UNIVERSITATEA” VALAHIA” TÂRGOVIŞTEFACULTATEA: INGINERIA MEDIULUI SI BIOTEHNOLOGII

SPECIALIZAREA : PROTECŢIA MEDIULUI ÎN AGRICULTURĂ

ABSOLVENT

COORDONATOR PROF. DR. ING.

-2009-

1

Cuprins

introducere…………………………………………………………………….. 3

capitolul i

prezentarea locaţiei..................................................................................... 5

1.1.scurt istoric………………………………………………………… .5

1.2. isroria localităţi după 1564…………………………………... 6

1.3. aşezare, suprafaţă, vecini…………………………………….. 6

1.4. dealuri şi munţi……………………………………………………. 7

1.5. solurile…………………………………………………………….….. 7

2

1.6. microclimatul aşezării …………………………………………. 8

capitolul ii.

funcţionalitatea spaţiilor verzi……………………………………..… 9

2.1. funcţia de producţie………………………………………………… 9

2.2. funcţia recreativă…………………………………………………… 10

2.3. funcţia decorativă………………………………………………….. 12

capitolul iii

principiile de proiectare a spatiilor verzi din mediul

rural………………………………………………………………………………… 13

capitolul iv

stiluri şi genuri în spaţiile verzi …………................................................ 18

4.1. stilurile spaţiilor verzi abordate în mediul rural …… 18

4.1.2. stilul geometric……………………………………………..……. 18

4.1.2.1. principiile de structură ale stilului geometric………………………...

19

4.1.3. stilul peisager……………………….………………………… 20

4.1.3.1. principiile de structură ale stilului peisager……………………… 21

4.2. genul peisajului…………………………….………………………… 23

4.2.2. genul grandios………………………….………………………………. 23

4.2.3. genul de bucurie…………………………………….…………….……. 24

4.2.4. genul visător……………………….………………………………….. 24

4.2.5. genul liniştit ………………………………………………...………… 24

capiolul v

stilurile spaţiilor verzi abordate în mediul

rural………………………………………………………….…………………… 25

5.1. grădinile locuinţelor individuale… …………… ……………. 25

5.2. spaţiile verzi de pe teritoriul şcolilor, grădiniţelor şi

creşelor……………………………………………………………….… 27

5.3. păduri de recreare …………………………………………………. 28

5.3.1.criterii privind alegerea teritoriilor destinate recreării ………………….. 29

5.3.2. sistematizarea pădurilor de recreare…………………………………..… 32

3

capitolul vi.

alegerea speciilor lemnoase pentru spaţii ..……………….. 37

6.1. avantajele folosirii vegetaţiei lemnoase ……………. 37

6.2. criterii de alegere a speciilor ……………………………….. 38

6.2.1. cerinţele ecologice ale speciilor lemnoase ………………………………. 38

6.2.2 particularităţile biologice ale speciilor…………………………………. 39

6.2.2.1. înălţimea exemplarelor…………………………………..……. 39

6.2.2.2. forma şi desimea coroanei……………………………….…….. 40

6.2.2.3. forma trunchiului şi culoarea scoarţei……….………………… 41

6.2.2.4. forma şi dispunerea ramurilor…………………………….….. 42

6.2.2.5. forma, mărimea şi culoarea frunzelor…………………….….. 42

6.2.2.6. forma şi culoarea florilor, perioada de înflorire……………… 43

6.2.2.7. forma şi culoarea fructelor………………………….……….. 44

6.2.2.8. rapiditatea de creştere şi longevitatea……………………….. 45

capitolul vii.

asocierea, dispunerea şi instalarea plantelor

în grădină ………………………………………………………..……… 46

7.1. asocierea şi dispunerea speciilorlemnoase…..………………… 46

7.2. alegerea vegetaţiei şi criteriile de alegere a speciilor

floricole………………………………………………………….………… 47

7.2.1.forma, mărimea şi culoarea frunzelor……………….……………….. 48.

7.2.2forma şi culoarea fructelor……………………………… 48

7.2.3 împărţirea după ciclu de viaţă……………………………………….… 48

7.2.4.modul de utilizare…………………………………………. …………. 49

7.2.5.asocierea speciilor floricole……………………………………….…. 49

7.3. instalarea speciilor floricole. pregătirea solului…… 51

7.4. instalarea plantelor floricole în spaţiile verzi……….. 52

7.5. distanţa de plantare……………………………………………….. 53

capitolul viii

contribuţii proprii…………………………………………………………………… 54

4

8.1.obiectivele lucrării………………………………………………… 54

8.2. scopul lucrării…………………………………….………………… 55

8.3. amenajarea gradinii………………………………………………… 55

8.3.1. nivelarea pamantului……………………………………………..…. 56

8.3.2. amenajarea zonei cu flori …………………………………………… 57

8.3.3. gazonul ……………………………………….. 57

8.4. amenajările ornamentale din grădină………………………… 59

8.4.1.patio………………………………………………………………….

59

8.4.2. fantana cu piscina mica…………………………………………….

59

8.4.3. curs de apa cu cascadă si helesteu…………………………….. 60

8.4.4. pavilionul din gradina ………………………………………. 62

8.4.5. aleile şi drumurile de acces…………………………………… 63

8.4.6. spaţiu de joacă pentru copii …………………………………… 64

8.4.7. utilitatea gardului ………………………………………………… 65

8.4.8. amenajarea apelor …………………………………………………

66

8.4.9 construcţii utilitare şi ornamentale…………………………….... 67

8.4.10. iluminarea grădinii……………………………………….…… 70

8.4.11. grădina de iarnă ……………………………………………. 72

8.4.12. formaţiunile florare …………………………………………. 73

8.5. întreţinerea şi îngrijirea …………………………..…………….. 75

capitolul ix

plantele cultivate în gradină……………………………………..….. 77

concluzii ………………………………………………………………………. 83

anexe………………………………………………………………..…………… 85

bibliografie…………………………………………………….…………….

5

6

INTRODUCERE

- zona de relaxare si recreere -

7

An de an au luat şi iau naştere sute de hectare de noi parcuri şi grădini, scuaruri,

plantaţii de-a lungul arterelor de circulaţie , spaţii verzi pe lângă ansamblurile şi casele

de locuit, pe parcursul traseelor turistice, care, indiferent de stilul în care au fost realizate,

oferă peisaje ce îndeplinesc multiple funcţionalităţi ca stimularea pentru muncă, pentru

relaxare , distracţie, cu rol profilactic si curativ pentru cei suferinzii, etc.

Amenajarea unui spaţiu verde, indiferent de categoria din care face parte ( parc,

grădină privată, scuar , plantaţii stradale ), constituie doar o primă etapă. Ea reprezintă

materializarea pe teren a gândirii de proiectare realizată în atelier. Reuşirea acestui

potenţial, obţinerea de efecte de mare valoare decorativă, sunt în funcţie nu numai de

distribuire judicioasă, bine gândită şi de o îmbinare fericită, armonioasă a elementelor

componente, şi de un alt factor de o importanţă majoră, respectiv de îngrijirea, întreţinere

de care depinde dezvoltarea lor armonioasă în timp şi spaţiu, in final viata lor.

Spaţiile verzi, aceste oaze de verdeaţă, presărate pe cuprinsul aşezărilor umane, au

un rol de o importanţă vitală în ameliorarea mediului înconjurător. Vegetaţia, component

viu al naturii, reglează ciclul oxigenului şi al bioxidului de carbon, îmbogăţeşte

atmosfera cu oxigen şi reduce bioxidul de carbon din atmosferă.

Plantaţiile de arbori şi arbuşti contribuie la scăderea vitezei vântului si spulberarea

stratului de zăpadă, atât de necesar protecţiei plantelor in timpul iernii, cât şi

înmagazinării apei în sol. Arborii şi arbuştii reprezintă bariera împotriva zgomotului . Ei

absorb circa 20 la suta din energia fonică incidentă, contribuie astfel la atenuarea poluării

sonore.

Spaţiile verzi au însuşirea de a forma un microclimat favorabil bunei dispoziţii a

omului, unde frecventa pulsului se reduce cu 4-8 pulsaţii pe minut. Se mai produce si o

apropiere a tensiunii arteriale de cea optima. Pădurea şi spaţiile verzi reprezintă un

« filtru bacterian ». Ele duc un permanent « război chimic » împotriva bacteriilor

dăunătoare omului. În acest scop produc substanţe volatile care sterilizează aerul din

pădure şi din spaţiile verzi.

8

Vegetaţia reduce microbii din localităţi prin substanţele pe care le produc.

Spaţiile verzi, indiferent de stilul în care au fost concepute şi realizate, prin judicioasa lor

distribuire în spaţiu, a cromaticii lor variate şi schimbătoare în fiecare sezon al anului, au

acţiune binefăcătoare asupra sistemului nervos, creează cadrul minunat pentru o odihnă

activă sau pasivă, destindere şi recreere, acumularea de noi forţe , în vederea unor

activităţi cat mai productive a omului.

Gradina a incetat sa mai reprezinte locul acela micut din spatele casei, in care

cresteau trandafiri printre rasaduri de rosii. Acum, oaza de vedeata s-a marit, s-a

modernizat si a devenit un element important in designul si functionalitatea intregii case.

Gradina moderna are propriul mobilier, care trebuie ales inteligent, tinand cont de

specificitatea spatiului outdoor.

Amplasate in locuri linistite, cu peisaje aproape ideale, inconjurate de natura si

departe de agitatia marilor orase, casele de vacanta reprezinta colturi de rai, in care

proprietarii se retrag din cand in cand, pentru a-si reincarca bateriile.

Scenele de peisaj liniştit, arborii, peluzele gazonate, au efect benefic, calmant,

trezesc senzaţia de linişte. Plantele sunt reperele noastre care succesiunea anotimpurilor:

admirăm cu plăcere desfacerea mugurilor, apariţia frunzelor, apoi a florilor şi fructelor,

ne încântă culorile toamnei pictate de frunzişul copacilor, dar şi arhitectura ramurilor

dezgolite de frigul iernii, zăpada aşternută sau dantela chiciurei în coroane.

În peisaj ne bucură şi păsările, cu ciripitul voios sau cu trilurile lor muzicale,

fluturii, atraşi de flori, veveriţele, agile şi sprintene.

Omul a dorit dintotdeauna să modeleze natura, să se înconjoare cu elemente din

natură (arbori, arbuşti, specii ierboase, stânci, roci, apă, etc.), să le armonizeze şi să le

integreze în mediul artificial creat de acesta, fapt asupra căruia şi-au pus amprenta cultura

şi tradiţiile poporului respectiv.

Astfel, în decursul istoriei s-au conturat şi s-au dezvoltat concepţii şi modalităţi

diferite de amenajare a spaţiilor verzi, concepţii ce au evoluat, au dispărut, au fost

regăsite, au interferat, s-au îmbogăţit şi dezvoltat, transmiţându-se de la un popor la altul,

de la o regiune la alta, dintr-o epocă în alta, conturându-se astfel stiluri şi şcoli bine

definite, cu principii şi modalităţi proprii de realizare a grădinilor.

9

CAPITOLUL I

PREZENTAREA LOCAŢIEI

1.1. SCURT ISTORIC

Comuna Runcu se situează printre cele mai vechi din salba de localităţi , ce

formează astăzi nordul judeţului Dâmboviţa.

Există mărturii lăsate de istoricii Hecateu şi Herodot de acum 2500 de ani, despre

pământul carpato-danubian şi despre strămoşii noştri geţi care-l locuiau atunci. Când

apelăm la acest adevăr, ne gândim la date scrise având în vedere că aşezări omeneşti au

existat pe acest pământ cu zeci de mii de ani înainte, încă din paleolitic, adică din vremea

primelor unelte şi arme de piatră cioplită.

Din păcate, dacă la nivelul vetrei etnice naţionale dovezile privind vechimea

aşezărilor omeneşti şi a oamenilor care le-au locuit sunt pe cât de numeroase pe atât de

convingătoare, la nivelul entităţilor locale ele apar şi sunt inventariate mult mai târziu,

respectiv cu vreo 400-500 de ani în urmă, aşa cum este cazul Subcarpaţilor dâmboviţeni,

în general, şi al comunei Runcu în special.

„Convingerea că satul a existat cu mult înaintea atestării lui prin mărturii scrise

ne este dată de săpăturile arheologice şi descoperirile întâmplătoare ce au avut loc la

nivelul judeţului, unele adevărate tezaure din mezolitic şi neolitic. Numeroase dovezi

asupra originii şi permanenţei comunităţilor omeneşti pe aceste frumoase meleaguri ne

apar sub formă de unelte, arme , ceramică şi aşezări străvechi dacice , daco-romane şi

româneşti; urme de locuire din epoca bronzului au fost descoperite chiar pe raza comunei

noastre, nemaipunând la socoteală dezvăluirile de la Dealu Frumos (neolitic şi bronz) sau

cele de la Pietroşiţa şi Moroieni, satul învecinat cu noi.” 1

Un alt argument, care ne duce cu gândul la vechimea mult mai mare a Runcului

este chiar denumirea sa care este legată nemijlocit de pădure, cât şi de faptul că toate

documentele ce-i atestă existenţa au ca obiect lupta pentru acapararea pământului în

dauna celor ce l-au stăpânit în vechime.

1 Victor Negulescu, Runcu în eternitate mituri, legende şi realitate , Târgovişte, Editura Bibliotheca 2007, pag , 41

10

În rezumat, putem afirma cu toată certitudinea că Runcu , la fel ca alte localităţi,

mari sau mai mici, din Subcarpaţii dâmboviţeni, îşi are propria istorie, adânc ancorată in

negura vremurilor, ce au marcat evoluţia neamului românesc.

1.2. ISRORIA LOCALITĂŢI DUPĂ 1564

Ca aşezare de moşneni de la poalele masivului Leaota, situată pe valea

Ialomicioarei apusene, Runcu este menţionat pentru prima oară într-un “document dat de

Petru Voievod cel Tânăr la 8 octombrie 1564, prin care domnul întăreşte părţi din ocină

unor boieri în dauna altora”2. În zapis este pomenită , alături de alte localităţi, ocina

Runcului şi Brebului, “luate cu sila şi date”. Completând ştirea, într-o altă lucrate se

specifică că ”acestea de oricine au fost toate ale răposatului Basarab Voievod”, când

s-au făcut cneji.

Din punct de vedere etimologic, toponimul Runcu denumire ce o poartă şi satul de

reşedinţă, se pare că îşi are originea în configuraţia terenului unde se află localitatea, cu

dealuri de o parte şi de alta a văii şi râului Ialomicioara, cândva dominate de păduri

compacte, ce se întindeau până în marginea albiei.

De aici şi numele de Runcu, ce provine din latinescul “runcus”, echivalentul

cuvântului românesc: runc-cultură, adică loc defrişat. Raţionamentul pare plauzibil,

ţinând cont că pentru a trasa şi aşeza vatra satului primii locuitori ai acestuia au fost

nevoiţi să taie pădurea începând cu cea de pe malurile apei şi terminând cu arborii de pe

pantele dealurilor adiacente.

1.3. AŞEZARE, SUPRAFAŢĂ, VECINI

La o distanţă de aproximativ 36 de km de municipiul Târgovişte , reşedinţa

Judeţului Dâmboviţa, se afla comuna RUNCU ,care este aşezată de-a lungul văii

Ialomicioarei apusene, din Subcarpaţii interni, legătura făcându-se prin drumul judeţean

nr. 712A şi şoseaua naţională nr.71 Fieni-Bucureşti.

11

Deşi aceasta se afla dispusa in Subcarpaţii interni ai Dâmboviţei, teritoriul ei este

format, pe lângă dealurile specifice zonei, din munţi semeţi, acoperiţi pe suprafeţe mari

de păduri şi brăzdaţi de pâraie cu ape limpezi şi locuri magnifice.

Potrivit datelor din evidenţa primăriei, in anul 2008 Runcu are o suprafaţă de

7915 ha, din care peste 4950 ha fond forestier, incluzând şi masivul Leaota şi munţii

învecinaţi. Suprafaţa neîmpădurită, care se ridică la 2670 ha, este formată din păşuni

1328 ha, fâneaţă 1085 ha, livezi de pomi fructiferi 209 ha şi arabil circa 48 ha.

Se învecinează: la est cu satele Dealu Frumos (comuna Pietroşiţa) si Dealu Mare

(comuna Buciumeni); la sud, cu satul Costeşti (oraşul Fieni); la vest, cu satul Râul Alb şi

comunele Bărbuleţ şi Pucheni.

In zona locuibilă, localitatea se află la o altitudine ce variază între 600 si 880 m.

1.4. DEALURI ŞI MUNŢI

Deşi comuna Runcu se află geografic dispusă în Subcarpaţii interni ai

Dâmboviţei, teritoriul ei este format, pe lângă dealurile specifice zonei, din munţi semeţi,

acoperiţi pe suprafeţe mari de păduri şi brăzdaţi de pâraie cu ape limpezi, creatoare la

rândul lor de peisaje şi locuri magnifice, cum sunt iazurile, peşterile şi cheile.

În perimetrul dealurilor şi munţilor, se formează şi domină comuna, o largă

răspândire o au tufişurile, formate din arbuşti, jnepeni şi anini de munte, precum şi

buruienile din lungul râurilor, pâraielor şi viroagelor.

Varietatea şi chiar unicitatea acestui relief bogat, creează mediul natural propice

dezvoltării unei bogate faune, formată în mare parte din mamifere ca: iepurele, căprioara,

mistreţul, lupul, dihorul şi râsul. În pădurile compacte , din etajul superior montan, vom

găsi cerbul şi ursul pentru ca, în zonele dominate de molid, să zboare încă acvila de

piatră şi acvila gulerată.

1.5. SOLURILE

Similar altor localităţi, din Subcarpaţii interni, solul specific Runcului, este cel

brun de pădure, slab podzolit (nisipos), intercalate cu pământul cenuşiu de munte.

12

În general solul brun de pădure care este majoritar sa format pe calcare şi

conglomerate, sub acţiunea vegetaţiei forestiere, depuse în straturi de-a lungul timpului.

Prin sedimentări succesive s-au format mari cantităţi de humus şi argilă, a căror fertilitate

este considerată mediocră. Pe locurile defrişate sunt specifice solurile brune înţelenite,

propice fâneţelor şi păşunilor dar şi livezilor de pomi fructiferi.

1.6. MICROCLIMATUL AŞEZĂRII

Fiind situate la poale de munte, clima localităţi este specifica zonei subcarpatice

înalte, cu ierni domoale si primăveri întârziate , uneori cu 2-3 săptămâni fata de oraşul

Fieni. In mod normal, sub influenta curenţilor reci, veniţi dinspre Leaota, se afla si verile

cat si toamnele, ultimele, paradoxal, prin prelungirea lor, situaţie ce favorizează evident

pomicultura.

Temperatura medie anuala este cuprinsa intre 9,9-10 ْْْْ° : in verile călduroase

temperatura maxima poate atinge pana la 24-28° pe când in iernile generoase aceasta sa

coboare la 23-24° C.

În vatra comunei, vânturile dominante sunt cele ce bat din direcţia nord –est şi

sud-vest, rareori viteza acestora punând in pericol pomii, arborii şi construcţiile

gospodăreşti. Nici viscolele nu sunt prea puternice , ele făcându-se simţite mai ales in

lunile ianuarie-februarie, însoţind ninsorile abundente.

Precipitaţiile anuale are valori oscilante, ceea ce situează localitatea într-o zonă cu

un volum mediu de umiditate (cca.774 mm).

Concluzionând pe baza raionării climatice făcute de specialişti, putem spune ca

Runcu se încadrează în sectorul de munţi mijlocii, în partea de nord şi al celor de versanţi

adăpostiţi, în cea de sud.

Pe plan forestier, clima este favorabilă , în nord creşterii răşinoaselor iar în sud a

gorunului şi altor categorii de arbori.

13

CAPITOLUL II

FUNCŢIONALITATEA SPAŢIILOR VERZI

Ion Ionescu de la Brad este primul care sesizează şi redă plastic funcţiile spaţiilor

verzi, respectiv: de producţie, hidrologică, antierozională, sanitară şi estetică. Crearea

ambianţei naturale a omului se bazează atât pe readucerea naturii în habitatul uman, cât şi

pe dezvoltarea cadrului natural exterior, din afara localităţi. Peisajele amenajate de

diferite categorii îndeplinesc multiple funcţii, cum ar fi:

a) funcţii de producţie;

b) funcţii de protecţie şi ameliorare a

mediului ambiant,

c) funcţia antipoluantă (sanitară);

d) funcţia recreativă;

e) funcţia decorativă (estetică, de

impact peisager);

2.1. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE

Este specifică fiecărui tip sau categorie de spaţiu verde, fiind obţinute diferite

categorii de produse: lemn, fructele, seminţe sau masă vegetală din diferite culturi

agricole, flori din culturile floricole.

În cazul particular al spaţiilor verzi amenajate cu rol decorativ, recreativ sau

sanitar, această funcţie are un caracter puternic diminuat.

Se ştie că dintre ecosistemele naturale, pădurile, ocupând mari suprafeţe pe glob,

exercită cea mai importantă funcţie de creare şi conservare a mediului de viaţă al

uscatului; de aceea prezentarea lor , gospodărirea şi exploatarea raţională, în contextul

cerinţelor tot mai mari cărora trebuie să facă faţă , în primul rând ca resursă economică,

necesită adoptarea unor strategii speciale, fundamentate ecologic, care să asigure

14

stabilitatea lor. Pădurile actuale sunt absolut indispensabile pentru menţinerea unor

echilibre în natură, pentru buna funcţionare a întregii biosfere, condiţie de bază a

existenţei în continuare a omului (Doniţă N. Şi colab.,1977).2

2.2. FUNCŢIA RECREATIVĂ

Amenajările peisagistice sunt benefice pentru sănătatea oamenilor nu numai prin

crearea unui microclimat mai favorabil şi a unui mediu mai calm, cu aer mai curat şi mai

bine oxigenat, ci şi prin influenţa stenică asupra stării neuropsihice.

Recrearea este o activitate practicată de om după bunul lui plac, în sferele culturii,

artei, sportului, divertismentului, turismului, fiind un element compensator al condiţiilor

de lucru, al solicitării fizice, intelectuale sau psihice, la care este supus omul în viaţa

cotidiană, în general. Cu cât sunt mai mari aceste solicitări, cu atât mai mare este nevoia

omului de a evada din cotidian, cele mai multe destinaţii, în acest sens fiind zonele cu

vegetaţie, spaţiile verzi urbane sau extraurbane.

Prin recreare se creează o stare de destindere , de relaxare, prin care se elimină

traumele psihice şi nervoase provocate de stările de tensiune, sau este eliminată oboseala

temporară cauzată de programul zilnic de activitate.

O altă metodă de relaxare este divertismentul sau amuzamentul, prin care se

înlătură plictiseala, sau efectul automatismelor zilnice, evadarea prin care individul iese

din mediul său obişnuit.

Printre sarcinile de bază ale recreării este si dezvoltarea personalităţii prin care

individul se eliberează pentru o perioadă de timp de automatismele zilnice, având un

comportament şi activităţi creatoare şi novatoare.

Factorii care influenţează recrearea sunt timpi de existenţă, respectiv timpul

alocat servirii mesei, odihnei prin somn, întreţinerii personale, serviciului, timpi de

subzistenţă care este alocat deplasării la serviciu, cumpărăturilor pentru hrană,

îmbrăcăminte, timpul liber care este împărţit la rândul său în timp liber zilnic, timp liber

de week-end şi timp liber de lungă durată, respectiv concediile, vacanţele, pensia.

