenează o alta în căsuţa de mai jos şi din dreapta.5 Top left (n.t.).

151

Să presupunem că cineva desconsideră existenţa unei probleme. În măsura în care nu-şi permite să fie conştient că problema există, el şterge evidenţa că această problemă poate avea o semnificaţie. Nu se gândeşte nici la faptul că el sau altcineva poate rezolva această problemă. El desconsideră deci întreaga coloană care se referă la „probleme”.

Şi, în măsura în care desconsideră existenţa problemei, de ce ar lua în considerare faptul că există opţiuni pentru a o rezolva? Şi deoarece desconsideră existenţa opţiunilor, desconsideră de asemenea toate căsuţele coloanei „opţiuni”.

Şi, în ultimul rând, amintiţi-vă că desconsiderarea existenţei problemei echivalează cu desconsiderarea existenţei stimulilor pe diagonala T2 şi, în consecinţă, şi cele două căsuţe de mai jos, în coloana „stimuli”, vor fi de asemenea desconsiderate.

Rezumând: cineva care desconsideră oricare diagonală desconsideră în mod egal toate căsuţele de mai jos şi din dreapta acestei diagonale.

Reluaţi exemplele privind „fumătorul” şi verificaţi această ierarhie a desconsiderărilor.

Inventaţi o matrice a desconsiderărilor pentru un alt caz imaginar: soţul şi soţia se pregătesc de culcare şi, în acel moment, în camera vecină, bebeluşul începe să plângă. Soţul îi spune soţiei: „Crezi că unul dintre noi trebuie să se ridice să vadă de ce plînge copilul?” Imaginaţi-vă răspunsurile femeii dacă ea ar desconsidera fiecare diagonală a tabelului. Verificaţi dacă se

aplică „ierarhia desconsiderărilor”.

Utilizarea matricei desconsiderărilor

De fiecare dată când o problemă nu este rezolvată, o informaţie utilă rezolvării problemei este lăsată deoparte. Matricea desconsiderărilor ne furnizează un mijloc sistematizat pentru a pune degetul pe informaţia care a fost neglijată. Aceasta furnizează, la rândul său, indicaţii privind acţiunile specifice necesare rezolvării problemei.

Vă amintiţi că dacă cineva desconsideră nu contează care diagonală, acesta desconsideră de asemenea căsuţele situate mai jos şi la dreapta faţă de această diagonală. Aceasta ne dă o indicaţie importantă privind procesele de rezolvare a problemelor. Când o problemă rămâne nerezolvată, în ciuda eforturilor făcute pentru a o rezolva, acest lucru se întâmplă deseori deoarece persoana o abordează la nivelul unei diagonale prea joase în tabel.

Rezultă că folosind matricea ca instrument de rezolvare a problemelor, trebuie să începem prin a căuta desconsiderările începând cu diagonala cea mai de sus. Vom începe deci cu partea cea mai de sus, din stânga, a tabelului. Dacă descoperim o desconsiderare la acest nivel, trebuie să o abordăm înainte de a merge mai jos şi mai la dreapta.

De ce? Deoarece dacă notăm această primă desconsiderare şi dacă încercăm să tratăm o desconsiderare situată mai jos, intervenţia noastră va fi ea însăşi obiectul unei desconsiderări.

Vom ilustra acest lucru revenind la exemplul fumătorului şi al prietenului său preocupat pentru acesta. Să presupunem că tu eşti acest prieten. Auzind

152

tusea teribilă a prietenului tău, îţi spui: „Se va omorî dacă nu va înceta fumatul. Trebuie făcut ceva!” Şi spui cu voce tare: „Îmi fac griji pentru tine! Te rog, încetează fumatul!”

În intervenţia ta, abordezi problema plecând de la diagonala inferioară a tabelului. Problema este dacă fumătorul va decide dacă va pune în practică o acţiune specifică.

Dar să presupunem că fumătorul desconsideră la un nivel mult mai înalt al tabelului, de exemplu la T2. Aceasta înseamnă că el este conştient de tusea sa, dar el nu consideră că acest lucru trebuie să îl preocupe. Nu o percepe ca pe o problemă. În termenii matricei desconsiderărilor, el desconsideră semnificaţia stimulilor şi existenţa problemei.

Este evident că el va desconsidera justeţea a ceea ce îi spui. De ce să investească energie pentru a opri fumatul dacă el ştie că tusea sa nu este o problemă? Neputându-i citi gîndurile, nu ai nici un mijloc de a şti care este nivelul său de desconsiderare, până când nu va răspunde. Remarcaţi aici un punct important: el poate reacţiona plecând de la diagonala superioară unde se găseşte, dar de asemenea plecând de la oricare altă diagonală situată mai jos.

Presupuneţi , de exemplu, că răspunde: „Hmm! Ştiu că ar trebui să mă opresc, dar cred că obişnuinţa fixată, rămâne bine fixată.” Iată o desconsiderare a posibilităţii de rezolvare a problemei, făcându-ne de asemenea să ne gândim că desconsideră şi pe diagonala T4.

Tentaţia pentru tine este de a începe atunci să explici că oamenii pot realmente să oprească fumatul. Dar nu vei opţine nimic. Fumătorul, plecând de la T2 şi fără a-şi da seama, spune: „Şi atunci! Oamenii pot renunţa la fumat. Şi cu ce mă priveşte asta? Tusea mea, oricum nu reprezintă o problemă!”

Acum, să presupunem că vrei realmente să-ţi ajuţi prietenul şi te serveşti de matricea desconsiderărilor într-o manieră sistematică. Vei începe prin a verifica dacă există o desconsiderare la nivelul diagonalei T1: „Îţi dai seama că ai o tuse periculoasă?”

Dacă confirmă că e conştient, vei trece la diagonala următoare, de dedesubt. Vei întreba: „Te nelinişteşte tusea asta?“ Dacă răspunde: „Nu, nu prea!”, vei identifica desconsiderarea la nivelul T2. Asta îţi permite să ştii că dacă prietenul tău ia în considerare oprirea fumatului, trebuie să fie mai întâi conştient că tusea sa poate fi o problemă. Trebuie de asemenea să fie conştient că problema îl priveşte.

Utilizaţi această tehnică pentru a analiza exemplul personal al unei situaţii pe care nu aţi rezolvat-o la timpul său.

Începând de sus, din stânga tabelului, verificaţi fiecare căsuţă către în jos, pe fiecare diagonală, până când aţi reperat de unde începe desconsiderarea. Dacă lucraţi într-un grup sau cu un prieten care acceptă, vă va fi util să aveţi o a doua părere.

Priviţi dacă desconsideraţi şi celelalte căsuţe ale diagonalei şi a celei situate dedesubt.Care era zona voastră de desconsiderare? Voi, ceilalţi sau situaţia?Când aţi identificat desconsiderarea, vedeţi din care stare a eului provine. Este o

contaminare? Conştientizaţi aspectul realităţii pe care l-aţi desconsiderat înainte. Dacă aveţi nevoie de

informaţii noi sau mai precise, obţineţi-le.

153

Acum, reveniţi mental la scenă. Când ajungeţi la punctul în care intraţi în desconsiderare, schimbaţi-o printr-o conştientizare deplină a realităţii. Cum acţionaţi, simţiţi, gândiţi acum? În ce

fel aceasta modifică soluţionarea situaţiei?

Matricea desconsiderărilor a fost iniţial elaborată pentru a servi în psihoterapie, dar este un instrument eficace şi pentru a rezolva problemele în organizaţii sau educaţie. În aceste domenii, de asemenea este cunoscut că problemele rămân fără soluţie deoarece sunt abordate plecând de la o diagonală situată prea jos în tabel. Remediul este acelaşi: identificarea informaţiei lăsate de o parte, începerea de sus şi din stânga tabelului şi verificarea descendentă în lungul diagonalelor inferioare. Ţineţi minte faptul că oamenii deseori desconsideră deoarece nu sunt sau sunt prost informaţi, mai degrabă decât faptul că trec în script.

Imaginaţi-vă un profesor de la universitate în faţa studenţilor. Le pune întrebări pentru a verifica dacă au înţeles ultimele cursuri. Spre marea sa nedumerire, ei sunt incapabili să răspundă la cea mai mare parte dintre ele. La sfârşitul cursului, îşi spune: “E simplu, aceşti studenţi nu au învăţat. Ce s-a întâmplat? De ce nu sunt motivaţi?“

Presupunând că studenţii nu au învăţat, el abordează o desconsiderare în zona „alţii”, pe diagonalele T5 sau T6 ale tabelului. El presupune că studenţii, conştienţi de riscurile apărute dacă nu studiază, nu au sentimentul că pot face faţă studiului, sau nu au început să studieze.

Dacă profesorul ar utiliza matricea desconsiderărilor pentru a verifica, ar descoperi că problema este complet diferită. De fapt, în timp ce vorbeşte, el mormăie, şi studenţii nu aud ce spune. Desconsiderarea se situează la nivelul diagonalei T2 din tabel. Pentru a rezolva problema, ar fi de ajuns ca profesorul să vorbească mai tare.

Capitolul 19 CADRU DE REFERINŢĂ ŞI REDEFINIRE

Eu am maniera mea de a percepe lumea şi tu o ai pe a ta, diferită de a mea.

Să presupunem că suntem amândoi în exteriorul unei încăperi, privind în interior şi că descriem ceea ce vedem.

Eu voi spune: „E o încăpere mai degrabă mică, pătrată. Sunt oameni, un covor verde şi perdele maro.”

Tu: „Este o scenă de familie. Atmosfera generală e călduroasă. Sunt mama, tata şi cei doi copii care vorbesc şi râd împreună. Este o cameră mare cu mult spaţiu liber.”

Dacă ar judeca cele două răspunsuri, un observator ar putea crede că noi doi am privit două camere diferite. Dar, de fapt este vorba de aceeaşi cameră. Percepţia noastră este diferită. Dacă am raporta tot ceea ce am văzut, am auzit,

154

am mirosit sau am simţit referitor la interiorul acestei camere, există mari şanse ca ceea ce am perceput să fie diferit.

În plus, este posibil ca noi doi să reacţionăm diferit la această scenă. Poate că eu nu voi simţi nimic special şi mă voi îndepărta după un minut. Poate că tu te vei simţi fericit, vei intra şi vei vorbi cu oamenii din încăpere.

De asemenea, eu şi cu tine suntem diferiţi atât în ceea ce priveşte perceperea scenei, cât şi în maniera de a reacţiona. Cadrul meu de referinţă este diferit de al tău.

Cadrul de referinţă

Cadrul de referinţă este definit de familia Schiff ca „o structură de reacţii asociate care integrează diferite stări ale eului, ca răspuns la stimulii specifici”. Aceasta furnizează individului „un ansamblu global de percepţii, concepte, emoţii şi acţiuni pe care îl utilizează pentru a se defini pe sine, pe alţii şi lumea”1.

Pentru a ilustra mai bine această definiţie formală, Schiff spune că cadrul de referinţă poate fi considerat ca un „filtru al realităţii”. Când amândoi am privit în interiorul camerei, fiecare dintre noi a filtrat anumite părţi ale scenei. De exemplu, eu am remarcat culoarea covorului, dar am filtrat identitatea oamenilor care erau acolo. În cadrul tău de referinţă tu ai făcut invers.

De asemenea, am definit diferit mărimea camerei. Pentru mine era „mai degrabă mică”. Pentru tine era „mare”. Eu am copilărit într-o casă mare, la ţară, în care camerele erau mari. Tu ţi-ai petrecut copilăria într-un apartament în oraş, în care camerele erau minuscule. Deci, definirea unei „camere mari”, pentru fiecare dintre noi, este diferită.

Tu ai adăugat o altă definire: „Atmosfera generală este călduroasă”. Eu nu am definit nici o „atmosferă” şi nici nu am perceput-o ca parte integrantă a scenei.

Să presupunem acum că mă întrebi dacă, în opinia mea, atmosfera era călduroasă. Eu aş răspunde: „Nu, cu siguranţă nu!” Tu te-ai întreba cum pot fi aşa de sec, în dezacord. Membrii familiei nu vorbeau şi râdeau din inimă? Cum poate fi o atmosferă mai caldă decât atât?

Atunci eu spun: „Atmosfera calduroasă? Nu, culoarea covorului nu era potrivită. Pentru asta trebuie un covor roşu sau portocaliu. Şi uită-te la pereţii ăştia gri!” Noi doi, ca şi mulţi alţi oameni, avem modalităţi diferite de a face diferenţierea şi acest lucru are legătură cu cadrul de referinţă. Fiecare am folosit aceleaşi cuvinte, dar semnificaţia pe care le-am dat-o a fost diferită în cadrul meu de referinţă şi al tău.

Cadru de referinţă şi stările eului

Pentru a înţelege mai bine ce este cadrul de referinţă, Schiff a propus să fie considerat ca „o membrană care înveleşte stările eului şi care le leagă între ele”. Percepând lumea în funcţie de cadrul meu de referinţă, unic, îmi formez un

155

ansamblu unic de reacţii ale stărilor eului faţă de lumea pe care o percep. De asemenea, cadrul de referinţă „integrează diferitele stări ale eului”.

Când am privit interiorul camerei, eu am trecut în Adult şi am vorbit despre formele, mărimile şi culorile pe care le vedeam în acel moment. Tu ai intrat în Copil, evocând amintiri fericite din scene de familie asemănătoare, pe care le-ai trăit cu plăcere în copilărie. După ce au avut loc aceste schimbări interne ale stărilor eului, am tranzacţionat unul cu celălalt la exterior, din stările eului alese.

Cadrul de referinţă ne furnizează scheme în care ne integrăm reacţiile stărilor eului şi care ne exprimă personalitatea în întregul ei.

Rolul de Părinte

Starea eului de Părinte joacă un rol foarte important în formarea cadrului nostru de referinţă. Deoarece cadrul de referinţă este constituit din definiţiile despre lume, despre sine şi despre alţii. Cei care ne-au învăţat aceste definiţii pot fi părinţii sau alte figurile parentale. În funcţie de vârsta la care le-am primit, putem să le avem stocate în Părinte (P2) sau în Părintele din Copil (P1).

Fiecare dintre noi posedă un ansamblu unic de definiţii parentale despre ceea ce este bine, rău, just, injust, înfricoşător, uşor, dificil, curat, murdar, cinstit, necinstit, etc. Plecând de la acest ansamblu de definiri, ne formăm opiniile despre noi, despre alţii şi despre lume şi în funcţie de el ne alegem reacţiile în diferite situaţii.

Cadrul de referinţă şi script

Ce relaţie există între script şi cadrul de referinţă? Răspunsul este că scriptul constituie o parte din cadrul de referinţă. Acesta este constituit, în ansamblul său, dintr-un număr mare de definiţii, dintre care unele antrenează desconsiderări şi altele nu. Scriptul este compus din toate definiţiile cadrului de referinţă care antrenează desconsiderări.

Când intru în script, exclud aspectele situaţiei actuale care ar fi utile pentru rezolvarea unei probleme. Desconsider. Făcând asta, repet definiţiile perimate despre mine, despre alţii şi despre lume, care implică aceste desconsiderări.

De exemplu, copil fiind, poate am primit de la părinţi mesaje că sunt incapabil să gândesc. Să presupunem că acum, adult, sunt pe cale de a da un examen. Dacă în acel moment intru în script, încep să-mi repet interior vechea definiţie parentală care spunea: „Eşti incapabil să gândeşti!” Şi fiind de acord cu aceasta, din Copil, accept desconsiderarea propriei mele capacităţi de a gândi şi încep să mă simt inadecvat şi confuz.

Natura şi funcţiile redefinirii

În acest exemplu, realitatea situaţiei spune că sunt capabil să gândesc. Deci, acceptând vechea definire conform căreia sunt incapabil să gândesc, mi-am

156

deformat percepţia realităţii astfel încât să cadreze cu scriptul meu. Acest proces se numeşte redefinire2.

Aţi învăţat în Partea a patra, că copilul ia deciziile din script deoarece acestea îi par a fi cel mai bun mod de a supravieţui şi de a face faţă unei lumi ostile. Odată adult, pot, din Copil, să revin la aceste decizii precoce, deoarece continuu să cred că ele sunt necesare supravieţuirii. Deci, dacă un aspect al realităţii pare a avea legătură cu deciziile mele din script, vreau realmente să mă apăr. Dacă exprimăm aceasta în limbaj schiffian, am spune: când cadrul meu de referinţă este ameninţat, mă apăr împotriva acestei ameninţări, redefinind.

Copil, am acceptat definirea părinţilor mei potrivit căreia eram „incapabil să gândesc”. Am luat această decizie din script deoarece am crezut că era singura modalitate de a supravieţui şi de a-mi satisface nevoile. Acum, adult, când intru în script, reproduc această strategie veche de supravieţuire. Redefinesc realitatea şi desconsider propria mea capacitate de a gândi.

Acest lucru nu mă ajută să rezolv problema, adică de a reuşi la examen. Dar, inconştient, din Copil, mă supun unui scop care pare mult mai important decât examenul: de a mă apăra contra unei catastrofe iminente pe care risc să o produc, dacă pun în cauză definirea părinţilor mei.

Tranzacţii de redefinire

Când redefinesc, acest lucru se petrece în interior. Cum ştiţi, după comportamentul meu exterior, dacă redefinesc sau nu?

Singura indicaţie pe care aţi putea-o vedea sau auzi ar fi desconsideararea. Astfel, semnele desconsiderării sunt manifestările exterioare ale unei redefiniri interioare. Fiecare desconsiderare reprezintă o deformare a realităţii.

În Capitolul 17 aţi învăţat să recunoaşteţi semnele care indică faptul că cineva desconsideră. Pentru redefinire sunt aceleaşi semne. Ştim, de asemenea, că cineva redefineşte când exagerează sau manifestă o tulburare a gândirii, fenomene care însoţesc sistematic desconsiderarea.

Există două tranzacţii specifice care sunt dovezi verbale clare pentru redefinire. Este vorba despre tranzacţia tangenţială şi tranzacţia blocantă.

Tranzacţii tangenţiale

O tranzacţie este tangenţială când stimulul şi răspunsul duc către puncte diferite sau duc către acelaşi punct, dar plecând din perspective diferite.

De exemplu, un terapeut întreabă un membru al grupului: „Cum te simţi?” Şi acesta răspunde: „Ei bine, când am vorbit asta ieri în grup, mă simţeam furios.” Răspunsul său se referă la sentimente, dar din perspectiva de ieri şi nu de azi.

Sau, în timpul unei negocieri salariale, un delegat sindical întreabă: „Ce vreţi din partea noastră astfel încât să cădem de acord?” Şeful personalului

157

răspunde: “Nu suntem deloc satisfăcuţi cu condiţiile propuse până acum.” Problema a trecut de la „a vrea” la „a fi satisfăcut”.

Conversaţia cotidiană este plină de tranzacţii tangenţiale. Când oamenii se află într-o situaţie stresantă, sunt şi mai înclinaţi să redefinească în acest fel. Acest lucru nu este surprinzător, deoarece oamenii încep să perceapă ameninţări împotriva cadrului lor de referinţă. Scopul secret al tangentei este de a-l îndepărta pe celălalt de punctul care constituie ameninţarea. Persoana care este la originea tranzacţiei tangenţiale nu este conştientă că o face.

Deseori, interlocutorul urmează tranzacţia în loc să rămână la subiectul iniţial. Şi poate chiar el să facă o altă tangentă. De exemplu:

Delegatul sindical: „Ce vreţi de la noi pentru a cădea de acord?”Şeful personalului: „Nu suntem deloc satisfăcuţi de condiţiile pe care le-aţi

propus până acum.”D.S.: „Nu, nici noi nu suntem satisfăcuţi cu ceea ce propuneţi voi.”S.P: „Oh! Atunci ce aşteptaţi de la noi, să vă dăm satisfacţie?“D.S: „Ah! Vedeţi, nu cred că voi puteţi să ne daţi ceea ce avem nevoie…”

Când oamenii intră într-un schimb de tranzacţii tangenţiale, fără doar şi poate vor simţi sentimente dezagreabile, deoarece conversaţia lor „nu duce nicăieri” sau „se întoarce în cerc”. La nivel psihologic, este exact scopul căutat. Conversaţiile de acest fel pot dura mult timp. Participanţii au sentimentul că au lucrat din greu şi se simt epuizaţi. La sfârşitul conversaţiei este posibil să nu fi revenit la punctul de plecare, pe care intenţionau să-l abordeze.

Tranzacţii blocante

Într-o tranzacţie blocantă se evită abordarea unei probleme, contestându-i definirea. De exemplu: Terapeutul: „Cum te simţi?”Membrul grupului: „Vrei să spui psihologic sau fizic?“

DS: „Ce vreţi de la noi ca să cădem de acord?“SP: „Vorbiţi despre ceea ce vrem sau despre ceea ce credem că putem

obţine?“

Rareori auziţi schimburi lungi de tranzacţii blocante, deoarece după primul blocaj partenerii încep să emită o serie de argumente detaliate referitoare la definirea problemei. Sau dacă o persoană blochează, este clar determinată şi conversaţia se va opri într-o tăcere uimitoare. La nivel psihologic, scopul tranzacţiei blocante este acelaşi cu cel al tranzacţiei tangenţiale, de a evita tratarea problemei care ameninţă cadrul de referinţă al unuia sau al ambilor participanţi.

158

Într-un grup, formaţi subgrupuri de 3 şi în fiecare dintre ele decideţi cine va fi „clientul”, „consilierul” şi „observatorul”. Clientul alege un subiect. Vorbeşte cu consilierul timp de 3 minute. (Observatorul sau animatorul grupului, dacă este unul, gestionează timpul). Sarcina clientului este de a răspunde tangenţial la tot ceea ce spune consilierul. De câte ori clientul o face, consilierul trebuie să îl urmeze în noul subiect. Scopul clientului este de a stabili un lanţ neîntrerupt de tranzacţii tangenţiale timp de trei minute. Odată timpul expirat, luaţi două minute, astfel încât clientul şi consilierul să-şi împărtăşească experienţele şi pentru ca observatorul să raporteze ce a văzut şi ce a auzit.

Schimbaţi rolurile şi refaceţi exerciţiul până când fiecare îşi joacă rolul. Apoi, refaceţi exerciţiul, cu o variantă: de data asta consilierul nu urmează tranzacţiile

clientului. Acum, de câte ori clientul face o tangentă, consilierul trebuie să găsească mijlocul de a-l readuce la subiectul iniţial. Sarcina clientului este de a-l readuce pe consilier în tangentă. Ca şi înainte, jucaţi toate rolurile.

Acum faceţi un exerciţiu similar din două părţi, utilizând tranzacţii blocante. În prima parte a exerciţiului consilierul îl lasă pe client să îl blocheze. În a doua parte, acesta utilizează toate resursele pentru a evita să fie blocat, în timp ce clientul face eforturi să-l blocheze de fiecare dată. La sfârşit, spuneţi în ce fel experienţa din exerciţiul cu tranzacţiile blocante este diferită de

cea din exerciţiul cu tranzacţiile tangenţiale?

În măsura în care faceţi aceste exerciţii din Adult, schimburile voastre vor fi jocuri de rol de tranzacţii tangenţiale şi blocante, şi nu exemple adevărate de astfel de tranzacţii. Dar acest exerciţiu vă oferă antrenament pentru a repeta şi confrunta tranzacţiile tangente şi blocante pe care oamenii le utilizează fără a-şi da seama.

Capitolul 20 SIMBIOZA

În teoria schiffiană, simbioza se produce atunci când doi sau mai mulţi indivizi se comportă ca şi cum ar fi o singură persoană1.

Într-o relaţie de acest tip, oamenii implicaţi nu-şi folosesc toate cele trei stări ale eului. De obicei, unul dintre ei exclude în mod sistematic Copilul, folosind doar Părintele şi Adultul. Celălalt adoptă poziţia inversă, rămânând în Copil şi excluzând celelalte două stări. Astfel, ei nu folosesc decât trei stări ale eului. Acest lucru este reprezentat în Figura 20.1.

159

Imaginaţi-vă, de exemplu, un profesor cu studenţii săi. Profesorul scrie un exerciţiu pe tablă. Apoi se întoarce către un student şi îl întreabă: „Jim, poţi să ne spui următoarele două etape şi cum ajungi la soluţie?”

Jim nu spune nimic. Rămâne aşezat un moment în linişte, imobil. Apoi începe să-şi agite picioarele şi să se scarpine în cap. Nu spune nimic.

Liniştea se prelungeşte. Ceilalţi studenţi încep să se agite. În sfîrşit, profesorul spune: “Se pare că nu ştii, Jim. Ar trebui să repeţi mai serios. Iată cum se ajunge la soluţie…”. Şi termină exerciţiul.

Jim se relaxează, încetează să-şi agite picioarele şi începe să-şi noteze conştiincios soluţia. În acel moment, profesorul şi studentul au intrat în simbioză. Negîndu-şi propria capacitate de a elabora o soluţie şi manipulînd în secret profesorul pentru a se ocupa de situaţie, Jim şi-a desconsiderat cele două stări ale eului de Părinte şi de Adult.

Profesorul, oferind cu bunăvoinţă soluţia, după ce i-a spus lui Jim că “trebuie” să-şi revadă materia, a intrat în rolul complementar de Adult şi de

160

Părinte. Dacă şi-ar fi permis să folosească resursele Copilului, ar fi realizat că se simte disconfortabil şi nesatisfăcut cu schimbul pe care l-a avut cu Jim. Şi-ar fi folosit intuiţia: “Ei, tocmai am fost păcălit să fac eu toată treaba şi nu-mi place!”. Folosind percepţia din Copil, ar fi putut găsi o modalitate creativă pentru a uşura sarcina lui Jim şi a celorlalţi studenţi, ca să găsească soluţia.

Însă el a exclus sentimentul de disconfort din Copil. L-a înlocuit cu sentimentul de bine pe care îl simte cînd adoptă rolul simbiotic familiar de Părinte şi de Adult.

Şi Jim s-a simţit mai bine cînd s-a destins şi a adoptat rolul familiar de Copil.Acesta este problema cu simbioza. Odată stabilită, partenerii se simt bine.

Fiecare simte că se află în rolul care se aşteaptă de la el. Dar această stare de bine are un preţ: fiecare persoană aflată în simbioză, renunţă la o bună parte din resursele adulte.

În relaţiile cotidiene, oamenii intră şi ies din simbioză. Uneori, o relaţie de lungă durată este simbiotică. Aceasta este situaţia lui Bill şi Betty, un cuplu “tradiţional”. Bill este genul puternic şi tăcut. Mormăie, cu pipa în gură. Atît la bine cît şi la rău, Bill îşi ţine sentimentele în spatele unei feţe de granit. El se ocupă de finanţele casei, dîndu-i soţiei o sumă săptămînală. Cînd trebuie luată o decizie, Bill este cel care o ia şi apoi o anunţă pe Betty.

Betty consideră că rolul ei este acela de a-i face plăcere soţului. Ea este fericită să se supună deciziilor lui şi le spune prietenilor: “Îmi place un bărbat puternic pe care să mă sprijin”. Dacă apare o urgenţă în casă, Betty se pierde, plînge, intră în panică şi îl aşteaptă pe Bill să se întoarcă şi să rezolve problema.

Unii dintre prietenii lor se întreabă cum poate Bill să suporte neajutorarea lui Betty. Alţii se minunează cum poate Betty să aibă o relaţie cu Bill, care este atît de insensibil. Dar, de fapt, căsătoria lor durează de mulţi ani şi pare că va mai rezista mult. Stabilitatea lor constă în faptul că ei se află în simbioză. Bill joacă rolul de Părinte şi de Adult, iar Betty pe cel de Copil. În această simbioză, fiecare “are nevoie” de celălalt. Şi, ca întotdeauna într-o simbioză, stabilitatea se plăteşte cu desconsiderarea parţială a capacităţilor fiecăruia. În timp, fiecare va acumula resentimente datorate acestei desconsiderări, ceea ce va duce la o distanţare între ei.

Dacă sînteţi singuri, găsiţi pe cineva cu care să faceţi acest exerciţiu. Dacă sînteţi într-un grup, aşezaţi-vă cîte doi.

Pentru prima parte a exerciţiului aşezaţi-vă în aşa fel încît să fiţi în contact fizic, sprijinindu-vă unul pe altul. Puteţi să staţi spate în spate, uşor înclinaţi. Sau cu braţele întinse, sprijiniţi-vă în palme, cu picioarele mai în spate, în aşa fel încît fiecare să suporte o parte a greutăţii celuilalt. Odată obţinută această poziţie, de sprijin reciproc, mentineţi-o un timp. Fiţi atenţi la ceea ce simţiţi şi gîndiţi în timp ce faceţi acest lucru, dar nu-i spuneţi încă nimic partenerului.

Apoi, unul dintre voi va face o mişcare pentru a ieşi din această poziţie de sprijin. Faceţi această mişcare suficient de amplă, astfel încît să-i daţi celuilalt sentimentul despre ce s-ar petrece dacă v-aţi desprinde complet. (Nu o faceţi în aşa fel încît celălalt să cadă). Apoi reveniţi la poziţia de sprijin şi celălalt face mişcarea de retragere. Înregistraţi ce simţiţi cînd sînteţi în poziţia de sprijin, în timp ce celălalt se îndepărtează.

Pentru cea de-a doua parte a exerciţiului, stabiliţi contactul astfel încît să vă atingeţi, fiecare suportîndu-şi însă propria greutate. Puteţi să vă atingeţi palmele, rămînînd în poziţie

161

dreaptă, fără a vă sprijini unul de celălalt. Înregistraţi ce simţiţi. Este o diferenţă faţă de ce aţi resimţit în prima parte a exerciţiului?

Acum, faceţi în aşa fel încît unul dintre parteneri să rupă contactul. De exemplu, unul dintre voi, poate coborî mîinile. Înregistraţi ce simţiţi dacă sînteţi cel care rămîne imobil şi celălalt rupe contactul. În ce fel diferă această experienţă de cea din prima parte a exerciţiului?

Apoi, cel care a rupt contactul, îl restabileşte. Refaceţi de mai multe ori acest tip de contact şi de îndepărtare, în timp ce fiecare îşi susţine greutatea.

Refaceţi această secvenţă schimbînd rolurile.

Apoi împărtăşiţi-vă experienţa cu partenerul.

Prima parte a acestui exerciţiu are rolul de a vă “face să simtiţi” simbioza. În timp ce vă sprijiniţi unul pe celălalt, cei mai mulţi dintre voi spun că se simt “bine” sau “susţinuţi”. Unii spun că le este teamă că celalalt se va îndepărta şi vor cădea. Aproape toţi oamenii se tem cînd partenerul se îndepărtează, chiar uşor.

Acest lucru ilustrează un alt aspect al simbiozei. În timp ce unul dintre parteneri simte că celălalt este pe cale să se retragă, caută să se apere contra acestei retrageri. Credinţa sa este următoarea: “Fără celălalt, nu mă voi putea descurca”. Şi în mod paradoxal, această credinţă este cea care dă simbiozei aerul de stabilitate.

Amintiţi-vă de Bill şi Betty, bărbatul puternic şi tăcut şi micuţa sa soţie. Imaginaţi-vă că unele prietene ale lui Betty îi spun despre un grup de femei pe care l-au creat şi o invită să participe. Încetul cu încetul se va simţi rău în rolul de Copil din relaţia simbiotică. Îşi va pune întrebări în legătură cu unele dintre deciziile lui Bill. În loc de a-i face în mod constant plăcere, va începe să-şi facă sieşi plăcere. Va învăţa tehnici pentru afirmarea de sine, pe care le va aplica progresiv cu Bill. Cum va reacţiona Bill, în opinia voastră?

