56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

157
Armata şi Societatea în Tranzitie Marian Zulean Mulţumiri Există mai multe persoane şi instituţii cărora le sunt profund îndatorat pentru apariţia acestei cărţi. În primul rând, Ministerul Apărării Naţionale, Universitatea Bucureşti şi Administraţia Prezidenţială sunt locurile unde am lucrat pe timpul desfăşurării cercetării pentru această carte. În aceeaşi perioadă am beneficiat de bursa de studiu “Ron Brown Fellowship” (IREX-SUA) la Universitatea din Pittsburgh, NATO-EAPC Fellowship si Civic Education Project care mi-au oferit oportunităţi suplimentare pentru documentare. Biblioteca Centrului de studii europene de securitate “George C. Marshall” din Garmisch-Partenkirchen mi-a fost de mare ajutor în finalizarea acestei lucrări. Persoanele cărora le sunt dator, fie pentru discuţiile critice, feed-back sau sprijinul moral sunt foarte numeroase şi mă tem că nu pot fi atotcuprinzător în a le mulţumi. Aş aminti pe profesorul Martin Albrow de la London School of Economics, Charles Moskos, care m-a recomandat pentru admiterea ca membru al “Inter-University Seminar on Armed Forces and Society”, Jeffrey Simon de la National Defense University, Michael Cernea, de la Banca Mondială, Michael Brenner, de la Universitatea din Pittsburgh, pe referenţii tezei mele de doctorat, domnul general Mihail Ionescu, domnul profesor Vasile Secăreş şi domnul profesor Dumitru Sandu precum şi preşedintele comisiei, profesorul Ilie Bădescu. 1

description

armata

Transcript of 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Page 1: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Armata şi Societatea în Tranzitie

Marian Zulean

MulţumiriExistă mai multe persoane şi instituţii cărora le sunt profund îndatorat pentru apariţia

acestei cărţi. În primul rând, Ministerul Apărării Naţionale, Universitatea Bucureşti şi

Administraţia Prezidenţială sunt locurile unde am lucrat pe timpul desfăşurării cercetării

pentru această carte. În aceeaşi perioadă am beneficiat de bursa de studiu “Ron Brown

Fellowship” (IREX-SUA) la Universitatea din Pittsburgh, NATO-EAPC Fellowship si

Civic Education Project care mi-au oferit oportunităţi suplimentare pentru documentare.

Biblioteca Centrului de studii europene de securitate “George C. Marshall” din

Garmisch-Partenkirchen mi-a fost de mare ajutor în finalizarea acestei lucrări. Persoanele

cărora le sunt dator, fie pentru discuţiile critice, feed-back sau sprijinul moral sunt foarte

numeroase şi mă tem că nu pot fi atotcuprinzător în a le mulţumi. Aş aminti pe profesorul

Martin Albrow de la London School of Economics, Charles Moskos, care m-a

recomandat pentru admiterea ca membru al “Inter-University Seminar on Armed Forces

and Society”, Jeffrey Simon de la National Defense University, Michael Cernea, de la

Banca Mondială, Michael Brenner, de la Universitatea din Pittsburgh, pe referenţii tezei

mele de doctorat, domnul general Mihail Ionescu, domnul profesor Vasile Secăreş şi

domnul profesor Dumitru Sandu precum şi preşedintele comisiei, profesorul Ilie Bădescu.

1

Page 2: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

O notă specială pentru “retururile” domnului profesor Sandu şi pentru oferta generoasă a

Editurii Tritonic. Sprijinul şefilor şi colegilor mei de la Administraţia Prezidenţială şi

înţelegerea familiei şi a prietenilor este de nepreţuit. Nu în ultimul rând, meritul

fundamental pentru finalizarea acestui proiect îi aparţine profesorului Lazăr Vlasceanu,

“părintele meu spiritual” şi îndrumătorul tezei mele de doctorat. Cu toate acestea,

responsabilitatea pentru calitatea cărţii îmi aparţine în totalitate.

CUPRINS:

INTRODUCERE

PARTEA I. TRANSFORMAREA RELAŢIILOR DINTRE ARMATĂ ŞI

SOCIETATE ÎN ROMÂNIA

CAPITOLUL I. Teoria relaţiilor dintre armată şi societate

I.1. Relaţiile dintre armată şi societate în contextul ştiinţelor sociale

I.2. Modele de relaţii dintre armată şi societateI.2.a- modelul occidentalI.2.b- modelul latino-american I.2.c- modelul comunist

I.3. Conceptul de relaţii dintre armată şi societatea democratică- definire operaţională

CAPITOLUL II. Dinamica relaţiilor dintre armată şi societate în România după 1989

II. 1. Tradiţia (moştenirea istorică)

II. 2. Perioada post-comunistă. Etape ale reformei

II. 3. Instituţionalizarea controlului democratic civil (CDC)II.3.a. Cadrul legislativ privind controlul democratic civilII.3.b. Instituţii publice implicate în controlul democratic civilII.3.c. Rolul societăţii civile în realizarea controlului democratic civil

II. 4. Profesionalizarea democratică a armateiII.4.a. Transformarea rolului, misiunilor şi a sistemului de planificare

a apărăriiII.4.b. Schimbarea structurală a forţelor armate româneII.4.c. Managementul resurselor umane. Noul sistem educaţional şi

2

Page 3: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

de instrucţie

II. 5. Relaţiile dintre armată şi societate în practică

PARTEA A II-A. POLITICA DE SECURITATE ŞI FACTORII CARE CONTRIBUIE LA DEMOCRATIZAREA RELAŢIILOR DINTRE ARMATĂ ŞI SOCIETATE

CAPITOLUL III. Politica de securitate în epoca globalizării

III.1. Instituţii de securitate regională şi globalăIII.1.a. Organizaţia Naţiunilor UniteIII.1.b. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în EuropaIII.1.c. Uniunea EuropeanăIII.1.d. Alianţa Atlanticului de Nord

CAPITOLUL IV. Contextul internaţional. Politica de securitate şi relaţiile civil-militare în epoca globală

IV.1. Globalizarea- conotaţii şi dimensiuniIV.1.a. Conotaţiile termenului de globalizareIV.1.b. Dimensiuni ale fenomenului globalizăriiIV.1.c. Globalizarea- ameninţare ori oportunitate?

IV.2. Definirea conceptului de securitate în context globalIV.2.a. Conceptualizarea securităţiiIV.2.b. Ameninţări noi la adresa securităţii

IV.3. Rolul asistenţei occidentale în democratizarea relaţiilor civil-militare şi a politicii de securitateIV.3.a. Asistenţa bilaterală IV.3.b. Asistenţa multilaterală. Rolul NATO şi al Parteneriatului

pentru PaceCAPITOLUL V. Contextul intern

V.a. Rolul opiniei publice în politica de securitateV.b. Constrângeri economice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

3

Page 4: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Introducere

După sfârşitul războiului rece, ţările est-europene au făcut eforturi să construiască

economii de piaţă şi instituţii democratice. O problemă importantă a democratizării este

reforma forţelor armate şi democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate. Controlul

civil asupra armatei şi construirea unor mecanisme democratice de supervizare a armatei

constituie indicatori importanţi pentru a descrie gradul de democratizare a unei ţări. În

cazul României, atât opinia publică precum şi instituţii internaţionale (OSCE, NATO sau

UE) au cerut o astfel de schimbare. Acum, după mai bine de un deceniu, după invitarea

României în NATO, este important să vedem cum ţările est-europene, România în mod

particular, au reuşit să transforme relaţiile dintre armată şi societate.

În literatura de specialitate, atât din Romania cât şi cea occidentală, puţine sunt studiile

care abordează problema politicii de securitate şi a reformei relaţiilor dintre armată şi

societate. Ultimii 2-3 ani au incercat sa umple acest gol, prin câteva studii publicate fie

în România, fie în stăinătate1. Cu toate acestea, un studiu sistematic academic, pe tema

relaţiilor dintre armată şi societate în contextul transformării politicii de securitate, nu a

încă fost elaborat.

Scopul acestui studiu este să descrie şi să analizeze dinamica democratizării relaţiilor

dintre armată şi societate în România în contextul schimbării politicii de securitate, sub

1 Nelson, D. 1998, Civil Armies, Civil Societies, and NATO’s Enlargement, în Armed Forces and Society, Fall; Paşcu, I.M. 2000. Defence Planning in a Democracy, în Cottey, A./ Forester,A./ Edmunds,T. Democratic Control of AF in Central and Eastern Europe, Palgrave; Zulean, M., 2000, Changing Civil-Military Relations in Eastern Europe, în Forum 21, SOWI; Zulean, M. 2002. Professionalisation of Romanian Armed Forces, în Cottey, A./ Forester,A./ Edmunds,T., The Challenge of Military Reform in Postcommunist Europe, Palgrave; Watts, L. 2001. Reform and Crisis in Romanian Civil-Military Relations, în Armed Forces and Society, Summer.

4

Page 5: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

impactul globalizării, şi să evalueze mecanismul de funcţionare a instituţiilor

democratice. Cum sunt structurate relaţiile dintre armată şi societate? Care a fost procesul

de transformare şi care au fost constrângerile predominante în modelarea noii politici de

securitate şi a relaţiilor dintre armată şi societate? Acestea sunt întrebările principale la

care răspunde această carte.

Abordarea este inter-disciplinară, folosind metode şi tehnici din sociologia militară.,

ştiinţele politice şi analiza politicilor publice. Analiza este când descriptivă şi explorativă,

când explicativă, menirea sa fiind de a pune în relaţie aspecte fundamentale ale politicilor

de securitate şi ale instituţiilor militare cu contextele mai cuprinzătoare in care aceste

relaţii se configurează. Lucrarea are două părţi distincte, prima parte având două capitole

iar partea a doua având trei capitole. În timp ce prima parte este preponderent empirică,

rolul teoriei fiind doar acela de a ajunge la o definiţie operaţională a conceptului de relaţii

dintre armată şi societate de tip democratic, a doua parte este preponderent teoretică, rolul

datelor factuale fiind de a oferi o bază pentru argumentele teoretice despre politica de

securitate şi relaţiile dintre armată şi societate în contextul globalizării.

Primul capitol introduce teoria relaţiilor dintre armată şi societate, prezintă cadrul teoretic

şi câteva modele ale relaţiilor dintre armată şi societate în lumea contemporană,

finalizându-se cu elaboratea unei definiţii operaţionale a relaţiilor dintre armată şi

societate de tip democratic. Capitolul doi investighează dinamica democratizării relaţiilor

dintre armată şi societate, prezentând pe scurt moştenirea istorică şi etapele tranziţiei şi

descriind principale realizări în democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate.

Prezentarea progreselor în transformarea relaţiilor dintre armată şi societate se face pe

baza unor indicatori clari, grupaţi pe două dimensiuni, respectiv dimensiunea societală şi

5

Page 6: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

cea legată de profesionalizarea armatei. Ultimul subcapitol al părţii întâi evaluează cum

funcţionează mecanismul controlui democratic civil în practică.

Partea a doua investighează relaţiile dintre armată şi societate din perspectivă mai largă,

ca o componentă principală instituţională a politicii de securitate. Capitolele trei, patru şi

cinci sunt mai degrabă explicative. Ele ridică gradul de teoretizare şi încercă să explice

care au fost principalii factori ce au contribuit la transformarea şi democratizarea

relaţiilor dintre armată şi societate în România. Capitolul trei prezintă politica de

securitate în epoca globală, cu focalizare pe instituţiile principale de securitate

internaţională şi a rolului jucat de ele în transformării relaţiilor dintre armată şi societate.

Capitolul patru se ocupă de rolul contextului internaţional, în special de efectele

globalizării asupra conceptualizării securităţii, asupra apariţiei unor noi riscuri şi

ameninţări şi descrie rolul asistenţei occidentale în construirea unei politici de securitate

şi a unor relaţii dintre armată şi societate de tip democratic. Capitolul cinci surprinde

principalele forţe şi constrângeri interne care au promovat, sprijinit sau împiedicat

democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate şi transformarea politicii de securitate.

6

Page 7: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

PARTEA I. TRANSFORMAREA RELAŢIILOR DINTRE ARMATĂ ŞI

SOCIETATE ÎN ROMÂNIA2

Armata a fost şi este o instituţie cvasi-universală, care a generat reflecţii de-a lungul

timpului dar o teorie sistematică a relaţiilor dintre armată şi societate începe să se

coaguleze abia în preajma celui de-al doilea război mondial şi constituie, azi, obiectul de

studiu al sociologiei militare. Pentru a investiga problema transformării şi democratizării

politicii de securitate în România şi a relaţiilor dintre armată şi societatea căreia armata îi

aparţine această parte va prezenta, mai întâi, teoria de bază a relaţiilor dintre armată şi

societate, aşa cum a fost ea concepută de către “părinţii fondatori”, Samuel P. Huntington

şi Morris Janowitz, şi dezvoltată de către alţi sociologi militari şi politologi iar, mai apoi,

va încerca să ajungă la o definiţie operaţională a conceptului de relaţii dintre armată şi

societate de tip democratic. Această definiţie va fi baza de construire a unor indicatori

pentru analiza din capitolul empiric următor.

Pentru a avea o bază de referinţă, capitolul doi va debuta prin prezentarea moştenirii

istorice şi instituţionale în domeniul politicii de securitate şi a relaţiilor dintre armată şi

societate (pattern-ul comunist), apoi va investiga modul de constituire a pattern-ului

democratic al relaţiilor dintre armată şi societate. Abordarea nu va fi însă una descriptivă

ci va încerca să prezinte mecanismele democratice ale relaţiilor dintre armată şi societate

să arate modul lor de funcţionare, în practică. Rezultatele analizei empirice, alături de

2 În literatura de specialitate din România întâlnim atât sintagma “relaţii civil-militare” concomitent cu altele precum “relaţia civil-militar” sau “relaţia dintre armată şi societate”. Considerăm că ultima variantă surprinde mai bine subiectul pe care vrem să-l studiem în această carte, anume “relaţiile sociale” (un subiect fundamental în sociologie), relaţiile dintre două sfere: cea civilă şi cea militară.

7

Page 8: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

prezentarea literaturii de specialitate vor constitui baza factuală pentru partea a doua a

studiului.

Capitolul I. Teoria relaţiilor dintre armată şi societate

I.1. Teoria relaţiilor dintre armată şi societate în contextul ştiinţelor sociale

Scopul acestui capitol este de a face o trecere în revistă a principalelor studii de

sociologie militară şi a construi, astfel, baza teoretică pentru studiul democratizării

relaţiilor dintre armată şi societate în România după 1989. Desigur că elemente timpurii

de reflecţie privind rolul armatei în societatea modernă întâlnim atât la filosofi politici,

precum Alexis de Tocqueville dar şi la sociologi clasici precum Auguste Comte şi Max

Weber. Considerat părintele sociologiei, Auguste Comte, în al său „Curs de filozofie

pozitivă”, lansează ideea că aspectul militar al vieţii asociative este născut odată cu homo

sapiens, armele fiind primele unelte ale omului, cooperarea oamenilor fiind necesară

pentru suprvieţuirea grupului. Dar, în epoca modernă, consideră Comte, armata a

cunoscut transformări radicale, cum ar fi înlocuirea armatelor feudalilor cu o armată

naţională de conscripţie (recrutare universală) şi trecerea liderilor militari sub autoritatea

civilă a statului naţional. Comte consideră conscripţia, adusă de Revoluţia franceză, ca un

element decisiv de reducere a armatelor la un rol secundar în societate.

Max Weber examinează armatele moderne şi le consideră ca oferind un model general

pentru dezvoltarea instituţiilor birocratice3. În viziunea sa, în statul modern omul nu se

supune unor persoane ci unor reguli, instituite de către comunitate, iar ofiţerii nu

3 Max Weber, Economy and Society, University of California Press, Berkeley, 1978.

8

Page 9: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

reprezintă decât o categorie specială a funcţionarilor, care se supun aceloraşi norme ale

birocraţiilor publice, puterea lor fiind legitimată de aceleaşi reguli.

Se cuvine menţionată aici şi contribuţia adusă studiilor despre rolul armatei în cadrul

societăţii de către şcoala de geopolitică românească, în perioada interbelică (Ion Conea,

Anton Golopenţia, Gheorghe Brătianu), precum şi contribuţia adusă de fondatorul Scolii

sociologice de la Bucureşti, Dimitrie Gusti, prin studiul său „ Ştiinţa naţiunii”4.

Totuşi, cercetarea sociologică pe tema relaţiilor dintre armată şi societate (civil-military

relations) îşi are obârşia în gândirea americană5 din preajma celui de-al doilea război

mondial. O primă contribuţie în acest sens îi aparţine lui Harold Laswell, prin articolul

„The Garrison State” (1941), articol situat la confluenţa între sociologie militară şi

sociologie politică. Plecând de la prezumţia că statele naţionale au creat, în epoca

modernă, armate de masă, învestite cu gestionarea monopolului violenţei în stat, Laswell

lansează întrebarea-cheie „Cine ne apără de gardieni?” (“Who guards the guards?”-

engleză). Temerea sa era că există riscul ca armata să înghită societatea civilă, în

contextul „statului garnizoană”.

O altă linie de gândire, precursoare a şcolii americane de sociologie militară, a fost

lansată în timpul celui de-al doilea război mondial printr-o echipă de cercetători, condusă

de Samuel A. Stouffer, a căror muncă de cercetare a culminat cu editarea volumului „The

American Soldier”, în anul 19496. Acest studiu a îmbogăţit cunoaşterea sociologică

4 Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii, în Sociologia militans, Ed. Fundaţia Regele Mihai I, 1946, pag. 186-245. Pentru prezentarea şcolii de geopolitică vezi I. Badescu, D. Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, Ed. Floare Albastră, Bucureşti, 1995.5 Pentru o analiză comprehensivă a istoriei sociologiei militare, a acelei americane în special, vezi Bernard Boene, “Social Science Research, War and the Military in the United States”, în G. Kummel/A. D. Prufert (eds.), Military Sociology, Baden-Baden, 2000, pag. 149-210.6

9

Page 10: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

generală (a stat la baza teoriei grupurilor de referinţă a lui Robert Merton, a oferit

oportunităţi pentru îmbogăţirea metodologiei de cercetare- scalograma lui Guttman şi

structura de analiză latentă a lui Paul Lazarsfeld), dar s-a constituit şi ca bază a

dezvoltării sociologiei militare continuată, mai târziu, de Samuel P. Huntington şi Morris

Janowitz.

Însă, lucrarea de referinţă a sociologiei militare, “Militarul şi Statul”, a fost editată de

către Samuel P. Huntington, în 1957, punând astfel bazele teoriei relaţiilor dintre armată

şi societate. Una din tezele principale ale teoriei lui Huntington este identificarea a două

forţe care modelează instituţiile militare specifice oricărei societăţi: “un imperativ

funcţional ce depinde de ameninţările la adresa securităţii societăţii şi un imperativ

societal provenind de la forţe sociale, ideologii şi instituţii dominante în societate”7.

Interacţiunea acestor forţe reprezintă miezul problemei relaţiilor dintre armată şi

societate, problema centrală fiind aceea a relaţiei dintre corpul ofiţerilor şi stat.

Pe de altă parte, Huntington a conceput relaţiile dintre armată şi societate ca o

componentă instituţională principală a politicii de securitate. Aceasta este teza

fundamentală de la care se porneşte în definirea relaţiilor democratice dintre armată şi

societate. Pornind de la aceasta, rolul armatei într-o societate este discutat în termeni de

„control civil”, identificat cu interesele specifice ale civililor. Cel mai simplu mod de a

reduce puterea militarilor în stat se face prin maximizarea puterii unui anumit grup civil

în detrimentul altora (control civil subiectiv). Acest tip de control este întâlnit în ţările în

curs de dezvoltare. În viziunea lui Huntington, noţiunea de controlul civil obiectiv este

7 Samuel P. Huntington, The Soldier and the State- The Theory and Politics of Civil-Military Relations, Vintage Books Publishing,1957, pag.2.

10

Page 11: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

opusă controlului civil subiectiv şi reprezintă maximizarea profesionalismului militar,

făcând armata neutră pe plan politic. Pentru realizarea unui control civil obiectiv perfect

este nevoie de o clară separare a responsabilităţilor între civili şi militari, militarii

alcătuind un corp profesional ce se ocupă de managementul forţei în stat iar civilii din

sfera politică ce conduc statul având legitimitatea oferită de alegeri democratice.

Desigur, studiul lui Huntington a fost scris în 1957 şi se bazează pe experienţa americană.

Totuşi, concluziile sale au ajuns a fi valabile ca punct de plecare pentru orice tip de

analiză a relaţiilor dintre armată şi societate, respectiv pentru orice experienţă sau model

de dezvoltare democratică. Mai mult, trebuie avut în vedere că modelul său teoretic a fost

prezentat de către decidenţii politici de la NATO şi OSCE ţărilor din estul Europei ca tip

ideal al relaţiilor dintre armată şi societate, dezirabil pentru tranziţia de la patternul

comunist către un tip de pattern occidental. Oricum, modelul său necesită o analiză

detaliată şi trebuie testat în situaţia actuală din Europa de est. Din moment ce Huntington

percepe imperativele sociale ca fiind constante în istoria Americii, rezultă că numai

ameninţările externe pot explica singure evoluţia relaţiilor dintre armată şi societate. Nu

acesta este cazul în tranziţia foarte complexă din estul Europei. Aici, ceea ce Huntington

a privit ca imperativ social, respectiv ideologiile şi instituţiile, se caracterizează printr-o

schimbare dinamică, cu influenţe serioase asupra configuraţiilor specifice relaţiilor dintre

armată şi societate.

Morris Janowitz, în volumul său din 1960 „The Professional Soldier”8, oferă un studiu

empiric asupra militarului profesionist american din prima jumătate de secol XX, luând

8 vezi M. Janowitz, The Professional Soldier- A Social and Political Portrait, London: Colier-Macmillan ltd, 1960.

11

Page 12: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

în considerare date despre origine socială, motivaţie, stilul de viaţă, status şi prestigiu.

Janowitz este considerat celălalt „părinte fondator” al sociologiei militare. Din punct de

vedere al controlului civil asupra armatei, el elaborează o perspectivă contrară celei a lui

Huntington (viziunea contrară se referă la modul diferit în care cei doi concep rolul

militarului profesionist). Janowitz observă că schimbările produse la nivelul tehnologiei,

societăţii şi misiunilor armatei conduc la un rol din ce în ce mai politizat pentru militarii

profesionişti. Cu toate acestea, supremaţia civililor se poatre realiza prin competiţia

„inter-arme” sau competiţia pentru resurse şi influenţă. Instituţia militară, în viziunea lui

Janowitz, este convergentă societăţii civile, profesia de militar urmând schimbările

sociale şi politice generale din societate.

Cele două puncte de vedere au lăsat o moştenire bicefală în paradigma relaţiilor dintre

armată şi societate, respectiv cel al divergenţei sferelor civilă şi militară şi al

convergenţei9 lor. Ca o concluzie asupra teoriei relaţiilor dintre armată şi societate, se

poate spune că Huntington oferă o viziune statică asupra relaţiilor dintre armată şi

societate (concepute în sens de pattern-uri sau configuraţii), în timp ce Janowitz are o

viziune mai dinamică.

Amândoi oferă explicaţii complementare, bazate însă, mai mult pe experienţa americană,

în timp ce o teorie comprehensivă a relaţiilor dintre armată şi societate, cu vocaţie

globală, ar trebui să încorporeze şi studiul altor societăţi, să analizeze mecanismele de

control civil ale grupurilor de interese, interne şi internaţionale.

9 Pentru o prezentare comprehensivă a teoriei relaţiilor civil-militare, a operei lui Huntington şi Janowitz în particular, puteţi consulta antologia “Armata şi societatea”, coordonată de I.N. Sava, G. Tibil şi M. Zulean, apărută la editura Info-Team, 1998. Dezbaterile pe tema convergenţei sau divergenţei sferelor continuă în revista Armed Forces and Society (vezi R. Schiff şi J. Burk, în special vol.22, 1995).

12

Page 13: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Studiile sociologice pe tema relaţiilor dintre armată şi societate au continuat după anii

1960 şi s-au dezvoltat sub egida Seminarului inter-universitar „Armata şi Societatea”,

fondat în 1960 de către Morris Janowitz, profesor emerit de sociologie la Universitatea

Chicago. Seminarul inter-universitar „Armata şi Societatea (IUS) este un consorţiu de

universităţi care a susţinut comunicarea şi critica studiilor pe tema relaţiilor dintre armată

şi societate. El este, şi astăzi, un "colegiu invizibil" pentru mai mult de 800 de membri,

reprezentând peste 50 de ţări. Membrii acestui seminar inter-universitar sunt profesori

universitari, militari, studenţi, şi cercetători din diverse instituţii, publice şi private,

reprezentând discipline variate, cum ar fi ştiinţe politice, sociologie, istorie, psihologie,

economie, relaţii internaţionale, asistenţă socială, antropologie, drept şi psihiatrie.

Studiile lor au fost publicate în revista „Armed Forces and Society” . Desigur că există

mai multe instituţii, naţionale sau internaţionale, care se ocupă azi de studiul relaţiilor

dintre armată şi societate.

Printre cele mai importante amintim Comitetul de cercetare RC 01 al Asociaţiei

Internaţionale de Sociologie (ISA), Grupul european de cercetare a armatei şi societăţii

(ERGOMAS), Institutul „Democratic Control of Armed Forces” din Geneva sau

Institutul Bundeswehr-ului de cercetări sociale (SOWI). În plan aplicativ, un rol din ce în

ce mai activ îl are Grupul de lucru pe tema relaţiilor dintre armată şi societate, devenit

ulterior Grupul de lucru pentru studiul reformei sectorului de securitate (SSR-WG) al

Consorţiului academic al Parteneriatului pentru Pace, cu sediul la Garmisch-

Partenkirchen, Germania.

În general, nu au existat critici radicale la adresa paradigmei occidentale bicefale (fondată

de Huntington şi Janowitz). Au existat o mulţime de studii care au analizat relaţiile dintre

13

Page 14: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

armată şi societate atât din Occident cât şi în lumea a treia, dar toate se înscriu în aceeaşi

paradigmă (în sensul lui Thomas Kuhn). Diferite sunt doar aria de studiu şi obiectul

cercetat, cadrul analitic fiind asemănător.

Unul dintre ultimele studii, care a provocat această paradigmă, aparţine lui Peter Feaver

de la Universitatea Duke10. Profesorul Feaver, alături de Richard Kohn, au realizat un

studiu empiric privind convergenţa sau divergenţa sferelor militară şi civilă în societatea

americană, în cadrul institutului „Triangle Institute for Security Studies” de la Duke

University. Acesta este cel mai important studiu empiric pe tema relaţiilor dintre armată

şi societate desfăşurat vreodată, implicând câteva zeci de profesori şi depăşind anvergura

studiului „The American Soldier”. Întrebările cheie au fost: dacă există diferenţe

fundamentale între valorile şi opiniile militarilor şi ale societăţii civile după sfârşitul

războiului rece, dacă această diferenţă este în creştere şi cum anume influenţează această

diferenţă strategia şi operaţiunile militare. Concluzia primei faze a cercetării este că

există o diferenţă de opinie şi valori între sferele civilă şi militară, dar această diferenţă

nu trebuie exagerată, problemele identificabile nu pot lua proporţiile unei crize în relaţiile

dintre armată şi societate. Unele cauze sunt naturale şi funcţionale, datorate misiunilor

specifice armatei11. Concluziile acestui studiu nu infirmă, însă, paradigma Huntington-

Janowitz.

Cel mai recent studiu de amploare din domeniu a fost elaborat în urma unui efort colectiv

a 12 cercetători de marcă din cadrul Seminarului inter-universitar „Armata şi Societatea”,

10 P. Feaver, The Civil-Military Problematique: Huntington, Janowitz and the Question of Civilian Control, în Armed Forces and Society, vol.23, no.2, Winter, 1996, pag. 149-178.11 Pentru rezultatele finale ale acestei cercetării puteţi consulta cartea editată recent de Peter Feaver şi Richard Kohn, The Civil-Military Gap and American National Security, MIT Press, 2002, apărută în timpul redactării acestui studiu.

14

Page 15: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

în frunte cu Charles Moskos, şi poartă titlul „Militarul postmodern”12. Studiul pleacă de la

premisa că militarul epocii moderne este asociat naşterii statului naţional din secolul

nouăsprezece, cu armate de masă, cu misiuni de a purta războaie clasice şi o cultură

militară diferită de cea a societăţii civile. În epoca globalizării (postmodernă), însă,

militarul îşi pierde legăturile cu statul naţional, îndeplineşte mai multe tipuri de misiuni,

organizaţia militară devine preponderent formată din voluntari şi are o mai mare

permeabilitate către valorile societăţii civile. Cu toate că lucrarea prezintă schimbările

radicale ale armatelor moderne, cercetătorii se focalizează numai aupra modelului

occidental iar descoperirile nu au valoarea unei schimbări de paradigmă.

I.2. Modele de relaţii dintre armată şi societate

Aşa cum am arătat, teoria relaţiilor dintre armată şi societate a apărut în Occident.

Huntington consideră că o problemă cheie a realizării „controlului civil obiectiv” este

aceea a compatibilităţii, la nivel ideologic, a eticii profesionale militare cu ideologiile

politice dominante în societate. În acest sens, el compară etica militară (considerată drept

conservatoare) cu patru manifestări ideologice (liberalism, fascism, marxism,

conservatorism), pentru a face inferenţe asupra profesionalismului militar. Din acest

exerciţiu metodologic, Huntington13 descoperă cinci ideal-tipuri (configuraţii) de relaţii

dintre armată şi societate:

1. Ideologie antimilitară-putere politică mare a militarilor-profesionalism militar scăzut (cazul SUA în timpul celui de-al doilea război mondial);

12 Vezi Charles Moskos, John Allen Williams, David Segal, The Postmodern Military, Oxford University Press, 2000.13 S.P. Huntington, The Soldier and the State, apud. N. Sava, G. Tibil, M. Zulean, Armata şi Societatea, ed. Info-Team, 1998, pag. 332-335.

15

Page 16: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

2. Ideologie antimilitară-putere politică scăzută a militarilor-profesionalism militar scăzut (specific statelor totalitare moderne);

3. Ideologie antimilitară- putere politică scăzută a militarilor-înalt profesionalism militar (SUA înainte de al doilea război mondial);

4. Idelogie pro-militară- putere politică mare a militarilor- înalt profesionalism militar (Prusia lui Bismark);

5. Ideologie pro-militară- putere politică scăzută a militarilor- înalt profesionalism militar (Marea Britanie).

Pornind de la configuraţiile (pattern-urile) descrise de către Huntington, am identificat, la

scară globală, cel puţin trei modele posibile pentru relaţiile dintre armată şi societate care

ne interesează, respectiv modelul liberal, cel comunist şi cel intervenţionist. Prezentarea

acestor modele este importantă, întrucât ne oferă temeiuri pentru explicarea situaţiei

României, respectiv a drumului parcurs de reformă şi a tipului de configuraţie a relaţiilor

dintre armată şi societate care se prefigurează.

I.2.a. Modelul liberal (occidental)

Modelul occidental a fost descris de S.P.Huntington şi prezentat în capitolul anterior, de

aceea nu vom mai insista prea mult asupra descrierii acestuia, ci doar vom evidenţia

câteva elemente fundamentale, cu implicaţie analitică. Desigur că nu există un model

unic occidental. Ba chiar, dacă luăm în considerare organizarea relaţiilor dintre armată şi

societate în spaţiul occidentului în secolul XX, ar trebui sa includem aici şi modelul

tradiţional al Rusiei ţariste sau al Germaniei bismarckiene. Aceste modele au existat

concomitent cu modelul liberal american, care a fost extins, ulterior, şi în restul

occidentului după al doilea război mondial, prin intermediul apartenenţei statelor

europene la NATO.

16

Page 17: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

O teză adiacentă, necesară pentru înţelegerea modului cum funcţionează practic pattern-

ul occidental, este aceea că armata este de-politizată prin concentrarea militarilor asupra

profesionalismului militar. Acest profesionalism este descris de Huntington ca fiind

caracterizat de trei elemente: expertiză, responsabilitate şi corporatism. Expertiza

militarului se referă la cunoştinţele înalt specializate şi la abilităţile specifice profesiei,

puse în practică în numele întregii societăţi (aceasta fiind făcută cu responsabilitate).

Corporatismul se referă la un sens al unităţii organice şi unicităţii profesiei lor, dobândite

în procesul de socializare militară. Ca o finalitate implicită a profesionalizării armatei se

realizează o separare a militarilor de restul societăţii şi se realizează controlul civil

obiectiv14. Cu toate că acest tip de control civil este dezirabil, cu greu se poate afirma că

poate fi întâlnit şi în alte tipuri de societăţi decât cea occidentală, iar „exportul”15 acestui

model este greu de realizat, nu numai datorită militarilor, cărora le trebuie timp pentru a

fi socializaţi în spiritul acestei etici, ci mai mult datorită tipurilor de cultură politică

existente în societăţile non-occidentale şi caracteristicilor specifice elitelor civile, care

trebuie să se reţină în a politiza armata pentru a servi scopurilor unui anumit grup civil.

I.2.b. Modelul intervenţionist (latino-american)

Acest tip de model poate explica intervenţiile militarilor în viaţa politică (lovituri de stat,

dictaturi militare), specifice ţărilor din America Latină, Africa, sudul Europei (Spania,

Portugalia, Grecia- până în anii 80 ai secolului XX) sau Turciei. În cazul Americii Latine,

14 Control civil obiectiv nu înseamnă dominarea instituţiei militare de către actori civili, ci crearea unui mecanism de supervizare a ei, subordonarea către autoritate civilă făcându-se prin internalizarea unor norme şi valori civice, atât de către militari cât şi de către civili.15 Cu toate acestea, modelul propus de Huntington, a fost luat drept model ideal pentru a fi “exportat” în Europa de Est. În martie 1995 a avut loc la Washington, D.C., o conferinţă pe tema “Civil-Military Relations and the Consolidation of Democracy”, unde invitat de onoare a fost S.P. Huntington, evaluările şi recomandările politice fiind făcute în spiritul teoriei sale.

17

Page 18: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

mai recent şi în Pakistan, armata este folosită adesea ca moderator al scenei politice, fără

a produce, însă, schimbări fundamentale în sistemul politic. Ei ocupă mai degrabă rolul

pompierului, chemat să stingă anumite crize sociale sau politice, după care sunt înlocuiţi

de o conducere civilă. Fără a fi descriptivi, prezentând un caz sau altul, pare important a

studia mai degrabă motivaţia, oportunitatăţile oferite de societate, interesele din spatele

acestor intervenţii şi cauzele lor. Acestea sunt legate într-un lanţ cauzal, studiat încă din

anii 1950 de către sociologul britanic Samuel Finer în „The Man on Horseback”16.

Pornind de la cele trei elemente ce caracterizează profesionalismul militar (expertiză,

corporatism, responsabilitate), aceasta din urmă este justificarea cea mai des întâlnită

pentru loviturile de stat (militarii ca salvatori ai naţiunii). Cât despre interesul pentru o

intervenţie în politică, militarii se identifică adeseori cu interesul naţional şi cred, mai

mult sau mai puţin justificat, că ceea ce este bine pentru interesul lor, este bun pentru

interesul naţional. O criză economică sau politică şi o vulnerabilitate a regimului politic

pot constitui tot atâtea oportunităţi pentru intervenţia militarilor. O altă motivaţie pentru

intervenţia armatei a fost cea socială, întâlnită mai degrabă în timpul războiului rece,

reprezentând şi clivajul dintre cele două blocuri. Reamintim cazul îndepărtării regimului

de stânga a lui Allende în Chile şi înlocuirea lui cu dictatura generalului Pinochet,

sprijinit de americani, şi multe cazuri de lovituri de stat în Africa, sprijinite de sovietici

(cum ar fi regimul marxist a lui Haile-Miryam din Etiopia). Tot în Africa există state

multi-etnice, iar etnicitatea constituie o altă sursă de crize sau de lovituri militare. Aşa a

fost situaţia tragică din Rwanda din anii 1990, a conflictului dintre etniile tutsi şi hutu.