Nivelul de trai, este un alt factor care influenţează recrearea în funcţie de care sunt

mai mult sau mai puţin accesibile diferite obiective: staţiuni, călătorii, obiective turistice,

2 Cezar Valentin Tomescu, Arhitectura peisajeră şi design forestier, pag 18

15

practicarea diferitelor sporturi. Mobilitatea, ce este asigurată fie prin autoturismul

personal fie prin reţelele de transport auto, CFR, aeriană sau navală.

Alţi factori care influenţează recrearea sunt mijloacele de comunicare mass-

media (presă, radio, televiziune, telefonie, internet), care furnizează cele mai importante

informaţii cu privire la destinaţiile posibile pentru petrecerea timpului liber; mediul

(urban sau rural) în care trăieşte sau îşi desfăşoară activitatea individul respectiv.

Cele mai multe medii în care trăieşte omul contemporan sunt puternic antropizate

şi lipsite adesea de condiţiile oferite de natură. Recrearea în natură este tot mai mult

adoptată şi preferată de omul actual din mediul urban, datorită mediului zilnic puternic

artificializat în care îşi desfăşoară activitatea, dar şi datorită presiunii fizice şi psihice la

care este supus în diferite situaţii zilnice.

Scenele de peisaj liniştit, arborii, peluzele gazonate, au efect benefic, calmant,

trezesc senzaţia de linişte. Plantele sunt reperele noastre care succesiunea anotimpurilor:

admirăm cu plăcere desfacerea mugurilor, apariţia frunzelor, apoi a florilor şi fructelor,

ne încântă culorile toamnei pictate de frunzişul copacilor, dar şi arhitectura ramurilor

dezgolite de frigul iernii, zăpada aşternută sau dantela chiciurei în coroane.

În peisaj ne bucură şi păsările, cu ciripitul voios sau cu trilurile lor muzicale,

fluturii, atraşi de flori, veveriţele, agile şi sprintene.

16

2.3. FUNCŢIA DECORATIVĂ (ESTETICĂ, DE IMPACT PEISAGER)

Spaţiile verzi imprimă unui teritoriu o valoare decorativă, exprimată prin

satisfacţia pe care o are omul faţă de vegetaţia arborescentă, arbustivă. floricolă sau

erbacee, care prin diferitele ei componente dau impresia de frumuseţe.

J.O. Simons spunea că frumuseţea este „armonia tuturor părţilor, indiferent de

subiectul în care apare, asamblate într-o astfel de proporţie şi legătură, încât nimic să nu

poată fi adăugat, diseminat sau modificat, decât în dauna operei”.

Frumuseţea spaţiilor verzi amenajate este amplificată datorită faptului că

frumosului natural i se adaugă frumosul artistic, unele spaţii verzi fiind caracterizate

printr-un grad mai mare de prelucrare artistică (grădinile, parcurile, pădurile parc şi chiar

pădurile de recreare). Importanţa decorativă a vegetaţiei în peisajul arhitectural al unei

comune este şi mai mare, în geometrismul construcţiilor spaţiile verzi introducând

varietate şi culoare. Un ansamblu arhitectural îşi sporeşte expresivitatea artistică dacă este

încadrat sau înconjurat de vegetaţie lemnoasă, gazon sau oglinzi de apă. Plantaţiile

accentuează perspectiva unui obiectiv arhitectural sau maschează diferite aspecte

inestetice. Însuşirile decorative ale vegetaţiei lemnoase (culoarea frunzişului, textura

coroanei, flori, fructe, lujeri) sau chiar a vegetaţiei ierboase, variază pe parcursul unui an,

diferind în funcţie de fenofază, imprimând peisajului trăsături caracteristice anotimpului

respectiv.

Funcţia decorativă a numeroase zone verzi este completată şi amplificată de

oglinzile sau de cursurile de apă. Apa folosită în diferite modalităţi (oglinzi, bazine,

cascade, fântâni arteziene) induce o „vibraţie” proprie ce amplifică efectul decorativ al

elementelor din cadrul compoziţional respectiv.

Funcţia decorativă este completată şi de estetica sonoră a unui spaţiu verde,

componentă exprimată prin foşnetul frunzelor, vâjâitul vântului prin coroana arborilor,

murmurul apei, ciripitul păsărelelor, etc.

Calitatea estetică (decorativă) a unui peisaj, a unei zone verzi sau a unui spaţiu

verde este de cele mai multe ori o rezultantă obţinută prin reunirea tuturor componentelor

într-un ansamblu peisagistic ce produce plăcere, încântare, admiraţie necondiţionată, şi

care exercită o atracţie spontană.

17

CAPITOLUL III

PRINCIPIILE DE PROIECTARE A SPATIILOR VERZI DIN MEDIUL

RURAL

Atunci când se realizează un spaţiu verde, se ţine seama de anumite principii şi

legi, care conduc în final la realizarea frumosului. Fiecare component, viu sau inert, are în

el însuşi caracteristici potenţiale estetice care se pot transforma în frumos sau frumuseţe

atunci când se organizează unitar mai multe componente. Frumuseţea este realizată prin

ordine, armonie şi proporţionalitate, elemente care stau la baza proiectării estetice ale

unei unităţi de spaţiu verde. Legătura dintre conţinut şi formă este indisolubilă în

proiectarea spaţiilor verzi.

Principiul funcţionalităţii (principiul proiectării organice) presupune

proporţionarea funcţională a volumelor, suprafeţelor şi formelor planului.

Noţiunea de funcţionare nu presupune doar alcătuirea unor ansambluri compuse

numai din elemente necesare funcţionării lor ci şi a condiţiilor psihologice, sociale şi

economice ale unei perioade date. Frumuseţea este un element funcţional. Prin acest

principiu se realizează maximum de armonie a relaţiei plan-mediu, în care planul

corelează optim folosinţa cu ambientul. Sistematizarea fiecărui spaţiu verde trebuie să

satisfacă dezideratele funcţionale şi să corespundă pe deplin cerinţelor categoriei de

public pentru care este destinat sectorul sau zona respectivă.

A fi funcţional un element înseamnă a fi dimensionat fizic atât faţă de omul luat ca

individ (bancă, treaptă, alee) dar şi faţă de omul colectiv (poartă de acces, căi de acces

largi sau scări monumentale pentru zonele intens frecventate). Funcţionalitatea unei zone

sau a unui sector presupune şi existenţa dotărilor necesare activităţilor specifice acesteia

dar şi armonizarea vecinătăţilor între aceste sectoare (sectorul copiilor sau cele ale

diferitelor sporturi generatoare de zgomot nu se vor învecina cu cel destinat odihnei

pasive) sau chiar a întregului spaţiu verde cu zona înconjurătoare

18

Principiul unităţii presupune contopirea multitudinii de elemente, într-un întreg,

pe o concepţie dominantă, obţinându-se în final unitatea în diversitate. Toate elementele

unui spaţiu verde (alei, peluze, plantaţii, luciuri de apă) trebuie înlănţuite şi subordonate

unele în raport de altele pentru a se realiza unitatea ansamblului. În această unitate există

un element principal numit centrul compoziţiei sau capul compoziţiei, la care sunt

subordonate toate celelalte elemente. De la acest element se porneşte ordonarea celorlalte

elemente ale spaţiului verde (o clădire dominantă, intrarea principală ).

Hubbard indică trei metode compoziţionale care favorizează crearea unităţii

compoziţiei peisajului, admiţând totodată diversitatea acestuia, respectiv realizarea

echilibrului, a repetării şi a consecvenţei.

Echilibrul presupune existenţa unei axe verticale centrale şi realizarea în funcţie

de aceasta a unei compoziţii în care atenţia să se repartizeze egal pe partea dreaptă şi pe

cea stângă. Echilibrul vizual este cel care dă senzaţia de ordine şi de plăcut, putând fi

simetric şi asimetric (ascuns).

Echilibrul simetric este atunci când de fiecare parte a unei axe optice (alee,

potecă ) sau a unui punct de sprijin ( clădire), se găsesc mase similare şi egale. Acest

echilibru simetric inspiră simţul disciplinei, ordinii, magnificului, al forţei sau al

monumentalităţii. Fiecare compoziţie simetrică se află în echilibru sau în repaus.

Simetria poate fi absolută şi liberă. Simetria trebuie să fie remarcată dintr-o

privire, calitate care uneori poate avea o latură negativă, deoarece un plan perceput

deodată, în întregime, este static şi odată văzut, interesul scade. O compoziţie simetrică

are de obicei o formă geometrică.

Echilibrul asimetric (echilibrul ascuns) se realizează prin mase nesimilare şi

inegale, echilibrate de fiecare parte a unei axe optice. Echilibrul asimetric poate consta în

dispunerea de obiecte asemănătoare dar nesimilar plasate, dar alese şi aranjate astfel încât

suma atracţiilor de o parte a axei verticale să fie echivalentă cu suma atracţiilor de

cealaltă parte a axei.

Asimetria pune omul în armonie cu natura, circulaţia este mai liberă iar imaginile

percepute de acesta au o varietate infinită.

19

Echilibrul asimetric se poate realiza şi prin trasarea unei axe cu mai multă

flexibilitate, evitându-se astfel monotonia. Proiectarea asimetrică afectează într-o măsură

mai mică peisajul natural sau artificial, fiind mai puţin destructivă şi mai bine integrată în

mediul înconjurător. Proiectarea asimetrică accentuează calităţile plastice ale

construcţiilor şi ale peisajului.

Repetarea (ritmul) este alternarea regulată, la intervale determinate sau după o

regulă prestabilită, a aceloraşi elemente (specii, grupuri, bănci, vase decorative ) şi este

caracterizată prin periodicitatea acestora.

Ritmul sporeşte de cele mai multe ori expresivitatea ansamblului, integritatea şi

calitatea acestuia. Ritmul poate fi: static, dinamic, simplu, compus, liniar, de formă, de

culoare, combinat.

Ritmul static se realizează prin succesiunea la intervale egale a elementelor

identice.

Ritmul dinamic presupune alternarea elementelor componente care diferă între ele

prin dimensiuni (înălţime, lăţime) sau alte caractere vizibile, fie sunt amplasate la

intervale ce cresc sau descresc după o anumită regulă (de exemplu: creşterea şi

descreşterea constantă a înălţimii exemplarelor dintr-un aliniament, sau reducerea şi

mărirea constantă a distanţei dintre exemplarele unui aliniament).

Ritmul simplu constă în repetarea constantă a elementelor sau grupurilor de

elemente, respectiv unul sau mai multe elemente asemănătoare alternează constant cu un

număr egal de exemplare asemănătoare între ele dar diferite de primele.

Ritmul compus se realizează prin repetarea periodică a grupărilor asemănătoare

din punct de vedere al compoziţiei şi al combinării speciilor.

Ritmul liniar se remarcă prin repetarea pe verticală a siluetelor înalte, aşa cum sunt

tulpinile şi coroanele columnare ale plopilor, într-un aliniament.

Ritmul de formă implică repetarea elementelor asemănătoare ca formă şi volum,

chiar dacă specia diferă (de exemplu, repetarea boschetelor din specii diferite sau din

aceeaşi specie, dar care au volume şi formă asemănătoare).

Ritm de culoare constă în alternarea exemplarelor cu frunze de culori diferite (de

exemplu, un aliniament din chiparoşi argintii sau albaştrii în alternanţă cu chiparoşi verzi

sau aurii).

20

Consecvenţa constă în a compune elemente compoziţionale astfel încât trecerea

de la o parte la alta a compoziţiei să se facă uşor şi plăcut.

Principiul armoniei presupune relaţia desăvârşită a tuturor elementelor dintr-un

întreg, armonia fiind dată de două legi: legea identităţii şi legea asemănării.

Legea identităţii exprimă faptul că armonia arhitecturală poate fi creată sau

percepută într-o compoziţie care ajunge la ordine prin repetarea aceloraşi elemente, forme

sau spaţii, respectiv printr-un ritm static (această lege exprimă unitatea sau armonia în

uniformitate).

Legea asemănării implică faptul că armonia arhitecturală poate fi creată sau

percepută prin repetarea formelor asemănătoare ale elementelor sau spaţiilor, exprimând

de fapt unitatea în varietate.

În proiectarea spaţiilor verzi, principiul armoniei se realizează prin următoarele

procedee:

-abordarea ordonată urmăreşte ca spaţiile parcurse sau traversate, de un individ, să

fie amenajate astfel încât să imprime anticipat sentimente care să ajungă la o intensitate

maximă în punctul terminus al deplasării.

-succesiunea exprimă o suită de percepţii sau trăiri, care au o anumită

continuitate; în natură succesiunile sunt întâmplătoare (libere), şi progresive care la

rândul lor pot fi de ascensiune (la munte), direcţionale (deplasarea în lungul unui curs de

apă) şi către interior (atunci când se pătrunde dintr-un spaţiu deschis către interiorul

umbros al unei păduri); în proiectarea unui spaţiu verde succesiunea poate fi

întâmplătoare (în cazul înfloririi speciilor lemnoase dintr-un amestec) şi disciplinată (ca

în cazul aranjamentelor cu specii la care perioadele de înflorire urmează succesiv).

- modularea spaţiului permite ca prin amenajarea unor suprafeţe sau volume să se

realizeze unitate, ordine şi armonie; pentru realizarea acestor trei aspecte se pot adopta

trei modalităţi: conservarea formei naturale (nu implică nici o schimbare), distrugerea

formei naturale (implică transformări totale), alterarea formei naturale (implică

transformări parţiale, de mică amploare ce nu schimbă trăsăturile specifice ale

compoziţiei sau ale locului) şi accentuarea formei naturale (de exemplu, plasarea

construcţiilor înalte sau a arborilor de mărimea I în vârful unei coame sau culmi).

21

- armonizarea spaţiului artificial cu cel natural se poate realiza fie prin înlăturarea

elementelor distonante sau străine dintr-o anumită compoziţie, sau prin introducerea unor

elemente de accentuare.

- îmbinarea armonioasă a simplităţii şi varietăţii presupune eliberarea sau

degajarea unor spaţii de elemente nesemnificative care încarcă şi conduc la lipsa de

unitate şi armonie.

Principiul proporţionalităţii impune existenţa unor relaţii dimensionale ale

componentelor unei compoziţii sau între diferite componente ale aceleaşi compoziţii.

Proporţionalitatea exprimă relaţiile dintre mărimile unor elemente şi acţionează

direct asupra privitorului. Unele raporturi plac ochiului mai mult decât altele.

Proporţii între lungimea aleilor şi lărgimea lor este astfel pentru o alee de 300 m,

lăţimea optimă este de 8 m, iar pentru o alee mai mică de 250 m, lăţimea optimă este de

aproximativ 2,5-5 m.

Proporţionalitatea intervine şi în cazul raportului dintre o clădire, înălţimea

exemplarelor arborescente ce o încadrează şi distanţa la care este situat privitorul. Astfel,

pentru ca o clădire sau un exemplar arborescent să se vadă în modul cel mai favorabil,

privitorul trebuie să fie la o distanţă dublă faţă de înălţimea obiectului, sub un unghi de

cca. 270. La o distanţă triplă faţă de înălţimea obiectului, sub un unghi de cca. 180,

privitorul percepe acest obiect ca făcând parte dintr-un ansamblu, iar la o distanţă mai

mare de această valoare, clădirea sau arborii respectivi pierd din predominanţa lor asupra

câmpului vizual.

Principiul economicităţii impune faptul că mijloacele materiale şi estetice trebuie

dozate cu discernământ pentru a satisface utilitatea şi frumuseţea unui spaţiu verde.

Construcţia spaţiilor verzi se realizează folosind soluţia economică optimă, fără a se

exagera prin risipă.

Principiul istoric este de fapt principiul îmbinării creatoare a cunoştinţelor

actuale cu experienţa istorică, presupunând unirea trecutului cu prezentul.

Noile tehnici materiale şi noile concepţii de creare trebuie combinate cu tot ceea

ce este mai bun din ceea ce ne-a lăsat trecutul, pentru că „acei care refuză lecţiile istoriei

sunt condamnaţi să o repete”.

22

CAPITOLUL IV

STILURI ŞI GENURI ÎN SPAŢIILE VERZI

4.1. STILURILE SPAŢIILOR VERZI ABORDATE ÎN MEDIUL RURAL.

În amenajarea spaţiilor verzi, stilul reprezintă modul de armonizare a elementelor

naturale (relief, apă, vegetaţie) cu cele artificiale (alei, bazine, fântâni) în vederea

realizării unei ţinute artistice distincte.

Spaţiile verzi sunt constituite din mai multe categorii de elemente: naturale şi

artificiale. Cele naturale pot fi elemente majore respectiv formele majore (lanţuri

muntoase, văile râurilor, câmpii, etc.), trăsăturile majore (temperaturile sezoniere,

precipitaţiile) sau forţele majore (vânt, radiaţia solară, eroziunea), dar şi elemente

minore precum microrelieful, vegetaţia, râuri, pâraie, lacuri (elemente ce pot fi

modificate sau ameliorate de om).

În funcţie de stilul adoptat în compoziţie, microrelieful poate fi corectat prin

aplanarea neregularităţilor, accentuarea contrastelor sau chiar prin transformări profunde.

Se deosebesc doua stiluri de spaţii verzi: stiluri clasice – bazate pe geometrismul formelor

şi spaţiilor, şi stiluri romantice – bazate pe formele spaţial-volumetrice libere.

V. Carmazin-Cocovschi deosebeşte în cadrul celor două stiluri mai multe

variante, astfel în cadrul stilului geometric se remarcă variantele: maurică şi italo-

franceză, caracteristice Renaşterii şi Barocului, iar în cadrul stilului peisager sau liber,

variantele chino-japoneză şi cea anglo-americană, caracteristice perioadelor

Clasicismului şi Romantismului.

În ultima perioadă (sec. al XX-lea) s-a conturat stilul mixt (contemporan), care

presupune îmbinarea armonioasă a stilului clasic şi a celui peisager.

4.1.2. Stilul geometric

23

Stilul geometric (clasic, arhitectural, francez sau regulat) a stat, în general, la

baza proiectării grădinilor reşedinţelor păturii dominante ale claselor nobiliare. Acest stil

prezintă mai multe variante, caracteristice diferitelor epoci istorice, diferitelor sisteme

sociale şi politice ale popoarelor, în strânsă legătură cu situaţia geografică şi condiţiile

climatice.

Egiptenii sunt cei care au pus bazele acestui stil, prin rigiditatea geometrică strictă

adoptată în amenajarea grădinilor, aspect preluat şi de romani. La romani grădinile,

întotdeauna de formă dreptunghiulară, erau prelungiri ale încăperilor, fiind ornate cu

statui, vase sau fântâni arteziene. Grădinile în stil maur, de mai târziu, aveau formă

pătrată sau dreptunghiulară, fiind înconjurate din toate laturile de clădiri cu balcoane şi

galerii orientate spre curte, şi având liniile compoziţionale subordonate formelor

geometrice stricte.

Acest stil a fost perfecţionat în timpul Renaşterii italiene, când de fapt au şi fost

create multe din grădinile capodoperă ale epocii, unele păstrându-se şi în prezent. Aceste

grădini aveau planul conceput în funcţie de construcţie, palatul şi gradina formând un

ansamblu compus unul pentru altul. Grădina era dispusă de cele mai multe ori pe un tren

inclinat amenajat în terase, susţinute prin ziduri masive şi legate prin scări monumentale

bogat ornamentate, compoziţia fiind întregită de apa folosită din abundenţă sub formă de

fântâni, cascade sau bazine.

Punctul culminant al rafinamentului grădinilor amenajate în acest stil a fost atins

în Barocul francez, Le Notre (1613-1700) fiind cel care a stabilit principiile

compoziţionale ale proiectării spaţiilor verzi în acest stil. Practic grădinile clasice

franceze prezintă particularităţile ce caracterizează complet stilul geometric, aplicat până

în prezent.

4.1.2.1. Principiile de structură ale stilului geometric

Compoziţia se bazează pe forme geometrice stricte, regulate, pe linii drepte şi

curbe. Toate elementele se ordonează perfect unele în raport cu altele, fiind subordonate

toate elementului principal.

24

Elementul principal, numit şi capul de compoziţie, dominanta sau centrul

compoziţiei este constituit de casa (clădire), situat în poziţie dominantă, respectiv pe

cotele cele mai înalte ale terenului. Părţile componente sunt ordonate geometric faţă de o

axă dominantă centrală, ce constituie perspectiva principală. Aceasta, respectiv axa

principală, porneşte perpendicular din mijlocul faţadei clădirii, dezvoltându-se pe o mare

distanţă în profunzimea compoziţiei create. Perspectivele secundare sunt perpendiculare

pe cea dominantă şi devin axe de compoziţie subordonate.

Zona învecinată clădiri este degajată total de vegetaţie forestieră de talie mare,

pentru a putea fi scoasă în evidenţă impozanţa edificiului dar şi pentru a asigura

vizibilitatea maximă asupra grădinilor din preajma acestuia, fiind dispuse aici partere

rafinate decorate cu flori, borduri sau broderii artistice din buxus tuns, precum şi oglinzi

de apă, statui sau vase sculptate.

Aceste elemente sunt urmate de partere întinse de gazon, mărginite de şiruri de

arbuşti sempervirescenţi tunşi în forme geometrice, sau de perdele de arbori. Adesea

aceste partere întinse de gazon sunt întrerupte de bazine mari, canale sau oglinzi de apă,

sau chiar de boschete de arbori înalţi tunşi.

Arborii mari au rolul fie de a conduce unele perspective, fie de a le limita pe altele,

sau de a servi drept cadru pentru locurile liniştite numite „săli verzi”. Perdelele sau

boschetele de arbori pătrund pe dealuri şi în masivele învecinate.

Terenul este transformat şi adaptat pentru a se integra, armoniza şi proporţiona cu

clădirea principală, fiind nivelat şi modelat în terase largi, cu denivelări mici, cu

numeroase ziduri de sprijin, scări, rampe, taluzuri, balustrade, bogat ornamentate. Traseul

general devine mai simplu pe măsură ce se îndepărtează de dominantă iar la limitele

parcului se realizează o legătură vizibilă cu zona învecinată.

Apa aduce prospeţime, lumină şi mişcare reprezentând elementul cel mai bogat

datorită modalităţilor de folosire şi combinare cu diverse alte elemente, fiind dispusă în

bazine cu margini de marmură sau piatră artistic cioplită şi finisată, cu numeroase grupuri

sculpturale şi numeroase combinaţii între grupuri de fântâni arteziene sau bazine cu jocuri

de apă.

Bazinele se înscriu în figuri geometrice simple iar suprafaţa acestora creşte pe

măsură ce se îndepărtează de centrul compoziţional al grădinii.

25

Aleile sunt rectilinii, fiind dispuse în reţea geometrică, conducând spre diverse

amenajări, care dau varietate şi fantezie compoziţiei.

4.1.3. Stilul peisager

Stilul peisager (liber, natural, romantic sau englez) a apărut în Anglia în secolul

al XVII-lea, în contextul unei mari mişcări culturale ce căuta noi forme de exprimare, fie

sub influenţa literaturii noi, ce promova ideea reîntoarcerii la natură, fie sub influenţa

pictorilor peisagişti, sau chiar datorită influenţei artei grădinilor chinezeşti. În această

situaţie, în Anglia, ca o reacţie împotriva grădinilor franceze, arta grădinilor a căpătat o

nouă orientare, renunţându-se în primul rând la rigiditatea şi artificialitatea impusă de

geometrismul grădinilor clasice.

Şi condiţiile climatice tipice ţinutului insular al Angliei (ceaţă, umiditate

atmosferică ridicată) ce favorizau dezvoltarea diferitelor specii, mai ales a celor de gazon,

dar şi întinderea mare a diverselor proprietăţi, având cel mai adesea relief variat, au

favorizat pe de o parte adoptarea acestui stil.