Există mari şanse ca el să încerce totul în tentativa de a o menţine pe Betty în relaţia simbiotică. Fără îndoială, va ignora în mod deliberat sau va ironiza tentativa ei de afirmare. Poate lua un aer de demnitate ultragiată sau se poate înfuria, dacă ea nu îi pregăteşte cina sau nu îi va aduce papucii.

El poate reuşi în tentativa sa de a o readuce pe Betty în simbioză. Sau se poate întîmpla să rămînă singur sau să intre într-un grup sau să facă terapie.

În acest caz, relaţia lor se va schimba şi încet, încet va semăna cu cea ce aţi observat în cea de a doua parte a exerciţiilor în care aţi păstrat contactul unul cu celălalt, dar în care ambii aţi rămas independenţi, în loc de a vă sprijini unul pe celălalt. Unul dintre voi poate rupe contactul, dar amîndoi rămîneţi în picioare. Contactul se poate stabili sau se poate rupe, după voie şi cu toate acestea nimeni nu cade.

Nu există nici o garanţie că te vei simţi mai confortabil în această poziţie de independenţă, decît în cea de sprijin reciproc. De fapt mulţi oameni spun că se simt mai puţin bine în cea de-a doua parte a exerciţiului. Sînt conştienţi că au mai multe opţiuni – mişcare, ruperea sau stabilirea contactului – decît înainte, cînd se sprijineau unul pe celălalt. Este ceea ce se întîmplă cînd două persoane ies dintr-o relaţie simbiotică. Posedă mai multe opţiuni, mai multă supleţe, lucrurile sînt mai puţin previzibile dar nu au nici o garanţie că se vor simţi mai bine la început.

162

Simbioza “sănătoasă” şi simbioza “nesănătoasă”

Există situaţii în care este bine că oamenii se află în simbioză. Imaginaţi-vă că mă trezesc din anestezie, după o operaţie. Mă aflu pe un pat cu rotile, în holul unui spital. Nu prea ştiu bine unde mă aflu, dar ceva ştiu: mi-e rău. În afară de durere, sînt conştient şi de faptul că o infirmieră merge lîngă mine, ţinîndu-mă de mînă şi că îmi spune: “E totul în regulă. Ţine-mă de mînă”.

În acel moment, Părintele şi Adultul meu sînt în concediu. Nu sînt capabil să evaluez problemele în acel moment. Nu am puterea să accesez mesajele părinţilor mei care îmi spuneau cum să am grijă de mine. Fac ceea ce e mai bine pentru mine: regresez şi redevin copil; mi-e rău şi mă las îngrijit.

Infirmiera îmi furnizează doza de Părinte şi de Adult de care am nevoie. Se ocupă de probleme de moment, protejîndu-mă şi liniştindu-mă. Aceasta este treaba ei şi ea se ocupă de asta, adecvat poziţiei ei simbiotice.

În termeni schiffieni, spunem că amîndoi ne aflăm într-o simbioză sănătoasă; care se opune simbiozei nesănătoase, ilustrată prin exemplul dat mai sus în acest capitol. Cînd folosim termenul “simbioză” izolat, ne referim, la o simbioză nesănătoasă.

Cum poate fi stabilită o diferenţiere formală între o simbioză sănătoasă şi una nesănătoasă? O simbioză este nesănătoasă de fiecare dată cînd implică o desconsiderare. În exemplele cu profesorul şi studentul sau cu Bill şi Betty, fiecare partener s-a comportat desconsiderînd realitatea şi a acţionat ca şi cînd nu ar fi disponibile decît trei stări ale eului pentru fiecare cuplu. Invers, cînd pacientul se află pe patul cu rotile, la spital, Părintele şi Adultul său erau nefuncţionale, din cauza traumatismului şi anesteziei. Infirmiera îşi folosea bine Părintele şi Adultul, dar nu era obligatoriu ca ea să-şi desconsidere Copilul, făcînd acest lucru.

Simbioza şi dependenţa normală

Un exemplu referitor la simbioza sănătoasă este cel dintre copil şi părinţii săi. La naştere, bebeluşul este doar Copil. El nu are încă capacitatea de a rezolva probleme şi nici de a se proteja. Aceste funcţiuni trebuie îndeplinite de către părinţi, care îşi utilizează Părintele şi Adultul într-o manieră adecvată. Stan Woollams şi Kristy Huige au propus termenul de dependenţă normală, pentru a descrie simbioza sănătoasă părinte-copil2.

În simbioza sănătoasă, partenerii nu-şi desconsideră niciuna dintre stările eului. Bebeluşul nu are încă un Părinte şi un Adult operaţional, aşa că acestea nu pot fi desconsiderate. Însă părinţii au un Copil şi pentru a evita să intre într-o simbioză nesănătoasă trebuie să-şi asculte nevoile Copilului lor şi să găsească

163

metode pentru a-şi satisface aceste nevoi, chiar dacă sînt ocupaţi cu îngrijirea copilului.

Simbioză şi script

Deci, în relaţia parentală ideală, cel care se ocupă de copil îşi va folosi resursele Părintelui şi Adultului său, într-o manieră adecvată, fără a-şi ignora propriul Copil. Pe măsură ce copilul creşte, părinţii îi dau ceea ce are nevoie, în fiecare stadiu al dezvoltării sale. În fiecare etapă, copilul îşi îmbogăţeşte resursele personale şi are nevoie din ce în ce mai mică de părinţii săi. În situaţia ideală, părinţii îşi încurajează copilul pentru separaţia normală, continuînd să-l sprijine în domeniile în care acesta are încă nevoie.

În cursul acestui proces ideal, simbioza intensă de la început, dintre copil şi mama sa, se rupe progresiv3. Acest lucru duce la faptul că odată copilul devenit adult, cele două părţi se află în relaţie nesimbiotică. Fiecare este capabil să se menţină independent, să stabilească sau să rupă contactul după voie.

Problema este însă că nu există părinţi ideali. Chiar dacă mama şi tata îşi fac bine treaba de părinţi, nici un copil, pe parcursul procesului său de dezvoltare, nu are toate nevoile îndeplinite.

Acest fapt relevă funcţia pe care o are simbioza în script în viaţa adultă. Fiecare simbioză este o tentativă pentru a satisface nevoile care nu au fost satisfăcute în copilărie.

Aşa cum se întîmplă întotdeauna cu comportamentele din script, persoana aflată în simbioză foloseşte strategii depăşite, în tentativa de a-şi satisface nevoile. Aceste strategii reprezintă tot ceea ce a găsit mai bun această persoană în copilărie, dar acum acestea nu mai sînt adaptate vieţii de adult. În simbioză, persoana îşi desconsideră opţiunile adulte şi face acest lucru în mod inconştient.

De fiecare dată cînd intrăm în simbioză, retrăim involuntar vechile situaţii din copilărie în care nu ne-au fost satisfăcute nevoile. Reinstaurăm relaţia din trecut cu unul dintre părinţii noştri sau cu o altă figură parentală şi reproducem această situaţie în încercarea de a-l manipula pe celălalt pentru a ne satisface nevoia rămasă neîndeplinită.

Alegerea poziţiei simbiotice

Puteţi gîndi: “Bine, dacă simbioza reproduce vechile situaţii din copilărie, înţeleg de ce oamenii ocupă poziţia de Copil în simbioză. Dar de ce ar alege poziţia de Părinte?”.

Deoarece unii copii iau foarte devreme decizia următoare: “Rolul de părinte în această familie este inexistent, aşa că cel mai bun lucru ar fi să preiau eu acest rol”. Poate că mamei, din Copil, îi este frică să stabilească limite clare pentru copii săi. În schimb i-a şantajat spunîndu-le: “Dacă faci asta, mă vei răni” sau “Uite! L-ai înfuriat pe tata!”. Acestor copii li s-a cerut să-şi asume responsabilitatea sentimentelor şi stării de bine a părinţilor. Ei pot decide că

164

sarcina lor este de a avea grijă de părinţi, devenind astfel ei înşişi nişte mici părinţi. În viaţa adultă, pot relua această poziţie într-o relaţie simbiotică.

Alţi copii, care îşi percep părinţii ca fiind abuzivi sau opresivi, vor adopta poziţia existenţială “Eu sînt OK, tu nu eşti OK“, imaginîndu-şi că îşi vor putea pune la punct părinţii din poziţia de Părinte. Acest lucru va fi reluat în relaţiile simbiotice din viaţa adultă.

Invitaţii simbiotice

Cînd oamenii se întîlnesc, emit semnale unii altora, referitoare la poziţia pe care vor să o ocupe. Aceste invitaţii simbiotice sînt deseori exprimate nonverbal, prin apariţia unuia dintre cele patru comportamente pasive.

În exemplul de la începutul acestui capitol, Jim a emis invitaţia la simbioză rămînînd aşezat în tăcere şi apoi agitîndu-se. I-a trimis profesorului mesajul ascuns: “Am nevoie ca tu să gîndeşti pentru mine şi să-mi spui cum stau lucrurile”. L-a invitat pe profesor în mod simbiotic să preia poziţia de Părinte şi de Adult, el ocupînd poziţia de Copil.

Continuînd şi terminînd exerciţiul, profesorul a consimţit la nivel psihologic: “Da, ai dreptate. Ai nevoie de mine să gîndesc în locul său şi să-ţi spun cum stau lucrurile”. Facînd acest lucru, el a acceptat invitaţia simbiotică a lui Jim.

Uneori, invitaţia simbiotică, poate fi verbalizată. În acest caz, o persoană manipulează pentru a obţine ceea ce doreşte, în loc să ceară direct. Acest lucru se face în mod subtil. De exemplu, într-un grup de terapie, cineva poate privi în jos, cu un aer abătut şi poate spune: “Am nevoie de o îmbrăţişare”. Pentru ceilalţi membri ai grupului este tentant să-i ofere îmbrăţişarea pe care acesta a cerut-o. Dar, dacă o fac, acceptă o invitaţie simbiotică. Dacă ar fi cerut îmbrăţişarea într-o manieră nonsimbiotică, ar fi trebuit să se uite la o anumită persoană şi să spună: “Vrei să mă îmbrăţişezi?”.

Simbioza competitivă

Dar ce se întîmplă dacă două persoane se întîlnesc şi ambele vor să ocupe aceeaşi poziţie simbiotică? Dacă ambii vor să fie Părinte sau Copil?

Cînd se întîmplă acest lucru, partenerii vor intra în “rivalitate”, în speranţa că vor ocupa poziţia lor favorită în simbioză. De exemplu, aţi auzit acest gen de replici într-un restaurant, în timp ce două persoane se pregătesc să achite nota de plată:

“Ţine-ţi banii, plătesc eu!”“Nu, nu, nici nu poate fi vorba, eu plătesc!”“Insist. Nu mai spune nici o vorbă!”.Aceste tranzacţii au loc un timp, fiecare escaladînd în insistenţa de a plăti.

Fiecare caută să fie Părintele celuilalt. Se află într-o simbioză competitivă, luptîndu-se pentru poziţia de Părinte.

165

Prin natura sa, simbioza competitivă este instabilă. Schimburile de acest tip nu durează mult şi se termină în două moduri posibile. Partenerii se pot despărţi furioşi, trîntind uşile. Sau unul cedează, lăsîndu-i celuilalt poziţia simbiotică dorită şi ocupînd atunci poziţia complementară în simbioză.

De exemplu, discuţia din restaurant se poate termina astfel: unul îi spune celuilalt: “Bine, dacă insişti …”. Şi îşi aranjează portofelul cu o strîngere de inimă. A cedat şi a ocupat poziţia de Copil, lăsîndu-l pe celălalt să se ocupe de el.

Inventaţi un alt exemplu de simbioză competitivă pentru poziţia de Părinte, în care, la sfîrşit, unul cedează şi ocupă poziţia de Copil.

Faceţi o diagramă a tranzacţiilor schimbate în această simbioză. Care au fost poziţiile ocupate în cadranul OK, în mod succesiv de către cei doi parteneri, în cursul competiţiei şi după ce unul dintre ei a cedat.

Inventaţi un exemplu de simbioză competitivă pentru poziţia de Copil, în care, la sfîrşit, unul cedează şi ocupă rolul de Părinte, cu inima îndoită. Faceţi din nou diagrama tranzacţiilor şi analizaţi poziţiile din cadranul OK.

Trasaţi diagrama tranzacţiilor schimbate de Jim şi profesor, în timp ce Jim a emis invitaţia simbiotică şi profesorul a acceptat-o.

Care ar putea fi, în opinia voastră, injoncţiunile şi contrainjoncţiunile importante din

matricea scriptului lui Jim? Dar ale profesorului? Dar ale lui Bill şi ale lui Betty?

Simbioza de ordinul doi

În anumite relaţii simbiotice, sub prima simbioză exist[ şi o a doua, aşa cum apare în Figura 20.2.

Această simbioză se numeşte simbioza de ordinul II, deoarece se produce în structura de ordinul II a stării eului de Copil.

Relaţiile în cupluri, cum ar fi cel dintre Bill şi Betty, implică deseori simbioza de ordinul II. La prima vedere, pare evident că Bill ocupă poziţia Părinte–Adult, în simbioza lor, în timp ce Betty ocupă poziţia de Copil. El se ocupă de problemele practice, ea se supune şi exprimă sentimentele. La nivelul simbiozei de ordinul I, aşa stau lucrurile. Bill reproduce decizia precoce: “Singura modalitate de a face faţă situaţiei este de a mă ocupa de toţi, inclusiv de mine“. Decizia lui Betty a fost: “Misiunea mea în viaţă este aceea de a face plăcere celorlalţi, mai ales bărbaţilor şi de a nu gîndi”. Simbioza de ordinul I reprezintă eforturile lor comune pentru a-şi satisface nevoile prin intermediul acestor decizii din script.

Totuşi, Bill are şi o altă nevoie mai îndepărtată de nivelul conştiinţei clare, decît nevoia de a se ocupa de toţi şi de a controla, care provine dintr-un stadiu mai precoce ale dezvoltării sale. Este nevoia de strocke-uri fizice şi de confort. Acesta este conţinutul lui C1 al lui Bill, Copilul precoce din Copil.

Problema pentru Bill este că, luînd mai tîrziu decizia din script, a exclus aceste nevoi ale Copilului mai mic. Cum şi le poate satisface acum? Alegînd-o pe Betty, ca parteneră de simbioză, el a ales pe cineva care va ocupa rolul complementar în simbioza de ordinul II.

Mama lui Betty, ca şi Betty, s-a căsătorit cu un bărbat puternic şi tăcut, care nu oferea stroke-uri fizice. Cînd Betty era mică, tatăl său era deseori absent,

166

prefera să-şi petreacă timpul la serviciu sau bînd cu prietenii. Mama nu avea un alt adult în casă care să îi satisfacă nevoile fizice de afecţiune şi care să se ocupe de propriul Copil precoce.

Cu percepţia ascuţită a micuţilor, Betty a decis nonverbal: “Pentru a o păstra pe mama aproape de mine şi în formă, trebuie să mă ocup eu de ea”. Folosindu-şi propriul Părinte şi Adult, rudimentare, P1 şi A1, ea s-a ocupat de Copilul Somatic al mamei sale. Iar acum, în simbioza adultă, reproduce această schemă cu Bill.

O astfel de simbioză este foarte greu de întrerupt. Amintiţi-vă că stroke-urile sînt necesare pentru supravieţuirea copiilor mici. Dacă Betty vrea să rupă simbioza, Bill, în Copilul Somatic, resimte o panică mortală. Credinţa sa din Copil este că dacă va pierde unica sa sursă de stroke-uri fizice, acest lucru înseamnă moartea.

Tot la nivelul Copilului precoce, Betty poate percepe ruperea simbiozei ca pe pierderea mamei. Pentru micul copil, acesta semnifică deasemenea moartea.

Probabil că nici Bill, nici Betty nu vor permite să iasă la lumină teroarea Copilului precoce. Vor găsi raţionalizări pentru a justifica continuarea relaţiei lor simbiotice. Dacă vor într-adevăr să renunţe la vechea lor relaţie, vor trebui să-şi analizeze scriptul şi să apeleze la un terapeut.

167

Partea a VI-a JUSTIFICAREA CREDINŢELOR SCRIPTULUI

Sentimente parazite şi jocuri

Capitolul 21 SENTIMENTE PARAZITE ŞI TIMBRE

168

Începem acest capitol cu un exerciţiu. Dacă sunteţi într-un grup, cereţi-i conducătorului de grup sau unui voluntar să gestioneze acest exerciţiu, improvizând, pornind de la indicaţiile următoare:

În acest exerciţiu vi se cere să imaginaţi o scenă şi apoi să răspundeţi la întrebări referitoare la această scenă. Nu există răspunsuri „bune” sau „proaste”.

Imaginaţi-vă că mâine începe perioada concediilor şi că toate magazinele din cartierul vostru sunt închise pentru câteva zile.

Imaginaţi-vă că nu aţi mai făcut cumpărături de mult şi că vi s-au terminat aproape toată hrana şi produsele de bază. Priviţi ceasul şi vă daţi seama că mai aveţi puţin timp până când se închid magazinele, ca să vă faceţi cumpărăturile.

Făcându-vă mental lista de cumpărături, plecaţi la magazin. Găsiţi o mare de oameni aflaţi acolo, ca şi voi, pentru a-şi face ultimele cumpărături înainte de închidere.

Cu ochii pe ceas, treceţi de la raion la raion pentru a vă lua ceea ce vă trebuie. Cum aţi terminat, observaţi cu satisfacţie că mai aveţi câteva minute până la închiderea magazinului ca să plătiţi la casă.

Casiera înregistrează cumpărăturile şi vă spune cât costă. Căutaţi banii, însă nu îi găsiţi. Căutaţi din nou, nimic. I-aţi uitat acasă. În grabă, aţi plecat fără ei. Şi nu aveţi nici carte de credit.

Vedeţi cum coada se lungeşte în spatele vostru, în timp ce îi explicaţi casierei ce s-a întâmplat. O întrebaţi: „Sunteţi de acord să vă las numele şi adresa, să-mi iau cumpărăturile şi să revin să plătesc după vacanţă?” Casiera răspunde: „Nu, nu cred că este posibil!”

Nu mai aveţi timp să vă întoarceţi acasă şi să vă luaţi banii. Şi nici nu puteţi pleca cu cumpărăturile. Va trebui să plecaţi şi să aşteptaţi câteva zile, până cînd magazinul se va redeschide.

Când realizaţi acest lucru, ce simţiţi?Notaţi ce simţiţi şi daţi-i un nume acestei emoţii. Apoi abandonaţi această

scenă imaginară.

Păstraţi în memorie sentimentul pe care l-aţi notat. De câte ori oamenii fac acest exerciţiu, emoţiile pe care le evocă la sfârşit au toate caracteristicile pe care le vom enumera mai jos. Verificaţi dacă se aplică şi pentru emoţia notată de voi.

1. Oameni diferiţi raportează sentimente diferite. Dacă sunteţi într-un grup, faceţi un tur şi întrebaţi pe fiecare ce emoţie a simţit la sfârşitul scenei. Cineva să noteze, pe parcurs, ce vorbeşte fiecare persoană.

Scena a fost identică pentru toţi. Dar observaţi că oamenii descriu o gamă largă de emoţii. Iată o listă tipică: „Furie împotriva mea, panică, jenă, furie împotriva casierei, rău, gol...” Cu cât grupul este mai mare, cu atât paleta sentimentelor evocate este mai largă.

Dacă sunteţi singur, puteţi întreba câţiva prieteni, care vor să-şi imagineze această scenă şi să raporteze sentimentul pe care îl au la sfârşit.

169

2. Simţiţi acest sentiment într-un număr mare de situaţii stresante diferite. De exemplu, dacă spun că la sfârşitul scenei m-am simţit „furios împotriva mea”, este foarte probabil că voi spune acelaşi lucru şi în alte situaţii în care mă simt sub efectul stresului. Dacă spuneţi că v-ati simţit „panicat”, atunci veţi evoca, fără îndoială, acest sentiment dezagreabil şi în alte situaţii.

Este ca şi cum fiecare am avea un „sentiment dezagreabil favorit” pe care îl utilizăm mereu, atunci când simţim că situaţia devine dificilă. Unii au două sau trei sentimente dezagreabile pe care le folosesc astfel. Pot resimţi unul acasă, altul la serviciu, etc.

3. Acest sentiment îl aveţi prin model sau a fost încurajat în familia voastră, în timp ce alte sentimente nu au fost încurajate sau au fost interzise. De exemplu, dacă aţi notat „furia împotriva altuia”, este posibil ca acest sentiment să fi fost exprimat frecvent de către părinţii voştri sau de către alţi membri ai familiei, când eraţi mici. Şi când voi îl exprimaţi la rândul vostru, primiţi un anumit semn de recunoaştere, făcând asta.

În schimb, în familia voastră, era o altă gamă de sentimente care nu erau exprimate decât rar sau niciodată. În exemplul nostru, familia voastră acceptă furia, însă nu şi tristeţea sau frica sau bucuria. Dacă exprimaţi unul sau altul dintre aceste sentimente, fie eraţi aspru certaţi, fie - ceea ce este şi mai rău pentru un copil - eraţi ignorat.

4. Emoţia resimţită nu v-a fost de nici un folos în rezolvarea problemei. Când m-am înfuriat împotriva casierei, acest lucru a fost total inutil şi nu m-a ajutat să-mi obţin proviziile. Când m-am simţit panicat, rău, gol, furios împotriva mea sau am simţit oricare alt sentiment pe care oamenii îl evocă frecvent, nici unul dintre aceste sentimente nu m-a ajutat să ies din magazin cu cumpărăturile mele.

Aceste caracteristici sunt tipice pentru ceea ce AT numeşte sentimente parazite1.

În capitolele următoare vom discuta natura şi funcţia sentimentelor parazite. Este important să le înţelegeţi, deoarece joacă un rol cheie în felul în care oamenii îşi derulează scriptul.

Definţia „parazitării” şi a „sentimentelor parazite”

În literatura AT au existat numeroase confuzii în ceea ce priveşte semnificaţia termenilor „parazitare” şi „sentiment parazit”. Unii autori au folosit cei doi termeni în manieră interschimbabilă.

Nu o vom face aici. Noi aparţinem altei şcoli de gândire şi credem că este util să facem diferenţierea între „parazitare”şi „sentimente parazite”.

Definim sentimentul parazit ca o emoţie familiară, învăţată şi încurajată în copilărie, trăită în numeroase situaţii stresante şi neadecvată ca mijloc adult de rezolvare a problemelor.

170

Definim parazitarea ca un ansamblu de comportamente din script, adoptate inconştient, pentru a manipula mediul şi care determină persoana să resimtă un sentiment parazit.

Cu alte cuvinte, parazitarea este un proces în care persoana face în aşa fel încât să simtă un sentiment parazit, fără a fi conştientă de acest lucru.

De exemplu, în scena noastră imaginară, când am plecat fără bani, am făcut în aşa fel încât să simt sentimentul dezagreabil. Aş fi putut să mă asigur că am luat banii, dar nu am făcut-o. Dacă m-aţi fi întrebat de ce, v-aş fi răspuns: „Nu m-am gândit la asta”.

Consecinţele evenimentelor create sunt considerate ca o „justificare” pentru apariţia sentimentului parazit. Presupuneţi că în momentul în care mă aflu la casă, simţindu-mă furios pe casieră, m-aţi întreba: „Cum se face că eşti furios pe ea?”, aş răspunde: „Ei bine, nu pot să-mi iau cumpărăturile, e simplu, nu?”

A fi furios pe ceilalţi este sentimentul meu parazit favorit în situaţiile de stres. Alte cinci persoane, în aceeaşi situaţie, pot simţi alte cinci feluri de sentimente dezagreabile şi probabil vor gândi, ca şi mine, că sentimentul lor parazit preferat este cel „normal” în astfel de circumstanţe.

Oamenii au întotdeauna nevoie sa paraziteze pentru a exprima un sentiment parazit? Nu. Putem trăi un sentiment parazit ca reacţie la situaţiile stresante independente, pe care nu le-am creat noi. Imaginaţi-vă, de exemplu, că sunteţi într-o călătorie, la bordul unui avion, tren sau autobuz şi că trebuie să ajungeţi la o oră fixă. Datorită unor probleme mecanice, întârziaţi. Cum vă simţiţi, uitându-vă la ceas? Există posibilitatea să vă înfuriaţi împotriva companiei de transport sau să fiţi panicat sau să vă fie rău, etc.?

Sentimente parazite şi script

În primul rând, ţineţi seama că există o relaţie constantă între script şi sentimentele parazite: de fiecare dată când simţiţi un sentiment parazit vă aflaţi în script.

De ce joacă sentimentele parazite un rol atât de important în mecanismul scriptului? Răspunsul se găseşte în modul în care copiii învaţă să folosescă sentimentele parazite pentru a obţine satisfacerea nevoilor lor, în sânul familiilor.

Am văzut că sentimentele parazite sunt învăţate şi încurajate în copilărie. Fiecare familie posedă o paletă limitată de sentimente permise şi o alta, mai largă, de sentimente descurajate sau interzise.

Uneori, sentimentele permise sunt diferite pentru băieţi şi pentru fetiţe. Unii băieţi sunt învăţaţi că este în regulă să fie furioşi sau agresivi, dar nu să fie

171

trişti sau să le fie frică. Fetiţele sunt învăţate că pot reacţiona la stres plângând sau fiind dulci sau debordând de veselie, chiar dacă au chef să-şi exprime furia.

Ce se întâmplă dacă copiii exprimă unul dintre aceste sentimente interzise? Să presupunem că un băieţel este urmărit de un golan din cartier, îi este frică şi o arată. Ajunge alergând la mama, tremurând de frică, căutându-i protecţia. Mama îl priveşte de sus şi îi spune: „Hai! Hai! Fii curajos, soldat! Du-te afară şi fă faţă situaţiei!” apoi se întoarce la treaba ei.

Copilul înregistrează: „Dacă mi-e frică şi o arăt, nu obţin rezultatul dorit. Am vrut să mă protejeze şi în loc de asta, am fost ignorat.” Cu Micul Profesor ager, băieţelul va căuta cum poate obţine ceea ce doreşte. Încearcă zi după zi, o gamă întreagă de sentimente, pentru a reacţiona la situaţiile stresante. Va resimţi tristeţea, veselia, agresivitatea, confuzia, golul. Să presupunem că agresivitatea este cea care îi procură cea mai bună reacţie din partea mamei. Acum, când durul cartierului îl urmăreşte, el ripostează (şi pierde, deoarece durul e mai mare ca el). Cu toate că suferă din cauza rănilor, cel puţin primeşte aprobarea mamei: „Aşa e bine. Băieţii mari nu plâng.”

A descoperit un sentiment cu care „obţine rezultatele” dorite: recunoaşterea părinţilor săi. Pentru a obţine stroke-urile dorite, trebuie să fie agresiv. Bineînţeles, îşi procură aceste stroke-uri cu preţul rănilor. Această secvenţă se va repeta pe măsura ce băiatul va creşte. Cu fiecare repetare, ajunge la o concluzie despre sentimente şi rezultatele lor: „Cu excepţia agresivităţii, nici un alt sentiment nu-mi e de folos aici. De fapt, dacă arăt alt sentiment, îşi va retrage protecţia şi acest lucru este periculos. Aşa că mai bine să nu simt nici un alt sentiment, cu excepţia agresivităţii.”

Aşa că, de câte ori începe să se simtă speriat sau trist, îşi ascunde aceste sentimente chiar şi faţă de el însuşi. Schimbă imediat aceste sentimente şi devine agresiv.

Sentimente parazite şi elastice

Să presupunem că eu sunt acest băieţel şi că acum sunt în magazin, în timp ce casiera îmi refuză cererea de credit.

Trăind stresul acestei situaţii, prind capătul unui elastic. Încep să reacţionez ca şi cum aş fi din nou mic, revenind la o situaţie stresantă din trecut. Pentru mine este ca şi cum casiera, şi prin ea, lumea întreagă mă ameninţă, ca şi golanul din cartier, de altă dată, atunci când eram mic. Devin agresiv, mă întorc către casieră şi urlu: „Mă jigneşti! Vrei să spui că nu ai încredere în mine!” Ea ridică din umeri.

Încă extrem de furios, ies din magazin. Pentru câteva momente, am un uşor sentiment de satisfacţie. Îmi spun: „Cel puţin i-am spus ce gândesc!” Dar, în acelaşi timp ştiu că strigătele mele nu schimbă cu nimic faptul că am plecat fără provizii. Sunt încă furios şi mai târziu mă va durea stomacul.

Sentimentul care m-a făcut să reacţionez aşa nu m-a ajutat deloc să-mi rezolv problema. Dar, inconştient, am avut un motiv mai important. Am încercat să manipulez pentru a obţine susţinerea parentală pe care o obţineam în copilărie, manifestând aceste sentimente parazite.

172

Aceasta este întotdeauna funcţia sentimentelor parazite, la vârsta adultă. De fiecare dată când trăiesc un sentiment parazit, reproduc o strategie depăşită din copilărie. Cu alte cuvinte, mă aflu în script.

Instituirea parazitării

În exemplul nostru, am instituit parazitarea, adică secvenţa de evenimente care „mi-a justificat” trăirea sentimentelor parazite. „Accidental”, mi-am uitat banii acasă.

Cunoscând funcţia din script a sentimentelor parazite, putem vedea de ce am acţionat aşa. Am instituit parazitarea pentru a putea simţi sentimentul parazit. Din Copil aveam nevoie de un stroke şi am făcut în aşa fel încât să îl obţin aşa cum am învăţat în copilărie. Am aranjat situaţia în aşa fel încît să trăiesc sentimentul care „dădea rezultat” în familia mea.

Astfel, teoria parazitării ne oferă o perspectivă nouă referitor la motivul pentru care oamenii experimentează sentimente dezagreabile. Să revenim la exemplul nostru. O explicaţie obişnuită ar fi: „Am plecat fără cumpărături, aşa că am fost furios”, dar folosind cunoştinţele despre parazitare, am putea spune contrariul: „Voiam să-mi justific sentimentul de furie, astfel încât am făcut în aşa fel încât să plec fără proviziile de care aveam nevoie.”

Sentimente parazite şi sentimente autentice

Am explicat cum învaţă copiii că anumite sentimente sunt încurajate în familiile lor, în timp ce altele sunt descurajate sau interzise. În timp ce copilul simte unul sau altul dintre sentimentele interzise, trece foarte repede la un altul, care este permis. Poate chiar să nu fie conştient de acest sentiment interzis. Când simţim sentimente parazite la vârsta adultă, parcurgem acelaşi proces. Astfel, un sentiment parazit substituie mereu un alt sentiment care a fost interzis în copilărie.

Când ne referim la aceste sentimente parazite substituite le numim sentimente neautentice. Invers, sentimentele autentice sunt cele pe care le-am simţit în copilărie, înainte de a învăţa să le cenzurăm, deoarece erau interzise în familie.

Diferenţa între sentimentele autentice şi neautentice a fost stabilită de Fanita English2. În primele sale articole, ea a folosit expresia „sentimente reale”, în opoziţie cu sentimentele parazite. Cu toate acestea, astăzi se vorbeşte mai mult despre sentimente „autentice”, decât despre sentimente „reale”. De fapt, când simt un sentiment parazit, acesta este foarte „real” în ceeea ce mă priveşte. Când am început să vociferez la magazin, furia mea nu era contrafăcută, eram realmente furios. Dar această furie era o furie parazită şi nu una autentică.