16 Vezi S. Finner, The Man on Horseback. The Role of the Military in Politics. New York: Fred A. Praeger.

18

Page 19: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Aşadar, clivajele etnice şi sociale, precum şi „lupta de clasă” constituie tot atâtea

vulnerabilităţi care pot favoriza sau oferi motivaţii pentru o dictatură militară.

I.2.c. Modelul comunist

Deşi există o bogată literatură (şcoala sovietologilor) care descrie modelul comunist al

relaţiilor dintre armată şi societate din timpul războiului rece, foarte puţine sunt studii

“autohtone”, teoria relaţiilor dintre armată şi societate şi controlul democratic asupra

armatei fiind un subiect de cercetare relativ tabu în ţări precum România. După cum

reiese din interviurile realizate în rândul foştilor ofiţeri MApN, autori precum

Huntington, Janowitz sau Moskos erau studiaţi la cursurile de socialism ştiinţific ca

“sociologi imperialişti americani”. În perioada de deschidere din anii ‘70 au apărut cîteva

cărţi de sociologie militară iar o generaţie, formată din câţiva sociologi, a fost angajată în

armată la Centrul de studii şi cercetării pentru istorie şi teorie militară17. Această

deschidere spre cercetare şi studiul sociologiei militare a fost restrânsă după 1977, când

Facultatea de sociologie de la Universitatea Bucureşti a fost desfiinţată, în urma

scadalului legat de secta “Meditaţia transcedentală”. Un studiu este de remarcat la

sfârşitul anilor 1980, realizat de către Ioan Mircea Paşcu18. Lucrarea are meritul de a

analiza multi-paradigmatic relaţia dintre arme şi politică, de-a lungul veacurilor. Totuşi,

perspectiva sa este focalizată mai mult istoric şi nu are o bază empirică pentru capitolul

despre România, lucru explicabil pentru acea perioadă.

171

Vezi volumele colective Orientări şi tendinţe în sociologia militară contemporană, vol.I-II, Ed. Militară, 1974 şi Sociologie militară- studii, Ed. Militară, vol I, 1975 şi vol. II, 1977. Acestea din urmă conţin studii ale unor sociologi militari precum Vasile Secăreş, Cornel Codiţă sau Gh. Arădăvoaice.18 vezi I.M.Paşcu, Armele şi Politica, Ed. Politică, 1989. Acesta este singurul studiu pertinent la care am avut acces. Este posibil să fi existat şi alte studii care au fost retrase din biblioteci după 1989 datorită caracterului lor ideologic.

19

Page 20: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Studiile sovietologilor americani erau focalizate, mai degrabă, pe cazul Uniunii Sovietice

şi poartă amprenta războiului rece. Există cel puţin trei autori relevanţi în acest domeniu,

respectiv Roman Kolkowitz, Timothy J. Colton şi William Odom19.

În concepţia lui Kolkowitz modelul relaţiilor dintre armată şi societate în ţările comuniste

este unul conflictual, militarii fiind tentaţi să intervină direct în politică. Partidul unic

încearcă să contrabalanseze această intenţie prin crearea unor mecanisme de control şi

îndoctrinare a militarilor. Colton are o viziune diferită, avansând aşa-numitul model

participativ. El descoperă multe asemănări cu pattern-ul occidental. Astfel, el reţine

dihotomia partid vs. armată, dar respinge ideea lui Kolkowitz că partidul ar fi controlat

armata, pentru că politica Partidului Comunist era consistentă cu interesele şi în avantajul

ofiţerilor. William Odom concepe un model consensual al relaţilor civil-militare,

acceptând ideea unor conflicte ocazionale între armată şi conducerea politică. În viziunea

sa, însă, armata a fost un braţ administrativ al Partidului Comunist, existând mai multe

linii de uniune decât de divizare între partid şi armată. Înclinaţia spre conservatorism a

militarilor face din armată un aliat natural al partidului unic, cum consideră Odom.

Nici unul dintre modele de mai sus nu are o valoare explicativă totală pentru cazul

României. Principalele limite sunt legate de lipsa unor date empirice şi studii locale,

focalizarea studiilor americane pe modelul Uniunii Sovietice şi, nu în ultimul rând,

considerarea armatei ca actor unitar, confundând armata cu un grup de generali, care erau

reprezentanţii controlului partidului în armată. Totuşi, unul dintre specialiştii americani,

William M. Bacon Jr., a elaborat un studiu consistent despre relaţiile dintre armată şi

19 Kolkowitz, R., The Soviet Military and the Communist Party, 1967; Colton T / Gustafson T., Soldiers and the Soviet State, 1990; Odom, W., The Party-Military Conection: A Critique, 1978.

20

Page 21: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

societate în România20. Argumentul lui este că armata română, deşi a “evadat” din sfera

rusească, avea mecanisme similare de control cu cele sovietice, prin intermediul

Partidului Comunist Român. Caracteristică României este folosirea armatei ca instrument

de propagandă şi socializare, atât în spirit comunist cât şi naţionalist. Controlul dublu,

prin intermediul lanţului de comandă militară şi prin “activul de partid”, nu este văzut de

Bacon ca disfuncţional, deoarece aproape toţi ofiţerii sunt membri de partid. Comparând

cele trei modele, prezentate anterior, Bacon conchide că modelului participativ al lui

Colton se potriveşte cel mai bine pentru a descrie situaţia relaţiilor dintre armată şi

societate româneşti din timpul războiului rece.

Aşadar, avem trei modele relevante de relaţii dintre armată şi societate: cel comunist, cel

liberal şi cel intervenţionist. România a început un proces de tranziţie, după 1989,

pornind de la modelul comunist de relaţii dintre armată şi societate şi fixându-şi drept

obiectiv integrarea în structurile euro-atlantice, caracterizate de modelul occidental. Cu

toate acestea, există factori care puteau sau pot favoriza adoptarea modelului

intervenţionist, factori ce nu trebuie neglijaţi într-o analiză obiectivă. Care este drumul

parcurs de România şi ce model de organizare a relaţiilor dintre armată şi societate este în

curs de realizare în România sunt întrebările la care vom încerca să răspundem în

continuare. Desigur, analiza va fi centrată pe dinamica procesului şi nu pe descrierea

20

2

Bacon W., The Military and the Party in Romania, în Herspring /Volgyes, Civil-Military Relations in Comunist States, Westview Press.

21

Page 22: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

pattern-urilor (modelelor)21 în sine, descriind mai degrabă tranziţia de la un model la

altul22 şi factorii care au influenţat această tranziţie.

I.3 Relaţia dintre armată şi societatea democratică- definire operaţională

Am prezentat, anterior, teoria relaţiilor dintre armată şi societate, stadiul cunoaşterii în

acest domeniu al ştiinţelor sociale şi modele relevante ale relaţiilor dintre armată şi

societate cu scopul de a identifica „nişa” teoretică şi practică ce determină realizarea

acestei analize. Pentru comprehensivitate trebuie prezentate, mai întâi, studiile ce au ca

obiect România.

Literatura care studiază relaţiile dintre armată şi societate şi tranziţia est-europeană, deşi

extensivă, s-a concentrat în cea mai mare parte asupra grupului „Vişegrad”, respectiv

Ungaria, Republica Cehă şi Polonia, existând un gol (nişă) de cunoaştere a cazului

românesc. Autori precum Daniel Nelson, Larry Watts, Ioan Mircea Paşcu au scris câteva

studii pe tema relaţiilor dintre armată şi societate şi a controlului democratic asupra

armatei în România, majoritatea publicate în limba engleză23.

Una dintre lucrările, scrise imediat după 1989, foarte importantă ca bază de analiză

ulterioară, a fost editată de către Daniel N. Nelson24, în 1992, şi cuprinde atât autori

români cât şi americani. Printre studiile ce au în vedere politica de securitate sau relaţiile

dintre armată şi societate sunt cele ale lui Larry Watts, Daniel Nelson, Walter M. Bacon,

21 Conceptul de pattern are mai degrabă valoare euristică, cele trei pattern-uri neexistând decât la modul ideal. De aceea, vom folosi termenii de model şi configuraţie ca interşanjabili cu termenul de pattern. Pattern-ul occidental este şi el în curs de revizuire, mai ales în contextual globalizării. Relaţiile civil-militare democratice trebuie privite mai ales ca proces, un mecanism continuu în curs de adaptare.22 Studiul tranziţiei este unul dintre subiectele în vogă în sociologie şi politologie. Samuel P. Huntington vorbeşte despre “al treilea val” al democratizării (The Third Wave, 1991). 23 Vezi nota 1.24 Vezi Nelson, D. 1992, Romania after Tyranny, Westview Press.

22

Page 23: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

jr. şi Ioan Mircea Paşcu. Studiul lui Larry Watts reprezintă o bună bază documentaristică

în privinţa contribuţiei armatei române la Revoluţia din 1989, rolul CADA şi primele

măsuri de reformă în materia relaţiilor dintre armată şi societate.

Un alt studiu demn de menţionat este cel elaborat la Rand Corporation, în 1995, de către

Thomas Szayna şi Stephen Larrabee. Acest studiu nu numai că menţionează România în

analiză comparativă cu Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi Bulgaria, dar recomandă

guvernului american o implicare mai activă şi în sud-estul Europei25.

După ce NATO a respins candidatura României, la Madrid, în 1997, iar Summit-ul

NATO de la Washington a făcut o promisiune fermă asupra “politicii uşilor deschise”, în

special după anul 1999, numărul de studii ce analizează reforma armatei române şi

relaţiile dintre armată şi societate a crescut serios. Unul dintre cercetările recente este

„Transformarea relaţiilor dintre armată şi societate în context comparativ”, coordonat de

către Andrew Cottey, Timothy Edmunds şi Anthony Forester (Kings College-Marea

Britanie) şi care şi-a propus să exploreze tipurile de pattern-uri emergente în estul

Europei după războiul rece şi implicaţiile acelor transformări pentru cunoaşterea generală

a teoriei relaţiilor dintre armată şi societate. Studiile privind România au fost elaborate de

către Ioan Mircea Paşcu, Marian Zulean şi Larry Watts, fiind editate deja două volume

până la ora actuală, rezultat al acestei cercetări26.

Un alt studiu, cu valoare metodologică, a fost elaborat în 1998 şi publicat în anul 2000,

de către Jean Callaghan şi Jurgen Kuhlmann de la Marshall Center for European Security

25 Vezi Szayna, T, Larrabee, St. 1995, East European Military Reform after the Cold War, Rand.26 Vezi I.M. Paşcu, Defence Planning in a Democracy, în Cottey, A./ Forester,A./ Edmunds,T. Democratic Control of AF in Central and Eastern Europe, Palgrave, 2000 şi M Zulean, Professionalisation of Romanian Armed Forces, în Cottey, A./ Forester,A./ Edmunds,T., The Challenge of Military Reform in Postcommunist Europe, Palgrave, 2002.

23

Page 24: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Studies, Germania. Acest studiu a adus împreună atât cercetători occidentali cât şi est-

europeni, pentru a investiga posibila naştere, în Europa, a unei societăţi a riscului comun,

în sensul de comunitate de securitate, formulată de către Karl Deusch încă în anii 1950.

În problema relaţiilor dintre armată şi societate, cadrul teoretic comun permite o

comparaţie a României, de exemplu, cu alte ţări est-europene sau occidentale.

Din punct de vedere metodologic, două cercetări recente sunt foarte relevante pentru

această carte, întrucât folosesc un indicator compozit pentru evaluarea relaţiilor dintre

armată şi societate, numit “testul Carnovale-Simon”, după numele lui Jeffrey Simon de la

National Defense University-SUA şi a lui Marco Carnovale- de la NATO, care au folosit

indici similari.

Primul studiu a fost realizat de către un colectiv de la Centrul de studii europene de

securitate (CESS) al Universităţii din Gronigen27, Olanda. Problema relaţiilor dintre

armată şi societate este analizată în contextul mai larg al reformei structurilor de apărare

şi foloseşte ca mijloc de evaluare indicele compozit “Carnovale-Simon”, ce cuprinde:

• divizare clară a rolurilor autorităţilor statului;

• supervizare guvernamentală pe timp de pace a militarilor prin miniştrii civili;

• supervizare a armatei de către parlamente;

• percepţia şi înţelegerea clară a controlului democratic de către civil şi

militari.

Capitolul despre România a fost elaborat de către Peter Volten, un cunoscut specialist

olandez în probleme româneşti, al cărui studiu va fi menţionat ulterior.

27 Vezi CESS, 2001, Organising national defences for NATO membership, Harmonie Paper 15.

24

Page 25: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Al doilea studiu a fost elaborat, la cererea Institutului Hudson din SUA, şi editat, în

noiembrie 2001, de către Graeme Herd28. Studiul îşi propune să evalueze modul cum au

transformat relaţiile dintre armată şi societate patru dintre candidaţii la NATO, printre

care şi România, pe baza unui indice cu şase itemi, cum ar fi cadrul legislativ al

controlului civil, mecanismul de monitorizare, capacitatea organizaţiei militare, practicile

bugetare, profesionalismul şi atitudinile ofiţerilor. Ideea unui indice compozit

comprehensiv, gen “testul Carnovale-Simon”, va fi preluată şi dezvoltată de studiul care

urmează.

Un ultim studiu, apărut în timpul elaborării acestei lucrări, este un efort comun al unor

specialişti, majoritatea civili, din Ministerul Apărării Naţionale, sub îndrumarea lui Larry

Watts, ocupându-se de reforma relaţiilor dintre armată şi societate în contexul mai larg al

reformei şi integrării în NATO29.

După cum se vede, însă, o cercetare fundamentală pe tema democratizării relaţiilor dintre

armată şi societate în România în contextul transformării politicii de securitate nu a fost

făcută până acum, iar studiile în limba română lipsesc aproape cu desăvârşire. Acesta

fiind contextul, raţiunea principală a acestei teze este de a umple golul de cunoaştere pe

tema dinamicii relaţiilor dintre armată şi societate în România după 1989. Pentru aceasta

este necesar să clarificăm noţiunea de model (pattern) democratic al relaţiilor dintre

armată şi societate şi să analizăm procesul de construire practică a acestui pattern,

determinând factorii principali care au generat această transformare. Acestea sunt

obiective subsecvente ale tezei.

28 Vezi G. Herd, 2001, Civil-Military Relations in Post Cold War Europe, Conflict Studies Research Centre, G102.29 Vezi L. Watts, 2002, Romanian Military Reform and NATO Integration, Center for Romanian Studies, Iasi, Oxford.

25

Page 26: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Înainte de aceasta este necesar să clarificăm confuziile care încă mai există în cunoaşterea

conceptelor cu care operează teoria şi practica relaţiilor dintre armată şi societate, cum ar

fi cele referitoare la delimitarea sferelor „civilă” şi „militară” sau la utilizarea noţiunilor

de „control democratic” şi „controlul civil”.

Daniel Nelson aduce o clarificare metodologică privind delimitarea sferelor civilă şi

militară în studiul „Definition, Diagnosis, Therapy- A Civil-Military Critique”30. Pentru a

delimita aceste sfere, Nelson vine cu o schemă metodologică simplă, o matrice cu două

intrări, respectiv consideră definirea în sens larg sau restrâns a celor două sfere. Ca orice

model, şi acesta are o valoare simplificatoare pentru realitate dar reprezintă un bun

instrument pentru înţelegerea realităţii.

Figura 1

Definirea sferelor „civilă” şi militară”

Militar

Civil

Definire în sens restrâns

Forţele armate, în special corpul ofiţerilor de profesie

Definire în sens larg

Toate instituţiile de securitate naţională plus alte grupuri asociate

Definire în sens restrâns

Instituţiile guvernamentale şi ocupanţii posturilor

Militarii şi elita politică interacţionează fără a ţine cont de procesul democratic şi opinia publică

Structurile de securitate interacţionează cu elita politică prin pacte

Definire în sens larg Sfera politică şi societatea civilă interacţionează cu

Structurile de securitate interacţionează cu

303

Vezi Nelson, D. 2002, Definition, Diagnosis, Therapy- A Civil-Military Critique, în Defense and Security Analysis, September.

26

Page 27: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Toată sfera publică, inclusiv societatea civilă mass-media

militarii- relaţii tensionate potenţiale

publicul larg, pe baza unui dialog despre amentinţările şi capacitatea naţiunii

Aşa cum rezultă din această matrice, capitolul următor va descrie procesul de

transformare a relaţiilor dintre societate, definită în sens larg şi forţele armate, definite în

sensul restrâns. Aceasta a fost, în realitate, şi focalizarea reformei, tendinţa mai recentă

fiind de a avea o abordare sistemică a reformei, de a urmări, în manieră sistematică

reforma întregului sector de securitate.

În al doilea rând ne vom referi la noţiunile de „control democratic” şi „ control civil”,

confuziile din domeniu fiind făcute, la începutul anilor 1990, nu numai de către

politicieni şi analişti români, ci şi de către unii dintre cei care au asigurat asistenţă din

Occident. O astfel de confuzie riscă să aibă consecinţe practice. De aceea, se cade să

remarcăm, pentru început, faptul că, în România, exista şi înainte de 1989 un tip de

control civil asupra armatei române, numai că el era nedemocratic, de tip subiectiv- în

termenii lui Huntington. Pentru a reveni în lumea actuală, o concentrare prea mare pe

strategii de implementare a „controlului civil” riscă să orienteze reforma din România pe

delimitarea tranşantă a sferelor civilă şi militară, făcând ca tocmai o astfel de delimitare

să ia forma unor efecte perverse, de tip conflictual.

27

Page 28: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Cheia clarificării conceptuale rezidă în înţelegerea conceptului de control31, care nu are

neapărat un sens imperativ, ci se referă, mai degrabă, la procesul de formare a unui

mecanism de management al relaţiilor dintre armata profesionistă şi autoritatea

legitimă a statului.

Întrucât noţiunea de „control democratic” se referă la controlul armatei de către autorităţi

civile legitime, alese în mod democratic, atunci evaluarea reformei ar trebui făcută în

termeni de legalitate, legitimitate şi guvernare. Aşadar, mecanismul de control

democratic asupra militarilor are trei prevederi normative de bază:

• prezumţia normativă principală este că militarii nu trebuie să se implice direct în politica internă şi că trebuie să rămână funcţionari publici apolitici ai guvernului ales în mod democratic;

• în al doilea rând, proiectarea şi dezvoltarea politicii de apărare trebuie să se facă sub controlul autorităţilor civile, militarii urmând doar să implementeze aceste decizii (această problemă devine delicată prin chestionarea „profesionalismului” militarilor de stabilire a nevoilor de dotare şi echipare);

• al treilea element este legat de decizia de implicare a forţelor armate în caz de crize, interne sau externe, care trebuie făcută la ordinul autorităţilor civile.

Mecanismul de control democratic al forţelor armate este mult mai complex, dar linia de

forţă o reprezintă supervizarea („oversight”-lb.eng.) armatei de către Parlament,

transparenţa deciziilor militarilor şi dreptul parlamentarilor de a chestiona oficialii

armatei. Aşadar, controlul democratic nu constă numai în simpla dominare ierarhică a

armatei de către civili, ci într-o guvernare eficientă în domeniile apărării şi securităţii, pe

baza legitimităţii democratice.

31 În accepţiunea sociologiei clasice, “controlul social este rezultatul raporturilor de interdependenţă dintre elementele unui sistem şi al determinării componentelor de către sistemul căruia îi aparţin” (R. Boudon, apud. C. Zamfir, L. Vlasceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, 1993, pag.138). El poate fi reglemetat prin mijloace formale (norme instituţionale impersonale, coduri) sau informale (autocontrol).

28

Page 29: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Dacă admitem aceste distincţii conceptuale, pornind de la analiza teoriei relaţiilor dintre

armată şi societate trebuie să prezentăm o definiţie operaţională a conceptului de relaţii

dintre armată şi societatea democratică.

Din această perspectivă, relaţiile dintre armată şi societatea de tip democratic, ca o

componentă instituţională a politicii de securitate, sunt înţelese ca un mecanism complex

de supraveghere democratică a armatei, de exercitare a controlului civil de către

politicienii aleşi democratic şi existenţa unei armate profesionalizate ce funcţionează ca

organizaţie expert pentru apărarea statului. Vom urmări, deci, dinamica transformării

relaţiilor dintre armată şi societate în România pe linia celor doi vectori identificaţi în

definiţia de mai sus, respectiv:

• instituirea normelor şi mecanismului democratic de supervizare a militarilor de către autorităţi civile alese în mod democratic (vectorul societal);

• profesionalizarea instituţiei militare, respectiv acceptarea acestui control de către militari (vectorul militar).

Mai departe, pentru rafinarea efortului analitic şi pentru evaluarea ulterioară a acestui

proces, avem nevoie de indicatori concreţi, subsumaţi celor doi vectori. Aceşti indicatori

sunt:

A. Indicatori ce privesc societatea:

a. Cadrul constituţional şi legal privind controlul democratic civil (CDC);

b. Construirea instituţiilor politice de control democratic civil;

c. Societatea civilă şi controlul democratic civil.

29

Page 30: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

B. Indicatori ce privesc profesionalizarea armatei:

a. Transformarea rolului şi misiunilor armatei, şi a sistemului de planificare a apărării;

b. Re-structurarea organizaţiei militare;

c. Schimbarea sistemului de educare şi instrucţie a militarilor.

Capitolul II. Dinamica relaţiilor dintre armată şi societate în România, după 1989

Instituţiile democratice, în special controlul civil asupra forţelor armate şi armata

profesionistă, se construiesc în urma unui proces îndelungat de socializare politică32.

Pentru a descrie pattern-ul relaţiilor dintre armată şi societatea românească este nevoie,

mai întâi, de prezentarea atât a rolului moştenirii istorice (tradiţiei), ca bază de plecare

pentru studiul transformarii relaţiilor dintre armată şi societate, dar şi a stadiilor tranziţiei

(transformării) după 1989. Acestea vor fi descrise în subcapitolele unu şi doi.

Subcapitolele trei şi patru vor descrie relaţiile dintre armată şi societate pe cele două

32 Pentru o analiză a culturii politice a democraţiei (cultura civică) vezi G. Almond şi S. Verba, Cultura civică, CEU Press, Bucureşti, 1996, iar pentru rolul traditiei vezi E.Shils, Traditions, 1981.

30

Page 31: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

dimensiuni, respectiv dimensiunea societală şi dimensiunea militară. Ultimul subcapitol

va face o evaluare practică a relaţiilor dintre armată şi societate.

II.1. Tradiţia (moştenirea istorică)

Rolul tradiţiei ca variabilă contextuală ce explică un fapt social a fost luat în considerare

de către mai multe şcoli de gândire, atât din sociologie33 cât şi din ştiinele politice.

Desigur că instituţionalizarea controlului democratic civil, reforma structurilor şi cultura

militară trebuie să ţină seama de tradiţie. Tradiţia istorică şi factorii culturali au fost luaţi

în considerare în dezbaterea publică asupra instituţionalizării controlului civil al armatei.

Deşi nu vom pătrunde adânc în istorie (pentru analize de tipul Scolii Annales) rolul

tradiţiei ca punct de plecare in construirea de pattern-uri ale relaţiilor dintre armată şi

societate sau a mentalităţilor este evident.

În primul rând putem afirma că România nu are o tradiţie militaristă. O armată regulată a

fost stabilită relativ târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sub domnia lui

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Cu toate că acest studiu nu are o abordare braudeliană

(în sensul de studiu al fenomenelor de lungă durată) câteva cuvinte despre perioada pre-

modernă sunt necesare pentru înţelegerea culturii de securitate a românilor.

În perioada Evului mediu religia a jucat un puternic rol ca barieră împotriva islamizării

popoarelor din Balcani şi ca un mijloc de păstrare a identităţii. După cucerirea otomană

din 1453, Biserica Ortodoxă a fost organizată ca “millet” (comunitate) sub domnia

Patriarhiei. Patriarhul era considerat ca paşă cu trei tuiuri şi avea foarte multe drepturi.

33 Pentru analiza rolului moştenirii istorice vezi autori de sociologie istorică precum Theda Scokpol, Daniel Chirot, Barrington Moore sau Craig Calhoun.

31

Page 32: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Nici o influenţă mutuală sau legătură culturală nu a intervenit între millete. Biserica a

moştenit astfel tradiţia imperiului bizantin şi nu a cunoscut discriminări rasiale sau etnice

majore. Ceea ce a contat în acele vremuri a fost creştinismul, nu loialitatea faţă de o

naţiune sau faţă de tradiţiile etnice. Prin urmare, putem afirma că moştenirea stăpânirii

imperiale din Balcani a creat imaginea statului de tip autoritar, în birocraţia căruia

oamenii nu au prea multă încredere pentru că instituţiile statale reprezentau armata de

ocupaţie. Reminescenţe ale acestor atitudini se pot observa cu uşurinţă şi azi, în sondajele

de opinie34.

Epoca modernă a marcat începutul afirmării armatei în viaţa politică, socială şi culturală a

ţării. Principala forţă spirituală care a contribuit la naşterea statului modern român a fost

naţionalismul, iar două instituţii au fost fundamentale pentru acest lucru: biserica

ortodoxă şi armata. Prima unire a Principatelor române ale Moldovei şi Valahiei a avut

loc în 1859, după Războiul Crimeei, realizată sub conducerea unui militar, colonelul A. I.

Cuza. Ca părinte fondator al instituţiilor statului modern el şi-a bazat puterea pe armata

naţională. Războiul de Independenţă (1877-1878) a implicat forţele armate române în

operaţii militare împotriva Imperiului Otoman. După obţinerea independenţei, au fost

consolidate instituţiile statului de drept, a fost creat cadrul legislativ pentru a reglementa

implicarea armatei în viaţa politică şi statutul său non-politic. România a devenit, treptat,

o putere regională, implicîându-se în Războiaile balcanice din 1912-1913.

După Primul Război Mondial, pentru prima dată în istoria sa, România a devenit unită şi

independentă (1918). Dar "pacea wilsoniană" a creat în Europa un „gol” de securitate

34 Neîncrederea în instituţiile statului şi încrederea în armata naţională atrage sufragiile majorităţii românilor. Vezi barometrele semestriale ale Fundaţiei pentru o Societate Deschisă.

32

Page 33: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

între Puterile occidentale şi Uniunea Sovietică, aşa numitul "cordon sanitar". Teoretic, se

presupunea că nou-creata Ligă a Naţiunilor va supraveghea sistemul de securitate

multilaterală. În interiorul "cordonului sanitar" o inflaţie de tratate bilaterale şi regionale a

încercat să realizeze securitatea acestor ţări. Printre altele, România a făcut parte din

Antanta Balcanică alături de Grecia, Turcia, Iugoslavia şi din Mica Antantă, alături de

Cehoslovacia şi Iugoslavia. Franţa şi Marea Britanie au supravegheat acele alianţe. De

facto, acele alianţe de securitate regională erau orientate împotriva unui eventual

revizionism al Bulgariei, Ungariei sau Germaniei. Dar sistemul de securitate regională a

început să decadă după 1933, când regimul fascist a preluat puterea în Germania, şi a

eşuat, total, după 1938.

Cât priveşte controlul civil al forţelor armate, norme incipiente de control democratic,

precum dreptul Parlamentului de a face anchete şi a chestiona miniştrii, pot fi găsite în

prima Constituţie Română (1866). Constituţia din 1923 a instaurat şi consacrat un control

democratic mai profund. Astfel, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării s-a stabilit sa fie

alcătuit din prinţul mostenitor, Preşedintele Consiliului de Miniştri şi câţiva miniştri. De

asemenea, Curtea de Control avea dreptul să controleze toţi miniştrii. Din păcate, mai

întâi regimul Antonescu iar, mai apoi, regimul comunist, după 1945, a întrerupt procesul

de instituţionalizare a unor relaţii dintre armată şi societate de tip democratic.

Între 1945 şi 1989, Forţele Armate Române (FAR) au trecut prin trei faze importante: o

fază de sovietizare, între 1945-1965, o fază de profesionalizare35, între 1965-1979, şi o

35 Termenul de profesionalizare este privit în contextul perioadei comuniste, ca „profesionalizare” faţă de perioada anterioară. Din punct de vedere organizaţional, armata română din anii ‘60-‘70 avea misiuni şi reguli clare, un corp ofiţeresc ce se profesionaliza şi soldaţi încorporaţi, care se socializau şi îşi internalizau regulile profesionalismului militar. Cu toate că termenul este folosit şi de sovietologi, precum Alex Alexiev (vezi “Soldiers, Peasants and Bureaucrats”, CISA, 1974), nu cred că se poate vorbi de o profesionalizare a armatei române, în sensul definit de Marybeth Ulrich şi prezentat în capitolul II.4 al acestei cărţi.

33

Page 34: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

fază de deprofesionalizare între 1980-1989. După cel de-al doilea război mondial,

Tratatul de la Paris din 1947 a determinat reducerea FAR de la aproximativ 500 000 de

persoane la 138 000. La rândul său, Partidul Comunist a folosit aceste reduceri pentru a

iniţia, în mod serios, procesul de purificare a vechii armate “regale” (peste 100 de

generali fiind încarceraţi sau ucişi) şi “comunizare”. Astfel, la 8 mai 1945, au fost

selecţionaţi un număr de 1000 de oameni din cadrul Diviziei “Tudor Vladimirescu”, ce se

formase pe teritoriul URSS, care au constituit Direcţia Superioară pentru Cultură,

Educaţie şi Propagandă, devenită ulterior Departamentul Politic Superior al Armatei, sub

comanda generalului Nicolae Ceauşescu, în scopul asigurării unui control politic al

Partidului Comunist asupra armatei36. Aceste măsuri au dus la un lung proces de

deprofesionalizare a FAR. În particular, a fost creat un nou corp de ofiţeri lipsiţi de

experienţă, prin recrutarea persoanelor cu origini în clasa muncitoare şi fără educaţie

militară, pentru a-i înlocui pe “vechii” ofiţeri. Epurarea armatei pe motiv că era armată

burgheză nu se susţine. Aşa cum arată arhivele prezentate de Al. Duţu, 20% dintre ofiţeri

proveneau din zona elitei şi 80% din familii cu venituri modeste.

Până în 1953 numărul noilor ofiţeri crescuse de la 6% din total, la 84%. Dintre aceştia,

doar 67% urmaseră şcoli elementare şi doar 64% urmaseră şi cursurile liceale. Partidul

Comunist a creat şi structuri paralele în cadrul FAR, în măsura în care în anii 1950

existau trei mecanisme separate de control: comisarii ruşi, comuniştii români şi

Securitatea. Retragerea armatei sovietice în 1958 a permis, totuşi, o schimbare de direcţie

şi a marcat începutul înfiinţării unei armate “naţionale” în România.

36 pentru detalii vezi Alesandru Duţu, Armata română în perioada 1944-1947, capitolul 2, pag.66-126, Ed. Tritonic, 2003.

34

Page 35: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

“Armata naţională” şi doctrina sa au fost elaborate în întregime după 1965, când Nicolae

Ceauşescu a devenit secretar general al Partidului Comunist Român. Apogeul puterii şi

legitimităţii lui Ceauşescu a fost atins în 1968, când s-a opus public invaziei trupelor

Tratatului de la Varşovia, conduse de Moscova, în Cehoslovacia. Aceasta a ajutat şi la

schimbarea modului de percepere a ameninţărilor în România, Uniunea Sovietică

devenind brusc o ameninţare la fel de mare ca şi Alianţa NATO. La rândul său, această

nouă ameninţare necesita crearea unei armate mai profesioniste şi o politică de apărare

clară. Aceasta a dus la aşa-numita abordare sistemică, ce consta dintr-o doctrină

coerentă („lupta întregului popor”), o armată profesionistă şi mecanisme şi instituţii

adecvate pentru a face legătură între cele două. Legea organizării apărării naţionale a

Republicii Socialiste România (nr.14/1972) a devenit, astfel, fundamentul de creare a

unui sistem de planificare independentă a apărării şi a unor forţe armate profesioniste în

interiorul blocului sovietic.

Scopul doctrinei era de a “lupta împotriva imperialismului”, utilizând strategii şi tactici

derivate din experienţa tradiţională românească, combinate cu lecţii oferite de Iugoslavia,

China şi Vietnam. În acest context, armata era concepută ca un “organism specializat”

care s-ar fi opus direct inamicului, dar cu sprijinul suplimentar al “poporului înarmat”. În

acest mod, strategia de apărare a României a legat forţele militare existente de societatea

instruită, aceasta din urmă putând să ducă o campanie eficientă de partizanat, în caz de

necesitate. Partidul Comunist a avut un rol de conducere în această structură, iar

secretarul general, Nicolae Ceauşescu, era comandantul suprem al Forţelor Armate.

Pentru a sprijini această strategie, industria românească de apărare a produs propriul său

echipament militar, variind de la tancuri şi artilerie, până la aparate de zbor. Astfel, timp

35

Page 36: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

de aproape două decenii, România a avut o politică de apărare coerentă şi o armată

profesionistă, pentru apărarea teritorială. Din punct de vedere al selecţiei cadrelor, al

expertizei de război, a spiritului de corp profesionalismul acelei armate era chestionabil.

În anii ’80 acest model a devenit prea costisitor pentru a fi menţinut. O nouă misiune-

aceea a “apărării realizărilor revoluţionare” - a fost adăugată la doctrina militară,

împreună cu conceptul de “integrare economică şi socială”. Aceste modificări ale

doctrinei au făcut posibil ca FAR să lucreze în economia naţională iar, în cadrul

Ministerului Apărării Naţionale, a fost înfiinţată o Direcţie pentru Lucrări în Economia

Naţională (DLEN). DLEN coordona munca de construcţie practicată de armată, care

includea sarcini cum ar fi construcţia de canale şi drumuri. Într-adevăr, peste 85 000 de

persoane din personalul militar au fost utilizate în acest mod numai în 1989. În ultimii ani

ai regimului comunist România avea o armată numeroasă, structurată pentru a apăra

teritoriul naţional împotriva unui inamic superior într-un război clasic, dar nu foarte bine

pregătită pentru a se adapta la noul context de securitate post-război rece. În plus, o mare

parte a FAR a fost obligată să lucreze în economie şi a fost complet deprofesionalizată.

Sub acest aspect, Ceauşescu ajunsese să se bazeze din ce în ce mai puţin pe FAR în rolul

acestora de apărător al regimului şi din ce în ce mai mult pe “Securitate”.

Pe de altă parte, liderii comunişti aveau o sarcină dificilă în a urmări o politică de

securitate fără suport public şi atunci au încercat să obţină suporul publicului exacerbând

pericolul extern şi făcând apel la memoria colectivă. Sfârşitul deceniului cinci a

constituit primul pas către legitimarea "naţională" a regimului comunist, când Gheorghiu-

Dej, conducătorul Partidului Comunist Român de atunci, a reuşit să obţină retragerea

armatei sovietice din România. Ceauşescu, următorul conducător al Partidului Comunist,

36

Page 37: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

a devenit conştient de forţa ideii naţionaliste şi a folosit acele ameninţări difuze pentru a

obţine legitimitatea dictaturii sale. După 1965, regimul lui Ceauşescu a avut de înfruntat

trei ameninţări principale: prima, din partea propriului popor, a doua, din partea "ţărilor

frăţeşti"- coaliţia condusă de URSS şi a treia, din partea statelor capitaliste. Opunându-se

invaziei URSS în Cehoslovacia el a obţinut, cu succes, nu numai susţinere populară, dar

şi suport internaţional. El începe să re-scrie istoria, prezentându-se pe sine însuşi ca lider

legitimat istoric, descendent al marilor domnitori.

Un important mecanism propagandistic a lucrat pentru el cu contribuţia câtorva

intelectuali. Principala acuză pe care Ceauşescu obişnuia să o lanseze înainte de 1989 era

că România are de-a face cu o conspiraţie internaţională şi că pericolele sunt peste tot.