Acest stil are ca dominante trasarea liberă a aleilor, utilizarea vegetaţiei într-o

manieră cât mai apropiată de cea naturală precum şi adaptarea construcţiilor la formele

terenului, pentru o reuşită armonizare a artificialului cu naturalul.

26

4.1.3.1. Principiile de structură ale stilului peisager

Formele, aranjamentele şi asocierile diferitelor elemente componente vor fi cât

mai apropiate de cele din natură, compoziţia fiind liberă, respectiv o compoziţie în care

elementele naturale şi cele artificiale (construite) sunt îmbinate în peisaje cu caracter cât

mai natural.

Natura este conducătorul arhitectului peisagist, toate elementele, inclusiv cele

naturale înconjurătoare fiind legate armonios. Impresia generală va fi cea a unui

aranjament pitoresc, neregulat, cu aspect natural, în care adesea se pot reuni elemente de

peisaj, care în mod natural sunt dispersate. Aspectul natural trebuie să depăşească limitele

sectorului amenajat, legând astfel peisajul exterior cu cel interior.

Simetria şi echivalenţa sunt excluse, unitatea realizându-se prin echilibrarea şi

compensarea elementelor componente: suprafeţe, volume, lumini şi umbre.

Aleile au un traseu liber, curb sau sinuos, ce urmăreşte formele de relief, fiind

amplasate astfel încât să nu se suprapună peste liniile de perspectivă şi să formeze

itinerarii comode. Curbele şi sinuozităţile aleilor trebuie să fie simple şi justificate de

microrelieful şi obstacolele naturale sau aparent naturale ale terenului. Aleile vor conduce

vizitatorul spre obiective bine definite, în diferite zone ale grădinii, oferindu-i progresiv

diverse perspective spre anumite obiective, sau diferite „scene” pe care acesta le

descoperă la un moment dat.

În jurul clădirii principale, atunci când aceasta există, se vor folosi specii de talie

mică, cu înflorire bogată, frumoasă şi îndelungată, peluze, pajişti şi diferite grupaje

floricole. Clădirea poate fi încadrată pe anumite laturi de masive de arbori sau arbuşti,

pentru realizarea unei integrări cât mai bune a construcţiei în peisaj.

Plantaţiile vor avea margini sinuoase şi vor fi dispuse în planurile laterale sau în

culise, şi vor respecta formele naturale de creştere a vegetaţiei şi grupările naturale,

masele vor avea conturul neregulat, vor fi folosite pâlcurile, exemplarele izolate de arbori

şi arbuşti ce vor completa şi vor conferi varietate covoarelor de gazon. Dacă în zonele

mai des frecventate se pot utiliza specii lemnoase dintre cele mai variate, se recomandă

ca spre planurile îndepărtate să se folosească arbori din specii indigene, pentru realizarea

legăturii spaţiului amenajat cu peisajul înconjurător natural.

27

Gazonul este folosit pe suprafeţe mari ce se suprapun peste neregularităţile

terenului, renunţându-se la suprafeţele perfect plane, cu contur regulat. Gazonul peluzelor

trebuie să fie îngrijit, adesea fiind decorat cu specii floricole dispuse neuniform, în pete

neregulate sau eliptice, covoare sau dispersate solitar. Pe suprafeţe mari de gazon se

plantează la distanţe mari, specii lemnoase decorative, chiar exotice.

Configuraţia terenului va fi cea naturală în linii mari, intervenindu-se totuşi în

detaliu, pentru realizarea armoniei formelor terenului sau pentru crearea de efecte

peisagistice pitoreşti. Acolo unde terenul nu prezintă o variabilitate prea mare a

microreliefului, acest lucru se poate compensa prin supraînălţarea anumitor coline sau

adâncirea unor văi, prin aducerea de pietre, roci sau stânci, prin accentuarea sau

îndulcirea unor pante, sau chiar prin crearea de acumulări de apă cu aspect cât mai

natural.

Rocile, pietrele şi stâncile vor fi aranjate conform modelelor din natură, sub formă

de mase, de grote sau chiar cascade.

Apele, fie create, fie naturale, ocupă un rol important în compoziţie şi vor fi

armonizate cu formele de relief şi cu vegetaţia, având un caracter cât mai natural: lacurile

şi iazurile vor avea un contur neregulat, sinuos chiar, cu malurile din materiale locale şi

amenajat cu vegetaţie naturală, cursurile de apă vor fi avea traseul neregulat, urmând

caracteristicile terenului.

Efectul de lumini şi umbre va fi valorificat din plin, având o deosebită importanţă

în crearea diferitelor stări sau emoţii, astfel construcţiile se recomandă să fie luminate din

faţă iar arborii din spate. Apa, prin modul diferit în care poate fi folosită (cursuri de apă,

cascade, iazuri, lacuri), va avea valenţe diferite ale acestui efect, fie pe parcursul zilei, fie

în funcţie de vegetaţia prezentă. Astfel, plantaţiile de pe malul apei au ca efect umbrirea

suprafeţei apei în anumite momente ale zilei, sau grupurile abundente de nuferi (frunzele

nuferilor) diminuează mult din strălucirea oglinzii apei în zilele însorite.

4.2. GENUL PEISAJULUI

28

Genul unui peisaj reprezintă caracterul general al expresivităţii artistice a acestui

peisaj precum şi influenţa lui asupra stării sufleteşti. Genurile peisajelor sunt multiple iar

sentimentele pe care le determină sunt numeroase şi diferite în funcţie de percepţia

individului.

În decursul timpului, percepţia asupra genului peisajului a fost diferită, atât în

cadrul istoric cât şi în cadru geografic. Chinezii deosebeau trei genuri ale peisajului, şi

anume: de veselie, de groază şi de basm. Home, considera în 1762 că o grădină poate

inspira sentimentele: de grandoare, de admiraţie, de veselie, de melancolie, de sălbăticie,

de mirare.

În prezent, ce gravitează de fapt în jurul unui sentiment dominant, ce constituie şi

denumirea genului respectiv, sunt luate în considerare următoarele genuri: grandios, de

bucurie, romantic şi liniştit.

4.2.1. Genul grandios

Genul grandios, inspirator, solemn sau maiestuos, imprimă vizitatorului

sentimente de solemnitate, de inspiraţie, de admiraţie şi respect. Acest gen este

caracteristic suprafeţelor întinse, destinate activităţilor de masă, în care este prezent

„omul colectiv”, dar şi masivelor mari de arbori, clar conturate, formate din arbori înalţi

dar şi arbuşti, ce dau impresia de compactitate.

Aceleaşi sentimente sunt imprimate şi de întreruperile mari ale masivelor, sub

forma unor poieni largi sau peluze întinse, de suprafeţele mari ocupate de oglinzile apelor

stătătoare sau chiar curgătoare. Efectul grandios al unei suprafeţe verzi este accentuat

prin prezenţa suprafeţelor mari acoperite cu specii floricole, cu înflorire abundentă, cu un

efect decorativ deosebit.

4.2.2. Genul de bucurie

Genul de bucurie, de veselie sau de entuziasm, induce şi creează veselie şi bună

dispoziţie prin diferite combinaţii contrastante dar unitare de linii, forme, volume, culori,

umbră şi lumină.

29

O compoziţie realizată în acest gen are caracteristice spaţiile verzi deschise, largi,

în care sunt plantaţi arbuşti solitari sau sub formă de mici grupuri, decorativi prin

frunzişul bogat sau prin flori numeroase. De asemenea, aici se încadrează şi spaţiile verzi

largi în care se folosesc speciile floricole în grupuri, cu flori având culori calde, ce

influenţează activ buna dispoziţie a omului.

4.2.3. Genul visător

Genul visător sau romantic determină stimularea fanteziei şi predispune la

visare. Senzaţia de mister a peisajului amenajat poate fi dată de arborii seculari, de

luminişurile retrase, de stâncile, cascadele, trunchiurile bătrâne de arbori doborâţi, ruinele

sau mormintele false ce apar pe neaşteptate într-o anumită compoziţie, pe măsură ce

vizitatorul o descoperă progresiv. Fascinaţia exercitată de astfel de elemente asupra

privitorului, surpriza descoperirii acestora la un moment dat induc aceste sentimente cu

caracter romantic.

4.2.4. Genul liniştit

Genul liniştit sau calmant predispune la repaus şi la odihnă, atât sub aspect

psihic cât şi fizic. Acest gen este caracteristic colţurilor liniştite, dispuse într-un masiv

păduros, sau în anumite sectoare sau zone mai retrase, dar şi zonelor situate lângă

suprafeţele apelor liniştite, având ca fundal imagine unor munţi înalţi, a unui masiv

păduros sau chiar albastrul liniei orizontului (în cazul peisajelor mărginite de imensitatea

unui lac, unei mări sau ocean).

30

CAPITOLUL V

STILURILE SPAŢIILOR VERZI ABORDATE ÎN MEDIUL RURAL

5.1. GRĂDINILE LOCUINŢELOR INDIVIDUALE

Aceste tipuri de spaţii verzi reprezintă o categorie aparte, au suprafeţe variabile de

la 40-50 m2 până la 400-1000 m2, prezentând un acces limitat şi fiind de fapt spaţii

închise delimitate de împrejmuiri. Aceste grădini sunt amenajate şi întreţinute de

proprietar după gustul propriu, personal sau cu ajutorul firmelor specializate de profil.

În funcţie de poziţia faţă de clădire (locuinţă, sediu de firmă etc.) acestea pot fi:

grădina de faţadă, grădina din spatele locuinţei şi grădina interioară.

Grădina de faţadă, aşa cum reiese din denumire este situată în faţa locuinţei,

poate avea o împrejmuire (gard) înaltă, joasă sau fără împrejmuire, în funcţie de

specificul locului şi de estetica adoptată în acea zonă. Aproape în toate cazurile această

grădină are doar funcţie estetică.

În funcţie de mărimea acesteia, respectiv de distanţa de la gard la construcţie se

poate adopta şi soluţia de amenajare.

Astfel, în cazul spaţiilor înguste se alege o compoziţie bazată în linii mari pe specii

vegetale de talie mică, precum gazonul, specii floricole şi arbuşti scunzi şi pentru accente,

puţine exemplare de talie mai mare dar care nu vor incomoda prin dezvoltare şi umbrire.

Pentru spaţiile largi se pot adopta diferite compoziţii, inclusiv cea a unei ecranări vizuale

complete dinspre trotuar, fie prin realizarea unui gard viu înalt, a unor grupuri de specii

sempervirescente, sau a unei perdele de arbuşti înalţi sau de liane.

Soluţia de amenajare adoptată poate fi liberă sau geometrică (simetrică sau

asimetrică), cu o compoziţie relativ simplă, uşor de întreţinut.

31

Grădina din spatele locuinţei are atât o funcţie estetică dar mai ales funcţională,

fiind de fapt locul în care proprietarul doreşte să aibă intimitate şi adăpost faţă de privirile

indiscrete. În această grădină locatarii imobilului îşi desfăşoară unele activităţi precum:

odihna pasivă sau activă, servitul mesei, activităţi de grădinărit, cititul, diferite jocuri,

îndeletniciri artizanale de dezvoltare a personalităţii, înot (în cazul existenţei unui bazin

sau a unei piscine) etc.

În funcţie de mărimea spaţiului disponibil, de gusturile proprietarului, de

activităţile pe care doreşte să le desfăşoare, grădina este structurată şi amenajată, putând

cuprinde: suprafeţe şi căi de acces, suprafeţe îngazonate, aranjamente florale, arbori,

arbuşti şi liane, mobilier de grădină, lămpi pitic, pergole şi treiaje cu plante căţărătoare

pentru realizarea umbrei, chioşc de grădină, bazin cu peşti decorativi, piscină, barbeque,

mini grădină de zarzavaturi, minilivadă, miniseră, magazie de unelte, padoc şi cuşcă

pentru câine.

În cazul vegetaţiei, speciile cel mai des utilizate sunt speciile floricole perene,

gazonul, trandafirii, arbuştii floriferi sau cei sempervirescenţi de talie mică, speciile

agăţătoare (liane sau specii anuale volubile) pentru decorarea zidurilor, pergolelor,

chioşcurilor şi treiajelor, precum şi diferite specii cu port pendent, sau specii de răşinoase.

Soluţia de amenajare se adoptă fie la recomandările arhitectului clădirii, fie la cele

ale unui arhitect peisagist de la o firmă de profil, fie după propriile idei, libertatea de

alegere fiind totală în acest caz.

Grădinile interioare, sunt mai puţin răspândite şi cunoscute, datorită caracterului

special al construcţiilor în care sunt realizate. În cazul unor locuinţe, dar şi a unor

hoteluri, spitale, sedii de firme, sunt prevăzute în arhitectura acestora unul sau mai multe

spaţii destinate amenajărilor peisagistice. Aceste grădini pot fi amenajate pentru circulaţia

interioară sau pot fi amenajate doar pentru contemplare.

32

Soluţia de amenajare adoptată poate reda cu mult rafinament un colt din natură,

folosindu-se diferite elemente native: specii ierboase, arbustive sau lemnoase, stânci şi

pietre, un mic bazin cu aspect natural, o cascadă miniaturală. Unele grădini pot fi

amenajate sub influenţa artei plastice folosindu-se elemente specifice: dale şi bănci de o

anumită formă sau culoare, arbuşti tunşi, diferite aranjamente din materiale inerte de

texturi şi culori variate. Pentru unele grădini interioare se poate adopta o soluţie strict

geometrică sau se pot adopta principiile grădinilor miniaturale japoneze, astfel încât

liniile arhitecturale ale construcţiei să se îmbine plăcut cu scena de peisaj creată.

În cazul tuturor acestor tipuri de spaţiu verde este necesară, de la bun început,

cunoaşterea situaţiei (existenţa şi poziţionarea) tuturor instalaţiilor subterane ce deservesc

clădirea (conducte de apă sau de gaz metan, instalaţii electrice, canalizări).

33

5.2. SPAŢIILE VERZI DE PE TERITORIUL ŞCOLILOR,

GRĂDINIŢELOR ŞI CREŞELOR

Instituţiile de educaţie şi învăţământ prezintă în incinta aferentă, pe lângă

construcţiile specifice destinate procesului didactic, şi spaţii verzi cu diferite amenajări,

necesare odihnei şi relaxării copiilor în recreaţii, sau pentru desfăşurarea diferitelor

activităţi sportive sau didactice.

Perimetrul incintei se recomandă să fie plantat cu o perdea vegetală compactă, cu

rol de protecţie împotriva prafului, a zgomotului şi a gazelor. Prin dispunerea vegetaţiei

lemnoase se realizează atât zone umbrite moderat, destinate odihnei, cât şi zone însorite.

Stilul adoptat de cele mai multe ori pentru zona verde din imediata vecinătate a

clădirii principale este cel geometric, cu alei ce converg spre intrările mai importante şi o

axă principală de compoziţie ce se suprapune peste aleea ce uneşte intrarea în incintă cu

clădirea principală. Dar în funcţie de microrelief, de cadrul general în care este situat

complexul de construcţii al instituţiei respective, se pot adopta diferite alte maniere de

amenajare. Ca elemente prezente în această zonă sunt: peluzele de gazon, ronduri, rabate

sau diverse aranjamente floristice, arbuşti sempervirescenţi sau floriferi, arbori de

mărimea a III-a, bănci, un mic bazin prevăzut cu o fântână arteziană, un mic monument

sau un bust, corpuri de iluminat, coşuri de gunoi etc.

Arborii plantaţi lângă clădiri vor fi amplasaţi, astfel încât pe părţile sudice şi

vestice ale construcţiilor să poată umbri parţial clasele prea însorite, iar pe laturile estice

şi nordice se vor amplasa în dreptul porţiunilor de ziduri fără ferestre.

Terenurile destinate activităţilor sportive sau pentru diferite jocuri în aer liber vor

fi amplasate opus faţă de sălile de clasă, şi vor fi izolate prin plantaţii compacte, pentru o

reducere cât mai mare a zgomotului specific acestor activităţi. Pentru numeroase unităţi

de învăţământ este necesară înfiinţarea unui sector pentru ştiinţele naturii, ce poate

cuprinde: o mică livadă, arbuşti fructiferi, grădina de zarzavat, plante tehnice, medicinale

şi melifere, plante decorative sau chiar o minicolecţie dendrologică sau floricolă.

Din sortimentul de specii folosite în aceste spaţii verzi se exclud cele cu ghimpi,

cele cu frunze, flori, fructe sau seminţe, care murdăresc, care au gust neplăcut sau care

sunt iritante sau otrăvitoare.

34

Normele indicate pentru un copil sunt de 20 m2 pentru copii mai mici de 3 ani

(creşe şi cămine) şi de 25 m2 pentru copii de 3-6 ani. În şcoli se recomandă o normă de 5

m2 spaţiu verde şi de 1,5 m2 de teren sportiv, pentru fiecare elev.

5.3. PĂDURI DE RECREARE

Pădurile de recreare sunt situate în afara perimetrului construibil, dar în raza de

deservire a localităţii, şi sunt reprezentate prin masive forestiere mai mari de 100 ha, în

care sunt realizate diferite amenajări şi instalaţii necesare recreării locuitorilor.

Amenajările şi transformările realizate în cadrul acestor păduri se fac cu intervenţii

minime asupra elementelor naturale, evitându-se degradarea cadrului natural sau

eventualele discrepanţe între acesta şi diferite construcţii.

În funcţie de activităţile ce urmează a se desfăşura în cadrul acestor păduri de

recreare, şi amenajările pot fi de maniere şi complexităţi diferite, fapt ce se răsfrânge şi

asupra titulaturii acestor păduri. Astfel, se deosebesc: parcul forestier, pădurea-parc sau

parcul-pădure, şi pădurea de recreare sau pădure de agrement.

Pădurea-parc (parcul forestier, parcul-pădure) este situată în imediata vecinătate

a perimetrului construibil, este constituită dintr-o zonă forestieră intens frecventată de

locuitorii oraşului, datorită unui obiectiv interesant sau pitoresc, precum: un lac, un curs

de apă, un sit istoric (ruinele unei cetăţi), un punct de belvedere asupra oraşului.

Frecventarea acestei păduri de către locuitori, are maximul la sfârşitul săptămânii sau în

zilele naţionale de sărbătoare. Aceasta prezintă o reţea de drumuri rustice, poteci şi alei

de plimbare, care să nu depăşească 4%.

35

În unele porţiuni ale pădurii-parc, mediul este parţial artificializat prin realizarea

de alei pietonale, acoperite cu pietre, nisip sau alte materiale locale, a unor peluze întinse

de gazon, prin realizarea de grupuri sau a diferitelor compoziţii cu arbori şi arbuşti

ornamentali, sau a aranjamentelor florale. Alte amenajări, pot cuprinde chioşcuri pentru

odihnă, suprafeţe pentru diferite sporturi sau activităţi, fântâni, cişmele cu apă potabilă,

toalete ecologice. În unele situaţii poate fi realizat şi un miniparc zoologic, care să

găzduiască specii locale de importanţă cinegetică. Capacitatea optimă de primire se

recomandă să nu depăşească 30-70 locuitori/ha, în caz contrar mediul forestier

înregistrând o puternică degradare. Distanţa la care se recomandă a fi situate pădurile-

parc faţă de centrul populat este de 0-20 km.

Pădurea de recreare, numită impropriu pădure de agrement, cuprinde pe lângă

masivele forestiere respective şi diferite locuri de agrement, situate pe malul unui lac, a

unui râu, în unele zone de interes curativ, balnear (izvoare minerale, izvoare termale etc.),

sau de interes turistic.

Printre dotările şi complexele de agrement frecvent întâlnite aici, pot fi ştrandurile

şi campingurile. Distanţa la care sunt situate pădurile de agrement faţă de oraşe se

situează în intervalul 6-50 Km.

Indiferent de specificul pădurilor de recreare, de nomenclatura adoptată sau de

obiectivele de interes aferente acestora, se recomandă delimitarea următoarelor zone:

zona de primire şi odihnă, zona pentru plimbare şi zona de regenerare a arboretelor.

Norma recomandată pentru fiecare 1000 de locuitori, la aceste păduri se

recomandă să fie de 18 ha în cazul municipiilor şi reşedinţelor de judeţ, şi de 12 ha pentru

celelalte oraşe.

5.3.1. Criterii privind alegerea teritoriilor destinate recreării

36

La alegerea teritoriilor în vederea amenajării în scopuri recreative, se preferă

zonele cu vegetaţie forestieră, dar chiar şi în cazul celor fără această vegetaţie se pot

realiza plantaţii care în timp îşi vor exercita funcţiile specifice. De asemenea, se iau în

considerare şi posibilităţile realizării de amenajări pentru practicarea diferitelor activităţi

cât şi costurile minime pentru investiţiile ce trebuie realizate în acest scop. Ca obiective

de interes pentru publicul larg pot fi amenajate: pârtii pentru sporturi de iarnă, terenuri de

tenis sau de fotbal, lac folosit pentru bărci vara şi pentru patinaj iarna, piste pentru

biciclete sau pentru role etc.

Amenajările de tipul campingurilor, picnicurilor sau zonelor pentru plimbări,

reclamă obligatoriu existenţa vegetaţiei lemnoase, iar cele de tipul hipodromurilor sau

stadioanelor necesită terenuri plane, lipsite de vegetaţia forestieră. Distanţa la care se

realizează aceste amenajări trebuie stabilită astfel încât timpul de transport cu mijloacele

de transport în comun să fie de 1,5-2 ore, iar accesul să fie cât mai uşor şi comod.

Un rol important în alegerea locului pentru aceste obiective îl au şi factorii fizici:

configuraţia şi înclinarea terenului, expoziţia, poziţia pe versant, topoclimatul, solul,

hidrografia şi Environnement-ul.

Configuraţia şi înclinarea terenului determină în cea mai mare măsură tipurile de

amenajări şi costurile pentru construcţia acestora. Astfel, cu cât terenul este mai înclinat,

costurile investiţiilor pentru amenajări vor fi mai mari, respectiv: fundaţii mai profunde

pentru clădiri, ziduri de sprijin sau alte sisteme pentru prevenirea alunecărilor de teren,

căi de acces cu trasee mai lungi. Aceste terenuri sunt ideale pentru pârtiile de schi,

telescaune, telecabine, puncte de belvedere etc. Cu cât terenul are o pantă mai mică cu

atât amenajările vor necesita investiţii mai mici, aceste terenuri fiind indicate pentru

campinguri, tabere şcolare, zone de picnic, terenuri sportive etc.

Unele elemente naturale precum mlaştinile, stâncile, falezele sau malurile abrupte,

zonele nisipoase, pot constitui inconveniente pentru amenajarea zonei respective sau

dimpotrivă chiar atracţii pentru publicul larg.

Expoziţia terenului influenţează mersul diurn al temperaturilor locale, astfel

terenurile cu expoziţie sudică sunt mai însorite şi înregistrează temperaturi mai mari decât

zonele cu altă expoziţie. Aceste expoziţii sunt ideale pentru amenajarea ştrandurilor,

plajelor etc. Tot pentru aceste tipuri de instalaţii sunt favorabile şi zonele cu orientare

vestică, care vor fi puternic însorite atât la amiază cât şi după amiază.

37

Terenurile cu expoziţie estică sunt însorite dimineaţa, ceea ce înseamnă că roua se

va ridica mai repede iar peluzele sau alte suprafeţe se vor zvânta mai uşor, iar după

amiaza aceste locuri vor fi umbrite. Astfel de locaţii sunt potrivite pentru campinguri sau

tabere şcolare, în care activităţile încep frecvent dimineaţa devreme. Orientarea nordică a

unor terenuri, avantajează instalaţiile destinate practicării sporturilor de iarnă, datorită

persistenţei mai îndelungate a zăpezii, sau sunt ideale pentru amenajarea punctelor de

belvedere, a perspectivelor sau a teatrelor de vară, datorită faptului că direcţia razelor de

soare va fi din spatele vizitatorilor.