Deseori, spunem că un sentiment parazit serveşte mascării unui sentiment autentic. De exemplu, o fetiţă învaţă: „În familia mea, o fată are permisiunea de a fi tristă, dar niciodată furioasă.”

173

Imaginaţi-vă că în scriptul său, odată adultă, ea se va găsi într-o situaţie în care ar putea fi furioasă pe cineva. De exemplu, cineva îi dă un cot într-un autobuz aglomerat. Când începe să simtă furia, adoptă schema învăţată în copilărie, ca şi cum ar fi un reflex condiţionat. În loc de a simţi furia, începe să fie tristă şi poate chiar să plângă. Şi-a mascat furia autentică cu tristeţea parazită neautentică.

Unele persoane nu se mulţumesc să ascundă un sentiment autentic sub un sentiment parazit, ci ascund şi sentimentul parazit sub altul. De exemplu: Robert şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei fiindu-i frică să nu fie abandonat de către mama sa. Intuitiv, a învăţat că dacă arăta furie de câte ori îi era frică, obţinea din când în când atenţie din partea mamei. Astfel încât, încă de când era copil şi-a ascuns frica sub furie.

Când a mai crescut, a înţeles că pentru toată lumea din familie, cu excepţia bebeluşilor, era interzis să arăţi sentimente, indiferent care ar fi fost acestea. Pentru a se încadra normelor familiale, trebuia să rămână impasibil şi gol. Atunci Robert a decis: „Ar fi mai bine să nu-mi mai arăt furia, deoarece dacă o fac, risc să fiu respins de familie.” Aşa că a făcut şi el ceea ce făcea toată familia: şi-a ascuns furia, rămânând impasibil.

Imaginaţi-l pe Robert adult, într-o situaţie în care sentimentul necenzurat este teama. Poate că simte, în relaţie, că celălalt emite semnale de respingere, ameninţându-l cu părăsirea. Ceea ce îl speria în copilărie. În momentul în care simte frica, o ascunde sub furie. Dar brusc, o disimulează sub impasibilitatate. Pentru el, impasibilitatea este sentimentul „real” pe care îl trăieşte. Dacă l-aţi întreba ce simte, v-ar spune: “Nu cine ştie ce.”

Denumirea sentimentelor parazite şi autentice

Care sunt sentimentele autentice, emoţiile pe care le simţim când nu ne ne cenzurăm? În AT, în general sunt listate patru:

furiatristeţeafricabucuria.

La acestea se pot adăuga numeroase senzaţii fizice pe care le poate simţi un copil, cum ar fi: relaxare, foame, saţietate, oboseală, excitaţie, dezgust, somn, etc.

În contrast cu această listă scurtă pentru sentimentele autentice, pot fi umplute pagini întregi cu numele pe care oamenii le dau sentimentelor parazite. Cum e pentru tine?

Puteţi începe cu sentimentele neautentice, pe care le numim în general „emoţii”: jenă, gelozie, depresie, culpabilitate, etc. Apoi, adăugaţi termeni mai vagi, care exprimă cum se simt oamenii, când sunt în script: pierduţi, încolţiţi, prinşi în capcană, fără putere, disperaţi, etc. Unele denumiri se referă mai mult la gânduri, decât la sentimente: perturbat, gol, intrigat etc.

174

Nu toate sentimentele parazite vor fi catalogate ca „rele”, de către oamenii care le simt. Amintiţi-vă exemplul fetiţei care a învăţat să fie dulce şi veselă, chiar când era furioasă. Ca adult, are reputaţia de a fi „o rază de soare”. Poate obţine nenumărate stroke-uri pentru veselia sa parazită, ca atunci când era copil. Alte sentimente parazite, care pot fi resimţite ca „bune”, sunt acelea de a te simţi ireproşabil, triumfător, agresiv sau euforic. Cu toate acestea, nici unul dintre aceste sentimente nu este autentic. Toate au fost învăţate în copilărie şi servesc, în viaţa adultă, manipulării mediului, pentru a obţine suport.

O altă complicaţie apare atunci când vrei să denumeşti sentimentele: numele pe care le dăm sentimentelor autentice le dăm şi sentimentelor parazite. Resimţiţi o furie autentică şi una parazită, o tristeţe autentică şi una parazită, etc. În copilărie, aş fi putut învăţa să ascund furia sub confuzie, în timp ce tu ai învăţat să o disimulezi cu tristeţea. Sentimentul tău parazit poartă numele unui sentiment autentic, dar nu şi al meu. Totuşi, atât tristeţea ta, cât şi confuzia mea sunt sentimente parazite.

Sentimente parazite, sentimente autentice şi rezolvarea problemelor

Dacă sentimentele parazite nu sunt trăite mereu ca „rele”, de ce este atât de important să facem diferenţa între sentimentele parazite şi sentimentele autentice?

Răspuns: exprimarea sentimentor autentice este un mijloc adoptat pentru rezolvarea problemelor aici şi acum, în timp ce exprimarea sentimentelor parazite nu este.

Cu alte cuvinte, în timp ce ne exprimăm un sentiment autentic, ne oferim posibilitatea de a rezolva situaţia. Când ne exprimăm un sentiment parazit, situaţia rămâne nerezolvată.

George Thomson explică modul în care trei dintre sentimentele autentice – frica, furia şi tristeţea – pot duce la rezolvarea problemelor3. Acestea au legătură cu viitorul, prezentul şi trecutul.

Când simt frică autentică şi o exprim, pot rezolva o problemă, care cred că va apărea în viitor. Să presupunem că traversez o stradă, după ce am verificat dacă e liberă. Brusc, apare o maşină de pe o stradă laterală, în viteză, care se îndreaptă către mine. Frica mă face să sar în lături. Am evitat astfel un eveniment viitor, acela de a fi lovit de maşină.

Furia autentică rezolvă problemele în prezent. Mă aflu într-un magazin, la coadă, aşteptând să fiu servit. O femeie încearcă să treacă în faţa mea, lovindu-mă cu cotul. Exprimându-mi furia, reacţionez adecvat, ca să am grijă de mine în prezent. O împing cu forţă egală şi mârâi: „Eram înaintea ta. Treci la rând, te rog.”

Când simt o tristeţe autentică, îmi dau posibilitatea de a vindeca un eveniment dureros care s-a produs în trecut. Poate că este vorba despre pierderea cuiva sau a ceva, ce nu voi mai regăsi niciodată. Permiţându-mi să fiu trist în mod deschis, să plâng şi să vorbesc despre această pierdere, mă eliberez

175

de durerea din trecut. Închid situaţia şi îmi iau la revedere. Apoi sunt gata să mă întorc spre tot ceea ce prezentul şi viitorul îmi oferă.

George Thomson nu evocă funcţia bucuriei. Noi spunem că bucuria autentică indică: „Nu e nevoie de schimbare.” În acest sens, bucuria are o calitate atemporală: „Este OK ca ceea ce s-a petrecut în trecut să continue şi acum şi în viitor.” O bucurie autentică se exprimă prin faptul că ne simţim relaxaţi, bine, suntem sătui şi putem să adormim.

În contrast cu funcţia rezolutivă a sentimentelor autentice, sentimentele parazite nu permit niciodată ca o situaţie să se închidă. Puteţi verifica acest lucru pornind de la multiplele exemple date în acest capitol.

Când m-am înfuriat pe casieră, nu mi-am dat posibilitatea de a mă duce cu cumpărăturile acasă, în viitor. Nici în prezent nu am obţinut un rezultat. Şi nici nu am rezolvat problemele din trecut. De fiecare dată când simţiţi frica, furia sau tristeţea, făra a vă afla într-un context adecvat, ştiţi că simţiţi un sentiment parazit. Unele persoane, de exemplu, traversează viaţa fiind furioşi în legătură cu lucruri care s-au petrecut în trecut. Dar trecutul nu poate fi schimbat. În consecinţă, acestă furie este un mijloc steril pentru rezolvarea acestor probleme şi este, deci, un sentiment parazit.

Care este, în opinia voastră, sentimentul autentic care ar fi permis rezolvarea situaţiei din exemplul de la începutul capitolului? Când aţi realizat că nu puteţi pleca acasă cu cumpărăturile, aţi simţit furie, tristeţe, frică sau bucurie? Verificaţi dacă vreunul dintre aceste sentimente v-ar fi permis să rezolvaţi situaţia.

În măsura în care parazitarea este repetiţia strategiilor depăşite ale Copilului, exprimarea sentimentelor parazite aici şi acum duce întotdeauna la rezultate nesatisfăcătoare. Când ne aflăm în script, putem simţi satisfacţia pasageră de a fi stors stroke-uri de la mediu. Dar nevoia subiacentă, care ar fi fost rezolvată exprimând sentimentul autentic, nu este satisfăcută. În consecinţă, putem reface acest ciclu, de la un cap la altul şi să îl reproducem în totalitate în fiecare nouă situaţie stresantă. Vom reîntâlni această noţiune în capitolul următor, când vom trata circuitul sentimentelor parazite.

Parazitare

Fanita English a creat cuvîntul „parazitare” pentru a descrie tipul de tranzacţii pe care le utilizează oamenii ca mijloc de a smulge stroke-uri pentru sentimentele lor parazite4.

Cel care este parazitat îi invită pe alţii să intre în schimburi în care îşi exprimă un sentiment parazit, în scopul de a obţine stroke-uri. Tranzacţiile se desfăşoară atâta vreme cât ceilalţi acceptă.

După Fanita English, parazitarea se efectuează în două moduri, ambele antrenând tranzacţii paralele între Părinte şi Copil. În Tipul I, cel care este parazitat, ocupă iniţial poziţia de Copil. Poziţia sa de viaţă este: „Eu nu sunt OK,

176

tu eşti OK (ha, ha).” În Tipul II, vine din Părinte, cu poziţia de viaţă: „Eu sunt OK (ha, ha), tu nu eşti OK.”

În Tipul I, cel care este parazitat are un aer trist şi patetic. Fanita English denumeşte acest tip de parazitare: „Neajutoratul” şi îl clasifică Tipul I a. Iată un exemplu:

Cel care este parazitat (C-P): „Sunt din nou deprimat azi.”Partenerul (P-C): „Îmi pare rău, dragă.”Cel care este parazitat: „Iar am avut probleme cu şeful.”Partenerul: „Ţţţ, ţţţ, asta e rău!”Există o alternativă, în care Copilul celui care este parazitat, poate veni

dintr-o poziţie plângăcioasă, nemulţumită. Este Tipul I b, „Neastâmpăratul”. Partenerul reacţionează prin stroke-uri care emană din Părintele Normativ negativ în loc de Părintele Grijuliu:

Cel care este parazitat: „Şi nici tu nu îmi eşti de prea mare ajutor.”Partenerul: „Hm! Nu poţi să te descurci de unul singur?”Cel care este parazitat: „Ce vrei să fac? El e şeful, nu?”Partenerul: „Bine, de ce nu te plângi la sindicat?”Şi Tipul II are două modalităţi de operare. În Tipul II a, „Serviabilul”, cel care

este parazitat adoptă poziţia de Părinte Grijuliu negativ, cu scopul de a obţine stroke-uri de recunoştinţă de la Copilul celuilalt:

Cel care este parazitat (P-C): „Sigur ai mâncat destul?”Partenerul (C-P): „Oh, da, mulţumesc!”Cel care este parazitat: „Ce-ar fi să termini şi bucata asta de plăcintă?”Partenerul: „Sincer, a fost grozav, dar nu mai pot.”În Tipul II b, „Autoritarul” iniţiază tranzacţiile din Părintele Normativ

negativ, căutând stroke-uri sub formă de scuze de la Copilul celuilalt:Cel care este parazitat: „Ai întârziat din nou!”Partenerul: „Îmi pare rău!”Cel care este parazitat: „Ce vrea să însemne „îmi pare rău”? Este a patra

oară săptămâna aceasta...”Chiar dacă Fanita English nu o spune, noi sugerăm că oamenii pot parazita

şi din Părinte către Părinte, pe teme ca: „Nu e aşa că e groaznic” şi din Copil către Copil, printr-o escaladare în schimbul de sentimente.

Parazitarea este un fel de structurare a timpului, în care schimburile implică sentimente parazite. Tranzacţiile paralele nu se opresc până când partenerul nu se retrage sau nu încrucişează tranzacţia. Cel parazitat este de obicei cel care încrucişează tranzacţia, deoarece dacă sunt experimentaţi, devin foarte buni în a repera momentul în care celălalt este pe punctul de a se retrage. Şi decât să-şi vadă sursa de stroke-uri retrăgându-se, preferă să ia iniţiativa.

Acest lucru duce deseori la transformarea parazitării în joc. Vom vedea mai târziu, în capitolul despre jocuri, cum se întâmplă acest lucru.

Aţi parazitat în cursul săptămânii care a trecut?Dacă da, aţi fost Neajutoratul sau Neastâmpăratul? Serviabilul sau

Autoritarul? Sau aţi încercat mai multe poziţii?

177

Vreţi să continuaţi să parazitaţi astfel? Dacă nu, cum puteţi să obţineţi stroke-uri neparazitate, care v-ar da satisfacţie, în locul celor pe care le obţineţi parazitând?

Aţi acceptat invitaţia cuiva de a-i fi partener în parazitarea sa? Dacă da, în care din cele patru moduri?

Vreţi să continuaţi să încurajaţi sentimentele parazite ale celorlalţi? Dacă vreţi să vă opriţi, cum aţi putea încrucişa tranzacţiile data viitoare?

Timbre

Când simt un sentiment parazit, pot face două lucruri. Îl pot exprima aici şi acum, sau îl pot depozita pentru a-mi servi mai târziu. Făcând asta, se spune că am colecţionat un timbru5.

Săptămâna trecută, aţi avut o ocazie în care aţi simţit un sentiment parazit pe care l-aţi neglijat, în loc să îl exprimaţi pe loc? Dacă da, aţi colecţionat un timbru. Care era numele sentimentului parazit scris pe acest timbru? Era un timbru de gelozie, triumf, furie, iritare, posomorâre, neajutorare...?

Cât de mare este colecţia voastră cu acest sentiment?Cât timp vreţi să continuaţi?Când vă veţi lichida colecţia, o veţi face în schimbul a ce?

Cuvântul „timbru” este o prescurtare de la „schimb de timbre psihologice”. Acest lucru se referă la o practică curentă, în anii 60, în magazine. Clienţii primeau timbre de diferite culori, când cumpărau ceva. Lipeau aceste timbre într-un carnet şi când adunau un anumit număr, primeau un cadou.

Unii preferă să le schimbe des, pe cadouri mici. Alţii îşi completează carnet după carnet şi fac schimbul la sfârşit, pe un cadou realmente important.

Când oamenii colecţionează timbre psihologice, le pot schimba în acelaşi fel. Imaginaţi-vă de exemplu, că eu colecţionez timbre de furie. La serviciu, şeful mă critică. Eu sunt furios, dar nu o arăt. Îmi păstrez timbrul până ajung seara acasă. Acolo, ţip la câinele meu, deoarece vine între picioarele mele şi se gudură. În acest caz, am pus de o parte un singur timbru, pe care l-am schimbat în aceeaşi zi.

Alt exemplu, ilustrează o altă caracteristică generală a lichidării timbrelor: persoana pe care cade colecţia ta în final, deseori nu este cea care a stat la originea sentimentului parazit.

Un alt coleg poate colecţiona şi el timbre de furie, dar el poate prefera o colecţie mai mare, înainte de a o schimba. Acumulează furia contra şefului vreme de luni sau ani, adunând un munte de carnete cu timbre şi într-o zi se duce în biroul lui, urlă şi îi spune tot ce are pe suflet şi apoi este concediat.

178

Timbre şi script

De ce colecţionează oamenii timbre? Eric Berne propune următorul răspuns: deoarece schimbând aceste timbre, avansează către beneficiul final al scriptului lor.

Dacă o persoană are un script hamartic, alege cu siguranţă să adune o colecţie mare, pe care o schimbă apoi cu un beneficiu substanţial. De exemplu, colecţionează timbre de depresie, ani şi ani, pentru a le schimba la final contra suicid. Cineva, pentru care beneficiul final este de a „face rău altora”, adună un munte de timbre de furie, apoi le utilizează pentru a-şi „justifica” crima. La un nivel mai uşor, dar tot într-un script de învins, un om de afaceri poate colecţiona timbre de surmenaj şi le poate schimba cu un infarct, un ulcer sau hipertensiune.

Oamenii cu un script banal, fac colecţii mai mici, pe care le schimbă pentru beneficii mai mici. O femeie care colecţionează timbre pentru „neînţelegere”, le schimbă odată la două-trei luni pentru o ceartă zdravănă cu soţul ei. Alţii, ca şi colegul meu, colecţionează timbre de furie contra figurilor autoritare şi le schimbă pe conflicte profesionale şi uneori pe concedieri.

În AT există opinii diferite în ceea ce priveşte colectarea de timbre în scriptul de învingător. Unii autori evocă „timbrele de aur”, colecţionate pentru un rezultat pozitiv (în contrast cu timbrele maro negative, despre care am vorbit pînă acum). Ei sugerează că un director executiv poate colecţiona timbre de aur pentru o treabă bine făcută, în schimbul unei binemeritate vacanţe.

Noi credem că într-un script autentic de învingător, colectarea de timbre nu este necesară. Directorul nu are nevoie să-şi justifice vacanţele lucrând bine sau făcând altceva. Poate să-şi ia o vacanţă suplimentară, atunci când o doreşte.

Acum, cunoscând rolul timbrelor în script, treceţi în revistă atât colecţia voastră personală, cât şi beneficiile vizate. Doriţi să mai faceţi asta?

Dacă nu, puteţi să vă abandonaţi colecţia. Dar înainte de a vă decide, fiţi sigur că vreţi realmente să abandonaţi beneficiile acestei colecţii. Trebuie să vă fie clar că dacă renunţaţi la colecţie, renunţaţi şi la beneficii.

După ce v-aţi gândit, încă vreţi să renunţaţi la colecţie?Dacă răspunsul este „da”, alegeţi o modalitate de a vă debarasa definitiv

de timbre. Unii le aruncă în foc, alţii le aruncă la toaletă. Alţii le aruncă într-un râu rapid şi le privesc cum sunt purtate spre mare. Alegeţi-vă o cale. Dar oricare ar fi aceea, trebuie să vă fie imposibil să le recuperaţi.

Odată decisă modalitatea, instalaţi-vă comod şi închideţi ochii. Imaginaţi-vă cu colecţia de timbre în mână. Vedeţi câte carnete sau câţi saci aveţi. Notaţi-le culorile. Citiţi numele sentimentului parazit notat dedesubt. Dacă sunt timbre contra unei persoane sau unui grup anume, vedeţi şi numele lor scris pe timbru.

Sunteţi gata să le lăsaţi să se ducă? Atunci faceţi-o, în modul pe care l-aţi ales. Puneţi-le pe foc sau aruncaţi-le în râu. Sau aruncaţi-le la toaletă şi trageţi apa de mai multe ori, ca să fiţi siguri că s-au dus. Dacă le aruncaţi într-un râu, urmăriţi-le până când au dispărut.

În imaginaţie, priviţi-vă mîinile şi verificaţi dacă nu mai aveţi nici un timbru.

179

Acum vizualizaţi că vă întoarceţi şi deschideţi ochii. Vedeţi pe cineva sau ceva foarte drăguţ, ce nu aţi văzut până acum. Spuneţi „bună” acelei persoane sau acelui lucru agreabil. De la aceştia veţi obţine stroke-urile bune, ceea ce înseamnă că nu mai aveţi nevoie de timbre pentru viitor.

Primiţi aceste stroke-uri, simţiţi eliberarea de a nu mai căra această colecţie. Apoi părăsiţi-vă exerciţiul.

Capitolul 22 CIRCUITUL SENTIMENTELOR PARAZITE

Circuitul sentimentelor parazite explică natura scriptului şi arată cum pot oamenii să-şi conserve scriptul toată viaţa. A fost elaborat de Richard Erskine şi Marilyn Zalcman1.

În acest capitol, reprezentarea circuitului sentimentelor parazite, cât şi explicaţia efectivă a semnificaţiei diagramei au fost extrase direct din articolul lui Erskine si Zalcman, „Circuitul sentimentelor parazite: model pentru analiza parazitării”, articol cu care au câştigat premiul Eric Berne în 1982. În ceea ce priveşte ilustrarea cazurilor şi explicaţiile, acestea aparţin autorilor.

Circuitul sentimentelor parazite se defineşte ca un ansamblu distorsionat de sentimente, gânduri şi acţiuni care se autoîntăresc, menţinute de individ sub

180

influenţa scriptului. Este compus din trei elemente legate între ele şi dependente unul de altul: credinţele şi sentimentele scriptului, manifestările parazitării şi amintirile care întăresc credinţele scriptului. Apar prezentate sub forma unei diagrame în Figura 22.1.

Credinţele şi sentimentele scriptului

Când sunt în script, voi reproduce credinţe perimate despre mine, despre alţii şi despre calitatea vieţii. Erskine şi Zalcman sugerează că deciziile scriptului sunt adoptate în copilărie pentru a „da o explicaţie” sentimentelor neterminate (nesatisfăcute). În viaţa de adult, sub stres, pot reproduce această strategie din copilărie. Pentru a mă apăra de retrăirea unui sentiment, „îl explic” prin readucerea concluziilor din copilărie, pe care le trăiesc ca şi cum ar fi adevărate în prezent. Acestea constituie credinţele scriptului meu.

Erskine şi Zalcman descriu credinţele şi sentimentele scriptului împreună, ca reprezentând o dublă contaminare a Adultului. Dacă vreţi să revedeţi noţiunea, întoarceţi-vă la Capitolul 6.

Credinţele scriptului sunt divizate în două categorii: credinţe fundamentale şi credinţe secundare.

Credinţele fundamentale

181

Acestea sunt cele mai precoce şi fundamentale decizii din script pe care le ia copilul. Pentru fiecare copil, există momente când exprimarea necenzurată a sentimentelor nu îi aduce satisfacerea nevoilor sale. Am văzut, în capitolul precedent, cum copilul testează atunci o gamă largă de sentimente substitutive până când descoperă care „dă rezultate”, în termenii atenţiei parentale. Aceste sentimente substitutive sunt adoptate ca sentimente parazite, iar sentimentul originar necenzurat este reprimat.

Deoarece nu a primit răspuns la sentimentul original, experienţa emoţională a copilului a rămas neterminată. În încercarea de a găsi un sens acestui lucru, copilul ajunge la unele concluzii despre sine, despre alţii şi despre lume. Acestea sunt credinţele fundamentale ale scriptului şi se bazează pe o formă de gândire concretă şi magică, tipică copiilor mici.

Să luăm exemplul unui client, pe care îl vom numi David. El se apropie de 30 de ani şi până acum a avut mai multe relaţii. De fiecare dată, aceste femei l-au părăsit după un an. El însuşi recunoaşte că a avut un rol în aceste despărţiri, iscând scene, fiind gelos şi având un comportament agresiv. Acum, David se află într-o relaţie cu o femeie pe care o iubeşte şi o apreciază. I-a fost teamă să nu se rupă această relaţie, ca şi celelalte. Deşi era conştient de propria agresivitate şi gelozie, nu se simţea capabil să se controleze când începea să simtă aceste emoţii. Recent, a lovit-o pe prietena sa, iar ea l-a ameninţat că îl părăseşte. În acest punct, a venit în terapie.

Analiza circuitului sentimentelor parazite ne duce direct înapoi la copilăria lui David. În primele luni de viaţă, David se bucura de apropierea fizică intimă care există între un bebeluş şi mama sa. Dar când David s-a făcut puţin mai mare, chiar după prima sa aniversare, mama a început să simtă că David nu mai era ghemotocul drăgălaş care era când era mai mic. Acum se mişca mai uşor şi deseori se murdărea. Saliva şi, când făcea în pantaloni, mirosea. Deşi nu era conştientă, mama reacţiona respingându-l fizic pe David.

Cu claritatea acută a copiilor, David a sesizat semnalele de respingere ale mamei sale. S-a simţit şocat şi dezorientat: ce e în neregulă cu lumea? Şi, ceea ce ar fi fost şi mai rău, mama o să-l lase singur? În faţa acestei posibilităţi, David a simţit o durere şi o teamă teribile. Şi de câte ori îi cerea mamei protecţie, ea îl respingea din nou. Exprimându-şi frica sau suferinţa, David nu îşi satisfăcea nevoile.

Nefiind capabil să înţeleagă motivele pentru care mama sa se retrăgea, David „a dat sens” sentimentelor sale nesatisfăcute, trăgând concluzia: „Sunt de neiubit. Ceva este în neregulă cu mine.” Astfel şi-a format credinţele fundamentale din script despre sine.

De asemenea, a mai adoptat şi o altă credinţă fundamentală: „Alţi oameni (mai ales femeile importante) mă resping. Lumea este înfricoşătoare, imprevizibilă, un loc în care eşti singur.”

Ajungând la concluzia că exprimarea furiei şi a durerii nu îi îndeplinea nevoile, David a renunţat după o vreme şi a adoptat o strategie secundară, mai bună. A descoperit că dacă îşi exprima furia, cel puţin primea ceva atenţie de la mama sa. Făcând istericale sau smiorcăindu-se, obţinea cel puţin faptul că ea striga sau se încrunta. Cu toate că această atenţie negativă era dureroasă, era

182

mai bine decât nimic. David a decis: „Cea mai bună cale pentru mine, ca să-mi satisfac nevoile, este de a-mi manifesta furia.” A învăţat să-şi acopere sentimentele autentice de frică şi durere cu furia neautentică şi făcând asta, a turnat temelia manifestărilor parazitării.

Credinţele secundare

Odată ce copilul şi-a creat credinţele fundamentale, începe să interpreteze experimentarea realităţii în acord cu aceste credinţe. Acestea îi influenţează experienţele la care se aşteapta, sensul pe care îl dă acestor experienţe şi faptul dacă le considera sau nu importante. În acest fel, începe să adauge credinţe secundare, care îi susţin scriptul şi care îi întăresc credinţele fundamentale.

David are un frate care este cu câţiva ani mai mare decât el. Datorită diferenţei de vîrstă, era desigur mai mare şi mai avansat în abilităţile de gândire. Cu capacitatea de a raţiona a unui copil care de abia începe să meargă, David a ajuns şi la alte concluzii ulterioare. „Acum cred că ştiu ce e în neregulă cu mine. Nu sunt destul de mare şi de deştept. Pot să spun asta din cauză că fratele meu, care este mare şi destept, primeşte toată atenţia.”

Astfel, David a început să construiască câteva credinţe secundare: „Sunt prost. Sunt slab şi prea mic. Nevoile mele nu sunt importante. Alţii sunt mai mari şi mai deştepţi decât mine. Datorită acestui lucru, ei sunt mai importanţi decât mine şi primesc toată atenţia, mai ales de la femeile importante. Viaţa este foarte, foarte nedreaptă.”

Reutilizarea credinţelor şi sentimentelor scriptului

David este acum adult. În momente de stres, poate intra în script. Aşa cum am văzut, acest lucru este posibil dacă situaţia aici şi acum seamănă oarecum cu o situaţie stresantă din copilărie – dacă există un elastic.

În astfel de momente, David retrăieşte sentimentele şi credinţele din prima sa copilărie. Să presupunem că îşi percepe prietena ca „îndepărtându-l”. Inconştient, răspunde cum îi răspundea mamei, care îl împingea, în copilărie. Sub nivelul conştientizării, începe să simtă frica şi durerea.

Făcând asta, reproduce credinţele scriptului. „Explică” respingerea pe care a perceput-o, spunându-şi interior, fără a o conştientiza: „Sunt de neiubit, pentru că ceva fundamental este în neregulă cu mine. Această femeie importantă vrea să mă respingă total. Dacă o face, voi rămâne singur.”

De fiecare dată când David face astfel de afirmaţii, îşi „justifică” sentimentele de frică şi durere: şi de fiecare dată când retrăieşte aceste sentimente, restabileşte credinţele scriptului pentru a-şi „explica” cum se simte. În acest fel, credinţele şi sentimentele scriptului sunt reutilizate. Aceasta este ilustrată prin săgeţile întrerupte în Figura 22.1. Erskine şi Zalcman subliniază că

183

acest proces este intrapsihic – adică are loc în capul persoanei. Deoarece David are deja o „explicaţie” din script despre ceea ce a perceput ca respingere, nu permite credinţelor scriptului să fie reactualizate în funcţie de realitatea de aici şi acum. Din contră: de fiecare dată când repetă procesul, îşi întăreşte percepţia că realitatea a „confirmat” credinţele scriptului.

Manifestările parazitării

Manifestările parazitării constau în comportamente exterioare sau interne, care sunt manifestări ale credinţelor şi sentimentelor scriptului. Acestea includ comportamente observabile, raportarea trăirilor interne şi fantezii.

Comportamente observabile

Comportamentele observabile constau în exteriorizarea emoţiilor, cuvinte, tonuri, gesturi şi mişcări pe care o persoană le manifestă ca răspuns la procesul intrapsihic. Aceste manifestări sunt repetitive şi stereotipe, deoarece reproduc comportamente din script, pe care copilul a învăţat să le folosească într-o gamă largă de situaţii, astfel încât să „obţină rezultate” în familia sa.

Manifestările parazitării pot cuprinde comportamente care sunt în acord cu credinţele scriptului sau care apără împotriva lor. De exemplu, David, care în copilărie a tras concluzia: „sunt prost”, acţionează confuz şi stupid când reproduce credinţele scriptului la vârsta adultă. O altă persoană, care în copilărie a ajuns la aceeaşi concluzie se poate apăra, studiind ore în şir, obţinând note mari la şcoală şi colegiu, apoi trecând în mod compulsiv de la o calificare profesională la alta.

În cazul lui David, manifestarea sentimentului parazit de furie îndreptat împotriva prietenei sale apare din concluzia precoce: „Felul în care îmi pot îndeplini nevoile este să devin furios ori de câte ori încep să mă simt rănit şi speriat.” De câte ori prietena sa se comportă astfel încât el percepe o cât de mică respingere, David începe să reproducă credinţele fundamentale ale scriptului, cât şi sentimentele de teroare şi suferinţă care le însoţesc. Dar, aşa cum a învăţat în copilărie, el acoperă instantaneu aceste sentimente cu furia. În maniera „reflexului condiţionat”, devine furios şi agresiv. Poate începe o ceartă cu prietena sa, poate ţipa la ea şi o poate brutaliza. Sau îşi poate înghiţi furia, poate ieşi din casă ca o furtună şi poate merge pe străzi clocotind.

Acest comportament nu îi permite prietenei lui David să înţeleagă că emoţiile autentice sunt durerea, frica şi dorinţa de apropiere. Chiar şi David a suprimat aceste sentimente din conştiinţă. În schimb, pare a fi un individ agresiv fizic. În istoria relaţiilor lui David, finalul a fost că prietenele l-au părăsit până la urmă. De fiecare dată, David a folosit acest răspuns pentru a-şi „justifica” credinţele scriptului: „Nu pot fi iubit, femeile mă resping şi sunt lăsat să mă descurc singur.”