Dar faptele au dovedit că lui nu-i păsa nici de securitatea sistemului comunist, nici de

securitatea naţională. În primul rând, România avea oarecum o politică de “blatist” în

interiorul Tratatului de la Varşovia. Pe de altă parte, din moment ce Ceauşescu a aprobat

o reducere substanţială a ofiţerilor profesionişti, în 1987, şi a trimis armata să

munceaască în agricultură sau să construiască canale, dovedeşte că nu punea prea mare

preţ pe pregătirea armatei pentru înfruntarea unui pericol extern. Singurul lui duşman era

cel intern, iar, pentru a asigura securitatea regimului s-a bazat pe servciul secret

(Departamentul Securităţii Statului).

În concluzie problemele majore în reformarea relaţiilor dintre armată şi societate după

1989 au fost:

• re-inventarea tradiţiei controlului democratic;

• societate civilă slabă;

37

Page 38: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

• o lipsă a civililor cu expertiză în domeniul securităţii;

• o armată supra-dimensionată şi, în mare parte deprofesionalizată.

II.2. Perioada post-comunistă. Etape ale tranziţiei

Pornind de la definiţia operaţională, prezentată la sfârşitul capitolului întâi şi de la baza

documentară din subcapitolul anterior, acest subcapitol descrie dinamica relaţiilor dintre

armată şi societate în România, după 1989. Pentru început, este necesară o scurtă

prezentare a cadrului politic al tranziţiei, identificând etape (analitice) ale democratizării

relaţiilor dintre armată şi societate şi punctând câteva momente cheie, cu scopul de a oferi

o bază empirică analizelor din capitolele ce urmează.

Una dintre cele mai izbitoare imagini ale anului 1989 a fost aceea a soldaţilor români în

stradă şi mulţimea strigând “Armata e cu noi!”. Această imagine este cheia înţelegerii

procesului de democratizare a relaţilor civil-militare. Ea arată o armată incapabilă sau

lipsită de voinţa de a lupta cu un “inamic” incert şi neprevăzut. Liderii militari români din

acea perioadă, legaţi de elita comunistă, s-au dovedit a fi incapabili să evalueze corect

ameninţările reale. Armata era instruită în mod inadecvat, pregătită pentru un război

clasic total iar liderii ei au încercat, la ordinul Comandantului Suprem, s-o folosească

într-un război civil, de tip urban. Cu toate acestea, armata a pactizat cu demonstranţii şi a

contibuit, decisiv, la răsturnarea regimului Ceauşescu şi la instituirea unui regim

democratic. Participarea armatei la revoluţia din 1989 a lăsat o moştenire dublă pentru

procesul de democratizare a relaţilor dintre armată şi societate. Pe de-o parte, participarea

unora la reprimarea revoltei (17-22 decembrie) a creat un sentiment de culpă pentru

38

Page 39: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

anumiţi lideri, acest lucru reducând, ulterior, opoziţia la instituirea controlului civil. Pe de

altă parte, coalizarea armatei cu populaţia civilă şi conducerea luptelor după 22

decembrie au condus la creşterea stimei faţă de armată şi au oferit legitimitate procesului

de reformă din interior.

Prima etapă a procesului de restructurare a armatei României a început cu de-politizarea

şi reducerea numerică a forţelor armate. Ca o consecinţă a revoluţiei din 1989, una din

primele “măsuri revoluţionare” a inclus schimbarea comandanţilor, transferarea

controlului asupra Gărzilor Patriotice şi asupra Departamentului Securităţii către armată,

desfiinţarea structurilor politice ale partidului comunist din armată şi interzicerea folosirii

armatei ca forţă de muncă gratuită în economica naţională. Un rol important în aceste

iniţierea acestor schimbări a fost jucat de Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea

Armatei (CADA), ai cărui membri erau, în principal, tineri ofiţeri. CADA37 a insistat

pentru promovarea pe bază de merit şi pentru retragerea ofiţerilor compromişi prin faptul

că au acordat sprijinul regimului ceauşist.

Cea mai notabilă contribuţie în instituţionalizarea controlului democratic civil în această

perioadă este reprezentat de înfiinţarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAŢ)38.

Prin CSAŢ se înfiinţa o agenţie pentru coordonarea concepţiei şi acţiunii executive în

situaţii de criză. Această primă etapă, plină de dezbateri şi frământări sociale şi politice,

s-a finalizat, pe plan instituţional, cu adoptarea Constituţiei României, care a statuat clar

37 Analiza contribuţiei CADA la declanşarea reformei armatei este făcută de L. Watts, The Romanian Army in the December Revolution and Beyond” în Romania after Tyranny, D. Nelson, ed., Boulder: Westview, 1992, pag.95-126.383

Legea privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea CSAT, nr. 39/1990, în Controlul democratic asupra armatei, pag. 248-250.

39

Page 40: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

principiile democratice de guvernare, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, instituţiile puterii

de stat şi relaţiile dintre ele. Un alt moment care a contribuit la declanşarea restructurării

şi reformei armatei a fost semnarea, în 1990, a Tratatului de reducere a forţelor

convenţionale în Europa (CFE).

Ulterior, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi dorinţa României de a se integra în

NATO, împreună cu programele NATO de asistenţă şi condiţionalitatea- inerentă

criteriilor de aderare la NATO- au acţionat ca factori importanţi de influenţă asupra

instituirii controlului democratic şi profesionalizării armatei.

În a doua etapă (1992-1996) are loc înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare (1992),

cu scopul de a pregăti experţi civili pentru domeniul securităţii, a fost numit un secretar

de stat civil (Ioan Mircea Paşcu-1993), urmată de numirea unui ministru civil al apărării

(ambasadorul Gheorghe Tinca) şi a fost adoptat cadrul legal pentru controlul democratic

şi re-organizarea instituţiilor de securitate. Tot în această perioadă, România devine

prima ţară est-europeană ce solicită să devină membră a Parteneriatului pentru Pace

(1994). Odată cu aderarea la Parteneriatul pentru Pace sunt adoptate programe de reformă

şi interoperabilitate (Planning and Review Process cu obiectivele sale de

interoperabilitate) iar OSCE adoptă Codul de conduită, cu un capitol separat despre

controlul civil asupra forţelor armate (Budapesta, decembrie 1994).

O a treia etapă este cuprinsă între 1997-2000, în perioada guvernării coaliţiei Convenţiei

Democrate-Partidul Democrat-UDMR. După insuccesul de la Madrid, în care candidatura

României de a face parte din NATO a fost respinsă, procesul de reformă nu a încetat, ba,

dimpotrivă, au fost aduse îmbunătăţiri consistente procesului de planificare a apărării şi

40

Page 41: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

sistemului de educaţie militară, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă privind planificarea

apărării (1998) şi adoptarea Conceptului resurselor umane (1997). Tot acum se intensifică

programele de asistenţă de securitate şi se desfăşoară un serios efort diplomatic39. O serie

de planuri şi strategii de reformă, care sunt implemetate şi azi, au fost proiectate atunci.

Cu toate acestea, din punct de vedere al relaţiilor dintre armată şi societate au existat

câteva crize, în special legate de numele şefilor Statului Major General, generalii

Constantin Degeratu şi Mircea Chelaru40. Un moment important în această etapă este cel

al Summit-ului de la Washington, prin care se propune pregătirea candidaţilor la NATO

pe baza unui plan anual (Membership Action Plan-MAP). Din păcate, pe plan intern se

intensifică divergenţele în coaliţia de guvernământ şi se desfăşoară campania electorală,

situaţie ce duce la alocarea unor resurse mai mici, de atenţie şi financiare, pentru reforma

armatei.

O ultimă etapă începe după alegerile din noiembrie 2000, când la putere se află Partidul

Social Democrat. Summit-ul NATO de la Praga şi aşteptările României de a deveni

membru au acţionat ca un stimulent important pentru un efort concertat de continuare a

reformei societăţii şi armatei, în special. Astfel, prim-ministrul Adrian Năstase a reuşit să

semneze un acord social cu sindicatele şi a semnat o declaraţie comună cu partidele

parlamentare41 privind pregătirea pentru NATO. Pentru realizarea consensului,

preşedintele Iliescu a convocat, la Snagov în 31 martie 2001, partidele politice,

reprezentanţi ai scietăţii civile, care au semnat „Declaraţia-Apel a Forumului NATO

39 Pentru o analiză critică şi documentată a politicii externe româneşti din acea perioadă vezi Valentin Stan, România şi eşecul campaniei pentru Vest, Editura Universităţii Bucureşti, 1999.40 Vezi Larry Watts, The Crisis in Romanian Civil-Military Relations, în Problems of Post-Comunism, July/August, 2001.41

41

Page 42: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

2002”. Au fost luate măsuri coerente pentru realizarea Planului naţional de aderare,

ciclurile II şi III, inclusiv de perfecţionare a cadrului controlului democratic civil asupra

armatei. Un nou set de legi sau strategii a fost adoptat pentru a îmbunătăţi organizarea

armatei sau controlul civil asupra armatei. Printre ele, a fost adoptată o nouă Strategie de

securitate naţională, o nouă lege a de organizare a CSAT (care a păstrat pe fond acceasi

misiune şi organizare, dictate de prevederile constituţionale, dar a adăugat obligativitatea

unui raport anual către Parlament). În planul diplomaţiei, exercitarea cu succes a

Preşedinţiei OSCE şi organizarea Summit-ului V-10 „Primăvara Noilor Aliaţi” au fost

acţiuni importante pentru promovarea rolului regional al României şi pentru imaginea

externă. Nu în ultimul rând, un set clar de măsuri de sprijin pentru Războiul global

împotriva terorismului, condus de SUA, inclusiv decizia de a trimite un batalion în

Afganistan au contribuit la schimbarea percepţiei occidentale despre importanţa

strategică şi pregătirea Armatei române la standardele NATO, fiind invitată, în noiembrie

2002, să facă parte din NATO. Subcapitolele următoare vor descrie modul în care a fost

instituţionalizat controlul democratic civil şi cum armata a fost reformată şi şi-a însuşit

mecanismul democratic de control.

II.3 Instituţionalizarea controlului democratic civil (CDC)

Acest subcapitol descrie modul de instituire a cadrului constituţional şi legal al

controlului democratic civil, instituţiile specifice pentru realizarea controlului şi

mecanismul de funcţionare a acestui control.

42

Page 43: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

II.3.a. Cadrul legislativ privind controlul democratic civil

Fundamentarea juridică privind controlul democratic civil asupra armatei îşi are originile

în Constituţia din decembrie 1991 şi în Legea apărării naţionale nr. 45/ 1994. Constituţia

României stipulează că armata este exclusiv subordonată voinţei poporului în scopul

garantării suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale şi democraţiei constituţionale

a tării. Legea apărării naţionale completează Constituţia şi defineşte principiile

fundamentale ale modului în care se execută apărarea naţională, structura sistemului

naţional de apărare şi atribuţiunile autorităţilor publice privind apărarea. Alte legi

organice, precum Legea privind pregătirea economiei naţionale şi teritoriului pentru

apărare (nr.73/1993), Legea privind pregătirea populaţiei pentru apărare (nr. 46/1996),

Legea privind organizarea şi funcţionarea MapN (41/1990, modificată prin Ordonanţa de

urgenţă din 26 ianuarie 2001) completează cadrul legislativ privind relaţiile dintre armată

şi societate şi organizarea apărării. Există dezbateri serioase şi probleme nerezolvate în

legătură cu Ordonanţa de urgenţă (OU) nr.1/1999 privind regimul stării de asediu şi stării

de urgenţă precum şi cu Legea nr. 39/1990 privind organizarea şi funcţionarea CSAŢ.

O.U. nr.1/1999 a fost adoptată, după îndelungi tărăgănări, sub presiunea evenimentelor

generate de revolta minerilor din ianuarie 1999, în câteva ore. În afară de aspectele

procedurale, privind lipsa unei dezbateri în Parlament, O.U. nu respectă întocmai

prevederile constituţionale de reglementare a stărilor excepţionale, având un conţinut

sumar, cu lipsuri esenţiale privind atribuţiunile organismelor implicate în situaţii de

criză42. Din punctul de vedere al relaţiilor democratice civil-militare, trebuie remarcat că

această ordonanţă de urgenţă prevede atribuţiuni sporite pentru militari. Unele critici

42 Vezi C. Monac şi C. Sava, Stările excepţionale, Editura Forum, 2000, pag. 305-320.

43

Page 44: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

consideră că, chiar dacă aceste atribuţiuni sunt dictate de situaţiile de criză, ele trebuie

clar reglementate şi încadrate într-un orizont de timp, altfel prezintă un risc pentru

controlul democratic civil. De altfel, corecturi ale acestei ordonanţe vor fi aduse în

curând, această ordonanţă fiind depusă în Parlament.

II.3.b. Instituţii publice implicate în controlului democratic civil43

În conformitate cu Constituţia, toate cele trei puteri publice, executivă, legislativă şi

judecătorească, au atribuţiuni de monitorizare şi supraveghere a armatei.

Dintre toate formele de control democratic, rolul Parlamentului este cel mai complex.

Parlamentul promulgă legi privind apărarea naţională, variind de la organizarea

Ministerului Apărării Naţionale şi a forţelor armate la procedurile de planificare a apărării

şi de protecţie socială. Autoritatea Parlamentului este văzută ca fiind aceea de

supraveghere a activităţilor armatei. Parlamentul îşi exercită autoritatea solicitând

rapoarte asupra programelor şi activităţilor militare şi prin intermediul comisiilor sale de

apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Rolul comisiilor este foarte important în

promovarea legilor privind apărarea şi securitatea naţională dar şi în aprobarea bugetului.

De asemenea, cheamă oficialii guvernului, precum şi pe ministrul Apărării Naţionale, să

răspundă la întrebări specifice privind securitatea naţională a României. Parlamentul

aprobă bugetele de apărare iar cheltuielile cu apărarea sunt transparente tuturor

autorităţilor publice alese în mod democratic, incluzând Parlamentul. Pentru exercitarea

unui control eficient trebuie înlăturate problemele privind încadrarea comisiilor cu experţi

civili profesionişti, dar există şi probleme de ocolire a Legislativului de către executiv în

43 Aceste instituţii sunt prezentate detaliat în G. Diaconescu, F. Şerban, N. Pavel, Controlul democratic asupra armatei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

44

Page 45: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

promovarea anumitor legi. În aceeaşi ordine de idei, Ioan Mircea Paşcu, pe atunci (1999)

preşedinte al Comisiei de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională a Camerei

Deputaţilor, distingea trei obstacole în funcţionarea perfectă a controlului parlamentar:

lipsa de reglementări clare privind relaţia cu celelalte instituţii cu atribuţiuni de control,

lipsa iniţiativei celor controlaţi de a se prezenta în faţa Parlamentului şi lipsa de expertiză

independentă a comisiilor parlamentare, făcându-le astfel dependente de agenţiile

guvernamentale44.

Preşedintele ţării reprezintă Statul român şi este garantul independenţei, unităţii şi

integrităţii teritoriale a ţării. El este Comandantul suprem şi preşedintele Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării (CSAŢ), poziţie ce îi conferă o influenţă majoră în probleme

de securitate naţională, precum declararea stării de mobilizare sau de asediu. CSAŢ

organizează şi coordonează, în mod unitar, activităţile ce privesc apărarea şi siguranţa

naţională. Decizia în această agenţie este luată de către un grup de 10 persoane, conduse

de preşedintele României. Schimbarea structurii CSAŢ reflectă dinamica „controlului

civil”. Dacă în 1990 existau în CSAŢ doar 5 civili din 10, după 1997 doar şeful Statului

Major General mai este militar de carieră. Consilierul pe probleme de securitate şi

directorii Serviciilor de informaţii (SRI şi SIE) se subordonează direct Preşedintelui iar

şeful Statului Major General se subordonează, indirect, în calitatea acestuia de

Comandant Suprem, ceilalţi cinci miniştri CSAŢ fiind membri ai Guvernului. Acest lucru

generează percepţia existenţei a „două guverne”45. Aceste aspecte vor fi corectate, prin

amendamentele care vor fi aduse Constituţiei, în 2003.

44 I.M. Paşcu, Parliamentary Control over the Military, în K.W. Treptow, M.E. Ionescu, eds., Romania and Euro-Atlantic Integration, Iaşi-Oxford-Portland, 1999, pag. 112-120.45 Unul dintre criticii acerbi a acestei suprapuneri de responsabilităţi este profesorul olandez Peter Volten, vezi Organizing National Defences for NATO Membership, Harmonie Paper 15, Centre for European Security Studies, Gronigen, 2001, pag.108-110. Problema va fi analizată în subcapitolul următor.

45

Page 46: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Primul ministru este vicepreşedinte al CSAŢ şi şef al Protecţiei Civile. Pe de altă parte,

primul ministru conduce activitatea executivă a Guvernului şi implementează politica de

apărare, prin intermediul ministrului Apărării. Statul General Major este parte a

Ministerului Apărării şi este subordonat ministrului civil al Apărării.

Puterea judecătorească, prin diferitele sale instituţii, are un rol important pentru

controlul asupra armatei. Curtea Constituţională este o instituţie ce garantează supremaţia

Constituţiei şi tratează armata ca pe orice instituţie, verificând constituţionalitatea actelor

normative ce privesc apărarea. Curtea de Conturi este responsabilă pentru controlul

modului în care au fost cheltuiţii banii publici iar Avocatul poporului are un rol important

pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. O problemă intens dezbătută la

începutul deceniului trecut a fost aceea a menţinerii curţilor militare şi a procurorilor

militari, finalizată cu decizia de a păstra aceste instituţii.

Am prezentat, mai sus, instituirea cadrului legal pentru controlul democratic civil şi

instituţiile politice specifice, iar în continuare va fi prezentat mecanismul de realizare a

acestui control. Cel mai important mecanism de control al instituţiilor publice este

controlul asupra alocărilor bugetare, cuprinzând sistemul de planificare, bugetare şi

achiziţii (înainte de 1989 bugetul militar era secret de stat). Perfecţionarea acestui tip de

control a fost întârziată de previziuni incerte despre creşterea PIB şi imposibilitatea

aplicării bugetării multianuale, după model NATO. Un alt obstacol pentru implementarea

mecanismului de control al bugetului a fost acela al existenţei industriei de apărare, cu

putere extraordinară moştenită din perioada comunistă şi influenţă asupra SMG,

serviciilor de informaţii sau la nivel politic. Din 2001 s-a aplicat noul sistem de

planificare-programare şi bugetare (PPBES) iar sarcina planificării integrate a apărării a

46

Page 47: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

fost trecută complet sub controlul ministrului civil, prin absorţia Direcţiei de Planificare

Strategică a SMG de către Direcţia de Planificare Integrată a Apărării, subordonată

secretarului de stat pentru Politica de Apărare şi Integrare Euro-Atlantică. Bugetul

apărării este astăzi public şi supus auditului intern cât şi supervizării altor instituţii,

precum Ministerul de Finanţe, comisiile parlamentare sau Curtea de Conturi.

II.3.c. Rolul societăţii civile în realizarea controlului democratic civil

Democraţia presupune separarea puterilor în stat. De aceea am studiat instituirea cadrului

legislativ şi am prezentat instituţiile politice, legislative, executive şi judecătoreşti, care

controlează direct forţele armate. Cu toate acestea, o societate democratică presupune

existenţa unor mecanisme informale şi a unor instituţii non-statale pentru realizarea

controlui civil indirect, organizaţii ale „societăţii civile”. Instituţii, precum o presă

independentă sau organizaţiile neguvernamentale şi institutele de cercetare independente

(think-tanks), contribuie la informarea largă a societăţii civile în probleme de securitate şi

crează o expertiză a civililor.

În perioada comunistă nu exista o mişcare sau societate civilă independentă, cele câteva

asociaţii, cum ar fi sindicatele sau Forumul Democraţiei şi Unităţii Socialiste fiind aflate

sub controlul partidului comunist. Mişcări de genul Solidarităţii poloneze sau Charta 77

din Cehia erau greu de creat în România. După 1989 asistăm la o apariţie explozivă a

organizaţiilor neguvernamentale (ONG), majoritatea bazându-se pe finanţare externă.

Multe din ONG-urile locale au obiective colaterale economice, precum cumpărarea de

maşini străine fără taxe vamale, însă nu este scopul acestui studiu de a examina calitatea

47

Page 48: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

acestor instituţii46 ci ne vom concentra pe rolul ONG-urilor în influenţarea politicii de

securitate şi în construirea unor relaţii dintre armată şi societate de tip democratic. Asfel,

Michael Sheehan vede rolul ONG-urilor şi institutelor de cercetare după sfârşitul

războiului rece ca fiind acela de a contribui la construirea stabilităţii şi păcii, prin

recomandări şi lobby asupra guvernelor, de a juca un rol de „câine de pază” al

democraţiei, de a informa opinia publică asupra problemelor de securitate şi de a construi

reţele trans-naţionale de cooperare şi cercetare pe teme de securitate47.

În ultima decadă au funcţionat mai multe organizaţii neguvernamentale preocupate de

politica de securitate, reforma armatei şi relaţiile dintre armată şi societate, multe dintre

ele, însă, au funcţionat ad-hoc şi au intrat în auto-desfiinţare pe măsură ce a încetat

finanţarea externă a proiectului, problema ce îi preocupa era rezolvată sau dispărea de pe

agenda publică48.

Au existat şi există câteva organizaţii şi fundaţii foarte active în planul societăţii civile,

precum Asociaţia Euro-Atlantică „Manfred Woerner”, Fundaţia EURISC, Asociaţia

„George C.Marshall-Romania” sau, mai recent, “Casa NATO”.

Asociaţia Euro-Atlantică „Manfred Woerner” a fost fondată în 1996, la iniţiativa

ambasadorului Gheorghe Tinca, pe atunci ministru al Apărării. Asociaţia a organizat, de-

a lungul timpului, o serie de conferinţe şi dezbateri prin care a promovat integrarea euro-

46 Pentru o analiză comprehensivă a societăţii civile româneşti vezi Making Civil Society Work. Romania 2001, studiu realizat de Fundaţia IDEE.47 Michael Sheehan, The Role of NGOs in Building Security in South Eastern Europe, în Central European Issues, Vol. 5, No.2, 1999/2000, pag. 44-49.48 Aş remarca aici rolul destul de activ jucat de Centrul logistic Tac-Tic, care a derulat în perioada 1996-1997 un program “Securitate şi transparenţă”, finanţat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile. Tot un program asemănător a fost coordonat de către autorul acestui studiu în cadrul Fundaţiei Societatea Civilă, finalizat cu (co)editarea culegerii de studii de sociologie militară “Armata şi Societatea”.

48

Page 49: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

atlantică, fiind cea mai importantă organizaţie neguvernamentală pe probleme de

securitate, timp de câţiva ani. De departe, cea mai mare realizare a sa a fost editarea

revistei de limbă engleză, „Central European Issues”, revistă ce publica studiile unor

diplomaţi sau analişti, atât români cât şi străini, dar a cărei apariţie s-a oprit în anul 2000.

Fundaţia EURISC (European Institute for Risk and Communication Management) a fost

înfiinţată în 1995 de către profesorul Adrian Gheorghe din Elveţia şi de către Liviu

Mureşan, ca director executiv. Scopul fundaţiei este de a promova dialogul, educaţia şi

cercetarea în probleme de securitate şi în problema relaţiilor dintre armată şi societate.

Fundaţia a desfăşurat o intensă activitate de cooperare internaţională cu Bertlesmann

Foundation, Centre for European Security Studies din Groningen-Olanda, Pactul de

Stabilitate din Europa de Sud-Est, Safeworld Foundation sau Geneva Centre for

Democratic Control of Armed Forces.

Asociaţia „George C Marshall”-Romania a fost înfiinţată de către foştii absolvenţi ai

Centrului George C. Marshall din Garmish-Partenkirchen şi şi-a propus să contribuie la

construcţia unei societăţi democratice moderne şi la integrarea României în structurile

euro-atlantice. După 2001 a editat revista „Securitate şi Cooperare” şi a devenit cea mai

activă organizaţie neguvernamentală pe probleme de securitate, organizând o serie de

conferinţe la care au participat importanţi decidenţi politici, români sau străini.

Casa NATO, organizaţie înfiinţată încă din 1992, dar re-născută după 2001 are un rol

catalizator pentru organizaţiile neguvernamentale care se ocupă de probleme de securitate

şi de integrarea euroatlantică, inclusiv a celor menţionate mai sus. Cu sediul în fosta

49

Page 50: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

locuinţa a lui Nicolae Ceauşescu aceasta organizaţie-umbrelă a devenit membră a

Atlantic Treaty Association, a organizat peste 85 de acţiuni în ultimii doi ani, în special

conferinţe, dar are un portofoliu foarte larg şi promiţător de acţiuni, inclusiv informarea

tinerilor din societatea civilă.

Cu toate acestea expertiza acestor organizaţii pare că se rezumă la conferinţe şi dezbateri,

rolul lor în elaborarea unor studii fundamentale pentru politica de securitate fiind limitat.

Un alt aspect important al controlului democratic civil este transparenţa. Alături de

mecanismul de control al bugetului, relaţia mass-media cu armata pare a fi al doilea

mecanism important de succes pentru controlul civil asupra armatei, în această perioadă.

Alături de instituţiile politice de control şi de ONG-uri, presa independentă este o frână

importantă împotriva abuzurilor armatei. De-a lungul acestor ani presa a acţionat ca un

veritabil „câine de pază” al democraţiei, fiind considerată a patra putere în stat.

Un pas important pentru relaţia armatei cu mass media a fost făcut în 1995 prin

elaborarea „Instrucţiunilor privind organizarea activităţii de informare şi relaţii publice

din armată”49. Prin aceste instrucţiuni, lua fiinţă un sistem de instituţii, precum Direcţia

de Informare şi Relaţii Publice (prin preluarea unui serviciu de relaţii publice anterior),

purtătorul de cuvânt al MapN, ofiţerii cu informarea de la diverse eşaloane şi o mass

media militară. De asemenea, jurnalişti de la cele mai importante ziare sau posturi de

televiziune au început să se specializeze în probleme de securitate, prin absolvirea

cursurilor Colegiului Naţional de Apărare. În conformitate cu raportul secretarului de stat

49 G. Diaconescu, F. Şerban, N. Pavel, Controlul democratic…., pag. 186-190.

50

Page 51: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Sorin Encuţescu din octombrie 2001, peste 100 de jurnalişti sunt acreditaţi la Ministerul

Apărării.

Am descris aspectele instituţionale normative ale consacrării controlului democratic civil

asupra armatei române. Dar controlul democratic presupune o relaţie biunivocă, aspectul

celălalt ţine de asumarea misiunilor, stabilite de către autoritatea legitimă, de către

armată, internalizarea acestor norme de control democratic civil şi profesionalizarea

armatei pentru a fi capabilă să îndeplinească eficient aceste misiuni.

II.4 Profesionalizarea democratică a armatei

Profesionalizarea forţelor armate în Europa Centrală şi de Est reprezintă un element

constitutiv al procesului democratizării relaţiilor dintre armată şi societate, al

democratizării întregii societăţi. În limbajul comun, prin profesionaliare se înţelege

înlocuirea armatelor de conscripţie universală cu voluntari. Literatura de specialitate,

însă, scoate la iveală două abordări în problema profesionalizării. În abordarea

sociologiei militare- ilustrată prin opera lui Morris Janowitz - profesionalizarea este un

termen descriptiv pentru procesul prin care soldaţii profesionişti sunt socializaţi50.

Pe de altă parte, abordările recente utilizează termenul de ”profesionalizare” ca un termen

specific normativ, pentru a descrie forţele armate ce îndeplinesc cerinţele unui guvern

legitim, în mod eficient. Marybeth Ulrich de la US War College face o distincţie

50 M. Janowitz, The Professional Soldier- A Social and Political Portrait . London: Collier-Macmillan ltd, 1960) si S. Huntington, The Soldier and the State. Cambridge & London: The Belknap Press of Harvard University Press, 1957. Vezi Capitolul I al acestui volum.

51

Page 52: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

importantă între profesionalismul armatei, în general, şi profesionalismul armatei de tip

democratic, fapt crucial pentru înţelegerea cazului României51.

În viziunea acestu studiu, o armată profesionistă este definită ca organizaţia militară

care acceptă că rolul său este de a îndeplini cerinţele guvernului legitim şi este

capabilă să îndeplinească eficient activităţile militare specifice52. Aşadar o armată

profesionistă îndeplineşte următoarele caracteristici: misiuni clar definite, menţinerea

unei expertize specifice de luptă, reguli clare privind responsabilităţile armatei ca

instituţie şi a militarului şi promovare pe bază de merit.

Acest capitol descrie transformarea rolului, expertizei, structurilor, instrucţiei şi educaţiei

FAR după 1989. Principalul argument este că România a pornit de la un nivel foarte

redus de profesionalism democratic. Am identificat trei vectori ai procesului de

profesionalizare:

a. schimbarea rolului şi misiunilor forţelor armate precum şi a sistemului de planificare a apărării;

b. restructurarea organizaţiei militare;

c. schimbarea sistemului de educaţie şi instructie militară.

II.4.a. Transformarea rolului, misiunilor şi a sistemului de planificare a apărării

În perioada comunistă România avea o politică de apărare relativ bine structurată, al cărei

obiectiv principal era apărarea graniţelor teritoriale ale ţării. Având în vedere definiţia

51 Ulrich, M., Democratizing Communist Militaries- The Cases of the Czech and Russian Armed Forces, Michigan: University of Michigan Press, 1999, pag. 109-112.52 Această definiţie în sens larg a forţelor armate profesioniste a fost propusă de Anthony Forester de la Kings College şi acceptată de către participanţii la conferinţa “Transforming the Post-Communist Militaries.”, Watchfield, UK, conferinţă la care a participat şi autorul acestui studiu.

52

Page 53: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

extinsă a profesionalismului militar, putem afirma că, timp de aproape două decenii-

excluzând ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu, forţele armate române au fost

profesioniste, dar profesioniste într-un context autoritar. Armata română avea misiuni

clare (Legea apărării, Directiva Comandantului Suprem etc), pregătire specifică pentru un

război clasic total, un cadru legal şi responabilităţi clare. Desigur, problema

profesionalismului individual este chestionabil. Astfel, promovarea pe bază de merit co-

exista alături de promovarea pe criterii politice sau de clan. Aceasta nu contrazice, însă,

afirmaţia existenţei unui anumit grad de profesionalism militar între anii 1965-1980. Prin

urmare, principala sarcină a elitei politice şi militare de după 1989 a fost aceea de a

înlocui modelul autoritar de profesionalism cu unul democratic.

Sfârşitul războiului rece a introdus un nou mediu de securitate, care necesita redefinirea

conceptelor strategice, a doctrinei şi misiunilor FAR. Aşa cum arăta Jeffrey Simon,

transformarea mediului european de securitate a influentat preocupările de securitate ale

tărilor Europei Centrale şi de Est, dar sarcina redefinirii noilor concepte de securitate (ca

misiuni pentru armate) a devenit mai complicată o dată cu extinderea noilor probleme de

securitate “dincolo de responsabilitătile şi capabilitătile fortelor militare traditionale,

necesitând o discutie societală şi consens mai largi asupra modului de rezolvare a acestor

probleme”53.

În conformitate cu Constituţia din 1991, rolul FAR a fost definit ca fiind “garantarea

suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei

constituţionale”54. Până în 1994, când România şi-a depus candidatura pentru

53 J. Simon, Central And East European Security. New National Concepts and Defence Doctrines, în Strategic Forum, Nr 151, Washington D.C., Institute for National Security Studies, decembrie 1998.54 Constituţia României, art. 117, 1991.

53

Page 54: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Parteneriatul pentru Pace (PfP), atât structurile militare, cât şi cele politice, au căutat noi

concepte strategice şi doctrine militare. În anul 1994, au fost elaborate Conceptul

Integrat de Securitate Naţională şi Doctrina Militară, însă, în realitate, acestea erau

confuze, identificând un număr mare de riscuri de securitate, fără a oferi argumente clare

asupra modului în care aceste riscuri trebuiau abordate de către FAR. Ca rezultat, aceste

documente nu au fost ratificate de Parlament şi au fost returnate Ministerului Apărării

pentru a fi redefinite. Concepte clare şi cuprinzătoare de securitate şi mecanisme eficace

de planificare a apărării nu au fost proiectate, în realitate, până în 1997. Un rol important

în realizarea conceptelor de planificare a apărării l-a jucat ajutorul oferit de Marea

Britanie, Olanda şi Statele Unite (Raportul Kievenaar).

În conformitate cu Legea privind planificarea apărării naţionale a României nr. 63/2000,

care a înlocuit Ordonanta de Urgenţă din 1998, planificarea apărării se bazează pe

deciziile şi optiunile politice şi strategice făcute de Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul

României, ca şi de alte instituţii publice care îşi asumă responsabilităţi în domeniul

securităţii şi apărării naţionale. Potrivit acestei legi, valorile şi interesele naţionale,

riscurile şi amenintările la adresa acestor valori, ca şi principalele linii călăuzitoare pentru

prevederea securitătii naţionale a României sunt definite printr-un document prezidenţial,

prezentat oficial Parlamentului- Strategia de Securitate Naţională. În scopul îndeplinirii

prevederilor Strategiei de Securitate Naţională, guvernul elaborează Carta Albă a

Apărării, stabilind obiectivele, sarcinile şi bugetul instituţiilor de securitate şi apărare.

După aceasta, fiecare minister sau instituţie publică cu sarcini în domeniul apărării şi

securităţii trebuie să îşi pregătească propriul plan departamental, program sau strategie

potrivit programului de guvernare şi prevederilor Cărtii Albe. La nivelul strategiilor

54

Page 55: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

departamentale, Ministerul Apărării Naţionale, ca autoritate responsabilă pentru apărarea

militară a ţării, elaborează Strategia Militară, iar Ministerul de Interne şi serviciile de

informaţii elaborează propriile lor strategii în conformitate cu reponsabilitătile lor (vezi

Fig. 2).

Figura 2

Planificarea politicii de securitate în România

Sursa: Carta Albă a Apărării, 2000

Prima Strategie de Securitate Naţională de după 1989 a fost aprobată de Consiliul

Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) în iunie 1999. Potrivit acestui document, obiectivele

strategiei de securitate a României sunt: garantarea drepturilor şi libertătilor fundamentale

ale cetătenilor români; apărarea suveranitătii şi independentei României, ca stat national

55

G uvernul

M inisterul Apărării

Carta Albă a

Guvernului Strategia militară

Strategia militară a p robă

Pre şedintele Strategia de securitate

A României prezintă

Parlamentului Strategia de securitate

A României Strategia de securitate

a României prezintă

Parlamentului

Parlamentul Carta Alb ă a Guvernului

a prob ă

Page 56: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

unitar şi indivizibil, în conformitate cu spiritul şi litera Constitutiei; consolidarea statului

de drept şi a institutiilor democratice; îmbunătătirea standardului de viată a populatiei; şi

protejarea şi promovarea intereselor României în întreaga lume.

În decembrie 2001, preşedintele Iliescu a prezentat Parlamentului noua Strategie de

Securitate Naţională a României55 care propune o viziune mai clară asupra mediului de

securitate şi a obiectivelor strategice ale României, defineşte interesele naţionale şi

stabileşte direcţii principale de acţiune pentru asigurarea securităţii. Printre obiectivele

stabilite sunt acelea de păstrare a independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a

statului, garantarea ordinii constituţionale, consolidarea statului de drept, optimizarea

capacităţii de apărare conform standardelor NATO etc. De data aceasta, noua strategie

identifică atât factori de risc cât şi vulnerabilităţi din viaţa internă, stabileşte direcţii clare

de acţiune în domeniul politico-administrativ, economic, social, educaţie, siguranţă

naţională, apărare naţională sau politică externă. Este în curs de elaborare Carta Albă a

Securităţii, menită să detalieze misiunile şi obiectivele agenţiilor guvernamentale şi

ministerelor în conformitate cu prevederile Stategiei şi Programului de guvernare,

alocând şi resursele necesare îndeplinirii acestor obiective.