Poziţia pe versant determină mişcările zilnice ale aerului, timpul de expunere la

razele Soarelui şi mersul diurn al temperaturii. Treimea inferioară a versanţilor prezintă

un drenaj slab al aerului, este mai rece şi mai umedă, mai umbrită dar este mai ferită faţă

de vânt.

Porţiunea mediană (treimea mijlocie) a versantului are o bună ventilaţie a aerului,

datorită brizei de munte (curenţi ascendenţi dimineaţa şi curenţi descendenţi seara),

temperaturile sunt moderate, fără extreme mari, iar solul este mai puţin umed, oferind pe

ansamblu cele mai bune condiţii de amenajare în scopuri recreative şi de odihnă.

Treimea superioară prezintă cele mai mari extreme, cu privire la temperatură,

înregistrându-se valori mari ziua şi mici noaptea. Cu privire la mişcările aerului, această

zonă este cea mai expusă vânturilor, iar solurile sunt mai uscate decât în treimile

inferioare.

Temperatura este condiţionată strict cu expoziţia, gradul de expunere a

teritoriului, vânt, altitudine etc., fiind preferate zonele cu amplitudini mici.

Cantitatea precipitaţiilor şi implicit umiditatea atmosferică influenţează

indirect favorabilitatea anumitor zone. Acolo unde se înregistrează cantităţi mari de

precipitaţii apar şi fenomene precum: vremea mohorâtă, suprafeţe umede improprii, bălţi,

noroi, alunecări de teren, care produc disconfort omului ce doreşte să se recreeze.

În zonele în care aceste aspecte apar frecvent, este necesară construirea diferitelor

construcţii (chioşcuri, pavilioane, refugii) pentru a oferii adăpost, sau spaţii adăpostite,

destinate practicării unor activităţi. Tot în acest sens, este necesară realizarea unei reţele

de drenare şi eliminare a apei în exces. Zvântarea şi uscarea unor suprafeţe pot fi

favorizate şi prin alegerea de terenuri expuse razelor de soare sau prin îndepărtarea

vegetaţiei forestiere pe anumite zone.

38

La celălalt pol se situează zonele în care se înregistrează precipitaţii foarte puţine,

fapt ce determină apariţia altor factori de disconfort precum: atmosfera încărcată cu

particule, prezenţa prafului, temperatura aerului mai ridicată, vegetaţia are aspect veşted,

plantele prezintă creşteri foarte mici, frunziş sărăcăcios, frunze prăfuite sau galbene. În

acest sens, sunt necesare instalaţii de irigare a suprafeţelor îngazonate, a aranjamentelor

florale sau chiar a grupurilor de arbuşti şi arbori. De asemenea, se recomandă şi crearea

de suprafeţe de luciu de apă, ce au un efect benefic pentru zonele din jur.

Prezenţa şi direcţia dominantă a curenţilor de aer determină atât alegerea

teritoriului destinat activităţilor de recreare cât şi amplasarea clădirilor, dotărilor sau

diferitelor echipamente, fiind adaptate uneori chiar şi liniile arhitecturale ale

construcţiilor. Pârtiile de schi sau de sanie sunt afectate de vânt, care prin fenomenul de

spulberare, capătă porţiuni dezgolite, ce diminuează calitatea acestora. Suprafeţele pentru

patinaj se realizează în locurile cele mai ferite de curenţii de aer, deoarece în acest caz

curenţii reci de aer produc disconfort sau măresc riscul apariţiei unor afecţiuni respiratorii

specifice. De regulă, suprafeţele expuse vântului sunt evitate de către vizitatori.

Cabanele şi clădirile ce adăpostesc diferite dotări sau instalaţii, se recomandă să

aibă intrarea principală orientată opus direcţiei dominante a vântului.

Hidrografia teritoriului, este o componentă de bază a unui teritoriu destinat

recreării. O zonă lipsită de un curs de apă, de o acumulare mai mare sau mai mică,

prezintă o atractivitate foarte redusă, şi din contră, un teritoriu cu numeroase astfel de

elemente, sau cu o reţea hidrografică foarte bună, va avea o atractivitate sporită, dată mai

ales de amenajările specifice activităţilor de înot, pescuit, plimbări cu barca sau cu

hidrobicicleta, schi nautic etc.

Prezenţa unei surse de apă este necesară şi pentru activităţile cotidiene, precum

realizarea igienei corporale zilnice, prepararea hranei, sau ca sursă de apă potabilă. În

acest sens, apa este importantă sub aspectul calităţii, care este dată de natura sursei (izvor,

pârâu, râu, iaz, lac), de modul de captare, filtrare şi transport al apei, de temperatura

acesteia.

39

Natura vegetaţiei existente ridică sau diminuează calitatea zonei respective.

Impactul cel mai mare este dat de către vegetaţia lemnoasă arborescentă, urmată de cea

arbustivă şi în cea mai mică măsură, dar nu neglijabilă, de cea ierboasă. O zonă în care

sunt prezente masive forestiere întinse va avea o atractivitate ridicată comparativ cu o

regiune săracă în vegetaţie lemnoasă.

Environnement-ul, situl sau vecinătăţile, condiţionează într-o măsură foarte mare

calitatea unei zone destinate recreării şi fluxul de vizitatori înregistrat aici. Se recomandă

ca vecinătăţile zonelor de agrement şi de recreare să nu fie indezirabile, incompatibile cu

funcţiile pentru care este amenajat teritoriul respectiv, aşa cum este cazul gropilor şi

platformelor de gunoi, a zonelor industriale sau a diferitelor instalaţii ce poluează fizic,

chimic sau fonic zonele din jur, a fermelor de animale, a instalaţii de decantare a apelor

uzate etc.

5.3.2. Sistematizarea pădurilor de recreare

Sistematizarea şi amenajarea pădurilor de recreare sunt realizate în funcţie de

situaţia concretă din zona respectivă, de potenţialul teritoriului. Când o pădure de recreare

este echilibrată, sănătoasă şi este caracterizată printr-o mare diversitate, atunci aceasta

este şi primitoare. Capacitatea de primire a unei păduri sau a unor porţiuni din cadrul

acesteia, este influenţată de diferiţi factori precum: panta şi expoziţia terenului, natura

solului, prezenţa şi repartiţia suprafeţelor deschise, libere (luminişuri, poieni, liziere),

compoziţia şi vârsta arboretelor, regimul şi tratamentul etc.

Cu privire la panta şi expoziţia terenului, marea majoritate a vizitatorilor vor

prefera zonele cu pantă mică şi cele cu expoziţii adăpostite. În zilele călduroase de vară,

locurile umbrite şi răcoroase vor avea cea mai mare căutare iar în zilele friguroase de

toamnă, iarnă şi primăvară vor fi preferate zonele însorite. Cei care doresc să se

odihnească, să practice diferite jocuri sau activităţi de picnic, vor prefera zonele cu soluri

bine drenate, aerisite, pentru instalarea păturilor sau a corturilor, respectiv zonele cu mici

luminişuri sau poieni.

40

În ceea ce priveşte compoziţia arboretelor, publicul larg le preferă pe cele

amestecate, în care varietatea formelor şi texturii trunchiurilor, a culorii frunzelor etc.,

dau peisajelor un pitoresc aparte. Aceste caracteristici diferă mult pe parcursul unui an, în

funcţie de fenofazele speciilor respective, impresia puternică asupra publicului având-o în

special coloritul de toamnă al speciilor de foioase.

Iarna se remarcă răşinoasele, mai ales atunci când sunt încărcate cu zăpadă, dar în

zilele geroase cu chiciură, speciile de foioase cu ramuri subţiri capătă „haine” deosebite,

ce au un efect peisagistic major. Vara aspectul diferitelor nuanţe de verde, asociat cu

zgomotul frunzişului în adierea vântului conferă arboretului o estetică vizuală şi sonoră

aparte, ce calmează şi relaxează vizitatorul. Pădurile de răşinoase sau cele de foioase pure

au un aspect monoton, ce induce plictiseala şi pasivitatea.

Sub raportul vârstei, pădurile sub 40 de ani au o capacitate de primire nulă,

indiferent de specie, datorită densităţii foarte mari de exemplare şi a elagajului inexistent,

elemente ce stânjenesc sau reduc total accesul vizitatorilor în pădure. O dată cu

efectuarea primelor operaţiuni culturale, care determină o scădere a densităţii, o mărire a

spaţiului dintre exemplare sau dispariţia ramurilor laterale joase prin fenomenul de

elagare, capacitatea de primire începe să crească. Aceasta capacitate se poate menţine

până la exploatare.

Regimul şi tratamentul se adoptă pentru fiecare pădure, în funcţie de activităţile

ce se urmăresc a se desfăşura. Codrul regulat vârstnic, ce are o densitate mică (200-500

buc./ha), are aspectul unei păduri falnice, şi este favorabilă pentru plimbări, datorită

vizibilităţii foarte bune, ce conferă vizitatorilor siguranţă şi înlătură sentimentul rătăcirii.

Arboretele tratate în crâng au o densitate mare, fiind de nepătruns datorită numărului

mare de tulpini subţiri şi lăstari, dar reprezintă zone ideale pentru hrana şi adăpostul

faunei din zonă, de aceea se recomandă să se creeze şi astfel de trupuri de pădure.

Crângul compus are rezistenţa cea mai mare la acţiunile populaţiei, la agresiunile

vizitatorilor, de aceea se recomandă crearea acestora în zonele intens frecventate din

apropierea centrelor populate. În orice situaţie nu se va permite intrarea autovehiculelor

pe o distanţă prea mare în pădure, în acest scop fiind amenajate locuri speciale de

parcare.

41

În funcţie de atitudinile şi comportamentul vizitatorilor, de motivaţiile şi

aprecierile lor, s-au propus trei mari tipuri de amenajări recreative ale pădurilor cu

suprafeţe mai restrânse: păduri naturale, păduri pentru plimbare şi păduri parc.

Pădurile naturale sunt acele păduri în care este păstrat integral specificul

arboretului, în care ambianţa naturală sau aparent naturală este conservată, iar

amenajările care se realizează vor fi foarte sumare. Printre aceste amenajări sumare se

numără: potecile pentru plimbare, luminişuri pentru odihnă, construcţii şi echipamente

uşoare necesare pescuitului sau vânătorii în perioadele şi la speciile permise. Aceste

dotări vor fi discrete, pentru a nu fi afectat aspectul natural al pădurii.

Pădurile pentru plimbare au dotări mai numeroase şi mai elaborate, cu o reţea

bine reprezentată de poteci şi locuri pentru staţionare, cu echipamente şi panouri

informative pentru practicarea diferitelor exerciţii fizice, dispuse pe anumite trasee, cu

luminişuri sau poieni având dotări pentru practicarea unor jocuri. Tot aici se realizează şi

o reţea de căi de acces rutier, bine pusă la punct, cu locurile de parcare aferente. Se

consideră că în orele cu frecvenţă maximă, densitatea să nu depăşească 50 vizitatori/ha.

Pădurile parc prezintă un grad foarte mare de artificializare şi echipamente ce le

apropie de spaţiile verzi urbane.

Pădurile de recreare se sistematizează, prin împărţirea pe anumite zone, ce vor fi

tratate diferit în ceea ce priveşte dotările, amenajările, obiectivele etc. Aceste zone sunt:

zona de primire şi şedere, zona de plimbare şi zona de regenerare.

42

Zona de primire şi odihnă, numită şi zonă de primire şi şedere sau zonă

forestieră de tranziţie, reprezintă cca. 15-20% din totalul masivului forestier respectiv, are

un grad mai mare de artificializare şi prelucrare, fiind astfel organizată, încât să

primească cât mai bine şi un număr cât mai mare de vizitatori. Această zonă este situată

în imediata apropiere a drumurilor principale de acces, şi prezintă diferite construcţii,

instalaţii sau echipamente. În raport cu întreaga pădure, această zonă de primire şi odihnă

poate fi dispusă în centrul acesteia sau spre periferie.

Se recomandă ca în acest perimetru să existe cel puţin un curs de apă sau un luciu

de apă şi să se urmărească posibilitatea creării de numeroase luminişuri, mult căutate şi

apreciate de publicul larg. În situaţia în care această zonă este situată spre periferie se

recomandă ca liziera masivului să fie cât mai sinuoasă, pentru crearea a cât mai multe

intrânduri (alveole), ce sunt mult căutate de grupurile familiale care vin la picnic.

Aceasta este zona preferată de marele public, de cei care evadează din cotidian,

pentru linişte, odihnă, aer curat, destindere şi pentru activităţi de picnic. Aici pot fi

practicate şi diferite sporturi uşoare sau sporturi de masă.

De preferat ca aici, solul să fie de culoare închisă pentru a se încălzi uşor sub

acţiunea razelor de soare, să fie drenat, să aibă o textură uşoară. Zonele cu soluri reci şi

umede, soluri scheletice, zonele cu ţânţari sau alţi factori de disconfort, vor fi evitate de

vizitatori.

Arboretele vor avea consistenţă moderată, astfel încât coronamentul să fie uşor

întrerupt, acest lucru favorizând, pe de o parte instalarea unei pături erbacee continue

formate în special din graminee, şi pe de altă parte desfăşurarea în condiţii favorabile a

activităţilor de picnic, camping, repaus etc.

Toată această zonă va fi supravegheată şi îngrijită permanent, insistându-se în mod

special asupra curăţeniei, ce trebuie să fie ireproşabilă, a tunderii regulate a pajiştilor şi

peluzelor cu iarbă, a strângerii tuturor resturilor vegetale etc. Dotările prezente aici vor fi

obligatoriu: puncte cu apă potabilă (fântâni, cişmele, izvoare), echipamente sanitare şi de

igienă, coşuri de gunoi prevăzute cu saci menajeri, terenuri de joacă pentru copii.

Atractivitatea acestei zone se realizează prin aspectul îngrijit al tuturor elementelor

prezente aici dar poate fi mărită prin punerea în evidenţă a unor arbori cu vârstă sau

dimensiuni deosebite, cu forme interesante, sau prin realizarea de amestecuri de specii

lemnoase cât mai variate.

43

Zona de plimbare, prezintă ponderea cea mai mare, de cca. 75-80% din suprafaţa

pădurii şi prezintă amenajări mai modeste, cu investiţii mai reduse, păstrându-se nealterat

caracterul natural al pădurii. Tocmai de acest fapt depinde interesul mare pe care-l acordă

publicul acestei zone, frumuseţea naturală fiind motivul principal pentru care oamenii

aleg pădurea ca loc de odihnă şi refacere.

Aici nu sunt necesare amenajări speciale, acestea limitându-se la echipamentele

turistice corespunzătoare plimbării, informării turiştilor cu privire la existenţa diferitelor

obiective sau puncte pentru repaus sau picnic.

Regimul şi tratamentele aplicate vor fi cele specifice tipului respectiv de pădure

sau obiectivelor de producţie stabilite, recomandându-se evitarea tăierilor rase pe

suprafeţe mari sau aplicarea masivă a unor fitocide. Circulaţia auto este interzisă sau cel

mult permisă la nivelul câtorva porţiuni de drumuri principale, în funcţie de reţeaua de

drumuri şi de întinderea masivului.

Zona de regenerare a arboretelor sau zona de protecţie a exemplarelor juvenile,

este constituită din diverse suprafeţe, dispersate în cadrul celorlalte două zone, reunind

până la 5% din suprafaţa arboretului, care sunt interzise accesului publicului. Suprafeţele

rezervate protecţiei stratului regenerativ pot avea mărimi de 2-3 ha şi vor fi împrejmuite

şi prevăzute cu panouri explicative pentru informarea publicului larg.

Aceste suprafeţe pot fi incluse în zona de primire sau în zona de plimbare, fiind

total protejate, cu scopul ca regenerarea să se realizeze în cele mai bune condiţii, fiind

eliminate tasarea solului, circulaţia vizitatorilor sau eventualele pagube inerente, rezultate

prin ruperea, smulgerea sau tăierea puieţilor.

44

CAPITOLUL VI

ALEGEREA SPECIILOR LEMNOASE PENTRU SPAŢII VERZI

6.1. AVANTAJELE FOLOSIRII VEGETAŢIEI LEMNOASE

În constituirea diferitelor unităţi de spaţiu verde, speciile lemnoase (în principal

arbori şi arbuşti, mai rar liane) intră într-o proporţie de până la 70% (uneori chiar mai

mult), pentru speciile floricole fiind alocate doar cca. 5 – 10% din suprafaţa unităţii de

spaţiu verde.

Vegetaţia lemnoasă reprezintă „materialul principal de construcţie” al unui spaţiu

verde, material care îşi schimbă volumul, culoarea, textura şi forma pe parcursul unui an

sau pe o perioadă mai mare de timp. Prin acest material, proiectantul de spaţiu verde

creează forme, volume, compoziţii, constituind în acelaşi timp şi liantul de armonizare al

tuturor elementelor antropice, ce vor alcătui în final o unitate.

Avantajele folosirii vegetaţiei lemnoase rezultă din:

- maleabilitatea foarte mare a

conturului plantelor lemnoase, care foarte fi liber (propriu speciei respective) sau

geometric (când se aplică anumite tăieri pentru obţinerea diferitelor forme dorite);

- diversitatea foarte mare a nuanţelor

de verde (vara) şi a celor de galben, ruginiu, roşu sau maro (toamna) la speciile cu frunze

căzătoare;

- diversitatea foarte mare a ramurilor,

frunzelor, florilor şi chiar a fructelor la anumite specii sau taxoni (inclusiv a texturii

suprafeţei coroanei);

- costul mai scăzut al materialului

săditor şi al lucrărilor de întreţinere în timp;

- rezistenţa mai mare a exemplarelor

speciilor lemnoase la condiţiile de mediu;

45

- îndeplinirea într-o măsură mult mai

mare a funcţiei sanitare, comparativ cu speciile floricole sau cu cele de gazon.

6.2. CRITERII DE ALEGERE A SPECIILOR

6.2.1. Cerinţele ecologice ale speciilor lemnoase

Cel mai important aspect care trebuie luat în calcul, în alegerea speciilor lemnoase

este tocmai corelarea condiţiilor locale cu cerinţele speciilor respective. Astfel trebuie

avut în vedere:

- cerinţele speciilor faţă de:

-factorii ecologici climatici:

- lumină,

- temperatura aerului,

- umiditatea atmosferică,

- vânt;

-factorii ecologici edafici:

- textura şi profunzimea solului;

- regimul de umiditate din sol,

- fertilitatea solului;

- troficitatea solului;

- conţinutul de schelet;

-factorii geomorfologici:

- altitudine;

- expoziţie;

- pantă;

- configuraţia terenului;

- factori biotici:

- animali;

46

- vegetali.

- factori antropici:

- factori poluanţi.

Aceşti factori vor fi luaţi în considerare în mod diferit în spaţiile verzi urbane, faţă

de cele periurbane. Astfel, în spaţiile verzi urbane ce au întindere mult mai mică decât

cele periurbane şi în care utilităţile sunt mai facil de realizat, se poate realiza o ameliorare

a unor factori prin aplicarea diferitelor lucrări speciale: irigare, fertilizare, prevenirea şi

combaterea dăunătorilor, etc. Microstaţiunile din zonele urbane sunt mai adăpostite

datorită prezenţei unor clădiri ce diminuează intensitatea vântului sau care determină

creşterea temperaturii aerului prin fenomene de radiaţie, fapt ce influenţează scăderea

amplitudinilor termice zilnice sau anuale.

În spaţiile verzi periurbane ameliorarea acestor condiţii este foarte dificilă iar

speciile vor fi alese astfel încât aceste condiţii să corespundă cât mai bine cerinţelor

ecologice ale speciilor.

6.2.2 PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE ALE SPECIILOR

6.2.2.1. Înălţimea exemplarelor

Aceasta este importantă în alegerea, dar mai ales în combinarea şi amplasarea

speciilor, fiind o caracteristică ce se realizează în timp şi care nu întotdeauna poate fi

corectată. În conceperea unei anumite compoziţii peisagistul trebuie să „vadă” în viitor

cum vor arăta, ce talie vor avea exemplarele respective, cum se integrează în respectiva

compoziţie.

Speciile de talie înaltă sunt recomandate pentru:

- pădurile de recreare,

- aliniamente;

- unităţile de spaţiu verde urbane de întindere mare;

- mascarea obiectivelor inestetice (hale industriale, fabrici, etc.);

- umbrirea clădirilor;

- obţinerea unor accente pe verticală în diferite compoziţii;

47

Acestea pot fi folosi singure sau în combinaţie cu alte specii de talie mică sau

chiar arbuşti de talie mare.

Speciile de talie mică şi arbuştii sunt recomandaţi pentru:

- zonele verzi de mici dimensiuni;

- în lungul arterelor, la care se urmăreşte umbrirea trotuarelor destinate circulaţiei

pietonale, precum şi reţinerea gazelor de eşapament, a prafului, etc.;

- realizarea gardurilor vii, a boschetelor;

Arbuştii aduc diversitate în unitatea compoziţiei fiind foarte apreciaţi pentru

efectul decorativ deosebit, pentru creşterea în general rapidă şi pentru capacitatea de a

înflori la vârste mici.

Convenţional speciile lemnoase se împart în 3 categorii:

-arbori de mărimea I - peste 25 m,

a II-a - 15 – 25 m,

a III-a - 7 – 15 m.

-arbuşti, speciile cu înălţimi sub 7 m, cu numeroase tulpini lemnoase ramificate

de la bază, care pot fi: arbuşti înalţi cu înălţimea între 2-7m, arbuşti mijlocii 1 – 2m,

arbuşti pitici, mai mici de 1m.

-liane, speciile lemnoase volubile, căţărătoare, agăţătoare sau chiar târâtoare, la

care tulpinile pot avea lungimi de la 1-2 m până la 10-20 m şi chiar mai mult.

6.2.2.2. Forma şi desimea coroanei

Coroana arborilor se încadrează mai mult sau mai puţin într-o formă geometrică

după raportul dintre înălţime şi diametru. Astfel, se deosebesc tipul de coroană:

cilindrică, conică, sferică, ovală, obovoidă, tabulară, şi cea având contur sinuos.

Forma coroanei se remarcă uşor în orice anotimp şi influenţează starea psihică a

privitorului. De exemplu, în jurul stadioanelor sau în lungul unei şosele se vor prefera

speciile cu coroană columnară sau conică, iar pe o alee cu bănci specii cu coroană sferică

sau tabulară. În tabelul nr. 1 sunt date câteva exemple de specii având coroane de diferite

forme.

48

După desimea ramurilor şi bogăţia frunzişului (formă, mărime şi dispunerea

frunzelor) se deosebesc specii ce au coroană transparentă şi specii ce au coroană densă.

Această caracteristică are rol important în cadrul compoziţiei mai ales în dirijarea

efectelor de lumină – umbră.

Speciile cu coroană densă se folosesc pentru:

- pentru crearea fundalurilor necesare altor compoziţii

- mascarea obiectelor inestetice;

- la echilibrarea volumelor clădirilor învecinate;

- aliniamentele stradale, pentru protecţie împotriva radiaţiei solare, a prafului

şi a vântului, mai ales în regiunea de câmpie şi coline.

Specii cu coroană transparentă sunt folosite pentru:

- aliniamentele stradale din localităţile din regiunea de munte;

- lângă anumite clădiri care nu trebuie mascate, dar lângă care este necesară

existenţa unor exemplare lemnoase;

- zona de primire a pădurilor de recreare, pentru crearea de arborete

multietajate sau pentru facilitarea instalării unui covor ierbaceu corespunzător

activităţilor de picnic.