Raportarea unor trăiri interne

184

Am văzut că copilul adoptă credinţele scriptului în încercarea de a găsi un sens emoţiilor nesatisfăcute şi să le satisfacă astfel, în modul cel mai bun. Ca şi în acest proces cognitiv, persoana poate urma o secvenţă similară, în mod somatic, în sensul a ceea ce se întâmplă în corpul său. Pentru a devia energia de la nivelul nevoii nesatisfăcute, poate folosi această energie pentru a instala o oarecare tensiune fizică sau disconfort.

Am dat un astfel de exemplu, într-un capitol anterior. Vă amintiţi exemplul copilului care întinde braţele către mama sa şi nu primeşte nici un răspuns. Aşa că, după un timp, muşchii umerilor devin tensionaţi în încercarea de a opri ridicarea braţelor. Cu toate că acest lucru este disconfortabil, nu este nici pe departe atât de rău cât ar fi să-şi ridice braţele şi să facă faţă aparentei respingeri a mamei. Apoi îşi reprimă atât nevoia originală, cât şi tensiunea musculară de la nivelul umerilor. Ca adult, este posibil să simtă dureri la nivelul umerilor, gâtului şi părţii superioare a spatelui. Aşa simte şi David din exemplul nostru.

Oamenii au tot felul de tensiuni, disconfort, indispoziţii, care sunt răspunsuri la credinţele scriptului. Pot să nu fie observabile în comportament, dar pot fi raportate de către persoană. Uneori tensiunea musculară poate fi atât de puternic reprimată, că persoana nu o conştientizează decât în timpul unui masaj.

Fantezii

Chiar dacă o persoană nu se comportă în funcţie de credinţele scriptului, poate avea fantezii legate de acest comportament. Comportamentul imaginar poate fi în legătură cu sine sau cu altcineva.

De exemplu, David fantazează uneori în legătură cu a fi pedepsit sau închis pentru comiterea unui atac fizic asupra unei prietene. Îşi imaginează frecvent că oamenii îl lovesc pe la spate, reproşându-i tot felul de lucruri. Uneori, fantezia sa este o imagine grandioasă cu „cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla”: îşi imaginează că a cunoscut prietena perfectă, care îl va accepta sută la sută şi care nu se va comporta niciodată în aşa fel încât el să interpreteze acest lucru ca pe o respingere.

Amintiri care întăresc convingerile scriptului

Când se află în script, individul se raportează la o colecţie de amintiri care îi întăresc credinţele scriptului. De câte ori se întâmplă acest fenomen, persoana reutilizează credinţele şi sentimentele scriptului. Făcând asta, individul va antrena parazitarea corespunzătoare, fie simţind un sentiment parazit, fie manifestând oricare dintre comportamentele observabile sau interne tipice pentru parazitarea sa. Pe măsură ce evenimentul este reamintit, sentimentul

185

parazit sau oricare altă manifestare parazitară este reamintită. Cu alte cuvinte, fiecare amintire de reîntărire este însoţită de un timbru.

Evenimentul reamintit poate fi răspunsul altei persoane la propria parazitare, ca atunci când prietenele succesive l-au abandonat pe David, ca răspuns la comportamentul său agresiv. Pot include, de asemenea, răspunsuri pe care individul le-a interpretat că ar confirma credinţele scriptului, chiar dacă în realitate acestea au fost neutre sau chiar contrare acestor credinţe. De exemplu: o fată l-ar putea invita pe David la o petrecere. Interior, el îşi poate spune: „Nu asta vrea de fapt. Mi-a spus-o doar ca să fie drăguţă cu mine.” Făcând această interpretare, s-ar putea simţi furios pentru o altă „respingere”. A mai bifat o „confirmare” a credinţelor scriptului sau a mai acumulat o amintire întăritoare, cu timbrele sale aferente.

Există unele evenimente pe care nici cel mai ingenios Mic Profesor nu le poate face să se potrivească cu credinţele scriptului. Dar în acest caz, individul poate adopta o altă strategie: să uite în mod selectiv aceste evenimente. De exemplu, au existat unele ocazii în care o femeie i-a declarat deschis lui David că îl apreciază şi că i-ar plăcea să fie mai apropiată de el. Dar, în timp ce se află în script, el şterge aceste amintiri.

Am văzut, de asemenea, că o persoană poate construi fantezii care se potrivesc cu credinţele scriptului. Amintirea acestor fantezii poate servi ca amintiri care întăresc convingerile scriptului, la fel de eficient ca şi amintirea evenimentelor reale. De fiecare dată când David îşi produce imaginile mentale despre oamenii care vorbesc pe la spate despre „ce este în neregulă cu el”, îşi adaugă în stoc o altă amintire care întăreşte convingerile scriptului.

Vedem încă o dată cum parazitarea se autoîntăreşte. Amintirile acestea servesc ca feedback pentru credinţele scriptului. Acest lucru apare în Figura 22.1, marcat cu săgeata continuă.

De fiecare dată când amintirile sunt readuse, persoana reproduce o credinţă a scriptului, care, la rândul ei, este întărită de amintire. Reproducând credinţa scriptului, sentimentul reprimat este stimulat, iar procesul „reciclării” intrapsihice este pus din nou în mişcare. Persoana intră în parazitare. Acest lucru poate include comportamente observabile, experienţe interne, fantezii sau o combinaţie între acestea trei. La rândul său, rezultatul parazitării permite persoanei să colecţioneze mai multe amintiri care întăresc credinţele scriptului, cu timbrele emoţionale care le însoţesc.

Elaboraţi propriul circuit al sentimentelor parazite

Luaţi o foaie mare de hârtie şi desenaţi o replică a Figurii 22.1. Lăsaţi spaţiu suficient sub fiecare subtitlu al celor trei coloane. Pe această diagramă puteţi completa conţinutul propriului circuit de sentimente parazite2.

Dacă vreţi să faceţi exerciţiul, gândiţi-vă la o situaţie recentă, care a fost nesatisfăcătoare sau dureroasă pentru voi şi din care aţi ieşit simţindu-vă rău. Nu este nevoie să retrăiţi acum acest sentiment, dacă nu doriţi. Imaginaţi-vă din nou în acea situaţie şi notaţi detaliile sistemului parazitării. Lucraţi repede şi intuitiv.

186

Pentru a identifica credinţele scriptului, o cale bună este aceea de a vă întreba: „În această situaţie, ce îmi spuneam în cap despre mine? Despre ceilalţi? Despre calitatea vieţii şi despre lume, în general?

Cum identificaţi „sentimentele reprimate în momentul deciziei scriptului”? Datorită faptului că aceste sentimente sunt reprimate în timp ce simţiţi sentimentul parazit, puteţi să nu fiţi pe deplin conştienţi de acestea, în timpul scenei pe care o analizaţi. Cu toate acestea, există câteva indicii pe care le puteţi folosi. Uneori, puteţi simţi un uşor flash al unui sentiment autentic, înainte de a intra în sentimentul parazit. De exemplu, dacă sentimentul parazit din scenă a fost iritarea, aţi fi putut să vă simţiţi speriat un scurt moment înainte. O altă cale este de a vă întreba: „Dacă aş fi un copil care nu ar avea conceptul de cenzură a sentimentelor, cum m-aş simţi într-o astfel de situaţie? Aş simţi furie? Tristeţe dezolantă? Teroare? Extaz?” Dacă nu sunteţi sigur, ghiciţi. Ca verificare finală, puteţi revedea capitolul precedent „Sentimente parazite şi autentice şi rezolvarea problemelor”. Ce sentiment autentic ar fi potrivit pentru a încheia această situaţie în cazul vostru?

Acum treceţi la coloana manifestărilor parazitării. Pentru a înşira comportamentele voastre observabile, imaginaţi-vă că vă priviţi pe o casetă video. Notaţi cuvintele, tonul, gesturi, posturi şi expresii faciale. Ce sentiment parazit exprimaţi? Verificaţi prin intermediul memoriei ce sentimentele parazite aţi resimţit în această situaţie.

Sub „Raportarea trăirilor interne” notaţi orice tensiune sau disconfort din oricare parte a corpului. O durere de cap? Freamăt în stomac? Durere la nivelul gâtului? Nu uitaţi că „nici o senzaţie” înseamnă o senzaţie. Gândiţi-vă dacă vreo parte a corpului a fost ştearsă din conştiinţă?

Notaţi toate fanteziile pe care le-aţi experimentat. O cale bună este de a vă imagina înapoi în scenă şi apoi să vă întrebaţi: „Care este cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla?” Notaţi primul lucru care vă vine în minte ca răspuns, oricât de straniu ar părea. Apoi, întrebaţi-vă: „Care ar putea fi cel mai bun lucru care mi s-ar întâmpla?” Şi această fantezie face parte din sistemul manifestărilor parazitării, deci notaţi-l.

În final, treceţi la coloana amintirilor care întăresc credinţele scriptului. Lăsaţi-vă memoria liberă şi notaţi-vă amintirile unor situaţii similare din trecut. Pot fi din trecutul apropiat sau mai îndepărtat. În toate aţi simţit acelaşi sentiment parazit, acelaşi disconfort fizic sau tensiune, etc., ca şi cele notate sub manifestările parazitării.

Ar fi interesant să verificaţi detaliile sistemului manifestărilor parazitare din matricea scriptului pe care aţi făcut-o într-un exerciţiu anterior. Cât de multe lucruri au în comun? O puteţi folosi pe una dintre ele pentru a o revizui şi corecta pe cealaltă şi invers.

Ieşirea din circuitul sentimentelor parazite

Circuitul sentimentelor parazite este un instrument atât pentru analiză, cât şi pentru schimbare. Erskine şi Zalcman spun: „Orice intervenţie terapeutică care

187

întrerupe fluxul circuitului sentimentelor parazite va fi un pas important pentru schimbarea circuitului sentimentelor parazite şi deci şi pentru schimbarea scriptului.”

Cu alte cuvinte, poţi face o schimbare în oricare punct al circuitului sentimentelor parazite, care te va scoate din script. Când efectuezi această schimbare, întrerupi vechile reîntoarceri. Astfel încât următoarele schimbări devin mai uşoare. Procesul este încă autoîntărit, dar acum întăreşti ieşirea din script, în locul blocării în script.

Nu e nevoie să te opreşti doar la nivelul unui punct din intervenţie. Dacă vrei, poţi întrerupe fluxul circuitului sentimentelor parazite în diferite puncte. Pe măsură ce schimbi mai mult, cu atât ieşi mai mult din script.

În articolul lor, Erskine şi Zalcman descriu diferite intervenţii specifice pe care le pot utiliza terapeuţii pentru a întrerupe circuitul sentimentelor parazite. Şi voi puteţi folosi o abordare similară în autoterapie. Dacă vreţi să folosiţi circuitul sentimentelor parazite în acest fel, vă prezentăm un exerciţiu care este un cadru pentru început.

Puteţi adăuga orice modificare într-o manieră creativă:

Luaţi o foaie mare de hârtie. Desenaţi o diagramă ca cea pentru circuitul sentimentelor parazite, doar că aceasta va fi echivalentul pozitiv. Dacă vreţi, puteţi să denumiţi această nouă diagramă „Sistemul autonomiei”.

Desenaţi cele trei coloane. Numiţi coloana din stânga „Credinţe şi sentimente actuale”. Coloana din mijloc va primi numele de „Manifestările autonomiei”, iar cea de-a treia „Amintiri autoîntăritoare”.

Sub „Credinţele şi sentimentele actuale” notaţi subtitlurile pentru credinţe despre sine, despre alţii şi despre calitatea vieţii, ca şi în circuitul sentimentelor parazite.

Gândiţi-vă din nou la scena aleasă pentru completarea diagramei circuitului sentimentelor parazite. Începeţi cu „credinţe despre sine”. Care este realitatea pozitivă despre sine pe care o aveţi ca o credinţă actuală?

De exemplu, să presupunem că David face acest exerciţiu. El ar putea nota: „Sunt demn de iubire şi sunt foarte bine aşa cum sunt.”

Este important să folosiţi formulări pozitive. Evitaţi cuvintele negative cum ar fi: nu, stop, pierde, fără. Dacă prima versiune conţine astfel de cuvinte, luaţi-vă timp să reformulaţi, astfel încât să utilizaţi doar cuvinte pozitive. În exemplul lui David, credinţa scriptului său a fost „Este ceva în neregulă cu mine”. În loc de a o schimba cu: „Nu este nimic în neregulă cu mine”, ar putea-o schimba cu o propoziţie pozitivă ca: „Sunt foarte bine aşa cum sunt.”

Mergeţi mai departe şi completaţi noile credinţe despre alţii şi despre calitatea vieţii, folosind afirmaţii pozitive. Fiţi atenţi la exagerare, care poate fi încă o parte a circuitului sentimentelor parazite. Dacă aveţi vreun dubiu, mai bine greşiţi, fiind optimişti.

Jos, în coloana din stânga, în locul „Sentimentelor reprimate”, notaţi acum „Sentimente autentice exprimate”. Notaţi aceleaşi sentimente autentice pe care le-aţi notat în circuitul sentimentelor parazite. Imaginaţi-vă înapoi în scenă,

188

vizualizaţi cum aţi fi putut exprima sentimentul autentic astfel încât să vă simţiţi în siguranţă şi să rezolvaţi situaţia.

Mergeţi apoi la coloana din mijloc „Manifestările autonomiei”. Încă o dată, vedeţi-vă ca şi cum aţi urmări o casetă video. Dar acum jucaţi din nou, comportându-vă într-un mod pozitiv, în afara scriptului şi simţind o emoţie autentică, în locul uneia parazite. Notaţi sub „Comportamentul observabil” cuvintele, gesturile, etc., pe care le folosiţi în noua versiune.

În acelaşi mod, completaţi „Raportarea trăirilor interne” din scena revizuită. În locul disconfortului, ce simţiţi în mod confortabil? Deveniţi conştient de un disconfort sau tensiune pe care nu aţi conştientizat-o până acum? Dacă da, alegeţi să relaxaţi aceste tensiuni? Ce se întâmplă când o faceţi?

În „Manifestările autonomiei”, nu introduceţi „fantezii”. După cum am văzut, ambele fantezii grandioase despre „cel mai rău” şi „cel mai bun” final fac parte din circuitul sentimentelor parazite. În locul lor, puteţi adăuga „Planuri şi vizualizări pozitive”. Acesta este un punct pe care îl veţi completa după placul inimii. Se referă la planificarea Adultă a vieţii, pe care o faceţi ca să vă asiguraţi că viitoarele situaţii se vor desfăşura într-un mod pozitiv, pe care îl construiţi acum şi nu prin parazitarea pe care aţi analizat-o în cadrul Circuitului sentimentelor parazite. În locul fanteziilor, puteţi folosi tehnici creative de vizualizare, pentru a da putere şi a avansa planurile voastre de viaţă.

În final, completaţi coloana „Amintirilor autoîntăritoare”. Aproape sigur vă veţi putea reaminti unele situaţii pozitive din viaţa voastră, care seamănă cu situaţia pe care o elaboraţi acum. Poate, în timp ce vă gândiţi, vă veţi aminti mai multe.

Şi dacă nu vă veţi aminti nici una? Inventaţi câteva. Folosirea situaţiilor pozitive inventate este la fel de eficientă ca şi amintirea situaţiilor reale.

Acum aveţi o versiune iniţială pentru „Sistemul autonomiei”. Ca şi în cazul Circuitului sentimentelor parazite, şi acesta poate fi revizuit şi modificat pe măsură ce trece timpul.

Imaginaţi-vă diagrama Circuitului sentimentelor parazite ţinută la câţiva centimetri mai sus de diagrama Sistemului autonomiei. În viitor puteţi face o deschidere în oricare punct al Circuitului sentimentelor parazite prin care să coborâţi către punctul corespunzător din diagrama Autonomiei. Din acest punct, veţi da curs liber manifestărilor autonomiei, în locul circuitului feedback-urilor parazitării, care vă va duce mereu în trecut.

Poate veţi face mai multe treceri. Cu cât faceţi mai multe, cu atât mai uşor vă va fi să ieşiţi din circuitul sentimentelor parazite şi să intraţi în cel al autonomiei. Şi de fiecare dată când faceţi acest pas, vă uşuraţi drumul în viitor.

Capitolul 23 JOCURI ŞI ANALIZA JOCURILOR

Aţi interacţionat vreodată cu o altă persoană în aşa fel încât, la sfârşit, ambii v-aţi simţit rău şi apoi v-aţi spus ceva de genul:

„De ce mi se întâmplă acest lucru?”

189

„Cum e posibil să mi se întâmple din nou?”„Credeam că el/ea era diferit de ceilalţi, dar…”V-aţi simţit surprins de maniera dureroasă în care s-a schimbat situaţia,

dându-vă seama că acest gen de situaţii le-aţi mai trăit şi înainte?Dacă aţi avut o interacţiune de acest fel, este foarte posibil, ca în limbaj AT,

să fi jucat un joc1.Ca şi un joc de fotbal sau şah, jocurile psihologice se joacă după anumite

reguli predeterminate. Primul care a atras atenţia asupra naturii predictibile a jocurilor şi care a sugerat modalităţile în care acestea pot fi analizate a fost Eric Berne.

În acest capitol vom vedea metodele de analiză a jocurilor descrise de Berne şi de alţi autori AT.

Exemple de jocuri

Iată două exemple despre cum joacă oamenii jocuri.Exemplul 1: Jack o întâlneşte pe Jean. Se îndrăgostesc şi decid să locuiască

împreună. La început totul merge bine. Dar pe măsură ce lunile trec, Jack începe să-i facă viaţa grea partenerei sale. Îi ignoră dorinţele şi sentimentele. Strigă la ea şi uneori o împinge. Se îmbată şi uneori vine târziu acasă. Cheltuie banii lui Jean şi „uită” să îi dea înapoi.

Jean stă cu el în ciuda tratamentului rău. Pe măsură ce el devine mai agresiv, Jean îi găseşte mai multe scuze.

Aşa merg lucrurile de aproape trei ani. Apoi, fără a-l preveni, Jean îl părăseşte pe Jack pentru un alt bărbat. Când Jack s-a întors acasă, a găsit pe masa din bucătărie un bilet în care ea spunea că pleacă definitiv.

Jack e stupefiat. Îşi spune: „Cum Dumnezeu mi se întâmplă asta?” O caută pe Jean şi o roagă, fără succes, să se întoarcă înapoi. Cu cât el o roagă mai insistent, cu atât ea îl respinge mai dur, iar el se simte mai rău. Jack petrece mult timp simţindu-se deprimat, abandonat şi lipsit de valoare. Încearcă să înţeleagă ce nu e în regulă cu el: „Ce are bărbatul ăla şi nu am eu?”

Lucrul ciudat este că Jack a mai trecut şi înainte prin astfel de situaţii. A avut două relaţii şi două respingeri care au urmat acelaşi pattern. De fiecare dată şi-a spus: „Nu se va mai întâmpla niciodată.” Dar s-a întâmplat din nou şi, de fiecare dată, Jack a fost surprins şi s-a simţit respins.

Jack joacă jocul numit Loveşte-mă6.Şi Jean a mai trecut prin asta. Şi ea a mai avut câteva relaţii înainte de a-l

cunoaşte pe Jack. Se pare că ea alege bărbaţi care la început se poartă bine cu ea, dar care, foarte curând încep să o trateze prost, aşa cum a făcut şi Jack. De fiecare dată ea le-a suportat comportamentul, jucând un timp rolul „micuţei soţii”. De asemenea, de fiecare dată, brusc s-a răzgândit şi l-a părăsit abrupt pe acel bărbat. Când face asta, se simte nevinovată şi, într-o oarecare măsură, triumfătoare. Îşi spune: „Ştiam eu. Toţi bărbaţii sunt la fel.” Cu toate acestea, după un timp începe o relaţie cu un alt bărbat şi întreaga secvenţă se reia.

6 Kick Me (n.t.).

190

Jocul lui Jean este „Acum te-am prins, ticălosule”7.Exemplul 2: Molly este asistent social. E în birou, vorbind cu un client care

tocmai a intrat. El pare abătut.Clientul spune: „Mi-e teamă că ceva groaznic se va întâmpla şi nu am unde

să mă duc. Nu ştiu ce să fac.”„O, dragă, asta e rău”, spune Molly, încruntându-se îngrijorată. „Ce pot să

fac să te ajut?”„Nu ştiu”, spune clientul trist.„Uite cum facem” spune Molly, „Ce-ar fi să căutăm în ziar şi să găsim

pentru tine o cameră de închiriat?”„Asta e problema” spune clientul lui Molly şi mai deprimat. „Nu am destui

bani să plătesc chiria.”„Sunt sigură că pot aranja să primeşti un ajutor social.”„Drăguţ din partea ta”, spune clientul. „Dar, sincer, nu vreau mila

nimănui.”„Bine, ce părere ai dacă îţi pregătesc un pat în adăpost, până când găseşti

un loc unde să stai?”„Mulţumesc”, spune clientul, “dar nu cred că aş putea sta cu toţi acei

oameni, când mă simt aşa cum mă simt.”Se aşterne o tăcere în timp ce Molly caută alte idei. Nu îi vine nici una.Clientul o priveşte lung, se ridică şi dă să plece. „Bine, mulţumesc oricum

pentru că ai încercat să mă ajuţi”, spune posomorât şi dispare.Molly se întreabă „Ce Dumnezeu s-a întâmplat?” Întâi se simte surprinsă,

apoi inadecvată şi depresivă. Îşi spune că nu prea ştie să fie de ajutor celorlalţi.În acelaşi timp, clientul ei merge pe stradă, simţindu-se indignat şi furios pe

Molly. Îşi spune: „Nu o credeam capabilă să mă ajute şi aşa a fost.”Atât pentru Molly, cât şi pentru clientul ei, această scenă este o repetiţie a

altora care au avut loc în trecut. Molly intră deseori în acest tip de interacţiuni. Oferă ajutor şi sfaturi clienţilor şi apoi se simte rău, când ei nu le acceptă. Clientul ei este şi el familiarizat cu acest final. Şi el sfârşeşte prin a respinge mereu ajutorul oferit, în timp ce se simte furios şi abandonat de către cel care i-a propus ajutorul.

Molly şi clientul ei joacă o pereche de jocuri care se joacă foarte des împreună. Jocul lui Molly este „De ce nu….?”8. Clientul ei joacă „Da, dar… “9.2

Caracteristicile tipice ale jocurilor

Din aceste exemple putem extrage câteva caracteristici care sunt tipice pentru jocuri.

(1) Jocurile sunt repetitive. Fiecare persoană îşi joacă jocul preferat, în manieră repetată, în timp. Ceilalţi jucători sau circumstanţele se pot schimba, dar patternul jocului rămâne acelaşi.

7 Now I’ve Got You, Son of a Bitch – sau pe scurt NIGYSOB (n.t.).

8 Why Don’t You … ? (n.t.).9 Yes, But … (n.t.).

191

(2) Jocurile sunt jucate fără a fi conştientizate de către Adult. Cu toate că oamenii repetă jocurile mereu, le reiau de fiecare dată fără a fi conştienţi că o fac. Doar în ultimile etape ale jocului, jucătorul se poate întreba: „Cum a fost posibil ca asta să se întâmple din nou?” Chiar şi în acest punct, oamenii nu realizează de obicei că ei sunt cei care au ajutat la începerea jocului.

(3) Jocurile se termină mereu cu ambii jucători trăind sentimente parazite.(4) Jocurile implică un schimb de tranzacţii ulterioare între jucători. În fiecare

joc, la nivel psihologic, se întâmplă ceva diferit faţă de ceea ce pare că se întâmplă la nivel social. Ştim acest lucru din felul în care oamenii repetă jocurile mereu, găsindu-i pe alţii, al căror joc este complementar cu al lor. Când clientul lui Molly a venit pentru ajutor şi ea i l-a oferit, ambii au crezut că acesta este scopul real. Dar sfârşitul interacţiunii lor arată că motivaţiile lor inconştiente erau diferite. La nivel psihologic, îşi trimiteau unul altuia „mesaje secrete” prin care îşi declarau intenţiile reale. Molly îşi oferea ajutorul, care urma să nu fie acceptat. Clientul venea să ceară ajutor, pe care urma să îl refuze.

(5) Jocurile includ mereu un moment de surpriză sau de confuzie. În acest moment, jucătorul are senzaţia că se întâmplă ceva neaşteptat. Într-un fel, pare că oamenii au schimbat rolurile. Acest lucru l-a simţit Jack când a descoperit că Jean l-a părăsit. Jean, pe de altă parte, l-a părăsit pentru că şi-a schimbat brusc atitudinea faţă de Jack.

Gândiţi-vă la o interacţiune dureroasă recentă, care se potriveşte cu descrierea unui joc.

Luaţi o foaie de hârtie şi un creion şi notaţi cum a fost. Verificaţi dacă cele cinci caracteristici se potrivesc şi pentru jocul vostru.

Notaţi cum v-aţi simţit la sfârşit. Este acesta un sentiment familiar pentru voi?

Tricouri preferate10

Este straniu în ce fel oamenii reuşesc să-i caute pe alţii care joacă jocuri complementare cu ale lor. Jack găseşte mereu femei care îl vor părăsi pentru altcineva. Molly alege clienţi care îi vor cere ajutorul şi apoi nu îl vor accepta.

Este ca şi cum fiecare persoană ar purta un tricou cu invitaţia la joc inscripţionată pe el. În faţă, tricoul are un motto care reprezintă ceea ce vrem să vadă lumea, în mod conştient. Pe spate se află „mesajul secret”, de la nivelul psihologic. Acesta este mesajul care ne determină să alegem persoanele cu care vom avea o relaţie.

Ne putem imagina că pe faţa tricoului lui Jean este un motto de genul: „Voi fi dulce şi vei suferi mult timp.” Pe spate scrie: „Dar aşteaptă până când te prind eu.”

10 Sweatshirts (n.t.).

192

Care credeţi că sunt motto-urile de pe tricoul lui Jack? Dar de pe tricoul lui Molly? Apoi treceţi din nou la exemplul cu jocul personal. Care credeţi că a fost motto-ul vostru pentru partea din faţă a tricoului? Dar pentru spate? Dar în cazul persoanelor cu care vă relaţionaţi în acea situaţie?

Dacă lucraţi în grup, intraţi într-un subgrup format din două-trei persoane. Fiecare îşi va folosi intuiţia pentru a schiţa mesajele de pe faţa şi de pe spatele tricourilor celorlalţi. Apoi împărtăşiţi-vă ceea ce aţi scris.

Nu vă faceţi griji că nu vă cunoaşteţi între voi. De obicei citim aceste mesaje de la prima impresie.

Dacă vreţi, puteţi repeta experienţa cu alte persoane, pe care le cunoaşteţi bine. Puteţi descoperi unele lucruri interesante despre voi comparând motto-urile diferite pe care ceilalţi le citesc pe tricourile voastre.

Gradele jocurilor

Jocurile pot fi jucate cu diferite grade de intensitate.3

Un joc de gradul unu are un final pe care jucătorul vrea să îl împărtăşească celor din cercul său social. În jocurile prezentate la începutul capitolului, toţi jucau jocuri de gradul unu. Molly îşi descria sentimentul de îndoială asupra propriei capacităţi de a oferi ajutor, în timp ce se afla cu colegii, în pauză, la o cafea, iar clientul său, în timp ce bea cu prietenii săi un pahar, bombănea despre cât de nefolositoare a fost ea. Prietenii şi colegii vor privi acest comportament ca pe ceva acceptabil. De fapt, jocurile de gradul unu oferă de obicei o mare parte a structurării timpului, la petreceri şi întâlniri.

Jocurile jucate la nivelul doi de intensitate aduc finaluri mai grele, pe care persoanele preferă mai degrabă să nu le facă publice. De exemplu, presupuneţi că acel client al lui Molly nu doar a bombănit, dar s-a dus şi a făcut o plângere pentru incompetenţa ei. Atunci Molly ar fi intrat într-o depresie profundă, poate chiar ar fi demisionat. În acest caz, este mai puţin probabil ca ea să discute cu prietenii despre acest lucru.

Jocul de gradul trei, în accepţiunea lui Berne, „...este unul care se joacă serios şi care sfârşeşte la spital, în sala de judecată sau la morgă”. Dacă Jack şi Jean ar fi jucat la acest nivel de gravitate, Jack ar fi putut să o maltrateze pe Jean. Jean ar fi putut aduna furia, până într-o zi când ar fi luat un cuţit din bucătărie şi l-ar fi înjunghiat.

Formula J

Berne a descoperit că fiecare joc trece printr-o secvenţă de şase etape4.Le-a numit astfel :

Momeala + Stratagema = Răspuns → Comutare → Confuzie → Beneficiu negativ11

11 con + gimmick = response → switch → crossup → pay off (n.t.).

193

sau folosind iniţialele:

M + S = R → C → C → BN El a numit această secvenţă Formula J sau Formula Jocului.Să aplicăm Formula J jocului jucat de Molly şi de clientul ei. El deschide,

spunându-i că proprietarul l-a dat afară. Sub acest mesaj de la nivel social, stă momeala sa. Aceasta este trimisă verbal şi comunică nonverbal: „Dar când o să încerci să mă ajuţi, eu nu o să mă las ajutat, ha ha!”

Molly fiind dispusă să intre în joc, îşi semnalează consimţământul, revelându-şi stratagema. Berne foloseşte acest cuvânt pentru a descrie „punctul slab” din script, care determină pe cineva să intre în momeala altcuiva. Pentru Molly, este un mesaj Parental care îi spune: „Trebuie să ajuţi pe cineva care este într-o situaţie precară!”

Ascultând acest mesaj intern, ea îi răspunde clientului la nivel psihologic. „Bine, o să încerc să te ajut, dar noi doi ştim că la sfârşit, tu nu o să te laşi ajutat.” La nivel social, ea acoperă acest lucru spunând: „Ce pot să fac ca să te ajut?”

Etapa jocului numită răspuns constă dintr-o serie de tranzacţii. Acestea pot dura o secundă sau două sau ore în şir, zile sau ani. În cazul nostru, Molly oferă cîteva sfaturi clientului. El vine cu justificarea pentru fiecare, de ce nu ar merge. La nivel social, aceste tranzacţii par a fi simple schimburi de informaţii. Dar la nivel psihologic, repetă schimbul momeală – stratagemă care a deschis jocul.

Comutarea apare atunci când Molly tot caută soluţii, iar clientul îi spune: „Mulţumesc pentru că ai încercat să mă ajuţi.”

În momentul imediat următor, Molly simte că a fost luată prin surprindere. Este momentul de confuzie. Şi clientul său are o experienţă similară.

Apoi direct, ambii jucători încasează beneficiul negativ, care este sentimentul parazit. Molly se simte deprimată şi inadecvată. Clientul crede că este îndreptăţit să se simtă indignat.

Care au fost etapele Formulei J în jocul complementar jucat de Jack şi Jean?

Identificaţi etapele Formulei J din exemplul vostru personal de joc. Care erau mesajele, de la nivelul psihologic, ale fiecărei etape?

Triunghiul Dramatic

Stephen Karpman a conceput o diagramă simplă, dar elocventă pentru analiza jocurilor, numită Triunghiul Dramatic (Figura 23.1)5.

194

El sugerează că atunci când oamenii joacă jocuri, ei intră într-unul dintre cele trei roluri din script: Persecutor, Salvator şi Victimă.

Persecutorul este cineva care îi poziţionează pe ceilalţi mai jos şi îi minimalizează. Persecutorul îi vede pe ceilalţi inferiori şi non-OK.