Potrivit prevederilor Legii privind planificarea apărării nationale nr 63/2000, Ministerul

Apărării Nationale aplică un nou sistem de planificare, programare, evaluare şi bugetare

(PPBES), începând cu 2002 (testat în anii 2000 şi 2001). În centrul acestui nou sistem stă

o conceptie integrată de planificare şi administrare a resurselor financiare, materiale şi

umane, care va ameliora capacitatea FAR de a-şi îndeplini criteriile operationale (vezi

Figura 3). Cadrul de control democratic oferă conducerii civile oportunitatea de a stabili

55 Stategia de Securitate Naţională a României, în Monitorul Oficial, partea I, no. 822 , 20 decembrie 2001.

56

Page 57: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

obiective pentru fortele armate - şi pentru o armată restructurată care să dovedească

abilitatea sa de a-şi îndeplini sarcinile.

Într-adevăr, un oficial al Pentagon-ului observa, nu demult, că “... Directiva de planificare

a apărării este una dintre cele mai bune din Europa de Est”, dar că “... nu este

implementată complet”56. În realitate, construirea unui mecanism clar şi eficient de

planificare (democratică) a apărării pentru România, care să includă şi civilii într-un mod

adecvat, va fi, probabil, un proces foarte lung. Doctrina “apărării totale” din perioada

comunistă, ca şi neadmiterea României în NATO, au acţionat ca o frână în schimbarea

accelerată a FAR.Un studiu foarte recent, editat de către secretarul de stat pentru politica

de apărare din MapN, George Cristian Maior, descrie modul în care a fost accelerat, în

ultimii ani, procesul de includere a civilior în planificarea apărării şi realizarea, astfel, a a

unui pattern democrat al relaţiilor dintre armată şi societate57.

56 R. Georgescu, NATO cere României să-şi evalueze mai bine resursele militare, România Liberă, 19 martie 2001, pag. 3.57 Pentru detalii vezi G.C. Maior, M. Matei, Bridging the Gap in Civil-Military Relations in Southeastern Europe: Romania’s Defense Planning Case, în Mediterranean Quarterly, vol.14, no.2, Spring 2003.

57

Page 58: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Figura 3

Sursa: Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia pentru Planificarea Integrată a Apărării

II.4.b. Schimbarea structurală a forţelor armate române (FAR)

Principalul obiectiv al reformelor structurale ale FAR a fost acela de a crea o armată

flexibilă şi compatibilă cu forţele NATO, care să fie capabilă să ofere în mod adecvat

securitatea poporului român. Procesul de reformă a fost, initial, stimulat de necesitătile

revolutiei din 1989 şi de semnarea Tratatului privind Fortele Armate Conventionale

(CFE) în Europa în 1990. Ca rezultat, în noiembrie 1990 FAR şi-au redus numărul

tancurilor de la 2850 la 1375, al vehiculelor blindate de la 3102 la 2100, artileria de la

3789 la 1475 de piese şi numărul aparatelor de zbor de la 505 la 430. Etapa initială a

58

CICLUL DE PLANIFICARE-PROGRAMARE -BUGETARE- EVALUARE

E

P R O G R A M A R E

TERMEN MEDIU ŞI PROIECţIE PE TERMEN LUNG

Programele de constituire, modernizare şi pregătire a Armatei României

Directiva deplanificare a apărării

Precizări privind modul de îndeplinire a dispoziţiilor

Dispoziţii ale şefilor structurilor din compunerea structurii

centrale a M.Ap.N.

Dispoziţii ale şefilor structurilor din compunerea structurii

centrale a M.Ap.N.

Planul anual privindpregătirea şi modernizarea

Armatei României.

Bugetulanual al M.Ap.N.

Dispoziţii privind modul deîndeplinire a Planului anualDispoziţii privind modul deîndeplinire a Planului anual

Strategia militară

a României

Precizări privind modul deîndeplinire a Dispoziţiilor

Precizări privind modul deîndeplinire a Dispoziţiilor

E V A L U A R E

Page 59: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

reformei FAR a durat până în 1992 şi trebuie înteleasă, în primul rând, ca o perioadă de

decomunizare.

O etapă mult mai organizată şi coerentă de reformă a început în 1993 şi a dus la

aprobarea unei noi structuri a Ministerului Apărării Nationale în 1994. Aceasta a

determinat o reducere generală de 727 de functii în minister şi introducerea a peste 100

de civili în pozitii care anterior fuseseă ocupate de personal militar. În plus, a fost

înfiintat un Stat Major General şi, separat, State Majore ale fortelor terestre, aeriene şi

navale. Gărzile Patriotice au fost demobilizate şi a fost înfiintat un sistem de rezerve

teritoriale. Peste aceste reduceri specifice, şi mărimea fortelor armate ca întreg a fost

redusă drastic - de la o fortă de 320 000 de persoane în 1989, la 207 000 de persoane în

1999. Şi misiunile FAR s-au schimbat, trupele româneşti luând parte la operaţiuni

militare multinaţionale pentru prima dată în Kuweit şi Somalia.

Institutul pentru Studii Operativ-Strategice şi Istorie Militară, din cadrul Ministerului

Apărării Nationale, a realizat, în 1994, primul studiu asupra profesionalizării FAR, dar

abordarea sa a fost limitată la consideraţii privind creşterea numărului personalului

“profesionist” (în sens de militari voluntari) în armată. Acesta a fost urmat, în 1995, de

“Armata 2000”, un document ce analiza modurile de îmbunătătire a calitătii structurilor

militare româneşti. Ministerul Apărării Nationale a fost complet reorganizat în mai 1997-

schimbările afectând atât structurile centrale, cât şi fortele combatante.

Aceste schimbări au fost realizate în cadrul Procesului de Analiză şi Planificare (PARP)

al PpP, în scopul creşterii interoperabilitătii cu NATO. În acea perioadă - înainte de 1998

- prioritătile reformei se concentrau asupra a patru arii cheie:

59

Page 60: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

• Reforme privind managementul personalului, în special privind ofiterii şi subofiterii;

• Actualizarea sistemelor nationale de comandă, comunicare, control şi informaţii (C3I) şi interoperabilizarea acestora cu NATO prin achizitionarea sistemelor de comunicatii STAR;

• întărirea capabilitătilor de apărare anti-aeriană prin instalarea noilor radare FPS 117 şi initierea Centrului de Operatiuni Aeriene Suverane (ASOC);

• Modernizarea infrastructurii generale, orientată spre facilitarea operatiunilor fortelor NATO pe teritoriul României.

Una dintre primele măsuri luate de guvernul nou ales, în ianuarie 2001, a fost aceea de a

adopta „Ordonanţa privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale”.

Potrivit acestei legi, FAR sunt conduse de un Stat Major General şi constau în 3 servicii-

forte terestre, forte aeriene şi de apărare antiaeriană şi forte navale. Ele sunt organizate în

Forte Operationale şi Forte Teritoriale.

Fortele operaţionale constau într-o Forţă de avertizare timpurie, o Fortă de reactie rapidă

şi o Forţă de suplimentare. Aceste forţe vor fi alocate atât pentru misiuni de securitate

colectivă, cum ar fi operatiunile NATO de mentinere a păcii, cât şi pentru apărarea

natională. Forţele teritoriale cuprind circa 45 000 de persoane şi constau în forţe de

pregătire redusă şi forţe de rezervă. Acestea sunt pregătite în proporţie de 30-70% şi se

intenţionează ca ele să fie gata de actiuni de luptă în 180 de zile. Acest tip de organizare

reflectă natura variabilă a profesionalizării FAR, şi în special modificarea sa de la o

“apărare totală” şi teritorială la un tip de proiecţie a puterii, caracteristic pentru multe

dintre fortele armate ale NATO. Managementul direct al acestor forţe constituie

responsabilitatea Statului Major General. Şeful Statului Major General este şi şeful

apărării şi ofiterul cu cel mai mare grad militar din România. Statul Major General a fost

recent reorganizat pentru a include directorate “întrunite”, similare cu cele din statele

60

Page 61: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

majore ale NATO şi ale SUA. Statul Major General a publicat recent un document de

planificare pe termen mediu intitulat Viziunea strategică 2010, referitor la structura

viitoare a FAR. Acesta prezintă o schimbare majoră în structurarea fortelor armate

exclusiv pe bază de voluntariat până în 2005 (70% comparativ cu procentul actual de

47%). Mai mult, ca parte a celui de-al doilea ciclu al Planului de actiune privind

candidatura la NATO (MAP), România urmăreşte să reducă mărimea armatei sale până la

112 000 de persoane în timp de pace, şi un număr de 230 000 de persoane în timp de

război (complet mobilizată). Pe baza acestor planuri, în anul 2001 a fost iniţiat un proces

de evaluare a misiunilor şi structurilor şi a fost elaborat programul „Forţa obiectiv 2007”

care îşi propune să construiască o structură de 75.000 militari, din care 90% vor fi

profesionişti şi 15.000 de civili58.

II.4.c. Managementul resurselor umane. Noul sistem educaţional şi de

instrucţie

Educaţia şi instrucţia reprezintă o parte centrală a oricărui proces de profesionalizare. În

România, sistemul tradiţional al FAR privind managementul a fost înlocuit cu o nouă

abordare care urmăreşte să reconceptualizeze şi să reorganizeze managementul resurselor

umane într-un mod mai rational. Primul pas în acest proces a fost introdus în 1995, în

forma Conceptului de reformare a educaţiei militare. Scopul acestui concept este

dezvoltarea personalului militar profesionist, fiind realizat în două moduri. În primul

rând, direct, prin educarea şi instruirea studentilor în institutii educationale cu specific

militar. În al doilea rând, indirect prin recrutarea absolventilor unor institutii civile.

58

5

Vezi George Maior, Personal Management and Reconversion, în L. Watts, Romanian Military Reform and NATO Integration, The Center for Romanian Studies, 2002, pag.70

61

Page 62: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Conceptul urmăreşte să dezvolte îndemânările de bază ale unui soldat profesionist,

incluzând eficacitatea în luptă, conducerea şi spiritul de cetătean responsabil.

Institutiile de bază pentru educatia militară includ licee militare, şcoli post-liceale pentru

ofiteri şi subofiteri, şcoli superioare pentru ofiteri de comandă (3 academii militare), şcoli

de educatie tehnică, de instruire a ofiterilor de comandă şi de stat major, un sistem de

instruire pentru experti, un Centru Regional de Instruire PfP, un Centru regional pentru

managementul resurselor de apărare şi centre pentru învătarea limbilor străine. Acest nou

sistem este o parte a unei abordări holistice a managementului resurselor umane în

armată, incluzând elemente din domenii diverse cum ar fi recrutarea şi selectia, instructia

de bază, dezvoltarea carierei, reconversia şi demobilizarea şi promovarea bazată pe

competentă şi potential.

Conceptul managementului resurselor umane a fost elaborat iniţial în 1997. Ulterior, a

fost definitivat cu ajutorul experţilor britanici, olandezi şi americani, fiind elaborat un

Plan cadru de actiune privind apărarea natională pentru 2000-2003 şi un Cadru pe termen

lung (până în 2010). Aceste planuri au identificat 3 optiuni privind dimensiunea finală a

FAR, întinzându-se de la 87000 până la 140 000 de persoane. Cea de-a doua opţiune, de

112 000 de ofiţeri şi 28 000 de civili, a fost considerată ca reprezentând dimensiunea

ideală pentru sistemul de apărare naţională a României, data finală de atingere a acestui

obiectiv fiind stabilită pentru 2003. În faza a doua - între 2004 şi 2007 - reformele se vor

concentra asupra modernizării echipamentului şi atingerea interoperabilitătii complete cu

NATO. Conceptul managementului resurselor umane oferă şi elemente de organizare a

corpurilor de ofiteri superiori ale FAR - o moştenire structurală din perioada comunistă.

62

Page 63: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Ca urmare a reformelor, totalul forţelor active a fost redus cu peste 73% faţă de 1989,

numai în anul 2001 peste 4100 de ofiţeri, dintre care 44 de generali, au părăsit armata59.

Alte două initiative importante pentru reforma FAR includ Ghidul carierei militare şi

Reconversia profesională. Ghidul carierei, care a început să fie aplicat din iunie 2001,

constituie un cadru important pentru întregul proces de profesionalizare a FAR, potrivit

noilor sale misiuni şi roluri. Principalele prevederi ale Ghidului includ adoptarea unor

cariere pe termen lung şi scurt, cariere ale subofiterilor ca forte combatante, alegerea

profesiei militare de către persoane atât din sistemul educational militar, cât şi din cel

civil şi urmarea unor şcoli de instructie. Promovarea este acum un proces transparent şi se

bazează pe reguli clare. Reconversia profesională are o importantă fundamentală în

contextul reducerii corpului de ofiteri. Principalele măsuri includ prevederi privind

protectia socială a ofiterilor ce părăsesc armata, ca şi asistentă şi instruire pentru a-i ajuta

în găsirea unei cariere civile.

Nevoia de interoperabilitate cu NATO în cadrul PpP a stabilit şi noi obiective şi strategii

pentru reforma FAR. PARP, de exemplu, a oferit o abordare structurată pentru

dezvoltarea interoperabilitătii FAR cu aliatii NATO. Ulterior, MAP a dus la grăbirea

orientării reformei militare din România spre tipul de proiectie a puterii. În domeniul

educativ, au fost înfiintare Centre de învătare a limbilor străine, de instruire pentru

misiuni de mentinere a păcii şi instruire privind planificarea apărării. Mai mult, peste

1500 de ofiteri români au urmat cursuri în tările membre NATO.

59

5

vezi gl. C. Gheorghe, Force Restructuring, în L. Watts (ed), Romanian Military Reform and NATO Integration, Center for Romanian Studies, 2002, pag.124.

63

Page 64: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Noul guvern român - ales în noiembrie 2000 - şi-a declarat ferm angajamentul pentru

continuare reformei FAR. În Programul său de guvernare, îmbunătătirea managementului

resurselor umane în cadrul fortelor armate este identificată ca obiectivul cheie al reformei

până în 2004. Mai specific, acesta include:

• depolitizarea armatei şi reintroducerea competentei profesionale ca singurul criteriu de promovare;

• redimensionarea structurii de personal;

• întărirea expertizei civile în Ministerul Apărării Nationale;

• profesionalizarea structurilor militare în România.

Până în acest moment, guvernul român a făcut progrese semnificative în materializarea

acestor angajamente. Preocupările MapN pe termen scurt privesc atragerea experţilor

civili pentru o carieră în armată, crearea unui sistem de rotaţie a personalului şi

consolidarea clasei de experţi care lucrează la nivel NATO60.

II.5. Relatiile civil-militare în practică

Daca în primul capitol a fost prezentat cadrul teoretic al studiului, capitolul următor a

descris modul de instituţionalizare a controlului democratic civil asupra armatei (modelul

liberal) pornind de la modelul comunist. Instituirea controlului democratic civil asupra

armatei nu trebuie privită ca un scop în sine, ci ca un proces, în continuă perfecţionare.

Capitolul care urmează va analiza şi evalua modul în care funcţionează instituţiile de

60

6

Vezi George Maior, Personal Management and Reconversion, în L. Watts, Romanian Military Reform and NATO Integration, The Center for Romanian Studies, 2002, pag.70.

64

Page 65: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

control democratic. Aceasta evaluare va fi facută fie prin analiza concluziilor unor studii

realizate de către experţi străini, fie din analiza empirică a unei situaţii de criză.

Unul din studiile timpurii de evaluare a relaţiilor dintre armată şi societate şi a

controlului democratic al FAR a fost realizat, în 1996, de către o echipă de experţi

britanici de la Direcţia pentru Servicii de Management şi Consultanţă (DMCS)61 din

ministerul britanic al apărării, la cererea fostului ministru român al apărării, ambasadorul

Gheorghe Tinca. O concluzie generală a acelui studiu era aceea că „Ministerul Apărării

Naţionale este hotărât să dezvolte controlul democratic asupra militarilor din subordine şi

a luat măsuri pentru implementarea principiilor cerute de OSCE”. Printre neîmpliniri se

numără legislaţia incompletă în organizarea apărării sau a strategiei de apărare, precum şi

în domeniul regimului stării de urgenţă. Studiul a făcut o serie de recomandări pentru

îmbunătăţirea rolului şi componenţei CSAŢ, a comisiilor de apărare ale parlamentului,

precum şi unele recomandări legate de planificarea apărării sau de transparenţă.

Întrucât studiul anterior a fost focalizat asupra MapN şi a armatei, în 1998, a fost angajat

un nou studiu pentru a evalua mecanismul executiv de realizare a politicii de apărare şi

securitate62. Printre deficienţele constatate sunt cele legate de comunicarea dintre Guvern

şi anumite ministere, inclusiv MapN, şi propune ca proiectul Strategiei de securitate

naţională să fie elaborat la nivelul Preşedinţiei. De asemenea, studiul propune clarificarea

rolului CSAŢ, îmbunătăţirea comunicării sale cu Parlamentul, prin includerea

preşedinţilor celor două comisii parlamentare pentru apărare, şi îmbunătăţirea controlului

asupra serviciilor secrete.

61 Vezi Review of Paliamentary oversight of the Romanian MoD and the Democratic Control of its Armed Forces, DMCS Study, no. 43/1996.62 Vezi The Romanian National Security Policy and its Governmental Mechanism, DMCS Study, no.4-1998.

65

Page 66: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Concluziile rezultate din cele doua studii au fost avute în vedere în perioada următoare,

când s-a adoptat Strategia de securitate naţională (1999), Legea planificării apărării

(1998, modificată în 2000) sau a fost implementat sistemul de planificare, programare şi

bugetare a apărării (2000). Aceste studii au avut o audienţă restrânsă, fiind declasificate

mai târziu. Totuşi, după 2000 au fost realizate mai multe studii şi analize, atât din

perspectivă academică cât şi practică.

Unul dintre cele mai imporatnte studii despre România a fost elaborat de către Peter

Volten de la Centrul pentru studii europene de securitate (CESS) al Universităţii din

Gronigen, Olanda, în anul 200163. Deşi studiul apreciază progresele făcute de România în

domeniul relaţiilor dintre armată şi societate, autorul identifică 3 probleme importante:

„problema duplicării rolului Guvernului şi CSAŢ”, tensiunile dintre funcţionarii publici

(şi ofiţerii profesionişti) şi demnitarii numiţi politic precum şi lipsa de expertiză

independentă.

În privinţa duplicării rolului CSAŢ-Guvern, autorul avertizează asupra pericolului unui

sistem prezidenţial autoritar. A doua problema identificată porneşte de la acuza

funcţionarilor publici civili şi a ofiţerilor că puterea politică a politizat structurile de

apărare prea mult şi că politicienii numiţi paralizează şi amână luarea deciziilor

importante, dar şi de acuza politicienilor că unii funcţionari şi ofiţeri nu sunt loiali puterii

politice. Ultima problemă este legată de lipsa de expertiză independentă, nu numai în

rândul societăţii civile şi a mass-media ci şi a comisiilor parlamentare. Multe dintre

problemele semnalate de acest studiu au fost rezolvate în cadrul ciclurilor II şi III ale

Planurilor naţionale anuale pentru pregătirea aderării la NATO. Documentele întocmite

63 Vezi Organising National Defences for NATO Membership, Harmonie Paper 15, CESS, 2001, pag. 105-123.

66

Page 67: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

de echipele de experţi NATO privind îndeplinirea obiectivelor acestor planuri sunt însă

confidenţiale. De aceea, o metodă quasi-experimentală (post-factum) de analiză a

modului de lucru al instituţiilor de control democratic civil este acea de a urmări acţiunile

lor de lucru într-o situaţie de criză.

Bineînţeles că relaţiile dintre armată şi societate au cunoscut câteva situaţii de criză după

1989. Larry Watts menţionează crizele legate de impunerea de către regimul

Constantinescu a principiului „supremaţiei civililor” în defavoarea principiului „împărţirii

responsabilităţii”64. Printre crizele menţionate de către Larry Watts, legate de numele

generalilor Degeratu şi Chelaru, nici una nu este relevantă pentru a trage concluzii

generale despre modul în care instituţiile de control democratic civil lucrează. Pe de altă

parte, schimbarea rapidă a generalului Chelaru din funcţie, în urma unor declaraţii

politice nefondate şi a unor acţiuni cu caracter politic, fără incidente, poate fi considerată

ca un indicator pozitiv de lucru al instituţiilor de control democratic65.

Cu toate acestea, simpla descriere a normelor de control democratic civil asupra forţelor

armate şi evaluările făcute de experţi nu oferă o imagine completă asupra tipului de relaţii

dintre armată şi societate şi a practicii CDC. Pentru o analiză complementară a aspectului

practic vom studia modul de lucru al acestor instituţii într-o situaţie de criză (quasi-

experiment). Una din crizele ultime în domeniul relaţiilor civil- militare a avut loc în anul

64 Vezi Larry Watts, The Crisis in Romanian Civil-Military Relations, în Problems of Post-Communism, vol. 48, no.4, July-August, 2001. 65 La câteva luni de la numirea în fiuncţia de şef al Statului Major General, generalul Chelaru a făcut câteva afirmaţii publice despre pericolul desprinderii unor părţi din România. Totodată, el a sprijinit înfiinţarea unei organizaţii nonguvernamentale a cadrelor militare, incliusiv a celor active, care şi-a propus şi realizarea unor scopuri politice. Cum statutul cadrelor militare interzice interferarea militarilor în politică, iar declaraţiile despre pericolul războiului civil au rămas nefondate, gl. Chelaru a fost obligat să-şi dea demisia.

67

Page 68: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

1999 şi este legată de greva minerilor şi ameninţarea cu un marş asupra Bucureştiului,

finalizat cu schimbarea guvernului şi a altor instituţii politice.

Întrucât Guvernul luase măsuri radicale de reformă a industriei miniere, Liga minerilor

din Valea Jiului66, condusă de Miron Cozma, a pornit, la începutul anului 1999, o grevă

generală, cerând mărirea substanţială a salariilor şi exceptarea anumitor mine din Valea

Jiului de la programul de închidere, ameninţând cu marşul asupra Bucureştiului, în caz că

nu le sunt satisfăcute revendicările. Guvernul nu a aprobat greva şi a cerut Ministerului

de Interne (MI) să ia măsurile legale pentru apărarea ordinii publice. Cu toate acestea, o

masă bine organizată de mineri a început marşul către Bucureşti şi au înfrânt forţele de

poliţie şi jandarmi la Petroşani şi Costeşti (judeţul Vâlcea). În această situaţie a fost

convocat de urgenţă CSAŢ, care a cerut Guvernului să adopte Ordonanţa de urgenţă

privind starea de necesitate şi de asediu şi l-a împuternicit pe preşedintele României, în

calitatea sa de comandant suprem al forţelor armate, să declare stare de asediu iar pe şeful

SMG să pregătească o strategie de restabilire a ordinii publice. SMG şi armata au acţionat

într-un mod profesionist, folosind tancuri fără muniţie pentru blocarea a 12 drumuri de

access către Bucureşti, militari profesionişti care participaseră la acţiuni de menţinerea

păcii şi au reuşit stoparea marşului minerilor în data de 22 ianuarie. Prim-ministrul, Radu

Vasile, a avut un rol important în de-tensionarea situaţiei şi întoarcerea minerilor la lucru,

prin negocierea aşa zisei „păci de la Cozia”. Cu toate acestea, pe 15 februarie, Miron

Cozma a anunţat un nou marş către Bucureşti, întrucât considera că Guvernul şi-a

încălcat promisiunile şi a aflat că va fi investigat şi judecat pentru acţiunile anterioare. De

data aceasta, Jandarmeria a acţionat corespunzător şi a reuşit oprirea marşului minerilor

66 De remarcat că minerii din Valea Jiului sunt un grup social foarte puternic, care a reuşit prima revoltă în perioada comunistă (1977) iar în anii 1990-1991 au mărşăluit până la Bucureşti de trei ori, marşul lor, sub comanda lui Miron Cozma, ducând la schimbarea guvernului Roman, în 1991.

68

Page 69: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

în localitatea Stoeneşti (Olt). Miron Cozma a fost mai întâi capturat, pentru ca apoi să fie

anchetat şi condamnat.

După acea criză, atât elita politică cât şi elita militară au tras câteva concluzii relevante

despre relaţiile dintre armată şi societate. Fostul prim-ministru, Radu Vasile, în cartea sa

de memorii găseşte că principalele lipsuri de gestionare a acestei crize au fost legate de

lipsa de informaţii relevante oferite de către serviciile de informaţii, lipsa de

profesionalism a personalului MI şi manipularea publicului prin intermediul mass

media67. Fostul preşedinte, Emil Constantinescu, are păreri similare, cu amendamentul că

acuză generalii MI de trădare68. Un document important de evaluare a acelor evenimente

îl reprezintă raportul întocmit de către SMG pentru şedinţa CSAŢ din 6 februarie 1999,

publicat şi de către presă69. După ce declară că mecanismele democratice au funcţionat,

raportul respectiv condamnă lipsa deciziilor clare şi rapide la nivel politic, greşelile

tactice şi strategia confuză a MI şi face câteva propuneri. Printre propunerile ce vizează

îmbunătăţirea relaţiilor dintre armată şi societate sunt cele legate de finalizarea cadrului

legislativ privind situaţiile de criză, pregătirea şi implementarea sistemului de

management al crizelor şi alocarea de resurse pentru pregătirea instituţiilor.

Ca o concluzie generală a acestui capitol se poate infera că, în România, normele

generale şi instituţiile de control democratic civil asupra forţelor armate au fost proiectate

şi implementate, iar invitaţia de a deveni membru al NATO, din noiembrie 2002,

reprezintă o încununare a acestui fapt. Cu toate acestea, mecanismele de control

67 Vezi Radu Vasile, Cursă pe contrasens, Editura Humanitas, 2002, pag. 39-71.68 Vezi stenograma emisiunii TV, realizată de către Agenţia Rador, de către Dan Diaconescu cu fostul preşedinte, Emil Constantinescu, 29 iulie, 2002.69 Vezi Raportul SMG, în Adevărul, no. 2698, 6 februarie, 1999.

69

Page 70: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

democratic se pot perfecţiona, nici măcar ţările cu tradiţie democratică precum SUA nu

consideră aceste mecanisme ca perfecte. Noile tipuri de misiuni şi noul sistem de

planificare, programare şi bugetare permit o proiecţie multianuală şi o evaluare anuală a

îndeplinirii misiunilor de către armată. Cele mai importante mecanisme de control

democratic sunt cele de control parlamentar al alocaţiilor bugetare precum şi mecanismul

ce verifică transparenţa deciziilor, unde rolul societăţii civile este determinant.

Profesionalizarea armatei române mai are, însă, un drum lung de parcurs.

Privind întregul proces de tranziţie de la modelul comunist de relaţii dintre armată şi

societate la modelul liberal (occidental), evitând modelul intervenţionist, se poate afirma

că procesul de reformă a fost iniţiat şi susţinut atât de factori interni cât şi externi.

Explicarea acestui proces va constitui subiectul capitolului următor.

70

Page 71: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

PARTEA A II-A. FACTORII CARE CONTRIBUIE LA TRANSFORMAREA RELAŢIILOR DINTRE ARMATĂ ŞI SOCIETATE

Prima parte a studiului a pus bazele teoretice ale analizei şi a urmărit procesul

transformării relaţiilor dintre armată şi societate în România. Partea a doua, însă, are ca

scop să identifice, atât pe baze teoretice cât şi pe baza datelor factuale din prima parte,

care au fost factorii care au contribuit la transformarea relaţiilor dintre armată şi societate

din România, în contextul mai larg al schimbării politcii de securitate.

Pentru aceasta este nevoie să construim un model explicativ. Metodologia de cercetare

porneşte de la demonstraţia lui King, Keohane şi Verba că analiza cantitativă şi calitativă

sunt doar două stiluri de cercetare dar există doar o singură logică a inferenţei70. Ei spun

că ...”unii cercetători consideră analizele statistice sistematice drept singura modalitate de

obţinere a adevărului. Suporterii metodelor calitative protestează vehement…atât

cercetarea cantitativă, cât şi cea calitativă pot fi sistematice şi ştiinţifice”71. De aceea,

acest studiu şi-a propus să aplice logica inferenţei prin metode calitative şi să analizeze

transformarea relaţiilor dintre armată şi societate şi a politicii de securitate după 1989 în

cazul românesc.

Pentru distilarea procesului analitic, pornind de la analiza literaturii de specialitate şi

analizând procesul de instituţionalizare a relaţiilor dintre armată şi societate de tip

democratic (prezentate în capitolul II), precum şi dintr-un studiu-pilot comparativ pe trei

ţări sud-est europene (efectuat de autor la Universitatea din Pittsburgh şi la Washington),

prin interviuri realizate în România precum şi din observaţie participativă am construit un

modelul explicativ, reprezentat în Figura 4.

70 VeziG. King, R. Keohane, S. Verba, Fundamentele cercetării sociale, Ed. Polirom, 2000, pag. 17-21.71 Idem, pag.18

71

Page 72: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Pentru construirea modelului explicativ am pornit de la două teze ale lui Huntington.

Prima teză spune că relaţiile dintre armată şi societate reprezintă componenta

instituţională principală a politicii de securitate, în timp ce a doua teză afirmă că

problema centrală a relaţiilor dintre armată şi societate este aceea a identificării a două

imperative ce modelează instituţiile civil-militare, respectiv imperativul funcţional

(determinat de ameninţările la adresa securităţii) şi imperativul societal (determinat de

forţele, ideologiile şi instituţiile dominante în societate.

În viziunea lui Huntington, politica de securitate se desfăşoară la un nivel operaţional şi

la un nivel instituţional. Dacă la nivel operaţional, politica de securitate constă în luarea

de măsuri pentru a contracara ameninţările la adresa securităţii, la nivel instituţional se

ocupă de organizarea relaţiilor dintre armată şi societate, pentru a dezvolta un astfel de

mecanism care ar maximiza securitatea, fără sacrificarea unor valori sociale. Concluzia

lui Huntington este că naţiunile care dezvoltă un echilibru propriu al relaţiilor dintre

armată şi societate îşi sporesc şansa de a descoperi răspunsurile corecte la problemele

operaţionale. Concluziile lui Huntington ne călăuzesc pentru construirea modelului

teoretic ce explică democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate, punând în relaţiie

politica de securitate şi relaţiile dintre armată şi societate cu cele două imperative,

respectiv cel funcţional, determinat de riscuri şi ameninţări (mai ales din contextul

internaţional) şi cel societal (contextul intern).

Un alt studiu teoretic ajutător este modelul lui Gustavsson, prin care acesta explică

schimbarea politicii externe a unei ţări în sistemul internaţional72. În modelul lui

Gustavsson, variabila dependentă (schimbarea politicii externe) este explicată printr-un

72 vezi J. Gustavsson, How Should we Study Foreign Policy Change, în Cooperation and Conflict, vol.34, issue 1, 1999, pag. 73-95.

72

Page 73: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

model multi-cauzal, pe trei nivele de analiză. Astfel, factorii fundamentali structurali ce

explică schimbarea politicii externe sunt un ansamblu de variabile grupate în două

blocuri de factori: factori internaţionali şi factori interni. Aceşti factori nu pot produce

singuri schimbarea ci sunt mediaţi de percepţia decidenţilor politici, care funcţionează în

cadrul procesului deciziei politice.

Al treilea studiu teoretic este cel elaborat de către Jean Callaghan şi Jurgen Kuhlmann, în

urma unei cercetări comparative desfăşurate în anul 199973. Pentru cei doi autori, forţele

armate dintr-o democraţie sunt un “Ianus” cu două feţe, una orientată către contextul

internaţional, iar cealaltă către propria societate, pentru a răspunde valorilor sociale

democratice. Pentru factorii interni ei iau în calcul un set de aspecte precum cele politice,

culturale, economice şi sociale.

Pe de altă parte, pornind de la sugestiile teoretice de mai sus, luând în considerare

studiul-pilot desfăşurat pe baza unor interviuri cu experţi (vezi Anexa 1) şi datele factuale

din capitolul doi, am identificat că transformarea relaţiilor dintre armată şi societate în

România după 1989 şi a politicii de securitate poate fi explicată prin două blocuri de

variabile (variabile independente), respectiv:

• contextul internaţional (global)- mediul riscurilor de securitate şi oportunităţilor de cooperare;

• contextul intern- („imperativul social” din teoria lui Huntington);

Aceste blocuri de factori explicativi, precum şi influenţa lor asupra procesului de

instituţionalizare a relaţiilor dintre armată şi societatea democratică (variabila

73 Vezi J.Callaghan, J. Kuhlmann, Military and Society in 21st Century, Transaction Publishers, 2000, pag. 5.

73

Page 74: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

dependentă) vor fi studiate şi explicate detaliat în capitolele care urmează. Transformarea

politicii de securitate şi a relaţiilor dintre armată şi societate reprezintă un proces dinamic

într-o lume dinamică. De aceea capitolul următor se va ocupa de politica de securitate în

contextul globalizării74. Globalizarea este faptul social total care influenţează atât

conceptul de securitate, modul în care noi percepem securitatea, cât şi deciziile legate de

politica de securitate şi apărare (politica de securitate). Desigur instituţiile de securitate

regională şi globală au intrat şi ele în turbulenţa globalizării iar rolul asistenţei pentru

democratizare sau refomă, asigurate atât de către instituţii de securitate cât şi de către

mari puteri occidentale, precum SUA, au fost esenţiale pentru succesul construirii unui

pattern democratic al relaţiilor dintre armată şi societate.

74 Inovaţia metodologică a acestui studiu constă în folosirea unui software pentru analiza calitativă a interviurilor, NUD*IST, prin care am reuşit gruparea nodurilor libere reieşite din transcrierea interviurilor în categorii principale, apoi gruparea acestora în indicatori complecşi, cum ar fi contextul extern sau contextul intern ca variabile independente.

74

Page 75: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Figura 4

MODELUL EXPLICATIV

Contextul internaţional• Globalizarea

• Conceptualizarea securităţii

• Asistenţa occidentală

Contextul intern

• Tradiţia istorică

• Opinia publică

• Constrângeri economice

POLITICA DE SECURITATE- ansamblul de măsuri, decizii, mijloace şi instituţii care au rolul de a realiza, proteja şi afirma interesele naţionale.

Domenii ale politicii de securitate (nivel operaţional):

• Militar- Strategia militară

• Politică externă

• Siguranţă naţională

• Economic

• Social

• Politico-administrativ

Relaţii dintre armată şi societatea democratică ( nivel instituţional )

I. Control democratic civil (dimensiunea societală)

• Cadrul legislativ al CDC• Instituţii publice de control democratic• Societatea civilă

II. Profesionalizarea armatei ( dimensiunea militară)

• Transformarea rolului şi misiunilor armatei

75

Page 76: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Capitolul III. Politica de securitate în epoca globalizării

În acest capitol, politica de securitate va fi privită ca o politică publică. La modul

general, o politică publică este „o reţea de decizii legate între ele prin alegerea

obiectivelor, a mijloacelor şi resurselor alocate pentru atingerea lor în situaţii specifice”75.

Scopul final al unei politici publice este de a produce „bunuri publice” iar apărarea

naţională şi securitatea sunt bunuri publice ideale, fără de care nu se poate vorbi de

dezvoltarea unei ţări. Aşa cum afirma Chris Donelly, “ceea ce este astăzi în pericol nu

este teritoriul unui stat ci structura sa, natura societăţii sale, funcţionarea instituţiilor sale

şi bunăstarea cetăţenilor săi”76. Proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de

droguri, terorismul global, statele “slabe”, divizarea şi conflictele etnice sunt pericole ce

pot fi abordate numai prin efort colectiv şi cooperare. Nici un stat nu este atât de puternic

încât să ignore aceste forţe sau să răspundă, exclusiv cu forţele proprii, tuturor acestor

provocări. Nici chiar Statele Unite, singura super-putere globală, nu poate adopta o astfel

de politică şi aceasta s-a văzut recent, după evenimentele din 11 septembrie 2001.

Totuşi, astăzi, asa cum spunea Jeffrey Simon “…Sarcina de a defini noi concepte de

securitate în Estul Europei (sau politici de securitate-n.r.) este mai complicată pentru că

vizează provocările la adresa securităţii ca fiind de natură internă. Majoritatea consideră

că deschiderea graniţelor generează probleme de securitate, întrucât sunt asociate cu

imigraţie ilegală sau trafic, crimă organizată, forţe poliţieneşti ineficiente şi corupţie la

nivel guvernamental”77.