49

6.2.2.3. Forma trunchiului şi culoarea scoarţei

Trunchiul speciilor arborescente este în general drept, având un aspect mai mult

sau mai puţin cilindric, dar la unele specii chiar cu o conicitate pronunţată la bază.

Există însă şi numeroase specii sau anumite exemplare la care forma este

modificată datorită numeroaselor bifurcaţii de la bază (de la o oarecare înălţime) a

torsionării trunchiului (castanul porcesc), a apariţiei diferitelor gelivuri sau alte cauze.

Unele specii cu tulpini oblice sau orizontale, sau chiar târâtoare, acestea din urmă

fiind folosite pe taluzuri, peluze, sau pentru încadrarea stâncilor mai mari.

Speciile cu tulpini căţărătoare, agăţătoare sau volubile se folosesc pentru

completarea liniilor şi formelor rigide ale construcţiilor, pentru a accentua intrările sau

anumite puncte, pentru intensificarea expresivităţii clădirii, pentru eliminarea monotoniei

pereţilor sau pentru crearea intimităţii într-un balcon sau chioşc. Tulpinile torsionate ale

unor astfel de specii vor atrage întotdeauna privirile, mai ales în sezonul rece când lipsesc

frunzele.

Culoarea scoarţei variază în limite destul de largi, de la albul pronunţat al

trunchiurilor de mesteacăn, la cenuşiu gălbuiul al ritidomului de platan (plăci mari), sau

de la albul-cenuşiu al trunchiului de plop alb la scoarţa roşiatic-cărămizie a pinului

comun. Scoarţă negricioasă prezintă aninului negru (Alnus glutinosa), o scoarţă brun

violacee lucitoare cireşul păsăresc (Cerasus avium), scoarţă cenuşie o întâlnim la fag

(Fagus sylvatica) şi carpen (Carpinus betulus).

Lujerii pot avea cele mai diferite culori, astfel sângerul (Cornus sanguinea) sau

cornul american (Cornus stolonifera) au lujerii coloraţi în nuanţe de roşu, arţarul

american (Acer negundo) are lujerii violet-brumaţi sau salcia plângătoare (Salix

babilonica) care are lujeri galbeni.

Trunchiurile, prin forma şi culoarea lor se pot profila pe diferite fundaluri formate

din specii cu frunze sempervirescente sau care au trunchiuri contrastante.

50

6.2.2.4. Forma şi dispunerea ramurilor

Dispunerea ramurilor depinde de specie sau chiar de forma ornamentala a acesteia

şi în general este în funcţie de afinitatea speciei în general faţă de factorul lumină.

Speciile de lumină au ramurile îndreptate spre vârful tulpinii, unele specii au

ramurile de ordinal I şi II orientate aproape orizontal iar altele au ramurile pendente

(speciile cu port plângător) precum: Betula pendula, Chamaecyparis lawsoniana var.

pendula, Salix babilonica, etc.

Speciile care prezintă o poziţie uniformă a ramurilor, fie orizontală, fie verticală,

fie pendentă, imprimă un sentiment de linişte. Dispunerea variată a ramurilor imprimă o

notă pitorească peisajului.

Forma şi dimensiunile ramurilor influenţează starea psihică a omului, imprimând

anumite sentimente, astfel specii cu ramuri subţiri (mesteacăn, salcâm) simbolizează

fragilitatea iar cele cu ramuri groase (stejar, platan, paltin, castan) sugerează puterea.

Ramuri pot fi drepte, la marea majoritate a speciilor, pot fi sinuoase, ca la salcia

creaţă (Salix matsudana f. tortuosa) sau cornul creţ (Corylus avelana f. tortuosa) sau pot

fi geniculate, ca la tei (Tilia cordata) sau ulm de munte (Ulmus glabra).

6.2.2.5. Forma, mărimea şi culoarea frunzelor

Frunzele arborilor şi arbuştilor variază foarte mult în ceea ce priveşte forma,

mărimea şi culoarea acestora. Unele specii au frunze simple sau compuse, mici sau mari,

cu limbul de forme şi mărimi diferite: cordată, romboidală, lanceolată, ovoidă, obovată,

eliptică etc.

Marginea limbului poate fi întreagă, puţin incizată dau adânc incizată. Foliolele

unor frunze compuse pot fi mici (Sophora sp., Robinia sp., Gleditsia sp.) sau mari

(Ailanthus sp., Juglans sp., Aesculus sp.).

51

Speciile cu frunze mici, cu o formă deosebită a limbului sau care au marginea

sinuată sau laciniată se recomandă a fi plantate în prim plan. Speciile cu frunze mari,

compuse, de culori închise se recomandă a fi plantate în planul îndepărtat.

Există specii la care culoarea nu variază prea mult de la un sezon la altul (tuia,

biota, ienuperii) sau la care variază cel mult nuanţa de verde (verde crud – verde închis)

aşa cum este cazul speciilor de răşinoase.

Dar există numeroase specii la care culoarea variază de la verde crud, luminos

(primăvara), până la verde intens (vara), şi la galben-portocaliu-roşu (toamna). Astfel,

cireşul (Prunus avium) variază de la verde crud, la verde închis, la galben–roşu ruginiu

(toamna), aninul alb (Alnus incana) de la verde crud la verde închid şi în final la negru

(toamna târziu), arborele pagodelor (Gyngko biloba) de la verde la galben auriu (toamna),

mahonia (Mahonia aquifolium) de la verde deschis la verde închis (toamna) şi roşu grena

(iarna), pentru ca apoi să redevină verde (primăvara).

Există şi numeroase varietăţi sau forme (taxoni) cu frunze vărgate, la care verdele

se combină cu alb, galben sau chiar roz şi roşu, precum cele ale speciilor: Acer negundo,

Ligustrum ovalifolius, Hedera helix, Euonymus europaeus.

Nu trebuie neglijată nici armonia între culoarea tulpinii şi cea a frunzelor, ca în

cazul mesteacănului, ce are scoarţa albă şi frunzele de culoare verde deschis.

În tabelul nr. 2 sunt prezentate cele mai frecvente culori şi nuanţe, precum şi

diferite exemple de taxoni.

6.2.2.6. Forma şi culoarea florilor, perioada de înflorire

Pentru foarte multe specii arbustive dar şi arborescente, forma, culoarea florilor şi

perioada de înflorire constituie criteriul principal în alegerea acestora. Gama de culori ale

florilor este destul de variată, fiind totuşi mai frecvente speciile cu flori albe, crem sau

galbene. În tabelul nr. 3 sunt prezentate culorile florilor unor specii lemnoase.

52

Dintre toate speciile lemnoase, cu siguranţă că speciile genului Rosa, cu toate

varietăţile şi soiurile sale, prezintă cea mai mare varietate a culorii şi formei florilor,

acoperind o gamă fantastică a nuanţelor, exceptând albastrul pur, trandafirul albastru

fiind visul din totdeauna al cultivatorilor de trandafiri.

Perioada de înflorire este proprie fiecărei specii, în general aceasta se desfăşoară

primăvara şi vara, puţine specii făcând excepţie de la regulă.

Florile speciilor lemnoase pot fi mari şi solitare, sau în mod obişnuit de dimensiuni

mai mici şi grupate în număr mare în inflorescenţe. Speciile cu florile în inflorescenţă au

un caracter major, atribuind ambientului un aspect dispersat, neliniştit, iritant.

Exemplarele cu inflorescenţă erecte, ca lumânările (castan porcesc, budleia, lemn

câinesc, amorfă) constituie un factor stimulator. Inflorescenţele sferice, mari (Viburnum

opulus var. floreplena) sau tabulare (Sambucus nigra) au un caracter conservant. Speciile

cu inflorescenţe pendente (salcâm galben, glicină, mălin) calmează şi relaxează.

6.2.2.7. Forma şi culoarea fructelor

Fructele au de cele mai multe ori o perioadă de prezenţă pe ramuri mai mare decât

cea a florilor, contribuind prin forma, mărimea şi culoarea lor la întregirea efectului

decorativ al unei specii lemnoase, în sezonul estival sau autumnal, dar mai ales în

perioada hibernală, când frunzele şi florile celor mai multe specii au dispărut de mult.

Culoarea fructelor, a anexelor cărnoase ale seminţelor (arilul la Taxus baccata) sau

a corpurilor de fructificaţie (conuri, pseudobace) este variată de la specie la specie, sau în

cadrul speciei de la varietate la varietate.

Unele specii îşi păstrează fructele pe ramuri până iarna târziu sau chiar primăvara,

obţinându-se în acest fel efectul de contrast deosebit al culorii fructelor pe zăpadă.

6.2.2.8. Rapiditatea de creştere şi longevitatea

53

Rapiditatea de creştere variază de la o specie la alta, răşinoasele şi cimişirul având

în general o rapiditate mică de creştere, iar plopii, sălciile şi unele liane o rapiditate mare

de creştere.

De obicei, pentru instalarea vegetaţiei lemnoase într-un anumit spaţiu verde şi

realizarea cât mai rapidă a efectului decorativ specific vegetaţiei lemnoase se preferă ca

primă soluţie plantarea speciilor cu o creştere rapidă în primii ani: plopul, salcâmul,

mesteacănul, diferiţi arbuşti. Dar se recomandă ca întotdeauna să se combine speciile cu

creştere rapidă cu cele cu creştere înceată sau la care creşterea se activează mult mai

târziu (după 20-30 ani) precum bradul sau stejarul. Există şi specii cu creştere foarte

înceată, dar care este compensată prin efectul decorativ deosebit pe care îl pot realiza,

precum cimişirul şi tisa.

Specii cu ritm de creştere diferit nu se cultivă în amestec intim, ci separat, pentru a

nu se stânjeni în dezvoltare şi chiar elimina unele pe altele.

Pentru evidenţierea schimbărilor produse în timp se recomandă realizarea

profilelor în plan vertical, probabile pentru perioade de 5, 10, 20, 40 ani de la plantare,

mai ales cu tehnica de ultimă generaţie.

În ceea ce priveşte longevitatea speciilor, se preferă a fi plantate specii cât mai

longevive, deoarece cele mai puţin longevive trebuie înlocuite la intervale de timp mai

reduse în comparaţie cu primele.

54

CAPITOLUL VII.

ASOCIEREA, DISPUNEREA ŞI INSTALAREA

PLANTELOR ÎN GRĂDINĂ

7.1. ASOCIEREA ŞI DISPUNEREA SPECIILOR LEMNOASE

Modul cum sunt asociate (combinate) speciile şi modul cum sunt amplasate

exemplarele unele faţă de altele, determină efectul decorativ şi cel sanitar pe care-l

urmăreşte arhitectul peisagist. De multe ori asocierea şi dispunerea necorespunzătoare a

speciilor reduc considerabil şansele atingerii funcţiilor zonei verzi sau a compoziţiei

respective, sau duc la costuri suplimentare, care nu se regăsesc în efectul obţinut.

Exemplarele lemnoase, fie ele arborescente sau arbustive, pot fi folosite solitar sau

grupat, sub diferite moduri.

Ca exemplarele izolate (solitare) se folosesc specii arbustive sau arborescente

deosebit de atrăgătoare prin anumite caractere biologice, ce realizează o impresie artistică

puternică (flori, frunze, coloritul fructelor). Arborii solitari se amplasează pe peluze, în

puncte liniştite, fără agitaţie, lângă clădiri, la marginea unor masive forestiere folosite ca

fundal, sau chiar la intrarea într-un spaţiu verde. Cu ajutorul exemplarelor solitare se

poate închide o perspectivă sau se pot întrerupe liniile arhitecturale rigide ale unei clădiri.

Alegerea speciei este determinată şi de distanţa de la care este privit arborele

respectiv. Se recomandă ca speciile decorative prin frunze, flori sau fructe să se

amplaseze la o distanţă de maximum două ori mai mare decât înălţimea unui om, iar cele

decorative prin trunchi, coroană sau habitus să se amplaseze la o distanţă de peste trei ori

mai mare decât înălţimea privitorului.

Exemplarele folosite grupat pot fi dispuse în: rânduri, curtine, labirinturi, garduri

vii, grupuri, boschete, pâlcuri, masive.

Rândul de arbori este constituit de obicei din exemplare dintr-o singură specie,

dispuse la distanţe egale între exemplare (ritm simplu). În anumite situaţii dispunerea

exemplarelor poate fi realizată şi neuniform. Alternarea exemplarelor a două specii cu

habitusuri diferite prezintă o varietate pronunţată care poate fi folosită de la caz la caz.

55

7.2. ALEGEREA VEGETAŢIEI ŞI CRITERIILE DE ALEGERE A

SPECIILOR FLORICOLE

Speciile floricole prin habitus, frunze şi flori alcătuiesc un decor temporar, al

sezonului de vegetaţie, constituind elementul principal al varietăţii zilnice a unui spaţiu

verde. Acestea joacă un rol psihologic fundamental, în sensibilizarea oamenilor la

frumos, contribuind la crearea climatului de relaxare şi odihnă pe care-l caută omul într-

un spaţiu verde. Orice ambianţă artificială este mai plăcută atunci când sunt prezente

florile.

Caracterul decorativ al plantelor floricole este dat atât de exemplarul luat separat

cât şi de combinaţia dintre exemplarele din aceeaşi specie sau din specii diferite.

La alegerea speciilor se au în vedere înălţimea si forma tulpinii, forma, culoarea

şi mărimea frunzelor, culoarea, forma, mirosul şi modul de asociere ale florilor, forma şi

culoarea fructelor, ciclul de viaţă, cerinţe faţă de diferiţi factori climatici şi edafici.

După înălţimea tulpinii se deosebesc:

- specii de talie mică 5 – 20 (25) cm

- specii de talie mijlocie 20 (25) – 50 (60) cm.

- specii de talie mare, peste 50 (60) cm

Portul plantelor este dat de forma tulpinilor, a modului de creştere şi ramificare,

respectiv de orientarea în spaţiu a acesteia. În acest sens se deosebesc:

- specii cu port târâtor (sau pendant);

- specii cu aspect de perniţă ;

- specii cu tulpini ramificare, cu aspect de tufă ;

- specii cu tulpini simple, erecte ;

- specii cu tulpini volubile ,

- specii cu tulpini căţărătoare,

Culoarea – este impusă în general de petale, ce pot avea suprafaţă lucioasă sau

mată, în cazul petalelor tomentoase.

Forma florilor poate fi deosebită precum cele de gura leului, creasta cocoşului,

clopoţei, moţul curcanului, lalele recomandându-se a se folosi în planul apropiat.

56

Mirosul plăcut al florilor impresionează în mod deosebit. Aceste specii se vor

amplasa în locurile destinate odihnei pasive (bănci, chioşcuri pentru odihnă), a staţionării,

în jurul teraselor, locurilor pentru sporturile uşoare. Speciile cu flori parfumate pe timpul

zilei, precum verbena şi crinii, se vor combina cu specii cu flori parfumate seara, precum

regina nopţii.

7.2.1. Forma, mărimea şi culoarea frunzelor

Frunzele apar înaintea florilor şi dispar după ofilirea florilor (cu mici excepţii),

perioadă în care îşi îndeplinesc rolul lor decorativ. Sunt specii la care valoarea decorativă

este dată tocmai de forma, mărimea şi culoarea frunzelor, florile fiind nesemnificative.

Numeroase sunt şi speciile anuale utilizate cu precădere în alcătuirea mozaicurilor

pentru forma, culoarea şi abundenţa frunzelor, dublate de portul târâtor sau sub formă de

mici tufe. Culorile acestora variază de la verde crud la verde închis, galben, roşu grena,

argintiu sau cenuşiu, la diferite combinaţii precum cele cu frunze vărgate .

Aspectul decorativ de ansamblu este dat adesea de combinaţia dintre flori şi

frunze. Unele frunze sunt mari, altele sunt mici şi mărunte, iar altele puternic fidate, cu

segmentele filiforme.

7.2.2. Forma şi culoarea fructelor

Forma şi culoarea fructelor au o importanţă foarte redusă la majoritatea speciilor

floricole ierboase deoarece după ofilire, florile se îndepărtează. În unele situaţii, cum este

cazul la păpădie (Taraxacum officinale) fructele sunt atrăgătoare, fiind o sursă de

amuzament pentru copii. Moţul curcanului (Amaranthus sp.) are fructe persistente şi

decorative. Begonia (Begonia semperflorens) are fructele de tip capsulă, fiind aripate, de

culoare roşie sau roză, menţinând efectul decorativ, ca o continuare a florilor.

7.2.3. Împărţirea după ciclu de viaţă:

Plante anuale – speciile care îşi desfăşoară ciclul complet pe parcursul a câtorva

luni eşalonate într-un singur sezon de vegetaţie.

57

Seminţele acestor specii fie vor fi semănate în răsadniţe sau solarii, iar răsadurile

vor fi transplantate la loc definitiv, fie vor fi semănate la loc definitiv după trecerea

îngheţurilor târzii.

Pentru prelungirea perioadei de înflorire se recomandă îndepărtarea lujerilor cu

flori ofilite, pentru stimularea celei de a II-a înfloriri şi chiar a III-a.

Plante bienale – speciile care îşi desfăşoară ciclul complet pe parcursul a câtorva

luni eşalonate pe două sezoane de vegetaţie. Seminţele se seamănă în iulie-august în

spaţii adăpostite, răsadurile se plantează la loc definitiv toamna, iar primăvara vor înflori.

Plante perene – speciile care rezistă cu ajutorul diferitelor organe subterane

precum bulbi, rizomi, tuberobulbi, rădăcini tuberizate şi care înfloresc şi fructifică an de

an.

Plantele perene pot fi: hemicriptophite – ce supravieţuiesc prin mugurii de la colet

protejaţi de resturile moarte ale plantei ; geophite – ce au bulbi, tuberobulbi, rizomi,

rădăcini tuberizate.

7.2.4. Modul de utilizare

Speciile floristice se vor alege întotdeauna luând în considerare particularităţile

biologice ale acestora precum şi cerinţele plantelor faţă de condiţiile staţionale. Speciile

floricole pot fi folosite, în general, pentru decorarea spaţiilor verzi, ca exemplare izolate

sau în grupuri în componenţa platbandelor, bordurilor, rabatelor, covoarelor, rondurilor,

mozaicurilor, în lungul apelor sau pe luciul lor, pe stânci sau pajişti, pentru decorarea

balcoanelor, ferestrelor, jardinierelor, teraselor, atunci când sunt plantate în diverse

suporturi, pentru decorarea stâlpilor, pergolelor, treiajelor, zidurilor, chioşcurilor ca flori

tăiate, în arta buchetieră sau a aranjamentelor florale.

7.2.5. Asocierea speciilor floricole

Asocierea speciilor se va face ţinându-se cont de ciclul de viaţă, înălţimea

plantelor, perioada şi durata de înflorire, forma şi culoarea florilor, mărimea, forma şi

nuanţa frunzelor.

58

Monoculturile se realizează cu specii cu înflorire îndelungată şi bogată, de talie

înaltă, mijlocie sau mică . Monoculturile pot avea una sau mai multe culori.

Aceste monoculturi se realizează în funcţie de ambient, astfel încât în apropierea

clădirilor cu faţade complicate (cu multe detalii şi culori) se recomandă să se utilizeze

monoculturi dintr-o specie cu o singură culoare a florilor, iar dacă elementele unei

construcţii sunt simple, acestea vor fi puse în valoare prin diversitatea de culori ale

florilor aceleiaşi specii.

Culturi combinate

În funcţie de ciclul de viaţă se pot asocia fie numai plante anuale, fie numai specii

perene, fie mixt. Culturile cu plante anuale, au o perioadă mai îndelungată asigurată cu

flori, fiind amplasate în locuri intens frecventate.

Culturile cu plante perene au o perioadă mai scurtă de înflorire, perioadă avansată

sau devansată de condiţiile atmosferice din acel an. Aceste masive de plante perene

constituie o pată verde timp de mai multe luni, dar au perioadă de înflorire relativ scurtă

(15-20 zile) – lalele, narcise, ghiocei, crizanteme, stânjenei, bujori. Marele avantaj al

acestor culturi este acela că rezistă mai mulţi ani, fiind eliminat semănatul şi plantările

anuale, costisitoare, specifice plantelor anuale.

O combinaţie foarte reuşită o constituie asocierea speciilor anuale cu cele perene

sau bienale (masive mixte). Acestea sunt constituite prin suprafeţe cu plante perene,

asociate după înălţime şi epocă de înflorire, printre care se introduc plante anuale,

destinate să completeze cromatica din afara perioadelor de înflorire ale speciilor perene,

în special lunile de vară.

În ceea ce priveşte înălţimea speciilor, nu se vor amesteca intim niciodată specii de

înălţimi diferite, deoarece indivizii mari îi vor înăbuşi pe cei mici şi cu siguranţă speciile

de talie mică nici nu vor fi observate.

59

Acest tip de amestec intim se poate accepta în cazul în care se combină o specie

perenă de talie mare şi care are o perioadă relativ scurtă de vegetaţie şi care nu

stânjeneşte prin habitus cu o specie anuală bienală sau perenă de talie mică, cu port de

tufă sau covoraş, sau care prin abundenţa de exemplare plantate să realizeze efectul de

covor. Aceste două specii trebuie să se suprapună ca perioadă de înflorire. De exemplu un

soi înalt sau mijlociu de lalea (Tulipa gesneriana) cu un soi unicolor de pansele (Viola x.

witrockiana), muscari (Muscari sp.), bănuţi (Bellis perennis), narcise (Narcissus sp.),

numă-uita (Myosotis sp.).

Speciile de talie diferită se vor dispune ordonat, în trepte, instalând specii de talie

mică în prim plan, continuând cu cele de talie mijlocie şi cel de talie mare în planul

îndepărtat sau în mijlocul compoziţiei (ronduri, rabate, partere). În funcţie de perioada şi

durata de înflorire se recomandă asocierile între specii perene cu înflorire timpurie

(Tulipa, Hyacinthus, Narcissus, Crocus, Galanthus) sau bienale (Primula, Viola,

Myosotis, Bellis) cu speciile anuale, cu înflorire din aprilie-mai până în octombrie-

noiembrie. Uneori după înflorirea speciilor de primăvară şi vară se execută şi o a treia

plantare, cu specii ce înfloresc toamna (crizanteme, brumărele).

În general, la asocierea speciilor se are în vedere crearea unei mase compacte de

culoare, alegându-se specii cu perioade cât mai lungi de înflorire, cu o tonalitate a culorii

uniformă şi pură.

7.3. INSTALAREA SPECIILOR FLORICOLE. PREGĂTIREA SOLULUI

În funcţie de solul avut la dispoziţie se aplică şi lucrările generale de pregătire a

solului: arat, desfundat, mărunţirea bulgărilor, nivelat, modelarea terenului, mobilizarea

superficială a solului.

În cultura speciilor floricole se ţine cont de particularităţile biologice şi

agrotehnice ale acestora. În multe situaţii terenurile în care urmează să se instaleze

speciile floricole, nu prezintă un strat de sol fertil corespunzător, fiind necesară

împrăştierea unui strat de pământ corespunzător din punct de vedere al proprietăţii sale

fizice şi chimice (afânare, permeabilitate, structură, textură, elemente nutritive, pH,

capacitate de reţinere a apei).