Salvatorul, de asemenea îi vede pe ceilalţi inferiori şi non-OK. Dar Salvatorul răspunde oferind ajutor dintr-o poziţie de superioritate. Crede că: „Trebuie să îi ajut pe ceilalţi deoarece nu sunt destul de buni ca să se ajute singuri.”

Victima se simte inferioară şi non-OK. Uneori Victima caută Persecutorul ca să îl pună în poziţia de inferioritate şi să îl trateze rău. Sau Victima poate să fie în căutarea unui Salvator care îşi va oferi ajutorul şi va confirma credinţa Victimei: „Nu pot face faţă de unul singur.”

Fiecare rol din Triunghiul Dramatic implică o desconsiderare. Atât Persecutorul, cât şi Salvatorul îi desconsideră pe ceilalţi. Persecutorul desconsideră valoarea şi demnitatea celorlalţi. Persecutorii extremişti pot desconsidera drepturile la viaţă şi sănătate fizică ale celorlalţi. Salvatorul desconsideră capacitatea celorlalţi de a gândi pentru ei şi de a acţiona în funcţie de propria iniţiativă.

Victima se desconsideră singură. Dacă caută un Persecutor, acceptă desconsiderarea acestuia şi se vede ca o persoană care merită să fie respinsă şi

195

minimalizată. Victima care caută un Salvator crede că are nevoie de ajutorul Salvatorului pentru a gândi bine, pentru a acţiona şi a lua decizii.

Luaţi un minut pentru a scrie toate cuvintele la care vă puteţi gândi, care se pot referi la un Persecutor.

Faceţi acelaşi lucru pentru Salvator şi pentru Victimă.

Toate cele trei roluri din Triunghiul Dramatic nu sunt autentice. Când oamenii se află într-unul dintre aceste roluri, ei răspund mai degrabă trecutului decât situaţiei aici şi acum. Folosesc strategii vechi, din script, decise în copilărie sau copiate de la părinţii lor. Pentru a semnala neautenticitatea rolurilor din triunghi, cuvintele Persecutor, Salvator şi Victimă sunt scrise cu majusculă. Dacă începem cuvântul cu litere mici, ne referim la persecutorii, salvatorii şi victimele reale.

Vă puteţi gândi la un persecutor real care să nu fie şi Persecutor?Care ar fi diferenţele dintre un salvator autentic şi o persoană care joacă

rolul de Salvator?Credeţi că ar fi posibil ca cineva să fie o victimă fără a fi şi o Victimă?

De obicei, cineva care joacă un rol va începe dintr-o poziţie şi apoi va trece la o alta. Această comutare în Triunghiul Dramatic este aceeaşi cu cea din Formula J.

În „Loveşte-mă” jucat de Jack, el a început din poziţia de Persecutor pe care a menţinut-o până în etapa de răspuns a jocului sau. Când a avut loc comutarea, Jack a trecut în poziţia de Victimă.

Ce comutare în cadrul Triunghiului Dramatic, a făcut Jean în jocul său „Te-am prins, ticălosule”? Dar Molly şi clientul său? Ce comutări au avut loc în exemplul jocului vostru?

Analiza tranzacţională a jocurilor

O altă modalitate de a analiza jocurile este de a utiliza o diagramă tranzacţională. Este de mare ajutor, în special pentru a descoperi tranzacţiile ulterioare care au loc între jucători.

Diagrama tranzacţională a jocurilor după Berne

Figura 23.2 prezintă versiunea lui Eric Berne referitore la diagrama tranzacţională a jocurilor6. Aceasta descrie tranzacţiile de deschidere schimbate între Jack şi Jean:

Jack (nivel social Ss): „Mi-ar plăcea să te cunosc mai bine.”Jean (nivel social Rs): „Da, şi mie mi-ar plăcea.”Jack (nivel psihologic Sp): „Loveşte-mă, te rog.”

196

Jean (nivel psihologic Rp): „O să te prind, ticălosule!”„Mesajele secrete” ulterioare din Sp şi Rp se află în afara conştiinţei

jucătorilor, până când apare momentul comutării.

Diagrama Goulding – Kupfer

Bob Goulding şi David Kupfer au dezvoltat o versiune diferită a diagramei tranzacţionale a jocurilor (Figura 23.3)7. După ei, jocurile au cinci trăsături caracteristice.

(1) Întâi are loc „deschiderea” jocului la nivel social (Ss), Goulding şi Kupfer o numesc „stimul aparent sincer”. În cazul nostru, Jack spune: „Mi-ar plăcea să te cunosc mai bine.”

(2) Al doilea element al jocului este mesajul simultan de la nivel psihologic (Sp), care este momeala jocului. Este numit „mesajul secret”, care include o informaţie despre sine, din script. „Mesajul secret” al lui Jack este: „Merit

197

să fiu respins şi te voi provoca până când voi demonstra acest lucru. Loveşte-mă, te rog!”

(3) Ca de obicei, finalul este determinat la nivel psihologic. Jean citeşte mesajul lui Jack „Loveşte-mă” şi răspunde corespunzător, legându-se de el, un timp, apoi respingându-l. În secvenţa Goulding-Kupfer, acesta este „răspunsul la mesajul secret”.

(4) Ambii jucători sfârşesc prin a simţi sentimente parazite, „starea de rău a beneficiului negativ”.

(5) Întreaga serie de tranzacţii ulterioare nu este conştientizată la nivelul Adult al ambilor jucători.

Soţii Goulding insistă asupra faptului că dacă cineva este suficient motivat

să joace jocul preferat, poate răstălmăci răspunsurile reale ale celeilalte persoane şi să le interpreteze ca răspunsuri din joc. Astfel, obţine beneficiul negativ al sentimentelor parazite, chiar dacă cealaltă persoană nu a intrat în joc.

198

De exemplu, să presupunem că Jean refuză să îl respingă pe Jack, în ciuda tuturor presiunilor sale. El poate redefini răspunsurile ei, spunându-şi: „Ea doar se face că mă vrea lîngă ea. Eu ştiu că de fapt vrea să scape de mine şi probabil că se întâlneşte cu altcineva în secret.” Astfel, el îşi poate produce desconsiderarea pe care o aşteaptă şi să meargă mai departe, luându-şi oricum beneficiul negativ al sentimentelor parazite.

Folosiţi diagrama tranzacţională a jocurilor după Berne şi diagrama Goulding-Kupfer pentru a analiza jocul jucat de Molly şi clientul ei.

Folosiţi-le şi pentru a vă analiza propriul joc.

Planul Jocului

John James a dezvoltat un set de întrebări, care ne oferă o altă cale pentru a înţelege modul în care progresează jocul. Îl numeşte Planul Jocului8.

Următorul exerciţiu utilizează o variantă a Planului Jocului, care include două întrebări adiţionale, „întrebările misterioase”. A fost conceput de Laurence Collinson.

Puteţi folosi întrebările Planului de Joc pentru a vă examina propriul joc, pe care l-aţi notat deja. Sau, dacă vreţi, îl puteţi folosi pentru a examina o altă situaţie de joc pe care aţi recunoscut-o în viaţa voastră.

Luaţi hârtie şi creion şi notaţi răspunsurile la următoarele întrebări, aşa cum se aplică ele exemplului vostru.

Ar fi bine să găsiţi pe cineva cu care să vă împărtăşiţi ideile, în timp ce completaţi răspunsurile la întrebările Planului de Joc.

„Întrebările misterioase” figurează la sfârşitul acestui capitol. Nu le citiţi înainte de a răspunde la toate celelalte întrebări ale Planului de Joc. Apoi adăugaţi răspunsurile la „întrebările misterioase”. 1.Ce mi se întâmplă, în mod repetat?

2.Cum începe?3.Ce urmează după aceea?4.(Întrebarea misterioasă)5. Şi apoi?6. (Întrebarea misterioasă)7. Cum se termină?8 a. Cum mă simt?

8 b. Cum cred că se simte cealaltă persoană?

Interpretare

199

Secvenţa răspunsurilor la întrebările Planului de Joc ar trebui să vă arate comutările din Triunghiul Dramatic şi din etapele de joc din Formula J.

Sentimentele pe care le-aţi notat la întrebările 8a şi 8b sunt probabil sentimentele voastre parazite. E posibil să recunoaşteţi sentimentul de la 8a ca fiind familiar, dar sunteţi surprins să descoperiţi că şi cel de la 8b este tot un sentiment parazit propriu. Dacă este adevărat, verificaţi cu cineva care vă cunoaşte.

Răspunsurile la cele două „întrebări misterioase” sunt mesajele de la nivelul psihologic din diagrama tranzacţională a jocurilor. În orice caz, Laurence Collinson sugerează că ambele afirmaţii v-au fost transmise de către părinţi când eraţi mici. Verificaţi dacă este adevărat în cazul vostru.

O a doua posibilitate este ca una sau ambele răspunsuri la „întrebările misterioase” să fie un mesaj pe care voi l-aţi transmis părinţilor voştri când eraţi mici.

Păstraţi răspunsurile voastre. Le puteţi folosi din nou, citind următoarele două capitole.

Definiţia jocurilor

Între autorii AT există dezacorduri privind definiţia jocurilor9. Probabil deoarece chiar Berne a definit diferit jocurile în diferitele sale etape de gândire.

În ultima sa carte, What Do You Say After You Say Hello, Berne a descris Formula J şi a explicat cele şase etape, aşa cum le-am descris mai sus. Apoi a adăugat: „Ceea ce se potriveşte acestei formule este un joc şi ceea ce nu se potriveşte nu este un joc.”

Ca definiţie, nimic mai clar. Cu toate acestea, într-o carte anterioară, Principles of Group Treatement, Berne defineşte un joc, folosind cuvinte diferite: „Un joc este o serie de tranzacţii ulterioare, care cuprinde o stratagemă şi care conduce la un beneficiu, în general ascuns, dar bine definit.”

Veţi vedea diferenţa crucială dintre cele două definiţii. Versiunea târzie, din What Do You Say…, se referă la comutare şi confuzie ca trăsături esenţiale ale jocului. Definiţia anterioară nu o face.

De fapt, în dezvoltarea teoriei jocurilor, Berne a introdus ideea comutării destul de târziu. Apare prima dată în Sex in Human Loving. În cartea dinainte, Games People Play, a folosit o definiţie similară cu cea din Principles of Group Treatement, în care nu face nici o referire la comutare şi confuzie.

După Berne, unii autori au folosit în definiţii care au urmat versiunea sa timpurie. În cuvinte foarte diferite, ei au definit un „joc” ca o secvenţă de tranzacţii ulterioare care sfârşesc cu ambii parteneri simţindu-se rău (trăind sentimente parazite).

Noi preferăm să urmăm şcoala de gândire alternativă şi folosim definiţia lui Berne de mai târziu. Definim „jocuri” doar acele secvenţe care urmează etapele Formulei J, inclusiv „schimbarea rolului” şi „momentul de confuzie”, reprezentate de comutare şi confuzie (încrucişare).

200

De ce? Deoarece definiţia timpurie a lui Berne, fără comutare, a fost descrisă deja în AT modernă printr-un alt concept: parazitarea. Şi există o distincţie clară între procesul de parazitare şi procesul jocului, descrisă de Fanita English. Cei care simt sentimente parazite par a fi jucători de jocuri, prin faptul că schimbă mesaje ulterioare şi obţin beneficiul negativ al sentimentelor parazite. Dar în parazitare nu are loc o comutare. Părţile pot parazita atât timp cât ambii o doresc şi au energie să o facă şi apoi se opresc sau fac ceva diferit.

Doar dacă una dintre părţi face o comutare în schimbul parazitar, acesta devine joc. (În capitolul următor, vom spune mai multe despre motivul pentru care oamenii fac acest lucru).

Noi credem că această distincţie între parazitare şi jucarea unui joc este folositoare. Ne oferă un ajutor practic în înţelegerea modului în care oamenii intră în schimburi dureroase şi cum pot ieşi din ele. În plus, este folositor să existe două definiţii diferite, astfel încât să ne fie mereu clar despre ce concept vorbim.

Să presupunem că vreţi să definiţi un „joc” cuiva care nu ştie nimic despre limbajul tehnic pe care Berne l-a folosit în Formula J. Puteţi folosi acest mod, sugerat de Vann Joines:

„Jocul este procesul de a face ceva, având un motiv ulterior care:(1) este inconştient;(2) nu devine explicit până când participanţii nu schimbă modul în care se

comportă; şi(3) care are ca rezultat faptul că toată lumea se simte confuză, neînţeleasă şi

doritoare de a-l blama pe celălalt”.

Întrebările misterioase

Întrebarea misterioasă 4: Care este mesajul meu secret pentru cealaltă persoană?Întrebarea misterioasă 6: Care este mesajul secret al celeilalte persoane pentru mine?

Capitolul 24 DE CE JOACĂ OAMENII JOCURI?

Jocurile nu sunt amuzante. Atunci, de ce le jucăm?

201

Autorii AT au sugerat mai multe răspunsuri la această întrebare1. Însă toţi sunt de acord asupra unui punct: jucând jocuri, folosim strategii perimate. Jucarea jocurilor a fost un şiretlic pe care l-am adoptat când eram mici, pentru a obţine ceea ce doream de la lume. Dar, ca adulţi, avem alte opţiuni, mai eficiente.

Jocuri, timbre şi beneficiul negativ al scriptului

Mai presus de toate, oamenii joacă jocuri pentru a face să avanseze scriptul.

Eric Berne a sugerat secvenţa prin care obţinem acest lucru. Prin obţinerea beneficiului negativ al fiecărui joc, jucătorul simte un sentiment parazit. De fiecare dată când face acest lucru, poate colecţiona acest sentiment ca pe un timbru.

Aţi învăţat restul poveştii în Capitolul 21. Când jucătorul a strâns o colecţie destul de importantă de timbre, se simte „justificat” şi le schimbă pe un oarecare beneficiu negativ, pe care l-a decis în copilărie.

De asemenea, fiecare persoană îşi alege jocurile din care să obţină timbrele care îi vor permite să avanseze scriptul până la finalul decis în copilărie. Este un lucru obişnuit ca povestea scriptului să fie jucată în miniatură de mai multe ori în timpul vieţii jucătorului.

Să luăm jocul lui Jean, „Te-am prins, ticălosule”. De fiecare dată când îl joacă, colectează timbre de furie, apoi le schimbă, respingând o altă persoană. Beneficiul negativ pe termen lung este de a sfârşi bătrână şi singură, respingând toţi bărbaţii pe care i-a cunoscut.

Oamenii îşi aleg gradul jocului pentru a urma gradul beneficiului negativ al scriptului. Să presupunem că scriptul lui Jean era hamartic şi nu banal. Şi ar fi jucat jocul de gradul trei. Bărbatul ar fi bătut-o. La comutarea jocului, ea şi-ar fi schimbat colecţia de timbre, rănindu-l fizic. Beneficiul negativ al scriptului ei ar fi fost omorul sau răni grave provocate altora.

Priviţi înapoi la propriul vostru exemplu de joc. Ce timbre colecţionaţi? Pe ce beneficiu negativ al scriptului le-aţi fi schimbat?

Reîntărirea convingerilor scriptului

Ştiţi că copilul vede decizia precoce ca fiind singura cale de a supravieţui. Aşa că nu este surprinzător că atunci când suntem în script, ca adulţi, vrem să confirmăm mereu că convingerile noastre din script despre sine, despre alţii şi despre lume sunt „adevărate”. De fiecare dată când jucăm un joc, folosim beneficiul negativ pentru a reîntări aceste convingeri. De exemplu, când Molly era copil, a decis în manieră nonverbală că treaba ei în viaţă era aceea de a-i ajuta pe ceilalţi, dar că niciodată nu va reuşi să o facă destul de bine. De fiecare dată când joacă „De ce nu...?”, sfârşeşte prin a-şi repeta decizia în cap. În limbajul sistemului parazitării, adaugă o altă amintire care îi întăreşte

202

convingerile scriptului, pentru a avansa aceste convingeri despre sine, despre lume şi despre calitatea vieţii.

Jocuri şi poziţiile de viaţă

Putem folosi jocurile şi pentru a ne „confirma” poziţia bazală de viaţă (Capitolul 12). De exemplu, persoane ca Jack, care joacă „Loveşte-mă”, îşi reîntăresc poziţia de viaţă: „Eu nu sunt OK, tu eşti OK.” Această poziţie „justifică” jucătorul să fugă de ceilalţi. Jucătorul de „Te-am prins, ticălosule”, cum ar fi Jean, crede că îşi confirmă poziţia „Eu sunt OK, tu nu eşti OK”, de fiecare dată când obţine beneficiul de Persecutor, „justificându-şi” astfel strategia de a scăpa de ceilalţi.

Dacă poziţia de viaţă a cuiva este cea din stânga-jos a cadranului OK: „Eu nu sunt OK, tu nu eşti OK”, această persoană, foarte probabil, îşi va folosi jocurile pentru a-şi „justifica” faptul că nu ajunge nicăieri în relaţiile cu ceilalţi oameni. Este exemplul lui Molly, care sfârşeşte astfel de fiecare dată când joacă “De ce nu…?”.

În exemplul vostru, ce convingeri despre sine, despre ceilalţi şi despre lume aţi fi putut reîntări odată cu obţinerea beneficiului negativ?

Cu care poziţie de viaţă se potrivesc aceste convingeri?Acest lucru se verifică cu poziţia de viaţă bazală pe care aţi identificat-o

când aţi învăţat despre cadranul OK?

Jocuri, simbioză şi cadrul de referinţă

Familia Schiff sugerează că jocurile rezultă din relaţii simbiotice nerezolvate, în care fiecare jucător se desconsideră atât pe sine, cât şi pe ceilalţi2. Jucătorii menţin credinţe exagerate pentru a-şi „justifica” simbioza, cum ar fi: „Nu pot să fac nimic” (Copil), sau „Trăiesc doar pentru tine, dragă!” (Părinte). Astfel încât, fiecare joc este fie o încercare de a menţine o simbioză nesănătoasă, fie o reacţie de furie împotriva acestei simbioze.

Putem trasa o diagramă simbiotică pentru a analiza jocurile complementare, pe care le joacă Jack şi Jean (Figura 24.1).

În Figura 24.1.a, vedem poziţiile lor simbiotice iniţiale. Jack ia rolul de Părinte, în timp ce Jean joacă Copilul. Pe linia convenţiei standard a trasării diagramei simbiozei, prezentăm de asemenea faptul că Jack preia şi rolul de Adult. Cu toate acestea, când partenerii se află în primele etape ale propriilor jocuri, nici unul nu este conştient în legătură cu ceea ce se întâmplă. Astfel încât ne-am putea imagina diagrama trasată din nou, pentru a prezenta lipsa Adultului, atât pentru Jack, cât şi pentru Jean.

În momentul comutării şi poziţiile simbiotice se schimbă. Acum Jack ia rolul Copilului rănit. Jean schimbă în Părintele care respinge. Acest lucru apare în simbioza finală, aşa cum este desenată în Figura 24.1.b.

203

Fără a fi conştient, Jack rejoacă simbioza din copilărie, cu mama sa. Când era copil, a înţeles nonverbal că mama sa îl respingea. Fără cuvinte, Jack a decis: „Se pare că nu obţin atenţia mamei decât atunci când fac ceva ca să mă respingă. Altfel aş putea să nu obţin atenţie deloc. Aşa că mai bine fac în aşa fel încât să vină respingerea.” Imediat, a început să lucreze la o serie de strategii pentru a obţine acest rezultat. Uneori plângea şi scâncea. Alteori îşi ieşea din fire. În ambele situaţii, mama se enerva, eventual. Când o făcea, ţipa sau chiar îl pocnea. Acest gen de atenţie doare. Dar e mai bună decât lipsa atenţiei.

Ca adult, Jack încă urmează inconştient această strategie din copilărie. Caută femei care îl vor respinge din poziţia de Părinte. Dacă respingerea întârzie, el o grăbeşte, persecutând femeia în acelaşi fel în care o persecuta pe mama sa, când avea 15 luni.

Şi Jean rejoacă o simbioză din copilărie. Când era mică, beneficia de multe stroke-uri dureroase din partea tatălui său. Dar, la un moment dat, Jean a devenit o mică femeie. Din Copil, tatăl a început să se simtă inconfortabil datorită răspunsului său sexual faţă de ea. Fără a fi conştient, s-a retras fizic faţă de Jean.

Jean s-a simţit trădată şi rănită. Pentru a şterge durerea, a acoperit-o cu furie şi a decis că s-ar simţi mai puţin disconfortabil dacă ea ar fi cea care ar respinge. A intrat în Părinte, pentru a-l pune la punct pe Copilul tatălui ei. Ca femeie adultă, fără a-şi da seama, pune în act acestă decizie. „Pune faţa tatălui” pe figurile bărbaţilor cu care are o relaţie şi îi respinge când simte din nou furia din copilărie.

Trasaţi diagrama simbiotică a jocurilor jucate de Molly şi clientul său.Găsiţi ce poziţie simbiotică aţi adoptat la începutul propriului joc şi în ce

poziţie v-aţi mutat când aţi comutat. Aţi identificat ce simbioză din copilărie reproduceţi sau împotriva căreia reacţionaţi?

204

Când oamenii folosesc jocuri pentru a reproduce o simbioză din copilărie, ei „justifică” şi menţin problema care a fost desconsiderată. Făcând asta, îşi apără cadrul de referinţă.

Astfel, jocurile sunt jucate pentru a „justifica” ceea ce jucătorii simt şi cred deja (sentimentele lor parazite şi poziţia de viaţă) şi pentru a pasa responsabilitatea unei alte persoane sau situaţii. De fiecare dată când o persoană face acest lucru, îşi reîntăreşte şi avansează scriptul.

Jocuri şi stroke-uri

205

Ştiţi că pentru supravieţuire Copilul are nevoie de stroke-uri. Fiecare copil se sperie uneori că rezerva de stroke-uri ar putea să se termine. Pentru a se păzi de asta, dezvoltă un repertoriu de manipulări pentru a face stroke-urile să vină în continuare.

Jocurile sunt o cale sigură de a obţine o rezervă de stroke-uri intense. Stroke-urile schimbate în primele etape de joc pot fi pozitive sau negative, în funcţie de joc. În momentul comutării, fiecare jucător dă şi primeşte stroke-uri negative intense. Chiar dacă sunt negative sau pozitive, fiecare stroke schimbat în timpul jocului implică o desconsiderare.

Jocuri, stroke-uri şi parazitare

Fanita English a sugerat că oamenii încep să caute stroke-uri din jocuri, când stroke-urile din parazitare se află în pericol să dispară3. Poate că eu am intrat în rolul de Neajutorat cu tine, în timp ce tu acţionai în rolul de Serviabil. Poate îţi voi spune toate lucrurile rele pe care mi le-au făcut oamenii în acea zi, în timp ce tu te oferi să mă salvezi, cu simpatie. Pentru un timp, schimbăm aceste stroke-uri parazitare.

Apoi, tu te plictiseşti şi semnalezi că vrei să treci mai departe. Simţindu-mă speriat din Copil, aş putea răspunde, comutând în „Te-am prins, ticălosule”, spunând ceva de genul: „Huh ! Mereu am crezut că eşti o persoană pe care mă pot baza, dar acum văd că m-am înşelat.” Inconştient, sper că vei intra în „Loveşte-mă” şi vei menţine rezerva de stroke-uri.

Când oamenii intră în jocuri pentru a-i manipula pe ceilalţi ca să obţină stroke-uri, ei desconsideră realitatea. Ignoră numeroasele opţiuni adulte pe care le au pentru a obţine stroke-uri în manieră pozitivă.

Ce stroke-uri aţi dat şi aţi primit la fiecare nivel din jocul vostru?Aţi intrat în joc când stroke-urile parazitare erau în pericol să dispară?

Cele „şase avantaje” ale lui Berne

În Games People Play, Eric Berne a enumerat „şase avantaje” ale jocurilor4. Astăzi nu se face des referire la ele în practica AT. Fiecare poate fi înţeles mai simplu în termenii altor idei AT. Să le revedem, pe scurt. Pentru ilustrare, vom spune că eu sunt un jucător de „Loveşte-mă”.

(1) Avantajul intern psihologic (sa primim atentie). Jucând jocuri, menţin stabilitatea setului meu de credinţe din script. De fiecare dată când joc „Loveşte-mă”, reîntăresc credinţa că am nevoie să fiu respins pentru a primi atenţie.

(2) Avantajul extern psihologic (evitarea respingerii). Evit situaţii care ar fi provocări pentru cadrul meu de referinţă. Astfel, evit anxietatea pe care aş simţi-o în faţa provocării. Jucând „Loveşte-mă” evit să mă confrunt cu

206

întrebarea: “Ce s-ar întâmpla dacă aş cere direct celorlalţi stroke-uri pozitive?”

(3) Avantajul intern social (evitarea intimitatii). Berne spune că jocurile „oferă un cadru pentru relaţii pseudo-intime, acasă sau în intimitate”. O parte din jocul „Loveşte-mă” poate fi o lungă serie de schimburi „de la inimă la inimă”, cu partenerul de joc. Ne simţim astfel şi când suntem deschişi unul cu celalalt. În realitate, aceasta nu este intimitate. Sub mesajul de la nivel social există mesaje ulterioare, care confirmă că jucăm.

(4) Avantajul extern social (recunoasterea din partea celorlalti ca victima – autovictimizarea publica sau acuzarea anumitor categorii sociale, sexuale). Jocurile ne oferă subiecte de discuţie, în cercul nostru social mai larg. Când sunt în bar cu o gaşcă de alţi bărbaţi, jucători de „Loveşte-mă”, putem petrece timpul sau să parazităm pe tema „Nu-i aşa că femeile sunt groaznice?”

(5) Avantajul biologic (stimulare emotionala). Acesta se referă la posibilitatea de a obţine stroke-uri jucând. Din „Loveşte-mă” se obţin mai mult stroke-uri negative. Copil fiind, am decis, că, deoarece stroke-urile pozitive păreau a fi greu de obţinut, era mai bine să găsesc o cale de a obţine lovituri, pentru a supravieţui. De asemenea, de câte ori reiau jocul, îmi satisfac nevoia de structură şi de stroke-uri.

(6) Avantajul existenţial (reconfirmarea pozitiei de viata). Acesta este rolul jocurilor în „confirmarea” poziţiei de viaţă. „Loveşte-mă” este jucat din poziţia „Eu nu sunt OK, tu eşti OK”. De câte ori iau câte o lovitură, jucându-mă, îmi reîntăresc această poziţie.

Care sunt cele şase avantaje în jocul lui Jean „Te-am prins, ticălosule”?Care sunt cele şase avantaje ale jocului tău?

Beneficiile pozitive ale jocurilor

John James a dezvoltat ideea că jocurile au şi avantaje reale, pe lângă cele ale scriptului. El subliniază că fiecare joc aduce atât beneficii pozitive, cât şi beneficii negative5.

Un joc reprezintă cea mai bună strategie pe care copilul a găsit-o pentru a obţine ceva. Când jucăm jocuri în viaţa adultă, încercăm să satisfacem o nevoie autentică a Copilului. Doar că modalităţile de a satisface această nevoie sunt depăşite şi manipulative.

James sugerează că beneficiul pozitiv vine după beneficiul negativ din Formula J. De exemplu, care este nevoia pozitivă a Copilului, pe care o satisfac jucând „Loveşte-mă?” Este aceea că de fiecare dată când joc jocul, după ce am colectat beneficiul negativ al jocului, îmi spun din Copil: „Pfui! Îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru puţin timp şi spaţiu pentru mine!”

207

Alţi jucători de „Loveşte-mă” pot câştiga beneficii pozitive diferite de ale mele. Beneficiile pozitive sunt unice pentru fiecare jucător. Dar, spune John James, sunt mereu acolo, pentru a fi descoperite.

Ce beneficiu pozitiv ar fi obţinut Molly şi clientul ei când au început „De ce nu…? – Da, dar !” ?

Ce beneficiu pozitiv ai obţinut tu la încheierea jocului tău? Poţi înţelege răspunsul imediat sau îţi va lua ceva timp de gândire.

Capitolul 25 CUM SĂ TE DESCURCI CU JOCURILE

Aţi urmat deja cei mai importanţi paşi în dezamorsarea jocurilor. Aţi învăţat ce sunt jocurile şi cum pot fi analizate. Ştiţi motivele ascunse pentru care oamenii joacă jocuri.

În acest capitol, vom schiţa un „set de unelte”, de căi practice pentru contracararea jocurilor.

Avem nevoie să dăm nume jocurilor?

În bestsellerul său Games People Play, Eric Berne şi-a fascinat cititorii, dând nume atrăgătoare jocurilor descrise1. Şi alţi autori au urmat exemplul său şi acordarea unor nume jocurilor a devenit o modă în AT, care a durat câţiva ani. S-au „descoperit” sute de jocuri, fiecare cu numele său.

După douăzeci de ani, vedem că doar câteva reprezintă un aport autentic pentru înţelegerea jocurilor. A reieşit că multe dintre numele propuse sunt doar

208

interacţiuni, după definiţia de la Capitolul 23. Dintre ele, multe nu au o comutare, aşa că pot fi clasificate mai bine ca modalităţi de petrecere a timpului sau parazitări. Acesta este cazul multor „jocuri” enumerate în Games People Play.

Când eliminăm aceste non-jocuri, descoperim că cele rămase pot fi clasificate într-un număr relativ mic de patternuri de bază. Fiecare dintre aceste patternuri poate fi reprezentată printr-un singur titlu binecunoscut. Toate celelalte nume reprezintă variaţiuni pe aceeaşi temă, iar diferenţa este mai degrabă în conţinut decât în proces - în detalii referitoare la ce se întâmplă în cursul jocului, decât la cum este jucat jocul.

Cei mai mulţi practicieni AT de azi preferă să reducă numărul de nume date jocurilor. Noi suntem în favoarea acestei abordări. Credem că înţelegerea jocurilor se face mai bine dacă ne concentrăm asupra patternurilor generale care definesc cum sunt jucate jocurile. Acest lucru permite de asemenea elaborarea unor principii generale pentru contracararea jocurilor, în locul dezvoltarii unei „antiteze” specifice conţinutului fiecărui joc, aşa cum a făcut Berne.

Unele jocuri comune

În această secţiune vom prezenta unele dintre cele mai des întâlnite nume de jocuri. Ele sunt clasificate în funcţie de schimbarea poziţiilor din Triunghiul Dramatic, făcută de jucători în momentul comutării2.

Comutarea din Persecutor în Victimă

Este tipică jocului Loveşte-mă, pe care l-am ilustrat deja cu exemple. Hoţii şi Vardiştii12 este o versiune a acestui joc, care se joacă în context

judiciar. Aici, jucătorul începe, căutând să persecute forţele de ordine şi legea. Dar, în final, face în aşa fel încât să fie prins şi sfârşeşte prin a fi o Victimă.

În Cusurgiul13, jucătorul găseşte cusururi celorlalţi, criticându-le apariţia, cuvintele, îmbrăcămintea, etc. Poate face acest lucru timp nedefinit, ca temă pentru parazitare, fără a comuta neapărat. Însă, cusurgiul poate fi respins de către cei pe care îi critică, sau face în aşa fel încât să fie auzit „accidental”, atunci cînd vorbeşte pe la spate despre defectele cuiva. Apoi trece din Persecutor în Victimă, în Triunghiul Dramatic, transformând parazitarea în joc.