75 Vezi A. Miroiu, M. Radoi, M. Zulean, Politici Publice, Editura Politea, 2002, pag.24.76 Vezi Chris Donelly, Rethinking Security, în NATO Review, Vol. 48, Winter 2000-2001, pag. 32-34.77

7

Jeffrey Simon, Central and East European Security. New National Concepts and Defense Doctrines, Strategic Forum, no. 151, Dec. 1998.

76

Page 77: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Globalizarea relaţiilor economice internaţionale evoluează astăzi în acelaşi timp cu

fragmentarea şi regionalizarea politicii de securitate. Forţele politice locale nu mai deţin

în totalitate controlul viitorului lor economic datorită intervenţiei unor factori ce nu mai

pot fi circumscrişi între graniţele lor naţionale. Indivizii şi naţiunile sunt astăzi martorii

unor eforturi de regionalizare a relaţiilor politice şi de securitate în scopul consacrării

stabilităţii şi al exploatării optime a capacităţilor economice în slujba dezvoltării

regionale şi, la nivel elementar, pentru supravieţuirea regumului. Divergenţele dintre

forţele economice globale şi interesele politice subnaţionale, naţionale şi regionale ar

putea duce la apariţia uneia dintre cele mai profunde şi vitale provocări la adresa relaţiilor

de securitate.

Acesta este, în principal, motivul pentru care în ultimul deceniu au fost vehiculate noi

concepte ale securităţii internaţionale. Dintre acestea, securitatea prin cooperare şi

securitatea comună sunt două dintre cele mai frecvent utilizate, completând conceptele

tradiţionale de securitate colectivă, apărare colectivă şi încredere reciprocă. Acestea din

urmă se centrează asupra teritorialităţii statului şi pun în relief dimensiunea militară a

securităţii şi ameninţării. Cele dintâi, în schimb, admit o definiţie mai inclusivă a

securităţii şi ameninţărilor, cuprinzând, dar în acelaşi timp depăşind, noţiunea tradiţională

a ameninţării şi răspunsurilor militare. Ele recunosc problemele asociate cu conflictul

militar, dar consideră că alţi factori ameninţă din ce în ce mai mult supravieţuirea şi

structura unui stat. Accentul este pus pe identificarea explicită a problemelor ce pun în

pericol nu doar statul-naţiune, ci şi unităţile subnaţionale sau cetăţenii, odată cu ariile

transnaţionale sau regionale. Astfel de probleme îşi au originea în dinamicile demografice

actuale, în mişcările masive de populaţie, în fluxurile ilicite de droguri, tehnologie sau

77

Page 78: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

informaţie, în poluarea şi degradarea mediului, în schimbările ecologice globale şi

abuzurile privind drepturile omului etc. Mai mult, există o recunoaştere a faptului că

multe dintre aceste probleme noi şi complexe nu pot fi soluţionate nici prin intervenţie

militară, nici prin acţiuni unilaterale, iar dacă nu sunt abordate constructiv şi în cooperare,

ele pot duce la forme tradiţionale de violenţă militară, astfel ameninţând statul, regimul

politic şi societatea în ansamblu.

În securitatea prin cooperare, ideea de bază este aceea a diversităţii de roluri şi a

diviziunii sarcinilor, punându-se accent pe egalitatea tuturor entităţilor participante, astfel

încât fiecare dintre acestea să contribuie la coerenţa şi adaptarea întregului sistem la noile

circumstanţe. În consecinţă, fiecare ţară participantă îşi poate spori şansele de influenţare

a evenimentelor internaţionale comparativ cu riscul de a fi doar influenţată de acestea.

În noua eră a globalizării securitatea prin cooperare oferă o viziune promiţătoare, aceea a

naţiunilor ce caută soluţii paşnice la vechile probleme ale războiului şi păcii. Cel mai

frecvent, această viziune a fost promovată de către organizaţiile multilaterale cum ar fi

ONU sau OSCE. Din păcate, însă, aceste organisme nu au reuşit să îşi îndeplinească

promisiunile. Şi acesta este motivul pentru care astăzi se încearcă o relansare a

conceptului de securitate prin cooperare, o redefinire a unui sistem de securitate în care

toate naţiunile şi toate organizaţiile de securitate – fie ele sub-regionale, regionale,

internaţionale sau globale – să-şi coordoneze eforturile şi să coopereze mai strâns pentru

atingerea aceloraşi obiective comune- pacea globală, înţeleasă nu doar ca lipsă a

războiului, ci şi ca un mediu de dezvoltare economică şi socială.

Pe lângă întărirea securităţii, o abordare colectivă şi multinaţională în acest domeniu ar

putea oferi şi beneficii economice prin reducerea cheltuielilor publice pentru apărare şi

78

Page 79: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

prin deschiderea accesului la comerţul mondial. O astfel de strategie mondială de apărare

ar avea ca principiu central ideea că apărarea teritoriului naţional este singurul obiectiv

legitim al forţelor militare naţionale. Scopul central al securităţii prin cooperare ar fi acela

de a împiedica statele să acumuleze sau să utilizeze mijloacele pentru o ofensivă

împotriva altui stat. Sancţiunile împotriva statelor ce nu se conformează vor include

sancţiuni non-militare, în special economice, iar la utilizarea forţei se va recurge doar ca

ultimă şi unică modalitate de intervenţie.

De asemenea, cum majoritatea statelor se confruntă cu presiuni de reducere a cheltuielilor

pentru securitate, un sistem al securităţii prin cooperare ar putea să ducă la reducerea

costurilor simultan cu creşterea eficacităţăii acestuia.

Totuşi, există şi numeroase aspecte critice ale aplicării sistemului securităţii prin

cooperare. Un prim aspect ar fi dificultatea de antrenare a tuturor armatelor într-un astfel

de sistem, în special a armatelor cu potenţial ridicat (de exemplu, Rusia). Un alt aspect

critic se referă la depăşirea decalajelor ce privesc securitatea şi insecuritatea dintre

emisfera nordică şi cea sudică a globului. Un ultim aspect se referă la problema

menţinerii statelor-naţiune ca unităţi viabile ale puterii 78.

Având în vedere noile riscuri şi ameniţări aduse de procesul globalizării şi propunerile

pentru realizarea unei politici de securitate prin cooperare în zona euroatlantică vom

prezenta în subcapitolul următor instituţiile care acţionează pentru realizarea securităţii,

care influenţează, mai mult sau mai puţin, securitatea României şi tipul de relaţii dintre

armată şi societate.

78 Vezi Stanford News, Stanford Center for International Security and Arms Control Conference.

79

Page 80: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

III.1. Instituţii de securitate regională şi globală

Acest subcapitol îşi propune să descrie rolul instituţiilor de securitate în spaţiul eurasiatic,

principalele lor misiuni şi modul în care influenţează politica de securitate şi relaţiile

dintre armată şi societate din România. Principalele instituţii de securitate globale sau

euro-atlantice sunt Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia Atlanticului de Nord

(NATO), Uniunea Europeana (UE) şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în

Europa (OSCE). Acest subcapitol va investiga rolul lor în realizarea unor politici de

securitate globale şi a unor relaţii dintre armată şi societate democratice.

Figura 5

III.1.a. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

GERMANYGERMANY

BELGIUMBELGIUMITALYITALYFRANCEFRANCELUXEMBOURGLUXEMBOURGNETHERLANDSNETHERLANDSPORTUGALPORTUGALSPAINSPAINUNITED KINGDOMUNITED KINGDOMGREECEGREECE

DENMARK DENMARK

AUSTRIA AUSTRIA

SWEDENSWEDENFINLANDFINLAND

IRELANDIRELAND

EU

NATO

Consiliul Europei

ESTONIAESTONIALATVIALATVIALITHUANIALITHUANIA

POLAND POLAND

ALBANIAALBANIA

CZECH REP. CZECH REP. HUNGARY HUNGARY

SLOVAKIASLOVAKIASLOVENIASLOVENIA

RUSSIARUSSIA

BELARUSBELARUSKAZAKHSTANKAZAKHSTANKYRGYZSTANKYRGYZSTANTAJIKISTANTAJIKISTANTURKMENISTANTURKMENISTANUZBEKISTANUZBEKISTAN

GEORGIAGEORGIAARMENIAARMENIA

AZERBAIJANAZERBAIJAN

UKRAINEUKRAINE

CSI

MOLDOVAMOLDOVA

BOSNIA HERZEGOVINA BOSNIA HERZEGOVINA HOLY SEEHOLY SEE MONACO MONACO YUGOSLAVIA YUGOSLAVIA

EAPCOSCE

CANADACANADAUNITED STATESUNITED STATES

ICELANDICELAND

NORWAYNORWAYLIECHTENSTEINLIECHTENSTEIN

TURKEYTURKEY

BULGARIABULGARIAROMANIAROMANIA

Instituţii interconectate de securitate în spaţiul eurasiatic

InstituInstituţii interconectate de securitate în spaţiul ţii interconectate de securitate în spaţiul eurasiaticeurasiatic

ANDORRAANDORRACYPRUSCYPRUSMALTAMALTA

SAN MARINOSAN MARINO

CROATIACROATIAF.Y.R.O.M.F.Y.R.O.M.

ELVEŢIAELVEŢIA Ţări invitate în NATO-2002

80

Page 81: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Creată după cel de-al doilea război mondial, Organizaţia Naţiunilor Unite s-a vrut a fi „o

organizaţie internaţională cu vocaţie de universalitate” atât în ceea ce priveşte aria sa de

interese, cât şi competenţa, urmărind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi

cooperarea între state pentru rezolvarea problemelor internaţionale de natură economică,

socială, culturală sau umanitară.

În ciuda câtorva succese notabile, ONU a fost incapabilă în toată această perioadă să-şi

ducă la îndeplinire mandatul său iniţial, atât datorită lipsei unor mijloace şi instrumente

de acţiune eficiente, cât şi, mai ales, tendinţei marilor puteri (SUA sau unele state

europene) de a acţiona unilateral sau multilateral în afara auspiciilor ONU.

Articolul 51 al Cartei ONU statuează “dreptul fundamental al tuturor ţărilor membre la

auto-apărare, individual sau colectiv…” , în acelaşi timp stabilind şi rolul primordial al

Consiliului de Securitate al ONU în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv

prin utilizarea forţei armate. Tot aici se stipulează că măsurile luate de ţările membre în

termenii acestui articol trebuie imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate al

ONU şi în nici un caz nu trebuie să afecteze autoritatea şi responsabilitatea Consiliului de

a întreprinde acţiunile necesare pentru menţinerea şi restaurarea păcii şi securităţii

internaţionale.

După 1990, numărul operaţiunilor de menţinere a păcii a crescut substanţial, ca şi gama

sarcinilor ce trebuiau îndeplinite, incluzând livrarea de ajutoare umanitare, protecţia

populaţiei civile din zonele de conflict, dezarmarea şi demobilizarea, crearea unui mediu

stabil pentru alegeri democratice, raportarea încălcărilor legilor umanitare internaţionale,

pe lăngă sarcinile suplimentare de monitorizare şi aplicare a eventualelor acorduri de

81

Page 82: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

pace. Mandatele au fost, de asemenea, întărite, trupele de menţinere a păcii (de

exemplu în Somalia sau Bosnia) primind autorizaţia de a utiliza forţa, conform

capitolului VII din Carta ONU.

Cu toate acestea, rezultatele acţiunilor ONU fie au fost superficiale, fie au dus la scăderea

prestigiului şi eficacităţii ONU prin incapacitatea de a-şi duce la îndeplinire un număr tot

mai mare de sarcini. Acesta este şi motivul pentru care, în ultimul deceniu al secolului

XX, a fost dezvoltată ideea unui sistem de securitate în care securitatea colectivă să

fie întărită de securitatea prin cooperare, iar drepturile indivizilor şi ale comunităţilor

naţionale să primeze asupra inviolabilităţii tradiţionale a statului-naţiune, contactele

dintre instituţiile ONU şi ale celorlalte organizaţii regionale de securitate fiind extinse,

atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi domeniul de acţiune (de pildă, în situaţia din

fosta Iugoslavie). În acest sistem decizia de a utiliza forţa pentru impunerea sau

menţinerea păcii îi aparţinea exclusiv Consiliului de Securitate al ONU.

Totuşi, datorită dificultăţii atingerii consensului în cadrul Consiliului şi a reticenţei ONU

privind implicarea în acţiuni de impunere a păcii, ONU a suferit numeroase eşecuri şi şi-a

pierdut o parte din prestigiul său pe plan internaţional, de exemplu, prin intervenţia

NATO în conflictul din Kosovo fără un mandat explicit din partea ONU. Mai mult, noul

Concept Strategic al NATO, adoptat în 1999, statuează că nu este necesară aprobarea

Consiliului de Securitate al ONU pentru o intervenţie NATO dacă aceasta consideră că

interesele sale sunt puse în pericol, situaţie ce poate semnifica marginalizarea ONU ca

organizaţie globală de securitate.

82

Page 83: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

După cum afirmă Rolf Ekeus, la începutul mileniului trei, ONU trebuie să facă faţă la

patru provocări sau crize79. În primul rând este vorba despre o criză de identitate, care îşi

are originea în dezintegrarea coaliţiei învingătoare de după al doilea război mondial pe

motive ideologice. Crizele, descrise anterior, au continuat, cele mai recente fiind legate

de incompatibilitatea între filosofia Adunării Generale (a neintervenţiei în treburile

interne ale unui stat) şi imperativele tot mai frecvente ale intervenţiei umanitare.

A doua provocare este legată de criza de încredere în urma deciziilor recente ale

Consiliului de Securitate, legate de crizele din Iugoslavia, Somalia sau Irak. A treia

provocare este legată de adaptarea ONU la schimbările profunde impuse de fenomenul

globalizării, inclusiv prin luarea în considerare a actorilor non-statali. Ultima criză este

cea legată de criza financiară, generată şi de refuzul celui mai mare contributor (SUA) de

a-şi plăti datoriile.

În ciuda deficienţelor şi eşecurilor sale , ONU rămâne, însă, unica organizaţie în

care, într-o anumită formă, toate statele lumii se pot reuni şi îşi pot prezenta punctele de

vedere, în cadrul unei structuri sistematizate normativ, legislativ şi administrativ. Nu

rămâne decât ca liderii ONU şi ai ţărilor componente să dezvolte şi adapteze creativ

structura şi principiile ONU, să ia în considerare re-gândirea conceptului absolut de

suvernitate pentru a permite intervenţia umanitară, să ia în considerare mai mult

societatea civilă globală şi să permită realizarea securităţii colective.

79

7

vezi Rolf Ekeus, New Challenges for the UN, în Turbulent Times: the Challenges of Managing International Conflict, editată de Ch. Croker. F. Hampson, P. Aall, USIP, 2001, pag. 517-528.

83

Page 84: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

III.1.b. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

O altă instituţie ce ar putea promova securitatea colectivă este OSCE. Conferinţa asupra

Securităţii şi Cooperării în Europa (CSCE), devenită, după 1995, Organizaţia pentru

Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), a constituit iniţial un proces politic

consultativ pentru statele participante din Europa, Asia Centrală şi America de Nord.

Lansat în 1972, procesul CSCE a dus la adoptarea Actului Final de la Helsinki în 1975,

care curpindea o gamă largă de norme şi standarde privind conduita internaţională şi

angajamente pentru ghidarea relaţiilor între statele participante, măsuri

pentru întărirea încrederii între acestea, în special în domeniul politico-militar (măsuri de

construire a încrederii şi securităţii), măsuri pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului şi pentru cooperare în domeniile economic, cultural, tehnic şi

ştiinţific.

Procesul de instituţionalizare a OSCE a început prin Carta de la Paris pentru o Nouă

Europă din 1990 şi a fost continuat prin Declaraţia de la Helsinki din 1992.

Transformarea OSCE în organizaţie a reprezentat atât o culminare logică a muncii sale,

cât şi o recunoaştere a faptului că securitatea Europei devenise o preocupare cu adevărat

pan-europeană, necesitând un răspuns instituţional corespunzător.

Dezvoltarea relativ rapidă a noilor organisme ale OSCE (Consiliul miniştrilor de externe,

Comitetul înalţilor oficiali, Secretariatul de la Praga, Biroul pentru instituţii democratice

şi drepturile omului şi Centrul de prevenire a conflictelor din Viena) reflectă ambiţiile

statelor membre de a înzestra OSCE cu o nouă putere şi legitimitate, într-un nou context

de securitate. Dincolo de obligaţia de a continua acordurile privind reducerea Forţelor

84

Page 85: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Armate Conveţionale din Europa (CFE) şi Măsurile privind clădirea încrederii şi

securităţii (CSBM), Carta de la Paris statuează intensificarea cooperării, abordează

dimensiunea umană a securităţii (drepturile omului, democraţia şi statul de drept,

libertatea de mişcare a cetăţenilor şi ideilor etc.), precum şi dimensiunea socio-economică

a securităţii (economia de piaţă, integrare, ştiinţă şi tenhologie etc.).

Cu toate acestea, este aproape cert că aspiraţia OSCE de a deveni instituţia fundamentală

a securităţii europene este greu de realizat. În primul rând, deşi OSCE este cea mai

inclusivă organizaţie regională de securitate, ea nu are la bază un tratat care să fie semnat

la integrarea în organizaţie şi respectat cu stricteţe. OSCE cuprinde doar recomandări,

măsuri şi principii de conduită, se bazează pe voluntariat, iar consensul pentru o anumită

acţiune este, practic, imposibil de atins. În al doilea rând, deşi a “achiziţionat”

organismele ce îi pot oferi mijloacele pentru a detecta şi reacţiona rapid la eventualele

crize sau conflice, OSCE nu dispune de angajamentul şi suportul marilor puteri europene

şi, mai ales, ale SUA, care o privesc cu rezerve (aceasta şi datorită dorinţei Moscovei de a

conferi OSCE un rol mai important decât NATO). De asemenea, nu dispune de mijloace

militare proprii, iar organismele sale nu au experienţa practică şi pregătirea pentru

folosirea colectivă a forţei în scopul menţinerii şi impunerii păcii. În cel mai bun caz,

OSCE poate fi un forum adecvat pentru întărirea cooperării şi complementarităţii între

organizaţiile şi instituţiile europene şi transatlantice de securitate, în principal ONU,

NATO şi UE. Andrew Cottey consideră că, teoretic, OSCE ar trebui să constituie un

regim de securitate eficient pan-european dar, în realitate, este un regim lipsit de

robusteţe80. Aceasta datorită faptului că un regim de securitate eficient este dificil de

80 Vezi Andrew Cottey, The OSCE- Crowning jewel or talking shop?, în Uncertain Europe: Building a New European Security Order, editat de M. Smith şi G. Timmins, Londra: Routledge, 2001, pag. 43-61.

85

Page 86: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

realizat datorită abordărilor competitive a statelor componente, lipsei de respect a

normelor instituite, existenţei unor tensiuni şi contradicţii ăntre normele şi principiile de

bază ale OSCE, lipsei unui mecanism de aplicare a normelor şi limitelor organizaţionale

pentru combaterea riscurilor nemilitare.

Cu toate acestea, din punct de vedere al relaţiilor dintre armată şi societate, OSCE a jucat

un rol deosebit de important prin elaborarea unui document politic, adoptat prin consens

la Summit-ul de la Budapesta din 1994, anume Codul de conduită în privinţa aspectelor

politico-militare ale securităţii81. Secţiunea a VII-a a acestui cod este dedicată controlului

democratic asupra armatei, trupelor paramilitare, forţelor de securitate internă şi

serviciilor secrete şi reprezintă o contribuţie deosebită pentru codificarea unor norme şi

definirea unor parametri juridici pentru realizarea controlului democratic. Cele mai

importante norme prevăd că:

• Statele participante vor promova integrarea forţelor armate în societate ca expresie a democraţiei;

• Statele vor asigura şi menţine o supervizare eficientă şi controlul forţelor armate, paramilitare şi de securitate prin autorităţi constituţionale investite cu legitimitate democratică. Rolul şi misiunile lor vor fi clar definite într-un cadru constituţional;

• Cheltuielile de apărare vor necesita aprobarea Legislativului iar controlul cheltuielilor militare, transparenţa informaţiilor şi accesul la informaii legate de forţele armate vor fi principiile ce ghidează această activitate....

Acest document a avut o importanţă covârşitoare asupra eforturilor comunităţii

internaţionale şi statelor est-europene de a defini parametri clari pentru conceptul de

control democratic asupra armatelor şi a democratizării fostelor ţări comuniste, în

81 Code of Conduct on Politico-Military Aspects of Security, Capitolul IV al Deciziei de la Budapesta, în Budapest Summit Meeting of the CSCE, Budapest, 6 decembrie, 1994.

86

Page 87: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

general. De menţionat că România a parcurs un drum lung, transformându-se din stat

monitorizat, la începutul anilor 1990, în stat care a acţionat pro-activ şi eficient pentru

sporirea securităţii euroasiatice, aşa cum a dovedit în timpul Preşedinţiei-în-exerciţiu din

2001.

III.1.c. Uniunea Europeană (UE)

Uniunea Europeană (UE) devine un actor cu interese şi politici globale. Recenta

publicare a proiectului „Constituţiei europene” arată că Europa îşi constituie structuri

(supra) statale coerente, care vor necesita, mai devreme sau mai târziu politici externe şi

de securitate comune. „Procesul de la Saint-Malo”, respectiv decizia franco-britanică de a

iniţia elaborarea unei politici europene de securitate şi apărare, a constituit o adevărată

“revoluţie în domeniul afacerilor militare”, având în vedere faptul că, încă din 1947,

Franţa şi Marea Britanie, cele două mari puteri militare ale Europei Occidentale, nu au

fost capabile să ajungă la un consens în ceea ce priveşte elementele fundamentale atât ale

unei politici externe şi de securitate comune, cât şi asupra unei politici europene de

securitate şi apărare.

O diferenţă esenţială între Londra şi Paris a fost aceea a impactului unei politici europene

de apărare asupra Washington-ului. În timp ce Franţa consideră că apariţia unei politici

europene solide în domeniul apărării va consolida şi întări o Alianţă mai echilibrată şi,

prin urmare, mai puternică, Marea Britanie a consideră că se va produce exact contrariul-

în cazul în care Europa va demonstra o capacitate serioasă de a-şi gestiona propriile

probleme de securitate, Washington-ul se va retrage în izolaţionism, iar NATO se va

87

Page 88: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

prăbuşi82. În perioada când statele membre negociau Tratatul de la Maastricht numeroase

evenimente modificau forma Europei. Cortina de Fier între vestul şi estul Europei căzuse,

Germania se reunifica, Iugoslavia intra în război. La nivel internaţional începuse războiul

din Golf. În aceste circumstanţe, statele membre şi-au pus problema existenţei unei

politici externe şi de securitate comune. Problemele apărute atunci nu au dispărut nici în

timpul negocierii, nici după adoptarea Tratatului de la Amsterdam, în special

instabilitatea din regiunea sud-est europeană şi din Orientul Mijlociu. Astăzi, se poate

spune că o politică externă şi de securitate comună ar fi necesară deoarece “Uniunea

Europeană este un jucător economic major care trebuie să joace un rol politic

corespunzător pe scena internaţională”83.

Uniunea Europeană şi statele sale membre asigură astăzi mai mult de jumătate din

fondurile de ajutor pentru dezvoltarea internaţională şi peste 50% din ajutorul umanitar

mondial. Ele finanţează o treime din ajutorul global pentru Orientul Mijlociu (50% pentru

teritoriile palestiniene), aproape 60% din cel pentru Rusia şi fostele republici sovietice şi

40% din efortul de reconstrucţie în Bosnia şi Herţegovina. Acest ajutor substanţial poate

fi implementat printr-un element politic, respectiv o contribuţie la procesul internaţional

de menţinere a păci, promovarea cooperării, democraţiei şi drepturilor omului.

Obiectivul Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA) nu este de a elimina

politicile externe ale statelor membre, ci de a abilita Uniunea Europeană să vorbească cu

o singură voce şi să arate o voinţă politică comună. În acelaşi timp, PESA nu urmăreşte

82 John W. Young, Britain, France and the Unity of Europe, Leicester: Leicester University Press, 1984, preluat din Jelyon Howorth, Britain, France and the European Defence Initiative, Survival, vol. 42, nr. 2, Summer 2000, p. 33.83 Javier Solana, Towards a Stronger Alliance, European Affairs, 12.04.2000, Press Release, Bruxelles, www.europa.eu.int.

88

Page 89: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

să se interpună în faţa sistemelor de apărare ale fiecărui stat membru individual. O

entitate regională capabilă să facă acest lucru obţine influenţă pe scena internaţională.

Uniunea trebuie să apere valorile comune ale celor 15 (respectiv 25 în 2004), interesele

sale fundamentale, independenţa şi securitatea sa, să fie capabilă să întâmpine multiple

ameninţări, cum ar fi proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul cu arme,

contrabanda cu materiale nucleare, fundamentalismul şi extremismul. De asemenea,

apariţia unor conflicte sau războaie locale, precum în fosta Iugoslavie, poate destabiliza

statele vecine. Scopul final al PESA este ca până la finele anului 2003 să dispună de o

forţă militară de 60000 de militari, mobilizabilă în 60 de zile şi care poate fi susţinută

minimum un an. Un prim exerciţiu al forţei europene este realizat din martie 2003 prin

desfăşurea a 320 de militari în misiunea din Macedonia, cu un comandament central

european. Deşi, în contextul războiului din Iraq, a existat propunerea a 4 state europene

(Franţa, Germania, Belgia şi Luxemburg) de a crea o forţă europeană independentă de

NATO, cu saricini dincolo de „St. Petersberg Tasks” este puţin probabil că va avea loc

curând o criză profundă în NATO, ci, mai degrabă, o acomodare. Noua Forţă de răspuns

a NATO, creată la Summitul de la Praga se poate acomoda foarte bine cu Forţa de

intervenţie europeană.

Până acum, extinderea NATO şi a UE erau văzute de România ca două procese

complementare, care au avut un rol esenţial în realizarea securităţii României de după

sfârşitul războiului rece şi pentru reformă. Prin negocierea celor 31 de capitole, în special

cel de Justiţie şi afaceri interne, precum şi programele PHARE or Pactul de Stabilitate au

constituit mecanisme care au dus la extinderea conceptului de securitate în România şi la

realizarea reformei.

89

Page 90: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

III.1.d. Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO)

NATO a fost alianţa politico-militară cea mai de succes din istorie. Deşi un instrument al

razboiului rece pentru apărarea colectivă a ţărilor occidentale se pare că are şanse de a

deveni un instrument politico-militar la scară globală şi, totodată un vector de

modernizare a ţărilor din estul Europei. Una dintre explicaţiile acestui succes este aceea

că Alianţa s-a bazat pe împărtăşirea valorilor democratice iar democraţiile nu luptă

niciodată una împotriva celeilalte. Desigur, întrebarea care se pune acum este dacă

NATO va reuşi nu numai să apere valorile liberal democrate, dar să le şi promoveze cu

succes la nivelul Eurasiei, să realizeze un model de securitate prin cooperare. În acest

sens extinderea NATO şi politica uşilor deschise capătă un rol special, dimensiunea sa

politică fiind mai importantă decât dimensiunea militară.

Apariţia unor noi ameninţări şi riscuri în Europa după 1989 a necesitat o restructurare şi

completare a Alianţei. Mai întâi, a fost necesară o identificare a pericolelor ce puneau

pune în primejdie Alianţa şi, sub acest aspect, s-a considerat că securitatea aliaţilor

este indisolubil legată de cea a ţărilor vecine, inclusiv cele din spaţiul central şi est-

european şi, în ultimă instanţă, de securitatea întregii Europe.

Prin noul Concept Strategic, adoptat la Roma în noiembrie 1991 se urmărea tocmai

instaurarea unui climat de pace “echitabil şi viabil”84 în Europa, prin prevenirea sau

soluţionarea paşnică a crizelor care ar fi putut ameninţa securitatea Europei. Dacă până

atunci rolul NATO era acela de apărare a teritoriilor naţionale ale statelor membre

(Articolul V al Tratatului Atlanticului de Nord), în principal prin descurajare, noul

84 Informaţii despre organizarea NATO, în general, şi Summit-ul de la Roma, în particular, sunt disponibile la adresa de web: www.nato.int

90

Page 91: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Concept Strategic impunea re-direcţionarea liniei de acţiune a Alianţei, înspre Europa

Centrală şi de Est, prin noi roluri şi sarcini, mergând de la prevenirea şi gestionarea

conflictelor la acţiuni de monitorizare a controlului armamentelor, până la acţiuni de

menţinere şi impunere a păcii, convenite prin eventuale acorduri internaţionale.

Una dintre trăsăturile distinctive ale strategiei Alianţei după 1991 (care este reflectată

şi în Conceptul Strategic din 1999, adoptat la Summit-ul de la Washington) a constat în

redefinirea conceptului strategic (pentru a include o abordare comprehensivă a acesteia şi

nu doar dimensiunea sa militară) şi în sublinierea cooperării cu toate statele

ce împărtăşesc obiectivele Alianţei, incluzând următoarele elemente esenţiale:

• prezervarea legăturii transatlantice - Conceptul Strategic subliniază indivizibilitatea securităţii europene şi nord-americane şi importanţa unui parteneriat puternic şi dinamic între Europa şi America de Nord;

• menţinerea unor capabilităţi militare eficiente pentru a face faţă tututror situaţiilor previzibile, de la descurajare şi apărare colectivă, până la operaţiuni de răspuns la crize;

• dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei, în baza deciziilor luate de miniştrii de externe ai Alianţei la Berlin, în 1996, pentru a sprijini aliaţii europeni să acţioneze autonom, de la caz la caz şi prin consens, apelând la resursele şi capabilităţile NATO, în situaţiile în care SUA sau Canada decid să nu participe la o anumită operaţiune;

• prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, operaţiuni NATO de răspuns la criză, ca cele din Bosnia sau Kosovo, fiind posibil să devină un aspect cheie al contribuţiei NATO la pacea şi securitatea euro-atlantică;

• politica de parteneriat, cooperare şi dialog cu toate ţările democratice, în scopul menţinerii păcii şi promovării democraţiei, prin dezvoltarea următoarelor instrumente- Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, Parteneriatul pentru Pace, parteneriatele speciale cu Rusia şi Ucraina şi Dialogul Mediteranean;

• extinderea spre Est, în baza Articolului 10 al Tratatului de la Washington, “primul val” al extinderii incluzând deja Ungaria, Cehia şi Polonia;

• controlul armelor, dezarmare şi neproliferare prin menţinerea consensului între acest obiectiv şi politica sa apărare.

91

Page 92: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Conceptul Strategic din 1999 statuează că scopul esenţial al Alianţei este salvgardarea

libertăţii şi securităţii membrilor săi prin mijloace politice şi militare, dar defineşte

sarcinile fundamentale de securitate ale Alianţei în termeni de activităţi noi.

De departe, cea mai importantă dintre aceste noi activităţi este în domeniul prevenirii

conflictelor şi gestionării crizelor, prin posibilitatea iniţierii de către NATO, în mod

autonom, a unor opreaţiuni de răspuns la crize care nu se află sub incidenţa Articolului V

al Tratatului de la Washington. Dacă până în aprilie 1999 rolul Alianţei în prevenirea şi

soluţionarea crizelor nu putea fi decât unul de sprijin, contribuind la eforturile întreprinse

de ONU sau OSCE (aspect legiferat în toate documentele oficiale anterioare ale NATO),

odată cu noul Concept Strategic de la Washington NATO dispune de bazele legale pentru

a întreprinde acţiuni de răspuns la crize în mod autonom, fără un mandat explicit din

partea ONU sau OSCE. Această nouă “adaptare” a NATO a fost pusă în practică înainte

chiar de adoptarea noului Concept Strategic, prin implicarea în conflictul din Kosovo.

Aceasta a ridicat unele întrebări privind instaurarea unei ere unipolare, cu un NATO

dominat de leadership-ul american.

Relevantă pentru studiul nostru este politica uşilor deschise şi extinderea sa spre estul

Europei. Politica de extindere spre estul Europei, alături de beneficiile extinderii zonei de

securitate are şi o influenţă imensă asupra democratizării relaţiilor dintre armată şi

societate. Acestea au fost cerinţe exprese, la început în studiul despre largirea NATO din

1995 iar, apoi, incluse ca parte a pachetului pregătitor pentru admitere (Membership

Action Plan, capitolul I).

92

Page 93: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Capitolul întâi din “Study on NATO Enlargement “ a afirmat deschis că scopul lărgirii

este de a “…încuraja şi sprijini reformele democratice, inclusiv controlul democratic

asupra armatei”85. Acelaşi studiu a stabilit următoarele patru criterii de evaluare a

exercitării controlului democratic şi managementul armatei:

1. o separaţie clară a autorităţii Preşedintelui şi Guvernului prin constituţie sau legi;

2. supervizarea de către Parlament a armatei, prin controlul bugetului apărării;

3. controlul Guvernului, pe timp de pace, asupra Statului Major General şi comnandanţilor militari prin intermediul unui ministru civil;

4. reinstaurarea prestigiului military, încrederii în armată şi a răspunderii forţelor armate pentru a deveni eficiente86.

Pe baza acestui Studiu iar, mai târziu pe baza MAP au avut loc evaluări ce au dus la o

primă etapă a extinderii NATO (finalizată prin admiterea Cehiei, Poloniei şi Ungariei în

NATO- în 1997) şi o a doua etapă, care se va finaliza în mai 2004, prin includerea altor 7

ţări est-europene, printre care şi România.

În concluzie se poate afirma că, dacă NATO a fost exemplul de succes al unei organizaţii

ce promova apărarea colectivă, azi poate deveni modelul de organizaţie ce promovează

securitatea prin cooperare. Există, însă, tensiuni trans-atlantice, în special între SUA şi

unele ţări ale UE, ce pot împiedica realizarea acestui model. Aceste tensiuni se pot

rezolva prin acomodarea Forţei de răspuns a NATO (NRF) cu Forţa de reacţie rapidă

europeană, reducerea capabilităţilor militare dintre SUA şi partenerii europeni, ajustarea

85 vezi Study on NATO Enlargement, Brussels, September 1995, pag.2.86 pentru studiul acestor criterii, a extinderii NATO şi a relaţiilor civil-militare în Europa Centrală, până în 1996 vezi studiul lui Jeffrey Simon, NATO Enlargement and Central Europe, a Study in Civil-Military Relations, INSS, National Defense University, 1996, pag. 26-28.

93

Page 94: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

criteriilor de apartenenţă la NATO, reforma structurilor de decizie şi acordarea unei mai

mare independenţe pentru europeni. De aceea, cel mai probabil că NATO va deveni

principalul intrument pentru realizarea unei cooperări prin cooperare în spaţiul euro-

atlantic, pentru că deja cuprinde un nucleu de state liberal democrate (cu mici interpretări

legate de pedeapsa cu moartea în SUA, democraţia în Turcia sau democratizarea şi

dezvoltarea noilor membri) ce iau în considerare realizarea securităţii individuale şi

promovarea stabilităţii în spaţiul adiacent lor (vezi Fig. 6).

Figura 6

NATO- Modelul securităţii prin cooperare

NATO-Rusia

PfP Ucraina

Securitate individuală

94

Page 95: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Managementul crizelor Dialog Mediteranean

Extinderea NATO

Adaptare după R. Cohen şi M. Mihalka

În acest capitol am arătat că politica tradiţională de realizare a securităţii statului naţional

este provocată de noi tipuri de ameninţări la adresa securităţii şi se realizează altfel decât

în perioada războiului rece. Urmare a unor fenomene atât de complexe, guvernele

naţionale încerarcă realizarea unei securităţi prin cooperare. Dar criza instituţiilor globale

sau inflaţia de instituţii şi organizaţii regionale transmit uneori semnale mixte şi cerinţe

confuze. Evenimentele de după 11 septembrie 2001, în special criza din Irak din 2003 au

arătat necesitatea reconstruirii relaţiilor dintre aceszte instituţii internaţionale de

securitate. Se observă recent tendinţa SUA de a deveni un „securist global”, acţionând

rapid alături de câţiva parteneri, pe baza unor coaliţii ad-hoc, „coaliţii de voinţă”, apoi

implicare NATO în afara spaţiului său tradiţional (vezi ISAF-Afganistan) ca forţă de

95

Page 96: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

peace-enforcement şi a ONU şi UE în procesele de reconstrucţie. Aceasta este o situaţie

provizorie dar se impune o re-împărţire a responsabilităţilor globale, a unei „securităţii

prin cooperare”.