60

Fiecare specie preferă un anumit tip de sol, aceste tipuri de sol fiind cunoscute în

horticultură sub diferite denumiri:

- pământuri cu textură grea – preferate de specii cu sistem radicelar puternic sau

cu rădăcini groase suculente (Lilium sp., Amaryllis sp., Iris sp., Dianthus sp., Cheiranthus

cheiri);

- pământuri cu textură uşoară (pământul de frunze, de turbă) - pentru plantele cu

rădăcini mai subţiri, superficiale (Primula sp., Asparagus sp., ferigi);

- pământuri cu textură mijlocie – suportate bine de majoritatea speciilor. După

valoarea pH-ului, se deosebesc:

- soluri neutre – majoritatea solurilor,

- soluri acide – (Coleus sp., Erica sp., Tradescantia sp., Calluna vulgaris),

- soluri alcaline – (Anemone sp., Asparagus sp., Gladiolus sp., Dianthus).

În funcţie de sol, pH-ul acesta se poate corecta prin aplicarea diferitelor

amendamente.

În horticultură există numeroase tipuri de soluri preparate prin diferite combinaţii

şi care pot să asigure plantelor o nutriţie corespunzătoare. Cele mai frecvent folosite sunt:

mraniţa, ţelina, compostul de grădină, de răsadniţă, pământul de frunze, pământul de ace

de răşinoase, pământul de turbă, pământul de ericacee, pământul de pădure, pământul de

lemn, la care se poate adăuga şi muşchiul de copac, rădăcinile de ferigă şi nisipul.

Acestea se deosebesc prin pH, conţinutul de substanţe nutritive, textură, etc.

Datorită costurilor destul de ridicate pentru pregătirea şi manipularea acestor pământuri,

s-a căutat obţinerea unui pământ universal indicat pentru toate culturile . Astfel s-au

obţinut diferite amestecuri dintre pământul lutos, perlit şi turbă în diferite proporţii, bine

organizate, la care se adaugă îngrăşăminte corespunzătoare, în funcţie de vârsta plantelor

(stadiul de dezvoltare) şi cerinţele acestora.

7.4. INSTALAREA PLANTELOR FLORICOLE ÎN SPAŢIILE VERZI

Plantarea reprezintă operaţiunea prin care exemplarele tinere (răsadurile) de plante

anuale, bienale sau perene sunt instalate în terenul atribuit lor, unde se vor dezvolta şi

înflori. Epoca de plantare diferă de la specie la specie în funcţie de ciclul de viaţă şi de

cerinţele faţă de factorul căldură.

61

La începutul primăverii se plantează răsadurile plantelor bienale sau speciile

perene care se înmulţesc prin separarea organelor subterane şi care nu şi-au început

dezvoltarea .(Iris sp., Hemerocallis sp., Hosta plantaginea, Lilium sp.). În aprilie se pot

planta speciile anuale care nu sunt pretenţioase la căldură (Dianthus, Mathiola,

Calendula) sau cele perene semirustice (Gladiolus sp.). În luna mai se plantează plantele

anuale sau perene sensibile la temperaturi scăzute şi iubitoare de căldură (Canna,

Impatiens, Amaranthus). În iunie se plantează plantele perene crescute la ghiveci, ce pot

sta vara în teren descoperit (Amaryllis, Fuchsia, Begonia). Toamna (septembrie-

octombrie) se instalează răsadurile speciilor bienale ce vor înflori primăvara timpuriu

(Bellis, Viola, Dianthus, Myosotis).

Tot toamna se despart speciile cu rizomi sau rădăcini tuberizate, această operaţie

fiind indicată în repausul vegetativ (Iris, Paeonia). În octombrie-noiembrie se plantează

bulbii speciilor perene de primăvară precum Tulipa, Hyacinthus, Crocus, Muscari,

Narcissus, Galanthus, astfel încât până la venirea îngheţului la sol, bulbii acestora să se

înrădăcineze.

7.5. DISTANŢA DE PLANTARE

Diferă şi se stabileşte în funcţie de înălţimea speciilor respective şi de habitusul

acesteia astfel încât să nu rămână spaţii libere între ele, dar nici să se stânjenească

reciproc. Distanţa variază de la 5 cm până la 100-150 cm între exemplare. La speciile cu

dezvoltare pe verticală se adoptă o distanţă de plantare de cca. ½ din înălţimea medie la

maturitate a speciei respective.

La speciile cu dezvoltare sub formă de tufă se adoptă o distanţă de plantare mai

mare de ½ şi mai mică decât înălţimea medie a speciei. La speciile ce se dezvoltă sub

formă de covoare (Lobelia, Alyssum, Sedum) distanţele pot fi mai mari, comparativ cu

înălţimea plantei, astfel încât exemplarele să realizeze relativ repede starea de masiv.

La plantare, alveola (gropiţa) executată cu plantatorul trebuie să corespundă

sistemului radicelar al plantei sau dimensiunii suportului în care s-a dezvoltat până atunci

(la răsaduri) şi să asigure acesteia stabilitatea, până la dezvoltarea de noi rădăcini în noul

teren.

62

După plantare terenul se udă abundent şi se acoperă cu un strat de mraniţă

mărunţită, de cca. 2 – 2,5 cm grosime, pentru păstrarea umidităţii şi pentru evitarea

formării crustei. Plantarea se execută din centrul unei compoziţii spre margine.

Transplantarea reprezintă operaţiunea de mutare a plantelor mature de pe un

teren de cultură pe altul. La speciile perene, transplantarea apare necesară atunci când

datorită înmulţirii naturale ale plantelor, spaţiul devine insuficient, acestea stânjenindu-se

în dezvoltare. Uneori transplantarea este necesară şi din motive fitosanitare.

În funcţie de specie şi de rapiditatea acesteia de creştere şi înmulţire vegetativă,

transplantarea se realizează la intervale de 3-10 ani.

Epoca de transplantare cea mai indicată este la sfârşitul sezonului de vegetaţie,

când plantele nu suferă deloc. Primăvara şi chiar primăvara devreme foarte multe plante

încep să-şi formeze rădăcini noi, intrând mai devreme în vegetaţie, iar dacă sunt

stânjenite sau deranjate, unele nu mai înfloresc în acel an.

CAPITOLUL VIII

CONTRIBUŢII PROPRII

8.1. OBIECTIVELE LUCRĂRII

Proiectul are ca principal obiectiv propunerea de amenajare peisagistică a unei

grădini private in zona de deal – munte, din comuna Runcu, judeţul Dâmboviţa,

amplasată în partea de N a judeţului. Aceasta va cuprinde atât amenajarea spaţiului verde

din jurul casei , cât şi un heleşteu cu peşte, un foişor pentru relaxare şi luat masa, şi multe

alte dotări realizate pentru destindere şi relaxare. Se urmăreşte realizarea unei grădini

unitare, corespunzătoare din punct de vedere funcţional şi estetic, liniştită şi perfectă ca

loc de relaxare şi odihnă.

Grădina va fi amplasată in partea de vest a comunei Runcu, pe malul stâng al

râului Ialomicioara. Această gradină va fi amenajată pe o suprafaţă de 2500 mp, întreaga

suprafaţă fiind destinată recreări. Vegetaţia şi apa vor ocupa un loc important în

amenajarea grădini, acestea dând o stare de confort acesteia.

63

Spaţiile verzi îndeplinesc functia de recreare care este considerată de protecţie,

pădurea protejănd sănătatea populaţiilor umane. Evident, funcţia de recreare, denumita şi

funcţie socială, se refera si la rolul sanitar-igienic şi estetico-peisagistic al pădurii. Asupra

organismului uman se exercită atat influientele mediului natural fizic (indeosebi ale

factorilor de clima si ale fenomenelor ciclice prin care se manifesta relatiile din cadrul

sistemului planetar), cât şi cele ale mediului artificial şi social în care trăieşte.

Este dovedit faptul ca fiinţa umana nu se poate adapta la modificările rapide şi

grave ale mediului. Starea de sănătate este in mod esenţial determinată de adaptarea

omului la mediul său înconjurător. Mai ales tulburările psihice sunt o consecinţă a

incapacităţii organismului uman de a se adapta la condiţiile ambiantei ecologice . Un

peisaj frumos şi sănătos joaca un rol de importantă majoră în asigurarea sănătăţi publice.

Folosirea activa a factorilor peisajelor naturale sau plantelor pentru refacere,

menţinerea şi întărirea sănătăţii, stimularea optimismului şi asigurarea longevităţii

umane este una dintre problemele epocii noastre.

In cadrul peisajului, vegetaţia este elementul ce acţionează deosebit de favorabil

asupra sănătăţii omului. Prin funcţiile de protecţie hidrologică, antierozională, contra

factorilor climatici dăunători, de purificare a atmosferei şi atenuare a zgomotelor, pădurea

contribuie la crearea unui mediu echilibrat, prielnic organismului uman. De asemenea,

funcţia estetico-peisagistica a pădurii, manifestându-se in contactul nemijlocit al omului

cu natura, influenţează pozitiv starea psihică si in consecinţă, întregul organism uman.

Totodată spaţiul verde furnizează populaţiei numeroase elemente de confort şi civilizaţie,

hrană consistenţă nepoluantă, plante medicinale ş.a. Prin aceasta chiar funcţia de

producţie însăşi este in relaţie directă cu sănătatea omului.

Rolul sanitar-igienic al spatiilor verzi se datorează proprietăţilor vegetaţiei

pomicole de a purifica si ioniza aerul, de a defini un microclimat specific, de a atenua

zgomotul etc.,

8.2. SCOPUL LUCRĂRII

64

Scopul acestei lucrări este de a îmbunătăţi condiţiile de mediu prin amenajarea

acestui spaţiu, care înainte era un spaţiu lipsit de farmec, deoarece prin ordonarea şi

amenajarea vegetaţiei, aceasta are o influenţă pozitivă asupra stări de sănătate fizică şi

psihică a oamenilor.

Această oază de verdeaţă, amplasată la poalele munţilor Leaota, ne încarcă

bateriile cu energie pozitiva, fiind un loc de relaxare şi meditare excepţional.

Vegetaţia, componenta vie a naturii, reglează ciclul oxigenului şi al bioxidului de

carbon, îmbogăţeşte atmosfera cu oxigen şi reduce bioxidul de carbon din atmosferă.

Plantaţiile de arbori şi arbuşti, contribuie la scăderea vitezei vântului şi spulberarea

stratului de zăpadă, atât de necesar protecţiei plantelor în timpul iernii, cât şi

înmagazinări apei în sol.

8.3. AMENAJAREA GRADINII

Pentru a crea locul ideal de relaxare trebuie sa planificăm totul cu mare grija.

Medităm putin la acest subiect si vom avea un loc perfect pentru evadarea din viata

cotidiană.

8.3.1. Nivelarea pământului

Nivelarea pământului sa făcut

toamna, înainte de sosirea ploilor abundente, si a fost lăsat aşa până primăvara; pentru a

avea zone mai înalte (straturi ridicate), este de preferat ca acestea sa fie la marginile

grădinii.

Terasarea

In locurile in care inclinatia a fost foarte vizibila sa terasat pământul pentru a obţine

secţiuni mai plane. Amenajarea lor sa făcută cu grija, pentru ca ele taie peluza si pot

obtura si micşora tabloul, atrăgând atenţia asupra lor. Succesul lor depinde in mare

măsura de rigiditatea lor si felul in care sunt întreţinute. Daca realizarea unei terase este

absolut necesara, ea ar trebui sa fie sub forma unui zid, sau amplasata lângă casa, pentru a

lăsa cat mai mult spaţiu peluzei. Terasele pot fi înlocuite foarte bine cu zone in panta.

65

Liniile de demarcatie

Au fost evitate contururile continue; o linie neregulata este mai naturala si se pretează

mai bine plantarii. Pentru a da impresie că peluza este mai mare, sa îndepărtat

demarcarea ei.

Aproape toţi copacii sunt afectaţi de pământul nisipos adunat in jurul bazei trunchiului;

este recomandat ca baza copacului sa fie cat mai expusa, nu numai pentru protejarea

copacului, ci si pentru ca trunchiul este o parte distinctiva pentru un copac.

Ingrăsământ in productie proprie

Pentru a îmbunătăţi proprietăţile solului sa folosit compost din gradina proprie..

Compostul se compune din mai multe materii organice, obţinute prin descompunere de

către bacterii şi microorganisme. Pentru ca descompunerea, procesul de compostare în

sine , să se producă în mod corespunzător este necesară o temperatură de 60-70 grade C,

de umiditate şi de o bună aerisire.

Aproape din toate deşeurile din grădină putem obţine compostul, de exempu din

frunziş, din florile şi resturile plantelor , din răzoare, şi din crengi şi iarbă tăiată.

Dintre resturile menajere se pot valorifica pentru compost fructele si legumele,

sedimentul de cafea şi de ceai, cojile de ouă, şi chiar şerveţele folosite. În acest mod

putem reduce considerabil cantitatea deşeurilor din gospodărie.

8.3.2. Amenajarea zonei cu flori

66

După ce s-a nivelat pământul, zonele se delimitează , apoi sa plantat gazonul si florile.

Plantarea copacilor sa făcut toamna (când trunchiul e crescut destul iar pământul are o

condiţie perfecta pentru drenaj).

67

68

8.3.3. Gazonul.

Covoarele verzi leagă între ele toate componentele peisajului creat:volume şi

forme vegetale, piese de apă, circulaţii, constructii decorative şi utilitare. Ele scot în

evidenţă atât masele de arbori şi arbuşti care le încadrează, cât şi siluetele izolate sau

grupurile situate în aceste spaţii. Covoarele de iarbă deţin valenţele picturale : verdele lor

pune în valoare coloritul diferenţiat al vegetaţiei lemnoase variind cu sezonul, intensifică

prin contrast cromatica veselă a florilor. Se foloseşte gazon decorativ în grădina

decorativă.

Compoziţia gazonului diferă în funcţie de modalitatea în care această suprafaţă

este folosită. De cele mai multe ori gazonul se compune din amestecuri de specii de

ierburi din alte familii (Trifolium, Arenaria).

69

Pregătirea pământului sa făcut foarte conştiincios pentru ca permanenţa gazonului

ţine foarte mult de acest pas. Pământul sa afânat pentru ca rădăcinile să se înfigă adânc;

cel mai bun mod de a obţine un astfel de pământ este prin brâzdare. Amenajarea

suprafeţelor înierbate prin montarea covoarelor de gazon (turf) este o metodă modernă de

înerbare care în ultima perioadă a cunoscut o mai mare popularitate întrucât crează un

spaţiu verde încă din prima zi din prima zi a montajului.

Montajul se face relativ uşor, prin întinderea la sol a rulourilor de gazon care în

prealabil a fost pregătit (curăţat,nivelat, greblat,adaos de pământ fertil şi nisip).

Avantajele evidente ale acestei modalităţi de înierbare constau în realizarea rapidă a unui

gazon perfect şi reducerea perioadei de stabilizare la numai 2 săptămâni. Pentru a avea o

bună prindere spaţiului amenajat i se acordă lucrări deosebite de udare, fertilizare şi

tundere.

70

8.4. AMENAJĂRILE ORNAMENTALE DIN GRĂDINĂ

8.4.1. Patio

Este amenajat in spatele case, in imediata

apropiere a acesteia. Este pavat cu cărămizi care sunt

puse in evidentă de luminile de pe margine, care

delimitează zona patioului, transformând-ul într-o

zona de relaxare si de servire a cinei , atât după

lăsarea serii, cât şi in timpul zilei.

Mobilierul este din fier forjat, iar platoul

mesei este de sticlă, care dă o notă de eleganţă spaţiului.

Acesta este spaţiul perfect pentru petreceri nocturne în aer liber, lumina fiind dată

de lămpile si felinarele care acompaniază zona cu o lumină difuză. Pe terasa elegantă

înfloresc nenumărate plante de ghiveci. Nu doar muscatele , ci şi plante mari de ghiveci ,

precum leandrul, cala, palmierii care dau naştere unei atmosfere de vacantaCedrul care

sta de veghe in coltul din dreapta al patioului are o dimensiune impresionanta si face

umbra pe terasa şi în casă în zilele toride de vară. Patioul este acoperita de o pergolă cu

trandafiri căţărători albi si roşi aşezaţi pe un pat de lemn de culoare alba care da o nota de

eleganta terasei.

Priveliştea marii de flori in toate culorile curcubeului este copleşitoare.

71

8.4..2 Fântână cu piscină mică

Fântâna este aşezată in zona patioului in partea.. Fântâna transformă orice spaţiu

într-un punct de atracţie. Sunetul frumos al apei va contribui la plăcerile auditive si

vizuale pe care le oferă gradina.

Pe suprafaţa patioului este amenajat si un grătar . In zona patioului se află şi o

piscină mica, pentru copii şi nu numai. Pentru petreceri si relaxare acesta zona este

perfecta, fiind acompaniata de o masa in culori vesele si accentuată de luminile si

felinarele care stau de veghe .

8.4.3. Curs de apa cu cascadă si heleşteu

Apa stătătoare aduce calm si linişte intr-o gradina, dar uneori este necesara o

senzaţie de vibraţie si viata. Un „curs” agitat introduce in gradina un sentiment autentic

de sălbăticie, dar sunetul si mişcarea sunt create cu ajutorul unei cascade .

Cursul de apă este unul dintre punctele de atracţie al grădini si va avea nevoie de

întreţinere regulată pentru a i se menţine un aspect plăcut.

Cursul de apă este construit dintr-un curs

prelung care străbate aproximativ toată grădina

şi se varsă în heleşteul cu peşti.

Această grădină aproape că se

contopeşte cu mediul înconjurător, fundalul

fiind dat de munţii Leaota. Pe malul bazinului,

sunt cultivate plante de mlaştină, amestecate

mai in spate cu iarba si plante sălbatice.

Heleşteul adăposteşte peşti. Zona de

regenerare, plantate special pentru curăţare si

filtrarea apei , asigură o trecere armonioasa spre straturile din gradină.

72

Cursul de apă este întins pe o suprafaţa de aproximativ 150 mp, cu o instalaţie

minimală astfel se poate face autocurăţirea din zona de apa mica de la mal; substanţele

de excreţie se depun aici si sunt apoi consumate , ca substanţe nutritive, de către irişii din

apă sau de alte plante acvatice.

O culisă de plante face ca oaza de îmbăiat să aibă un aspect natural şi , in plus,

serveşte ca protecţie contra indiscreţiilor. O atmosfera misterioasă ia naştere datorită

lămpilor subacvatice. Daca facem baie noaptea sau le aprindem seara in timpul unei

petreceri in aer liber, spoturile ne învăluie într-o lumină blânda.

Luminile din bilele plutitoare amplasate pe apă îi conferă iazului un aspect

romantic. La nevoie , bilele se scot din apă si se pot amplasa în straturile din gradină.

Peisajele nocturne de vis iau naştere când împrejurimile iazului , cu tot cu straturi

si casă sunt laminate. Lămpile amplasate creează atmosferă.

Plantele acvatice sunt vitale pentru sănătatea iazului. Pentru a putea avea in iazul

nostru cu crapi Koi in acelaşi timp si plante a trebuit să prevedem un spaţiu pentru plante,

pe marginea lacului săpat cu o adâncime maximă de 25-30 cm pentru că in acest loc,

crapii când ajung la maturitate să nu poată ajunge să scormonească rădăcinile plantelor.

În acelaşi timp, acest spaţiu este bun şi pentru puietul de peşte. Pentru a planta diferite

specii de plante am pus pe fundul iazului un fel de rogojină de plastic specială pentru

acest lucru. Aici se pot prinde rădăcini puternice astfel încât plantele să nu fie scoase la

suprafaţă.

Nuferii sunt cele mai frumoase plante plantate în gradina noastră. Au avantajul

că oferă şi umbra atât de necesara peştilor şi previn înmulţirea algelor. Nuferilor le place

apa stătătoare. Varietăţile de plante cultivate in iazul nostru sunt:

- Nuphar lutea cea mai comună plantă de lac şi poate ajunge la lungimi de pana la 240 cm

- Nufarul alb comun , flori parfumate albe cu stamine albe si frunze mari

- James Brydon , flori duble roşu roz cu stamine portocalii

- Rubra petale rosii roz

Plante submerse sunt plantele ce sunt pe fundul lacului. Aici amintim:

- Calltriche hermaphroditica,

73

Plante natante sunt plante ce oferă umbră înainte de dezvoltarea nuferilor şi ajuta

la controlul algelor verzi şi filamentoase. Acestor plante au flori atrăgătoare.

- Azolla caroliniana .Feriga de apă

- Eichornia crassipes sau zambila de apă

Pe margine avem Crăiţe Gura leului, Bănuţul de munte, Harnicuţa, plante care

luminează vesele peste apa liniştită.

Lămpile elegante scufunda gradina intr-o lumina misterioasa si se oglindesc

frumos pe suprafaţa apei. Jocurile cu apa susură plăcut si blând în fundal, amplificând

mai mult efectul liniştitor emanat de toată gradina în orele serii.

Un loc de relaxare si revenire parfumat se afla in gradina din apropierea

heleşteului. Pergola acoperita cu caprifoi protejează de vânt si de indiscreţii. Serile de

vară cu parfum de miere devin experienţe de neuitat. În curând , locul se va umple de

fluturi de noapte, care adună harnici nectarul caprifoiului.

Cărarea din apropierea iazului “deschide un nou drum”. O experienţa plăcută este

mersul prin stratul de cimbru înflorit şi foarte parfumat. Mai întâi se înalţă o mireasma

proaspătă de lămâie , apoi aroma picantă de cimbru. Putem părăsi dalele de piatră: florile

si frunzele călcate degajă cea mai intense aroma.

Chiar si cel mai bine proiectat heleşteu va avea un aspect neîngrijit dacă apa este

verde. Majoritatea heleşteelor devin verzi câteva zile sau săptămâni pe an, de obiei

primăvara sau la începutul verii, când apa se încălzeşte , iar plantele acvatice nu sunt

destul de mari pentru a reduce lumina solară care ajunge la apă. Un heleşteu care rămâne

verde mai mult timp are nevoie de tratament.

Apa verde este cauzată de milioane de alge care plutesc liber si care se hrănesc cu

elemente nutritive din apă, înmulţindu-se rapid in apa caldă.

Întreţinerea regulata si plantarea de nuferi si de alte plante au transformat acest

heleşteu natural intr-un frumos element al grădinii.

8.4.4. Pavilionul din gradină

Este construit din lemn, iar acoperişul este acoperit şindrilă care susţine plantele

căţărăratoare care menţin umbra pavilionului şi ii oferă acestuia discreţie,

74

Când ne plimbam pe cărări înguste printre florile de vară, putem savura mirosul

seducător de miere, lămâie si cuişoare. Din toate părţile suntem asaltaţi de varietatea de

parfumuri. Suporturile acoperite cu borceag parfumat încununează aranjamentul

înmiresmat.

Parfumul verii este dat de mireasma dulce de flox care nu lipseşte din straturi.

Floarea de vară bucura simţurile tot anotimpul. Floxul e sensibil la modificări de climă şi

de loc, aşa că mireasma este alta in fiecare sezon.

Printre florile îndrăgite se află si trandafirii. Paleta miresmelor acestora este

incredibil de mare. Locul joacă un rol important la trandafiri. Aromele se simt cel mai

bine în locuri însorite şi ferite de vânt , condiţii care au fost create pentru aceştia in

gradina noastră.

Nori de flori parfumate au fost create de frumoasele si parfumatele cascade ale

glicinei, care învăluie fereastra. În cameră pătrunde un miros intens de vanilie. Plantele

căţărătoare parfumate au fost amplasate pe acoperişi, în zona locurilor de relaxare şi

învăluie un copac bătrân.

Miresmele sunt greu de descris în cuvinte. Sunt ca sentimentele—greu de cuprins.