Jucătorul de Dacă nu ai fi fost tu14, se plânge mereu despre cum ceilalţi îl împiedică să facă ceea ce doreşte. De exemplu, o mamă îi spune copilului: „Dacă nu ai fi fost tu, aş fi putut călători în străinătate.” Imaginaţi-vă că se întâmplă ceva, care îi întrerupe parazitarea pe această temă. Poate moşteneşte o sumă de bani suficientă ca să plătească o îngrijitoare pentru copil. Sau copilul se face mare şi nu are nevoie de prezenţa ei. Credeţi că ea va pleca în străinătate? Nu. Descoperă că e prea speriată ca să-şi părăsească ţara. Făcând asta, comută şi intră în poziţia de Victimă.

12 Cops and Robbers (n.t.).13 Blemish – cusur, defect (n.t.).14 If it weren’t for you (n.t.).

209

Comutarea din Victimă în Persecutor

Acest pattern este exemplificat de către: Te-am prins, ticălosule15. Vă amintiţi că acesta este jocul jucat de Jean, într-unul din exemplele noastre de la început. În acest joc şi în toate variantele sale, jucătorii încep cu un fel de „avans” din poziţia de Victimă. Când partenerul de joc înghite momeala, jucătorul oferă şutul de Persecutor.

În Da, dar…16, jucătorul începe prin a cere sfaturi şi refuză toate sugestiile oferite. Comutarea se produce când cel care dă sfaturi le epuizează şi jucătorul de Da, dar… profită de moment, respingându-le. Vă amintiţi cum a făcut acest lucru clientul lui Molly din exemplul nostru. Este un joc uzual în serviciile de asistenţă socială şi alte servicii de „ajutor”.

Rapo17 este versiunea sexuală a jocului „Te-am prins, ticălosule”. Jucătorul emite semnalele unui avans sexual. Când partenerul îi dă curs, jucătorul de Rapo îl respinge indignat. Jucătorul de Rapo poartă un tricou care are scris în faţă: „Sunt disponibil!”, iar în spate: „Dar nu pentru tine, ha, ha!” Rapo de gradul unu este o sursă obişnuită de stroke-uri la petreceri şi implică un refuz sexual minor la final. În Rapo de gradul trei, jucătorul poate aştepta până când a avut loc contactul sexual şi apoi să comute, strigând „Viol!”

Există câteva jocuri construite pe schema „Te-am prins, ticălosule”, în care poziţia iniţială de Victimă este menţinută ca parazitare, iar comutarea nu se produce până când această situaţie nu este ameninţată. Jucătorii de Prostul18 sau Săracul de mine19 încep parazitarea din poziţia de „Nu pot gândi” şi respectiv „Nu mă pot ajuta singur”. Pot fi satisfăcuţi să rămână în poziţia de Victimă, atât timp cât stroke-urile continuă să vină. Dacă cineva îi confruntă pe aceşti jucători, cerându-le să gândească sau să facă lucruri pentru ei, aceştia pot să facă comutarea, devenind furioşi sau acuzatori: „Eh! trebuia să mă gândesc că nu-mi vei fi de nici un ajutor!”

Piciorul de Lemn20 este o variaţie a jocului Săracul de mine, cu un tricou pe care scrie „La ce te aştepţi de la cineva care…are o mamă ca mine/este un alcoolic ca mine/a crescut la periferie/(sau orice altă scuză)”.

Jucătorul de Fă ceva pentru mine21, caută pe ascuns să-i manipuleze pe alţii pentru a gândi şi acţiona în locul lui. De exemplu, un student care este întrebat ceva în clasă poate lua aerul de prost, mestecându-şi stiloul şi aşteptând ca profesorul să ofere răspunsul. Atâta vreme cât obţine ajutorul aşteptat, jucătorul poate rămâne în poziţia de Victimă neajutorată. Dar, mai târziu, poate comuta colectând o recoltă mai mare de stroke-uri, acuzându-l pe sfătuitor că i-a dat sfaturi proaste. De exemplu, acelaşi student se poate duce la director după

15 Now I’ve got you, son of a bitch (n.t.).16 Yes, but… (n.t.)17 Rape – viol (n.t.).18 Stupid (n.t.).19 Poor me (n.t.).20 Wooden Leg (n.t.).21 Do me something (n.t.).

210

examen şi se poate plânge că profesorul nu a fost clar în prezentare. Această poziţie adoptată la sfârşitul acestui joc a primit uneori un alt nume, Uite ce m-ai pus să fac22.Comutarea din Salvator în Victimă

Prototipul acestui joc este Încerc doar să te ajut23. Acest titlu poate fi folosit pentru orice joc în care cineva începe prin a oferi “ajutor” din poziţia de Salvator, apoi schimbă şi trece în Victimă, cînd persoana pe care o “ajută”, fie respinge ajutorul, îşi vede de ale sale şi intră oricum într-o încurcătură, fie semnalează că ajutorul oferit nu a fost suficient. Aşa zisul “sfătuitor” colectează atunci beneficiul negativ, care constă în timbre de inadecvare.

Jocul pe care îl juca Molly în exemplul nostru, De ce nu…?, este o variaţie pe această temă, care implică acordarea de sfaturi, care sunt respinse de partenerul de joc.

Comutarea din Salvator în Persecutor

Uite cât de mult îmi dau osteneala24 începe ca şi Încerc doar să te ajut, cu „sfătuitorul” în rol de Salvator. Dar în momentul comutării, Salvatorul devine un Persecutor care acuză şi nu o Victimă nefericită. Imaginaţi-vă, de exemplu, o femeie care a făcut-o pe „mama sufocantă”, în relaţia cu fiul ei, încă de când era mic. Acum el este un adolescent rebel care o anunţă că vrea să plece de acasă. Comutând jocul, mama strigă: „După tot ce am făcut pentru tine! Sper să capeţi ceea ce meriţi! Mă spăl pe mîini de tine! Auzi?”

Folosirea opţiunilor

În Capitolul 7 aţi învăţat despre Opţiuni. Dacă le-aţi practicat, acum aveţi abilitatea de a le folosi. Această abilitate, combinată cu cunoaşterea analizei jocurilor, reprezintă o armă importantă pentru contracararea jocurilor.

Opţiunile pot fi folosite pentru a întrerupe fluxul unui joc, în oricare etapă din Formula Jocului. Dacă realizaţi că şi voi jucaţi, aveţi Opţiunea să treceţi dintr-o stare funcţională negativă a eului într-una pozitivă. Dacă cineva vă invită să intraţi în jocul său, folosiţi-vă Opţiunile, astfel încât răspunsul vostru să încrucişeze aşteptările referitoare la ceea ce se „presupune” că ar trebui să faceţi în aceea etapă de joc.

Vă sugerăm să folosiţi doar Opţiuni din stările eului pozitive. Decât să vă angajaţi într-un dans în Triunghiul Dramatic cu celălalt, mai bine ieşiţi din Triunghi.

Nu puteţi să-i opriţi pe ceilalţi să joace jocuri şi nici să-i opriţi să încerce să vă agaţe în joc. Dar folosind Opţiunile, puteţi rămâne afară din joc sau puteţi ieşi

22 See what you made me do (n.t.).23 I’m only trying to help you (n.t.).24

See how hard I’ve tried (n.t.).

211

dacă deja aţi intrat. Şi puteţi creşte şansele de a-i invita pe ceilalţi să iasă din joc, dacă vă interesează acest lucru.

Recunoaşterea „momelii de deschidere”

Bob şi Mary Goulding au subliniat importanţa recunoşterii jocului chiar de la început, din momentul prezentării „momelii de deschidere”3. Dacă ai o Opţiune pentru a confrunta momeala, vei bloca jocul.

Asta cere abilitatea de a „gândi Marţian”. Trebuie să înţelegi mesajul ulterior al momelii şi să-l încrucişezi, în loc de a răspunde la nivel social.

Poţi încrucişa din Adult. De exemplu, luaţi în considerare jocul dintre Molly şi clientul ei. Când el a venit cu cererea de ajutor, Molly ar fi putut să-i răspundă: „Se pare că ai o problemă. Ce vrei să fac în legătură cu asta?” Cu această întrebare s-ar fi adresat direct mesajului ascuns. Dacă clientul ar fi reformulat, într-o nouă încercare de a o agăţa în jocul său, ea ar fi putut să încrucişeze la fel, până când el i-ar fi dat un răspuns Adult sau ar fi renunţat şi ar fi plecat. În ultimul caz, el ar fi putut să-şi încaseze şi beneficiul negativ. Dar Molly l-ar fi evitat pe al său.

Dacă se potriveşte, un mod deosebit de eficient este de a încrucişa momeala de deschidere printr-o replică exagerată, să dai un răspuns „sărind peste cal”, din Copil sau din Părinte. De exemplu, Molly ar fi putut întâmpina plângerea iniţială a clientului său, lăsându-se în scaun până sub birou, gemând: „Oh, dragă! Eşti într-o formă proastă din nou, nu-i aşa?” Când un client îi spune lui Bob Goulding că a venit în terapie ca să „lucreze” în legătură cu problema sa, răspunsul frecvent pe care îl dă Bob este de a-şi lua o figură de plictiseală dureroasă, spunând monoton: „Să lucrezi, să lucrezi şi iar să lucrezi…” Astfel de răspunsuri încrucişează momeala de deschidere la nivel psihologic şi transmite: „Ţi-am văzut clar jocul, aşa că mai bine hai să ne amuzăm (în loc să jucăm).”

Căutarea desconsiderărilor şi driverilor

Momeala de deschidere implică întotdeauna o desconsiderare, apoi la fiecare etapă de joc există şi alte desconsiderări. În consecinţă, abilitatea de a detecta desconsiderările vă ajută să identificaţi invitaţiile la joc şi să le dezamorsaţi, folosindu-vă Opţiunile.

Dacă acceptaţi desconsiderarea oferită în momeală, v-aţi expus punctul slab şi jocul se va amorsa. Maniera de a face jocul inoperant este de a confrunta desconsiderarea celuilalt.

În chiar secunda dinaintea intrării în joc, jucătorul manifestă comportamentul din driver. Aţi învăţat în Capitolul 16 cum să identificaţi driverii. Această abilitate vă va ajuta de asemenea să sesizaţi momeala de deschidere şi să impiedicaţi următoarele mişcări ale jocului. Pentru a nu intra în joc, refuzaţi să răspundeţi comportamentului din driver al celeilalte persoane printr-un driver propriu. Daţi-vă în schimb o permisiune.

212

Refuzarea beneficiului negativ

Ce se întâmplă dacă rataţi momeala de deschidere, intraţi în joc şi deveniţi conştienţi doar în momentul comutării? Nu e totul pierdut. Încă puteţi refuza beneficiul negativ. Sau, şi mai bine, vă puteţi oferi un beneficiu pozitiv în schimb. De exemplu, să presupunem că asist la o conferinţă ţinută de o persoană binecunoscută. Când vine momentul discuţiilor, încep să-i atac ideile într-un mod spiritual. De fapt, chiar dacă nu sunt conştient, am început să-l Persecut. Când am terminat, conferenţiarul zâmbeşte liniştit şi-mi demolează criticile cu o propoziţie bine aleasă. Sala râde.

În acest moment, scriptul mă determină să fac comutarea jocului meu „Loveşte-mă”. „Se presupune” că trebuie să mă simt respins şi inutil. În loc de asta, ies din script. Îmi spun: „Interesant! Tocmai am identificat că în ultimele trei minute îmi pregăteam jocul „Loveşte-mă”. Ce deştept sunt că mi-am dat seama!” Îmi fac cadou un pachet de sentimente bune pentru claritatea de a identifica jocul.

Notaţi că nu m-am felicitat că am intrat în joc. M-am felicitat pentru a fi suficient de deştept ca să realizez că am intrat în joc.

Ce este interesant este că dacă folosiţi această tehnică constant, veţi descoperi că jucaţi jocuri mai rar şi mai puţin intens, pe măsură ce trece timpul. Şi acest lucru nu este surprinzător, dat fiind rolul pe care îl au jocurile în script. De fiecare dată când resping un beneficiu negativ al jocului şi îmi ofer în schimb un sentiment bun, arunc o parte din timbrele negative. Adun Amintiri Pozitive în locul celor negative. În acest mod ajut la disiparea credinţelor scriptului şi reduc intensitatea manifestărilor parazitării, din care fac parte şi jocurile.

A merge direct către beneficiul pozitiv

O tehnică similară este sugerată de John James4. Reamintim ideea sa, că fiecare joc are atât beneficii pozitive, cât şi negative. Când identificaţi un anume joc, ca unul pe care l-aţi jucat frecvent, puteţi descoperi ce nevoie autentică a Copilului doreaţi să satisfaceţi în trecut, făcând acest lucru. Apoi puteţi descoperi căi pentru a satisface această nevoie în mod direct, în loc de a folosi căile scriptului.

De exemplu, să presupunem că beneficiul pozitiv pentru Loveşte-mă este de a obţine timp şi spaţiu pentru mine. Ştiind asta, pot folosi opţiunile mele adulte, pentru a obţine aceste beneficii, fără a fi lovit întâi. Pot începe prin a-mi lua zece minute de linişte pentru mine în fiecare dimineaţă şi după-amiază, sau să-mi iau timp pentru a merge să mă plimb singur la ţară. Făcând asta, satisfac direct nevoile Copilului meu. Ca rezultat, e posibil să-mi placă din ce în ce mai puţin să joc Loveşte-mă. Şi mai mult, când îl joc totuşi, e posibil să îl joc la o intensitate din ce în ce mai mică faţă de cum o făceam anterior.

213

A trece la intimitate în momentul comutării

Când aţi devenit obişnuiţi cu identificarea etapelor succesive ale jocului, veţi recunoaşte cu uşurinţă comutarea. Veţi realiza că ambii parteneri au comutat rolurile în acelaşi fel şi veţi recunoaşte aproape simultan momentul confuziei care constituie încrucişarea.

Şi în acest moment aveţi o stategie de a ieşi din joc. Când o persoană rămâne în script în momentul comutării sau al confuziei, crede că singura posibilitate este să ia beneficiul negativ. Dar cu claritatea Adultă, puteţi alege o cale diferită. În loc de a vă încasa sentimentul parazit, puteţi fi deschis cu celălalt în legătură cu sentimentul autentic pe care îl doriţi. Astfel, faceţi invitaţia la intimitate, în locul beneficiului negativ al jocului. De exemplu, imaginaţi-vă că într-o relaţie am juca Loveşte-mă şi tocmai am ajuns la momentul comutării. I-aş putea spune celuilalt: „Tocmai am realizat ce fac – să te îndepărtez înainte de a mă respinge tu. Acum sunt speriat că ai să mă părăseşti şi chiar îmi doresc să stai aproape de mine.”

Prin această afirmaţie directă, nu-l pot face pe celălalt să stea cu mine. Nici nu îl pot face să iasă din propriul joc, dacă această persoană a investit în acest joc. Dar îl invit pe celălalt să-mi răspundă cu propriile sentimente autentice şi dorinţe. Dacă o face, putem să ne reluăm relaţia, simţindu-ne fericiţi şi eliberaţi. Sau putem decide să ne despărţim direct şi nu datorită motivaţiilor din script. Dacă adoptăm ultima decizie, ambii vom trece printr-o perioadă de tristeţe pentru pierderea suferită. Ca întotdeauna, intimitatea este mai puţin predictibilă decât jucarea jocurilor şi noi putem simţi sau nu acest lucru ca fiind mai confortabil.

Înlocuirea stroke-urilor obţinute din jocuri

Jucarea jocurilor este văzută de către Copil ca fiind o cale sigură pentru obţinerea stroke-urilor. Ce se poate întâmpla când, din motive Adulte, reduceţi jocurile?

Inconştient, din Copil, poţi simţi panica şi te poţi întreba: „Ce se va întâmpla cu rezerva mea de stroke-uri?” Amintiţi-vă că, pentru Copil, pierderea stroke-urilor reprezintă o ameninţare pentru supravieţuire.

Aşa că, fără a o şti, poţi începe să foloseşti strategiile „Micului Profesor” pentru a recâştiga stroke-urile pierdute. Poate veţi descoperi alte căi de a juca aceleaşi jocuri vechi. Sau începeţi să jucaţi jocuri diferite, cu aceeaşi comutare în Triunghiul Dramatic. Sau „uitaţi” să confruntaţi desconsiderările. În mod superficial, aceste acţiuni pot fi interpretate ca „auto-sabotaj”. În ceea ce-l priveşte pe Copilul şi mai mic, scopul lui este chiar opusul. Motivul este de a menţine rezerva de stroke-uri, pentru a-şi asigura supravieţuirea.

Pentru acest motiv este important nu doar să vă propuneţi să „încetaţi să jucaţi jocuri”. Aveţi nevoie să găsiţi o cale să înlocuiţi stroke-urile pe care le obţineaţi jucând jocuri. Stan Woollams5 a atras atenţia asupra unui fapt adiţional.

214

Stroke-urile obţinute din jocuri sunt numeroase şi intense. Prin contrast, stroke-urile obţinute din viaţa fără jocuri sunt moderate şi uneori nu sunt prea multe. Cu siguranţă acestea sunt directe şi nu împlică desconsiderări. Dar, după cum ştim, Copilul flămând de stroke-uri este mai mult preocupat de cantitate şi nu de calitate.

Nu există o altă cale, decât de a-ţi da timp pentru a-ţi convinge Copilul că aceste noi surse de stroke-uri sunt acceptabile şi vor dura. În această perioadă de tranziţie, ar fi o idee bună să folosiţi surse suplimentare de stroke-uri, care să vă ajute să depăşiţi această perioadă. Aceasta este una dintre căile în care un grup de suport poate ajuta schimbarea personală.

Pe termen lung, Copilul se va obişnui cu acest aport nou şi mai puţin intens de stroke-uri. Eliberarea de jocuri poate duce la pierderea unor surse familiare de excitaţie. Dar ne permite să folosim opţiunile adulte, pe care le negăm jucând. Şi, ieşind din jocuri, facem să fie mai uşoară trecerea spre apropierea autentică, caracteristică intimităţii.

Priviţi din nou exemplul de joc pe care l-aţi analizat prin mijloacele Planului Jocului (Capitolul 23). Îl identificaţi ca unul dintre jocurile denumite mai sus? Verificaţi, în raport cu schimbarea poziţiilor în Triunghiul Dramatic, în momentul comutării. Referiţi-vă la tehnicile variate pentru contracararea jocurilor, pe care le-aţi învăţat în acest capitol, astfel încât să se potrivească cu exemplul vostru. La sfârşit veţi avea o listă de căi de dezamorsare a jocului pentru viitor.

Dacă vreţi să aplicaţi aceste tehnici, decideţi întâi cum veţi obţine stroke-uri pentru a le înlocui pe cele pe care le pierdeţi renunţând la joc. Faceţi rost de această sursă alternativă de stroke-uri.

Apoi treceţi la contracararea jocurilor. Alegeţi o tehnică şi folosiţi-o constant timp de o săptămână. Apoi, testaţi şi altele, la fel. Dacă lucraţi într-un grup, împărtăşiţi-vă succesele.

215

Partea a VII-aSCHIMBAREA

AT în practică

Capitolul 26 CONTRACTE PENTRU SCHIMBARE

Scopul acestei cărţi nu este de a oferi indicaţii detaliate despre utilizarea profesională a AT. Scopul acestei părţi finale este de a vă prezenta pe scurt modalităţile în care AT este utilizată pentru a promova schimbarea.

Vom începe acest capitol, privind una dintre caracteristicile centrale ale practicii AT: folosirea contractelor1.

Berne a definit un contract ca un angajament bilateral explicit, pentru o acţiune cu un curs bine definit. Agreăm de asemenea şi definiţia lui James şi Jongeward: „Un contract este un angajament Adult cu tine şi/sau cu altcineva, pentru a face o schimbare”.

Contractele specifică:- cine sunt cele două părţi;- ce urmează să facă împreună;- cât va dura;- care va fi scopul sau finalul procesului;- cum ştim că am ajuns acolo;- cum va fi acest lucru benefic şi/sau agreabil pentru client.

Practicienii AT disting două feluri diferite de contract: contract administrativ sau de afaceri şi contract clinic sau terapeutic.

Contractul de afaceri este o înţelegere între practician şi client în legătură cu detaliile de plată şi aranjamentele administrative ale muncii lor împreună.

În contractele terapeutice, clientul spune clar ce modificare doreşte să facă şi specifică ce este dispus să facă pentru a obţine aceste schimbări. Practicianul

216

spune dacă vrea să lucreze cu clientul pentru obţinerea schimbărilor dorite şi declară care va fi participarea sa la proces.

Cele „patru condiţii de bază” ale lui Steiner

Claude Steiner a precizat patru condiţii de bază pentru elaborarea unui contract sănătos. Acestea derivă din practica contractelor juridice.

(1) Consens mutual. Aceasta înseamnă că ambele părţi trebuie să-l accepte. Practicianul nu impune aranjamente de afaceri, nici scopuri pentru terapia clientului. Nici clientul nu le poate impune practicianului. Contractul se va stabili pe baza negocierii între părţi.

(2) Acceptarea contraprestaţiei. În limbaj juridic, contraprestaţia se referă la o formă de compensaţie în schimbul timpului sau lucrului cuiva. În contextul AT, compensaţia va fi de obicei sub formă de bani, plătiţi de client practicianului. Uneori părţile pot contracta pentru un alt fel de compensaţie. De exemplu, clientul poate fi de acord să facă un anumit număr de ore de redactare sau altfel de muncă de birou pentru practician, în schimbul orelor de tratament. Indiferent de situaţie, natura compensaţiei trebuie să fie explicită şi agreată de ambele părţi implicate în contract.

(3) Competenţa. Atât practicianul, cât şi clientul trebuie să fie competenţi să facă ceea ce au consimţit prin contract. Pentru practician, acest lucru înseamnă să aibă abilităţi profesionale specifice, necesare facilitării schimbării dorite de client. Clientul trebuie să fie capabil să înţeleagă contractul şi să aibă resurse fizice şi mentale să continue. De exemplu, o persoană cu afecţiuni organice cerebrale poate să nu fie capabilă să intre într-un tratament contractual. De asemenea, o persoană aflată sub influenţa alcoolului sau a drogurilor nu poate face un contract competent.

(4) Obiect licit. Scopurile şi condiţiile contractului trebuie să fie în conformitate cu legea. Pentru practician, „obiect licit” implică, de asemenea, şi aderarea la principiile etice ale corpului profesional din care face parte.

La ce servesc contractele?

În primul rând, importanţa contractelor în practica AT derivă din postulatul filosofic că „oamenii sunt OK”. Practicianul şi clientul se relaţionează ca egali. Deoarece împart responsabilitatea schimbării pe care clientul doreşte să o facă. Acest lucru derivă din credinţa că fiecare are capacitatea de a gândi şi că, în definitiv, este responsabil pentru viaţa sa. El este acela care va trăi cu consecinţele deciziilor sale. Clientul este cel care decide ce vrea de la viaţă şi nu practicianul. Treaba practicianului este de a prezenta tot ce este disfuncţional.

217

Pentru ca împărţirea responsabilităţilor să aibă sens, ambele părţi trebuie să fie clare în legătură cu natura schimbării dorite şi cu contribuţia fiecăruia, pentru realizarea ei.

Contracte şi programul ascuns

Ştiţi că în orice relaţie, părţile pot schimba mesaje ulterioare. Acestea riscă să aibă loc mai ales în situaţii în care este vizată schimbarea personală şi organizaţională, deoarece aceste schimbări implică de obicei ameninţarea cadrului de referinţă a cuiva. Atât practicianul, cât şi clientul pot veni în relaţia de lucru atât cu un plan secret, cât şi cu un plan la nivel social. O funcţie importantă a contractelor este de a face planul secret explicit. Expunând mesajele ulterioare, contractele întrerup jocurile psihologice şi ajută atât clientul, cât şi practicianul să rămână în afara Triunghiului Dramatic.

Practicianul are propriul său cadru de referinţă, care este diferit de cel al clientului său. Va intra în relaţia terapeutică, aducându-şi propriile definiţii interne în legătură cu ce fel de schimbări sunt „bune” pentru oameni. Fără un contract, ar putea fi tentat să presupună că definiţiile clientului său sunt aceleaşi cu ale sale. În plus, datorită definiţiilor din propriul cadru de referinţă, poate să nu fie suficient de conştient că face presupuneri despre „ţelul” real pe care îl vizează clientul.

În această situaţie, este posibil ca practicianul să intre într-un rol din Triunghiul Dramatic. Poate începe să „conducă” clientul într-o direcţie anume, jucând astfel Persecutorul cu clientul său, care devine Victimă. Bob Goulding spune că fără un contract, terapeutul poate deveni un violator.

Pe de altă parte, practicianul îşi poate spune interior: „Acest client are evident nevoie de a face schimbarea asta şi asta. Nu a făcut-o încă. Este într-un hal fără hal şi nu poate reuşi fără ajutorul meu.” Astfel intră în rolul de Salvator.

Clientul poate avea şi el un plan secret, pe lîngă cel enunţat deschis. Venind la practician, declară la nivel social că doreşte să facă nişte schimbări. (În unele cazuri, vine deoarece alte persoane doresc schimbarea). Dar nu a făcut încă schimbarea. Poate pentru că nu ştie cum să o facă. Sau poate că ştie cum să o facă, dar se apără împotriva schimbării la un nivel ascuns. În acest ultim caz, poate trimite practicianului mesaje ulterioare de tipul: „Am venit să schimb, dar sunt neajutorat”, sau „Am venit să schimb, dar nu mă poţi obliga”.

Dacă intenţiile ascunse continuă de ambele părţi, practicianul şi clientul vor ocupa roluri complementare în Triunghiul Dramatic, deschizând calea parazitării şi a jocurilor. Una dintre funcţiile contractelor este de a împiedica acest lucru. În negocierea obiectivelor clare şi a metodelor folosite pentru schimbare, practicianul şi clientul sunt obligaţi să-şi compare cadrele de referinţă. Acest proces ajută la conştientizarea din Adult a agendei secrete, astfel încât ambele părţi o pot evalua în raport cu realitatea. Deoarece nici practicianul şi nici clientul nu sunt perfecţi, este posibil ca nici unul dintre ei să nu facă publică agenda secretă, la negocierea iniţială. Însă, contractul poate fi revizuit şi renegociat dacă este nevoie, de mai multe ori în cursul procesului schimbării.

218

Contracte şi stabilirea scopurilor

Cei mai mulţi clienţi vin la practician cu o problemă pe care vor să o abordeze. Unul dintre scopurile contractului este de a schimba concentrarea de la problemă spre scopul schimbării.

În procesul elaborării contractului, atât clientul, cât şi practicianul trebuie să îşi construiască o imagine mentală în legătură cu finalul dorit şi care poate fi obţinut prin lucrul împreună. Când se orientează către un scop clar, mobilizează automat resursele personale necesare pentru obţinerea scopului. Acesta este principiul care stă la baza tuturor sistemelor „de vizualizare creativă”.

În schimb, dacă practicianul şi clientul dau atenţie doar problemei, îşi vor construi o imagine mentală a acestei probleme. Fără a o intenţiona, se pot angaja în vizualizări negative, orientându-şi resursele pentru examinarea problemei, în locul rezolvării ei.

Mai există şi un alt avantaj în stabilirea unui contract clar, orientat spre scop: oferă ambelor părţi posibilitatea de a recunoaşte când a ajuns la final munca împreună. Astfel, folosirea contractelor previne situaţiile în care tratamentul se lungeşte nedefinit, când clientul şi practicianul petrec luni şi ani „lucrând” asupra problemei clientului.

Stabilirea unui contract eficient

Iată rezumatul principalelor caracteristici de care trebuie să ţină seama practicianul AT, pentru stabilirea unui contract eficient. În loc doar să le enunţăm în mod abstract, vă invităm să le puneţi în practică în legătură cu o schimbare proprie dorită. Aşa cum au subliniat James şi Jongeward, poţi face un contract pentru schimbare, atât cu tine, cât şi cu un terapeut.

Secvenţa exerciţiului următor se bazează pe procedura stabilirii unui contract pentru autoterapie, descris de către Muriel James2. Ulterior a fost dezvoltat de unul din autorii acestei cărţi (Ian Stewart). Aveţi nevoie de materiale de scris, multă hârtie şi timp de lucru.

Decideţi asupra unei schimbări personale, pe care decideţi să o faceţi. Scrieţi-o, folosind cuvintele care vă vin în minte.

Scopul unui contract trebuie să fie exprimat în cuvinte pozitive. Iniţial, formularea scopului poate conţine exprimări negative. De exemplu, o persoană doreşte să oprească fumatul sau să controleze consumul de alcool, să piardă în greutate, sau să nu fie speriat de figurile autoritare. Astfel de „contracte-stop” sau „contracte – nu” nu merg niciodată pe termen lung. Parţial, din cauza modalităţilor în care scopul contractului acţionează ca o vizualizare. Nu poţi să vizualizezi „nu”. (Dacă aveţi dubii încercaţi să vizualizaţi „nu un elefant roşu”.) Când încerci să faci asta, în mod automat creezi o imagine mentală a ceea ce urmează după „nu”, sau oricare alt cuvânt negativ. De exemplu, dacă o persoană

219

acceptă un contract pentru „încetarea fumatului”, nu se poate referi la acest contract, fără a vizualiza continuu problema la care doreşte să renunţe.

Mai este şi un alt motiv în terapia AT pentru ineficacitatea „contractelor-stop”. Amintiţi-vă că toate comportamentele scriptului reprezintă cea mai bună strategie de supravieţuire a Copilului de a obţine stroke-uri şi de a-şi satisface nevoile. Aşa că ce se întâmplă dacă faceţi contractul „de a nu mai face” comportamentul din script? Cel puţin, nu reuşiti să-i daţi Copilului o directivă clară despre ce urmează să faceţi, în schimb aţi adăugat pur şi simplu o nouă interdicţie, la lista interminabilă de „nu” şi „stop” pe care o aveţi de la părinţi. Cel mai rău, puteţi face un contract pentru a renunţa la un comportament, pe care din Copil, l-aţi perceput ca fiind esenţial pentru supravieţuirea voastră.

Pentru a face un contract eficient, trebuie să specificaţi ceea ce veţi oferi Copilului, în mod pozitiv, cu o directivă clară de acţiune. Trebuie să-i oferiţi o opţiune nouă de supravieţuire şi satisfacere a nevoilor, care să fie cel puţin la fel de bună ca şi cea veche, din script.

Dacă scopul a fost formulat în termeni negativi, reformulaţi în aşa fel încât să conţină numai termeni pozitivi. Afirmaţia voastră reformulată va cuprinde ceea ce urmează să faceţi în mod pozitiv pentru a înlocui negativul.

Contractul trebuie făcut pentru un scop realist, în funcţie de situaţia şi resursele actuale. În general vorbind, considerăm „realist” orice este fizic posibil. Notaţi că această condiţie implică doar schimbările pe care vreţi să le faceţi în voi înşivă. Nu este fizic posibil să faci pe altcineva să se schimbe.

Verificaţi dacă schimbarea dorită este posibilă. Vă puteţi întreba: există cel puţin o persoană pe lume care a obţinut acest lucru? Dacă da, notaţi că este posibil. (Fiţi siguri că aţi specificat clar ce implică „acest lucru”.)