Revenind la subiectul relaţiilor dintre armată şi societate în Europa de Est, în planul

implementării unui control democratic civil asupra forţelor armate, instituţii precum

OSCE, UE, dar mai ales NATO au avut un rol esenţial, atât la nivel consultativ cât şi prin

ghidare, condiţionare sau evaluare. Dorinţa opiniei publice române de a se integra în UE

sau NATO a fost sprijinită de către aceste instituţii prin “pachete” de asistenţă financiară,

consultanţă sau training. Vom prezenta în continuare influenţa grupului de variabile

independente, adică a contextului internaţional şi a contextului intern în construirea unor

relaţii dintre armată şi societate de tip democratic, care au dus la invitarea României în

NATO.

Capitolul IV. Contextul internaţional.

Am văzut că politica de securitate tradiţională cunoaşte provocări profunde iar contextul

internaţional reprezintă mediul cu cea mai mare influenţă atît asupra conceptualizării

securităţii cât şi asupra deciziilor legate de politica de securitate. Globalizarea este

fenomenul care provoacă transformări profunde atât în periferia cât şi în centrul

sistemului mondial.

Ideea asigurării securităţii unui stat cu ajutorul propriilor mijloace, în principal militare,

nu mai este valabilă, după cum nu mai este nici afirmaţia potrivit căreia securitatea este

întotdeauna a statului, prin stat şi pentru stat. Şi aceasta atât datorită complexităţii şi

96

Page 97: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

extinderii noilor pericole şi ameninţări la adresa securităţii statelor, cât şi datorită

capacităţilor din ce în ce mai scăzute ale acestora de a îndeplini funcţiuni esenţiale în

mod autonom. Argumentul principal este că noile ameninţări afectează atât modul de

concepere a securităţii cât şi modul practic de realizare a politicii de securitate.

Scopul subcapitolului următor este de a descrie şi analiza fenomenul foarte complex şi

controversat al globalizării, având în vedere faptul că globalizarea este fenomenul care

influenţează atât procesul de concepere cât şi de elaborare a politicii de securitate a unei

ţări. Vom prezenta câteva din principalele procese ce însoţesc globalizarea.

IV.1. Globalizarea- conotaţii şi dimensiuni

IV.1.a. Conotaţiile termenului de globalizare

Gândind globalizarea în sensul de creştere a interconexiunilor dintre oameni, de

expansiune a sistemului mondial, aceasta nu este un fenomen nou. Fenomenul poate fi

regăsit încă din secolul al XV-lea (după unii autori, încă de acum 5000 de ani). Se

vorbeşte chiar de un al doilea mare val al globalizării, primul având loc între 1850 şi

191487.

87 Pentru studiul expansiunii “sistemului capitalist mondial” începând cu secolul XVI vezi I. Wallerstein, Sistemul mondial modern, Ed. Meridiane, 1994.

97

Page 98: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Astăzi, există o multitudine de tipuri de definiri ale conceptului de globalizare. Într-o

tentativă de sistematizare, definiţiile existente pot fi grupate în cel puţin trei curente: cel

al superglobaliştilor, cel al pesimiştilor şi cel al transformaliştilor.

Superglobaliştii definesc globalizarea ca o nouă epocă, în care statele naţionale vor

dispărea, se va crea o piaţă unică globală, iar guvernele naţionale nu vor avea decât rolul

de curea de legătură între capitalul global şi pieţele naţionale. Prin tezele care afirmă că

noua economie globală va evolua prin noi forme de organizare socială globală şi că noua

societate globală emergentă se instituie ca “sfârşit al istoriei” (conform expresiei lui

Fukuyama) sau ca scop final al evoluţiei umane, viziunea superglobaliştilor se situează la

intersecţia neomarxismului cu neoliberalismul.

Scepticii invocă mai ales argumente istorice şi consideră globalizarea ca un mit

contemporan. Ei îşi bazează argumentaţia pe date statistice care arată că fluxurile

comerciale şi de investiţii contemporane nu sunt deloc mai mari astăzi, ci se află la

acelaşi nivel ca în secolul al XIX-lea. Forţele internaţionale depind mai degrabă de

puterea regulatorie a guvernelor naţionale. Ei consideră că asistăm mai degrabă la un

fenomen de “regionalizare” a lumii în trei mari blocuri economice: Europa, Asia-Pacific

şi America de Nord.

Transformaliştii consideră globalizarea ca forţă principală a schimbărilor sociale, politice

şi economice actuale. Ei nu propun un model şi un sens al globalizării, ci consideră că

aceasta ar fi un proces îndelungat, confruntat cu multe contradicţii pe parcurs. Teza lor

principală este că globalizarea reconstituie puterea, funcţiunile şi autoritatea guvernelor

naţionale. Acestea vor fi disputate de către guvernele naţionale cu noi actori, ajungându-

98

Page 99: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

se, în final, la divizarea puterii şi suveranităţii naţionale. Pentru ei, suveranitatea este

înţeleasă mai mult ca mijloc de negociere politică în cadrul unor reţele transnaţionale

complexe şi mai puţin ca simbolistică a unor bariere teritoriale.

Superglobaliştii şi transformaliştii se întâlnesc în formularea aceloraşi predicţii,

despărţindu-se numai în privina proceselor inerente globalizării, în timp ce scepticii

adoptă principiul „Nimic nou sub soare!” şi demonstrează asocierea globalismului cu

capitalismul. Numai că analiza succintă a societăţilor contemporane indică în mod clar

existenţa unor transformări care nu pot fi puse sub semnul unui „déjà vu”.

În continuare, să admitem un set de afirmaţii cu care oricine este de acord, devenind un

fel de postulate ale contemporaneităţii: lumea este din ce în ce mai interdependentă;

numărul fenomenelor cu impact global se multiplică vertiginos; suveranitatea naţională

este confruntată cu creşterea influenţei unor noi tipuri de actori. În aceste condiţii, rolul

guvernelor naţionale este acela de catalizator al acţiunilor colective către scopul general

al dezvoltării societăţii. Considerăm globalizarea, în sens larg, ca un proces sau sumă de

procese ce duc la creşterea conexiunilor globale, creşterea interdependenţelor în toate

domeniile vieţii sociale.

Într-un sens mai restrâns, considerăm globalizarea ca un set de procese generate de

reţelele interdependenţelor, interacţiunilor şi schimburilor dintre comunităţi, state

naţionale, ONG-uri, corporaţii multinaţionale şi dintre alţi actori globali. Acest

fenomen va afecta, într-o măsură mai mare sau mai mică, guvernele naţionale ale tuturor

statelor, mai ales ale statelor medii şi mici, precum Romania, şi de aceea politica acestor

guverne trebuie să fie mult mai flexibilă, pro-activă şi inteligentă. Majoritatea ariilor

99

Page 100: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

sociale vor fi afectate de globalizare şi, de accea, este necesară studierea efectelor sale

asupra domeniilor economice, politice, sociale, militare etc. Din punct de vedere al

organizării puterii într-o lume interdependentă, pericolul nu vine de la globalizarea în

sine ci de la nestudierea cu atenţie a impactului pe care acest fenomen îl are asupra

guvernării. Argumentul nostru este că numai recunoscând riscurile globalizării, descriind

subprocesele şi anticipând riscurile se pot elabora politici pro-active adecvate, având ca

scop ultim dezvoltarea societăţii. Mai departe vor fi analizate, detaliat, aspectele

economice, socio-culturale, ecologice, militare şi politice ale globalizării, cu relevanţă

pentru politica de securitate a statelor.

IV.1.b. Dimensiuni ale fenomenului globalizării

Fiind un fenomen complex şi în continuă expansiune, aproape că nu putem vorbi de

vreun domeniu al vieţii sociale care să nu fie afectat de globalizare, care să nu cunoască

schimbări, mai mari sau mai mici, mai mult sau mai puţin dramatice. De aceea vom

analiza fenomenul complex ca multidimensional.

Dimensiunea economică. Multe dintre trăsăturile fundamentale ale “noii realităţi

economice” în contextul globalizării sunt acum aproape unanim recunoscute. Creşterea

fluxurilor de bunuri şi de capital, precum şi a importanţei corporaţiilor trans-naţionale în

politica globală este cel mai puţin contestat aspect al globalizării, unii autori considerând

chiar globalizarea economică ca singura globalizare vizibilă în acest moment.

Globalizarea comerţului înseamnă nu numai schimbul de bunuri şi servicii între economii

interdependente, ci mai degrabă fenomenul emergent de creare a unei pieţe globale, cu

anumite reglementări regionale şi o scădere drastică a taxelor vamale. Din datele istorice

100

Page 101: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

putem constata o creştere exponenţială a comerţului după al doilea război mondial şi

încercarea de liberalizare treptată. Această evoluţie a fost facilitată de dezvoltarea

infrastructurii în transport şi telecomunicaţii, de promovarea liberalizării prin

reglementări instituţionale (GATT) şi internaţionalizarea producţiei de bunuri (un

computer are componente fabricate în Asia, asamblate în Europa de Est etc.). Dacă la

Bretton Woods s-au pus bazele instituţiilor ce reglementau fluxurile financiare (FMI) sau

dezvoltarea structurală (Banca Mondială), procesul de liberalizare a comerţului a fost

mult mai dificil. Deşi Acordul general pentru tarife şi comerţ (GATT) a creat un regim

internaţional al comerţului, negocierile în cadrul GATT şi OMC (Organizaţia

Internaţională a Comerţului) au fost dificile din cauza lipsei unor împuterniciri relevante

de a rezolva disputele comerciale.

Globalizarea comerţului are însă efecte asupra managementului tuturor economiilor

naţionale, fie că sunt dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Astfel, în “Global

Transformation”88, autorii consideră că globalizarea comerţului produce efecte

decizionale, instituţionale, distribuţionale şi structurale asupra economiilor.

În primul rând, creşterea intensităţii relaţiilor comerciale şi liberalizarea tarifelor vamale

produce o mai mare sensibilitate a economiilor naţionale la fluctuaţiile internaţionale ale

cererii şi ofertei de bunuri. De aceea, economiile trebuie să fie mai adaptabile la şocuri

externe.

În al doilea rând, liberalizarea comerţului a avut efecte contradictorii până acum asupra

statului bunăstării. Pe de o parte, cererea de protejare a economiilor naţionale a devenit

88 Vezi D. Held et alt, Global Transformations, Polity Press, 1999.

101

Page 102: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

mai fragmentată, focalizată pe anumite industrii, iar pe de altă parte interdependenţa a

făcut ca propriul export şi importul unor produse necesare propriei producţii să restrângă

curentul anti-liberalizare.

În al treilea rând, globalizarea comerţului are un impact puternic asupra forţei de muncă

şi distribuţiei veniturilor. Marile corporaţii îşi pot muta cu uşurinţă infrastructura

industrială în zone în care forţa de muncă este mai ieftină şi reglementările mai puţine, în

general în ţările subdezvoltate. Ca rezultat, forţa de muncă din zona iniţială de locaţie

devine inactivă. Acest lucru poate duce chiar la declinul unor întregi zone care, lipsite de

o bază industrială tradiţională, se confruntă cu rate înalte ale şomajului şi cu imigraţii

masive de populaţie.

Dimensiunea socio-culturală. Din punct de vedere social, cerinţele globalizării şi, mai

ales, ale economiei globale, necesită schimbări profunde în obiceiurile de muncă şi

stilurile de viaţă ale oamenilor în ţările lor native.

Prin creşterea semnificativă a puterii, dimensiunii şi uşurinţei comunicaţiilor,

concomitent cu scăderea drastică a costurilor acestora, tehnologia informaţiei şi

comunicării a înlăturat în mare măsură barierele naturale care până acum au separat pieţe,

comunităţi, societăţi. Comunicarea este acum globală, iar consecinţele nu sunt doar

economice, ci şi sociale şi politice. Aceasta implică, în primul rând, o mişcare uriaşă de

idei, informaţii şi imagini, ca şi de oameni cu religii, culturi şi identităţi naţionale diferite.

Pentru a face faţă competiţiei globale şi a supravieţui, economiile naţionale sunt obligate

să se “reinstrumenteze”, şi aceasta implică o largă transformare socială, o modificare a

practicilor sociale stabilite şi general acceptate şi recunoscute şi, astfel, globalizarea este

102

Page 103: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

privită adesea negativ atât de către cetăţeni, cât şi de către guverne. La nivelul său cel mai

profund, globalizarea afectează conştiinţa indivizilor şi atitudinile lor faţă de cultură,

politică şi identitate personală.

În ceea ce priveşte consecinţele globalizării asupra fenomenelor socio-culturale părerile

sunt împărţite. Unii autori consideră că globalizarea poate crea “fragmentare” şi “tendinţe

dezintegratoare”, legăturile globale mai strânse apropiind culturi diferite şi, astfel, putând

spori şansele de conflict sau război între oameni de culturi şi identităţi naţionale diferite.

Alţii, în schimb, consideră că globalizarea este o contra-forţă puternică în raport cu

forţele distructive eliberate de sfârşitul războiului rece, respectiv- noul tribalism, etno-

naţionalismul produs de colapsul socialismului şi sfârşitul “echilibrului de teroare” între

superputerile ostile.

În mod similar, unii analişti văd universalismul, prin care se înţelege credinţa în

validitatea universală a noţiunii de drepturi ale omului, ca fiind cel mai important factor

ce serveşte la promovarea “individualismului”, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului, în vreme ce alţii consideră declinul rapid al diferenţelor culturale ca un proces

de “McDonaldizare” sau ”Coca-Colonizare” a lumii, percepându-l ca pe unul dintre

efectele negative ale capitalismului global.

Dimensiunea ecologică. Problemele ecologice depăşesc astăzi graniţele naţionale, şi nici

o ţară nu poate găsi soluţii eficiente la aceste probleme fără a recurge la cooperare şi

acţiuni comune. Distrugerea pădurilor şi efectele acesteia, poluarea aerului sau dezastrele

nucleare pot duce la degradarea mediului în alte părţi ale lumii. Cum din ce în ce mai

103

Page 104: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

mulţi oameni călătoresc, problemele de sănătate, cum ar fi SIDA, devin dificil de abordat

într-o ţară fără a lua în considerare situaţia din altele.

Astfel, dimensiunea ecologică a globalizării se centrează asupra mişcării greu de

controlat, pe distanţe lungi, a unor materiale distructive în atmosferă sau în masa lichidă,

ori a unor substanţe chimice sau biologice (patogeni sau materiale genetice) care

afectează sănătatea oamenilor şi fiinţa umană în ansamblu. Este vorba aici de fenomene

sau procese ce transgresează graniţele naţionale şi nu pot fi rezolvate în totalitate de

guvernul unei singure ţări, indiferent de mijloacele avute la dispoziţie, cum ar fi

degradarea stratului de ozon, încălzirea globală provocată de om, răspândirea virusului

HIV la sfârşitul anilor 1970, diseminarea armelor de distrugere în masă şi ameninţarea

nucleară etc.

Dimensiunea politică. Un aspect important al globalizării este cel politic, aceasta

influenţând semnificativ modul de guvernare. Teritoriu, putere şi securitate sunt concepte

legate de esenţa statului naţional, care este subiectul cel mai afectat de provocările

globalizării.

În sensul de expansiune teritorială a sistemului mondial, globalizarea nu este un fenomen

nou, ci îşi poate găsi rădăcini în perioadele de expansiune a marilor imperii care au

dominat istoria antică şi evul mediu. Imperiile erau forme de organizare bazate pe tribut

în stadiile iniţiale, ca apoi să capete valenţe statale. Însă, din punctul de vedere al

guvernării, se poate afirma că ele erau conduse, nu guvernate, în sensul că stăpâneau

spaţii geaografice şi comunităţi eterogene de populaţie, dar nu aveau mijloace

administrative adecvate. Monarhiile constituţionale absolutiste au făcut tranziţia către

104

Page 105: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

statul modern şi au creat un sistem interstatal după Pacea de la Westphalia (1648), sub

forma statelor naţionale. După Held şi alţii modelul westphalian de organizare statală

avea, printre altele, următoarele caracteristici:

• Sistemul mondial era format din state suverane teritorial, care nu recunoşteau nici o autoritate superioară;

• Sistemul juridic şi poliţienesc era în mâinile statelor;

• Dreptul internaţional stabilea doar norme minimale de coexistenţă a statelor;

• Diferendele dintre state se rezolvau prin războaie.

Statul naţional era în perioada modernă cea mai mare inovaţie adusă în domeniul

guvernării. Guvernarea naţională este realizată printr-un instrument politic impersonal

(birocraţia în sens weberian) cu jurisdicţie clară asupra unui teritoriu naţional şi având

monopol asupra violenţei, iar legitmitatea de a guverna este dată de un nivel minim de

încredere al cetăţenilor. Cetăţenii sunt loiali iar monopolul violenţei este exercitat de o

armată de conscripţie universală. Acestea sunt tezele principale ale sociologiei naţionale

de la Weber încoace. Cum pot fi interpretate astăzi asemenea afirmaţii ?

Să admitem că ele se circumscriu unui caz ideal, pentru că suveranitatea şi guvernarea

“naţională”, în sensul prezentat anterior, nu au existat niciodată pentru statele medii şi

mici, precum România. Apoi, suveranitatea (relativă) asupra teritoriilor naţionale a

devenit realitate foarte târziu, după primul război mondial (pacea wilsoniană) şi s-a

amplificat la nivel global, mai ales odată cu amplificarea procesului de decolonizare din

anii după cel de-al doilea război mondial. Odată cu aceste transformări, în special după

căderea Cortinei de fier, statele naţionale au fost reorganizate şi guvernate ca democraţii

105

Page 106: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

liberale reprezentative. Aceasta l-a făcut pe Fukuyama să proclame “sfârşitul istoriei”.

Dar acest “al treilea val al democratizării” (Huntington) se petrece în condiţiile accelerării

evidente a altui set de procese- globalizarea şi emergenţa unor politici publice globale.

Acest fenomen aduce provocări esenţiale dimensiunilor teritoriale, de putere şi de

securitate ale statelor naţionale.

Un prim aspect de politică globală este faptul că anumite decizii transcend graniţele

tradiţionale ale statelor naţionale, o decizie politică luată la, să spunem Washington,

având consecinţe globale.

Deşi rămân principalii actori politici, guvernele naţionale se văd astăzi confruntate cu

apariţia unor noi actori care pot influenţa decizia lor în mod esenţial. Se poate vedea din

graficul de mai jos (vezi Fig. 7) creşterea spectaculoasă a numărului organizaţiilor non-

guvernamentale şi organizaţiilor internaţionale, în secolul XX. Dezvoltarea acestor

organizaţii sugerează internaţionalizarea deciziei politice.

Figura 7

Cresterea numarului de organizatii non-statale în secolul XX

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

4500

5000

1909 1956 1960 1968 1977 1981 1984 1986 1988 Anii

Nr. de orga niza tii

ONG Organizatii internationale

106

Page 107: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Sursa: Held et alt., Global Transformations

Ca exemplu de influenţă a deciziilor merită a fi menţionată influenţa organizaţiei

Greenpeace, care protestează şi convoacă mitinguri şi adunări de protest ori de câte ori

consideră că deciziile luate de o ţară pun în pericol mediul global. Să nu uităm nici

exemple mai evidente cum ar fi influenţa NATO, UE sau ONU. Şi nu în ultimul rând,

putem aminti doar de influenţa tot mai mare a corporaţiilor transnaţionale asupra

guvernelor naţionale. Pe plan mondial se vorbeşte azi de “bunuri publice globale”, de

crearea unor instituţii care să vegheze la prezervarea acestor bunuri.

Dimensiunea militară. Globalizarea în domeniul militar se referă la reţelele de

interdependenţă, pe distanţe mari, care implică forţa şi ameninţarea sau promisiunea

utilizării forţei. Mai mult, odată cu sfârşitul războiului rece asistăm la o intensificare a

contactelor şi interconexiunilor complexe între grupurile de naţiuni care anterior erau

ostile. Vechile alianţe, create pentru a contracara orice acţiune ce ar fi ţintit spre

modificarea echilibrului de putere, se remodelează şi se restructurează acum, tocmai

pentru a face faţă noilor provocări şi ameninţări la adresa securităţii naţionale sau păcii

mondiale, în contextul noului mediu creat de interdependenţele crescânde dintre naţiuni.

În acelaşi timp, statele îşi regândesc politicile naţionale de securitate şi apărare sau îşi

redirecţionează atenţia spre formarea de alianţe noi sau spre integrarea în vechile alianţe

restructurate pentru a putea contracara noile ameninţări ale erei globalizării, care nu mai

sunt exclusiv naţionale şi nu mai pot fi soluţionate individual, de către fiecare ţară în

107

Page 108: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

parte. Rolul organizaţiei Al-Qaida în evenimentele de la 11 septembrie 2001 şi influenţa

asupra politicilor de securitate globale este cel mai potrivit exemplu.

Problemele militare capătă o dimensiune globală şi datorită existenţei sateliţilor pentru

adunarea de informaţii strategice şi a rachetelor intercontinentale. Mai mult, este utilizată

din ce în ce mai mult noţiunea de integrare a armatelor naţionale într-o structură regională

sau internaţională, ca şi noţiunea de interoperabilitate între forţele armate ce fomează

efectivele unei armate multinaţionale, regionale sau internaţionale.

IV.1.c. Globalizarea- ameninţare sau oportunitate?

Unii autori văd globalizarea ca un proces benefic, o cheie spre viitoarea dezvoltare

economică a lumii şi, de asemenea, inevitabil şi ireversibil. Alţii, însă, o privesc cu

ostilitate, chiar teamă, considerând că sporeşte inegalitatea în interiorul şi între naţiuni,

ameninţă bunăstarea şi standardele de viaţă ale cetăţenilor şi împiedică progresul social.

Aşa cum se recunoştea într-un studiu elaborat de Fondul Monetar Internaţional,

“globalizarea oferă oportunităţi mari pentru dezvoltarea întregii lumi, dar nu progresează

în mod egal...”, iar aceste oportunităţi “nu sunt fără riscuri – riscuri ale mişcărilor

disproporţionale de capital şi riscuri ale degradării sociale, economice şi de mediu

produse de sărăcie”89.

Ceea ce ne propunem noi este să considerăm globalizarea ca un fenomen obiectiv (fapt

social total) şi să prezentăm atât efectele pozitive cât şi cele negative pe care aceasta le-ar

putea avea asupra dezvoltării şi securităţii unei ţări.

89 Globalization- Threat or Opportunity?, IMF Issues Brief, 2001.

108

Page 109: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Efectele pozitive ale globalizării

În general, susţinătorii globalizării sunt cei care percep direct şi imediat efectele ei, chiar

beneficiază de consecinţele pozitive ale acesteia. De aceea, se consideră că aceste efecte

pozitive constituie suficiente motive pentru a urmări intensificarea şi dezvoltarea

globalizării.

Astfel, se consideră că, în domeniul economic, globalizarea va duce la integrarea

economiilor naţionale în pieţele globale, ceea ce va facilita accesul tuturor ţărilor,

inclusiv al ţărilor mici sau subdezvoltate, la pieţe mai largi, la o mai mare varietate de

produse şi bunuri, la fluxuri de capital mai ridicate. Oportunitatea pe care globalizarea o

oferă în sectorul economic este aceea de a atinge un fel de prosperitate comună globală,

de a ridica standardele de viaţă a milioane de oameni din întreaga lume prin creşterea

eficienţei economice, îmbunătăţirea rezultatelor economice şi atragerea de noi investiţii.

Mai mult, globalizarea ar facilita tranziţia de la o “economie de volum mare” la o

“economie de valoare mare”, fiind asociată cu progresele tehnologice, care au determinat

reducerea costurilor în anumite domenii vitale pentru economie, cum ar fi transportul,

telecomunicaţiile şi tranzacţiile financiare. Înlăturarea barierelor comerciale duce la

creşterea exporturilor şi la atragerea investiţiilor, ceea ce sporeşte competitivitatea

internaţională, determină amplificarea productivităţii şi intensificarea exporturilor,

ameliorând astfel nivelul de dezvoltare economică şi de integrare a comerţului şi

economiei unei ţări. Competiţia globală produce cooperare globală, iar liberalizarea

schimburilor comerciale implică o “mai mare diviziune a muncii între societăţi”90.

90 B.H. Abdellatif, Globalization and its Consequences in the Third World, în Romanian Journal of International Affairs, Vol. VI, No. 1-2, p. 133-134.

109

Page 110: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

În acelaşi timp, tehnologia avansată oferă un forum de comunicare pentru organizaţii şi

indivizi care, în general, sunt ignoraţi. Oferind acestor organizaţii şi indivizi posibilitatea

de exprimare, tehnologia creşte şansele ca preocupările lor să fie cunoscute şi, poate,

analizate. Abilitatea indivizilor aflaţi oriunde în lume de a comunica rapid şi eficient,

dincolo de graniţele statului, le sporeşte capacitatea de a afecta procesele globale, în

vreme ce simultan aceste procese promovează dezvoltarea şi utilizarea spaţiului

cibernetic.

Dintr-un punct de vedere socio-cultural, globalizarea este considerată a fi civilizatoare,

servind la întărirea perspectivelor pentru pace şi democraţie în lume. În domeniul

cultural, dinamica globalizării deţine promisiunea promovării unei încrederi şi cooperări

mai mari în interiorul fiecărei naţiuni şi între naţiuni, astfel sporind şansele instaurării

unei păci globale, iar în domeniul politic ea încurajează “extinderea statului de drept şi

dispariţia autorităţii birocratice”, astfel promovând guvernarea democratică91.

Vorbind la modul general, marea oportunitate oferită de globalizare este aceea ca

naţiunile şi indivizii din întreaga lume să devină conştienţi că propriile lor interese sunt

cel mai bine promovate prin respectarea intereselor tuturor celorlaţi şi, prin urmare, să

interacţioneze într-un spirit de reciprocitate şi solidaritate.

Efectele negative ale globalizării

Deşi beneficiile globalizării par să fie cu adevărat foarte promiţătoare, distribuţia acestora

nu este nici uniformă, nici omogenă. Unele ţări se integrează în economia globală mult

mai repede decât altele. Ţările care s-au integrat cunosc o creştere economică mai mare şi

91 Vezi G.B. Madison, Globalization: Challenges and Opportunities, Globalization Working Papers, McMaster University, Institute on Globalization, 1998.

110

Page 111: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

o reducere a sărăciei, pe când cele excluse de la integrare cunosc o adâncire a pauperizării

lor.

În domeniul economic, globalizarea face ca guvernele naţionale să nu-şi mai poată

controla propriile economii, fie ele bogate sau sărace, democratice sau în curs de

democratizare. De exemplu, ţările nu-şi mai pot stabili propriile rate ale dobânzilor fără a

lua în calcul ratele din celelate ţări.

Pieţele financiare globale pot submina valoarea monedei naţionale a unei ţări, forţând

guvernul acestuia să-şi schimbe politica economică naţională şi să adopte măsurile şi

deciziile dezirabile la nivel global dar, uneori, indezirabile la nivel naţional sau local. Mai

mult, datorită interdependenţei create de globalizare, o criză economică apărute oriunde

în economia internaţională poate fi resimţită de toate celelate economii, uneori având

efecte devastatoare asupra economiilor naţionale.

Liberalizarea comerţului poate duce la distrugerea societăţilor rurale şi a mediului

înconjurător, la slăbirea mobilităţii forţei de muncă, la ameninţarea diversităţii culturale şi

autodeterminării, globalizarea fiind considerată un mijloc de asigurare şi consolidare a

dependenţei în termeni de valori economice, politice, culturale şi chiar sociale. Percepţia,

în principal a statelor mici, este că era opţiunilor multiple a luat sfârşit, simţindu-se

presiunea unui model mai degrabă impus decât consimţit şi acceptat, ce duce la pierderea

identităţilor, a valorilor şi normelor sacre ale ţărilor mici (deşi şi unele ţări dezvoltate

resimt această presiune şi o resping)92. În plan politic, globalizarea duce la reducerea

suveranităţii statelor, iar cei mai mari perdanţi sunt statele cele mai mici şi mai slabe, deşi

92 Petru Dumitriu, Small Developing States Versus Globalization- Testimonies Before the United Nations General Assembly, în Romanian Journal of International Affairs, Vol. VI, No. 1-2/2000.

111

Page 112: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

şi statele dezvoltate simt acut o anumită slăbire a propriei puteri decizionale. Corporaţiile

multinaţionale, pieţele financiare internaţionale, sistemele de comunicaţii transnaţionale

(cum ar fin Internet-ul sau televiziunea prin satelit) şi organizaţiile transnaţionale (inter-

guvernamnetale, cum ar fi Uniunea Europeană sau non-guvernamentale), operează în

afara controlului statelor-naţiune şi totuşi, au o influenţă profundă asupra a ceea ce se

întâmplă în interiorul acestora. Astfel, puterea ce există în afara statelor-naţiune, în

contextul globalizării, tinde să restricţioneze activităţile şi să limiteze puterea guvernelor

naţionale93.

Cum forţele globale par să slăbească puterea statului-naţiune din exterior, ele pot face

acest lucru din interior. Relaţiile globale şi transnaţionale pot să consolideze localismul

sau naţionalismul la scară redusă. Grupurile etnice şi naţionale care încearcă să obţină

independenţa lor faţă de structurile mai largi în care sunt incluse pot să solicite sprijinul

organizaţiilor transnaţionale sau al sistemelor internaţionale de securitate pentru a le ajuta

în afirmarea independenţei lor şi în revendicarea caracterului naţional. Din acest punct de

vedere, puterea statelor-naţiune este ameninţată din două direcţii. Globalismul şi

interdependenţa ameninţă să diminueze capacitatea statelor de a-şi exercita puterea

independent, în vreme ce naţionalismul la scară redusă sau localismul ameninţă să

submineze unitatea statelor existente94.

După cum se poate vedea, părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte beneficiile sau

dezavantajele aduse de globalizare. Dintr-o perspectivă culturalistă, se poate spune că

globalizarea are atât consecinţe negative, cât şi pozitive. În plan social, ea îngustează şi

93 D. Coates, K. Bonnett, M. Tehranian, Globalization: Key Concepts, Congresul Mondial de Sociologie, Montreal, Canada, 1998.94 Vezi E. Bahr, Common Security. A Blueprint for Survival, Palme Commission, 1982.

112

Page 113: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

măreşte diferenţele de venit între şi în interiorul naţiunilor, iar, în plan politic, intensifică

şi reduce puterea politică şi omogenizează şi/sau pluralizează identităţile culturale95.

Provocările globalizării pot fi înfricoşătoare pentru unii. Nu există nici un dubiu că

globalizarea va forţa cetăţenii întregii lumi să participe sau să asiste la schimbări

profunde şi de perspectivă, uneori dureroase, în modul lor de viaţă obişnuit. Dar dacă

schimbările sunt profunde şi de dimensiuni mari, la fel ar putea fi şi oportunităţile oferite

de aceasta.

Globalizarea este pozitivă sau negativă în funcţie de locul şi modul în care o ţară se

raportează la aceasta. Iar succesul poate depinde de fiecare ţară în parte, de cunoaşterea şi

anticiparea posibilelor efecte ale globalizării de care ar putea beneficia fiecare ţară, de

capacitatea acesteia de a proiecta politici pro-active de dezvoltare. Din punctul de vedere

al acestui studiu se poate afirma că globalizarea este fenomenul care influenţează atât

modul de conceptualizare a securităţii cât şi politica de securitate, ca ansamblu de măsuri

practice pentru realizarea securităţii.

IV.2. Definirea concepului de securitate în contextual globalizării

IV.2.a. Conceptualizarea securităţii

Până în deceniul al nouălea al secolului XX, conceptul de “securitate” a fost monopolizat

de către disciplina academică a relaţiilor internaţionale, cu diferitele sale curente de

gândire şi paradigme. Astfel, conceptul restrâns de securitate a fost promovat de către

şcoala realistă, în care statul naţional era actorul principal. Realiştii considerau statele ca

un dat, cu interese naţionale definite în mod obiectiv şi capabile să definească obiectiv

95

113

Page 114: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

ameninţările la adresa securităţii lor. Şcoala critică (scandinavicii în special) vede

sistemul mondial în termeni constructivişti, în sensul că ordinea socială poate fi

construită sau distrusă iar statele pot fi înlocuite din calitatea lor de subiecţi principali

pentru realizarea securităţii.

În deceniul al optulea unii autori, precum Johan Galtung, au preluat ideea liberală, de

sorginte kantiană, de „pace eternă” şi au început să vorbească despre “pace pozitivă” sau

“pace stabilă”. Treptat, autori precum Egon Bahr, au promovat în anii ‘80 conceptul de

“securitate comună”, care promova reţinerea de la cursa înarmărilor nucleare şi

realizarea securităţii prin acţiune comună.

O extensie a conceptului de securitate, aceea de “securitate colectivă”, promovată iniţial

de către Liga Naţiunilor, a fost preluată şi continuată prin organizaţii precum Organizaţia

Naţiunilor Unite (ONU- prin articolele 41 şi 42) sau Conferinţa pentru Securitate şi

Cooperare în Europa (CSCE devenită ulterior OSCE). Acest concept presupune că un

grup de state suverane promit să se protejeze reciproc de un atac al unei naţiuni

aparţinând acelei organizaţii.

O altă extensie a conceptului de securitate- aceea de „apărare colectivă”, constă în aceea

că un grup de state se organizează pentru a se proteja împotriva unei agresiuni externe.

Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) şi Tratatul de la Varşovia sunt organizaţiile

tipice din timpul războiului rece care au semnat un tratat pentru realizarea apărării

colective.

După sfârşitul războiului rece, sub influenţa şcolii culturaliste, în special a şcolii lui Barry

Buzan, asistăm la o definire extinsă a conceptului de securitate. Întrebarea-cheie a acestei

114

Page 115: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

şcoli este: „securitate pentru cine?”. S-a constatat că, în ţările comuniste, securitatea

statului era de fapt securitatea “regimului politic”, îndreptată uneori chiar împotriva

cetăţenilor săi. Sub influenţa libertăţii fluxului de idei şi populaţie (flux generat de

globalizare) există azi presiuni pentru lărgirea conceptului de securitate, prin cuprinderea

mai multor dimensiuni, cum ar fi cea politică, socială, economică sau de mediu. Aşadar

se vorbeşte, cel puţin în spaţiul euro-asiatic, de construirea unui concept precum

“securitate democratică” (pentru a încorpora şi securitatea individuală) iar ca politică

(normativă) de securitate se recomandă proiectarea stabilităţii în spaţiul adiacent şi

promovarea conceptului de „securitate prin cooperare”. În viziunea unor analişti

occidentali, securitatea prin cooperare este un sistem strategic format în jurul unui nucleu

de state liberal democratice, caracterizate de împrărtăşirea aceloraşi valori, ce se

organizează într-o reţea de alianţe formale sau informale96. Acest tip de securitate prin

cooperare cuprinde mai multe cercuri concentrice (vezi Figura 8). În studiul aminitit

anterior, Mihalka porneşte de la definiţia lui Arnold Wolfers că securitatea poate fi

definită în sensul de absenţa a oricăror ameninţări asupra unor valori comune şi propune

definirea securităţii prin cooperare ca activitate a unor state de a micşora probabilitatea

unor războaie sau a consecinţelor războiului dacă acesta se produce97.

Figura 8

96 Vezi Richard Cohen, Michael Mihalka, Cooperative Security: New Horizons for International Order, The Marshall Center Papers, no.3, 2001.97 Idem, pag.35.

115

Page 116: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Acesta nu este decât un model normativ ce arată influenţa globalizării asupra

conceptualizării securităţii. Realizarea practică a securităţii prin cooperare va fi dezbătută

în capitolul următor.