Retrezesc la viaţă momente de mult trecute. Când simţim în nări dulceaţa delicioasă şi

incomparabilă a lăcrămioarelor, aproape că putem simţi pe piele soarele blând de mai şi

putem să auzim ciripitul vesel al cintezoilor. Mirosul cald, de pământ, emanate după o

ploaie de vară ne deschide larg inimile şi ne desenează un zâmbet pe chipuri.

Cu ajutorul plantelor parfumate din gradină, am creat oaze pentru revenire si

relaxare. Chiar şi iarna ne putem răsfăţa nasurile cu parfumuri plăcute. Copacul

Hamamelis si călinul de iarna fac flori parfumate deja pe crengile neînfrunzite.

Pentru a avea un miros intens si plăcut pe timpul nopţi am plantat regina nopţii.

Stratul de pe marginea grădini este delimitat de trandafiri in colori roşiu si alb

intercalate cu falnici copaci de thuj care stă veşnic drept.

Arşiţa unduieşte , grea , deasupra asfaltului, in după-amiezile de vara. Peste

gradina se aşterne o linişte încărcată, iar vecinii se retrag pentru siestă. Acum ar fi frumos

să ne aruncăm, în linişte într-o parte răcoroasă - acest vis devenind realitate graţie

bazinului propriu de înot din gradină.

75

Pe terasa de lângă casă se afla si un palmier. Rezistent la frig, la vânt şi robust-

palmierul este potrivit pentru clima noastră. Când plantele din ghiveci umplu terasa, în

luna mai, înseamnă că vara este aproape. Aspectul plantelor spun totul: leandrul si

trompeta îngerului aduc soarele pe terasă şi creează instantaneu o atmosferă relaxată

specifică ţărilor calde. Palmieri pe malul mării , aroma picantă a rozmarinului şi levănţicii

sălbatice sau culorile vii ale florilor plantelor căţărătoare. Ele nu ating aici înălţimi

considerabile, dar cresc şi se dezvoltă splendid ca plantă de ghiveci.

Pentru a crea aranjamente de vis pe terasă, oaspeţii exotici sunt foarte indicaţi. Ca

arbuşti, copăcei sau copaci mici, impresionează chiar şi numai prin formă. Chiar şi

exemplarele nou cumpărate, încă mici, cresc deja in prima vară splendid, atingând

dimensiuni impresionante .

8.4.5. Aleile şi drumurile de acces

Un aspect important este accesibilitatea. O poteca poate infrumuseta peisajul,

transformand o gradina obisnuita intr-una interesanta. Aleile, pe langa faptul ca sunt

practice

– reduc compactarea solului si ajuta la orientare

– adauga o puternica atractie estetica, invitand parca vizitatorii sa “exploreze”

gradina.

Materialele din care poate fi realizata poteca sunt de o mare diversitate: butuci din

conifere, coaja de copac, iarba si nisip, piatra naturala, caramida, scanduri sau pavele.

Fiecare material trebuie ales in functie de mai multi factori, respectiv, materialele din

care a fost construita casa, ornamentele din gradina etc.

Fiind o grădină cu teren înclinat aleile au un traseu neregulat, sinuos, deoarece

este mai frumos , astfel se încadrează mai bine în microrelieful grădinii

76

Aleile din gradină şerpuiesc spre

destinaţii precise, cu o lăţime a 120 cm.

Pavarea aleilor din grădină sa făcut cu

cărămida roşie, pe cărările principale, iar

aleile secundare, cu un trafic mai redus s-

au făcut cu material local, cu pietre din

albia râului.

Poteca naturală

77

8.4.6. Spaţiu de joacă pentru copii

Pentru copii din casă a trebuit să cream un spaţiu special de joacă. Acesta l-am

amplasat aproape de casă pentru a putea fi supravegheaţi cu uşurinţă.

O primă posibilitate o oferă drumul lat, care serveşte mai întâi drept cale pentru a

face gălăgie, pentru săgeţi şi pentru joacă. Suprafaţa este lată de aproximativ 2 m,

dreaptă, plană si este acoperită cu plăci pătrate , colorate, in joc de şah, facilitând jocul

de sărituri , fără a mai apela la cretă.

Joaca cu nisipul este un mijloc de joaca îndrăgit de copii, astfel pentru a satisface

plăcerile lor şi a evita peisajul nedorit dat de lada de nisip, am folosit palisade din lemn

rotund înfipte vertical în pământ, in trepte; acestea are un aspect natural si nu deranjează

prea mult.

Un leagăn este un alt punct atractiv si pentru un cadru cat mai natural am folosit

lemn masiv pentru susţinere iar in loc de scândură pentru stat am folosit o veche anvelopă

auto.de asemenea un cort pentru ocazii deosebite – minunat vara pentru a înnopta in el,

chiar si când somnul lipseşte cu desăvârşire din cauza agitaţiei!- îşi găseşte loc pe covorul

verde sau intr-un colt retras, unde trebuie să romană pe vecie la fel de mult ca si

toboganul mobil.

Un mic refugiu, care serveşte copiilor drept loc de retragere pentru lucru manual,

pentru citit sau pentru alte asemenea îndeletniciri, ce nu intră in categoria jocurilor cu

mişcare, nu necesită remodelarea grădini sau a face ceva în plus pentru aceasta. Un mic

loc într-un colţ de gard viu, protejat de vânt, in spatele unui arbust des oferă o nişă cu

adevărat confortabilă pentru tot felu de îndeletniciri. Asemenea locuri rezervate ,care nu

se află sub directa supraveghere a adulţilor, sunt mereu necesare copiilor , căci ce este

mai încântător decât un colţişor retras în grădină unde aceştia îşi pot ascunde candid

secrete faţă de părinţi!

Căsuţa din copac atât iubită de copii dar şi de adulţi îşi face prezenţa într-un

mesteacăn semeţ ,cu un trunchi puternic.

78

Pentru a da cat mai multa viaţă acestui spaţiu şi pentru a familiariza copiii încă de

timpuriu cu plantele, cu modul lor de viaţă şi de îngrijire, pentru a le trezi interesul

pentru floră şi faună pe exemple vii si pentru a le delega anumite responsabilităţi, vom

însămânţa flori chiar in spaţiul lor de joacă.

Flori colorate de un an sau doi, precum,Crăiţele. Barba-boierului, Cârciumăreasa,

Gura-leului, Floarea de num ă uita, Macul de munte apar rapid si sunt legate in buchete

de flori cu care se fac surprize părinţilor. Florile de pai şi pana zburătorului se pretează

pentru activităţi de lucru manual şi pentru buchete uscate, la a căror alcătuire copii pot să

îşi dea frâu liber imaginaţiei. Mai este şi floarea soarelui de un an , care in decursul verii

creste de la măruntul embrion la uriaşul înalt de 2-3 m şi care îşi roteşte capul după soare.

8.4.7. Utilitatea gardului

Întocmai ca orice fiinţa vie, avem nevoie de spaţiu. Mai precis, de un spaţiu

delimitat, de bârlogul nostru, ferit de priviri indiscrete, de incursiuni ale unor indivizi

indezirabili, bârlog care sa ne poartă semnătura, chiar daca nu ridicam un picior pentru a

pecetlui unicitatea spaţiului privat si proprietatea. Daca stai sa-l asculţi (sa-l priveşti),

gardul spune tot. Spune care e relaţia proprietarului cu vecinătatea, cu strada, cu trecătorii

sau vizitatorii. Trecând pe străzi, uitându-te la case si la curţile fiecăruia, poţi liniştit sa

exersezi ghicitul in garduri, chiar daca nu eşti specialist in materiale de construcţii.

Gândit de cele mai multe ori in concordanta cu stilul casei, gardul are suficiente

posibilitatea de-a se manifesta pe plan estetic - intr-un registru pozitiv sau negativ. Înalte

ca ale unei fortăreţe sau joase, ca pentru un bordei, din zidărie sau piatra, din fier forjat,

plasa metalica sau tabla, prevăzute sau nu cu sisteme de alarma ori camere video, intr-un

grad mai mare sau mai mic de ruina, gardurile sunt primele care ne întâmpina si ne oferă

fie o calda invitaţie de-a intra, fie o plăcuta pe care sta gravat prevenitor si ostil "Câine

râu!". E firesc sa spunem ca, pe lângă funcţia de a proteja curtea si casa, gardul ii rezerva

stăpânului dreptul de-a alege vizitatorii. Un gard care pune in valoare construcţia centrala

(la fel ca o montura de aur piatra preţioasa a unui inel) va atrage oaspeţii si privirile

trecătorilor.

8.4.8. Amenajarea apelor

79

Efectul estetic al apelor este dat de: suprafaţa netedă şi lucitoare sau în continuă

mişcare, jocul de lumină şi umbră al obiectivelor învecinate, senzaţia de răcorire şi de

prospeţime, de mişcare.

Apele se pot amenaja sub formă de: izvoare, fântâni, pâraie, căderi de apă, iazuri,

lacuri, râuri în funcţie de mărimea spaţiului verde respectiv, de formele de microrelief

existente sau care pot fi create şi de debitul sursei de apă.

Apele curgătoare prezintă o albie cu atât mai sinuoasă cu cât panta terenului este

mai mică. Malurile diferă în funcţie de caracteristicile terenului dar întotdeauna vor avea

un paralelism relativ. Pot exista diferite insule atunci când cursul apei se bifurcă.

Când cursul apei este însorit, apa devine strălucitoare şi luminează întreaga

compoziţie (se măreşte aparent suprafaţa acesteia), iar când se află în zone umbrite apa

devine întunecoase şi pare mai adâncă.

Malurile se vor amenaja prin terasare, prin deschideri de perspective, realizate de

obicei pe stâncării, în locurile cu erodare puternică.

Apele stătătoare (numite impropriu, pentru că apa este primenită pe cale artificială

sau naturală) pot fi naturale, dispuse în diferite depresiuni ale terenului, sau artificiale

realizate prin săparea terenului şi aducerea apei. Întinderea unei ape stătătoare se

stabileşte în raport cu ansamblul compoziţiei. Forma lacurilor este determinată de relieful

terenului, dar poate fi ameliorată, conturul acestora este cu atât mai simplu cu cât acestea

sunt mai mici; conturul malurilor trebuie să fie alcătuit din linii curbe, fără frânturi,

asemănător cu malurile opuse, dar fără a fi simetrice.

Adâncimea se recomandă a fi de 1m pentru cele săpate, cu maluri cu taluzuri

abrupte (1:1) şi căptuşite cu diferite materiale (piatră, beton) pentru împiedicarea creşterii

plantelor. Debitul sursei ce alimentează lacul va fi în raport cu mărimea şi adâncimea lor,

acesta trebuie să asigure primenirea şi menţinerea apei la un nivel constant (evaporaţie şi

infiltraţie). Viteza de curgere trebuie să fie destul de redusă, pentru a permite plimbările

cu barca sau pentru a facilita cultivarea unor plante acvatice (nuferi, trestie, Caltha

palustris).

Stratul de pământ de sub apă se poate impermeabiliza cu ajutorul asfaltului,

bitumului, prin lutuirea cu argilă bătătorită cu maiul sau prin betonarea fundului.

Oglinzile de apă /bazinele geometrice.

80

Bazinele geometrice (oglinzile de apă) – reprezintă suprafeţe liniştite de ape,

menţinute în bazine de formă geometrică – rotunde, elipsoidale, dreptunghiulare, pătrate,

având rolul unui factor calmant în peisaj.

Bazinele trebuie prevăzute cu posibilitatea de evacuare şi aducţiune periodică a

apei. Bordura bazinului poate fi din piatră tăiată simplu, fălţuită, geometrică, din beton,

cărămidă, sau chiar lemn (grosimi 50-70cm).

Racordul la conducta de apă potabilă s-a realizat cu ajutorul „Proiectului de

Dezvoltare Rurală (PDR)” care a fost lansat in 2002, sub auspiciile Ministerului

Administraţiei şi Internelor (MAI).

Unele oglinzi de apă se asociază cu jeturile de apă ale fântânilor arteziene, la care

mişcarea jeturilor de apă poate varia, combinată cu lumina artificială, colorată diferit

chiar. Aceste fântâni pot fi asociate cu diferite elemente sculpturale sau cu vegetaţia

înconjurătoare sau chiar cu anumite spoturi luminoase, folosite pe timp de noapte.

Există diferite modalităţi de amenajare a acestor bazine:

- bazin cu cupă florentină în mijloc,

- fântână cu cascade în trepte sub forma unui con,

- fântână cu taluz cu cascadă, bazin cu jeturi orientate spre mijloc,

- bazin cu jeturi orientate spre periferie.

Toate acestea se realizează proporţional cu dimensiunile bazinului.

8.4.9. Construcţii utilitare şi ornamentale

Construcţiile sunt folosite ca elemente de fundal sau pentru a încadra, a menţine, a

domina, a organiza sau a accentua cât mai bine trăsăturile sau formele peisajului. Toate

construcţiile prezente într-un spaţiu verde trebuie armonizate cu peisajul înconjurător, în

scopul realizării unităţii clădirii cu acesta. Armonizarea se poate realiza prin asemănare

sau prin contrast.

Foişor

Acest element deosebit adună toata energia pe care ne-o dorim.

A fost aşezat departe de casă, într-un loc din care gradina poate fi văzută

în toata splendoarea ei, si este astfel poziţionată încât sa profite de soare

în timpul după-amiezii.

81

Este construit din lemn pe o placă de ciment. Masa si scaunele sunt din lemn

natural, iar pentru a înveseli dizainul acestui foişor scaunele au fost accesorizate cu

perniţe rosii.

Peluza

Fiind intr-o zona mai înalta, aproape de poalele munţilor Leaota, clima este mai

rece, cu temperaturi moderate in timpul verii.

Peluza este aşezată intr-un loc însorit din grădină, astfel am ales să însămânţăm:

Poa pratensis (firuta) 80% + Festuca rubra (paiusul rosu) 20%.

Nisip, pietriş şi stânci

Peisajele aride, cu accent pe elemente de piatră, îşi au opriginea în stilul zen,

acesta provenind dintr-o anumită formă de budism. Liniile lungi şi drepte de nisip sau

pietriş simbolizează o apă liniştită, iar liniile ondulate reprezintă apă curgătoare.

Cercurile concentrice în pietriş implică de asemenea apă in mişcare, ca şi cum apa ar

curge in jurul unei insule. Acest peisaj arid este înviorat de brăduţi.

În unele zone din anumite spaţii verzi se poate recurge la amplasarea blocurilor de

piatră (stânci) de diverse forme, mărime şi culori. Când sunt de dimensiuni mari, acestea

dau impresia de putere, iar când sunt mici şi grupate, de solidaritate monumentală.

Stâncile de orice fel dau peisajului un pitoresc specific.

Blocurile de piatră fie se găsesc pe acel teritoriu, caz în care se pot menţine în

forma lor naturală, fie vor fi aduse. Blocurile aduse pot imita stânci din natură sau sunt

prelucrate sub diferite forme geometrice. În unele cazuri aceste blocuri pot fi acoperite

parţial cu vegetaţie din specii cu tulpini agăţătoare sau urcătoare, iar în unele cazuri pot

constitui suportul pentru diferite căderi de apă. Blocurile de piatră se amplasează în

sectoarele mai liniştite, la o oarecare distanţă de clădiri.

82

Spalier

Un spalier montat vertical, vopsit alb si

înconjurat de plante parfumate si frumos

colorate, creează un loc plăcut si intim care

delimitează gradina de gradina vecină. Poziţionat

in spatele arborilor in apropierea cursului de apă,

este un loc excepţional de relaxare datorita

susurului apei , foşnetul frunzelor si mirosul

îmbătător al trandafirilor, cimbrului si lavandei .

Peluza cu leagan

O peluza pentru joaca este o parte esenţiala a

unei grădini, de care copii mici se bucura . In gradina

noastră leagănul a fost aşezat intr-o parte vizibila a

grădinii, pentru a putea fi supravegheaţi copiii cu

uşurinţă

Patioul este despărţit de restul grădini de către

un zid mic. Spalierele decorative de culoare alba ,

asigura un impact imediat, iar in timp vor fi acoperite

cu plante, împiedicând astfel zidurile sa aibă un aspect plictisitor si apăsător.

Structurile simple, cum sunt cuiburile si mesele pentru păsări , vor atrage

numeroase păsări. Vieţuitoarele sălbatice sunt atrase de grădinile cu mulţi copace, arbuşti

si plante târâtoare, care vor asigura locuri de adăpost pentru păsări, insecte si alte

vieţuitoare sălbatice. Insectele sunt o veriga importanta in lanţul trofic, si vor atrage

numeroase pasări in gradina.

Heleşteul este un element atractiv in sine, pentru vieţuitoarele sălbatice. Un

porumbar rătăcit printre arborii din gradina , ne va sigura compania unor prieteni înaripaţi

foarte eleganţi şi este un element decorativ de sine stătător.

Podurile şi podeţele

Podeţele au un rol funcţional şi estetic, acestea unind de regulă două maluri opuse

sau chiar insuliţele cu malurile. Acestea deschid perspective interesante către diferite

puncte de pe mal şi de pe apă (lemn, beton armat, metal, piatră).

Băncile şi scaunele

83

Asigură loc de odihnă vizitatorilor, dar constituie în acelaşi timp şi elemente

ornamentale. Dimensiunile sunt variate dar se recomandă pentru bănci: lungimea 2,4-3,0

m, înălţimea 0,45 m, lăţime 0,4-0,5 m. Pot fi cu sau fără spătar, din diferite materiale de

construcţie.

Se vor amplasa în faţa unor perspective interesante, a unui rond de flori, grup

sculptural, în lungul aleilor largi, atât la soare cât şi la umbră.

8.4.10. Iluminarea Grădinii

In ultimii ani, popularitatea iluminatului in grădini a crescut

spectaculos. Instalarea unor surse de iluminat in gradina ne atrage să admiram mai mult

peisajul, să petrecem mai mult timp in aer liber, aproape de casă si să uitam măcar pentru

o vreme de betoanele din oraş.

Tipuri de iluminat in imagini. Pentru grădini exista doua tipuri de iluminat-cu

lumină difuză sau cu spoturi. Lumina difuză este răspândita pe o arie mai larga si scade in

intensitate spre margini. In cazul iluminării cu spot (lumina focalizata) fasciculul este

concentrat pe o suprafaţa limitata. Acest tip de lumina produce un fascicul care

evidenţiază o anumita planta sau un grup de plante. Efectul de lumină se datorează tipului

de bec sau a unui abajur care limitează fasciculul într-un abajur. Pentru o lumină de

fundal, sursă luminoasă se plasează in spatele unui copac, al unei bolti sau al unui

accesoriu din gradina. Astfel, obiectul este scos în relief, ieşind în evidenţă clar, drept un

contur proiectat pe un fundal luminat.

Iluminatul de sus in jos se obţine cu ajutorul unei surse de lumina difuze sau spot fixate

direct sau oblic, deasupra zonei sau accesoriului. Lămpile se pot monta fie pe zid, astfel

încât sursă de lumina să fie direcţionata spre terasă, fie spotul îl suspendaţi deasupra unui

brad.

Iluminarea decorativă a curţii

Aceste surse de lumina ambientala arata bine atât ziua cat si noaptea. Imediat cum începe

să crească ziua si afara se încălzeşte, începem sa ne gândim iar la natura si la gradina din

fata casei - să urmărim zborul unui fluture, să mirosim aroma luxurianta a liliacului, să

citim sub razele soarelui. Asta presupune ca sursele de iluminare nocturna trebuie să arate

la fel de bine in timpul zilei ca si pe timpul nopţii.

84

Iată câteva idei:

A.B. C.

A. Aceasta lampa cu picior înalt e perfecta pentru a lumina stratul de flori din jurul ei si aleea de pietre. Este făcuta din alama si are forma unui clopot mic, la capătul unei tulpini curbate delicat; seamănă cu o floare, dar nu rivalizează cu adevăratele flori din gradina.B. Pălăria direcţionează lumina in jos, ceea ce face aceasta lampa de aluminiu, înalta de 25 de cm să fie potrivita pentru iluminarea treptelor.C. Fabricata din metal, aceasta lampa de gradina poate rezista mulţi ani in curte.

Astăzi, design-ul celor mai multe accesorii pentru gradina oscilează intre negru si culori foarte puternice. Formele stilate trebuie să se integreze in decor si să fie plăcute la vedere.

Unele surse de lumina sunt potrivite pentru iluminarea treptelor si a aleilor in timp ce altele imprăştie lumina difuza asupra florilor si peluzei. Curentul electric care alimentează aceste accesorii poate fi redus la 12 volţi printr-un simplu transformator, sau pot fi folosite lămpile cu baterie solară. Asta face ca luminile artificiale nocturne să fie

economice si să aibă un risc mai scăzut de electrocutare.

Lămpile  alimentate din surse de energie solara, sunt folosite tot mai intens in solutii de iluminat decorativ. Nefiind necesara alimentarea de la o sursa de curent, poate fi amplasata cu mare usurinta in orice locatie. Ele functioneaza dupa un principiu foarte simplu. Lumina din timpul zilei este transformata in curent electric de un mic panou solar , care la randul ei este imagazinata intr-un mic acumulator. Energia din acest acumulator este transformata din nou in lumina de un mic dispozitiv (LED) pe timpul noptii. Lampa solara este comandata de un mic senzor de lumina care porneste si opreste automat lampa. Puterea luminoasa este direct dependenta de puterea panoului solar, acumulatorului si al LED-ului. 

Având in vedere ca luminile menite sa transforme gradina intr-o zona feerica pe timpul nopţii sunt construite special pentru a sta afară, am amplasat corpuri de iluminat

85

alimentatate de energie solara. Astfel alimentând lămpile cu energie solară, economisim energia electrică, astfel protejăm natura.

8.4.11. Grădina De Iarnă

Aceasta este un loc de şedere pentru plante si oameni in timpul anotimpului rece. Un argument deosebit de important pentru construirea unei sere este economia de energie, insă la clădirea noastră care este din sticlă costul de întreţinere este şi mai redus deoarece sticla captează căldura şi nu îi mai dă voie să mai iasă.

Atât sera cat şi casa sunt încălzite cu ajutorul panourilor solare , cu ajutorul carora se face căldură si astfel putem proteja şi natura. O grădină de iarnă , cu o temperatura mergând de la puţin peste temperatura de înghet până la cea temperată , este cartierul ideal pentru toţi locuitorii ghivecelor, pe care i-am îndrăgit. In timp ce ele şi-ar lepăda frunzele într-un loc răcoros, poate chiar şi întunecat şi ar trebui să învingă încă şi perioada grea de iarnă, ele se pot cultiva în seră; la multe din ele se pot conta pe flori, chiar si pe fructe.

86

8.4.12. Formaţiunile florare

In decursul timpului plantele au fost folosite de oameni nu numai ca surse de

hrană sau ca mijloace de tratare a bolilor dar şi în diferite scopuri estetice.

Florile plantelor au generat în permanenţă sentimente nobile şi au devenit

simbolul a numeroase virtuţi omeneşti, a înţelepciunii, gloriei şi dragostei, au predispus la

înălţare sufletească şi la poezie. In cadrul grădinilor şi parcurilor, florile au fost expresia

gingăşiei şi au exprimat în sublime decoruri colorate, în măiestre forme şi delicate

parfumuri : arta, cultura, civilizaţia şi însuşi sufletul popoarelor.

De la legendarul paradis pierdut, la fantasticele şi grandioasele grădini suspendate

babiloniene şi disciplinatele grădini romane până la naturalele grădini chinezeşti, de la

broderiile pline de graţie ale barocului francez la formele pline de semnificaţii abstracte

ale grădinilor japoneze, toate redau prin arta şi decorurile lor florale o permanentă

aspiraţie a omenirii către fericire.