Scopul trebuie să fie specific şi observabil. Atât voi, cât şi alţi oameni, trebuie să fiţi capabili să spuneţi clar dacă v-aţi atins scopul. Atenţie la scopurile prea generale şi la comparaţii. Deseori, oamenii încep cu scopuri globale, cum ar fi: „Vreau să fiu o persoană caldă şi deschisă” sau „Vreau să fiu mai apropiat de ceilalţi”. Să acceptaţi un contract ca acesta ar însemna să intraţi într-un proces nesfârşit „de lucru”, deoarece scopul nu este suficient de specific, încât cineva să-şi dea seama dacă a fost atins.

Cum ştiţi, voi şi ceilalţi, că schimbarea dorită a avut loc? Răspundeţi în detaliu despre ceea ce voi şi ceilalţi veţi putea vedea şi auzi, diferit de ceea ce făceaţi înainte. Dacă scopul vostru se referă la relaţia cu alţi oameni, specificaţi care sunt aceştia, spunându-le numele.

Schimbarea pe care o doriţi trebuie să fie sigură. Folosiţi evaluarea Adultului şi luaţi în considerare atât siguranţa fizică, cât şi adecvarea socială.

220

Este sigură pentru voi schimbarea dorită?

Scopul contractului trebuie făcut de Adult, cu cooperarea Copilului Liber. Cu alte cuvinte, trebuie să fie adecvat situaţiilor şi abilităţilor voastre adulte şi să ajute la satisfacerea nevoilor autentice ale Copilului şi nu să le nege. Un contract făcut de Copilul Adaptat, aproape întotdeauna va duce scriptul mai departe. Contractele cu Copilul Adaptat trebuie să fie evitate.

Verificare: cât de mult doriţi să faceţi schimbarea pentru voi, în loc de a face plăcere altora, a obţine aprobarea cuiva sau a vă răzvrăti împotriva cuiva? „Ceilalţi” pot fi persoane din trecut sau din prezent. Un alt mod de a pune această întrebare de verificare este: „Ce îmi va aduce această schimbare?”

Pentru a atinge scopul, aveţi nevoie să mobilizaţi resursele Copilului, ca şi pe cele ale Adultului şi ale Părintelui. De aceea, scopul contractelor în AT este formulat în limbajul copilului de 8 ani, astfel încât să fie înţeles de Copilul din voi.

Scopul vostru este formulat cu cuvinte pe care le poate înţelege un copil inteligent de 8 ani? Dacă nu, reformulaţi, în aşa fel încât să fie.

Atingerea scopului va implica întotdeauna unele costuri. Acestea implică timp, bani, angajament, transformare, despărţire sau confruntare cu frica schimbării.

Verificare: ce vă va costa schimbarea? Acum, că aţi identificat costurile, mai doriţi să faceţi schimbarea?

Ultimii paşi ai acestei secvenţe se referă la angajamentul într-o acţiune specifică.

Notaţi cel puţin cinci lucruri pe care aveţi nevoie să le faceţi, pentru a atinge scopul din contract. Din nou, fiţi clar în formularea acţiunilor, pe care atât voi, cât şi ceilalţi să fiţi capabili să le vedeţi şi să le auziţi. Dacă aceste acţiuni implică oameni, spuneţi care, pe nume.

Acum, de pe lista de lucruri pe care aveţi nevoie să le faceţi, alegeţi şi notaţi unul, pe care îl veţi pune în practică în săptămâna care vine.

Notaţi: „Oamenii care mă pot susţine în această schimbare sunt...” Şi adăugaţi-le numele!

Capitolul 27 SCOPURILE SCHIMBĂRII ÎN AT

221

Aţi văzut în capitolul anterior cum sunt negociate scopurile contractelor între practicianul AT şi clientul său. Dar ce rezultat final vizează acestea, în procesul schimbării? Cum vor şti clientul şi practicianul că munca lor s-a terminat?

Autonomia

Idealul propus de Eric Berne era autonomia1. El nu a oferit niciodată o definiţie acestui cuvânt, dar a descris autonomia ca fiind „manifestată prin eliberarea sau recuperarea a trei capacităţi: claritatea conştiinţei, spontaneitatea şi intimitatea”.

Claritatea conştiinţei

Claritatea conştiinţei este capacitatea de a vedea, auzi, simţi, gusta şi mirosi ca impresii senzoriale pure, în felul în care o face nou-născutul. Persoana clară nu interpretează şi nu filtrează experienţa sa în lume, astfel încât să se potrivească cu definiţiile parentale. Este în contact cu propriile senzaţii corporale, cât şi cu stimulii externi.

Pe măsură ce creştem, cei mai mulţi dintre noi suntem antrenaţi sistematic să ne diminuăm claritatea. În schimb, învăţăm să ne dedicăm energia denumind lucruri şi criticând propriile performanţe, sau pe ale altora. De exemplu, să presupunem că sunt la un concert. În timp ce muzicianul cîntă, pot fi antrenat într-un monolog interior: „Asta a fost scrisă în 1856, nu-i aşa? Hm, ritmul este uşor cam rapid. Mă întreb când se va termina? Trebuie să mă culc devreme, am mult de lucru mâine...”

Dacă îmi permit să devin clar, întrerup această voce din cap. Mă las pur şi simplu purtat de muzică şi de răspunsurile mele corporale.

Spontaneitatea

Spontaneitatea înseamnă capacitatea de a alege dintr-o gamă largă de opţiuni de simţire, gândire şi comportament. Aşa cum persoana clară percepe lumea, persoana spontană va răspunde lumii: direct, fără a şterge porţiuni din realitate şi fără a o interpreta, în aşa fel încât să se potrivească definiţiilor parentale.

Spontaneitatea implică faptul că persoana poate răspunde liber, din oricare dintre cele trei stări ale eului. Poate gândi, simţi şi se poate comporta ca o persoană adultă, folosindu-şi starea de Adult. Dacă o doreşte, poate intra în Copil şi îşi poate recupera creativitatea, puterea intuitivă şi intensitatea sentimentelor pe care le avea în copilărie. Sau poate răspunde din Părinte, reluând gândurile, sentimentele şi comportamentele pe care le-a învăţat de la părinţi sau de la alte

222

figuri parentale. Indiferent de starea eului folosită, îşi va alege liber răspunsul pentru a face faţă situaţiei prezente şi nu va folosi comenzile parentale depăşite.

Intimitatea

Aţi învăţat în Capitolul 9 că intimitatea înseamnă împărtăşirea deschisă a sentimentelor şi dorinţelor, cu o altă persoană. Sentimentele exprimate sunt autentice, aşa că intimitatea exclude posibilitatea parazitării şi a jucării de jocuri. Când o persoană este intimă, va trece în Copil Liber, asigurându-şi întâi siguranţa, prin contract Adult şi protecţie Parentală.

Eliberarea de script

Deşi Berne nu a spus-o explicit, pentru el autonomia înseamnă acelaşi lucru cu eliberarea de script. Cei mai mulţi autori AT, după Berne, au considerat acelaşi lucru. Astfel încât putem sugera o definiţie a autonomiei: comportamente, gânduri şi sentimente care sunt răspunsuri la situaţia aici şi acum şi nu la credinţele scriptului.

Puteţi întreba: „Dar nu este definită starea eului de Adult ca un set de comportamente, gânduri şi sentimente care sunt un răspuns la aici şi acum? A fi autonom înseamnă a fi în Adult tot timpul?”

Răspunsul este „nu”. Am văzut deja în ce fel persoana spontană poate alege uneori să răspundă direct situaţiei aici şi acum intrând în Copil sau în Părinte. În cadrul autonomiei, această alegere este ea însăşi făcută liber, ca răspuns la situaţia prezentă. În schimb, când o persoană este în script, va comuta stările eului ca răspuns la propria autolimitare a deciziilor din copilărie despre lume, deci în funcţie de convingerile scriptului.

Chiar dacă autonomia nu înseamnă să fii constant în Adult, implică procesarea tuturor datelor despre lume din starea de Adult, apoi menţinerea clarităţii Adultului când alegi din ce stare a eului să răspunzi. Ca şi oricare altă nouă abilitate şi aceasta poate părea incomodă la început. Autonomia oferă întotdeauna mai multe opţiuni decât scriptul. Şi intimitatea poate părea mai puţin confortabilă la început, comparativ cu jucarea jocurilor şi parazitarea, deoarece este mai puţin previzibilă. Cu toate acestea, alegerea autonomă a stărilor eului devine din ce în ce mai uşoară, practicând-o. Poate deveni atât de rapidă şi de naturală ca şi când starea eului de Adult ar avea încorporate Copilul pozitiv şi Părintele pozitiv. Berne a sugerat denumirea de Adult integrat pentru a exprima această idee2.

Rezolvarea problemelor

În termeni schiffieni, putem spune că persoana autonomă se angajează în rezolvarea problemelor în locul pasivităţii. „Rezolvarea problemelor” nu implică doar gândirea unei soluţii pentru problemă, înseamnă şi să acţionezi eficient pentru a pune în practică această soluţie. Aşa cum am văzut în Capitolul 21,

223

exprimarea unui sentiment autentic are de asemenea un rol în rezolvarea problemei. Când cineva rezolvă o problemă, percepe realitatea şi acţionează precis. Nu există nici desconsiderare, nici redefinire. Aceasta înseamnă a fi eliberat de script.

Pentru lucrul AT în organizaţii, educaţie sau în alte situaţii în afară de terapie, este foarte potrivit să fixaţi ca scop al schimbării „rezolvarea eficientă a problemei” în loc de obţinerea „autonomiei” sau „eliberării de script”. În astfel de situaţii, desconsiderarea şi nerezolvarea problemelor pot apărea deseori, deoarece oamenii sunt dezinformaţi, mai degrabă decât că se află în script. De aceea, practicianul are nevoie să nu se concentreze asupra scriptului, ci asupra schimbului de informaţii şi a dezvoltării eficiente a căilor pe care oamenii le vor urma, folosind aceste informaţii.

Puncte de vedere asupra „vindecării”

Altă noţiune asupra căreia Berne a insistat cu entuziasm a fost vindecarea. El a subliniat de mai multe ori că slujba practicianului AT este de a „vindeca pacientul” şi nu de a-l ajuta să „facă progrese”3.

În cartea sa Principles of Group Treatement, Berne a folosit metafora transformării „broaştelor în prinţi”, pentru a sublinia conceptul său privind vindecarea. El a sugerat că „vindecare” înseamnă aruncarea pieii de broască şi reluarea dezvoltării întrerupte, ca prinţ sau prinţesă, în timp ce „a face progrese” înseamnă să devii o broască care se simte mai confortabil. În What Do You Say After Say Hello?, descrie vindecarea ca dărâmarea completă a scriptului şi „punerea în scenă a altui spectacol”.

În urmă cu câţiva ani, TA Journal a organizat un simpozion pe tema interpretărilor pe care diferiţi autori AT le-au dat „vindecării”4. Au fost tot atâtea puncte de vedere câţi prezentatori. Iată doar câteva idei care au apărut în urma acestei discuţii.

Unii autori au adoptat un punct de vedere mai realist şi anume că „vindecarea” poate fi cel mai bine definită în termeni de finalizare a contractului. În loc de fixa un ţel global pentru schimbare, practicianul şi clientul au lucrat pur şi simplu până când clientul a obţinut atâtea scopuri contractuale, stabilite prin acord comun, câte a dorit.

Cel mai răspândit punct de vedere a fost acela că, cel puţin în aplicaţiile terapeutice, „vindecarea” trebuie să antreneze o anumită mişcare de ieşire din script. „Vindecările de script” pot fi comportamentale, afective sau cognitive sau o combinaţie a acestor trei. Cu alte cuvinte, cineva care iese din script o poate face acţionând, simţind sau gândind într-un fel nou.

Numeroşi autori au sugerat o a patra dimensiune în schimbarea scriptului: vindecarea somatică. Aceasta înseamnă că persoana care iese din script îşi va schimba modul în care îşi foloseşte şi îşi simte corpul. De exemplu, poate relaxa tensiuni cronice sau poate scăpa de dureri psihosomatice.

Vindecarea: să înveţi progresiv noi alegeri

224

Indiferent cum definiţi „vindecarea scriptului”, rareori aceasta este un eveniment brusc. Cel mai des, vindecarea este o modalitate de învăţare progresivă a noilor alegeri.

De fiecare dată când cineva face schimbări semnificative în script, simte o stare naturală de „euforie” câteva săptămâni sau luni. Apoi, după un timp, se întoarce deseori la vechile comportamente. Este ca şi când o parte din individ doreşte să vadă dacă în vechiul comportament nu a rămas ceva bun. Diferenţa este că recunoaşte ce se întâmplă şi nu persistă prea mult timp. Vechiul comportament nu mai este la fel de satisfăcător cum era înainte, iar acum are noi opţiuni, aşa că iese repede. Destul de curând, nu mai face astfel de încercări şi renunţă total la script.

Poate că acest proces este cel mai bine descris în poemul următor5:

Autobiografie în cinci capitole scurte de Portia Nelson

I

Merg pe stradă.Pe trotuar este o gaură adâncă.Cad în eaSunt pierdut... fără ajutor.Nu este greşeala mea.

Îmi ia o veşnicie să găsesc o cale de ieşire.

II

Merg pe aceeaşi stradă.Pe trotuar este o gaură adâncă.Mă prefac că nu o văd.Cad din nou.

Nu-mi vine să cred că sunt în acelaşi loc.Dar nu e greşeala mea.

Încă îmi trebuie mult timp să ies.

III

Merg pe aceeaşi stradă.Pe trotuar este o gaură adâncă.O văd.Şi cu toate acestea cad în ea... e un obicei.

Ochii îmi sunt deschişi. Ştiu unde sunt.

Este greşeala mea.

225

Ies imediat.

IV

Merg pe aceeaşi stradă.Pe trotuar este o gaură adâncă.O ocolesc.

V

Merg pe altă stradă.

Capitolul 28 AT ÎN TERAPIE

Terapia este un proces menit să ajute oamenii să-şi atingă scopurile personale. În acest capitol vom vedea natura şi tehnicile terapiei în practica AT.

Autoterapia

Dacă aţi citit această carte şi aţi făcut exerciţiile, aţi efectuat deja o parte importantă a autoterapiei. Aţi examinat patternurile tipice propriului comportament, propriei gândiri şi propriilor sentimente. Pentru înţelegerea acestora, aţi învăţat să folosiţi multe procedee analitice oferite de AT. Aţi recunoscut strategiile depăşite ale Copilului, aţi înţeles acum că acestea nu sunt cele mai eficiente opţiuni pentru adult şi aţi testat căi active pentru înlocuirea lor cu opţiuni noi, eficiente.

Unii autori au dat o atenţie deosebită dezvoltării căilor prin care AT poate fi folosită în autoterapie. Unul dintre cei mai importanţi este Muriel James. Ea a câştigat premiul Eric Berne, pentru lucrarea sa despre crearea unui model parental propriu1.

Acesta este un sistem prin care o persoană poate construi un „nou Părinte”, care furnizează mesaje noi, pozitive, care le înving pe cele negative, restrictive, care ar fi putut fi date de către părinţii noştri. Implică o combinaţie de tehnici, inclusiv chestionare, contracte, fantezii, vizualizare şi teme pentru schimbări comportamentale.

Într-un anumit sens, toate terapiile sunt autoterapii. AT recunoaşte că fiecare este responsabil pentru propriul comportament, gânduri şi sentimente. Aşa cum nimeni nu te poate face să simţi ceva, nimeni nu te poate face să te schimbi. Singura persoană care te poate schimba eşti tu.

226

De ce terapie?

Aşa că, dat fiind că oamenii sunt responsabili pentru schimbarea lor, ce rost are să lucrezi cu un terapeut?

O cale pentru a răspunde la această întrebare este în termenii desconsiderării şi ai cadrului de referinţă. Toţi am investit în ştergerea unor aspecte ale realităţii care ne-ar putea ameninţa imaginea despre lume, pe care am creat-o în copilărie. De câte ori intru în script la vârsta adultă, voi desconsidera pentru a-mi apăra cadrul de referinţă. Pentru a rezolva problemele şi a face o schimbare eficientă, am nevoie să devin clar în legătură cu aspectele realităţii pe care le-am desconsiderat.

Dar aici apare capcana. Prin simplul fapt că le desconsider, aceste aspecte ale realităţii sunt „pete oarbe” pentru mine. Aş putea fi capabil să detectez şi să corectez propriile desconsiderări prin efortul Adultului meu. Armele şi uneltele AT sunt de mare ajutor.

Cu toate acestea, există unele părţi ale cadrului meu de referinţă pe care, din Copil, le văd ca fiind deosebit de importante pentru supravieţuirea mea. Pe acestea le voi apăra cu energie deosebită. Voi face acest lucru inconştient, menţinând petele oarbe asupra percepţiei realităţii, care ar putea periclita aceste desconsiderări cruciale. Pentru a face schimbări în aceste părţi, am nevoie de opinia cuiva, care nu are aceleaşi pete oarbe.

Prietenii şi membrii familiei nu sunt cele mai bune surse pentru aceste opinii. În mod tipic, membrii familiilor au pete oarbe pe care au fost educaţi să le împărtăşească. Este posibil să-mi aleg prietenii şi soţul/soţia sau partenerul datorită petelor oarbe pe care le au în comun cu mine. Unul dintre scopurile lucrului cu un terapeut sau participării la un grup de terapie este acela că îmi oferă o sursă de feedback care nu este influenţată de petele mele oarbe.

Dacă folosesc aceste feedback-uri şi încep să-mi modific cadrul de referinţă, este posibil să mă simt speriat, în Copil. Pentru a putea face schimbarea, aş putea avea nevoie de suport şi protecţie. Aş putea, de asemenea, beneficia din confruntările ulterioare, deoarece voi folosi tot felul de tehnici de diversiune, inconştiente, pentru a mă apăra împotriva schimbării. Voi găsi că este mai uşor să fac schimbarea şi să o stabilesc într-o manieră permanentă, dacă primesc stroke-uri şi încurajări de la ceilalţi. Toate aceste beneficii le obţin lucrând cu un terapeut sau cu un grup.

Cine poate beneficia de terapie?

Există un dicton AT, care spune: „Nu e nevoie să fii bolnav pentru a fi mai bine”. Nu e nevoie să fii neputincios, dezavantajat sau tulburat, pentru a obţine un beneficiu din terapie. De fapt, nici nu e nevoie să „ai probleme”. Poţi fi o persoană care funcţionează bine, împlinită şi să intri în terapie doar pentru a obţine mai mult din ceea ce doreşti de la viaţă. Nimeni nu este liber de script sută la sută, indiferent cât de norocoşi am fost cu părinţii noştri. Pentru cei mai mulţi dintre noi, există unele zone ale vieţii în care ne creăm probleme, prin

227

intrarea în script. Dacă este aşa, am putea descoperi că merită să investim timp, bani şi angajament pentru a intra în terapie şi a rezolva aceste probleme legate de script.

Acestea fiind spuse, terapia AT poate fi utilă tuturor celor care au probleme personale, de la dificultăţi temporare în relaţie, până la tulburări severe mentale. Tratamentul tulburărilor serioase necesită un context potrivit, cu suport psihiatric.

Caracteristicile terapiei AT

Dacă decizi să intri în terapie AT, primul pas este să găseşti un terapeut calificat şi să faci un contract pentru un număr de şedinţe. Acestea pot fi consultaţii individuale sau de grup. Iniţial, AT a fost concepută de către Berne ca metodă de terapie de grup şi cei mai mulţi terapeuţi AT sunt încă în favoarea acestei alegeri.

În primele capitole, aţi învăţat deja cele mai importante caracteristici ale terapiei AT. Să le revedem.

Practica terapiei AT se bazează pe un cadru teoretic coerent, pe care l-aţi învăţat în această carte. Ştiţi că pietrele de temelie ale acestei teorii sunt reprezentate de modelul stărilor eului şi de conceptul de script.

Schimbarea personală este văzută în termenii modelului decizional. În Partea a IV-a aţi întâlnit explicaţiile AT referitoare la modul în care fiecare dintre noi decide în copilărie patternurile de comportament, gândire şi sentimente din script. O premisă a terapiei AT este că aceste decizii precoce pot fi schimbate.

Aţi învăţat în Capitolul 26 cum tratamentul AT se bazează pe metoda contractuală. Atât terapeutul, cât şi clientul îşi împart responsabilitatea pentru atingerea scopurilor contractuate. Aceste scopuri sunt alese pentru a promova ieşirea din script şi dobândirea autonomiei, aşa cum am descris în Capitolul 27.

Relaţia terapeutică în AT se bazează pe premisa că oamenii sunt OK. Atât clientul, cât şi terapeutul sunt văzuţi ca fiind la acelaşi nivel, nu unul mai jos şi celălalt mai sus.

Comunicarea deschisă este încurajată. Terapeutul şi clientul vorbesc o limbă comună, folosind cuvinte simple, aşa cum aţi văzut în această carte. Clientul este încurajat să înveţe despre AT. De obicei, terapeuţii cer clienţilor să urmeze cursuri introductive sau să citească cărţi AT, ca aceasta. Dacă terapeutul ia notiţe de caz, acestea sunt puse la dispoziţia clientului, dacă acesta doreşte. Prin toate aceste căi, clientul este investit cu putere, pentru a lua parte activ şi informat la procesul terapeutic.

O altă caracteristică a terapiei AT este aceea că este orientată spre schimbare, şi nu doar spre obţinerea insight-ului. Bineînţeles, AT pune accent pe înţelegerea naturii şi surselor problemei. Dar această înţelegere nu este niciodată văzută ca finalitate. În schimb, este o unealtă folosită în procesul activ al schimbării. Schimbarea constă în luarea unor decizii de a acţiona diferit, decizie care apoi este pusă în practică.

228

Având această orientare, practicienii AT nu au considerat valoroase terapiile interminabile. Nu se aşteaptă să-i ia clientului luni sau ani pentru a înţelege, înainte de a face schimbarea. Berne a subliniat acest lucru în faimoasa recomandare pe care o făcea clienţilor: „Fă-te bine întâi şi vom analiza mai târziu, dacă o mai doreşti”.

În acelaşi timp, AT nu este doar o abordare „terapeutică-scurtă”. Pentru rezolvarea unor probleme, uneori este necesară o relaţie terapeutică de lungă durată şi acest lucru poate fi făcut într-un context AT.

Cele trei şcoli de AT

Uzual, în zilele noastre, se consideră că există trei mari „şcoli” de AT. Fiecare dintre ele a pus accent pe un punct teoretic diferit şi pe anumite tehnici terapeutice2.

Puţini terapeuţi AT de azi aparţin doar uneia dintre aceste trei „şcoli”. De fapt, pentru a obţine acreditarea profesională, terapeutul trebuie să-şi demonstreze abilitatea de a se descurca cu uşurinţă cu tehnicile şi gândirea tuturor celor trei şcoli. Vom schiţa pe scurt principalele caracteristici ale fiecărei şcoli, făcându-le, în mod deliberat, să pară mai clar distincte decât sunt în realitate.

Şcoala clasică

Şcoala clasică este numită aşa, deoarece urmează îndeaproape abordarea terapeutică dezvoltată iniţial de către Berne şi asociaţii săi. Practicienii conservatori folosesc o gamă largă de modele analitice pentru a facilita înţelegerea Adultă şi a „agăţa” în acelaşi timp motivaţia Copilului. Aţi învăţat multe dintre aceste modalităţi în primele capitole ale cărţii : Triunghiul Dramatic, egograma, profilul stroke-urilor, opţiuni, etc.

În abordările clasice, primul pas pe care trebuie să îl facă clientul este de a înţelege în ce fel s-a instaurat problema. Apoi stabileşte un contract pentru a face schimbări comportamentale care îl vor ajuta să iasă din script şi să dobândească autonomia. Este recunoscut că, pe măsură ce clientul îşi schimbă comportamentul, începe să se şi simtă diferit, dar încurajarea exprimării sentimentelor nu este punctul central al AT clasice.

Şcoala clasică susţine puternic terapia de grup. Procesul grupului este considerat deosebit de important. Interacţiunile clientului cu ceilalţi membri ai grupului sunt considerate reluări ale situaţiilor rămase nerezolvate în copilărie. Rolul terapeutului este de a lăsa să se dezvolte procesul de grup şi apoi să intervină, ajutându-i pe membrii grupului să conştientizeze jocurile, parazitările şi celelalte patternuri ale scriptului, pe care le-am exteriorizat în relaţia cu ceilalţi membri ai grupului şi cu terapeutul.

În viziunea şcolii clasice, o funcţie importantă a terapeutului este de a-i da clientului noi mesaje Parentale. Pat Crossman a sugerat „cei trei P” pe care

229

terapeutul trebuie să îi ofere, pentru a face acest lucru în mod eficient: permisiune, protecţie şi putere3.

Acordarea permisiunii se referă la faptul că terapeutul oferă clientului mesaje care contrazic activ injoncţiunile sau contrajoncţiunile negative din script. Acestea pot fi transmise verbal, ca de exemplu: „Este în regulă să simţi ce simţi!”, sau „Încetează să lucrezi atât de mult!” Permisiunile pot fi oferite de asemenea prin faptul că terapeutul se oferă ca model.

Ca să accepte permisiunea terapeutului, Copilul clientului trebuie să perceapă Părintele terapeutului ca fiind mai puternic - având mai multă putere - decât părintele real de la care a venit mesajul negativ original. De asemenea, clientul trebuie să-l vadă pe terapeut ca fiind capabil să ofere protecţie împotriva fricii legate de consecinţele dezastruoase care ar putea apărea prin nesocotirea comenzilor.

Şcoala redecizională

Bob şi Mary Goulding sunt întemeietorii abordării terapeutice care combină teoria AT cu tehnicile terapiei gestalt dezvoltată de către Frederick ( Fritz) Perls. Soţii Goulding au subliniat faptul că deciziile precoce sunt luate dintr-o poziţie mai mult simţită decât gândită. Aşa că, pentru a ieşi din script, persoana trebuie să ia din nou contact cu sentimentele Copilului din perioada precoce, să termine treaba, exprimând aceste sentimente şi să schimbe decizia precoce cu o nouă decizie, mai adaptată. Acest lucru poate fi obţinut prin fantezie sau prin vis stimulat, sau prin „lucrul cu scene precoce”, în care clientul se întoarce până la amintirea scenei iniţiale traumatice şi o retrăieşte.

Bob şi Mary Goulding sunt de acord cu Pearls în ceea ce priveşte credinţa că, dacă cineva este „blocat” într-o problemă, acest lucru indică faptul că două părţi ale personalităţii trag cu forţă egală în direcţii opuse. Rezultatul este că persoana foloseşte o mare cantitate de energie, dar nu ajunge nicăieri. Această situaţie poartă numele de impas. Soţii Goulding au dezvoltat teoria lui Pearls, imaginându-şi că impasul apare între stări diferite ale eului. În terapie, rezolvarea impasului este făcută, de obicei, folosind tehnica gestalt, cunoscută sub numele de „tehnica celor două scaune”. Clientul îşi imaginează cele două părţi aflate în conflict, aşezate pe două scaune diferite, „devenind” pe rând, fiecare dintre aceste două părţi şi purtând un dialog cu scopul de a rezolva conflictul. În timpul acestui proces, sentimentele reprimate ale Copilului pot fi deseori aduse la suprafaţă.

Comparativ cu ceilalţi practicieni AT, terapeuţii redecizionali pun chiar mai mult accentul asupra responsabilităţii personale. În munca redecizională, contractul terapeutic nu este văzut ca o înţelegere între două părţi: clientul şi terapeutul; este un angajament pe care clientul îl ia cu el însuşi, terapeutul fiind martor. Terapeutul nu-i „dă clientului permisiuni”. Clientul îşi dă permisiunea de a se comporta şi de a simţi într-un nou mod, cu terapeutul, care este un model pozitiv. De asemenea, puterea este văzută ca o resursă pe care clientul o are deja, mai degrabă decât că ar fi oferită de terapeut.

230

Terapeuţii redecizionali lucrează frecvent cu grupuri, dar nu pun accentul pe procesul grupului. În schimb, terapia este făcută individual, ceilalţi membri ai grupului comportându-se ca martori şi oferind stroke-uri pozitive pentru a încuraja şi reîntări schimbarea.

Deoarece exprimarea sentimentelor este centrală în munca redecizională, terapeuţii acestei şcoli subliniază că este de asemenea important pentru client să înţeleagă ce se întâmplă. În mod tipic, lucrul asupra sentimentelor va fi urmat imediat de o „discuţie Adultă”. La fel de important pentru client este să facă un contract pentru schimbarea comportamentală, să-şi exerseze şi să-şi consolideze noua decizie.

Şcoala Cathexis

În Partea a V-a am întâlnit contribuţiile importante pentru AT, făcute de Şcoala Cathexis. Familia Schiff a înfiinţat Institutul Cathexis, ca centru pentru tratamentul clienţilor psihotici. Ei au folosit o abordare pe care au numit-o reparentare. Aceasta se bazează pe premisa că nebunia este rezultatul unor mesaje parentale distructive şi incoerente. În tratament, clientul este încurajat să regreseze până la mica copilărie. Făcând asta, îşi debranşează „Părintele nebun”, retrăgându-i astfel energia. Apoi i se oferă posibilitatea de a-şi retrăi creşterea, de data aceasta terapeutul oferind mesaje Parentale pozitive şi coerente. Din fericire, această a doua creştere se desfăşoară mai repede decât prima. Chiar şi aşa, reparentarea înseamnă că „copilul” adult va fi foarte dependent, un timp, de noua „mamă” şi de noul „tată”. De aceea, acest tip de tratament are nevoie de un mediu sigur şi de un grad mare de angajament din partea terapeutului, ca şi de sprijin psihiatric. La începutul înfiinţării institutului, familia Schiff a adoptat legal aceşti „copii”, aşa că azi există o mare „familie Schiff”. Între aceştia sunt un număr mare de teoreticieni, terapeuţi şi formatori AT din zilele noastre.

Metoda schiffiană s-a dovedit de asemenea eficientă în terapia clienţilor nepsihotici. Aici se pune accentul asupra confruntării constante a desconsiderărilor şi redefinirilor. În loc de a fi pasivi, oamenii sunt îndemnaţi să gândească şi să acţioneze pentru rezolvarea problemelor. Angajamentul terapeutic intens necesar în cazul reparentării nu este potrivit în lucrul cu clienţii nepsihotici. Cu toate acestea, terapeutul schiffian poate face un contract de parentare cu clientul său. Terapeutul face contractul de a fi mereu la dispoziţia clientului, fără limitarea timpului şi serveşte ca „părinte de substituţie”, oferindu-i clientului definiţii Parentale noi şi pozitive, în locul mesajelor restrictive care ar fi putut fi primite de la părinţii reali.

Când terapia schiffiană are loc în grup, grupul este văzut ca mediu reactiv. Aceasta înseamnă că toţi membrii grupului, inclusiv terapeutul, trebuie să răspundă activ la acţiunile celorlalţi membri. Dacă tu faci în grup ceva ce mie nu îmi place, se aşteaptă de la mine să îţi spun: „Nu-mi place ce ai făcut acum. În loc de asta, aş vrea să faci (X)”. Dacă cineva din grup intră într-un comportament

231

pasiv sau desconsiderare, se aşteaptă ca ceilalţi membri ai grupului să-l confrunte imediat şi să ceară rezolvarea problemei în mod activ. Aici, „confruntarea” nu înseamnă Persecutare. Implică o cerere directă făcută celeilalte persoane, din poziţia Eu+Tu+. Persoana care face confruntarea o face în scopul autentic de a se proteja şi de a ajuta cealaltă persoană. Familia Schiff a folosit formularea „confruntare binevoitoare” pentru a exprima această idee.