Pe de altă parte, pornind de la studiile făcute de Barry Buzan98 (care consideră că

securitatea are atât o dimensiune obiectivă cît şi una subiectivă) am realizat următorul

model explicativ al conceptului de securitate (vezi Fig.9). Suprapunînd dimensiunea

subiectivă a securităţii (ce actori se simt ameninţaţi?) cu dimensiunea obiectivă (existenţa

reală a pericolului), putem considera securitatea ca un proces dinamic ce încearcă să

aloce resursele pentru scopul ultim, care este realizarea securităţii tuturor cetăţenilor. În

acest model teoretic, prin suprapunerea celor două axe, în funcţie de percepţia

ameninţărilor, vom avea de a face cu patru stări, respectiv insecuritate, obsesie, falsă

securitate şi securitate. De aceea rolul decidenţilor politici, aleşi în mod democratic, este

să asigure o politică de securitate care va aloca resursele pentru realizarea acelei stări de

98 Vezi Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, 2000.

116

Page 117: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

securitate colectivă, prin evitarea celor două capcane, ale falsei securităţi şi ale obsesiei.

Bineînţeles, acesta este un model simplificator dar se pot găsi momente din istoria

României ce pot exemplifica aceste două capcane. Astfel, în perioada interbelică, sub

influenţa păcii wilsoniene, după realizarea idealului naţional al Unirii, decidenţii politici

au agreat realizarea acelui „cordon sanitar” între URSS şi Marile Puteri occidentale prin

mici alianţe şi înţelegeri regionale, sub egida generoasă a Ligii Naţiunilor ce promova

securitatea colectivă.

Figura 9

Ce actori se simt

ameninţati?(indivizi, grupuri sociale,

naţiunea..)

Pericolul este în mod obiectiv…?

Prezent Absent

117

Page 118: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Insecuritate Obsesie

Falsă securitate Securitate

Acest sistem de securitate s-a dovedit a fi creat sentimentul unei false securităţi, URSS şi

Germania nazistă sfărâmând acest sistem ca pe un castel de nisip.

Pe de altă parte, în perioada deceniilor şase, şapte şi opt ale secolului douazeci,

Ceauşescu a realizat că ideologia comunistă este un liant fragil şi a început să promoveze

naţionalismul, pentru obţinerea sprijinului popular. Opoziţia sa la invazia sovietică asupra

Pragăi i-a conferit legitimitate şi a început să se prezinte ca pe un continuator firesc al

marilor domnitori. Prin intermediul unui important aparat propagandistic a început să

promoveze teza conspiraţiei universale asupra poporului român ceea ce a creat o obsesie

a ameninţărilor externe, obsesie ce s-a dovedit falsă şi s-a vindecat foarte greu (vezi

capitolul II.1 şi II.2).

De data aceasta securitatea este concepută ca libertate a poporului de a-şi alege modul de

viaţă, iar un actor important în definirea politicii devine acum şi opinia publică. Spre

deosebire de aceasta, tipul de securitate democratică va oferi siguranţă tuturor indivizilor

şi grupurilor sociale care împărtăşesc valorile democraţiei.

Politica de securitate democratică

Da

Nu

118

Page 119: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Aşadar, globalizarea a influenţat modul de concepere a securităţii şi, indirect, relaţiile

dintre armată şi societate. Cum afirma Huntington, relaţiile dintre armată şi societate

reprezintă componenta instituţională a politicii de securitate. De aceea, extinderea

conceptului de securitate încât să cuprindă şi securitatea individului, democratizarea

politicilor de securitate prin includerea activă a opiniei publice ca actor activ şi

promovarea stabilitaţii prin extinderea NATO şi a Uniunii Europene au dus la realizarea

unor relaţii dintre armată şi societate de tip democratic în Europa de Est. Totuşi, un rol

esenţial în definirea politicilor de securitate îl are percepţia riscurilor şi ameninţărilor.

Subcapitolul următor va prezenta principalele ameninţări la adresa securităţii.

IV.2.b. Ameninţări noi la adresa securităţii

Dacă în capitolele anterioare au fost discutate riscurile şi oportunităţile aduse de

globalizare pentru un stat, la modul general, precum şi definirea securităţii în contextul

globalizării, vom discuta, acum, riscurile specifice la adresa securităţii. În principiu,

factorii decizionali se confruntă cu două tipuri de riscuri - ameninţări interne şi presiuni

pentru secesiune, precum şi ameninţări trans-naţionale.

Ameninţări interne

De-a lungul istoriei, disoluţia statului a fost, de obicei, o consecinţă a războaielor între

state. Explicaţiile tradiţionale asupra destrămării sau dispariţei unui stat se centrau, în

general, pe clivajele istorice de-alungul liniilor de religie, etnicitate, limbă şi cultură. O

altă cauză era invazia sau plecarea unei puteri străine. După sfârşitul războiului rece, însă,

globalizarea este forţa ce facilitează dezintegrarea unei ţări şi afectează suveranitatea ei.

119

Page 120: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Am putea spune că globalizarea este forţa iniţială, declanşatoare, iar clivajele religioase,

etnice, sociale sau culturale favorizează sau intermediază efectele globalizării.

Globalizarea nu aduce doar integrare ci şi fragmentare. Desigur că riscul disoluţiei

statului nu este nou, dar de-a lungul istoriei el a fost întâlnit ca o consecinţă a războaielor

dintre state, fie ale războaielor etnice, religioase sau invazii ale unor puteri străine. Dar

azi, cu cât lumea devine mai “globalizată”, cu atât mai puţin traumatic este pentru grupuri

sociale sau etnice să-şi proclame independenţa. Aşa cum sugera Enriquez99, cu cât un

guvern în tranziţie dă de înţeles că misiunea sa este de a privatiza după reţetele FMI sau

ale Băncii Mondiale, acei cetăţeni care sunt afectaţi cel mai mult de efctele sau

beneficiile globalizării îşi pot pune întrebarea cu ce îi ajută acel stat şi, apoi, să ceară

disoluţia lui. Sunt evidente tendinţele separatiste nu numai în state în curs de dezvoltare,

ci şi în state dezvolate cum ar fi Italia (Liga Nordului) sau Spania (Gruparea bască ETA

sau Catalonia).

Globalizarea implică o deschidere mai largă a graniţelor pentru bunuri, idei, capital şi

oameni. O astfel de deschidere este concomitentă cu asimilarea de cunoştinţe, dar poate

facilita şi dezintegrarea statului. Mai mult, dezintegrarea unei ţări este facilitată şi de

integrarea posibilă într-un nivel supra-naţional.

O altă consecinţă a globalizării, rezidă în multiplicarea conflictelor etnice şi exacerbarea

naţionalismului, ambele contribuind la eroziunea conceptului de stat-naţiune, în ultimul

deceniu. În multe locuri, acestea au dus, deja, la o mai mare autonomie locală, la slăbirea

puterii autorităţii centrale şi, în unele cazuri, chiar la destrămarea unor ţări, cum ar fi

99 J. Enriquez, Too Many Flags ?, în “Foreign Policy”, Fall, no. 116, pag. 30-40.

120

Page 121: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Yugoslavia. Multe state se confruntă cu grupuri minoritare ce luptă pentru o mai mare

autonomie sau chiar încearcă să modifice graniţele naţionale. Migraţia, care este adesea o

consecinţă a războiului etnic, este deja una dintre cele mai sensibile probleme din punct

de vedere politic, şi este posibil să devină una şi mai mare odată cu creşterea clivajelor

economice dintre ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate.

Pot fi enumerate, ca alte surse interne de insecuritate, deciziile politice care încalcă

Constituţia unei ţări sau semnarea unor tratate ori acorduri ce ar putea pune în pericol

interesele naţionale fundamentale ale unei ţări, măsuri ce pot fi induse şi de presiunile

externe; limitarea accesului unui stat la sursele de energie; pierderea controlului statului

asupra unor domenii, sectoare sau obiective economice strategice sau pierderea unor

importante pieţe interne sau externe pentru produsele şi serviciile unei ţări; corupţia şi

activităţile ilegale ale economiei subterane, susţinute cu metode ale crimei organizate;

răspândirea unor maladii şi virusuri cum ar fi tuberculoza sau SIDA; creşterea

consumului de droguri; deteriorarea sistemului educaţional şi “poluarea” morală sau

culturală (cum ar fi pornografia, sectele satanice etc.); accidentele ecologice şi

deteriorarea mediului înconjurător.

Ameninţări trans-naţionale

Principalele ameniţări externe facilitate de globalizare sunt terorismul global, traficul de

droguri şi crima organizată.

Terorismul este la fel de vechi precum istoria şi nu este o ameninţare nouă adusă de

globalizare, dar unele dintre caracteristicile globalizării cum ar fi deschiderea graniţelor,

comerţul liber şi sfârşitul războiului rece au influenţat modul în care acţionează teroriştii.

121

Page 122: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

În timpul războiului rece terorismul a fost un mod de luptă pentru identitatea “naţională”,

ca în mişcările de eliberare din anii 1960 sau în Irlanda de Nord. Ţintele erau, în

principal, marile puteri. În perioada modernă, dominată de statele-naţiune, erau frecvente

situaţiile când un stat eticheta o persoană ca terorist iar un al stat îl considera erou.

Persoane ca Golda Meir sau Yasser Arafat au fost consideraţi atât terorişti, cât şi eroi.

Astăzi suntem martorii unei mutări a acţiunilor teroriste din scena internă în cea

internaţională. Un terorist arab sau un comando al Armatei de Eliberare Irlandeze (IRA)

va întreprinde un plan sau un atac într-un loc în care „efectul CNN” este optim.

Terorismul internaţional în sprijinul terorismului intern sau în sprijunul unei confruntări

politice, ideologice sau religioase mai largi este principala formă a acţiunilor teroriste

într-o lume globalizată.

Un studiu european realizat de Institutul pentru Studii de Securitate al Organizaţiei

Europei Occidentale considera că noul terorism într-o lume mai interdependentă are două

caracteristici principale- deregularizarea şi privatizarea. Milionarul Osama ben Laden,

care a sprijinit crearea unor tabere de instruire a grupărilor teroriste în Afganistan,

Somalia, Pakistan şi Yemen, a organizat atentatul din New York din 11 septembrie 2001,

oferă exemplul edificator al privatizării terorismului cu consecinţe globale.

Un alt aspect al terorismului global este creşterea posibilităţii de a utiliza arme de

distrugere în masă, proliferarea şi diseminarea necontrolată de tehnologii şi materiale

nucleare, de armamente şi de alte mijloace letale neconvenţionale. În 1995 membrii

cultului japonez Aum Shinri Kyo au împrăştiat gazul letal sarin în metroul din Tokyo,

5500 de persoane fiind rănite.

122

Page 123: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Ca o concluzie, se poate afirma că globalizarea terorismului este o consecinţă a

deregularizării şi adaptării sale la efectele lumii globalizate. Teroriştii trans-naţionali

beneficiază de formele moderne de comunicaţii şi transport, au surse globale de finanţare

şi o mult mai bună cunoaştere în ceea ce priveşte utilizarea armelor moderne

Crima organizată şi traficul de droguri. Traficul de droguri este un caz special al

crimei organizate. Comerţul internaţional cu droguri devine din ce în ce mai complex, aşa

cum o nouă eră a cultivării de droguri şi tranzitării acestora continuă să evolueze, iar

reţele criminale internaţionale beneficiază de reţele globale de comunicaţii şi transport şi

de sisteme bancare globale pentru a-şi masca operaţiunile.

Fostele ţări comuniste se confruntă astăzi cu o intensificare a crimei organizate şi a

traficului de droguri, ca o consecinţă a libertăţii democratice şi a deschiderii spre exterior.

Tranziţia lor spre economia de piaţă a fost iniţiată din temelii şi a produs un vid de

securitate internă, pe care crima organizată l-a umplut cu uşurinţă. Ca un rezultat al

vidului instituţional şi al crimei organizate, în aceste ţări corupţia politică, asociată cu cea

economică sau socială, sunt în creştere.

Alte ameninţări de natură globală, accentuate de creşterea interdependenţelor dintre state,

ce pot pune în pericol securitatea unui stat pot fi :

• pericolul nuclear;

• posibilitatea unor războaie inter şi intra-state ce pot avea implicaţii negative asupra securităţii statelor vecine;

• subdezvoltarea în unele părţi ale lumii şi expolzia demografică, completate de migraţia în masă;

• deterioarea mediului şi schimbările climatice;

123

Page 124: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

• dezastrele naturale, nucleare, chimice sau de altă natură, ce pot pune în pericol securitatea tuturor statelor din jur etc.

IV.3. Rolul asistenţei occidentale în democratizarea relaţiilor dintre armată şi

societate

Pentru a face faţă noilor tipuri de ameninţări, România a decis să participe la realizarea

mecanismului de securitate prin cooperare, realizat sub umbrela NATO. Nu degeaba

România s-a grăbit să fie prima ţară ce a semnat documentul- cadru al Parteneriatului

pentru pace iar mesajul transmis de preşedintele Iliescu în 2001, la reluarea campaniei

pentru aderarea la NATO, a fost întoarcerea României la ideantitatea sa occidentală.

Odată cu dorinţa de aderare la NATO apar, însă, noi condiţii pentru reforma sistemului de

securitate, una dintre ele fiind necesitatea de a crea o relaţii dintre armată şi societate

democratice. Studiul pentru extinderea NATO din 1995 a indicat faptul că guvernele

civile ar trebui să-şi controleze militarii şi să deţină anumite nivele ale capacităţilor

armatei şi ale interoperabilităţii cu NATO.

Ultimele provocări în domeniul securităţii internaţionale au adus în discuţie problema

democratizării relaţiilor dintre armată şi societate ca problemă de dezvoltare. Principalele

raţiuni pentru aceasta sunt: extinderea conceptului de securitate şi a domeniului politicii

de securitate (analiştii vorbesc acum despre "securitatea umană" sau „securitatea

individuală” pentru a cuprinde instabilitatea şi sărăcia ca ameninţări la adresa securităţii

naţionale), problema demobilizării armatelor ca efect al tranziţiei de la regimul autoritar

la democraţie şi al sfârşitului războiului rece precum şi noile roluri ale armatei pentru

securitatea internaţională. De aceea, după mai mult de un deceniu de experienţă, se

124

Page 125: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

impune o descriere şi evaluare a impactului ajutorului occidental pentru democratizarea

relaţiilor dintre armată şi societate.

Nu au existat însă programe specifice privind relaţiile dintre armată şi societate în Europa

de Est, ca în America Latină. Ele au fost încorporate în cadrul altor programe. Oricum,

relaţiile dintre armată şi societate reprezintă un capitol important al procesului de

democratizare iar ajutorul occidental este una dintre cele mai importante resurse pentru

construirea democraţiei. Scopul acestuii subcapitol este de a descrie rolul şi organizarea

asistenţei occidentale în transformarea relaţiilor dintre armată şi societate în Europa de

Sud-Est, în special în România.

Provocarea pentru orice program din domeniul relaţiilor dintre armată şi societate este să

arate modurile în care poate fi obţinut un mecanism echilibrat, unde civilii aleşi în mod

democratic pot câştiga controlul puterii politice. Aceasta le va cere civililor să

născocească o strategie care să includă reducerea graduală a prezenţei armate ca singura

agenţie de stat responsabilă cu aspectele cheie ale securităţii interne şi dezvotării, să

creeze o poliţie civilă, să asigure securitatea locală şi să susţină "civilirea" graduală a

activităţilor care nu sunt în mod necesar ale forţelor armate.

Pe de altă parte, moştenirile istorice privind asistenţa de securitate din perioada războiului

rece au influenţat modul în care programele civil-militare au fost proiectate în estul

Europei. Întrucât asistenţa, atât a SUA cât şi a URSS, a urmărit susţinerea unor regimuri

favorabile lor (fie democraţii, fie dictaturi militare) aşa-numita asistenţă civil-militară a

condus la scepticism. Asistenţa sovietică acordată Lumii a treia a creascut, după 1950,

susţinând de-colonizarea şi dezvoltarea. Dar a fost, de asemenea, şi o asistenţă orientată

125

Page 126: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

ideologic. "Iluminarea" popoarelor subdezvoltate urmărea de fapt adoptarea de către

acestea a sistemului socialist. Obiectivele politice au fost incluse sub denumirea de luptă

de clasă. De multe ori asistenţa sovietică s-a ciocnit cu cea americană în locuri precum

Vietnam, Korea, Angola sau Afganistan. Ajutorul american acordat armatelor din afară,

în timpul războiului rece, a fost orientat către America Latină.

În timpul anilor 1970 bugetul SUA alocat pregătirii şi educaţiei armatelor străine era de

circa 90 de miliarde de dolari americani100. Dar aşa-numitul Program de asistenţă militară

SUA a fost criticat în Congres, considerându-se că ofiţerii pregătiţi de SUA au organizat

lovituri de stat iar, în locul unor relaţii dintre armată şi societate de tip democratic, ei au

instituit dictaturi personale. Ca rezultat, după sfârşitul războiului rece fondurile de

construcţie a unor pattren-uri civil-militare democratice în Europa de Est au fost

încorporate în alte programe, precum E-IMET sau Parteneriatul pentru Pace pentru partea

militară sau USAID, National Endowment for Democracy (NED) din partea SUA sau

Phare pentru EU.

În termenii lui Thomas Carothers, programele privind relaţiile dintre armată şi societate

au o dublă focalizare: de sus în jos (sprijinind instituţiile şi shimbând constituţiile) şi de

jos în sus (pregătind societatea civilă pentru a face faţă problemelor de securitate şi să-şi

asume controlul civil)101.

Deşi "marketizarea" şi democratizarea sunt cunoscute ca obiective generale pentru

tranziţiile ţărilor est-europene, instituţiile de creditare internaţionale nu au programe

100 Fitch, J.S. The Political Impact of U.S. Military Aid to Latin America, în Armed Forces and Society, Vol.5, No.3, Spring, 1979: pp. 360-385.101 T. Carothers, Aiding Democracy Abroad. The Learning Curve. Carnegie Endowment for International Peace, Washington, D.C., 1999.

126

Page 127: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

specifice privind democratizarea şi în mod particular privind schimbarea pattern-elor

civil-militare. Oricum, asistenţa bilaterală a realizat mai mult în acest domeniu. De

departe cea mai consistentă asistenţă bilaterală a fost cea americană, cuprinsă mai târziu

în cadrul Parteneriatul strategic româno-american. Alte parteneriate strategice române au

fost dezvoltate cu Franţa şi Italia. Asistenţa germană şi britanică a fost, de asemenea,

destul de consistentă.

IV.3.a. Asistenţa bilaterală

SUA a fost de departe cel mai mare donator pentru programele de asistenţă pentru

democraţie şi securitate din Europa de est.După adoptarea de către NATO a noului

concept strategic, în 1991, SUA a introdus patru măsuri pentru implementarea

controlului democratic civil în Europa de Est: Programul extins de educaţie şi pregătire

militară internaţională (E-IMET), Programul de reducere a ameninţărilor prin cooperare

(CTR), Programul “Joint Contact Team” şi Centrul european “George C. Marshall”

pentru studii europene de securitate. Cele mai importante agenţii guvernamentale şi

ONG-uri care s-au implicat în programe privind relaţiile dintre armată şi societate au fost

U. S. Agency for International Development (USAID), Department of Defense (DoD),

National Endowment for Democracy, International Republican Institute şi National

Democratic Institute. Asistenţa lor a fost canalizată atât către societatea civilă, pentru a fi

capabilă să-şi îndeplinească rolul de „câine de pază” al democraţiei cât şi pentru reforma

armatei, pentru a fi interoperabilă cu NATO dar şi pentru a-şi însuşi mecanismele şi

instituţiile specifice controlului democratic civil.

127

Page 128: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Asistenţa pentru societatea civilă. USAID a fost cel mai important donator pentru

societatea civilă din România. Două tipuri de programe s-au adresat complexităţii

relaţiilor dintre armată şi societate în cadrul USAID. Biroul Iniţiativelor Democratice al

USAID a susţinut un program pe această temă încă dinainte de 1989, ca parte a unui efort

mai larg de susţinere a tranziţiilor spre democraţie. După 1990, USAID şi-a extins

eforturile în acest domeniu pentru a include Africa şi Europa de Est.

În prezent, Centrul pentru democraţie şi guvernare al Biroului Global din USAID

dezvoltă o cooperare pentru a implementa un set de activităţi care promovează

democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate la un nivel global. Intenţia programului

este să producă o bază de cunoaştere a activităţilor la nivel de ţară, care să promoveze

relaţii dintre armată şi societate democratice şi să accentueze atât implicarea directă cât şi

responsabilitatea actorilor specifici privind proprietatea şi design-ul programului.

Activităţile se vor desfăşura în toate cele patru regiuni. Alte activităţi vor include

conferinţe regionale şi globale, diseminarea informaţiilor şi cercetarea.

După sfârşitul războilui rece, USAID s-a implicat, de asemenea, într-o altă formă de

asistenţă pentru relaţiile dintre armată şi societate- demobilizarea şi reintegrarea foştilor

combatanţi ai unor conflicte dintre cele mai discutabile şi sângeroase din întreaga lume.

Pentru Europa de Est, USAID a plătit programe civil-militare conduse de alte agenţii

SUA. În ultimii ani, totuşi, Pentagonul a devenit un competitor pentru USAID şi şi-a

extins cercetările în acest domeniu datorită utilizării unui program IMET lărgit. Cu

siguranţă în domeniul construirii democraţiei şi guvernării USAID are un avantaj

comparativ cu alte agenţii guvernamentale, prin experienţa sa în acest domeniu şi prin

acţiunea sa către societatea civilă. În timp ce coordonarea strânsă dintre programele DOD

128

Page 129: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

şi cele desfăşurate prin intermediu USAID este esenţială, fără îndoială că necesitatea

controlului civil poate fi întărită prin programe conduse de agenţii neguvernamentale

(NGO).

Astfel, National Endowment for Democracy (NED) este o organizaţie privată, nonprofit,

bipartiaznă, creată în 1983 pentru a ajuta la întărirea instituţiilor democratice din întreaga

lume. Finanţat prin alocări bugetare aprobate în Congres, granturile NED asistă

organizaţiile din străinătate în munca pentru scopuri democratice. Programele de alocare

încurajează dezvoltarea politică democratică cu preponderenţă în trei domenii funcţionale

majore – pluralism, guvernare democratică, şi educaţie, cultură şi comunicaţii. NED în

România a plătit mai multe programe de sprijinire a expertizei parlamentare sau

transparenţei deciziilor politice şi libertăţii presei.

Institutul Naţional Democratic (NDI) este o organizaţie nonprofit care urmăreşte întărirea

şi extinderea democraţiei în lume. Atrăgând o reţea globală de experţi voluntari, NDI

furnizează asistenţă practică leaderilor civici şi politici care avansează valori, practici şi

instituţi democratice. Programele IND subliniază rolul atât al ramurii executive cât şi al

celei legisative în supraevgherea securităţii naţionale, cât şi al obligaţiei pe care leaderii

politici trebuie să şi-o asume pentru a se educa pe ei înşişi privind afacerile de securitate,

pentru a exercita această supraveghere în mod eficient. Prin intermeiul forumurilor,

meselor rotunde şi al experţilor internaţionali, NDI ajută la crearea unui mediu neutru în

care guvernul, societatea civilă şi leaderii militari pot construi o încredere mutuală şi pot

traversa prăpastia dintre aceste comunităţi distincte. Programele NDI sprijină, de

asemenea, schimbul de "lecţii învăţate" privind relaţiile dintre armată şi societate

democratice dintre ţări care au experimentat tranziţii similare. În 1998, USAID a semnat

129

Page 130: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

o înţelegere cu NDI cu scopul ca acesta din urmă să sprijine democratizarea la nivel

global prin întărirea expertizei civililor în cadrul relaţiilor dintre armată şi societate.

Acest program este în vigoare până în 2004.

Conform unei recente evaluări a USAID, prin Programul de susţinere a democraţiei est-

europene (SEED), sprijinul USAID pentru tranziţia democratică a României ajută la

îmbunătăţirea eficacităţii ramurilor executivă şi legislativă a guvernului şi măreşte

participarea cetăţenilor la luarea deciziilor, în primul rând datorită ONG-urilor şi

guvernelor locale. Parlamentul şi-a îmbunătăţit serviciile din circumscripţiile electorale.

Biroul primului ministru şi-a îmbunătăţit funcţiile de manaegment intern. Zeci de ONG-

uri şi-au îmbunătăţit serviciile. ONG-urile s-au unit pentru a forţa legislaţia să promoveze

alocări caritabile. Guvernele locale au fost investite cu o autoritate mai mare şi şi-au

îmbunătăţit capacităţile de management. Sondajele de opinie arată un nivel mai ridicat de

încredere în oficialii locali decât în oricare alţi lideri civili102.

Asistanţa SUA acordată armatei. Programele Pentagonului (E-IMET)

La nivel global, se desfăşoară o serie de programe de asistenţă pentru securitate, cum ar fi

cele referitoare la Finanţarea armatelor străine (FMF), Programul de Educaţie şi Pregătire

Militară Internaţională (IMET), asistenţă pentru fostele republici sovietice, sub egida

Freedom Support Act, asistenţă pentru lupta anti-drog, pentru non-proliferare,

antiterorism şi menţinerea păcii. Cele mai importante programe americane de asistenţă

militară pentru România sunt Mil-to Mil, Iniţiativa de la Varşovia şi Programul de

102

1

Vezi USAID. 1998. The USAID FY 1998 Congressional Presentation, Romania, disponibil la: http://www.info.usaid.gov/pubs/cp98/eni/countries/ro.htm

130

Page 131: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Educaţie şi Pregătire Militară Internaţională (IMET). Datorită primului, mai mult de 850

de activităţi au fost susţinute din 1993, iar datorită celui de-al doilea peste 10 milioane de

dolari americani au fost alocate anual României începând cu 1996 pentru susţinerea

activităţilor PfP (evaluare făcută în anul 2000). Conform unor informaţii ale

Pentagonului, România a primit între 1993 şi 2003 peste 79 milioane de dolari, dintre

care 7 milioane pentru programul IMET şi 72 de milioane pentru programul de asistenţă

militară103. De asemenea, în contextul extinderii NATO, Senatul american a alocat

României un grant de 11,5 milioane de dolari sub egida Freedom Consolidation Act

pentru a finanţa pregătirea armatei pentru aderarea la NATO. Dacă prin celelalte

programe s-au alocat fonduri pentru cumpărarea de armament sau realizarea unor

exerciţii, IMET este cel mai important program pentru pregătirea militarilor şi civililor.

IMET este un program gestionat de Pentagon şi administrat de către Biroul pentru afaceri

politico-militare şi de către Agenţia pentru asistenţă de securitate a Pentagonului

(DSAA). Acest program furnizează fonduri pentru a aduce personal militar străin- ofiţeri

şi subofiţeri- în SUA pentru cursuri de scurtă şi de lungă durată. Programul oferă

studenţilor străini expunerea la profesionalismul militar american în contextul vieţii şi

culturii americane. În anul fiscal 1990, Congresul a îndreptat programul IMET către

includerea personalului civil străin care a lucrat în poziţii care aveau legătură cu politica

de securitate ca o clasă eligibilă pentru o astfel de pregătire. Programul IMET extins (E-

IMET) a devenit baza pentru implicarea Departamentului Apărării în pregătirea

personalului civil într-un program mult mai important centrat pe îmbunătăţirea relaţiilor

103 vezi US military aid appropriations for Romania 1990-2003, http://www.fas.org/asmp

131

Page 132: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

dintre armată şi societate. În 1999 IMET se extinsese şi adopta noi direcţii ca răspuns la

schimbarea scenei politice globale. În ultimii câţiva ani, schimbări semnificative au avut

loc în sensul că a aliniat mai bine obiectivele programului cu interesele de politică

externă ale SUA.

Institutul de Studii de Securitate Naţională din Washington a realizat o evaluare

cuprinzătoare a programelor IMET şi E-IMET. Prin intermediul lor, Statele Unite au vrut,

în primul rând, să ajute ţările să-şi utilizeze resursele într-un mod mai eficient,

perfecţionând doctrina militară, competenţa tehnică şi tactică şi abilităţile de management

al apărării pentru a creşte încrederea naţională în problemele de securitate. În al doilea

rând, Statele Unite au folosit mijlocul educaţiei militare pentru a avansa în înţelegerea

culturii americane, instituţiilor şi valorilor, în special cum se relaţionează ele cu drepturile

omului. Succesul unui astfel de program este foarte dificil de a fi măsurat în mod

cuantificabil. Este definit în mod larg în termenii a ceea ce nu s-a întâmplat,e.g., fără

accidente, lovituri militare sau violări ale drepturilor umane. Observatorii sunt presaţi să

determine câte incidente au fost evitate ca urmare a acestei experienţe educaţionale, dar

în mod clar, aşa cum atestă criticii, Statele Unite sunt considerate răspunzătoare pentru

eşecuri. Abordarea tradiţională a Pentagonului, privind educaţia şi pregătirea armatelor

străine, este slab înţeleasă, chiar şi în cadrul DOD.

Asistenţa bilaterală a altor ţări

Asistenţa germană cuprinde trei aspecte: detaşarea consilierilor militari la ministerul

roman al apărării, asistenţa pentru activităţile bilaterale (discuţii la nivel înalt, întâlniri şi

conferinţe cu experţi) şi pregătire militară. Cele mai importante activităţi ale consilierilor

132

Page 133: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

militari au fost să asiste departamentele de logistică, să contribuie la stabilirea unui

institut de studii strategice şi să sfătuiască Secretarul de Stat pentru Politici Militare în

probleme precum relaţiile dintre armată şi societate, strategia militară, serviciul militar

alternativ, programele şi bugetul. Cât priveşte pregătirea şi educaţia, peste 100 ofiţeri au

fost pregătiţi în academiile militare germane.

Desigur că Franţa, Italia, Marea Britanie şi Olanda au fost alţi importanţi parteneri şi

donatori, care au acordat asistenţă pentru reformă. Printre cele mai importante realizări,

alături de acordarea de fonduri sau trimiterea unor experţi şi consilier au fost înfiinţarea

în România a Centrului Regional de Instruire PfP (cu sprijin britanic) şi a unor centre

pentru învătarea limbilor străine.

IV.3.b. Asistenţa multilaterală. Rolul NATO şi a Parteneriatul pentru Pace.

NATO a fost o organizaţie multinaţională capabilă şi interesată să promoveze un model

civil şi militar democratic. Pentru ţările din Europa de Est a acţionat mai mult ca un

stimulent, în căutarea integrării către o lume occidentală mai prosperă. Conştient de lipsa

unei expertize civile compatibile cu NATO, aliaţii şi partenerii au derulat un mare număr

de activităţi pentru a dezvolta expertiza civilă pe probleme de securitate. NATO a

dezvoltat programele de informare pentru parteneri incluzând conferinţe şi seminarii

(inclusiv la Colegiul de Apărare NATO de la Roma şi la Şcoala NATO (SHAPE) în

Oberammergau, programe de vizite etc.

133

Page 134: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Participarea studenţilor din ţările partenere la cursurile NATO creşte, iar asemenea

cursuri sunt în număr tot mai mare printre naţiunile membre, şi nu doar în domeniul

apărării, ci şi în domenii precum controlul financiar şi administraţia publică. Atât

participanţii militari cât şi cei civili iau parte la ele şi astfel se formează o serie de experţi

ai apărării în domeniul militar şi civil.

Principalul instrument NATO de asistenţă în Europa de Est, implicit în România, a fost

Parteneriatul pentru Pace. La întâlnirea miniştrilor Consiliului Nord Atlantic (NAC) din

10 – 11 ianuarie 1994 NATO a lansat Parteneriatul pentru Pace, pentru a întări noile

relaţii de securitate între alianţa Nord Atlantică şi partenerii săi est europeni. Principalele

scopuri ale Parteneriatului au fost extinderea şi intensificarea cooperării politice şi

militare în toată Europa, creşterea stabilităţii, diminuarea ameninţărilor la adresa păcii şi

construirea unor relaţii puternice prin promovarea spiritului practic de cooperare şi

asigurarea unor principii democratice care să susţină Alianţa. Într-un raport prezentat de

Comitetul pentru Politica Militară al PpP se estimează că acesta a demonstrat

flexibilitatea şi caracterul operaţional în programele de asistenţă, precum în cazul

Albaniei, şi a rolului său ca element al demersului general al Alianţei pentru rezolvarea

crizei din Kosovo. Aceasta a inclus consultaţii cu partenerii din regiune. Parteneriatul a

jucat un rol semnificativ în pregătirea candidaţilor pentru a fi admişi în NATO.

Sub egida PpP mai mult de 7000 de militari au luat parte la opera’iuni de menţinere a

păcii, începând cu Golful Persic în 1991 şi terminând cu participarea la operaţiunea de

stabilizare a Afganistanului (ISAF).

134

Page 135: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

NATO face, de asemenea, o investiţie pe termen lung în stabilitatea europeană prin

procesul de extindere aflat în desfăşurare. Summit-ul de la Washington din aprilie curent,

a confirmat angajamentul „uşilor deschise” luat de către NATO şi a fost adăugat un nou

element pentru a revigora viziunea NATO de creştere a cooperării şi parteneriatului–

Planul de Naţional Anual de Acţiune (MAP). Prin acest program, NATO acordă

asistenţă, practică şi informaţională, ţărilor aspirante la statutul de membru. Rolul acestui

instrument dde pregătire s-a văzut la Praga în 2002, ducând la invitarea în NATO a şapte

ţări est-europen, inclusiv a României.

Asistenţa pentru schimbarea relaţiilor dintre armată şi societate este un punct important al

procesului de democratizare a ţărilor est europene, dar moştenirea istorică a războiului

rece a fost un obstacol care a blocat un program coerent şi consistent al asistenţei

occidentale. Sub-programele de dezvoltare ale expertizei parlamentare, transparenţa

presei, deciziile politice şi politica bugetară pentru securitate au cuprins şi elemente din

sfera relaţiilor dintre armată şi societate. Dar resursele alocate au fost prea scăzute

comparativ cu necesităţile şi aşteptările regionale. Mai mult, în primii ani ai tranziţiei ale

majorităţii ajutoarelor şi finanţelor au mers în ţările „Vişegrad” care au devenit ţări

membre NATO.

Cel mai bun mod de a evalua impactul asistenţei pentru democraţie, propus de Thomas

Carothers este de a-i înţelege efectele. Pentru România el a estimat că democraţiile

Vestice şi Statele unite au avut un efect pozitiv într-un număr de sectoare. Cea mai

importantă a fost realizarea de alegeri democratice, reforma majorităţii instituţiilor

statului, în special a sistemul juridic si armatei, si asistenta pentru societatea civila.

Invitarea României de a face parte din NATO, pe baza evaluării tehnice a îndeplinirii a

135

Page 136: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

trei cicluri de pregătire MAP reprezintă un efect pozitiv al asistenţei occidentale, care a

sprijinit aspiraţiile şi planurile forţelor politice şi opiniei româneşti.

Capitolul V. Contextul intern

Atât Revoluţia din 1989 cât şi democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate au fost

generate de un complex de factori endogeni, rolul complexului de factori interni fiind

fundamental în construirea relaţiilor dintre armată şi societate de tip democratic.

Întorcându-ne la Huntington104, care afirma că instituţiile militare sunt configurate de

două imperative, respectiv un imperativ funcţional (generat de ameninţările la adresa

societăţii) şi un imperativ societal (generat de forţele şi ideologiile dominante în

societate) putem deduce importanţa percepţiilor ameninţărilor de către cetăţeni, precum şi

104 vezi S.P. Huntington, The Soldier and the State, apud. I.N. Sava, G. Tibil, M. Zulean, Armata şi societatea, Ed.Info-Team, pag. 313.

136

Page 137: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

rolul forţelor politice, aflate în continuă aşezare şi transformare. Dacă în SUA politica,

Constituţia şi ideologiile sunt stabile de multă vreme, în România ele instituţiile politice

cunosc o dinamică profundă.