In cadrul societăţii actuale vegetaţia a dobândit importante roluri funcţionale,

fiind socotită plămânii centrelor populate urbane, pe care le aprovizionează cu oxigen

proaspăt şi le consumă bioxidul de carbon, le protejează împotriva poluării, îmbunătăţesc

microclimatul etc. In spaţiile verzi se folosesc : arbori, arbuşti, subarbuşti, liane, precum

şi numeroase specii de plante floricole.

Omul, prin inteligenţa sa a căutat să combine plantele în cadrul acestora, astfel ca

să se îmbine în mod armonios utilul cu frumosul şi economicul. Ca urmare vegetaţia

spaţiilor verzi nu este şi nu trebuie să fie uniformă deoarece ar fi prea monotonă. Aci, în

spaţiile verzi, reprezentate prin parcuri, grădini publice sau alte forme, pe lângă odihnă şi

reconfortare omul trebuie să întâlnească şi condiţii pentru instruire, pentru educaţia

frumosului. Ca urmare, în aceste locuri sortimentul de plante trebuie să fie cât mai

diversificat şi-n acelaşi timp să răspundă cât mai bine rostului pentru care au fost create.

Cunoscând aceste condiţii, edilii oraşelor au în vedere un sortiment bogat de specii de

plante, însă de cele mai multe ori străine de regiunea în care se află localitatea.

Astfel, în spaţiile verzi se află plante ierboase sau lemnoase, acestea din urmă

fiind reprezentate prin arbori, arbuşti, subarbuşti sau liane.

87

De o parte si de alta a casei, cum coboram pe scara avem cate o găleţuie cu flori

care oferă o privelişte romantica.

Pentru aceste galeţii am folosit:

3 răsaduri de gura-leului

3 răsaduri de mac

1 răsad iberis sempervirens

6 răsaduri de ciuboţica cucului

3 răsaduri de varza ornamentala

6 răsaduri de panseluţe

6 răsaduri de Alyssum

Plantam gura-leului si macii in forma de triunghi, la o distanta de 5-8 cm. La o

oarecare distanta de mijlocul recipientului, am plantat Iberis sempervirens, iar in jurul

acesteia plantam ciuboţica cucului.

Pe margine plantam varza ornamentala, iar in spatiile libere panseluţe si Alyssum.

In partea dreapta avem o roaba plina cu flori. In aceasta, încăpând relative mult

pământ am plantat :

12 răsaduri de muscate pendule

2 răsaduri de muscata

1 răsad de cerceluş ( fuchsia)

Trandafiri pentru patio

Majoritatea trandafirilor pot fi crescuţi in ghivece mari, dar se vor dezvolta mult

mai bine in straturi, in jurul curţii interioare sau intercalaţi prin curte. Pentru patio am

folosit specii foarte mici si cu buchete compacte (flori sub forma de ciorchine) – care se

dezvolta bine in ghivece si in straturile din patio. „Sweet Dream” si „Top Marks” sunt

cele mai bune.

Plante pentru straturi

88

Oricare dintre plantele pentru straturi pot fi crescute si in ghivece, este doar o

chestiune de preferinţa personala ce am ales. Pelargonium (muscatele pentru straturi) ar

trebui sa fie prima alegere, deoarece au un aspect mediteranean si se dezvolta bine intr-un

loc deosebit de însorit. Ele sunt deasemenea mai uşor de întreţinut in ceea ce priveşte

udatul decât alte plante.

Muscatele agăţătoare, cu florile strălucitoare şi rezistente, sunt folosite in coşuleţe

atârnate.

Nymphaea „Amabilis” este unul dintre cei mai frumoşi nuferi de apa potrivit

pentru un heleşteu de dimensiunii medii. Nuferii au fost combinaţi cu gherghinul de apa

(Aponogeton distachyos), care are flori albe cu parfum discret,care înfloresc de

primăvara pana toamna.

Pentru ca in heleşteu avem peşti am folosit plante care asigura oxigenul . Foarte

puţine plante scufundate scot in evidenta heleşteul din punct de vedere vizual. Ele cresc

conţinutul de oxigen al apei atunci când peştii au cea mai mare nevoie,iar prin absorbirea

substanţelor nutritive ajuta si la controlarea algelor care înverzesc apa.

In gradină, înainte de amenajare era un copac bătrân, care are un trunchi cu un

diametru foarte mare, care acum înconjurat de un scaun alb. Culoarea alb atrage lumina

intr-un loc ce altfel ar fi fost destul de întunecat si atrage privirile chiar din celalalt capăt

al grădini.

8.5. ÎNTREŢINEREA ŞI ÎNGRIJIREA

Reîntinerirea gazonului se realizează după 5-10 ani şi se realizează prin

semănarea de noi cantităţi de seminţe ale speciilor iniţiale, folosind o normă de semănat

de 25-50 % din cea iniţială.

Reparaţia capitală presupune înlocuirea totală a ierburilor ce au constituit vechiul

gazon. Toamna se mobilizează solul la 15-20 cm, după care se sparge şi se mărunţeşte

ţelina, se strâng şi se îndepărtează rădăcinile de ierburi sau de buruieni. După aceste

operaţiuni, primăvara se realizează administrarea îngrăşămintelor şi însămânţarea.

89

Reparaţia parţială presupune refacerea cheliturilor, respectiv a porţiunilor mai

mari sau mai mici fără gazon, care se vor însămânţa cu seminţe din aceleaşi specii de

graminee sau din acelaşi tip de amestec.

Cosirea (tunderea) se poate realiza manual cu coasa, sau mecanic cu maşini

speciale, care permit reglarea înălţimii de tundere corespunzătoare. Tunderea se

realizează în scopul obţinerii unui gazon des cu o bună înfrăţire şi înţelenire. Se

recomandă tunderea pe timp ploios, caz în care se obţine o înfrăţire abundentă, deoarece

pe timp secetos frunzele tăiate şi lăstarii se îngălbenesc. Iarba rezultată se strânge şi se

înlătură de pe suprafaţa gazonului.

Aplicarea îngrăşămintelor este necesară deoarece solul sărăceşte relativ repede,

datorită înlăturării repetate a părţilor aeriene (frunzele speciilor de gazon), iar gramineele

se răresc, apar muşchii şi numeroase buruieni, care nu sunt pretenţioase. Se preferă

îngrăşăminte minerale (chimice) pe bază de azot, fosfor şi potasiu, în raport de 1:2:1

(fosforul este foarte important în dezvoltarea rădăcinilor). Dacă solul are o cantitate mare

de calciu, trebuie mărită cantitatea de fosfor, pentru compensare. Dozele de îngrăşăminte

variază între limitele 400-2200 Kg/ha.

Combaterea buruienilor se realizează pe suprafeţe mici prin plivit iar pe

suprafeţe mari se aplică cosirea repetată la 2-5 cm de suprafaţa solului, înainte de

înflorirea buruienilor. O altă metodă eficientă este cea a aplicării erbicidelor selective.

Irigarea este de preferat a se realiza prin aspersiune (vezi irigarea la speciile

floricole).

Metodele de udare eficiente sunt vitale in a mentine plantele sanatoase. Daca ele

nu primesc destula umezeala pur si simplu se vor usca si vor muri. Fie mobil sau fix, cu

un un sistem de irigare o veti scoate la capat. Sistemele fixe sunt de obicei contruite in

gradina si conectate la un ceas, pentru ca sa puteti uda gradina chiar si cand nu sunteti

acasa. Acestea pot fi gasite in gradini publice mari sau parcuri.

Pe de alta parte, exista doua mari avantaje in folosirea sistemelor portabile: sunt

mai putin costisitoare decat cele fixe si pot fi mutate exact acolo unde este nevoie. In

aceasta categorie intra multe tipuri de stropitori, furtune si alte sisteme portabile.

90

CAPITOLUL IX

PLANTELE CULTIVATE ÎN GRĂDINĂ

BUJORUL este una din cele mai cultivate plante pentru

flori, asta încă din cele mai vechi timpuri. Culoarea bujorilor

variază de la alb pana la roz, rosu, vişiniu, coral si chiar galben.

Varietăţile mai pitice ating înălţimi de 35 de cm, dar majoritatea

ajung la 90 cm. Culoarea foliajului variază de la verde deschis,

oliv, pana la verde închis, strălucitor. Bujorii sunt de trei tipuri:

unii înfloresc la începutul sezonului, unii la mijloc si alţii târziu. Ruperea bobocilor

influenţează de asemenea durata florilor.

CARCIUMAREASA (Zinnia elegans ) este o specie

căreia ii place lumina si căldura. Fără sa pretindă lucrări deosebite

de îngrijire înfloreşte frumos toata vara si toamna pana la căderea

primelor brume pe care nu le suporta. Este o planta anuala, cu flori

de toate nuanţele (mai puţin albastru), dispuse pe tulpini înalte (pot

ajunge si la 1m), prefera terenurile însorite. Nu sunt foarte

pretenţioase in ceea ce priveşte calitatea solului .Cârciumăreasa

prefera o udare abundenta, dar sunt rezistente si la seceta. Se seamănă la locul definitiv la

sfârşitul lunii aprilie . Seminţele răsar repede (5-6 zile). Rărirea plantelor se face la

distanta de 20-25 cm. Frunzele dispuse opus sunt întregi, ovate, uşor cordate, întreaga

planta fiind aspra la pipăit. Sunt plante de talie foarte diferita, de la 10-15 cm pana la 80-

100 cm si cu flori numeroase, simple sau învolte.

91

CRAITA (Tagetes erecta) –este cea mai înaltă şi

viguroasă specie, planta ajunge până la înălţimea de 100-120

cm. Tulpina este dreaptă, puternică, bine ramificată în partea

superioară. Frunzele sunt adânc sectate, cu marginea lobilor

întreagă sau dinţată. Florile galben portocalii, rosii, unicolore

sau bicolore, simple sau bătute, au diametru de 6 – 10 cm. Întreaga plantă emană un

miros caracteristic.

Crăiţele înfloresc toată vara şi toamna. Pretenţiile faţă de factorii de mediu sunt

reduse. Crăiţele cresc în cele mai diferite soluri, cu condiţia să se dreneze uşor. Le place

soarele plin şi suportă perioade scurte de secetă.

Calluna vulgaris (iarba neagra) Plantă subfruteseentă de

talie mică, cu frunze mici, opuse, de forma unor solzi.

Florile pendule sunt grupate în raceme dense. Fructul este o

capsulă globuloasă. Calluna se întâlneşte în zona montană,

în defrişări de păduri şi în tufişuri.

BALSAMINA - Impatiens balsamina se prezinta ca un copacel, inalt de 40-60

cm, putin ramificat si frumos imbracat de flori mari, albe, roz, rosii, violet, simple sau

involte.

Se obtine din butasi sau din seminte care se seamana la sfarsitul lunii aprilie.

DAHLIA VARIABILIS (Gherghină).

Creşte la 60-180 cm înălţime, are rădăcini

tuberizate, tulpini goale în interior, cu sau fără

perişori, ramificate. Frunzele sunt adânc-lobate,

aşezate pe tulpină opus, iar florile sunt dispuse în

calatidii mai mari sau mai mici, simple sau duble,

divers colorate .

92

Plante cu creştere în formă de tufă de 40-150 cm înălţime. Inflorescenţele sunt

formate numai din flori ligulate mai mult sau mai puţin late, ovale sau ascuţite la vârf.

Cuprinde: Dalii Pompon, Dalii cu flori de cactus, Dalii cu flori de crizanteme, Dalii

decorative.

GAROAFIŢA DE GRĂDINĂ - Dianthus

caryophyllus Din familia Caryophyllaceae. Are o înălţime

de 45 – 60 cm şi un diametru de 38-45 cm. Înfloreşte

primăvara târziu – vara, are un foliaj verde, verge-albastrui

Garoafele sunt un gen de plante care înfloreşte anual,

de doua ori pe an sau in continuu. Garoafa are frunze

ascuţite, lanceolate, de culoare gri-verzui, aşezate de-a

lungul tulpinii; frunzele se întorc uşor in afara. Garoafele

înfloresc mai ales in perioadele cu temperaturi mai scăzute ale anului,  la începutul iernii

Garoafele pot atinge 60-90 cm înălţime, deşi majoritatea varietăţilor cultivate in gradina

ating 25-50 cm, au nevoie de pământ fertil, uşor alkalin sau neutru din punctul de vedere

al pH-ului, uşor drenabil si de 4-5 ore de plin soare, zilnic.

GURA LEULUI Antirrhinum majus L., înălţimea se

încadrează in intervalul 20-100 cm

in funcţie de soi. Înfloreşte din iunie pana toamna târziu.Este

puţin pretenţioasa la căldura. La formarea răsadurilor are

nevoie de căldura (14-16 grade Celsius). Nu suporta solurile

prea umede.

Plantarea răsadurilor in gradina se face in lunile aprilie,

mai, la distante de 20- 40 cm in funcţie si de vigoarea solului.

Gura leului poate fi semănata si direct in gradina, atât primăvara cat si toamna,

înainte de lăsarea gerurilor.

Afânarea solului ajuta la dezvoltarea acestei plante.

93

TULIPA GESNERIANA (LALEA) ne încântă in fiecare primăvara cu florile

sale, fără de care grădinile n-ar mai fi la fel de atrăgătoare.

Foarte populara lalea creste dintr-un bulb Iubesc terenurile

însorite, cu sol bine drenat, uşor nisipos si cu pH 6,5-7.

Temperaturile scăzute nu prezintă un pericol, dar pe cele

ridicate nu le suporta. Înmulţirea se face prin bulbi sau

bulbili, ajutaţi sa se dezvolte prin metode speciale.  In luna

octombrie se plantează bulbii in brazde late. Distanta dintre brazde trebuie sa fie de 20-30

cm si cea dintre bulbi de 5-10 cm. In zonele cu ierni reci se practica mulcirea solului cu

paie si frunze.

ZAMBILA (Hyachinthus orientalis Plantă cu bulb mare, alungit,

care ajunge la o circumferinţă de 21 cm, cu tunici albe sau colorate

în albastru sau violaceu, rozetă de frunze liniare, cărnoase cu

marginile şi vârful puţin aduse spre interior.

RHODODENDRON, Smârdarul, aşa cum este denumit popular

bujorul de munte, creşte spontan în tufe pitice în zona alpină. Fiind o

plantă care creşte în condiţii climaterice şi de relief foarte specifice, el nu tolerează

transplantări, lucru care face imposibilă introducerea acestuia în grădini. Frumuseţea

florilor sale - care emană un miros şi o aromă asemănatoare vişinelor - şi care apar de

obicei pe la sfârşitul lunii iunie şi la începutul lunii iulie, şi raritatea sa, face ca smârdarul

să fie o plantă ocrotită şi protejată ca atare în perimetrul Parcului Naţional Bucegi.

Smârdarul este peren şi îşi păstrează frunzele verzi tot timpul anului.

CERCIS CANADIENSIS acest copac anunta fara gres venirea primaverii. Este usor de

ingrijir si creste repede. Putem spune ca este un simbol al primaverii. Cercis canadiensis (

Cercis estic) infloreste in culori roz - trandafiriu, sau rosu intens inainte sa infrunzeasca

primavara.

94

GLICINE FAMILIA – FABACEAE

Wisteria este una dintre cele mai frumoase si

spectaculoase dintre plantele căţărătoare de

gradina. Are frunze cazatoare, înfloreşte

primăvara si iubeşte locurile cu mult soare.

Florile au forma unui ciorchine alb sau in

diferite nuanţe de albastru.

Wisteria este viguroasa, cu vite

împletite, căţărătoare, se dezvoltă ocupând un spaţiu mare. Este longevivă şi foarte

apreciată pentru florile sale care cresc in mănunchi si apar primăvara. Fructul este mare,

verde, aplatizat si nu are valoare ornamentala. Plantele apărute din seminţe rămân mult

timp tinere si adesea nu înfloresc timp de 10-15 ani. In grădini se întâlnesc in principal

Wisteria sinensis ( Chinese Wisteria ) si Wisteria floribunda (Japanese Wisteria).Wisteria

sinensis este cea mai populara. Florile sunt albastru-violet si apar la mijlocul lunii mai.

Pentru Wisteria sinensis-alba florile sunt albe.

Wisteria este căţărătoare şi poate urca pe sârme, arbori, ziduri. Poate creste si sub

forma unui copac, dar pentru a ajunge la aceasta forma este necesar ca vârful sa fie tăiat

atunci când planta are înălţimea de 4- 5 picioare.

IEDERA-HEDERA Iedera este denumirea

generica data plantelor căţărătoare cu tulpini foarte lungi,

lemnoase, care se pot răspândi atât pe orizontala

alcătuind un covor verde sau pe verticala, folosindu-se de

orice suport precum ziduri, arbori, stânci.

Are nevoie de apa, dar nu foarte multa in pământ.

Iedera iubeşte apa din atmosferă, de aceea pulverizarea

frunzelor o revigorează mai ales in serile fierbinţi de vara. Foarte multa apa in pământ o

usucă insa repede, pentru ca rădăcinile ii putrezesc.

Se înmulţeşte repede şi lejer, prin butăşire sau marcotaj.Iedera este atât o planta

de gradina cat si de ghiveci.

95

ZORELE (IPOMEA TRICOLOR) sunt unele

dintre cele mai frumoase si răspândite plante urcătoare.

Tulpinile volubile depăşesc deseori lungimea de 2-3 m.

Prefera locurile însorite, ferite de curenţi prea puternici.

Necesita soluri fertile. Utilizare: acoperirea gardurilor,

zidurilor.

Face parte din familia Convolvulaceae. Necesita

o udare abundenta. Fiind o planta volubila necesita

palisarea.. Frunzele sunt complete si lobate.

Plantele anuale se obţin din seminţe, iar cele perene se transplantează in februarie

-martie. Necesita multa lumina si udare regulate. Bobocii apar din aprilie pana in

septembrie si se recomanda adăugarea la fiecare 2-3 săptămâni un îngrăşământ lichid in

apa de udat. Speciile perene trebuie ţinute iarna la o temperatura cuprinsa intre 7-13 °C.

TRANDAFIRII AGATATORI ROSA ALBERIC BARBIER  Înfloresc

minunat toata vara.. Soiurile de trandafiri nobili, aşa cum se

mai numesc trandafirii altoiţi, se deosebesc intre ele prin

diferite caracteristici. Din punct de vedere al modului de

creştere, sunt: trandafiri mici, cu coroana ca o tufa, la nivelul

solului, dar care nu trebuie confundaţi cu hibrizii de trandafiri

pitici- trandafiri urcători (căţărători, ghimpaţi), cu ramuri lungi

de 2-4 m; trandafirii pletoşi ( cu coroana plângătoare).

Trandafirii se plantează toamna (octombrie - noiembrie)

sau primăvara (martie - aprilie). Distantele de plantare sunt de 50-70 cm  intre plante

pentru trandafirii pitici si 2-3 m pentru trandafirii urcători si cei cu trunchi înalt.

Trandafirii cultivaţi pentru petale se plantează la 1,75 m intre rânduri si 1 m intre plante

pe rând.

96

THUJA OCCIDENTALIS, de talie inalta (10-15 metri), cu forma piramidala,

frunzis mereu verde, conuri ovale alcatuite din cativa solzisori alungiti. Thuja

occidentalis este foarte rezistenta la temperaturile scazute, la seceta si suporta tunderea.

Au fost obtinute mai multe varietati, clasificate in functie de forma coroanei si de

inaltimea plantei.

CIREŞUL-PRUNUS AVIUM are cerinţe destul de mari faţă

de căldură, în special în perioada de primăvară, cerinţe care pot fi

satisfăcute în zona dealurilor mici şi mijlocii. Este o specie la care

necesarul de frig este mare, între 1000 şi 1700 ore, în funcţie de soi,

ceea ce face ca cireşul să aibă un repaus profund mai mare şi să nu

fie afectat decât rar de îngheţul de revenire, din cauza decalării în

ferestrele de iarnă.

Pe perioada iernii, mugurii rezistă la temperaturi de -24 °C,

în fază de buton la -5.5 °C iar la deschiderea florilor la -2.2 °C. Nu suportă temperatura

ridicată şi arşiţa din timpul verii.

PLANTE DE APA

NYMPHAEA ALBA (nufăr alb) are flori mari, albe, lung-pedicelate. Frunzele

sunt mari, cordate, pieloase, plutitoare. Nufărul este întâlnit mai ales în apele stătătoare

sau lin curgătoare.

LIMONIUM SINUATUM (lavanda de apa) Este comună pe malul bălţilor. Are

flori albastre numeroase, dispuse în inflorescenţe.

97

BIBLIOGRAFIE

1. Matei Păun, Laurenţiu Palade, Flora spontană sursă de plante pentru spaţiile

verzi, Editura SCRISUL ROMÂNESC, Craiova 1976.

2. Cezar Valentin Tomescu, Arhitectură peisageră şi design forestier, Suceava

2007

3. Gabriela Teodorescu, Ameliorarea ecosistemelor antropice urbane, Editura

Ceres 2003

4. Mitea Preda, L. Palade Arhitctură peisageră, Editura Ceres 1973

5. V Sonea, L. Palade, Ana Felicia Iliescu, Arhitectură ornamentală şi arhitectură

peisgeră, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1979

6. Rică Marcus, Parcuri şi grădini din România, Editura Tehnică, Bucureşti 1968

7. Mihai Topor, E. Dobrotă, Amenajări floricole exterioare, Editura Agro-silvică

8. Peter McHoy, Amenajarea grădinii, Editura AQUILA 1998

98

9. Băltăreţu, Andreea, Amenajarea turistică şi durabilă a teritoriului,

Editura Sylvi, Bucureşti, 2003

10. Bran Florina, Marin Dinu , Economia turismului şi mediului înconjurător,

Editura Economică, Bucureşti, 1998

11. Erdeli , George, Istrate, Ion; Amenajări turistice, Editura Universităţii,

Bucureşti, 1996

12. Neacşu, Nicolae, Turismul şi dezvoltarea durabilă, Editura Expert, Bucureşti,

2000

13. Nistoreanu, Puiu , Ecoturism şi turism rural, Editura Ase, Bucureşti, 2003

14. Tigu, Gabriela, Turismul montan, Editura Uranus, Bucureşti, 2001

15. Giude á l’intention des autorités locales: Développment durable du tourism,

O.M.T Madrid,

16. Iliescu, Felicia, Ana , Arhitectură peisagera Editura Ceres 2000

17. Muja. S. , Dezvoltarea spatiilor verzi, Editura Ceres, ’93-‘94

18. F. Bran, M. Candea, I. Cimpoeru – Organizarea, amenajarea si dezvoltarea

durabila a spatiului geografic , Editura Universitara – 2006,

19. Victor Negulescu, Runcu în eternitate, mituri, legende şi realităţi, Editura

Bibliotheca,

20. Milescu, I., Pădurile şi omenirea, Editura Ceres, Bucureşti 1990

21. Revista “Grădina mea” aprilie, mai, iunie 2009

22. Bran Florina , Ecologia generală şi protecţia mediului , Editura ASE

2002 , Bucureşti

23. Manea Gheorghe , Protecţia mediului – şansa de supravieţuire a

întreprinderii, Editura OID ICM Bucureşti 1996

24. Bran, Florina, Candea M., Cimpoeru I. – Organizarea, amenajarea si

dezvoltarea durabila a spatiului geographic, Editura Ceres.1999

25. Ionescu Alexandru; Barabus Nicolae; Luncu Vasile (1992), Ecologie si protectia

mediului, Ed. Calimanesti, Bucuresti

26. www.ARA.ro

27. www.MINISTERULMEDIULUI.ro

28. www.AFM.ro

99

29. www.PRONATURA.ro

30. www.anpm.ro

31. www.gradinavisurilor.ro

100