Dincolo de cele „trei şcoli”

Unele dintre cele mai importante contribuţii AT din zilele noastre nu aparţin nici uneia dintre cele trei „şcoli”. Două exemple importante sunt Sistemul parazitării al lui Erskine şi Zalcman şi Miniscriptul lui Kahler. Fiecare dintre aceste modele teoretice a generat propria abordare terapeutică.

Una dintre caracteristicile pozitive importante în AT a fost abilitatea de a încorpora idei şi tehnici ale altor terapii. Acestea s-au dovedit imediat compatibile cu fundamentele teoretice ale AT. Rezultatul este că terapeutul AT modern posedă o gamă largă adaptabilă de tehnici, care sunt puse în slujba nevoilor clientului. Cei mai mulţi practicieni AT s-au format şi în alte modalităţi terapeutice, aducându-le pe acestea în munca lor AT. Am vorbit deja despre combinaţia AT-gestalt, folosită în terapia redecizională. Terapeuţii AT pot folosi de asemenea concepte şi tehnici extrase din psihanaliză şi din abordări terapeutice scurte, bioenergie, programare neuro-lingvistică, teoria sistemelor, vizualizare şi tehnici de modificare a imaginii de sine, terapia Ericksoniană, psihologia comportamentală, teoria dezvoltării şi numeroase alte domenii, în funcţie de formarea şi interesul practicianului. Cu toate acestea, modelul stărilor eului şi teoria scriptului rămân principii de bază, care ghidează folosirea acestor tehnici variate în interiorul cadrului AT.

Capitolul 29AT ÎN EDUCAŢIE ŞI ORGANIZAŢII

Încă de la începutul dezvoltării AT de către Eric Berne, el a considerat-o ca „o teorie a acţiunii sociale” şi ca o metodă de lucru cu grupuri. AT poate creşte eficienţa în aproape orice demers uman, în care oamenii au de-a face cu alţi oameni.

AT serveşte unei mari diversităţi de contexte educaţionale şi organizaţionale. Fiecare dintre acestea are propriile caracteristici şi nevoi. În acest capitol vom arunca o privire scurtă asupra modalităţilor în care AT poate fi utilă educatorilor, managerilor şi analiştilor organizaţionali. Lista referinţelor acestui capitol vă oferă un ghid al literaturii despre aceste aplicaţii.

232

Diferenţele între aplicaţiile educaţional-organizaţionale şi cele clinice

Teoria de bază a AT este identică atât pentru lucrul educaţional şi organizaţional (EO), cât şi pentru aplicaţiile clinice, însă există diferenţe între accentele puse şi tehnici1. Formarea şi acreditarea practicienilor AT ţine cont de aceste diferenţe (Anexa E). În munca clinică, contractele se fac de obicei între două persoane, fiind negociate între terapeut şi client. Spre deosebire de acestea, contractele din domeniile EO sunt deseori tripartite. Contractele de afaceri vor fi negociate între practician şi agenţia care sponsorizează acest demers, în beneficiul membrilor agenţiei. De exemplu, o firmă poate angaja un trainer AT, pentru a lucra cu angajaţii săi. De asemenea, contractul terapeutic este deseori negociat, cel puţin parţial, de către practician şi agenţia care plăteşte, mai degrabă decât cu indivizi sau cu grupurile cu care practicianul lucrează de fapt.

Aceasta implică faptul că toate părţile implicate trebuie să fie deosebit de atente în a menţine clare şi corecte procedurile contractuale, pentru a evita jocurile la trei mâini. De exemplu, o firmă poate impune angajaţilor să urmeze un traning în AT, chiar dacă iniţial angajaţii nu au nici o motivaţie să urmeze acest curs. Dacă negocierile contractului între firmă, trainer şi membrii grupului nu sunt deschise de la început, există posibilităţi directe, pentru cele trei părţi, de a ocupa rolurile din Tringhiul Dramatic, cu comutările ulterioare ale jocurilor.

În lucrul EO, practicianul acţionează ca un facilitator, trainer sau antrenor mai degrabă decât ca terapeut. Deseori, îi va invita pe membrii grupului să trateze ceea ce se întâmplă la nivel social şi nu la nivel psihologic. Cu alte cuvinte, lucrul EO se adresează mai degrabă agendei deschise, decât celei închise. Inutil să spunem că practicianul trebuie să fie foarte atent în legătură cu mesajele „Marţiene”, care se află sub ceea ce se întâmplă la nivel social, dar, de obicei nu este convenabil pentru el să aducă aceste mesaje direct în conştiinţa clientului.

O diferenţă importantă a contextului EO este faptul că practicianul nu poate oferi uzual protecţia necesară, dacă nivelul ascuns este expus. Într-un curs închis de team-building, de exemplu, participanţii pot fi cu practicianul doar două sau trei zile. Dacă îi invită pe membrii grupului să reia materiale neterminate din script, îi poate lăsa cu sentimentele dureroase asociate, fără a avea mijloace evidente pentru a le rezolva. În orice caz, lucrul cu scriptul nu este întotdeauna necesar pentru a învăţa cum să rezolvi o problemă în mod eficient. Reamintiţi-vă din Capitolul 17 că desconsiderările pot apare prin dezinformare, la fel de uşor ca şi prin contaminare sau excludere. Deci, în lucrul EO, practicianul se va concentra mai ales asupra rezolvării problemei de către individ sau grup, în mod eficient, prin folosirea gândirii şi acţiunii în prezent, în loc de a explora o problemă personală din trecut, rămasă nerezolvată. Când este folosit diagnosticul stărilor eului, se va face mai degrabă la nivel comportamental şi social, decât la nivel istoric şi fenomenologic. Practicianul îi poate învăţa pe membrii grupului conceptul de script, ca o modalitate de a explica de ce oamenii acţionează în

233

feluri care par auto-destructive şi dureroase. Lucrul individual asupra scriptului va fi rareori folosit. În secţiunea următoare, vom revedea câteva modalităţi în care conceptele AT pot fi folosite în context EO.

Aplicaţii organizaţionale

AT are în munca organizaţională2 un scop global, care corespunde scopului autonomiei din AT terapeutică? Roger Blakeney sugerează criteriul eficacităţii. El subliniază că organizaţiile, ca şi indivizii, pot dezvolta patternuri disfuncţionale şi ineficiente de comportament, similare comportamentului din script al unei persoane. Ieşirea din „scriptul organizaţional” va fi semnalată de o îmbunătăţire a eficacităţii în îndeplinirea scopului dorit.

Stările eului

Organizaţiile nu au stări ale eului, dar au elemente care funcţionează în mod analog. Au patternuri de credinţe, etichetă şi reguli care corespund stării eului de Părinte. Au tehnologii şi strategii de rezolvare a problemelor care sunt analoage Adultului. Şi au patternuri de comportament şi sentimente similare stării eului de Copil. Analistul organizaţional poate examina cantitatea de energie pe care o organizaţie o dedică fiecăreia dintre aceste trei elemente, în acelaşi fel în care terapeutul examinează distribuţia energiei la nivelul stărilor eului unui individ.

La un nivel şi mai evident, comunicarea şi interacţiunile între indivizi, într-o organizaţie, pot fi îmbunătăţite prin cunoaşterea modelului stărilor eului. De exemplu, managerii pot realiza că adoptă poziţia Părintelui negativ, în timp ce angajaţii răspund din Copilul Adaptat negativ, fiind rebeli sau prea supuşi. Pentru a creşte eficacitatea, atât managerii, cât şi angajaţii pot acţiona pentru a folosi mai mult Adultul. Ar putea face un contract clar de utilizare justă a Părintelui pozitiv, pentru manageri, şi a Copilului adaptat pozitiv, pentru angajaţi (în situaţii în care este implicată, poate, siguranţa). Copilul Liber şi, deci, satisfacţia de a lucra, poate fi încurajat prin mijloace cum ar fi un loc de muncă mai luminos şi mai confortabil. Unele firme japoneze oferă angajaţilor păpuşi împăiate, cu figurile şefilor şi bastoane mari de lemn. Când un angajat este supărat pe şeful lui, poate să se ducă, în orele de lucru, să bată replica managerului. Aceasta este prin excelenţă eliberarea Copilului Liber.

Tranzacţii, stroke-uri, structurarea timpului

Analiza tranzacţiilor a fost aplicată pe larg în formarea personalului care are contact direct cu publicul, cum ar fi recepţionerii şi cei care se ocupă de rezervări. Ei învaţă cum să menţină fluxul conversaţiei uşor şi confortabil, prin menţinerea tranzacţiilor paralele, sau cum să contracareze o eventuală discuţie Părinte-Copil, prin încrucişarea unei tranzacţii.

234

Analiza patternurilor stroke-urilor şi-a găsit aplicaţii evidente pentru îmbunătăţirea motivaţiei la serviciu. Managerii pot avea nevoie să înveţe să ofere stroke-uri pozitive pentru o muncă bine făcută, în loc să ofere stroke-uri negative pentru una făcută prost. Se aplică principiul „stroke-uri diferite pentru oameni diferiţi”: în timp ce tu poţi obţine cea mai mare satisfacţie fiind lăudat de un superior pe care îl respecţi, eu poate prefer să obţin stroke-urile sub forma unei creşteri salariale sau a unei vacanţe mai lungi.

Când se examinează structurarea timpului întâlnirilor de lucru, uneori reiese că aceste întâlniri constau mai mult în pierderea timpului, cu puţină activitate. Ca şi în cazul jocurilor, acestea reprezintă probabil cea mai mare pierdere de timp şi de resurse umane în organizaţii. Indivizii recurg deseori la jocuri în organizaţii când sunt plictisiţi, nerecunoscuţi sau insuficient provocaţi. Schimbarea patternului stroke-urilor şi creşterea oportunităţilor pentru stimularea pozitivă pot face minuni în eliminarea jocurilor şi creşterea productivităţii. Procedurile AT referitoare la contracte pot ajuta de asemenea pentru direcţionarea energiei organizaţionale către acţiuni constructive şi nu spre urmărirea agendei secrete.

Confruntarea pasivităţii

Conceptele schiffiene s-au dovedit deosebit de utile în cadrul aplicaţiilor organizaţionale. Matricea desconsiderărilor furnizează o metodă sistematică pentru rezolvarea problemelor. Este deosebit de utilă în situaţii în care informaţiile şi instrucţiunile sunt „trecute la subsol”, ceea ce poate duce la pierderea din vedere a detaliilor sau la distorsionarea lor. Conştientizarea desconsiderărilor verbale, a tranzacţiilor tangenţiale şi blocante duce la îmbunătăţirea comunicării şi creşte eficacitatea întâlnirilor.

AT în educaţie

Autonomia implică gândire clară şi rezolvare eficientă a problemelor. Scopul educatorului este de a-şi ajuta elevii să-şi dezvolte aceste abilităţi. De aceea autonomia, ca ţel global, este la fel de importantă în educaţie3 ca şi în munca clinică.

În general, educatorul are posibilitatea de a fi în relaţie cu elevii săi o perioadă mai mare de timp şi într-o manieră mai personală decât practicianul organizaţional. Prin natura contextului educaţional, este foarte probabil ca elevii să-i „pună o faţă” profesorului, iar acesta, în schimb, poate intra în aceste reluări ale trecutului, luând rolul de Părinte. Poate evita acest lucru dobândind cunoştinţe despre teoria scriptului şi înţelegând conţinutul propriului script.

Teoriile AT în legătură cu dezvoltarea copilului îl pot ghida pe educator pentru a face faţă eficient tinerilor aflaţi în diferite etape de dezvoltare.

Stările eului

235

Modelul de bază al stărilor eului este înţeles de către copii, din primii ani de şcoală. Limbajul simplu al AT îi ajută să-l înveţe usor. Examinând conţinutul şi motivaţia tuturor celor trei stări ale eului, elevii devin mai capabili să înveţe, cunoscându-şi clar intenţiile şi dorinţele. Chiar procesul învăţării este mai eficient dacă apelează la toate cele trei stări ale eului. Este deosebit de important să se cunoască că sursa creativităţii şi a energiei unei persoane este Copilul Liber şi această parte are nevoie să fie inclusă în procesul de învăţare.

Şi educatorul are nevoie să aibă acces liber la cele trei stări ale eului. Cea mai mare parte a timpului se va afla în Adult, rezolvând probleme. Deseori va avea nevoie să stabilească graniţe clare cu Părintele Normativ pozitiv sau să ofere bunăvoinţă, îngrijire, din Părintele grijuliu pozitiv. Poate intra în Copil, pentru a oferi un model de spontaneitate, abilitate intuitivă şi bucurie de a învăţa.

Tranzacţii, stroke-uri, structurarea timpului

Analiza tranzacţiilor este utilă în menţinerea unei comunicări clare, productive, şi lipsite de agende ascunse între profesori şi elevi. Folosirea opţiunilor îi poate ajuta atât pe profesori, cât şi pe elevi să „spargă” interacţiunile „blocante” Părinte-Copil.

Detectarea şi evitarea comportamentului din driver poate fi de asemenea de mare ajutor în clarificarea comunicării. Este o mare diferenţă între a învăţa ceva şi a încerca să înveţi. Profesorii sunt mai bine înţeleşi când îşi iau timp, în loc de a se grăbi. Elevii îşi îmbunătăţesc metodele de studiu când sunt satisfăcuţi că au învăţat suficient, în loc să intre în Fii Perfect, ca să acopere totul.

Acordarea atenţiei patternului stroke-urilor şi structurării timpului este la fel de importantă în educaţie, cât este şi în munca organizaţională. Sălile de curs şi amfiteatrele reprezintă un teren bogat pentru jocuri şi parazitări. Elevii pot juca jocuri cum ar fi: Prostul, Nu Mă Poţi Obliga sau Fă Ceva Pentru Mine (cu comutarea sa potenţială - Uite Ce Am Făcut Din Cauza Ta). Profesorii pot juca Uite Cât De Tare Mă Străduiesc, Încerc Doar Să Te Ajut, De ce nu…? sau Cusurgiul. Cunoaşterea analizei jocurilor îi ajută pe profesori şi elevi să evite aceste interacţiuni neproductive şi să se ocupe de predare şi învăţare.

Folosirea contractelor îi ajută pe profesori şi pe elevi să obţină o înţelegere clară, deschisă, despre care e treaba lor acolo şi cât de bine o pot face.

Confruntarea pasivităţii

În contextul educaţional, ne putem aştepta, în mod special, să apară simbioze. Această aşteptare poate fi declarată deschis în unele culturi, în care profesorii sunt imaginaţi în mod tradiţional în rolul de Părinte şi Adult, în timp ce elevul joacă Copilul. Noile abordări educaţionale sunt de acord cu cele ale AT, văzând acest lucru ca pe o desconsiderare a abilităţilor ambelor părţi.

Cunoaşterea conceptelor schiffiene ajută profesorii şi elevii să nu intre în simbioze şi să-şi folosească la maxim toate cele trei stări ale eului. Educatorii pot

236

învăţa să recunoască cele patru comportamente pasive şi să le confrunte, în loc să intre în jocuri. Dacă contextul instituţional o permite, pot fi organizate seminarii care să ofere un mediu reactiv, în care profesorii şi elevii să-şi asume responsabilităţi comune pentru a promova gândirea clară şi rezolvarea problemelor în mod activ.

Capitolul 30CUM S-A DEZVOLTAT AT

La data când această carte a fost publicată pentru prima oară, se împlineau 30 de ani de la prima comunicare care purta titlul de Analiză Tranzacţională, sub semnatura lui Eric Berne. În această perioadă a avut loc moartea timpurie a lui Berne, în 1970. AT a trebuit să facă faţă, ca şi Berne, morţii premature a tatălui său.

În acest capitol vom prezenta viaţa lui Berne şi originile gândirii sale, din anii ‘50 şi dinainte. Cei treizeci de ani care au urmat acestui prim articol publicat în 1957, au avut întâi o primă fază a dezvoltării, graţie unor minţi fertile, unei echipe de profesionişti AT, grupaţi pe Coasta de Vest a Americii. Publicarea best-

237

sellerului lui Berne, Games People Play25, la mijlocul anilor ’60, a catapultat AT în ochii publicului şi a marcat începutul unui deceniu de popularitate în masă. Anii dintre sfârşitul anilor ’70 şi până în prezent au reprezentat perioada de consolidare.

Numărul persoanelor care au aderat la AT a scăzut din 1976, când s-a înregistrat un vârf, până la nivelul de azi, care, cu toate că este mai scăzut comparativ cu acel vârf, este stabil şi mult mai înalt decât în primii ani. Teoria şi practica au fost perfecţionate şi dezvoltate. Probabil cel mai frapant aspect a fost interesul pe care l-a stârnit AT în toată lumea. Comunitatea AT nu mai are ca graniţe Coasta de Vest, sau America, sau ţările vorbitoare de limbă engleză, a devenit cu adevărat internaţională.

Eric Berne şi originile AT

Eric Berne1, pe numele său real Eric Lennard Bernstein, s-a născut la Montreal, în 1910. Tatăl său era medic generalist şi mama scriitoare. Primii săi ani au fost foarte fericiţi şi ceea ce îi plăcea cel mai mult era să îl însoţească pe tatăl său, când mergea la consultaţii. Apoi, când Eric avea doar nouă ani, tatăl său a murit. Pierderea lui l-a afectat profund pe băieţel şi aceasta ar putea fi o influenţă majoră în dezvoltarea ulterioară a lui Berne.

Încurajat de ambiţioasa sa mamă, Berne a intrat la Facultatea de Medicină şi a devenit medic în 1935. La scurt timp, s-a mutat în America şi şi-a început rezidenţiatul în psihiatrie. A devenit cetăţean american şi şi-a schimbat numele în Eric Berne.

În 1941 şi-a început formarea în psihanaliză, intrând în analiză la Paul Federn. A întrerupt această formare când a început al doilea război mondial. Berne a intrat în Corpul Medical al Armatei în 1943, ca psihiatru. În această perioadă a început să facă terapie de grup. Deja începuse să adune notiţe critice despre psihiatrie şi psihanaliză, care vor forma baza scrierilor sale de mai târziu.

După eliberarea din armată, în 1946, Berne şi-a reluat formarea psihanalitică, de această dată cu Erik Erikson. A început regimul intens de muncă, care a caracterizat toată viaţa sa, combinând practica privată cu diferite funcţii oficiale şi cu o agendă încărcată de angajamente literare. Prima sa carte, The Mind in Action, a fost publicată în 1947; a fost revizuită în 1957, purtând titlul A Layman’s Guide to Psychiatry and Psychoanalysis2.

În 1949, Berne a publicat primul dintre cele şase articole profesionale referitoare la natura intuiţiei. De atunci, până în 1958, Berne a prezentat în aceste articole ideile care au stat la baza dezvoltării AT.

În acest timp, Berne şi-a continuat formarea în psihanaliză. În 1956, a făcut cerere de a deveni membru al Institutului de Psihanaliză, dar a fost respins.

Stimulat de această respingere, Berne a decis să meargă pe cont propriu şi să elaboreze o nouă abordare psihoterapeutică. Până la sfârşitul acelui an, a terminat încă două din seria articolelor despre intuiţie, în care a prezentat pentru prima oară conceptul de stări ale eului de Părinte, Adult şi Copil şi a folosit

25 Jocuri pentru adulţi, Editura Amaltea, 2002 (n.t.).

238

termenul de „analiză structurală”. Aceste articole au fost publicate în 1957. Berne a continuat, scriind un nou articol, pe care l-a prezentat Asociaţiei Americane de Psihoterapie de Grup, în noiembrie 1957. Era intitulat „Transactional Analysis. A new and Effective Method of Group Therapy.

În acest articol, care a fost tipărit anul următor, Berne reia conceptul de stări ale eului de Părinte, Adult şi Copil şi introduce noţiunile de joc şi script. Deci, cadrul de bază al teoriei AT era deja complet.

Ce fel de om a fost Berne? Persoane diferite care l-au cunoscut au amintiri diferite legate de personalitatea sa complexă. Unii spun că era jovial, protector, vesel, cald. Alţii îşi amintesc că avea limba ascuţită, era competitiv şi distant3. Ceea ce e sigur e că era un gânditor clar şi cerea şi celorlalţi să gândească clar. Această calitate apare din structura coerentă a teoriei AT.

Toată cariera sa, Berne a fost interesat constant de funcţia intuiţiei. Aceasta s-a reflectat în dinamismul formulărilor conceptelor AT, cât şi în forţa cu care a insistat asupra conceptului de „Gândire Marţiană”: înţelegerea mesajelor ascunse, la fel ca şi a celor explicite.

Berne a fost un individualist, chiar un rebel. Noi doar putem ghici dacă respingerea sa de către mişcarea psihanalitică a fost imboldul real pentru dezvoltarea AT. Dar, oricum, el a reuşit să creeze o metodă originală în cadrul psihoterapiei, care a „spart regulile” stabilite, aşa cum le vedea Berne în acel timp. Ideea sa era aceea de a vindeca oamenii repede şi nu de a-i ajuta să „facă un progres”, în timpul unor ani de terapie. A spus că AT trebuie să aibă un limbaj profan, simplu, în locul celui sufocant, cu cuvinte din greacă şi latină, astfel încât clientul şi terapeutul să poată coopera mai uşor, în procesul vindecării.

Paradoxal, unele dintre cele mai îndrăgite idei de către Berne au izvorât direct din formarea sa medicală. Poate că asta reflectă nu doar formarea sa medicală, ci şi amintirea copilăriei fericite, petrecute alături de tatăl său. Când Berne a scris „Transactional Analysis in Psychotherapy”, a făcut o dedicaţie în latină: „În memoria tatălui meu, David, Doctor în Medicină, Profesor de Chirurgie şi doctor al săracilor”.

Pentru Berne, un terapeut eficient trebuie să fie un „doctor adevărat”. Berne nu se referea la faptul că doar medicii pot fi terapeuţi. Din contră, voia să spună că orice terapeut trebuie să accepte responsabilităţile aşteptate de la un doctor. „Doctorul adevărat”, spunea Berne, este întotdeauna orientat către vindecarea clienţilor săi. Trebuie să-şi planifice tratamentul în aşa fel încât să ştie în fiecare fază ce face şi de ce face acest lucru. Aceste calităţi sunt cerute şi azi pentru acreditarea practicienilor AT.

Primii ani

Încă de la începutul anilor ’50, Berne şi asociaţii săi ţineau seminarii clinice regulate. În 1958, au format Seminariile de psihiatrie Socială de la San Francisco26,4 întâlnirile având loc în fiecare marţi, la Berne acasă. Cu toate că au

26 San Francisco Social Psychiatric Seminars - SFSPS (n.t.).

239

avut loc numeroase schimbări de nume şi locuri de întâlnire, aceste întâlniri se ţin şi azi.

În primii ani, seminariile de la San Francisco au oferit un teren propice pentru apariţia noilor idei ale AT. Cartea lui Berne, „Transactional Analysis in Psychotherapy”, prima dedicată în intregime AT, a apărut în 1961. A fost urmată, în 1963, de „The Structure and Dynamics of Organisations and Groups”. „Transactional Analysis Bulletin” - TAB a început să fie publicat în ianuarie 1962, Berne fiind editorul. Printre membrii SFSPS se aflau mulţi dintre cei care astăzi sunt figuri binecunoscute ale „şcolii clasice” de AT, cum ar fi: Claude Steiner, Jack Dusay, Stephen Karpman şi Franklin Ernst.

De asemenea, printre participanţii primelor seminarii, se aflau Jacqui Lee Schiff. În plus, Bob Goulding a început supervizarea clinică cu Berne, la începutul anilor ’60. Aşa au fost sădite seminţele dezvoltării celorlalte două „şcoli” principale actuale în AT, pe care le-am descris în Capitolul 28.

În 1964, Berne şi colegii săi au decis să formeze International Transactional Analysis Association - ITAA, ca recunoaştere a faptului că AT era practicată de un număr crescând de profesionişti în afara USA. În acelaşi timp, numele Seminariilor de la San Francisco a fost schimbat în Seminariile de Analiză Tranzacţională de la San Francisco27.

Anul 1964 a fost un an hotărâtor pentru istoria AT - publicarea cărţii Games People Play. Berne a avut intenţia să scrie o carte pentru un număr restrâns de profesionişti. În schimb, aceasta a devenit un best-seller. Pe masură ce vânzările explodau în toată lumea, limbajul şi teoriile AT prindeau imaginaţia unui public numeros.

Anii de expansiune

Succesul comercial al cărţii Games People Play nu a produs o creştere imediată a numărului profesioniştilor care utilizau AT. În 1965, numărul membrilor ITAA nu era decât de 279. Cu toate acestea, aceşti membri au continuat dezvoltarea susţinută a teoriei şi practicii AT. În 1965, familia Schiff, acum stabilită în estul USA, a început lucrul cu clienţii psihotici. Cartea lui Berne „Principles of Group Treatment“a fost publicată în 1966 şi, în acelaşi an, a apărut articolul lui Steiner „Script şi contrascript”, în TAB.

În 1968, membrii ITAA ajunseseră la 500, iar Triunghiul Dramatic al lui Stephen Karpman a fost publicat pentru prima oară în TAB.

În acelaşi timp, Berne şi-a continuat rutina continuă a muncii intense. Până în iunie 1970, a finalizat manuscrisele altor două cărţi: „Sex in Human Loving” şi „What Do You Say After You Say Hello?”. Dar nu a mai apucat să le vadă publicate. Spre sfârşitul lunii iunie, a suferit un atac de cord şi a fost dus repede la spital. Cu toate că iniţial s-a recuperat, a avut un al doilea atac şi a murit pe 15 iulie 1970.

Primul număr al Transactional Analysis Journal, apărut în ianuarie 1971, a fost un volum memorial în onoarea lui Berne. În acest număr, Aaron şi Jacqui

27 San Francisco Transactional Analysis Seminar - SFTAS (n.t.).

240

Schiff au publicat articolul lor novator despre „Pasivitate” şi Stephen Karpman a prezentat conceptul său despre „Opţiuni”.

Ca şi lucrările lui Berne, alte două best-selleruri au crescut interesul publicului pentru AT. Cartea lui Thomas Harris „I’m OK, You are OK” a apărut în 1967. Spre deosebire de Games People Play, era menită în special publicului larg şi prezenta teoria de bază a AT într-un mod care atrăgea imediat şi uneori era cu totul deosebit. În 1971, Muriel James şi Dorothy Jongeword au publicat „Born to Win”, aducând împreună ideile AT cu abordarea gestalt a lui Fritz Pearls.

Aşa că interesul publicului a crescut ca un bulgăre de zăpadă. Numărul membrilor ITAA, care era de 1000 în 1971, a crescut la peste 5000. A continuat să crească, până când a atins un vârf în 1976 - 11.0005.

În acest timp, cele trei „şcoli” de AT au fost foarte ocupate cu avansarea tehnicilor şi practicii. Articolul original al lui Jack Dusay „Egograms” a apărut în 1972 în TA Journal (TAJ). În acelaşi an, Bob şi Mary Goulding au publicat articolul care prezenta ideile lor despre o nouă decizie şi injoncţiuni, iar familia Schiff a fondat Institutul Cathexis.

Cercetarile lui Taibi Kahler despre driveri şi miniscript au fost prezentate pentru prima dată în 1974, într-un articol în TAJ, marcând un nou demers în AT. Ideile lui Kahler nu se încadrau în nici una dintre cele trei mari „şcoli”. Şi astfel, teoria miniscriptului a prins rădăcini în teoria de bază AT, introducând concepte noi, de care Berne nu auzise până când a murit în 1970.

Consolidarea internaţională

Dacă AT a fost concepută de către Berne din primele studii despre intuiţie şi născută prin prezentarea sa în articolul din 1957, şi-a atins maturitatea în 1978. În acel an, numărul membrilor ITAA scăzuse la 8000. Numărul a continuat să scadă, atingând 5000 în 1985.

Noutatea valorilor AT scăzuse. Cu toate acestea, scăderea interesului publicului pentru AT este doar o parte a poveştii acesteia şi probabil nu este o parte importantă. Mai important este faptul că AT şi-a găsit maturitatea ca disciplină şi a câştigat acceptarea internaţională ca abordare profesională. Din acest punct de vedere, poate că nu este rău pentru AT că şi-a pierdut imaginea de „psihologie la modă” pe care o câştigase în perioada sa de expansiune rapidă.

În 1977 au apărut două cărţi care au simbolizat din multe puncte de vedere această schimbare. Ambele erau volume de congres, fiind destinate exclusiv profesioniştilor. „Transactional Analysis After Eric Berne”, editată de Graham Barnes, a prezentat cele mai importante contribuţii în dezvoltarea teoriei şi practicii AT, după moartea lui Berne. Muriel James a editat „Techniques in Transactional Analysis for Psychotherapists and Counselors”, concentrându-se în principal asupra aplicaţiilor actuale ale AT.

Autorii AT au continuat să adauge şi să aprofundeze gândirea AT. „Sistemul parazitării” a lui Richard Erskine şi Marilyn Zalcman, de exemplu, a fost prezentat pentru prima oară într-un articol în TAJ în 1979.

241

Formarea profesională şi acreditarea AT se fac conform standardelor recunoscute internaţional. Ele sunt administrate de ITAA şi de European Association for Transactional Analysis (EATA). Vă oferim detalii în Anexa E. Interesul pentru AT în afara USA a început înainte de principala perioadă de expansiune. Din 1964, o abordare AT în interacţiunea de grup era predată în educatia pentru adulţi, de către profesorul John Allaway, la Universitatea din Leicester, Anglia6. Aceste ore se ţin şi azi.

În 1965, membrii ITAA includeau un număr important de terapeuţi din afara USA. O dată cu creşterea interesului internaţional pentru AT, până în 1976, membri din afara USA se ridicau la 2000, în total peste 10 000. Un fapt interesant a fost acela că, pe măsură ce membrii AT scădeau, membrii nonUSA continuau să crească. Astfel încât ITAA a devenit cu adevărat internaţională. Ca recunoaştere a acestui fapt, la sfârşitul anilor ’80, ITAA a trecut la un program radical de afiliere internaţională (Vezi Anexa D).

La data celei de-a cincea editări a acestei cărţi (martie 1991), numărul total de membri ai ITAA era din nou în creştere. În prezent, organizaţia numără în jur de 7000 de membri, din peste 60 de ţări.

Ca o consecinţă a creşterii interesului pentru AT în intreaga lume, au fost înfiinţate organizaţii AT locale, naţionale şi continentale. Societatea Europeană de Analiză Tranzacţională a fost fondată în 1974 şi are acum mai mult de 4000 de membri. A organizat primul congres în 1975, iar acesta a fost urmat de primul congres pan-american în 1976. În multe ţări ale Europei, Americii de Nord şi de Sud, Asiei şi Oceaniei există asociaţii naţionale de AT (vezi Anexa D).

Cu toate că AT a fost acceptată cu greu în ţările blocului de est, actual acolo au loc schimbări. În ianuarie 1987, un grup de practicieni a făcut primul curs 101 de AT în Republica Populară China7. Mai recent, schimbările politice rapide din Europa de Est au deschis căi de dezvoltare pentru activităţile AT. În martie 1991, când scriam această carte, asociaţiile AT din Ungaria, Polonia şi Uniunea Sovietică purtau un dialog cu EATA, dorind legături mai apropiate cu colegii lor din Europa şi din toată lumea.

242