Tot acest ansamblu de transformări societale de după 1989, numit uneori simplu-

tranziţie, este făcut în jurul a două concepte-cheie: marketizare (construirea economiei de

piaţă) şi democratizare. La rândul lor aceste două aspecte ale tranziţiei sunt faţete ale unui

proces mai amplu, modernizarea sau dezvoltarea societăţii româneşti105. În continuare

vom discuta despre complexul de factori interni, respectiv factorul politic, relaţiile inter-

etnice, resursele demografice şi vom prezenta pe larg rolul opiniei publice şi al

constrângerilor economice în procesul general de transformare a relaţiilor dintre armată şi

societate.

Democratizarea, implicit şi democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate, este un

proces continuu, în curs de perfecţionare. Desigur că România a cunoscut două

transferuri de putere politică pe cale democratică (1996 şi 2000), a construit instituţii

politice, a elaborat o constituţie democratică iar societatea civilă şi mass-media sunt

active106. Aşa cum am văzut în capitolul anterior, prin condiţiile puse de “Studiul pentru

extinderea NATO” sau prin “Membership Action Plan”, NATO a monitorizat şi procese

de politică internă, precum drepturile omului, lupta împotriva corupţiei, lupta împotriva

traficului de fiinţe umane, problema minorităţilor, a protecţiei copiilor precum şi

105 Pentru studiul tranziţiei în România vezi D. Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Ed. Polirom, 1999, iar pentru o abordare comprehensivă a dezvoltării şi modernizării vezi L. Vlăsceanu, Politică şi dezvoltare, Ed. Trei, 2001.106

1

Democratizarea şi transformarea instituţiilor politice sunt descrise în amănunt în S. White, J. Batt, P. Lewis, Developments in CEE Politics, Duke University Press, vol.2, 1998.

137

Page 138: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

sustenabilitaea reformei printr-o economie de piaţă funcţională. Desigur că reformele au

fost făcute de către forţele politice interne dar NATO a devenit un vector de modernizare,

un actor important, prin faptul că a monitorizat aceste procese.

Dintre problemele cele mai stringente pentru contextul politic intern din deceniul nouă,

problema minorităţilor, în special a minorităţilor etnice, a avut prioritate pe agenda

politicienilor. Aşa cum am văzut, securitatea „naţională” din perioada comunistă era mai

degrabă focalizată pe realizarea securităţii regimului iar unele minorităţi sau indivizi se

simţeau ameninţate de structurile de securitate. După 1990 conceptul de securitate

încearcă să încorporeze şi sfera securităţii individuale sau a unor grupuri sociale sau

etnice, altădată excluse.

Conflictul etnic a fost şi este o ameninţare importantă pentru securitate în zona balcanică,

dar dacă minorităţile etnice au toate drepturile şi participă la viaţa politică, pericolul este

redus. Cele mai importante minorităţi din România sunt cea maghiară şi cea rromă.

Minoritatea maghiară are azi propriul său partid (UDMR) şi a devenit parter al coaliţiilor

sau partidelor aflate de la guvernare, după 1996.

Departamentul Minorităţilor Naţionale, incorporat iniţial în cadrul Ministerului

Informaţiilor Publice, azi departament independent, este agenţia guvernamentală

răspunzătoare cu promovarea politicilor şi strategiilor pentru cele 17 minorităţi naţionale,

care formează 11% din populaţia României. Comunitatea europeană şi internaţională a

apreciat în mod pozitiv această abordare. În timpul crizei din Kosovo, preşedintele SUA

Bill Clinton a felicitat poporul român şi a lăudat măsurile politice luate ca model pentru

rezolvarea problemelor etnice în Balcani.

138

Page 139: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Un alt factor ce ţine de contextul intern, foarte important pentru reforma relaţiilor dintre

armată şi societate este cel jucat de demografie. Resursele demografice sunt importante în

proiectarea politicilor de securitate, a componenţei (militari voluntari sau conscripţi).

Odată cu diminuarea presiunii blocurilor militare sau a ameninţărilor externe se relaxează

şi politicile de apărare şi scade necesitatea încorporării unor cantităţi mari de resurse

umane. Tehnologia şi revoluţia în afaceri militare crează mai degrabă nevoia unor resurse

umane calitative decât cantitative, mai bine instruite şi educate. În toată Europa se

produce azi un fenomen de reducere masivă a armatelor iar unul dintre factorii

fundamentali pentru această reducere este cel legat de scăderea resurselor demografice107.

Menţinerea unei armate de recrutare universală de circa 200.000 militari şi cu o rezervă

de până la 800000 de oameni, cum era cazul anului 1989, este azi aproape imposibil de

susţinut din punct de vedere al resurselor demografice. La recensământul populaţiei din

2002 a rezultat că populaţia României a scăzut faţă de 1992 cu aproape un milion de

locuitori, cauza fiind atât sporul natural negativ cât şi fenomenul emigraţiei.

107 Pentru o prezentare detaliată a rolului resurselor demografice în apărarea naţională vezi Tineretul şi sistemul de apărare naţională, lucrare editată de Centrul de cercetări pentru probleme de tineret, 1997, pag. 25.

139

Page 140: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Figura 10

Sursa: Institutul Naţional de Studii Statistice şi Economice

Analizând piramida vârstelor din Figura 10 se poate vedea grafic cum, după generaţia de

30 de ani (numită „generaţia decretului”, după decretul din 1968 prin care Ceauşescu

încerca să stimuleze creşterea populaţiei), populaţia şi, automat, resursa incorporabilă

începe să scadă. Dacă populaţia masculină de 19 ani este, în 2000, de 158.000 de oameni,

Vârsta

Age

Feminin

Female

100

95

90

85

80

75

70

65

60

55

50

45

40

35

30

25

20

15

10

5

0

Mii - ThousandsMii - Thousands

Masculin

Male

POPULATIA PE VÂRSTE SI SEXE,

LA 1 IULIE 2000

POPULTION BY AGE AND SEX

ON JULY 1 ST , 2000

050100150200250300 0 50 100 150 200 250 300

140

Page 141: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

populaţia masculină de un an este de 111.000 de oameni, ceea ce dovedeşte că o armată

de 200.000 de oameni este practic imposibil de a fi alcătuită. Din fericire, necesarul de

încorporare este azi de 30.000 pentru MapN şi circa 40.000 pentru Ministerul de

Interne108. Aşadar, resursele demografice au influenţat direct componenţa armatei,

relaţiile dintre armată şi societate şi politica de securitate după 1989.

Din ansamblul de factori care constituie blocul de factori numit “context intern” vom

prezenta mai departe pe cei care afectează aspectul instituţional al politicii de securitate,

şi anume implicarea opiniei publice în realizarea unei securităţi democratice şi

construirea relaţiilor democratice dintre armată şi societate precum şi influenţa jucată de

resursele (constrângerile) economice, care ar trebui să genereze resursele pentru reformă.

V.a. Rolul opiniei publice în democratizarea politicii de securitate şi a relaţiilor dintre armată şi societate

În democraţii opinia publică influenţează politicile guvernului şi pe decidenţii care

încearcă să (re)inventeze relaţiile dintre armată şi societate democratice. Influenţa are loc

nu numai în perioada campaniilor electorale, prin votul pe care publicul îl dă unor

programe sau platforme sau altora ci şi în perioada guvernării. Sondajele de opinie,

campaniile de presă devin instrumente uzuale pentru luarea unor decizii. Decizia unei

politici globale (cum ar fi interzicerea minelor anti-personal) a fost influenţată de o

campanie a societăţii civile globale, declanşată pe internet.

108 Vezi discursul gl. Mihail Popescu, Conferinţa de presă a MapN, 26 iunie 2003 şi Carta Albă a M.I. 1999-2000, Ed. Ministerului de Interne, 2001, Anexa 4, pag.127.

141

Page 142: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Trei sunt aspectele majore prin care opinia publică a influenţat politica de securitate şi a

sprijinit, indirect, democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate, şi anume:

• încrederea în armată

• percepţia ameninţării

• sprijinul pentru aderarea la NATO.

Primul aspect este încrederea în forţele armate. Începând cu 1995, Fundaţia pentru o

Societate Deschisă (Soros) a publicat semestrial un Barometru de opinie. Acest

barometru relevă un lucru extraordinar privind instituţiile, publicul român se arată a fi cel

mai încrezător în biserică şi în forţele armate (vezi Figura 10). Trebuie să menţionăm că

sondajul din mai 1999, care arată o scădere a încrederii în armată, a avut loc într-un

moment critic (criza din Kosovo), când guvernul român a adoptat o poziţie decisivă, într-

un fel împotriva a jumătate din populaţie, şi a susţinut acţiunile NATO.

Această încredere în armată poate fi explicată fie prin factori precum moştenirea istorică,

educaţia patriotică în timpul serviciului militar, fie ca un semn că forţele armate sunt una

dintre puţinele instituţii care pot oferi un model de ordine într-o lume aflată în turbulenţa

tranziţiei. Rolul armatei în răsturnarea dictaturii lui Ceauşescu a contribuit, de asemenea,

la atitudinea pozitivă a publicului faţă de forţele armate. Această încredere le-a permis

decidenţilor să înceapă procesul reformei şi constituie un factor benign în democratizarea

relaţiilor dintre armată şi societate, profesionalizarea armatei, alocarea de resurse pentru

reformă şi aderarea la NATO. Invitarea României în NATO va da un nou impuls de

încredere publicului românesc.

142

Page 143: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Figura 11

Încrederea în instituţii

0 20 40 60 80 100

Guvern

Parlament

Justitie

Politie

Armata

Biserica

Presedinte

SRI

Banci

Ins

titu

tii

Încredere multa/ foarte multa

Mai 2001

Mai 2000

Mai 1999

Mai 1998

Sursa: Barometrul de Opinie Publică, Fundaţia Societatea Deschisă, mai 1998, mai 1999,

mai 2000 şi mai 2001

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, percepţia ameninţărilor externe, trebuie spus că

ele influenţează relaţiile dintre armată şi societate din cauza presiunilor pentru o

securitate obsesivă sau pentru una falsă (vezi capitolul III). Datorită faptului că în ultima

parte a dictaturii sale Ceauşescu a realizat lipsa suportului popular pentru ideile

143

Page 144: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

comuniste, el a schimbat discursul public spre un fel de comunism “naţional”.

Propaganda sa a exacerbat pericolul ameninţărilor externe pentru a ascunde slăbiciunea

regimului său. Acest lucru a generat o sensibilitate faţă de ameninţările externe.

Barometrul de opinie publică produs de Societatea “Paul Lazarsfeld” din Viena sub

supervizarea lui Richard Rose de la Univeristatea Strathclyde, în 1992 şi 1996 arată o

obsesie a românilor pentru faţă de ameninţările externe.

Cum percepe publicul român pericolul extern? În 1992, publicul român era obsedat de:

• un pericol rusesc- mai mult de 60% din populaţie;

• un război cu o ţară vecină (nespecificată în barometru);

• pericolul minorităţilor ca cetăţeni infideli.

Asemenea obsesii sunt explicabile nu numai prin influenţa variabilelor pre-tranziţie

(influenţa propagandei lui Ceauşescu), dar şi prin dezbaterile publice post-tranziţie despre

implicarea Rusiei în revoluţia română, conflictiul din Transnistria sau soarta Moldovei,

inclusiv ameninţarea generalului Lebed că în 24 de ore va ajunge la Bucureşti, dacă

România se implică în conflictul transnistrean. Conflictul interetnic, precum luptele de

stradă dintre români şi etnicii maghiari din Târgu Mureş în 1990, a contribuit, de

asemenea, la această obsesie. În general, percepţia pericolelor externe a scăzut din 1992

până în 1996- cu o excepţie notabilă, cea a pericolului rusesc care era încă foarte mare în

1996 (55%).

Cum percep românii ameninţările externe comparativ cu alţi est-europeni? Tendinţa

generală este similară. Singura diferenţă importantă este că românii percep Rusia ca o

144

Page 145: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

mare ameninţare în 1992 şi această percepţie rămâne ridicată în 1996, în timp ce alte

percepţii est-europene privind un pericol rusesc au crescut uşor de la 29% la 39%. Dar

opinia variază între ţări. Grupul care conduce cu un nivel extrem de înalt al neîncrederii

în Rusia este format din Croaţia şi Polonia (71% în 1996) şi România, Republica Cehă şi

Slovacia (în jur de 60%). Moştenirile istorice pot explica uşor aceste date. Concluziile lui

Haerpfer, Wallace şi Rose în studiul lor despre percepţiile publice în Europa post-

comunistă sunt : “Este notabil faptul că regiunea se împarte în blocuri distincte. Fostele

state sovietice au pe departe mai puţină teamă şi anxietate decât statele tampon Ungaria,

Polonia, republicile Cehă şi Slovacă. O înaltă anxietate poate fi găsită şi printre români şi

slovaci. Acestea sunt ţările cele mai nerăbdătoare să se alăture EU şi NATO. De

asemenea, sunt ţări care “s-au occidentalizat” cel mai mult în reformele economice şi

politice109. Din păcate studiul nu s-a mai repetat în 2000, dar datele sunt utile pentru a

argumenta că trendul de percepţie a riscurilor şi ameninţărilor externe este într-o

descreştere vertiginoasă, după 1996.

Ultimul aspect este legat percepţia apărării colective (în cadrul NATO) şi a securităţii

prin cooperare promovate de NATO ca instrument de rezolvare a acelor temeri legate de

securitate. Împărtăşeşte publicul propunerea elitei de a se alătura celei mai puternice

alianţe, NATO? În ultimii ani, NATO a avut de-a face cu un fel de întrecere între ţările

est-europene pentru admitere. Se pare că NATO este considerat un soi de panaceu pentru

rezolvarea nu numai a temerilor legate de securitate, dar şi a celor economice. Un procent

înalt de 75-80% din publicul român susţine calitatea de membru NATO, aceasta fiind cea

109 Haerpfer, C; Wallace, C., Rose, R. Public Perceptions of Threats to Security in post-Communist Europe. University of Strathclyde: Glasgow, 1997.

145

Page 146: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

mai înaltă susţinere dintre ţările est-europene110. Motivele care explică această atitudine

variază. Jumătate din respondenţi consideră că NATO este o garanţie a securităţii. De

asemenea, mai mult de 11% se aşteaptă ca NATO să aducă mai mult progres în general şi

cooperare.

Un sondaj de opinie realizat înaintea Summit-ului de la Praga de către Metro Media

Transilvania cu sprijinul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă relevă, aşa cum spun

autorii în concluzii că „...Românii sunt fără nici un dubiu pentru aderarea la NATO şi

sunt conştienţi de sprijinul (în principal ajutorul militar dar şi asistenţa indirectă, precum

investiţiile) pe care Alianţa îl poate asigura României. Cu toate acestea, sprijinul pe care

românii îl iau în considerare este unul emoţional, superficial, ideologic sau impus de

situaţie...”.

În concluzie, se poate afirma că încrederea în armată are rădăcini istorice adânci, a fost

influenţată de rolul jucat de armată în apărarea şi construirea naţiunii, este potenţat de

percepţia pericolelor externe sau de percepţia că, prin integrarea în NATO se asigură,

indirect prosperitatea naţiunii. Oricare ar fi cauzele, această încredere este o resursă

esenţială pentru reforma armatei şi construirea unor relaţii dintre armată şi societate de tip

democratic.

V.b. Constrângeri economice

Desigur că încrederea în armată este o resursă simbolică importantă pentru reformă dar

resursele economice sunt şi mai importante, ele reprezntând constrângeri importante

110

1

Vezi Eurobarometrul Central şi Est-European, Nr. 7, 1997 .

146

Page 147: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

pentru ritmul reformei. Una dintre constrângerile principale întâlnite de decidenţii români

în reformarea relaţiilor dintre armată şi societate este cum să aloce mai potrivit resursele

disponibile în conformitate cu cererea crescută pentru securitate. PIB-ul ţării descreştea în

continuu, cu excepţia anilor 1994-1995, când a crescut uşor. Acesta a influenţat

cheltuielile pentru apărare în termeni reali (Figura 11). În prima fază, constrângerile

bugetare au obligat guvernele să continue re-alocarea resurselor către alte sectoare

economice şi să înceapă o reformă timpurie a forţelor armate care era organizată pentru

apărarea teritorială circulară şi era umflată numeric. Astfel, constrângerile financiare au

avut o influenţă benignă în a începe reforma şi, într-adevăr, reducerea armatei a mers

chiar dincolo de obligaţiile Tratatului de reducere a forţelor convenţionale în Europa

(CFE). Reforma a avut impact atât asupra cantităţii cât şi asupra calităţii dotării şi

pregătirii.

Figura 12

Evoluţia cheltuielilor de apărare (1990-2002)

147

Page 148: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

0

500

1000

1500

1990

1992

1994

1996

1998

2000

2002

Anii

Mili

oan

e U

SD

Sursa: Ministerul Apărării Naţionale

Pe fondul creşterii economice a trei ani consecutivi (2000-2003), în urma unor estimări

riguroase şi critice ale pregătirii de luptă111 şi sub presiunea re-lansării campaniei de

pregătire pentru aderarea la NATO, sub egida MAP, s-a hotarât alocarea a 2,38% din PIB

pentru apărare, până în 2005.

Concluzii:

111

1

Pentru analiza critică a stării de luptă, făcută la sfârşitul anului 2000 de ministrul apărării, împreună cu şeful SMG, vezi M. Zulean, Professionalization of RAF, în A. Cottey, T. Edmunds, A. Forester, The Challenge of Military Reform in PostcommunistEurope, 2002, pag.124.

148

Page 149: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

După zece ani de tranziţie se poate spune că România a devenit parte a instituţiilor

transatlantice de realizare a securităţii prin cooperare. Ca efect al acestui proces şi al

procesului mai larg de democratizare, România şi-a construit baza instutuţională pentru

ca relaţiile dintre armată şi societate să se desfăşoare pe principii democratice. Modul şi

ritmul în care România a făcut acest lucru a fost diferit, comparativ cu al altor ţări est-

europene, depinzând de circumstanţele specifice României, dar rezultatul este relativ

similar. În cazul României, o importantă influenţă în construirea relaţiilor democratice

dintre armată şi societate a avut-o contextul internaţional, în special politica “uşilor

deschise” a NATO. Această politică a constituit nu numai un stimulent, un ghid dar a

asigurat şi asistenţă pentru factorii interni care au declanşat şi susţinut acest proces. Dacă

cerinţele NATO pentru democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate au constituit

stimulentul în iniţierea schimbării, conştientizarea ameninţărilor transnaţionale a

constituit constrângerea. Opinia publică, prin marea sa încredere acordată armatei a

susţinut reforma dar “obsesia” ameninţărilor externe a fost un obstacol real la începutul

anilor 1990. Proiectul integrării în structurile euroatlantice a fost puternic susţinut de

public, de asemenea. Din nefericire, constrângerile bugetare au fost şi încă sunt o

problemă importantă în schimbarea rapidă. Se poate afirma că, până în acest moment,

România şi-a construit o politică de securitate şi un cadru democratic al relaţiilor dintre

armată şi societate, luând în calcul atât extinderea conceptului de securitate, pentru a

cuprinde şi securitatea individuală, cât şi participarea la proiecţia stabilităţii în alte

regiuni adiacente. În această etapă, atenţia reformei armatei române se focalizează asupra

resurselor umane, urmând ca după 2004 să se focalizeze asupra dotării şi integrării totale

în NATO. Obiectivele reformei sunt acum, după invitarea de a fi membră NATO, foarte

149

Page 150: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

clare iar cadrul legislativ a fost stabilit. Procesul de reformă şi de democratizare a

relaţiilor dintre armată şi societate nu se termină, însă, aici. Chiar după integrarea în

NATO, după mai 2004, reforma va fi continuată. Concentrarea reformelor de acum

înainte se va face pe baza a ceea ce începe să fie denumită tot mai des “agenda generaţiei

a doua de probleme” (“second generation problematique”-eng.), adică focalizarea pe

eficientizarea instituţiilor şi realizarea unei bune guvernări.

Ţinând cont de caracterul aplicat al acestui studiu, se impun câteva recomandări privind

îmbunătăţirea relaţiilor dintre armată şi societate. Deşi România a atins standardul minim

pentru a considera că relaţiile dintre armată şi societate sunt democratice, un set de reguli

şi de măsuri specifice problematicii celei de-a „doua generaţii” de reforme se impun

pentru a realiza o bună guvernare şi o eficientizare a instituţiilor.

Una dintre cele mai importante măsuri ar trebui să fie luată prin definirea clară a rolului

CSAŢ în contextul puterii executive. Criza descrisă în capitolul II.5 şi dezvoltările

recente legate de războiul global împotriva terorismului arată necesitatea unei instituţii

precum CSAŢ, pentru luarea unor decizii rapide în situaţii de urgenţă. Totuşi, o separare

clară a puterii preşedintelui şi prim-ministrului se impune, pentru a evita tensiunile şi

conflictele potenţiale. Deşi practica anterioară nu a generat asemenea crize (cu exceptia

câtorva tensiuni între Emil Constantinescu şi Radu Vasile) se poate imagina cu usurinţă

un scenariu de coabitare dintre preşedinte şi prim ministru de orientări diferite. Problema

se poate rezolva în context constituţional prin inserarea unor norme în proiectata

Constituţie din 2003.

150

Page 151: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

În al doilea rând, ar trebui proiectat şi implementat un sistem complet de norme şi

instituţii, legate de managementul crizelor. Ordonanţa de urgenţă privind starea de asediu,

adoptată sub presiunea minerilor, în 1999, nu a fost încă discutată şi aprobată de către

Parlament. Elaborarea unor norme clare de management al crizelor reprezintă unul dintre

obiectivele principale ale Planului naţional de pregătire pentru aderarea la NATO, ciclul

IV (2002-2003).

În al treilea rând, reforma a fost focalizată mai mult asupra instituţiilor de apărare, iar

studiul crizelor arată multe lipsuri sau măsuri mai lente de reformă în alte sectoare ale

sistemului de securitate, precum serviciile de informaţii, industria de apărare sau

Ministerul de Interne. Întrucât, pe plan mondial, se vorbeşte în ultimii doi ani despre

reforma sectorului de securitate (security sector reform- eng.) iar noua Strategie de

securitate are o abordare largă şi sistemică a tuturor sectoarelor din domeniul securităţii,

ar trebui ca decidenţii politici să se concentreze, în acest stadiu al reformei, mai mult

asupra unei abordări sistemice şi asupra eficientizării instituţiilor de control democratic

asupra sectorului de securitate.

În ultimul rând, este necesar studiul noului mediu de securitate, luând în considerare

recentele tensiuni transatlantice, legate de percepţia diferită asupra pericolului reprezentat

de către Irak. Integrarea euroatlantică este un obiectiv major al politicii externe româneşti

şi devine o „ţintă în miscare” în actualul context. Păstrând obiectivul, decidenţii politici

trebuie să fie flexibili în alegerea mijloacelor de realizare a acestui obiectiv. Sub

presiunea globalizării, necesitatea realizării unei securităţi prin cooperare în spaţiul

euroatlantic este imperioasă dar percepţia diferită a riscurilor şi ameninţărilor, precum şi

151

Page 152: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

a modului de combatere a lor, respectiv a influenţei şi puterii în cadrul instituţiilor de

securitate pot afecta acest obiectiv.

De asemenea, decidenţii români ar trebui să fie conştienţi de faptul că democratizarea

relaţiilor dintre armată şi societate nu este un proces terminat ci ar trebui continuu

îmbunătăţit şi perfecţionat. Democratizarea relaţiilor dintre armată şi societate trebuie să

se deplaseze de la o abordare “legalistă”, a stabilirii instituţiilor spre o abordare

“educaţională” de învăţare şi experimentare a mecanismelor de funcţionare a relaţiilor

dintre armată şi societate democratice şi de însuşire a normelor şi valorilor subsecvente.

În timpul crizelor internaţionale din Kosovo (1999) şi Irak (2003) sau a mineriadei din

1999, România a dovedit faptul că mecanismul controlul democratic funcţionează. Din

moment ce relaţiile democratice dintre armată şi societate sunt un obiectiv dezirabil şi

pentru Occident, ar trebui ca un program coerent şi substanţial de asistenţă financiară

pentru proiecte specifice (precum “managementul resurselor umane”) să continue a fi

promovate, fie prin Banca Mondială, fie prin asistenţă bilaterală (gen USAID).

Din punct de vedere teoretic, această teză a urmărit să demonstreze că există o nevoie

imperioasă de definire a unui concept clar al “securităţii democratice”, a mecanismului de

realizare a securităţii prin cooperare şi, subsecvent, o relaţiilor dintre armată şi societate

de tip democratic, evitând confuziile. Înainte de toate, analiştii politici şi sociologii

militari ar trebui să operaţionalizeze conceptul de relaţii dintre armată şi societate şi să

propună un instrument pentru a măsura gradul de democratizare a relaţiilor dintre armată

şi societate, instrument de genul indicelui complex folosit în această lucrare. Modelul

explicativ propus în acest studiu monografic ar trebui testat în contextul celeorlalte state

152

Page 153: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

est-europene iar, din lecţiile învăţate prin analiza comparativă respectivă, teoria generală

a relaţiilor dintre armată şi societate, propusă de Huntington, va fi îmbogăţită şi

îmbunătăţită. De asemenea, aceste lecţii pot fi folosite pentru decidenţii politicii de

securitate internaţională, care vor să promoveze un pattern democratic al relaţiilor dintre

armată şi societate în tări islamice, precum Irakul. Nu în ultimul rând, studiul acesta a

avut mai mult o abordare instituţională clasică, dar teoriile recente neoinstituţionale ne

îndeamnă să gândim în termeni de norme, valori, matrici cognitive, capital social sau

reţele. Acestea vor fi obiectivele conceptele de bază ale unui studiu viitor, prin

participarea autorului la o cercetare comparativă la nivel european pe tema diferenţelor

culturale dintre organizaţiile militare şi societăţile pe care le reprezintă.

Bibliografie:

Abdellatif, B.H. (2001). Globalization and its Consequences in the Third World, în Romanian Journal of International Affairs, Vol. VI, No. 1-2.

153

Page 154: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Almond G., Verba S. (1996). Cultura civică, CEU Press, Bucureşti.

Bacon, W. (1978). The Military and the Party in Romania, în Herspring, D., Volgyes,I., Civil-Military Relations in Comunist States, Westview Press.

Babiuc, V. (1999). Un mare avantaj al MapN - o reforma a început din proprie iniţiativă. Revista Vol. 22, Nr 14, Bucureşti.

Bădescu, I., Dungaciu, D. (1995). Sociologia şi geopolitica frontierei, Editura Floare Albastră, Bucureşti.

Bahr, E. (1982). Common Security. A Blueprint for Survival. Palme Commission.

Bebler, A. (1997). Civil-Military Relations in Post-Communist States, Praeger: Westport, Connecticut, London.

Boene, B. (2000). Social Science Research, War and the Military in the United States, în G. Kummel/A. D. Prufert (eds.), Military Sociology, Baden-Baden.

Bugajski, J. (1998). Key Elements of Romania’s Security Strategy. CSIS Policy Paper.

Buzan, B., Weaver, O., de Wilde, J. (1998). Security. A Framework for Analysis. Boulder, Colorado, London: Lynne Rienner.

Callaghan, J., Kuhlmann, J. (2000) Military and Society in 21st Century, Transaction Publishers.

Carothers, T. (1999) Aiding Democracy Abroad. The Learning Curve. Carnegie Endowment for International Peace, Washington D.C.

CESS, Organising National Defences for NATO Membership, Harmonie Paper 15, CESS, 2001.

Colton, T.J , Gustafson, T. (1990). Soldiers and the Soviet State. Princeton University Press, Princeton, New Jersey.

Cottey, A., Edmunds, T., Forester, A. (2002). Democratic Control of the Military in Postcommunist Europe, Palgrave: Houndmills.

Cunningham, G. (1997). EU and NATO Enlargement: How Public Opinion is Shaping up in Some Candidate Countries. NATO Review,May-June: Vol. 45, No.3.

Danopoulos, C., Zirker, D. (1996). Civil-Military Relations in the Soviet and Yugoslav Successor States, Westview Press.

Danopoulos, C., Zirker, D. (1999). The Military and Society in the Former Eastern Bloc, Westview Press.

Diaconescu, G., Serban, F., Pavel, N. (1996). Democratic Control over Army in Romania. Bucharest: Editura Enciclopedică.

Diamond, L., Plattner, M.F. (1996). Civil-Military Relations and Democracy, Johns Hopkins University Press: Baltimore and London.

Donnelly, C. (1997). Developing a National Strategy for the Transformation of the Defense Establishment in Post-Communist States. Central European Issues, Vol. 3, No. 2.

Donelly, C. (Winter 2000-2001). Rethinking Security, în NATO Review, Vol. 48.

154

Page 155: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Dumitriu, P. (2000). Small Developing States Versus Globalization- Testimonies Before the United Nations General Assembly, în Romanian Journal of International Affairs, Vol. VI, No. 1-2.

Enriquez, J. (Fall 1999). Too Many Flags?, în Foreign Policy, no. 116.

Feaver, P. (1996). The Civil-Military Problematique: Huntington, Janowitz and the Question of Civilian Control, în Armed Forces and Society, vol.23, no.2.

Feaver, P. şi Kohn, R. (2002). The Civil-Military Gap and American National Security, MIT Press.

Fitch, J.S. (Spring 1979). The Political Impact of U.S. Military Aid to Latin America, Armed Forces and Society, Vol.5, No.3.

Haerpfer, C./Wallace, C./Rose, R. (1997). Public Perceptions of Threats to Security in Post-Communist Europe. Glasgow: University of Strathclyde.

Herd, G.P. (2001). Civil-Military Relations in Post Cold War Europe, G102, Conflict Studies Research Centre.

Huntington, S.P. (1957). The Soldier and the State. New York: Vintage Books.

Huntington, S.P. (1997). The Erosion of American National Interest. Foreign Affairs, Sept/Oct. Vol. 76. No. 5.

Janowitz, M. (1960). The Professional Soldier- A Social and Political Portrait. London: Collier-Macmillan ltd.

Joo, R. 1996. The Democratic Control of Armed Forces, Chaillot Paper 23, Institute for Security Studies of Western European Union.

Kaplan, R. (1998). Europe’s Fulcrum State. The Atlantic Monthly, September, Vol. 282, No.3.

Kolkowitz, R. (1967). The Soviet Military and the Communist Party. Princeton: Princeton University Press.

Madison, G.B. (1998). Globalization: Challenges and Opportunities, Globalization Working Papers, McMaster University, Institute on Globalization.

Maior, G. (2002). Personal Management and Reconversion, în L. Watts, Romanian Military Reform and NATO Integration, The Center for Romanian Studies.

Maior, G.C., Matei, M. (2003). Bridging the gap in Civil-Military Relations in Southeastern Europe, în Mediterranean Quarterly, vol. 14, no.2, Spring, pag. 60-77.

Mediafax News Agency. (1999). Russia e cea mai mare amenintare militara pentru Romania . 21 Aprilie.

Miroiu, A., Radoi, M, Zulean, M. (2002). Politici publice, Editura Politeia, 2002.

Monac, C. şi Sava, C. (2000). Stările excepţionale, Editura Forum.

Moskos, C., Williams, J.A., Segal, D. (2000). The Postmodern Military, Oxford University Press.

NATO HQ. Study on NATO Enlargement, Brussels, September 1995.

Nelson, D. (Fall 1992). Romania after Tyranny, Westview Press.

Nelson, D. (2002). Definition, Diagnosis, Therapy- A Civil-Military Critique, în Defense and Security

155

Page 156: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

Analysis.

Odom, W. (1978). The Party-Military Conection: A Critique, în Herspring and Volgyes (eds), Civil-Military Relations in Communsit States, Westview Press: Boulder.

Open Society Romania. Public Opinion Barometer (1995-1997). http://www.sfos.ro/pob/jun98/index.html

Pantev, P.(ed). 2001. Civil-Military Relations in South-East Europe, IISS-Sofia and PfP Consortium.

Paşcu, I.M. (1989). Armele şi Politica. Ed. Politică, Bucureşti.

Paşcu, I.M. (1999). Parliamentary Control over the Military, în K.W. Treptow, M.E. Ionescu, eds., Romania and Euro-Atlantic Integration, Iaşi-Oxford-Portland.

Paşcu, I.M. (2000). Defence Planning in a Democracy, în Cottey, A./ Forester, A./ Edmunds, T. Democratic Control of AF in Central and Eastern Europe, Palgrave: Houndmills.

Peterson, M. (1999). Ulrich, Democratizing Communist militaries: the cases of the Czech and Russian armed forces, Ann Arbor: University of Michigan Press.

Raportul SMG, în Adevărul, no. 2698, 6 februarie, 1999.

Review of Paliamentary oversight of the Romanian MoD and the Democratic Control of its Armed Forces, DMCS Study, no. 43/1996.

Sandu, D. Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, 1999.

Sava, N., Tibil, G., Zulean, M. (1998). Armata şi Societatea, Ed. Info-Team, Bucureşti.

Secăreş, V. (1976). Polemologia şi problemele păcii, Editura Politică, Bucureşti.

Sheehan, M. (1999/2000). The Role of NGOs in Building Security in South Eastern Europe, în Central European Issues, Vol. 5, No.2.

Shils, E.. (1981). Tradition, The University of Chicago Press.

Simon, J. (1995). Central European Civil-Military Relations and NATO Expansion, McNair Paper 39, National Defense University.

Simon, J. (1996). NATO Enlargement and Central Europe, a Study in Civil-Military Relations, INSS, National Defense University, Washington, D.C.

Simon, J. (December 1998). Central And East European Security. New National Concepts and Defense Doctrines. Strategic Forum, No.151, Institute for National Security Studies, Washington D.C.

Stan, V. (1999). România şi eşecul campaniei pentru Vest, Editura Universităţii Bucureşti.

Strategia de Securitate Naţională a României, în Monitorul Oficial, partea I, no. 822 , 20 decembrie 2001.

Szayna Thomas, Larrabee, S. F. (1995). East European Military Reform after the Cold War, Rand.

The Romanian National Security Policy and its Governmental Mechanism, DMCS Study, no.4-1998.

Ulrich, M. (1999). Democratizing Communist Militaries- The Cases of the Czech and Russian Armed Forces, Michigan- University of Michigan Press.

156

Page 157: 56916249 Armata Si Societatea in Tranzitie

USAID. (1998). The USAID FY 1998 Congressional Presentation, Romania, http://www.info.usaid.gov/pubs/cp98/eni/countries/ro.htm

Vasile, R. (2002). Cursă pe contrasens, Editura Humanitas.

Vlăsceanu, L. 2001. Politică şi dezvoltare. România încotro?, Edirura Trei.

Volten, P. (2001). Organizing National Defences for NATO Membership, Harmonie Paper 15, Centre for European Security Studies, Gronigen.

Wallerstein, I. (1994). Sistemul mondial modern, Ed. Meridiane.

Watts, L. (1992). The Romanian Army in the December Revolution and Beyond, în Romania after Tyranny, D. Nelson, ed. Boulder: Westview.

Watts, L. (2001). Reform and Crisis in Romanian Civil-Military Relations, în Armed Forces and Society, Summer.

Watts, L. 2001). The Crisis in Romanian Civil-Military Relations, în Problems of Post-Comunism, July/August.

Watts, L. (2002). Romanian Military Reform and NATO Integration, Center for Romanian Studies, Iasi, Oxford.

Weber, M. (1978). Economy and Society, Univversity of California Press, Berkeley.

Zamfir, C., Vlasceanu, L. (1993). Dicţionar de sociologie, Ed. Babel.

Zulean, M. (2000). Changing Civil-Military Relations in Eastern Europe, în Forum 21, SOWI.

Zulean, M. (2002). Professionalisation of Romanian Armed Forces, în The Challenge of Military Reform in Postcommunist Europe, ed. Andrew Cottey, Timothy Edmunds, Anthony Forester, PalgraveMacmillan: Houndmills.

Zulean, M. (2003). International Requirements and Assistance for Defence and Security Sector Reform, în J. Trapans, Ph. Fluri, Defence and Security Sector Governance and Reform in South East Europe, vol.II, DCAF, Geneva.

157